Conformaţi chipului Său - Google Groups

Pagina 1 din 548

Conformaţi chipului Său Abordari Biblice si Practice pentru Formarea Spirituală

K E N N E T H B O A

Traducere: Agnes Dragomir

Pagina 2 din 548

CUPRINS

6 PREFAŢĂ

9 INTRODUCERE: O nestemată cu mai multe faţete

FAŢETA 1

SPIRITUALITATEA RELAŢIONALĂ

Să-L iubeşti pe Dumnezeu complet, pe tine corect şi pe alţii cu compasiune

18 Capitolul 1 SPIRITUALITATEA RELAŢIONALĂ Să-L iubeşti pe Dumnezeu complet

26 Capitolul 2 SPIRITUALITATEA RELAŢIONALĂ Să te iubeşti pe tine corect

35 Capitolul 3 SPIRITUALITATEA RELAŢIONALĂ Să-L iubeşti pe Dumnezeu cu compasiune

FAŢETA 2

SPIRITUALITATEA PARADIGMATICĂ

Cultivarea unei perspective eterne, în opoziţie cu o perspectivă vremelnică

50 Capitolul 4 SPIRITUALITATEA PARADIGMATICĂ Viaţa este o călătorie, Dar încotro ne îndreptăm?

59 Capitolul 5 SPIRITUALITATEA PARADIGMATICĂ Putem să ne încredem în Dumnezeu?

FAŢETA 3

SPIRITUALITATEA DISCIPLINATĂ

Practicarea disciplinelor istorice

68 Capitolul 6 SPIRITUALITATEA DISCIPLINATĂ Dependenţă şi disciplină

75 Capitolul 7 SPIRITUALITATEA DISCIPLINATĂ Ce sunt disciplinele spirituale?

FAŢETA 4

SPIRITUALITATEA VIEŢII SCHIMBATE

Să înţelegem adevărata noastră identitate în Cristos

95 Capitolul 8 SPIRITUALITAEA VIEŢII SCHIMBATE Să înţelegem adevărata noastră identitate în Cristos

106 Capitolul 9 SPIRITUALITATEA VIEŢII SCHIMBATE Planul lui Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor noastre

FAŢETA 5

SPIRITUALITATEA MOTIVATĂ

Un set de imbolduri biblice

123 Capitolul 10 SPIRITUALITATEA MOTIVATĂ De ce facem ceea ce facem?

132 Capitolul 11 SPIRITUALITATEA MOTIVATĂ Dragostea, recunoştinţa şi răsplătirile

142 Capitolul 12 SPIRITUALITATEA MOTIVATĂ Identitatea, scopul, speranţa şi dorinţa după Dumnezeu

Pagina 3 din 548

FAŢETA 6

SPIRITUALITATEA DEVOŢIONALĂ

Îndrăgostirea de Dumnezeu

152 Capitolul 13 SPIRITUALITATEA DEVOŢIONALĂ Chipul lui Dumnezeu imprimat în noi

166 Capitolul 14 SPIRITUALITATEA DEVOŢIONALĂ Calea contemplativă

177 Capitolul 15 SPIRITUALITATEA DEVOŢIONALĂ Practica citirii sacre

191 Capitolul 16 SPIRITUALITATEA DEVOŢIONALĂ Îndrăgostirea de Dumnezeu

FAŢETA 7

SPIRITUALITATEA HOLISTĂ

Fiecare componentă a vieţii adusă sub domnia lui Cristos

207 Capitolul 17 SPIRITUALITATEA HOLISTĂ Centralitatea lui Cristos

221 Capitolul 18 SPIRITUALITATEA HOLISTĂ O viaţă integrată

239 Capitolul 19 SPIRITUALITATEA HOLISTĂ Relaţii, activitate profesională şi societate

254 Capitolul 20 SPIRITUALITATEA HOLISTĂ Isprăvnicia şi Scopul

FAŢETA 8

SPIRITUALITATEA PROCESUALA

Proces sau rezultat, A fi sau a face.

267 Capitolul 21 SPIRITUALITATEA PROCESUALA Proces sau rezultat

280 Capitolul 22 SPIRITUALITATEA PROCESUALA A fi sau a face

291 Capitolul 23 SPIRITUALITATEA PROCESUALA Încredere, recunoştinţă şi mulţumire

FAŢETA 9

SPIRITUALITATEA PLINATATII DUHULUI

Umblarea in Puterea Duhului

305 Capitolul 24 SPIRITUALITATEA PLINĂTĂŢII DUHULUI Umblarea în puterea Duhului

316 Capitolul 25 SPIRITUALITATEA PLINĂTĂŢII DUHULUI Darurile Duhului

332 Capitolul 26 SPIRITUALITATEA PLINĂTĂŢII DUHULUI Deschidere şi discernământ: echilibru

FAŢETA 10

SPIRITUALITATEA RAZBOIULUI

Lumea, carnea şi diavolul

340 Capitolul 27 SPIRITUALITATEA RĂZBOIULUI Războiul cu trupul şi cu lumea

356 Capitolul 28 SPIRITUALITATEA RĂZBOIULUI Războiul cu diavolul şi cu îngerii lui

370 Capitolul 29 SPIRITUALITATEA RĂZBOIULUI Armele din războiul nostru

Pagina 4 din 548

FAŢETA 11

SPIRITUALITATEA HRĂNIRII

Evanghelizarea şi ucenicia ca mod de viaţă

386 Capitolul 30 SPIRITUALITATEA HRĂNIRII O filozofie a uceniciei

397 Capitolul 31 SPIRITUALITATEA HRĂNIRII Procesul, produsul şi contextul ucenicizării

409 Capitolul 32 SPIRITUALITATEA HRĂNIRII O filozofie a evanghelizării

420 Capitolul 33 SPIRITUALITATEA HRĂNIRII Depăşirea barierelor din calea evanghelizării

FAŢETA 12

SPIRITUALITATEA COMUNITARĂ

Încurajarea, răspunderea în faţa altora şi închinarea

438 Capitolul 34 SPIRITUALITATEA COMUNITARĂ Nevoia de comunitate

450 Capitolul 35 SPIRITUALITATEA COMUNITARĂ Natura şi scopul bisericii

462 Capitolul 36 SPIRITUALITATEA COMUNITARĂ Îngrijirea sufletului, conducerea, răspunderea şi înnoirea

476 CONCLUZIE: CONTINUAREA CĂLĂTORIEI: CE ESTE NECESAR ÎN A TERMINA BINE

495 APENDICE A: NEVOIA DE DIVERSIFICARE

510 APENDICE B: BOGĂŢIA MOŞTENIRII NOASTRE

545 GLOSAR

Pagina 5 din 548

Pagina 6 din 548

PREFAŢĂ

Deşi în timpul copilăriei am fost expus mai multor influenţe creştine puternice, abia la o lună

după ce am absolvit Institutul de Tehnologie Case am avut o întâlnire personală cu Isus

Cristos. Vara anului 1967 a fost cu adevărat ciudată, căci atunci m-am mutat la Berkeley,

California, la scurt timp după ce am devenit creştin, pe când eram încă îmbibat de cultura

vremelnică a copiilor-flori1. Un următoarele şase luni nu am avut practic niciun contact cu alţi

credincioşi şi am parcurs treptat dificilul şi durerosul proces al trecerii de la o concepţie

materialistă influenţată de ocultism şi de gândirea orientală la concepţia creştină despre lume

şi viaţă. La şase luni după convertirea mea m-am trezit la Seminarul Teologic Dallas, unde am

avut un şoc cultural! A fost nevoie de două semestre pentru ca lucrurile pe care le învăţasem

anterior în cadrul diferitelor discipline să conveargă într-un cadru coerent, bazat pe o

înţelegere din ce în ce mai profundă a Scripturii.

În anii care au urmat, m-am bucurat de privilegiul de a lua cunoştinţă de o mare diversitate de

abordări ale formării spirituale şi ucenicizării. Deosebit de fascinant mi s-a părut faptul că

fiecare dintre aceste abordări era prezentată cu anume finalitate de către susţinătorii ei, care

susţineau că tipul lor de spiritualitate este cel mai bun din câte există. Descopeream de fiecare

dată un alt set de unelte folositoare, dar cutia cu unelte nu părea a fi niciodată completă.

Am avut contacte cu persoane din întregul spectru teologic, de la liberalism la

fundamentalism, cu carismatici şi anticarismatici, cu persoane aparţinând unei tradiţii puternic

reformate până la persoane aparţinând unei tradiţii puternic arminiene. Am avut privilegiul de

a cultiva relaţii apropiate cu creştini ortodocşi, catolici şi protestanţi de toate nuanţele. M-am

alăturat călugărilor la o mănăstire cisterciană (trapistă) şi am petrecut timp cu evanghelişti

care şi-au mărturisit cu îndrăzneală credinţa în condiţii deosebite. M-am bucurat de relaţii

bune cu anglo-catolici, cu penticostali, cu cercetători de filozofia religiei de la Universitatea

Oxford, cu misionari care slujesc în întreaga lume, cu persoane ce lucrează cu adepţii cultelor

eretice sau cu delincvenţii, cu apologeţi, cu evanghelişti, cu creştini implicaţi în lucrarea de

ucenicizare, în lucrarea cu studenţii, cu adolescenţii, cu oamenii de afaceri, cu avocaţii şi cu

medicii.

1 Manifestare a tinerilor idealişti care s-au întrunit la San Francisco şi împrejurimi în vara anului 1967, numită şi

Vara Iubirii. S-a creat obiceiul potrivit căruia „copiii-flori” purtau şi distribuiau flori sau decoraţiuni florale,

simbolizând idealurile altruiste ale apartenenţei, păcii şi iubirii universale.

Pagina 7 din 548

La un moment dat descopeream disciplinele spirituale şi mă cufundam în cercetarea lor.

Altădată eram captivat de scrierile care se concentrau asupra vieţii schimbate – viaţa lui

Cristos pentru viaţa noastră. Iar altădată mă axam pe viaţa spirituală ca produs al fiinţei

umplute şi împuternicite de Duhul Sfânt. A fost şi o perioadă când războiul spiritual a devenit

foarte real pentru mine. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu toate faţetele spiritualităţii şi am

început să văd un tipar. Oricât de importante ar fi aceste abordări pentru mine, niciuna dintre

ele nu este suficientă: întotdeauna există ceva mai mult.

Acest lucru a fost pentru mine o sursă deopotrivă de frustrare şi de entuziasm. De frustrare,

deoarece toate căutările mele după o soluţie rapidă şi universal valabilă sau după o tehnică

uşor de controlat au eşuat. De încântare, fiindcă încep să înţeleg că abia dacă reuşesc să ating

suprafaţa a ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi şi că există mereu surprize. Văzută în felul

acesta, căutarea lui Dumnezeu devine cea mai mare aventură din câte există.

Trupul lui Dumnezeu e extraordinar de divers şi datorită experienţelor pe care le-am avut pe

calea credinţei cu atâtea faţete ale vieţii spirituale, am început să le apreciez pe fiecare pentru

meritele sale unice.

În Conformaţi chipului Său utilizez o abordare sintetică şi totodată cuprinzătoare a vieţii

spirituale, ce vă va prezenta o serie de faţete utile ale acesteia. Fiecare dintre ele are valoare ca

parte a unui întreg mai amplu şi sper că această carte vă va stimula gândirea şi vă va încuraja

să alergăm „spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus”

(Filipeni 3:14).

Mă rog ca această carte să vă ajute:

Să apreciaţi mai mult felul unic în care v-a creat Dumnezeu.

Să conştientizaţi că există mai multe opţiuni pentru creşterea voastră spirituală.

Să ieşiţi dintr-o posibilă rutină spirituală.

Să analizaţi posibilitatea de a încerca şi alte faţete ale credinţei.

Să apreciaţi moştenirea multiplă pe care ne-au transmis-o înaintaşii noştri.

Să vă extindeţi orizontul şi să aveţi curajul de a ieşi din zona voastră de confort.

Să crească pasiunea voastră pentru Cristos şi dorinţa de împlini împreună cu El

scopurile Sale pentru viaţa voastră.

Romani 8:29 ne dă revelaţia cea mai concisă a intenţiei ultime a lui Dumnezeu pentru cei pe

care i-a cunoscut mai dinainte, i-a predestinat, ia chemat, i-a îndreptăţit şi i-a glorificat.

Scopul acesta este nimic mai puţin decât ca noi să devenim „asemenea chipului Fiului Său”.

Pagina 8 din 548

Procesul de conformare progresivă la chipul lui Cristos a fost conceput încă înainte de

întemeierea lumii, în prezent este realizat prin cooperarea omului cu Dumnezeu şi se va

încheia când vom sta în prezenţa Domnului în glorie „fără prihană şi plini de bucurie înaintea

slavei Sale”.

Pagina 9 din 548

INTRODUCERE

O nestemată cu mai multe faţete

REZUMATUL CAPITOLULUI

Introducerea arată foamea de spiritualitate din zilele noastre şi oferă mai multe motive pentru

creşterea interesului faţă de astfel de probleme. Viaţa spirituală este prezentată ca o călătorie

în care pelerinii pot să folosească diverse abordări. Această carte dezvoltă doisprezece faţete

ale spiritualităţii, care se raportează la experienţa practică la nivel personal şi comunitar, şi

descrie aceste faţete pe scurt. Este firesc să fim mai atraşi de unele abordări decât de altele,

dar este în folosul nostru să le cunoaştem pe toate.

FOAMEA DE SPIRITUALITATE DIN ZIELE NOASTRE

Astăzi religia a dispărut, dar spiritualitatea a ajuns foarte în vogă. În ultimele decenii s-au

manifestat o foame şi o preocupare deosebită după răspunsuri spirituale pentru marile

întrebări ale vieţii. Cu toate acestea, în trecut a existat în Occident un consens moral de

ansamblu, care s-a bazat în linii generale pe concepţia iudeo-creştină despre lume, însă ea

era însoţită de o tendinţă tot mai accentuată de secularizare a culturii prin marginalizarea

religiei şi înlocuirea ei cu credinţa populară în progresul ştiinţific şi în cercetarea umanistă.

Dar naturalismul pur se corodează din cauza acizilor conţinuţi în propriile sale supoziţii.

Când proiectul iluminist de ajungere la răspunsuri şi la soluţii finale pentru condiţia omului cu

ajutorul raţiunii umane independente a început să se clatine şi să se prăbuşească, căutarea

soluţiilor transcendente au devenit şi mai atrăgătoare.

În lumea noastră tot mai postmodernă, creşte scepticismul faţă de găsirea adevărului

obiectiv, se dezvoltă un nou relativism faţă de standardele morale şi proliferează un nou

multiculturalism care ne încurajează să alegem între mai multe opţiuni ideologice. Această

mentalitate diversificată a dus la o înspăimântătoare lipsă de discernământ şi la o deschidere

necritică faţă de spiritualitatea panteistă şi faţă de filozofiile şi tehnicile New-Age. Astăzi

oricine poate să promoveze deschis spirtualitatea americanilor nativi, misticismul oriental,

păgânismul vest-european, medicina şamanică, tehnicile pentru atingerea conştiinţei cosmice

sau orice formă de yoga, fără să se teamă de criticile publice.

Luând exemplu de la sistemul educaţiei şi de la mass-media, oamenii se opun tot mai mult

oricărei autorităţi ce pare a fi exterioară ori a se baza pe tradiţie. Astfel, religia este pe cale de

Pagina 10 din 548

dispariţie, în timp ce formele de spiritualitate care sunt atrăgătoare pentru subiectivitatea

interioară şi pentru autentificarea experienţială a omului îşi croiesc drum în societate. Aşa

cum dovedeşte fosta Uniune Sovietică, oamenii nu pot trăi într-un vid ideologic; când o

ideologie este abandonată, oamenii îmbrăţişează repede altă ideologie, indiferent dacă ea are

consecinţe bune sau rele.

În paralel cu creşterea interesului pentru spiritualitate la nivelul societăţii în general, a sporit şi

dorinţa bisericii după înnoirea spirituală. Problema este că mulţi oameni, în special unii lideri

aparţinând principalelor confesiuni religioase, nu au reuşit să înţeleagă „duhul adevărului şi

duhul rătăcirii” (1 Ioan 4:6). Redefinirea lui Dumnezeu în categoriile feminismului radical (de

exemplu, cultul Sophiei şi al Gaiei), ale tantrismului budist, ale tehnicilor de meditaţie

hindusă şi ale simbolismului păgân şi-a croit drum tot mai frecvent în bisericile care s-au

îndepărtat de autoritatea Scripturii şi au îmbrăţişat teologiile liberale. Cu toate acestea, în

multe comunităţi de credincioşi există şi abordări biblice autentice ale vieţii spirituale. La

acestea se referă cartea aceasta când întrebuinţează termenul spirtualitate.

Din punct de vedere omenesc, există mai multe motive pentru conştientizarea tot mai

accentuată a spiritualităţii între credincioşii lui Cristos:

Influenţa exercitată de interesul societăţii în general faţă de problema spiritualităţii.

Nemulţumirea tot mai mare faţă de superficialitatea şi sterilitatea subculturii creştine.

Căutarea după sens, scop şi semnificaţie printre cei ce-L urmează pe Cristos.

Accesul mai uşor la clasicii spiritualităţii.

O întoarcere mai decisă la responsabilitate şi ucenicizare.

Existenţa unor autori şi învăţători influenţi care s-au dedicat comunicării acestor

adevăruri.

O CĂLĂTORIE ŞI UN PELERINAJ

Conceptele din această carte descriu o călătorie în sfera spiritualităţii. Viaţa spirituală este

un răspuns atotcuprinzător şi pe viaţă dat iniţiativelor pline de har ale lui Dumnezeu în viaţa

acelora care se încred în persoana şi lucrarea lui Isus Cristos. Spiritualitatea biblică este o

orientare cristocentrică a tuturor componentelor a vieţii prin puterea mediatoare a Duhului

Sfânt care locuieşte în noi. Este o călătorie a spiritului ce începe cu darul iertării şi cu viaţa în

Cristos şi progresează prin credinţă şi ascultare. Întrucât se bazează pe o relaţie prezentă, este

mai degrabă o călătorie cu Cristos decât o călătorie spre Cristos. Câtă vreme suntem pe

Pagina 11 din 548

pământ, nu ajungem niciodată la ţintă; călătoria nu se va încheia înainte de ziua învierii, când

Domnul ne va aduce la o conformare deplină cu Sine.

Călătoria aceasta cu Isus este un pelerinaj spiritual, întrucât mărturisim că suntem „străini

şi călători pe pământ” (Evrei 11:13). Când devenim creştini, ajungem străini şi călători pe

această planetă; cetăţenia noastră se transferă de pe pământ în cer (Filipeni 3:20), şi trebuie să

accedem la o realizare tot mai clară a faptului că nicio fericire de pe acest pământ nu poate să

satisfacă pe deplin năzuinţele cele mai adânci pe care Dumnezeu le-a pus în inima noastră. Pe

parcursul acestui scurt pelerinaj, terenul pe care îl întâlnim pe cale variază de la păşunile

verzi, la deşerturile aride şi la munţii periculoşi. Viaţa aceasta de pribegie este plină de bucurii

şi de osteneli, de plăceri şi de necazuri, de lucruri clare şi de confuzii, de siguranţă şi de

îndoială, de mângâiere şi de durere, de relaţii apropiate şi de înstrăinare, de speranţă şi de

disperare, de ascultare şi de nesupunere, de încredere şi de incertitudine. Dar există două

adevăruri critice de care trebuie să ţinem seama atunci când împrejurările în care ne găsim

devin precare: alţii au păşit înaintea noastră în această călătorie şi unii dintre ei au lăsat hărţi

pe cale care să ne îndrume pe terenul care ne stă în faţă; Dumnezeu ne-a echipat cu resursele

spirituale de care ştie că vom avea nevoie de-a lungul călătoriei noastre.

DOUĂSPREZECE FAŢETE ALE SPIRITUALITĂŢII

Există o diversitate de abordări ale vieţii spirituale, dar ele sunt de fapt faţete ale unei

nestemate mai mari decât suma totală a părţilor ei. Diversitatea şi complexitatea căilor

spirituale pe care au înaintat pelerinii evlavioşi din secolele trecute este bogată şi

impresionantă. Câteva dintre aceste căi au fost deschise prin curaj şi suferinţă, prin lupta cu

complexe ritmuri istorice, sociale şi culturale, dar majoritatea oamenilor ce au parcurs această

cale au ignorat hărţile topografice ce le-au fost lăsate de înaintaşi ori au rupt din ele toate

părţile care nu le erau familiare. Cea mai frecventă piatră de poticnire este greşeala de a

confunda partea cu întregul. Asemenea orbilor care au pipăit diversele părţi ale unui elefant,

unii presupun că viaţa spirituală este trunchiul, alţii cred că este coada şi alţii conchid că este

piciorul.

Oricine studiază cele patru Evanghelii ar trebui să devină bănuitor faţă de orice abordare

constând în reducerea multiplelor nuanţe ale vieţii spirituale la o singură formulă sau metodă.

Evangheliile nu sunt biografii, ci portrete cu un înalt grad de tematizare ce ne descoperă

diverse aspecte ale vieţii lui Cristos între care ar trebui să existe o tensiune dinamică.

Sinergismul acestei interrelaţionări tensionate se opune categorizărilor absolute, aşa cum se

Pagina 12 din 548

opune acestora şi dinamica vieţii cu Cristos sub călăuzirea Duhului Sfânt. În contrast cu

aroganţa acelora care caută să cuantifice şi să controleze, umilinţa înţelepciunii şopteşte

întotdeauna că există ceva mai mult decât atât, ceva mult mai mult decât atât. Dacă abordăm

călătoria spirituală fără prejudecăţi şi cu deschidere spre învăţătură, vom descoperi lucruri noi

în Cuvântul lui Dumnezeu, la oamenii cu care ne întâlnim şi în cărţile pe care le citim.

În vremurile noastre postmoderne, există o dorinţă tot mai accentuată după spiritualitatea

autentică, care ne afectează viaţa într-un mod semnificativ şi practic. Viziunea biblică despre

viaţa spirituală ca relaţie răscumpărătoare cu Creatorul viu şi personal al tuturor lucrurilor

poate să satisfacă această dorinţă adâncă, dar cele mai multe relatări ale acestei viziuni sunt

fragmentare ori unilaterale. Scopul cărţii Conformaţi chipului Său este să ofere o abordare mai

cuprinzătoare, echilibrată şi aplicabilă a ceea ce înseamnă a-L cunoaşte pe Cristos. Cartea

aceasta se va referi la această nevoie prezentând nu una sau două, ci o multitudine de căi în

viaţa spirituală şi să arătând felul cum fiecare dintre ele poate să contribuie la procesul

dinamic al creşterii spirituale. Ne vom uita la mai multe faţete ale giuvaerului care este viaţa

spirituală şi vom vedea cum contribuie fiecare dintre acestea la întregul de ansamblu.

Nu pretind că cele douăsprezece faţete care vor fi prezentate aici sunt exhaustive, dar ele

acoperă o parte substanţială din acest teritoriu. Am creat aceste categorii în încercarea de a

reflecta diferitele dimensiuni ale adevărului biblic, aşa cum se relaţionează acestea la

experienţa practică la nivel personal şi corporativ. Din cauza aceasta, unele sunt înrădăcinate

în tradiţiile istorice (de ex., spiritualitate disciplinată şi devoţională), altele au legătură cu

mişcările mai recente (de ex., viaţa schimbată şi spiritualitatea generată de umplerea Duhului),

iar altele descriu aplicaţiile directe ale principiilor creştine (de ex., spiritualitatea

paradigmatică, holistă şi procesuală). Cartea aceasta nu este o istorie a spiritualităţii creştine

(apendicele B, „Bogăţia moştenirii noastre” prezintă pe scurt istoria acesteia), ci mai degrabă

un manual practic de formare spirituală.

În Conformaţi chipului Său vor fi dezvoltate următoarele douăsprezece faţete.

Spiritualitatea relaţională. Fiind o comuniune formată din trei Persoane, Dumnezeu este o

fiinţă relaţională. El este iniţiatorul unei relaţii personale cu noi, iar chemarea noastră înaltă şi

sfântă este să răspundem la iniţiativele Sale pline de dragoste. Iubindu-L pe Dumnezeu din

toată inima, vom descoperi cine şi ai cui suntem pe măsură ce începem să ne vedem aşa cum

ne vede Dumnezeu. În felul acesta, dobândim suficientă siguranţă pentru a deveni centraţi

asupra altora, în loc să ne concentrăm asupra noastă înşine, lucru care ne ajută să dăruim mai

degrabă decât să acaparăm.

Pagina 13 din 548

Spiritualitatea paradigmatică. Această abordare a spiritualităţii se axează asupra

contrastelor radicale între sistemul de valori etern şi cel temporal, insistând totodată asupra

nevoii unei schimbări de paradigmă de la viziunea culturală asupra vieţii la viziunea biblică

asupra acesteia. Înţelegerea mortalităţii noastre ne poate ajuta să ne transferăm speranţa

dinspre domeniul văzutului spre domeniul nevăzutului şi să înţelegem imensa valoare a

oportunităţilor prezente. Presupoziţiile pe care le avem ne modelează perspectiva, perspectiva

ne modelează priorităţile, iar priorităţile ne modelează practica.

Spiritualitatea paradigmatică. Se observă o renaştere a interesului pentru disciplinele

clasice ale vieţii spirituale, şi această abordare insistă asupra avantajelor acestor discipline

deosebit de diverse. În acelaşi timp, ea recunoaşte necesitatea unui echilibru între dependenţa

radicală de Dumnezeu şi disciplina personală ca expresie a ascultării şi a aplicării.

Spiritualitatea vieţii schimbate. Secolul al XX-lea a cunoscut dezvoltarea unei abordări

experienţiale a vieţii spirituale care se bazează pe noua identitate a credinciosului în Cristos.

Identificarea cu Cristos prin răstignirea şi învierea Lui (Romani 6; Galateni 2:20) înseamnă că

viaţa noastră veche a fost schimbată cu o viaţă nouă în Cristos. Această abordare a

spiritualităţii îşi schimbă orientarea dinspre fapte spre har şi dinspre legalism spre libertate,

deoarece ea se centrează pe recunoaşterea faptului că viaţa lui Cristos este şi viaţa noastră.

Spiritualitatea motivaţională. Oamenii sunt motivaţi să-şi satisfacă nevoile de securitate,

semnificaţie şi împlinire, dar ei se îndreaptă în locuri greşite pentru a şi le satisface. Abordarea

aceasta subliniază necesitatea de a ne îndrepta spre Dumnezeu, şi nu spre lume, pentru

satisfaccerea nevoilor noastre. Un studiu asupra Scripturilor va scoate la iveală mai mulţi

motivatori biblici: frica, dragostea şi gratitudinea, răsplătirile, identitatea, scopul şi speranţa,

dar şi dorul după Dumnezeu. Datoria noastră este să fim motivaţi mai degrabă de lucrurile pe

care Dumnezeu le declară importante decât de lucrurile despre care lumea spune că sunt

importante.

Spiritualitatea devoţională. Care sunt principiile iubirii de Dumnezeu şi cum putem să

cultivăm o intimitate tot mai strânsă cu El? Abordarea aceasta explorează ce înseamnă să te

bucuri de Domnul şi să te încrezi în El. Ca oameni, ne conformăm tot mai mult la ceea ce

iubim şi admirăm, astfel că satisfacţia noastră cea mai mare este căutăm plăcerea lui

Dumnezeu mai presus de plăcerea noastră.

Spiritualitatea holistă. Tendinţa generală este să se trateze creştinismul ca pe o

componentă a vieţii, alături de alte componente precum familia, locul de muncă şi starea

financiară. Dar această compartimentare generează o dihotomie între domeniul secular şi cel

Pagina 14 din 548

spiritual. Alternativa biblică este să înţelegem implicaţiile domniei lui Cristos în aşa fel încât

până şi componentele cele mai lumeşti ale vieţii să devină expresii ale vieţii lui Cristos în noi.

Spiritualitatea procesuală. În cultura noastră, încercăm din ce în ce mai mult să fim

făcători umani în loc de fiinţe umane. Lumea ne spune că realizările noastre determină

identitatea noastră, dar Scriptura ne învaţă că identitatea noastră în Cristos ar trebui să fie baza

pentru ceea ce facem. Dinamica creşterii este din interior spre exterior, mai degrabă decât din

exterior spre interior. Abordarea aceasta ia în discuţie ce înseamnă să fii credincios procesului

vieţii, în loc să trăieşti de la o realizare la alta. De asemenea, aceasta se concentrează asupra

rămânerii în Cristos şi a practicării prezenţei Lui.

Spiritualitatea plinătăţii Duhului. Deşi există concepţii divergente despre darurile

spirituale, carismaticii şi noncarismaticii sunt de acord că, până recent, rolul Duhului Sfânt a

fost oarecum neglijat ca forţă centrală a vieţii spirituale. Abordarea aceasta analizează cum

pot fi însuşite dragostea, înţelepciunea şi puterea Duhului şi insistă asupra implicaţiilor biblice

ale Duhului Sfânt ca prezenţă mai degrabă personală decât ca simplă forţă.

Spiritualitatea războiului. Războiul spiritual nu este opţional pentru cei ce cred în Cristos.

Scriptura afirmă şi ilustrează realităţile acestui război pe trei fronturi: lumea, carnea şi

diavolul. Sistemul lumesc şi cel demonic sunt exterioare credinciosului, dar ele atrag şi oferă

prilejuri cărnii, care este potenţialul de păcătuire din interiorul credinciosului. Abordarea

aceasta dezvoltă o strategie biblică pentru rezolvarea fiecăreia dintre aceste bariere ce stau în

calea creşterii spirituale.

Spiritualitatea hrănirii. Chemarea cea mai înaltă a credinciosului este să reproducă viaţa

lui Cristos în alţii. Această reproducere ia forma evanghelizării pentru cei ce nu Îl cunosc pe

Cristos şi a edificării pentru cei ce Îl cunosc. Este important să se dezvolte o filozofie a

uceniciei şi a evanghelizării şi ca edificarea şi evanghelizarea să fie văzute ca un mod de

viaţă; ucenicia şi evanghelizarea ca mod de viaţă sunt abordările cele mai eficiente şi mai

realiste pentru necredincioşii şi credincioşii din sfera noastră de influenţă.

Spiritualitatea comunitară / corporativă. Noi venim la credinţă ca persoane individuale,

dar creştem în interiorul unei comunităţi. Un context potrivit pentru încurajare,

responsabilizare reciprocă şi închinare este esenţial în vederea maturizării spirituale, căci el

implică utilizarea altruistă a darurilor spirituale destinate edificării reciproce. Abordarea

aceasta insistă pe nevoia comunităţilor şi a apariţiei unor creatori de comunităţi, pe natura şi

scopul bisericii, pe îngrijirea sufletelor, pe conducerea într-o atitudine de slujire, pe

responsabilizarea reciprocă şi pe înnoire.

Pagina 15 din 548

Deşi discutarea faţetelor ce compun nestemata noastră este limitată în această carte, am

încercat să distilez esenţa fiecăreia dintre aceste abordări benefice. Mai există multe alte

modalităţi de explorare a vastului teritoriu al formării spirituale; acestea includ şi următoarele

cărţi, selectate dintr-o gamă largă de resurse utile:

Simon Chan, Spiritual Theology

Bruce Demarest, Satisfy Your Soul

Michael Downey, Understanding Christian Spirituality

Richard J. Foster, Streams of Living Water

Benedict J. Groeschel, Spiritual Passages

James Houston, The Transforming Power of Prayer

Kenneth Leech, Experiencing God

M. Robert Mulholland jr., Invitation to a Journey

Alister E. McGrath, Christian Spirituality

Allan H. Sager, Gospel-Centered Spirituality

Gary Thomas, Sacred Pathways

Rowan Williams, Christian Spirituality

UNITATE ÎN DIVERSITATE

O privire fugar asupra celor douăsprezece abordări subliniază cât de diferiţi suntem unii de

alţii. Fără îndoială că atunci când le-ai citit, ai fost mai atras de unele decât de altele. Probabil

că ţi-ai spus că unele dintre ele sunt prea grele pentru tine, dar uşoare pentru prietenii tăi.

Unele s-ar putea să-ţi fie necunoscute şi probabil că nu ai întâlnit pe nimeni care să le fi

predicat sau practicat.

Aşa cum Pavel spune atât de frumos în 1 Corinteni 12-14, trupul lui Cristos este o unitate

diversă şi compozită, ale cărui membre au diferite daruri şi lucrări. Şi este bine că suntem

diferiţi şi că avem nevoie unii de alţii ca să creştem spre o maturitate pe deplin funcţională,

deoarece nicio componentă a trupului nu poate fi completă în absenţa altor componente.

Descoperim, aşadar, cu uşurare că din cauza temperamentelor şi împrejurărilor noastre

unice, nu suntem obligaţi să aderăm la o anumită abordare a spiritualităţii. Acesta este scopul

apendicelui , „Nevoia de diversitate”, unde aceste diferenţe sunt discutate în detaliu. Acolo

citim că unii dintre noi sunt extrovertiţi şi nu pot sta niciodată singuri, în timp ce alţii sunt

atraşi mereu de singurătate. Unii dintre noi ne bazăm deciziile pe investigaţii detaliate şi alţii

Pagina 16 din 548

pot să se mişte prin viaţă rapid, aproape instinctiv. Probabil că prietenii noştri sunt de părere

că punem prea mult accent pe raţiune şi că nu acordăm suficientă importanţă sentimentelor,

sau invers. Multele diferenţe temperamentale dintre noi se reflectă şi în felul cum practicăm

diferitele faţete ale spiritualităţii.

Nu trebuie să ne ruşinăm de diferenţele dintre noi. Putem să vedem că Dumnezeu a folosit

oameni diferiţi de-a lungul istoriei Bisericii antice, medievale şi moderne. Asupra acestui

lucru ne vom concentra în apendicele B, „Bogăţia moştenirii noastre”. C. S. Lewis a spus că

el preferă prelegerile teologice în locul cărţilor devoţionale, şi marii intelectuali de la Jean

Calvin la Toma d’Aquino s-au numărat întotdeauna printre oamenii lui Dumnezeu. Abordarea

lui Martin Luther a fost echilibrată de abordarea prietenului şi colaboratorului său, Philipp

Melachthon. Francis de Assisi a chemat Biserica la schimbare într-un mod complet diferit faţă

de Ioan Chrisostomul.

Apendicele despre istoria spiritualităţii ne oferă o perspectivă şi un sentiment al proporţiei

în ce priveşte modalităţile în care Dumnezeu a folosit oameni foarte diverşi de-a lungul

secolelor. Datorită acestui lucru, am moştenit un tezaur inestimabil de modele şi abordări

diferite.

ÎNTREBĂRI PENTRU APLICAŢIE PERSONALĂ

Cum înţelegi tu formarea spirituală?

Meditează la drumul tău spiritual de până acum şi precizează care au fost experienţele tale

cele mai semnificative cu Dumnezeu. Poţi să vezi un tipar în aceste experienţe?

Încotro ai vrea să te îndrepţi de acum înainte? Eşti gata să plăteşti preţul care se impune

pentru avansarea pe această cale?

După cei ai citit descrierea succintă a celor douăsprezece faţete ale spiritualităţii

prezentate mai sus, precizează trei dintre ele care te-au atras cel mai mult. De asemenea,

precizează trei dintre ele care te-au atras cel mai puţin. Ce îţi spune acest lucru despre tine

însuţi.

Pagina 17 din 548

FAŢETA I


Să-L iubeşti pe Dumnezeu complet, pe tine corect şi pe alţii cu compasiune

Fiind o comuniune formată din trei Persoane, Dumnezeu este o fiinţă relaţională. El este

iniţiatorul unei relaţii personale cu noi, iar chemarea noastră înaltă şi sfântă este să răspundem

la iniţiativele Sale pline de dragoste. Iubindu-L pe Dumnezeu complet, vom descoperi cine şi

ai cui suntem pe măsură ce începem să ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu. În felul acesta,

dobândim suficientă siguranţă pentru a deveni centraţi asupra altora, în loc să ne concentrăm

asupra noastă înşine, lucru care ne ajută să dăruim mai degrabă decât să acaparăm.

Pagina 18 din 548

Capitolul 1


Să-L iubeşti pe Dumnezeu complet


Fiindcă Dumnezeu este o fiinţă relaţională, noi, care am fost creaţi după chipul Lui, suntem

chemaţi la relaţii corecte mai întâi cu El şi apoi unii cu alţii. Capitolul acesta se referă la

dragostea necauzată, nemăsurată şi neîntreruptă a lui Dumnezeu, precum şi la răspunsul pe

care se cuvine să-l dăm noi, anume acela de a-L iubi pe Dumnezeu complet. Ne îndreptăm în

această direcţie în măsura în care vom reuşi să-L cunoaştem mai clar să-L iubim mai mult şi

să-L urmăm mai îndeaproape.

OBIECTIVELE CAPITOLULUI

O apreciere îmbunătăţită pentru măreţia şi gloria lui Dumnezeu

O mai bună percepţie a dilemei dintre demnitatea şi depravarea noastră

O înţelegere mai profundă a dragostei lui Dumnezeu, care este fără cauză, măsură sau

încetare

O mai bună înţelegere a ce înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu cu minţiile, voinţele si

emoţiile noastre

CE ESTE OMUL, CA SĂ TE GÂNDEŞTI LA EL?

Dumnezeul Bibliei este infinit, personal şi triunic. Fiindcă Dumnezeu este o comuniune a trei

Persoane, unul din scopurile Lui când ne-a creat a fost să Îşi manifeste gloria Fiinţei şi

atributelor Sale în faţa unor creaturi morale şi inteligente care sunt capabile să răspundă

iniţiativelor Lui relaţionale. În ciuda răzvrătirii oamenilor şi a păcatului acestora împotriva

Persoanei şi caracterului Domnului, Cristos a plătit preţul extraordinar al vinovăţiei noastre şi

a inaugurat „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10:20), prin care bariera ce împiedică relaţia

personală cu Dumnezeu a fost doborâtă. Deoarece Dumnezeul infinit şi personal ne iubeşte, El

vrea ca noi să intrăm într-o relaţie tot mai strânsă cu Sine; acesta şi este scopul pentru care am

fost creaţi – ca să Îl cunoaştem, să Îl iubim, să ne bucurăm de El şi să Îl onorăm pe Domnul

întregii creaţii.

Pagina 19 din 548

Fiindcă Dumnezeu este o Fiinţă relaţională, cele două porunci care ne cer să-L iubim pe El şi

să ne exprimăm dragostea faţă de El prin iubirea semenilor noştri sunt de asemenea intens

relaţionale. Noi am fost creaţi pentru părtăşie şi pentru intimitate nu numai cu Dumnezeu, ci şi

unii cu alţii. Implicaţiile relaţionale ale doctrinei creştine privind Trinitatea sunt profunde.

Întrucât am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi noi suntem fiinţe

relaţionale. Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, cu atât ne cunoaştem mai bine pe noi

înşine. Rugăciunea lui Augustin în legătură cu această dublă cunoaştere (Ajută-ne să Te

cunoaştem pe Tine şi pe noi înşine”) reflectă adevărul că unirea noastră cu Cristos pune capăt

înstrăinării noastre de Dumnezeu, de noi înşine şi de ceilalţi oameni, înstrăinare ce a apărut la

Cădere.

Măreţia şi micimea noastră

Natura umană este o reţea de contradicţii. Suntem în acelaşi timp grandoarea şi degradarea

ordinii create; purtăm chipul lui Dumnezeu, dar totodată suntem prinşi în capcana greşelilor şi

păcatelor noastre. Suntem capabili să îmblânzim forţele naturii, dar nu putem să ne stăpânim

propria limbă; suntem fiinţele cele mai minunate şi mai creative de pe planeta aceasta, dar şi

cele mai violente, mai crude şi mai lamentabile dintre toate vietăţile ce locuiesc acest pământ.

Pascal descrie în Cugetările lui demnitatea şi nimicnicia omenirii: „Omul nu este decât o

trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu e nevoie ca universul întreg

să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi . Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns

pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel

care-l ucide pentru că el ştie că moare şi e conştient de avantajul pe c are universul îl are faţă

de el, din faptul că acesta nu ştie nimic.” (Blaise Pascal, Cugetări, Bucureşti, Editura Aion,

nd. trad. Maria şi Cezar Ivănescu).

Gloria lui Dumnezeu

Psalmul 8 explorează aceste două teme îngemănate, intercalându-le între exprimări ale

maiestăţi Creatorului întregii vieţi biologice şi spirituale: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de

minunat este numele Tău pe tot pământul” (v. 1a, 9). Dumnezeul nostru Îşi înalţă splendoarea

mai sus de ceruri şi slava Lui este vestită atât de oştirile cerurilor cât şi de gura copiilor şi a

sugarilor (v. 1b-2). Când, după intrarea triumfală în Ierusalim, copiii au strigat în afara

templului: „Osana, Fiul lui David”, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii s-au indignat, iar Isus

Pagina 20 din 548

le-a citat acest pasaj (Matei 21:15-16). Mărturisirea simplă de către copii a dragostei izvorâte

din încredere a fost suficientă pentru a reduce la tăcere batjocura vrăjmaşului şi omului cu dor

de răzbunare (Ps. 8:2b).

În Psalmul 8:3-4, meditaţia lui David trece de la mărturia copiilor la elocinţa cosmosului:

„Când privesc cerurile-lucrarea mâinilor Tale-luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: «Ce

este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?»” Din vremea când

David a scris aceste cuvinte până la inventarea telescopului, la începutul secolului al XVII-lea,

puteau fi văzute cu ochiul liber doar câteva mii de stele, iar universul părea considerabil mai

puţin impresionant decât ştim acum că este. De fapt, până în deceniul al doilea din secolul

XX, galaxia Calea Lactee era considerată sinonimă cu universul. Chiar şi ea singură e

deosebit de vastă, căci galaxia noastră spirală conţine peste 200 000 000 000 de stele care se

întind pe un diametru de 100 000 de ani lumină (să ne amintim că o secundă lumină este

300.000 de kilometri; cei aproximativ 150 000 000 de kilometri ce despart soarele de pământ

sunt străbătuţi în 8 minute). Dar cercetări mai recente din astronomie au arătat că galaxia

noastră face parte dintr-un conglomerat local format din 20 de galaxii şi că acest conglomerat

local este doar un element dintr-un super-conglomerat masiv format din mii de galaxii. Se ştie

că există atât de multe galaxii, încât numărul lor este estimat la peste 100 000 000 000.

Ce este omul, într-adevăr! Măreţia lui Dumnezeu, care a creat stelele şi le cheamă pe toate pe

nume (Isaia 40:26) este inimaginabil de mare; înţelepciunea, frumuseţea, puterea şi domnia

Lui depăşesc puterea omenească de înţelegere. Cu toate acestea, El doreşte o relaţie apropiată

cu oamenii de pe această planetă minusculă şi le-a dat acestora o demnitate şi un destin de

excepţie: „L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu

cinste” (Psalmul 8:5). Cuvintele acestea sunt adevărate pentru toţi oamenii, dar ei îşi găsesc

împlinirea ultimă în Isus Cristos, aşa cum ne spune clar pasajul din Evrei 2:6-8.

Noi am fost creaţi ca să domnim peste lucrarea mâinilor lui Dumnezeu (Psalmul 8:6-8), dar

am părăsit această poziţie în urma devastării aduse de Cădere („Totuşi, acum încă nu vedem

că toate îi sunt supuse” (Evrei 2:8b). Însă toate lucrurile vor ajunge sub picioarele Lui când Se

va întoarce (1 Corinteni 15:24-28), şi atunci vom trăi şi vom domni împreună cu El (Romani

5:17; 2 Timotei 2:12; Apocalipsa 5:10, 20:6).

Oricât de minunată ar fi domnia noastră asupra naturii, adevăratul motiv al bucuriei noastre ar

trebui să fie faptul că dacă ne-am pus încrederea în Isus Cristos, numele noastre sunt scrise în

ceruri (Luca 10:20). „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în

seamă?” Domnul infinit al întregii creaţii Se gândeşte la noi şi ne poartă de grijă, şi El a arătat

că face acest lucru prin darul extraordinar al Fiului Său (2 Corinteni 9:15; 1 Ioan 4:9-10). Ca

Pagina 21 din 548

să cităm cuvintele lui C. S. Lewis, gloria înseamnă „bine văzuţi de Dumnezeu, acceptare de

către Dumnezeu, răspuns, recunoaştere şi acceptare în miezul lucrurilor. Uşa la care am bătut

toată viaţa noastră se va deschide în sfârşit.” Să săltăm de bucurie în nădejdea gloriei lui

Dumnezeu”

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE NOI

Am văzut că dragostea lui Dumnezeu este izvorul credinţei şi nădejdii biblice. Să reflectăm la

următoarele adevăruri despre dragostea Domnului preluate din Epistola către Romani. În

cartea naturii, Dumnezeu ne revelează puterea Lui eternă şi natura Lui divină (1:20) şi în

cartea conştiinţei omeneşti El ne revelează imperfecţiunile şi vinovăţia noastră (2:14-16). Dar

numai în cartea Scripturii ne revelează dragostea Sa nelimitată, care poate să ne şteargă

vinovăţia şi să ne transforme în creaturi noi în Cristos. Dragostea loială a lui Dumnezeu faţă

de noi este necauzată (5:6), nemăsurată (5:7-8) şi neîncetată (5:9-11). Nimic din noi nu a

meritat sau nu a provocat dragostea Sa; de fapt, Cristos a murit pentru noi pe când eram încă

duşmanii Lui nelegiuiţi. Dragostea lui Dumnezeu este spontană şi nesfârşită – El ne-a iubit

fiindcă aceasta a fost alegerea Lui, şi dacă am răspuns la oferta de iertare şi de părtăşie a lui

Cristos, nimic nu ne poate separa de dragostea Lui sau nu o poate diminua (8:35-39). Aceasta

înseamnă că avem siguranţă în dragostea necondiţionată a Domnului; întrucât Îi aparţinem lui

Cristos, nimic din ce facem nu poate să-L determine pe Domnul să ne iubească mai mult sau

mai puţin.

Pentru oamenii care au suferit şi s-au simţit au fost respinşi din cauză că acceptarea şi

dragostea care le-au fost arătate s-au bazat pe fapte şi pe merite, descrierea aceasta pare prea

frumoasă pentru a fi adevărată. Oare chiar nu putem face nimic ca să merităm sau să câştigăm

acceptarea Lui? Dacă ne temem că oamenii ne vor respinge în cazul în care ar şti cine suntem

cu adevărat, ce am mai putea să spunem despre Domnul sfânt şi desăvârşit al întregii creaţii?

Poetul elizabetan George Herbert (1593-1933) a surprins foarte bine acest sentiment

copleşitor de nevrednicie în personificarea superbă pe care I-o face lui Dumnezeu:

Dragostea mi-a urat bun-venit, dar eu m-am tras înapoi,

Ştiind prea bine că sunt doar ţărână şi păcat.

Dar ochiul ager al Dragostei mi-a văzut ezitarea

De cum am intrat,

S-a apropiat de mine şi blând m-a întrebat

Pagina 22 din 548

Dacă am nevoie de ceva.

Am răspuns: „Un oaspete care să merite-aici a sta”.

Şi Dragostea mi-a răspuns: „Tu eşti acela.”

„Eu, cel rău, cel nerecunoscător? Oh, Doamne,

Nici nu pot să Te privesc.”

Dragostea m-a prins de mână şi mi-a răspuns zâmbind:

„Cine a făcut ochii, dacă nu Eu?”

„Adevărat, Doamne, dar eu i-am întunecat; lasă ca ruşinea

Să mă ducă acolo unde merit.”

„Nu ştii cine a purtat vina ta?”

„Doamne drag, atunci Te voi sluji.”

„Aşază-te – mi-a spus Dragostea – şi gustă carnea Mea.”

Arunci m-am aşezat şi am mâncat.

Dincolo de orice credinţă omenească, dincolo de orice speranţă a acestei lumi, Dumnezeul

etern al dragostei S-a aplecat spre noi şi, într-un ultim act de sacrificiu, ne-a răscumpărat şi

ne-a făcut ai Lui.

Cum răspundem noi la o asemenea dragoste? Prea adese, aceste adevăruri revelate par atât de

îndepărtate şi de nereale, încât nu ne captează mintea, emoţiile şi voinţa. Poate cântăm despre

dragostea lui Dumnezeu la serviciile de închinare şi învăţăm despre ea la Şcoala biblică, dar

nu îi înţelegem implicaţiile radicale pentru inimile noastre. Adevărul spiritual ne eludează

atunci când o limităm la domeniul conceptual şi nu reuşim să o interiorizăm. O diluăm prin

filtre culturale, emoţionale şi teologice şi o reducem la un construct mintal pe care îl afirmăm

mai mult dintr-o corectitudine a credinţei decât dintr-o convingere personală profundă. Cum

putem, aşadar, să începem să-L iubim pe Dumnezeu complet?

SĂ-L IUBIM PE DUMNEZEU COMPLET

În ultimii câţiva ani am adoptat şi am folosit această rugăciune a sfântului Richard de

Chichester (1197-1253) în timpul meu de părtăşie cu Domnul: „Îţi mulţumesc, Doamne Isuse

Cristoase, pentru toate binefacerile de care ne-ai făcut parte; pentru toate durerile şi insultele

pe care le-ai purtat pentru noi. O Răscumpărătorule Îndurător, Prieten şi Frate, ajută-ne să Te

cunoaştem mai bine, să Te iubim mai mult şi să Te urmăm mai îndeaproape, în numele Tău.”

A-L iubi pe Dumnezeu complet implică întreaga noastră personalitate – intelectul, emoţiile şi

voinţa. „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot

Pagina 23 din 548

cugetul tău, şi cu toată puterea ta” (Marcu 12:30). Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu

(„ajută-ne să Te cunoaştem mai bine”), cu atât Îl vom iubi mai mult („ajută-ne să Te iubim

mai mult”). Şi cu cât Îl iubim mai mult, cu atât va fi mai mare dorinţa noastră de a ne încrede

în El şi de a-L asculta în ceea ce ne cheamă să facem („să Te urmăm mai îndeaproape”).

AJUTĂ-NE SĂ TE CUNOAŞTEM MAI BINE

Marile rugăciuni din Efeseni 1 şi 3, Filipeni 1 şi Galateni 1 arată că dorinţa cea mai adâncă a

lui Pavel în ce-i priveşte pe cititorii lui a fost ca ei să crească în cunoaşterea lui Isus Cristos.

Cunoaşterea la care s-a referit apostolul nu era doar propoziţională, ci personală. El s-a rugat

ca Domnul să le dea un duh de înţelepciune şi descoperire în legătură cu El, ca ochii inimii lor

să fie luminaţi şi ca să cunoască dragostea lui Cristos care întrece orice cunoaştere (Efeseni

1:17-18; 3:19).

Teologii riscă să devină atât de absorbiţi de elaborarea modelelor sistematice ale înţelegerii,

încât Dumnezeu devine o simplă formulare intelectuală abstractă despre care vorbesc şi scriu,

în loc să fie o persoană vie pe care o iubesc cu genunchii plecaţi. Creştinismul nu este o

religie, ci o relaţie care se naşte din dragostea trinitariană a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.

Când Toma d’Aquino a fost rugat insistent de secretarul lui, Reginald de Piperno, ca să-i

explice de ce a încetat să mai lucreze la opera lui incompletă Summa Theologica, el a răspuns:

„Tot ce am scris pare ca un pai în comparaţie cu ceea ce mi s-a revelat acum.” Potrivit

tradiţiei, Toma a avut o viziune în care L-a auzit pe Domnul spunând: „Toma, ai scris bine

despre Mine: ce răsplată vrei?” şi el I-a răspuns: „Nu vreau altă răsplată decât pe Tine Însuţi,

Doamne.” Cele mai importante realizări mentale, fizice şi sociale ale noastre sunt ca un pai în

comparaţie cu o întrezărire a Dumnezeului celui viu (Filipeni 3:7-10). Domnul nostru ne

invită la cea mai importantă chemare dintre toate – la intimitatea cu El – şi zi după zi noi Îi

refuzăm invitaţia, preferând în schimb să ne căutăm satisfacţia în plăceri veştede şi aşteptări

vremelnice.

Dar ce ne este necesar pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu mai bine? Cele două elemente

esenţiale sunt timpul şi ascultarea. Este nevoie de timp pentru a cultiva o relaţie, şi dacă nu

punem deoparte o cantitate consistentă de timp pentru discipline spirituale precum solitudinea,

tăcerea, rugăciunea şi citirea Scripturii, nu vom ajunge niciodată la intimitate cu Dumnezeu.

Ascultarea este răspunsul corect la invitaţia Lui la comunicare, căci ascultarea este expresia

personală prin care ne încredem în promisiunile Persoanei pe care încercăm să o cunoaştem.

Cu cât suntem mai impresionaţi de El, cu atât vom fi mai puţin impresionaţi de oameni, de

putere şi de bunurile materiale.

Pagina 24 din 548

AJUTĂ-NE SĂ TE IUBIM MAI MULT

A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi, căci cu cât înţelegem mai mult – nu doar cu

mintea, ci şi prin experienţa noastră – cine este El şi ce a făcut pentru noi, cu atât inimile

noastre Îi vor răspunde mai mult cu dragoste şi cu recunoştinţă. „Noi Îl iubim pentru că El ne-

a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Când descoperim că Autorul personal al timpului, spaţiului,

materiei şi energiei a ales – dintr-un motiv imposibil de înţeles – să ne iubească până la

sacrificiul suprem, începem să ne bucurăm de siguranţa necondiţionată după care am tânjit

toată viaţa noastră. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este spontană, liberă, necauzată şi

nemeritată: El nu ne-a iubit fiindcă merităm să fim iubiţi, fiindcă suntem frumoşi sau deştepţi,

şi aceasta deoarece, în păcatul nostru, nici nu merităm să fim iubiţi, suntem urâţi şi ignoranţi.

El ne-a iubit fiindcă a ales să ne iubească. Pe măsură ce înţelegem mai mult că am fost

acceptaţi şi suntem în siguranţă în Cristos, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi,

începem să realizăm că Dumnezeu nu este duşmanul bucuriei noastre, ci tocmai sursa

acesteia. Când răspundem la dragostea Lui, devenim oamenii care am fost chemaţi să fim.

Prin harul lui Dumnezeu, trebuie să creştem în dragostea faţă de El în gândurile, emoţiile şi

acţiunile noastre. Despre cum putem să-L iubim tot mai mult pe Dumnezeu vom discuta pe

larg în secţiunea referitoare la spiritualitatea devoţională.

AJUTĂ-NE SĂ TE URMĂM MAI ÎNDEAPROAPE

Pe măsură ce Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi Îl iubim mai mult, învăţăm că putem să

ne încredem în caracterul, promisiunile şi preceptele Lui. Când ne cere să evităm ceva, o face

fiindcă ştie că acel lucru nu este în interesul nostru. Şi când ne cere să facem ceva, este

întotdeauna fiindcă acel lucru va duce la un bine mai mare. Dacă suntem decişi să Îl urmăm

pe Dumnezeu orice-ar fi, trebuie să facem lucrurile pe care ni le cere El. Dar riscul ascultării

este că de multe ori nu are sens în momentul respectiv. Este împotriva culturii de astăzi să

crezi în ceea ce ne revelează Duhul Sfânt în Scriptură. Ascultarea radicală sfidează uneori

logica, dar în momente ca acestea Tatăl nostru iubitor ne testează şi ne revelează calitatea

încrederii şi dependenţei noastre de El. Dacă Îl iubim pe Isus, vom păzi poruncile Lui (Ioan

14:15); El ne-a învăţat că ascultarea de poruncile Lui este mijlocul prin care testăm şi

exprimăm relaţia noastră eternă cu El (Ioan 15:10). Marea sarcină a vieţii spirituale este să

vrem şi să facem voia Lui, să iubim ceea ce El iubeşte şi să alegem lucrurile pe care El ni le

pune înainte pentru binele nostru. Despre urmarea mai îndeaproape a Domnului nostru vom

discuta pe larg în secţiunile referitoare la spiritualitatea holistă şi procesuală.

Pagina 25 din 548


Care este concepţia ta despre măreţie şi umilinţă? Cum rezolvi tensiunea dintre acestea

două?

Cum îţi vorbeşte natura despre gloria lui Dumnezeu? Cât de frecvent reflectezi la

atributele lui Dumnezeu manifestate prin ordinea creată?

Care sunt implicaţiile dragostei lui Dumnezeu în inima şi în mintea ta?

Cum pui în practică tripla rugăciune: „Ajută-mă să Te cunosc mai bine, să Te iubesc mai

mult şi să Te urmez mai îndeaproape”?

Pagina 26 din 548

Capitolul 2


Să te iubeşti pe tine corect


Noi putem fi definiţi atât de lumea în care trăim, cât şi de Dumnezeu. A ne iubi corect

înseamnă a ne vedea aşa cum ne vede Dumnezeu. Aceasta implică un proces de expunere la

adevărurile Scripturii, prin care urmărim să ne înţelegem identitatea în Isus Cristos. Capitolul

acesta conţine un inventar al acestor adevăruri sub forma unei serii de afirmaţii scripturale.


Să înţelegem rolul pe care îl are identitatea în definirea felului în care abordăm viaţa.

Să învăţăm să ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu.

Să înţelegem clar cine spune Dumnezeu că sunt copiii Lui.

PROBLEMA IDENTITĂŢII

Există o relatare despre dramaturgul american Arthur Miller care ilustrează foarte bine

problema identităţii personale. Odată, pe când şedea singur într-un bar, a fost abordat de un

bărbat bine îmbrăcat şi uşor ameţit, care i s-a adresat astfel:

- Nu cumva eşti Arthur Miller?

- Ba da.

- Nu mă recunoşti?

- Ei bine… chipul tău îmi pare familiar.

- Păi, Art, sunt vechiul tău prieten Sam! Am fost colegi de liceu! Obişnuiam să mergem

la întâlniri duble!

- Mă tem că…

- Cred că-ţi dai seama că m-am descurcat bine. Lucrez în domeniul comerţului cu

amănuntul. Tu cu ce te ocupi, Artur.

- Eu scriu.

- Ce scrii?

- Piese de teatru, în general.

Pagina 27 din 548

- Ţi-a fost jucată vreuna?

- Da, unele dintre ele.

- Cunosc şi eu vreuna?

- Ei bine… Poate ai aflat despre Moartea unui comis-voiajor.

Sam a rămas cu gura căscată şi a devenit palid. Pentru un moment a rămas fără grai.

Apoi a strigat:

- Doar nu eşti tu celebrul ARTHUR MILLER?

Sam l-a recunoscut pe vechiul lui prieten Arthur Miller şi era familiarizat cu dramaturgul

Arthur Miller, dar nu şi-a dat seama că cei doi sunt una şi aceeaşi persoană. Într-un anumit

sens, acelaşi lucru se întâmplă şi în experienţa noastră de copii ai lui Dumnezeu – ne

cunoaştem pe noi înşine şi pe alţii într-un mod superficial, dar nu ştim cine suntem în miezul

fiinţei noastre. Asemenea unui om care şi-a uitat numele, putem rătăci pe străzile vieţii fără să

ne cunoaştem adevărata identitate.

CINE TE DEFINEŞTE?

Suntem permanent în pericolul de a lăsa lumea să ne definească în locul lui Dumnezeu,

fiindcă acest lucru este foarte uşor de făcut. Este uşor să ne formăm imaginea de sine în

funcţie de atitudinile şi de opiniile părinţilor, prietenilor şi societăţii. Niciunul dintre noi nu

este imun la efectele deformatoare ale acceptării bazate pe performanţă, şi putem ajunge să

conchidem în mod greşit că suntem lipsiţi de valoare sau că trebuie să ne câştigăm prin efort

propriu acceptarea lui Dumnezeu. Numai când ne definim în raport cu adevărurile Cuvântului

şi nu în raport cu gândirea şi cu experienţele lumii putem să descoperim identitatea noastră

cea mai profundă.

Toţi am întâlnit palavrageli psihologice despre dragostea de sine, inclusiv chemarea de a privi

în noi înşine pentru a descoperi răspunsul la problemele noastre. Dar Scriptura ne îndeamnă să

ne uităm la Cristos, nu la noi înşine, pentru soluţiile de care avem atâta nevoie. Am ajuns să

definesc concepţia biblică despre dragostea de sine astfel: a ne iubi corect înseamnă a ne

vedea aşa cum ne vede Dumnezeu. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată în mod automat,

fiindcă viziunea scripturală asupra depravării şi demnităţii umane este contraculturală. A

îmbrăţişa în mod real şi autentic realitatea a ceea ce am devenit ca urmare a credinţei noastre

în Cristos presupune o disciplină consecventă şi cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. De

asemenea, presupune o atmosferă de părtăşie şi de încurajare în comunitatea credincioşilor

Pagina 28 din 548

care au aceeaşi credinţă. Fără acestea, vizibilul va înăbuşi invizibilul şi înţelegerea acestui

adevăr ne va aluneca treptat printre degete.

SĂ NE VEDEM AŞA CUM NE VEDE DUMNEZEU

Ce înseamnă a ne vedea aşa cum ne vede Dumnezeu? Contrar culturii noastre, doctrina biblică

a harului ne umileşte fără să ne degradeze şi ne înalţă fără să ne umfle de mândrie. Ea ne

spune că fără Cristos nu avem nimic şi nu putem face nimic care să aibă valoare eternă. Fără

El suntem neputincioşi şi nu trebuie să ne punem încrederea în lucrurile pământeşti (Filipeni

3:3). Harul ne mai spune că am devenit creaturi noi în Cristos, fiind transferaţi din împărăţia

întunericului în împărăţia luminii, a vieţii şi a dragostei. În El ne bucurăm acum de iertare

deplină de păcate şi de privilegii nelimitate, ca membrii acceptaţi necondiţionat în familia lui

Dumnezeu. Trecutul nostru a fost schimbat datorită noii noastre eredităţi în Cristos şi viitorul

nostru este asigurat datorită noului nostru destin ca membrii ai trupului Său.

Astfel că înţelegerea biblică a harului se referă atât la depravarea omului cât şi la demnitatea

lui. Ea evită atât teologia viermelui (Sunt complet lipsit de valoare, nu sunt bun de nimic, nu

voi fi în stare niciodată de nimic. Sunt doar un păcătos nenorocit) cât şi mândria şi autonomia

extremă („Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu

l-ai fi primit?” 1 Corinteni 4:7). Harul ne învaţă că lucrul cel mai important în legătură cu noi

nu este ceea ce facem, ci mai degrabă cine suntem şi ai cui suntem în Cristos. În Scriptură, a

face (acţiunile noastre) trebuie să decurgă din a fi (identitatea noastră); cu cât ne înţelegem

mai bine identitatea în Cristos, cu atât acţiunile noastre vor reflecta mai mult caracterul lui

Cristos.

CINE SPUNE DUMNEZEU CĂ SUNT?

Următoarele enunţuri biblice referitoare la identitatea noastră în Isus Cristos sunt de fapt

pasaje selectate din Noul Testament. Ele ne învaţă câteva din multele adevăruri despre cine

am devenit prin credinţa noastră în Fiul lui Dumnezeu.

Sunt un copil al lui Dumnezeu.

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se

facă copii ai lui Dumnezeu. Ioan 1:12

Sunt o mlădiţă a adevăratei viţe şi o conductă prin care curge viaţa lui Dumnezeu.

Pagina 29 din 548

Eu Sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul… Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine

rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi

face nimic. Ioan 15:1, 5

Sunt un prieten al lui Isus.

Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit

prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Ioan 15:15

Am fost îndreptăţit şi răscumpărat.

Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în

Cristos Isus. Ioan 3:24

Vechea mea identitate a fost răstignită cu Cristos şi acum nu mai sunt rob al păcatului.

Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul

păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.

Romani 6:6

Nu voi fi judecat de Dumnezeu.

Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus. Romani 8:1

Am fost eliberat de sub legea păcatului şi a morţii.

În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a

morţii. Romani 8:2

Fiind copilul lui Dumnezeu, sunt moştenitor împreună cu Cristos.

Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună

moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi

împreună cu El. Romani 8:17

Am fost acceptat de Cristos.

Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.

Romani 15:7

Am fost chemat ca să fiu sfânt.

Pagina 30 din 548

Către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Cristos Isus,

chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos,

Domnul lor şi al nostru. 1 Corinteni 1:2; Efeseni 1:1; Filipeni 1:1; Coloseni 1:2.

În Cristos Isus am înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare.

Şi voi, prin El, sunteţi în Cristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune,

neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă, să se

laude în Domnul.” 1 Corinteni 1:30

Trupul meu este un templu al Duhului Sfânt, care locuieşte în mine.

Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? 1

Corinteni 3:16.

Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi

primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? 1 Corinteni 6:19.

Sunt unit cu Domnul şi sunt un singur duh cu El.

Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El. 1 Corinteni 6:17.

Dumnezeu mă conduce la victorie şi în cunoaşterea lui Cristos.

Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în

Cristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. 2 Corinteni

2:14.

Cristos a înlăturat gândirea mea greoaie.

Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament,

această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Cristos. 2

Corinteni 3:14.

Sunt o creatură nouă în Cristos.

Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură (sau zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată

că toate lucrurile s-au făcut noi. 2 Corinteni 5:17.

Am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Cristos.

Pagina 31 din 548

Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim

neprihănirea lui Dumnezeu în El. 2 Corinteni 5:21.

Am devenit una cu toţi cei ce sunt în Cristos Isus.

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte

bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. Galateni 3:28.

Nu mai sunt rob, ci un copil şi un moştenitor.

Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu. Galateni

4:7.

Am fost eliberat în Cristos.

Cristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi, deci, tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul

robiei. Galateni 4:31-5:1.

Am fost binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat

cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos. Efeseni 1:3.

Sunt ales, sfânt şi fără vină înaintea lui Dumnezeu.

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană

înaintea Lui. Efeseni 1:4.

Sunt răscumpărat şi iertat prin harul lui Cristos.

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.

Efeseni 1:7.

Am fost predestinat de Dumnezeu ca să obţin o moştenire.

În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia,

care face toate după sfatul voii Sale. Efeseni 1:11.

Am fost pecetluit cu Duhul Sfânt care a fost promis.

Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în

El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit. Efeseni 1:13.

Pagina 32 din 548

Am înviat împreună cu Cristos datorită milei şi dragostei lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,

cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har

Sunteţi mântuiţi). Efeseni 2:4-5.

Am fost aşezat cu Cristos în locurile cereşti.

El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus.

Efeseni 2:6.

Sunt creatura lui Dumnezeu şi am fost făcut pentru fapte bune.

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care

le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. Efeseni 2:10.

Am fost adus lângă Dumnezeu de sângele lui Cristos.

Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele

lui Cristos. Efeseni 2:13.

Sunt membru în trupul lui Cristos şi participant la promisiunile Lui.

Adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi

iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea… Efeseni 3:6;

5:30.

Am îndrăzneală şi acces liber la Dumnezeu prin credinţa în Cristos.

În El avem, prin credinţa în El, slobozenia şi apropierea de Dumnezeu cu încredere.

Efeseni 3:12.

Noua mea identitate este dreaptă şi sfântă.

Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi

sfinţenie pe care o dă adevărul. Efeseni 4:24.

Înainte eram întuneric, dar acum sunt lumină în Domnul.

Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii

ai luminii. Efeseni 5:8.

Pagina 33 din 548

Sunt cetăţean al cerului.

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus

Cristos. Filipeni 3:20.

Pacea lui Dumnezeu îmi păzeşte inima şi mintea.

Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în

Hristos Isus. Filipeni 4:7.

Dumnezeu îmi împlineşte toate nevoile.

Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în

Isus Cristos. Filipeni 4:19.

Am fost făcut desăvârşit în Cristos.

Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri. Coloseni 2:10.

Am fost înviat împreună cu Cristos.

Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos

şade la dreapta lui Dumnezeu. Coloseni 3:1.

Viaţa mea este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu.

Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Coloseni 3:3.

Cristos este viaţa mea şi eu voi fi arătat împreună cu El în glorie.

Când Se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.

Coloseni 3:4.

Am fost ales de Dumnezeu, şi sunt sfânt şi iubit de El.

Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă

plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Coloseni

3:12.

Dumnezeu mă iubeşte şi m-a ales.

Ştim, fraţi prea iubiţi de Dumnezeu alegerea voastră. 1 Tesaloniceni 1:4.

Pagina 34 din 548

Îţi recomand să recapitulezi frecvent acest inventar profund, căci el ne aminteşte nişte

adevăruri pe care le uităm repede în mijlocul problemelor şi îngrijorărilor acestei lumi. Cu cât

îmbrăţişăm mai mult aceste afirmaţii ale Scripturii, cu atât vom fi mai siguri, mai statornici şi

mai recunoscători pe parcursul vieţii noastre.


În ce măsură eşti definit de lume? Dar de Cuvântul lui Dumnezeu? Cum ai putea să-ţi

dezvolţi mai mult identitatea ta în Cuvântul Domnului?

De ce anume ai nevoie pentru a te vedea aşa cum te vede Dumnezeu?

Selectează din lista cu enunţuri biblice de mai sus cinci enunţuri ce rezonează mai mult în

inima ta. Apoi selectează cinci enunţuri care ţi se par mai îndepărtate de experienţa ta. Cum

ai putea să faci ca acestea din urmă să devină mai reale în gândirea şi în practica ta?

Pagina 35 din 548

Capitolul 3


Să-L iubeşti pe Dumnezeu cu compasiune


Cu cât umblăm mai aproape de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere ca să ne arătăm

dragostea noastră faţă de El prin fapte izvorâte din dragoste în beneficiul altora şi prin slujirea

acestora. Când înţelegem că ne stau la dispoziţie resursele lui Cristos, ne simţim suficient de

în siguranţă ca să îi iubim pe ceilalţi fără să ne aşteptăm la reciprocitate. Dragostea faţă de

Cristos care întrece dragostea faţă de semeni măreşte capacitatea noastră de a-i iubi, a-i sluji şi

a-i ierta pe ceilalţi precum şi de a ne sacrifica pentru ei.


Să înţelegem care sunt implicaţiile relaţiei noastre pe verticală cu Dumnezeu în relaţiile

noastre pe orizontală cu semenii noştri.

Să înţelegem măreţia aşa cum o defineşte Dumnezeu.

Să înţelegem că am primit resursele lui Cristos ca să putem rămâne în El.

Să înţelegem importanţa iertării în relaţiile noastre.

DE PE VERTICALĂ LA ORIZONTALĂ

Am văzut că am fost creaţi pentru o relaţie intimă cu Dumnezeu, care este infinit şi

personal şi ne iubeşte. El este Cel ce a iniţiat această relaţie, iar noi Îl iubim fiindcă El ne-a

iubit mai întâi. Dragostea desăvârşită faţă de Dumnezeu este cheia dragostei corecte faţă de

noi înşine (adică a ne vedea aşa cum ne vede Dumnezeu), care la rândul ei este cheia pentru

dragostea plină de compasiune faţă de semenii noştri. Pe măsură ce înţelegem din ce în ce mai

bine dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de noi şi faptul că am fost acceptaţi în

Cristos, vom deveni din ce în ce mai puţin înclinaţi să ne folosim de ceilalţi oameni pentru

împlinirea nevoilor noastre.

Pagina 36 din 548

EXPRIMAREA DRAGOSTEI LUI DUMNEZEU PE ORIZONTALĂ

Dezvoltarea relaţiei pe verticală, adică a dragostei noastre faţă de Tatăl, Fiul şi Duhul

Sfânt, se va manifesta pe orizontală, căci nu există nicio faptă care să izvorască din dragostea

de Dumnezeu care să nu se termine în dragostea faţă de semenul nostru. Prima şi cea mai

importantă poruncă („Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul

tău, şi cu tot cugetul tău.”, Matei 22:37) este baza pentru cea de-a doua poruncă importantă

(„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”, Matei 22:39). După ce Isus a spălat picioarele

ucenicilor Săi, El a ridicat standardul în funcţie de care suntem chemaţi să-i iubim pe semenii

noştri: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi

voi unii pe alţii.” (Ioan 13:34). „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am

iubit Eu.” (Ioan 15:12; cf. 1 Ioan 3:23). Sfera acestei porunci noi este universală. Ea se

extinde mai întâi asupra fraţilor şi surorilor noştri în Cristos şi apoi dincolo de ei, asupra

semenilor noştri din lume, care nu Îl cunosc pe Isus.

Credinţa noastră în lucrarea lui Cristos realizată pentru noi în trecut şi speranţa noastră în

împlinirea ei în viitor, când Îl vom vedea, sunt exprimate în prezent prin alegerile pe care le

facem şi prin faptele noastre pornite din dragoste. Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu

atât vom arăta mai mult dragostea Lui transcendentă prin faptele noastre altruiste ce emană

bunătate şi blândeţe. „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la

Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu

iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui

Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu,

ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul

că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea

iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii” (1

Ioan 4:7-11).

Secţiunea despre spiritualitatea comunitară va lua în discuţie necesitatea comunităţii în

formarea noastră spirituală. Deşi credem în Cristos ca persoane individuale, noi nu putem

creşte în izolare, ci în interdependenţa pe care o găsim în trupul lui Cristos. Concepţia lumii

de astăzi este profund individualistă, autonomă şi egoistă, dar aşa cum vom vedea în

continuare, concepţia biblică se bazează pe legământ, este interdependentă, comunitară,

relaţională şi altruistă.

Pagina 37 din 548

CĂUTAREA MĂREŢIEI ÎN OCHII ALTORA

Spre sfârşitul lucrării pământeşti a Domnului nostru, ucenicii Lui s-au certat pentru

poziţiile cele mai importante în împărăţia Lui. Ei au refuzat să asculte cuvintele Lui din ce în

ce mai frecvente despre răstignirea Sa iminentă şi s-au concentrat în schimb asupra părţii pe

care voiau s-o audă. Când Iacov şi Ioan I-au cerut lui Isus: „Dă-ne să şedem unul la dreapta Ta

şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta” (Marcu 10:37), ceilalţi ucenici s-au

indignat, căci şi ei doreau aceleaşi locuri. Atunci Isus le-a spus că cine vrea să fie mare printre

ei va trebui să fie slujitorul lor şi cine vrea să fie primul între ei va trebui să fie slujitorul

tuturor. „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa

răscumpărare pentru mulţi!” (Marcu 10:43-45).

Câteva săptămâni mai târziu, pe când Isus celebra Paştele împreună cu ucenicii Lui în

noaptea de dinaintea jertfei Sale, disputa aceasta a reizbucnit. Mustrarea lui Cristos pentru

dorinţa lor de recunoaştere a fost că adevărata măreţie se găseşte în cei ce doresc cu adevărat

să slujească: „Căci care este mai mare: cine stă la masă sau cine slujeşte la masă? Nu cine stă

la masă? Şi Eu totuşi Sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujeşte la masă” (Luca 22:27).

ESENŢA ADEVĂRATEI MĂREŢII

Ioan 13 consemnează o parabolă vizuală ce le vorbeşte ucenicilor despre această problemă

cu multă pătrundere şi claritate. Se pare că de faţă nu era niciun servitor care să spele

picioarele Domnului şi ale ucenicilor înainte ca să se aşeze la masă. Situaţia trebuie să fi fost

stânjenitoare; spălarea picioarelor era un obicei ce ţinea de ospitalitate în Orientul Mijlociu,

dar era evident că deşi ucenicii se certau pentru un loc în faţă, nimeni nu era dispus să fie

slujitorul tuturor. Stânjeneala lor a devenit maximă când Isus S-a ridicat de la masă, Si-a

dezbrăcat haina, Şi-a legat la brâu un prosop şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le

şteargă cu prosopul. Lecţia Lui era clară: Dacă Învăţătorul şi Domnul lor a devenit un slujitor,

şi ei trebuie să se slujească unii pe alţii (v. 13-15).

Cheia dorinţei lui Cristos de a-i sluji pe alţii în loc de a Se lăsa slujit de ei se găseşte în

adevărul crucial că Isus ştia că „Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâni, că de la Dumnezeu a

venit şi la Dumnezeu Se duce” (Ioan 13:3). El Îşi cunoştea demnitatea şi puterea („Tatăl Îi

dăduse toate lucrurile în mâni”), semnificaţia şi identitatea („că de la Dumnezeu a venit”),

precum şi izvorul certitudinii Sale şi destinul („şi la Dumnezeu Se duce”).

Pagina 38 din 548

Isus Şi-a derivat identitatea din relaţia cu Tatăl Lui şi nu din opiniile familiei sau ale

prietenilor Săi. Să citim următoarele pasaje scripturale:

„Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46).

„De ce mănâncă El şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?” (Marcu 2:16).

„Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui

Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El

(Marcu 6:3).

A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: „Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un

prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” (Matei 11:19).

„Dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Căci nici fraţii Lui nu credeau în El (Ioan 7:4-

5).

Ei I-au zis: „Noi nu suntem copii născuţi din curvie” (Ioan 8:41).

Iudeii I-au răspuns: „Nu zicem noi bine că eşti Samaritean şi că ai drac?” (Ioan 8:48).

După ce a ieşit de acolo, cărturarii şi Fariseii au început să-L pună la strâmtoare şi să-L

facă să vorbească despre multe lucruri; I-au întins astfel laţuri, ca să prindă vreo vorbă din

gura Lui (Luca 11:53-54).

Isus a fost criticat, respins, calomniat, înţeles greşit, s-au făcut comploturi împotriva Lui, a

fost trădat, respins şi abuzat de către familie, prieteni, ucenici, liderii religioşi iudei şi de către

romani. Pe măsură ce lucrarea Lui progresa, Domnul nostru S-a confruntat cu tot mai multă

ostilitate şi împotrivire. În ciuda tuturor acestora, El a ştiut cine este şi cui Îi aparţine, iar

relaţia Lui cu Tatăl I-a dat puterea şi siguranţa de care avea nevoie pentru a-I putea iubi şi

sluji pe alţii. I-ar fi fost imposibil să realizeze aceste lucruri dacă S-ar fi lăsat definit şi legat

de opiniile oamenilor din jurul Lui.

RESURSELE LUI CRISTOS SUNT ŞI ALE NOASTRE

Întocmai cum Isus a ştiut cine este, de unde vine şi încotro Se îndreaptă, la fel şi noi toţi care

ne-am pus încrederea şi speranţa în El ar trebui să ştim cine suntem, de unde venim şi încotro

ne îndreptăm. Dar puţini sunt cei ce ştiu toate aceste lucruri. Numai dacă ne înnoim frecvent

mintea cu adevărurile spirituale ale Scripturii vom putea să ne acordăm gândirea la realitatea

identităţii noastre în Cristos. Asemenea lui Cristos, şi noi avem demnitate şi putere; am primit

în mâini toate binecuvântările spirituale (Efeseni 1:3, 19; 3:16, 20-21). De asemenea, avem

Pagina 39 din 548

semnificaţie şi o identitate; am devenit copii ai lui Dumnezeu (Romani 8:16; 1 Ioan 3:1-2). Şi

am primit siguranţă şi un destin prin cunoaşterea că nimic nu ne poate despărţi de dragostea

lui Dumnezeu în Cristos (Romani 8:18, 35-39). Aceste resurse nelimitate împlinesc nevoile

noastre cele mai profunde şi înving dilema umană privind singurătatea, lipsa de semnificaţie şi

de valoare.

Când aceste adevăruri încep să definească felul în care ne vedem pe noi înşine, ele ne fac să

ne simţim suficient de siguri încât să-i putem iubi şi sluji pe alţii fără să ne căutăm mai întâi

propriile interese. Datorită siguranţei şi semnificaţiei noastre în Cristos, nu este nevoie să fim

controlaţi de opiniile şi de resursele altora. Nu avem nimic de dovedit, fiindcă ştim cine

suntem şi Cui Îi aparţinem. În loc să încercăm să-i impresionăm şi să-i manipulăm pe oameni,

putem să ne facem treaba cu excelenţă, ca pentru Domnul (Coloseni 3:23). Cu cât suntem mai

preocupaţi de ceea ce crede Dumnezeu despre noi, cu atât ne vom îngrijora mai puţin de ceea

ce cred oamenii despre noi. Şi când nu vom mai fi înrobiţi de opiniile oamenilor în ce ne

priveşte, vom fi liberi să îi iubim şi să îi slujim aşa cum suntem şi noi iubiţi de Cristos – fără

niciun fel de condiţii.

RISCURILE ŞI RĂSPLĂŢILE RELAŢIILOR

Cu cât aceste adevăruri despre ceea ce a făcut deja Dumnezeu pentru noi devin mai clare în

mintea noastră, cu atât devenim mai conştienţi de libertatea noastră autentică în Cristos şi

dorim să exprimăm mai mult această libertatea şi siguranţa pe care ea ne-o dă în felul cum

abordăm relaţiile noastre. În loc să ne concentrăm asupra noastră înşine, putem să ne bucurăm

dând întâietate altora. Identificarea noastră cu Cristos duce la imitarea lui Cristos, fiind

totodată baza ei. Pavel i-a îndemnat pe filipeni să facă tocmai acest lucru, când le-a spus: „Nu

faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul

mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora

(Filipeni 2:3-4). Apoi apostolul a arătat că slujirea lui Isus trebuie să fie pentru noi un

exemplu pentru felul în care noi, ca slujitori ai Lui, trebuie să îi slujim pe alţii (vezi 2:5-8).

Dar una este să preamăreşti virtuţile slujirii şi cu totul altceva e să fii tratat ca un slujitor.

Pentru aceasta, ai nevoie de siguranţa pe care o oferă înţelegerea tot mai profundă a

identificării noastre cu Isus Cristos atunci când îi slujim într-un mod altruist pe cei ce ne

înţeleg greşit şi care s-ar putea să nu ne respecte niciodată. Va trebui să ne repetăm frecvent

adevărul că performanţele noastre în faţa altora şi acceptarea noastră de către ei nu au nimic

de-a face cu demnitatea şi cu valoarea noastră, fiindcă acestea sunt stabilite de Dumnezeu, nu

Pagina 40 din 548

de către lume. Când suferim din cauza respingerii şi indiferenţei, durerea noastră este reală,

dar ea nu trebuie să ne distrugă, deoarece am luat decizia radicală de a ne extrage identitatea şi

valoarea doar din Dumnezeu şi din resursele pe care El ni le pune la dispoziţie.

Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt care să rezume acea temă biblică ce răzbate din

Geneza până în Apocalipsa, acel cuvânt va fi relaţii. Am văzut că Dumnezeu este o

comunitate a Fiinţei – în misterul Trinităţii divine, cele trei Persoane ale Dumnezeirii Se

bucură de o dragoste reciprocă desăvârşită. De asemenea, am văzut că Dumnezeu ne-a creat

după chipul Lui ca fiinţe relaţionale, a căror sursă ultimă de împlinire şi bucurie ar trebui să

fie părtăşia şi intimitatea cu Dumnezeu. Din iniţiativa Lui plină de iubire, Dumnezeu a învins

alienarea şi separarea cauzate de păcatul omului, trimiţându-L pe Fiul Lui în lume ca să

plătească pentru vinovăţia noastră şi să ne dea viaţa Lui. Refacerea relaţiei noastre pe verticală

cu Dumnezeu, care a fost posibilă prin ispăşirea lui Cristos, devine baza pentru refacerea

relaţiilor noastre drepte pe orizontală cu alţii. În Scripturi, dreptatea este un concept relaţional,

căci se referă la asocierile bune, corecte şi iubitoare cu Dumnezeu şi cu alţii.

Ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos, suntem chemaţi la un stil de viaţă

caracterizat prin tot mai mult altruism şi tot mai puţin egoism, pe măsură ce Cristos creşte în

noi şi noi ne micşorăm. Deşi suntem conştienţi de faptul că într-o lume păcătoasă acest stil de

viaţă ne face mai vulnerabili în faţa durerii cauzate de respingere, indiferenţă, pretenţii

nejustificate, înţelegeri greşite şi trădări, înţelegem de asemenea că o persoană înţeleaptă

găseşte mai multă bucurie în slujirea altora decât în căutarea bunurilor materiale, puterii,

succesului şi prestigiului. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament insistă asupra acestei teme şi

repetă mereu că relaţia pe verticală cu Dumnezeu este vitală pentru relaţiile reuşite pe

orizontală cu oamenii. Apostolul Pavel a dat el însuşi dovadă de această înţelepciune când a

spus despre filipeni că sunt „bucuria şi cununa mea” (4:1) şi când i-a încurajat pe cititorii lui:

„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăş zic: Bucuraţi-vă!” Domnul ar trebui să fie sursa

noastră absolută şi continuă de bucurie, indiferent dacă împrejurările în care ne găsim şi

relaţiile noastre cu alţi oameni sunt pozitive sau negative.

Cu cât ne găsim mai mult plăcerea în dragostea şi slujirea lui Dumnezeu, cu atât va creşte şi

capacitatea noastră de a-i sluji pe oameni. De aceea, Pavel a putut să le scrie tesalonicenilor:

„Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi,

înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră”

(1 Tesaloniceni 2:19-20; cf. 3:9). Când ne avem siguranţa în Cristos, răsplătirile ce decurg din

investirea vieţii noastre în oameni sunt cu mult mai mari decât suferinţele pe care ceilalţi ni le

pot provoca. Pavel i-a văzut pe oameni nu numai ca pe o sursă de bucurie, ci şi ca pe o sursă

Pagina 41 din 548

de răsplată, atât în prezent cât şi în viitor. Dacă îi iubim şi îi slujim pe oameni, avându-ne

mintea fixată asupra valorilor eterne, vom descoperi o mare răsplată în faptul de a face parte

din procesul prin care oamenii vin la Dumnezeu şi cresc în ce priveşte caracterul şi relaţiile lor

cu partenerii de viaţă, copiii şi cei din jurul lor. Există multă bucurie în a fi folosit de

Dumnezeu pentru încurajarea, mângâierea şi zidirea oamenilor din sfera noastră de influenţă.

Jonathan Edwards a făcut observaţia că binele absolut în viaţă este să tratezi lucrurile potrivit

importanţei lor reale. Reversul este şi el adevărat, şi ne confruntăm cu permanentul pericol de

a trata eternul ca şi cum ar fi temporal şi temporalul ca şi cum ar fi etern. Sistemul lumii

schimbă etichetele cu preţul şi ne încurajează să urmărim care nu vor dăinui. „Ce este înălţat

între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15b). Dacă vrem să fim bogaţi

faţă de Dumnezeu (Luca 12:21), trebuie să ne dăm viaţa în schimbul lucrurilor pe care

Dumnezeu le declară importante.

Inima se preocupă întotdeauna de ceea ce preţuieşte (Matei 6:19:34) şi dacă Îl preţuim pe

Dumnezeu mai presus de orice, capacitatea noastră de a-L iubi pe El şi pe noi înşine creşte.

Dacă preţuim mai presus de orice lumea, vom pierde nu doar bucuriile cunoaşterii lui

Dumnezeu, dar şi bucuriile acestei vieţi. Relaţiile vor degenera în contacte şi vom încerca să-i

manipulăm pe oameni ca să obţinem ceea ce credem că vrem să avem. Vom fi motivaţi de

succes şi de dorinţa de a-i impresiona pe alţii şi nu vom mai petrece timp de calitate împreună

cu cei pe care îi iubim. Activităţile vor avea prioritate în faţa intimităţii atât cu Dumnezeu cât

şi cu oamenii. Idolul succesului va eroda estetica spiritului şi ne va lăsa ocupaţi şi obosiţi.

