1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO):- Tratatul de la Paris 1951-1952;- instituţii: a. Consiliul Special de Miniştri − plan decizional;b. Înalta Autoritate − plan executiv;c. Adunarea Comună − plan politic;d. Curtea de Justiţie − plan jurisdicţional.

2. Comunitatea Economică Europeană:- Tratatul de la Roma 1957-1958;- instituţii:a. Consiliul (2);b. Comisia (2);c. Adunarea (2);d. Curtea de Justiţie (2).În 1958 fuzionează şi rezultă 1 singură Curte de Justiţie.În 1960 rezultă Adunarea Parlamentară Europeană. În 1962 ea

se va numi Parlamentul European.În 1965 fuzionează prin Tratatul de la Bruxelles (intră în

vigoare în 1967). Rezultă Consiliul de Miniştri şi ComisiaEuropeană.

În 1993 prin Tratatul de la Maastricht rezultă Consiliul UE.În 2009 prin Tratatul de la Lisabona devine Consiliul.

Din Tratatul de la Paris se desprind 4 principii:- principiul superiorităţii instituţiilor în relaţie cu

ideea de integrare;- principiul independenţei instituţiilor (autoritate proprie

şi autonomie);- principiul colaborării între instituţii (fiecare are rol

bine determinat, are competenţe specifice, îşi poate delegacompetenţa unei alte instituţii);

- principiul egalităţii între state (modul în careinfluenţează decizia în UE etc.).

Tratatul de la Roma marchează un recul asupranaţionalismului, deci prevede posibilitatea de integrare prinextinderea competentei Adunării parlamentare a UE ai căreimembrii erau aleşi prin sufragiu universal direct (acesta îşi are

originea în 1958), mai ales ca se trece la votul majoritar încadrul Consiliului. Până în 58 se practica unanimitatea.

Tratatul instituind CEE stabileşte un cadru general în careinstituţiile să îndeplinească atribuţii pentru a favorizadezvoltarea activităţilor economice în ansamblul Comunităţiipentru a se menţine stabilitatea, pentru a se realiza o creştereaccentuată a nivelului de trai, pentru dezvoltarea unei relaţiimai strânse între statele membre şi pentru a se constitui piaţacomună sau piaţa internă (de exemplu, cauza Costa v. Enel). AcestTratat instituie o ordine distinctă, dar care face parte dinordinea juridică a statelor membre.

Tr instituind CEEA urmăreşte formarea şi dezvoltarea uneiindustrii nucleare europene şi instituie posibilitatea de a seexercita un control de securitate asupra destinaţiei finale aproduselor pentru a nu fi utilizate în scopuri militare. Raţiuneaaceasta se regăsea şi în Tratatul CECO.

Tratatul de la Bruxelles a instituit un buget unic pentrutoate cele 3 organizaţii internaţionale. Se dorea fuzionareatuturor tratatelor, dar nu a fost posibil. Instituţiile aufuzionat, dar nu au personalitate juridică proprie, cu excepţiaBCE.

Tratatele în materie bugetară: - 1969 − acord prin care s-a stabilit ca finalizarea

Comunităţilor Europene trebuie să se realizeze din resurseproprii;

- 1970 − s-a adoptat primul Tratat în materie bugetarăimportant în materie instituţională pentru că a extins rolulParlamentului European în procesul bugetar, iar Comunităţile şi-au cucerit independenţa financiară;

- 1975 − un nou Tratat în materie financiară prin care sesporeşte din nou rolul bugetar al Parlamentului European;

- 1974 − apare Consiliul European. Atunci nu era inclus încategoria instituţiilor. El a fost înfiinţat în vederearegularizării practicii de a ţine întâlniri la nivel înalt. La

întâlnirile bianuale ale Consiliului European participă şiPreşedintele Comisiei;

Consiliul European era responsabil pentru a imprima direcţiade dezvoltare, dar atunci nu se înscria în cadrul prevăzut detratate. El a apărut de facto şi a fost recunoscut printr-uninstrument formal prin Actul Unic European.

- 1979 − primele alegeri directe în Parlamentul European. Elprimeşte mandat direct. Rolul Parlamentului European era aproapenesemnificativ, dar el putea fi doar consultat numai dacă seprevedea expres.

După 1979, se poate vorbi despre contribuţia CJUE. Aceasta,prin activitatea sa, a contribuit la întărirea caracteruluisupranaţional a Comunităţii Europene prin diferite mijloace(dezvoltarea principiul efectului direct al normelor comunitare,afirmarea supremaţiei dreptului comunitar faţă de cel naţional alstatelor membre etc.). Rezultă impulsionarea legislativă şiprocesul de integrare.

Anii ’60-’70 au fost consideraţi de majoritateadoctrinarilor o perioadă de stagnare.

Actul Unic European a fost semnat în 1986 şi a intrat învigoare în 1987. Acest Tratat realizează o serie de reformeinstituţionale semnificative, precum:

- sporeşte rolul Parlamentului European în procesullegislativ prin introducerea procedurii de cooperare aConsiliului cu Parlamentul European;

- Parlamentul European primeşte un drept de veto cu privirela aderarea noilor state membre şi la încheierea acordurilor custatele asociate;

- oferă o bază legală pentru cooperarea politic întrestatele membre;

- recunoaşte oficial Consiliul European;- extinde votul cu majoritate calificată în Consiliu la

unele domenii pentru care anterior se cerea unanimitatea;- permite constituirea unei noi jurisdicţii comunitare; Instanţa s-a înfiinţat printr-o decizie a Consiliului

(1988), din 1989 începând să funcţioneze Tribunalul de primăinstanţă, actualul Tribunal.

În prezent, CJUE − Curtea de Justiţie, Tribunalul şiTribunalul funcţiei publice (2004).

- fixează drept obiectiv desăvârşirea pieţei interne până ladata limită de 31 decembrie 1992;

- primul Tratat care defineşte piaţa internă − spaţiu fărăfrontiere în care urmează să circule liber persoane, bunuri,servicii, capitaluri;

- permite adoptarea cu majoritate calificată a măsurilornecesare în vederea atingerii obiectivelor pieţei interne;

Astfel se înlătură unanimitatea.- adaugă noi domenii importante în competenţa Comunităţilor

Europene;De exemplu, politica socială, coeziunea economică şi

socială, dezvoltarea cercetării şi tehnologiei, politica de mediuetc.

- a revitalizat integral;- a menţionat pentru prima dată (doar în Preambul) UE;- fol termenii de „succede” şi „înlocuieşte”.Ca si concept, idee, UE e menţionată în Tratatul de la

Maastricht care realizează o reformă importantă, inclusiv subaspect instituţional, întemeiată pe 3 piloni.

- Pilonul 1 − Comunităţile Europene;- Pilonul 2 − Politică şi securitate comună;- Pilonul 3 − Justiţie şi afaceri interne.În pilonul 2 şi pilonul 3 se practică metoda clasică.În continuare se dorea unanimitate, nu majoritatea

calificată.

Principalele modificări aduse prin Tratatul de laMaastricht:

- sporirea rolului legislativ al Parlamentului european prinintroducerea procedurii codeciziei (procedura ordinară deastăzi);

- transformă Parlamentul european într-un veritabillegislativ;

- procedura codeciziei permite Parlamentului European săblocheze actul legislativ cu care nu este de acord;

- se recunoaşte dreptul Parlamentului European de a cereComisiei sa iniţieze acte legislative şi posibilitatea de a blocanumirea noii Comisii;

- plasează Curtea de Conturi printre instituţiile comunitarealături de Comisie, Consiliu, Parlamentul European, CJUE;

- prevede sistemul european al băncilor centrale şi o BCE;- creează cadrul pentru mediatorul european;- delimitează competenţa CJUE în raport cu Tribunalul;- pe fond, Tratatul vorbeşte despre Uniunea Economică şi

Monetară, principiul subsidiarităţii, o cetăţenie unională, onouă extindere a competenţelor Comunităţilor Europene în domeniiprecum: cultura, sănătatea publică, protecţia consumatorului etc.

Pilonul 2 şi pilonul 3 rămân izolaţi de structurainstituţională şi legală a Comunităţilor şi sunt caracterizaţiprintr-o structură decizională interguvernamentală şi mai puţinsupranaţională.

Prin Lisabona, sistemul pilonilor nu mai există.Prin Maastricht se înfiinţează pe pilonul 3 Oficiul European

de Poliţie pentru schimbul european al informaţiilor judiciare.

www.epso.eu

- organizarea instituţiilor europene (Parlament, Comisie,Consiliu);

- triunghiul decizional (Parlament, Comisie, Consiliu);- elemente de reformă ale atribuţiilor instituţiilor

europene (procesul decizional cu procedura ordinar şiextraordinară; competenţe ratione materiae şi ratione personae;activitate jurisdicţională);

- evoluţiile înregistrate ale membrilor Comisiei europenedin 1990-2013.

Tratatul de la Maastricht (1992-1993):- semnat la 7 februarie 1992;- in vigoare de la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Amsterdam (1997-1999):- prevede 3 mari modificări de natură instituţională, şi

anume:

1. Procedura codeciziei devine o procedură de drept comunînlocuind procedura cooperării acolo unde acest lucru eraprevăzut.

În egală măsură, procedura codeciziei se modifică în specialprin înlăturarea celei de-a 3-a lecturi de către Consiliu încazul în care comitetul de conciliere nu aprobă proiectul comun[membrii Consiliului sau reprezentanţi ai acestuia (deci fie toţimembrii Consiliului, fie numai reprezentanţii în funcţie de actuljuridic adoptat conform procedurii legislative ordinare) + 1reprezentant al Comisiei atunci când Comisia considera că estenecesar]. În acest caz propunerea se consideră neadoptată, faptcare stabileşte o veritabilă egalitate între Consiliu şiParlament.