Vom depune eforturi încă şi mai mari pentru a-i influenţa pe ceilalţi şi, căutându-ne

securitatea în ajutorul lor, ne vom deconecta de la adevărata noastră securitate în Cristos.

Singura modalitate de a ieşi din acest cerc vicios este să ne pocăim şi să Îl căutăm pe Cristos

în loc să urmărim ceea ce ne oferă lumea.

Se spune că „toată lumea ar trebui să se teamă de moarte, până când realizează ceva care

dăinuieşte veşnic”. Cuvintele acestea au o putere extraordinară, dar trebuie să le cercetăm cu

atenţie, la fel ca şi următorul enunţ, care-i este atribuit Ioanei D’Arc: „Nu e o tragedie să mori

pentru ceva în care crezi, dar este o tragedie să descoperi la sfârşitul vieţii că lucrurile în care

ai crezut te-au trădat.” Această meditaţie surprinde esenţa luptei continue care se dă între

pretenţiile efemerului şi cerinţele eternităţii. Scriptura repetă de mai multe ori: „lumea şi pofta

ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Planeta aceasta este

tranzitorie; când Ziua Domnului va veni ca un hoţ, „pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2

Petru 3:10). Dar ceva în noi tânjeşte după eternitate, după ceea ce nu poate trece. Nu vom

reuşi niciodată să potolim această dorinţă din noi prin realizări lumeşti, dând unor clădiri sau

Pagina 42 din 548

ţinuturi numele nostru, construind imperii corporatiste, adunând averi considerabile sau prin

alte eforturi omeneşti, fiindcă toate aceste lucruri vor dispărea. Atunci ce putem face pe

această planetă care să dăinuiască mereu? Ce poate da permanenţă lucrării mâinilor noastre

(Psalmul 90:17). Răspunsul se găseşte în adevărul biblic potrivit căruia după anii trecători de

pe pământul acesta, oamenii vor trăi veşnic. Dacă Îl invităm pe Cristos să Se manifeste în şi

prin noi, dacă Îl reprezentăm pe Domnul Isus în mediile pe care le putem influenţa şi dacă îi

încurajăm pe ceilalţi să-L cunoască mai bine, atunci investim în ceva ce transcende planeta

Pământ.

Aceasta ar trebui să fie rugăciunea noastră pentru noi înşine şi pentru cei din sfera noastră de

influenţă. Toţi dorim să facem ceva durabil. E înspăimântător să ne gândim că am putea să

trăim în zadar, să sfârşim fără să îndeplinim nici măcar un singur lucru care să rămână şi după

ce noi vom ajunge în mormânt. Dar Domnul Isus a promis că dacă Îi permitem să-Şi

îndeplinească lucrarea în şi prin noi, rezultatele vor rămâne pentru totdeauna. Nu vom putea

să ducem cu noi pe lumea cealaltă posesiunile noastre pământeşti, dar potrivit Evangheliei,

putem să-i ducem pe oameni. Nu aducem cu noi nimic când venim pe acest pământ şi nu vom

putea să luăm cu noi nimic material când îl vom părăsi. Însă dacă investim în viaţa oamenilor,

investiţiile noastre vor da roade veşnice, căci oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu ca

să moştenească veşnicia.

CINCI FELURI DE OAMENI

În Restoring Your Spiritual Passion, Gordon MacDonald observă că există cinci feluri de

oameni. În primul rând, sunt oamenii foarte talentaţi, care îşi dezvoltă viaţa şi sunt o inspiraţie

pentru noi. Aceştia sunt mentori, ei fiind adesea bărbaţi şi femei mai în vârstă care vor să-şi

investească experienţa şi înţelepciunea în viaţa noastră. Ar fi înţelept să ne rugăm ca

Dumnezeu să ne scoată în cale asemenea oameni, căci este puţin probabil ca ei să ne caute pe

noi. În al doilea rând, există oamenii foarte importanţi, care împărtăşesc pasiunile noastre.

Aceştia ne iubesc suficient de mult încât să ne pună întrebări dificile şi să ne păstreze oneşti,

în timp ce lucrează împreună cu noi şi ne împărtăşesc viziunea. În al treilea rând, sunt oamenii

foarte educabili, care ne captează pasiunea; ei sunt de obicei veniţi de curând la credinţă, iar

noi avem datoria să investim în viaţa lor. În aceste trei grupuri se încadrează Pavel, Barnaba şi

Timotei, şi trebuie să avem legătură cu toate aceste trei categorii de oameni pentru a putea

creşte şi a ne putea reproduce din punct de vedere spiritual.

Pagina 43 din 548

În al patrulea rând sunt cei pe care MacDonald îi numeşte oamenii foarte drăguţi, care se

bucură de pasiunile noastre, dar nu contribuie în niciun fel la ele. În această categorie se

încadrează majoritatea bisericilor din Occidentul relativ nepersecutat, şi majoritatea

programelor din aceste biserici se concentrează asupra împlinirii nevoilor pe care membrii

acestor congregaţii le au. Şi, în sfârşit, sunt oamenii foarte epuizanţi, care ne ucid pasiunea

prin faptul că tot timpul cauzează conflicte sau aşteaptă mereu mângâiere şi recunoaştere.

Dacă nu avem grijă, oamenii foarte drăguţi şi oamenii foarte epuizanţi pe care îi întâlnim ne

vor consuma cea mai mare parte a timpului de care dispunem. Aceasta nu înseamnă că nu

trebuie să-i tratăm cu demnitate şi compasiune, mai ales atunci când există posibilitatea ca

aceşti oameni să se schimbe dacă Îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în viaţa lor. Isus i-a slujit

pe oamenii bolnavi, în suferinţă, curioşi şi critici, dar El Şi-a petrecut cea mai mare parte a

timpului cu Tatăl şi cu ucenicii Lui. Tot aşa, şi noi trebuie să ne protejăm de oamenii dificili,

fără să-i excludem cu totul din viaţa noastră. Cu toţii am întâlnit oameni care par să nu fie prea

inteligenţi, dar prin harul lui Dumnezeu, o persoană foarte dificilă poate să devină o persoană

foarte talentată.

DARUL IERTĂRII

Una din cele mai importante dinamici în spiritualitatea relaţională este darul iertării.

Iertaţi de Dumnezeu

S-a spus că niciun păcat nu este atât de mare încât Dumnezeu să nu-l poată ierta, dar în acelaşi

timp niciun păcat nu este atât de mic încât să nu aibă nevoie de iertare. Vechiul şi în Noul

Testament se concentrează asupra temelor răscumpărării şi iertării, insistând că omul se

găseşte într-o stare de alienare şi de vinovăţie înaintea Creatorului sfânt. Prin răscumpărarea

plină de putere şi de dragoste realizată de Cristos pe cruce, El poate să ne ofere nepreţuitul dar

al iertării fără să compromită desăvârşirea dreptăţii şi caracterului Său. Şi prin darul iertării

divine, înstrăinarea noastră poate lua sfârşit, iar noi putem să intrăm în relaţii dătătoare de

certitudine ca membrii ai familiei lui Dumnezeu.

Dinamica iertării implică răspunsul pocăinţei şi al mărturisirii. Trebuie să ne smerim înaintea

lui Dumnezeu şi să recunoaştem realitatea păcătoşeniei noastre, cerându-I în acelaşi timp

darul iertării şi viaţa nouă în Cristos. Şi după ce ne-am pus încrederea numai în Cristos pentru

mântuirea noastră, rămânem în părtăşie cu El şi Îl rugăm pe Duhul să ne cerceteze inimile şi

Pagina 44 din 548

să ne descopere orice păcat nemărturisit, recunoscându-l înaintea Domnului şi mulţumindu-I

pentru iertarea Sa (Psalmul 139:23-24; 1 Ioan 1:9).

Iertarea lui Dumnezeu şterge păcatul pentru totdeauna. Conform imaginii pe care ne-o dă

Vechiului Testament, El îl îndepărtează „cât este de departe răsăritul de apus” (Psalmul 103-

12), aruncă înapoia Sa toate păcatele noastre (Isaia 38:17), ne şterge fărădelegile pentru El

Însuşi (Isaia 43:25), nu-Şi mai aminteşte de păcatele noastre (Ieremia 31:34) şi le aruncă în

adâncimile mării (Mica 7:19). În imagistica Noului Testament, suntem asiguraţi noi, care

eram morţi în greşelile noastre şi în firea noastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu

ne-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu

poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe

cruce (cf. Coloseni 2:13-14).

Chiar şi după ce au venit la Cristos, multor oameni le este greu să accepte iertarea

necondiţionată a lui Dumnezeu. Încă mai suntem înclinaţi în mod natural să credem că trebuie

să ne plătim datoria şi să ne câştigăm iertarea divină. Sentimentele de vinovăţie pot să-i

determine pe oameni să revină în gândurile lor asupra păcatului în loc să se încreadă în

iertarea lui Dumnezeu. Ideea că păcatul nostru este mai mare decât harul lui Dumnezeu arată

că nu înţelegem înălţimea şi adâncimea harului şi dragostei lui Dumnezeu.

Iertarea altora

Am fost plin de mânie împotriva duşmanului meu:

N-am spus nimănui acest lucru, şi mânia mea a crescut.

WILLIAM BLAKE

După ce am fost iertaţi prin harul lui Dumnezeu pe baza lucrării finalizate a lui Cristos de pe

cruce, suntem chemaţi să dăm dovadă de iertare în relaţiile noastre cu ceilalţi (vezi Matei

18:21-35). Astfel, Pavel ne îndeamnă: „fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul,

cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos” (Efeseni 4:32; cf. Matei 5:12). În altă parte, el

scrie: „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă

plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă

unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a

iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea,

Pagina 45 din 548

care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Cristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un

singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători” (Coloseni 3:12-15).

Costul iertării

Când îi iertăm pe cei care ne-au făcut rău, noi recunoaştem că şi noi am avut nevoie de iertare

şi că nu suntem diferiţi de cel ce ne-a greşit, aşa cum ne place să credem. În noi toţi există

tendinţa naturală de a scuza greşelile noastre şi de a-i învinovăţii pe alţii pentru greşelile lor,

de a cere îndurare şi înţelegere pentru situaţia noastră şi de a solicita dreptate şi poate chiar

răzbunare când aceeaşi faptă rea este comisă de altcineva. Dar Scriptura ne cheamă, ca pe

nişte oameni care am cunoscu iertarea lui Dumnezeu, să ne punem în locul celuilalt.

Trebuie ca, în Cristos, să manifestăm mai degrabă har decât să cerem dreptate faţă de cel ce a

făcut o fărădelege (charizomai, unul din cuvintele folosite în Noul Testament pentru a

exprima iertarea, înseamnă de fapt „a te purta cu bunătate faţă de cineva”; vezi cum este

folosit acest cuvânt în 2 Corinteni 2:6-8). Acest lucru este adesea dificil şi nenatural pentru

noi, deoarece el nu pare drept faţă de cel ce a greşit. A-i ierta pe ceilalţi înseamnă a-i elibera

de obligaţia de a-ţi înapoia ceea ce ţi-au luat. Dar Lewis B. Smedes spune în Forgive and

Forget: „Când eliberezi pe cineva de răul pe care ţi l-a făcut, tu îndepărtezi de fapt o tumoare

malignă din viaţa ta interioară. Eliberezi un prizonier, dar descoperi că adevăratul prizonier ai

fost în realitate tu însuţi.”

Aşadar, a ierta aşa cum am fost iertaţi noi de Dumnezeu este un act de credinţă, căci iertarea

înseamnă că renunţăm la dreptul de a nutri resentimente şi Îi încredinţăm dreptatea lui

Dumnezeu, în loc să ne facem singuri dreptate (vezi Romani 12:19). A ierta înseamnă a

recunoaşte că Dumnezeu, nu noi, este Cel ce poate să schimbe un om.

S-a spus că „nu are rost să îngropi securea războiului, dacă pui un semn în locul unde ai

îngropat-o”. Dar dacă cineva ne-a făcut un rău mare, vrem să punem un semn la locul unde

am îngropat securea războiului, ca să ne putem reînvia din când în când resentimentele.

Întrucât iertarea poate să pară o imensă nedreptate, uneori ajungem la ea printr-un proces

îndelungat, şi nu printr-un act unic şi definitiv. Vedem acest lucru în procesul dureros prin

care a trecut Iosif pentru a-şi ierta fraţii care l-au trădat (Geneza 42-45).

Chiar şi la multă vreme după ce ai acordat iertarea, durerea provocată de nedreptatea ce ţi-a

fost făcută poate să persiste multă vreme în amintirea ta. Smedes face observaţia că iertarea nu

este acelaşi lucru cu uitarea, cu acordarea de scuze sau cu îndreptarea lucrurilor. Iertarea

adevărată cere un preţ mare, mai ales atunci când cel ce ţi-a greşit nu se pocăieşte. Dar aceasta

Pagina 46 din 548

este singura cale de a ne elibera pe noi înşine şi pe alţii de legăturile vinovăţiei (vezi iertarea

acordată de Cristos lui Petru în Ioan 21:15-19) şi de a rupe cercul vicios al învinovăţirii. O

parte din acest preţ îl reprezintă renunţarea la mândria care face ca lucruri nesemnificative să

erodeze o relaţie timp de ani de zile, poate chiar decenii.

Ca un exerciţiu înaintea lui Dumnezeu, ia o bucată de hârtie şi scrie pe ea numele acelora care

în decursul anilor te-au rănit prin lipsa de loialitate ori prin trădarea lor. Adu lista aceasta

înaintea lui Dumnezeu, împreună cu durerea pe care ţi-o trezeşte de fiecare dată şi decide, prin

credinţa în Cristos, să ierţi fiecare persoană pe care ai trecut-o pe ea. Apoi rupe foaia de hârtie

şi arde-o înaintea Domnului care te-a iertat pe cruce.

CÂT TIMP VA DURA?

În ultimii ani, am participat la mai multe înmormântări, şi diferenţa dintre înmormântările

credincioşilor şi acelea ale necredincioşilor este ca diferenţa dintre zi şi noapte, dintre cer şi

pământ, dintre speranţă şi disperare. Ceremonia ce marchează ajungerea acasă a persoanei

care L-a cunoscut pe Isus Cristos este un timp când speranţa noastră în Isus Cristos ajunge la

punctul culminant. Descoperim că credinţa noastră este mai reală şi mai puternică în aceste

momente cruciale, când suntem obligaţi să recunoaştem că nu avem nici un control asupra

situaţiei. Pentru un urmaş al lui Cristos, moartea nu este sfârşitul, ci o poartă de intrare spre o

stare nouă şi superioară. Trupul rămâne în urmă, dar duhul ajunge în prezenţa Domnului până

în ziua când va fi reunit cu un trup înviat nou şi glorificat. Scriptura ne asigură că şi atunci

când nu vom mai fi în trup, ne vom afla totuşi acasă cu Domnul (2 Corinteni 5:6-8) şi ne

mângâie cu adevărul că „Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în

El” şi că „întâi vor învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi

toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna

cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:13-18).

Când cineva drag părăseşte această viaţă, implicaţiile profunde ale plecării sale se extind în

toate cele trei dimensiuni.

În trecut

Când aud despre plecarea unei persoane pe care am cunoscut-o şi am iubit-o, mintea mea se

umple de o mulţime de amintiri. Imaginile despre viaţa celui plecat se înmulţesc, ivindu-se în

memoria mea în aşa fel încât pot să parcurg simultan toţi anii cât m-am bucurat de relaţia cu

Pagina 47 din 548

el. În asemenea momente, mintea mea pare să caute şi să colecteze toate clipele frumoase şi

dificile trăite împreună şi să le prezinte într-o dispunere vie care mă obligă să înţeleg parcă

pentru prima oară impactul vieţii sale asupra mea. Şi descopăr nu numai cât de mult am fost

schimbat de impactul acelei persoane, ci şi adevărul că a luat cu ea o parte din mine, căci au

existat anumite răspunsuri şi faţete ale personalităţii mele pe care numai acea persoană le-a

putut scoate în evidenţă.

În prezent

Influenţa persoanelor importante din viaţa noastră creează efecte în lanţ care continuă să ne

afecteze viaţa mult timp după ce aceste persoane nu mai sunt. Nu putem măsura aceste

repercusiuni, deoarece acestea continuă să prolifereze şi să reverbereze în moduri subtile prin

anii şi generaţiile următoare. Întreaga amploare a acestui proces nu va fi evident până când va

veni Cristos, dar el ne aminteşte o dată în plus că fiecare dintre noi este chemat să împlinească

în prezent scopul unic pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru puţinii ani ai trăirii noastre pe acest

pământ.

O altă implicaţie pentru prezent este importanţa de a trata fiecare relaţie ca şi cum ar putea fi

ultimul nostru contact. Acest fel de comportament va da naştere unui stil de viaţă cu puţine

regrete, în care, de exemplu, să ne exprimăm dragostea, să iertăm şi să ne cerem iertare, să ne

arătăm recunoştinţa pentru tot ce persoanele de lângă noi au făcut şi au însemnat.

În viitor

Plecarea din această lume a cuiva iubit ne aduce aminte că şi noi suntem muritori şi că

pelerinajul nostru în această lume este scurt. Eclesiastul 7:2 spune: „Mai bine să te duci într-o

casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul

oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.” Înmormântările ne trezesc la

realitate şi pentru o vreme ne fac vulnerabili la adevărul vremelniciei, care este în opoziţie cu

eternitatea. În timp ce sistemele noastre de apărare şi de diversiune sunt căzute, ele ne invită

să răspundem la întrebări precum: Unde este speranţa mea? Îmi pun eu speranţa în

promisiunile şi răsplăţile lumii, sau mă agăţ strâns de o speranţă care nu mă va părăsi şi nu mă

va dezamăgi niciodată? Scriptura ne spune că oricine îşi pune speranţa în Cristos nu va fi

dezamăgit (Romani 9:33). Speranţa aceasta este o ancoră pentru suflet (Evrei 6:19) şi ea îl

întăreşte pe credincios ca să rămână statornic în furtunile vieţii.

Pagina 48 din 548


Cât de relevante sunt cele două mari porunci în experienţa ta de zi cu zi?

De ce suntem mai interesaţi să-i impresionăm pe alţii decât să-I fim plăcuţi Domnului

Isus?

Care sunt secretele adevăratei smerenii şi slujiri?

Crezi că resursele lui Cristos îţi stau la dispoziţie? Ce te împiedică să accepţi pe deplin

acest concept?

Care este punctul tău de vedere în privinţa relaţiilor? Eşti înclinat mai degrabă să te

protejezi pe tine însuţi, sau eşti o persoană deschisă şi transparentă?

Cum îi tratezi pe oamenii dificili din viaţa ta?

Nutreşti resentimente şi ţi-e greu să-i ierţi pe alţii pentru ceea ce ţi-au făcut? Cum ai de

gând să rezolvi această problemă.

Pagina 49 din 548

FAŢETA 2


Cultivarea unei perspective eterne, în opoziţie cu o perspectivă vremelnică

Secţiunea aceasta pune în contrast sistemele de valori vremelnice cu acelea eterne şi insistă

asupra nevoii unei schimbări de paradigmă dinspre un mod cultural spre modul biblic de

înţelegere a vieţii. Experienţa mortalităţii noastră ne poate ajuta să ne transferăm speranţa

dinspre lucrurile văzute spre cele nevăzute şi să realizăm valoarea prilejurilor prezente.

Presupoziţiile ne modelează perspectiva, perspectiva ne modelează priorităţile şi priorităţile ne

modelează practica.

Pagina 50 din 548

Capitolul 4


Viaţa este o călătorie, Dar încotro ne îndreptăm?


Realismul biblic ne cere să înţelegem scurtimea vieţii noastre pe pământ, aşa încât speranţa

noastră să se concentreze nu asupra acestei lumi trecătoare, ci asupra promisiunilor

Dumnezeului etern. Conştientizarea tot mai clar a stării noastre muritoare ar trebui să ne

determine să preţuim oportunităţile prezentului.


O mai bună înţelegere a scurtimii vieţii noastre pământeşti.

Dezvoltarea unui realism biblic echilibrat în legătură cu prezentul şi cu speranţa de viitor.

O mai bună apreciere a importanţei oportunităţilor prezente.

UN AN DE TRĂIT

Să presupunem că, în urma unui control medical de rutină, doctorul îţi spune ca ai o boală

incurabilă. Cauţi părerea unui al doilea şi al treilea medic, şi toţi sunt de părere că mai ai de

trăit în cel mai bun caz un an. Iar boala nu va avea simptome concrete până în ultima ei fază.

Cum ar afecta un asemenea scenariu concepţia ta despre lume, rolurile pe care le îndeplineşti

pe pământ şi felul în care investeşti timpul care ţi-a mai rămas? Măsura în care îţi va modifica

perspectiva şi practica de acum reprezintă de fapt distanţa dintre concepţia ta de acum despre

viaţă şi concepţia biblică despre viaţă. Aceasta din urmă evidenţiază scurtimea călătoriei

noastre pe pământ şi insistă asupra urgenţei de a ne investi bunul cel mai de preţ, timpul, într-

un fel care va avea consecinţe eterne. În schimb, concepţia ta de acum despre viaţă neagă

probabil iminenţa morţii şi tratează vremelnicia ca şi cum ar fi eternă.

ESTE NECESAR SĂ CONŞTIENTIZĂM CĂ VIAŢA ESTE SCURTĂ

Timpul, ca un şuvoi ce se revarsă mereu,

Îşi poartă cu sine toţi fiii;

Pagina 51 din 548

Ei dispar aşa cum un vis

Moare la răsăritul zorilor.

Oamenii neostoiţi din carne şi oase,

Cu toate grijile şi temerile lor,

Sunt purtaţi ca un râu în aval

Şi se pierd în anii care vin.

Aceste douăsprezece versuri din cântarea lui Isaac Watts intitulată Dumnezeule, Ajutorul

nostru în veacurile ce-au trecut se bazează pe contrastul profund stabilit în Psalmul 90 între

veşnicia lui Dumnezeu şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Psalmul acesta, care a fost scris

de Moise aproape de sfârşitul vieţii lui, ne sfătuieşte să ne numărăm cu grijă anii ca să avem o

inimă înţeleaptă înaintea lui Dumnezeu (v. 12). Meditaţia lui David din psalmul 39:4-7

dezvoltă aceeaşi temă:

Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele,

care este măsura zilelor mele,

ca să ştiu cât de trecător sunt.

Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână,

şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta.

Da, orice om este doar o suflare,

oricât de bine s-ar ţine.

Da, omul umblă ca o umbră,

se frământă degeaba,

strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua.

Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu?

În Tine îmi este nădejdea.

Isaia 40:6b-8 foloseşte o metaforă diferită pentru a dezvolta un contrast radical între

vremelnicie şi veşnicie (vezi şi Psalmul 103:15-18 şi 1 Petru 1:24-25).

Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp.

Iarba se usucă, floarea cade,

când suflă vântul Domnului peste ea.

În adevăr, poporul este ca iarba:

Pagina 52 din 548

iarba se usucă, floarea cade;

dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.

Iacov adaugă următorul adevăr care ne trezeşte la realitate: „Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de

mâne! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi

piere” (4:14; cf. 1:11).

REALISMUL ŞI SPERANŢA BIBLICĂ

Scriptura prezintă aceste imagini ca să ne aducă aminte că şederea noastră pe această planetă

este mai scurtă decât cei mai mulţi dintre noi suntem înclinaţi să credem. Acest lucru poate

prea pesimist şi morbid dar la o analiză mai atentă, se dovedeşte a fi realist şi chiar optimist.

Este realist fiindcă e mai bine să cunoşti lucrurile aşa cum sunt decât să crezi că ele sunt aşa

cum par. Nu e nevoie de inspiraţie divină ca să înţelegi că, aşa cum s-a exprimat George

Bernard Shaw: „Statistica morţii este impresionantă. Mortalitatea este de unu din unu.” Cele

câteva decenii cât măsoară viaţa noastră pe pământ nu durează mai mult decât floarea de pe

câmp, în relaţie cu multele generaţii care vin şi trec.

Nu este deloc surprinzător să înţelegem că această perspectivă e realistă, însă e surprinzător să

descoperim că ea este şi optimistă. E optimistă fiindcă ne informează că viaţa nu se limitează

la ceea ce vedem acum şi ne asigură că dorul nostru după ceva mai mult decât ne poate oferi

această viaţă nu este un simplu vis. Dumnezeu ne invită nu doar la iertare, ci şi la înnoirea

vieţii în Cristos,la o nouă calitate a vieţii noastre relaţionale, care nu va păli şi nu se va

degrada niciodată.

Există trei concepţii principale despre lume şi viaţă care concurează pentru devotamentul

nostru. Prima dintre ele susţine că realitatea ultimă este materială şi că totul în univers este

produsul impersonal al timpului şi întâmplării. Există mai multe variante ale acestei concepţii,

dar ea este cel mai bine cunoscută sub forma de naturalism, ateism şi umanism.

A doua concepţie despre lume şi viaţă spune că realitatea ultimă nu este materială, ci

spirituală. Dar agentul spiritual nu este o fiinţă personală, ci totalitatea a tot ce există. Între

versiunile acestei perspective se numără monismul, panteismul, trancendentalismul şi

mişcarea New Age.

Teismul, a treia concepţie despre lume şi viaţă, face distincţie între creaţie şi Creator şi declară

că realitatea ultimă este o Fiinţă infinită, inteligentă şi personală. Teismul creştin afirmă că

Pagina 53 din 548

acest Dumnezeu personal S-a revelat pe Sine într-un mod decisiv în persoana şi lucrarea lui

Isus Cristos.

Numai cea de-a treia concepţie oferă o speranţă autentică pentru după moarte căci prima

dintre ele prezice anihilarea şi a doua reîncarnarea. Contrar versiunii populare a reîncarnării

din Occident, religiile Estului propovăduiesc că reîncarnarea este indezirabilă., fiindcă ne

readuce mereu şi mereu în ciclul dureros al vieţii. Orientul concepe mântuirea ca pe o

absorbţie în oceanul fiinţei. Dar aici nu este implicată o conştiinţă personală ori relaţii de

natură personală, ci este o versiune spirituală a anihilării.

În loc de anihilare sau reincarnare, Scripturile vorbesc despre învierea la o nouă existenţă

eternă în lumină şi dragoste, caracterizată prin intimitatea cu Domnul nostru şi unii cu alţii.

Toate încercările prin care trecem aici vor fi pe deplin răsplătite la sfârşit, pentru că Arhitectul

divin al universului, Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, nu construieşte

niciodată o scară care nu duce nicăieri.

DOUĂ PARADIGME RIVALE

O paradigmă este un mod de a vedea bazat pe nişte legităţi implicite sau explicite ce ne

modelează perspectiva. Schimbarea de paradigmă se produce atunci când legile sau limitările

se schimbă, iar noi nu mai vedem lucrurile din aceeaşi perspectivă; când legile se schimbă, şi

modul nostru de a vedea lucrurile se schimbă. Cea mai cunoscută schimbare de paradigmă

este revoluţia copernicană din astronomie. Până în vremea lui Copernic, paradigma dominantă

era sistemul geocentric al lui Galilei, care afirma că soarele şi celelalte planete gravitează în

jurul pământului. Secole de-a rândul, astronomii au aderat la viziunea ptolomaică asupra

sistemului solar, în ciuda faptului că un număr de observaţii nu se potriveau în acest model.

Dar în loc să pună la îndoială paradigma, astronomii au inventat teorii complicate despre

epicicluri ca să explice de ce unele planete păreau să se oprească, să se deplaseze înapoi

pentru o vreme şi apoi să-şi reia direcţia iniţială. Dar Copernic a descoperit că toate aceste

observaţii erau perfect logice dacă se trece de la concepţia geocentrică la o concepţie

heliocentrică (soarele este în centru) – cu alte cuvinte, că nu trăim într-un sistem terestru, ci

într-unul solar. Copernic şi-a publicat concepţiile postum, fiindcă a înţeles că această

schimbare radicală de paradigmă va fi primită cu ostilitate, mai ales de către oamenii religioşi

ai vremii.

Perspectiva temporală şi cea eternă sunt şi ele paradigme rivale privind viaţa. Putem trăi ca şi

cum ar exista doar această lume, sau putem să considerăm că existenţa noastră pe pământ este

Pagina 54 din 548

o călătorie scurtă al cărei rost este să ne pregătească pentru eternitate. Bărbaţii şi femeile din

Evrei 11 au îmbrăţişat a doua perspectivă: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat

lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că Sunt

străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13). Prin contrast, cei ce adoptă o paradigmă

temporală tratează vremelnicia ca şi cum ar fi eternă şi eternitatea ca şi cum ar fi vremelnică.

Să presupunem că cineva îşi propune să se mute din Dallas în Atlanta, unde ştie că îşi va

petrece ultimii cincizeci de ani din viaţa sa. Se pregăteşte cu atenţie pentru cele două zile de

călătorie, plănuind fiecare detaliu al călătoriei, inclusiv îmbrăcămintea pe care o va purta,

locurile unde va face opriri, benzinăriile unde îşi va alimenta maşina, motelul unde va înnopta,

meniurile pe care le va comanda şi unde va lua masa. Nimic din timpul călătoriei nu este lăsat

la voia întâmplării, dar nu ştie ce va face după ce va ajunge la Atlanta. Absurditatea unui

asemenea scenariu este uşor de sesizat, şi cu toate aceasta majoritatea oamenilor pe care îi

întâlnim îşi trăiesc viaţa în felul acesta. În analogia de mai sus călătoria de două zile este viaţa

noastră pe acest pământ, iar şederea de cincizeci de ani reprezintă destinul nostru veşnic. Ceea

ce este evident absurd la o scară temporală pare acceptabil când vorbim despre eternitate,

poate din cauză că destinul nostru veşnic pare foarte vag şi nebulos pentru mulţi dintre noi.

Marcel Proust a spus că „adevărata descoperire nu înseamnă a găsi ţărmuri noi, ci a vedea cu

ochi noi.” Problema noastră este că am devenit captivii unei paradigme temporale, fiindcă

trăim într-o sferă temporală. Este nevoie să ne asumăm un risc imens ca să trecem la

paradigma biblică, deoarece paradigma biblică pune în discuţie tot ce aprobă cultura noastră.

Cu cât am investit mai mult în paradigma culturală şi cu cât funcţionăm mai bine în cadrul ei,

cu atât vom crede că pierdem mai multe dacă trecem la paradigma biblică. Numai când ne

înnoim mintea cu adevărul biblic şi consolidăm acest adevăr în noi înşine prin relaţiile noastre

cu alţi copii ai Împărăţiei începem să înţelegem că viaţa noastră pe acest pământ este scurtă. Şi

când vom înţelege acest lucru, vom descoperi că trebuie să urmărim lucrurile care dăinuiesc

mai degrabă decât pe acelea care sunt trecătoare. Problema este că trecerea de la perspectiva

vremelniciei la perspectiva veşniciei, spre deosebire de revoluţia copernicană din astronomie,

este reversibilă; putem să pendulăm între aceste două perspective opuse, iar aceasta este o

bătălie continuă la care trebuie să ne aşteptăm pentru tot restul vieţii pe pământ.

Pagina 55 din 548

„O RECAPITULARE SCURTĂ ŞI FEBRILĂ”

Prospero, un magician care stăpâneşte peste o insulă vrăjită, este protagonistul ultimei piese

de teatru scrise de Shakespeare, Furtuna. Când Prospero se adresează oaspetelui său,

Ferdinand în actul al patrulea, prin el vorbeşte Shakespeare însuşi, ajuns aproape de sfârşitul

vieţii lui:

... doar petrecerea-i sfârşită

Actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri

Şi toate s-au topit acum în aer

Aidoma acestei năluciri,

Palatele şi turnurile-nalte

Şi templele, şi însuşi globu-acesta

Cu tot ce-i viu pe el – se vor topi

fără-a lăsa vreo urmă ca şi această

părelnică serbare; viaţa noastră

e din plămada viselor făcută,

şi somnul o-mpresoară.”

La sfârşitul piesei, Prospero renunţă la magie şi îşi îndreaptă gânrile spre mormânt. Tot aşa,

dramaturgul n-a mai creat şi alte opere literare pe scena vieţii; reflectând la scurtimea

existenţei pământeşti, el a înţeles că realizările vremelnice ale omenirii în totalitatea ei se vor

sfârşit într-o zi. Această înţelegere este în concormitate cu revelaţia biblică, potrivit căreia în

ziua Domnului focul va distruge toate realizările oamenilor. „Ziua Domnului însă va veni ca

un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare

căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3:10).

Dacă examinăm dorinţele cele mai adânci ale inimii, devine evident că ele nu pot fi satisfăcute

de nimic din ce poate oferi această lume trecătoare. Timpul este prea scurt chiar şi pentru a

trece dincolo de suprafaţa speranţelor şi visurilor noastre celor mai profunde. A. W. Tozer a

spus foarte frumos în clasica lui carte devoţională intitulată The Knowledge of the Holy:

„Zilele vieţii noastre sunt puţine, şi ele trec mai iute decât suveica ţesătorului. Viaţa este o

recapitulare scurtă şi febrilă pentru un concert pe care nu putem rămâne ca să-l dăm. Tocmai

când se pare că am ajuns la o oarecare îndemânare, suntem nevoiţi să punem instrumetele jos.

Pagina 56 din 548

Pur şi simplu nu avem suficient timp ca să gândim, să devenim, să îndeplinim ceea ce

alcătuirea noastră naturală ne dă capacitatea să facem.”

EXPERIENŢA NATURII NOASTRE MURITOARE

Puţini oameni dobândesc această înţelepciune în primele trei decenii de viaţă. În filmul

Societatea poeţilor morţi, Robin Williams interpretează rolul unui profesor de engleză într-o

şcoală privată care face o încercare dramatică de a transmite adevărul unui grup de

adolescenţi. El îi adună pe elevi în faţa unei vitrine vechi cu trofee şi îi invită să se uite cu

atenţie la chipurile unei clase de elevi care a absolvit cu şaptezeci sau optzeci de ani înainte.

În timp ce camera de luat vederi surprinde îndeaproape feţele celor din fotografie, distingem

speranţa şi ambiţia tinereţii în ochii şi în zâmbetele lor. În tot acest timp, Robin Williams le

spune că oamenii din fotografie au fost exact ca ei, dar acum pe mormântul lor cresc

margarete. De aceea, îi îndeamnă să se bucure de clipă – carpe diem!

Dar de obicei este nevoie de lupta cu criza vârstei mijlocii (sau de procesele fiziologice ale

vârstei mijlocii, în funcţie de situaţie) ca să înţelegem pe baza experienţei că suntem fiinţe

muritoare. Pe măsură ce descoperim că puterile ne lasă şi responsabilităţile noastre cresc,

înelegem cu claritate că nu vom mai putea să îndeplinim multe din speranţele şi visurile

noastre. Această înţelegere poate să fie traumatică pentru cei ale căror aşteptări se limitează la

această lume, dar pentru credincioşii care şi-au pus încrederea în caracterul şi promisiunile lui

Dumnezeu, ea le aduce aminte că trebuie să-şi transfere afecţiunile şi ambiţiile în singura lor

casă adevărată, Împărăţia cerurilor.

Tozer adaugă: „Cât de împlinitor este să ne întoarcem de la limitările noastre spre un

Dumnezeu care nu are nicio limitare. Anii fără de sfârşit se găsesc în inima Lui. Pentru El,

timpul rămâne, nu trece; iar cei care sunt în Cristos au parte şi ei de bogăţia anilor fără de

sfârşit.”

Responsabilităţile şi presiunile acestei lumi strigă după atenţia noastră şi vor să ne chircescă

viaţa interioară şi să ne înfometeze sufletul. Când acest lucru se întâmplă, pierdem din vedere

lucrurile cu adevărat importante şi ne concentrăm asupra lucrurilor care sunt trecătoare.

Sistemul nostru de valori devine confuz când ne investim gândurile şi preocupările în lucruri

care sunt sortite să dispară, în loc să le investim în ceea ce va rămâne veşnic. Apostolul Ioan

ne avertizează atunci când scrie: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva

lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta

ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine

Pagina 57 din 548

face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:15-17). Iacov adaugă: „Cine vrea să fie

prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Iar Isus i-a mustrat pe cei ce erau

mai preocupaţi de părerile oamenilor decât de aprobarea lui Dumnezeu: „Ce este înălţat între

oameni, este o urîciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Cuvintele acestea sunt deosebit

de aspre, însă ar fi o nebunie să le desconsiderăm. Augustin a spus că trebuie să ne îngrijim de

trupul nostru ca şi cum am trăi veşnic, iar de sufletul nostru trebuie să ne îngrjim ca şi cum am

muri mâine.

VALOAREA PREZENTULUI

Oare înseamnă aceasta că trebuie să ne concentrăm atât de mult asupra cerului încât să nu mai

fim deloc folositori pământului? Dimpotrivă – când oamenii se concentrează asupra cerului, ei

preţuiesc ocaziile trecătoare ale vieţii şi devin mai vii pentru prezent. În loc să se lase copleşiţi

de problemele vieţii, ei înţeleg că şi acestea vor trece şi că „suferinţele din vremea de acum nu

sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi”

(Romani 8:18). În loc să considerăm că ceea ce ni se întâmplă este de la sine înţeles, ne învaţă

să gustăm din plin binecuvântările şi bucuriile peste care altminteri am trece prea uşor.

Thornton Wilder prezintă foarte bine acest adevăr în piesa lui Our Town, a cărei eroină

principală este o tânără femeie ce moare la naşterea copilului ei. În actul al treilea, Regizorul

îi dă voie lui Emily să se întoarcă în timp şi să revadă o singură zi din scurta ei viaţă, dar

morţii o sfătuiesc să „aleagă ziua cea mai puţin importantă din viaţa ei. Şi aceasta va fi

suficient de importantă.” Dar Emily alege ziua când a împlinit doisprezece ani şi curând este

copleşită de experienţă.

„Nu pot. Nu pot să mai continui. Totul se petrece prea repede. Nu avem timp să ne uităm unii

la alţii...

Nu mi-am dat seama. S-au întâmplat atâtea lucruri pe care nu le-am observat niciodată. Du-

mă înapoi – pe deal în sus – acolo unde e mormântul meu. Dar opreşte-te întâi! Lasă-mă să

mai privesc odată.

La revedere, la revedere lume. La revedere, Grover’s Corners... Mamă şi tată. La revedere,

ticăitul ceasului... şi floarea-soarelui atât de dragă mamei. La revedere, mâncare şi cafea.

Hainelor proaspăt călcate şi băilor fierbinţi... somnule şi trezitule de dimineaţă, la revedere.

Oh pământule, eşti cu mult mai minunat decât poate cineva să-şi dea seama.”

Pagina 58 din 548

Ea se uită la Regizor şi îl întreabă brusc, printre lacrimi: „Există cineva care îşi dă seama în

timpul vieţii sale că trăieşte? – clipă de clipă, minut de minut?”

Regizorul îi răspunde: „Nu.. Sfinţii şi poeţii, poate – unii dintre ei îşi dau seama.”

În loc să ne pierdem vremea ca şi cum am avea un milion de ani de trăit pe acest pământ, ar fi

bine să ne amintim îndemnul apostolui Pavel: „Luaţi seama, deci, să umblaţi cu băgare de

seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.

De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5:15-17).

Se spune că Eubie Blake, care a fumat de la şase ani şi a refuzat să bea apă, ar fi zis după ce a

împlinit 100 de ani: „Dacă aş fi ştiut că voi trăi atâta, aş fi avut mai multă grijă de mine.”

Când oamenii în vârstă sunt întrebaţi ce ar schimba în viaţa lor, dacă ar putea să dea timpul

înapoi, răspunsurile lor sunt în general mai relevante de atât. Mulţi spun că ar vrea să petreacă

ma mult timp în reflecţii, să rişte mai mult şi să facă mai multe lucruri durabile.

Majoritatea dintre noi am rispipit pe lucruri şi în activităţi puţin importante mai mulţi bani şi

mai mult timp decât suntem dispuşi să recunoaştem. Dar ni s-au dat puţin ani să lucrăm în via

aceasta. Oare risipim şi investim greşit resursele preţioase ale timpului, talentului şi bogăţiei

care ne-au fost încredinţate de către Domnul nostru ceresc?


Dacă ai şti că mai ai de trăit un singur an, cum ţi-ai petrece timpul şi în ce fel ar fi diferit

de felul îl petreci acum?

În ce măsură conştientizezi în sentimentele şi în experienţa ta faptul că eşti o fiinţă

muritoare? De ce este util să cultivi această conştientizare?

Ce implicaţii are pentru gândirea şi viaţa ta o perspectivă temporală, în opoziţie cu una

eternă? Simţi că eşti atras în amândouă direcţiile? Cum afectează acest lucru sistemul tău

de valori?

Dacă ţi s-ar da să trăieşti două mii de ani pe acest pământ, cum i-ai investi? Ce ai căuta să

faci cu timpul şi prilejurile de care ai beneficia în plus? Ce legătură există între aceasta şi

concepţia ta despre lucrarea în Împărăţia cerurilor?

Pagina 59 din 548

Capitolul 5


Putem să ne încredem în Dumnezeu?


Vremelnicia şi veşnicia sunt două paradigme ce promovează două sisteme de valori radical

divergente, şi nu este deloc uşor să cauţi invizibilul mai presus de vizibil. Numai când

perspectiva noastră este modelată şi consolidată de presupoziţiile biblice vom putea să trăim

în conformitate cu priorităţile dumnezeieşti.


Să înţelegem diferenţele radicale dintre sistemul de valori temporale şi sistemul de valori

eterne.

Să reflectăm la implicaţiile presupoziţiilor noastre şi la felul cum acestea ne modelează

perspectiva.

Să înţelegem mai bine relaţia dintre perspectivă, priorităţi şi practică.

RISCUL DE A LĂSA LUCRURILE SĂ TREACĂ

Încercarea de a asculta atât chemarea vremelniciei cât şi chemarea veşniciei este ca şi cum ai

călări pe doi care ce gonesc în derecţii opuse. Căutarea simultană a împărăţiei lumii şi a

împărăţiei lui Cristos este imposibilă – în orice moment, una dintre ele sevva situa mai presus

de cealaltă. Mulţi oameni au încercat să le aibă pe amândouă, dar a face acest lucru înseamă a

adăuga o spoială spirituală la aceeaşi mobilă veche care este fabricată şi promovată de

sistemul lumii.

Este deosebit de riscant să renunţăm la tot ce am fost învăţaţi să dorim şi să controlăm. Nu

este niciodată confortabil sau natural să preţuim invizibilul mai presus de vizibil, promisiunile

lui Dumnezeu mai presus de promisiunile lumii, lucrurile care se vor împlini doar la

întoarcerea lui Cristos mai presus de lucrurile despre care lumea spune că le putem avea aici şi

acum. Noi vrem să avem control şi siguranţă în proprii noştri termeni, dar Scripturile ne spun

că singura siguranţă adevărată vine atunci când renunţăm la iluzia de a controla şi când ne

predăm necondiţionat lui Dumnezeu şi scopurilor Sale.

Pagina 60 din 548

DOUĂ SISTEME DE VALORI RIVALE

Sistemul de valori temporale ne cere să nu ne încredem şi să nu ne bazăm pe Dumnezeu,

fiindcă el se sprijină pe ceea ce se poate vedea; în schimb, sistemul de valori eterne, este

nevăut şi de aceea ne cere să umblăm prin credinţă (2 Corinteni 5:7). „Căci în nădejdea

aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se

vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare”

(Romani 8:24-25).

Cultura noastră ne bombardează cu mesajul că lumea aceasta e tot ce există şi ne spune că

scopul vieţii este să ne maximizeze plăcerea şi să ne reducă durerea. Fă-ţi un nume dacă poţi

şi lasă urmaşi. Există mai multe variante, însă înţelepciunea înşelătoare a lumii, aşa cum a

observat Eclesiastul, derivă întotdeauna de la ceea ce „este sub soare”. Dar înţelepciunea care

vine de sus, de dincolo de soare, ne spune că suntem creaturi nemuritoare şi că scurta şedere

noastră pe pământ nu este nimic în comparaţie cu existenţa veşnică ce ne aşteaptă.

Iacov ne dezvăluie că se dă o luptă între înţelepciunea lumească şi demonică, pe de o parte, şi

înţelepciunea cerească şi divină, pe de cealaltă parte (Iacov 3:13-17). Şi fiecare dintre noi este

chemat să aleagă. Ce vom crede? Cât de consecvent este comportamentul nostru cu credinţa

pe care o avem?

În acest război, lumea promovează plăcerea ca scop în sine. Ea sugerează că aceia care vor să

se abţină de la plăcerile lumeşti din dorinţa de a urma voia lui Dumnezeu pierd tot ce e bun în

viaţă. Dar Cuvântul afirmă că plăcerea cea mai mare este tocmai cunoaşterea lui Dumnezeu.

El ese Sursa adevăratei plăceri; prin comparaţie, orice altceva este o biată umbră.

Lumea pune preţ pe recunoaşterea şi aprobarea din partea oamenilor. Însă Cuvântul ne

îndeamnă să dorim aprobarea lui Dumnezeu: „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt

bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş

mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Cristos” (Galateni 1:10).

Lumea e spune să urmărind faima şi popularitatea. Dar apelând la istorie, Paul Johnson

ilustrează zădărnicia căutării celebrităţii: „Studiul istoriei avansează, inexorabil, la fel ca

timpul însuşi. Ceea ce azi e senzaţional mâine nu va mai avea nicio relevanţă. Autorul cel mai

bine vândut într-un deceniu devine stânjenitor pentru următorul deceniu. Teoria revoluţionară

care agită lumea academică este infirmată în generaţia următoare şi devine o ironică notă de

subsol.” Prin contrast, Cuvântul ne cheamă să slujim, asemenea lui Cristos. S-a spus pe drept

cuvânt că toţi ar trebui să ne temem de moarte pînă când vom fi făcut ceva care să rămână

Pagina 61 din 548

pentru eternitate. Întrucât toţi vom trece în veşnicie, faptele noastre altruiste, actele noastre de

bunătate şi slujirea sacrificială care sunt născute din iubirea de Cristos vor dăinui întotdeauna.

Lumea consideră că bogăţia şi poziţia socială sunt standardul pentru măsurarea succesului,

siguranţei şi identităţii. Totuşi, C. S. Lewis a scris în Sfaturile unui diavol bătrân către unul

mai tânăr: „Prosperitatea leagă omul de lume. Simte că „îşi găseşte locul în ea”, când în

realitate, lumea îşi găseşte locul în el. Reputaţia din ce în ce mai bună, cercul din ce în ce mai

mare de cunoştinţe, sentimentul propriei importanţe, presiunea crescândă a unei munci care îl

absoarbe şi-l mulţumeşte îi dau, împreună, senzaţia că e acasă printre cele pământeşti”

[Bucureşti, Humanitas, 2007, traducerea Sorana Corneanu]. În schimb, Cuvântul pune preţ pe

standardul integrităţii şi al caracterului. („Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele!”

[Ieremia 45:5]). Uneori Dumnezeu Îşi manifestă mila Sa aspră faţă de copiii Lui prin faptul că

le ia jucrăiile atât de dragi lor, aşa încât să nu-şi mai pună încrederea în creaţie, ci în Creator.

Lumea ne îndeamnă să ne exercităm puterea asupra oamenilor şi împrejurărilor, însă Cuvântul

ne spune să umblăm smeriţi înaintea Dumnezeului nostru: „Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a

lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate

îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:6-7).

Dar contrastul cel mai important constă în finalitatea pe care o au aceste două sisteme opuse

de valori (Tabelul 5.1).

TEMPORAL ETERN

Plăcere Cunoaşterea lui Dumnezeu

Recunoaştere din partea oamenilor Aprobarea lui Dumnezeu

Popularitate Slujire

Bogăţie şi poziţie socială Integritate şi caracter

Putere Smerenie

Zădărnicie Împlinire

Deziluzie Realitate

Nebunie Înţelepciune

Tabel 5.1

Oamenii cred că vor plăcere, recunoaştere, popularitate, statut social şi putere, dar urmărirea

acestor lucruri duce la zădărnicie, deziluzie şi nebunie. Dumnezeu a pus veşnicia în inimile

noastre (Eclesiastul 3:11) şi cele mai adânci dorinţe pe care le nutrim sunt împlinirea

(dragostea, bucuria, pacea), realitatea (aceea care nu trece niciodată) şi înţelepciunea

(iscusinţa de a trăi). Singura cale spre adevărata împlinire este alegrea conştientă a sistemului

Pagina 62 din 548

de valori eterne mai presus de ceea ce oferă lumea. Alegerea aceasta se bazează pe încrederea

noastră în Cel pe care încă nu L-am văzut, „pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în

El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobîndi, ca

sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre” (1 Petru 1:8-9).

Aşa cum arată relatarea despre nunta din Cana, lumea toarnă cel mai bun vin al ei la început şi

după ce discernământul oamenilor se diminuează, trece la vinul ieftin pe care îl are de oferit.

Dar miracolul transformării apei în vin ne învaţă că aceia care Îl urmează pe Domnul nostru

vor avea parte de ce este cel mai bun la sfârşit.

PRESUPOZIŢIILE NOASTRE NE MODELEAZĂ PERSPECTIVA

Parte a problemei este că de multe ori noi nu recapitulăm principiile nenegociabile de care

pretindem că suntem ataşaţi. Pentru mine, presupozţiile fundamentale ce formează temelia

concepţiei mele despre lume şi viaţă sunt, aşa cum le-a formulat Francis Schaeffer, că

Dumnezeu există şi că El nu tace. Cu alte cuvinte, că Autorul întregii creaţii este o Persoană

care S-a revelat umanităţii „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1:1), mai exact prin

revelaţia generală în creaţie şi conştiinţă, prin revelaţia specială în visuri, viziuni, profeţii,

apostoli şi, cel mai clar dintre toate, prin revelaţia personală în persoana şi lucrarea lui Isus

Cristos. Eu cred că Biblia este declaraţia lui Dumnezeu privind caracterul şi căile Lui,

scrisoarea Lui de dragoste către oamenii pentru care L-a trimis pe Fiul Lui ca să-i răscumpere

şi planul Lui privind o viaţă trăită cu înţelepciune, finalitate, credinţă, dragoste şi speranţă.

Întrucât aceasta este presupoziţia mea de bază despre viaţă, toate celelalte trebuie să decurgă

de aici. Ea îmi modelează perspectiva despre Dumnezeu şi despre noi, oamenii: de unde

venim, de ce existăm; încotro ne îndreptăm şi cum trebuie să ne raportăm la alţii.

IMPLICAŢIILE SUPOZIŢIILOR NOASTRE

Am descoperit că deşi toţi oamenii au o concepţie despre lume, o filozofie, un set de

presupoziţii despre viaţă pe care le susţin prin credinţă, puţin sunt cei care conştientizează

acest lucru. Iar dintre cei câţiva care pot să-şi exprime supoziţiile fundamentale despre

existenţa omenească, puţini sunt cei ce s-au gândit la implicaţiile acestora. Şi dintre cei puţini

din urmă, încă şi mai puţini au comparat aceste implicaţii logice cu modul în care trăiesc ei.

Acesta este unul din principalele motive pentru care majoritatea oamenilor pot trece prin viaţă

cu o discrepanţă atât de mare între credinţa şi practica lor.

Pagina 63 din 548

Care sunt implicaţiile logice ale concepţiei că există un Dumnezeu infinit şi personal, care S-a

revelat în mod decisiv în Isus Cristos şi în Scripturi? Ele sunt mai multe, dar cea mai

importantă implicaţie este că viaţa noastră Îi aparţine lui Dumnezeu, nu nouă înşine; toate

lucrurile au fost create de El şi pentru El (Coloseni 1:16), iar oi existăm ca să-L slujim pe

Dumnezeu şi nu ca să-L convingem pe Dumnezeu ca să ne slujească El pe noi. În esenţă,

mesajul repetat de mai multe ori de Dumnezeu în Scriptură este: „Eu sunt Dumnezeu şi voi nu

sunteţi.”

O altă implicaţie este că deoarece am fost creaţi pentru a avea relaţie cu Autorul a tot ce este

bun, nu putem avea niciun alt scop mai înalt decât acela de a-L cunoaşte din ce în ce mai bine

şi, prin harul şi puterea Lui, de a deveni tot mai mult asemenea Lui.

A treia implicaţie este că întrucât Biblia a fost inspirată de Dumnezeul cel viu, ar fi înţelept

din partea noastră să învăţăm, să înţelegem, să experimentăm şi să aplicăm preceptele şi

principiile ei. Scripturile revelează faptul că scopul scurtei noastre vieţi pe acest pământ este

să ne pregătească pentru cetăţenia eternă în ceruri. Ca atare, cea mai mare nebunie de care am

putea da dovadă ar fi să ne lăsăsm prinşi şi înlănuţuiţi în ceea ce este „înălţat între oameni”,

dar „o urîciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). De exemplu, fiecare dintre noi ar trebui

ca la locul de muncă să ne îndeplinim însărcinările cu responsabilitate şi excelenţă, mai

degrabă ca nişte buni slujitori ai lui Dumnezeu decât ca să facem plăcere oamenilor (Coloseni

3:22-24). Noi trebuie să avem o ambiţie diferită faţă de ceilalţi oameni; în loc să căutăm

poziţie socială, putere, prestigiu sau bogăţie, ar trebui să căutăm aprobarea lui Dumnezeu (2

Corinteni 5:9).

A patra implicaţie este că ne putem aştepta să fim atraşi din când în când spre valorile

vremelnice, deoarece adevărurile Scripturii sunt contraculturale. De fiecare dată când suntem

ispitiţi să nu mai ascultăm de Dumnezeu şi să nu-L mai slujim pe El, ci să fim mai degrabă

neascultători şi egoişti, acest lucru se întâmplă fiindcă am fost amăgiţi să credem că noi ştim

mai bine decât Dumnezeu ce ne este de folos sau că Dumnezeu nu controlează viaţa noastră.

Ascultarea izvorăşte din credinţă, iar noi vom asculta fie de planurile şi dorinţele inimii

noastre, fie de cuvintele Aceluia care ne-a creat, ne iubeşte şi ne-a răscumpărat.

Presupoziţiile noastre ne modelează perspectiva. Iar perspectiva noastră modelează la rândul

ei priorităţile pe care le avem şi priorităţile ne motivează practica.

PERSPECTIVA NOASTRĂ NE MOTIVEAZĂ PRIORITĂŢILE

Pagina 64 din 548

Cu mai mulţi ani în urmă, un pastor a aşteptat la coadă ca să-şi alimenteze maşină la

întoarcerea dintr-o călătorie lungă în timpului week-endului. Operatorul pompei lucra repede,

dar înaintea maşinii pastorului erau multe maşini. În cele din urmă, operatorul i-a făcut semn

să vină la o pompă liberă.

„Pastore – i-a spus tânărul – îmi pare rău pentru întârziere. Se pare că toţi care se pregătesc să

plece într-o călătorie mai lungă aşteaptă până în ultima clipă.” Atunci pastorul a râs şi i-a zis:

„Ştiu foarte bine ce vrei să spui. Aşa se întâmplă şi în profesia mea.”

Dacă avem o perspectivă eternă, înţelegem adevărul biblic că scurta noastră viaţă pe acest

pământ are drept scop să ne pregătească pentru cetăţenia cerească eternă. Cu cât ne

conformăm mai mult acestei perspective, cu atât acest lucru va exercita o influenţă mai mare

asupra priorităţilor noastre de scurtă şi de lungă durată.

Prietenul meu Gordon Adams compară viaţa cu o scurtă şedere la hotel. În unele cazuri,

hotelul este plin de purici; în altele, găsim cutii cu ciocolată pe pernă şi flori pe masă. Dar

indiferent câte stele are hotelul, trăim din geamantan în timp ce ne aflăm acolo. Şi fiindcă ştim

că nu aceea este casa noastră, nu ne străduim să redecorăm locul, chiar dacă nu ne place

draperia sau tapetul. Scopul lui Dumnezeu nu a fost niciodată ca servirea mesei în camera de

hotel să înlocuiască bucatele gustoase de acasă; ar fi o greşeală să confundăm viaţa de hotel cu

minunatul loc pe care El îl pregăteşte pentru cei ce Îl cunosc şi Îl iubesc pe Fiul Lui.

O parte a problemei este că promisiunile lui Dumnezeu par vagi şi îndepărtate – noi nu avem

amintiri despre cer. Dar El ne-a promis că aşteptarea va merita din plin: „Căci noi n-avem aici

o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13:14). Dacă ne amintim că

suntem străini, călători şi exilaţi pe acest pământ, priorităţile noastre vor începe să reflecte

priorităţile lui Avraam, care „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe

care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a

venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca

şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe. Căci el aştepta

cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:8-10).

Un alt prieten al meu, Max Anders, a scris The Good Life, o expunere practică a Epistolei lui

Pavel către Efeseni. În ea, el stabileşte un contrast net între ceea ce ne oferă lumea şi ceea ce

ne oferă Cuvântul. Deşi lumea ne ademeneşte cu bani, ambiţii, sex şi influenţă, Cuvântul ne

promite bogăţie (Efeseni 1-3), scop (4:1-5:17), dragoste (5:18-6:9) şi adevărata putere (6:10-

20). Dar de prea multe ori priorităţile noastre arată că noi urmărim umbre, deşi Dumnezeu ne

oferă lucruri reale.

Pagina 65 din 548

Ce va rămâne în cele din urmă? Există ceva ce putem lua cu noi, sau lăsăm totul în urmă?

Când călătorim într-o altă ţară, trebuie să ne schimbăm banii într-o altă valută. Dar valorile

acestei vieţi nu ne vor fi de niciun folos în viaţa viitoare, dacă nu le vom fi investit, de dragul

lui Cristos, în viaţa altor oameni. Valuta cerului o reprezintă de fapt relaţiile altruiste care

exprimă dragostea lui Cristos.

PRIORITĂŢILE NOASTRE NE MODELEAZĂ PRACTICA

Ascultă cuvintele cuiva pe care am avut privilegiul să-l ascult în două ocazii memorabile:

Avem o percepţie clară despre naştere, însă doar o percepţie teoretică despre moarte. Dar

trebuie să înţelegi că zilele tale sunt numărate. Niciodată nu este momentul potrivit ca să mori.

Niciodată nu te retragi din viaţă ca să te pregăteşti pentru moarte. După ce vei părăsi această

planetă, nu vei mai avea niciodată privilegiul să răspândeşti Evanghelia, să-i slujeşti pe

oamenii pierduţi şi să-i hrăneşti pe săraci. Spunând aceste lucruri, nu urmăresc ca tu să te

simţi vinovat, ci să-ţi aduc aminte să te bucuri din plin de şansa şi de privilegiul de a-L

preprezenta pe Cristos în lumea de acum. Însă toate acestea izvorăsc din dragoste. Dragostea

pe care I-o dăruieşti duce la prilejurile pe care le ai. Nu trebuie să aşteptăm pasivi ca să

ajungem în cer, ci să savurăm singurele oportunităţi pe care le vom avea vreodată. (Iunie

1986).

Încerc în fiecare zi să înţeleg tot mai bine ce înseamnă să cauţi mai întâi Împărăţia lui

Dumnezeu. În parte, acest lucru înseamnă să nu urmăreşti răsplăţile pe care le oferă lumea.

Problema este că alunecăm înapoi şi ne complacem în această lume. Dar Dumnezeu nu mi-a

promis ziua de mâine. Există lucruri pe care trebuie să le îndeplinim în viaţa aceasta, şi este

nevoie de multă credinţă ca să credem că va fi ceva după moarte. (Martie 1987).

Mark Pett suferea de cancer în fază terminală când a notat aceste gânduri în timpul

conversaţiilor noastre. Aveam aceeaşi vârstă şi, la fel ca mine, era implicat în lucrarea

pastorală. Dar Mark a dobândit o înţelepciune deosebită prin suferinţele pe care le-a avut de

îndurat până când a plecat la Dumnul, în februarie 1988. El a insistat mereu asupra

privilegiului acţiunii şi asupra ferestrei de oportunitate, care fac toată diferenţa în timpul

călătoriei noastre pe acest pământ.

Priorităţile ne modelează practica, apoi practica noastră arată care ne sunt priorităţile. Dacă

practica noastră nu include elemente precum înnorirea continuă a minţii prin citirea

Pagina 66 din 548

consecventă a Scripturii, cultivarea perseverentă a unei intimităţi tot mai adânci cu Dumnezeu

prin rugăciune şi sensibilitatea faţă de ocaziile pe care Domnul ni le dă ca să-i iubim şi să-i

slujim pe credincioşii şi pe cei ce-L caută pe Dumnezeu din sfera noastră de influenţă, atunci

priorităţile noastre nu sunt conforme cu priorităţile Scripturii.

Două gânduri scurte pe care le-am preluat de la prietenul meu Bill Garrison au fost

întotdeauna o inspiraţie pentru mine. Primul este: „Scrie-ţi necrologul acum şi vezi dacă vei

cânta bine în corul cerului.” Şi al doilea este: „Ce vei lua cu tine la ultimul spectacol şi în

groapă?”

„Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu

mai poate să lucreze... Aşa dar, cât avem prilej, să facem bine la toţi... Purtaţi-vă cu

înţelepciune faţă de cei de afară; răscumpăraţi vremea... Luaţi seama, deci, să umblaţi cu

băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele

sunt rele (Ioan 9:4; Galateni 6:10a; Coloseni 4:5; Efeseni 5:15-15).

Presupoziţiile tale îţi modelează perspectiva, perspectiva îţi modelează priorităţile şi

priorităţile îţi modelează practica.


Ce poţi să faci ca să-ţi aduni mai multe comori în cer, şi nu în lumea vizibilă şi

trecătoare?

Cum te raportezi la elementele din tabelul prezentat, care pune în cotrast eternitatea cu

vremelnicia? De ce le este greu oamenilor să creadă adevărul despre consecinţele

fiecăreia dintre aceste două perspective?

Care sunt presupoziţiile tale de bază despre viaţă şi cum îţi modelează acestea

perspectiva şi priorităţile?

În ce măsură acţiunile tale oglindesc adevăratele tale priorităţi, dincolo de priorităţile

pe care le declari tu?

Pagina 67 din 548

FAŢETA 3


Practicarea disciplinelor istorice

În ultima vreme a renăscut interesul pentru disciplinele clasice ale vieţii spirituale şi această

secţiune va cerceta motivele care au dus la această modificare şi la beneficiile diferitelor

discipline care se încadrează în această categorie. Ea va insista, de asemenea, asupra

echilibrului care trebuie să existe între dependenţa radicală de Dumnezeu şi disciplina

personală şi va discuta dinamica ascultare-practicare.

Pagina 68 din 548

Capitolul 6


Dependenţă şi disciplină


Disciplina trebuie să lucreze împreună cu dependenţa de Dumnezeu, căci harul nu se opune

efortului, ci câştigului. Disciplinele credinţei practicate de-a lungul secolelor ajută la formarea

spirituală întocmai cum instruirea ne pregăteşte să realizăm cu măiestrie o anumită lucrare.


Să ajungem la o concepţie echilibrată despre dependenţă şi disciplină.

Să apreciem aşa cum se cuvine multiplele deneficii ale disciplinelor spirituale.

DOUĂ EXTREME

Este uşor să alunecăm într-una dintre cele două extreme privind viaţa creştină. Prima dintre

ele exagerează rolul nostru şi minimalizează rolul lui Dumnezeu. Poziţia aceasta este

caracterizată prin mentalitata efortului depus pentru a trăi pentru Isus. Ea pune accentul pe

cunoaştere, pe reguli, pe rededicarea eforturilor şi pe activităţile omului, ignorând aproape

lucrarea Duhului Sfânt. A doua extremă exagerează rolul lui Dumnezeu şi minimalizează rolul

nostru. Poziţia aceasta este caracterizată printr-o pasivitate de genul aşteaptă-să-vezi-cum-

lucrează-Domnul. Ea pune accentul pe experienţă, pe supranatural şi pe persoana Duhului

Sfânt şi neglijează elementul uman.

Poziţia biblică echilibrată este că viaţa spirituală este atât lucrarea omului cât şi lucrarea lui

Dumnezeu. Pavel alătură aceste două elemente în Filipeni 2:12-13: „Astfel, deci, prea

iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu

frică şi cutremur, nu numai când Sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci

Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”

Din partea omenească, avem responsabilitatea să lucrăm pînă la capăt pentru mântuirea

noastră. Din partea divină, Dumnezeu ne dă dorinţa şi puterea ca să îndeplinim scopurile Lui.

Ca exerciţiu, să citim următoarele pasaje şi să vedem întrepătrunderea dintre omenesc şi divin

în trăirea vieţii de credinţă: Ioan 14:15-17; 15:4-11, 26-27; Romani 12:1-8, 17-21; 15:30-32; 1

Pagina 69 din 548

Corinteni 15:10; 2 Corinteni 2:14; 3:1-6; 6:16-7:1; Galateni 2:20; Efeseni 6:10-20; Filipeni

4:13; Coloseni 1:9-12, 28-29; 1 Tesaloniceni 5:22-24; 2 Tesaloniceni 2:13-17: Evrei 4:14-16;

10:19-25; Iacov 4:7-10; 1 Petru 1:22-25; 4:11; 5:6-10; 2 Petru 1:1-11; 1 Ioan 2:3-6.

Dependenţa

Viaţa lui Cristos poate fi reprodusă în noi numai prin puterea Duhului Sfânt. Fiind lucrarea

interioară a lui Dumnezeu, ea poate fi îndeplinită nu prin efortul omului, ci prin împuternicire

divină. Fără Isus Cristos şi fără puterea Duhului Său, noi nu putem realiza nimic în ochii lui

Dumnezeu (Ioan 15:4-5; Faptele apostolilor 1:8). De aceea, este crucial să conştientizăm

faptul că depindem de puterea Duhului în tot ceea ce facem (vezi Efeseni 1:19; 3:16; 5:18).

„Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti” (Galateni 5:16).

„ Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (Galateni 5:25). Verbul „a umbla” din primul

verset are un sens general şi se referă la viaţa în ansamblul său. Dar în al doilea verset, „a

umbla” este specific şi se referă la procesul trăirii zilnice, pas cu pas. Aşa cum Isus a trăit prin

Tatăl Său (Ioan 6:57; 14:10), şi noi trebuie să ne bazăm pe aceeaşi sursă de putere. Niciodată

nu ni s-a cerut să creăm noi înşine viaţă, ci mai degrabă să primim şi să manifestăm viaţa lui

Cristos din noi.

Disciplina

Dependenţa are o importanţă critică, dar în viaţa creştină nu este posibilă creşterea fără

disciplină şi stăpânire de sine („Caută să fii evlavios” [1 Timotei 4:7; într-o traducere mai

literală: „disciplinează-te ca să ajungi la evlavie”]. Spiritualitatea nu este instantanee sau

întâmplătoare; ea se cultivă şi se perfecţionează. Epistolele sunt pline de porunci ce ne

îndeamnă să credem, să ascultăm, să umblăm cu Dumnezeu, să luptăm, să dăm socoteală, să

ne ţinem strâns de El, să urmărim sfinţenia, să ne apropiem de Domnul şi să iubim. Viaţa

spirituală este cultivată progresiv, urmând disciplinele credinţei: niciunul dintre noi nu se

trezeşte într-o dimineaţă şi descoperă brusc că este o fiinţă spirituală. De aceea Pavel foloseşte

metaforele atletului, soldatului şi fermierului pentru a ilustra disciplina vieţii creştine (vezi 1

Corinteni 9:24-27; Efeseni 6:10-18; 2 Timotei 2:3-6). Noi creştem în sfinţenie pe măsură ce

auzim Cuvântul lui Dumnezeu şi ascultăm de el. Maturitatea spirituală se caracterizează prin

capacitatea de a recunoaşte şi de a aplica principiile Scripturii în experienţa noastră de zi cu zi

(Evrei 5:11-14). Biblia prinde viaţă atunci când preceptele ei sunt puse în practică, dar acest

Pagina 70 din 548

lucru nu se întâmplă fără ca omul să fi ales acest lucru. Noi înşine trebuie să facem alegerea

de a lăsa ca minţile şi emoţiile noastre să fie călăuzite şi întărite de Duhul Sfânt.

BINEFACERILE DISCIPLINELOR SPIRITUALE

În ultima vreme, se remarcă o renaştere a interesului pentru disciplinele clasice ale vieţii

spirituale, iar în acest capitol ne propunem să vedem care sunt motivele acestei renaşteri şi ce

binefaceri aduc diferitele forme de disciplină spirituală. Deşi ne vom concentra atenţia asupra

disciplinei, sau asupra responsabilităţii omului, trebuie să avem grijă ca să nu pierdem

niciodată din vedere nici dependenţa noastră de Dumnezeu, ori suveranitatea lui Dumnezeu,

căci amândouă sunt la fel de importante.

Mai mulţi autori recenţi i-au chemat pe credincioşi să se bucure de bogăţia disciplinelor

spirituale ce au contribuit la dezvoltarea spiritualităţii catolice şi ortodoxe, dar care au fost în

mare parte neglijate de către protestanţi. Între aceşti autori se numără Richard J. Foster

(Celebration of Disciplines, Freedom of Simplicity, Prayer: Finding the Heart’s True Home),

Dallard Willard (The Spirit of the Disciplines), Henri J M. Nouwen (The Way of the Heart),

Bob Benson sr şi Michael W. Benson (Disciplines for the Inner Life), Donald S. Whitney

(Spiritual Disciplines for the Christian Life), James Earl Massey (Spiritual Disciplines),

Siang-Yang Tan şi Douglas H. Gregg (Disciplines of the Holy Spirit), R. Kent Hughes

(Disciplines of a Godly Man) şi John Ortberg (The Life You’ve Always Wanted, Spiritual

Disciplines for Ordinary People). Toţi aceşti autori sunt uniţi în credinţa lor că disciplinele

spirituale sunt mijloace cruciale pentru căutarea lui Dumnezeu. Ei argumentează că

disciplinele clasice ale credinţei creştine nu sunt opţionale, ci sunt practici esenţiale pentru cei

ce nu numai că Îl iubesc pe Isus, ci vor să şi devină ca El.

Marea majoritate a bisericilor şi confesiunilor creştine îşi transmit mesajul cu o voce atât de

scăzută, încât chiar şi dacă membrii lor ar practica disciplinele spirituale pe care ei le propun,

este improbabil că ei s-ar deosebi într-o măsură considerabilă de vecinii lor. În subcultura

noastră creştină, asentimentul mintal la doctrină nu este legat direct de ucenicia riguroasă.

Mesajul biblic radical şi contracultural de transformare personală prin urmarea lui Cristos a

fost redus adesea la o poleială superficială de filieră culturală. Profund nemulţumiţi de acest

lucru, tot mai mulţi lideri din trupul lui Cristos au înţeles că creştinii trebuie să fie ceva mai

mult decât simpli spectatori. Ei au început să sesizeze că creştinii trebuie să se angajeze în

transformarea personală, care a fost exemplificată în decursul secolelor de bărbaţi şi femei

care I-au semănat lui Cristos. Dacă nu se dedică personal schimbării interioare, credincioşii

Pagina 71 din 548

vor fi dominaţi, motivaţi şi manipulaţi de sistemul cultural ce caracterizează societatea lor.

Aici intră în scenă disciplinele istorice ale credinţei.

Pentru mulţi oameni cuvântul disciplină are conotaţii negative. Noi îl asociem adesea cu

tirania, constrângerea exterioară, legalismul şi robia. Dar dacă ne uităm mai atent la Scriptură

şi la viaţa marilor sfinţi din istoria credinţei, vedem contrariul. De exemplu, Cartea

Proverbelor spune că în loc să ne limiteze libertatea, disciplinele personale o pun în valoare şi

ne oferă opţiuni pe care altfel nu le-am fi avut. Înţelepciunea este o deprindere ce se dezvoltă

prin instruire şi prin disciplină, iar această deprindere în arta trăirii sub domnia lui Cristos ne

eliberează pentru a deveni nişte oameni aşa cum ne vrea Dumnezeu. Căutarea înţelepciunii,

discernământului, înţelegerii şi cunoaşterii lui Dumnezeu (vezi Proverbe 2) cere nu numai

dorinţa, ci şi disponibilitatea de a plăti preţul necesar. Vreme de mai mulţi ani am dorit să pot

şedea în faţa pianului şi să cânt minunat la el. Însă dorinţa aceasta nu a fost niciodată însoţită

şi de disponibilitatea de a investi timp, energie şi disciplină şi a face ca acest lucru să se

întâmple. Numai cei ce plătesc preţul vor avea libertatea de a face ca pianul să cânte. Aşadar,

disciplina este calea mai degrabă spre libertate decât spre robie. La fel ca în povestea pentru

copii despre trenul impulsiv care a vrut să scape de şine şi să meargă unde doreşte el, s-ar

putea să nu descoperim adevărata libertate a şinelor până când ne împotmolim în solul

căutărilor noastre, prin nesocotirea planurilor lui Dumnezeu.

Chiar şi o trecere rapidă a Evangheliilor din Noul Testament prin lentilele disciplinei ne

dezvăluie că Domnul Isus a practicat toate disciplinele clasice, precum solitudinea, tăcerea,

simplitatea, studiul, rugăciunea, slujirea jertfitoare şi postul. Isus a înţeles că aceste practici nu

sunt opţionale pentru cei ce urmăresc cu pasiune plăcerea şi onoarea lui Dumnezeu. Domnul

nostru nu S-a angajat în aceste discipline ca scopuri în sine, ci mai degrabă ca mijloace de

cunoaştere şi de ascultare de Tatăl Lui. Ele L-au îndrumat în direcţia celei mai importante

porunci (Deuteronomul 6:5; Marcu 12:30): „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată

inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta.”

Însă noi ne-am lăsat amăgiţi de iluzia că putem fi asemenea lui Cristos chiar şi fără să imităm

spiritualitatea Lui. Dacă vrem să fim ca Domnul nostru, trebuie să imităm practica Lui; dacă

credem că El a ştiut cum să trăiască, trebuie să căutăm harul de a trăi şi noi ca El. A ne întreba

„Ce ar fi făcut Isus” fără să practicăm obiceiurile despre care ştim că El Însuşi le-a practicat

este ca şi cum am încerca să alergăm într-un maraton fără să ne fi antrenat în prealabil. Ceea

ce ne este evident la nivel fizic ne este adesea obscur la nivel spiritual. Este absurd să credem

că am putea excela în vreun sport precum golful sau tenisul fără să investim timpul necesar,

fără să ne antrenăm şi fără să practicăm sportul respectiv. Dar când este vorba de trăirea unei

Pagina 72 din 548

vieţi creştine, credem că este suficient să mergem la biserică şi să deschidem Biblia o dată sau

de două ori pe săptămână. Dacă creştinii ar consuma pentru cultivarea vieţii lor spirituale la

fel de mult timp şi energie ca pentru dobândirea unor deprinderi rezonabile într-un sport sau

într-o activitate preferată, lumea ar privi cu uimire la puterea trupului lui Cristos.

Dorim să-L cunoaştem mai profund pe Cristos, dar ne ferim să acceptăm stilul de viaţă care

ar face ca acest lucru să se întâmple. Dacă rezervăm spiritualitatea doar pentru anumite

momente şi anumite activităţi, suntem slab pregătiţi ca să înfruntăm ispitele şi provocările

trăirii zilnice potrivit voii lui Dumnezeu. E foarte uşor să ne amăgim crezând că, atunci când

va fi nevoie, vom avea capacitatea să facem alegerile corecte, chiar şi fără să trecem prin

procesul activ şi dureros de formare în noi a caracterului cristic. Dar fără exerciţiu,

antrenament şi practicare a disciplinelor spirituale în prealabil, nu vom avea deprinderea

(înţelepciunea) necesară ca să le îndeplinim atunci când este cel mai important. Repetiţiile din

spatele reflectoarelor îl ajută pe actor să îşi interpreteze corect rolul când cortina se ridică, şi

orele de antrenament petrecute pe teren îi dau sportivului libertatea de să joace bine atunci

când meciul începe. Tot aşa, îndeplinirea zilnică a disciplinelor spirituale ne echipează ca să

putem răspunde corect atunci când ne confruntăm cu incertitudinile şi cu vicisitudinile vieţii.

Este ceea ce Dallas Willard a numit legea pregătirii indirecte; disciplinele spirituale practicate

pe parcursul vieţii noastre ne pregătesc pentru împrejurările neaşteptate, când va trebui să le

răspundem într-un mod corespunzător. Puterea voinţei singură nu ne va fi suficientă, cu

excepţia cazului în care aceasta a fost antrenată şi întărită printr-o practică permanentă. Dacă

alergăm într-o întrecere sportivă, bunele intenţii şi efortul depus nu ne vor fi de niciun folos,

dacă nu suntem în formă din cauză că nu ne-am antrenat în prealabil.

În formarea spirituală nu există scurtături. După explozia iniţială de entuziasm, descoperim

curând că începerea unui proces este cu mult mai uşoară decât continuarea lui. Oricine doreşte

să-şi însuşească o deprindere nouă descoperă curând că primele etape ale învăţării pot fi

deosebit de dificile, fiindcă totul pare nenatural. Numai cei ce au voinţa de a persevera vor

reuşi să stăpânească respectiva deprindere. Dar în domeniul spiritual, nu ajungem niciodată la

scopul dorit. Scriptura ne încurajează să stăruim pentru atingerea scopului dorit şi să alergăm

spre ceea ce se găseşte înaintea noastră, ca astfel să putem apuca premiul pe care Cristos Isus

l-a pregătit pentru noi (Filipeni 3:12-14). Însă pentru aceasta va trebui să ne angajăm să

îndeplinim pe toată durata vieţii noastre disciplinele spirituale pe care Isus, apostolii şi toţi

credincioşii evlavioşi care au păşit pe Calea Lui le-au practicat de-a lungul secolelor. Niciunul

dintre oamenii a căror vitalitate spirituală o admirăm nu au considerat că aceste discipline sunt

Pagina 73 din 548

opţionale, şi ar fi naiv să presupunem că noi suntem prima excepţie din istorie în această

privinţă.

Disciplinele credinţei nu sunt niciodată scopuri în sine, ci mijloace pentru atingerea scopului

care este a-L cunoaşte, a-L iubi şi a ne încrede în Dumnezeu. Dacă le implementăm constant

în viaţa noastră, vom dezvolta obiceiuri sfinte. Pe măsură ce aceste obiceiuri se consolidează,

ele ne vor călăuzi comportamentul şi caracterul în aşa fel încât vom reuşi să manifestăm într-

un mod mult mai natural noua noastră identitate în Cristos. La rândul lui, caracterul nostru ne

va îndruma deciziile pe care le vom lua atunci când ne vom confrunta cu stresul, ispita şi

adversitatea. În felul acesta, acţiunile evlavioase ale credincioşilor în proces de maturizare vor

oglindi în exterior tot mai multa lor frumuseţe interioară.

Disciplinele spirituale sunt produsul sinergiei dintre iniţiativa divină şi umană, iar ele ne

slujesc ca mijloc al harului în măsura în care aduc personalitatea noastră sub domnia lui

Cristos şi sub controlul Duhului Sfânt. Practicându-le, noi plasăm mintea, temperamentul şi

trupul nostru înaintea lui Dumnezeu şi căutăm harul transformării Lui. În felul acesta, învăţăm

să ne însuşim puterea trăirii în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceste discipline sunt deopotrivă

active şi pasive, iniţiatoare şi receptoare; ele ne leagă de puterea Duhului Sfânt care locuieşte

în noi şi care manifestă viaţa lui Cristos în noi şi prin noi. De aceea, trebuie să ne muncim din

greu, dar şi să primim tot ce suntem şi ce avem prin harul lui Dumnezeu. Este nevoie de

ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră ca să ne formăm obiceiuri vii şi plăcute Lui.

Dacă nu vedem disciplinele şi obiceiurile spirituale ca răspunsuri date harului divin, vom

cădea în capcana de a crede că ele au valoare în ele însele. Cei ce gândesc astfel cred că atunci

când meditează ori postesc sunt superiori acelora care nu meditează şi nu postesc. Disciplinele

lor devin exterioare, îndeplinite prin propria lor putere şi legaliste. Ei vor fi tentaţi să

cuantifice spiritualitatea, reducând-o la un set de practici exterioare în loc să o considere un

proces interior de transformare, îndeplinit prin harul lui Dumnezeu, ce reflectă şi susţine

aspiraţiile lăuntrice. Creşterea spirituală se realizează din interior spre exterior, nu invers;

atenţia noastră ar trebui să se concentreze mai degrabă asupra procesului de transformare

interioară decât asupra obiceiurilor exterioare. Această înţelegere a disciplinelor spirituale ne

va feri să credem că disciplinele pe care le practicăm sunt magice prin ele însele sau că şi

ceilalţi ar trebui să se angajeze în aceleaşi activităţi pe care le practicăm noi. Disciplinele

spirituale sunt slujitori buni, dar stăpâni răi. Sunt mijloace utile, dar scopuri nepotrivite.

Iată în rezumat câteva din multele binefaceri pe care le aduce practicarea disciplinelor

spirituale:

1. Încurajează imitarea lui Cristos şi ne permit să acţionăm după voia lui Dumnezeu.

Pagina 74 din 548

2. Ne conectează cu o tradiţie continuă de modalităţi verificate de timp privind trăirea

spirituală.

3. Ne dau o regulă de conduită ce ne îndrumă spre dezvoltarea continuă a deprinderilor de

trăire înaintea lui Dumnezeu.

4. Ne echipează cu resursele necesare pentru a face faţă în cele trei fronturi ale războiului

nostru cu lumea, cu firea pământească şi cu puterile demonice.

5. Ne conferă perspectivă şi putere, şi ne încurajează să acceptăm scopurile lui Dumnezeu

pentru viaţa noastră.

6. Ne înzestrează cu o libertate controlată pentru a putea răspunde la împrejurările dificile

într-un mod biblic; permit ca vieţile noastre să fie dominate mai mult de lucrurile de sus şi

mai puţin de lucrurile de jos.

7. Ne amintesc zilnic că viaţa spirituală este un echilibru între dependenţa radicală şi

acţiunea responsabilă; avem nevoie atât de har, cât şi de disciplină personală pentru a

ajunge la maturitatea spirituală.

8. Sunt vehicule pentru transformarea interioară. Într-un timp suficient de îndelungat, o

persoană obişnuită care practică statornic disciplinele spirituale poate ajunge la

productivitatea şi eficienţa spirituală.

9. Înlocuiesc obiceiurile păcătoase prin cultivarea acelor obiceiuri care duc la un caracter

frumos (de exemplu, integritatea, credincioşia şi compasiunea).

10. Ne măresc voinţa de a accepta preţul zilnic al uceniciei şi ne amintesc că orice se obţine

repede şi uşor este superficial, în timp ce cunoştinţele dobândite cu durere sunt trainice.

În capitolul următor vom analiza mai pe larg câteva din aceste discipline şi ne vom concentra

în special asupra solitudinii, tăcerii, studiului, meditaţiei şi rugăciunii.


Cum menţii un echilibru între dependenţă şi disciplină?

Care dintre binefacerile disciplinelor spirituale este cea mai grăitoare pentru tine?

Există vreo discrepanţă între răspunsul minţii şi răspunsul emoţiilor tale faţă de ideea

disciplinelor spirituale?

Cum se raportează disciplinele spirituale la instruire şi la deprindere?

Care este legea pregătirii indirecte?

Cum poţi să practici disciplinele spirituale fără să cazi în capcana externalismului?

Pagina 75 din 548

Capitolul 7


Ce sunt disciplinele spirituale?


Capitolul acesta schiţează douăzeci de discipline spirituale şi se concentrează cu precădere

asupra a două discipline ale abstinenţei (solitudinea şi tăcerea) şi trei discipline ale angajării

(studiul, meditaţia şi rugăciunea). De asemenea, se dau câteva sugestii pentru practicarea

acestor cinci discipline strategice.


Capacitatea de a gândi corect asupra diferitelor discipline spirituale.

Înţelegerea solitudinii, tăcerii, studiului, meditaţiei şi rugăciunii ca discipline spirituale.

Nu există o listă standard a disciplinelor spirituale, dar unele dintre ele sunt mai proeminente

în literatura dedicată lor decât altele. Richard J. Foster dezvoltă o tipologie triplă, constând în

a disciplinele interioare (meditaţia, rugăciunea, postul şi studiul), disciplinele exterioare

(simplitatea, solitudinea, supunerea şi slujirea) şi disciplinele colective (mărturisirea,

închinarea, călăuzirea şi celebrarea). Dallas Willard împarte disciplinele spirituale în două

clase: disciplinele abstinenţei (solitudinea, tăcerea, postul, frugalitatea, castitatea, discreţia şi

jertfirea) şi disciplinele angajării (studiul, închinarea, celebrarea, slujirea, rugăciunea, părtăşia,

mărturisirea şi supunerea). Sunt autori care includ şi alte activităţi, între care ţinerea unui

jurnal, dialogul, propovăduirea, administrarea şi auzirea.

Vom începe cu o descriere concisă a douăzeci de discipline. Apoi, utilizând tipologia lui

Willard, vom analiza mai îndeaproape două discipline ale abstinenţei (solitudinea şi tăcerea) şi

trei discipline ale angajării (studiul, meditaţia şi rugăciunea). Dar să ne amintim că aceste

discipline sunt doar nişte unelte care ne ajută să creştem. Ar fi o greşeală să pretindem ca toţi

cei ce Îl urmează pe Cristos să practice toate aceste discipline într-un mod riguros şi

consecvent. Unele ne vor fi mai utile la un moment dat, altele ne vor ajuta mai bine în alte

împrejurări. Vei descoperi că unele discipline sunt obligatorii, în timp ce altele pot fi urmărite

cu intermitenţe. În funcţie de temperamentul tău şi de situaţia în care te afli, vei fi atras de

Pagina 76 din 548

unele dintre ele, în timp ce altele te vor lăsa indiferent. Dar este înţelept să le practici

ocazional şi pe acelea pe care în mod normal le respingi, aşa încât să ai parte şi de binefacerile

lor unice.

DISCIPLINELE SPIRITUALE

Solitudinea şi tăcerea

Solitudinea este cea mai importantă dintre disciplinele spirituale, fiindcă ea ne izolează,

pentru o vreme, de ispitele şi de aspiraţiile lumii şi ne duce în prezenţa Tatălui. În solitudine,

noi ne îndepărtăm de sub influenţa prietenilor noştri şi a societăţii şi ne găsim mângâierea în

anonimitate. În această recluziune, descoperim un loc al puterii, dependenţei, reflecţiei şi

înnoirii, unde ne confruntăm cu obiceiurile şi forţele noastre interioare care sunt străine de

viaţa lui Cristos în noi.

Tăcerea este un catalizator al solitudinii: ea pregăteşte calea pentru recluziunea interioară şi ne

ajută să ascultăm vocea şoptită a Duhului. Puţini dintre noi am experimentat tăcerea, şi

majoritatea oamenilor o găsesc inconfortabilă la început. Tăcerea este în antiteză cu gălăgia ce

caracterizează cultura noastră şi cu dependenţa majorităţii oamenilor de zgomot şi de agitaţie.

Disciplina aceasta are a face nu numai cu găsirea unor insule de linişte în mediul nostru

înconjurător, dar şi cu perioade în care ne abţinem să vorbim în prezenţa altora.