2. Flexibilitatea este realizată prin stabilirea uneiproceduri generale care oferă posibilitatea cooperăriiconsolidate. O astfel de cooperare consolidată conform Tratatuluide la Lisabona este posibilă.

Există cooperare consolidată în spaţiul Schengen.Acordul Schengen a fost semnat în 1985. 5 state (Franţa,

Germania, Benelux) din cele fondatoare au semnat acordulSchengen.

3. Sunt extinse şi competenţele CJUE.

Tratatul de la Nisa (2002-2003):Este pentru prima dată când România intră într-o ierarhizare

pe care UE o realizează şi când mai mulţi lideri conştientizeazăca România este a 7-a forţă la nivel european.

În relaţie directă tendinţa extinderii ariei geograficeeuropene a UE prin aderarea a noi state se manifestă şi cerinţapotrivit căreia UE să aibă o structură instituţională eficientăcare să contribuie la afirmarea în plan mondial.

Prin Tratatul de la Nisa s-a dorit adaptarea unei structuriinstituţionale create pentru o UE care avea în componenţa sanumai 6 state membre la realităţile impuse de o Europă unită careva număra în timp peste 30 de state membre.

Parlamentul European:Tratatul de la Nisa accentuează rolul de colegislator al

Parlamentului European, constituind în acelaşi timp un temei

legal care permite Consiliului să adopte reguli pentru partidelepolitice de la nivel european în special în privinţa fonduriloracestora.

Una dintre problemele de tratat a fost aceea a numărului deeuroparlamentari sau eurodeputaţi, încercându-se o corelare cunumărul noilor state membre.

Tratatul a limitat numărul în Parlamentul European la 732.România este nominalizată pentru prima dată în Tratatul de

la Nisa cu 33 de membri.Germania a rămas la fel, cu acelaşi număr de parlamentari.Extinderea s-a produs în 2004. Din 15 state membre au

devenit 25 state membre. România şi Bulgaria nu au aderat în2004, dar locurile în Parlamentul European nu au rămas libere:

- statele mari au primit câte de 20 locuri;- statele mici au primit 1 loc fiecare;- în 2007 din 25 au devenit 27.România a avut 35.Bulgaria a avut 19.Deci 78 de locuri (732+35+19).

Evoluţia membrilor Comisiei UE

1952 - Tr constitutive - 9 membri (statele mari 2 membri1965 - Tr de la Bruxelles - 9 membri1973 - 3 state de aderare - 13 membri1981 - Grecia - 141986 - Spania şi Portugalia - 171994 - 202004 - 1 mai 2004 - 30- 1 noi 2004 - 252007 1 ian - 271 iulie 2013 - 28Lisabona - 1 noi 2014după 1 noi 2004 - 2 treimi din statele membre, cu excepţia

situaţiei în care Consiliul hotărăşte schimbarea numărului (cuvot unanim).

art. 17 alin. (5) TUE - ...

1967 - 14 membri temporar

Tratatul de la Nisa

ComisiaAu fost corelate 2 aspecte:- noile aderări care presupun o sporire a numărului

membrilor Comisiei;- buna funcţionare a Comisiei este posibilă cu număr

restrâns de membri sau cel puţin fără o creştere proporţionalăsau cel puţin fără o creştere proporţională cu numărul noilorstate devenite membre.

Prin Tratatul de la Nisa a fost aleasă varianta limităriinumărului membrilor Comisiei la 27, precizându-se că este dedorit ca numărul membrilor Comisiei să fie mai mic decât numărulstatelor membre.

Cu privire la numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei,s-a realizat prin Tratatul de la Nisa o modificare, şi anume dela unanimitate s-a trecut la majoritatea calificată, în acelaşitimp acordându-i-se atribuţii sporite preşedintelui care adobândit prerogativa repartizării la nivelul Comisiei asarcinilor, respectiv a responsabilităţilor.

În acelaşi sens, preşedintele dobândeşte prerogativa numiriivicepreşedinţilor Comisiei (după obţinerea aprobării din parteacolegiului Comisiei) având posibilitatea de a cere demisia unuimembru al Comisiei (după obţinerea aprobării colegiului, adicămembrilor Comisiei).

„Un stat oricât de mic ar fi îşi va păstra vocea în corulexecutivului european” Gutenberg.

Parlamentul european aprobă numirea preşedintelui Comisieieuropene, conform Tratatului de la Nisa.

Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentului europeannu-l respinge pe preşedintele Comisiei; acesta este ales, decicreşte vocaţia democratică a UE.

Nisa - PE - popoarele UELisabona - PE - cetăţenii statelor membre

ConsiliulRatificarea Tratatului de la Nisa a permis ca în legătură cu

30 de articole din tratat să se adopte decizii cu majoritatecalificată (anterior pentru articolele în cauză era necesarăunanimitatea).

CJUETratatul de la Nisa împarte competenţele între Curte şi

Tribunalul de prima instanţă într-o manieră mult mai eficientă.Tratatul permite de asemenea înfiinţarea unor camere

specializate pentru anumite domenii.Regula funcţionării CJ - plenRegula funcţionării Trib - camere

Evoluţia instanţelor UERegula: desemnarea de către fiecare stat a fiecărui

judecător.Excepţie: situaţia în care numărul statelor membre era par.

Evoluţia numărului statelor UE - 6 -9-10-12-15-25-27-28

Curtea funcţiona în plen, deci număr impar.

Instanţa de la Luxemburg continuă să fie alcătuită din câte1 judecător desemnat de către fiecare stat membru, însă aceastase va putea reuni şi într-o Mare Cameră formată din 13 judecătoriînlocuind sesiunea plenară.

Asta este o inovaţie adusă de Tratatul de la Nisa.În acelaşi timp, Tratatul de la Nisa instituie o procedură

de urgenţă în cazul recursurilor prejudiciale mai sensibile, iarrecursurile prejudiciale care au caracter tehnic sunt transferateTribunalului de prima instanţă.

Înfiinţarea Tribunalului a fost determinată de nevoia de ase elibera de cauze.

Acum se creşte rangul camerelor specializate devenindTribunale specializate.

Curtea de ConturiConform Tratatului de la Nisa, este constituită din

reprezentanţi ai fiecărui stat membru îndeplinind un mandat de 6ani. Membrii acesteia sunt numiţi de către Consiliu cu un sistemde vot de majoritate calificată, nu cu unanimitate cum s-aîntâmplat până la Tratatul de la Nisa.

Prin Tratatul de la Nisa, Curtea de conturi poate constituicamere pentru a adopta anumite categorii de rapoarte sau avize.

Dispoziţiile tratatului prevăd îmbunătăţirea colaborării cuinstituţiile naţionale similare.

Unul dintre mijloacele utilizate în acest sens poate fi celcare trimite la înfiinţarea de către preşedintele Curţii deconturi a unui comitet de legătură cu persoanele care au statutde conducători ai instituţiilor naţionale corespunzătoare,similare.

Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilorPrin Tratatul de la Nisa sporesc rolul şi influenţa

Comitetului Economic şi Social ca for de cercetare a intereselorpartenerilor economici şi sociali la nivelul ansamblului UE.

Este motivul pentru care Comitetul după Tratatul de la Nisaare în componenţa sa un număr de cel mult 350 de persoanefiecare, număr care a permis menţinerea locurilor de cătrestatele deja membre la acea etapă ale UE.

Acelaşi număr, dar Tratatul de la Nisa impune acestor membrisă aibă un mandat electoral de la autorităţile pe care lereprezintă sau să îndeplinească acea condiţie de a fi responsabildin punct de vedere politic.

Summitul Consiliului european din 21-22 iunie 2002 de laSevilla a adus unele modificări cu privire la organizareaactivităţilor UE.

- după această dată, Consiliul european a decis să sereunească de 4 ori pe an;

Numai în cazuri excepţionale este prevăzută şi posibilitateareuniunilor Consiliului în cadrul unor şedinţe extraordinare(adică de 4 ori pe an).

- reuniunile Consiliului UE se pregătesc de către ConsiliulAfaceri Generale şi Afaceri Externe care coordonează întreagaactivitate, stabilind totodată şi ordinea de zi;

Preşedinţia Consiliului european o asigură preşedinteleConsiliului european.

Preşedinţia Consiliului Afaceri Generale este excepţia de laregulă; preşedinţia este asigurată de către Înaltul Reprezentant.

- propunerile organelor tehnice auxiliare sunt transmiseConsiliului Afaceri Generale şi Afaceri Externe cu cel puţin 2săptămâni de data reuniunii Consiliului;

- cu privire la organizarea şi funcţionarea Consiliului,regulamentul intern a fost modificat astfel încât un nouregulament a fost adoptată şi a intrat în vigoare începând cudata de 2 august 2002. Aceasta este şi data de la care ConsiliulAfaceri Generale a dobândit denumirea de Consiliu AfaceriGenerale şi Relaţii Externe;

- conform noului regulament, Consiliul îşi desfăşoarălucrările în cadrul a 2 sesiuni cu agende de lucru distincte şieventual la date diferite. Cele 2 sesiuni sunt consacrate dupăcum urmează:

= una este destinată pregătirii lucrărilor Consiliuluieuropean, problemelor instituţionale şi administrative aşa-numitelor dosare orizontale care privesc mai multe politici aleuniunii şi destinate pregătirii oricărui dosar transmis de cătreConsiliul european cu respectarea regulilor de funcţionare aUniunii Economice şi Monetare;

= a 2-a sesiune este destinata coordonării întregii acţiuniexterne a UE, adică politici externe şi de securitate comună,politici europene de securitate şi de apărare, comerţuluiexterior (PESA), cooperării în domeniile dezvoltării şi alajutorului cu umanitatea;

În cazul în care în cadrul Consiliului se hotărăşte faptulcă un dosar va fi dezbătut în cursul semestrului următor,reprezentantul statului membru care va exercita preşedinţia învigoare 6 luni poate să asigure pe timpul semestrului în curspreşedinţia reuniunilor comitetelor altele decât COREPER, precumşi a grupurilor de lucru care se ocupă de acel dosar (de exemplu,Comitetul Monetar).