Rugăciunea

Rugăciunea este o comuniune şi un dialog personal cu Dumnezeul cel viu. Văzute din

perspectivă biblică, rugăciunea este un prilej şi un privilegiu, mai degrabă decât o povară şi o

obligaţie. Noi venim la locul de întâlnire cu Dumnezeu ca să primim harul Lui, ca să ne

eliberăm de poverile şi de temerile noastre şi ca să fim sinceri cu El. Rugăciunea nu trebuie să

se limiteze la un timp structurat, ci este necesar ca ea să devină un dialog continuu cu

Dumnezeu, în timp ce practicăm prezenţa Lui în contextul activităţilor noastre de zi cu zi.

Ţinerea unui jurnal

Mulţi oameni au găsit că ţinerea unui jurnal spiritual le îmbunătăţeşte cunoaşterea privind

procesul unic al formării spirituale prin care Dumnezeu îi poartă. Dacă notăm ideile,

Pagina 77 din 548

sentimentele şi experienţele prin care trecem, noi clarificăm faţă de noi înşine progresul pe

care îl facem în călătoria noastră spirituală. Disciplina aceasta se leagă strâns de rugăciune, de

meditaţie şi de studiu. Tinerea unui jurnal încurajează reflecţia personală, ne impulsionează să

notăm înţelegerea pe care am primit-o din Scriptură şi reprezintă o altă formă de rugăciune.

Studiul şi meditaţia

Disciplina studiului este esenţială în procesul de înnoire a minţii în aşa fel încât să putem

răspunde corect la adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu. Studiul Scripturii înseamnă nu

doar citire, ci şi implicarea activă în observarea, interpretarea şi aplicarea conţinutului studiat.

Disciplina aceasta înseamnă, de asemenea, reflecţia devoţională asupra frumuseţii şi

complexităţii naturii, precum şi lecturarea unor autori şi învăţători înzestraţi din trecut şi din

prezent.

Meditaţia este o rudă apropiată a rugăciunii şi studiului, şi ea depinde în acelaşi timp de

solitudine şi de tăcere. Meditaţia a devenit în mare parte o artă pierdută în Occident şi de

obicei o asociem cu religiile Orientale. Însă în loc să golească mintea, meditaţia biblică o

focalizează asupra nuanţelor adevărului revelat. A medita asupra Cuvântului înseamnă a-ţi

face timp să reflectezi asupra unui verset sau asupra unui pasaj din Scriptură, aşa încât

adevărul acestuia să pătrundă adânc în fiinţa noastră.

Postul şi castitatea

Disciplina spirituală a postului înseamnă privarea de hrana fizică, în scopul hrănirii spirituale.

Această disciplină dificilă necesită practică înainte ca să fie eficientă, căci nu este natural să

practicăm negarea de sine. Există mai multe metode şi grade ale postului, dar toate

promovează autocontrolul şi dezvăluie măsura în care suntem mânaţi de poftele trupeşti.

Postul poate să constea şi din privarea de alte lucruri care ne pot controla, cum ar fi televizorul

şi alte forme de amuzament.

Disciplina castităţii este relevantă pentru toţi credincioşii, indiferent dacă sunt necăsătoriţi sau

căsătoriţi. Ea recunoaşte că pofta sexuală este o parte legitimă a naturii noastre, dar ne

încurajează să ne împotrivim consecinţelor dureroase ale sentimentelor, fanteziilor, obsesiilor

şi relaţiilor necuviincioase care domină adesea cultura noastră. Castitatea pune accentul pe

preocuparea plină de iubire faţă de binele altora mai presus de satisfacerea plăcerii noastre.

Pagina 78 din 548

Moderaţia

Practicarea discreţiei înseamnă dependenţa numai de Dumnezeu în ce priveşte lucrurile pe

care alţii trebuie să le observe sau nu la noi. Moderaţia este opusul avariţiei şi al promovării

de sine, fiindcă ea ne învaţă să iubim anonimatul şi ne eliberează de robia faţă de opiniile

altora. Ea nu este umilinţă falsă, ci dorinţa arzătoare de a căuta lauda şi aprobarea lui

Dumnezeu, indiferent de ceea ce cred oamenii.

Mărturisirea

Disciplina aceasta ne eliberează de povara păcatului ascuns, dar ea necesită transparenţă şi

vulnerabilitate în prezenţa uneia sau mai multor persoane în care avem implicit încredere.

Când ne dezvăluim secretele, eşecurile şi slăbiciunile, acestea îşi pierd, prin expunere, puterea

asupra noastră. În general, noi suntem mai interesaţi de aprobarea oamenilor pe care îi putem

vedea decât de dezaprobarea lui Dumnezeu, pe care nu-L putem vedea, şi aceasta face ca

pocăinţa şi mărturisirea înaintea altora să fie atât de dificilă.

Părtăşia

Pentru unii, părtăşia nu este o disciplină, ci o plăcere. Însă în cultura noastră individualistă

mulţi oameni sunt mai înclinaţi spre autonomie şi independenţă decât spre viaţa de

comunitate. Pentru aceştia, voinţa de a căuta încurajarea şi zidirea reciprocă este o disciplină

care mai târziu va da roade prin expunerea regulată la o diversitate de daruri naturale şi

spirituale. Vom discuta şi vom dezvolta subiectul disciplinei comunitare în secţiunea despre

spiritualitatea comunitară. Acolo vom vedea că experienţa noastră cu Dumnezeu este mediată

prin trupul lui Cristos şi că koinonia (părtăşia, relaţiile strânse, asocierea) cu alţi credincioşi

joacă un rol esenţial în formarea noastră spirituală. Dinamica părtăşiei nu trebuie trivializată

prin reducerea ei la servirea unui pahar cu suc şi a unei cine la care fiecare contribuie cu ceea

ce aduce de acasă.

Supunerea şi călăuzirea

Disciplina supunerii voluntare faţă de alţii ca expresie a supunerii noastre faţă de Cristos se

bazează pe mandatul biblic pe care l-am primit ca să urmărim mai degrabă binele altora decât

Pagina 79 din 548

drepturile noastre. Supunerea şi slujirea reciprocă ne eliberează de nevoia de a fi în control şi

ca lucrurile să se întâmple aşa cum vrem noi. Imitându-L pe Cristos în această disciplină a

negării de sine, noi ne concentrăm din ce în ce mai mult asupra nevoilor altora.

Disciplina călăuzirii implică recuperarea îndrumării spirituale. În ultimii ani, comunitatea

evanghelică a devenit conştientă de necesitatea căutării călăuzirii spirituale; aceasta se

realizează atunci când dăm socoteală în faţa unor mentori a căror credibilitate este dovedită

prin experienţă şi maturitate. Călăuzirea este şi o disciplină comunitară, în care un grup de

credincioşi caută unitatea la care ne îndeamnă Duhul.

Simplitatea, administrarea şi jertfirea

Aceste discipline se susţin una pe alta, căci ele au legătură cu atitudinea noastră şi utilizează

resursele care ne-au fost puse la dispoziţie. Disciplina simplităţii sau frugalităţii se referă la

voinţa de a ne abţine de la folosirea acestor resurse în scopul satisfacerii propriei noastre

plăceri sau ca să ne dăm importanţă. O gândire orientată spre simplitate ne ajută să rezistăm

tentaţiei, sprijinite cultural, spre extravaganţă şi consumerism care ne îndepărtează de la

recunoştinţă, încredere şi dependenţa de Dumnezeu. Disciplina aceasta ne eliberează de

nenumăratele dorinţe trupeşti şi de anxietatea provocată de lucrurile mărunte, şi ne ajută să

scăpăm de robia datoriilor financare.

Disciplina înrudită a administrării ne încurajează să ne vedem viaţa de pe poziţia unor

administratori ai bunurilor ce ne-au fost dăruite de Altcineva. Pe lângă obişnuita trilogie timp,

talent şi comoară, eu includ şi administrarea adevărului pe care l-am primit, precum şi relaţia

cu aceia care ne-au fost încredinţaţi. În cadrul acestei discipline, noi reflectăm periodic la

modul în care ne investim aceste bunuri.

Jertfa este o disciplină cu un grad mai mare de radicalitate decât simplitatea, prin aceea că

uneori implică riscul renunţării la ceva ce ne împlineşte mai degrabă o nevoie decât o dorinţă.

Ea este un exerciţiu de întărire a credinţei, care ne ajută să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu.

Închinarea şi celebrarea

A te închina înseamnă a te ocupa întrutotul de atributele lui Dumnezeu – de maiestatea,

frumuseţea şi bunătatea Persoanei Sale, de puterile şi de perfecţiunile Lui. Pentru individ,

închinarea implică adesea reflectarea devoţională asupra persoanei şi lucrării lui Isus Cristos

ca Mijlocitor al nostru înaintea Tatălui. La nivel comunitar, credincioşii se unesc în gândire şi

Pagina 80 din 548

în simţire pentru a-L onora şi a-L înălţa pe Dumnezeul infinit şi personal. Disciplina închinării

măreşte înţelegerea noastră privind cine este Dumnezeu şi ce a făcut El.

Celebrarea se concentrează asupra a tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Este disciplina prin

care alegem să fim recunoscători în loc să murmurăm şi să ne aducem aminte de lucrările Lui

în loc să fim indiferenţi. Când celebrăm, noi recapitulăm şi retrăim istoria binecuvântărilor lui

Dumnezeu şi acest lucru stimulează un sentiment înnoit al devoţiunii. Celebrarea, indiferent

dacă este individuală sau comunitară, îşi găseşte plăcerea, uimirea şi bucuria în bunătatea lui

Dumnezeu faţă de noi în anumite împrejurări şi momente din viaţă. A te delecta în bunătatea

lui Dumnezeu înseamnă a dobândi o perspectivă nouă.

Slujirea

Disciplina slujirii nu atrage atenţia asupra sa însăşi, ci se concentrează în schimb asupra

nevoilor şi preocupărilor altora. Adevărata slujire nu caută recunoaştere, ci este născută din

dragostea pentru Isus şi din dorinţa de a urma exemplul pe care ni l-a lăsat, spălând picioarele

sfinţilor. În această disciplină, ne asumăm roluri care nu sunt dorite de alţii şi care nu atrag

atenţia asupra noastră înşine; în cadrul ei refuzăm cu fermitate să trăim pentru aparenţe şi

pentru cunoaştere, alegând în schimb să arătăm bunătate, respect, sensibilitate şi preocupare

pentru oamenii care de obicei sunt neglijaţi.

Mărturisirea

Motivul pentru care mulţi credincioşi nu sunt implicaţi în evanghelizare este că nu văd

evanghelizarea ca pe o disciplină spirituală ce necesită un stil de viaţă corespunzător. A

mărturisi înseamnă a alege să ieşim din cercul prietenilor noştri credincioşi şi să umblăm în

dependenţă de puterea Duhului, în timp ce investim în relaţiile cu cei ce nu L-au cunoscut încă

pe Cristos. Disciplina mărturisirii ia în serios mandatul biblic de a-L vesti pe Isus prin

stabilirea unor relaţii fără intenţia manipulării, având în vedere doar veşnicia.

Pagina 81 din 548

DOUĂ DISCIPLINE ALE ABSTINENŢEI

Disciplina solitudinii

Mulţi credincioşi, mai ales cei extrovertiţi, evită această disciplină principală a credinţei, dar

preţul pe care ei îl plătesc pentru neglijenţa lor este mare. Chiar şi o privire fugară în

Evanghelii ne arată că solitudinea a fost o practică indispensabilă în viaţa Domnului Isus (vezi

Matei 14:23; Marcu 1:35; Luca 5:16; Ioan 6:15) şi în viaţa tuturor marilor sfinţi care ne-au

precedat. În solitudinea pustiei S-a pregătit Isus pentru lucrarea Lui publică (Matei 4:1-11); în

solitudinea muntelui S-a pregătit El ca să-Şi aleagă ucenicii (Luca 6:12-13I, şi în solitudinea

grădinii S-a pregătit să-Şi jertfească viaţa pentru păcatele lumii (Matei 26:36-46). Solitudinea

transcende singurătatea; când Isus a căutat solitudinea, a fost ca să fie în prezenţa Tatălui Său.

De asemenea, solitudinea transcende locul, căci Isus a practicat solitudinea interioară a inimii

şi a minţii când S-a aflat în mijlocul oamenilor.

În solitudine ne îndepărtăm de chemările ademenitoare şi de iluziile societăţii noastre şi ne

luptăm cu nevoia transformării continue, întâlnindu-ne cu Domnul. În Life Together, Dietrich

Bonhoeffer a avertizat: „Cel ce nu poate să fie singur să se ferească de comunitate… Cel ce nu

este în comunitate să se ferească a sta singur.” Momentele petrecute în mod deliberat departe

de interacţiunea cu alţi oameni ne dau profunzime, perspectivă, scop şi hotărâre. Ele ne

izbăvesc de tirania şi distragerile rutinei zilnice şi ne pregătesc pentru următoarea etapă a

chemării noastre interioare, în locul obligaţiei exterioare. Distanţându-ne periodic de activităţi,

zgomote şi mulţimi, devenim captivaţi mai puţin de cererile şi aşteptările altora şi mai mult de

scopurile lui Dumnezeu. În felul acesta, ne măsurăm şi ne definim mai degrabă în funcţie de

ceea ce crede Dumnezeu decât de ceea ce cred alţii. Acest lucru ne împuterniceşte, la rândul

lui, să-i slujim pe alţii şi să avem compasiune pentru ei, căci suntem manipulaţi mai puţin de

aşteptările oamenilor şi trăim mai mult pentru scopurile lui Dumnezeu.

Perioadele îndelungate petrecute în solitudine pot fi înspăimântătoare, deoarece ne iau

punctele de sprijin exterior şi ne obligă să ne împotrivim atitudinilor şi comportamentelor

noastre păcătoase şi egoiste. Asemenea momente ne pot face să ne simţim inconfortabil de

vulnerabili înaintea lui Dumnezeu, dar aşa trebuie să fie, fiindcă acest proces ne împinge spre

harul, iertarea şi dragostea lui Cristos. Purgatoriul solitudinii diminuează aroganţa şi

autonomia, şi cultivă umilinţa şi încrederea. Întrucât această disciplină ne conduce la o

asemănare tot mai mare cu Cristos, slujirea altora devine o extensie a fiinţei noastre.

Pagina 82 din 548

Este bine să avem un timp zilnic de părtăşie cu Dumnezeu. Dar putem să avem întotdeauna un

duh lăuntric de solitudine în prezenţa lui Dumnezeu. Fiecare zi este plină de ocazii pentru

scurte momente de părtăşie (de exemplu, când ne deplasăm singuri cu maşina), dacă le vedem

în felul acesta.

Perioadele mai îndelungate de solitudine pot fi cruciale pentru creşterea noastră, dar ele cer

planificare şi voinţă. Eu îmi planific periodic o zi de solitudine, tăcere, rugăciune şi reflecţie

undeva la ţară sau într-o mănăstire. Am avut întotdeauna de câştigat datorită acestor perioade

de retragere, dar ele nu se întâmplă niciodată dacă nu le pun în calendarul meu cu mult timp

înainte. Chiar şi atunci, sunt tentat să găsesc o mulţime de scuze ca să nu merg la locul

stabilit, atunci când soseşte timpul. Aici intervine disciplina alegerii în ciuda sentimentelor.

Disciplina tăcerii

Solitudinea şi tăcerea sunt discipline îngemănate; tăcerea dă profunzime solitudinii şi

solitudinea oferă un cadru pentru tăcere. Însă amândouă aceste discipline pot fi practicate atât

în lăuntrul nostru (indiferent dacă suntem în prezenţa altor oameni sau nu), cât şi în mod

exterior.

„Unde poate fi găsit cuvântul, unde poate răsuna cuvântul? Nu aici, fiindcă nu-i destulă

linişte”. Când T. S. Eliot a scris aceste cuvinte, el a surprins într-un mod concis esenţa

spiritului vremii şi culturii noastre. Epidemia contemporană care ne face să ne lăsăm purtaţi de

mulţime, de cuvinte, de muzică, de divertisment şi de zgomot este adversara vieţii spiritului şi

indică goliciunea interioară. Sunt convins că mulţi oameni ar intra în sevraj dacă ar fi privaţi

de zgomot mai mult de o oră. Numai o minoritate dintre noi ştie ce înseamnă tăcerea totală.

„În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră” (Isaia

30:15). Disciplina transformatoare a tăcerii ne încurajează să creştem „în seninătate şi

încredere”, când tăcem înaintea Domnului ca să Îl putem asculta cu Duhul şi să ne bucurăm de

prezenţa Lui. Disciplina aceasta se extinde şi la relaţiile noastre cu oamenii. Putem practica

tăcerea în prezenţa altora atunci când alegem să vorbim mai puţin ca de obicei. Iacov ne

încurajează să facem din această practică un stil de viaţă: „Orice om să fie grabnic la

ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie” (Iacov 1:19; vezi şi 1:26; 3:2-12). Solomon a

adăugat: „Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele, este un

om chibzuit” (Proverbe 10:19). Gândeşte-te ce puţin ar mai vorbi oamenii dacă ar elimina din

vorbirea lor lauda de sine (Proverbe 25:14: 27:1-2), bârfa şi calomnia (Proverbe 11:13; 18:8;

20:19), flatarea (Proverbe 26:28; 29:5); gâlceava (Proverbe 19:13; 21:9, 19; 27:15-16), şi

Pagina 83 din 548

cearta (Proverbe 20:3; 26:21; 2 Timotei 2:23-24). Deşi cuvintele pot avea o putere

vindecătoare şi dătătoare de viaţă, am regretat de mai multe ori că am deschis gura decât că

am tăcut. Cuvintele sunt ca pasta de dinţi în tub; după ce cuvintele au ieşit, nu le mai putem

lua înapoi. Disciplina tăcerii măreşte marja noastră de confort psihologic, căci ne dă timpul şi

posibilitatea să ne cântărim atent cuvintele şi să le folosim într-un mod mai potrivit. Pe lângă

faptul că tăcerea ne măreşte prestanţa şi credibilitatea, ea ne ajută de asemenea să fim

observatori mai buni şi ascultători mai eficienţi şi mai altruişti. În plus, disciplina aceasta ne

face să folosim mai puţin înclinaţi să folosim cuvintele pentru a-i controla sau a-i manipula pe

alţii ca să ne aprobe sau să ne laude.

Deşi mulţi oameni au observat că este mai uşor să taci decât să vorbeşti moderat, merită

efortul de a încerca să petrecem o zi în tăcere neîntreruptă. (Dacă încerci să faci acest lucru, e

de la sine înţeles că trebuie să-i informezi pe ceilalţi în avans despre intenţia ta.) Un asemenea

post verbal va fi o reală sursă de iluminare în privinţa strategiilor şi planurilor sociale.

Henri Nouwen a făcut observaţia că tăcerea „poate fi văzută ca o chilie portabilă luată cu noi

din locul solitudinii în mijlocul lucrării noastre.” Disciplina tăcerii înaintea lui Dumnezeu şi a

oamenilor are legătură cu practica autocontrolului; cu cât ne dezvoltăm mai mult înfrânarea şi

reţinerea interioară, cu atât ne vom simţi mai puţin îndemnaţi să obţinem controlul exterior

asupra oamenilor şi circumstanţelor.

TREI DISCIPLINE ALE ANGAJĂRII

Disciplina studiului

Întrucât studiul Scripturii este principalul vehicul prin care putem să ne ţinem strâns de

perspectiva lui Dumnezeu despre lume şi despre scopul nostru în ea, disciplina aceasta este

crucială pentru hrănirea şi creşterea noastră spirituală (2 Timotei 3:15-16). Studiul consecvent

al Cuvântului cultivă valorile şi priorităţile eterne, oferă călăuzire pentru luarea deciziilor, ne

ajută să învingem ispitele şi ne măreşte cunoaşterea despre Dumnezeu şi despre noi înşine.

Problema este că majoritatea oamenilor sunt speriaţi de gândul studiului biblic personal,

fiindcă nu prea ştiu ce să facă. O abordare gen ţintit-şi-ratat oferă puţină hrană spirituală. Fără

capacitatea de a înţelege şi de a aplica adevărurile Scripturii într-un mod practic şi plin de

semnificaţie, credincioşii pierd avantajele de a explora şi descoperi ei înşişi adevărurile

biblice. De aceea sunt atâţia credincioşi care au doar o cunoaştere de mâna a doua a Bibliei şi

se bazează aproape exclusiv pe ceea ce spun profesorii şi predicatorii.

Pagina 84 din 548

Există o mulţime de resurse care ne pun la dispoziţie metode utile şi care pot să ne

călăuzească prin procesul studiului biblic eficient. Dar o listă concisă de principii şi sugestii

ne poate fi de folos aici.

Păstrează o atitudine de deschidere şi onestitate înaintea Cuvântului, aşa încât să fii dispus

să obţii noi cunoştinţe şi să îţi schimbi gândirea. Fii sensibil la ceea ce studiezi şi citeşti, şi

fii gata să aplici şi să împlineşti învăţătura pe care o primeşti. Nu uita că te-ai angajat în

această disciplină ca să Îl întâlneşti pe Dumnezeu şi să Îl cunoşti mai bine.

Foloseşte-te de întreg sfatul Scripturii (cărţile istorice, poetice şi profetice, dar şi

evangheliile şi epistolele).

Încearcă să citeşti consecvent Scriptura; acest lucru va necesita adesea alegerea de a

studia, indiferent dacă eşti dispus s-o faci sau nu.

Nu privi Scriptura ca pe un manual; ea nu este un simplu obiect de care trebuie ţinut

seama, ci un cuvânt care trebuie împlinit. Apropie-te de ea cu atitudinea cuvenită de

reverenţă, atenţie şi receptivitate.

Încearcă să fii sistematic în alegerea temelor, capitolelor şi cărţilor pe care le studiezi, aşa

încât să primeşti învăţătură din toate părţile Scripturii şi ca acestea să atingă toate

aspectele vieţii tale.

Întreabă, răspunde, acumulează şi aplică. Pune întrebări cheie, care atunci când vor primi

răspuns, te vor ajuta să înţelegi sensul pasajului. Foloseşte textul (imediat şi contextul mai

larg) şi instrumentele standard (o concordanţă, un dicţionar biblic, o enciclopedie biblică

sau un comentariu biblic) ca să răspunzi la întrebările tale. Acumulează principiile biblice,

precum invocarea promisiunilor, ascultarea poruncilor sau mărturisirea păcatelor. Aplică

aceste principii în viaţa şi în relaţiile tale.

Foloseşte un plan pentru citirea zilnică a Bibliei, ca să dobândeşti o cunoaştere amplă a

Scripturii. Meditează la adevărurile pe care ai citit şi dă-le un răspuns personal.

Scrie pe cartonaşe pasajele cheie care îţi vorbesc în mod personal, şi poartă cu tine unul

sau două astfel de cartonaşe. Recapitulând din când în când aceste cartonaşe, vei memora

un număr semnificativ de versete. Versetele pe care le vei memora îţi vor fi de mare folos,

mai ales în vremurile de ispită sau de încercare.

Încearcă să studiezi o carte întreagă a Scripturii, atât sintetic, cât şi analitic. În metoda

sintetică cauţi imaginea de ansamblu care te va ajuta cum se potrivesc împreună piesele ce

compun întregul. Începe cu o carte scurtă şi citeşte-o de mai multe ori. Apoi notează

principiile pe care le descoperi în ea şi stabileşte un titlu pentru fiecare paragraf al cărţii.

La sfârşit scire un paragraf ce rezumă tema principală a cărţii. Arată cum contribuie

Pagina 85 din 548

fiecare paragraf al cărţii la dezvoltarea temei. În metoda inductivă sau analitică, te

concentrezi asupra detaliilor şi aspectelor particulare ale pasajului şi efectuezi o anailză

mai aprofundată a Cuvântului. Începe cu un singur paragraf şi citeşte-l de mai multe ori. În

timp ce citeşti şi reflectezi asupra pasajului pe care l-ai ales, angajează-te în activităţile de

observare, interpretare, corelare şi aplicare. În cadrul observării, pui întrebările de bază în

legătură cu textul, cauţi cuvintele, expresiie şi versetele cheie, identifici legăturile dintre

cuvinte şi felul cum progresează gândirea, apoi descoperi elementele de contrast şi de

comparaţie. În cadrul interpretării, cauţi să înţelegi lucrurile pe care le-ai observat, pentru

a discerne sensul şi scopul pe care le-au avut autorul în minte. În cadrul corelării, faci

legătura între pasajul pe care îl studiezi şi contextul de ansamblu, apoi îl coordonezi cu

alte secţiuni din Scriptură. În cadrul aplicării, extragi anumite principii din ceea ce ai

învăţat şi urmăreşti să le implementezi în viaţa ta.

Metoda topică de studiere a Scripturii te ajută să descoperi felul cum o anumită temă este

dezvoltată pe paginile Bibliei. Alege o temă şi stabileşte dacă o vei urmări de la Geneza

până la Apocalipsa ori te vei limita la o secţiune din Biblie, la o anumită carte, sau chiar la

câteva versete. Ai putea alege o temă precum păcatul, răscumpărarea, iertarea, dragostea

sau înţelepciunea. Sau ai putea studia concepte ca vorbirea, familia, administrarea şi

munca. Foloseşte o concordanţă (Nave’s Topical Bible este foarte utilă) pentru a găsi

pasajele cu care vei lucra. Notează-ţi observaţiile, pune întrebări, caută răspunsuri şi apoi

formulează o schiţă a subiectului pentru a-ţi organiza principalele idei. Verifică şi

îmbogăţeşte rezultatele studiului tău folosind o enciclopedie biblică. Rezumă-ţi

descoperirile şi la sfârşit ai grijă să identifici un set de aplicaţii concrete.

Metoda biografică presupune un studiu al eşecurilor şi succeselor pe care le-au avut

personajele Bibliei. Aceasta este o modalitate excelentă de a descoperi principiile

spirituale şi să afli cum lucrează Dumnezeu în viaţa oamenilor. Dacă persoana pe care

doreşti să o studiezi este o figură importantă a Scripturii, ai putea să îţi limitezi studiul la o

anumită carte biblică sau la o anumită parte din viaţa ei. Foloseşte o concordanţă ca să

găseşti pasajele relevante. Lucrând cu aceste versete, fă o listă cu evenimentele din viaţa

respectivei persoane şi aranjează-le într-o ordine cronologică. Apoi întrebuinţează lista

pentru a întocmi o schiţă biografică, însoţită de versetele relevante. După ce ai întocmit

schiţa, studiază viaţa persoanei studiate şi notează observaţiile, interpretările şi aplicaţiile

ce se impun.

Pagina 86 din 548

Disciplina studiului nu trebuie limitată la Biblie, ci trebuie folosită şi în cazul clasicilor

credinţei (Sf. Augustin, Confesiuni; Bernard de Clairvaux, Despre dragostea de Dumnezeu;

Toma à Kempis, Imitarea lui Cristos; Jean Calvin, Învăţăturile religiei creştine; Sf. Francisc

de Sale, Introducere în viaţa devoţională; Blaise Pascal, Cugetări; John Bunyan, Călătoria

creştinului; François Fénelon, Perfecţiunea creştină; William Law, O chemare serioasă la o

viaţă evlavioasă şi sfântă, ca să amintim doar câteva), precum şi în cazul scriitorilor şi

învăţătorilor contemporani. Studiul ne poate ajuta, de asemenea, să cunoaştem şi să apreciem

mai mult creaţia şi să înţelegem mai bine avantajele şi pericolele culturii noastre.

Este bine să păstrezi o stare de umilinţă şi deschidere faţă de învăţătura primită, aşa încât să ai

întotdeauna starea de spirit a unui învăţăcel. În felul acesta, vei avea întotdeauna o atitudine

receptivă şi primitoare pentru noile perspective şi cunoştinţe dobândite şi te vei opune bolii

dăunătoare a rigidizării categoriilor.

Disciplina meditaţiei

Este imposibil să nu te gândeşti la nimic. Încearcă, şi vei conştientiza faptul că încerci să fii

conştient de nimic – o cavalcadă de imagini şi gânduri îţi vor alerga prin minte, în ciuda

eforturilor tale de a le înăbuşi. Când întrebi pe cineva la ce se gândeşte şi îţi răspunde: „Oh, la

nimic”, ştii bine că acest lucru nu este adevărat. Întrucât mintea nu se închide niciodată,

întrebarea nu este dacă ne gândim sau medităm la ceva, ci mai degrabă la ce ne gândim şi în

ce direcţie se îndreaptă gândurile noastre.

Ascultă următorul proverb din vechime:

Seamănă un gând, şi culegi o faptă;

Seamănă o faptă şi culegi un obicei;

Seamănă un obicei şi culegi un caracter;

Seamănă un caracter şi culegi un destin.

Indiferent dacă ne place sau nu, noi semănăm întotdeauna gânduri, fiindcă minţile noastre se

îndreaptă întotdeauna către ceva. Experienţa meditaţiei discursive este universală, dar practica

meditaţiei direcţionate este rară. Disciplina aceasta constă în efortul de a alege în mod

deliberat obiectul asupra căruia să ne oprim gândurile şi în abilitatea de a reveni cu grijă

asupra acestuia, atunci când descoperim că ele s-au abătut.

Pagina 87 din 548

Aşa cum au atestat sfinţii din secolele trecute, meditaţia este o componentă integrantă a

spiritualităţii creştine, cu toate aceasta ea este rareori folosită în vremurile noastre. Mulţi

credincioşi au devenit suspicioşi faţă de ideea meditaţiei: ei cred că ea se referă doar la

tehnicile de golire a conştiinţei din budism, hinduism sau din mişcarea New Age. Dar

psalmistul spune clar că abordarea biblică a meditaţiei nu goleşte contiinţa, ci o umple cu

adevărurile Cuvântului revelat al lui Dumnezeu. A medita asupra Scripturii şi asupra

Persoanei şi lucrărilor lui Dumnezeu înseamnă a ne hrăni suflete, prin adâncirea rădăcinilor

noastre mai mult în pământul sfânt. Cu cât rădăcinile noastre sunt mai profunde, cu atît vom

da mai multă roadă (Isaia 37:31). Când ne concentrăm mintea, sentimentele şi voinţa asupra

Domnului şi asupra cuvintelor Lui (Iosua 1:8; Psalmul 1:2-3; Ioan 6:63), avem părtăşie cu El

şi manifestăm roada vieţii Lui din belşug (Ioan 15:4-8).

Apostolul Pavel a subliniat importanţa gâdurilor unui credincios atunci când i-a învăţat pe

coloseni să-şi fixeze mintea asupra lucrurilor de sus, nu asupra a ceea ce se găseşte pe pământ

(Coloseni 3:1-2). „Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii

pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului”

(Romani 8:5). De asemenea, apostolul i-a îndemnat pe Filipeni să se angajeze într-o formă

biblică de gândire pozitivă: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de

cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de

primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8). Practica

aceasta nu este deloc uşoară; este cu mult mai uşor să te laşi purtat de gânduri neadevărate,

dezonorante, greşite, necurate şi murdare şi să reflectezi asupra lucrurilor de reputaţie proastă,

fără valoare şi demne de condamnare. Bârfa şi spiritul critic ne atrag adesea mult mai uşor în

conversaţii despre alţi oameni decât aprecierea şi lauda. În plus, suntem mult mai înclinaţi să

vedem împrejurările în care ne găsim în termenii avantajelor care ne lipsesc decât în aceia ai

binecuvântărilor pe care le-am primit, de aceea rugăciunile noastre de cerere sunt mult mai

înflăcărate decât cele de mulţumire. (Dacă nu crezi lucrul acesta, încearcă să spui doar

rugăciuni de mulţumire timp de douăzeci de minute, şi vezi de câte ori simţi impulsul de a

aluneca în rugăciuni de cerere.) Nu uita că inima se deschide pentru lucrurilor asupra cărora

cugetă.

Iată câteva sugestii care te vor ajuta în această disciplină dătătoare de viaţă.

Alege pasaje scurte din Scriptură care ţi-au vorbit în mod deosebit. Unul sau două versete

pot să devină tema meditaţiei tale zilnice.

Pagina 88 din 548

Pune deoparte anumite momente pentru scurte perioade de meditaţie asupra textului pe

care l-ai ales în ziua respectivă. Aceste perioade pot fi înaintea meselor şi a pauzelor de

cafea, ori ai putea să foloseşti un ceas cu alarmă care sune la intervale regulate din zi

(începe scurta pauză de meditaţie imediat ce auzi soneria ceasului).

Foloseşte-ţi imaginaţia şi începe să vizualizezi conceptele din text în cât mai multe moduri

posibil. Pune-te în locul celui ce a rostit respectivele cuvinte şi plasează-te în contextul

istoric despre care vorbeşte versetul studiat.

Cugetă la fiecare cuvânt şi expresie a textului şi încearcă să dobândeşti cât mai multe

cunoştinţe din el. Abordează-l creator din mai multe unghiuri diferite şi roagă-L pe Duhul

lui Dumnezeu să te ajute în tot acest proces.

Personalizează pasajul, trecându-l la persoana întâi şi apoi roagă-te lui Dumnezeu folosind

ceea ce ai aflat. Angajează-te să urmăreşti şi să aplici adevărurile pe care le-ai descoperit

în el.

Laudă-L pe Dumnezeu şi închină-te Lui, pornind de la lucrurile pe care le-ai învăţat în

timpul meditaţiei zilnice.

Jim Downing sugerează în Meditation un plan care presupune citirea psalmilor din treizeci

în treizeci, primul psalm corespunzând zilei întâi a lunii. Cu cinci minute înainte de a

merge la culcare, citeşte psalmul pentru a doua zi, până când găseşti un verset care îţi

vorbeşte în mod deosebit. Apoi închide Biblia şi fă din el ultimul tău gând înainte de a

adormi. Dacă te trezeşti în timpul nopţii, gândeşte-te la acel verset. Dimineaţa citeşte toţi

cei cinci psalmi, cu versetul ales seara trecută în minte, şi lasă ca acesta să fie tema

meditaţiilor tale pe parcursul zilei.

Meditaţia direcţionează gândirea conştientă din timpul zilei şi este un mod excelent de a

practica prezenţa lui Dumnezeu. Obiceiul CLUC – Cuvântul Lui, Ultimul Cuvânt înainte

de culcare – programează subconştientul pentru timpul nopţii (Psalmul 636; Proverbe

6:22).

Singurul mod în care vei dobândi deprinderea de a medita este meditând, chiar şi atunci

când se pare că nu dă rezultate.

Disciplina rugăciunii

Conceptul de comunicare cu Dumnezeu, de vorbire directă şi deschisă cu El, aşa cum vorbim

cu un prieten apropiat, este unul din cele mai mari adevăruri ale Scripturii. John Piper a

observat în The Pleasures of God: „Rugăciunea este plăcerea lui Dumnezeu, fiindcă ea arată

Pagina 89 din 548

dimensiunile sărăciei noastre şi bogăţiile harului Său.” Când neglijăm rugăciunea sau când ea

devine un simplu apendice la slujire, puterea lui Dumnezeu este adesea absentă. E periculos

de uşor să ne pierdem dependenţa de Dumnezeu şi să alunecăm în capcana încrederii în forţele

proprii. Dar rugăciunea şi acţiunea sunt complementare, nu contradictorii, şi ar fi înţelept să le

suprapuem cât mai mult posibil. Slujirea creştină este cea mai eficientă atunci când

rugăciunea nu doar o precede, ci o însoţeşte mereu.

De ce trebuie să ne rugăm?

Există mai multe motive pentru care trebuie să facem din rugăciune centrul călătoriei noastre

spirituale. Am prezentat mai jos zece dintre ele:

1. Rugăciunea măreşte părtăşia şi intimitatea noastră cu Dumnezeu (Psalmul 116:1-2;

Ieremia 33:2-3).

2. Scriptura ne porunceşte să ne rugăm (Luca 18:1; Efeseni 6:18; 1 Tesalonicen 5:16-18; 1

Timotei 2:1).

3. Când ne rugăm, noi urmăm exemplul lui Cristos şi al altor oameni mari din Scriptură,

precum Moise şi Ilie (Marcu 1:35; Numeri 11:2; 1 Regi 18:36-37).

4. Prin rugăciune ne însuşim puterea lui Dumnezeu pentru viaţa noastră (Ioan 15:5; Fapte

4:31; Efeseni 3:16; Coloseni 4:2-4).

5. Când ne rugăm, primim un ajutor special de la Dumnezeu (Evrei 4:16).

6. Rugăciunea face o diferenţă reală (Luca 11:9-10; Iacov 5:16-18). William Temple a spus:

„Când mă rog, se întâmplă coincidenţe; când nu mă rog, ele nu se întâmplă.”

7. Rugăciunea dezvoltă înţelegerea şi cunoaşterea noastră cu privire la Dumnezeu (Psalmul

37:3-6; 63:1-8; Efeseni 1:16-19).

8. Rugăciunile noastre şi răspunsurile lui Dumnezeu ne dau bucurie şi pace în inimă (Ioan

16:23-24; Filipeni 4:6-7). Chiar dacă problemele cu care ne confruntăm nu dispar, prin

rugăciune dobândim o nouă perspectivă asupra lor, împreună cu pacea şi răbdarea de care

avem nevoie pentru a rămâne tari.

9. Rugăciunea ne ajută să înţelegem şi să împlinim scopurile lui Dumnezeu pentru viaţa

noastră (Coloseni 1:9-11).

10. Rugăciunea schimbă atitudinea şi dorinţele noastre (2 Corinteni 12:7-9).

Sugestii pentru cultivarea obiceiului de a ne ruga

Pagina 90 din 548

Alege timpul cel mai potrivit. Alege un anumit moment al zilei şi dedică-l numai rugăciunii

personale. Pentru cei mai mulţi dintre noi, perioada cea mai bună este dimineaţa, fiindcă am

fost împrospătaţi prin odihna de noaptea precedentă şi încă nu suntem absorbiţi de cerinţele

zilei. Acesta este deseori timpul pe care îl putem respecta cel mai consecvent, şi în timpul

rugăciunii de dimineaţă putem să dedicăm Domnului ziua întreagă. Este foarte înţelept să Îl

implicăm în procesul de luare a deciziilor, gândind şi planificând activităţile zilei în

rugăciune. „Dacă Dumnezeu nu este primul în gândurile şi în eforturile noastre dimineaţa, va

fi pe ultimul loc pentru tot restul zilei!” (E. M. Bounds).

Alege locul cel mai potrivit. Alege un loc unde va exista cea mai mică probabilitate să fii

întrerupt şi distras. Dacă se poate, găseşte un loc departe de telefon sau de masa de lucru.

Când timpul şi programul tău permit, ai putea să faci o plimbare în timp ce te rogi.

Stabileşte perioada minimă de rugăciune. Încearcă să fii realist – nu încerca prea mult de la

bun început, altfel rugăciunea ta va deveni mecanică şi descurajantă. Începe cu câteva minute

şi măreşte treptat perioada aceasta. Credincioşia la acest nivel va face să-ţi crească dorinţa de

a te ruga, şi vei ajunge să aştepţi cu nerăbdare momentele petrecute împreună cu Domnul. „În

rugăciunea, calitatea este întotdeauna mai bună decât cantitatea (Robert Coleman). Cu toate

acestea, calitatea nu trebuie să devină un substitut pentru cantitate. „Desigur, experienţa

tuturor oamenilor bun confirmă propoziţia că fără măsura cuvenită de devoţiune personală,

sufletul devine leneş” (William Wilberforce).

Fii consecvent. Socoteşte timpul de rugăciune ca pe o întâlnire zilnică pe care ai stabilit-o cu

Dumnezeu şi respectă-l ca atare. Dacă disciplina timpului regulat petrecut împreună cu

Dumnezeu nu este o prioritate maximă, viaţa ta spirituală va avea de suferit şi până la urmă va

afecta toate celelalte aspecte ale vieţii tale. Ia decizia fermă de a căuta Persoana, cunoaşterea

şi căile lui Dumnezeu, petrecând sistematic timp împreună cu El.

Concentrează-te asupra Persoanei lui Dumnezeu. Pregăteşte-ţi inima şi mintea pentru

rugăciune, eliberându-te de stres şi de griji şi predându-le Domnului. Este un obicei bun să

citeşti sau să meditezi asupra unui pasaj din Scriptură şi apoi să-ţi concentrezi atenţia asupra

prezenţei lui Cristos în viaţa ta. Odihneşte-te în prezenţa Lui, aruncând asupra Lui toate

îngrijorările tale, căci El Însuşi îngrijeşte de tine (cf. 1 Petru 5:7).

Vino înaintea Lui cu umilinţă. Te afli în prezenţa nemediată a Dumnezeului sfânt, care este ca

o lumină strălucitoare şi ca un foc mistuitor, şi înaintea Căruia totul este descoperit. Judecă-te

pe tine însuşi, ca să te asiguri că te apropii de El cu toată onestitatea şi deschiderea, fără

bariera păcatului nemărturisit, fiindcă Domnul urăşte păcatul şi înşelăciunea. Uneori devenim

Pagina 91 din 548

prea neglijenţi înaintea Aceluia care a adus în existenţă sute de miliarde de galaxii prin

Cuvântul Său.

Vino cu încredere la tronul Lui. Rugăciunea este importantă nu pentru lucrurile pe care le

cerem, ci pentru Persoana căreia ne adresăm. Roagă-te cu simplitate şi credinţă, şi încrede-te

în El aşa cum un copil se încrede în tatăl lui. Aşteaptă-te la supranatural – cere-I ceva ce

numai El poate să facă („Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” [Geneza 18:14]) şi

urmăreşte cu atenţie ce se întâmplă.

Roagă-te tot timpul în Duhul. „Nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte

pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Rugăciunile noastre trebuie să fie iniţiate şi

dinamizate de Duhul Sfânt, care „mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” (Romani

8:27).

Străduieşte-te să ţii o dietă echilibrată. Rugăciunea noastră trebuie să cuprindă toate

elementele: mărturisirea, adorarea, cererea (mijlocirea şi cererea propriu-zisă) şi mulţumirea.

De obicei părţile de adorare şi mulţumire ale rugăciunilor noastre sunt scurte.

Foloseşte pasaje scripturale în rugăciunile tale către Dumnezeu. Dacă personalizezi pasajele

Scripturii şi le readuci înaintea Domnului, tu integrezi acele pasaje în viaţa şi experienţa ta şi

gândeşti gândurile lui Dumnezeu, după El. (Scopul cărţilor mele Handbook to Prayer şi

Handbook to Renewal este să te călăuzească prin acest proces.)

Nu vorbi tu tot timpul. Deprinde-te să păstrezi tăcerea înaintea Domnului, ca să poţi fii

sensibil la îndemnurile Duhului Său. Drept răspuns, mărturiseşte-I acele domenii din viaţa ta

care sunt expuse păcatului, mijloceşte pentru alţii, roagă-te pentru înţelepciune şi supune-te

înaintea dorinţelor Lui.

Fă din rugăciune o parte a relaţiei tale cu alţi oameni. Rugăciunea personală este crucială,

dar ea nu trebuie să elimine rugăciunea colectivă. Rugăciunea trebuie să facă parte din viaţa

familiei şi din prieteniile creştine. Este deosebit de util să se stabilească un parteneriat de

rugăciune cu o altă persoană, o celulă de rugăciune cu câteva persoane, o părtăşie în rugăciune

cu mai multe persoane, ori un grup de rugăciune la biserică.

Planifică ocazii speciale de rugăciune în timpul anului. Ar fi bine să pui deoparte unul sau

două ocazii speciale (o dimineaţă, o seară, ori chiar o zi întreagă) pentru rugăciune personală

ori în cadrul unui grup mic. Acest lucru poate fi important mai ales atunci când este făcut în

contextul planificării pentru următoarele câteva luni ori atunci când trebuie luate decizii

cruciale.

Practică prezenţa lui Dumnezeu. Helmuth Thielicke a spus: „Rugăciunea nu mai este solul

activ al vieţii noastre, al căminului, aerul pe care îl respirăm.” Nu este suficient să dorim a

Pagina 92 din 548

avea una sau două momente speciale pe care să le dedicăm formal rugăciunii în cadrul unei

zile, ci trebuie să şi conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu pe parcursul întregii zile. În felul

acesta, fiecare activitate pe care o facem va fi îndeplinită în numele Domnului şi vom

conştientiza dependenţa noastră de El. Când lucrarea devine un substitut al rugăciunii, aceasta

va fi realizată prin eforturile noastre proprii şi ineficientă.

Un alt obicei dezirabil pe care ar trebui să-l cultivăm este să ne rugăm pentru oamenii pe care

îi vedem şi cu care vorbim. Acest lucru poate schimba în mod radical atitudinile şi obiceiurile

noastre. Un al treilea obicei benefic este să însoţim lucrarea noastră cu rugăciune. „Trebuie să

existe, nu rugăciune adăugată lucrării, ci rugăciune simultană cu lucrarea. Trebuie să începem,

să continuăm şi să ducem la bun sfârşit lucrarea noastră cu rugăciune. Rugăciunea şi acţiunea

vor fi astfel strâns legate” (Richard Foster).

Lectio divina

Vechea artă a lectio divina, sau a citirii sacre, a fost introdusă în Occident de către părintele

oriental al deşertului, Ioan Casian, la începutul secolului al V-lea. Ea a fost practicată de-a

lungul secolelor de către călugării cistercieni (de ex., Michael Casey, Sacred Reading and

Toward God) şi acum este în mare parte redescoperită de către comunitatea creştină. Această

abordare extraordinar de benefică îmbină disciplinele studiului, rugăciunii şi meditaţiei într-o

metodă puternică ce, dacă este aplicată cu consecvenţă, poate să revoluţioneze viaţa spirituală

a creştinului. Citirea sacră constă în patru elemente.

1. Lectio (citirea). Alege un text foarte scurt şi însuşeşte-ţi-l citindu-l de mai multe ori. De

obicei eu aleg un verset sau un pasaj scurt din capitolele pe care le citesc din Vechiul şi

din Noul Testament în cadrul citirii de dimineaţă a Bibliei.

2. Meditatio (meditaţia). Meditează câteva minute asupra cuvintelor şi expresiilor din textul

pe care l-ai citi. Reflectează la text, punându-ţi întrebări şi folosindu-ţi imaginaţia.

3. Oratio (rugăciunea). După ce ţi-ai însuşit pasajul, adu-l înaintea lui Dumnezeu sub forma

unei rugăciuni personalizate.

4. Contemplatio (contemplarea). Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceasta este partea cea mai

dificilă, căci ea constă din tăcere şi predare în prezenţa lui Dumnezeu. Contemplarea este

rodul interacţiunii dintre primele trei elemente; ea este comuniune născută din receptarea

adevărului divin cu mintea şi cu inima noastră.

Pagina 93 din 548

În ciuda multelor distrageri interioare şi a împrejurărilor când se pare că Dumnezeu tace,

perseverea în lectio divina aduce beneficii enorme. Voi discuta mai detaliat despre metoda

aceasta în secţiunea despre spiritualitatea devoţională.

Toate disciplinele menţionate în această secţiune pot contribui la instruirea noastră

spirituală, mai ales dacă ne ordonăm viaţa în aşa fel încât ele să devină obiceiuri.


Eşti mai atras spre disciplinele de abstinenţă decât spre cele de angajare? Ce îţi spune

acest lucru despre temperamentul tău? (Vezi şi apendicele A).

Citeşte descrierile sumare ale celor douăzeci de discipline şi spune care dintre ele te

atrag mai mult, şi care ţi se par mai puţin atrăgătoare? Evaluează-le după o scală de la

1 la 20, 1 însemnând cea mai atrăgătoare. Apoi reciteşte lista cu disciplinele de la 16 la

20. Ce ţi-ar fi necesar pentru a practica una ditre ele timp de o lună şi ce avantaje ai

avea în urma practicării ei?

Dintre disciplinele solitudinii, tăcerii, studiului, meditaţiei şi rugăciunii, care dintre ele

ţi se pare cea mai îndepărtată? Cum ai putea combina mai multe dintre aceste

discipline în timpul tău de părtăşie cu Domnul?

Pagina 94 din 548

FAŢETA 4



În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, viaţa spirituală a fost abordată experienţial, pe baza noii

identităţi a credinciosului în Cristos. Identificarea cu Cristos în răstignira şi învierea Lui

(Romani 6; Galateni 2:20) înseamnă că credinciosul a renunţat la vechea lui viaţă în schimbul

vieţii lui Cristos. Această abordare a spiritualităţii schimbă orientarea dinspre fapte spre har şi

dinspre legalism spre libertate, deoarece se concentrează pe recunoaşterea faptului că viaţa lui

Cristos este viaţa noastră.

Pagina 95 din 548

Capitolul 8




Spiritualitatea vieţii schimbate se concentrează asupra realităţii unei identităţi noi, dobândite

prin relaţia „în Cristos”, care poate să ne transforme dramatic, pe măsură ce o înţelegem tot

mai bine în experienţa noastră. Ea insistă că viaţa spirituală nu înseamnă încercarea de a face

diferite lucruri pentru Isus, ci ea este mai degrabă însuşirea a ceea ce El a făcut deja pentru noi

şi bazarea pe lucrările Lui. Capitolul de faţă pregăteşte cadrul pentru problema identităţii,

luând în discuţie nevoia de dragoste, acceptare, semnificaţie, identitate, competenţă şi

împlinire, pe care Dumnezeu a pus-o în noi.


Să înţelegem mai bine principiile implicate în spiritualitatea vieţii schimbate.

Să înţelegem caracterul lui Dumnezeu şi planui Său iubitor, izvorât din caracterul Lui.

Să înţelegem nevoia de dragoste, acceptare, semnificaţie, identitate, competenţă şi

împlinire, pe care Dumnezeu a pus-o în noi.

În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, viaţa spirituală a fost abordată experienţial, pe baza noii

identităţi a credinciosului în Cristos. Identificarea cu Cristos în răstignirea şi învierea Lui

(Romani 6; Galateni 2:20) înseamnă că credinciosul a renunţat la vechea lui viaţă în schimbul

vieţii lui Cristos. Această abordare a spiritualităţii schimbă orientarea dinspre fapte spre har şi

dinspre legalism spre libertate, deoarece se concentrează pe recunoaşterea faptului că viaţa lui

Cristos este viaţa noastră.

În anii de studiu la seminar, am participat la un curs memorabil de viaţă spirituală, predat de

Howard Hendricks. În prima jumătate a cursului, acesta a stabilit o serie de contraste şi a

subliniat că viaţa spirituală nu este:

O criză, ci un proces continuu

Bazată pe cunoaştere, ci pe ascultare.

Exterioară, ci interioară

Pagina 96 din 548

Automată, ci cultivată

Produsul energiei, ci al capacitării divine

Un vis, ci o disciplină

O experienţă neobişnuită, ci o experienţă normală

O listă de reguli, ci o relaţie vie

O obligaţie ce trebuie suportată, ci o bucurie.

Teoretică, ci extrem de practică.

În a doua parte a cursului, Hendricks a definit şi a dezvoltat viaţa spirituală, ca fiind „viaţa lui

Cristos reprodusă în credincios de puterea Duhului Sfânt, prin ascultarea supusă de Cuvântul

lui Dumnezeu.” Înţelegerea personală şi experienţială a „vieţii lui Cristos reprodusă în

credincios de puterea Duhului Sfânt” este centrală pentru ceea ce autori precum Hudson

Taylor, F. B. Meyer şi Charles Solomon au numit viaţa schimbată. Alţii au numit-o viaţa

veşnică (Andrew Murray), viaţa victorioasă (Charles Trumbell şi Bill Gillham), viaţa

superioară (Oswald Chambers), viaţa pe plan superior (Ruth Paxon), viaţa creştină normală

(Watchman Nee), plinătatea lui Cristos (Stuart Briscoe), viaţa salvatoare a lui Cristos (Ian

Thomas), viaţa din abundenţă (F. R. Havergal), secretul creştinului pentru o viaţa fericită

(Hannah Wihtall Smith), viaţa mai largă (A. B. Simpson) şi victoria asupra întunericului (Neil

T. Anderson).

Spiritualitatea vieţii schimbate se concentrează asupra realităţii unei identităţi noi, dobândite

prin relaţia „în Cristos”, care poate să ne transforme dramatic, pe măsură ce o înţelegem tot

mai bine în experienţa noastră. Această abordare a vieţii spirituale insistă de obicei pe o serie

de principii:

Înlocuirea vieţii fireşti a credinciosului cu viaţa lui Cristos. Cei ce sunt în Cristos s-au

„dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui” (Coloseni 3:9; Efeseni 4:22) şi s-au „îmbrăcat

cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut”

(Coloseni 3:10). Acest om nou a fost făcut „de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă

adevărul” (Efeseni 4:24).

Identificarea noastră cu Cristos în răstignirea, îngroparea, învierea şi înălţarea Lui

(Romani 6:2-11; Galateni 2:20; Efeseni 2:5-6; Filipeni 1:21; Coloseni 3:1-4). Lista de

afirmaţii din capitolul 2 ilustrează natura multilaterală a noii noastre identităţii în Cristos.

Spiritualitatea vieţii schimbate insistă pe relaţia „în Cristos” şi pe importanţa trăirii

personale a acestei relaţii şi a exprimării vieţii Lui în noi.

Pagina 97 din 548

Eliberarea noastră de sub legea păcatului şi a morţii, prin Duhul vieţii în Cristos Isus

(Romani 8:2). Elementul cheie al eliberării noastre de sub puterea păcatului este

răstignirea noastră împreună cu Cristos şi puterea Duhului care locuieşte în noi. Căci acum

noi nu mai suntem sub lege, ci sub har (Romani 6:14).

Trebuie să cunoaştem aceste adevăruri, să admitem prin credinţă că ele sunt reale, chiar

dacă simţămintele ne spun contrariul, şi să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu ca oameni

care acum suntem vii, din morţi cum eram (Romani 6:6-13). Chiar dacă simţămintele

noastre nu ne spun acelaşi lucru. Scriptura declară că, în Cristos, noi am devenit deja

sfinţi, copii ai luminii şi cetăţeni ai cerului (1 Corinteni 1:2; Efeseni 5:8; Filipeni 3:20).

Baza mântuirii noastre e totodată şi baza sfinţirii noastre (Galateni 3:2-3; 5:5; Coloseni

2:6). Întocmai cum am fost îndreptăţiţi prin har, prin credinţă, suntem şi sfinţiţi prin har,

prin credinţă. Noi nu facem faptele bune prin eforturile, prin realizările sau prin meritele

noastre trupeşti, ci ele derivă din puterea Duhului lui Cristos, care locuieşte în noi

(Galateni 5:16-25).

Zdrobirea, sau înţelegerea inadecvării resurselor şi eforturilor noastre, precum şi predarea

necondiţionată sunt părţi ale procesului de primirea lui Cristos ca viaţă a noastră (Romani

7:14-25; 12:1-2; 2 Corinteni 12:9-10; Galateni 5:24).

Numai Cristos poate să trăiască viaţa creştină, şi El face lucrul acesta în noi şi prin noi

(Ioan 15:1-8; cf. 2 Corinteni 2:14). Ca ramuri ale adevăratei viţe, noi nu creăm viaţa, ci

doar o primim prin legătura pe care o avem cu via. Viaţa nouă ce curge în şi prin noi se

manifestă în roadele pe care le producem, iar aceste roade nu numai că îi hrănesc doar pe

alţii, ci conţin totodată şi seminţele pentru reproducerea lor ulterioară. Viaţa aceasta este

susţinută prin primirea lui Cristos şi prin rămânerea noastră în El, ca mlădiţe ale lui

Cristos, viţa-de-vie.

Avem nevoie de „un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui” ca să

trecem de la cunoaşterea cognitivă la cunoaşterea personală şi experienţială a acestor

adevăruri spirituale (Efeseni 1:17-19; Coloseni 1-9). Trebuie să deschidem larg ochii

inimii noastre, ca să putem pricepe natura noii noastre chemări, moşteniri şi puteri

(Efeseni 1:18-19).

Viaţa spirituală este un proces orientat mai degrabă dinspre interior spre exterior decât

dinspre exterior spre interior (Efeseni 3:16-19). Tatăl este Cel ce ne întăreşte „în putere,

prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Efeseni 3:16). În felul acesta, sfinţirea este o

dinamică divin-umană, în care lucrarea noastră („duceţi până la capăt mântuirea voastră,

cu frică şi cutremur” [Filipeni 2:12]) este o expresie a lucrării interioare îndeplinite de

Pagina 98 din 548

Dumnezeu („Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui,

şi voinţa şi înfăptuirea”[Filipeni 2:13]).

Viaţa schimbată nu ţine de încercarea noastră de a face diferite lucruri pentru Isus, ci mai

degrabă de revendicarea şi de bazarea noastră pe ceea ce El a făcut deja pentru noi

(Galateni 2:20). Natura nouă pe care o avem în El este acum identitatea noastră cea mai

profundă, iar păcătuirea este incompatibilă cu noile făpturi care am devenit ca şi copii ai

lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:17; 1 Ioan 2:1-2; 3:1-10). Câtă vreme ne aflăm în trupurile

noastre vechi, vom simţi atracţia vechilor credinţe, atitudinii şi dispoziţii, dar trebuie să ne

vedem ca fiind nişte oameni noi, adoptaţi în familia lui Dumnezeu, care nu trebuie să

cedeze ispitelor cărnii (Romani 8:12-17).

Ideile şi binefacerile spiritualităţii vieţii schimbate sunt uneori întunecate de o teologie greşită.

Este bine cunoscut faptul că susţinătorii acestei teologii alunecă în erorile perfecţionismului

(noi nu mai păcătuim, sau pocăinţa pentru păcat nu mai este necesară) şi ale pasivităţii (viaţa

creştină Îi aparţine în întregime lui Isus şi deloc mie, aşa că eu nu mai trebuie să mă străduiesc

deloc, ci doar să-L las pe Dumnezeu să facă totul). Unii învăţători ai vieţii schimbate au

alunecat într-o formă de gnosticism experienţial, propovăduind că atunci când oamenii ajung

să înţeleagă Crucea şi identitatea lor în Cristos, totul se schimbă brusc şi primesc o victorie

permanentă. Unii pot avea parte de o înţelegere dramatică a unirii lor cu Cristos şi să renunţe

la zădărnicia acceptării bazate pe performanţă, dar alţii vor înţelege aceste adevăruri legate de

identitate doar treptat. Viaţa spirituală nu trebuie redusă la o experienţă ori la o serie de

experienţe cu caracter spontan, oricât de importante ar fi acestea. Spiritualitatea implică şi un

proces de transformare, prin intermediul căruia ne conformăm treptat la chipul lui Crisots în

ce priveşte caracterul şi comportamentul.

Secţiunea aceasta va selecta punctele forte ale învăţăturii vieţii schimbate şi va căuta să ofere

o perspectivă echilibrată asupra ei, care consideră că aceste adevăruri sunt contribuţii

valoroase la abordarea mai largă a vieţii spirituale.

Însă înainte de a face acest lucru, vom analiza caracterul şi planul lui Dumnezeu, nevoile pe

care El le-a pus în noi şi răspunsul dat de noi planului Său de a ne satisface nevoile prin noua

poziţie pe care o deţinem ca membrii ai unei familii spirituale, ai unui trup spiritual şi ai unui

templu spiritual.

Pagina 99 din 548

CARACTERUL ŞI PLANUL LUI DUMNEZEU

Oamenii care nu au o relaţie cu Creatorul lor personal sunt flămânzi după dragoste, fericire,

semnificaţie şi împlinire, dar nimic din ce oferă planeta noastră nu poate să satisfacă pe deplin

aceste dorinţe. În teorie, creştinul recunoaşte că numai Dumnezeu poate să împlinească

nevoile lui, dar în practică mulţi credincioşi abia se deosebesc de necreştini în ce priveşte felul

cum încearcă să-şi împlinească respectivele nevoi. Aceasta, fiindcă nu înţeleg unul din cele

mai importante principii ale Scripturii: dragostea, bucuria şi pacea nu pot fi obţinute atunci

când căutarea lor devine un scop în sine; ele sunt surplusul şi produsul secundar al căutării lui

Dumnezeu.

Moise s-a rugat în pustie: „arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere

înaintea Ta” şi Dumnezeu i-a răspuns: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă”

(Exodul 33:13-14). Şi noi trebuie, la fel ca Moise, să cerem în rugăciune să-L cunoaştem pe

Dumnezeu şi căile Lui. Când Îl punem pe El pe primul loc, toate celelalte îşi găsesc locul

potrivit.

Uneori, când cerem mai multă cunoaştere şi creştere spirituală, noi trecem cu vederea ori

uităm adevărurile de bază ale credinţei. Dacă nu ne amintim să ne întoarcem la doctrinele de

bază ale Bibliei şi să clădim pe ele, progresul nostru spiritual va fi înăbuşit. Cel mai important

dintre aceste adevăruri esenţiale se referă la caracterul lui Dumnezeu, şi în acest pământ sfânt

este înrădăcinată viaţa creştină.

Caracterul lui Dumnezeu este fundamental pentru orice altceva. El ne-a revelat în Scriptură

persoana, puterea şi atributele Sale. În ce priveşte persoana Sa, El este Creatorul existent prin

sine, infinit, etern şi neschimbător al tuturor lucrurilor. În ce priveşte puterea, numai El este

omniprezent, omnipotent şi omniscient. În ce priveşte atributele, între acestea se numără

sfinţenia, dreptatea, credincioşia, dragostea şi bunătatea. Nu putem spera să înţelegem viaţa

spirituală dacă nu ne agăţăm strâns de adevărul despre caracterul lui Dumnezeu, mai ales de

dragostea şi de bunătatea Lui.

Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în faptul că El este un dătător. El a dăruit încă de la

început, deşi oamenii mai mult au refuzat darurile lui decât le-au primit. Esenţa dragostei este

să dea şi să caute binele suprem al primitorului lor.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine

crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Ioan 3:16 (subl. ns.)

Pagina 100 din 548

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Cristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.

Efeseni 5:25 (subl. ns.)

Dacă vrem să înţelegem ce a făcut Dumnezeu pentru noi, trebuie să credem că toate acţiunile

Lui sunt născute din dragoste. Când iubeşte, Dumnezeu este pur şi simplu El Însuşi (1 Ioan

4:8).

Bunătatea lui Dumnezeu se manifestă în planul Lui de a aduce mântuirea pe pământ şi în

intenţia Lui ultimă în ce priveşte omenirea. Dorinţa Lui este „să arate în veacurile viitoare

nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus” (Efeseni 2:7).

El vrea să fie veşnic bun cu noi şi doreşte să ne dea bucurie. Dumnezeu lucrează întotdeauna

pentru binele nostru – El iniţiază răscumpărarea, binecuvântările, frumuseţea şi scopul în

viaţă. Scriptura descrie relaţia pe care Dumnezeu o doreşte cu noi în termenii relaţiei dintre un

păstor şi oile sale, dintre un tată şi copiii săi, dintre un soţ şi soţia lui.

Însă oile se pot rătăci, copiii se pot răzvrăti şi soţia poate să fie necredincioasă. Răzvrătirea şi

respingerea dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu au dus la problema răului şi a suferinţei. Cu

toţii trăim într-o lume a durerii, a nedreptăţii, a bolii şi a morţii, iar în mijlocul tuturor acestora

este uşor să Îl învinovăţim pe Dumnezeu pentru problemele cu care ne confruntăm. Însă

mediul nostru înconjurător a fost distrus de către păcat, şi păcatul este contrar caracterului lui

Dumnezeu. Cristos a intrat în mediul nostru caracterizat prin rău natural şi moral ca să

înfrângă păcatul şi moartea. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece

lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Dacă vrem să-L înţelegem pe

Dumnezeu şi bunătatea Lui, trebuie ca în faţa suferinţelor vieţii să ne lipim strâns de

caracterul Lui:

Domnul este milostiv şi plin de îndurare,

îndelung răbdător şi plin de bunătate.

Domnul este bun faţă de toţi,

şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.

Psalmul 145:8-9 (subl. ns.)

Cu cât înţelegem mai bine dragostea şi bunătatea din caracterul lui Dumnezeu, cu atât vom fi

tentaţi mai puţin să credem că El îşi îndeplineşte planurile în detrimentul nostru. Este

întotdeauna în avantajul nostru să ne conformăm voii Lui, căci aceasta duce la binele nostru

suprem. Ascultarea faţă de Dumnezeu produce bucurie şi împlinire; neascultarea produce

Pagina 101 din 548

suferinţă şi frustrare. Există întotdeauna mai multă durere în neascultare decât în credincioşie.

Tot ce ne cere Dumnezeu să facem este pentru binele nostru; tot ce ne cere El să evităm este

dăunător. Aceasta este ceea ce Evelyn Underhill numeşte „sănătatea sfinţeniei”.

Dată fiind identitatea lui Dumnezeu, El este de încredere. Planul Lui reflectă caracterul Lui.

Planul acesta a implicat creaturi nevinovate făcute după chipul Lui, care urmau să se dezvolte

din punct de vedere fizic, intelectual, emoţional şi spiritual în aşa fel încât să-L slăvească pe

Dumnezeu, devenind tot mai asemănători Lui şi arătând întregului univers frumuseţea creaţiei

Lui. Latura spirituală şi cea spirituală a omului erau perfect integrate, iar copiii Lui Dumnezeu

urmau să se bucure nestânjeniţi de părtăşia cu El şi unii cu alţii.

Dar dragostea implică întotdeauna o alegere, iar scopul bun şi iubitor al lui Dumnezeu a fost

deformat de răzvrătirea omului. Confruntaţi cu decizia de a rămâne în viaţa lui Dumnezeu sau

de a-şi organiza singuri viaţa, bărbatul şi femeia au căutat să se pună pe ei înşişi la baza

propriei lor semnificaţii. Astfel, ei au devenit păcătoşi prin natura lor şi opuşi caracterului lui

Dumnezeu. Frumuseţea a fost înlocuită cu urâţenia, sfinţenia cu răul, bunătatea cu cruzimea,

generozitatea cu lăcomia, dragostea cu ura, pacea cu violenţa, siguranţa cu frica şi bucuria cu

mânia. Moştenirea adamică a morţii fizice şi spirituale a trecut din generaţie în generaţie, şi

nimeni nu a scăpat neatins de păcat.

Lăsaţi singuri, niciunul dintre noi nu poate să îndeplinească scopul pentru care am fost creaţi.

Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri – după Cădere, El a început imediat să pună în aplicare

un plan care urma să restaureze omenirea la intenţia lui ultimă. Dumnezeu nu este doar

Creatorul nostru, ci e şi Răscumpărătorul nostru; în Cristos, El ne-a dat posibilitatea să primim

o nouă ereditate. Scoţându-ne din linia genealogică a lui Adam şi plasându-ne în linia

genealogică a lui Cristos, El ne-a pus încă o dată într-o poziţie unde putem să etalăm gloria

spiritului, sufletului şi trupului nostru. În felul acesta, Dumnezeu demonstrează, prin noi,

întregii creaţii că El este cine spune că este.

NATURA NOASTRĂ VECHE ŞI NATURA NOASTRĂ NOUĂ

Înainte de Cădere, oamenii trăiau în armonie cu Dumnezeu şi cu mediul lor. În nevinovăţia

lor, ei erau vii faţă de Dumnezeu în duhurile lor şi se bucurau de o comuniune zilnică şi

directă cu El. Părtăşia aceasta se reflecta în mintea, emoţiile şi voinţa lor în continuă

dezvoltare şi expansiune. Trupurile lor erau fără cusur şi adaptate la lumea perfectă în care

trăiau; ei erau întru totul potriviţi cu creaţia extraordinară din jurul lor.

Pagina 102 din 548

Dar din cauza răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu, oamenii şi lumea lor s-au schimbat radical.

Aceştia au cunoscut moartea spirituală, adică duhurile lor s-au despărţit de Dumnezeu. Când

duhurile lor au murit, s-a născut natura lor păcătoasă, iar mintea, emoţiile şi voinţa lor au

ajuns sub stăpânirea păcatului, cu efectele lui deformatoare. Trupurile lor au început şi ele să

se deterioreze; bolile fizice şi moartea au devenit nişte realităţi dure. Suferinţa şi răul s-au

răspândit, şi creaţia însăşi a fost supusă stricăciunii (Romani 8:20-22).

Oamenii căzuţi păcătuiesc deoarece sunt păcătoşi prin natura lor. Ei nu sunt păcătoşi deoarece

comit anumite păcate. În afara lucrării răscumpărătoare a lui Cristos, am fi separaţi de

Dumnezeu fără speranţa restaurării, fiindcă „cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui

Dumnezeu” (Romani 8:8). Dar în dragostea şi bunătatea Lui, Dumnezeu a asigurat o cale

pentru a ne elibera din robia păcatului şi a morţii. Când oamenii îşi pun încrederea în Cristos,

ei devin creaturi noi (2 Corinteni 5:17) şi duhul lor este în deplină armonie cu Dumnezeu. „Şi

dacă Cristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul

vostru este viu, din pricina neprihănirii” (Romani 8:10). Omul cel nou al credinciosului este

după asemănarea lui Dumnezeu şi a fost „făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi

sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24).

Spre deosebire de cei căzuţi, credincioşii răscumpăraţi pot să nu păcătuiască. Când umblă în

Duhul, ei Îi sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi se aseamănă cu Cristos. Dar în viaţa creştinului se dă

o luptă între omul interior şi omul exterior. Omul interior se supune cu bucurie legii lui

Dumnezeu (Romani 7:23). Identitatea noastră cea mai profundă ca fiinţe spirituale a fost

transformată, dar răscumpărarea noastră nu este completă. Încă mai aşteptăm „răscumpărarea

trupului nostru” (Romani 8:23), când vom fi aduşi la conformarea cu gloria trupului înviat al

lui Cristos (Filipeni 3:21). Atunci omul interior şi omul exterior vor fi perfect integraţi, noi

vom fi eliberaţi de puterea păcatului, iar mintea, emoţiile şi voinţa noastră se vor găsi continuu

sub stăpânirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Însă până va veni ziua aceea, suntem chemaţi

să-I permitem lui Dumnezeu să conformeze treptat omul nostru exterior la dreptatea şi

sfinţenia care au fost create în omul nostru interior în momentul mântuirii. Nu putem să ne

comportăm mereu în moduri diferite faţă de ceea ce credem despre noi înşine. Bătălia este

cumplită, dar trebuie să înţelegem că războiul acesta se dă între creatura nouă care am devenit

în Cristos (2 Corinteni 5:17) şi rămăşiţele muritoare ale omului vechi care am fost în Adam

(Romani 5:12-21).

Pagina 103 din 548

NEVOILE NOASTRE PUSE ÎN NOI DE DUMNEZEU

Conflictul acesta din viaţa credinciosului între omul interior şi omul exterior, războiul acesta

între duh şi trup, se vede cel mai bine în domeniul nevoilor noastre fizice şi psihologice, şi în

ceea ce facem pentru a le împlini. Aceste nevoi sunt legitime şi Dumnezeu este Cel ce le-a

plantat în noi, iar intenţia Lui este să ni le satisfacă şi să ne atragă astfel la Sine. Avem o

motivaţie inerentă să urmărim împlinirea nevoilor noastre, dar este foarte uşor să ne lăsăm

înşelaţi de gândirea lumii şi să credem că ni le putem împlini altundeva decât în mâna lui

Dumnezeu. Acest lucru poate duce numai la frustrare, fiindcă nicio persoană, nicio posesiune

sau nicio poziţie nu poate înlocui ceea ce numai Dumnezeu poate să facă.

Pe lângă nevoile fizice precum hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, odihna şi protecţia de

pericole, noi avem şi un set de nevoi psihologice, care au legătură cu sentimentul valorii

personale. Acestea au fost enumerate în diferite feluri, dar pentru scopurile urmărite de noi

aici va fi util să le împărţim în două categorii majore.

Dragostea şi acceptarea

Toţi avem nevoie de siguranţa ce se naşte în noi atunci când ne simţim iubiţi şi acceptaţi de

cel puţin o altă persoană. Omul este incomplet fără sentimentul apartenenţei şi fără credinţa că

este cineva căruia îi pasă în mod sincer că el există. Problema este că, în experienţa noastră,

această nevoie este doar imperfect satisfăcută şi în multe cazuri, aproape deloc. Respingerea

bazată pe înfăţişare, directă sau indirectă, de către părinţi, colegi şi societate duce la un

sentiment de insecuritate şi la convingerea că trebuie să câştigăm acceptarea şi dragostea

altora. Unii oameni se străduiesc din greu să obţină aprobarea altora (bazându-se adesea pe

aspectul fizic), în timp ce alţii încearcă să ignore acest domeniu, compensându-l cu unul din

celelalte domenii.

Semnificaţia şi identitatea

Oamenii au nevoie de un sentiment al valorii şi al identificării cu cineva sau cu ceva mai mare

decât ei înşişi. Ei trebuie să simtă că sunt valoroşi şi că viaţa lor are un sens. Dar respingerea

bazată pe persoană, directă sau indirectă, ameninţă sentimentul nostru de valoare personală şi

de scop în viaţă. Acest lucru poate să ducă la sentimente de inferioritate şi la diverse încercări

de a câştiga semnificaţie, bazate adesea pe statut. Mulţi oameni caută identitate şi valoare

Pagina 104 din 548

alergând după partenerul potrivit, trăind în cartierul potrivit, conducând maşina potrivită,

purtând îmbrăcămintea potrivită sau având prietenii potriviţi. Cei ce nu se descurcă foarte bine

în acest domeniu, vor încerca să exceleze într-unul din celelalte domenii, pentru a minimaliza

eşecul.

Competenţa şi împlinirea

O altă nevoie umană universală este sentimentul competenţei şi al împlinirii, care vine din

credinţa că omul trăieşte cu un rost şi că realizează ceva durabil. Acest sentiment este

deformat de experienţe directe sau indirecte de respingere pe bază de performanţă, care poate

duce la sentimente de inadecvare personală. Mulţi oameni caută să-şi valideze valoarea şi să

găsească împlinire prin realizări şi prin performanţe. Încercarea aceasta poate lua forma

realizărilor în domeniul cunoaşterii, muzicii, sportului, dar ea este proeminentă mai ales ca

factor motivator în urmărirea unei cariere de succes. Încă o dată, cine nu se descurcă bine în

acest domeniu, va căuta să compenseze, insistând asupra unuia din celelalte domenii.

Astfel, oamenii caută în general să-şi valideze valoarea personală prin înfăţişare, statut şi

talent. Duse suficient de departe, eforturile de a găsi dragoste şi acceptare sfârşesc în

senzualitate şi imoralitate; eforturile de a găsi semnificaţie şi identitate sfârşesc în materialism

şi lăcomie; şi eforturile de a găsi competenţă şi împlinire sfârşesc în competiţie excesivă şi

agresiune. În cazurile extreme, acestea pot duce la perversiune, hoţie şi violenţă.

Este o amăgire să ne îndreptăm spre persoane, lucruri şi împrejurări pentru a ne împlini

nevoile, fiindcă niciuna dintre acestea nu ni le pot satisface pe deplin. Totuşi, mulţi credincioşi

cad în această capcană, aplicând uneori o poleială creştină peste aceleaşi procese zadarnice

folosite de către necreştini. Dumnezeu a pus în inima noastră veşnicia (Eclesiastul 3:11), şi

numai El poate să umple golul din ea. Aceasta nu înseamnă că este greşit să ne preocupăm de

înfăţişarea, de posesiunile sau de realizările noastre. Orice facem ca „trimişi împuterniciţi ai

lui Cristos” (2 Corinteni 5:20) trebuie să se caracterizeze prin excelenţă, fiindcă este făcut

pentru gloria lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31; Coloseni 3:23). Dar dacă bucuria şi pacea

noastră depind de felul cum arătăm, de ceea ce posedăm sau de performanţele noastre, noi nu

căutăm la Creatorul, ci mai degrabă la creaţie, împlinirea nevoilor noastre, puse în noi de

Însuşi Dumnezeu.

În capitolul următor, vom analiza planul prin care Dumnezeu vrea să împlinească nevoile

noastre şi răspunsul nostru la planul lui Dumnezeu.

Pagina 105 din 548


Care dintre cele zece principii ce rezumă viaţa schimbată ţi se par cele mai clare? Care

dintre ele ţi se par cele mai îndepărtate şi mai neclare? Care sunt primele tale impresii în

privinţa punctelor tari şi punctelor slabe ale acestei abordări de formare spirituală?

Explică în propriile tale cuvinte care este esenţa vieţii schimbate.

Cum decurge planul lui Dumnezeu din caracterul Lui şi în ce fel îl reflectă?

Cum înţelegi tu omul cel vechi şi omul cel nou?

Care dintre cele trei categorii de nevoi psihologice ţi se pare cea mai importantă? Încotro

te îndrepţi de obicei pentru împlinirea respectivelor nevoi?

Pagina 106 din 548

Capitolul 9


Planul lui Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor noastre


În Cristos, noi am devenit membri ai unei familii spirituale, ai unui trup spiritual şi ai unui

templu spiritual, iar prin această nouă identitate, Dumnezeu poate să ne satisfacă nevoile cele

mai adânci. Procesul cunoaşterii, bazării pe Dumnezeu şi predării înaintea Lui ca oameni noi

care am primit viaţa lui Cristos îmbogăţeşte înţelegerea noastră referitoare la trăirea prin har

(Romani 6).


Să apreciem cum se cuvine planul lui Dumnezeu de a ne împlini cele mai adânci nevoi

prin participarea noastră la o familie spirituală, la un trup spiritual şi la un templu spiritual.

Să fim încurajaţi să răspundem la planul măreţ lui Dumnezeu de a cunoaşte, a ne baza pe

El şi a ne preda Lui.

Să înţelegem mai bine ce înseamnă a avea în noi viaţa lui Cristos.

Să dorim mai mult evitarea tendinţei, uneori subtile, spre legalism sau spre libertinism,

prin creşterea libertăţii noastre.

Dacă ne încredem în Cristos, suntem puşi în poziţia de a fi restauraţi la intenţia desăvârşită a

lui Dumnezeu pentru poporul Lui. Cristos ne-a răscumpărat, plătind pedeapsa pentru păcatele

noastre şi izbăvindu-ne din robia păcatului.

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.

Efeseni 1:7

El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei

Lui,în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.

Coloseni 1:13-14

Pagina 107 din 548

Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur,

Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul

cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe

cruce.

Coloseni 2:13-14

Ca urmare a răscumpărării noastre, cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu au fost ispăşite, ori

satisfăcute, iar noi am fost îndreptăţiţi, sau declaraţi drepţi, de către Dumnezeul cel viu

(Romani 3:24; Tit 3:7); de asemenea, dreptatea lui Cristos ne-a fost imputată, sau pusă în

contul nostru (Romani 5:18-19; 2 Corinteni 5:21). Întrucât bariera păcatului a fost îndepărtată,

acum noi suntem reconciliaţi cu Dumnezeu şi avem acces deplin la El; fiind copiii Lui

adoptaţi, putem să-I spunem „Aba, adică Tată” (Romani 8:15). Mai mult, omul nostru cel

vechi a fost răstignit împreună cu Cristos, aşa încât ne-am identificat cu El în moartea,

îngroparea, învierea şi înălţarea Lui la dreapta Tatălui (Romani 6:3-11; Galateni 2:20; Efeseni

2:5-6; Coloseni 3:1-4). Fosta noastră identitate în Adam a fost dată morţii, iar identitatea

noastră nouă şi eternă în Cristos a devenit o realitate vie, atunci când ne-am pus încrederea în

El.

Fără Cristos, nu am fost în armonie cu Dumnezeu; viaţa noastră era dominată de egoism şi

eram decişi să folosim oamenii, lucrurile şi împrejurările pentru satisfacerea nevoilor noastre.

Dar în Cristos, suntem în armonie cu Dumnezeu; acum viaţa trebuie să ne fie dominată de Cel

ce ne-a împlinit deja pe deplin nevoile.

O FAMILIE SPIRITUALĂ

Dumnezeu Tatăl doreşte să creeze o comunitate de fiinţe spirituale, cărora să li Se poată

revela pe Sine, de la care să poată primi gloria, lauda şi onoarea cuvenite numelui Său şi cu

care să poată avea o relaţie de dragoste împărtăşită (Efeseni 1:4-6). Dorinţa aceasta se

realizează în planul Lui de a crea o familie spirituală pe care s-o poată iubi şi accepta în

părtăşie eternă (Galateni 4:4-7; Efeseni 2:19). Noi suntem această familie, şi Cristos este

întâiul născut în ea (Coloseni 1:18).

Ca membrii ai familiei lui Dumnezeu, nevoia noastră de dragoste şi acceptare necondiţionată

este întru totul satisfăcută. Noi suntem în siguranţă în dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu.

Chiar şi atunci când ne-am răzvrătit împotriva Lui, ca duşmani ai Lui, El Şi-a arătat dragostea

Pagina 108 din 548

faţă de noi „prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi”

(Romani 5:8).

Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile,

nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu

vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul

nostru.

Romani 8:38-39

Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem.

1 Ioan 3:1

UN TRUP SPIRITUAL

Fiul lui Dumnezeu doreşte să creeze o comunitate de fiinţe spirituale, al căror Cap să fie El, şi

cu care şi prin care să domnească peste întreaga creaţie (Efeseni1:9-10,22-23). Dorinţa aceasta

se realizează în planul Lui de a crea un trup spiritual ce are semnificaţie şi identitate ca

extensie a încarnării lui Cristos (Efeseni 1:9-12). Noi suntem trupul acesta, şi Cristos este

Capul (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18).

Ca părţi individuale ale trupului lui Cristos, nevoia noastră de semnificaţie şi identitate reală

este întru totul satisfăcută. Noi avem semnificaţie şi scop datorită identităţii noastre în

Cristos. Dumnezeu ne-a mântuit nu pentru faptelor noastre, ci „ci după hotărârea Lui şi după

harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9).

Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la

inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L

iubesc.”

1 Corinteni 2:9

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa

cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie şi la o

moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.

1 Petru 1:3-4

Pagina 109 din 548

UN TEMPLU SPIRITUAL

Dumnezeu Duhul Sfânt doreşte să creeze o comunitate de fiinţe spirituale care să primească şi

să reflecte asemenea cu Dumnezeu, şi care să-L glorifice pentru totdeauna (Efeseni 2:21-22).

Dorinţa aceasta se realizează în planul Lui de a crea un templu spiritual de pietre vii, în care să

Îşi poată investi asemănarea şi puterea, care să aibă competenţa de a-L sluji şi glorifica veşnic

(1 Petru 2:4-5). Noi suntem templul acesta, şi Cristos este piatra din capul unghiului (Efeseani

2:20).

Ca pietre vii în templul lui Dumnezeu, nevoia noastră de competenţă şi de împlinire durabilă

este întru totul satisfăcută. Duhul Sfânt a binecuvântat orice credincios cu daruri spirituale, iar

noi am primit timp, prilejuri şi abilităţi pentru a împlini scopurile Lui pentru noi. Ceea ce

facem prin puterea Lui va dura veşnic.

Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.

Coloseni 1:29

Şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui,

în omul dinăuntru.

Efeseni 3:16

Ca exerciţiu, citeşte următoarele versete şi vezi cum se raportează ele la cele trei nevoi

personale ale noastre: 1 Corinteni 1:5-9; 2 Corinteni 1:21-22; 2:14; 3:4-6; Galateni 4:4-7;

Efeseni 1:6, 9-12, 18; 2:10; 3:11-12, 16-20; 5:2; 6:10-18; Filipeni 2:13; Coloseni 1:11, 21-22,

27: 3:3; 2 Timotei 1:7; 1 Petru 1:5.

Ca urmaşi ai lui Isus, trebuie să privim dincolo de oameni, lucruri şi împrejurări pentru

satisfacerea nevoilor noastre. Toate acestea sunt instabile şi inadecvate, şi dacă ne bazăm pe

ele, vom cădea. Îndreptarea în direcţia firii pământeşti nu va rezolva nevoile noastre; în cel

mai bun caz, ne poate oferi doar o faţadă înşelătoare pentru siguranţă şi semnificaţie. În

schimb, trebuie să avem îndrăzneala de a crede că chiar dacă totul ne-ar fi luat, Dumnezeul

nostru ne este suficient. Aceasta nu minimalizează faptul că e dureros când relaţiile se rup şi

când ne confruntăm cu eşecul şi cu respingerea. Asemenea lucruri sunt dureroase, dar ele nu

ne pot distruge când ne derivăm imaginea de sine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Din

perspectivă absolută, noi suntem iubiţi, avem semnificaţie şi suntem competenţi, dar numai în

El şi numai în cadrul planului la care El ne cheamă.

Pagina 110 din 548

Atunci de ce atâţia credincioşi se comportă ca nişte necreştini când se pune problema

siguranţei, sensului şi împlinirii în viaţă? Răspunsul rezidă în faptul că există trei forţe

puternice care se opun umblării noastre în Duhul: carnea, lumea şi Diavolul (Efeseni 2:2-3).

Carnea este puterea sau „legea păcatului” ce se găseşte în mădularele noastre (Romani 7:14-

25). Ea nu este acelaşi lucru cu „omul cel vechi”, care a fost omorât pe cruce (Romani 6:6).

Deşi venind la Cristos am primit un Duh nou, suntem încă închişi în acelaşi trup, cu nevoile şi

poftele lui fizice. Iar spiritul sau personalitatea noastră (mintea, emoţiile şi voinţa) nu s-a

transformat instantaneu. Vechile atitudini, valori, obiceiuri şi acţiuni nu au fost eradicate, ci

continuă să iasă la suprafaţă. Procesele noastre mentale, emoţionale şi voliţionale trebuie să

fie aduse treptat la conformarea cu persoana nouă care am devenit în Cristos, dar acest lucru

necesită timp, voinţă şi lucrarea Duhului Sfânt. Am fost programaţi să gândim că identitatea

noastră se bazează pe ceea ce cred alţii sau pe ceea ce credem noi înşine despre noi, şi nu pe

ceea ce crede Dumnezeu despre noi.

Această programare este în general produsul celei de-a doua din cele trei forţe, adică al lumii.

Trăim într-o cultură care promovează valori şi perspective ce sunt total opuse perspectivei

biblice. Împrejurările în care ne găsim sunt copleşitor de reale, aşa încât pierdem din vedere

cine suntem în Cristos. Deşi Scriptura ne spune că suntem călători şi străini pe pământ şi că

cetăţenia noastră este în cer, suntem înclinaţi să trăim ca şi cum existenţa fizică este realitatea

supremă. Dacă nu ne reprogramăm continuu mintea cu adevărurile Scripturii, vom fi profund

influenţaţi de cultura ce ne spune să ne căutăm sensul în hedonism şi în materialism.

A treia forţă care acţionează împotriva vieţii noastre spirituale este Diavolul. Satan şi demonii

lui folosesc lumea şi firea pământească ca să-şi îndeplinească scopul de a distruge viaţa

creştinilor şi de a-i face inactivi. Dar Satan ne poate oprima numai dacă suntem controlaţi de

firea pământească. El nu poate să înfrângă viaţa lui Cristos din noi.

Toate aceste trei forţe se luptă împotriva vitalităţii spirituale a credinciosului şi este esenţial în

acest război să cultivăm o perspectivă mai degrabă eternă decât temporală. Totul atârnă de

felul cum răspundem la planul lui Dumnezeu, prin care doreşte să satisfacă nevoile noastre la

un nivel personal.

RĂSPUNSUL NOSTRU LA PLANUL LUI DUMNEZEU

În Romani 6, Pavel descrie un proces triplu ce merge dinspre omul interior spre omul exterior

şi îl aliniază pe credincios la adevărul spiritual. Acesta porneşte de la cunoaşterea identităţii

Pagina 111 din 548

noastre în Cristos (6:3-10), progresează spre acceptarea realităţii acestor adevăruri (6:11) şi

culminează cu predarea, sau cu aducerea noastră înaintea lui Dumnezeu (6:12-14).