Dezbaterile Consiliului care au drept obiect actele adoptateîn codecizie cu Parlamentul european sunt publice în următoarelecondiţii:

= în faza iniţială a procedurii Comisia prezintă publiculuiprincipalele propuneri legislative care fac obiectul codecizieişi publicului îi vor fi deschise şi dezbaterile care vor urmaunei astfel de propuneri legislative în codecizie adoptată;

= în faza finală publicul primeşte informaţiile cu privirela votul Consiliului.

Summitul Consiliului european din 24-25 octombrie 2002 de laBruxelles

Au fost adoptate masuri care vizează în principal Consiliulşi Parlamentul european.

Cu privire la Consiliu, în perioada cuprinsă între dataprimei aderări (după Nisa, în mai 2004) şi 31 decembrie 2004pentru deliberările Consiliului s-a cerut întrunirea uneimajorităţi calificate, voturile membrilor fiind repartizate dupăcum urmează:

Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie − 10 voturiSpania, Polonia − 8 voturiOlanda, Grecia, Republica Ceha, Belgia, Ungaria, Portugalia

− 5 voturiSuedia, Austria − 4 voturiSlovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Letonia,

Slovenia, Estonia − 3 voturiCipru, Luxemburg, Malta − 2 voturiTotal 124 voturi.Deliberările sunt valabile dacă sunt întrunite 88 de voturi

care exprimă un vot favorabil în cazul în care în temeiulTratatului deciziile sunt luate în acele materii în cadrul cărorainiţiativa legislativa aparţine Comisiei.

În alte cazuri, deliberările sunt valabile dacă reunesc celpuţin 88 de voturi favorabile la care se adaugă cu condiţiapotrivit căreia aceste voturi trebuie să fie exprimate de cătrecel puţin 2/3 dintre statele membre.

Deci Tratatul de la Lisabona are precedent într-o astfel dematerie.

Dacă numărul noilor state membre ar fi fost mai mic de 10 întemeiul viitorului tratat de aderare (Tratatul de aderare alRomâniei şi Bulgariei) pragul majorităţii calificate s-ar fistabilit printr-o decizie a Consiliului astfel încât sa se atingăpe cât posibil procentul de 71.26% din totalul numărului devoturi.

În ce priveşte ponderea voturilor în cadrul Consiliului şipragul majorităţii calificate:

Începând cu 1 ianuarie 2005 pentru deliberările Consiliuluicare cer majoritatea calificată voturile membrilor sunt afectatede următoarea pondere:

Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie − 29 de voturiSpania, Polonia − 27 voturiOlanda − 13 voturiGrecia, Republica Ceha, Belgia, Ungaria, Portugalia − 12

voturi Suedia, Austria − 10 voturiSlovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania − 7 voturiLetonia, Cipru, Slovenia, Lux, Estonia − 4 voturiMalta − 3 voturi

Romania, Bulgaria −14 şi 10 voturi (dar după aderare)

Total − 31 voturi

Începând cu 1 ianuarie 2005 până la extinderea din 2004,deliberările sunt valabile dacă întrunesc cel puţin 232 de voturicare exprimă opinia favorabilă a majorităţii statelor membreatunci când în temeiul tratatului deciziile sunt adoptate dininiţiativa Comisiei.

În celelalte cazuri deliberările sunt valabile dacăîntrunesc cele 232 de voturi favorabile exprimate ca şi în cazulanterior de cel puţin 2/3 dintre statele membre.

Un stat membru al Consiliului poate cere ca atunci cândConsiliul adoptă o decizie cu majoritate calificată să severifice în mod concret dacă statele membre care constituieaceasta majoritate cumulează cel puţin 62% din populaţia totală aUniunii.

Dacă această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauzănu se adoptă.

Cu privire la Consiliu − exercitarea preşedinţieiConsiliului

Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede faptul căpreşedinţia se exercită prin rotaţie de către fiecare stat membrual Consiliului.

Pentru a oferi noilor state timp de pregătire, Consiliuleuropean de la Bruxelles a precizat că ordinea rotaţiei existenteîn acea perioadă se menţine până la sfârşitul anului 2006.

După această etapă, Consiliul a decis ordinea exercităriipreşedinţiei pentru anul 2007 şi pentru anii următori, cel maitârziu la 1 an după aderarea noilor sate membre, adică până în2008.

Cu privire la Parlamentul europeanÎncepând cu data aderării şi până la alegerile pentru

legislatura 2004-2009 a Parlamentului european, numărul total almembrilor Parlamentului european şi numărul locurilor stabilitepentru fiecare stat membru vor fi fixate potrivit metodei care afost folosită pentru calculul numărului de locuri atribuitevechilor state membre.

Începând cu legislatura 2004-2009 a Parlamentului european,fiecare stat membru dispune de un număr de locuri corespunzătorrezultat din numărul de locuri care i-au fost repartizate prinRezoluţia 20 anexată actului final din Tratatul de la Nisa.

Numărul de locuri care rezultă din atribuirea a 50 de locuricare nu au mers către Bulgaria şi România au fost repartizatecătre celelalte state membre UE.

Numărul total de locuri astfel obţinut trebuie să fie câtmai apropiat de 732 pentru a respecta echilibrul dintre statelemembre vechi şi noi.

Proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa(semnat la 29 octombrie 2004)

- depus la Salonic în iunie 2003, pentru că era preşedinţieelenă.

- în forma sa iniţială depusă la Salonic în 2003 prevedeaintrarea în vigoare la 1 noiembrie 2009.

La 11 martie 2004 au avut loc atentatele de la Madrid careau fost de natură să atenţioneze liderii europeni.

Tratatul prevedea acel titlu „spaţiu, securitate şijustiţie” − realizarea acelor mecanisme care vizau inclusiv luptaîmpotriva terorismului.

S-a hotărât să se aducă mai devreme intrarea în vigoare aTratatului constituţional cu 3 ani, adică la 1 noiembrie 2006.

România a semnat 2 instrumente a căror intrare în vigoare afost alternativă.

2003 − s-a depus Tratatul instituind o Constituţie pentruEuropa, care prevedea intrarea în vigoare la 1 noi 2009.

2004 − la 11 martie au avut loc atentatele de la Madrid.2005 − România a semnat la 25 aprilie Tratatul de aderare a

României la UE, deci 2 instrumente − Protocolul de aderare şiActul de aderare, care erau condiţionate de intrarea în vigoare aTratatului instituind o Constituţie pentru Europa

2006 − la 1 noiembrie are loc intrarea în vigoare aTratatului privind o Constituţie pentru Europa.

20072009

Protocol − România devine stat parte la Tratatul instituindo Constituţie pentru UE, deci România devenea stat membru al UE(varianta pozitivă).

Actul − determină statutul României de stat parte la cele 2Tratate în vigoare la acea vreme, adică la Tratatul instituindComunitatea Europeană şi la Tratatul instituind ComunitateaEuropeană a Energiei Atomice, deci România este stat membru a CEşi a CEEA.

Pentru că Tratatul constituţional nu a intrat în vigoare,nici Protocolul nu s-a realizat, deci se aplică Actul de aderare,NU Protocolul.

29 octombrie 2004 − Tratatul constituţional semnat la Roma(se mai numea Tratatul Roma II).

Apoi a parcurs procedura ratificării.

Ratificarea s-a făcut în 3 modalităţi:1. prin referendum (Irlanda).2. prin legislativ.3. şi prin referendum, şi prin legislativ;Referendumul avea şi are un caracter consultativ.

*Nu s-a mai realizat prin referendum.Excepţie: Irlanda.

Printre primele state care au ratificat au fost Franţa şiItalia.

Procesul de ratificare a fost blocat, pentru că acestaprevedea la date fixe, din cauza denumirii, din cauza cădezbaterile nu au avut loc.

Anii 2005, 2006, 2007 au fost ani plini de incertitudini.

La 13 decembrie 2007 − Tratatul de la Lisabona este semnat;prevedea în conţinutul său nu doar o dată fixă, ci 2 variante.

25 martie 2007 − împlinirea a 50 de ani de la semnarea celor2 Tratate de la Roma.

A fost adoptată o declaraţie de către Consiliul european în3 pagini. În alineatul penultim al declaraţiei Consiliuluieuropean s-a precizat că UE trebuie aşezată pe baze noi până lacel târziu la alegerile parlamentare viitoare (iunie 2009).

Aceste 2 variante − 1 ianuarie 2009 − prima lună imediat următoare depunerii

ultimului instrument de ratificare − Cehia 13 noi 200913 decembrie 2007 − semnarea Lisabona 13 aprilie 2005 − a primit avizul conform Tratatul de

aderare din partea Parlamentului european.

Conţinutul proiectului Tratatului constituţionalProiectul s-a dori să înlocuiască printr-un text unic din

motive de celeritate şi claritate ansamblul tratatelor atunci învigoare.

A fost structurat în 4 părţi, şi anume:

1. Prima parte care conţinea dispoziţii prin care sedefineau Uniunea, obiectivele sale, competenţele acesteia,procedurile decizionale şi instituţiile.

2. A doua parte − se dorea să încorporeze Carta drepturilorfundamentale proclamată solemn de către Consiliul european de laNisa în anul 2000. A fost adoptată cu valoare declarativă.

3. Politicile şi acţiunile Uniunii preluând un numărimportant din dispoziţiile tratelor în vigoare la acea dată.

4. Clauzele finale între care un loc important îl ocupaucele cu privire la procedurile de adoptare şi de revizuire aConstituţiei.

Pentru ca UE să-şi poată îndeplini obiectivele, s-a apreciatinclusiv prin Tratatul constituţional faptul că era necesar caaceasta să dispună de un sistem instituţional eficient.

Tratatul constituţional în mod similar Tratatului de la Nisaavea în vedere extinderea UE la 25, apoi 30 de state membre.

Acesta a preluat în esenţă dispoziţiile instituţionaleexistente la acea dată, aducând în discuţie încă 2 alteinstituţii noi, şi anume 1 preşedinte al UE şi 1 ministru alafacerilor externe.

Pe lângă acestea, era aceeaşi ordine de reglementare careeste şi în Tratatul de la Lisabona (Parlamentul european,Consiliul de miniştri, Consiliul european, Comisia europeană,Curtea de justiţie, BCE care ar fi avut un rol important îndomeniile politice economice şi monetare, Curtea de conturi,acesta asigurând controlul cheltuielilor şi veniturilor UE).

Tratatul constituţional reglementa şi cele 2 organeconsultative, adică Comitetul regiunilor şi Comitetul economic şisocial.

Modificări importante au apărut în materia Consiliuluieuropean format din şefi de stat sau de Guvern din statele membrela care se adaugă preşedintele acestuia şi preşedintele comIsieieuropene. La lucrările Consiliului european participă şi noulministru al afacerilor externe, adică Înaltul reprezentant.

Proiectul propunea şi înfiinţarea postului permanent depreşedinte al Consiliului european ales de către Consiliuleuropean pentru un mandat de 2 ani şi jumătate.

Rolul preşedintelui a fost stabilit de atunci în sensul căacesta prezidează şi conduce lucrările Consiliului european,fiind reprezentantul la nivel înalt al UE în domeniul politiciiexterne şi de securitate comună.

De atunci se prevedea că ministrul afacerilor externe eramandatarul consiliului pentru politica externă şi de securitatecomună şi vicepreşedinte al Comisiei.

LisabonaNisaTratatul constituţional Tratatul de la Lisabona- accentuare a rolurilor instituţiilor cu legitimitate

democratică. Pus în valoarea de ordinea în care instituţiile suntreglementate: Parlamentul european, Consiliul european, Consiliuletc.

Cu privire la Parlamentul european, acesta la art. 14,exercită funcţiile legislativă şi bugetară spre deosebire de art.189 TFUE care spune că există prerogative care sunt conferiteprin prezentul tratat.

Funcţiilor legislativă şi bugetară li se adaugă funcţia decontrol politic şi aceea consultativă.

Din ce este compus Parlamentul european: europarlamentarireprezentanţi ai cetăţenilor statelor membre; în reglementareaanterioară − reprezentanţi ai popoarelor statelor membre.

A fost un salt − responsabilizare faţă de cei care i-auales.

„popor” − poate dobândi un caracter abstract, general„cetăţeni europeni” − cetăţenii fiecărui stat membru UEEste important şi rolul pe care îl are Parlamentul european

în procesul de desemnare a preşedintelui Comisiei europene.Până la Tratatul de la Lisabona, Parlamentul îl aproba pe

preşedintele Comisiei europene. Problema perioadelor de tranziţie pe care le conţine

Tratatul de la Lisabona în materie instituţională.

Comisia europeană − trecerea de la aplicarea principiului unstat, un comisar la aplicarea principiului reprezentării a 2/3dintre statele membre în cadrul Comisiei.

art. 45 alin. (5) TFUE

adoptarea deciziilor, candidaturi etc.

Politica agricolă comună

Sediul materiei − art. 38-44 TFUE (art. 32-38 TCE)Noţiunea conceptuala „politica agricolă comună” include

ansamblul regulilor şi al mecanismelor prin care se reglementeazăproducţia, schimburile, tratamentul produselor agricole în cadrulUE, dar include şi acele reguli prin care se acordă o importanţăsporită dezvoltării rurale.

Obiectivele: art. 39 TFUE1. Creşterea productivităţii agricole încurajând

modernizarea exploataţiilor.2. Garantarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei

agricole raportată la populaţia din alte sectoare de activitate.3. Stabilizarea pieţelor produselor agricole evitând

alternanţa dintre creşterea şi prăbuşirea preţurilor.4. Garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, dar la

preţuri rezonabile pentru cumpărători (consumatori).Primele produse au fost supuse reglementărilor pieţei comune

încă din anul 1962.Preţurile comune însă au fost aplicate începând din anul

1968.În vederea realizării acestor obiective, art. 40 TFUE

prevede stabilirea unei organizări comune a pieţelor agricolecare în funcţie de produse trebuie să dobândească una dintreurmătoarele forme, şi anume:

- forma regulilor concurenţiale comune;- o coordonare obligatorie a organizării pieţelor naţionale;- o organizare europeană a pieţei.Organizarea comună a pieţelor agricole a fost introdusă

progresiv şi există în prezent în cea mai mare parte a produseloragricole din UE.

Aceasta constituie de altfel şi instrumentul fundamental alpieţei comune agricole în măsura în care prin această organizarese înlătură obstacolele din calea schimburilor intraunionalepentru produsele agricole şi se menţine un tarif vamal comun(taxa vamală comună) în raporturile dintre statele membre şistatele terţe.

*a se citi ghidul stilistic privind traducerea unor termenidin legislaţia UE + glosar

Principiile fundamentale ale politicii agricole comune:- definite încă din 1962;- 3 la număr:1. Realizarea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor

preţuri comune.2. Respectarea noţiunii de „preferinţă

comunitară”/„preferinţă unională”.3. Principiul solidarităţii financiare.

1. În acest scop, preţurile produselor agricole au fostunificate, uniformizate.

Pentru a evita situaţia conform căreia agricultorii dinstatele cu preţuri ridicate să fie obligaţi să accepte reduceride preţ, preţurile unice au fost stabilite pentru fiecare produsla cel mai înalt nivel existent.

Din acest motiv, preţurile unice de pe piaţa Uniunii lamajoritatea produselor agricole s-au situat în mod constant pestepreţurile pieţei mondiale, iar diferenţa dintre acestea nu aîncetat să crească.

2. Presupune ca produsele de pe piaţa UE să rămână maiieftine decât produsele similare importate astfel încâtconsumatorul să prefere produsele UE care sunt mai ieftine.

În acest scop, importurile au fost supuse unei taxe deintrare cunoscute sub denumirea de „prelevare la import”determinată de diferenţa dintre preţul la frontieră şi preţul laintrare cunoscut sub denumirea de „preţ prag”, „preţ de intrare”,„preţ ecluză”.

Preţul este stabilit anual de către instituţiile UE.

Taxa de prelevare determină scumpirea produselorextraunionale peste nivelul preţurilor interne.

În paralel s-a introdus un sistem de subvenţionare aexporturilor numite „restituiri la export” pentru a permiteproduselor UE mai scumpe să fie competitive pe plan mondial.

3. Se realizează prin folosirea bugetului UE ca principalinstrument financiar pentru aplicarea măsurilor de politicăcomercială comună.

Statele membre nu-şi mai sprijină în mod direct propriiiagricultori din bugetul naţional.

Acestea însă contribuie la constituirea bugetului UE dincare apoi se finanţează toate cheltuielile legate de aplicareamăsurilor de politică agricolă comună.

Aplicarea acestor principii a fost de natură să aducă mariservicii Comunităţilor, respectiv UE în prezent.

România are cel mai mare procent de populaţie activă îndomeniul agriculturii la nivelul UE.

La nivelul UE este 4-5%.La România este de 10 ori mai mare.

Fondul european pentru garantare agricolă

La origini s-a numit FEROGA, adică Fondul european deorientare şi garantare agricolă.

Politica agricolă comună este finanţată prin fondul europeande garantare agricolă care reprezintă o parte importantă abugetului UE.

A fost constituit încă din anul 1962 şi s-a împărţit în cele2 componente de orientare şi garantare în 1964.

Din considerente de ordin istoric secţiunea de orientareconstituia un fond cu finalitate structurală, fiind destinatsprijinirii structurii agricole.

O astfel de secţiune era organizata prin intermediul unuiRegulament al CE nr. 12/57/1999 privind sprijinul pentrudezvoltarea rurală acordat din fondul european de orientare şigarantare agricolă.

Obiectivul fondului de orientare viza consolidarea şireorganizarea structurii agricole în următoarele domenii:

depozitare, prelucrarea produselor, cuantumul producţiei,comerţul, pescuitul şi silvicultura, reconversia producţiei,dezvoltarea şi activităţile complementare pentru agricultură,asigurarea unui mediu de viaţă echitabil agricultorilor,salvgardarea mediului, menţinerea spaţiului rural.

*Politica agricolă este la nivelul competenţelor partajate.