Cunoaşterea

Creştinii suferă adesea de ignoranţă spirituală şi de amnezie; mulţi creştini fie nu ştiu, fie au

uitat cine sunt ei în Cristos. Ca urmare, îşi derivă imaginea de sine din surse greşite. Folosind

o parafrazare a textului din Luca 9:18-20, putem să ne punem trei întrebări fundamentale:

Cine spui tu că eşti?

Cine spun oamenii că eşti?

Cine spune Dumnezeu că eşti?

De foarte multe ori, sentimentul identităţii noastre se bazează pe răspunsurile la primele două

întrebări, în loc să se bazeze pe răspunsul la a treia întrebare. Când acest lucru se întâmplă,

ajungem inevitabil la concluzii nebiblice şi ne bazăm sentimentul valorii personale pe ceva

greşit. Ca oameni care credem în Cristos, identitatea noastră nu trebuie să se bazeze pe ce

spun oamenii, ci pe ce spune Dumnezeu despre noi. El spune că ne iubeşte necondiţionat şi ne

acceptă, indiferent ce simţim sau ce facem noi (Romani 5:8). Ne spune că „ne-am făcut una cu

El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui [a lui Cristos]” şi că „vom fi una cu El şi printr-o

înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5).

Credincioşii ştiu că Cristos a murit pentru ei, dar mulţi nu ştiu că şi ei am murit în şi cu El.

Trebuie să înţelegem că „omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca

trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;

căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat” (Romani 6:6-7). Prin răstignirea noastră

împreună cu Cristos, am murit faţă de robia păcatului, şi Dumnezeu a realizat deja lucrul

acesta. Poate că nu simţim că el este adevărat, dar nu trebuie niciodată să judecăm poziţia în

care ne găsim pe baza performanţelor; siguranţa şi semnificaţia noastră în Cristos nu sunt

ameninţate de eşecurile sau de respingerea cu care ne confruntăm. În schimb, trebuie să ne

bazăm comportamentul pe credinţa noastră. Cine suntem trebuie să determine ceea ce facem,

şi nu invers. La modul ideal, comportamentul nostru reflectă cine suntem, dar el nu face să

fim ceea ce suntem. Identitatea noastră se bazează pe naşterea noastră în Cristos. Noi avem

dreptatea Lui (Filipeni 3:9; 2 Corinteni 5:21) şi viaţa Lui este de asemenea viaţa noastră.

Pagina 112 din 548

Înţelegerea fermă a mântuirii pe care am primit-o (Romani 1-5) este esenţială pentru creşterea

noastră în sfinţenie (Romani 6-8).

Acceptarea

După ce Pavel descrie identificarea noastră cu Cristos în moartea, înmormântarea şi învierea

Lui (Romani 6:3-10), el trece de la cunoaşterea adevărului la credinţa în adevăr. „Tot aşa şi

voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos” (Romani

6:11). Trebuie nu numai să cunoaştem adevărul, ci şi să credem că el corespunde realităţii.

Când adevărul este „unit cu credinţa” în cei ce ascultă (Evrei 4:2), credincioşii se pot bucura

de odihna lui Dumnezeu (Evrei 4:3-10). Dar acest lucru nu se întâmplă automat. Ni se cere

„să ne grăbim[…] să intrăm în odihna aceasta” (Evrei 4:11), însuşindu-ne adevărurile pe care

încă nu le-am experimentat pe deplin şi să credem în ele, în ciuda aparenţelor ce arată

contrariul. „Păcatul nu trebuie să aibă mai multă putere asupra credinciosului decât îi permite

el prin necredinţă. Dacă credinciosul este viu faţă de păcat, acest lucru este în general din

cauză că nu s-a considerat mort faţă de păcat” (Ruth Paxon).

Acceptarea adevărului este un proces care nu e nici natural, nici uşor. Cei mai mulţi scriitori

care susţin viaţa schimbată sunt de acord că credincioşii ajung adesea la capătul resurselor

înainte ca să înţeleagă cu adevărat că au fost răstigniţi împreună cu Cristos. În majoritatea

cazurilor, numai când oamenii ajung la punctul frângerii şi al predării, sunt ei pregătiţi să se

întoarcă de la viaţa trăită prin propriile puteri la viaţa în Cristos. James McConkey a remarcat

că „credinţa înseamnă dependenţă de Dumnezeu. Şi dependenţa de Dumnezeu începe numai

atunci când dependenţa de puterile proprii ia sfârşit. Iar dependenţa de puterile proprii ia

sfârşit, în cazul unora dintre noi, atunci când întristarea, suferinţa, necazurile, planurile şi

speranţele noastre zădărnicite ne aduc în situaţia de a ne simţi neajutoraţi şi înfrânţi.” În

universitatea vieţii, nu există cursuri pe care cineva le alege de bună voie, căci ele implică

suferinţă şi perspectiva înspăimântătoare de pierdere a controlului. (Din punct de vedere

biblic, noi abandonăm iluzia controlului, căci de fapt nu ne-am controlat niciodată propriile

vieţi – doar am crezut că le controlăm.) F. B. Meyer a spus: „Dacă nu ai voinţa necesară,

spune că ai voinţa de a primi voinţa necesară (cf. Ioan 7:17). Când Îi predăm lui Cristos

controlul deplin al vieţii noastre şi toate planurile pe care ni le făurim, descoperim pacea Lui.

Când ne pierdem viaţa pentru Numele Lui, găsim viaţă în schimbul ei.

În timp ce „luptăm lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6:12), acceptând că ceea ce a spus

Dumnezeu despre poziţia noastră în Cristos este adevărat, Duhul Sfânt ne va da siguranţa de

Pagina 113 din 548

care avem nevoie şi va face aceste adevăruri mai reale în experienţa noastră. Astfel, Pavel s-a

rugat în Efeseni ca Dumnezeu să le dea cititorilor lui „un duh de înţelepciune şi de

descoperire, în cunoaşterea Lui” (Efeseni 1:17).

[Mă rog] să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este

bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime

a puterii Sale.

Efeseni 1:18-19a

Nu ar trebui să abordăm viaţa spirituală într-un mod academic şi teoretic. Adevărul lui

Dumnezeu are rolul nu numai să ne informeze, ci şi să ne transforme. De fapt, am devenit

creaturi noi; facem parte dintr-o specie nouă, cu o nouă ereditate şi suntem beneficiarii unei

moşteniri în calitate de copii ai lui Dumnezeu şi cetăţeni ai cerului. Am fost transferaţi de la

moartea în Adam la viaţa în Cristos. Viaţa lui Cristos este viaţa eternă, şi noi am primit viaţa

Lui în momentul naşterii noastre spirituale (Romani 6:4-6; 8:9; 2 Corinteni 5:14-17; Galateni

2:20; Efeseni 1:4; 2:6, 10; Coloseni 1:12-14; 3:1-3; 1 Ioan 3:1-2). Cristos nu este numai

alături de noi sau înaintea noastră; El este şi în noi, şi doreşte să Îşi exprime viaţa prin noi.

Mai mult, Noul Testament insistă în mod deosebit asupra faptului că suntem în El. Avem o

poziţie victorioasă în Cristos, care stă la dreapta lui Dumnezeu (Efeseni 1:20). Epistolele nu

ne cer să simţim acest adevăr, ci să ne încredem în Dumnezeu şi să-L onorăm, acceptând că el

corespunde realităţii. Astfel, pornim de la caracterul şi promisiunile lui Dumnezeu, şi nu de la

noi înşine. Aceasta nu înseamnă pasivitate (ideea de a lăsa lucrurile să decurgă de la sine sau

de a-L lăsa pe Dumnezeu să facă totul poate fi exagerată), ci reprezintă o alegere activă,

împuternicită cu har divin. Nu înseamnă nici perfecţiune fără de păcat, ci este o creştere

treptată în contextul războiului spiritual împotriva cărnii, lumii şi Diavolului. Carnea, care e

capacitatea de a ne trăi viaţa prin puterea noastră în loc s-o trăim prin puterea Duhului, nu este

nici înlăturată, nici perfecţionată; nu vom scăpa de tendinţa cărnii decât atunci când vom

învia.

Predarea

Când cunoaştem adevărul despre identificarea noastră cu Cristos şi îl cuplăm cu credinţa,

acceptând că el corespunde realităţii, este important să acţionăm în conformitate cu el,

predându-ne lui Dumnezeu, ca creaturi noi în Cristos.

Pagina 114 din 548

Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele

lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci

daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu

mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.

Romani 6:12-13

Când suntem transformaţi progresiv prin înnoirea minţii (Romani 12:2) în adevărurile

Scripturii, gândirea noastră se conformează tot mai mult la ceea ce spune despre noi

Dumnezeu, nu lumea. Putem să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu ca vii din morţi cum

eram, fiindcă am ajuns să cunoaştem şi să credem că aşa suntem. Tot astfel, trupurile noastre

pot să devină jertfe vii şi sfinte, plăcute lui Dumnezeu (Romani 12:1), când ne aducem

mădularele înaintea Lui ca „unelte ale neprihănirii” (Romani 6:13).

Dacă vrem ca viaţa noastră spirituală să înflorească, triplul proces al cunoaşterii, acceptării şi

predării trebuie să devină un obicei de fiecare zi (Luca 9:23). Este mult mai uşor să ne

dezvăţăm de adevărul spiritual decât să-l învăţăm. Dacă nu repetăm regulat acest proces, ne

vom înstrăina treptat de el.

Când Îl luăm pe Dumnezeu pe cuvânt, încrezându-ne în El în ciuda împrejurărilor şi

aparenţelor ce indică în sens contrar, dobândim o perspectivă divină asupra problemelor cu

care ne confruntăm şi umblăm mai mult prin puterea Lui şi mai puţin prin resursele noastre.

Recunoaşterea zilnică a faptului că suntem „morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu în

Cristos Isus” ne ajută să înţelegem mai profund că viaţa lui Cristos este acum şi a noastră şi că

destinul Lui este acum şi al nostru. Am schimbat ce era vechi cu ce este nou, şi în El avem

dragoste, semnificaţie şi împlinire.

Astfel, am văzut că adevărata noastră identitate nu rezidă în „omul de afară”, ci în „omul

dinăuntru” (2 Corinteni 4:16). Noi suntem fiinţe spirituale, îmbrăcate pentru o vreme cu un

trup perisabil şi muritor, dar va veni o zi când „trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în

neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15:53). Când Se

va întoarce Domnul, ceea ce suntem în afară va corespunde perfect cu dreptatea lui Cristos

care ne-a fost imputată în interiorul nostru. Dar până atunci, trebuie să ne gândim „la lucrurile

de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2) şi să dăm morţii faptele trupului, printr-o

dependenţă conştientă de puterea Duhului (Romani 8:13). Suntem inerent motivaţi să ne

împlinim nevoile, dar trebuie să ne amintim tot timpul că ele ne sunt deja pe deplin împlinite

în Cristos. Acest adevăr ne poate elibera din robia egoismului şi mândriei. Ne poate elibera de

Pagina 115 din 548

tendinţa de a lua şi ne poate face să dăruim, fără a aştepta şi a vrea nimic în schimb. C. S.

Lewis a remarcat la sfârşitul cărţii Creştinismul redus la esenţe: „Eul tău real (care este al lui

Cristos, dar şi al tău, şi este al tău doar fiindcă este al Lui) nu va apărea atâta vreme cât îl

cauţi. Acesta va apărea atunci când Îl cauţi pe El… Renunţă la tine însuţi, şi vei descoperi

adevăratul tău eu. Pierde-ţi viaţa şi ţi-o vei salva… Nu ţine nimic pentru tine. Nimic din ce nu

ai dat deja nu va fi vreodată cu adevărat al tău. Nimic din tine ce nu a murit încă nu va învia

din morţi. Urmăreşte doar interesele tale, şi pe termen lung vei găsi numai ură, singurătate,

disperare, furie, ruină şi distrugere. Dar caută-L pe Cristos şi Îl vei găsi, şi odată cu El toate

celelalte lucruri.”

Dacă încercăm să ne satisfacem nevoile, vom avea parte de frustrare şi de eşec. Dar dacă Îl

căutăm pe Dumnezeu, şi suntem flămânzi şi însetaţi după El şi după dreptatea Lui, vom fi

săturaţi (Matei 5:6) şi nevoile noastre vor fi împlinite. Totul se reduce la încredere: putem să

ne bazăm pe Dumnezeu ca Persoană şi să credem că adevărul pe care ni-l spune corespunde

realităţii, indiferent ce simţim noi? Aceasta ne aduce înapoi la punctul de unde am pornit – la

caracterul lui Dumnezeu. Când mărturisim bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, ne dăm

seama că El nu Îşi îndeplineşte programul în detrimentul nostru, ci spre binele nostru cel mai

mare. Neascultarea de El este autodistructivă, în timp ce ascultarea de dorinţele Lui aduce

împlinire. Înarmaţi cu această atitudine, putem să răspundem „nu” îndemnurilor cărnii, ale

lumii şi ale Diavolului, şi să-I spunem „da” lui Dumnezeu pentru ceea ce ne cheamă să facem.

Când răspundem adevărului prin acţiune născută din ascultare, se pune în mişcare un proces

reciproc. Aşa cum atitudinea duce la acţiune, tot aşa acţiunea creează şi întăreşte atitudinea.

Aici nu avem ceva de tip ori-ori, ci mai degrabă ceva de tip şi-şi. Credinţa creşte pe măsură ce

o punem în acţiune. Când începem să acţionăm ca şi cum Cristos Îşi manifestă viaţa în şi prin

noi, acţionăm în conformitate cu realitatea biblică. Acest lucru face, la rândul său, ca

adevărurile Lui să devină şi mai reale pentru noi, ceea ce face să ne fie mai uşor să acţionăm

pe baza lor. În orice moment, noi consolidăm un cerc de atitudini şi acţiuni fie pozitive, fie

negative. De aceea este atât de important să ne înnoim regulat mintea cu adevărurile Scripturii

şi ca, drept răspuns, să le punem în acţiune.

VIAŢA LUI CRISTOS ÎN NOI

Viaţa spirituală este viaţa lui Isus Cristos care a fost reprodusă în credincios. Viaţa lui Cristos

„rezidă în, domneşte peste şi este eliberată prin viaţa oamenilor” (Jack R. Taylor). „Am fost

răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi

Pagina 116 din 548

viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit

şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). Inimile noastre au devenit locuinţa lui

Dumnezeu, iar acest adevăr devine tot mai real în conştiinţa şi în experienţa noastră pe măsură

ce ni-l însuşim mai mult prin credinţă (Efeseni 3:17). Pavel şi-a identificat atât de mult viaţa

cu viaţa lui Cristos, încât a putut să spună dintr-o celulă de închisoare din Roma: „Căci pentru

mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21). Acesta este scopul vieţii

creştine – o înţelegere tot mai clară a unirii noastre cu Cristos atât la nivelul gândirii, cât şi în

practică.

Isus a rezumat acest scop în următoarele cuvinte simple, dar profunde, din Ioan 14:20: „voi în

Mine, şi Eu în voi”. „Voi în Mine” se referă la relaţia noastră cu Cristos în virtutea vieţii

noastre în El. „Eu în voi” vorbeşte despre părtăşia noastră cu Cristos în virtutea vieţii Lui în

noi. Primul enunţ are legătură cu poziţia noastră; al doilea are legătură cu practica, sau cu

starea, noastră. Relaţia cu Dumnezeu este reală – ea este determinată de naşterea noastră în

Cristos. Părtăşia cu Dumnezeu este potenţială – ea se dezvoltă prin creşterea noastră spirituală

în Cristos.

Aceste adevăruri spirituale au fost rezumate astfel:

Isus Cristos Şi-a dat viaţa pentru tine [mântuirea],

ca să-ţi poată da viaţa Lui [sfinţire],

ca să poată trăi prin tine [slujire].

Noi nu putem produce viaţă biologică sau spirituală; am fost creaţi ca să primim viaţa

spirituală şi să o manifestăm (Ioan 15:1-8). Cu toate acestea, Scriptura ne îndeamnă: „creşteţi

în harul şi în cunoştinţa Domnului şi mântuitorului nostru Isus Cristos” (2 Petru 3:18).

Aceasta presupune un proces de umblare continuă în părtăşie cu Dumnezeu, ca răspuns al

ascultării faţă de lumina Cuvântului Său. Creşterea în înţelegerea şi în practicarea identităţii

noastre în Cristos nu este uniformă. Ca în natură, şi în viaţa spirituală există faze de creştere

urmate de perioade de relativă stagnare. Pe calea spre maturitatea în asemănarea cu Cristos nu

există scurtături în ce priveşte experienţa.

Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar

dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi

sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.

1 Ioan 1:6-7

Pagina 117 din 548

Când cedăm ispitei în gândire, în cuvânt sau în faptă, trăim sub nivelul demnităţii noii

identităţi pe care am primit-o în Cristos Isus. Când lumina Scripturii ne dezvăluie domenii ale

vieţii noastre atinse de păcat, trebuie să răspundem luminii pe care am primit-o, mărturisindu-

ne păcatele, ca apoi să ne putem bucura în continuare de părtăşia cu Dumnezeul luminii şi al

sfinţeniei. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi

să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Din punct de vedere biblic, nu este normal

ca creştinii să trăiască o viaţă de înfrângere, mai ales când atunci când le este atât de uşor să

obţină curăţirea şi părtăşia. Când rămânem în Cristos, viaţa Lui în noi poate să afecteze

calitativ fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, inclusiv familia, munca, gândurile,

atitudinile şi vorbirea.

LEGALISMUL, LIBERTINISMUL ŞI LIBERTATEA

Spiritualitatea autentică evită cele două extreme, care sunt legalismul şi libertinismul.

Legalismul se străduieşte ca prin eforturile cărnii să obţină un standard omenesc de dreptate.

Este uşor să cazi victimă atitudinii fariseice, care pune semnul egalităţii între spiritualitate şi

conformarea la un cod artificial de comportament. Confundând standardele creştinilor cu

standardele creştine, mulţi credincioşi cred că respectarea unui set de reguli şi interdicţii duce

la sfinţenia personală.

Legalismul pune accentul pe un set exterior de reguli şi interdicţii, neglijând viaţa interioară în

Duhul. Din cauza influenţei unor iudaizatori, galatenii erau în pericol să renunţe la libertatea

lor în Cristos şi să ia asupra lor jugul legii (Galateni 5:1-8). În epistola lui corectoare către

galateni, Pavel a insistat asupra adevărului crucial că acelaşi principiu care îl salvează pe

credincios (harul prin credinţă), îl şi sfinţeşte (vezi tabelul 9.1).

Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea

credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi

prin firea pământească?

Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

Romani6:14

Pagina 118 din 548

Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi,

ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.

Romani 7:6

LEGEA HARULSpune Fă Este făcut

Insistă pe Ceea ce facem noi Ceea ce a făcut Dumnezeu

Trăieşte din Firea pământească (viaţa eului) Duhul (viaţa lui Cristos)

Apelează la Resursele noastre Resursele lui Dumnezeu

Se ocupă cu Regulile, reglementările şi standardele exterioare Atitudinea interioară a inimii

Se concentrează cu precădere pe Trebuie să, ai datoria să, eşti obligat să Vreau să

Creează Robie, datorie, obligaţie Libertate

Trăieşte viaţa dinspre Dinspre exterior spre interior Interior spre exterior

Declară Fă ca să fii Eşti, de aceea fă

Produce Vinovăţie şi condamnare Acceptare şi siguranţă

Duce la Înfrângere Victorie

Tabel 9.1

Creşterea creştină nu se realizează prin reguli exterioare, ci printr-o relaţie interioară.

Asemănarea cu Cristos se dezvoltă „prin Duhul… prin credinţă” (Galateni 5:5).

În timp ce legalismul promovează o mentalitate de genul „fă ce trebuie să faci”, extrema

cealaltă se caracterizează printr-o mentalitate de genul „fă ce vrei să faci”. Aceasta îşi are

originea într-o atitudine ce consideră harul lui Dumnezeu de la sine înţeles şi minimalizează

consecinţele păcatului (Romani 6:1, 15). Creştinii pot foarte uşor să cadă în capcana căutării

plăcerii, prosperităţii, popularităţii sau puterii. Dar succesul în aceste domenii atrage adesea

după sine un compromis în ce priveşte integritatea şi moralitatea personală.

Echilibrul biblic între excesele legalismului şi ale libertinismului este libertatea. În loc să

facem ce trebuie sau ce ne place, în Cristos avem adevărata libertate să facem ce Îi place Lui.

Libertatea în Cristos pune accentul pe transformarea interioară, ca cheie a manifestării

exterioare. Creşterea în har se realizează prin cunoaşterea şi prin dependenţa de Persoana lui

Dumnezeu. Absenţa binecuvântării divine rezultă din neascultare, nu din lipsa devoţiunii. „A

predica mai întâi devoţiunea şi apoi binecuvântarea înseamnă a inversa ordinea lui Dumnezeu

şi a predica legea, nu harul. Legea a făcut ca binecuvântarea omului să depindă de devoţiune;

Harul oferă binecuvântarea fără rezerve şi necondiţionat; devoţiunea noastră poate decurge de

aici, dar ea nu decurge întotdeauna – în măsura cuvenită” (William Newell).

Pagina 119 din 548

POZIŢIA ŞI PRACTICA NOASTRĂ

Numai ca robi ai lui Cristos avem libertate deplină. Dar libertatea atrage întotdeauna după sine

responsabilităţi şi consecinţe (Galateni 6:7-8). Nu este suficient să cunoaştem adevărul, ci este

necesar şi să îl punem în practică (tabelul 9.2).

POZIŢIA NOASTRĂ PRACTICA NOASTRĂ

Romani 1-11 Romani 12-16

Efeseni 1-3 Efeseni 4-6

Coloseni 1-2 Coloseni 3-4

Credinţă Comportament

Cine suntem Ce facem

Atitudini Acţiuni

Poziţie Stare

A fi A deveni

Este determinată Se dezvoltă

Bogăţie spirituală Umblare spirituală

Naştere în Cristos Creştere în Cristos

Bazată pe moartea lui Cristos Bazată pe viaţa lui Cristos

Relaţia noastră cu Dumnezeu Părtăşia noastră cu Dumnezeu

Prin har, prin credinţă Prin har, prin credinţă

Tabel 9.2

Prin poziţie, înţelegem cine suntem cu adevărat în Cristos Isus în acest moment; nu este

nevoie să aşteptăm până Îl vom vedea, ca să avem această poziţie. Dacă am intrat prin

credinţă în noua viaţă care ne stă la dispoziţie prin Cristos, suntem chemaţi, ca membrii ai

familiei lui Dumnezeu, să creştem în aşa fel încât practica noastră să se conformeze din ce în

ce mai mult poziţiei noastre în locurile cereşti, în Cristos. Acesta este procesul vieţii

spirituale, iar la baza acestui proces stă noua noastră identitate în Cristos.

Unii susţinători ai vieţii schimbate au reacţionat atât de vehement faţă de legalism şi faţă de

spiritualitatea faptelor, încât au promovat cealaltă extremă. Însă învăţătura lor trece cu vederea

procesul, creşterea şi ascultarea ca aspecte ale transformării progresive, ale dezvoltării

caracterului şi ale hrănirii corporative. Scriptura face adesea referire la aceste dinamici

progresive ale formării spirituale, şi dacă ignorăm această dimensiune, suntem în pericolul de

a reduce viaţa spirituală la o formă de perfecţionism instantaneu, ce nu necesită nicio

schimbare din partea noastră.

Pagina 120 din 548

De fapt, există o diferenţă semnificativă între eforturile omeneşti de a face ceva pentru Isus şi

invitarea Lui de a trăi şi a-Şi manifesta viaţa Sa prin noi. Dar când rămânem în El şi când

umblăm în Duhul, oare numai Cristos în noi – şi nu noi – îi iubeşte şi îi slujeşte pe alţii? Oare

roada spirituală a dragostei, bucuriei, păcii, răbdării, bunătăţii, blândeţii, credincioşiei,

îndurării şi înfrânării se produce instantaneu prin dependenţă şi predare, sau aceste calităţi

prin care ne asemănăm cu Cristos se dezvoltă şi ele progresiv ca parte a caracterului

creştinului? Cum raportăm noi adevărurile vieţii schimbate de îndemnurile precum cele din 2

Petru 1:5-8?

De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta,

cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia,

dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste

lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina

cunoştinţă a Domnului nostru Isus Cristos.

Trebuie să afirmăm şi să ne bucurăm de adevărul că Dumnezeu trăieşte în şi prin noi, însă în

acelaşi timp este necesar să evităm ideea pasivă şi inertă că am rămas neschimbaţi.

Spiritualitatea vieţii schimbate pune accentul pe puternica dinamică a rămânerii în viaţa lui

Cristos, în loc să ne creăm propria noastră viaţă, dar acest lucru nu înseamnă că nu suntem

transformaţi treptat după chipul Lui, pe măsură ce trecem prin stadiile creşterii spirituale:

pruncia, copilăria, adolescenţa şi maturitatea. Cristos ne transformă chiar în timp ce trăieşte în

şi prin noi.

Sfinţirea este un proces divin-uman ce implică atât trăirea în puterea Duhului Său, care

locuieşte înlăuntrul fiinţei noastre, cât şi formarea treptată a caracterului şi comportamentului

cristic. Astfel, trebuie să păstrăm echilibrul între dependenţă şi disciplină, între suveranitatea

divină şi responsabilitatea umană. Folosim metafora călătoriei, pentru a arăta că deşi

rămânerea şi ascultarea ne păstrează pe cale, acestea nu ne duc instantaneu la capătul

călătoriei. Dacă spiritualitatea vieţii schimbate pune accentul pe ideea că rămânerea duce la

ascultare, spiritualitatea vieţii disciplinate insistă că ascultarea duce la rămânere. Ambele sunt

adevărate, dar ele vin în viaţa spirituală din unghiuri diferite.

De aceea, nu există un singur model care să capteze pe deplin procesul misterios care

încorporează concomitent atât divinul, cât şi umanul. Spiritualitatea vieţii schimbate se

concentrează asupra relaţiei Cristos-în-noi („Eu în voi”), pe când celelalte faţete ale

spiritualităţii se concentrează pe relaţia noi-în-Cristos („Voi în mine”). Aspectul şi-şi al trăirii

Pagina 121 din 548

lui Cristos în noi şi al conformării noastre după chipul Lui trebuie să fie susţinut de afirmarea

şi de trăirea ambelor adevăruri.

Spiritualitatea creştină este o misterioasă sinergie divin-umană. Dacă vom elimina o parte sau

cealaltă a ecuaţiei, vom rezolva tensiunea în detrimentul fidelităţii faţă de Biblie. Echilibrul

dintre cele două extreme ale voinţei (performanţei) şi lipsei de voinţă (pasivităţii) este

disponibilitatea (participarea).

Dacă definim conceptul „Cristos trăieşte prin noi” ca fiind procesul primirii şi manifestării

vieţii Lui în noi, acest lucru se potriveşte bine cu un număr de texte biblice, inclusiv cu

alegoria viţei-de-vie şi a mlădiţelor din Ioan 15. Când rămânem în El şi El rămâne în noi,

primim viaţa Lui, în loc să ne creăm propria noastră viaţă independentă. Ne extragem viaţa

biologică şi spirituală din El, dar aceasta nu anulează nicidecum personalitatea noastră sau

dezvoltarea caracterului nostru. (Pentru o tratare corectă di punct de vedere biblic a

identificării noastre cu Cristos, recomand Birthright, de David C. Needham.)

Trecerea dinspre poziţie spre practică reprezintă aspectul cel mai dificil al vieţii spirituale.

Alte faţete ale spiritualităţii (de ex., spiritualitatea holistă şi spiritualitatea procesului) pun în

discuţie problema foarte importantă a felului cum facem ca credinţa noastră să funcţioneze în

detaliile concrete ale vieţii noastre de fiecare zi, însă de acest lucru ne vom ocupa în secţiunile

următoare.


Ce înseamnă pentru tine familia, trupul şi templul spiritual? Meditează în duhul rugăciunii

la textele ce se referă la fiecare dintre acestea, pentru ca imaginile biblice în discuţie să

rezoneze mai profund în fiinţa ta interioară.

În ce măsură te identifici cu lupta lui Pavel împotriva cărnii, despre care apostolul

vorbeşte în Romani 7:14-25? Cum raportezi acest conflict la adevărurile din Romani 6 şi

8?

Care a fost experienţa ta în privinţa dinamicii cunoaşterii, acceptării şi predării (Romani

6)?

Cum înţelegi expresia „voi în Mine, şi Eu în voi” (Ioan 14:20)?

Eşti tentat, în practica vieţii tale, să trăieşti pe baza legii, în loc să trăieşti pe baza harului?

Cum influenţează acest lucru relaţia ta cu Dumnezeu şi cu oamenii?

Pagina 122 din 548

FAŢETA 5


Un set de imbolduri biblice

Oamenii sunt motivaţi să-şi satisfacă nevoile de securitate, semnificaţie şi împlinire, dar ei se

îndreaptă unde nu trebuie pentru satisfacerea acestor nevoi. Secţiunea prezentă ne pune în faţă

opţiunea de a ne îndrepta mai degrabă spre Dumnezeu decât spre lume pentru satisfacerea

nevoilor noastre. Studiul Scripturii evidenţiază mai mulţi factori motivatori: între aceştia se

numără teama, dragostea şi recunoştinţa, răsplăţile, identitatea, scopul şi speranţa, dorinţa

după Dumnezeu. Sarcina noastră este să fim motivaţi mai mult de lucrurile pe care Dumnezeu

le declară importante decât de lucrurile despre care lumea spune că sunt importante.

Pagina 123 din 548

Capitolul 10


De ce facem ceea ce facem?


Întocmai cum diferite lucruri vremelnice pot să motiveze acţiunile noastre, există mai multe

stimulente biblice care pot să ne încurajeze să perseverăm în efortul de conformarea la chipul

lui Cristos. În vremuri grele, înţelegerea faptului că nu mai există alte opţiuni pot să ne

determine să ne alipim mai strâns de Domnul. Un al doilea motivator este frica de Domnul,

care implică teama sfântă de a nu-I fi plăcuţi Lui.


Să înţelegem că, în calitatea noastră de urmaşi ai lui Cristos, putem să fim impulsionaţi

atât de stimulente vremelnice, cât şi de stimulente biblice.

Să înţelegem că există momente dificile, când absenţa opţiunilor poate fi singurul lucru

care ne ţine ancoraţi în ascultare.

Să apreciem importanţa critică a fricii de Domnul în gândirea şi în practica noastră.

Ce îi motivează pe oameni să se comporte aşa cum se comportă? De ce uneori evităm răul, iar

alteori îl alegem? Sau, dintr-o altă perspectivă, de şi în anumite împrejurări facem ceea ce se

cuvine, iar în altele nu reuşim să procedăm astfel?

Oamenii sunt motivaţi să-şi satisfacă nevoile de siguranţă, semnificaţie şi împlinire, dar se

îndreaptă unde nu trebuie pentru satisfacerea acestor nevoi. Capitolul acesta va prezenta

opţiunea îndreptării mai degrabă spre Cristos decât spre alte locuri pentru îndeplinirea lor.

Sarcina noastră este să fim mai motivaţi de lucrurile pe care Dumnezeu le declară importante

decât de acelea pe care lumea le consideră însemnate.

Întrucât credincioşii au o natură nouă şi sunt locuiţi de Duhul lui Dumnezeu, ei au mai multe

opţiuni decât necredincioşii. Ei pot alege să umble călăuziţi de Duhul şi să facă lucrurile care-i

sunt plăcute lui Dumnezeu, în timp ce oamenii care nu-L cunosc pe Cristos nu pot să-I fie

plăcuţi lui Dumnezeu, căci până şi faptele lor bune sunt murdărite de natura lor căzută. „Inima

este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).

„Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia

Pagina 124 din 548

64:6). „Se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt; sunt ca un arc înşelător” (Osea 7:16). „Căci

dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile,

furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia,

nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru, şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23).

MOTIVATORII ORIZONTALI ŞI VERTICALI

Biblia ne spune că problema în ce priveşte starea omului este interioară şi că singura soluţie

este schimbarea inimii. Transformarea prin naşterea din nou în Cristos se realizează din

interior spre exterior, astfel încât în Cristos devenim creaturi noi. Cu toate acestea, deşi sunt în

acest trup şi în această lume, credincioşii sunt sensibili la aceleaşi influenţe care se exercită şi

asupra necredincioşilor. Între motivatorii lumeşti sau vremelnici se numără teama de pierdere,

vinovăţia, mândria, speranţa de câştig personal, reputaţia, prestigiul şi plăcerea. Aceştia sunt

motivatori „orizontali”, căci ei se raportează la dinamica de scurtă durată a vizibilului şi a

momentului prezent. Însă motivatorii biblici sunt „verticali”, deoarece ei se raportează la

dinamica de lungă durată a invizibilului şi a ceea ce încă nu se vede. Aşadar nu e surprinzător

că credincioşi sunt stimulaţi mai uşor de prima categorie de motivatori decât de a doua. Chiar

şi atunci când acţiunile noastre se bazează mai degrabă pe gândire decât pe emoţii, e natural

ca gândirea noastră să fie modelată de o perspectivă temporală şi omenească. Doar când ne

predăm lui Cristos şi ne înnoim mintea cu adevărul spiritual, gândurile noastre devin modelate

de o perspectivă eternă şi dumnezeiască.

Iniţial motivatorii biblici par îndepărtaţi şi exteriori, dar pe măsură ce avansăm în procesul

maturizării şi creşterii spirituale în Cristos, ei devin reali şi interiori. Însă acesta este un proces

gradual şi el nu se va încheia niciodată în viaţa noastră de pe pământ. Câtă vreme trăim în

lumea aceasta nu vom ajunge niciodată la o structură motivaţională perfectă; dimpotrivă, vom

fi atraşi atât de ceea ce este natural cât şi de ceea ce este spiritual. De aceea este important să

evităm paralizia analizei – dacă am aştepta până când vom avea motive perfecte şi pure

înainte de a acţiona, nu vom mai fi în stare să facem nimic.

Până acum am reuşit să identific în Scriptură şapte motivatori, deşi s-ar putea riposta cu

uşurinţă că unii dintre ei ar putea fi combinaţi sau că ar trebui adăugaţi şi alţii. Dar vom

discuta aceşti motivatori, datorită implicaţiilor pe care ei le au în viaţa noastră:

Pagina 125 din 548

Nu există alte opţiuni. Când venim la Cristos, noi recunoaştem efectiv inadecvarea oricărei

alte abordări a vieţii. Deşi acesta este un motivator negativ, el poate avea multă putere în

vremuri de îndoială şi de durere.

Frica. Ea poate fi atât negativă (frica de consecinţe), cât şi pozitivă (frica de Dumnezeu).

Dragostea şi recunoştinţa. Acesta este un motivator pozitiv frecvent citat.

Răsplăţile. Scriptura vorbeşte mult mai mult despre răsplăţi ca stimulente pentru credincioşie

şi ascultare decât am putea presupune.

Identitatea noastră în Cristos. Ea poate avea implicaţii profunde pentru comportamentul

nostru.

Scopul şi speranţa. Este important să cultivăm un scop biblic pentru trăirea noastră, precum şi

o speranţă care se bazează pe caracterul lui Dumnezeu.

Dorinţa după Dumnezeu. Viziunea lui Dumnezeu a fost o temă recurentă în literatura

devoţională, deşi ea nu este la fel de răspândită şi în literatura creştină de astăzi.

Aceste şapte realităţi biblice ne pot menţine pe calea lui Dumnezeu în contextul ambiguităţilor

şi incertitudinilor vieţii. Unele dintre ele sunt relevante în anumite perioade şi deloc

atrăgătoare în altele. În anumite situaţii s-ar putea să fim motivaţi de mai multe dintre ele, iar

în altele este posibil să acţionăm fără să fim conştienţi de vreo realitate dintre cele menţionate

mai sus. Acţiunile noastre, chiar şi atunci când au legătură cu diferite domenii ale slujirii

creştine, se bazează adesea pe un amestec de motivaţii biblice şi temporale.

Dacă ne uităm atent la această listă, vedem că motivatorii aceştia se raportează la diferite

stadii şi aspecte ale călătoriei spirituale şi că unii dintre ei par mai accesibili decât alţii. De

exemplu, ne identificăm mai uşor cu dragostea şi cu recunoştinţa decât cu dorinţa după

Dumnezeu. Dar să nu uităm că toate sunt faţete ale aceleiaşi nestemate, căci toate sunt

integrate în caracterul şi în promisiunile Dumnezeului viu. Într-un sens, sunt componente ale

unei singure pasiuni – preocuparea pentru unicul lucru care este mai presus de orice, unicul

lucru de care avem cea mai mare nevoie (Luca 10:41-42). Când nu suntem împinşi şi

îmboldiţi de o singură atracţie absolută, suntem stimulaţi de mai multe dorinţe. Îngrijorările

acestei lumi, mirajul bogăţiilor şi dorinţa după alte lucruri (Marcu 4:19) pot să înăbuşe

Cuvântul în viaţa noastră şi să ne împiedice să aducem roadă veşnică. Dar când ne întoarcem

privirea dinspre amăgirile lumii spre persoana lui Cristos, descoperim „magnetul care atrage,

ancora care fixează, fortăreaţa care apără, lumina care luminează, comoara care îmbogăţeşte,

legea care porunceşte şi puterea care întăreşte” (Alexander Maclaren).

Pagina 126 din 548

În capitolul acesta vom analiza primii doi dintre cei şapte modivatori – nu există alte opţiuni şi

frica de Domnul.

NU EXISTĂ ALTE OPŢIUNI

Primul dintre aceşti motivatori biblici este de fapt negativ, dar există împrejurări când el

devine singurul lucru care ne păstrează ancoraţi în procesul ascultării. Realitatea aceasta este

ilustrată cel mai bine prin ceea ce a urmat după discursul controversat al lui Isus despre pâinea

vieţii din Ioan 6. Când Domnul a spus: „Eu Sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă

mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul

Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (v. 51), ascultătorii Lui au fost dezgustaţi de ideea

canibalismului. Repulsia lor a crescut când Isus a adăugat: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea

sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu

adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea

sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în el” (v. 54-56).

Aceste cuvinte misterioase i-a determinat pe mulţi dintre ucenicii lui Isus să se poticnească şi

aceştia au început să discute aprins între ei. Ioan continuă: „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii

Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: «Voi nu

vreţi să vă duceţi?» «Doamne» I-a răspuns Simon Petru «la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele

vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Cristosul, Sfântul lui

Dumnezeu»” (Ioan 6:66-69).

Mă îndoiesc că Petru a înţeles mai bine dificilele afirmaţii ale lui Isus decât ucenicii care L-au

părăsit. Diferenţa este că în timp ce ucenicii care L-au părăsit erau doar curioşi sau chiar

convinşi, Petru şi ucenicii care au continuat să umble cu Isus au fost dedicaţi. Dedicarea lor

faţă de Domnul s-a extins dincolo de înţelegerea mentală, fiindcă au învăţat să se încreadă în

El chiar şi atunci când nu Îl puteau înţelege. Dar Petru şi cei care au rămas cu Isus au înţeles

un lucru: dacă şi-au predat viaţa Lui, nu mai este cale de întoarcere. Au înţeles că nimic

altceva din lume nu mai are valoare şi că nu mai au unde să meargă.

Când Îi predăm viaţa noastră lui Cristos, şi noi recunoaştem acelaşi lucru. A veni la El

înseamnă a abandona orice altă alternativă şi a recunoaşte eşecul tuturor celorlalte abordări în

ce priveşte semnificaţia, valoarea şi scopul în viaţă.

Într-un univers fără Dumnezeu nu există nicio sursă de semnificaţie ultimă. Aşa cum am arătat

în cartea I’m Glad You Asked, universul este în expansiune şi, lăsate în voia lor, galaxiile se

vor îndepărta tot mai mult unele de altele şi stelele se vor stinge. Totul va fi rece, întunecos şi

Pagina 127 din 548

fără viaţă. La scara timpului cosmic, existenţa omenirii (ca să nu mai vorbim de viaţa unui

singur individ) este doar o sclipire de moment înainte de a trece în nimicnicie. Din perspectiva

absolutului, tot ce facem este lipsit de sens, fiindcă nimeni nu va rămâne să-şi amintească

faptele noastre în noaptea cosmică infinită. Fără Dumnezeu şi nemurire, viaţa noastră şi de

fapt a întregii rase omeneşti, este zadarnică. În cuvintele lui Ernst Nagel: „Destinul omenirii

este un episod între două uitări.” Putem avea iluzia semnificaţiei, fiindcă există oameni în

jurul nostru; dar pe termen lung toţi vom dispărea, iar munca şi sacrificiile noastre nu vor mai

avea nicio importanţă pentru un cosmos impersonal şi indiferent.

De asemenea, fără un Dumnezeu personal nu există nicio bază pentru moralitate, fiindcă

atunci valori precum binele şi răul sunt relative şi nu au o ancorare absolută. Dacă suntem

rezultatul unei combinaţii întâmplătoare de molecule într-un univers în ultimă instanţă

impersonal, valori umane ca onestitatea, fraternitatea, dragostea şi egalitatea nu au mai multă

semnificaţie decât trădarea, egoismul, ura şi prejudecata.

Dar într-o realitate fără Dumnezeu suntem privaţi şi de scop. Unui univers impersonal îi

lipseşte scopul şi planul; acesta se îndreaptă doar spre descompunere, dezordine şi moarte.

Este, aşa cum se spune în Macbeth, „o poveste spusă de un nebun, plină de zgomot şi de furie,

care nu înseamnă nimic.” Într-un astfel de univers, putem încerca să îmbrăţişăm scopuri pe

termen scurt, dar dacă acestea sunt privite dintr-o perspectivă mai largă, devin lipsite de scop,

fiindcă universul însuşi este lipsit de scop.

Puţini oameni au gândit în profunzime implicaţiile logice ale unei lumi fără Dumnezeu şi

nimeni nu poate trăi consecvent pe baza acestor implicaţii. Noi toţi acţionăm ca şi cum

existenţa umană ar avea sens, valorile morale ar fi reale şi viaţa omenească ar avea scop şi

demnitate. Cu alte cuvinte, acţionăm ca şi cum Dumnezeu ar exista, căci toate aceste lucruri

presupun un Creator personal infinit.

Totuşi, chiar şi noi, credincioşii, putem fi tentaţi în împrejurări dificile să punem la îndoială

validitatea urmării lui Cristos şi a ascultării de ceea ce ne spune Scriptura. Putem să ne

întrebăm dacă merită cu adevărat să continuăm pe calea Domnului. În asemenea momente,

motivatorul acesta negativ poate să reprezinte singurul fir care ne mai păstrează în contact cu

realitatea – unde am putea merge în altă parte? Fie că Isus Cristos este realmente Calea,

Adevărul şi Viaţa, fie că această pretenţie a Sa nu este adevărată; cale de mijloc nu există. Şi

dacă Isus este ceea ce spune că este, fără El nu există cale autentică, adevăr absolut şi viaţă

veşnică. Onestitatea de a recunoaşte aceste lucruri în vremurile de încercare şi de pierdere ne

poate ajuta să ne agăţăm de Dumnezeu chiar şi atunci când pare că nu există nu motiv pozitiv

pentru a face acest lucru. Ca să parafrazez cuvintele lui C. S. Lewis din Sfaturile unui diavol

Pagina 128 din 548

bătrân către unul mai tânăr, cauza lui Satan nu este niciodată mai periclitată decât atunci

când un om care nu mai doreşte să facă voia lui Dumnezeu, însă e decis s-o facă totuşi, se uită

la un univers de unde pare să fi dispărut orice urmă a Sa şi se întreabă de ce a fost părăsit, dar

stăruie în ascultare.

FRICA DE DUMNEZEU

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca

fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.

Ca unii care cunoaştem, deci, frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i încredinţăm.

2 CORINTENI 5:10-11A

În zilele noastre se vorbeşte foarte puţin despre frica de Dumnezeu; nici măcar în comunitatea

credincioşilor ea nu prea este o sursă de motivare comportamentală. Dar chiar şi o studiere

superficială a concordanţei biblice va evidenţia faptul că frica de Dumnezeu este foarte

preţuită nu numai în Vechiul Testament, ci şi în Noul Testament. Cuvintele apostolului Pavel

citate mai sus arată clar că frica de Dumnezeu a constituit o componentă solidă în structura lui

motivaţională. Acesta este în parte motivul pentru care a suferit atât de mult încercând să-i

convingă pe oameni de Vestea Bună a iertării şi a înnoirii vieţii în Cristos Isus (a se compara

cu afirmaţia lui din 1 Corinteni 9:16: „Vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!”)

Ce înseamnă a-ţi fi frică de Dumnezeu? Să ne gândim la cuvintele adresate de Isus mulţimii

care s-a adunat ca să-L asculte: „Vă spun vouă, prietenii Mei: Să nu vă temeţi de cei ce ucid

trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de

Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi”

(Luca 12:4-5). Deşi Dumnezeul cel viu şi atotputernic merită mult mai multă reverenţă decât

Îi acordă oamenii, Isus ştie că tendinţa noastră naturală este să ne preocupăm mai mult de

opiniile şi de reacţiile oamenilor pe care îi vedem decât de bunăvoinţa lui Dumnezeu, pe care

nu putem să-L vedem. Cuvintele lui Isus ne aduc aminte că tendinţa aceasta de a ceda în faţa

vizibilului în detrimentul invizibilului este o greşeală gravă, deoarece consecinţele neascultării

de Dumnezeu sunt mult mai mari decât consecinţele neascultării de oameni. Autoritatea lui

Dumnezeu este absolută şi soarta noastră finală este doar în mâinile Lui. De aceea, orice

altceva în afară de predarea absolută în faţa cerinţelor Lui pentru viaţa noastră este o încercare

greşită de câştigare a autonomiei, şi acesta este un joc pe care nu îl vom putea câştiga

niciodată.

Pagina 129 din 548

Dar ce putem să spunem despre cunoscutele cuvinte ale lui Ioan din 1 Ioan 4:18: „ În dragoste

nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi

cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”? Aici Ioan descrie încrederea pe care noi,

credincioşii, o vom avea în Dumnezeu în ziua judecăţii, ştiind că am primit dragostea lui

Dumnezeu. Dragostea Lui risipeşte frica de condamnare şi ne asigură că rămânem în Cristos

fiindcă El ni L-a dat pe Duhul Lui cel Sfânt (4:13). Ioan nu anulează nevoia fricii sfinte şi a

reverenţei pe care trebuie să le avem faţă de Dumnezeu. De fapt, când L-a văzut pe Cristos

glorificat (Apocalipsa 1), el a căzut la picioarele Domnului ca mort. Atunci Domnul Şi-a pus

mâna dreaptă peste el şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu.

Am fost mort, şi iată că Sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei

morţilor” (Apocalipsa 1:17-18).

Vechiul şi Noul Testament leagă frica de Dumnezeu de cunoaşterea Lui, iubirea Lui,

ascultarea de El şi de onorarea Lui: „Moise a zis poporului: «Nu vă înspăimântaţi; căci

Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor

voştri ca să nu păcătuiţi»” (Exodul 20:20). „O! de ar rămânea ei cu aceeaşi inimă ca să se

teamă de Mine şi să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei şi copiii lor!”

(Deuteronomul 5:29). „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, şi pe Numele Lui

să juri” (Deuteronomul 6:13). „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău,

decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti

Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (Deuteronomul 10:12).

„Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere” (Iov

28:28). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă

învăţătură” (Psalmul 25:14). „Căci Domnul este mare şi foarte vrednic de laudă. El este mai

de temut decât toţi dumnezeii” (Psalmul 96:4). „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a

nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii temut”

(Psalmul 130:3-4). „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău!”

(Proverbe 3:7). „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii,

şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2). „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au

vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de

aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele

Lui” (Maleahi 3:16). „Biserica se bucura de pace […], se întărea sufleteşte şi umbla în frica

Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (Faptele apostolilor 9:31). „Deci,

fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a

duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1).

Pagina 130 din 548

„Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos” (Efeseni 5:21). „Duceţi până la capăt mântuirea

voastră, cu frică şi cutremur” (Filipeni 2:12). „Să luăm, deci, bine seama, ca, atâta vreme cât

rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din voi să nu se pomenească

venit prea târziu” (Evrei 4:1). „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe

fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre” (1 Petru 1:17).

„Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă

Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14:7). „Cine nu se

va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt” (Apocalipsa

15:4). „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!”

(Apocalipsa 19:5).

Frica de Dumnezeu înseamnă nu doar a cultiva o veneraţie reverenţioasă faţă de Dumnezeu, ci

are legătură şi cu mentalitatea supuşilor aparţinând unei mari împărăţii. Este mentalitatea ce

recunoaşte că Regele are toată puterea şi autoritatea, şi că viaţa, ocupaţia şi viitorul supuşilor

Săi depind de buna Lui plăcere. Este permanenta recunoaştere a suveranităţii Regelui şi a

adevărului că vieţile noastre sunt în mâinile Lui. Aceasta este baza pentru înţelepciune, fiindcă

ea duce la un sentiment de puternică dependenţă, supunere şi încredere.

Înţelegerea tot mai profundă a faptului că suntem slujitorii lui Cristos ar trebui să reprezinte o

parte a structurii noastre motivaţionale (vezi Luca 17:7-10). Ea poate să ne ferească de

nebunia de a ne încrede mai mult în oameni decât în Dumnezeu: „Blestemat să fie omul care

se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul […]

Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul” (Ieremia 17:5, 7). Este o greşeală

spirituală fundamentală să te preocupe mai mult a le face pe plac oamenilor decât a-I face pe

plac lui Dumnezeu şi a-ţi fi mai frică de dezaprobarea oamenilor decât de dezaprobarea lui

Dumnezeu.

Ar fi înţelept din partea noastră să cultivăm frica sfântă, veneraţia şi uimirea faţă de

magnificenţa, puterea, gloria şi măreţia Creatorului şi Conducătorului cerurilor şi pământului.

La fel ca în cazul lui Ioan, când Îl vom vedea pe Cristos glorificat, ceea ce acum percepem ca

prin ceaţă din puterea şi perfecţiunea Lui va deveni mai clar pentru ochii noştri. Şi atunci

probabil că vom reacţiona aşa cum au reacţionat două dintre animalele din Vântul prin sălcii,

când au văzut „cântăreţul de nai de la Poarta Zorilor”:

Şobolanule!, găsi el puterea să şoptească, într-un tremur. Ţi-e frică?

Frică?, şopti şobolanul uitându-se cu ochii plini de iubire nerostită. Frică? De el? O, niciodată,

niciodată! Şi totuşi – şi totuşi – Oh, Cârţiţă, şi totuşi mă tem!

Pagina 131 din 548

Şi cele două animale, ghemuindu-se la pământ, îşi plecară capetele într-o adâncă veneraţie.

(Graham Greene, Vântul prin sălcii, Editura LiterNet, trad. Gabriela Monica Rusu.

„Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor este priceperea” (Proverbe

9:10).

În următorul capitol vom analiza următorii doi motivatori: dragostea şi recunoştinţa, pe de o

parte, şi răsplătirile pe de altă parte.


Câţi dintre cei şapte motivatori orizontali au fost cei mai prezenţi în gândirea şi în

comportamentul tău?

Enumeră cei şapte motivatori verticali în ordinea aplicabilităţii lor practice în viaţa ta. Ce

îţi spune acest lucru despre natura vieţii tale spirituale?

Au existat experienţe în viaţa ta când lipsa altor opţiuni a fost singurul lucru care te-a ţinut

aproape de Dumnezeu? De ce sunt necesare asemenea experienţe?

Ce înseamnă pentru tine frica de Dumnezeu? Este acest concept apropiat sau îndepărtat

experienţei tale? Cum ar putea el să aibă un impact mai bogat asupra credinţei şi

comportamentului tău?

Pagina 132 din 548

Capitolul 11


Dragostea, recunoştinţa şi răsplătirile


Al treilea motivator biblic este dezvoltarea tot mai puternică a dragostei şi recunoştinţei ca

răspuns al descoperirii unor noi moduri în care Dumnezeu acţionează şi ne călăuzeşte prin

harul Său. De asemenea, Scriptura ne încurajează să urmărim răsplătirile pe care Dumnezeu le

va da acelora care au răspuns cu credincioşie prilejurilor care li s-au dat.


Să conştientizăm tot mai mult dragostea şi recunoştinţa pe care le simţim faţă de Domnul

ca răspuns la ceea ce a făcut El pentru noi.

Să ajungem la o mai bună înţelegere a răsplătirilor ca motivaţie biblică pentru credincioşia

faţă de Dumnezeu.

Să înţelegem mai bine ceea ce spune Scriptura despre răsplătirile în Împărăţia cerurilor.

DRAGOSTEA ŞI RECUNOŞTINŢA

Al treilea motivator biblic are o natură pozitivă: el este răspunsul dragostei şi al recunoştinţei

pentru ceea ce este Dumnezeu şi pentru minunatele lucruri pe care El le-a făcut pentru noi.

Biblia afirmă clar că dragostea lui Dumnezeu faţă de noi precede dragostea noastră faţă de El.

„Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea

lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său

Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în

faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele

noastre” (1 Ioan 4:8-10). Sursa infinită şi neschimbătoare a dragostei a coborât la noi pe când

eram încă duşmanii Lui, angajaţi într-o răzvrătire nebunească împotriva persoanei şi

scopurilor Sale. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram

noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Cineva a exprimată odată ideea

aceasta în felul următor: „L-am întrebat pe Isus cât de mult m-a iubit. El Şi-a întins braţele şi

mi-a răspuns: «Iată cât de mult» – şi a murit.” Isus ne-a iubit atunci când nu meritam să fim

Pagina 133 din 548

iubiţi şi când eram nedemni de atenţia Lui. Datorită agonizantei Lui lucrări ca purtător al

păcatelor noastre, s-a deschis o cale ca noi, care odinioară eram străini şi vrăjmaşi prin

gândurile şi prin faptele noastre rele (cf. Coloseni 1:21), să devenim copii iubiţi ai lui

Dumnezeu, membrii pentru totdeauna în familia Sa regală. Dragostea aceasta ne smereşte,

fiindcă este nemeritată, dar ne şi ridică, deoarece ea înseamnă că atunci când venim la

Dumnezeu încredinţându-ne pe noi înşine Fiului Său, nimic nu ne mai poate separa de

dragostea Lui (Romani 8:38-39).

Cu cât vom înţelege mai mult această dragoste divină şi vom intra mai profund în ea, cu atât

vom dori mai mult să-i răspundem prin iubirea şi onorarea Celui ce iubeşte etern sufletul

nostru. Ioan scrie: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Siguranţa şi

importanţa dragostei veşnice a lui Dumnezeu ne oferă o bază pentru a-I răspunde cu dragoste

lui Dumnezeu şi pentru a ne exprima dragostea faţă de El prin acţiuni de slujire a altora în

spiritul dragostei. În discursul Său din Camera de Sus, Isus a zis: „Cum M-a iubit pe Mine

Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele,

veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în

dragostea Lui” (Ioan 15:9-10). Există o relaţie de reciprocitate între a rămâne în dragostea lui

Cristos şi a ţine poruncile Lui. Când rămânem în dragostea Lui nemeritată, începem să vedem

că poruncile Lui nu sunt grele, ci eliberatoare. Când rămânem în dragostea Lui, devenim mai

înclinaţi să-L ascultăm nu numai fiindcă este în interesul nostru să facem acest lucru, ci şi

fiindcă ştim că Îi face plăcere. Apostolul Pavel scrie: „ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că

rămânem acasă fie că suntem departe de casă” (2 Corinteni 5:9). Ambiţiile acestei lumi se

leagă direct sau indirect de dorinţa măririi personale, dar ambiţia unui adevărat ucenic este nu

înălţarea de sine, ci înălţarea lui Cristos. Pe măsură ce avansăm pe calea uceniciei, structura

noastră motivaţională este modelată tot mai mult de dragostea lui Cristos faţă de noi şi de

dragostea noastră tot mai mare faţă de El. („Căci dragostea lui Cristos ne strânge” – 2

Corinteni 5:14). Relaţia dintre iubire şi ascultare este reciprocă: Cu cât Îl iubim mai mult, cu

atât dorim mai mult să-L ascultăm; cu cât Îl ascultăm mai mult, cu atât Îl cunoaştem mai bine

la nivel personal şi Îl iubim mai mult.

Permite-mi să-ţi pun două întrebări care să te ajute să apreciezi mai bine unde te găseşti în

această călătorie spirituală. Îl iubeşti pe Dumnezeu mai mult pentru El Însuşi decât pentru

darurile şi binefacerile Sale? Eşti mai motivat să cauţi gloria şi onoarea Lui decât gloria şi

onoarea ta proprie? Aceste întrebări sunt centrale, nicidecum triviale, de aceea te încurajez să

nu te mulţumeşti să iei doar cunoştinţă de ele, ci să le porţi în rugăciunile şi reflecţiile tale.

Dacă nu poţi răspunde cu un da sincer la vreuna dintre ele, nu te descuraja, ci pune-ţi o a treia

Pagina 134 din 548

întrebare: Vreau ca răspunsul la aceste întrebări să fie da? Dacă răspunsul tău la această

întrebare este afirmativ, adu această intenţie înaintea lui Dumnezeu ca o dorinţă a inimii tale,

căci astfel de jertfe sunt plăcute Lui. Dar o a patra întrebare urmează imediat după a treia: Dat

fiind că un asemenea nivel de angajare este întotdeauna costisitor, eşti gata să plăteşti preţul?

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele…Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă

iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui… Dacă

Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom

locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele” (Ioan 14:15, 21, 23-24).

Preţul ascultării ia multe forme, dar dacă angajăm să-L iubim pe Isus, El ne va da harul de

care avem nevoie.

Recunoştinţa este strâns legată de dragoste, căci ambele se bazează pe bunătatea lui

Dumnezeu şi pe expresia caracterului Său în multele binefaceri pe care le revarsă asupra

noastră. Dacă ne gândim la amploarea purtării de grijă şi a binecuvântărilor lui Dumnezeu în

viaţa noastră, înţelegem că este corect să-I mulţumim pentru toate lucrurile (1 Tesaloniceni

5:18). Dar de obicei suntem înclinaţi să ne vedem viaţa mai mult în termenii a ceea ce ne

lipseşte decât în termenii a ceea ce am primit deja. În loc să vedem plinătatea a ceea ce am

primit de la Cristos, tindem să abordăm experienţele noastre dintr-o perspectivă a deficienţei.

Recunoştinţa noastră dispare foarte repede atunci când trecem cu vederea darurile lui

Dumnezeu, când le considerăm de la sine înţelese şi când credem că ni se cuvin.

Am fi înţelepţi dacă am ne-am aminti cu recunoştinţă ce a fost în trecut, ce ar fi putut să fie şi

ce ar putea să mai fie, dacă nu am avea parte de harul lui Dumnezeu. Ar trebui să fim uimiţi şi

recunoscători pentru mulţimea de lucruri bune din viaţa noastră, inclusiv acelea pe care

deseori le trecem cu vederea, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, sănătatea, libertatea, prietenii,

accesul liber la Scriptură şi, mai presus de toate, bogăţiile care ne stau la dispoziţie prin relaţia

noastră cu Isus Cristos. Pe măsură ce recunoştinţa noastră pentru ceea ce este şi ce a făcut

Dumnezeu începe să crească, aceasta devine o sursă importantă de motivaţie pentru slujirea

noastră înaintea Domnului şi pentru alţi oameni.

Recunoştinţa pentru ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în trecut ne poate motiva să ne

încredem în El în prezent pentru ceea ce va face în viitor. Ioan de Avila a observat că: „Un act

de recunoştinţă atunci când ne merge rău face cât o mie de mulţumiri atunci când ne merge

bine.” Când ne formăm obiceiul de a ne aminti binecuvântările pe care le-am primit de la

Dumnezeu ca nişte copii iubiţi ai Lui, devenim mai înclinaţi să privim greutăţile şi

dezamăgirile prin care trecem dintr-o perspectivă pe termen lung (Romani 8:18, 28).

Pagina 135 din 548

Dragostea şi recunoştinţa sunt motivatori biblici sănătoşi care ne pot ajuta să rămânem în

procesul de creştere în asemănarea cu Cristos.

Joe Stowell redă, în Loving Christ, relatarea despre Simon şi femeia care a iubit mult fiindcă i

s-a iertat mult. Apoi el scrie:

Nu uitaţi: A-L iubi pe Cristos este un răspuns – un răspuns pentru dragostea Lui statornică şi

nemeritată faţă de noi. Harul Lui uimitor ne motivează mai mult ca orice să ne trăim viaţa

într-un mod unic şi, când este necesar, curajos, care exprimă afecţiunea noastră faţă de El şi

onoarea pe care I-o dăm înaintea unei lumi atente şi adesea critice. De ce iertăm un părinte

care ne-a abuzat? De ce suportă cineva o căsnicie dificilă, cu convingerea că este cel mai bun

lucru pe care îl poate face? De ce creştinii sudanezi acceptă să fie vânduţi ca sclavi în loc să se

dezică de numele de creştini? De ce renunţă oamenii la poziţii bine retribuite financiar şi

foarte respectate pentru a-şi asuma însărcinări umile în lucrarea Împărăţiei lui Cristos? De ce

martirii au acceptat bucuroşi moartea iar alţii au trăit în condiţii îngrozitoare de bună voie şi

fără compromisuri? Credeţi-mă că o asemenea lepădare de sine nu se naşte din sentimentul

obligaţiei sau al datoriei. Aceste calităţi nu oferă suficientă hotărâre pentru atare sacrificii.

Când suntem deznădăjduiţi sau când miza e mare, simpla dedicare este rareori suficientă

pentru a ne conduce la victorie.

Aceste acţiuni lipsite de egoism sunt motivate de dorinţa creştinilor de a-şi exprima dragostea

şi recunoştinţa faţă de Isus pentru lucrurile minunate pe care le-a făcut pentru noi.

RĂSPLĂTIRILE

Scriptura învaţă responsabilitatea universală înaintea lui Dumnezeu. Tuturor oamenilor li se

va cere să dea socoteală Creatorului lor, dar va exista o diferenţă semnificativă între felul cum

Dumnezeu îi va judeca pe credincioşi şi pe necredincioşi. Intrarea în cer ţine doar de harul lui

Dumnezeu şi nu de faptele oamenilor, fiindcă „toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui

Dumnezeu” (Romani 3:23). Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că toţi oamenii ar trebui să fie

separaţi etern de sfinţenia lui Dumnezeu, dar harul lui Dumnezeu ne oferă cu mult mai mult

decât cere dreptatea.

De asemenea, Scriptura afirmă că experienţa cerului şi a iadului nu va fi uniformă, căci par să

existe grade diferite de pedeapsă (de ex., Luca 12:47-48; Matei 11:21-24; Apocalipsa 20:12),

precum şi grade diferite de răsplătire. Deşi mântuirea este prin har, răsplătirile în Împărăţia

Pagina 136 din 548

cerurilor se bazează pe fapte. De aceea, calitatea vieţii noastre pe această planetă are

consecinţe eterne şi felul în care trăim în vremelnicie va avea repercusiuni directe asupra

calităţii veşniciei.

Indiferent dacă ne place sau nu, fiecare dintre noi este responsabil înaintea lui Dumnezeu şi

niciunul dintre noi nu va scăpa de judecata Lui dreaptă. Necredincioşii se vor confrunta cu

judecata Sa înaintea marelui tron alb (Apocalipsa 20:11-15) şi vor fi judecaţi pe baza faptelor

lor. Credincioşii vor sta înaintea scaunului de judecată al lui Cristos (1 Corinteni 3:10-15).

Diferenţa este că „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus” (Romani 8:1; vezi

şi Ioan 5:24), fiindcă Cristos a purtat judecata lor şi le-a dat viaţa. Cu toate acestea, a sta

înaintea scaunului de judecată al lui Cristos nu este un lucru trivial, fiindcă poate implica atât

pierdere, cât şi răsplătire în Împărăţia cerurilor. Uneori exprim acest lucru în felul următor:

Este uşor să dai din buze în corul vieţii, dar înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi va cânta

solo.

Când venim la Cristos, El devine temelia vieţii noastre şi baza intrării noastre în ceruri.

Suprastructura pe care noi o ridicăm deasupra acestei temelii este alcătuită din faptele noastre,

care constă din „aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie” (1 Corinteni 3:12). La scaunul

de judecată, structura aceasta este testată prin foc, pentru a se vedea calitatea lucrării fiecăruia.

Vom fi răsplătiţi pentru ceea ce rezistă purificării prin foc (aur, argint, pietre preţioase) şi vom

suferi pierdere pentru ceea ce va arde în foc (lemn, fân, trestie). În lumina faptului că

credincioşii pot fi descalificaţi de la răsplătire din cauza lipsei de credincioşie sau pot primi

aprecierea lui Dumnezeu pentru credincioşie (vezi 1 Corinteni 9:25-27; Filipeni 3:10-14; 2

Timotei 2:12; 4:7-8; Ioacov 3:1), este periculos să trăim satisfăcuţi, ca şi cum ne-ar sta în

putinţă să evităm o zi a judecăţii.

Aşadar, teama de pierdere şi speranţa răsplătirii sunt doi motivatori biblici legitimi, şi Domnul

nostru a subliniat importanţa lor cu multiple ocazii (de ex., Matei 6:19-20; 19:27-30; Luca

12:42-44; Ioan 12:25-26; Apocalipsa 22:12). În trei dintre pildele Lui, Isus a lămurit condiţia

pentru primirea răsplătirii şi a revelat că ea este diferită de criteriile pe care le foloseşte lumea

pentru a stabili recompensele acordate. Potrivit pildei vierilor (Matei 20:1-16), răsplăţile nu se

bazează pe durata lucrului efectuat în via lui Dumnezeu. Providenţa lui Dumnezeu este cea

care stabileşte cantitatea bunurilor acestei lumi şi durata timpului care ne este încredinţată.

Responsabilitatea noastră ţine de felul cum ne investim timpul care ne este acordat, indiferent

dacă primim un an sau şaptezeci de ani după momentul convertirii noastre la Cristos.

Pilda talanţilor (Matei 25:14-30) şi pilda minelor (Luca 19:11-27) ne învaţă că răsplăţile nu se

bazează nici pe darurile şi abilităţile pe care le-am primit, nici pe nivelul productivităţii

Pagina 137 din 548

noastre, ci pe gradul credincioşiei noastre faţă de prilejurile care ni se oferă. Dacă răsplăţile s-

ar baza pe timp, talent sau bogăţie, cei ce ar fi relativ înzestraţi cu aceste resurse ar fi răsplătiţi

pentru posesia a ceva ce vine din mâna providenţială a lui Dumnezeu. Faptul că răsplăţile se

bazează pe credincioşia faţă de resursele şi prilejurile care ni s-au dat reprezintă un factor

egalizator din partea lui Dumnezeu, care dă fiecărui credincios – indiferent de condiţia lui

economică, socială, intelectuală sau profesională – posibilitatea de a fi aprobat de El.

Credincioşia are legătură cu problema administrării bunurilor şi resurselor altuia. Remarc aici

mai multe faţete ale administrării care includ nu numai timpul, talentul şi bogăţia, ci şi

adevărul şi relaţiile. Şi de data aceasta, întrebarea nu este la cât adevăr am fost expuşi sau care

este amploarea influenţei noastre relaţionale, ci mai degrabă ce facem cu adevărul şi cu

oamenii pe care Dumnezeu ni i-a dat. În Noul Testament, credincioşia ţine şi de măsura

ascultării noastre de preceptele şi principiile lui Dumnezeu, aşa cum ne sunt ele revelate în

Scriptură, inclusiv de participarea noastră la Marea Trimitere, dar şi de felul în care

răspundem la împrejurările în care am fost puşi. Aprobarea lui Dumnezeu are legătură mai

mult cu miezul inimii noastre decât cu realizările măsurabile asociate de obicei cu ceea ce

lumea noastră numeşte succes.

Deşi Scriptura ne încurajează frecvent să urmărim răsplata lui Dumnezeu, ea ne spune puţine

lucruri despre natura şi conţinutul acestei răsplăţi. Cred că principalul motiv pentru aceasta

este că, în starea noastră de acum, suntem limitaţi în capacitatea de a înţelege adevărata natură

a răsplătirilor cereşti (1 Corinteni 2:9). Dar putem fi siguri că ele merită orice sacrificiu

temporar. În reflecţiile mele teologice din prezent, mă gândesc la patru domenii ce par a avea

legătură cu răsplătirile. Primul dintre ele este o responsabilitate mai mare în Împărăţia

cerurilor (Luca 16:10-12; 19:17-19). Credincioşii vor primi diferite sfere de autoritate pe baza

credincioşiei lor de pe pământ. Al doilea domeniu are a face cu reflectarea şi etalarea

caracterului şi gloriei lui Dumnezeu. „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce

vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci”

(Daniel 12:3; cf. 1 Corinteni 15:40-41; 2 Corinteni 3:13-18). Suntem chemaţi nu să ne

preamărim pe noi înşine, ci să primim şi să etalăm gloria perfecţiunilor maiestuoase ale

Dumnezeului infinit şi minunat al întregii creaţii.

Al treilea domeniu al răsplăţilor priveşte natura şi profunzimea relaţiilor noastre cu oamenii în

ceruri. Cred că trebuie să existe o oarecare continuitate între relaţiile pe care le cultivăm cu

oamenii pe pământ şi relaţiile pe care le vom experimenta în cer. Intimitatea şi distanţa

relaţională au întotdeauna consecinţe; cei ce au cultivat multe relaţii cu oamenii, printr-o

dragoste lipsită de egoism şi prin sacrificii, vor fi îmbogăţiţi de acele relaţii pentru totdeauna.

Pagina 138 din 548

Pavel le-a scris credincioşilor din Tesalonic: „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria

sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la venirea

Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră” (1 Tesaloniceni 2:19-20). De asemenea, în

parabola administratorului necredincios, Isus îi îndeamnă pe urmaşii Lui: „Faceţi-vă prieteni

cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile

veşnice” (Luca 16:9). Adică, atunci când cultivăm relaţii, folosind timpul, talentul şi banii

noştri pentru binele spiritual al altora, vor fi oameni care să ne primească în cer. În plus, Pavel

i-a mângâiat pe cititorii lui spunând că la înviere vor fi iarăşi împreună cu cei dragi ai lor care

au murit în Cristos (1 Tesaloniceni 4:13-18). Cu cât îi iubim şi îi slujim mai mult pe alţii în

Cristos, cu atât răsplăţile noastre relaţionale vor fi mai mari.

Al patrulea domeniu are legătură cu capacitatea noastră de a-L cunoaşte şi de a-L experimenta

pe Dumnezeu. Întocmai cum există o continuitate între relaţiile pământeşti şi cereşti cu

oamenii lui Dumnezeu, cei ce cultivă o dorinţă tot mai mare după cunoaşterea experienţială a

lui Dumnezeu în viaţa aceasta Îl vor cunoaşte probabil mai bine în viaţa viitoare decât cei ce

L-au păstrat la periferia interesului lor pe acest pământ. A. W. Tozer a spus: „Fiecare creştin

va deveni, în sfârşit, ceea ce dorinţele lui l-au făcut să fie. Noi suntem suma totală a dorinţelor

noastre. Marii sfinţi au avut cu toţii inimi însetate. Strigătul lor a fost: «Sufletul meu însetează

după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu: când mă voi înfăţişa înaintea Lui?» Dorinţa lor

după Dumnezeu i-a consumat pur şi simplu. Aceasta i-a purtat mereu înainte spre culmi la

care creştinii mai puţin înflăcăraţi s-au uitat cu ochi mistuiţi de dor, însă fără speranţa că le

vor atinge vreodată.” Nu-mi pot imagina o viziune fericită mai semnificativă şi mai

stimulatoare a Dumnezeului viu, şi dacă aptitudinea noastră de a cultiva această viziune se

uneşte cu credincioşia în această viaţă, orice altă preocupare ar trebui să pălească, prin

comparaţie.

Fiindcă va exista o zi a judecăţii, ar fi înţelept din partea noastră să ne organizăm viaţa ţinând

seama de acest adevăr. Biblia ne cheamă să renunţăm la comoditate şi să urmărim ucenicia şi

rodnicia. Ea ne avertizează să nu ne lăsăm seduşi de lucrurile pe care cultura noastră le declară

importante, căci „ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca

16:15). Marea majoritate a lucrurilor pe care lumea ne spune să le urmărim are legătură

directă cu opiniile celorlalţi. Dar în cele din urmă opiniile oamenilor vor fi irelevante: când

vom sta înaintea lui Dumnezeu, doar opinia Lui va conta.

S-a făcut observaţia că apostolul Pavel a avut doar două zile în calendar: astăzi şi ziua aceea

(ziua când vom sta înaintea lui Dumnezeu), iar el şi-a trăit fiecare zi de azi în lumina acelei

zile. Pavel şi-a găsit plăcerea în măreţul dar al justificării primit de la Dumnezeu şi i-a

Pagina 139 din 548

încurajat pe credincioşi să crească în sfinţenie, însă marea lui speranţă era pusă în promisiunea

Domnului privind glorificarea: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu Sunt

vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani

8:18). „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi

omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă

lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la

lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când

cele ce nu se văd, sunt veşnice” (2 Corinteni 4:16-18). „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de

unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul stării noastre

smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi

supune toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21). „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit

alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în

«ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit

venirea Lui (2 Timotei 4:7-8).

Scriptura ne învaţă că nu este un comportament mercenar acela de a ne lăsa motivaţi de

răsplată; dimpotrivă, Isus ne-a încurajat să ne dorim să auzim cuvintele: „Bine, rob bun şi

credincios; intră în bucuria stăpânului tău!” Noul Testament este plin de îndemnuri privind

urmărirea răsplăţilor lui Dumnezeu, afirmând totodată că acestea merită cu prisosinţă preţul

plătit. „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe

care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” (Iaccov 1:12). „Şi fără credinţă este cu

neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este,

şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută… [Moise] socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie

decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11:6, 26). „Prea

iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că

atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are

nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:2-3).

C. S. Lewis a susţinut în The Weight of Glory că problema noastră este reprezentată nu de

faptul că dorinţele noastre sunt prea puternice, ci mai degrabă că sunt prea slabe. „Suntem

creaturi cu o inimă slabă, înnebuniţi după băutură, sex şi diverse ambiţii în timp ce ne este

oferită o bucurie infinită, asemenea unui copil ignorant care vrea să facă în continuare plăcinte

din noroi, în mahala, fiindcă nu-şi poate imagina ce poate oferi o vacanţă la mare. Suntem

mult prea uşor de mulţumit.” În comparaţie cu ceea ce Dumnezeu vrea să ne ofere, cel mai

bun lucru pe care ni-l oferă lumea aceasta sunt simple jucării, mărunţişuri şi zorzoane

sclipitoare.

Pagina 140 din 548

Ar trebui să fim motivaţi de faptul că suntem în procesul de a deveni ceea ce vom fi în

eternitate. Ar trebui să renunţăm la tot ce avem în acest scop, căci câştigul etern va merita

orice sacrificiu pe care îl vom face pe pământ. Între timp, Dumnezeu foloseşte cârligul

frământărilor pentru a ne atrage la Sine, ştiind că inimile noastre îşi vor găsi adevărata odihnă

numai în El (Matei 11:28-30).

Cârligul

Când Dumnezeul l-a făcut pe om,

A avut lângă El o cupă plină cu binecuvântări,

Şi Domnul a zis: „Să turnăm peste el tot ce putem;

Bogăţiile lumii, care zac răspândite în jur,

Să se contracteze într-o singură măsură.

Astfel şi-a făcut apariţia mai întâi puterea;

Apoi i-au urmat frumuseţea, înţelepciunea, onoarea, plăcerea.

După ce a ieşit aproape totul, Dumnezeu S-a oprit,

Văzând că din toată comoara Lui

Odihna a rămas pe fundul cupei.

Dacă aş înzestra – Şi-a spus El –

Făptura mâinilor Mele şi cu această comoară,

Ea se va închina darurilor Mele în locul Meu

Şi îşi va găsi odihna în Natură, nu în Dumnezeul Naturii:

Aceasta va fi spre pierderea amândurora:

Dar lasă-l să păstreze restul,

Pe care însă îl va stăpâni cu multă tulburare:

Lasă-l să fie bogat şi ostenit; aşa, cel puţin,

Dacă nu bunătatea, atunci neodihna va fi cea care

Îl va împinge în braţele Mele.

George Herbert

Pagina 141 din 548

ÎNTREBĂRI PENTRU APLICAŢIA PERSONALĂ

În ce măsură, dragostea şi recunoştinţa ţi-au îndrumat acţiunile spre Dumnezeu şi spre

oameni? Ce ai putea face ca aceşti doi motivatori să devină mai prezenţi în mintea şi în

inima ta?

Care este înţelegerea ta privind răsplătirile? De ce crezi că Isus a vorbit atât de mult

despre răsplătirile în ceruri?

Reflectează asupra practicii tale de zi cu zi şi întreabă-te dacă promisiunile biblice

privind răsplătirile în ceruri influenţează felul în care te raportezi la oameni şi la

împrejurări? Cum ar putea deveni aceşti doi motivatori mai relevanţi pentru credinţa şi

comportamentul tău?

Pagina 142 din 548

Capitolul 12


Identitatea, scopul, speranţa şi dorinţa după Dumnezeu


Pe măsură ce creşte înţelegerea noastră privind securitatea şi semnificaţia în Cristos, începem

să vedem că păcatul este ceva sub demnitatea pe care o avem în El. O percepţie biblică

privind scopul şi speranţa poate de asemenea să contribuie la fidelitatea noastră spirituală. În

sfârşit, psalmiştii şi marii sfinţi au fost motivaţi şi de dorinţa lor după Dumnezeu mai presus

de orice dar primit de la El.


Să înţelegem că în lumina noii noastre identităţi în Cristos, nu trebuie să dovedim nimic şi

că păcatul este incompatibil cu ceea ce am devenit în El.

Să ne simţim încurajaţi de a examina scopul vieţii noastre şi speranţele pe care le avem.

Să Îl dorim tot mai mult pe Dumnezeu şi să înţelegem tot mai limpede că El este singura

Fiinţă care poate satisface cu adevărat sufletele noastre.

Ultimii trei din cei şapte motivatori biblici sunt identitatea noastră în Cristos, scopul şi

speranţa, dorinţa după Dumnezeu.

IDENTITATEA NOASTRĂ ÎN CRISTOS

Joe Louis a fost campion mondial la box categoria grea începând din 1937 până când s-a

retras din activitatea sportivă, în 1948. În perioada în care şi-a efectuat serviciul militar, Louis

împreună cu un alt soldat au fost implicaţi într-o coliziune minoră cu un camion mare. Şoferul

camionului a ieşit din maşină şi a început să strige la Louis şi să-l înjure, în timp ce acesta

şedea liniştit pe scaunul şoferului şi zâmbea: „De ce n-ai ieşit din maşină şi nu l-ai bătut măr?”

a întrebat colegul lui după ce şoferul camionului a plecat. „De ce aş fi făcut aşa ceva?” a

replicat Joe. „Dacă cineva l-ar fi insultat pe Caruso, marele cântăreţ i-ar fi cântat o arie?”

Aceasta este una din ilustraţiile mele favorite, fiindcă ea este foarte relevantă pentru tema

identităţii. Şoferul de camion nu a cunoscut identitatea aceluia pe care îl înjura, căci dacă ar fi

Pagina 143 din 548

cunoscut-o, l-ar fi tratat cu totul altfel! Dar Joe Louis a ştiut cine este – cel mai bun boxer din

lume – de aceea nu a avut nimic de dovedit. Mulţi alţi bărbaţi care s-ar fi aflat în locul lui ar fi

fost ispitiţi să intre în luptă sau cel puţin să răspundă insultei cu insultă. Dar Louis era destul

de sigur de identitatea lui pentru a înţelege că un asemenea răspuns ar fi fost degradant pentru

el. Opinia şoferului de camion a fost irelevantă pentru înţelegerea de sine a lui Joe.

Am ajuns să înţeleg că problema identităţii este o puternică sursă potenţială de motivaţie

pentru credincioşi, mai ales în vremuri de ispită şi de luptă spirituală.

Până acum, în secţiunea despre cei şapte motivatori, am discutat despre răsplăţi, dragoste,

recunoştinţă, frică şi lipsa opţiunilor ca factori care ne păstrează în cursa credinţei şi ne poartă

de la neascultare la asemănarea cu Cristos. Înţelegerea adevăratei noastre identităţi în Cristos

poate fi şi ea o componentă semnificativă a motivaţiei creştine, dar acest lucru rareori pare să

fie adevărat. Problema este că majoritatea oamenilor care au primit de la Dumnezeu darul

iertării şi viaţa în Cristos fie că au uitat, fie că nu au înţeles niciodată ce înseamnă să fii un

copil al lui Dumnezeu.

Charlie Chaplin a participat odată la o competiţie de imitatori ai lui Charlie Chaplin la Monte

Carlo – şi a ieşit pe locul trei! Şi noi primim semnale amestecate în legătură cu identitatea

noastră. Părinţii, prietenii, asociaţii şi societatea ne dau un set de impresii, şi în măsura în care

ne expunem la Scriptură, descoperim o imagine diferită. Metoda obişnuită de a rezolva aceste

informaţii aflate în conflict reciproc este să eliminăm paginile biblice care nu se potrivesc cu

percepţia noastră de sine pe care am obţinut-o de la lume. De exemplu, mulţi dintre noi am

avut parte de o cantitate semnificativă de acceptare bazată pe performanţă. Din cauza acestui

lucru, putem ajunge la concluzia că dragostea este necondiţionată şi că trebuie s-o merităm.

Când Biblia ne spune că – fiind credincioşi în Cristos – Tatăl ne iubeşte şi ne acceptă în mod

necondiţionat, ne vine greu să ne însuşim acest concept, fiindcă o asemenea acceptare este în

opoziţie radicală cu tot ce ne-a spus lumea. Când citim în Efeseni 1-2 că nu suntem doar

membrii ai familiei lui Dumnezeu, ci şedem deja cu Cristos în locurile cereşti, suntem

înclinaţi să credem că Biblia trebuie să se refere la altcineva, nu la noi. Când Romani 6 ne

spune că am murit împreună cu Cristos şi de aceea nu mai trebuie să fim dominaţi de puterea

păcatului, spunem că experienţa noastră sugerează altceva.

Cultura din care facem parte spune că valoarea ne este determinată de realizările noastre şi ne

încurajează să urmărim semnificaţia şi sensul prin ceea ce facem. În schimb, Scriptura spune

că valoarea noastră este determinată de ceea ce Cristos a fost gata să facă pentru noi şi că în El

avem o sursă nelimitată şi neschimbătoare de sens şi de scop. Ceea ce suntem în Cristos nu

este dat de ceea ce facem, ci de ceea ce a făcut El pe cruce şi continuă să facă în vieţile

Pagina 144 din 548

noastre. Performanţa noastră nu ne determină identitatea; dimpotrivă, noua noastră identitate

în Isus devine baza a ceea ce facem. Dacă ne percepem ca fiind lipsiţi de valoare şi inadecvaţi,

acest lucru se va manifesta în comportamentul nostru. Dar dacă alegem să credem adevărul

Scripturii, începem să Îl vedem pe Dumnezeu şi pe noi înşine într-o lumină nouă. În ciuda a

ceea ce experienţa şi cultura ne-au învăţat să considerăm, Noul Testament ne spune că noi

devenim o făptură nouă când ne punem încrederea în Cristos. În El am primit o demnitate

deosebită, siguranţă, iertare, dragoste şi acceptare necondiţionată, speranţă, scop, dreptate,

plinătate şi pace cu Dumnezeu. Poate că nu simţim că lucrurile acestea sunt adevărate, dar

Scriptura nu ne cere să simţim adevărul, ci să-l credem. Trebuie să recunoaştem autoritatea

adevărului luându-L pe Dumnezeu pe cuvânt, în ciuda a ceea ce simţim sau credem că

suntem.

Dacă studiem Scriptura şi decidem prin credinţă să considerăm că ceea ce proclamă ea este

adevărat, Îl invităm pe Duhul Sfânt să facă aceste adevăruri şi mai reale nu numai în gândirea

noastră, ci treptat şi în simţămintele noaste. Procesul acesta de interiorizare necesită disciplina

înnoirii mentale prin timpul petrecut în meditaţia asupra Cuvântului, echiparea cu ajutorul

unei învăţături sănătoase şi părtăşia cu oameni care au o gândire asemănătoare pe calea

creşterii lor spirituale.

Noi Îl onorăm pe Dumnezeu atunci când Îi dăm voie să ne definească şi să ne spună cine

suntem, indiferent de sentimentele şi de experienţa noastră în sens contrar. În Cristos, noi

suntem nişte învingători, care am fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu. Am fost eliberaţi din

robia lui Satan, a păcatului şi a morţii; am fost chemaţi şi echipaţi ca să realizăm un scop

etern, care va avea rezultate durabile. Mai mult, am fost înviaţi împreună cu Cristos şi acum

participăm la viaţa Lui; suntem pecetluit, unşi, locuiţi şi împuterniciţi de Duhul Sfânt. Suntem

beneficiarii unei moşteniri nepieritoare, ce ne este rezervată în ceruri; suntem membrii în

trupul lui Cristos şi moştenitori împreună cu El. Am fost aleşi, răscumpăraţi, iertaţi şi puşi

deoparte; suntem destinaţi să înviem într-un trup glorificat, în care Îl vom vedea pe Dumnezeu

şi vom trăi veşnic în părtăşie cu El. Dat fiind că aceste lucruri sunt adevărate şi dat fiind că

nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul

nostru (Romani 8:38-39), suntem nişte campioni spirituali, chemaţi să trăim ca atare. La fel ca

Joe Louis, când ştim cine suntem, nu mai este nevoie să dovedim nimic. Mai mult, degradarea

păcatului este sub demnitatea a ceea ce am devenit în Cristos. Când suntem ispitiţi să dorim

ceva ce nu este al nostru, să fim invidioşi ori să cedăm în faţa oricărei alte lucrări a cărnii,

trebuie să ne spunem: „Eu nu mai sunt aşa”. Câtă vreme trăim pe pământ, pofta firii

pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii vor fi pentru noi capcane permanente, dar vom

Pagina 145 din 548

ieşi mai mult decât învingători dacă ne vom aminti că identitatea noastră cea mai profundă

este în Cristos şi Îl vom invita să domnească şi să trăiască El prin noi.

SCOPUL ŞI SPERANŢA

În 1902, Meyer Kubelski, un imigrant evreu din Rusia, a dat fiului său o vioară când acesta a

împlinit opt ani. Vioara l-a costat pe Kubelski cincizeci de dolari, o mică avere la acea vreme.

Fiul lui a fost pasionat de muzică şi curând a ajuns să cânte suficient de bine pentru a da

susţine concerte la Teatrul Barrison în Waukeegan, oraşul unde locuia. La optsprezece ani s-a

alăturat unei pianiste într-un spectacol mixt.