Secţiunea garantare a fost organizată prin regulamentulfinanciar nr. 729/70 din 21 aprilie 1970 al Consiliului şi aredrept finalitate finanţarea intervenţiilor pentru stabilizareapieţelor şi garantarea preţurilor pentru a îndeplini obiectivelegenerale ale politicii agricole comune, dar numai dacă sunt încauză produse care ţin de domeniul organizării pieţei comune.

Funcţionarea acestei secţiuni este riguros controlată şieste supusă unei discipline bugetare stricte.

*Agenţia pentru intervenţii plăţi şi agricultură (APIA)

Reforma politicii agricole comune

Odată cu realizarea principalelor obiective, adică cele carevizează creşterea producţiei şi a productivităţii, stabilizareapieţelor şi protecţia agricultorilor cu privire la fluctuaţiilecare afectează pieţele la nivel mondial, politica agricolă a fostînsoţită de o serie de efecte negative, precum:

- agricultorii comunitari produceau mai mult decât puteasuporta piaţa, adică supraproducţie, deci o creştere exponenţialăa cheltuielilor agricole;

În timp au fost adoptate mai multe reforme.În 1968 Comisia Europeană a publicat memorandumul privind

reforma politicii agricole comune. Aceasta reforma viza îndeosebiurmat 2 aspecte:

reducerea numărului de persoane angajate în sectorulagricol;

încurajarea formulării unor unităţi de producţieagricolă mai mari şi mai eficiente.

În 1972 obiectivul urmărit prin măsurile structurale vizarealizarea unei agriculturi moderne. Acesta a devenit şiobiectivul politicii agricole comune.

În 1983 Comisia Europeană a iniţiat o reformă fundamentalăcare a fost fundamentată 2 ani mai târziu prin publicarea uneicărţi verzi numită „Perspectivele politicii agricole comune".Aceasta se referea la 2 chestiuni:

cartea verde este un instrument nejuridic care precedeadoptării unui instrument juridic;

restabilirea echilibrului între cerere-ofertă.- introducerea unor mijloace de reducere a producţiei în

sectoarele aflate în dificultate (cele care se confruntă cufenomenul supraproducţie).

În 1968 Consiliul european a adoptat liniile directoare cuprivire la cheltuielile agricole care limitau cheltuielile cupolitica agricola comună în cadrul bugetului global.

În 1991 comisarul responsabil de agricultură a prezentat 2documente de reflecţie cu privire la dezvoltarea şi viitorulpoliticii agricole comune. Aceste documente de reflecţie auconstituit temeiul unui acord politic privind agricultura, acordpe care Consiliul l-a adoptat în data de 21 mai 1992. Documentuladoptat conţine obiectivele stabilite pentru următoarele reforme− 5 mari obiective:

menţinerea Comunităţii în rândurile producătorilor şiexportatorilor de produse agricole prin creştereacompetitivităţii agricultorilor şi a produselor obţinute atât pepieţele interne, cât şi pe pieţele externe;

cabotaj − dreptul de a transporta produsele în propriilepuncte (porturi, aeroporturi)

diminuarea producţiei până la nivelul cererii existentepe piaţă;

concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilorasupra acelora care au în mod evident cea mai mare nevoie desprijin;

încurajarea agricultorilor pentru a nu-şi abandonaterenurile;

*să nu le cultive;

*să le menţină în circuitul agricol. protecţia mediului şi dezvoltarea potenţialului natural

al satelor.

Elementul esenţial al pachetului de reformă aviza reducereapreţurilor de intervenţie la produsele-cheie şi scoaterea dincultură a terenurilor arabile.

Pentru compensare pierderilor de venit rezultate din aceste2 măsuri agricultorii primesc plăţi directe pe hectar sau pe capde animal.

Reforma din 1992 aviza cerealele, oleaginoasele, planteleproteice şi carnea de bovine.

În iulie 1997 − propunerea Comisiei în cadrul Agendei 2000considerata cea mai radicală şi globală reformă a politiciiagricole comune. Aceasta se referă la: ameliorareacompetitivităţii produselor agricole pe pieţele interne şi pepiaţa mondială; promovarea unui nivel de viaţă echitabil pentrupopulaţia agricolă; elaborarea unei politici de dezvoltare ruralăcare a devenit şi cel de-al 2-lea pilon al politicii agricolecomune; ameliorarea calităţii şi a securităţii alimentare;simplificarea legislaţiei agricole şi descentralizarea aplicăriiacesteia (acesta s-a dorit a fi mai precisă, mai transparentă şis-a dorit o simplificare a accesului la legislaţia comunitară);integrarea în politica agricolă comună a considerentelor de mediuşi rurale.

Politica agricola comună IIElemente de reforma ale politicii agricole comune

Reforma realizată în 2003 prin ceea ce a însemnat decuplareaşi plăţile unice pentru exploataţii.

Cu acest prilej Comisia Europeană a propus modificareabazelor ajutoarelor directe pentru producţie şi a celor oferiteagricultorilor sau asociaţiilor producătorilor înlăturând înacest fel în mod progresiv decuplarea producţiei (industriaproducătoare).

Această decuplare în mod concret a operat în mod concret cuîncepere în ianuarie 2005 pentru cea mai mare parte a organizării

comune a pieţelor separând inclusiv ajutoarele primite deproducţie.

Sistemul vizează echilibrarea veniturilor producătorilorprin plata unică pe exploataţie.

Agricultorii decid cu privire la culturile pe care lerealizează continuând să primească ajutoare.

Reforma a cunoscut şi o perioadă de tranziţie pentru anumiteculturi.

Perioada de tranziţie s-a închis la sfârşitul anului 2007.Statele care au devenit membre UE după anul 2005 (cum e şi

cazul României) constituie o excepţie în sensul că acesteacontinuă să aplice regimul plăţilor unice pe suprafaţă.

Ultima reformă a intervenit în anul 2004, dar vizeazăchestiuni punctuale (produse mediteraneene şi zahărul).

Unele sectoare agricole mediteraneene, precum bumbacul şitabacul, sunt mai sensibile pentru a aplica măsura trecerii laplata unică pe exploataţie, date fiind caracteristicileculturilor sau ale regiunilor implicate.

Pentru a veni în sprijinul acestor regiuni, respectivculturi a fost acordat un ajutor pentru restructurare statelor încauză.

Un regim special a fost instituit şi pentru uleiul demăsline, respectiv pentru măslinele de masă. Aceste produsepăstrează în continuare o parte a vechilor ajutoare pe suprafaţăsau pot beneficia de o perioadă mai mare de tranziţie în careajutorul pe suprafaţă să fie permis.

Domeniul agriculturii este cel mai bogat în aqui al UE (din3.500 de norme a armonizat peste 1.000 de norme).

www.ier.ro − studiul nr 1 program Paris 2

Politica comună a transporturilor

Sediul materiei:

Tratatul de la Roma de instituire a Comunităţii EconomiceEuropene limita politica comună a transporturilor la căileterestre.

Conform art. 3 TCE, politica transporturilor a devenit unadintre politicile comune importante alături de cea agricolă şicea comercială.

În esenţă, Tratatul de la Roma prevedea renunţareaprogresivă la discriminările şi la limitările traficuluiintracomunitar.

În prezent, sediul principal al materiei îl reprezintăTratatul privind funcţionarea UE care în Titlul VI reglementeazătransporturile (art. 91-94 TFUE).

În domeniul transporturilor, la nivelul UE se stabilescurmătoarele:

- normele comune aplicabile transporturilor internaţionaleefectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori printraversarea unuia sau a mai multor state membre;

- condiţiile de admitere a transportatorilor nerezidenţipentru a efectua transporturi naţionale într-un stat membru;

- măsurile care permit îmbunătăţirea siguranţeitransporturilor;

- orice altă dispoziţie comună utilă la nivelul UE.Politica comună a transporturilor urmăreşte drept obiectiv

realizarea şi dezvoltarea în cadrul UE a unei pieţe unice atransporturilor care să garanteze libertatea de a presta serviciiîn acest domeniu în condiţii de egalitate între transportatoriieuropeni.

Realizarea pieţei interne în acest sector a fost încheiată,accentul fiind pus în prezent pe adoptarea unor măsuri care săasigure o mobilitate durabilă prin aceasta înţelegând organizareasistemelor de transport astfel încât să se asigure optimizareaconsumului de energie şi de timp a parcursurilor şi a condiţiilorde transport.

Reperele dezvoltării acestei politici comune sunt:- Cartea albă privind realizarea pieţei interne din 1885;- Cartea albă pentru dezvoltarea viitoare a politicii comune

în domeniul transporturilor din 1892;

- Comunicarea Comisiei Europene din 1995 intitulată„politica comună de transporturi program de acţiune pentruperioada 1995-2000” care se întemeiază pe 3 domenii principale:

a) îmbunătăţirea calităţii transporturilor prin introducereaunor sisteme integrale care exploatează noile tehnologiinepoluante şi prezintă corelativ un grad ridicat de securitate;

b) ameliorarea funcţionării pieţei interne prin favorizareaconcurenţei concomitent cu o protecţie socială eficientă;

c) dezvoltarea dimensiunii externe a transporturilor careurmăreşte creşterea calităţii legăturilor cu ţările terţe şifavorizarea accesului companiilor comunitare ale UE de transportpe pieţele externe.

Urmare a Cartei albe privind dezvoltarea politicii comune atransporturilor din 1992 s-au stabilit drept obiectiveurmătoarele:

- înlăturarea ultimelor disfuncţii privitoare la reţeauainternă de transporturi a Comunităţii Europene;

- realizarea unui sistem eficient de transporturi care săcontribuie la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şiserviciilor;

- încurajarea competiţiei intracomunitare în domeniulindustriei transporturilor.

Agenda de implementare a politicii comune a transporturilorpentru perioada 1995-2000 intitulată „programul de acţiune pentruo mobilitate durabilă în Europa” a pus accent pe următoarelepriorităţi:

- ameliorarea calităţii prin dezvoltarea tehnologiiloravansate în transporturi care să contribuie atât la eficienţatransporturilor, cât şi la protecţia mediului;

- dezvoltarea pieţei comune a transporturilor prin serviciieficiente bazate pe standarde sociale comune;

- deschiderea pieţei interne de transporturi spre parteneriterţi şi alte pieţe ale transporturilor.

În prezent politica comună a transporturilor reglementeazădeopotrivă transporturile aeriene, terestre şi maritime subaspectul accesului pe piaţă al concurenţei, al tarifelor, alregulilor de trafic şi de securitate.

Liberalizarea transporturilor s-a realizat cu luarea înconsiderare a 3 categorii de constrângeri:

- constrângere de natură socială;- constrângere de natură economică;- constrângere care ţine de securitatea legăturilor. Fondul european pentru garantare agricolă

La origini s-a numit FEROGA, adică Fondul european deorientare şi garantare agricolă.

Politica agricolă comună este finanţată prin Fondul europeande garantare agricolă care reprezintă o parte importantă abugetului UE.

A fost constituit încă din anul 1962 şi s-a împărţit în cele2 componente de orientare şi garantare în 1964.

Din considerente de ordin istoric secţiunea de orientareconstituia un fond cu finalitate structurală, fiind destinatsprijinirii structurii agricole.

O astfel de secţiune era organizată prin intermediulRegulamentului (CE) nr. 12/57/1999 privind sprijinul pentrudezvoltarea rurală acordat din Fondul european de orientare şigarantare agricolă.

Obiectivul Fondului european de orientare şi garantareagricolă viza consolidarea şi reorganizarea structurii agricoleîn următoarele domenii: depozitare, prelucrarea produselor,cuantumul producţiei, comerţul, pescuitul şi silvicultura,reconversia producţiei, dezvoltarea şi activităţile complementarepentru agricultura, asigurarea unui mediu de viaţă echitabilagricultorilor, salvgardarea mediului, menţinerea spaţiuluirural.

*Politica agricolă este la nivelul competenţelor partajate.

Secţiunea garantare a fost organizată prin Regulamentulfinanciar nr. 729/70 din 21 aprilie 1970 al Consiliului şi aredrept finalitate finanţarea intervenţiilor pentru stabilizareapieţelor şi garantarea preţurilor pentru a îndeplini obiectivelegenerale ale politicii agricole comune, dar numai dacă sunt încauza produse care ţin de domeniul organizării pieţei comune.

Funcţionarea acestei secţiuni este riguros controlată şieste supusă unei discipline bugetare stricte.

*Agenţia pentru intervenţii plăţi şi agricultură (APIA)

Reforma politicii agricole comune

Odată cu realizarea principalelor obiective, adică cele carevizează creşterea producţiei şi a productivităţii, stabilizareapieţelor şi protecţia agricultorilor cu privire la fluctuaţiilecare afectează pieţele la nivel mondial, politica agricolă a fostînsoţită de o serie de efecte negative, precum:

- agricultorii comunitari produceau mai mult decât puteasuporta piaţa, adică supraproducţie, deci o creştere exponenţialăa cheltuielilor agricole;

În timp au fost adoptate mai multe reforme.În 1968 Comisia europeană a publicat memorandumul privind

reforma politicii agricole comune. Această reformă viza îndeosebi2 aspecte:

- reducerea numărului de persoane angajate în sectorulagricol;

- încurajarea formulării unor unităţi de producţie agricolămai mari şi mai eficiente.

În 1972 obiectivul urmărit prin măsurile structurale vizarealizarea unei agriculturi moderne. Acesta a devenit şiobiectivul politicii agricole comune.

În 1983 Comisia europeană a iniţiat o reformă fundamentalăcare a fost fundamentată 2 ani mai târziu prin publicarea uneicărţi verzi numită „Perspectivele politicii agricole comune”.Aceasta se referea la 2 chestiuni:

- cartea verde este un instrument nejuridic care precedeadoptării unui instrument juridic;

- restabilirea echilibrului între cerere-ofertă;- introducerea unor mijloace de reducere a producţiei în

sectoarele aflate în dificultate (cele care se confruntă cufenomenul supraproducţie).

În 1968 Consiliul european a adoptat liniile directoare cuprivire la cheltuielile agricole care limitau cheltuielile cupolitica agricolă comună în cadrul bugetului global.

În 1991 comisarul responsabil de agricultură a prezentat 2documente de reflecţie cu privire la dezvoltarea şi viitorul

politicii agricole comune. Aceste documente de reflecţie auconstituit temeiul unui acord politic privind agricultura, acordpe care Consiliul l-a adoptat în data de 21 mai 1992. Documentuladoptat conţine obiectivele stabilite pentru următoarele reforme− 5 mari obiective:

- menţinerea Comunităţii în rândurile producătorilor şiexportatorilor de produse agricole prin creştereacompetitivităţii agricultorilor şi a produselor obţinute atât pepieţele interne, cât şi pe pieţele externe;

cabotaj − dreptul de a transporta produsele în propriilepuncte (porturi, aeroporturi)

- diminuarea producţiei până la nivelul cererii existente pepiaţă;

- concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilorasupra acelora care au în mod evident cea mai mare nevoie desprijin;

- încurajarea agricultorilor pentru a nu-şi abandonaterenurile;

*să nu le cultive; *să le menţină în circuitul agricol.- protecţia mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al

satelor.

Elementul esenţial al pachetului de reformă aviza reducereapreţurilor de intervenţie la produsele-cheie şi scoaterea dincultură a terenurilor arabile.

Pentru compensare pierderilor de venit rezultate din aceste2 măsuri agricultorii primesc plăţi directe pe hectar sau pe capde animal.

Reforma din 1992 aviza cerealele, oleaginoasele, planteleproteice şi carnea de bovine.

În iulie 1997 − propunerea Comisiei în cadrul Agendei 2000considerată cea mai radicală şi globală reformă a politiciiagricole comune. Aceasta se refera la: ameliorareacompetitivităţii produselor agricole pe pieţele interne şi pepiaţa mondială; promovarea unui nivel de viaţă echitabil pentrupopulaţia agricolă; elaborarea unei politici de dezvoltare rurală

care a devenit şi cel de-al 2-lea pilon al politicii agricolecomune; ameliorarea calităţii şi a securităţii alimentare;simplificarea legislaţiei agricole şi descentralizarea aplicăriiacesteia (aceasta s-a dorit a fi mai precisă, mai transparentă şis-a dorit o simplificare a accesului la legislaţia comunitară);integrarea în politica agricolă comună a considerentelor de mediuşi rurale.

Politica agricolă comună IIElemente de reformă ale politicii agricole comune

Reforma realizată în 2003 prin ceea ce a însemnat decuplareaşi plăţile unice pentru exploataţii.

Cu acest prilej Comisia europeană a propus modificareabazelor ajutoarelor directe pentru producţie şi a celor oferiteagricultorilor sau asociaţiilor producătorilor înlăturând înacest fel în mod progresiv decuplarea producţiei (industriaproducătoare).

Această decuplare a operat în mod concret cu începere înianuarie 2005 pentru cea mai mare parte a organizării comune apieţelor separând inclusiv ajutoarele primite de producţie.

Sistemul vizează echilibrarea veniturilor producătorilorprin plata unică pe exploataţie.

Agricultorii decid cu privire la culturile pe care lerealizează continuând să primească ajutoare.

Reforma a cunoscut şi o perioadă de tranziţie pentru anumiteculturi.

Perioada de tranziţie s-a închis la sfârşitul anului 2007.Statele care au devenit membre UE după anul 2005 (cum e şi

cazul României) constituie o excepţie în sensul că acesteacontinuă să aplice regimul plăţilor unice pe suprafaţă.

Ultima reformă a intervenit în anul 2004, dar vizeazăchestiuni punctuale (produse mediteraneene şi zahărul).

Unele sectoare agricole mediteraneene, precum bumbacul şitabacul, sunt mai sensibile pentru a aplica măsura trecerii laplata unică pe exploataţie, date fiind caracteristicileculturilor sau ale regiunilor implicate.

Pentru a veni în sprijinul acestor regiuni, respectivculturi a fost acordat un ajutor pentru restructurare statelor încauză.

Un regim special a fost instituit şi pentru uleiul demăsline, respectiv pentru măslinele de masă. Aceste produsepăstrează în continuare o parte a vechilor ajutoare pe suprafaţăsau pot beneficia de o perioadă mai mare de tranziţie în careajutorul pe suprafaţă să fie permis.

Domeniul agriculturii este cel mai bogat în aqui al UE (din3500 de norme a armonizat peste 1000 de norme).

www.ier.ro − studiul nr 1 program Paris 2

Politica comună a transporturilor

Sediul materiei:Tratatul de la Roma de instituire a Convenţiei Economice

Europene limita politica comună a transporturilor la căileterestre.

Conform art. 3 TCE, politica transporturilor a devenit unadintre politicile comune importante alături de cea agricolă şicea comercială.

În esenţă, Tratatul de la Roma prevedea renunţareaprogresivă la discriminările şi la limitările traficuluiintracomunitar.

În prezent, sediul principal al materiei îl reprezintăTratatul privind funcţionarea UE care în Titlul VI reglementeazătransporturile (art. 91-94 TFUE).