Într-o seară, în timp ce Benjamin Kubelski cânta, a simţit impulsul ca, între numere, să

relateze spectatorilor un incident nostim care avusese loc chiar în ziua aceea. „Spectatorii au

râs – şi-a amintit el mai târziu – şi râsul lor m-a îmbătat. Râsul acela a pus capăt carierei mele

ca muzician.” Jack Benny – aşa cum avea să-şi spună tânărul Kubelksi mai târziu – şi-a găsit

cariera potrivită.

Majoritatea oamenilor nu au şansa de a întâlni, ca Benny, o carieră care îmbină atât de fericit

abilitatea cu pasiunea. Dar chiar dacă îmbinarea aceasta este perfectă, cariera nu este acelaşi

lucru cu scopul lui Dumnezeu pentru viaţa omului. Nereuşitele profesionale şi pensionarea nu

deturnează scopul lui Dumnezeu pentru noi, fiindcă intenţiile Lui transcend circumstanţele şi

etapele vieţii noastre. Nici măcar căsnicia şi copiii nu pot fi puşi la egalitate cu scopul

neschimbător al lui Dumnezeu pentru fiinţa noastră.

A avea un sentiment al scopului poate fi o sursă semnificativă de motivaţie, dar problema este

că chiar dacă suntem credincioşi, tindem să urmărim mai degrabă scopuri temporale decât

biblice. De fapt, majoritatea oamenilor nu-şi pun problema scopului; dacă nu au scopuri

raţionale care să-i călăuzească, ei îşi bazează deciziile pe activităţi şi obiective care au devenit

scopuri în sine.

Dar un asemenea comportament este în antiteză cu felul în care Domnul Isus Şi-a ordonat

viaţa pământească. Isus a avut o înţelegere clară a scopului vieţii Sale. El Şi-a derivat scopul

de la Tatăl, nu din ambiţiile sau aspiraţiile Sale. Etalonul vieţii Lui a fost să afle voia Tatălui

Său şi să umble în puterea Duhului pentru a o face să rodească. Evangheliile consemnează trei

declaraţii foarte clare de scop privind misiunea Domnului: „Căci Fiul omului n-a venit să I se

slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi… Pentru că Fiul

omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut… Eu Te-am proslăvit pe pământ, am

Pagina 146 din 548

sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Marcu 10:45; Luca 19:10; Ioan 17:4). Scopul lui

Isus a fost să-L glorifice pe Tatăl căutând, slujind şi mântuind păcătoşii.

Apostolul Pavel a avut şi el un sentiment bine-definit al scopului, care a implicat pasiunea de

a-L cunoaşte pe Cristos, de a-I fi plăcut Lui şi de a rămâne credincios chemării pe care a

primit-o el personal să evanghelizeze şi să-i edifice pe credincioşi (vezi Filipeni 3:10, 13-14; 2

Corinteni 5:9; 1 Corinteni 9:24-27; 2 Timotei 4:7-8).

Nu putem să ne însuşim scopul unic al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră dacă nu petrecem

timp cu El şi dacă nu-L invităm să ne clarifice scopurile Lui pentru noi la momentul şi în

modul ales de El. Niciodată nu e prea târziu să începem să căutăm scopul existenţei noastre pe

acest pământ, fiindcă Dumnezeu, în suveranitatea Lui, poate să folosească viaţa noastră din

trecut pentru a ne pregăti pentru adevărata noastră misiune. Cere-i lui Dumnezeu să-ţi te ajute

să formulezi o declaraţie a scopului tău în această viaţă şi să o împlineşti. (Declaraţia scopului

pentru viaţa mea este: „Să iubesc şi să slujesc pe Dumnezeu şi pe semenii mei”). În felul

acesta, activităţile şi obiectivele tale vor dobândi un sens mai profund.

Speranţa este legată de scop, fiindcă amândoi aceşti motivatori biblici ne îndreaptă spre un

câştig de termen lung. Unii oameni nu au nicio speranţă, mulţi au o speranţă greşit plasată şi

impropriu definită, iar puţini sunt cei ce au o speranţă corectă. Nu este ceva neobişnuit ca

oameni care Îl cunosc pe Cristos să cadă în eroarea de a-şi pune speranţa în El pentru destinul

lor veşnic şi în lume pentru toate celelalte lucruri. Când acest lucru se întâmplă, căutarea

siguranţei, semnificaţiei şi satisfacţiei devine prioritară faţă de căutarea lui Cristos. Dar cu cât

urmărim mai mult lucrurile acestea pentru ele însele, cu atât ele devin mai greu de obţinut. Ele

ne sunt date în plinătatea lor numai ca răsplată a căutării înainte de orice a Împărăţiei lui

Dumnezeu şi a neprihănirii.

Evrei 6:11-20 ne învaţă să ne punem speranţa numai în caracterul şi în promisiunile

Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov. În lumea aceasta există un singur loc de refugiu

pentru speranţa noastră, şi el este caracterul neschimbător al Dumnezeului triunic şi

promisiunile sigure ale Scripturii care derivă din caracterul Lui. Speranţa aceasta o avem ca

ancoră pentru sufletul nostru, o speranţă deopotrivă sigură şi neclintită, una care trece dincolo

de perdea, unde Isus a intrat ca premergător al nostru (Evrei 6:19-20). În Biblie, speranţa este

asigurată de caracterul lui Dumnezeu.

O speranţă dumnezeiască se obţine, de asemenea, prin adversităţi. Este mai probabil să intrăm

în contact cu speranţa noastră în vremurile de încercare şi de necazuri decât în momentele de

succes şi de prosperitate, căci acestea din urmă ne leagă inima de promisiunile acestei lumi

mai degrabă decât de promisiunile Cuvântului. Pavel le-a spus romanilor: „ne bucurăm în

Pagina 147 din 548

nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci

ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce

nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în

inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:2-5). Apostolul a adăugat în

aceeaşi epistolă: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse

alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi… Căci în nădejdea aceasta am

fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai

poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare” (Romani 8:18,

24-25). Morris Inch precizează în Psychology in the Pslams că speranţa biblică „nu reduce

ingredientele vieţii, ci Îl introduce şi pe Dumnezeu în ecuaţie. Speranţa strigă de bucurie nu

fiindcă nu există niciun duşman, ci fiindcă Dumnezeu dă izbânda. Speranţa cântă nu fiindcă

nu există noapte, ci fiindcă Dumnezeu dă cântări în noapte. Pulsul speranţei este lauda.”

Ne ţinem strâns agăţaţi de speranţa biblică prin credinţă (Efeseni 1:18) şi cu cât ea ne

motivează mai mult, cu atât acest lucru devine mai evident pentru alţii (1 Petru 1:3; 3:15). Ea

ne asigură, de asemenea, că orice ne-ar cere Dumnezeu să facem, merită din plin să facem

acel lucru. „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul

Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică” (1 Corinteni 15:58).

DORINŢA DUPĂ DUMNEZEU

Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!

Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi

arăta înaintea lui Dumnezeu?

PSALMUL 42:1-2

În încheierea acestei prezentări a motivatorilor biblici, ne apropiem de motivatorul pe care eu

îl consider sursa spirituală cea mai înaltă, dar şi cea mai puţin experimentată de motivaţie:

dorinţa după Dumnezeu.

Marea rugăciune a lui Moise în pustie a fost: „Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18). Psalmiştii

au cultivat o pasiune pentru prezenţa lui Dumnezeu şi au înţeles că tot ce este cu adevărat

valoros vine din mâna Lui. Înţelepţii care au scris literatura sapienţială au subliniat că nimic

nu se poate compara cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Profeţii au fost copleşiţi de splendoarea şi

de maiestatea lui Dumnezeu şi au suportat ridiculizarea şi respingerea pentru a-I fi plăcuţi Lui.

Isus Şi-a învăţat ucenicii să flămânzească şi să înseteze după Împărăţia lui Dumnezeu şi după

Pagina 148 din 548

dreptate mai mult decât după orice altceva; cea mai adâncă dorinţă a apostolilor a fost să-l

vadă pe iubitul infinit al sufletului lor.

Dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu şi de a intra în prezenţa Lui împlinitoare este o temă

frecvent repetată în scrierile celor mai mari sfinţi, dar ea este rareori exprimată în literatura

creştină a vremii noastră. Mi-este dor de dorul după Dumnezeu aşa cum l-au experimentat

acei bărbaţi şi acele femei sfinte. Acum şase sute de ani, de exemplu, Iulian de Norwich i-a

cerut lui Dumnezeu în cartea ei, Revelations of Divine Love, cele trei răni izvorâte din credinţă

ale căinţei pentru păcatele sale, compasiune faţă de alţii şi un dor intens după Dumnezeu. Ea a

scris:

În clipa aceea Trinitatea m-a umplut cu o bucurie din toată inima, şi am ştiut că aşa este

veşnicia pentru cei ce ajung în cer. Căci Trinitatea este Dumnezeu şi Dumnezeu este

Trinitatea; Trinitatea ne-a creat şi ne păstrează, ea este dragostea, bucuria şi fericirea noastră

eternă – totul prin Domnul nostru Isus Cristos… Trebuie să înţelegem micimea creaţiei şi să îi

vedem adevărata nimicnicie înainte de a-L putea iubi şi avea pe Dumnezeu, care este necreat.

Motivul pentru care nu găsim pacea inimii sau a sufletului nostru este că ne căutăm odihna în

lucruri mărunte, care nu pot să satisfacă, şi nu căutăm să-L cunoaştem pe Dumnezeu,

atotputernic, atotînţelept şi atotbun. El este adevărata odihnă. Voia Lui este să-L cunoaştem şi

plăcerea Lui este să ne dea odihnă. Nimic mai puţin de atât nu ne poate satisface… Nu trebuie

să încetăm niciodată a-L dori şi a tânji după El până când Îl vom avea pe deplin şi în toată

bucura. Atunci nu vom mai dori nimic altceva. Între timp, voia Lui este să continuăm să-L

cunoaştem şi să-L iubim până când vom ajunge desăvârşiţi în cer… Cu cât sufletul vede mai

clar faţa Lui binecuvântată prin har şi dragoste, cu atât acesta doreşte mai aprins să o vadă în

plinătatea ei.

În cartea sa autobiografică intitulată Surprised by Joy, C. S. Lewis leagă adevărata bucurie de

ceea ce el a numit Sehnsucht, sau dor. A definit durerea puternică şi intensă a dorinţei

arzătoare ca fiind dorul după acasă, după un timp şi un loc pe care încă nu l-am vizitat şi pe

care nici măcar nu ni-l putem imagina. C. S. Lewis a vorbit despre această dorinţă şi în Weight

of Glory:

Sentimentul că în universul acesta suntem trataţi ca străini, dorinţa de a avea parte de

recunoaştere, de a primi un răspuns oarecare, de a trece peste prăpastia care se cască între noi

şi realitate, toate acestea sunt parte a secretului nostru inconsolabil. Şi cu siguranţă că din

Pagina 149 din 548

acest punct de vedere promisiunea gloriei, în sensul descris, devine foarte relevantă pentru

dorinţa noastră adâncă. Căci gloria înseamnă a fi bine văzut de Dumnezeu, a fi acceptat de El,

răspuns, recunoaştere şi primire în miezul lucrurilor. Uşa la care vom fi bătut toată viaţa

noastră se va deschide în sfârşit… Atunci, nostalgia noastră de o viaţă, dorinţa noastră de a fi

reuniţi cu ceva din univers de care simţim că am fost despărţiţi, de a fi de cealaltă parte a unei

uşi pe care am văzut-o mereu din afară, nu este o simplă fantezie nevrotică, ci indiciul cel mai

sigur al adevăratei noastre situaţii. Şi invitaţia de a intra, în sfârşit, va fi atât o glorie cât şi o

onoare depăşind toate meritele noastre şi, de asemenea, va fi vindecarea vechilor noastre

dureri.

Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit,

aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.

1 Corinteni 2:9

Uneori, când mă plimb prin pădure, când privesc o pictură sau o fotografie, ori ascult o piesă

muzicală, se naşte în mine un sentiment profund de dorinţă. Reflectând asupra acestui lucru,

mi-am dat seama că, de fiecare dată, mijlocul care a cauzat acea dorinţă indica nu spre sine, ci

spre ceva ce se află dincolo de ordinea creată, spre Dumnezeu. Acestea sunt momente

efemere, dar ele sunt suficiente ca să-mi amintească realitatea statutului meu de pelerin şi ca

să trezească în mine dorinţa după ceva mai mult decât orice poate oferi această lume.

În aceeaşi ordine de idei, Henri Nouwen descrie în The Prodigal Son întâlnirea lui cu pictura

lui Rembrandt inspirată de pilda fiului risipitor şi efectul puternic pe care aceasta l-a avut

asupra înţelegerii lui de sine: „M-a pus în legătură cu ceva din mine care se găseşte dincolo de

suişurile şi coborâşurile unei vieţi agitate, ceva ce reprezintă dorinţa necontenită a spiritului

omenesc, dorinţa după o întoarcere finală, după un sentiment clar de siguranţă, după o casă

veşnică.” Este dorinţa de a ne întoarce în casa Tatălui nostru, de a găsi satisfacţia adâncă a

îmbrăţişării Lui şi de a fi preţuiţi de El. „ În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi

aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti

un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi (Ioan 14:2-

3).

Mângâierea adusă de adevărata noastră dorinţă e de asemenea tema cărţilor The Sacred

Romance de Brent Curtis şi John Eldredge şi The Journey of Desire, scrisă de John Eldredge

după ce l-a pierdut pe colaboratorul şi prietenul său apropiat. Ele descriu cerul ca pe marele

restaurator la scară cosmică al frumuseţii pe care tânjim să o vedem, ca pe marea experienţă

Pagina 150 din 548

de intimitate absolută între copiii lui Dumnezeu şi marea aventură a activităţii rodnice şi

creatoare fără frustrări şi dezamăgiri.

Venirea la Cristos „nu este un sfârşit, ci un început, căci acum începe căutarea glorioasă,

explorarea fericită de către inimă a bogăţiilor infinite ale Dumnezeirii. Acesta este punctul de

început. Dar locul unde ne vom opri nu a fost descoperit încă de niciun om, fiindcă în

profunzimile uluitoare şi misterioase ale Dumnezeului Triunic nu există nici limite, nici

sfârşit… A-L fi găsit pe Dumnezeu şi a-L căuta totuşi este pentru suflet un paradox al

dragostei, batjocorit de oamenii religioşi care sunt prea uşor de mulţumit, dar justificat în

experienţa fericită a copiilor cu o inimă înflăcărată” a scris A. W. Tozer în The Pursuit of

God. Dorinţa aceasta sfântă, ambiţia aceasta transcendentă este surprinsă în cuvintele

pătrunzătoare ale lui Isus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi

toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). „Isus a considerat de la sine înţeles

faptul că toţi oamenii sunt «căutători». Nu este o condiţie naturală a oamenilor să rătăcească

fără rost prin viaţă ca planctonul”, a spus John Stott în Christian Counter-Culture. „Avem

nevoie de ceva pentru care să trăim, de ceva care să dea sens existenţei noastre, de ceva ce să

«căutăm», de ceva de care să ne legăm inima şi mintea.”

Dumnezeu aşteaptă să-L dorim, dar El trebuie să fie dorit pentru Sine Însuşi, nu pentru un

bine mai mic pe care El ni l-ar putea da. Să cerem, aşadar, harul de a râvni după viziunea

fericită, după viziunea lui Dumnezeu Însuşi: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo.

Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor

vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:3-4).


Cât de des reflectezi la identitatea ta în Cristos şi îţi împrospătezi cunoaşterea privind

acest lucru? Emoţiile şi experienţele tale au filtrat unele dintre aceste adevăruri?

Rememorează-ţi călătoria spirituală de până acum şi întreabă-te ce impact a avut

sentimentul biblic al identităţii asupra experienţei tale. Te găseşti în situaţia de a încerca să

dovedeşti ceva impresionându-i pe alţii sau apărându-te pe tine însuţi?

În ce măsură îmbrăţişezi un scop şi o speranţă derivate din Biblie, în opoziţie cu un scop şi

o speranţă derivate din preocupări vremelnice?

Cum stai cu dorinţa după Dumnezeu? A jucat ea vreun rol în structura ta motivaţională?

Cum ai putea cultiva o asemenea dorinţă sfântă?

Pagina 151 din 548

FAŢETA 6



Care sunt elementele cheie iubirii de Dumnezeu şi cum putem să cultivăm o intimitate tot mai

strânsă cu El? Secţiunea aceasta explorează ceea ce înseamnă a te bucura de Dumnezeu şi a te

încrede în El. Henry Scougal a remarcat: „Valoarea şi excelenţa unui suflet trebuie să fie

măsurată în funcţie de obiectul dragostei sale.” Mulţumirea noastră cea mai mare este atunci

când căutăm plăcerea lui Dumnezeu mai presus de plăcerea noastră, şi ajungem să ne

asemănăm treptat cu ceea ce iubim şi admirăm cel mai mult.

Pagina 152 din 548

Capitolul 13


Chipul lui Dumnezeu imprimat în noi


Spiritualitatea devoţională se delectează în atributele glorioase ale lui Dumnezeu şi aspiră să

îşi însuşească dorinţele lui Dumnezeu pentru noi. Lumea lui Dumnezeu, Cuvântul Lui,

lucrările Lui şi căile Lui revelează atributele Sale către cei ce vor să-L cunoască. Acest lucru

este ilustrat în trei psalmi pe tema atributelor minunate ale lui Dumnezeu.


Să înţelegem că ne asemănăm tot mai îndeaproape cu ceea ce iubim şi admirăm cel mai

mult.

Să apreciem felul cum Dumnezeu Se revelează pe Sine în lumea Lui, în Cuvântul Lui, în

lucrările Lui şi în căile Lui, şi să dorim să-L iubim prin toate acestea patru căi.

Să ajungem la o viziune înnoită a atributelor glorioase ale lui Dumnezeu.

„Nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi

noi, şi un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi” (1

Corinteni 8:6).

Noi nu existăm pentru noi înşine – existăm pentru Tatăl şi prin Fiul. Lumea ne spune că ne

derivăm existenţa din ea şi că ar trebui să trăim pentru noi înşine, dar Cuvântul ne învaţă că tot

ce suntem şi tot ce avem vine de la Tatăl care ne-a întocmit pentru plăcerea şi pentru scopurile

Lui.

Realitatea absolută nu este cosmosul ori o forţă misterioasă, ci o Persoană infinită şi iubitoare.

Implicaţiile acestui fapt sunt uluitoare şi foarte vaste. Domnul personal infinit al tuturor este o

comunitate iubitoare nelimitată formată din trei Persoane veşnice şi perfecte. În

supraabundenţa bucuriei şi a vieţii Lui, El este în acelaşi timp singur şi comunitate, unul şi

mulţi, fiinţă celestă ca o comuniune. Dumnezeul magnific care abundă în plenitudine

personală nu are nevoi, cu toate acestea ne invită să participăm la viaţa intensă şi întrepătrunsă

a celor trei Persoane care există etern. Isus S-a rugat în locul nostru: „ca toţi să fie una, cum

Pagina 153 din 548

Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în Noi… Eu în ei, şi Tu în Mine; –

pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai

iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:21, 23). Misterul impenetrabil al intrării noastre în

divinul Noi şi al prezenţei divinului Noi în fiinţa noastră depăşeşte imaginaţia noastră, dar este

adevărat, şi orice altceva păleşte prin comparaţie.

Spiritualitatea devoţională jubilează în atributele glorioase ale lui Dumnezeu şi aspiră să îşi

însuşească aspiraţia lui Dumnezeu pentru noi. Ea pregăteşte sufletele noastre pentru „dulcea

comuniune mistică” a trăirii complete în Dumnezeu şi unii în alţii, întocmai cum cele trei

Persoane ale lui Dumnezeu trăiesc etern şi se bucură unele de altele. Ne insuflă o pasiune

pentru viaţa lui Cristos în noi şi ne inspiră să înotăm în râul iubirii torenţiale care curge din

tronul harului Său.

În 1677, Henry Scougal a remarcat în The Life of God in the Soul of Man că „valoarea şi

excelenţa sufletului trebuie măsurate de obiectul dragostei sale”. Sufletele noastre se atrofiază

dacă plăcerea lor este anexată poziţiei, posesiunilor şi puterii, fiindcă aceste lucruri sunt

destinate să se deterioreze şi să piară. Dar când ne transferăm treptat şi adesea în mod dureros

afecţiunile dinspre lumea creată şi finită spre Creatorul necreat şi infinit al lumii, sufletele

noastre devin mari şi glorioase. Când ne asumăm riscul de a căuta plăcerea lui Dumnezeu mai

presus decât propria noastră plăcere, descoperim o satisfacţie şi o mulţumire mai mare decât

dacă am căuta aceste lucruri ca scopuri în sine. Când învăţăm să ne fixăm ochii asupra lui

Isus, nu pentru avantajele pe care le primim de la El ci pentru El Însuşi, descoperim că avem

toate lucrurile în El.

Scriptura spune că noi ne conformăm în mod consecvent la ceea ce iubim şi admirăm. Osea a

declarat că copiii lui Israel „au ajuns urâcioşi ca şi acela pe care îl iubeau” (Osea 9:10). Dar

dacă ne întoarcem iubirea dinspre idolii acestei lumi spre frumuseţea lui Cristos, descoperim

libertatea Duhului Domnului. Devenim asemenea a ceea ce iubim; în procesul concentrării

asupra gloriei lui Dumnezeu, începem să fim „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în

slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Treptat ne asemănăm cu obiectul închinării

noastre. Dacă dorinţa inimii noastre este fixată asupra a ceva din lumea aceasta, ea devine

idolatră şi corupe sufletul. Dar dacă ne extragem viaţa din comuniunea iubitoare cu Fiinţa

grijulie, strălucitoare, maiestuoasă şi insondabilă care ne-a plămădit pentru Sine, sufletele

noastre devin nobile pe măsură ce se conformează tot mai mult caracterului Său.

Pagina 154 din 548

LUMEA LUI DUMNEZEU, CUVÂNTUL, LUCRĂRILE ŞI CĂILE LUI

Dumnezeu, în esenţa Lui interioară, este mister dincolo de înţelegerea noastră; noi nu Îl vom

cunoaşte niciodată aşa cum Se cunoaşte El pe Sine. Marii pelerini de pe cale au descoperit

progresul de la înţelegerea superficială la înţelegerea substanţială a lui Dumnezeu nu este atât

o mişcare dinspre întuneric spre lumină cât o plonjare într-o profunzime tot mai adâncă a

norului necunoaşterii. Kallistos Ware distinge în Calea ortodoxă între esenţa lui Dumnezeu şi

energiile lui Dumnezeu. În esenţa Lui, Dumnezeu este radical transcendent, dar în energiile

Lui El este imanent şi omniprezent. Ware scrie: „Dumnezeirea este simplă şi indivizibilă, şi ea

nu are părţi. Esenţa Îl semnifică pe Dumnezeu în întregimea Sa aşa cum este El în Sine;

energiile Îl semnifică pe Dumnezeu în întregimea Sa aşa cum este El în acţiune. Dumnezeu în

întregimea Sa este complet prezent în fiecare dintre energiile Lui divine.” Reflectând la

acţiunile revelatoare ale lui Dumnezeu, ajungem să Îl cunoaştem mai clar, iar acest lucru ne

ajută să Îl iubim mai mult şi să Îl urmăm mai îndeaproape. Dumnezeu ni se face cunoscut prin

lumea Lui, prin Cuvântul, lucrările şi căile Lui.

A-L iubi pe Dumnezeu prin lumea Lui

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul

19:1). „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi

pământul este plin de făpturile Tale” (Psalmul 104:24). Dacă citeşti cu atenţie şi în duhul

rugăciunii Psalmul 19:1-6 şi Psalmii 104 şi 148, vei fi izbit de multele moduri în care

Dumnezeu a hotărât ca cerurile şi pământul să etaleze gloria, înţelepciunea şi măreţia Lui.

Meditaţia la ordinea creată este prea adesea neglijată ca aspect semnificativ al spiritualităţii

devoţionale. Acest lucru este cu totul nefericit, deoarece creaţia abundă în minuni

extraordinare la fiecare nivel al ei, de la microcosmos la macrocosmos, acestea indicând

dincolo de ele spre frumuseţea şi strălucirea inimaginabilă a Creatorului universului. Să ne

gândim puţin la minunile ordinii şi ale planificării: particule şi atomi, lumină şi culoare,

microbi şi diatomee, fulgi de zăpadă, insecte, seminţe, flori, frunze, scoici, roci şi minerale,

fructe, legume, plante, păsări mari şi mici, peşti mari şi mici, balene, animale mari şi mici,

copaci, munţi, nori, condiţii meteo, anotimpuri, pământul, planetele, stelele, nebuloasele,

galaxia noastră, roiuri şi super-roiuri de galaxii.

„Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură

aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”

Pagina 155 din 548

(Psalmul 139:13-14). Dintre toate lucrările creatoare ale lui Dumnezeu, trupul omenesc

reflectă cel mai bine înzestrarea creatoare şi planificarea lui Dumnezeu. Recomand trei cărţi

care te vor ajuta să I te închini lui Dumnezeu meditând la minunăţiile trupului şi sufletului

omenesc: Fearfully and Wonderfully Made şi In His Image de dr. Paul Brand şi Philip

Yancey, precum şi More Than Meets the Eye de Richard A. Swenson. Cărţile acestea descriu

modul în care sistemele fizice, cum sunt celulele, oasele, pielea, mişcarea, sângele, capul şi

senzaţia durerii ne învaţă adevăruri spirituale.

Două lucruri m-au ajutat să Îl iubesc pe Dumnezeu prin lumea Lui. Primul îl reprezintă

excursiile în locuri speciale, unde sunt înconjurat de ordinea naturală. În asemenea locuri,

uneori mă culc pe spate şi contemplu stelele până când înţeleg că nu mă mai uit doar în sus, ci

şi în jos, şi că sunt învăluit de splendoarea şi de grandoarea cerurilor. O astfel de experienţă

este umilitoare, din cauză că ea îmi schimbă în mod dramatic perspectiva şi îmi aminteşte că

fără Dumnezeu şi harul Lui nu sunt nimic. Dobândesc acelaşi sentiment al veneraţiei şi atunci

când privesc fotografii recente ale roiurilor stelare şi galaxiilor îndepărtate. Explozia

cunoaşterii ştiinţifice din vremea noastră ne dă acces la căi de apreciere a lui Dumnezeu care

înainte nu au mai fost niciodată disponibile omului.

Al doilea lucru pe care îl folosesc pentru stimularea mirării mele este un set de telescoape şi

de o lanternă miniaturală de mare intensitate. Din când în când folosesc această „trusă a

naturii” pentru a observa culori şi modele care altminteri ar fi invizibile în flori, insecte, roci şi

aşa mai departe. Însuşi actul de a-mi face timp pentru a observa şi a aprecia bogata

complexitate şi diversitate a ordinii create este un exerciţiu sănătos pentru meditaţie şi înnoire.

Nu există limite pentru imaginile şi înţelegerea la care putem ajunge observând natura, dacă

ne facem timp ca să vedem ce e în jurul nostru. Ar fi bine să ne cultivăm un sentiment

copilăresc de uimire şi de veneraţie faţă de lucrurile pe care avem tendinţa să le neglijăm în

mod cotidian. Mediul înconjurător artificial şi programul nostru aglomerat ne fac să uităm că

suntem înconjuraţi de mister şi de maiestate. Te încurajez să faci efortul de a intra într-un

contact mai frecvent şi mai deliberat cu creaţia lui Dumnezeu şi de a dezvolta o apreciere mai

profundă faţă de complexitatea, frumuseţea şi splendoarea cerurilor şi pământului. Procedând

astfel, vei simţi că Dumnezeu care a plănuit toate acestea şi le-a adus în existenţă prin

Cuvântul Lui este întru totul adevărat, demn de încredere şi de iubire.

Pagina 156 din 548

A-L iubi pe Dumnezeu prin Cuvântul Lui

„Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmul 119:18). Cuvântul

lui Dumnezeu înviorează sufletul, dă înţelepciune, veselesc inima, luminează ochii, revelează

dreptatea lui Dumnezeu şi ţine pe vecie (Psalmul 19:7-9). Scriptura a fost revelată nu doar ca

să ne informeze, ci şi ca să ne transforme. În Shaped by the Word, M. Robert Mulkolland jr.

pune în contrast două abordări ale Scripturii, citirea informativă şi citirea formativă (tabel.

13.1.).

CITIREA INFORMATIVĂ CITIREA FORMATIVĂ

Caută să acopere cât mai mult text cu putinţă. Se concentrează asupra unor porţiuni mici.

Este un proces linear. Este un proces de profunzime.

Caută să stăpânească textul. Permite textului să ne stăpânească pe noi.

Textul este văzut ca un obiect care urmează a fi folosit. Textul este văzut ca un obiect care ne modelează.

Abordare analitică, critică şi raţională. Abordare smerită, supusă, deschisă şi iubitoare.

Mentalitate orientată spre rezolvarea problemelor. Deschidere spre mister.

Tabel 13.1

Există un loc important pentru citirea informativă a Scripturii şi pentru metodele exegetică şi

topică de studiu biblic. Dar cei ce abordează Scriptura în felul acesta trec adesea cu vederea

abordarea formativă, care se concentrează mai mult pe adresarea inimii decât pe formarea

minţii. Biblia nu este un simplu obiect, ci un cuvânt inspirat de Dumnezeu care este „viu şi

lucrător” (Evrei 4:12) şi are puterea de a-i transforma pe cei ce îl primesc în smerenie şi

ascultare (Iacov 1:21-22). Spiritualitatea devoţională insistă pe puterea formativă a adevărului

revelat şi ne încurajează să Îl iubim pe Dumnezeu prin Cuvânt. În capitolul următor, vom

vedea o metodă verificată de timp pentru îndeplinirea acestui lucru.

A-L iubi pe Dumnezeu prin lucrările Sale

Ziceţi lui Dumnezeu: „Cât de înfricoşate Sunt lucrările Tale!

Veniţi şi priviţi lucrările lui Dumnezeu!

Ce înfricoşat este El, când lucrează asupra fiilor oamenilor!

Dar tot voi lăuda lucrările Domnului,

Căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară;

Da, mă voi gândi la toate lucrările Tale,

Şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale.

Pagina 157 din 548

Tu eşti Dumnezeul, care faci minuni;

Tu Ţi-ai arătat puterea printre popoare.

Prin braţul Tău, Tu ai izbăvit pe poporul Tău.

Psalmul 66:3, 5; 77: 11-12, 14-15.

Psalmiştii au rememorat şi au reflectat frecvent asupra acţiunilor istorice ale lui Dumnezeu de

răscumpărare, protecţie şi providenţă. Ambele Testamente abundă în relatări despre felul cum

Dumnezeu a lucrat în mod concret şi dramatic în vieţile oamenilor şi în destinul naţiunilor. El

Şi-a demonstrat scopurile drepte şi iubitoare în sfera istoriei omenirii, iar cercetarea în duhul

rugăciunii a lucrărilor Lui puternice de creaţie, răscumpărare şi împlinire este o altă

modalitate de a îmbunătăţi închinarea şi devotamentul nostru pentru Dumnezeul triunic.

„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai

făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!... Vrednic eşti tu să iei

cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu

sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai

făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!...

Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria,

cinstea, slava şi lauda!... A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda,

cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 4:11; 5:9-10, 12-13).

A-L iubi pe Dumnezeu prin căile Sale

„El Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel” (Psalmul 103:7). Moise

L-a cunoscut pe Domnul nu doar prin lucrările Lui, ci şi prin căile Lui. Căile lui Dumnezeu se

referă la implicarea Sa personală în viaţa noastră şi la pacea, puterea, grija, providenţa,

protecţia, compasiunea şi grija Lui pe care le experimentăm. Este bine să îţi construieşti o

istorie personală privind grija providenţială a lui Dumnezeu prin retrăirea şi rememorarea

lucrurilor pe care El le-a făcut pentru tine în diferite momente ale călătoriei tale spirituale. Să

îţi aminteşti răspunsurile Sale surprinzătoare la rugăciuni, felul în care te-a atras la Sine, felul

în care te-a trecut prin ape tulburi, felul în care ţi-a împlinit nevoile atunci când împrejurările

păreau lipsite de speranţă, felul în care te-a încurajat şi te-a mângâiat în necaz, felul în care te-

a îndemnat prin alţii şi te-a disciplinat pentru binele tău, felul în care urmăreşte să te facă să

nu îţi mai pui speranţa în lucrurile acestei lumi, aşa încât să înveţi să speri numai în El.

Pagina 158 din 548

Veniţi de ascultaţi, toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu,

Şi voi istorisi cei a făcut El sufletului meu.

Dar Dumnezeu m-a ascultat,

A luat aminte la glasul rugăciunii mele.

Binecuvântat să fie Dumnezeu,

Care nu mi-a lepădat rugăciunea,

Şi nu mi-a îndepărtat bunătatea Lui!

Dumnezeule, căile Tale Sunt sfinte!

Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?

Psalmul 66:16, 19-20; 77:13.

„Voi istorisi cei a făcut El sufletului meu”. Meditaţia cu recunoştinţă faţă de ceea ce a făcut

Dumnezeu pentru sufletul nostru este o componentă vitală a spiritualităţii devoţionale.

Căile lui Dumnezeu se referă şi la atributele multiple, la puterile şi la perfecţiunile Persoanei

Sale. Capacitatea noastră de a-L iubi pe Dumnezeu are legătură cu imaginea noastră despre

El, aşa că ar fi bine să ne rugăm pentru harul de a creşte în înţelegerea gloriei atributelor Sale:

nelimitata Lui putere, prezenţă şi cunoaştere; sfinţenia, dreptatea, bunătatea, credincioşia,

neprihănirea Lui; bunătatea, harul, compasiunea, mila şi iubirea Lui; frumuseţea, gloria,

măreţia, maiestatea transcendentă şi domnia Lui; existenţa Lui prin Sine, eternitatea,

infinitatea şi imuabilitatea Lui. Aşa cum a spus Dallas Willard în The Divine Conspiracy,

Dumnezeu este „o comunitate strâns unită de Persoane magnifice, complet suficiente Lor

Înseşi şi fără limite semnificative în ce priveşte bunătatea şi puterea.” El este răspunsul

absolut la căutarea perenă după adevăr, bine şi frumos.

TREI PSALMI DESPRE MINUNATELE ATRIBUTE ALE LUI DUMNEZEU

Psalmul 139

Nu există chemare mai înaltă decât a-L iubi pe Dumnezeul infinit şi personal al creaţiei şi

răscumpărării şi a te închina Lui. A. W. Tozer a spus că ceea ce ne vine în minte atunci când

ne gândim la Dumnezeu este lucrul cel mai important în legătură cu noi. Imaginea pe care o

avem despre Dumnezeu influenţează direcţia noastră spirituală şi viitorul nostru, şi aceasta se

formează în momentele pe care le petrecem în comuniune cu El. În contrast cu lumea,

economia lui Dumnezeu măsoară măreţia nu în termenii abilităţii sau realizărilor, ci în aceia ai

Pagina 159 din 548

vitalităţii şi integrităţii ce caracterizează umblarea omului cu Dumnezeu. Regele David a fost

un om foarte înzestrat şi cu multe realizări, dar măreţia lui a constat în alegerea sa de a-şi

preda inima în întregime lui Dumnezeu. În mijlocul luptelor sale, David şi-a făcut timp să

mediteze şi să-şi dezvolte viziunea despre Dumnezeul cel viu, fapt care i-a asigurat o

perspectivă înnoită despre lucrurile care contează cu adevărat.

Dacă, într-un mod necugetat, considerăm că viaţa este ceva de la sine înţeles şi ne pierdem

sentimentul mirării în faţa lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale, capacitatea noastră de închinare se

atrofiază. Continua uimire şi mirare a lui David faţă de Dumnezeu şi creaţia Lui este surprinsă

în Psalmul 139, care este o meditaţie minunată despre cunoaşterea, prezenţa, puterea şi

sfinţenia Domnului întregii creaţii.

Dumnezeul atotştiutor (v. 1-6)

„Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti”. Când meditează la omniscienţa lui Dumnezeu,

David este copleşit de adevărul că el este total descoperit înaintea lui Dumnezeu şi că El îl

cunoaşte într-un mod intim. Acelaşi adevăr este valabil şi pentru noi: Dumnezeu ne sondează

în profunzimile fiinţei noastre şi cunoaşterea Lui ne protejează din toate părţile („Tu mă

înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine.”) El cunoaşte acţiunile,

cuvintele, gândurile şi motivaţiile noastre. O asemenea cunoaştere este cu adevărat

covârşitoare, nu numai fiindcă ea depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere, ci şi fiindcă dă

în vileag toate prefăcătoriile noaste. Dar este reconfortant să ştim că nu avem nevoie să ne

prefacem înaintea lui Dumnezeu; El ne cunoaşte pe deplin – inclusiv gândurile şi acţiunile

noastre cele mai întunecate – şi cu toate acestea ne iubeşte.

Dumnezeul atotprezent (v. 7-12)

„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” Dumnezeu nu

numai că ne cunoaşte, ci şi e cu noi tot timpul; El „vede invizibilul şi penetrează inaccesibilul”

(Derek Didner). Nu există nicio scăpare – înălţimea sau adâncimea, ziua sau noaptea, trecutul

sau viitorul – nu poate să ne ascundă de Dulăul Cerului. Gândul acesta poate fi extrem de

tulburător pentru noi, mai ales în momentele noastre de neascultare şi de răzvrătire; impulsul

ascunderii din prezenţa lui Dumnezeu datează încă de la primul păcat (Geneza 3:8). Dar

adevărul acesta poate fi de asemenea o sursă de mari mângâieri şi speranţe, fiindcă ştim că

Pagina 160 din 548

noi, credincioşii în Cristos, nu suntem niciodată singuri. El ne-a promis că este întotdeauna cu

noi (Matei 28:20) şi putem să ne găsim siguranţa în prezenţa Lui permanentă.

Dumnezeul atotputernic (v. 13-18)

„Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede

sufletul meu lucrul acesta!” A treia strofă a acestui psalm descrie omnipotenţa Creatorului

prin descrierea poetică a miracolului naşterii omului. Ce mare artist ar putea să-şi creeze

capodopera în întuneric? Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a ţesut în toată diversitatea noastră în

ascunzişul unui pântec („ca în adâncimile pământului”). El ne-a plămădit ca să fim o unitate

alcătuită din trup, suflet şi spirit, cu capacităţi depline pentru gândire, comunicare, moralitate

şi aspiraţie. Ochii Lui ne-au văzut când eram doar un embrion şi El a hotărât toate zilele de

care vom avea parte pe planeta aceasta. Dumnezeul atotputernic al creaţiei merită închinarea

şi încrederea noastră, căci nimic nu este prea greu pentru El (Ieremia 32:17; Luca 1:37).

Dumnezeul atotsfânt (v. 19-24)

La sfârşitul meditaţiei sale, realitatea situaţiei grele în care se găseşte din cauza duşmanilor săi

„oameni setoşi de sânge” îl confruntă iarăşi pe David. Drept răspuns, el trece de partea

Dumnezeului sfinţeniei şi al dreptăţii şi declară că duşmanii lui Dumnezeu sunt şi duşmanii

lui, iar cauza lui Dumnezeu este şi cauza lui. În ultimele două versete ne aduce iarăşi de unde

am pornit („Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti”): „Cercetează-mă,

Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe

o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” În faţa potrivnicilor săi, psalmistul doreşte să se

elibereze de orice îndoială în ce priveşte umblarea lui cu Dumnezeu. Oare El îmi cunoaşte

situaţia? Oare Îi pasă de mine? Oare sunt dedicat scopurilor Lui? Şi răspunsul acestuia este un

da răsunător – Dumnezeul ne cunoaşte într-un mod intim şi este prezent cu noi în toate

necazurile prin care trecem. De asemenea, Domnul ştie ce este în inimile noastre şi ar fi

înţelept din partea noastră să urmăm exemplul lui David şi să-L invităm să ilumineze zonele

de neascultare şi de răzvrătire din noi, astfel încât El să ne poată conduce la viaţa veşnică.

Psalmul 145

Pagina 161 din 548

Imaginează-ţi o persoană dintr-o cultură preliterară care dă peste un Nou Testament pierdut de

un misionar itinerant. Băştinaşul ia obiectul ciudat şi îl duce la bătrânii satului, dar fiindcă

aceştia nu ştiu să citească sau să scrie, nu pot să desluşească înţelesul misterioaselor semne

negre de pe paginile cărţii. Probabil că ajung să venereze obiectul străin, dar până când nu

vine un străin care să le explice înţelesul cuvintelor vii pe care Testamentul le conţine,

semnele din el vor rămâne nişte mâzgălituri întunecate pe filele albe.

Lumea în care trăim seamănă cu această carte: dacă nu ne explică Cineva din afară

conţinutul ei, slava lumii se reduce la forţe impersonale precum timpul şi întâmplarea, sau ne

vom închina creaturii în locul Creatorului. Dar acesta este un mod greşit de a înţelege

nivelurile superioare ale sensului – semnele sunt litere, literele se combină în cuvinte,

cuvintele se conformează principiilor gramaticale şi formează propoziţii, propoziţiile comunic

idei, ideile duc la adevăruri estetice, etice şi spirituale, iar toate adevărurile vin de la

Dumnezeul personal şi infinit.

Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă să vedem lumea şi toate formele de viaţă dintr-o

perspectivă mai degrabă divină decât umană. Punctul nostru final de integrare şi sursa noastră

absolută de sens se găsesc sus, nu jos; au o natură cerească, nu pământească; sunt Creatorul,

nu cosmosul. Lumea ne defineşte de la sine; dacă nu facem nimic, ea ne va umple ochii şi

urechile cu sistemul ei de valori. În schimb, Cuvântul ne defineşte doar prin disciplină; trebuie

să alegem să stăm zilnic sub tutela sa, altfel minţile noastre nu vor fi niciodată înnoite şi

transformate prin valorile eterne.

Ultimii dintre psalmii davidici ne îndeamnă să zburăm pe aripile Duhului spre culmea de pe

care putem vedea totul din punctul de vedere al Bibliei. Cu cât ochii inimii noastre se vor

obişnui mai mult cu această viziune, cu atât vom fi mai uimiţi de măreţia, bunătatea şi harul

Dumnezeului viu. Psalmul 145, o poezie meşteşugită în acrostih, îi invită pe oamenii lui

Dumnezeu să lase ca duhul lor să rezoneze cu Duhul Lui, alternând chemarea la laudă cu

motivele pentru laudă.

Măreţia lui Dumnezeu (v. 1-6)

„Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele tău în veci de veci. În

fiecare zi Te voi binecuvânta, şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci” (v. 1-2). Acest peon de

laudă este născut din meditaţia psalmistului la „strălucirea slăvită” a maiestăţii lui Dumnezeu

şi la lucrările Lui minunate (v. 5). „Mare este Domnul şi foarte vrednic de laudă, şi mărimea

Lui este nepătrunsă. Fiecare neam de om să laude lucrările Tale, şi să vestească isprăvile Tale

Pagina 162 din 548

cele mari!” (v. 3-4). David a înţeles că minţii omeneşti îi este imposibil să sondeze măreţia lui

Dumnezeu, şi în această privinţă a fost în acord cu afirmaţiile lui Isaia şi ale lui Pavel în

Romani: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele,

zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de

căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre… O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi

ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile

Lui!” (Isaia 55:8-9; Romani 11:33). În cer nu ne vom plictisi niciodată, fiindcă măreţia şi

cunoaşterea lui Dumnezeu sunt nesfârşite: surprizele nu se vor sfârşi niciodată şi bucuria va

creşte din ce în ce mai mult.

Bunătatea lui Dumnezeu (v. 7-13)

„Să se trâmbiţeze aducerea aminte de nemărginita Ta bunătate, şi să se laude dreptatea Ta!

Domnul este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi plin de bunătate. Domnul este

bun faţă de toţi, şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui” (v. 7-9). Datorită măreţiei

Sale, Dumnezeu este în control şi Îşi va îndeplini scopurile în ciuda forţelor rele din lume, a

cărnii şi a diavolului. Datorită bunătăţii Lui, Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat şi fără limită.

Aceia care se încred în El sunt ocrotiţi de Cel ce „i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:11), ştiind

că El este întotdeauna credincios binelui lor cel mai mare. Cu cât ne însuşim mai mult aceste

adevăruri biblice prin credinţă, cu atât vieţile noastre vor deveni mai stabile, căci speranţa

noastră se va întemeia pe caracterul neschimbător al lui Dumnezeu, mai degrabă decât pe

nestatornicia împrejurărilor exterioare şi a sentimentelor interioare.

Harul lui Dumnezeu (v. 14-21)

„Domnul sprijineşte pe toţi cei ce cad, şi îndreaptă pe cei încovoiaţi. Domnul este drept în

toate căile Lui, şi milostiv în toate faptele Lui. Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă

cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul

şi-i scapă” (v. 14, 17-19). Omul are nevoie cel mai mult de ceva ce nu merită şi nu poate

câştiga singur niciodată – harul lui Dumnezeu. Când recunoaştem nevoia noastră disperată

după harul lui Dumnezeu, însăşi această recunoaştere este o dovadă a harului Său în viaţa

noastră, deoarece tendinţa naturală a cărnii este spre aroganţa autonomiei. Începe fiecare zi

rugându-te să creşti în harul Domnului nostru Isus Cristos şi alegând să umbli în puterea

Duhului Său.

Pagina 163 din 548

Psalmul 117

Închinarea înaintea lui Dumnezeu

Închinarea este supunerea întregii noastre naturi faţă de Dumnezeu. E trezirea conştiinţei de

către sfinţenia lui; hrănirea minţii cu adevărul lui; curăţirea imaginaţiei de către frumuseţea

Lui; deschiderea inimii pentru dragostea Lui; predarea voinţei faţă de scopul Lui – şi toate

acestea adunate în adorare, emoţia cea mai altruistă de care este capabilă natura noastră, şi

deci principalul remediu pentru egocentrismul ce este păcatul nostru originar şi sursa tuturor

păcatelor.

WILLIAM TEMPLE

Când contemplăm gingăşia unei flori sau grandoarea unui copac, răspundem – aşa cum se

cuvine – prin admiraţie estetică. De asemenea, faţă de animalele noastre favorite răspundem

prin afecţiune, iar faţă de alţi oameni răspundem uneori cu dragoste jertfitoare. Dacă natura

merită admiraţie, animalele sunt vrednice de afecţiune şi fiinţele umane de dragoste

jertfitoare, cum trebuie să răspundem faţă de Autorul infinit şi personal al întregii vieţi

biologice şi spirituale? Răspunsul biblic este clar – numai Dumnezeu merită închinare. Lauda,

onoarea, gloria şi stăpânirea aparţin pentru totdeauna Creatorului şi Răscumpărătorului

(Apocalipsa 5:13) şi orice limbă din cer, de pe pământ şi de sub pământ, inclusiv toţi care s-au

răzvrătit împotriva Lui, vor mărturisi că lucrurile stau aşa (Filipeni 2:10-11).

Închinarea înaintea lui Dumnezeu constituie tema Psalmului 117, cel mai scurt psalm din

Cartea Psalmilor. Dar în ciuda scurtimii lui, acest psalm format din două versete captează

esenţa caracterului şi scopului lui Dumnezeu pentru omenire. „Lăudaţi pe Domnul, toate

neamurile, lăudaţi-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi, şi credincioşia

Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul!”

Noi ne-am născut ca să ne închinăm lui Dumnezeu. În Însetat după Dumnezeu, John Piper

aduce o modificare în răspunsul din Catehismul Scurt la întrebarea: „Care este principalul

scop al omului?”. În opinia lui, principalul scop al omului este să-L glorifice pe Dumnezeu

bucurându-se de El pentru totdeauna. Îl onorăm pe Dumnezeu cel mai mult atunci când gloria

Lui devine plăcerea noastră cea mai mare; ne închinăm lui Dumnezeu cel mai bine atunci

când ne căutăm bucuria în El mai presus de orice.

Pagina 164 din 548

Psalmistul lansează o invitaţie la proslăvirea lui Dumnezeu dincolo de graniţele Israelului,

către toate popoarele pământului. Pavel citează acest verset în Romani 15:11 pentru a-şi

sprijini argumentul că atunci când Cristos a împlinit promisiunile din legământul lui

Dumnezeu faţă de Israel, El Şi-a extins harul şi mila de asemenea către Neamuri.

Dragostea loială a lui Dumnezeu

Versetul al doilea ne furnizează două motive excelente pentru închinarea înaintea lui

Dumnezeu. „Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi”, sau în termeni mai literali: „Dragostea

lui loială triumfă asupra noastră.” Potrivit Scripturilor, dragostea lui Dumnezeu este

necauzată, nemăsurată şi neîncetată (vezi Romani 5:5-11). Cu cât reflectăm mai mult la aceste

adevăruri, cu atât devin mai uluitoare implicaţiile lor. A. W. Tozer s-a rugat în Cunoaşterea

Celui Preasfânt: „Ştim sigur că în noi nu locuieşte nimic care să atragă dragostea Cuiva sfânt

şi drept ca Tine. Cu toate acestea, Ţi-am mărturisit dragostea neschimbătoare faţă de noi în

Cristos Isus. Dacă nimic din noi nu poate să câştige dragostea Ta, nimic din univers nu Te

poate împiedica să ne iubeşti. Dragostea Ta este necauzată şi nemeritată. Tu Însuţi eşti

motivul dragostei cu care suntem iubiţi. Ajută-ne să credem în intensitatea şi eternitatea

dragostei care ne-a găsit. Atunci dragostea va alunga frica şi inimile noastre tulburate îşi vor

găsi pacea, punându-ne încrederea nu în ceea ce suntem, ci în ceea ce Tu Însuţi ai declarat că

eşti.”

Toţi avem nevoie de siguranţa dragostei şi a acceptării necondiţionate, pe care o descoperim

în Cristos. Noi nu putem face nimic pentru a-L determina să ne iubească mai mult şi nu putem

face nimic pentru a-L determina să ne iubească mai puţin (vezi Romani 8:35, 38-39).

Rugăciunea noastră ca credincioşi în Cristos trebuie să fie nu ca noi să avem mai mult din El,

ci El să aibă mai mult din noi.

Credincioşia lui Dumnezeu

Al doilea motiv menţionat în Psalmul 117 pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu este că

credinioşia lui este veşnică. El Şi-a revelat planurile pentru copiii Lui şi promisiunile Sale

transcend tot ce ne-am fi putut imagina noi. Scopul Lui pentru noi e transformarea noastră –

trup, suflet şi spirit – după chipul şi caracterul lui Isus Cristos. De aceea, trebuie „să ţinem

fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa”

(Evrei 10:23; cf. Romani 4:21; 1 Tesaloniceni 5:24). Fiindcă este credincios, planurile şi

Pagina 165 din 548

promisiunile Lui pentru noi nu se vor clătina niciodată. Nu există siguranţă reală în oameni, în

avere sau în poziţia socială; mai devreme sau mai târziu, toate acestea ne vor dezamăgi.

Singura noastră siguranţă adevărată rezidă în caracterul neschimbător şi în promisiunile

Domnului.

Dragostea loială şi credincioşia lui Dumnezeu ar trebui să fie cauza unei mirări şi veneraţii

copilăreşti din partea noastră, dar pentru majoritatea credincioşilor acestea au devenit

platitudini religioase, simple cuvinte care nu ne mai înflăcărează inima şi imaginaţia. E uşor

să ne pierdem dragostea dintâi şi să uităm cum am fost înainte de a-L fi cunoscut pe

Dumnezeu şi ce am fi fără El. Cere-i lui Dumnezeu harul de a te face un închinător adevărat,

unul mirat de dragostea Lui statornică şi uluit de credincioşia Lui. Hrăneşte-ţi inima cu

gânduri înalte despre Dumnezeu prin citirea devoţională a Scripturilor şi închină-te Lui în Duh

şi în adevăr.


Cât de bogată este imaginea ta despre Dumnezeu? Cum poţi să dezvolţi această imagine şi

astfel să-ţi îmbogăţeşti sufletul?

Cum ai reuşit să-L iubeşti pe Dumnezeu prin lumea Lui? Prin Cuvântul Lui? Prin lucrările

Lui? Prin căile Lui?

Care dintre atributele lui Dumnezeu enumerate în „A-L iubi pe Dumnezeu prin căile Sale”

sunt cele mai semnificative pentru tine? Care par a fi cele mai îndepărtate? Ce îţi spune

acest lucru referitor la imaginea ta despre Dumnezeu?

Citeşte cei trei psalmi (119, 145 şi 117) folosiţi în acest capitol pentru a preamări

atributele lui Dumnezeu. Care dintre ei îţi vorbeşte cel mai mult şi de ce?

Pagina 166 din 548

Capitolul 14


Calea contemplativă


Cei ce urmează calea contemplativă fac din dragostea lui Dumnezeu obiectivul suprem şi

neegalat al vieţii lor. Foamea şi setea aceasta pentru neprihănire este povestea de dragoste a

sufletului cu binele lui suprem pentru care a fost creat. Pot exista vremuri de uscăciune şi de

întunecime, dar atunci când dorim prezenţa manifestă a lui Dumnezeu, inima noastră va căuta

îmbrăţişarea Sa.


Să dobândim un respect mai mare pentru calea experienţială a inimii ca răspuns dat lui

Dumnezeu.

Să avem o dorinţă mai intensă de a-L căuta şi a-L cunoaşte pe Dumnezeul care El Însuşi

ne cunoaşte şi ne iubeşte.

Să recunoaştem rolul vremurilor de uscăciune şi de întunecime din viaţa spirituală.

În Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupery, există o povestire superbă în care o vulpe îi cere

micului prinţ să o îmblânzească. Vulpea spune: „Pentru mine, nu eşti încă nimic mai mult

decât un băieţel la fel ca sute de mii de alţi băieţei. Pentru tine, eu nu sunt nimic mai mult

decât o vulpe ca sute de mii de alte vulpi. Dar dacă mă îmblânzeşti, atunci vom avea nevoie

unul de celălalt. Pentru mine, tu vei fi unic în toată lumea. Pentru tine, eu voi fi unică în toată

lumea…”

După un scurt dialog, vulpea spune în continuare: „Viaţa mea este foarte monotonă. Eu vânez

găini; oamenii mă vânează pe mine. Toate găinile sunt la fel şi toţi oamenii sunt la fel. Prin

urmare, sunt puţin plictisită. Dar dacă mă îmblânzeşti, va fi ca şi cum soarele va străluci în

sfârşit asupra mea. Voi cunoaşte sunetul unui pas care va fi diferit de toţi ceilalţi paşi. Alţi

paşi fac să mă grăbesc iarăşi sub pământ. Pasul tău mă va chema, ca o muzică, din vizuina

mea.”

Pagina 167 din 548

Micul prinţ a început să îmblânzească vulpea respectând riturile corecte, iar când a sosit ora

plecării micului prinţ, vulpea i-a dezvăluit ca dar un secret întreit. Prima parte a secretului este

că „numai cu inima poţi să vezi corect; esenţialul e invizibil pentru ochi.”

Secretul acesta este esenţa căii contemplative. Trebuie să-L invităm pe Dumnezeu ca să ne

„îmblânzească”, aşa încât să învăţăm libertatea ascultării de Cristos şi să ne găsim identitatea

în a-I face plăcere.

Fiindcă unii oameni au o înţelegere negativă asupra ideii de contemplare, să scoatem în

evidenţă câteva aspecte care ne vor ajuta să reducem confuzia.

În primul rând, spiritualitatea contemplativă nu este punctul de pornire pentru cei ce sunt noi

în credinţă. Copiii spirituali trebuie să crească în cunoaşterea Scripturii şi în „cele dintâi

adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu” (Evrei 5:12). „ Şi oricine nu se hrăneşte decât cu

lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este

pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să

deosebească binele şi răul” (Evrei 5:13-14). Disciplina studiului extensiv al Bibliei şi a

întemeierii în teologia sănătoasă trebuie să fie considerată o condiţie prealabilă pentru

practicile care vor fi discutate în capitolul acesta şi în cel următor.

În al doilea rând, meditaţia şi contemplaţia trebuie să fie întotdeauna sprijinite pe adevărul

Cuvântului. Contemplarea nu este o practică introspectivă de tip New Age, implicând

modificarea conştiinţei şi golirea minţii de orice concept. Angajarea în falsul misticism şi în

introspecţie duce în cel mai bun caz la o sentimentalitate fluctuantă şi la autodezamăgire, iar

în cel mai rău caz la influenţe demonice. Putem evita acest teritoriu primejdios dacă ne

dedicăm doctrinei sănătoase, acceptând o concepţie înaltă despre Scriptură şi abordând

Cuvântul cu dorinţa de a-l studia şi de a-l pune în practică. Calea contemplativă nu trebuie

privită niciodată ca un scop în sine sau ca un substitut pentru ascultare şi trăirea cu

credincioşie în Cuvânt.

În al treilea rând, meditaţia şi contemplaţia nu sunt valabile doar pentru oamenii cu un anumit

tip de personalitate, temperament şi abilităţi. Unii vor găsi, prin natura lor, că această abordare

este mai atrăgătoare şi mai accesibilă decât alţii. Dar indiferent de atracţia naturală,

modalitatea aceasta de a dezvolta dragostea de Dumnezeu şi dorinţa după El este benefică

pentru toţi credincioşii maturi.

Călugării au numit calea contemplativă drept sfânta simplitate (sancta simplicitas) – mai

exact, concentrarea statornică a inimii în căutarea binelui neschimbător. Cei ce urmează

abordarea contemplativă fac din dragostea lui Dumnezeu scopul suprem şi neegalat al vieţii

lor. Foamea şi setea după neprihănire reprezintă povestea de dragoste a sufletului cu summum

Pagina 168 din 548

bonum al său, cu binele suprem pentru care a fost creat. Calea contemplativă implică atât

pocăinţa (o inimă zdrobită), cât şi bucuria (atenţia într-o atitudine de închinare). Ea mută

centrul atenţiei astfel încât concentrarea inimii este îndreptată dinspre noi înşine spre

Dumnezeu triunic. De asemenea, este dezvoltarea treptată a reflexului spiritual, aşa încât

experimentăm libertatea unui ochi curat şi neîmpărţit, care este fixat ferm asupra lui Isus

(Luca 11:34; Evrei 12:21).

La Tine îmi ridic ochii,

la Tine, care locuieşti în ceruri.

Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor,

şi ochii roabei la mâna stăpânei ei,

aşa se uită ochii noştri la Domnul, Dumnezeul nostru,

până va avea milă de noi.

Psalmul 123:1-2

Deşi abordarea contemplativă a spiritualităţii creştine implică disciplinele reînnoirii minţii şi

angajării voinţei, ea este în primul rând o cale experienţială a inimii. Aceasta parcurge calea

misterioasă a părtăşiei realizate cu Dumnezeu prin experienţele percepţiei personale, iubitoare

şi intime. Deoarece „rugăciunea este pentru religie ceea ce este cercetarea iniţială pentru

ştiinţă” (P. T. Forsythe), contemplativii explorează mediul spiritual al înţelegerii lui

Dumnezeu nu prin auzire indirectă, ci prin întâlnirea personală. Ei au învăţat „să guste şi să

vadă cât de bun este Domnul” şi să-şi găsească refugiul în El (Psalmul 34:8). Au dobândit o

sete tot mai mare după râul de apă vie care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu (vezi Ezechiel

47:1-12; Apocalipsa 22:1-2). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în

Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). Fiindcă

Cristos locuieşte în noi, viaţa Lui este ca o fântână arteziană ce izbucneşte din noi.

Rugăciunea contemplativă se adapă din această fântână, întorcându-se în interior, spre

Dumnezeul care este mai aproape de noi decât ne putem imagina. Forma aceasta de rugăciune

invită mintea să coboare în inimă şi să se închine în tăcere înaintea Dumnezeului viu.

Conceptul de inimă se referă la „temeiul psihologic cel mai adânc al personalităţii omului,

sanctuarul interior unde conştiinţa de sine trece dincolo de reflecţia analitică şi se deschide în

confruntare metafizică şi teologică cu Abisul necunoscutului care este totuşi prezent – unul

care «ne este mai intim decât ne suntem noi înşine»”, aşa cum a scris Thomas Merton în

Pagina 169 din 548

Contemplative Prayer. Rugăciunea contemplativă hrăneşte viaţa interioară şi naşte o

seninătate luminoasă care poate pătrunde în diferitele componente ale vieţii exterioare. Este

un dispozitiv spiritual care ne acordează la Prezenţa care singură poate satisface dorinţele

noastre cele mai adânci.

„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu… În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în

seninătate şi încredere va fi tăria voastră” (Psalmul 46:10; Isaia 30:15). Mulţi dintre noi

suferim de iluzia că activitatea, realizările, mărimea şi agitaţia ne fac plăcuţi înaintea lui

Dumnezeu şi confirmă binecuvântarea noastră. Însă, deşi se împotriveşte mersului culturii

care ne înconjoară, trebuie să învăţăm cum să practicăm arta liniştii, a tăcerii, a ascultării şi a

primirii, dacă vrem să avem intimitate cu Dumnezeu. Deoarece este nevoie de timp şi de

atenţie iubitoare pentru a menţine o relaţie de calitate cu Dumnezeu, Domnul este interesat

mai mult de prezenţa noastră înaintea Lui decât de performanţele noastre pentru El. Deşi

ajungem să Îl iubim pe Dumnezeu ca urmare a cunoaşterii pe care o dobândim despre El, este

la fel de adevărat că ajungem să-L cunoaştem ca urmare a dragostei pe care o nutrim pentru

El. Rugăciunea contemplativă caută să Îl înţeleagă pe Dumnezeu prin dragoste şi prin credinţă

în aşa fel încât teologia devine nu doar o speculaţie, ci este pur şi simplu trăită. Când voinţa

este călăuzită de intenţia iubitoare, dorim să Îl cunoaştem pe Dumnezeu pentru El Însuşi, chiar

şi atunci când această cunoaştere ne duce dincolo de nivelul ideilor omeneşti în obscuritatea

credinţei.

În Dragostea lui Dumnezeu, Bernard de Clairvaux distinge patru trepte de iubire. Pe prima

treaptă, ne iubim pe noi înşine pentru noi înşine; pe a doua treaptă, Îl iubim pe Dumnezeu

pentru propria noastră binecuvântare; pe a treia treaptă, Îl iubim pe Dumnezeu pentru El

Însuşi. Puţini dintre noi suntem capabili să menţinem această treaptă a dragostei fără a fi

pătată de interese personale, în care să iuim lucrurile care Îi aparţin lui Isus Cristos „aşa cum

Critos a căutat folosul Său, ci pe noi înşine, şi nu a urmărit niciodată interesul Lui Însuşi.” Dar

Bernard spune în continuare: „Binecuvântat este omul care poate să atingă a patra treaptă a

dragostei. Atunci el se va iubi pe sine însuşi numai în Dumnezeu!” Umplerea cu acest fel de

dragoste divină poate fi numai un dar marcat de mireasma cerului, nu a pământului.

Calea contemplativă este îmbogăţită de o tradiţie venerabilă ce merge înapoi în timp până la

spiritualitatea călugărilor deşertului precum Antonie, Evagriu şi Ioan Cassian, şi e perpetuată

în Regulile Sfântului Benedict. Ea este expusă în lucrările lui Ioan Climah, Simeon Noul

Teolog, Aelred de Rievaulx, Bernard de Clairvaux, Jan van Ruysbroeck, Richard Rolle,

autorul anonim al Norului celor necunoscuţi, Teresa de Avila, Ioan al Crucii, Francois

Fenelon şi mulţi alţii. Mai recent, a găsit o varietate de expresii în scrierile lui Evelyn

Pagina 170 din 548

Undrhill, Frank Laubach, Thomas Kelly, A. W. Tozer, Thomas Merton şi Henri Nouwen.

Inimile acestor urmaşi remarcabili ai lui Cristos au fost unite şi acordate total cu Dumnezeu.

Ei au fost mistuiţi de ceea ce Rolle a numit Focul Dragostei, o întâlnire experienţială cu

Dumnezeu, care se caracterizează printr-o dorinţă sfântă. Următorul fragment din mărturia lui

Pascal despre convertirea lui din 1654 ilustrează foarte bine această pasiune devoratoare:

Luni, 23 noiembrie, ziua sfântului Clement, papă şi martir, precum şi a altor martirizaţi .

Ajunul sfântului Crysogon, martir, şi al altor martiri .

De la ora zece şi jumătate seara până la ora douăsprezece şi jumătate în miez de noapte .

Foc .

„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob”

nu al filosofilor şi al savanţilor.

Încredinţare. Încredinţare. Iubire. Bucurie. Pace.

Dumnezeu al lui Isus Cristos

Deum meum et deum vestrum

„Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.”

Lepădarea de lume şi de toate, în afară de Dumnezeu.

Pe El nu-L vom găsi decât pe calea arătată de Evanghelie.

Măreţia sufletului uman.

,,O, drept părinte, lumea pe tine nu Te-a cunoscut, ci eu Te-am cunoscut.”

Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie. (Blaise Pascal, op. cit.).

După moartea lui Pascal, acest Memento a fost descoperit cusut în îmbrăcămintea lui; este

evident că l-a purtat cu el tot timpul.

DETAŞARE ŞI DORINŢĂ

Cum doreşte un cerb izvoarele de apă,

aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!

Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu;

când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Psalmul 42:1-2

Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut!

Pagina 171 din 548

Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine,

într-un pământ sec, uscat şi fără apă.

Psalmul 63:1

Harul lui Dumnezeu este întotdeauna anterior dorinţei noastre de a-L cunoaşte. Dragostea Lui

este cea care iniţiază relaţia noastră cu El, iar atunci când Îl iubim pe Dumnezeu, acesta este

răspunsul nostru la invitaţia Lui din interiorul nostru la intimitate personală cu Sine. „Noi Îl

iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Dumnezeu revarsă bogăţia harului Său

asupra noastră chemându-ne la viaţa veşnică pe care Domnul nostru a definit-o ca fiind a-L

cunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care El L-a trimis în lumea

noastră (Ioan 17:3). Natura răspunsului nostru la iniţiativele lui Dumnezeu influenţează

calitatea vieţii noastre pământeşti şi a existenţei noastre cereşti. Răspunsul pozitiv şi cultivarea

obiceiului de a fi sensibili faţă de invitaţiile Dumnezeului viu ne fac tot mai atenţi şi mai

receptivi la activitatea subtilă a Duhului în noi. Acest răspuns al dragostei din partea persoanei

create inspiră o căutare sfântă a lui Dumnezeu şi o receptivitate spirituală care este susţinută

prin umilinţă, încredere şi ascultare. „Inima îmi zice din partea Ta: «Caută Faţa Mea!» Şi Faţa

Ta, Doamne, o caut!” (Psalmul 27:8). În această căutare, învăţăm să-L abordăm pe Dumnezeu

mai puţin ca pe un obiect sau ca pe o invenţie intelectuală şi mai mult ca pe o persoană cu care

ne întâlnim continuu în unire iubitoare. A ne odihni în Dumnezeul care ne iubeşte, care ne

atrage mai aproape de El şi ne permite să-L găsim înseamnă a ne însuşi puterea supunerii

ascultătoare faţă de har.

Focul dragostei divine curăţă şi totodată înflăcărează. El ne ajută să ne înţelegem tot mai mult

sărăcia spirituală, nevoia disperată şi indiferenţa rece. Teologul Karl Rahner a spus că omul

este misterul unui vid infinit şi Dumnezeu este misterul unui plin infinit. Când devenim

conştienţi de sărăcia noastră spirituală, înşelătoarea noastră mulţumire de sine se risipeşte şi

descoperim nimicnicia noastră abjectă înaintea lui Dumnezeu. În tradiţia contemplativă acest

lucru se numeşte remuşcare a inimii (compunctio cordis). Remuşcarea implică înţelegerea

dureroasă a faptului că urmărim doar interesele noastre egoiste; în această stare, suntem

străpunşi şi zdrobiţi de adevărul condiţiei noastre păcătoase şi al îndepărtării de Dumnezeu.

Însă lacrimile remuşcării au legătură şi cu dorinţa după Dumnezeu, Cel pe care Îl căutăm.

Această dorinţă după Dumnezeu ne aşază pe calea dificilă a golirii şi renegării de sine, adică a

pierderii propriilor noastre vieţi aşa încât să ne putem însuşi viaţa lui Cristos (Matei 10:38-

39). Dorinţa după Dumnezeu necesită o reorientare fundamentală – mişcarea dinspre robia

narcisistă faţă de dorinţele, acumulările şi ambiţiile pământeşti spre căutarea altruistă a lui

Pagina 172 din 548

Dumnezeu şi iubirea semenilor. Această deplasare transformaţională a centrului nostru

dinspre eu spre Tu implică o curăţire dureroasă şi treptată a dorinţei după lucrurile pieritoare

ce ne desensibilizează spre dorinţa cerească.

Astfel, detaşarea de lucrurile vremelnice şi dorinţa după lucrurile veşnice lucrează împreună;

detaşarea de lume este cauzată şi potenţată de ataşarea faţă de Cristos. Căutarea după

Dumnezeu (quaerere Deum) ne ajută să înţelegem mai bine că suntem nişte străini şi călători

ce tânjesc să ajungă „acasă” cu El (2 Corinteni 5:2-9; Filipeni 1:23; 3:20). Fiindcă ne

conformăm treptat la ceea ce dorim, ar trebui să cerem harul unei dorinţe sfinte. Chiar dacă

nu-L dorim pe Dumnezeu mai presus de orice altceva, dorim măcar să-L dorim mai mult

decât orice altceva? „Dumnezeu vede cu ochii milei Sale nu ceea ce eşti, nici ceea ce ai fost,

ci ceea ce doreşti să fii.” Cuvintele acestea încurajatoare din Norul celor necunoscuţi

subliniază importanţa pe care o are intenţia inimii (intentio cordis), mişcarea fiinţei noastre

spre Dumnezeu. Determinarea intenţiei noastre este ascuţită de dragostea faţă de Cristos şi

tocită de ataşamentele lumeşti. De aceea autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să „să dăm

la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în

alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”

(Evrei 12:1-2). Chiar dacă în practică ne împiedicăm, intenţia sfântă şi sinceritatea dorinţei

sunt plăcute Tatălui nostru ceresc.

Când răspundem îndemnurilor harului, ne deplasăm în direcţia purităţii inimii (puritas

cordis). Soren Kierkegaard a spus că puritatea inimii este a dori un singur lucru; o inimă

neîmpărţită este acea inimă integrată, armonizată şi simplificată. Simplitatea în acest sens este

opusul duplicităţii cauzate de o inimă divizată între ataşamente dezordonate faţă de o mulţime

de lucruri finite. Viaţa trăită în conformitate cu Evanghelia devine tot mai concentrată asupra

singurului lucru care este necesar, anume partea bună care nu ne va fi luată (Luca 10:42).

Inima neîmpărţită iubeşte în toate lucrurile mai degrabă voia lui Dumnezeu decât lucrurile în

sine. Această puritate a părtăşiei cu Dumnezeu nu se obţine niciodată repede sau pe deplin; ea

este roada harului lui Dumnezeu şi a unor decenii de căutări poticnite. În taina dragostei

divine, cu cât Îl găsim mai mult pe Dumnezeu, cu atât Îl căutăm mai mult. Să repetăm aici

marea rugăciune a lui Moise: „Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18).

VREMRILE DE USCĂCIUNE ŞI DE ÎNTUNECIME

Confuziile, nehotărârea, compromisul şi mulţumirea cu sine sunt duşmanii creşterii spirituale.

Dacă nu ne simţim acut nevoia, nu creştem în har. Dar în bunătatea Lui, Dumnezeu ne scoate

Pagina 173 din 548

adesea din iluziile şi din mulţumirea noastră de sine, permiţându-ne să trecem prin încercări şi

prin prăbuşiri ale lumii noastre exterioare, sau conducându-ne prin deşertul arid şi întunecat al

lumii noastre interioare. Astfel, spiritualitatea devoţională şi contemplativă implică alternarea

şi combinarea perioadelor de durere şi de bucurie, de încântare şi de vid interior, de căldură

resimţită şi de sentimentul abandonării. Aceste tipare sunt evidente şi în Cartea Psalmilor,

acesta fiind unul dintre motivele pentru care psalmii ocupă un loc central în tradiţia

contemplativă.

Progresul în rugăciune seamănă cu progresul în căsnicie; întocmai cum dragostea romantică

singură nu poate să susţină multă vreme o căsnicie, tot astfel o relaţie cu Dumnezeu bazată

exclusiv pe sentimente devine superficială şi instabilă. Căutarea după experienţe pline de

fervoare şi rezultate tangibile este semnul unei abordări psihocentrice a rugăciunii. Pentru a ne

maturiza în rugăciunea teocentrică, trebuie să părăsim dependenţa noastră de sentimente şi să

ne îndreptăm spre puritatea intenţiei şi a voinţei chiar şi atunci când senzaţiile pozitive lipsesc.

Trebuie să încetăm a mai evalua momentele noastre de rugăciune şi de meditaţie după cât de

bine ne simţim în timpul lor, căci momentele dificile ori nerodnice de rugăciune pot să

contribuie la dezvoltarea noastră mai mult decât perioadele de consolare şi de entuziasm. La

fel ca în alte domenii ale vieţii, învăţăm mai mult din experienţele de slăbiciune şi de ariditate

în rugăciune decât din succesele care ne fac să ne simţim mulţumiţi. De aceea credincioşia cu

care ne înfăţişăm zilnic înaintea lui Dumnezeu are o importanţă critică. Trebuie să

experimentăm alternativ întunericul şi lumina, atunci când Dumnezeu ne trece prin ritmurile

tot mai profunde ale morţii faţă de sine şi vieţii în Cristos. Aceste ritmuri ne ajută să

conştientizăm mai bine vălul sinelui care ne separă de prezenţa manifestă a Dumnezeului

sfânt. Ele revelează starea disperată în care ne aflăm şi nevoia de a renunţa la estimările

exagerate, la imaginea înşelătoare despre noi înşine şi la ataşamentul nostru faţă de reputaţie şi

realizări. Încercările exterioare şi uscăciunea interioară devin mijloacele harului atunci când

ne duc la o înţelegere mai profundă a neajutorării şi vacuităţii noastre înaintea lui Dumnezeu.

De asemenea, ne ajută să vedem că eul fals este mult mai rău decât am putut să ne imaginăm

noi şi Cristos este mult mai mare decât am visat vreodată. În starea aceasta în care Dumnezeu

dă în vileag ascunzişurile noastre absurde, devenim mai supli din punct de vedere spiritual şi

mai dornici să ne predăm scopurilor Lui iubitoare. Când Augustin a strigat: „Să Te cunosc pe

Tine, să mă cunosc pe mine!” (Noverim te, noverim me), el a ştiut că cu cât Îl cunoaştem mai

bine pe Dumnezeu, cu atât ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Bucuria ataşamentului

crescând faţă de Cristos duce inevitabil la durerea detaşării crescânde faţă de eul fals.

Umilinţa inimii (humilitas cordis) include conştientizarea progresivă a harului, acceptării şi

Pagina 174 din 548

prezenţei lui Dumnezeu, precum şi voinţa de a afirma că voia Lui pentru noi este „bună,

plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Cu cât uităm mai mult de noi înşine, cu atât înţelegem

mai bine că toate lucrurile sunt „din El, prin El, şi pentru El” (Romani 11:36).

O tradiţie bogată este legată de ceea ce Sfântul Ioan al Crucii a numit „noaptea întunecată a

simţirii” şi „noaptea întunecată a sufletului”. Urmaşii lui Cristos din vremea patristicii şi

monasticii orientale şi occidentale au încercat să descrie drumul spiritual al acelora care L-au

căuta cu seriozitate pe Dumnezeu. Calea spre desăvârşirea spirituală duce în general la un

punct unde simţurile sunt lipsite de orice plăcere şi bucurie în rugăciune. Experienţa aceasta

de ariditate şi aparentă distrugere este un proces purificator izvorât din harul lui Dumnezeu,

care determină sufletul să-şi îndrepte atenţia spre Dumnezeu şi spre cunoaşterea sa de sine

numai în El. Cei ce se supun acestor curăţiri dureroase învaţă să persevereze în căutarea lui

Dumnezeu chiar şi în absenţa consolărilor spirituale. Această noapte a sufletului duce prin

spaimă la bucurie, nu la disperare; de asemenea, rafinează intenţiile inimii şi produce mai

multă simplitate şi sinceritate.

Chiar şi aşa, Thomas Dubay observă în Fire Within că „relativ puţin dintre cei ce ajung în

prima noapte a sufletului trec dincolo de ea.” Acest lucru îşi are originea, în mare parte, în

lipsa voinţei de a îndura durerea abandonării totale a valorilor lumeşti şi a neascultărilor

minore. A doua noapte a sufletului este încă şi mai adâncă, încât poate începe la mai mulţi ani

după prima. În aceasta îşi pierd vigoarea rădăcinile mai subtile ale mândriei şi necurăţiei, prin

purificarea divină ce goleşte sufletul de abordările omeneşti asupra afectelor, sentimentelor,

amintirilor, intelectului şi voinţei. Sufletul se simte eşuat, abandonat de Dumnezeu şi distrus,

dar învaţă să se agaţe numai de El până când binecuvântarea dragostei lui Dumnezeu devine

mai reală ca oricând.

Vremurile de uscăciune şi de închinăciune nu sunt pedepse, ci purificări şi manifestări ale

harului, ce au a face cu fisurile adânci ale sinelui păcătos. Ele învaţă sufletul să asculte şi să

accepte voia lui Dumnezeu, cu tot misterul ei impenetrabil. Sunt semne ale progresului în

rugăciune, atunci când sunt însoţite de predarea controlului şi de abandonarea personală în

mâna lui Dumnezeu, nu de dragul darurilor Sale, ci de dragul Lui Însuşi. Unii urmaşi

perseverenţi ai lui Cristos experimentează aceste nopţi ca pe nişte evenimente decisive, în

timp ce alţii le experimentează mai mult de o singură dată în moduri tot mai intense, pe

măsură ce se apropie mai mult de Dumnezeu. Cavalerul pasionat al lui Dumnezeu tânjeşte să

elimine barierele care îl separă de Prezenţa divină şi înţelege tot mai limpede că niciun graal

pământesc nu va reuşi vreodată să-i satisfacă dorul, căci acesta este îndreptat spre ceea ce este

infinit şi nemărginit.

Pagina 175 din 548

Relaţiile trebuie să crească în libertate reciprocă, de aceea nicio tehnică sau niciun set de

metode nu vor putea să asigure întâlnirea cu Dumnezeu. „Vântul suflă încotro vrea” (Ioan

3:8), dar noi presupunem nerăbdători că Dumnezeu ni Se va înfăţişa în rarele ocazii când ne

înfăţişăm noi înaintea Lui. Ca să spunem adevărul, Dumnezeu bate la uşa noastră de mai

multe ori decât batem noi la a Lui. Totuşi, în ultima vreme oamenii care citesc despre „nopţile

întunecoase” tind să onoreze încercările şi dificultăţile lor obişnuite, precum şi circumstanţele

exterioare prin care trec ca nopţi întunecoase ale simţurilor sau ale sufletului. Dar de cele mai

multe ori, uscăciunea şi ariditatea în rugăciune nu pot fi puse pe seama efortului spiritual, ci

mai degrabă pe lipsa căutării serioase.

LIMITELE RAŢIUNII OMENEŞTI

Calea contemplativă afirmă că dragostea supremă a lui Dumnezeu e de natură spirituală, nu

intelectuală. Ioan Hrisostomul şi Grigorie de Nisa au scris despre incomprehensibilitatea lui

Dumnezeu şi despre „noaptea mistică” în care Dumnezeu Se ascunde într-un întuneric ce

depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dumnezeu nu poate fi căutat sau înţeles aşa cum

încercăm să înţelegem sau să investigăm un obiect. Putem să-L cunoaştem numai ca pe un

subiect transcendent, ca pe o Persoană care alege să ne reveleze doar anumite aspecte din Sine

Însuşi.

Cunoaşterea lui Dumnezeu implică mintea, dar trece dincolo de raţiune şi de formulările

mentale, în domeniul credinţei şi al încrederii. Ca să folosim o analogie cu fizica, putem spune

că culorile curcubeului pe care le vedem reprezintă doar o parte infimă din întregul spectru de

radiaţie electromagnetică. Acest spectru începe cu particulele de înaltă energie şi înaltă

frecvenţă de radiaţii gama, radiaţii nucleare gama şi radiaţii x; apoi trece prin radiaţiile

infraroşii de lungime medie şi sfârşeşte cu radiaţiile de joasă energie şi joasă frecvenţă de

microunde, unde pentru comunicaţiile radio-tv şi unde sonore. Întocmai cum radiaţia electro-

magnetică vizibilă pentru ochiul omenesc este doar o mică parte dintr-un spectru cu mult mai

larg, tot aşa raţiunea omului poate percepe doar o parte minusculă din misterul pe care îl

numim Dumnezeu. Când recunoaştem atât valoarea cât şi limitele raţiunii, ajungem să

înţelegem că creşterea în cunoaşterea experienţială şi personală a lui Dumnezeu se realizează

prin credinţă, speranţă şi dragoste. Credinţa ne ajută nu numai să conştientizăm cine suntem

înaintea lui Dumnezeu, ci şi să înţelegem că suntem invitaţi de El să ne unim şi să avem

comuniune cu Sine. Speranţa ne inspiră să îndrăznim a dori infinitul şi să transferăm

aspiraţiile noastre dinspre lucrurile pământeşti spre lucrurile cereşti, în timp ce tăcem înaintea

Pagina 176 din 548

Domnului şi nădăjduim în El (cf. Psalmul 37:7). Iar dragostea ne determină să dorim a-L avea

pe Iubitul nostru, cu cât înţelegem mai mult măsura în care noi înşine suntem stăpâniţi de El.


Ţi-a fost greu să raportezi experienţa ta personală la conţinutul acestui capitol? Dacă da,

de ce?

Care este perioada cea mai lungă de timp pe care ai petrecut-o singur în părtăşie cu

Dumnezeu? Ce te împiedică să petreci mai mult timp cu El?

Cum poţi să treci dincolo de nivelul intelectual, la acela al inimii, atunci când te cufunzi în

studiul Cuvântului? Doreşti să faci acest lucru, sau ţi se pare că o asemenea experienţă ar

fi prea mistică pentru tine?

Ce înveţi despre tine însuţi când eşti singur cu Dumnezeu?

Ce înseamnă pentru tine remuşcarea inimii, intenţia inimii, curăţia inimii şi umilinţa

inimii?

Ai avut momente de uscăciune şi de întunecime spirituală în viaţa ta? Ce ai învăţat din

acele experienţe?

Pagina 177 din 548

Capitolul 15


Practica citirii sacre


Practica antică a citirii sacre implică un proces de trecere de la minte la inimă pe parcursul

citirii, meditaţiei, rugăciunii şi contemplaţiei. Capitolul acesta oferă mai multe sugestii pentru

fiecare dintre aceste elemente şi pentru citirea sacră în întregimea sa.


Să învăţăm să preţuim Cuvântul revelat prin citirea formaţională.

Să apreciem mai mult natura şi binefacerile meditaţiei.

Să dorim şi să învăţăm cum să folosim textul Scripturii în rugăciunile noastre personale.

Să dorim practicarea contemplării şi rugăciunii în tăcere.

La sfârşitul capitolului despre spiritualitatea disciplinată, am menţionat arta citirii sacre (lectio

divina), care a fost adusă în Occident de către părintele deşertului Ioan Casian la începutul

secolului al V-lea. Regula Sfântului Benedict din secolul al VI-lea, care a călăuzit de atunci

înainte practica monastică a benedictinilor şi cistercienilor, prescria perioade zilnice pentru

citirea sacră. În ciuda simplităţii şi a puterii acestei metode constând în rugăciunea prin

folosirea Scripturii, ea a devenit din ce în ce mai puţin folosită şi a căzut în unitare. La

sfârşitul Evului Mediu a ajuns să fie văzută ca o metodă ce trebuia limitată la elita spirituală.

Odată cu trecerea timpului, chiar şi călugării au pierdut simplitatea citirii sacre şi au înlocuit-o

cu sisteme şi forme mai complicate de rugăciune mentală. Însă în ultimele decenii această

practică străveche a fost revitalizată, mai ales de creştinii din tradiţia cisterciană. Autori

precum Thomas Merton (Contemplative Prayer, New Seeds of Contemplation, Spiritual

Direcition and Meditation), Thomas Keating (Intimacy with God, Open Mind, Open Heart),

Michael Casey (Sacred Reading, Toward God, The Undivided Heart) şi Thelma Hall (Too

Deep for Words) au promovat citirea sacră în cercurile catolice, dar şi protestanţii au luat

cunoştinţă de această abordare. Lectio divina implică înaintarea prin patru etape constând în

citire, meditaţie, rugăciune şi contemplaţie. (Am creat o serie de patru jurnale destinate citirii

Pagina 178 din 548

sacre, care îi călăuzesc pe oameni prin acest proces. Acestea sunt: Lecturi sacre, Crezuri

istorice, Trinitatea şi Psalmii.)

CITIREA (LECTIO)

În studiul lui dedicat culturii monastice intitulat The Love of Learning and the Desire of God,

Jean Leclerq evidenţiază două abordări distincte ale Scripturii care erau folosite în Evul

Mediu. În timp ce universităţile medievale erau şcoli urbane care îi pregăteau pe clerici pentru

viaţa activă, mănăstirile rurale se concentrau asupra formării spirituale în context liturgic

pentru echiparea călugărilor în vederea vieţii contemplative. Scolasticii se concentrau asupra

paginii textului sacru (sacra pagina) ca obiect ce trebuia studiat şi investigat prin adresarea de

întrebări textului (quaestio) şi prin interogarea personală privind subiectul studiat (disputatio).

Prin contrast, călugării se apropiau de Scriptura orientaţi spre meditaţie (meditatio) şi

rugăciune (oratio) personală. În timp ce scolasticii căutau în text ştiinţa şi cunoaşterea,

monasticii căutau în el înţelepciunea şi aprecierea. Cei din şcoli erau orientaţi mai mult spre

aspectele obiective, teologice şi cognitive; cei din mănăstiri erau orientaţi mai mult spre

aspectele subiective, devoţionale şi afective.

Majoritatea practicilor contemporane ale studiului biblic au mai multe în comun cu abordarea

scolastică decât cu cea monastică. În termenii unei distincţii care a fost făcută în primul

capitol al acestei secţiuni, acestea sunt mai preocupate cu citirea informativă decât cu citirea

formativă. Dar există o nevoie legitimă pentru ambele abordări, fiindcă insistenţa exagerată pe

una sau pe alta dintre ele poate duce la extrema intelectualismului rece sau la aceea a

entuziasmului ilogic. Dar când evanghelicii studiază Scriptura, de regulă ei caută mai mult

precepte şi principii decât să-L întâlnească pe Dumnezeu în străfundul fiinţei lor. Practica

lectio divina poate corecta acest dezechilibru, deoarece pune accentul pe citirea Scripturii

pentru formarea spirituală prin deschiderea receptivă faţă de chemarea iubitoare a

Dumnezeului harului. Lectio nu este un exerciţiu intelectual care caută să controleze şi să

strângă informaţii, ci e cufundarea voluntară în Cuvântul lui Dumnezeu ce urmăreşte să

primească şi să răspundă. Citirea spirituală uneşte revelaţia cu experienţa. Ea este făcută în

spiritul rugăciunii din a doua duminică a Adventului conţinută în Cartea comună de

rugăciuni, publicată în 1928:

Domn binecuvântat, care ai făcut ca întreaga Sfântă Scriptură să fie scrisă pentru învăţătura

noastă, ajută-ne să o ascultăm, să o citim, să o primim, să o învăţăm şi să o însuşim cu

Pagina 179 din 548

înţelepciune, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea Cuvântului Tău sfânt să îmbrăţişăm şi să

ne lipim strâns de speranţa Ta binecuvântată privind viaţa veşnică, pe care ne-ai dat-o în

Mântuitorul nostru Isus Cristos.