În domeniul transporturilor, la nivelul UE se stabilescurmătoarele:

- normele comune aplicabile transporturilor internaţionaleefectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori printraversarea unuia sau a mai multor state membre;

- condiţiile de admitere a transportatorilor nerezidenţipentru a efectua transporturi naţionale într-un stat membru;

- măsurile care permit îmbunătăţirea siguranţeitransporturilor;

- orice altă dispoziţie comună utilă la nivelul UE.Politica comună a transporturilor urmăreşte drept obiectiv

realizarea şi dezvoltarea în cadrul UE a unei pieţe unice atransporturilor care să garanteze libertatea de a presta serviciiîn acest domeniu în condiţii de egalitate între transportatoriieuropeni.

Realizarea pieţei interne în acest sector a fost încheiată,accentul fiind pus în prezent pe adoptarea unor măsuri care săasigure o mobilitate durabilă, prin aceasta înţelegândorganizarea sistemelor de transport astfel încât să se asigureoptimizarea consumului de energie şi de timp a parcursurilor şi acondiţiilor de transport.

Reperele dezvoltării acestei politici comune sunt:- Cartea albă privind realizarea pieţei interne din 1885;- Cartea albă pentru dezvoltarea viitoare a politicii comune

în domeniul transporturilor din 1892;- Comunicarea Comisiei Europene din 1995 intitulată Politica

comună de transporturi Program de acţiune pentru perioada 1995-2000− care seîntemeiază pe 3 domenii principale:

a. îmbunătăţirea calităţii transporturilor prin introducereaunor sisteme integrale care exploatează noile tehnologiinepoluante şi prezintă corelativ un grad ridicat de securitate;

b. ameliorarea funcţionării pieţei interne prin favorizareaconcurenţei concomitent cu o protecţie socială eficientă;

c. dezvoltarea dimensiunii externe a transporturilor careurmăreşte creşterea calităţii legăturilor cu ţările terţe şifavorizarea accesului companiilor comunitare ale UE de transportpe pieţele externe.

Urmare a Cartei albe privind dezvoltarea politicii comune atransporturilor din 1992 s-au stabilit drept obiectiveurmătoarele:

- înlăturarea ultimelor disfuncţii privitoare la reţeauainternă de transporturi a Comunităţii Europene;

- realizarea unui sistem eficient de transporturi care sacontribuie la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şiserviciilor;

- încurajarea competiţiei intracomunitare în domeniulindustriei transporturilor.

Agenda de implementare a politicii comune a transporturilorpentru perioada 1995-2000 intitulată Programul de acţiune pentru omobilitate durabilă în Europa a pus accent pe următoarele priorităţi:

- ameliorarea calităţii prin dezvoltarea tehnologiiloravansate în transporturi care să contribuie atât la eficienţatransporturilor, cât şi la protecţia mediului;

- dezvoltarea pieţei comune a transporturilor prin serviciieficiente bazate pe standarde sociale comune;

- deschiderea pieţei interne de transporturi spre parteneriterţi şi alte pieţe ale transporturilor.

În prezent politica comună a transporturilor reglementeazădeopotrivă transporturile aeriene, terestre şi maritime subaspectul accesului pe piaţă al concurenţei, al tarifelor, alregulilor de trafic şi de securitate.

Liberalizarea transporturilor s-a realizat cu luarea înconsiderare a 3 categorii de constrângeri:

- constrângere de natură socială;- constrângere de natură economică;- constrângere care ţine de securitatea legăturilor. Politica comună a transporturilor II

Liberalizarea transporturilor a ţinut cont de diferiteconstrângeri:

1. Constrângerea socială stabilită pentru a evita situaţiapotrivit căreia libera prestare a serviciilor în domeniultransporturilor să nu conducă la deturnarea regulilor naţionalecele mai exigente.

Liberalizarea prestării de servicii este prin urmareînsoţită de armonizarea condiţiilor sociale şi a regulilor deexercitare a unei activităţi, precum şi a calificărilorprofesionale.

2. Constrângerea de natură economică instituită pentru aevita situaţiile potrivit cărora investiţiile în infrastructurasă nu fie exploatate de către transportatorii care nu participăla finanţarea lor.

Aceasta priveşte în mod special domeniul transporturilorrutiere.

Trebuie evitată situaţia potrivit căreia organizareatransporturilor feroviare să nu menţină actuala fragmentare.Trebuie să existe o coerenţă.

3. Constrângerea de tipul securităţii legăturilor instituităpentru a evita introducerea unor noi factori de concurenţă caresă ignore continuitatea relaţiilor de transport între zoneleperiferice insulare şi zonele centrale continentale.

Progresele realizate în privinţa liberalizăriitransporturilor au fost adaptate în funcţie de specificulfiecărui mod de deplasare. Pentru fiecare dintre aceste moduriobiectivul stabilit a fost acela de a trece de la prestareaserviciilor internaţionale între 2 state membre la cabotaj, adicădintr-un stat membru în altul.

cabotaj naţional − mărfuri intrate pe teritoriul statuluiîntre 2 aeroporturi/porturi aflate pe teritoriul statului

Transportul rutier al mărfurilor

Începând cu 1 ianuarie 1993 un transportator stabilit într-un stat membru al Comunităţii Europene/UE poate în mod liber sătransporte mărfuri către un alt stat membru.

Până la acea dată o asemenea activitate trebuia să fie înmod special autorizată fie prin intermediul acordurilorbilaterale, fie prin aplicarea de contingente comunitare.

După 1 ianuarie 1993 această activitate a fost asigurată pebaza îndeplinirii unor cerinţe de natură calitativă de cătreîntreprinderile de transport, cerinţe care să ne permită accesulla o licenţă comunitară/unională de transport.

Această activitate nu trebuie să conducă la perturbări graveale pieţei transporturilor.

Consiliul a pus în aplicare un sistem de supraveghere caresă poată conduce la adoptarea unor măsuri de protecţie a pieţelorcare se confruntă cu unele disfuncţiuni.

Transportul rutier de pasageri

Dacă transportul intracomunitar/intraunional de pasageri sepoate realiza relativ cu puţine constrângeri, transportulrealizat într-un stat membru de către o întreprindere dintr-unalt stat membru nu cunoaşte o reglementare a UE.

Pentru aplicarea liberei prestări a serviciului detransport, Consiliul a adoptat un regulament cu privire lacabotaj.

Regulamentul defineşte diferitele tipuri de transport decălători susceptibile să realizeze operaţii de cabotaj şi săanunţe liberalizarea serviciilor obişnuite specializate şiocazionale pentru luna iunie 1999.

Privind retrospectiv, observăm că pentru a armonizacondiţiile de concurenţă în domeniul transportului rutier demărfuri şi de persoane, după 1970, Comunitatea EconomicăEuropeană a adoptat o serie de măsuri care au în vederearmonizarea condiţiilor de acces la profesia de transportator îndomeniul transporturilor naţionale şi internaţionale, dar şipentru a favoriza exercitarea dreptului de stabilire pentrutransportatori.

Transportul feroviar

În cadrul UE se doreşte adaptarea căilor ferate la cerinţelepieţei unice şi creşterea eficacităţii lor. În acest scop UE astabilit, pe de o parte, necesitatea obţinerii unei licenţe deexploatare în vederea uniformizării dreptului de acces lainfrastructuri şi, pe de altă parte, a stabilit un sistem care săasigure o alocare nediscriminatorie a capacităţilorinfrastructurii, respectiv plata de către utilizatori a tuturorcosturilor reale ale echipamentelor pe care le folosesc.

Încă din 1996 în cadrul unei cărţi albe Comisia a definitstrategia destinată revitalizării căilor ferate în special prinstabilizarea situaţiilor financiare asigurând liberul acces laîntregul trafic şi promovând integrarea sistemelor naţionale şi atuturor aspectelor de natură socială.

Transporturile maritime

Prin definiţie transportul maritim internaţional este oactivitate liberalizată.

Încă din 1993 a fost introdus în mod progresiv cabotajulmaritim în cadrul unor etape stabilite prin anul 1992.

Prezenţa cabotajului maritim şi necesitatea pentru Uniune dea participa la consolidarea condiţiilor de transport maritiminternaţional au condus la adoptarea unor măsuri privind:

1. politica concurenţială;2. lupta împotriva practicilor tarifare neloiale;3. normalizarea activităţii navelor destinate transportului

produselor periculoase;4. condiţiile sociale de muncă;Şi în această materie au fost reglementate condiţiile de

acces în profesie.O importanţă deosebită o are legiferarea în materia

securităţii maritime.Ca şi în domeniul transporturilor rutiere şi feroviare,

transportul maritim al mărfurilor periculoase constituie şi înprezent o preocupare principală a UE.

De altfel, în comunicarea sa din 13 martie 1996, Comisiaeuropeană a readus în dezbatere principalele 3 priorităţi aledezvoltării politicilor maritime, şi anume:

1. problema securităţii transporturilor maritime;2. menţinerea pieţelor deschise;3. ameliorarea competitivităţii.

Transporturile fluviale

După 1 ianuarie 1993 transportul fluvial a beneficiat deliberalizarea cabotajului, fapt care a contribuit în special laînlăturarea listelor elaborate în materie, liste care de faptîmpiedicau libera alegere a transportatorului de cătreîntreprinderile utilizatoare.

Piaţa a devenit complet liberă de la 1 ianuarie 2000.

Transporturile aeriene

Liberalizarea acoperă 4 mari domenii: accesul pe piaţă,controlul capacităţilor, tarifele şi eliberarea licenţelor deexploatare pentru companii.

Liberalizarea a început în 1980 şi s-a desfăşurat în 3etape:

- 1980-1985;- 1985-1992;- al 3-lea pachet aerian − 1 ianuarie 1993.Cu privire la cabotajul aerian, acesta a beneficiat de o

perioadă de tranziţie începând a se practica în mod concret numaidupă 1 aprilie 1997.

Procesul de liberalizare a transporturilor aeriene seîntemeiază pe:

- stabilirea unei licenţe unice de transport aerianeliberată companiilor aeriene stabilite la nivelul Comunităţilor,respectiv UE;

- condiţiile comune, unice, uniforme privind accesultransportatorilor la legăturile intracomunitare/intraunionale;

- tarifele pentru pasageri care presupun în specialposibilitatea folosirii unor veritabile mijloace de intervenţieimediată a Comisiei în cazul practicării unor tarife care cad subincidenţa unei concurenţe neloiale;

- serviciile de navlu. Având în vedere faptul că liberalizarea creează o veritabilă

viaţă unică a transportului aerian, Comunitatea Europeană,ulterior UE, a armonizat un mare număr de reguli şi norme pentrua situa toate companiile aeriene pe o poziţie de strictăegalitate concurenţială.

Comunitatea Europeană a legiferat prin intermediulinstituţiilor în special în domeniul normelor tehnice şi alprocedurilor administrative care urmăresc stabilirea unor normecomune privind navigaţia aeronavelor, respectiv acceptareamutuală a licenţelor personalului care îndeplineşte atribuţii înaviaţia civilă permiţând angajarea directă a piloţilorresortisanţi indiferent de statul membru.

Noţiunea de resortisant nu are o definiţie generală. Decifiecare stat membru, când devine parte la Tratat, este obligat

prin legea de ratificare să definească el ce înţelege prinresortisant.

Lege de ratificare art. 3 lit. a) şi b) − ...Definiţia dată de România este mai restrictivă sau nu decât

definiţia din legislaţia altor state? Mai permisivă.Sunt state care pe lângă domiciliu impun şi alte elemente

(de exemplu, sediul). Depinde de politica fiecărui stat.

Comunitatea Europeană a modernizat modalităţile de aplicarea reglementărilor în domeniul concurenţei pentru întreprinderileaeriene, precum şi a acordurilor şi practicilor în materie.

S-a încercat inclusiv adoptarea unei directive care săprevadă accesul la piaţa asistenţei (tehnice) pe timpul escaleiîn aeroporturi.

A fost adoptată o carte albă intitulată „Către un spaţiuaerian european fără frontiere”.

Comisia a pus accentul pe necesitatea realizării unui sistemunificat de administrare a traficului aerian.

Reţelele transeuropene

În decembrie 1992 Comisia a redactat o carte albă privinddezvoltarea viitoare a politicii comune a transporturilor prinintermediul căreia Comisia s-a angajat în special să promovezereţelele transeuropene favorizând realizarea legăturilor întrestatele membre (interconexiunile) şi interoperativitatea întrereţele, respectând în toate situaţiile constrângerile privitoarela mediul înconjurător.

Această politică a ţărilor transeuropene urmăreşte dreptobiectiv general transformarea celor 28 de reţele naţionale (inprezent) într-o reţea unică având dimensiune europeană.

secolul XX − secolul vitezei

Politica externă şi de securitate comună

În această materie a fost propusă instituţia ministruluiafacerilor externe, dar această propunere a fost respinsă.

Sediul materieiStabilirea unei politici externe şi de securitate comună s-a

găsit în centrul iniţiativei adoptată de către preşedinteleMitterrand şi cancelarul Kohl prin scrisoarea din aprilie 1990trimisă Consiliului european înaintea Reuniunii de la Roma.

Odată cu Tratatul de la Maastricht însă un astfel deobiectiv a dobândit conţinut devenind cel de-al 2-lea pilon pecare şi-a stabilit existenţa UE până la intrarea în vigoare aTratatului de la Lisabona.

Dispoziţii se găsesc şi în tratatele de la Amsterdam, Nisa,Lisabona.

Tratatului de la Maastricht i-a fost anexată o declaraţie −uniunea occidentală − să devină braţul înarmat al UE.

3 2 3 − Bologna

2 3 2 − România

Prima perioadă de tranziţie - 5 ani − terenuri ce pot fidobândite de pers f străine pe care pot fi ridicate reşedinţesecundare;

− ... pers j străine ... sediisecundare.

A doua perioadă de tranziţie - 7 ani − 3 categorii deterenuri − forestiere, agricole, păduri.

Pentru Elveţia se calculează din 1 iulie 2009 pentru că avemun acord şi o convenţie încheiată cu ea.

Politica externă şi de securitate comună

Obiectivele politicii externe şi de securitate comună

Au cunoscut evoluţii de la Tratatul de la Maastricht până laTratatul privind Uniunea Europeană.

Titlul V − Dispoziţii generale privind acţiunea externă aUniunii şi dispoziţii speciale privind politica externă şi desecuritate comună

Obiectivele PESC – 4:1 − promovarea democraţiei statului de drept,

universalităţii şi indivizibilităţii drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane aprincipiilor egalităţii şi solidarităţii, precum şi respectareaprincipiilor Cartei ONU şi a dreptului internaţional;

2 − dezvoltarea relaţiilor şi constituirea de parteneriatecu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale, regionale sauglobale;

3 − promovarea de soluţii multilaterale pentru problemelecomune, în special în cadrul ONU;

4 − asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toatedomeniile relaţiilor internaţionale în scopul:

a) apărarea valorilor, a intereselor fundamentale, asecurităţii, a independenţei şi integrităţii sale;

b) consolidarea şi sprijinirea democraţiei a statului dedrept, a drepturilor omului şi a principiilor dreptuluiinternaţional;

c) menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi consolidareasecurităţii internaţionale în conformitate cu scopurile şiprincipiile Cartei ONU, precum şi cu principiile actului final alConferinţei de la Helsinki la care se adaugă obiectivele Carteide la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe;

d) promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, socialşi de mediu a ţărilor în curs de dezvoltare cu scopul primordialde a eradica sărăcia;

e) încurajarea integrării tuturor ţărilor în economiamondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în caleacomerţului internaţional;

f) participarea la elaborarea unor măsuri internaţionalepentru conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului şigestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale în scopulasigurării unei dezvoltări durabile;

g) acordarea de asistenţă populaţiilor ţărilor şi regiunilorcare se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om;

h) promovarea unui sistem internaţional bazat pe o cooperaremultilaterală mai puternică şi pe o bună guvernare globală.

Competenţa UE în materie de PESC include toate domeniilepoliticii externe, precum şi toate chestiunile referitoare lasecuritatea UE, inclusiv la definirea treptată a unei politici deapărare comune care poate conduce la o apărare comună.

PESC este definită şi pusă în aplicare de către Consiliuleuropean şi de către Consiliu hotărând în unanimitate, cuexcepţia cazului în care tratatele dispun altfel.

Adoptarea de acte legislative este exclusă.PESC este pusa un aplicare de Înaltul Reprezentant al

Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate. Acestaîn activitatea se foloseşte de serviciul european de acţiuneexternă potrivit art. 27 alin. (3) TUE. Conform acestui articol,serviciul european de acţiune externă lucrează în colaborare cuserviciile diplomatice ale statelor membre şi este format dinfuncţionarii serviciilor competente ale secretariatului generalal Consiliului şi ale Comisiei, precum şi din personalul detaşatal serviciilor diplomatice naţionale.

Decizia 2010/427 privind organizarea şi funcţionareaserviciului european de acţiune externă

Un rol important în aplicarea PESC revine delegaţiilor UE.Decizia de a închide sau de a deschide o delegaţie este

adoptată de Înaltul Reprezentant cu acordul Consiliului şi alComisiei.

Fiecare delegaţie se regăseşte sub autoritatea unui şef dedelegaţie.

Membrii personalului delegaţiei şi întreaga activitate adelegaţiei se află sub autoritatea şefului delegaţiei.

Activitatea unei delegaţii se evaluează periodic.Şeful delegaţiei are competenţa de a reprezenta Uniunea în

ţara în care este acreditată delegaţia, în special pentruîncheierea de contracte şi având capacitatea de a sta înjustiţie.

Un rol important revine Consiliului european în materia PESCşi preşedintelui acestuia – art. 22 TFUE.

Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei înacest domeniu sunt definite prin tratate, adică nu pot faceobiectul legislaţiei derivate.

CJUE nu este competentă cu privire la dispoziţiile înmaterie de PESC.

Statele membre sprijină activ şi fără rezerve PESC înspiritul solidarităţii reciproce şi respectă acţiunea UE în acestdomeniu.

Metodele PESC

Uniunea desfăşoară politica externă şi de securitate comunăprin:

- definirea orientărilor generale (coincid cu atribuţiileConsiliului european);

- adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuieîntreprinse de Uniune, poziţiile care trebuie adoptate de Uniune,modalităţile de punere în aplicare a deciziilor referitoare laacţiuni şi la poziţii;

- consolidarea cooperării sistematice dintre statele membreprivind orientarea politicilor acestora.

Examen

3 subiecte din instituţii2 subiecte din politici

Exemple de subiecte:- evoluţia competenţelor ratione materiae şi ratione personae ale

instanţelor UE;- elementele de reformă ale procesului decizional în cazul

Pilonului I, II sau III;- prezenţa Parlamentului european în cadrul procesului

decizional;- aspecte ale iniţiativei legislative;- consultare - cooperare - codecizie;- aspecte evolutive ale obiectivelor politicii comerciale.

Manual − Nicoleta Diaconu, Ed. Institutului European Roman