Dumnezeu să ne ajute să auzim Sfânta Scriptură, „să o ascultăm, să o citim, să o primim, să o

învăţăm şi să o însuşim”.

Sugestii pentru citirea Scripturii

Alege un loc special, preferabil departe de biroul tău ori de zonele unde îţi desfăşori de

obicei activitatea, care este potrivit în acest scop. Sfinţeşte acest loc, rezervându-l ca loc

regulat de întâlnire cu Dumnezeu.

Alege un timp special în care să poţi fi treaz şi coerent. Invită-L pe Dumnezeu să te înveţe

cum să-ţi reorganizezi viaţa pentru a avea mai mult timp pe care să-l petreci cu El.

Problema care se pune este mai degrabă să-ţi faci timp decât să găseşti timp. A-ţi face

timp pentru acest scop este un răspuns al chemării lui Dumnezeu într-o lume caracterizată

prin permanente cerinţe exterioare. Deşi nu va da rezultate în cazul tuturor, recomand ca

ultima oră din noapte să fie înlocuită cu prima oră din dimineaţă. (Majoritatea dintre noi

am putea salva o cantitate semnificativă de timp dacă petrecem mai puţin timp în faţa

televizorului sau devenim mai selectivi în alegerea programelor de televiziune pe care le

urmărim.) Indiferent când te hotărăşti să petreci timp cu Dumnezeu, dă-I Lui timpul cel

mai bun din zi, când eşti mai puţin epuizat şi poţi sta liniştit şi tăcut, fără a fi deranjat de

piedici exterioare.

Consecvenţa are o importanţă crucială, căci vor exista multe ispite pentru a amâna sau

neglija citirea sacră. Binefacerile acesteia vor fi obţinute treptat, după o perioadă mai

îndelungată.

Întrucât lectio divina angajează întreaga persoană, poziţia corpului este importantă. Poziţia

în şezut, când trupul stă drept, dar relaxat sau puţin înclinat este cea mai potrivită pentru

cele patru etape ce formează lectio. Este bine să fii atent şi vigilent, fără a şedea întru-un

mod care poate să împiedice circulaţia sângelui ori respiraţia.

Încearcă să fii sistematic în selectarea textelor scripturale. Ele pot fi alese pe baza unui

program zilnic de citire a Bibliei sau pot urma calendarul bisericesc de texte sacre, care îţi

pune la dispoziţie în fiecare zi porţiuni din Vechiul Testament, din Evanghelii şi din

Pagina 180 din 548

Epistole. De asemenea, poţi recurge la un ghid devoţional (eu folosesc adesea în acest

scop Manualul de rugăciune şi Manualul de înnoire concepute de mine.)

Pentru a evita orice ţi-ar putea distrage atenţia, este preferabil să foloseşti o Biblie fără

note de studiu. Foloseşte mai degrabă o traducere fidelă decât o parafrazare (eu folosesc

pentru lectio divina ediţia adusă la zi a Noii Biblii Standard Americane (NASB).

Dacă învăţătorii de şcoală duminicală sau pastorii ar practica atât sacra pagina (studiul

exegetic) cât şi lectio divina pe textele pe care le aleg, acest lucru i-ar ajuta mult în

activitatea lor de predicare şi de învăţare a Cuvântului.

Limitează-te la un paragraf scurt – nu confunda cantitatea cu calitatea.

De asemenea, metoda citirii lente, atente şi în spirit de rugăciune este utilă şi pentru alte

resurse creştine, precum crezurile, textele tradiţionale şi patristice, ori cărţile spirituale

clasice. Exemple ale unor astfel de texte se găsesc în lucrarea Devotional Classics editată

de Richard J. Foster şi James Bryan Smith. Literatura creştină mai veche are meritul de a

scoate la iveală prejudecăţile noastre moderne, dacă îi permitem să pătrundă adânc în

mintea şi sufletul nostru.

Începe cu o rugăciune pregătitoare: de exemplu, „ Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile

minunate ale Legii Tale!” (Psalmul 119:18) sau „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii

mele şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!” (Psalmul 19:14).

Înainte de a începe, ia decizia fermă de a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Citeşte textul fără să te grăbeşti de mai multe ori, până când acesta pătrunde în memoria ta

de termen scurt. Încearcă să-l citeşti prima dată cu voce tare, căci acest lucru va face ca

lecturarea lui să fie mai lentă şi mai atentă. Nu uita că în Antichitate citirea se făcea de

fiecare dată cu voce tare.

Caută să descoperi sensul textului citit; pune întrebări. Dar apropie-te de el mai mult ca un

ucenic decât ca o persoană care urmăreşte să adune informaţii. Priveşte Scriptura

iconografic – ca pe o fereastră verbală spre realitate ce îţi modifică perspectiva.

Ascultă cuvintele Scripturii cu umilinţă şi cu voinţa de a îndeplini cerinţele ei. Ascultarea

Cuvântului trebuie să fie unită cu credinţa (Evrei 4:2), cu intenţia clară de a o pune în

practică (Iacov 1:22). Deschide-ţi inima pentru ca Biblia să-ţi vorbească despre atitudinile,

obiceiurile, alegerile şi emoţiile tale. Vor fi momente când te vei opune unei întâlniri vii

cu Dumnezeu, iar acest lucru are în general legătură cu neascultarea ta. De aceea, este

înţelept să-ţi examinezi fiinţa şi acţiunile în lumina textului şi să întrebi: „Doamne, ce vrei

să-mi spui în acest pasaj?”

Pagina 181 din 548

Nu uita că spre deosebire de citirea obişnuită, în lectio tu urmăreşti să fii mai degrabă

format de Cuvântul lui Dumnezeu decât informat de el. Acest prim pas al citirii te

pregăteşte pentru următoarele trei etape, care sunt meditaţia, rugăciunea şi contemplarea.

Dar întregul proces trebuie să fie infuzat de o atitudine în duhul rugăciunii.

Încearcă să eviţi obişnuitul reflex pragmatic care caută să scoată un câştig sau un beneficiu

imediat. Abordează citirea sacră fără condiţii, cerinţe sau aşteptări. Deşi poate Cuvântul nu

satisface nevoia ta imediată, el se adresează nevoilor tale reale, chiar şi atunci când tu nu

le conştientizezi.

MEDITAŢIA (MEDITATIO)

Când trecem de la citire la meditaţie, căutăm să ne saturăm şi să ne cufundăm în Cuvânt, să ne

adăpăm din apele lui vii şi să primim conţinutul lui ca pe un mesaj intim şi personal din partea

lui Dumnezeu. Scopul meditaţiei este să pătrundem Scripturile şi să lăsăm ca ele să pătrundă

cu ochiul lor iubitor în inima noastră. Termenul „rugăciune mentală” este asociat adesea cu

meditaţia, dar asocierea aceasta poate induce în eroare, fiindcă lectio, meditatio şi oratio

implică nu numai mintea, ci şi inima. Meditaţia acordează eul nostru la Duhul Sfânt astfel

încât inimile noastre se armonizează şi rezonează cu vocea Lui. Ea este o lucrare spirituală a

dorinţei sfinte şi o invitaţie interioară adresată Duhului de a Se ruga şi de a vorbi în noi

(Romani 8:26-27) în aşa fel încât întreaga noastră fiinţă este transformată pentru a se asemăna

tot mai mult cu Isus Cristos. Este un proces deliberat de cultivare a pasiunii pentru Cristos

prin întâlnirea personală cu El şi prin petrecerea de timp în părtăşie cu El pentru a-L cunoaşte

mai bine, pentru a-L iubi mai mult şi pentru a-L urma mai îndeaproape. Prin meditaţia asupra

adevărurilor lui Dumnezeu, noi Îl invităm pe Cristos să ia chip în noi (Galateni 4:19) prin

umblarea de bună voie în poruncile Lui. Astfel, rugăciunea mentală nu trebuie văzută ca un

exerciţiu abstract, ci ca un vehicul vital pentru metamorfozarea sufletului.

„Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să

faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu

înţelepciune” (Iosua 1:8). Acest verset familiar ne spune că drumul spre succes, aşa cum îl

defineşte Dumnezeu, înseamnă a ne face timp în vieţile noastre ca să ne întâlnim cu

Dumnezeu în sfântul lui Cuvânt, cu intenţia clară a inimii de a aplica ceea ce El ne revelează

în fapte săvârşite în ascultare de El. Numai cei ce-şi găsesc plăcerea în Cuvântul lui

Dumnezeu şi obişnuiesc să mediteze la el (Psalmul 1:2) vor cunoaşte plinătatea şi stabilitatea

scopului şi chemării lui Dumnezeu. Mă rog ca şi tu să fii unul dintre aceştia.

Pagina 182 din 548

Sugestii pentru meditaţie

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi ne învaţă să-L iubim şi noi pe El; de aceea, nu trebuie

să considerăm că meditaţia este o metodă sau o tehnică obiectivă, ci un proces personal

specific. Este bine să experimentezi diferite metode de abordare, până când găseşti un

tipar de meditaţie care să rezoneze cel mai bine cu sufletul tău.

Recunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu de care te apropii şi bogăţiile darului credinţei ce îţi dă

posibilitatea să te bucuri de întâlnirea cu El prin Duhul Lui.

Meditaţia este un proces de durată ce se clădeşte treaptă cu treaptă. Cu cât absorbim mai

mult din Scripturi, cu atât devine mai puternică fortăreaţa noastră mentală. Când acest

proces continuă luni şi ani de zile, experimentăm fenomenul amintirii involuntare, în care

un cuvânt sau o expresie ne evocă spontan o bogăţie de imagini din alte părţi ale

Scripturii. Experienţa această este incitantă şi creativă, în care vedem legături şi ritmuri pe

care înainte nu le-am sesizat niciodată. Astfel de reacţii în lanţ, rodul obiceiului de a

medita, dezvoltă în noi „gândul lui Cristos” (1 Corinteni 2:16).

Zăboveşte în meditaţie suficient timp pentru a te bucura de text; a grăbi acest proces este

ca şi cum ai alerga printr-o celebră galerie de artă.

Meditaţia asupra Scripturii implică rumegarea (ruminatio) unui cuvânt, a unei expresii sau

a unei relatări. Pentru a duce această analogie mai departe, când mestecăm textul în

minţile noastre, eliberăm deplina lui savoare pe măsură ce asimilăm conţinutul lui.

Nu forţa procesul meditaţiei, sau nu aştepta cu nerăbdare satisfacerea imediată şi rezultate

rapide. Meditaţia îţi va aduce prea puţine foloase dacă încerci să controlezi rezultatul.

Dacă întâlneşti ceva ce îţi vorbeşte în mod deosebit, notează gândul respectiv pe o bucată

de hârtie, ca să poţi reflecta asupra lui şi mai târziu. Poate ar fi util să îţi notezi gândurile

de felul acesta pe nişte cartonaşe, pe care să le poţi purta cu tine.

Este de asemenea util să păstrezi un jurnal cu reflecţiile tale asupra textului. Dacă faci

lucrul acesta, este necesar să fii deschis şi onest în ce priveşte lucrurile pe care le notezi.

Jurnalul este o consemnare privată, pe care o poţi reciti din când în când.

Personalizează cuvintele textului şi conştientizează-le; Primeşte-le ca pe un mesaj pe care

Dumnezeu ţi-l comunică special ţie în acel moment. Încearcă să primeşti pasajul ca şi cum

l-ai citi pentru prima dată şi ca şi cum ţi-ar fi adresat ţie personal.

Când un pasaj îţi vorbeşte, meditează asupra lui mai multe zile la rând înainte de a trece

mai departe la alt pasaj.

Pagina 183 din 548

Milioanele de imagini la care am fost expuşi prin televiziune, filme, reviste şi ziare nu au

dezvoltat, ci au tocit imaginaţia noastră creatoare. Astăzi avem nevoie mai mult ca oricând

să cultivăm şi să sfinţim imaginaţia noastră, fiindcă adevărul Scripturii şi experienţa

spirituală sunt „impregnate cu o lumină misterioasă ce este imposibil de analizat” (Iean

Leclerq). Imaginaţia sfinţită ne ajută să înţelegem mai mult decât putem vedea, dar avem

nevoie de firul călăuzitor al Scripturii ca să ne ducă la adevăr.

Mulţi oameni au găsit util să angajeze toate cele cinci simţuri atunci când meditează la

relatările biblice, mai ales la relatările din Evanghelii. Procesul acesta face ca scena să fie

mai reală şi mai prezentă în faţa ochilor noştri şi ne ajută să trecem de la nivelul cognitiv

sau analitic la nivelul afectiv, sau al simţirii.

De asemenea, textul ar putea deveni mai clar dacă te-ai transpune în interiorul relatării.

Cum ai fi reacţionat, ce ai fi gândit şi ce ai fi spus dacă ai fi fost acolo?

Exerciţiile spirituale ale lui Ignatiu de Loyola încorporează acestea şi alte tehnici de

meditaţie, şi conţine idei utile pentru contemplarea întrupării, vieţii, morţii, învierii şi

înălţării lui Cristos. Diversele meditaţii şi rugăciuni prescrise în Introducere în viaţa

evlavioasă de Francisc de Sales (de ex. despre creaţia noastră, despre scopul cu care am

fost creaţi, despre păcat, moarte, umilinţă şi dragostea lui Dumnezeu faţă de noi) sunt de

asemenea resurse valoroase. Dar din cauză că avem temperamente atât de diferite, nu toţi

găsesc utile aceste planuri de meditaţie atât de metodice. Majoritatea oamenilor sunt

senzoriali, dar există unii care sunt mai analitici, iar alţii sunt mai degrabă intuitivi.

Intuitivii au cel mai mult de beneficiat dacă meditează asupra adevărurilor din pasaj, fără

să se concentreze asupra imagisticii folosite în el. „Roagă-te aşa cum poţi, nu aşa cum nu

poţi” (Dom Chapman).

Meditaţia asupra psalmilor (meditatio psalmorum) i-a zidit pe sfinţi vreme de mii de ani şi

trebuie să constituie o parte regulată din dieta noastră spirituală. Este extrem de benefic în

toate perioadele vieţii noastre să savurăm şi să absorbim înţelesul psalmilor până în

străfundurile inimii noastre.

În mod ideal, meditaţia trebuie să se adreseze minţii, emoţiilor şi voinţei. Meditaţia asupra

Scripturilor ne stimulează gândirea şi înţelegerea, dar în acelaşi timp înalţă şi afectele

inimii noastre. Ea influenţează voinţa atunci când decidem să lăsăm ca pasajul citit să ne

cizeleze acţiunile. Intelectul, imaginaţia şi voinţa nu trebuie separate unele de altele.

Acceptă gândul că vei avea întotdeauna probleme de concentrare şi că atenţia îţi poate fi

abătută cu uşurinţă în altă parte. Nu te panica dacă mintea îţi rătăceşte în alte părţi, ci

întoarce-te calm la textul din faţa ta. Thomas Merton dă următorul sfat în New Seeds of

Pagina 184 din 548

Contemplation: „Este mult mai bine să-L doreşti pe Dumnezeu fără a putea să te gândeşti

netulburat la El, decât să nutreşti gânduri uimitoare despre El fără a dori să intri în

comuniune cu voinţa Lui.” De regulă, cel mai bine este să rezişti ispitei de a te lăsa distras

de problemele practice, dar uneori poate fi util să transformi respectivele preocupări în

subiecte de meditaţie în lumina adevărului conţinut în textul dinaintea ta.

Reţine că nu este necesar ca meditaţia să producă sentimente distincte sau să genereze

consolări evidente pentru a fi benefică. Căutarea după experienţele palpabile poate duce la

autoamăgirea melodramei emoţionale şi la un fals misticism.

RUGĂCIUNEA (ORATIO)

Disciplina rugăciunii este asociată de obicei cu un dialog personal (convorbire) cu Dumnezeu,

deşi majoritatea rugăciunilor pe care oamenii le aduc par a fi monologuri petiţionare. În lectio

divina, rugăciunea este clar raportată la cele două mişcări anterioare, adică la citire şi la

meditaţia asupra textului. Oratio este un rod al meditatio, şi reprezintă în totalitatea sa modul

în care interiorizăm ceea ce Dumnezeu ne-a vorbit prin pasajul citit. Chiar dacă trecerea de la

meditaţie la rugăciune este subtilă sau neobservată, ea constituie un răspuns al inimii la ceea

ce preocupă mintea noastră. E o mişcare dinspre adevăr spre implicaţie, dinspre auzire spre

acceptare, dinspre înţelegere spre ascultare.

În funcţie de felul în care cuvântul „viu şi lucrător” ne transformă (Evrei 4:12), timpul de

rugăciune poate fi dulce şi consolator, sau dureros şi revelator. Sabia cu două tăişuri a Duhului

are felul său propriu de a scoate la iveală gândurile şi intenţiile inimii, şi atunci când

strategiile noastre egoiste, denaturate şi manipulatoare sunt „goale şi descoperite înaintea

ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13), oratio devine o vreme de remuşcare,

mărturisire şi pocăinţă. Când sufletul nostru a fost dat în vileag şi vedem interiorul şi

exteriorul vieţii noastre mai mult aşa cum le vede Dumnezeu, experienţa aceasta poate fi atât

devastatoare (în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu) şi îmbucurătoare (în lumina iertării şi

compasiunii lui Dumnezeu). Alteori, este posibil să fim impresionaţi de puterea adevărului

spiritual (de exemplu, bunătatea şi dragostea Tatălui, harul şi credincioşia Fiului, părtăşia şi

prezenţa Duhului), şi atunci răspundem în adorare şi mulţumire. Oratio este un timp de

participare la subiectivitatea împletită a Triunităţii prin prezenţa prelungită şi prin

identificarea noastră tot mai strânsă cu viaţa lui Cristos.

Pagina 185 din 548

Sugestii pentru rugăciune

Ia-ţi suficient timp ca să nu te grăbeşti în timpul acestui proces; când eşti grăbit, nu vei

reuşi să Îl auzi pe Dumnezeu vorbindu-ţi.

Evită să reduci perioada de rugăciune la o tehnică şi la o rutină.

În lectio divina există ispita de a înlocui citirea cu rugăciunea. Te ajută, în această

privinţă, dacă priveşti citirea şi meditaţia asupra textului ca pe o pregătire pentru răspunsul

personal la rugăciune.

Nu încerca să controlezi conţinutul sau rezultatul rugăciunii tale.

Reţine că oratio este un timp pentru răspunsul inimii, când faci trecerea de la minte la

voinţă. Rugăciunea cuprinde consecinţele practice ale adevărului pe care l-ai descoperit şi

te ajută să îţi direcţionezi viaţa în conformitate cu el.

În funcţie de conţinutul citirii şi meditaţiei tale, răspunsul tău poate lua o mulţime de

forme diferite, între care adorarea, mărturisirea, înnoirea, cererea, mijlocirea, afirmarea şi

mulţumirea. Toate acestea sunt modalităţi distincte de a-L chema pe Domnul, dar la un

moment dat poate fi potrivită rugăciunea de adorare, pe când altă dată Duhul te poate

călăuzi înspre rugăciunea de mărturisire ori de cerere.

Când Domnul te îndeamnă ori te încurajează prin textul citit, este bine să foloseşti mesajul

primit sub formă de rugăciune, pentru acesta să aibă timp să pătrundă adânc în tine.

Priveşte timpul de rugăciune ca pe o ocazie de a părăsi eul tău fals (carnea) şi de a te

apropia de adevăratul tău eu în Cristos.

Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să

dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Invită-L pe Duhul Sfânt ca să te

cerceteze, să te înveţe, să te încurajeze, să te mângâie şi să te corecteze. Permite-I să

reveleze şi să risipească toate iluziile tale, toată mândria, tot egocentrismul, toată

încăpăţânarea, toate atitudinile lipsite de evlavie, precum şi obiceiurile, zgârcenia,

nerecunoştinţa, manipularea şi dorinţa de control etc. ce te animă.

Rugăciunea poate avea loc în orice moment în procesul lectio, şi este posibil să descoperi

că pendulezi între citire, meditaţie şi rugăciune. Lectio divina nu este mişcare fixă

constând din paşii 1-2-3-4.

Când descoperi că atenţia îţi e atrasă de altceva, fixează-ţi-o din nou asupra textului.

Tereza de Avila a comparat rugăciunea cu un foc mic care ocazional are nevoie să fie

realimentat cu două-trei rămurele. O rămurea reprezintă câteva cuvinte din Scriptură, dar

prea multe cuvinte din Biblie devin o creangă ce pot stinge focul.

Pagina 186 din 548

Nu uita că în lectio divina, rugăciunea face parte din cărarea ce duce la contemplare.

CONTEMPLAREA (CONTEMPLATIO)

Unii din cei ce folosesc expresia lectio divina o limitează în primul rând la citirea lentă, atentă

şi în duhul rugăciunii a unui pasaj bibic, a unei cărţi sau a altui text spiritual, nu la întreaga

mişcare ce duce de la citire, la meditaţie, la rugăciune şi la contemplare. Dar eu consideră că

procesul lectio divina trebuie să înceapă cu citirea şi să culmineze cu contemplarea.

Contemplarea este confundată adesea cu meditaţia, dar – aşa cum vom vedea – cele două

concepte nu sunt sinonime.

Meditaţia şi rugăciunea care izvorăşte din ea ne pun în comunicare cu Domnul viu şi

transcendent, deci ne pregătesc pentru contemplare. Rugăciunea meditativă trebuie să fie mai

mult decât un exerciţiu intelectual; când este însoţită de intenţia afectivă, ea duce la dragostea

şi comuniunea rugăciunii contemplative. Datorită naturii sale, este extrem de greu să se

vorbească despre caracteristicile rugăciunii contemplative. Aceasta este un teritoriu misterios,

în care limbajul e tăcerea, iar acţiunea e receptivitatea. Adevărata contemplare este un har

teologic ce nu poate fi redus la categorii logice, psihologice sau estetice. Poate că mai multe

deosebiri generale între rugăciunea meditativă şi rugăciunea contemplativă ne vor fi de ajutor

(tabelul 15.1).

RUGĂCIUNEA MEDITATIVĂ RUGĂCIUNEA CONTEMPLATIVĂ

Vorbire Tăcere

Activitate Receptivitate

Gândire discursivă Pierderea imaginilor şi conceptelor mentale

Rugăciune vocală şi mentală Rugăciune fără cuvinte şi tăcere interioară

Facultăţile naturale ale raţionării şi imaginaţiei Întunecare misterioasă a facultăţilor naturale

Sentimente de afectivitate Pierderea sentimentelor

Citire şi reflecţie Incapacitatea de a medita

A face A fi

A căuta A primi

A vorbi cu Isus A intra în rugăciunea lui Isus

Tabel 15.1

Când Petru a fost martor la miracolul transformării la faţă a lui Isus pe muntele cel sfânt, el a

reacţionat incorect izbucnind într-un potop de cuvinte şi a fost redus la tăcere de vocea

coborâtă din nor care a spus: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea

Pagina 187 din 548

Mea: de El să ascultaţi!” (Matei 17:4-5). Când intrăm în teritoriul numinos al contemplării, cel

mai bine este să încetăm a mai vorbi şi să „ascultăm de El” într-o atitudine de ascultare simplă

şi iubitoare. Pe acest pământ ciudat şi sfânt trebuie să ne scoatem încălţămintea ideilor

noastre, a construcţiilor noastre mentale şi a înclinaţiilor noastre, şi să ascultăm în tăcere

vocea lui Dumnezeu. Perioadele de contemplare pot fi scurte nopţi întunecoase ale credinţei.

În timpul lor, Dumnezeu poate părea absent şi tăcut, dar prezenţa şi vorbirea Lui există la un

nivel mai profund decât putem noi simţi sau înţelege. Pregătind un loc liniştit şi paşnic în

sufletul nostru, putem învăţa „să tăcem înaintea Domnului şi să nădăjduim în El” (Psalmul

37:7).

Mai mulţi oameni au fost expuşi la aspecte ale rugăciunii contemplative prin intermediul

„rugăciunii centrate”, practică revigorată recent şi adaptată nevoilor de astăzi de către

călugării cistercieni Thomas Keating, William Meninger şi Basil Pennigton. Metoda aceasta

de rugăciune se bazează pe o lucrare clasică de teologie mistică din secolul al XIV-lea,

intitulată Norul celor necunoscuţi. O altă formă de abordare a rugăciunii contemplative o

reprezintă „rugăciunea inimii”, ce s-a practicat din secolul al III-lea până în Evul Mediu. În

această tradiţie, când se invocă Numele Domnului Isus, se creează o stare de receptivitate şi

de reculegere interioară dată de prezenţa lui Dumnezeu.

Sugestii pentru contemplare

Fă-ţi suficient timp ca să te prezinţi înaintea lui Dumnezeu în tăcere şi într-o stare de

predare deplină. Rugăciunea contemplativă implică dezvoltarea unei forme de

receptivitate mai profunde şi mai intuitive faţă de supranatural.

La fel ca în cazul meditaţiei şi al rugăciunii, nu fii preocupat de rezultate, sentimente şi

experienţe. Cel mai important este să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu în tăcere şi într-o

stare de receptivitate.

Este util să te gândeşti la un cuvânt sau la o imagine care încapsulează ceea ce eu numesc

„spiritul pasajului” pe care l-ai citit, asupra căruia ai meditat şi în legătură cu care te-ai

rugat. Când mintea ta rătăceşte în timpul contemplării, adu-o iarăşi în armonie cu spiritul

pasajului.

Contemplarea este un dar pe care foarte puţini credincioşi au încercat să-l dezvolte.

Aşteaptă-te ca creşterea în acest nou domeniu să implice timp şi disciplină, şi totodată să-ţi

provoace multe frustrări din cauza eşecurilor aparente. Nu permite ca distragerile sau lipsa

unor rezultate imediate să te facă să renunţi la această disciplină testată de-a lungul

Pagina 188 din 548

veacurilor. Adevărata contemplare poate necesita ani de credincioşie, dar consecvenţa în

practicarea ei îţi va fi răsplătită din plin.

Contemplarea este dificilă în special pentru temperamentele extrovertite şi senzoriale.

Aceasta este o disciplină a tăcerii, a pierderii controlului, a abandonării oricărei încercări

de analizare şi de raţionare, a dezvoltării facultăţilor intuitive.

Nu uita că nu te poţi angaja în rugăciunea contemplativă prin propriile tale eforturi; ea

este lucrarea lui Dumnezeu şi cere „pasivitate receptivă”. În contemplare este preferabil să

abandonezi conştiinţa de sine şi să te laşi atras în străfundurile inefabile ale dragostei lui

Dumnezeu.

Întrucât lectio divina nu este o mişcare rigidă formată din patru paşi, poţi să te trezeşti că

ai trecut iarăşi la citire, meditaţie sau rugăciune şi că apoi revii la tăcerea interioară a

contemplării. Cantitatea de timp pe care o petreci în fiecare dintre aceste patru etape

depinde numai de tine, şi ar fi bine să încerci diferite variante în această privinţă. Dar eu îţi

recomand să le practici pe toate patru, căci fiecare dintre ele aduce binefacerile ei unice.

Hrăneşte-ţi viaţa interioară reducând timpul petrecut în faţa radioului, televizorului sau a

altor forme de distragere şi de ocupare a minţii.

Colegul meu George Grove foloseşte un set de analogii pentru a integra cele patru

componente ale citirii sacre (tabelul 15.2).

LECTIO MEDITATIO ORATIO CONTEMPLATIO

Citire Meditaţie Rugăciune Rămânere

Buze Minte Inimă Spirit

A căuta A găsi A bate A deschide

Hrană Mestecare Savoare Săturare

Tabel 15.2

Lectio divina angajează întreaga persoană, de la partea fizică, la partea psihologică şi cea

spirituală a fiinţei noastre. Ea promovează o unitate armonioasă printr-un proces organic ce

foloseşte o diversitate de mijloace. Fidelitatea şi consecvenţa în această activitate de termen

lung îţi va îmbogăţi treptat viaţa.

Pagina 189 din 548

Sugestii pentru citirea sacră în integralitatea sa

Nu redu citirea sacră la o tehnică, la un sistem sau la un program. Aceasta a fost numită

„metoda fără metodă” ce contribuie la dezvoltarea unei modalităţi de apropiere de

Dumnezeu. Ea este un proces personal ce cultivă o concepţie spirituală caracterizată prin

încredere, receptivitate, aşteptare, închinare şi intimitate cu Dumnezeu.

Ia-ţi obiceiul de a te considera mereu un începător, în sensul că nu stăpâneşti niciodată aşa

cum se cuvine acest proces. El este întotdeauna mai mult decât credem noi. Nu uita că

disciplina şi dedicarea se potenţează una pe cealaltă.

Simte-te liber să adaptezi această abordare a formării spirituale la temperamentul tău. De

exemplu, majoritatea oamenilor extrovertiţi se vor simţi confortabil angajându-se în

sesiuni scurte, în timp ce oamenii introvertiţi tind să petreacă mai mult timp în acest

proces.

Probabil că sugestia cea mai importantă este să scrii pe un cartonaş versetul sau versetele

pe care le-ai folosit în citirea sacră dintr-o anumită zi şi să porţi cartonaşul în timpul

activităţilor tale zilnice. Procedând astfel, vei face din pasajul zilei tema gândurilor tale

timp de douăzeci şi patru de ore şi îl vei folosi ca pe o unealtă pentru a practica prezenţa

lui Cristos. Aceste cartonaşe pot să te ajute, de asemenea, să memorezi textul, trecând de

la memoria de scurtă durată la memoria de lungă durată.

Este posibil ca unele tipuri de personalitate să dezvolte un fals supranaturalism,

cufundându-se într-o interioritate artificială. Deşi oamenii de felul acesta cred că sunt în

comuniune cu Dumnezeu, de fapt se pierd în ei înşişi. Problema autoamăgirii şi a zelului

greşit direcţionat poate fi corectată prin voinţa de a accepta sfatul serios al unor mentori

sau călăuzitori spirituali (ne vom referi la mentorii şi călăuzitorii spirituali în secţiunea

unde vom vorbi despre spiritualitatea comunitară).

A aspira la contemplare fără a cultiva compasiunea faţă de alţii înseamnă a nu înţelege

care este esenţa şi scopul rugăciunii contemplative. Produsul secundar al spiritualităţii

devoţionale ar trebui să fie întotdeauna creşterea capacităţii de a-i iubi şi a-i sluji pe alţii.

La fel, înţelegerea mai bună a unirii noastre cu alţii în Cristos ne măreşte capacitatea de a-

L cunoaşte pe Dumnezeu.

Pagina 190 din 548

ÎMPLETIREA CONTEMPLĂRII CU ACŢIUNEA

Polaritatea dintre viaţa contemplativă şi viaţa activă a fost o sursă de tensiune timp de mai

multe veacuri. Sfântul Grigorie a susţinut o abordare mai degrabă contemplativă a rugăciunii,

văzută ca odihnă de la acţiunea exterioară, în căutarea comuniunii cu Dumnezeu. În schimb,

sfântul Vasile a promovat o abordare activă a rugăciunii, asociind-o cu munca. Dusă prea

departe, extrema contemplativă poate duce la separarea dintre chemarea noastră principală de

a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi chemarea noastră secundară de a comunica această cunoaştere

în lume. Extrema activă tinde să ridice chemarea secundară la implicarea în lucrare până la

punctul în care înlocuieşte chemarea principală. O abordare echilibrată integrează şi onorează

ambele chemări şi uneşte vocaţiile contemplativă şi activă. Sfântul Benedict a încurajat acest

ritm îngemănat constând în odihnă şi acţiune, aspiraţie interioară şi ascultare exterioară,

devoţiune şi disciplină, rugăciune şi muncă, dorinţă după Dumnezeu şi slujire a aproapelui,

izvorul de apă vie şi izvorul care curge din el. Unind calităţile Mariei şi ale Martei, putem

învăţa să fim nişte contemplativi în acţiune. În felul acesta, spiritualitatea devoţională este

legată organic de spiritualitatea holistă şi comunitară.


Ai practicat vreodată o formă de lectio divina fără să-ţi dai seama?

Explică în cuvintele tale ce este lectio, aşa cum apare ea descrisă în acest capitol.

Ce experienţă ai avut în trecut în legătură cu meditatio? Doreşti să integrezi mai mult

meditaţia în întâlnirile tale cu Scriptura?

Ce forme de rugăciune (oratio) ai practicat în trecut? Cum poate rugăciunea să devină mai

mult un dialog?

Ai practicat vreodată contemplaţia (contemplatio), aşa cum este ea descrisă în acest

capitol? Ce te-ar putea împiedica să te implici în această practică străveche?

Este posibil să devii un contemplativ în acţiune?

Pagina 191 din 548

Capitolul 16




Pe măsură ce înţelegem mai mult că Dumnezeu este binele nostru suprem, devenim tot mai

doritori să renunţăm la aspiraţiile lumii ca să putem fi pe placul Lui. Capitolul acesta discută

despre relaţia noastră durabilă cu Dumnezeu şi ne arată cum să ne cultivăm pasiunea pentru

El; la sfârşitul lui, vom cita doi psalmi ce exprimă aspiraţia.


Să conştientizăm mai bine faptul că numai Dumnezeu este binele nostru suprem.

Să nu pregetăm a renunţa la orice intră în competiţie cu Dumnezeu pentru locul întâi în

inima noastră.

Să înţelegem mai bine implicaţiile Întrupării.

Să dorim a rămâne în Domnul, extrăgându-ne viaţa din El.

Să înţelegem mai clar ce înseamnă a cultiva pasiunea pentru Isus.

DUMNEZEU ESTE BINELE NOSTRU SUPREM

Secţiunea despre spiritualitatea paradigmatică a dezvoltat tema că întrucât nu putem sluji la

doi stăpâni, inima noastră se va concentra fie asupra vremelniciei, fie asupra veşniciei. Dacă

inima noastă se alipeşte de ceea ce este trecător, nu putem să-L iubim total pe Dumnezeu.

Dacă Cristos este o componentă a vieţii noastre în loc să fie centrul ei, îngrijorările lumii,

amăgirea bogăţiei şi dorinţa după alte lucruri înăbuşă cuvântul adevărului în viaţa noastră şi

nu aducem roade veşnice (Marcu 4:19). Dar dacă inima noastră se alipeşte de ceea ce este

etern, Îl iubim pe Cristos mai presus de plăceri şi de lucrurile create, şi începem să împlinim

scopul veşnic pentru care am fost plămădiţi.

Pagina 192 din 548

Şcoala renunţării

Problema noastră este că lumea exercită o influenţă prea mare asupra noastră – este vizibilă,

tangibilă, intruzivă, îmbietoare şi exigentă. Dar atâta vreme cât iubim lumea, nu putem să ne

îndrăgostim de Dumnezeu. Nu este nevoie de niciun efort pentru a umbla prin vedere, dar a

umbla prin credinţă („o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare

despre lucrurile care nu se văd” [Evrei 11:1]) cere alegerea dureroasă a renunţării. Fără

renunţare, darurile lui Dumnezeu vor lua locul lui Dumnezeu şi relaţia noastră cu Domnul se

va caracteriza mai mult prin a dori lucruri de la El decât prin a-L dori pe El Însuşi. Iar acest

lucru seamănă mai mult cu o relaţie mercantilă decât cu o prietenie; dacă i-am trata aşa pe

prietenii noştri, ei ar ajunge să ne evite numaidecât. Dar în harul Lui uimitor, Dumnezeu nu ne

părăseşte. Dimpotrivă, El ne atrage cu răbdare la Sine şi cu toate că acest proces poate dura

decenii, îi aduce pe cei ce Îl caută pentru darurile Sale la înţelegerea faptului că darurile Lui

sunt inutile şi nesatisfăcătoare fără El. Astfel, Domnul desprinde treptat degetele ce înşfacă

obiectele îndrăgite pentru a le înlocui cu Sine Însuşi.

Procesul acesta nu este deloc uşor; el implică o serie de încercări şi de morţi consecutive ale

aspiraţiilor şi ambiţiilor noastre. Mai mult, nicio renunţare nu este completă – când credem că

am predat totul lui Isus, conştientizăm noi ataşamente lumeşti. Tirania bunurilor tangibile şi

dorinţa aprinsă de a le poseda este adânc înrădăcinată în noi, astfel că procesul de extragere a

lor de către Dumnezeu poate fi agonizant şi terifiant. (Citeşte captivanta relatare despre

uciderea şopârlei roşii a poftei din Marea despărţire de C. S. Lewis.) Rugăciunea sinceră şi

fascinantă de renunţare din Căutarea lui Dumnezeu de A. W. Tozer este relevantă în această

privinţă:

Tată, vreau să Te cunosc, dar inima mea laşă se teme să renunţe la jucăriile ei. Nu mă pot

despărţi de ele fără să sângerez în interiorul meu şi nu încerc să ascund de Tine teroarea

despărţirii. Vin tremurând înaintea Ta, dar vin. Te rog, dezrădăcinează din inima mea toate

lucrurile pe care le-am îndrăgit multă vreme şi care au devenit parte din viaţa mea, pentru ca

Tu să poţi intra şi locui acolo fără niciun rival. Atunci vei face ca scaunul picioarelor Tale să

fie glorios. Atunci inima mea nu va mai avea nevoie ca soarele să strălucească în ea, fiindcă

Tu Însuţi vei fi lumina ei şi nu va mai fi plină de întuneric. În Numele lui Isus, Amin.

Renunţarea este o atitudine a inimii; esenţa ei este înţelegerea sărăciei spirituale mai degrabă

decât acceptarea sărăciei materiale. Totuşi, ea constă în cedarea dreptului de a poseda totul,

Pagina 193 din 548

precum şi o apucare mai lejeră a lucrurilor pe care le posedăm, pentru ca acestea să nu ne

posede ele pe noi. Când vorbim de lucrurile pe care le posedăm, ne referim nu numai la

proprietate, ci şi la poziţie socială, prietenii şi reputaţie. Să ascultăm o altă porţiune din

rugăciunea lui Tozer: „Fă-mă ambiţios să-Ţi fiu Ţie pe plac, chiar dacă pentru aceasta trebuie

să mă cufund în obscuritate şi numele meu să fie uitat ca un vis.”

Cu cât bucuria noastră se desprinde mai mult de lucrurile pe care lumea ne învaţă să le iubim,

cu atât apropierea noastră de Dumnezeu va fi mai simplă. Sau, ca să ne exprimăm altfel, pe

măsură ce ataşamentul nostru faţă de Cristos creşte, ne distanţăm tot mai mult de ispitele

lumii. Când sacrificăm multul pentru Unul, descoperim că sufletul nostru nu este limitat, ci

mai degrabă lărgit şi eliberat. De fapt, când Îl avem pe Cristos, avem totul; toate lucrurile ne

aparţin în Cristos, noi Îi aparţinem Lui şi El Îi aparţine lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:21-23).

Aşadar, în loc să iubim lucrurile pentru ele însele, putem învăţa să-L iubim pe Dumnezeu în

toate lucrurile, aşa cum ne învaţă sfântul Augustin în Comentariul la Psalmi:

Învaţă ca în creaţie să-L iubeşti pe Creator, şi în lucrarea mâinilor Lui pe Acela care a făcut-o.

Nu lăsa ca ceea ce El a făcut să îţi acapareze afecţiunea, pentru ca să nu-L pierzi pe Cel care

te-a făcut şi pe tine însuţi… Dar de ce iubeşti aceste lucruri, dacă nu fiindcă sunt frumoase?

Pot ele să fie la fel de frumoase ca Acela care le-a creat? Tu admiri aceste lucruri fiindcă nu Îl

vezi pe El: însă prin lucrurile pe care le admiri, iubeşte-L pe cel pe care nu Îl vezi.

Căutarea plăcerii lui Dumnezeu

Matematicianul grec Arhimede a demonstrat că poate să ridice lumea cu un levier suficient de

lung sprijinit pe un pivot care este plasat la locul potrivit în afara pământului. Întocmai cum

punctul de sprijin al lui Arhimede nu poate fi pe pământ, nici noi nu putem transcende

pământul decât dacă pivotul afecţiunii noastre este EU SUNT, Cel Neschimbător care a adus

lumea în fiinţă prin cuvântul Lui. El este „singurul lucru de care avem nevoie” (Luca 10:42),

„comoara ascunsă în ţarină” (Matei 13:44) şi „perla de mare preţ” (Matei 13:46) a cărui

împărăţie şi dreptate trebuie căutate mai înainte de orice (Matei 6:33) cu o inimă neîmpărţită

care Îl alege numai pe El ca binele suprem al sufletului. Cu cât vrem să-L vrem mai mult pe

El, cu cât dorim să-L dorim mai mult pe El, cu atât suntem mai satisfăcuţi. Aşa cum a

remarcat John Piper în Însetat după Dumnezeu, Dumnezeu este glorificat cel mai mult atunci

când ne găsim satisfacţia cel mai mult în El. Singura cale spre plăcerea de durată este să

riscăm totul căutând plăcerea şi aprobarea lui Dumnezeu mai presus de plăcerea noastră.

Pagina 194 din 548

Numai lucrurile pe care I le predăm Lui vor fi ale noastre în final. Dacă credem că Dumnezeu

este binele nostru suprem, putem să ne rugăm cu toată sinceritatea: „Doamne, ia-mi iluziile de

a deveni o persoană importantă şi celebră, căci Tu şi numai Tu eşti astfel.”

IMPLICAŢIILE ÎNCARNĂRII

Întruparea celei de-a doua Persoane a Trinităţii a fost mijlocul decisiv prin care Dumnezeu a

revelat lumii gloria, bunătatea, harul, dragostea, sfinţenia, dreptatea şi adevărul Său (Evrei

1:1-3). Prin întruparea, viaţa, moartea, învierea şi înălţarea lui Isus, Tatăl a devenit mai real şi

mai accesibil pentru noi.

O Evanghelie a harului lui Dumnezeu, nu a bunătăţii noastre

Viaţa lui Cristos este standardul neschimbător după care trebuie evaluate toate celelalte vieţi,

întrucât caracterul Lui perfect a demonstrat pe deplin dreptatea lui Dumnezeu. Toate celelalte

vieţi – inclusiv a lui Moise, Buddha, Confucius, Socrate, Mahomed şi Gandhi – sunt dureros

de imperfecte în comparaţie cu bunătatea, sfinţenia, frumuseţea, strălucirea şi compasiunea lui

Isus. În întruparea lui Isus, Dumnezeu a revelat nebunia tuturor religiilor care pun accentul pe

merit şi pe realizările omului. Sistemele de obţinere a mântuirii prin fapte din alte religii se

bazează pe o concepţie deficitară despre sfinţenia lui Dumnezeu şi depravarea omenirii.

Emanuel, Dumnezeu este cu noi, a deschis „calea cea nouă şi vie […] prin perdeaua

dinăuntru, adică trupul Său”, prin care ne putem apropia de Dumnezeu „cu o inimă curată, cu

credinţă deplină” (Evrei 10:20, 22). Întruparea revelează minciuna care stă în spatele oricărei

forme de bazare pe realizările proprii în domeniul spiritualităţii.

Dacă Dumnezeu S-ar purta cu noi după dreptate, tratând păcatele noastre aşa cum merită, nu

ar mai exista nicio speranţă pentru noi. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”

şi „plata păcatului este moartea” (Romani 3:23; 6:23). Dar în Fiul Său, Dumnezeu ne-a arătat

milă (nu ne-a dat ceea ce meritam) şi har (ne-a dat ceea ce nu meritam). Aşadar, noi nu

suntem mântuiţi pe baza crezului pe care îl avem, a comportamentului nostru sau a bisericii pe

care o frecventăm, ci pe baza dragostei şi harului fără margini ale lui Cristos (citeşte şi

reflectează asupra lui Tit 2:11-14; 3:4-7). Acest lucru are implicaţii serioase pentru viaţa de

ucenicie şi de devoţiune a credinciosului. Una dintre aceste implicaţii este că întrucât Isus este

Regele nostru, trebuie să-I predăm Lui controlul vieţii noastre. O atare predare nu este

Pagina 195 din 548

niciodată uşoară şi imediată, fiindcă am fost condiţionaţi de natură şi de experienţă să ne

bazăm pe propriile noastre forţe şi să avem instinct de conservare. Dar nu putem creşte în

Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu recunoaştem stăpânirea şi dreptul lui Isus de a domni peste

viaţa noastră. Dar chiar şi atunci când facem acest lucru, sunt de obicei selectivi în privinţa

teritoriului pe care I-l predăm. Abandonarea şi transparenţa sunt procese treptate pentru cei

mai mulţi dintre urmaşii lui Isus, dar pot exista momente decisive de criză (cuvântul grecesc

krisis înseamnă „judecată”) care duc la transformare. Fireşte, nimeni nu vrea să moară faţă de

sine, dar pierderea vieţii pentru Isus este moneda de schimb în împărăţia Lui. Acest lucru este

făcut în mod decisiv în momentul convertirii noastre (Galateni 5:24; Romani 6:16-17), dar

este de asemenea un proces continuu (Romani 12:1-2).

A rămâne în Isus înseamnă a ne extrage viaţa din viaţa Lui

Harul lui Dumnezeu în Cristos ne iniţiază în bucuria părtăşiei în acea familie ce are acces

deplin la Tatăl şi la Fiul prin Duhul care locuieşte în ea (1 Ioan 1:1-4). Dumnezeu vrea să ne

bucurăm şi să însuşim poziţia, bunurile şi privilegiile pe care le avem în Cristos, dar de prea

multe ori noi încercăm să extragem din propriile noastre conturi în loc să ne bazăm pe

resursele Lui. Îi cerem puterea şi ajutorul ca să putem trăi vieţi mai bune şi să Îl slujim mai

eficient. La prima vedere, acest lucru sună foarte bine, dar la o analiză mai atentă se dovedeşte

că este o strategie greşită să trăim viaţa spirituală prin propria noastră putere, suplimentată de

o măsură oarecare de ajutor divin. Intenţia lui Dumnezeu nu a fost niciodată să ne dea o mână

de ajutor pentru trăirea vieţii creştine. Oamenilor le este imposibil să trăiască la nivelul

perfecţiunii creştine. Cristos este Cel ce trăieşte în noi atunci când umblăm prin Duhul. Isus

nu este ajutorul nostru; El este însăşi viaţa noastră. În loc să ne facă mai puternici, Dumnezeu

ne aduce la o stare de slăbiciune, pentru ca Cristos să poată fi puternic în noi („puterea Mea în

slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9-10).

„Curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos” (2 Corinteni 11:3) este esenţa spiritualităţii

devoţionale şi cheia înnoirii şi a menţinerii dragostei noastre dintâi (Apocalipsa 2:4). Cu toţii

avem parte de o inerţie naturală, de o tragere în jos, de o entropie a energiei relaţionale ce

deteriorează comuniunea noastră cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Dacă nu veghem, flacăra

dragostei noastre dintâi faţă de Cristos se poate diminua pe nesimţite, iar până şi tăciunii se

pot răci. Dar dacă medităm cu credincioşie la gloria lui Dumnezeu şi la frumuseţea lui Isus, Îl

vom vedea şi Îl vom iubi. Dacă petrecem timp cu El, dacă practicăm prezenţa Lui, dacă Îl

urmăm şi învăţăm de la El, Îl iubim şi devenim ca El.

Pagina 196 din 548

În discursul Domnului nostru din Camera de Sus, Acesta a încheiat pregătirile pentru plecarea

Lui, învăţându-i pe ucenicii Săi temele spirituale fundamentale care mai târziu aveau să fie

dezvoltate în Epistole. Deşi nu există o succesiune foarte precisă, putem face câteva legături

pornind de la Ioan 15. În versetul 8, Isus a spus că cheia pentru glorificarea lui Dumnezeu

este aducerea de roadă: „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi

voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” În versetul 4, Isus a spus că cheia pentru aducerea de roadă

este rămânerea în El: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. Dupăcum mlădiţa nu

poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă,

dacă nu rămâneţi în Mine.” În versetul 10, Isus a spus că cheia pentru rămânerea în El este

ascultarea: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am

păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui.” În acelaşi verset, Isus a spus că cheia

pentru ascultare este a-L iubi pe El. Iar în versetul 15, Isus a spus că cheia pentru a-L iubi pe

El este a-L cunoaşte pe El: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul

său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.”

Există o relaţie reciprocă între aducerea de roadă, rămânere, ascultare, dragoste şi cunoaştere

personală a lui Isus, şi toate aceste elemente se întăresc unele pe altele. Dar esenţa

spiritualităţii devoţionale este rămânerea în Isus prin venirea tot mai frecventă în prezenţa Lui

şi comuniunea tot mai profundă cu El. Cu cât Îl căutăm mai mult, avem mai multe experienţe

cu El şi ne cufundăm mai mult în El, cu atât suntem transformaţi mai mult după chipul şi

asemănarea Lui.

CULTIVAREA PASIUNII PENTRU CRISTOS

Spiritualitatea devoţională este ca o viţă-de-vie delicată care înfloreşte numai când este

plantată în solul care trebuie şi este cultivată cu grijă într-un climat bun. Dacă nu primeşte

nutrienţii necesari, se vestejeşte şi nu mai rodeşte. Roada pasiunii spirituale poate fi şi ea

ameninţată de duşmanii ei naturali.

Duşmani ai pasiunii spirituale

Domeniile nerezolvate ale neascultării. Rezistenţa ta faţă de îndemnurile Duhului poate fi

subtilă, dar ea poate să-L întristeze pe Dumnezeu mai mult decât presupunem noi. Este bine

să-L inviţi pe Duhul Sfânt să reveleze orice barieră în calea relaţiei cu Dumnezeu sau cu

oamenii, care a fost înălţată de atitudinile şi acţiunile tale păcătoase. Când acestea devin

Pagina 197 din 548

evidente, rezolvă-le cât mai repede şi încrede-te în puterea iertării lui Dumnezeu prin sângele

lui Cristos.

Mulţumirea de sine. Dacă nu suntem animaţi de o dorinţă sfântă, vom sucomba în faţa

păcatului de acedia spirituală, adică în faţa indiferenţei, apatiei şi plictiselii. Oamenii care

pierd forţa penetrantă a intenţiei şi chemării pot aluneca în mlaştina apatiei şi în sentimentul

eşecului. De multe ori trebuie să-I cerem lui Dumnezeu harul unei dorinţe puternice, pentru ca

să flămânzim şi să însetăm după El.

Erodarea disciplinelor spirituale. Mulţumirea de sine poate să cauzeze ori să fie cauzată de

incapacitatea de a deprinde disciplina şi de a rămâne disciplinat în viaţa spirituală. Mai multe

personaje biblice, între care regele Asa (2 Cronici 14-16) ilustrează problema generată de un

început bun în prima parte a vieţii şi un sfârşit dezastruos în a doua parte a acesteia. Când

disciplinele spirituale încep să se erodeze, pasiunea spirituală intră şi ea în declin.

Ascultarea exterioară. Mulţi oameni sunt mai preocupaţi să se conformeze regulilor, să aibă

un comportament moral şi să-şi îndeplinească datoria decât să-L iubească pe Domnul Isus.

Dar ascultarea exterioară fără dragoste interioară nu se conformează conceptului biblic de a-L

iubi pe Dumnezeu din toată inima (Ieremia 31:33; Romani 6:17; Efeseni 6:6).

Dragostea de adevăr mai presus de dragostea pentru Cristos. Unii cercetători ai Cuvântului

au ajuns să iubească mai mult conţinutul adevărului prezent în Biblie decât Sursa acelui

adevăr. Teologia biblică şi teologia sistematică sunt interese demne de urmat, dar nu şi atunci

când iau locul căutării şi cunoaşterii lui Isus, precum şi efortului de a deveni asemenea Lui.

Ridicarea slujirii şi a lucrării creştine mai presus de Cristos. Este mai uşor să ne definim prin

ceea ce realizăm decât prin noua noastră identitate în Cristos. Pentru unii oameni, viaţa

creştină constă mai mult în părtăşie, slujirea nevoiaşilor, mărturisirea Cuvântului şi închinare

decât în intimitatea cu Cristos. Aceasta duce la problema implicării în lucrare fără prezenţa

manifestă a lui Dumnezeu.

Fidelitate mai mare faţă de instituţii decât faţă de Cristos. Este uşor ca bisericile,

denominaţiile sau alte organizaţii să ocupe mai mult timp şi atenţie în viaţa noastră decât

devoţiunea faţă de Isus. Există un pericol permanent de a deveni mai pasionaţi de diferite

cauze decât de Cristos.

O relaţie exclusiv funcţională. Mulţi oameni sunt mai interesaţi de ceea ce Isus poate face

pentru ei decât de cine este El. Poate că iniţial venim la El cu speranţa că ne va ajuta în

carieră, în căsnicie, în creşterea copiilor sau în problemele de sănătate, dar dacă nu reuşim să

depăşim mentalitatea darul-este-mai-presus-de-dătătorul-lui, nu ne vom dezvolta niciodată

pasiunea spirituală.

Pagina 198 din 548

Surse ale pasiunii spirituale

Conştientizarea tot mai puternică a faptului că Dumnezeu este o Persoană. Dumnezeu este o

Fiinţă intens personală şi relaţională, de aceea este o insultă să-L tratăm ca şi cum ar fi o

putere sau un principiu. Unii dintre noi se simt mai confortabil cu principiile abstracte şi cu

ideile decât cu oamenii şi cu intimitatea. Aşa cum am văzut, lucruri bune precum Biblia,

teologia, lucrarea creştină şi biserica pot deveni substitute ale dragostei faţă de Cristos. Ca

măsură de precauţie, este bine să-I cerem lui Dumnezeu harul unei pasiuni mai mari faţă de

Fiul Lui pentru ca, prin puterea Duhului, să-L iubim aşa cum Îl iubeşte şi Tatăl.

Şederea la picioarele lui Isus. Când ne facem timp regulat ca să citim din Biblie, să medităm,

să ne rugăm şi să contemplăm, ne aşezăm la picioarele lui Isus şi ne bucurăm de prezenţa Lui.

Punându-ne la dispoziţia Lui şi devenind receptivi la ceea ce ne spune El, deprindem

înţelepciunea de a petrece mai mult timp ca prieteni ai lui Isus decât ca prieteni ai altora.

Imitarea Domnului. Identificarea noastră cu Isus în moartea, înmormântarea, învierea şi

înălţarea Lui ne-a făcut creaturi noi înaintea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:17). Această

identificare ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu ne oferă posibilitatea să-L imităm pe Isus şi „să

călcăm pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Dacă Îl iubim pe Domnul, dorim să fim ca El în

caracter, umilinţă, compasiune, dragoste, bucurie, pace şi dependenţa de voia Tatălui.

Cultivarea sentimentelor spirituale. Indiferent de temperamentul nostru, este important să

dezvoltăm sentimente sincere (dorinţă, zel, foame, aspiraţie) faţă de Dumnezeu. Viaţa

emoţională bogată a psalmiştilor (vezi Psalmul 27:4; 42:1-3; 63:1-8; 145:1-25) dezvăluie o

dorinţă după Dumnezeu mai presus de orice şi voinţa alipirii de El în vremurile de ariditate.

La fel ca psalmiştii, şi noi trebuie să aspirăm la o dragoste ce este mai presus de înţelegerea

noastră (Efeseni 3:17-19).

Aprecierea tot mai mare a bunătăţii lui Dumnezeu. Piedicile acestei lumi fac să ne fie greu să

apreciem tot mai mult relaţia noastră cu Dumnezeu. Uităm că ne putem bucura de comuniunea

cu Cineva care este infinit mai bun decât obiectele celor mai puternice dorinţe ale noastre. De

aceea, trebuie să cerem în rugăciune harul recunoştinţei şi al mirării pentru mărinimia

inegalabilă a lui Dumnezeu, pentru „bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus” (Efeseni 2:7).

Fermitatea intenţiei. Ce doreşti (ori ţi-ai dori să doreşti) mai presus de orice? Dumnezeu este

mulţumit când Îl căutăm cu o inimă hotărâtă să Îl cunoască şi să Îl iubească. El „Îşi începe

influenţa asupra noastră zidind în noi voinţa şi Îşi încheie influenţa asupra noastră lucrând

împreună cu noi odată ce avem voinţa” a scris Augustin în Despre har şi voinţa liberă. Pe

Pagina 199 din 548

măsură ce voim cu mai multă claritate şi fermitate să devenim ca Isus, dragostea noastră faţă

de El creşte.

Voinţa de a-L lăsa pe Dumnezeu să frângă eul nostru exterior. „Dacă grăuntele de grâu, care

a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi

iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa

veşnică” (Ioan 12:24-25). Vasul de alabastru al vieţii independente trebuie spart (Marcu 14:3)

pentru a elibera parfumul noului eu în Cristos. Dacă vrem să răspândim aroma lui Cristos, este

necesar să-i permitem lui Dumnezeu să ne aducă, la momentul şi în felul ales de El, la

frângerea dureroasă pe crucea abandonării de sine în mâinile Lui. Tema aceasta a fost tratată

frecvent în literatura devoţională, iar una dintre expresiile ei cele mai clare se găseşte în The

Release of the Spirit de Watchman Nee.

A dori să-I fii plăcut lui Dumnezeu mai mult decât de a plăcea oamenilor. Dacă vrem să fim

ca Isus, trebuie să ne însuşim scopul Lui principal de a-I fi plăcuţi Tatălui (Ioan 8:29; Evrei

10:7). Rivalul acestui scop glorios este alergarea după aprobarea oamenilor (Ioan 5:41, 44;

12:43; Galateni 1:10). Nu putem să le avem pe amândouă; ne vom trăi viaţa fie pentru Unul,

fie pentru mulţi. Dar la sfârşit numai opinia lui Dumnezeu va conta.

Preţuirea lui Dumnezeu. Dallas Willard a spus în The Divine Conspiracy că Dumnezeu „îi

preţuieşte pe aceia pe care i-a creat, pe care i-a plănuit, după care a tânjit, pentru care S-a

întristat, pe care i-a răscumpărat şi cu care s-a împrietenit”. Aşa cum Dumnezeu ne preţuieşte

pe noi, El vrea să-L preţuim şi noi mai presus de orice. „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit

întâi” (1 Ioan 4:19). Cu cât înţelegem mai mult cât ne-a iubit şi ne-a preţuit Isus, cu atât creşte

capacitatea noastră de a-L iubi şi a-L preţui pe El. În Beginning to Pray, Anthony Bloom

sugerează că o modalitate de a-L preţui pe Dumnezeu este să găsim pentru Dumnezeu un

nume personal sau o expresie care să decurgă din relaţia noastră cu El, aşa cum David L-a

numit „Tu, bucuria mea!”

Maturizarea în credinţă. Creştini fiind, ne încredem în Cristos pentru destinul nostru etern,

dar celor mai mulţi dintre noi le este greu să se încreadă în El pentru viaţa de zi cu zi. Câtă

vreme urmăm strategii păcătoase de obţinere a satisfacţiei în proprii noştri termeni, încredrea

noastră va fi greşit plasată. De aceea, trebuie să învăţăm să ne încredem în Isus suficient de

mult pentru a ne pune încrederea în puterea Lui, nu în realizările noastre.

Pagina 200 din 548

DOI PSALMI CE EXPRIMĂ ASPIRAŢIA

Psalmul 16: Domnul este binele nostru suprem şi moştenirea noastră

„Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred” (16:1). Este evident că David a scris acest

psalm pe când era un fugar, izgonit din ţara Israelului şi urmărit de Saul şi de oamenii lui ca

un purice pe spinarea unui câine. Aceştia au încercat să-l deposedeze de moştenirea pe care o

primise de la Domnul, spunându-i: „Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!” (1 Samuel

26;19). Dar în psalmul de faţă, David îşi mărturiseşte dedicarea sinceră faţă de Domnul şi

respingerea faţă orice se opune lui Dumnezeu.

Şi noi toţi care ne-am predat viaţa lui Cristos suntem nişte fugari, căci ne-am căutat refugiul la

Domnul într-o lume care nu ne îngăduie să ne bucurăm de moştenirea noastră spirituală,

momindu-ne să slujim dumnezeii străini ai banului, sexului şi puterii. La fel ca David, este

necesar să cultivăm o atitudine onestă, căutând numai în Dumnezeu siguranţa, semnificaţia şi

împlinirea noastră. Trebuie să ne odihnim în Domnul şi să-L considerăm binele nostru

suprem. „Eu zic Domnului: «Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!»” (16:2; cf.

73:25).

David îşi găseşte delectarea în părtăşia cu oamenii sfinţi şi de caracter (16:3) şi pune în

opoziţie necazurile de care au parte „oamenii aleargă după dumnezei străini” (v. 4) cu

binecuvântările acelora a căror unică speranţă în ce priveşte moştenirea este în Domnul:

„Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu. O

moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ, o frumoasă moşie mi-a fost dată” (v. 5-6). Când Ţara

Promisă a fost împărţită între seminţiile lui Israel, leviţii nu au primit deloc pământ, căci

Domnul le-a spus: „Tu să n-ai nici o moştenire în ţara lor, şi să n-ai nici o parte de moşie în

mijlocul lor. Eu Sunt moştenirea şi partea ta de moşie, în mijlocul copiilor lui Israel” (Numeri

18:20).

În calitatea noastră de credincioşi ai lui Cristos, bogăţia şi siguranţa noastră rezidă în El şi nu

în posesiunile noastre pământeşti. Nu trebuie să facem greşeala de a ne pune încrederea în

economiile, investiţiile şi bunurile noastre materiale. „Căci bogăţia îşi face aripi, şi, ca

vulturul, îşi ia zborul spre ceruri” (Proverbe 23:5). Când recunoaştem că numai Domnul este

partea şi moştenirea noastră, vom privi dincolo de resursele noastre pământeşti spre El, care

este adevărata noastră resursă. Iar când descoperim că bogăţiile şi aclamaţiile oamenilor sunt

nimic în comparaţie cu cunoaşterea lui Cristos (Filipeni 3:7-11), vom fi mulţumiţi cu resursele

Pagina 201 din 548

materiale pe care ni le dă Dumnezeu, datorită frumuseţii şi bogăţiei moştenirii noastre

spirituale.

David descrie această moştenire spirituală în termenii a două foloase prezente şi a două

perspective de viitor.

Două foloase prezente

În primul rând, Dumnezeu ne călăuzeşte şi ne sfătuieşte. „Eu binecuvântez pe Domnul, care

mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima” (16:7). Duhul lui Dumnezeu

foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-i călăuzească, să-i mustre şi să-i înveţe pe copiii lui

Dumnezeu. Viaţa este prea complexă şi prea nesigură pentru a ne da singuri seama care este

calea cea mai bună. Unul din marile avantaje ale timpului regulat de citire a Scripturii este

sfatul nepreţuit pe care îl putem descoperi în preceptele şi principiile ei.

În al doilea rând, Dumnezeu ne dă o siguranţă mult peste împrejurările în care ne găsim. „Am

necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea

inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte” (v. 8-9). Cu

cât practicăm mai mult prezenţa Lui în numeroasele situaţii cu care ne confruntăm, cu atât El

devine mai personal şi mai real în vieţile noastre. Atunci descoperim că putem să facem totul

prin El, care ne întăreşte (Filipeni 4:13) şi că nu suntem niciodată singuri în multele

circumstanţe în care ne găsim.

Două perspective de viitor

Mai întâi, siguranţa pe care o avem în Cristos nu se limitează numai la călătoria noastră pe

acest pământ, ci trece dincolo de această viaţă: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa

morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (16:10). Atât Petru, cât şi

Pavel au citat acest pasaj ca pe o profeţie mesianică. David „despre învierea lui Cristos a

proorocit şi a vorbit” (Fapte 2:27-31; 13:35-37), al cărui trup – spre deosebire de trupul lui

David – nu a cunoscut putrezirea. Certitudinea noastră neclintită este că moartea va fi înghiţită

în victoria învierii noastre (1 Corinteni 15:51-58).

Apoi, vom avea parte de împlinire deplină şi de bucurii nesfârşite în prezenţa iubitoare a

Dumnezeului viu. „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale Sunt bucurii nespuse, şi

desfătări veşnice în dreapta Ta” (16:11). Moştenirea noastră în Cristos depăşeşte orice ne-am

putea imagina (1 Corinteni 2:9) şi cea mai mare plăcere pe care o vom fi cunoscut pe această

Pagina 202 din 548

planetă va fi o umbră palidă în comparaţie cu bunătatea pe care El o va da acelora care îşi vor

fi pus nădejdea în El. „În fericirea desăvârşită a cerului, nu va mai rămâne absolut nimic de

dorit; în bucuria deplină a lui Dumnezeu, omul va obţine tot ce-şi va fi dorit în alte lucruri”

(Toma d’Aquino).

Psalmul 103: „Binecuvântează pe Domnul, suflete al meu”

Doamne, ştiu că dacă nu Te iubesc pe Tine cu toată inima mea, cu toată mintea mea, cu tot

sufletul meu şi cu toată puterea mea, voi iubi altceva cu toată inima, mintea, sufletul şi

puterea mea. Fă ca, acordându-Ţi Ţie locul întâi în iubirea mea, să fiu eliberat de toate

iubirile şi loialităţile de mai mică însemnătate şi să Te am pe Tine ca prima mea dragoste,

binele meu de căpătâi şi bucuria mea ultimă.

GEORGE APPLETON, CARTEA DE RUGĂCIUNI DE LA OXFORD

Orice bine care ocupă primul loc în inima noastră este un idol, dacă nu este Binele Suprem,

Dumnezeul cel viu. Noi am fost creaţi ca să avem o relaţie cu El, de aceea nicio altă persoană,

posesiune sau poziţie socială nu va satisface dorinţele noastre cele mai adânci. Cartea

Psalmilor subliniază adesea adevărul acesta, iar Psalmul 103, primul dintr-un grup de psalmi

de laudă (Psalmii 103-107) ne aminteşte cu mult meşteşug că bunătatea iubitoare a lui

Dumnezeu este sursa împlinii noastre depline.

Un imn personal de mulţumire

În prima strofă David aminteşte, pe baza experienţei sale de umblare cu Dumnezeu, câteva

motive de laudă la adresa lui Dumnezeu: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este

în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu

uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale. El îţi vindecă toate bolile

tale; El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare; El îţi satură

de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul (v. 1-5).

Biblia ne îndeamnă mereu şi mereu să ne apropiem de Dumnezeu cu laudă şi recunoştinţă

pentru multele binefaceri pe care le-a revărsat peste noi. Dar noi avem tendinţa naturală să

uităm ce a făcut El în vieţile noastre şi să ne concentrăm în schimb asupra problemelor,

durerilor şi dezamăgirilor. Când acest lucru se întâmplă, Îl privim pe Dumnezeu prin prisma

circumstanţelor, în loc să vedem circumstanţele prin care trecem în termenii caracterului Său.

Pagina 203 din 548

Atunci devenim mândri şi autonomi (vezi Deuteronomul 8:12-14, 17-18; 2 Cronici 32:25) sau

mânioşi şi plini de amărăciune, fiindcă am uitat să ne agăţăm de speranţa noastră prin credinţă

şi răbdare (vezi Romani 15:4; Evrei 6:10-11, 18-19; 10:35-36). „Binecuvântează, suflete, pe

Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!”

Un imn comun de laudă

Psalmul trece în a doua strofă de la mulţumirea individuală la lauda colectivă pe tema

dragostei pline de credincioşie a lui Dumnezeu (103:6-18). Rememorând exodul şi experienţa

din pustiu, David scrie: „Domnul face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi. El Şi-a arătat

căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel” (v. 6-7). Israeliţii cunoşteau lucrările

lui Dumnezeu, dar Moise era intim familiarizat cu căile Lui. Mulţi dintre noi Îl cunoaştem pe

Dumnezeu prin lucrările Sale, dar puţini s-au angajat în disciplinele necesare pentru a ajunge

la o înţelegere intimă a căilor Lui. Moise a îndrăznit să ceară permisiunea de a vedea gloria lui

Dumnezeu, iar când a trecut pe lângă el, Domnul a manifestat gloria prezenţei şi caracterului

Său folosind cuvinte similare acelora din următoarele versete ale acestui psalm: „Domnul este

îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. El nu Se ceartă fără încetare, şi

nu ţine mânia pe vecie. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile

noastre” (v. 8-10; cf. Exodul 34:6-7).

Spre deosebire de oameni, care ţin mânia şi sunt oricând gata să se certe, dar sunt înceţi când

este vorba de iertare, „Dumnezeu, infinit nedreptăţit, nu numai că Îşi domoleşte mânia, ci îşi

temperează şi dreptatea – plătind El Însuşi preţul, aşa cum ne revelează Noul Testament”

(Derek Kidner). Dragostea plină de credincioşie a Domnului şi iertarea oferită de El nu cunosc

limite. „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei

ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile

noastre de la noi” (v. 11-12). „Lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea” dragostei lui

Cristos depăşeşte orice cunoaştere (Efeseni 3:18-19). Trecând de la imaginile spaţiale la

imaginile relaţionale, psalmistul adaugă: „Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură

domnul de cei ce se tem de El” (v. 13; cf. Isaia 49:15). Cele mai fericite momente de căldură,

afecţiune şi siguranţă a apartenenţei necondiţionate care ar putea fi trăite pe acest pământ sunt

umbre imperfecte în comparaţie cu dragostea plină de credincioşie a lui Dumnezeu pentru cei

ce Îl cunosc.

Într-un limbaj care ne aminteşte de cuvintele lui Moise din Psalmul 90:1-6, David pune în

opoziţie scurtimea vieţii omeneşti cu veşnicia lui Dumnezeu. „Căci El ştie din ce suntem

Pagina 204 din 548

făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână. Omul! zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea

de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea, n-o mai

cunoaşte” (103:14-16). Dar dragostea şi harul lui Dumnezeu ne dau o speranţă şi un scop care

nu or dispărea niciodată, fiindcă „bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El”

(v. 17).

Să remarcăm că aceasta este a treia oară când expresia „cei ce se tem de El” apare în acest

psalm. Răspunsul nostru la dragostea şi mila cea mare a lui Dumnezeu trebuie să fie uimirea

plină de respect, recunoştinţa nesfârşită şi ascultarea de bună voie. El Îşi extinde „îndurarea

Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui, şi îşi aduc aminte de

poruncile Lui, ca să le împlinească” (103:17-18). Tată nostru vrea să dovedim că suntem

împlinitori ai Cuvântului, nu simpli ascultători ai acestuia, care se amăgesc singuri (Iacov

1:22).

A treia strofă a psalmului ne duce de la individ (103:1-5) şi de la comunitatea poporului lui

Dumnezeu (v.6-18) la întreaga ordine creată (v. 19-22). „Domnul Şi-a aşezat scaunul de

domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot. Binecuvântaţi pe Domnul, îngerii Lui,

care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncile Lui, şi care ascultaţi de glasul cuvântului

Lui. Binecuvântaţi pe Domnul, toate oştirile Lui, robii Lui, care faceţi voia Lui! Binecuvântaţi

pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurile stăpânirii Lui! Binecuvântează, suflete, pe

Domnul!” (vezi 1 Cronici 29:10-13). Meditaţia trece de la harul lui Dumnezeu la măreţia Lui,

atunci când psalmistul îndeamnă miliardele de oştiri angelice şi cereşti să glorifice Numele cel

sfânt. Întocmai cum aceste creaturi şi lucrări glorioase Îl slujesc pe Dumnezeu în ascultare

perfectă, la fel şi noi – care am fost răscumpăraţi de la iad şi am fost încoronaţi cu dragoste şi

îndurare – trebuie să ne orânduim paşii înaintea Lui în umilinţă, veneraţie, dragoste şi

ascultare. Cel mai înţelept mod de a-ţi investi timpul este punându-l deoparte pentru a-L

cunoaşte mai bine pe Dumnezeu, fiindcă a-L cunoaşte pe El înseamnă a-L iubi, iar a-L iubi

înseamnă a intra în bucuria şi plăcerea slujirii Lui.

REFLECŢIE

Suflete al meu, mai presus de toate lucrurile şi în toate lucrurile, odihneşte-te întotdeauna în

Domnul, căci El este odihna veşnică a sfinţilor.

Ajută-mă, scump şi drag Isus, să mă odihnesc în Tine mai presus de orice creatură, mai presus

de sănătate şi frumuseţe, mai presus de orice glorie şi onoare, mai presus de orice putere şi

demnitate, mai presus de orice cunoaştere şi orice gând, mai presus de bogăţie şi talent, mai

Pagina 205 din 548

presus de orice bucurie şi încântare, mai presus de faimă şi laudă, mai presus de orice dulceaţă

şi consolare, mai presus de orice speranţă şi promisiune, mai presus de orice merit şi dorinţă,

mai presus de orice daruri şi favoruri pe care mi le-ai putea da ori le-ai putea revărsa asupra

mea, mai presus de orice fericire şi bucurie pe care mintea o poate înţelege şi simţi, şi – în

sfârşit – mai presus de toţi îngerii şi arhanghelii, mai presus de toate oştirile cerului, mai

presus de toate lucrurile vizibile şi invizibile şi mai presus de tot ce nu eşti Tu, Dumnezeul

meu.

Thomas a Kempis, Imitarea lui Cristos

Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi,

şi Se va scula să vă dea îndurare,

căci Domnul este un Dumnezeu drept:

ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!

Isaia 30:18


Ce este şcoala renunţării? Ce aspiraţii şi ce ambiţii ale tale a fost necesar să moară, şi ce

efect a avut acest lucru asupra umblării tale cu Dumnezeu?

Ce înseamnă a căuta plăcerea lui Dumnezeu?

Care sunt implicaţiile Întrupării în gândirea şi în practica ta?

Cum te raportezi personal la metafora rămânerii în Cristos?

Care dintre cei opt duşmani ai pasiunii spirituale ţi-a creat cele mai multe probleme?

Care dintre cele zece surse ale pasiunii spirituale a însemnat cel mai mult pentru tine?

Pagina 206 din 548

FAŢETA 7


Fiecare componentă a vieţii adusă sub domnia lui Cristos

Există o tendinţă generală de a trata creştinismul ca pe o componentă a vieţii alături de alte

componente precum familia, locul de muncă sau aspectele financiare. Dar compartimentarea

aceasta generează o dihotomie între secular şi spiritual. Alternativa biblică este să înţelegem

implicaţiile domniei lui Cristos asupra fiecărui aspect al vieţii noastre în aşa fel încât până şi

cele mai pământeşti părţi ale vieţii să devină expresii ale vieţii lui Cristos în noi.

Pagina 207 din 548

Capitolul 17


Centralitatea lui Cristos


Spiritualitatea holistă evidenţiază centralitatea lui Cristos şi relevanţa Lui pentru fiecare

componentă a vieţii noastre. Alternativa biblică la mentalitatea compartimentării pune

accentul pe implicaţiile domniei lui Cristos, astfel încât până şi cele mai pământeşti părţi ale

vieţii devin expresii ale vieţii lui Cristos în noi. Capitolul insistă pe cultivarea unei inimi

înţelepte, adică pe arta de a trăi o viaţă în care fiecare domeniu al ei este adus sub domnia lui

Dumnezeu.


Să dorim transformarea personală în contextul trăirii de zi cu zi.

Să apreciem cum se cuvine înţelepciunea care Îl caută pe Dumnezeu în toate lucrurile.

Să conştientizăm tot mai mult nevoia de a cultiva o inimă înţeleaptă.

O ORIENTARE DIVINĂ

Probabil că expresia spiritualitate holistă pare mai degrabă titlu bun pentru o carte New Age,

dar atâta vreme cât ne definim corect termenii, cuvinte precum meditaţie, contemplaţie,

spiritualitate şi holist sunt unelte utile şi importante pentru noi. Unii oameni folosesc termenul

holist într-un sens oarecum panteist, pentru a descrie unitatea tuturor lucrurilor, dar sensul

filozofic standard al cuvântului holism este că natura sintetizează entităţile în unităţi

organizate ce reprezintă mai mult decât suma totală a părţilor componente. De exemplu,

fiinţele omeneşti sunt mai mult decât conglomeratele foarte organizate de atomi, molecule,

ţesuturi, organe şi sisteme din care sunt alcătuiţi. Niciuna dintre formaţiunile mai sus citate nu

explică pe deplin mintea, sentimentele şi voinţa noastră, ca să nu mai vorbim de capacitatea

noastră de a relaţiona cu Fiinţa spirituală atemporală care ne-a creat.

Suntem cu mult mai mult decât putem cuprinde cu mintea, şi Dumnezeu combină în noi

materialul şi imaterialul într-o unitate prodigioasă a activităţii. Din cauza aceasta, strădania

omului de a găsi un sens în lucrurile materiale şi în realizările sale sfârşeşte întotdeauna în

dezamăgire şi insatisfacţie. Am fost creaţi pentru ceva mai mult decât bunurile materiale; am

Pagina 208 din 548

fost creaţi să ne găsim sensul şi scopul în Creatorul necreat al tuturor lucrurilor. Ceva din noi

toţi – chiar şi atunci când încercăm să suprimăm acest ceva – indică dincolo de ordinea creată,

fiindcă tânjeşte după mai mult decât poate oferi lumea.

Cei ce nu Îl cunosc pe Dumnezeu sunt obligaţi să se integreze pe pământ, căutându-şi

identitatea în principiile elementare ale lumii (Coloseni 2:8, 20). În schimb, cei ce L-au

cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, au fost cunoscuţi de El (Galateni 4:9a; 1 Corinteni

8:3) au început să se integreze în cer, deşi încă sunt ispitiţi să se întoarcă la lucrurile

începătoare, slabe şi sărăcăcioase ale lumii (Galateni 4:9b). Dacă am fost creaţi ca să-I facem

plăcere lui Dumnezeu, cunoscându-L şi bucurându-ne de El, nu vom fi niciodată compleţi şi

desăvârşiţi până când ne vom orienta viaţa în funcţie de Domnul şi ne vom defini pe noi

înşine în termenii relaţiei noastre cu El.

Procesul orientării divine nu se va încheia niciodată în această lume, dar el contribuie la

pregătirea noastră pentru viaţa în ceruri. Păşind pe Cale, vom înţelege tot mai mult că în

această lume suntem străini şi călători, iar adevărata noastră cetăţenie este în ceruri (Filipeni

3:20). Cu cât suntem mai serioşi în privinţa chemării cereşti, cu atât devenim mai conştienţi

de tensiunea cauzată de amăgirile şi capcanele condiţiei noastre pământeşti. Mulţi credincioşi

au rezolvat fără să vrea această tensiune prin compartimentarea vieţii lor. Ei fac acest lucru

tratând relaţia lor cu Cristos ca pe o componentă a vieţii lor, alături de celelalte componente

ale ei, precum familia, locul de muncă sau aspectele financiare. Această compartimentare

generează o dihotomie între secular şi spiritual, astfel încât spiritualul devine ceva ce facem în

anumite ocazii cum ar fi la biserică, la studiul biblic şi în momentele devoţionale. Există

supoziţia că cu cât facem mai mult aceste lucruri, cu atât suntem mai spirituali.

Prin contrast, spiritualitatea holistă evidenţiază centralitatea lui Cristos şi relevanţa Lui pentru

fiecare parte a vieţii noastre. Alternativa biblică la mentalitatea compartimentării este să ne

concentrăm asupra implicaţiilor domniei lui Cristos asupra fiecărui aspect al vieţii noastre, în

aşa fel încât până şi părţile cele mai pământeşti ale vieţii să devină expresii ale vieţii lui

Cristos în noi. În felul acesta, diferitele zone seculare ale vieţii ajung spirituale în măsura în

care le punem sub stăpânirea lui Cristos. În această abordare holistă, întregul este mai mare

decât suma totală a părţilor, iar părţile se relaţionează tot mai mult la întreg. Nu există nicio

componentă a vieţii care ar trebui să rămână neatinsă de domnia lui Cristos.

Cerurile nu sunt prea înalte,

Ca lauda până la ele să nu zboare;

Pământul nu este prea jos,

Pagina 209 din 548

Ca lauda din el să nu răsară.

Întreaga lume, în cele patru zări, să Îl cânte

Pe Dumnezeul şi Regele meu!

George Herbert

FALSE CĂUTĂRI ALE FERICIRII

Scopul cristic al transformării personale în contextul trăirii de fiecare zi este adesea umbrit de

încercările noastre de a ne găsi sensul prin false căutări ale fericirii.

Matematicianul şi filozoful din secolul al XVII-lea Blaise Pascal a spus în Cugetările sale că

„Toţi oamenii încearcă să fie fericiţi; fără excepţie; orice mijloace ar întrebuinţa, toţi tind spre

acest scop. Ceea ce-i face pe unii să plece la război, iar pe alţii să nu meargă, este aceeaşi

dorinţă de fericire, prezentă în amândoi, însoţită însă de vederi diferite. Voinţa nu face

niciodată nici cel mai mic demers decât spre acest scop. Acesta este motivul tuturor acţiunilor

oamenilor, chiar şi al celor care se vor spânzura.” (Pascal, op. cit.)

Problema este că oamenii aleargă în direcţia greşită pentru a găsi fericirea, crezând că aceasta

poate fi descoperită în avere, popularitate, poziţie socială sau putere. De aceea şi cred ei în

reclamele publicitare ce îşi vând produsele asociindu-le cu alte valori mai degrabă decât prin

valoarea lor intrinsecă. Astfel, producătorii de maşini scumpe creează reclame precum:

„Urmăreşte fericirea într-o maşină care poate s-o prindă!”, ca şi cum inima omenească ar

putea fi satisfăcută de claxoane şi şuierat de roţi. Adevărul este că până şi cele mai sofisticate

jucări şi comori sunt insuficiente pentru a împlini năzuinţa profundă după sens în viaţă.

George Gilder a spus în Men and Marriage: „Bărbaţii poftesc, dar nici ei nu ştiu ce; rătăcesc

şi pierd urma ţelului dorit; se iau la luptă şi la întrecere, dar uită care este premiul râvnit;

răspândesc sămânţa, dar dispreţuiesc vremea creşterii; caută puterea şi gloria, dar pierd sensul

vieţii.”

Motivaţiile de termen scurt nu sunt suficiente

Tragedia unei vieţi fără o sursă ultimă a sensului este surprinsă foarte bine într-o scenă din

Don Quijote. Quijote i-a vorbit lui Sancho Panza despre privirea pe care a văzut-o în ochii

soldaţilor ce au murit în braţele lui şi i-a mărturisit că ochii acestora păreau să pună o

întrebare. Când Sancho a vrut să ştie dacă întrebau „De ce mor?”, Quijote i-a replicat: „Nu.

Întrebau «De ce am trăit?»” Dacă nu avem un răspuns durabil şi satisfăcător la această

Pagina 210 din 548

întrebare, ne putem înşela crezând că suntem în controlul vieţii noastre sau că ştim încotro ne

îndreptăm, dar în realitate suntem pierduţi în cosmos.

Probabil că evaluarea cea mai neîndurătoare a acestei stări se găseşte în monologul disperat al

lui Macbeth:

Dar mâine şi iar mâine, tot mereu

Cu pas mărunt se-alungă zi de zi,

Spre cel din urmă semn din cartea vremii

Şi fiecare „ieri” a luminat

Nebunilor pe-al morţii drum de colb.

Te stinge dar, tu, candelă de-o clipă! Că viaţa-i doar o umbră călătoare, Un biet actor ce-n

ora lui pe scenă se zbuciumă, şi-apoi nu-l mai auzi. E-un basm de furii şi de nerozie Băznit

de-un prost şi făr’ de nicio noimă.

(trad. Ion Vianu)

Aceasta este o concepţie logică despre viaţa omenească în absenţa unei semnificaţii şi a unei

speranţe transcendente, dar puţini ajung la ea. De ce? Un motiv este că majoritatea oamenilor

fără Cristos trăiesc vieţi neexaminate şi evită să-şi pună întrebările ultime, concentrându-şi

întreaga atenţie asupra orei petrecute pe scenă. Un alt motiv este că oamenii au o capacitate

aproape nelimitată de evitare, diversiune, amuzament şi evadare. În multe cazuri, singura dată

când îşi pun aceste întrebări este când se confruntă cu o tragedie sau cu o pierdere, dar chiar şi

atunci sunt vulnerabili pentru foarte scurtă vreme.

Inima tulburată

Cunoscutul filozof Mortimer Adler a primit sarcina monumentală de a colabora la editarea

unei serii în cincizeci şi cinci de volume sub egida Encyclopedia Britannica, intitulată The

Great Books of the Western World. În aceste cărţi sunt compilate selecţiuni din scrierile celor

mai buni gânditori din istoria civilizaţiei occidentale, iar ideile conţinute în ele sunt aranjate

într-un index masiv. Când Adler a fost întrebat de ce indexul are mai multe intrări pentru

subiectul Dumnezeu decât pentru orice alt subiect, răspunsul lui a fost ferm: „Fiindcă acest

unic subiect are mai multe consecinţe asupra vieţii decât orice alt subiect.” Dacă realitatea

ultimă este o Fiinţă infinită şi personală care a creat cosmosul şi ne oferă privilegiul inegalabil

Pagina 211 din 548

al unei relaţii nesfârşite cu El, atunci orice alt bine asupra căruia ne-am putea fixa inimile este

nedemn de comparaţie.

În cugetarea citată anterior, Pascal adaugă: „Odinioară omul a fost cu adevărat fericit, iar

acum nu i-a mai rămas decât semnul şi urma goală pe care încearcă inutil s-o umple cu tot ce-l

înconjoară, căutând în lucruri absente ajutorul pe care nu-l mai găseşte în cele prezente, pentru

că abisul infinit şi imuabil nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit şi imuabil, adică chiar

cu Dumnezeu.” (Pascal, op. cit.) Acelaşi lucru l-a spus şi Augustin în Cartea 1 a Confesiunilor

sale: „Pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi inima noastră nu-şi găseşte pacea până când nu se

odihneşte în tine”

Când Isus i-a întrebat pe cei doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”, Simon Petru I-a

răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice?” (Ioan 6:67-68). Petru

a înţeles că fără Cristos nu există opţiuni; omul nu se poate îndrepta într-o altă direcţie. Acesta

este un adevăr pe care toţi credincioşii trebuie să-l recunoască – în momentele când suntem

tentaţi să disperăm şi să abandonăm umblarea noastră cu Dumnezeu, în realitate nu avem

încotro să ne îndreptăm în afară de El. A căuta mângâierea în altă parte înseamnă a te sprijini

pe o trestie frântă. Dar a-L conoaşte pe Cristos înseamnă a te baza de rădăcina şi de mlădiţa

lui David, luceafărul strălucitor de dimineaţă, Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi născut dintre morţi, Regele regilor şi Domnul domnilor,

Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, Sursa ultimă şi transcendentă a adevăratului sens şi

a adevăratei valori.

ÎNŢELEPCIUNEA DE A-L CĂUTA PE CRISTOS ÎN TOATE LUCRURILE

„Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor, este priceperea” (Proverbe

9:10). Căutarea înţelepciunii are o legătură directă cu diferenţa dintre a trăi în aşa fel încât

Cristos să fie centrul unificator al vieţii noastre şi aşa încât El să fie o simplă componentă a

acesteia.

O viaţă plină de pricepere

Potrivit Proverbelor, înţelepciunea este o nestemată cu mai multe faţete: priceperea, sfatul,

prudenţa, înţelegerea, discernământul, disciplina, competenţa, discernământul, învăţătura,

călăuzirea, cunoaşterea şi dreptatea. Dar conceptul fundamental care cuprinde toate aceste

Pagina 212 din 548

faţete se găseşte în sensul cuvântului evreiesc folosit cel mai frecvent pentru înţelepciune –

chokmah. Acest cuvânt, împreună cu variantele lui, apare de peste trei sute de ori în Vechiul

Testament şi înseamnă „pricepere”. Înţelepciunea este pricepere în arta vieţii, cu fiecare

domeniu al ei aflat sub domnia lui Dumnezeu. Este abilitatea de a folosi cele mai bune

mijloace în cele mai potrivite momente pentru a obţine cele mai bune rezultate.

Înţelepciunea, la fel ca viaţa, îi aparţine în ultimă instanţă numai lui Dumnezeu. „La

Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt” (Iov 12:13). Daniel

a recunoscut:

Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie!

A Lui este înţelepciunea şi puterea.

El schimbă vremurile şi împrejurările;

El răstoarnă şi pune pe împăraţi;

El dă înţelepciune înţelepţilor

şi pricepere celor pricepuţi!

El descoperă ce este adânc şi ascuns;

El ştie ce este în întuneric

şi la El locuieşte lumina.

Daniel 2:20-22

Înţelepciunea este planul Domnului prin care transformă haosul fără viaţă într-un cosmos viu

(Proverbe 8:22-31). De asemenea, înţelepciunea este planul Domnului prin care poate

transforma haosul moral şi spiritual într-o încarnare a dreptăţii, echităţii, adevărului şi

credincioşiei lui Dumnezeu.

Înţelepciunea de sus şi de jos

Potrivit lui Iacov, „Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pacinică, blândă,

uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iacov

3:17). Fără o relaţie cu Sursa înţelepciunii, suntem limitaţi la şiretenia şi ingeniozitatea de

origine omenească. „Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească

[Greceşte: sufletească], drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare

şi tot felul de fapte rele” (Iacov 3:15-16).

Pagina 213 din 548

Scripturile prezintă un contrast net – înţelepciunea omenească duce la dezordine, rău, urâţenie

şi dezamăgire; înţelepciunea divină rodeşte în ordine, bunătate, frumuseţe şi împlinire.

Tragedia este că mulţi oameni caută înţelepciunea pământească în speranţa că vor obţine

roadele care pot fi produse doar de înţelepciunea care vine de sus.

Înţelepciunea divină „este un pom de viaţă pentru cei ce o apucă, şi cei ce o au sunt fericiţi”

(Proverbe 3:18).

Ferice de omul care găseşte înţelepciunea,

şi de omul care capătă pricepere!

Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului,

şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul;

ea este mai de preţ decât mărgăritarele,

şi toate comorile tale nu se pot asemui cu ea.

Proverbe 3:13-15.

Ce vrem de la viaţă? Poate că tânjim după bogăţie, prestigiu şi popularitate, dar acestea sunt

dorinţe ale omului dinafară, nu ale omului dinăuntru. Ca credincioşi ai lui Cristos, după omul

dinăuntru ne place Legea lui Dumnezeu (Romani 7:22) şi aspiraţiile noastre cele mai profunde

după semnificaţie, scop şi împlinire pot fi împlinite numai în cunoaşterea Autorului vieţii.

Înţelepciunea este priceperea care scoate frumuseţea din materia brută a vieţii noastre. Fiindcă

este o pricepere, nimeni nu posedă înţelepciunea în mod natural; ea trebuie cultivată şi

dezvoltată. De aceea în primele nouă capitole ale Proverbelor există atâtea îndemnuri

părinteşti de a urmări aceste deprinderi, care sunt cele mai nepreţuite şi mai practice dintre

toate:

Fiule, dacă vei primi cuvintele mele,

dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele,

dacă vei lua aminte la înţelepciune,

şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere;

dacă vei cere înţelepciune,

şi dacă te vei ruga pentru pricepere,

dacă o vei căuta ca argintul,

şi vei umbla după ea ca după o comoară,

Pagina 214 din 548

atunci vei înţelege frica de Domnul,

şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu.

Proverbe 2:1-5

Dar cum trebuie să căutăm înţelepciunea? Răspunsul se găseşte în următorul verset: „Căci

Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere” (Proverbe 2:6).

Înţelepciunea aceasta vine de sus (Iacov 3:17) şi nu putem spera s-o obţinem niciodată prin

propriile noastre forţe.

Frica de Domnul

Comoara înţelepciunii se găseşte în mâinile Domnului, dar este necesar să fim ceva mai

expliciţi. Care sunt condiţiile pentru obţinerea ei. Proverbe 9:10 răspunde: „Începutul

înţelepciunii este frica de Domnul; şi ştiinţa sfinţilor, este priceperea.” Conform literaturii

sapienţiale din Biblie, adevărata pricepere în arta trăirii se poate obţine numai prin cultivarea

fricii de Domnul.

Aceasta ne duce însă la o altă întrebare. Ce este frica de Domnul? Acum ne găsim în preajma

unui concept central, dar adesea ignorat al Bibliei.

Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea;

depărtarea de rău, este pricepere.

Iov 28:28

Învaţă-mă căile Tale, Doamne!

Eu voi umbla în adevărul Tău.

Fă-mi inima să se teamă de Numele Tău.

Psalmul 86:11

Frica Domnului este începutul înţelepciunii;

Pagina 215 din 548

toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă,

şi slava Lui ţine în veci.

Psalmul 111:10

Frica Domnului este începutul ştiinţei;

dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.

Proverbe 1:7

Noul Testament, la fel ca şi Vechiul Testament, ne îndeamnă să trăim cu frică de Domnul

(vezi Matei 10:28; Fapte 10:35; 2 Corinteni 5:10-11; 7:1; Efeseni 5:21; Coloseni 3:22; 1 Petru

1:17). Cu toate acestea, Ioan ne spune că „Dumnezeu este dragoste” şi că „În dragoste nu este

frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se

teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:8, 18). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl,

să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1).

Când ne-am pus încrederea în Cristos, Dumnezeu ne-a dat dreptul să devenim membrii ai

familiei Lui (Ioan 1:12). Şi acum nimic nu poate să ne despartă de Tatăl nostru iubitor, fiindcă

suntem copiii Lui (Romani 8:38-39). Ca credincioşi în Cristos, nu trebuie să ne temem de

Dumnezeu ca de o putere punitivă. Dimpotrivă, frica de Dumnezeu se referă la o anumită

atitudine pe care trebuie s-o dezvoltăm.

Veneraţia şi umilinţa

O parte a acestei atitudini este reverenţa şi veneraţia faţă de Dumnezeu. Trebuie să ne

amintim zilnic cine este El: Creatorul a sute de miliarde de galaxii; Dumnezeul suveran căruia

Îi aparţine viitorul, la fel ca prezentul şi trecutul; Cel atotputernic care locuieşte pretutindeni şi

faţă de care niciun gând nu poate fi ascuns. Îmbrăcat în putere, glorie şi stăpânire, El

domneşte peste univers în frumuseţea sfinţeniei. Această dimensiune a veneraţiei sfinte s-a

transformat în teroare sfântă, atunci când slujitorii lui Dumnezeu , între care Isaia, Ezechiel,

Daniel, Petru şi Ioan, au întâlnit prezenţa Lui manifestă. Viziunea Dumnezeului viu i-a umplut

cu o spaimă copleşitoare şi i-a făcut simultan conştienţi de înălţimile sfinţeniei divine şi de

adâncimile păcatului omenesc.

Pagina 216 din 548

O altă parte a acestei atitudini este umilinţa în faţa Regelui. „Frica de Domnul este şcoala

înţelepciunii, şi smerenia merge înaintea slavei” (Proverbe 15:33). Înţelepciunea este

recunoaşterea conştientă că tot ce avem şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi că fiecare

aspect al vieţii noastre este necesar să se afle sub domnia Lui. Nebunul afişează arogant o

atitudine de independenţă şi de autonomie, dar înţeleptul trăieşte în dependenţă şi încredere

radicală în Autorul şi Dătătorul vieţii. „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în

Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”

(Ioan 15:5). Vom creşte în înţelepciune dacă vom cultiva zilnic această atitudine de veneraţie

şi de umilinţă în umblarea noastră cu Dumnezeu.

Ţi s-a arătat, omule, ce este bine,

şi ce alta cere Domnul de la tine,

decât să faci dreptate, să iubeşti mila,

şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?

Mica 6:8

O parafrazare amplificată a Proverbe 9:10a – „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” –

rezumă această atitudine astfel: „Cultivarea unei atitudini reverenţioase de veneraţie faţă de

Domnul etern, sfânt şi atotputernic al întregii creaţii şi a unei atitudini de încredere şi

dependenţă radicală de El în fiecare faţetă a vieţii e temelia pe care se construieşte adevărata

pricepere în arta trăirii.”

Temporalul în opoziţie cu eternitatea

Când ne întrebăm de ce aşa de puţini oameni au adoptă această atitudine a veneraţiei şi a

umilinţei înaintea lui Dumnezeu, ajungem la lupta fundamentală care se desfăşoară şi este

descrisă pe majoritatea paginilor Bibliei. Este vorba de lupta dintre două sisteme valorice

diferite: temporalul în opoziţie cu eternitatea. La prima vedere, temporalul pare să fie mult

mai real şi mai atrăgător, în timp ce eternitatea pare îndepărtată şi că solicită sacrificii. Dar aşa

cum am văzut în discuţia despre spiritualitatea paradigmatică, o analiză mai amănunţită a

sistemului temporal de valori arată că acesta nu dă niciodată ceea ce promite. Dimpotrivă, îi

duce pe cei ce îl urmăresc la goliciune interioară, dezamăgire şi nesăbuinţă. Numai dacă

îmbrăţişăm sistemul etern de valori vom găsi împlinirea, realitatea şi înţelepciunea pe care o

căutăm ca fiinţe spirituale create după chipul lui Dumnezeu. „[Isus Cristos] pe care voi Îl

Pagina 217 din 548

iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi

strălucită pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.

Punând în opoziţie temporalul cu eternitatea, nu sugerez un dualism între cele două care ar

face irelevantă lumea în care trăim. Dar spun că un sistem etern de valori ne îndeamnă să ne

raportăm la temporal cu eternitatea în gând. În felul acesta, nu ne punem speranţa în temporal,

ci învăţăm să acordăm lucrurilor care dăinuiesc un loc tot mai important în speranţele şi

dorinţele noastre.

Acest principiu este minunat ilustrat în cel mai vechi dintre psalmi. Ni se spune că Psalmul 90

(ce este prima creaţie în versuri în limba ebraică) este „O rugăciune a lui Moise, omul lui

Dumnezeu”. El a fost scris în mod evident la sfârşitul vieţii lui Moise, cu aproximativ patru

mii de ani în urmă, ca o rugăciune pentru noua generaţie care avea să traverseze Iordanul ca să

cucerească Ţara Promisă. Moise a atins o coardă sensibilă, ce rezonează încă în viaţa noastră,

când a strigat la sfârşitul psalmului: „Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre, da, întăreşte

lucrarea mâinilor noastre!” (Psalmul 90:17).

Cuvântul tradus „întăreşte” înseamnă de fapt „dă permanenţă”. Rugăciunea aceasta exprimă

dorinţa unui muritor de a face ceva care să nu dispară şi să nu fie uitat, ci să dureze veşnic.

Este cererea lucrătorului pentru dăinuirea rezultatului muncii sale într-o lume trecătoare.

Moise avea o vrâstă înaintată când a scris această rugăciune şi a fost dureros de conştient de

scurtimea vieţii omeneşti. Psalmul începe cu o meditaţie despre veşnicia lui Dumnezeu („din

veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Psalmul 90:2) şi pune această realitate într-un

contrast puternic cu patru imagini prezentând natura tranzitorie a omenirii, în versetele 3-6. În

ochii lui Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi, sau chiar „ca o strajă din noapte” (trei ore).

Viaţa noastră pe această planetă este ca un castel de nisip care este dintr-odată măturat de un

val. Este ca o floare delicată ce înfloreşte dimineaţa şi se veştejeşte seara.

Această problemă a fost amplificată de experienţa în pustie. Vorbind despre generaţia

Exodului, Moise a spus: „Noi suntem mistuiţi de mânia Ta, şi îngroziţi de urgia Ta” (Psalmul

90:7). Fiindcă poporul a crezut iscoadele care spuneau că israeliţii nu vor putea cuceri ţara şi

au refuzat să creadă în lui Dumnezeu, generaţia aceea a pierdut pentru totdeauna oportunitatea

dată de El. Judecata lui Dumnezeu i-a lipsit de cea mai preţioasă resursă a lor: timpul. Ei au

fost osândiţi să-şi consume timpul rătăcind treizeci şi opt de ani prin pustie. S-a estimat că pe

parcursul acestor ani au pierit în medie nouăzeci de oameni pe zi, până când au mai rămas

doar Moise, Iosua şi Caleb din generaţia care ieşise din Egipt.

Pagina 218 din 548

O inimă înţeleaptă

Nu e nicidecum de mirare că Moise a scris: „ni se duc anii ca un sunet” (90:9) şi „noi zburăm”

(v. 10). Şi noi experimentăm aceeaşi dilemă, rătăcind în pustia rutinei şi a agendelor încărcate,

în timp ce anii aleargă tot mai repede. Dar există o soluţie la această problemă, şi ea se găseşte

în versetul cel mai important al acestui psalm: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să

căpătăm o inimă înţeleaptă!” (v. 12). Dacă vrem să avem înţelepciune, adică arta de a trăi cu

fiecare domeniu al vieţii sub domnia lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim regulat că zilele

vieţii noastre pe acest pământ sunt numărate. Dacă rămânem orbi faţă de această realitate,

sistemul nostru de valori se va denatura automat şi vom sluji stăpânului care nu trebuie.

Dacă, la fel ca Moise, vrem ca lucrarea mâinilor noastre să dureze (Psalmul 90:17), este

necesar să ne amintim în fiecare zi că suntem „străini şi călători” (1 Petru 2:11) pe acest

pământ şi că adevărata noastră cetăţenie este în cer (Filipeni 3:20). Lucrările noastre dispar

foarte repede. Dar Dumnezeu este veşnic (v. 1-2) şi lucrarea mâinilor Lui rămâne. De aceea,

trebuie să investim în această lucrare veşnică; lucrările Lui făcute prin noi durează etern.

Numai două lucruri de pe pământ vor continua în veşnicie – Cuvântul lui Dumnezeu şi

poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a aşezat aici ca să creştem în Cristos şi să reproducem

viaţa lui Cristos în alţii. Fiecare dintre noi are prilejuri specifice de a face acest lucru în sferele

noaste de influenţă şi când rămânem în Cristos şi lăsăm ca lucrările Lui să rămână în noi,

aducem roade veşnice (Ioan 15:7-8), iar Dumnezeul viu va întări lucrarea mâinilor noastre.

Marii sfinţi care au trăit de-a lungul veacurilor au învăţat înţelepciunea de a avea doar două

zile în calendarul lor: astăzi şi ziua aceea (ziua în care vor fi cu Domnul). Dacă vrem o inimă

înţeleaptă, trebuie să învăţăm cum să trăim fiecare zi în lumina acelei zile. Când ne amintim în

fiecare zi de scopul vieţii noastre pe pământ, cultivăm o perspectivă veşnică ce influenţează

întreaga noastră activitate şi toate relaţiile noastre. În 2 Corinteni 4:16-18, Pavel rezumă

viziunea care a determinat cursul vieţii lui: „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar

dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci

întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de

slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile

care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice”

Pagina 219 din 548

Opt întrebări

Cercetarea noastră asupra temei biblice a înţelepciunii ne-a dus printr-o serie de întrebări.

Ce este înţelepciunea? Înţelepciunea este priceperea în arta trăirii unei vieţi, în care fiecare

domeniu al ei este pus sub domnia lui Dumnezeu. Este abilitatea de a folosi cele mai bune

mijloace la momentul cel mai potrivit pentru a realiza cele mai bune rezultate. Înţelepciunea

este cheia pentru o viaţă plină de frumuseţe, împlinire şi scop.

Cum urmărim înţelepciunea? Comoara înţelepciunii se găseşte în mâinile lui Dumnezeu.

Fiindcă vine de sus (Iacov 3:17), nu putem s-o obţinem fără El.

Care sunt condiţiile obţinerii înţelepciunii? Adevărata înţelepciune poate fi obţinută numai

prin cultivarea fricii de Domnul (Proverbe 9:10).

Ce este frica de Domnul? A-ţi fi frică de Dumnezeu înseamnă a avea o atitudine de veneraţie

şi de umilinţă înaintea Lui. Înseamnă, de asemenea, a recunoaşte că suntem nişte fiinţe create

şi că avem nevoie să depindem complet de El în fiecare activitate a vieţii noastre.

De ce sunt atât de puţini cei care au dezvoltat această atitudine îngemănată de veneraţie şi de

umilinţă? Sistemul temporal de valori al acestei lumi se bazează pe ceea ce se vede, în timp ce

sistemul etern de valori al Scripturii se bazează pe ceea ce nu se vede. Primul exercită o

influenţă puternică asupra noastră, şi nu este surprinzător că atât de mulţi creştini au dificultăţi

în a renunţa la ceea ce se vede pentru ceea ce nu se vede.

Ce ne poate ajuta să respingem sistemul temporal de valori şi să alegem sistemul etern de

valori? Perspectiva eternă poate fi cultivată numai prin credinţă, adică prin bazarea pe

Dumnezeu în ciuda aparenţelor şi împrejurărilor.

Cum putem să creştem în credinţă? Capacitatea noastră de a ne încrede în Dumnezeu este

direct proporţională cu cunoaşterea lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât ne

putem încrede mai mult în El.

Cum putem să creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu? Aşa cum vom vedea, răspunsul constă

în faptul că Dumnezeu este o persoană.

Gândeşte-te la relaţiile tale cele mai apropiate. Ce condiţii a trebuit să fie îndeplinite înainte ca

să-i cunoşti în felul acesta? Fiecare dintre aceste condiţii ne va spune ceva despre ceea ce

înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Prima condiţie este ca amândouă părţile implicate să dorească a se cunoaşte una pe alta. Poţi

cunoaşte pe cineva numai în măsura în care persoana respectivă doreşte să fie cunoscută.

Relaţiile unilaterale nu duc niciodată nicăieri. Scriptura ne spune că Dumnezeu, Persoana cea

Pagina 220 din 548

mai importantă din univers, vrea să-L cunoaştem. El este iniţiatorul şi aşteaptă ca noi să-I

răspundem. Noua relaţie începe când acceptăm de la Cristos darul vieţii veşnice, încrezându-

ne în El.

A doua condiţie pentru o relaţie personală este ca ambele părţi să se cunoască direct una pe

cealaltă, nu doar să audă una despre cealaltă. Putem auzi multe lucruri despre cineva, fără să

cunoaştem efectiv acea persoană. Tot aşa, putem fi foarte familiarizaţi cu teologia sănătoasă,

dar să nu-L cunoaştem pe Dumnezeul cel viu. Numai când Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca

Persoană vom creşte în dragostea noastră faţă de El.

A treia condiţie pentru dezvoltarea unei relaţii e deschiderea, acceptarea şi iertarea. Adesea

oamenii se tem că dacă oamenii i-ar cunoaşte aşa cum sunt ei cu adevărat, ar fi respinşi.

Dumnezeu ne spune că în Cristos am primit darul acceptării şi al iertării de păcate. El ne

cunoaşte pe deplin şi nu este nevoie să ne temem a ne deschide gândurile şi sentimentele faţă

de El.

A patra condiţie e timpul petrecut în comunicare. Nicio relaţie nu poate deveni intimă dacă nu

petrecem timp vorbind, ascultând şi purtând de grijă celeilalte persoane. La fel, nu putem

ajunge la intimitate cu Dumnezeu dacă nu vorbim cu El şi dacă nu-I ascultăm vocea în

Scriptură în mod regulat.

În al cincilea rând, o relaţie de calitate se dezvoltă în acţiune; ea este hrănită printr-o serie de

răspunsuri la nevoile şi dorinţele celeilalte persoane. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-

L iubi, şi a-L iubi înseamnă a dori să răspundem dorinţelor Lui pentru viaţa noastră. Credinţa

în Dumnezeu înseamnă încredere în El ca Persoană, iar încrederea se manifestă în acţiune.

Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri,

şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului.

Psalmul 107:43


Ce înseamnă pentru tine spiritualitatea holistă?

În ce măsură este Cristos centrul vieţii tale? În ce domenii ale vieţii tale Îi acorzi un loc

periferic?

Ai fost atras vreodată în capcana căutării unei fericiri false? Cum s-a întâmplat acest

lucru?

Descrie în propriile tale cuvinte o viaţă caracterizată prin pricepere. Cum defineşti

înţelepciunea?

Pagina 221 din 548

Capitolul 18


O viaţă integrată


Viaţa integrată cere o relaţie între credinţă şi trăire, între a declara că-L urmezi pe Cristos şi a

deveni ca El, între crez şi caracter, între vorbă şi faptă. Când inima se concentrează asupra a

ceea ce este veşnic, activităţile seculare devin ele însele spirituale, iar ceea ce este comun

dobândeşte o nouă dimensiune. Relaţia noastră cu Cristos nu a fost intenţionată niciodată ca o

simplă componentă a vieţii, ci ea trebuie să fie mai degrabă axul de care sunt legate toate

spiţele acesteia.


Să preţuim o inimă integră, care Îl vede pe Cristos în toate lucrurile.

Să cultivăm ambiţia de a îndeplini scopurile lui Dumnezeu în locul a ceea ce credem că

este cel mai bine pentru noi.

Să cultivăm aspiraţia de a-L pune pe Cristos în centrul tuturor activităţilor noastre.

Trăim într-o lume tot mai fragmentată ce erodează angajamentele noastră şi ne diminuează

puterea de concentrare. Cultura noastră se confruntă cu o asemenea intensificare a alegerilor şi

a şanselor, încât identităţile, valorile şi perspectivele noastre sfârşesc prin a fi înghiţite. În The

Call, Os Guiness foloseşte cuvântul pluralizare pentru a descrie procesul acesta de proliferare

a opţiunilor ce „afectează sfera privată în societatea modernă la toate nivelurile, de la

produsele de consum la relaţii, la concepţiile despre lume şi viaţă, până la crezuri. Os Guiness

argumentează că idolatrizarea modernă a alegerii reduce obligaţiile faţă de opţiuni şi

diminuează angajamentele şi continuitatea. Soluţia biblică la această dilemă ameninţătoare

este conştientizarea tot mai puternică a identităţii noastre ca oameni care am fost chemaţi să

fim urmaşi şi slujitori ai lui Cristos.

DOUĂ SETURI DE REGULI

Când nu alimentăm această conştientizare a chemării noastre la angajamentul radical faţă de

Isus, ne pierdem calea în această lume amăgitoare şi plină de ispite. La un nivel individual şi

Pagina 222 din 548

corporativ, începem să trăim după două seturi de reguli şi încercăm să urmăm ambele căi – a

lumii şi a lui Dumnezeu. Acest lucru devine posibil când ne compartimentăm credinţa şi o

separăm de alte faţete ale vieţii, precum munca, aspectele financiare, prieteniile, căsnicia şi

creşterea copiilor. Separarea aceasta între spiritual şi secular duce la disparităţi substanţiale

între credinţă şi comportament, şi la o abilitate uluitoare de a trece cu vedere aceste

inconsecvenţe. Sfântul Ambrozie a spus: „Eşti un fel de impostor atunci când cuvintele şi

faptele tale sunt în dezacord”. Devenim nişte impostori confortabili, care pretind că-L cunosc

pe Cristos dar al căror caracter nu este sesizabil diferit faţă de cultura înconjurătoare.

Studii comparative asupra unor oameni care declară că s-au dedicat lui Cristos dezvăluie că

aceştia, departe de a fi sare şi lumină, uneori nu pot fi deosebiţi de alţii când este vorba de

comportamentul lipsit de etică, problemele în căsnicie, necinstea financiară, diferite

dependenţe şi tulburări mentale. Oamenii aceştia nu au făcut legătura între credinţă şi trăire,

între a afirma că Îl urmezi pe Cristos şi a deveni ca El., între credinţă şi caracter, între a spune

şi a face. Oamenii care participă la închinarea corporativă rareori raportează experienţele lor

în ce priveşte viaţa bisericii la experienţele vieţii lor de zi cu zi. Disparitatea dintre duminică

dimineaţa la ora 11 şi luni dimineaţa la ora 11 poate fi enormă.

CONCENTRAREA INIMII

Prin contrast, abordarea holistă a spiritualităţii pune accentul pe relevanţa credinţei în Cristos

în activităţile obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Viaţa spirituală nu se limitează la devoţiunea

spirituală, la exerciţiile spirituale, la activităţile bisericeşti şi la studiul biblic. Ea este hrănită

de acestea, dar este necesar să fie trăită şi exprimată în lucrurile comune şi cotidiene ale vieţii.

Nu trebuie să vedem viaţa în Cristos doar ca pe un adaos la viaţa noastră în această lume; în

schimb, se cuvine să învăţăm a o vedea ca pe izvorul fiinţei şi sensul existenţei noastre. Pe

măsură ce dezvoltăm perspectiva biblică, începem să vedem falsitatea dihotomiei sacru-

secular. Felul în care ne cheltuim banii sau încheiem o afacere ţine la fel de mult de viaţa

spirituală ca felul în care ne rugăm. Totul depinde de concentrarea inimii noastre. Walt

Henrichsen a spus că secularul devine spiritual când inima noastră se concentrează asupra

eternităţii. Un loc de muncă ce pare secular, indiferent dacă este într-o fabrică sau într-o firmă

de avocatură, devine o activitate spirituală dacă inima muncitorului este concentrată asupra

Împărăţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu (Matei 6:33). Prin contrast, spiritualul devine secular

când inima omului se concentrează asupra temporalului. Oamenii cu vocaţii aparent spirituale,

ca de exemplu pastorii şi misionarii, pot avea ambiţia să construiască biserica cea mai mare

Pagina 223 din 548

din denominaţia lor sau să devină preşedintele organizaţiei lor decât să caute Împărăţia şi

neprihănirea lui Dumnezeu. Astfel, în ochii lui Dumnezeu contează nu natura lucrării, ci

inima cu care ea este făcută.

Este eliberator de văzut că toate lucrurile pot fi făcute pentru slava lui Dumnezeu, indiferent

dacă par elevate sau comune, spirituale sau seculare, înalte sau umile, contemplative sau

active. „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui

Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:31). Aceasta înseamnă că sfera publică nu este în mod necesar

mai puţin spirituală decât trăirea într-o mănăstire; totul depinde de concentrarea inimii.

SPLENDOAREA DIN LUCRURILE COMUNE

Este un exerciţiu relevant să citim poruncile Noului Testament pentru a vedea câte dintre ele

se referă la viaţa obişnuită în această lume. Să luăm ca exemplu Efeseni 4:25-29:

De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul” pentru

că Suntem mădulare unii altora. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Să n-apună soarele peste mânia

voastră, şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura, să nu mai fure; ci mai de grabă să lucreze cu

mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din

gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.

Credincioşia, mânia, munca, părtăşia, vorbia – toate acestea sunt fire ce alcătuiesc ţesătura

vieţii de zi cu zi. Petrecem cea mai mare a timpului în activităţi de rutină: creşterea copiilor,

naveta, activităţi de birou, convorbiri telefonice, spălarea veselei, plata facturilor, îngrijirea

grădinii, relaţiile cu familia şi prietenii. Realitatea credinţei noastre este dovedită mai mult

prin felul în care umblăm cu Isus în lume decât prin numărul de întruniri religioase la care

participăm. Dacă vrem să-L slujim şi să-L glorificăm pe Dumnezeu, expresia cea mai

autentică a acestei dorinţe se manifestă în activităţile obişnuite ale vieţii. Aceasta înseamnă că

trebuie să învăţăm cum să depindem de Isus şi să privim spre El pentru responsabilităţile de zi

cu zi la fel de mult ca pentru lecţia de studiu biblic pe care o ţinem sau pentru mărturisirea

credinţei noastre în faţa altora. Indiferent de activitate, este întotdeauna adevărat că fără Isus,

nu putem face nimic de valoare eternă şi nu putem să aducem roade care să rămână (Ioan

15:5). Dar când rămânem în El şi El este în noi, putem descoperi splendoarea în lucrurile

obişnuite.

Pagina 224 din 548

Dacă vrem să trăim ca Isus, vom căuta să dezvoltăm o conştiinţă spirituală în toate lucrurile.

O scurtă privire asupra Evangheliei lui Ioan dezvăluie tendinţa omenească de a rata aspectul

spiritual prin limitarea gândirii la domeniul fizic. În acest sens, ne vin în minte patru exemple.

Nicodim a confundat naşterea spirituală cu o nouă naştere fizică (Ioan 3). Femeia de la

fântână a confundat apele vii cu apele propriu-zise (Ioan 4). Mulţimea a confundat pâinea

vieţii cu pâinea fizică (Ioan 6) şi a interpretat cuvintele lui Isus că nu va mai fi găsit după ce

va pleca la Tată în sensul că Se va ascunde. (Ioan 7). În Scriptură şi în natură, lumea fizică

arată dincolo de sine spre realităţile spirituale, pentru cei ce au ochi de văzut. Am face bine să

folosim pentru noi înşine rugăciunea lui Elisei în legătură cu slujitorul lui: „Doamne,

deschide-i ochii să vadă” (2 Regi 6:17). Când vedem vieţile noastre din perspectivă biblică,

înţelegem că suntem într-o călătorie pe pământul Domnului. Experienţele de fiecare zi pe care

le întâlnim în drumul nostru pot fi văzute şi abordate ca mijloace prin care putem să

manifestăm viaţa Împărăţiei.

Întocmai cum liturghia în închinarea corporativă utilizează materialul pentru a exprima

spiritualul, la fel o abordare incarnaţională a trăirii poate să transforme ordinarul în ceva

extraordinar. Ne trăim viaţa mai mult în sfera detaliilor şi al muncii pe brânci decât în

teritoriul impresionantului şi inspiraţiei. Viaţa ca discipoli ai lui Cristos constă în principal în

ascultare şi credincioşie faţă de El în rutina pământească experienţei zilnice. El este Cel ce ne

vede şi ne aude, indiferent dacă oamenii observă sau nu.

Vocaţia noastră în Cristos depăşeşte ceea ce putem să obţinem prin resursele noastre

omeneşti, de aceea trebuie să invocăm puterea Duhului lui Cristos care locuieşte în noi şi să

ne bazăm pe ea (Romani 8:9). Dacă reflectăm la modul în care Isus Şi-ar trăi viaţa dacă ar fi

în locul nostru, vedem că răspunsul la această întrebare are legătură cu dependenţa continuă

de Tatăl în tot ce privinţă. El a spus: „nu fac nimic de la Mine Însumi” şi „totdeauna fac ce-I

este plăcut” (Ioan 8:28-29). Dar „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu”

(Romani 8:8); putem să facem ceea ce-I este plăcut numai dacă umblăm în Duhul (Romani

8:9-13; Galateni 5:16) în detaliile vieţii noastre cotidiene. Aşadar, toţi urmaşii lui Cristos sunt

chemaţi la slujire creştină continuă – Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să fim ucenici

compartimentaţi, cu jumătate de normă. Primim puterea să-L slujim pe Domnul nostru şi pe

alţii atunci când ne amintim să invocăm prezenţa Lui manifestă în fiecare domeniu al vieţii

noastre. Trebuie să învăţăm cum să invităm harul lui Dumnezeu în tot mai multe aspecte ale

vieţii noastre; niciun detaliu nu este prea mic ca să fie făcut fără harul Lui. Să ascultăm

următoarea observaţie a lui Martin Thornton din Christian Proficency: Fiindcă Cristos este

Dumnezeu şi Cristos este om, pocăinţa şi bucuria, frica şi dragostea, credinţa şi îndoiala,

Pagina 225 din 548

devoţiunea şi faptele, universalul şi particularul, umanitatea şi oamenii; toate se combină în

Adorare, care nu exclude nimic, dar este mai mare decât toate la un loc. Comerţul, arta,

educaţia, politica, familia, necazurile, bucuriile, ştiinţa, sociologia: toate sunt nesemnificative

în comparaţie cu realitatea infinit de bogată a lui Dumnezeu, dar toate sunt semnificative…

datorită Încarnării.”

Deprinde rugăciunea în fiecare situaţie, şi vei descoperi că rugăciunea spiritualizează toate

aspectele vieţii tale. Ea sfinţeşte munca şi face ca obişnuită să fie un receptacul al divinului.

De asemenea, rugăciunea sfinţeşte relaţiile şi ne face mai puţin egoişti în relaţiile noastre cu

familia, colegii, prietenii şi vecinii.

Viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu este sacramentală, în sensul că unifică secularul şi sacrul,

naturalul şi spiritualul, într-un întreg inseparabil. Când o acţiune este făcută în slujba Regelui,

ea devine o expresie exterioară a unui har interior. În măsura în care facem acest lucru, slujim

ca preoţi (1 Petru 2:5) şi lumea noastră, indiferent dacă aceasta este sfera publică sau casa,

devine un sanctuar.

ISPITE PENTRU PIERDEREA CONCENTRĂRII

O viaţă înrădăcinată şi întemeiată în dragostea lui Cristos (Efeseni 3:17) dezvăluie relevanţa

Domnului care locuieşte în noi pentru toate relaţiile şi împrejurările vieţii noastre. Dar există

mai multe moduri în care ne putem să ne pierdem concentrarea şi să alunecăm iarăşi într-un

stil de viaţă compartimentat în detrimentul celui integrat. Când acest lucru se întâmplă, ne

întoarcem la dihotomia sacru-secular şi învăţăm să tolerăm importantele discrepanţe dintre

cele două.

Atracţia materialismului ne ispiteşte de obicei să nu ne mai concentrăm asupra trăirii

integrate. Aşa cum Gulliver, în Călătoriile lui Gulliver, a fost legat la pământ cu zeci de fire

în timp ce dormea, tot aşa urmărirea a zeci de bunuri materiale ca simboluri ale succesului pot

să ne lege şi pe noi de lumea aceasta. Niciun bun de felul acesta, luat izolat, nu ne-ar putea

ţine în loc, dar multitudinea tentaculelor materialiste exercită presiuni asupra noastră şi ne

solicită timpul şi energia. O parte din subtilitatea materialismului constă în faptul că este o

ţintă mişcătoare şi puţini oameni, chiar şi dintre cei ce sunt foarte bogaţi, consideră că le

ajunge atâta cât au, şi cu atât mai puţin că le este mai mult decât suficient. Urmărirea bogăţiei

ne fură timpul de părtăşie cu Dumnezeu şi de comunicare cu persoanele importante din viaţa

noastră. În loc să ne folosim avuţia pentru a-i sluji pe oameni, suntem tot mai ispitiţi să slujim

avuţia şi să-i folosim pe oameni.

Pagina 226 din 548

O altă ispită o reprezintă credinţa falsă că noi ştim mai bine decât Dumnezeu ceea ce ne dorim

şi ne trebuie. Dacă ne complacem în această minciună, încercăm în diverse feluri să căutăm

fericirea departe de Dumnezeu şi de scopurile Lui. Dar Scriptura ne învaţă că Dumnezeu nu

ne va da niciodată adevărata bucurie şi pace dacă nu rămânem în El, fiindcă numai El este

Sursa acestor daruri.

Unii oameni nu îşi integrează viaţa în jurul lui Cristos fiindcă le lipseşte pasiunea spirituală şi

nu sunt convinşi că merită să asculte de El în toate lucrurile. La fel ca oamenii cărora Maleahi

le-a adresat cuvintele lui profetice, ei suferă de lene şi indiferenţă spirituală. Dacă nu ne

cultivăm sensibilitatea faţă de chemarea lui Dumnezeu în această lume, putem să alunecăm în

letargie, plictiseală, deznădejde şi epuizare spirituală.

Un alt fel în care putem să ne pierdem concentrarea asupra lui Isus este dorinţa de a primi

onoruri din partea oamenilor. Dacă suntem mai preocupaţi de părerile oamenilor decât să-I

plăcem lui Dumnezeu, ne este imposibil să ne concentrăm viaţa în jurul domniei lui Cristos.

Adesea oamenii cheltuiesc bani pe care nu-i au pe lucruri de care nu au nevoie pentru a-i

impresiona nişte oameni pe care nici măcar nu-i plac. Dacă suntem înrobiţi de opiniile altora,

căutăm să-i manipulăm, iar felul nostru de a trăi în această lume se va denatura. Când căutăm

aprecierea lumii, alunecăm adesea în artificialitate şi în făţărnicie, şi uităm ce spune

Dumnezeu despre ceea ce suntem şi despre rostul nostru în această lume. Iar publicul pe care

vrem să-l impresionăm prin prestaţia noastră sfârşeşte prin a ne modela conţinutul credinţei:

„Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora, şi nu căutaţi slava

care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:44). Vom putea fi eliberaţi de povara mândriei şi

a prefăcătoriei numai dacă redevenim ca nişte copii şi acceptăm că suntem ceea ce spune

Dumnezeu că suntem în Cristos.

Înţelepciunea biblică ne încurajează să ne punem încrederea totală şi neabătută în Dumnezeul

infinit şi personal care ne-a creat şi ne-a răscumpărat, căruia Îi pasă de noi şi care ne dă un

scop, un viitor şi o speranţă. O întrebare subînţeleasă în Biblie este dacă vrem să urmărim

planurile lui Dumnezeu sau planurile noastre; dacă încercăm să ne controlăm singuri viaţa şi

binele, sau aşteptăm ca orice lucru bun să vină de la Tatăl nostru ceresc; dacă ne punem

încrederea în munca noastră sau în Domnul. Încrederea în Dumnezeu este o activă, nu pasivă:

ea înseamnă a ne face partea cu hărnicie şi ca pentru El, nu ca pentru oameni (Coloseni 3:23-

24), iar după aceea a lăsa rezultatele în mâinile Lui. Numai când renunţăm la dreptul de

proprietate asupra rezultatelor muncii noastre umblăm prin credinţă şi nu prin vedere.

Pagina 227 din 548

VIAŢA VĂZUTĂ DIN PERSPECTIVA LUI DUMNEZEU

Este posibil să călătorim prin această lume şi să ne ratăm ţinta. Se spune despre trei oameni

care a naufragiat pe o mică insulă din Pacific că după câteva săptămâni au găsit o sticlă adusă

de valuri pe ţărm. Când unul dintre ei a ridicat-o de jos şi i-a deschis dopul, din ea a ţâşnit un

spiriduş care a promis că va împlini fiecăruia dintre cei trei câte o dorinţă. Cel care ţinea

sticla, a spus: „Dorinţa mea este să plec de pe această insulă şi să fiu iarăşi cu prietenii mei.”

Acesta a dispărut brusc şi sticla a căzut în nisip. Al doilea naufragiat a ridicat-o, a spus aceeaşi

dorinţă şi a dispărut de asemenea. Al treilea bărbat, care nu era foarte inteligent, a luat sticla şi

a spus: „Sunt singur aici; îi vreau pe prietenii mei înapoi!” Dacă nu vedem viaţa din punctul

de vedere al lui Dumnezeu, perspectiva noastră se deformează şi ratăm scopul existenţei

noastre pământeşti. Numai când înţelegem că toate lucrurile devin spirituale dacă în centrul

lor este Isus, devenim capabili să trăim vieţi integrate care sunt orientate spre veşnicie. Sensul

fiecărui eveniment este determinat de contextul lui; dacă învăţăm să contextualizăm totul în

funcţie de ceea ce este invizibil şi etern, începem să vedem lucrurile aşa cum sunt ele înaintea

lui Dumnezeu. Dallas Willard a scris în The Divine Conspiracy: „A deveni un ucenic al lui

Isus înseamnă a accepta acum acea inversare a distincţiilor omeneşti care mai devreme sau

mai târziu va fi obligatorie pentru toţi din cauza realităţii irezistibile a Împărăţiei Lui.”

Adevărata ucenicie necesită o nouă orientare în jurul lui Cristos ca Domn şi înţelegerea

faptului că viaţa organizată în jurul Lui ne va costa totul. „Dacă vine cineva la Mine şi nu

urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba

chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după

Mine, nu poate fi ucenicul Meu… Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate

fi ucenicul Meu” (Luca 14:26-27, 33). Totul – familie, prieteni, carieră, pe noi înşine – trebuie

să-I predăm Lui fără niciun fel de rezervă. Orice lucru pe care nu suntem gata să-L părăsim

pentru El va intra în rivalitate cu Isus ca obiect al dedicării noastre.

AMBIŢIA CEA MAI ÎNALTĂ

Ucenicia şi sfinţirea nu se bazează pe o listă de lucruri ce nu trebuie făcute. O atare listă

reprezintă o cale de control, măsurare, comparaţie, critică şi aroganţă. Calea uceniciei,

dimpotrivă, înseamnă a-L căuta sincer pe Cel Sfânt, aşa încât să fim puşi deoparte în slujba

Lui şi dedicaţi scopurilor Sale în fiecare faţetă a vieţii noastre. Înseamnă a ne lăsa stăpâniţi de

Dumnezeu astfel ca Duhul Sfânt care locuieşte în noi să fie liber să ne reorienteze inimile,

Pagina 228 din 548

valorile şi comportamentele în toate sferele importante pentru noi. După ce am intrat în relaţie

cu Creatorul personal al universului, chemarea noastră cea mai înaltă este să-L cunoaştem pe

El într-un mod tot mai profund şi deplin. Aceasta a fost şi ambiţia apostolului Pavel: „să-L

cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu

moartea Lui” (Filipeni 3:10). Cunoaşterea la care se referă Pavel este cunoaşterea

experienţială a lui Cristos ca persoană. Mulţi cercetători ai Cuvântului tind să fie mai

interesaţi de cunoaşterea intelectuală despre Dumnezeu decât de cunoaşterea personală a lui

Dumnezeu. Prima este importantă, dar Dumnezeu vrea să-L iubim nu numai cu mintea, ci şi

cu inima şi cu sufletul (Matei 22:37). Pavel şi-a propus ca scop mai presus de orice să-L

cunoască pe Cristos cu toată fiinţa Lui.

Care este scopul vieţii tale pe această planetă? Ai un motiv neschimbător de a exista, un scop

care transcende vremurile şi circumstanţele vieţii? În cazul în care componenta cea mai

importantă a scopului vieţii tale nu este să cunoşti tot mai bine persoana şi caracterul lui

Dumnezeu, cred că răspunsul tăul la întrebarea „De ce exist?” va diferi de concepţia biblică

despre lume şi viaţă.

Filipeni 3 afirmă că adevărata spiritualitate nu este preocupată de reguli, regulamente şi

ritualuri, ci de persoana lui Isus Cristos. Scriptura pune accentul nu pe religie, ci pe relaţie.

Tot mai buna cunoaştere a lui Cristos implică nu doar tot mai buna înţelegere a „puterii

învierii Lui”, ci şi priceperea tot mai clară a ceea ce înseamnă „părtăşia suferinţelor Lui” şi „a

te face asemenea cu moartea Lui”. Conformarea credinciosului la moartea Sa este minunat

descrisă în bine-cunoscutele cuvinte din Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu

Cristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc

acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine

Însuşi pentru mine.”. Şi Pavel adaugă: „Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte

asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui… dacă am

murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El” (Romani 6:5, 8).

Identificarea noastră cu Cristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui constituie temeiul în

baza căruia putem experimenta puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui. Puterea Sa

divină ne dă tot ce ne trebuie pentru a trăi o viaţă de evlavie (2 Petru 1:3) atunci când ne

predăm sub controlul Duhului Sfânt. Ea include puterea de a îndura suferinţa pentru Numele

lui Cristos, care – ne asigură Scriptura – va apărea în viaţa acelora care vor să se asemene tot

mai mult cu El. De asemenea, Biblia ne asigură că suferinţele din prezent nu merită să fie

comparate cu gloria care ni se va arăta în viitor (Romani 8:18).

Pagina 229 din 548

O CĂUTARE SINCERĂ

De-a lungul secolelor de istorie scrisă, calitatea esenţială avută de toţi bărbaţii şi toate femeile

care au atins măreţia a fost sinceritatea. Corect sau greşit, toţi au avut un scop, toţi au

cunoscut direcţia în care se îndreptau şi fiecare a fost gata să plătească preţul necesar pentru a-

l atinge.

Caracteristica cea mai evidentă a lui Pavel, apostolul neamurilor, a fost onestitatea. Pentru el,

Cristos nu a fost o componentă, ci întreaga lui viaţă, şi tot ce a făcut prin cuvânt sau prin faptă

a reflectat direct sau indirect stăpânirea sa de către Domnul. El a putut să rezume atât direcţia

vieţii sale cât şi destinul lui într-o singură propoziţie concisă: „Căci pentru mine a trăi este

Cristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21).

„Ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi” (Filipeni 3:11) – Pavel a fost

sincer în dorinţa lui de a creşte în cunoaşterea experienţială a persoanei şi puterii Domnului

înviat. El a înţeles că prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu a devenit o creatură nouă, unită cu

Cristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui (2 Corinteni 5:17; Romani 6:3-11). Şi totuşi, a

anticipat o vreme când va fi făcut asemenea lui Cristos nu numai în duh, ci şi în suflet şi trup.

Ştiind că este un călător pe acest pământ şi un cetăţean al Cerului, el a aşteptat cu nerăbdare

ziua când avea să primească un trup înviat nepieritor (1 Corinteni 15:20-58). Pavel nu a vorbit

despre învierea morţilor ci despre învierea din morţi, adică despre învierea celor drepţi (cf.

Luca 20:35). (Cuvântul folosit poate fi tradus „înviere-din”, şi acesta este singurul loc în care

el apare în Noul Testament.) Expresia „ca să ajung cu orice chip” poate fi tradusă „prin orice

mijloace”; aici Pavel nu îşi exprimă îndoiala faţă de participarea sa la învierea tuturor

credincioşilor, ci îşi comunică hotărârea să rămână credincios până la sfârşit. Singura lui

incertitudine este dacă atunci când se va întâmpla acest eveniment va fi pe pământ sau în

prezenţa lui Dumnezeu.

În Filipeni 3:12, Pavel continuă: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit;

dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Cristos Isus.” Pavel spune

clar că încă nu a ajuns la asemănarea perfectă cu persoana lui Cristos, la care toţi credincioşii

sunt chemaţi, dar că se străduieşte să rămână în acest proces. Scriptura declară că nimeni nu

va ajunge la perfecţiune în această viaţă. Enunţul acesta este în contrast cu mentalitatea

legalistă pe care apostolul a căutat s-o respingă în prima parte a capitolului 3 din Filipeni.

Adeptul legalismului se străduieşte să obţină prin eforturile trupului un standard omenesc de

dreptate. Legalismul caută să cuantifice spiritualitatea într-un produs măsurabil. Ca atare, el

Pagina 230 din 548

produce o mulţumire de sine întemeiată pe proceduri şi practici mai degrabă decât acea

dinamică mereu schimbătoare a călcării pe urmele lui Cristos.

Pavel nu s-a mulţumit niciodată cu stagnarea pe calea lui Dumnezeu, deşi ar fi fost tentat să

facă acest lucru, dacă şi-ar fi aţintit privirile asupra oamenilor mai degrabă decât asupra

Domnului. Însă el a învăţat secretul schimbător de vieţi de a nu se compara cu alţii, ci numai

cu Cristos.

El a cunoscut alergarea care-i era pusă înainte – căutând să apuce premiul, întrucât şi el a fost

apucat de Cristos Isus. Pasiunea copleşitoare a vieţii lui a fost să-L cunoască pe Isus şi să fie

ca El, iar în acest scop a luptat în puterea Duhului Sfânt, nu prin eforturile trupului. Şi noi ar

trebui să dorim acea sinceritate care l-a determinat pe Pavel să se străduiască spre noi înălţimi

în îndeplinirea chemării sale din partea Domnului.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Matei 5:6

Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut!

Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine,

într-un pământ sec, uscat şi fără apă.

Psalmul 63:1

Cum doreşte un cerb izvoarele de apă,

aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!

Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu;

când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Psalmul 42:1-2

CRISTOS: COMPONENTĂ A VIEŢII SAU CENTRUL VIEŢII?

E imposibil ca cineva să progreseze mult în umblarea cu Cristos fără o trecere radicală de la o

perspectivă pământească asupra vieţii la o perspectivă biblică asupra acesteia. Cu toate

acestea, este surprinzător de mic numărul credincioşilor care îşi înnoiesc consecvent mintea cu

ajutorul Scripturilor, iar acest lucru înseamnă că există o probabilitate mai mare ca majoritatea

creştinilor să fie influenţată de cultura în care trăiesc mai degrabă decât de Creatorul lor. Aşa

cum am văzut, fenomenul compartimentării complică problema, fiindcă mulţi oameni văd

Pagina 231 din 548

creştinismul ca pe o simplă componentă a vieţii lor. Acesta este ceva ce practică în fiecare

duminică dimineaţa şi ocazional în alte zile speciale, însă are puţin impact pentru restul

săptămânii.

Pentru mulţi credincioşi, Cristos este prezent în viaţa lor, dar domnia Lui este adesea respinsă.

În cazul altora, El este proeminent în viaţa lor, dar există domenii – cum ar fi munca şi

aspectele financiare – în care ei deţin controlul. Acest lucru se întâmplă de obicei fiindcă cred

că ei îşi controlează destinul ori fiindcă se tem să se încreadă în El pentru aceste faţete ale

vieţii lor. Dar există şi credincioşi pentru care Cristos este preeminent ca însuşi centrul

căutărilor şi fiinţei lor. Aceştia Îi recunosc suficienţa şi supremaţia, plasând toate domeniile

vieţii sub domnia şi autoritatea Sa. Pentru ei, Cristos este axul care ordonează şi integrează

fiecare spiţă a trăirii lor. Dacă afirmaţiile Scripturii sunt adevărate, singura opţiune realistă

pentru un urmaş al lui Cristos este să-L urmeze; celelalte opţiuni se bazează pe iluzia că

suntem agenţi autonomi ai destinului nostru. Supoziţia greşită de la care se porneşte în aceste

cazuri este că noi avem atât înţelepciunea, cât şi puterea de control pentru a îndeplini ce este

cel mai bune pentru viaţa noastră, fără a fi nevoie să depindem complet de Domnul.

Aşa cum am spus, situaţia tipică este ca credincioşii să-L considere pe Cristos una din mai

multele componente ale vieţii. Cercul din stânga (Figura 18.1) este alcătuit dintr-un număr de

cercuri mai mari sau mai mici ce reprezintă aceste componente.

Figura 18.1

În această abordare, compartimentul spiritual are puţine a face cu alte domenii ale vieţii. Pe

măsură ce omul creşte în Domnul, acest compartiment poate deveni mai mare, dar el tot nu

este bine relaţionat cu altele. Ca urmare, acest domeniu este spiritual, pe când celelalte sunt

seculare. Prin contrast, în cercul din dreapta, fiecare faţetă a vieţii se concentrează în jurul lui

Pagina 232 din 548

Cristos, care este punctul unificator de integrare şi coerenţă. Când inima este concentrată

asupra Lui, El devine relevant pentru fiecare parte a vieţii şi ne împuterniceşte să trăim

înaintea lui Dumnezeu atunci când muncim, suntem în familie şi îndeplinim alte activităţi. În

viaţa centrată, nu se face distincţie între domeniul spiritual şi cel secular; toate lucrurile sunt

făcute pentru El şi prin El (Romani 11.36; Filipeni 4:13).

Prietenul meu Myles Lorenzen a creat o diagramă care ilustrează foarte bine diferitele faţete

ale unei vieţi integrate şi centrate în jurul lui Cristos (figura 18.2).

Cadranul de sus reprezintă relaţia noastră cu sus. Imaginea noastră despre Dumnezeu (în

centru) este dezvoltată cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu şi al rugăciunii. Cadranul de jos

descrie relaţia noastră cu noi înşine. Imaginea noastră de sine (în centru) este influenţată de

viaţa noastră interioară şi exterioară. Cadranul din stânga reprezintă relaţia noastră cu lumea şi

îi include pe oamenii care nu Îl cunosc pe Cristos (centru), precum şi lucrurile din lume şi

sistemele acestei lumi. Cadranul din dreapta arată relaţia noastră cu trupul lui Cristos şi

include viaţa în biserică (centru), viaţa în familie şi lucrarea personală.

Figura 18.2

Pagina 233 din 548

În acest model, cadranele de sus şi de jos simbolizează relaţia pe verticală cu Dumnezeu, iar

cadranele din stânga şi din dreapta reprezintă relaţiile pe orizontală cu alţii. Punctul central ce

uneşte liniile verticale cu cele orizontale este Persoana şi lucrarea lui Cristos, precum şi

identificarea noastră cu El în moartea, îngroparea şi învierea Lui. În Cristos, relaţia noastră pe

verticală cu Dumnezeu ne dă posibilitatea să manifestăm o nouă calitate a vieţii în relaţiile pe

orizontală cu oamenii – cu cei care Îl cunosc pe Isus şi cu cei care nu Îl cunosc.

Cadranul de sus: Relaţia noastră cu Dumnezeu

Imaginea despre Dumnezeu

Imaginea noastră despre Persoana, puterea şi atributele lui Dumnezeu este factorul

determinant în viaţa noastră. Aşa cum am văzut în secţiunea în care am discutat despre

spiritualitatea relaţională, a-L iubi pe Dumnezeu complet (cu toată inima, cu toată mintea, cu

tot sufletul şi cu toată puterea) este cheia pentru a ne iubi corect pe noi înşine (văzându-ne aşa

cum ne vede Dumnezeu) şi a-i iubi pe alţii cu compasiune ((slujindu-i din plinătatea vieţii lui

Cristos în noi). Imaginea noastră despre Dumnezeu trebuie să se concentreze asupra Fiului

Său, fiindcă „nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să

i-L descopere” (Matei 11:27). „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14:9). Cu cât

Îl cunoaştem, Îl iubim şi Îl ascultăm mai mult pe Isus, cu atât Îl vom cunoaşte, iubi şi asculta

mai mult pe Tatăl.

Cuvântul lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu este principalul vehicul al revelaţiei lui Dumnezeu despre Sine,

despre planul Său şi scopurile Sale. Cuvântul scris se concentrează asupra Cuvântului

întrupat, Isus Cristos. „Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate

Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27; cf. 24:44). Revelaţia personală a lui

Dumnezeu în Fiul Său a fost punctul culminant al descoperirii Sale de Sine faţă de noi, fiindcă

Isus „este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu

Cuvântul puterii Lui” (Evrei 1:1-3). (Ca exerciţiu, meditează la prologul Evangheliei lui Ioan

despre Cuvântul sau Logosul întrupat [Ioan 1:1-18] şi la relaţia dintre Cuvântul scris şi

Cuvântul viu din Evrei 4:12-13). Cristos este numit Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa

19:13), şi atunci când citim, studiem şi medităm asupra Scripturii, Îl cunoaştem mai bine pe

El şi pe Tatăl.

Pagina 234 din 548

Viaţa de rugăciune

Disciplina rugăciunii, atât în cadrul timpului devoţional, cât şi cu ocazia practicării prezenţei

lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, trebuie să Îl aibă în centrul ei pe Cristos. „Până acum n-aţi

cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină”

(Ioan 16:24). „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi

vrea, şi vi se va da” (Ioan 15:7). Isus este mijlocitorul şi avocatul nostru înaintea tronului lui

Dumnezeu (Romani 8:34; 1 Ioan 2:1-2), şi întrucât este marele nostru preot credincios şi

milostiv, ne deschide calea de acces la Tatăl, „să ne apropiem […] cu deplină încredere de

scaunul harului” (Evrei 4:16).

Cadranul de jos: Relaţia nu noi înşine

Imaginea de sine

Nu putem să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine dacă nu Îl cunoaştem pe Dumnezeul

nostru. Singura bază sigură, stabilă, semnificativă şi satisfăcătoare pentru identitatea de sine

este realitatea noii noastre identificări cu Cristos. Pasajele transformatoare de vieţi precum

Romani 6-8, Galateni 2:20, Efeseni 1:3-23; 3:11-21 şi Coloseni 1:9-23, 27; 3:1-17 îi

redefinesc pe toţi cei ce Îl cunosc pe Isus. În El avem o nouă derivare, adică am fost

transferaţi din genealogia lui Adam şi altoiţi în genealogia lui Cristos. De asemenea, în El

avem un nou destin; nu mai suntem călcători de lege condamnaţi, care trebuie să înfruntăm

mânia unui Dumnezeu sfânt, ci am devenit copii aleşi şi urmează să fim moştenitori împreună

cu Cristos şi să ne bucurăm de „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi

în Cristos Isus” (Efeseni 2:7). Şi în Cristos avem o nouă demnitate şi un scop, ca agenţi ai Lui

şi ca ambasadori în această lume trecătoare (2 Corinteni 5:17-21).

Viaţa interioară

Complexa şi subtila noastră viaţă interioară devine un vârtej de gânduri şi impulsuri

contradictorii dacă nu este centrată în Isus. Inima, conştiinţa, mintea, emoţiile şi voinţa noastră

devin încăpăţânate şi dificile, dacă nu sunt supuse domniei şi autorităţii Lui. Numai în El

putem descoperi armonia şi pacea interioară. „Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da,

Pagina 235 din 548

pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26:3). Când ne încredem în Isus, când ne găsim plăcerea

în El, când ne dedicăm căii Lui, când ne odihnim în El şi aşteptăm răbdători ca El să lucreze

(Psalmul 37:3-7), descoperim o pace şi o bucurie imposibil de găsit în lume (Ioan 14:27;

Filipeni 4:6-7). Cei ce iau asupra lor jugul Lui şi învaţă de la El, găsesc pace pentru sufletele

lor (Matei 11:29). De aceea, trebuie să cultivăm grădina inimii şi minţii noastre,

concentrându-le asupra lui Cristos (Romani 8:5-10; Filipeni 4:8; Coloseni 3:2-4). „Fiule, dă-

mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele” (Proverbe 23:26).

Viaţa exterioară

Viaţa noastră exterioară începe cu trupul, instrumentul intervenţiei şi expresiei noastre în

lume, pe care o cunoaştem prin cele cinci simţuri. Avertizându-i pe corinteni în legătură cu

imoralitatea, apostolul Pavel a scris: „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt,

care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?

Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Corinteni

6:19-20). Trebuie să aducem mădularele noastre ca instrumente ale dreptăţii (Romani 6:13) şi

trupurile noastre ca o jertfă vie şi sfântă înaintea lui Dumnezeu (Romani 12:1). Viaţa

exterioară este alcătuită nu numai din „piesele” noastre pământeşti, ci include şi activităţi

precum hobby-urile, sportul, divertismentul şi alte forme de recreare. Fiecare dintre aceste

activităţi poate fi centrată în Isus astfel încât prezenţa Lui să fie evidentă chiar şi în activităţi

lumeşti precum golful, tenisul, drumeţia şi excursiile.

Cadranul din stânga: Relaţiile noastre cu lumea

Oamenii din lume

Oamenii din lume sunt vecini, colegi, prieteni, rude, concetăţeni şi persoane din alte ţări care

nu Îl cunosc pe Cristos. Nu trebuie să-i vedem doar ca pe nişte vecini sau colegi, ci mai

degrabă ca pe oameni care au nevoie să fie salvaţi din împărăţia întunericului şi transferaţi în

împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu (Coloseni 1:13). „Aşa că, de acum încolo, nu mai

cunoaştem pe nimeni în felul lumii”; ca atare, suntem chemaţi să fim ambasadori ai

reconcilierii lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:16-20). Facem acest lucru, cultivând intenţionat

relaţii cu necredincioşii (1 Corinteni 9:19-23), fiind sare şi lumină (Matei 5:13-16) şi trăind

Pagina 236 din 548

aşa încât să fie necesară o explicaţie şi ca oamenii să ne ceară socoteală pentru speranţa care

este în noi (1 Petru 3:15).

Lucrurile din lume

Isus a zis: „viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15). Dacă nu ne înrădăcinăm în

Cristos concepţia despre avere, vom fi tentaţi să ne vindem sufletele pentru lucruri care în cele

din urmă ne vor dezamăgi şi vor dispărea (Marcu 8:36-37). Numai când Îl lăsăm pe Cristos să

decidă conţinutul vieţii noastre învăţăm secretul mulţumirii de sine. „Grijile lumii,

înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri” pot fi capcane ce înăbuşă vitalitatea spirituală şi

ne fac să fim neroditori (Marcu 4:19). Dimpotrivă, trebuie să vedem lucrurile pe care

Dumnezeu ni le dă în această lume ca pe o isprăvnicie încredinţată nouă, pentru care vom da

socoteală. Când căutăm Împărăţia Lui şi dreptatea mai presus de bunurile materiale (Matei

6:33), ne îmbogăţim faţă de Dumnezeu (Luca 12:21) şi intrăm în posesia a ceea ce înseamnă

viaţa adevărată (1 Timotei 6:17-19). Între lucrurile din lume este inclusă şi administrarea

mediului înconjurător pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat.

Sistemele lumii

Facem parte dintr-o cultură formată din structuri şi sisteme interconectate care ne modelează

existenţa. Sferele ocupaţională, socială şi guvernamentală ne influenţează viaţa şi ne pot defini

şi chiar consuma viaţa, dacă nu suntem centraţi în Cristos. Dar când înţelegem domnia lui

Cristos asupra tuturor lucrurilor, aceste sisteme devin domenii în care suntem chemaţi să Îl

reprezentăm pe Rege. Întrucât lumea cu diferitele ei pofte (1 Ioan 2:15-17) este în opoziţie cu

Persoana şi scopurile lui Dumnezeu, cei ce Îl urmează pe Cristos sunt angajaţi într-un război

spiritual. Când Îl căutăm pe El şi ne străduim să facem voia Lui, devenim agenţii Lui şi

strălucim ca nişte lumini în lume (Filipeni 2:15).

Cadranul din dreapta: Relaţia noastră cu Trupul

Viaţa în biserică

Viaţa creştină nu trebuie trăită în izolare, ci în comunitate. Ca trup al lui Cristos, biserica este

un organism alcătuit din părţi interdependente care aduc contribuţii unice la întreg. Cristos

Pagina 237 din 548

este capul bisericii şi intenţia Lui este ca fiecare membru să ajungă la maturitate spirituală şi

să se asemene tot mai mult cu El. Când credincioşii se adună pentru zidire reciprocă şi pentru

închinare, ei se înnoiesc, se echipează, se încurajează la dragoste, slujesc şi se sprijină unii pe

alţii ca să fie oameni ai lui Dumnezeu în această lume (Efeseni 4:11-16). Trupul reunit

(edificarea) împuterniceşte trupul răspândit (evanghelizarea).

Viaţa în familie

Dumnezeu a decis ca familia să fie fundamentul societăţii ca şi cadru în care se formează

vieţile şi se transmit valorile. Relaţia dintre soţ şi soţie trebuie să fie modelată după relaţia de

dragoste dintre Cristos şi mireasa Lui, biserica (Efeseni 5:22-33), iar relaţia dintre părinţi şi

copii este un mijloc poruncit de Dumnezeu pentru hrănire, educare, îngrijire, protecţie şi

formarea caracterului copiilor (Deuteronomul 6:5-9; Iosua 24:15). Aceste relaţii nu pot să-şi

atingă scopul dacă nu învăţăm să ne bazăm pe Cristos şi să-L lăsăm pe El să hotărască

rezultatele. Când vieţile noastre sunt centrate în El, Cristos ne dă puterea de a ne sluji cu

altruism soţul sau soţia şi copiii. În sens larg, viaţa de familie mai include atât prietenii, cât şi

viaţa de celibat; şi acestea trebuie să-şi găsească vitalitatea orientându-se în jurul lui Cristos.

Lucrarea personală

Toţi credincioşii au primit daruri spirituale pentru a-i sluji pe credincioşii şi pe necredincioşii

din sfera lor de influenţă. „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare

din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 4:10). Numai după ce ne-am

predat lui Cristos putem să-i slujim pe oameni în puterea Duhului Sfânt (Matei 20:25-28). În

felul acesta, Îl invităm pe Isus să-i iubească şi să-i slujească pe oameni prin noi. Darurile şi

chemările în lucrare sunt de mai multe feluri (de ex., învăţarea, evanghelizarea, slujirea

săracilor şi a celor în nevoie, ucenicizarea, încurajarea, ospitalitatea, misiunea), dar ele trebuie

să fie centrate întotdeauna în Cristos şi nu în scopurile urmărite.

Pagina 238 din 548

Cele patru cadrane şi cele douăsprezece faţete ale spiritualităţii

Tabelul următor (18.1) leagă cele douăsprezece faţete ale spiritualităţii creştine de cele patru

cadrane pe care le-am discutat mai sus.

SPIRITUALITATEA RELAŢIONALĂ Faţetele centrale în cele patru cadrane

SPIRITUALITATEA PARADIGMATICĂ Lucrurile lumii, viaţa interioară

SPIRITUALITATEA DISCIPLINATĂ Aspecte din toate cele patru cadrane

SPIRITUALITATEA VIEŢII SCHIMBATE Imaginea despre Dumnezeu şi imaginea de sine

SPIRITUALITATEA MOTIVATĂ Imaginea despre Dumnezeu, imaginea despre sine, viaţa interioară

SPIRITUALITATEA DEVOŢIONALĂ Cadranul de sus

SPIRITUALITATEA HOLISTĂ Integrarea din toate cele patru cadrane

SPIRITUALITATEA PROCESUALĂ Viaţa interioară aşa cum se raportează ea la alte domenii

SPIRITUALITATEA VIEŢII UMPLUTE CU DUHUL Viaţa interioară, lucrarea personală

SPIRITUALITATEA BUNĂSTĂRII Sistemele lumii

SPIRITUALITATEA HRĂNIRII Oamenii din lume şi cadranul din dreapta

SPIRITUALITATEA CORPORATIVĂ Viaţa în biserică, viaţa în familie, lucrarea personală

Tabel 18:1

Toate aceste douăsprezece faţete se influenţează una pe cealaltă. Principala contribuţie a

spiritualităţii holiste este accentul pe care îl pune pe relevanţa vieţii noastre în Cristos pentru

fiecare aspect al existenţei noastre.


Cât de frecvent ţi se întâmplă să descoperi că funcţionezi după două seturi de reguli? Cât

de mare e tensiunea dintre cuvintele şi faptele tale?

Care este centrul activităţii tale profesionale, şi în ce fel îţi influenţează el percepţia despre

secular şi sacru?

Cum încerci să depăşeşti lucrurile comune?

Care dintre „Ispitele pentru pierderea concentrării” este cea mai relevantă pentru situaţia

în cere te găseşti?

Cum poţi să progresezi în ambiţia despre care se vorbeşte în Filipeni 3:10?

Ce înseamnă o căutare sinceră?

Studiază diagrama cu cele patru cadrane şi douăsprezece faţete. În ce măsură ocupă Isus

poziţia centrală în fiecare dintre cele douăsprezece faţete?

Pagina 239 din 548

Capitolul 19


Relaţii, activitate profesională şi societate


Capitolul acesta oferă o listă concentrată de principii privind integrarea dintre credinţă şi

practică în trei relaţii critice (soţ-soţie, părinţi-copii şi cu prietenii), precum şi în cele două

domenii deosebit de importante care sunt activitatea profesională şi implicarea în societate.


În acest capitol am selectat, pentru a le dezvolta, cinci domenii din viaţa de familie şi din viaţa

socială. Este important să înţelegem că relaţiile noastre cele mai apropiate joacă un rol crucial

în formarea noastră spirituală. Primele trei dintre ele sunt relaţiile dintre soţ şi soţie, dintre

părinţi şi copii şi cu prietenii, iar celelalte două sunt activitatea profesională şi implicarea în

societate. O literatură tot mai vastă urmăreşte să integreze credinţa cu practica în toate aceste

domenii, însă ne-ar putea fi utilă o listă concentrată de principii.

TREI RELAŢII

Relaţia soţ-soţie

1 Corinteni 7 apără legitimitatea căsătoriei, dar în acelaşi timp recunoaşte locul vieţii de

celibat. Pavel leagă celibatul de darul auto-controlului (v. 7, 9) şi afirmă că există anumite

avantaje pentru celibatar, dacă are darul acesta. Acesta este mai liber ca să slujească, mai

ales în vremurile dificile, şi are mai puţine lucruri care să-l distragă de la viaţa devoţională

înaintea lui Dumnezeu (v. 29-35). Este greşit ca o persoană cu darul celibatului să fie

presată pentru a se căsători; căsătoria este un lucru îngăduit, dar nu obligatoriu.

Căsătoria a fost hotărâtă de Dumnezeu nu numai să fie celula de bază a societăţii, ci şi ca

să ofere o analogie pământească pentru adevărurile spirituale. Ea este un legământ de

fidelitate reciprocă între un bărbat şi o femeie, care duce la unitate la toate nivelurile:

spirituală, sufletească şi trupească.

Această comuniune şi această intimitate între partenerii de căsnicie este proiectată ca să

reflecte chipul lui Dumnezeu şi să ofere contextul pentru o relaţie durabilă de dragoste şi

Pagina 240 din 548

respect. Aceasta este o chemare înaltă, şi ea nu poate fi obţinută fără dependenţa

conştientă de harul şi de puterea lui Dumnezeu.

Geneza 1:26-27 afirmă că bărbatul şi femeia constituie împreună chipul lui Dumnezeu.

„Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte

bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” (Geneza 1:27). Dumnezeu a creat bărbatul şi

femeia şi i-a înzestrat cu caracteristici diferite, ca fiecare să exprime ceva diferit despre

Dumnezeu. Într-o căsnicie sănătoasă, aceste diferenţe de personalitate trebuie să fie

recunoscute şi acceptate de către amândoi partenerii ca fiind complementare, nu

competitive.

Conceptul „ajutorului potrivit” (Geneza 2:18, 20) vorbeşte despre o relaţie de sprijin între

aliaţi şi nu implică nicidecum că unul este inferior celuilalt. Singurătatea a fost înlocuită

de tovărăşie şi de completare, şi acest fapt este central în planul lui Dumnezeu privind

căsătoria.

Potrivit Geneza 2:23-25, căsătoria a fost instituită ca o relaţie permanentă de dedicare,

susţinere şi stimă reciprocă.

Când apar probleme în căsnicie, ele îşi au inevitabil sursa în incapacitatea celor doi de a

lăsa, de a se lipi şi de a constitui un singur trup (Geneza 2:24). „Vor deveni un singur

trup” este un mister al căsătoriei. Expresia include relaţia sexuală, dar merge dincolo de

ea, spunând că soţul şi soţia devin una şi că acest lucru este un proces. Cei doi se

completează unul pe celălalt fizic, psihologic şi spiritual, iar în Noul Testament această

alipire este folosită pentru a descrie relaţia încă şi mai adâncă a lui Cristos cu mireasa Lui,

Biserica (Efeseni 5:31-32).

Căsniciile fericite nu se dezvoltă de la sine; ele sunt cultivate pe parcursul mai multor ani

de eforturi reciproce (disciplină) şi de bazare pe harul lui Dumnezeu (dependenţă).

Cele mai reuşite căsnicii infuzează iubirea divină în diferitele iubiri omeneşti:

Epithumia. În sens negativ, cuvântul acesta este tradus „poftă”, dar el poate fi folosit şi într-un

mod pozitiv pentru a vorbi despre o dorinţă legitimă. Dorinţa fizică trebuie să facă parte din

fiecare căsnicie; absenţa ori minimalizarea relaţiei sexuale este simptomul unor domenii

problematice care este necesar să fie corectate, ca de exemplu experienţe dureroase în trecut

sau tensiuni şi o slabă comunicare în prezent. Căsnicia a fost hotărâtă de Dumnezeu pentru a

crea unitatea între un bărbat şi o femeie la toate nivelurile, iar plăcerea sexuală împărtăşită

este o formă importantă de dragoste care îmbogăţeşte alte forme de dragoste în unirea

căsătoriei.

Pagina 241 din 548

Eros. Cuvântul acesta este folosit de obicei în literatura greacă, deşi el nu apare în Noul

Testament. Din el derivă cuvântul erotic, dar nu se limitează la dimensiunea senzuală a

dragostei, ci trece dincolo de aceasta, la preocuparea romantică pentru persoana iubită. Eros

poate fi prezent cu sau fără epithumia, sau dorinţa sexuală. El poate duce la o identificare atât

de puternică, încât anulează distincţia dintre a da şi a primi. Fiindcă eros este o dragoste atât

de emoţională, nu poate fi trezit la dorinţă sau susţinut fără ajutor.

Storgê. La fel ca eros, cuvântul acesta este nu este folosit în Noul Testament. Storgê este

exprimă afecţiunea şi apartenenţa în dragoste, şi se naşte din familiaritate. Este o dragoste

împărtăşită între membrii unei familii care ştiu că îşi aparţin unii altora şi se simt bine unii în

prezenţa altora. Felul acesta de dragoste dă un sentiment de siguranţă şi este un refugiu

emoţional din lumea exterioară.

Phileo. Aceasta este dragostea prieteniei, a camaraderiei şi a deschiderii. Este rezultatul

intereselor, timpului, viziunilor şi experienţelor împărtăşite. În eros, cel ce iubeşte este ocupat

cu cel iubit; în phileo, doi sau mai mulţi camarazi sunt ocupaţi cu interesele şi activităţile lor

comune. Fără această dimensiune a prieteniei, o căsătorie va aluneca în mediocritate.

Agapê. Aceasta este forma cea mai înaltă de dragoste fiindcă se caracterizează prin altruism şi

dăruire, chiar până la sacrificiu. Agapê nu este o dragoste condiţionată care-i judecă pe alţii în

funcţie de performanţă. Nu este nici o dragoste care se naşte din atracţia sau prietenia

reciprocă, ci este o dragoste care nu pune condiţii şi rămâne fermă în ciuda împrejurărilor.

Este impulsionată de alegerea liberă de a pune interesele altuia mai presus de cele proprii şi de

a sluji pe cineva indiferent de răspunsul lui sau al ei. Ea se raportează mai mult la voinţă decât

la emoţii. Agapê nu e teoretică ci practică, fiindcă se exprimă în acţiuni.

De asemenea, agapê nu e naturală. Este o dragoste divină, şi alegerea noastră de a-i iubi pe

alţii în felul acesta ne cere să acceptăm a fi vase ale dragostei lui Dumnezeu. Ea nu este ceva

ce putem realiza prin puterea cărnii. Agapê este singura dragoste care poate oferi o temelie

solidă pentru căsnicia creştină, căci este un angajament necondiţionat faţă de o persoană

imperfectă. Celelalte iubiri sunt importante, şi fiecare dintre ele trebuie să fie o faţetă a relaţiei

maritale. Dar ele sunt ca nişte flori într-o grădină ce trebuie cultivată, hrănită şi plivită de

dragostea agapê. Fără aceasta, celelalte iubiri pot să degenereze şi să devină scopuri în sine.

Există diferite moduri de a exprima aceste iubiri, şi Gary Chapman argumentează în Cele

cinci limbaje ale dragostei că trebuie să găsim limbajele predominante ce comunică cel

mai bine dragostea faţă de soţul sau soţia noastră. El face distincţie între timpul de calitate,

cuvintele de afirmare, daruri, acţiunile de slujire şi atingerile fizice. Cunoaşterea acestui

lucru poate să ne facă mai eficienţi în slujirea nevoilor soţului sau soţiei.

Pagina 242 din 548

În relaţiile maritale, este potrivit ca soţul să aibă grijă să placă soţiei sale şi s-o slujească şi

ca soţia să dorească să placă soţului ei şi să-l slujească (1 Corinteni 7:3-5, 33-34). Cel mai

mare duşman al căsătoriei este atitudinea egoistă ce se interesează de caracterul celuilalt şi

de nevoile proprii. În schimb, dragostea altruistă se concentrează pe caracterul propriu şi

de nevoile celuilalt.

Dacă aşteptăm ca soţul sau soţia să satisfacă nevoia noastră de valoare, exploatăm relaţia

pentru a primi ceva ce celălalt nu poate oferi niciodată. Dar dacă privim spre Cristos şi ne

înnoim zilnic mintea cu adevărul că nevoile noastre sunt împlinite pe deplin în El, îi

eliberăm pe partenerii noştri de cerinţe nerealiste şi găsim împlinire în loc de frustrare.

Dacă ne bizuim pe dragostea lui Dumnezeu faţă de noi şi credem promisiunea Lui că

dorinţele noastre cele mai adânci ne sunt satisfăcute în El, suntem liberi să dăruim celuilalt

fără să aşteptăm sau să pretindem ceva în schimb. Chiar dacă suntem respinşi în eforturile

noastre de a sluji, putem continua să dăruim în ciuda durerii, mărturisindu-ne sentimentele

înaintea lui Dumnezeu şi reafirmând poziţia noastră adevărată şi neschimbată în Cristos.

Putem face acest lucru ştiind că suntem protejaţi în dragostea lui Cristos; adevărata noastră

valoare nu este ameninţată când suntem răniţi sau respinşi de către alţii.

Este natural să aşteptăm ca partenerii noştri să ne răspundă la fel, dar această dorinţă nu

trebuie să devină un scop, fiindcă împlinirea sa depinde de altcineva. Trebuie să slujim în

continuare şi să lăsăm dorinţele noastre în mâna lui Dumnezeu.

Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru soţul sau soţia ta este să-L iubeşti mai mult pe

Isus. Dacă Îl iubeşti pe Isus mai mult decât pe soţul sau soţia ta, îţi vei iubi soţul sau soţia

mai mult decât dacă l-ai iubi sau ai iubi-o mai mult decât pe Isus.

Partenerii noştri de viaţă ar trebui să ne fie cei mai buni prieteni. Dar de prea multe ori

cuplurile devin atât de ocupate cu copiii încât abia se mai cunosc unul pe celălalt. Şi după

ce copiii pleacă, descoperă că sunt ca nişte străini care trăiesc de mulţi ani sub acelaşi

acoperiş. Acest lucru nu trebuie să se întâmple, dar pentru evitarea lui este nevoie să fie

făcute anumite eforturi. Prietenia se cultivă prin împărtăşirea gândurilor, sentimentelor şi

experienţelor.

Cuplurile trebuie să dezvolte o unitate spirituală făcându-şi timp seara sau dimineaţa ca să

studieze Biblia şi să se roage împreună. Consecvenţa este crucială aici.

Unitatea la nivelul spiritului şi al sufletului oferă baza pentru unitatea fizică în căsnicie.

Din punct de vedere biblic, sexul nu trebuie să însemne a face dragoste, ci a exprima

dragostea. Intimitatea sexuală a fost hotărâtă de Dumnezeu să fie o expresie a intimităţii

spirituale şi psihologice (mentală, emoţională şi voliţională). Aşa cum spune Larry Crab,

Pagina 243 din 548

cele două trupuri care se unesc trebuie să adăpostească două persoane care deja sunt

împreună. Relaţia sexuală nu a fost intenţionată niciodată ca să ducă la o căsnicie bună, ci

să fie rezultatul unei căsnicii bune.

Relaţia părinte-copil

Căminul creştin a fost numit „un laborator pentru aplicarea adevărului biblic într-un cadru

relaţional”. El este un teren de antrenament pentru inculcarea valorilor, pentru învăţarea

felului cum să dăruieşti şi să primeşti dragoste şi pentru dezvoltarea relaţiilor.

Potrivit Psalmului 127:3-5, copiii sunt un dar de la Domnul. Ei sunt ai lui Dumnezeu, nu

ai noştri. Dumnezeu i-a pus temporar în grija noastră – aşadar, ei sunt un împrumut din

partea Lui pentru cei aproximativ optsprezece ani, cât locuiesc sub acoperişul nostru. Ne-a

fost încredinţată sarcina de a-i creşte de la starea de dependenţă totală la starea de

independenţă totală, aşa încât să-i putem lăsa în grija lui Dumnezeu când ajung la vârsta

maturităţii.

Mulţi părinţi fac greşeala de a-şi construi viaţa şi căsnicia în jurul copiilor. Uneori ei caută

să-şi împlinească ambiţiile şi visurile identificându-se cu copiii lor şi trăindu-şi viaţa prin

ei. Dar această încercare de a găsi împlinirea duce întotdeauna la frustrare şi la

dezamăgire, fiindcă rareori copiii împlinesc aşteptările părinţilor şi pleacă de acasă prea

repede. De asemenea, îi pune sub cerinţa intolerabilă de a împlini standarde de

performanţă pe care sunt incapabili să le atingă din punct de vedere fizic, emoţional sau

mintal.

Probabil că principiul biblic cel mai greu de aplicat de către părinţi este nevoia de a-şi

accepta copiii aşa cum sunt. Adevărata sursă a identităţii tale este Isus Cristos, nu copiii

tăi. Poate că aceştia nu sunt atât de capabili fizic sau mintal pe cât ţi-ai dori tu, dar dacă

înţelegi că ei sunt posesiunea lui Dumnezeu şi nu a ta, poţi să-i accepţi aşa cum sunt.

Practicarea acestui adevăr îi poate elibera pe copiii tăi de teama de respingere şi eşec.

Părinţii au datoria să împlinească nevoile materiale ale copiilor, dar li s-a încredinţat şi

responsabilitatea de a modela caracterul acestora şi de îndruma creşterea lor spirituală,

psihologică, intelectuală, emoţională şi fizică. Această sarcină nu trebuie lăsată în seama

unor instituţii din afară. Principala educaţie spirituală şi morală a copiilor trebuie făcută

acasă, nu în biserică sau la şcoală.

Când părinţii au atitudini cristice, fiecare membru al familiei simte că este o parte

importantă a acesteia. Soţii şi soţiile trebuie să exemplifice pentru copiii lor respectul şi

grija reciprocă în Domnul. Când această atmosferă se extinde şi în relaţia lor cu copiii, ei

Pagina 244 din 548

vor respecta în mod sincer valoarea şi unicitatea fiecărui copil. Recunoaşterea a

individualităţii şi demnităţii fiecărui membru al familiei se manifestă printr-o atitudine

pozitivă şi încurajatoare.

Fiindcă este nevoie de aproximativ cinci comentarii pozitive pentru a contracara o remarcă

negativă, este important ca părinţii să colaboreze cu copiii lor, nu să-i cicălească. Trebuie

să evite favoritismul şi comparaţiile între copii. Este foarte important ca părinţii să îşi

recunoască deschis greşelile şi să ceară iertare de la copiii lor atunci când îi pun în situaţii

jenante sau îi insultă, când îşi încalcă promisiunile sau îi nedreptăţesc. În felul acesta,

onestitatea şi aprecierea pentru fiecare persoană pătrund în felul de a gândi al copiilor.

Ca părinţi, nu le putem da copiilor noştri ceva ce noi înşine nu avem. Dacă noi nu avem o

relaţie tot mai strânsă cu Dumnezeu în Isus Cristos, nu putem să ne aşteptăm ca copiii

noştri să dorească o asemenea relaţie. Prima condiţie pentru a fi părinţi evlavioşi este să-L

iubim pe Dumnezeu cu toată mintea, emoţiile şi voinţa noastră, iar acest lucru necesită o

relaţie continuă de încredere, dependenţă şi comuniune cu Domnul (Deuteronomul 6:4-5).

Numai când răspundem dragostei lui Dumnezeu putem să umblăm în ea; vitalitatea

spirituală trebuie să existe în inimile noastre înainte de a putea exista în casele noastre.

Trebuie să răspundem nu numai dragostei lui Dumnezeu, ci şi Cuvântului Său

(Deuteronomul 6:6). Scriptura se adresează fiecărei dimensiuni a vieţii noastre, şi eficienţa

noastră în fiecare domeniu depinde de măsura în care cunoaştem şi aplicăm principiile

biblice relevante. Dacă încercăm să ne creştem copiii călăuziţi de instinct, vom fi

ineficienţi.

Noi suntem modele pentru copiii noştri. Ceea ce suntem vorbeşte mai puternic decât ceea

ce spunem – spiritualitatea se fură, nu se învaţă. Intimitatea în viaţa de familie demască

repede orice faţadă artificială, deci nu are rost să-i învăţăm pe copii ceva ce noi nu

practicăm. Trebuie să demonstrăm prin viaţa pe care o trăim realitatea credinţei noastre.

Cu cât corespondenţa între ceea ce suntem şi ceea ce spunem este mai mare, cu atât copiii

se vor identifica mai mult cu standardele noastre.

Concepţia copiilor mici despre Dumnezeu este puternic influenţată de ceea ce cred ei

despre taţii lor. Dacă un tată îşi ignoră copilul, este brutal cu soţia lui sau nedrept, copilul

îşi va forma o imagine deformată despre Dumnezeu. Exemplul este metoda cea mai

eficientă de a învăţa pe cineva, în sens pozitiv sau negativ. O concepţie sănătoasă despre

Dumnezeu este transmisă cel mai bine de către părinţii care L-au lăsat pe Duhul Sfânt să-i

facă creştini autentici, iubitori şi asemănători lui Cristos. Aceasta necesită o dependenţă

tot mai mare de Domnul.

Pagina 245 din 548

Este important să ne trăim convingerile, dar trebuie să le şi explicăm (Geneza 18:19;

Deuteronomul 6:7; Isaia 38:19). În unele familii există pericolul ca activităţile religioase

să devină atât de orientate în jurul bisericii încât să devină un substitut pentru învăţătura

creştină în cămin. Însă Scriptura le încredinţează părinţilor responsabilitatea de a le

transmite copiilor concepţia creştină despre lume şi viaţă. Ei au datoria să-i înveţe pe fiii şi

pe fiicele lor să cunoască şi să urmeze căile lui Dumnezeu.

„Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâni, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.

Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale” (Deuteronomul 6:8-9). Adevărul spiritual

trebuie să fie legat de acţiunile noastre („mâinile”) şi de atitudinea noastră („ochii”),

trebuie să fie gravat în viaţa noastră privată („uşiorii casei”) şi publică („porţile”). Pe

scurt, este necesar să trecem de la inimă la cămin şi de la cămin la obiceiuri.

Parte din responsabilitatea pe care am primit-o de la Dumnezeu ca părinţi este să-i

evanghelizăm şi să-i disciplinăm pe copiii noştri. Trebuie să ne rugăm pentru ei şi să

cerem ca Dumnezeu să pună înţelepciune în caracterul lor, ca să-i putem creşte aşa cum se

cuvine pe fiecare în parte. Fiecare copil trebuie să înveţe să umble cu Domnul. Principalul

nostru ţel este să-i învăţăm că relaţia lor cu Isus Cristos este mai importantă decât relaţia

lor cu noi.

Deoarece fiecare copil are o personalitate unică, educaţia cea mai eficientă este aceea

adaptată la vârsta, abilităţile şi temperamentul lor. Copiii trebuie să fie trataţi ca persoane

unice. De aceea, Proverbe 22:6 ne învaţă să-i dedicăm pe copiii noştri Domnului şi să

dezvoltăm în ei dragostea pentru căile lui Dumnezeu potrivite vârstei şi personalităţii lor,

iar când vor deveni maturi, zestrea aceasta spirituală va rămâne ca o parte integrantă în ei.

Cineva a spus că pentru copii dragostea înseamnă timp. Timpul pe care îl petrecem cu ei

este esenţial, dar ne înşelăm singuri dacă credem că putem să înlocuim calitatea cu

cantitatea. În cultura noastră există tendinţa periculoasă de a folosi lucrurile materiale ca

surogate pentru dezvoltarea unei relaţii apropiate cu copiii. Dar ei nu pot fi cumpăraţi prea

uşor. Îngăduinţa exagerată manifestată prin cadouri nu înlocuieşte lipsa timpului petrecut

cu ei ca o expresie a dragostei părinteşti.

La fel ca adulţii, copii răspund diferit la diferitele expresii ale dragostei. Gary Chapman

susţine în Cele cinci limbaje ale dragostei că trebuie să identificăm limbajele

predominante care comunică cel mai bine dragostea faţă de copiii noştri, indiferent dacă

este vorba de timpul petrecut cu ei, cuvintele de apreciere, darurile, acele de slujire sau

atingerile fizice.

Pagina 246 din 548

Relaţiile de prietenie

Relativ puţini dintre noi cunoaştem adevărata prietenie. Există o gamă largă a intimităţii,

ce se întinde de la cunoştinţe, camarazi, prietenii netestaţi şi prieteni intimi şi statornici

(testaţi de timp şi de foc). Ceea ce mulţi oameni numesc prieteni sunt mai degrabă

cunoştinţe sau camarazi.

Este nevoie de o investiţie intenţionată de timp şi de energie pentru a cultiva şi a menţine

relaţiile speciale de prietenie.

În dezvoltarea prieteniei, este natural să se pornească de la nivelul faptelor, să se treacă la

nivelul opiniilor şi apoi să se ajungă la nivelul sentimentelor.

C. S. Lewis observă în Cele patru iubiri că prietenia este cea mai puţin naturală dintre

iubirile omeneşti, fiindcă nu este motivată nici de instinct, nici de necesitate şi nici de

supravieţuire. În plus, prietenia adevărată este cea mai puţin geloasă dintre cele patru

iubiri şi este în esenţă liberă de nevoia de a fi indispensabil.

Este important să învăţăm să iubim oamenii fără a fi controlaţi sau consumaţi de ei. În

relaţiile noastre cu alţii, este înţelept să sperăm, nu să aşteptăm. Nu-ţi pune toată

încrederea într-o singură fiinţă omenească: numai Dumnezeu poate să poarte această

povară.

Prieteniile de calitate se caracterizează prin încredere, deschidere, respect reciproc,

onestitate şi sinceritate. În adevărata prietenie nu este nevoie de prefăcătorie; poţi îndrăzni

să fii tu însuţi. Un prieten te acceptă şi se înţelege aşa cum eşti, şi aici sunt incluse şi

greşelile, nu numai calităţile tale.

Prietenia se întemeiază pe un consens asupra credinţelor fundamentale; se construieşte pe

asumarea aceluiaşi adevăr.

Adevărata prietenie se arată în momentele de criză. Încercările şi necazurile testează

realitatea prieteniei (Proverbe 27:10). „Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire

ajunge ca un frate.” (Proverbe 17:17).

Un prieten adevărat simte împreună cu tine; acesta se bucură cu tine şi plânge cu tine

(Romani 12:15). Un prieten fals nu se bucură ori este invidios pe succesul altuia şi îşi

găseşte plăcerea în nefericirea celorlalţi.

Nivelul cel mai înalt de prietenie include angajamentul dinamic şi dedicarea. În această

relaţie, doi oameni cad de acord să păşească împreună în viaţă, încrezându-se unul în altul

şi fiindu-şi loiali reciproc (Proverbe 18:24; Eclesiastul 4:9-12).

Pagina 247 din 548

Prietenii împărtăşesc „comoara amintirilor comune, a încercărilor îndurate împreună, a

certurilor şi împăcărilor dintre ei şi a emoţiilor generoase” (Antoine de Saint-Exupery). Ei

scriu o poveste comună de bucurii şi dureri.

Prietenii spirituali cred unul în altul, îşi zidesc viaţa unul altuia şi se încurajează reciproc

pentru a creşte în relaţia cu Dumnezeu. Ei sunt credincioşi şi pregătiţi să răspundă la

întrebări dificile pentru a rămâne oneşti. Ei se ascut (Proverbe 27:17), se sfătuiesc

(Proverbe 27:9) şi se încurajează unii pe alţii (Evrei 3:13).

Un prieten adevărat mustră când este necesar, este sincer şi credincios (Proverbe 17:10;

18:24; 27:6).

Prietenii vechi păstrează confidenţele care li se fac (Proverbe 17:9), ascultă atent şi cu

empatie (Proverbe 18:13) şi nu caută să-l controleze ori să-l manipuleze pe celălalt.

MUNCA

Munca nu este o consecinţă a Căderii. Ea este o parte a ordinii create a lui Dumnezeu

pentru omenire (Geneza 2:5, 15) şi urmează modelul lui Dumnezeu (Exodul 20:11). Dar

Căderea a afectat caracterul muncii în aşa fel încât ea a devenit asociată mai mult cu

durerea decât cu bucuria (Geneza 3:17-19). Munca devine idolatră atunci când devine un

scop în sine (Eclesiastul 2:4-1118-23; Luca 12:16-22) şi poate să se transforme într-un

mijloc de exploatare şi de oprimare (Exodul 1:11-14; 2:23; Iacov 5:4).

Dar Scriptura dezaprobă lenea şi afirmă că munca are o valoare autentică (Eclesiastul

2:24: 3:12-13; 5:18).

Când munca este făcută în şi pentru Domnul, ea este în folosul altora şi Îl onorează pe

Dumnezeu. În activitatea creatoare, noi ne exteriorizăm identitatea ca oameni făcuţi după

chipul lui Dumnezeu.

Însă identitatea noastră transcende munca pe care o facem, şi dacă nu ne derivăm

identitatea din relaţia cu Domnul, munca tinde să ne modeleze şi să ne definească.

Vocaţia, sau chemarea, include ocupaţia şi cariera noastră, dar le şi transcende.

Toate profesiile oneste sunt onorabile, şi există la fel de multă demnitate în munca

manuală ca şi în cea intelectuală, aşa cum reiese clar din ocupaţiile pe care le-au avut

personajele din Biblie. Adevărata noastră importanţă nu se găseşte în poziţie sau în

prestigiu, ci modul în care muncim şi în Cel pentru care muncim. Valoarea nu este

determinată de înţelepciune, putere sau bogăţie (Ieremia 9:23-24; Filipeni 3:8) ci de relaţia

noastră cu Dumnezeu. De aceea, este întotdeauna o greşeală să ne comparăm cu alţii.

Pagina 248 din 548

Munceşte mult, dar nu depăşi limita. Leneşul este mustrat în Vechiul şi Noul Testament

(Proverbe 6:6-11; 12:27; 13:4; 20:4; 21:25-26; 22:13; 24:30-34; 26:13-16; Matei 25:24-

30; Efeseni 4:28; 1 Tesaloniceni 4:10-12; 2 Tesaloniceni 3:6-12; 1 Timotei 5:8, 13). Dar

când munca devine o sursă de semnificaţie şi de securitate pentru noi, trecem în extrema

cealaltă şi ne extenuăm de prea multă muncă.

Suntem chemaţi să muncim ca pentru Domnul, în loc să căutăm să-i impresionăm pe

oameni şi să le facem pe plac (Efeseni 6:5-6; Coloseni 3:23-24). Patronii trebuie să se

considere responsabili înaintea lui Cristos pentru felul cum îi tratează pe angajaţii lor

(Efeseni 6:9; Coloseni 4:1).

Când căutăm să-L slăvim pe Dumnezeu prin tot ce facem (1 Corinteni 10:31), urmărim

excelenţa în munca noastră, indiferent dacă cineva observă acest lucru sau nu. Să ne

gândim la meşteşugul superb al lui Beţael şi Oholiab, cei care au construit cortul în pustie

(Exodul 35-40). De asemenea, să ne imaginăm calitatea tâmplăriei pe care a făcut-o Isus

în anii când a lucrat ca tâmplar.

Să nu uităm că Dumnezeu ne dă abilităţile (Romani 12:6), inteligenţa (Daniel 2:21),

bogăţia (Deuteronomul 8:18) şi promovările (Psalmul 75:6-7).

Nu lucrăm ca să ne satisfacem nevoile. Cultura noastră leagă munca de căutarea

succesului, semnificaţiei, securităţii, aprecierii şi scopului. Prin contrast, Scriptura ne

învaţă că de la Dumnezeu, nu de la muncă, trebuie să aşteptăm aceste lucruri (1 Corinteni

4:7; Filipeni 4:19). Credincioşii trebuie să înţeleagă faptul că Dumnezeu le dă cele

necesare şi că munca este doar mijlocul pe care îl face pentru a le împlini nevoile.

Dacă ne uităm la partenerii de afaceri sau la clienţii noştri, şi nu la Dumnezeu, ca resursă a

noastră, vom fi înclinaţi să-i manipulăm şi să-i folosim în loc să le slujim.

Munca ne aşază în medii în care trebuie să manifestăm valorile şi speranţa Împărăţiei. Ea

ne oferă un context în care putem să-L reprezentăm pe Isus Cristos prin cultivarea de

relaţii; dând dovadă de caracter, convingere şi integritate; făcând o muncă temeinică şi de

calitate.

Când este vorba de muncă, nu trebuie să existe dualitatea sacru/secular. Dumnezeu a

promis că rezultatul muncii noastre va pieri până la urmă (2 Petru 3:10). Nu rodul

eforturilor noastre, ci concentrarea inimii este cea care dă valoare muncii noastre în ochii

lui Dumnezeu. Astfel, munca seculară devine spirituală atunci când este făcută ca să-I

placă lui Dumnezeu, iar munca religioasă devine seculară atunci când este făcută pentru a

plăcea şi a impresiona oamenii.

Pagina 249 din 548

Dumnezeu nu este impresionat sau dependent de abilităţile sau realizările noastre. Dar

dacă muncim în numele Lui, munca noastră Îi face plăcere, aşa cum desenele pe care

copiii le fac pentru părinţii lor ajung să decoreze frigiderul. Aceste desene sunt apreciate

nu fiindcă se califică să atârne într-o galerie de artă, ci datorită relaţiei pe care părinţii o au

cu copiii care le-au făcut.

Noi nu putem să contribuim la lucrarea lui Dumnezeu (Estera 4:13-14; Psalmul 115:3;

127:1-2; Eclesiastul 3:14; Isaia 46:9-10; 2 Corinteni 3:5), dar putem să participăm la ea

(Ioan 4:34; 1 Corinteni 3:6-9). Dacă credem că putem adăuga ceva la lucrarea lui

Dumnezeu, importanţa muncii noastre devine atât de umflată, încât poate copleşi

angajamentele noastre relaţionale. Ne luăm prea în serios dacă credem că Dumnezeu are

nevoie de ceea ce avem noi de oferit. Când liderii religioşi încearcă să construiască imperii

misionare folosindu-i pe oameni ca să slujească viziunii lor, ei fac greşeala de a-şi măsura

lucrarea şi de a-şi baza importanţa pe realizările lor.

Munca mai multă nu duce în mod necesar la mai multă prosperitate. Există o corelaţie

între ele, dar nu o cauzalitate fixă. În multe ocupaţii (de exemplu, cultivarea pământului,

domeniul imobiliar, tehnologia) raportul productivitate-timp investit poate varia dramatic.

Poate credem că ne împlinim mai bine nevoile dacă muncim mai mult, dar banii câştigaţi

reprezintă doar una din mai multe componente care influenţează standardul de viaţă. Dacă

nu înţelegem aceste adevăruri, suntem înclinaţi să sacrificăm alte priorităţi (relaţiile cu

Dumnezeu şi cu oamenii) atunci când afacerile sunt mai puţin productive.

În viaţa noastră trebuie să existe un ritm între muncă şi odihnă, ca să ne bucurăm de

refacere, înnoire, înviorare şi relaţii. Munca şi odihna sunt la fel de legitime în economia

lui Dumnezeu, dar cei mai multe dintre noi tindem să supraapreciem munca. Odihna poate

fi o modalitate de închinare (Leviticul 16:29-31; Deuteronomul 14:22-26) şi o expresie de

mulţumire cu voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Din punct de vedere biblic, odihna nu

înseamnă atât absenţa activităţii, cât prezenţa lui Dumnezeu (Exodul 33:14; Neemia 8:10-

12; Matei 11:28-30; Marcu 6:31; Romani 15:32; Evrei 3:11-4:11).

SOCIETATEA

Expresiile creştinismului bazate pe adevăr pun accentul pe evanghelizare şi pe edificare, în

timp ce expresiile creştinismului bazate pe acţiune pun accentul pe justiţia socială. Primele

se concentrează pe om şi pe interiorul lui, pe când celelalte sunt interesate mai mult de

societate şi de exteriorul omului. Este cu mult mai echilibrat să le vedem împreună, nu ca

Pagina 250 din 548

excluzându-se reciproc; cele două laturi pot să înveţe una de la cealaltă, căci ambele se

adresează unor preocupări legitime.

Spiritualul trebuie să influenţeze temporalul şi rugăciunea poate fi asociată direct cu

implicarea socială. Nu trebuie să existe conflict între dragoste şi justiţie, căci ambele au

fost integrate în viaţa Domnului nostru.

Noul Testament ne învaţă că realitatea spirituală şi invizibilă este mai importantă decât cea

fizică şi vizibilă; cei de pe Cale trebuie să înţeleagă faptul că sunt străini şi călători în

această lume şi cetăţeni ai cerului. De aceea, Marea Trimitere vizează evanghelizarea şi

ucenicizarea. Dacă uităm această prioritate, realitatea vizibilă va copleşi realitatea

invizibilă şi Evanghelia va fi redusă la activism social ca scop în sine.

Dacă îi hrănim, în îmbrăcăm şi îi adăpostim pe oameni fără să le împărtăşim Evanghelia,

facem ca aceştia să se simtă mai confortabil în această lume trecătoare dar ignorăm

destinul lor veşnic. Slujirea nevoilor fizice şi sociale trebuie făcută în numele lui Isus şi cu

intenţia de a sluji şi nevoilor spirituale.

Ne exprimăm dragostea faţă de Dumnezeu dacă îi slujim cu dragoste pe oameni (Iacov

2:15-17; 1 Ioan 3:17-18; 4:20-21).

Richard J. Foster afirmă în Streams of Living Water [Izvoare de apă vie] că justiţia socială

este întemeiată pe trei temei mari din Vechiul Testament: justiţia şi neprihănirea în relaţii

(mishpat), dragostea îndurătoare şi compasiunea (hesed), şi pacea şi armonia (shalom).

Legea şi Profeţii s-au preocupat de problema dreptăţii în societate şi au integrat spiritualul

cu socialul. Credinţa nu este numai o problemă interioară a inimii, ci trebuie să fie

exprimată şi în afară.

O spiritualitate a dreptăţii şi păcii este ilustrată într-o gamă largă de pasaje biblice, ca de

exemplu Leviticul 19:15; Deuteronomul 10:17-18; Psalmul 103:6; 140:12: 146:9;

Proverbe 14:31; 19:17; 22:9; Isaia 1:17; 11:1-5; 58:6-10; Ieremia 9:23-24; Amos 2-8;

Mica 6:8; Luca 4:18-19; 7:21-23; Iacov 1:27.

În istoria timpurie a Bisericii, creştinii au practicat şapte lucrări tradiţionale ale harului:

hrănirea flămânzilor, adăparea însetaţilor, îmbrăcarea celor goi, adăpostirea străinilor,

vizitarea bolnavilor, slujirea în închisori şi înmormântarea morţilor.

Din cauza diferenţelor dramatice de temperament şi mediu, unii credincioşi vor fi mai

pasionaţi de acţiunea socială decât alţii. Apendicele A leagă intuiţia şi înţelegerea de

preocuparea pentru dreptate, pace şi relevanţă socială. Contextul cultural este de asemenea

critic, şi nu e deloc neobişnuit ca creştinii din lumea a treia să privească spiritualitatea în

termenii angajamentului de a aduce schimbări radicale în structura societăţii.

Pagina 251 din 548

Există întotdeauna pericolul de a subordona teologia la ideologiile curente. Fără o

concepţie puternică despre autoritatea biblică este uşor să se spiritualizeze agenda

culturală predominantă. „Realismul creştin… este motivat nu de o teologie care caută să

boteze o ordine socială curentă, ci de o teologie a nemulţumirii cu toate ordinile sociale

curente, o teologie a unui viitor inspirat de Dumnezeu, care aduce viziunea viitorului în

realitatea curentă”, ne aminteşte Kenneth Leech în Experiencing God [Experimentându-L

pe Dumnezeu]. Biserica influenţează cel mai bune lumea dacă este distinctă de ea, nu dacă

este infiltrată, difuzată, în ea.

Scopul lucrării noastre trebuie să fie modelat de chemarea şi de povara pe care ni le-a

încredinţat Dumnezeu. Este necesar să evităm greşeala comună de a universaliza pasiunea

noastră pentru lucrare. Altfel vom adopta o atitudine moralistă şi vom considera că

lucrarea noastră trebuie să fie obligatorie şi pentru alţii.

Însă este nebiblic să evităm orice spiritualitate a implicării sociale (să ne gândim la ceea ce

se spune în Iacov 1:27despre „religiunea curată şi neîntinată”). Sfinţenia personală şi

socială merg mână în mână; sfinţenia personală trebuie să se răsfrângă în toate relaţiile

noastre cu oamenii şi în ordinea socială, iar sfinţenia socială trebuie să fie înrădăcinată şi

împuternicită de sfinţenia personală.

Trebuie să evităm eroarea unei abordări privatizate şi individualiste a vieţii spirituale, dar

şi eroarea opusă, aceea de a crede că teologia este numai o slujitoare a sistemului social.

Este nevoie de o tensiune creatoare între componenta naturală şi cea supranaturală,

tensiune ce promovează pasiunea privată şi relevanţa socială.

În multe contexte, este eficient să se îmbine evanghelizarea cu reforma socială, atâta

vreme cât cea din urmă nu ajunge să o pună în umbră pe prima. Câţiva dintre cei care au

încercat să îmbine componenta spirituală cu cea socială au fost John Woolman, William

Wilberforce, Lord Shaftesbury, George Müller, Generalul William Booth (Armata

Salvării), Dag Hammarskjöld, Martin Luther King jr. şi Maica Tereza.

Spiritualitatea corporativă şi spiritualitatea dreptăţii sociale trebuie să meargă împreună şi

să se întărească una pe alta. Comunitatea credinţei poate avea o mărturie profetică în

contextul preocupărilor sociale şi instituţiilor structurale.

Însă Noul Testament nu ne învaţă că misiunea Bisericii este să aducă societatea în

conformitate cu aşteptările lui Dumnezeu. El insistă mai degrabă pe procesul care

porneşte dinspre interior spre exterior al transformării personale şi corporative şi pe nevoia

de a fi sare şi lumină „în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” (Filipeni 2:15).

Pagina 252 din 548

Optimismul realist este mai bun decât idealismul naiv sau pesimismul fatalist. Ca credinţă

încarnaţională, creştinismul are implicaţii mai largi decât teologia individualistă. Trebuie

să fim conştienţi nu numai de păcatul personal, ci şi de păcatul social şi structural. Însă

această conştientizare trebuie temperată de înţelegerea faptului că numai la venirea

Regelui va fi instaurată Împărăţia Lui pe pământ.

Mulţi evanghelici ar avea de câştigat de pe urma unei concepţii mai largi despre

problemele sociale şi de pe urma unei conştientizări mai acute a acestora. Pentru aceia

dintre noi care avem înclinaţie în această direcţie sau care nu am înţeles spiritualitatea

angajării sociale, studierea ei va fi o disciplină de lărgire a orizontului. Rugăciunile şi

acţiunile noastre pot fi îmbunătăţite printr-o viziune mai largă asupra lumii sociale şi

politice.

Gândeşte-te la o cunoştinţă sau la un grup despre care ştii că este în nevoie. Ajutarea

văduvelor, vizitarea prizonierilor, slujirea persoanelor în vârstă, voluntariatul în profesia ta

sau implicarea într-o lucrare de hrănire, îmbrăcare şi adăpostire a săracilor sunt modalităţi

de a-i iubi şi a-i sluji pe oameni în numele lui Isus (Matei 25:34-40).

Îmbină acţiunea călăuzită de Duhul cu rugăciunea de mijlocire pentru săraci şi flămânzi,

pentru oprimaţi şi persecutaţi, pentru cei în poziţii de autoritate şi pentru pace între

naţiuni. Rugăciunea poate avea efecte nebănuite (Apocalipsa 8:3-5).

În Scrisorile lui Zgândărilă, C. S. Lewis face un comentariu foarte subtil despre

creştinism şi dreptatea socială în sfatul pe care diavolul bătrân i-l dă lui Zgândărilă: „În

privinţa legăturii generale între creştinism şi politică, poziţia noastră este mai delicată.

Desigur, nu vrem să-i lăsăm pe oameni să aducă creştinismul în viaţa politică, căci

instituirea unei societăţi cu adevărat drepte ar fi un dezastru major. Pe de altă parte vrem,

şi vrem foarte mult, să-i facem pe oameni să trateze creştinismul ca pe un mijloc;

preferabil, fireşte, ca pe un mijloc pentru promovarea lor personală, dar dacă nu reuşim

acest lucru, ca pe un mijloc pentru orice altceva – chiar şi pentru dreptatea socială. Trebuie

să-l determini pe om să aprecieze dreptatea socială ca pe o cerinţă a Duşmanului şi apoi

să-l aduci la stadiul în care apreciază creştinismul fiindcă poate să producă dreptate

socială.”


Dacă eşti căsătorit, cum evaluezi practicarea tipurilor de dragoste discutate în acest capitol

(epithumia, eros, storgê, phileo şi agapê) în relaţia ta de familie? Care dintre principiile

soţ-soţie au nevoie de cea mai mare atenţie?

Pagina 253 din 548

Dacă eşti părinte, asupra cărora dintre principiile părinte-copil trebuie să te concentrezi

mai mult?

Ţinând seama de gama largă a intimităţii care există în prietenie, câţi prieteni statornici

crezi că ai? Este vreunul cu care eşti angajat într-o prietenie pe viaţă, bazată pe încredere

şi loialitate?

Recapitulează principiile biblice referitoare la muncă şi spune care dintre ele îţi sunt clare

şi care necesită o atenţie mai mare din partea ta.

În ce punct te situezi pe scala ce merge de la personal şi interior până la social şi exterior.

Cât de preocupat eşti de dreptatea socială?

Pagina 254 din 548

Capitolul 20


Isprăvnicia şi Scopul


După ce analizează conceptul biblic al isprăvniciei, capitolul de faţă abordează cinci domenii

ale acesteia: timpul, talentul, bogăţia, adevărul şi relaţiile. Cât priveşte scopul, spiritualitatea

holistă distinge între chemarea noastră principală de a-L cunoaşte şi de a-L iubi pe Dumnezeu

şi chemarea noastră secundară de a exprima această relaţie în tot ce facem şi cu toţi cei pe

care-i întâlnim.


• Să înţelegem mai bine dimensiunile multiple ale isprăvniciei.

• Să dorim mai mult să îmbrăţişăm scopul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Am văzut că spiritualitatea holistă implică o acceptare tot mai mare a domniei lui Cristos în

fiecare faţetă interioară şi exterioară a vieţii noastre. Aceasta nu înseamnă a face o listă cu

priorităţi teoretice (de exemplu, Dumnezeu pe primul loc, familia pe al doilea, munca şi

slujirea creştină pe al treilea) ci a permite ca centralitatea lui Cristos să determine şi să

împuternicească ceea ce avem de făcut în fiecare zi. Din această perspectivă, Cristos este

Viaţa şi Domnul nostru în toate activităţile, şi tot ce facem devine prioritate în momentul

respectiv. Când harul lui Dumnezeu domneşte în viaţa noastră, cunoaştem mai bine cum să

alocăm resursele pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat.

ISPRĂVNICIA

Ca urmaşi ai lui Cristos, trebuie să adoptăm o mentalitate a isprăvniciei: noi nu avem nimic şi

nu suntem pe pământ ca să facem lucrarea noastră. Ca ispravnici, administrăm posesiunile

Altuia; ca ambasadori, administrăm relaţiile Altuia. Regele este cel ce posedă totul, iar noi

suntem chemaţi de El ca să-L slujin şi să-L reprezentăm în această lume.

Isprăvnicia este descrisă de obicei în termenii timpului, talentului şi bogăţiei, cu accentul

principal pus pe a treia componentă. Însă mie îmi place să mai adaug două componente:

adevărul şi relaţiile. Numai acestea două din urmă – Cuvântul lui Dumnezeu şi oamenii – vor

supravieţui distrugerii cerului şi pământului de acum şi vor ajunge în cerul şi pe pământul cel

nou. Dacă este aşa, atunci ni s-au încredinţat bunurile vremelnice ale timpului, talentului şi

Pagina 255 din 548

bogăţiei ca să reproducem adevărul în relaţiile noastre. În continuare, voi vorbi pe scurt despre

conceptul biblic de isprăvnicie şi despre fiecare dintre aceste cinci componente ale

isprăvniciei.

Conceptul biblic de isprăvnicie

Cuvântul din Noul Testament pentru isprăvnicie este oikonomia, din care derivă cuvântul

economie. Termenul acesta înseamnă „administrare a unei gospodării” şi se referă la

responsabilitatea care-i este încredinţată unui administrator, sau manager. Ispravnicul

administrează afacerile şi bunurile altcuiva. Ispravnicii trebuie să dea socoteală celor care i-au

angajat şi pot să acţioneze în mod drept, ca Iosif care a devenit ispravnicul lui Putifar (Geneza

39:4-6) sau nedrept, ca în pilda lui Cristos despre ispravnicul care a risipit bunurile stăpânului

său (Luca 16:1-13). În calitatea noastră de creştini, ni s-a încredinţat o isprăvnicie; lucrurile

despre care noi spunem că sunt ale noastre, de fapt nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu.

Noi nu avem nici o posesiune, de fapt nu ne avem nici măcar pe noi înşine: „Nu ştiţi că trupul

vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la

Dumnezeu? Şi că voi nu Sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci,

pe Dumnezeu în trupul vostru...” (1 Corniteni 6:19-20; cf. 3:23). Întrucât Îi aparţinem lui

Cristos, nu mai avem dreptul la autodeterminare.

Dumnezeu este Stăpânul nostru, iar noi avem responsabilitatea să-I administrăm bunurile şi

afacerile. Fiindcă suntem slujitorii Lui, tot ce avem este al Lui. Aceasta contrazice concepţia

populară potrivit căreia Îi dăm lui Dumnezeu partea Lui, iar restul este al nostru. Potrivit

Scripturii, suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru totul. Indiferent cât avem, mult

sau puţin, principala noastră responsabilitate ca ispravnici ai Lui rămâne aceeaşi: credincioşia.

„Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Cristos şi ca nişte ispravnici ai

tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios

în lucrul încredinţat lui” (1 Corinteni 4:1-2).

În parabola talanţilor (Matei 25:14-30), cantităţile diferă, dar fiecărui rob i s-a încredinţat

ceva. Răsplăţile nu s-au bazat pe cât de mult li s-a dat, ci pe ceea ce au făcut cu ceea ce li s-a

dat. În mod semnificativ, primii doi robi au fost lăudaţi la fel de mult, deşi primului i s-au dat

cinci talanţi şi celui de-al doilea i s-au dat doi. Trebuie să rezistăm tentaţiei de a ne compara

cu alţii, căci comparaţia este baza tuturor nemulţumirilor. Contează nu cât am primit, ci

credincioşia faţă de ceea ce Dumnezeu ne-a dat şi ne-a chemat să facem (Luca 12:42).

Când vine vorba de subiectul isprăvniciei, majoritatea oamenilor se gândesc la un singur

domeniu – banii. Dar din punctul de vedere al Bibliei, isprăvnicia este atotcuprinzătoare. Ea

Pagina 256 din 548

atinge toate domeniile vieţii, inclusiv timpul şi talentul, la fel ca averea. Isprăvnicia înseamnă

credincioşie în folosirea a ceea ce ne dă Dumnezeu (oportunităţi, interese, deprinderi, serviciu,

familie, talente, daruri spirituale, pământ, bani) pentru slava Lui. Întâlnim tema isprăvniciei

începând cu Geneza 1-2, când Dumnezeu i-a pus pe bărbat şi pe femeie administratori ai

acestei planete şi până în Apocalipsa 21-22, când Dumnezeu îi va aşeza pe copiii Lui

ispravnici ai noii creaţii.

Dacă isprăvnicia biblică implică fiecare faţetă a vieţii, ea necesită un angajament fundamental

din partea noastră: trebuie să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu ca slujitori ai Lui, fără

niciun fel de condiţii din partea noastră. Adevărata problemă a isprăvniciei este dacă ne

administrăm afacerile şi posesiunile ca şi cum ar fi ale noastre, sau ca şi cum ar fi ale lui

Dumnezeu. Tiparul vieţii noastre este modelat de deciziile pe care le luăm, şi cea mai mare

dintre aceste decizii este aceasta: sunt eu stăpânul vieţii mele, sau este Cristos stăpânul vieţii

mele? Fie vom căuta să ne guvernăm singuri viaţa (tragedia primului Adam), fie ne vom

supune conducerii lui Dumnezeu (triumful Celui al doilea Adam). Aceasta este diferenţa

dintre voi mea (Isaia 14:13-14) şi voia Ta (Matei 6:10; Marcu 14:36). Indiferent dacă ne dăm

seama sau nu, ne confruntăm cu această decizie de mai multe ori în fiecare zi. Răspunsul la

această întrebare va determina felul cum ne administrăm timpul, abilităţile, banii, adevărul şi

relaţiile pe care Dumnezeu le-a pus în grija noastră.

Isprăvnicia timpului

Fiecare dintre noi am primit suficient timp ca să îndeplinim scopurile lui Dumnezeu pentru

noi pe această planetă. Scripturile ne îndeamnă să ne investim timpul cu înţelepciune,

amintindu-ne că Dumnezeu hotărăşte timpul pe care îl petrecem pe acest pământ. „Luaţi

seama, deci, să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi.

Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele” (Efeseni 5:15-16). La sfârşitul vieţii lui, Moise s-a

rugat: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalmul

90:12).

„Marea linie separatoare dintre succes şi eşec poate fi exprimată în cinci cuvinte: n-am avut

timp” (Franklin Field). Timpul este bunul nostru cel mai preţios, dar fără o perspectivă

corectă, îl vom cheltui cu nesăbuinţă. O perspectivă biblică asupra timpului implică mai multe

lucruri. Viaţa este scurtă, şi nu ştim ce ne rezervă viitorul (Iacov 4:14). Eternitatea este cea

care dă sens vremelniciei (Romani 13:11; 2 Corinteni 4:18). La fel ca alte bunuri ale noastre,

şi timpul Îi aparţine lui Dumnezeu (Psalmul 31:15). Trebuie să fim sensibili la ocazii, ca să le

Pagina 257 din 548

putem folosi la maximum (Eclesiastul 8:5; Coloseni 4:5). Felul în care ne folosim timpul

reflectă priorităţile noastre (Matei 6:19-21, 34).

Aşa cum este înţelept să ne administrăm bine resursele financiare, la fel de înţelept este să ne

administrăm bine timpul. De cele mai multe ori, pierdem timpul la nivel de ore, ci de minute.

Dacă nu evaluăm regulat felul cum ne cheltuim cele 168 de ore pe săptămână, programele

noastre vor fi aglomerate cu activităţi care ar putea fi bune, dar nu cele mai bune. Cât timp

petrecem cu Domnul, cu soţul sau soţia, cu copiii şi cu prietenii noştri necreştini? Dumnezeu

vrea să fim ispravnici credincioşi, nu risipitori, ai timpului pe care ni l-a dat.

Isprăvnicia talentului

Am văzut că isprăvnicia din Scriptură se referă întotdeauna la administrarea a ceva ce aparţine

altcuiva. Chiar şi talentele şi abilităţile noastre speciale Îi aparţin lui Dumnezeu. Nu avem

nimic care să nu ne fi fost dat de El: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4:7).

Dumnezeu ne-a încredinţat aptitudini şi abilităţi, şi ca nişte buni ispravnici trebuie să le

folosim pentru slava Lui, nu a noastră. Acest lucru este valabil nu numai pentru talentele

muzicale, artistice, atletice, academice, în afaceri sau de persuasiune, ci şi pentru darurile

spirituale pe care le-am primit: „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat:

cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui” (Romani 12:6). Petru

leagă explicit darurile spirituale de conceptul de isprăvnicie: „Ca nişte buni ispravnici ai

harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a

primit” (1 Petru 4:10). Isprăvnicia cu credincioşie a talentelor naturale şi a darurilor spirituale

cere ca să le folosim pentru slăvirea lui Dumnezeu şi edificarea altora. Scopul nostru este nu

să ne plăcem nouă înşine, ci să-i slujim pe alţii: „Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este

bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Cristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi; ci, după cum este scris:

„Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine” (Romani 15:2-3).

Isprăvnicia averilor

Ni s-a încredinţat o isprăvnicie multiplă, dar Scriptura insistă în special pe comoara resurselor

noastre financiare. În timp ce Biblia conţine aproximativ cinci sute de versete despre

rugăciune şi mai puţin de cinci sute de versete despre credinţă, peste două mii trei sute de

versete biblice se referă la bani şi la posesiuni. Domnul nostru a vorbit mai mult despre bani

decât despre orice alt subiect, cu excepţia versetelor despre contrastul dintre eternitate şi

vremelnicie. Mai mult de zece la sută din Noul Testament se referă direct la problemele

financiare.

Pagina 258 din 548

Când se pune problema administrării afacerilor noastre financiare, trebuie să alegem între

două abordări radical diferite: valorile societăţii noastre şi valorile Bibliei. Prima abordare ne

spune să căutăm fericirea şi pacea prin bani; a doua ne spune să ne găsim dorinţa inimii în

Domnul şi să fim mulţumiţi cu ceea ce ne dă El. Banii sunt nişte slujitori buni, dar nişte

stăpâni tiranici. Dacă urmăm înţelepciunea lumii, banii ne vor domina, dar dacă ne supunem

„înţelepciunii de sus” (Iacov 3:17), banii ne vor fi folositori atunci când îi întrebuinţăm ca să-

L slujim pe Dumnezeu şi pe alţii.

De ce se pune un accent atât de mare pe bani? Un motiv este că Dumnezeu a ştiut că vom

avea dificultăţi în administrarea lor şi că am putea să pierdem mult timp câştigându-i,

cheltuindu-i şi investindu-i. Al doilea motiv este că banii au un efect profund asupra relaţiilor

interpersonale. Mulţi oameni îşi petrec peste jumătate din timp gândindu-se la bani, iar

dificultăţile financiare sunt o cauză majoră a conflictelor conjugale şi divorţului. Al treilea

motiv este că felul cum folosim banii este o măsură reală a dedicării noastre faţă de

Dumnezeu. Scriptura stabileşte o relaţie clară între bani şi dragostea de Dumnezeu: „Dar cine

are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum

rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17). Putem să ne prefacem că suntem

persoane spirituale atunci când ne rugăm, ne implicăm în slujirea creştină şi în ce priveşte

cunoaşterea Bibliei, dar nu putem să ne prefacem când este vorba de felul în care ne folosim

banii şi posesiunile. Cecurile noastre dezvăluie despre caracterul şi umblarea noastră cu

Domnul mai mult decât ne imaginăm noi.

Scriptura ne îndeamnă să avem două atitudini cruciale faţă de administrarea averilor:

proprietatea şi mulţumirea. Vom discuta despre secretul mulţumirii la sfârşitul secţiunii despre

spiritualitatea procesuală, dar mai jos vom spune câteva cuvinte despre proprietate.

Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe

el, lumea şi cei ce o locuiesc!” (Psalmul 24:1). Intrăm în lumea aceasta fără nimic şi plecăm

din ea tot fără nimic (Iov 1:21; 1 Timotei 6:7), dar Dumnezeu spune: „Căci ale Mele sunt

toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. Eu cunosc toate păsările de pe

munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu” (Psalmul 50:10-11). De aceea, tot ce avem vine

de la El (Ioan 3:27; Iacov 1:17). Aşa cum am văzut în 1 Corinteni 4:7, nu există persoană

autonomă.

Este posibil să credem adevărul acesta în teorie, dar să îl negăm în practică. Când acest lucru

se întâmplă, se transformă într-o atitudine rebelă, care spune „Tăria mea şi puterea mânii mele

mi-au câştigat aceste bogăţii” (Deuteronomul 8:17). Dar noi trebuie să înţelegem şi să

acceptăm că tot ce avem în această lume Îi aparţine lui Dumnezeu şi ne este dat numai cu

Pagina 259 din 548

împrumut. Aici sunt incluşi nu numai banii şi posesiunile, ci şi familiile, carierele şi planurile

pentru viitor. Dacă acceptăm sută la sută principiul proprietăţii, vom fi gata să acceptăm sută

la sută şi principiul isprăvniciei.

Isprăvnicia adevărului

„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). Rareori ne gândim la adevăr în termenii

isprăvniciei, dar cu toţii vom fi traşi la răspundere pentru cantitatea de lumină pe care am

primit-o. Domnul nostru S-a rugat pentru ucenicii Lui: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău:

Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). El le-a spus celor care au crezut în El: „Dacă

rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul

vă va face slobozi” (Ioan 8:31-32).

Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului care judecă gândurile şi intenţiile inimii (Efeseni

6:17; Evrei 4:12-13). Dumnezeu ne-a născut prin cuvântul adevărului şi ne cheamă să primim

şi să aplicăm cu umilinţă acest cuvânt pe care l-a pus în noi (Iacov 1:18-25). Scripturile ne

învaţă, ne mustră, ne corectează, ne instruiesc în neprihănire ca să fim desăvârşiţi şi cu totul

destoinici pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3:16-17). Fiindcă suntem ispravnici ai

adevărului, avem responsabilitatea să rămânem ucenici ai Cuvântului printr-o expunere

consecventă la Scriptură, cu o inimă gata să aplice tot ce Dumnezeu ne învaţă.

Isprăvnicia relaţiilor

În cartea Un tată eficace, Gordon McDonald spune că James Boswell, celebrul biograf al lui

Samuel Johnson. Boswell, a vorbit adesea despre o amintire din copilăria sa când a petrecut o

zi la pescuit cu tatăl lui. În ziua aceea specială, tatăl lui l-a învăţat multe lucruri pe care

Boswell le-a preţuit toată viaţa. Mulţi ani mai târziu, cineva a găsit ceea ce tatăl lui Boswell a

notat în jurnalul său în dreptul acelei zile. Însemnarea conţinea o singură propoziţie: „Am

petrecut ziua pescuind cu fiul meu; o zi pierdută.”

Este ironic că omul acesta a considerat o pierdere de timp ceea ce probabil a fost cea mai

importantă investiţie a sa. Scriptura ne învaţă că oamenii sunt fiinţe eterne cărora le este dat să

învie pentru viaţă sau pentru judecată (Ioan 5:28-29; Daniel 12:2). Din cauza aceasta, timpul

pe care îl investim cultivând relaţiile, iubind şi slujind oamenii, nu este niciodată risipit.

Resursele de timp, talent şi bani pe care ni le-a încredinţat Domnul nu sunt niciodată scopuri

în sine. Ispravnicul înţelept învaţă să folosească aceste resurse vremelnice pentru binele

veşnic, şi acest lucru se realizează prin însuşirea şi practicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi

prin investirea vieţii noastre în oameni.

Pagina 260 din 548

Alte domenii ale isprăvniciei

Dumnezeu este proprietarul tuturor lucrurilor şi suntem răspunzători înaintea Lui pentru tot ce

avem şi folosim. Aici sunt incluse trupurile (Romani 12:2; 1 Petru 1:13), oportunităţile

(Coloseni 4:5) şi mediul (Geneza 2:28-30). Noi suntem ispravnici în relaţie cu Dumnezeu, cu

noi înşine, cu aproapele nostru şi cu creaţia. În toate aceste domenii suntem chemaţi să

administrăm cu integritate resursele Altuia, deşi într-o societate din ce în ce mai tehnologizată

acest lucru va pune probleme etice dificile şi va implica o luptă tot mai intensă cu ispitele

materialismului. S-a scris foarte mult despre diferitele faţete ale isprăvniciei, dar următoarele

trei cărţi sunt nişte instrumente deosebit de utile: Randy Alcorn, Money, Possessions and

Eternity şi The Treasure Principle; R. Scott Rodin, Stewards in the Kingdom; precum şi Tom

Sine, Wild Hope.

SCOPUL

Spiritualitatea holistă distinge chemarea noastră principală, a-L cunoaşte şi a-L iubi pe

Dumnezeu, de chemarea noastră secundară de a exprima această relaţie în tot ce facem şi

cu toţi pe care îi întâlnim. Dacă scopul al doilea nu este legat de primul, creăm o dihotomie

între domeniul spiritual şi cel secular, când de fapt acestea două ar trebui să fie integrate.

Când acest lucru se întâmplă, relaţia noastră cu Domnul este deconectată de activităţile vieţii

noastre.

Greşeala opusă apare atunci când chemarea secundară înlocuieşte chemarea principală. În

această situaţie, munca devine principala noastră vocaţie (de la cuvântul în limba latină care

înseamnă „chemare”). În felul acesta, vizibilul şi orizontalul înghit invizibilul şi verticalul.

Sau, ca să folosesc expresia lui Francis Schaeffer, „natura înghite harul”. Dar dacă punem pe

planul întâi chemarea noastră principală şi căutăm să o exprimăm în şi prin chemarea noastră

secundară, devenim mai holişti în gândire şi practică.

Deşi nu poţi să cunoşti sau să exprimi plinătatea chemării lui Dumnezeu pentru viaţa ta, este

totuşi înţelept să Îi ceri lui Dumnezeu o înţelegere clară a scopului Său unic pentru existenţa ta

pământească. Formularea unei declaraţii a scopului personal după un timp petrecut în

rugăciune poate să-ţi confere un ţel şi o pasiune, mai ales atunci când, periodic, revezi şi

regândeşti acest scop.

În Care de foc, Eric Lidell o scoate pe sora lui Jennie la o plimbare pe dealurile Scoţiei pentru

a-i explica hotărârea lui de a se antrena pentru Jocurile Olimpice de la Paris din 1924. El îi

spune: „Am decis – mă întorc în China. Societatea misionară m-a acceptat.” Jennie se bucură

Pagina 261 din 548

la auzul acestor cuvinte, deoarece se teme că chemarea fratelui său de a fi misionar este

ameninţată de interesul lui pentru atletism.

Dar Eric continuă: „Dar înainte trebuie să alerg mult. Jennie – Jennie, trebuie să înţelegi. Cred

că Dumnezeu m-a făcut pentru un scop – pentru China. Dar m-a făcut şi un alergător rapid! Şi

când alerg, simt plăcerea Lui! A renunţa la alergare ar însemna să dispreţuiesc darul Lui. Ai

avut dreptate. Nu este doar o formă de distracţie. Dacă câştig, Îl onorez pe El.”

Liddell a fost un om cu un ţel şi cu o pasiune fiindcă a ajuns să înţeleagă tot mai bine scopul

lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Când alerg, simt plăcerea Lui – ce anume din ceea ce faci tu te

determină să simţi plăcerea lui Dumnezeu? Iată cum a explicat Frederick Buechner ideea

aceasta în Wishful Thinking: A Theological ABC: „Dumnezeu te cheamă acolo unde bucuria ta

adâncă întâlneşte nevoia adâncă a lumii.” Când devii o persoană cu o chemare şi un scop,

ajungi să înţelegi că plăcerea lui Dumnezeu este şi plăcerea ta. Dacă îţi cauţi satisfacţia

departe de El, nu o vei găsi niciodată; mai întâi caută să-I faci Lui plăcere, şi atunci vei

descoperi că satisfacţia este un produs secundar al căutării lui Dumnezeu.

O conştientizare tot mai clară a scopului la care Dumnezeu te-a chemat ar trebui să

înrâurească fiecare faţetă a vieţii tale şi să spiritualizeze întreaga ta existenţă. Chemarea şi

scopul sunt exprimate şi întărite printr-o viaţă trăită consecvent conform unor reguli de viaţă.

A îmbrăţişa o regulă de viaţă înseamnă a căuta precepte pozitive de comportament care să te

ajute să împlineşti scopurile lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă instruire, nu legalism; înseamnă

disciplină, nu caznă. O regulă holistă a vieţii te ajută să integrezi diferitele componente ale

experienţei zilnice – de la devoţiune la muncă – sub domnia lui Cristos. Regula nu este

niciodată un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea scopului de a-ţi exprima chemarea

principală şi cea secundară. De aceea, este prudent să revezi şi să revizuieşti periodic

modalităţile în care îţi ordonezi timpul şi resursele.

Prietenul meu Gayle Jackson m-a ajutat mult în domeniul discernerii şi exprimării scopului

biblic, iar eu am adaptat abordarea lui pentru formularea scopurilor, ţelurilor şi obiectivelor

globale şi de rol. Pentru a ilustra acest proces, prezint mai jos o schiţă a scopurilor care mă

ajută în declararea scopului personal.

Scopuri globale şi de rol

Scopul vieţii mele este să-L iubesc şi să-L slujesc pe Dumnezeu şi pe alţii.

Din această declaraţie personală a misiunii mele se desprind trei scopuri globale:

Pagina 262 din 548

Scopul global nr. 1 (să-L iubesc deplin pe Dumnezeu): Să-L cunosc pe Dumnezeu şi

caracterul Lui; de asemenea, să mă asemăn tot mai mult cu Fiul Lui în credinţă, speranţă

şi dragoste.

Scopul global nr. 2 (să mă iubesc pe mine în mod corect): să mă văd pe mine însumi în

lumina caracterului lui Dumnezeu şi să cresc în smerenie şi în ascultare.

Scopul global nr. 3 (să-i iubesc pe alţii cu compasiune): să-i văd pe alţii în lumina

caracterului lui Dumnezeu şi să cresc în iubire şi slujire.

Din Scopul global nr. 3 decurg şapte scopuri de rol:

Scopul de rol nr. 1 (ca soţ): s-o iubesc şi s-o slujesc pe soţia mea în aşa fel încât să poată

trăi la deplinul ei potenţial ca femeie a lui Dumnezeu.

Scopul de rol nr. 2 (ca tată): să-i iubesc şi să-i slujesc pe fiica şi pe ginerele meu în aşa

fel încât să ştie că tata şi mama Îl cunosc şi Îl iubesc pe Dumnezeu.

Scopul de rol nr. 3 (ca fiu): să-i iubesc şi să-i slujesc pe părinţii mei în aşa fel încât ei s

ştie că sunt onoraţi şi preţuiţi.

Scopul de rol nr. 4 (ca prieten): Să-i iubesc şi să-i slujesc pe prietenii mei într-un mod

care dezvoltă dedicarea, transparenţa şi vulnerabilitatea în relaţii de acceptare şi stimă

reciprocă.

Scopul de rol nr. 5 (ca vecin): să-i iubesc şi să-i slujesc pe vecinii mei în aşa fel încât

aceştia să dorească să-L cunoască pe Cristos (cei care Îl caută) sau să crească în El (dacă

sunt credincioşi).

Scopul de rol nr. 6 (ca pastor): să-i iubesc şi să-i slujesc pe necredincioşi şi pe

credincioşi în aşa fel încât cei care Îl caută să fie evanghelizaţi, iar cel care sunt creştini

să fie zidiţi.

Scopul de rol nr. 7 (ca scriitor şi editor): să-i iubesc şi să-i slujesc pe cititori într-un fel

care să-i ajute să manifeste valorile eterne într-un loc vremelnic, prin aducerea lor la o

intimitate tot mai mare cu Dumnezeu şi la o mai bună cunoaştere a culturii în care

trăiesc.

Meditează în duhul rugăciunii la scopurile tale globale şi de rol. Apoi întreabă-te ce scopuri şi

obiective specifice te vor ajuta să împlineşti aceste scopuri în viaţa ta.

Ca un apendice la această secţiune despre spiritualitatea holistă, dau mai jos o listă cu

patruzeci de principii şi valori personale pe care le-am adunat şi pe care le analizeze periodic.

Toate mă smeresc, pentru că nu reuşesc să le aplic desăvârşit în experienţa mea. Poate că lista

Pagina 263 din 548

aceasta te va ajuta şi pe tine în încercarea ta de a stabili o corelaţie între viaţa ta în Cristos şi

viaţa ta în această lume.

1. Credinţa: o credinţă radicală în suveranitatea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este

în controlul vieţii mele şi vrea binele meu cel mai mare.

2. Speranţa: ancorată în promisiunile lui Dumnezeu.

3. Dragostea: o dragoste tot mai adâncă faţă de Dumnezeu (minte, emoţii, voinţă, acţiuni),

bazată pe o intimitate crescândă cu El.

4. Veşnicia în opoziţie cu vremelnicia – trebuie să tratez vremelnicia ca fiind vremelnică şi

veşnicia ca fiind veşnică, prin preţuirea nevăzutului mai presus de văzut.

5. Trebuie să am mai presus de orice pasiunea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

6. Compasiune pentru cei pierduţi.

7. Fiindcă nu pot trăi în temeiul credinţei de ieri, trebuie să fiu gata să-mi asum riscuri pe

baza caracterului şi promisiunilor lui Dumnezeu.

8. Trebuie să devin tot mai conştient de faptul că am o nevoie profundă de har în toate

lucrurile.

9. O înţelegere mai clară a adevărului că cele mai adânci nevoi ale mele sunt împlinite de

Cristos, astfel încât să am suficientă siguranţă să-i pot sluji pe alţii fără să manipulez

relaţiile pentru a-mi satisface nevoile.

10. Dezvoltarea unui spirit de umilinţă, de credincioşie totală şi de dorinţa de a învăţa.

11. Dorinţa de a-i ierta pe alţii aşa cum Cristos m-a iertat pe mine.

12. Tratarea altora cu amabilitate, demnitate şi bună-cuviinţă.

13. Cultivarea unei mentalităţi de ispravnic – să conştientizez tot mai mult faptul că toate Îi

aparţin lui Dumnezeu şi să fiu mulţumit în orice situaţie.

14. Dedicare faţă de antrenarea şi înnoirea continuă a spiritului, sufletului şi trupului.

15. Integritate personală – congruenţa între interior şi exterior.

16. Deschiderea şi onestitatea în relaţii.

17. Dedicarea radicală faţă de Cele Zece Porunci.

18. Dedicarea radicală faţă de Marea Trimitere.

19. Fermitatea în războiul spiritual prin supunerea faţă de Dumnezeu şi împotrivirea la

ispitele lumii, ale trupului şi ale diavolului.

20. Practicarea prezenţei lui Cristos în toate lucrurile şi facerea tuturor lucrurilor spre slava

Lui.

Pagina 264 din 548

21. Disponibilitatea de a da socoteală în faţa oamenilor evlavioşi şi de a răspunde cu

smerenie la îndemnuri şi mustrări, ca să nu mă amăgesc singur.

22. Menţinerea unui sentiment continuu de mirare şi admiraţie copilărească.

23. Concentrarea asupra procesului şi nu asupra rezultatului; slujirea autentică decurge din a

fi, ca extensie a ceea ce sunt în Cristos.

24. Umblarea în puterea Duhului şi refuzul de a mă încredere în trup.

25. Trăirea plenară în prezent, nu în trecut sau în viitor.

26. Trăirea fiecărei zile ca şi cum ar fi ultima, şi tratarea relaţiilor în acelaşi fel. Cultivarea

unei mentalităţi de călător, de pelerin, de străin, în timp ce aştept să ajung în adevărata

mea casă.

27. Creşterea sensibilităţii şi promptitudinii faţă de iniţiativele pline de iubire ale lui

Dumnezeu.

28. O atitudine caracterizată prin mulţumire şi bucurie continuă, care depăşeşte

împrejurările vieţii. Dorinţa de a mă baza pe caracterul lui Dumnezeu în mijlocul

durerilor şi bucuriilor vieţii.

29. Manifestarea roadelor Duhului prin rămânerea în Cristos.

30. Hotărârea de a-mi înnoi permanent mintea, aşa încât să pot creşte în intimitatea cu

Dumnezeu şi să nu mă las sedus de cultura în mijlocul căreia trăiesc.

31. Dorinţa tot mai puternică de a exprima în viaţa mea adevărul că tot ce îmi cere

Dumnezeu să fac este spre binele meu suprem şi că tot ce îmi cere să evit este dăunător

pentru sufletul meu.

32. Conştientizarea faptului că binele şi răul sunt răsplătite, şi dorinţa corespunzătoare de a

trăi în lumina celor spuse în Luca 16:10.

33. Dorinţa de a-mi da viaţa în schimbul a ceea ce Dumnezeu declară important:

disponibilitatea de a defini succesul după standardele Cuvântului (relaţional) şi nu după

standardele lumii (funcţional).

34. Să caut mentori evlavioşi care sunt mai avansaţi decât mine pe calea credinţei.

35. Înţelegerea faptului că deprinderile vieţii de sfinţenie sunt susţinute prin disciplină şi

consecvenţă, în timp ce deprinderile unei vieţi nesfinte nu sunt susţinute de nimic.

36. Trebuie să fiu credincios procesului şi să renunţ a-mi însuşi rezultatele.

37. Credinţa fermă că întrucât slujirea nu poate fi măsurată, trebuie să mă mulţumesc cu

ceea ce Dumnezeu mi-a dat şi să nu-mi compar lucrarea cu a altora.

38. Să-I cer lui Dumnezeu cele trei roade ale căinţei, compasiunii şi dorinţei după

Dumnezeu.

Pagina 265 din 548

39. Cultivarea continuă şi plină de credincioşie a darurilor mele, bazându-mă însă mai puţin

pe cunoaşterea şi deprinderile mele şi mai mult pe puterea Duhului Sfânt.

40. Acceptarea centralităţii lui Cristos în tot ce sunt şi fac.


Cum defineşti isprăvnicia scripturală? Ce anume se cere de la un ispravnic?

Cum te-ai putea evalua din punctul de vedere al administrării timpului tău? A talentelor

tale? A resurselor tale financiare? A cunoaşterii adevărului? A relaţiilor tale? A trupului

tău? A mediului înconjurător?

Care crezi că este chemarea ta principală şi chemarea ta secundară? Ai formulat o

declaraţie a scopului pentru viaţa şi rolurile tale?

Pagina 266 din 548

FAŢETA 8

SPIRITUALITATEA PROCESUALĂ

Proces sau rezultat,

A fi sau a face.

În cultura noastră, tindem tot mai mult să fim mai degrabă nişte făcători umani decât nişte

fiinţe umane. Lumea ne spune că ceea ce obţinem şi realizăm determină cine suntem, dar

Scriptura ne învaţă că identitatea noastră în Cristos este cea care trebuie să stea la baza a ceea

ce facem. Dinamica creşterii e dinspre interior spre exterior, nu dinspre exterior spre interior.

Secţiunea aceasta ne învaţă să devenim credincioşi procesului vieţii în loc să trăim de la un

rezultat la altul. De asemenea, ne arată ce înseamnă a rămâne în Cristos şi a practica prezenţa

Lui.

Pagina 267 din 548

Capitolul 21


Proces sau rezultat


Spiritualitatea procesuală se ocupă de credincioşia pe calea vieţii şi nu de trăirea de la un

rezultat la altul. În loc să trăim în viitor, suntem încurajaţi să trăim în prezent în lumina

speranţei noastre viitoare. Aceasta implică un proces zilnic de creştere în har şi trăirea în

credinţă, speranţă şi dragoste.


Să apreciem tot mai mult valoarea trăirii în prezent.

Să înţelegem că creşterea este un proces pas cu pas ce necesită o serie continuă de

răspunsuri la iniţiativele Domnului.

Să înţelegem mai bine în ce fel credinţa, speranţa şi dragostea ne pot elibera ca să trăim

pentru ceea ce Dumnezeu face în prezent.

În societatea noastră, tindem tot mai mult să fim făcători umani mai degrabă decât fiinţe

umane. Lumea ne spune că realizările noastre determină cine suntem, dar Scriptura ne învaţă

că identitatea noastră în Cristos trebuie să stea la baza a ceea ce facem. Dinamica creşterii este

din interior spre exterior, nu dinspre exterior spre interior. Spiritualitatea procesului se ocupă

de credincioşia pe cale, mai degrabă decât de trăirea de la o realizare la cealaltă. De asemenea,

se concentrează pe ceea ce înseamnă să fii în Cristos şi să practici prezenţa Lui.

Să ne amintim din introducere că am formulat în această carte cele douăsprezece categorii

pentru a reflecta diferitele dimensiuni ale adevărului biblic aşa cum se raportează ele la

experienţa practică la nivel personal şi colectiv. Unele dintre ele, între care spiritualitatea

disciplinată şi devoţională, se înrădăcinează în tradiţiile istorice, dar altele descriu aplicaţii

practice ale principiilor creştine. Acest lucru este adevărat mai ales în cazul spiritualităţii

paradigmatice, holiste şi procesuale. Spiritualitatea procesuală se ocupă de trăirea în clipa

prezentă şi de procesul pas cu pas prin care răspundem la iniţiativele pline de iubire ale lui

Dumnezeu în vieţile noastre.

Pagina 268 din 548

TRĂIREA ÎN VIITOR

Pentru mulţi oameni, viaţa a devenit atât de plină de „ce-ar fi dacă”, cu referire la viitor, încât

ziua de astăzi devine un obstacol deranjant pe calea către mâine. Walter Percy a remarcat în

romanul său Lancelot: „A trăi în trecut şi în viitor este uşor. Dar a trăi în prezent este ca şi

cum ai introduce un fir de aţă prin urechea unui ac.” În cea mai mare parte a vieţii noastre,

avem tendinţa să ne investim energiile în obiective şi realizări pe care sperăm să le îndeplinim

în zilele care ne stau înainte. Problema este că chiar şi atunci când suntem capabili să

îndeplinim acele scopuri, deja ne gândim la alte şi altele noi. Astfel, trecând de la o realizare

la următoarea, rareori trăim în realităţile prezentului. Ne pricepem atât de bine să procedăm

astfel zeci de ani, dar în cele din urmă vine vremea când zilele ce ne stau în faţă sunt mai

puţine şi amintirile lăsate în urmă devin numeroase. Atunci, mulţi oameni trec fără să îşi dea

seama de la trăirea în viitor la trăirea în trecut.

Nu vreau să spun că a trăi în proces implică eliminarea planificării şi a stabilirii de obiective.

Fără o viziune clară a rezultatelor pe care le dorim, nu ne vom îndrepta în direcţia creării lor,

indiferent dacă este vorba de domeniul afacerilor sau de acela al dobândirii de deprinderi. În

The Path of Least Resistance [Calea minimei rezistenţe], Robert Fritz distinge între alegerile

primare, secundare şi fundamentale. Alegerile primare sunt alegerile în privinţa rezultatelor

majore, iar alegerile secundare ne ajută să păşim spre rezultatele noastre primare. O alegere

fundamentală este acea alegere în care ne angajăm faţă de o orientare sau o stare de bază. Fritz

argumentează că oamenilor le este mai uşor să treacă prin viaţă din inerţie, fără a avea o idee

clară a ceea ce doresc cu adevărat:

„Ce doreşti să realizezi?” am întrebat un bărbat în timpul unui seminar.

„Doresc să intru în contact cu mine însumi” mi-a răspuns.

„Ce vei obţine după ce vei ajunge în contact cu tine însuţi?” l-am întrebat, încercând să-l ajut

să se concentreze asupra rezultatului pe care îl dorea.

„Atunci voi fi în stare să văd ce mă împiedică să progresez” mi-a răspuns.

„Ce se va întâmpla după ce vei vedea ce te împiedică să progresezi?”

„Atunci voi şti cum să nu mă mai sabotez singur.”

„Ce va urma după ce vei şti acest lucru?” l-am întrebat iarăşi.

„Atunci voi putea înceta să mai fac acel lucru.”

„Şi ce se va întâmpla când vei înceta să mai faci acel lucru?”

„Ei bine, nu ştiu” mi-a răspuns.

Pagina 269 din 548

Schimbul acesta de cuvinte ilustrează două lucruri: în primul rând, mulţi oameni nu ştiu unde

îi va conduce procesul în care sunt angrenaţi şi, în al doilea rând, este mai bine să alegem ceea

ce vrem să facem în loc să ne concentrăm asupra evitării a ceea ce nu vrem să facem.

Din perspectivă biblică, alegerea noastră fundamentală trebuie să fie a-L cunoaşte pe Domnul

Isus şi a deveni ca El, iar această alegere trebuie la rândul ei să modeleze alegerile noastre

primare şi secundare în viaţă. Această alegere fundamentală este compatibilă cu trăirea în

prezent, singurul moment în care timpul se intersectează cu eternitatea. Această aspiraţie ne

animă prezentul, ne face vii faţă de procesul experienţei de zi cu zi şi informează planificările

noastre.

Prin contrast, o alegere fundamentală nebiblică, indiferent dacă ajungem la ea din inerţie sau

prin planificare, nu ne va satisface niciodată, fiindcă nu va împlini nevoia noastră cea mai

profundă ca oameni creaţi ca să-L cunoaştem pe Creatorul nostru şi să ne bucurăm de El. În

această situaţie, nemulţumirea noastră faţă de prezent ne va amăgi să credem că ne vom găsi

mulţumirea în viitor – de aici ajungem să trăim de la o realizare la alta.

CĂLĂTORIA PAS CU PAS

Cea mai bună metaforă pentru viaţă în general şi pentru viaţa spirituală în special este aceea a

călătoriei. Literatura este plină de această imagine (de ex., Călătoria creştinului, de John

Bunyan). Ca urmaşi ai Căii (Fapte 9:2; 19:9, 23; 22:4; 24:14,22), suntem drumeţi porniţi într-

o călătorie, într-o odisee, într-un pelerinaj. Dacă Îl urmăm pe Cristos, ne îndreptăm spre casă,

dar călătoria noastră are mai multe etape şi în cursul ei trebuie să învăţăm mai multe lecţii. De

aceea, este o greşeală să considerăm că viaţa spirituală este ceva static, sau o stare a fiinţei ce

poate fi obţinută printr-o combinaţie de tehnici şi informaţii. A-L urma pe Cristos înseamnă a

înainta într-un teritoriu care pentru noi este necunoscut şi a ne baza în acest proces pe

călăuzirea şi pe harul Lui, precum şi pe prezenţa Lui atunci când ne simţim singuri. Înseamnă

a învăţa să răspundem tot mai bine la grija providenţială a lui Dumnezeu şi a accepta că

existenţa noastră pe acest pământ este o călătorie plină de incertitudini, piedici, dezamăgiri,

surprize şi bucurii. Înseamnă a ne aminti că suntem în procesul conformării treptate la chipul

lui Cristos, pentru ca să-i putem iubi şi sluji pe alţii în timpul călătoriei noastre prin această

lume.

Văzut în această lumină, scopul principal al existenţei pământeşti este pregătirea pentru

cetăţenia veşnică în ceruri (vezi DeVern F. Fromke, The Ultimate Intention, şi Paul E.

Billheimer, Destined for the Throne). În viaţa aceasta greşim în multe feluri (Iacov 3:2),

fiindcă suntem încă pe cale. Sfinţirea noastră nu a ajuns încă desăvârşită. Sfinţirea este atât un

Pagina 270 din 548

eveniment (am fost sfinţiţi când ne-am predat lui Cristos [1 Corinteni 6:11] cât şi un proces

(suntem în curs de sfinţire [Romani 12:2; Filipeni 2-3; 1 Ioan 2:28]. Formarea spirituală este

procesul ce durează toată viaţa prin care devenim în caracterul nostru şi în acţiunile noastre

creaturile noi care suntem deja în Cristos (2 Corinteni 5:17); este îndeplinirea în afară a

lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o deja în noi (Filipeni 2:12-13).

Viaţa creştină nu este conformarea la nişte standarde superioare de sfinţenie, ci un proces pas

cu pas. Procesul acesta de răspuns autentic la ceea ce Dumnezeu face în viaţa noastră este

mult mai important decât produsul vizibil al acţiunilor noastre. Îmi aduc aminte de un

credincios nou convertit care, în entuziastul lui de a-L fi găsit pe Cristos, înjura câteodată în

timp ce se ruga. Legalismul gen listă de curăţătorie, cu inventarul său de lucruri interzise (cele

cinci lucruri murdare, cele nouă lucruri neplăcute, cele douăsprezece lucruri urâte) şi lucruri

recomandate ar eticheta o asemenea persoană ca fiind carnală şi neascultătoare. Dar eu

consider că acest nou convertit, care cunoştea puţin, dar aplica acele puţine lucruri pe care le

cunoştea, era mai plăcut lui Dumnezeu, în ciuda rugăciunilor lui necizelate, decât cineva care

se roagă în public cu multă elocvenţă însă are în viaţa lui păcate nemărturisite. În primul caz,

omul lasă impresia de om neascultător când de fapt el este ascultător ţinând seama de locul

unde se află în călătoria vieţii sale; cel de-al doilea dă impresia că este ascultător, deşi este

neascultător faţă de ceea ce ştie. Aparenţele exterioare sunt adesea înşelătoare, de aceea

Dumnezeu Se uită la inima omului.

Rahav cunoştea puţine despre Dumnezeul lui Israel, dar a pus în aplicare puţinele cunoştinţe

pe care le-a avut (Evrei 11:31; Iacov 2:25); fariseii au cunoscut Scripturile, dar au respins

scopurile lui Dumnezeu. Viaţa spirituală nu are legătură cu conformarea exterioară, şi nu

poate fi măsurată. În loc să ne comparăm cu alţii (2 Corinteni 10:12), mai bine să fim

credincioşi propriei noastre călătorii. Sfinţenia are legătură cu punctul în care ne aflăm acum,

nu cu punctul unde trebuie să fim mai târziu.

Suntem chemaţi să fim ucenicii lui Isus în ce priveşte trăirea în Împărăţie, iar acest lucru

necesită timp, dezvoltare şi răbdare. Aşa cum ilustrează Evangheliile, a-L cunoaşte pe Cristos

şi a crede în El este un proces dinamic (vezi ucenicii în Ioan 1, 2:11 şi 16:30-31; femeia de la

fântână în Ioan 4; omul născut orb în Ioan 9; şi Nicodim în Ioan 3:7 şi 19). Formarea

spirituală este treptată, şi devenim mai consecvenţi şi mai autentici pe măsură ce cooperăm cu

acest proces de-a lungul anilor prin alegeri mărunte în favoarea scopurilor lui Dumnezeu.

Fiecare alegere, pentru ascultare sau pentru împotrivire, face posibil următorul pas.

Pagina 271 din 548

CREŞTEREA ÎN HAR

Creşterea în virtuţile creştine ca ascultarea, răbdarea, curajul, înţelepciunea, slujirea, smerenia,

bunătatea şi dragostea nu este niciodată automată, şi nici uşoară. Ca să folosesc metafora

Terezei de Avila, sufletul este un castel interior în care trebuie să-L invităm pe Dumnezeu ca

să ocupe o încăpere după alta. Pentru aceasta este nevoie de o serie lungă de morţi succesive

pe măsura înaintării: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi

ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi

va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:34-35).

Progresul în urmarea Căii necesită un angajament deliberat şi continuu pentru un curs

prelungit de formare spirituală.

Datoria noastră este să ne poziţionăm în condiţiile favorabile creşterii şi să ne uităm spre

Dumnezeu pentru formarea noastră spirituală. El foloseşte ritmuri şi metode diferite în cazul

fiecărei persoane. În maturizarea şi rodnicia vieţii spirituale pe principiul creşterii (1 Petru

2:2; 2 Petru 3:18), timpul joacă un rol important. Aşa cum ne învaţă natura, creşterea nu este

uniformă – ca la viţa de vie sau la un pom, într-o singură lună poate exista mai multă creştere

decât în restul anului. Dacă nu acceptăm acest proces inegal de creştere, vom fi nerăbdători cu

Dumnezeu şi cu noi în timp ce aşteptăm următoarea fază de creştere sau de infuzare cu har.

Într-o cultură care promovează gratificarea instantanee, poate fi obositor să aşteptăm cu

răbdare timpul hotărât de Dumnezeu. Mulţi dintre noi suntem tentaţi să ocolim harul şi să

luăm lucrurile în propriile noastre mâini, căutând o metodă, o tehnică, un seminar sau o

experienţă care să ne dea rezultatele pe care le dorim chiar în clipa în care le dorim. Dar

suntem la fel de incapabili să ne schimbăm singuri cum suntem să-L manipulăm pe

Dumnezeu ca să ne transforme mai repede.

În harul Lui, Domnul ne invită să cooperăm cu lucrarea de formare a Duhului Său Sfânt în

vieţile noastre, angajându-ne în disciplinele credinţei, pocăinţei şi ascultării şi având încredere

în căile Sale şi în timpul hotărât de El. Inevitabil, momentul hotărât de Dumnezeu va părea că

vine dureros de încet, dar pe măsură ce creştem în înţelepciune învăţăm să devenim mai

răbdători cu procesul divin, ştiind că numai Domnul cunoaşte lucrul exact de care avem

nevoie şi momentul exact în care avem nevoie de el. Astfel, formarea spirituală este

alimentată prin anii de credincioşie disciplinată faţă de chemarea suverană a lui Dumnezeu.

Fără îndoială, uneori de-a lungul procesului vom cădea, vom fi neascultători, şi vom face

multe lucruri prosteşti şi grave, dar credincioşia înseamnă că ne ridicăm şi ne întoarcem la

Isus de fiecare dată când cădem. „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6:34). Să lăsăm aşadar ca

Pagina 272 din 548

nevoile obişnuite ale vieţii de zi cu zi să ne atragă spre harul lui Isus, spre dragostea Tatălui şi

spre părtăşia Duhului (2 Corinteni 13:14).

CREDINŢA, NĂDEJDEA ŞI DRAGOSTEA

„Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele

este dragostea” (1 Corinteni 13:13). Marile virtuţi teologice – credinţa, nădejdea şi dragostea –

cuprind în ele dinamica vieţii spirituale în Cristos. Deşi toate trei se referă la scopurile

creatoare ale lui Dumnezeu din veşnicie în veşnicie, credinţa se concentrează asupra lucrării

răscumpărătoare a lui Cristos pentru noi din trecut, speranţa priveşte spre împlinirea şi

desăvârşirea acestei lucrări în viitor, iar dragostea manifestă dragostea lui Cristos prin noi în

prezent.

Credinţa

Credinţa biblică este intrinsec legată de speranţă din cauză că îşi are temeiul într-o Persoană

pe care încă nu am văzut-o (vezi Romani 8:24-25; 1 Petru 1:7-9). „Credinţa este o încredere

neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd… Şi

fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie

să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:1, 6). Credinţa este plăcută

lui Dumnezeu deoarece ea este cantitatea de risc cu care investim caracterul şi promisiunile

Lui. Cei ce se încred în Cristos speră că El este în stare să facă tot ce a promis (Romani 4:21).

Esenţa umblării în credinţă este acţionarea pe baza convingerii că numai Dumnezeu ştie ce

este cel mai bine pentru noi şi că numai El poate să realizeze acest bine suprem. Problema cu

credinţa este că ea urmează un sens contrar înclinaţiilor şi culturii omeneşti, fiindcă se bazează

pe invizibil şi pe incontrolabil. Putem să spunem cu buzele că numai Dumnezeu ştie ce este

cel mai bine pentru noi, dar în practică să fim înclinaţi să ne urmăm propriile puncte de

vedere, mai ales atunci când vremurile sunt dificile.

Riscurile credinţei Îi sunt plăcute lui Dumnezeu, fiindcă ele onorează cuvintele Lui în ciuda

aparenţelor ce arată contrariul. A. W. Tozer a exprimat astfel ideea aceasta în The Roots of

Righteousness [Rărăcinile neprihănirii]:

Creştinul autentic este în toate privinţele un ciudat. El simte dragoste supremă pentru Unul pe

care nu L-a văzut niciodată; vorbeşte în fiecare zi în mod familiar cu Cineva pe care nu Îl

poate vedea; se aşteaptă să meargă în cer în virtutea Altcuiva; se goleşte pe sine pentru a putea

fi plin; recunoaşte că a greşit ca să poată fi declarat drept; coboară pentru a putea fi înălţat;

Pagina 273 din 548

este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat atunci când este cel mai

sărac şi cel mai fericit atunci când se simte cel mai îndurerat. Moare ca să poată trăi; părăseşte

ca să poată avea, dă ca să poată păstra; vede ceea ce este invizibil; aude ceea ce este inaudibil;

şi ştie ceea ce depăşeşte orice cunoaştere.

Credinţa aceasta care Îi place lui Dumnezeu implică trei componente: cunoaşterea, încrederea

şi acţiunea.

Componenta 1: Cunoaşterea

Dacă nu cunoaştem adevărul, acesta nu ne poate face liberi. Credinţa, în sens biblic, nu se

bazează pe sentimentele şi pe opiniile noastre sau ale altora, ci pe autoritatea revelaţiei divine.

Fiindcă inima nu se poate bucura de ceea ce mintea respinge, este important să înţelegem că

credinţa biblică nu este un salt în întuneric, ci un pas în lumină. Credinţa se bazează pe fapte,

şi există răspunsuri credibile la barierele intelectuale care sunt ridicate adesea împotriva

creştinismului. De exemplu, cartea I’m Glad You Asked [Mă bucur că ai întrebat], pe care am

scris-o împreună cu Larry Moody, răspunde pe scurt la douăsprezece obiecţii importante

aduse împotriva creştinismului. Componenta cunoaşterii în credinţa noastră va fi îmbogăţită

când ne înnoim minţile cu adevărul lui Dumnezeu, iar acest lucru necesită disciplina unui timp

personal regulat pus deoparte pentru studiul Scripturilor.

Componenta 2: Încrederea

Credinţa este întotdeauna la fel de bună ca obiectul ei. Dacă obiectul e demn de încrederea

noastră, acesta ne va susţine chiar şi atunci când credinţa noastră este slabă. Când am fost în

seminar, unul dintre profesorii mei ne-a povestit despre bunicul lui, care a vrut să traverseze

râul Susquehanna îngheţat. El nu ştia cât de groasă e gheaţa, aşa că păşit cu prudenţă,

înaintând de-a buşilea, sprijinit în mâini şi în genunchi. Ajuns cam pe la mijlocul râului, a

auzit un zgomot puternic. Când a privit înapoi, s-a simţit ruşinat văzând o căruţă mare trasă de

cai în viteză pe lângă el pe gheaţă! Credinţa lui fusese slabă, dar obiectul ei era vrednic de

încredere. Când ne punem încrederea în Dumnezeu, putem fi siguri că El ne va trece în

siguranţă de partea cealaltă.

Pagina 274 din 548

Componenta 3: Acţiunea

Cunoaşterea şi încrederea sunt cel mai bine arătate în acţiune. Orice am spune, ceea ce facem

dezvăluie ceea ce inimile noastre cred cu adevărat. Credinţa în Cristos are proprietatea de a

creşte prin actele de ascultare, şi o credinţă ascultătoare duce la mai multă cunoaştere de

Dumnezeu. Aşadar există o relaţie de reciprocitate între cunoaştere şi acţiune ca părţi

componente ale credinţei; cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât vom vrea mai mult să-L

ascultăm, şi cu cât Îl ascultăm mai mult, cu atât Îl vom cunoaşte mai bine. Totul depinde de

obiectul credinţei şi al încrederii noastre. Dacă ne încredem în înţelepciunea noastră, mâinile

ne vor fi prea pline cu noi înşine ca să mai poată primi darurile lui Dumnezeu. Când ne

eliberăm mâinile renunţând la încrederea în noi înşine, la auto-îndreptăţire, la auto-

compătimire şi de alte păcate ale eului nostru, acestea vor fi suficient de goale ca să primească

viaţa lui Cristos în noi şi să o manifeste în faţa altora.

Nădejdea

Acum câţiva ani, am participat la înmormântarea uneia dintre cei mai extraordinare persoane

din câte am cunoscut. La câteva luni după ce Emily Meredith şi-a predat viaţa lui Cristos, ea a

fost diagnosticată cu o tumoare pe creier. În următorii cinci ani, curajul, iubirea, nădejdea şi

pacea de care a dat dovadă pot fi explicate numai prin puterea Duhului Sfânt în viaţa ei. În

ciuda chinurilor îndurate, nimeni nu a auzit-o plângându-se vreodată. Calitatea cristică a vieţii

ei a lăsat amintiri de neuitat în mii de oameni, şi la vârsta de douăzeci şi unu de ani ea

împlinise scopul pentru care a fost trimisă şi era pregătită să meargă acasă. Deşi familia ei

plânge plecarea ei la Domnul, durerea lor este atenuată de nădejdea neclintită în promisiunile

şi caracterul lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:13-18).

Nădejdea este un motivator biblic foarte puternic fiindcă este legată de promisiunea unui

câştig de termen lung. Am văzut ceva mai sus că între credinţă şi speranţă există o relaţie;

credinţa îşi asumă riscul angajării înaintea cunoaşterii şi speranţa ne dă motivul pentru

riscurile credinţei. Fiecare dintre credincioşii enumeraţi în Evrei 11 a înţeles că Dumnezeu îi

răsplăteşte pe cei care Îl caută şi au riscat vremelnicia ca să câştige veşnicia. Moise, de

exemplu, a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu în loc să se bucure de plăcerile

trecătoare ale păcatului, fiindcă a considerat că ocara lui Cristos aduce bogăţii mai mari decât

comorile Egiptului; aceasta, fiindcă a privit spre răsplata viitoare (Evrei 11:25-26).

Speranţa lumească ne spune să căutăm plăcerile trecătoare, dar speranţa biblică ne avertizează

să nu ne vindem aşa ieftin. Dumnezeu ne cheamă să ne dăruim pe noi înşine lucrurilor care

vor dăinui şi nu ne vor dezamăgi la sfârşit. Dacă ne concentrăm inimile asupra a ceea ce este

Pagina 275 din 548

veşnic, ne vom bucura şi de lucrurile vremelnice; dar dacă principalul nostru obiectiv este

temporalul, vom pierde nu numai eternitatea, ci şi temporalul.

În A Layman’s Guide to Applying the Bible [Ghidul laicului pentru aplicarea Bibliei], Walt

Henrichsen şi Gayle Jackson descriu patru feluri de oameni: cei care nu au nicio speranţă, cei

ce îşi spun speranţa în lucruri greşite, cei ce au o speranţă greşit definită şi cei ce au o speranţă

corectă.

Cei ce nu au nicio speranţă. Puţini oameni pot trăi multă vreme fără niciun fel de speranţă.

Venerabilul Bede a comparat existenţa umană fără înviere cu o pasăre care pătrunde din

întuneric prin fereastra puternic luminată a unei săli de bal, străbate fulgerător sala de bal şi

iese printr-o altă fereastră în întunericul nopţii. Dacă pământul acestea este tot ce există, viaţa

este un episod trecător; ea îşi bate joc de cele mai adânci aspiraţii şi dorinţe după mai mult

decât poate să ofere această planetă. Unii existenţialişti ne sfătuiesc să acceptăm ideea că viaţa

este lipsită de sens şi să trăim curajos în ciuda absurdităţii existenţei. Dar nimeni nu poate trăi

consecvent cu o filozofie atât de lipsită de speranţă.

Cei ce îşi pun speranţa în lucruri greşite. Aproape toţi oamenii pe care îi întâlnim trăiesc cu o

speranţă de un anumit fel, cu un motiv pentru care se scoală în fiecare dimineaţă şi îşi trăiesc

viaţa. Dar nu este prea greu ca să descoperim superficialitatea şi inadecvarea lucrurilor în care

cei mai mulţi oameni îşi pun speranţa şi încrederea. Când bărbaţii îşi întemeiază valoarea

personală şi împlinirea de sine în bani, putere şi poziţie socială, ei vor descoperi – aşa cum au

descoperit nenumăraţi alţii înaintea lor – că aceste lucruri îi vor dezamăgi. Când femeile îşi

pun speranţa în primul rând în familia lor, în avuţia lor sau în poziţia lor socială pentru

satisfacerea nevoii de siguranţă şi semnificaţie, ele vor fi dezamăgite.

Cei ce Îl cunosc pe Isus nu sunt imuni la problema speranţei în lucruri greşite. Cred că atâţia

oameni sunt în stare să înghită cămila veşniciei şi să strecoare ţânţarul vremelniciei din cauză

că acest pământ le pare foarte real, în timp ce eternitatea le pare vagă şi îndepărtată. Cu acest

mod de gândire, este nevoie de mai puţină credinţă să te încrezi în Cristos pentru viaţa de apoi

decât pentru viaţa de aici.

Cei ce au o speranţă greşit definită. Bob Hope a povestit odată o experienţă a lui, când

avionul în care se afla a fost lovit de un fulger. „Fă ceva religios!” a ţipat la el o doamnă

bătrână şi mărunţică de pe partea cealaltă a intervalului. „Am făcut! – i-a răspuns el – Am

strâns colecta.” Oamenii tind să facă lucruri religioase în situaţiile ce le ameninţă viaţa. Am

auzit mărturia unui om de afaceri din Atlanta în care a vorbit despre o experienţă pe care a

avut-o înainte de a-şi pune încrederea în Cristos. Stătea la hotelul Hilton din Las Vegas când

în clădire a izbucnit un incendiu. Crezând că va muri, a strigat la Dumnezeu ca să-l scape.

Pagina 276 din 548

Reflectând mai târziu la această experienţă terifiantă, el a remarcat: „Nu m-am rugat la

dumnezeul muncii, banilor, golfului sau familiei.” În vremurile de încercare şi de pericol, noi

clarificăm natura speranţei noastre (vezi Romani 5:3-5). Speranţa dezvoltată în vremurile

bune se dovedeşte adesea a fi o bază prea puţin credibilă, fiindcă e netestată. Dar Dumnezeu

foloseşte vremurile dificile şi câteva alternative la speranţa corectă ca să ne aducă în contact

cu speranţa care nu ne va amăgi.

Cei ce au o speranţă corectă. Singura bază solidă pentru speranţa noastră este caracterul

neschimbător al Dumnezeului viu. Când ne găsim adăpostul în Cristos, ne agăţăm de o

speranţă care este o ancoră pentru suflet şi care nu ne va dezamăgi, fiindcă este atât certă cât şi

neclinitită (Evrei 6:18-19; 1 Petru 2:6). Nădejdea aceasta biblică ne oferă stabilitate şi direcţie,

deoarece ne apropie de promisiunile lui Dumnezeu. Întrucât promisiunile lui Dumnezeu sunt o

extensie a caracterului Său, speranţa corectă este întemeiată în disponibilitatea noastră de a ne

încrede în El. Apostolul Pavel a pus în practică adevărul că „lucrurile care se văd sunt

trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:18). La fel, eroii credinţei

enunţaţi în Evei 11 am salutat de la distanţă promisiunile lui Dumnezeu şi au dorit o răsplată

care nu putea fi văzută cu ochii pământeşti. Credinţa lor era o încredere neclintită în lucrurile

nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd (Evrei 11:1).

Pavel şi-a dezvăluit dorinţa după desăvârşire în relaţia cu Cristos când le-a scris sfinţilor din

Filipi: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma

mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a

lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:13-14).

Apostolul a evitat mlaştina mulţumirii de sine prin înţelegerea vieţii spirituale ca un proces

care duce la creşterea şi adâncirea cunoaşterii lui Isus Cristos, Creatorul şi Susţinătorul tuturor

lucrurilor din cer şi de pe pământ, vizibile şi invizibile (Coloseni 1:16-17). În hotărârea minţii

sale („fac un singur lucru”), el s-a concentrat asupra scopului creşterii în asemănarea cu

Cristos.

Căile lumii acesteia ne împovărează cu o mulţime de îngrijorări şi „pofte ale altor lucruri”

(Marcu 4:19) care nu pot niciodată să astâmpere foamea spirituală a inimii omeneşti. Dar

Domnul nostru vrea să dăm deoparte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne ca

să putem alerga consecvent în cursa care ne stă înainte, aţintindu-ne în acelaşi timp ochii

asupra lui Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:1-2).

Pavel ne dezvăluie o disciplină care poate să ne revoluţioneze vieţile: „fac un singur lucru:

uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte.” A. W. Tozer a scirs că

Pagina 277 din 548

„trebuie să facem faţă zilei de azi ca adevăraţi copii ai zilei de mâine. Trebuie să înfruntăm

incertitudinile acestei lumi cu certitudinea lumii viitoare.”

Prea mulţi dintre noi lăsăm ca prezentul să fie dominat de regretele şi succesele trecutului.

Pavel a refuzat să permită ca trecutul să-i controleze prezentul. Dacă s-ar fi mulţumit cu

succesele lui în iudaism, ar fi fost înclinat să-şi pună încrederea în eforturile cărnii mai

degrabă decât în harul lui Cristos. Dacă ar fi continuat să se uite la eşecurile şi lipsurile lui, ar

fi fost paralizat de un sentiment de inadecvare şi descurajare.

Toţi am spus şi am făcut lucruri pe care am vrea să nu le fi făcut sau să le fi făcut altfel. În

măsuri diferite, toţi am cunoscut durerea abuzului şi respingerii. Deşi nu putem să schimbăm

trecutul, putem să schimbăm modul de înţelegere a trecutului, acceptând dragostea

necondiţionată a lui Cristos care ne binecuvântează cu iertare, vindecare şi restaurare.

Scripturile ne îndeamnă să depăşim robia din trecut prin trăirea în lumina viitorului la care am

fost chemaţi. Trecutul nu mai poate fi schimbat, dar vieţile noastre din prezent au o legătură

directă cu calitatea veşniciei noastre. Când învăţăm să ne vedem trecutul în lumina viitorului,

vedem că trecutul are relevanţă, dar viitorul reformează trecutul şi determină ceea ce suntem

în prezent. În felul acesta, evităm capcana frecventă a trăirii continue în negare sau tristeţe.

De aceea Pavel a adăugat: „aruncându-mă spre ce este înainte alerg spre ţintă, pentru premiul

chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” Avem aici metafora unui alergător care îşi

ţine în frâu trupul, cu hotărârea fermă de a câştiga alergarea. Viaţa apostolului a fost călăuzită

de un singur scop, care i-a modela toate activităţile. Ca un atlet angajat într-o cursă, a avut un

scop clar definit şi s-a disciplinat ca să-l poată atinge. Dar premiul pe care îl dorea el nu era o

cunună de lauri care se vestejeşte, ci răsplata chemării lui Dumnezeu în Cristos Isus. În altă

parte, el a scris că: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrînări.

Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta

pentru o cunună, care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro

alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt” (1 Corinteni 9:25-26; vezi şi

Fapte 20:24; 2 Timotei 4:7-8).

Dacă am avea acelaşi zel pentru umblarea cu Domnul ca pentru sporturile şi activităţile

noastre preferate, mulţi dintre noi am fi mult mai avansaţi în călătoria noastră spirituală. Este

nevoie de timp şi de disciplină ca să „să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”,

dar trebuie să recurgem la această disciplină în contextul unei speranţe transcendente şi al

dependenţei de Duhul lui Cristos, care locuieşte în noi şi ne ajută să alergăm în victoria Lui.

Astfel, semnificaţia prezentului este în mare măsură modelată de felul cum ne înţelegem

destinul. Două versuri deosebit de grăitoare din Iliada lui Homer par să conţină concepţia

Pagina 278 din 548

despre lume a mitologiei greceşti: „Zeii au ţesut viaţa nefericiţilor muritori aşa încât trăim în

nefericire, în timp ce zeii înşişi nu au niciun fel de suferinţe.” Trăim în nefericire şi moartea

pune capăt la toate – cu o asemenea perspectivă, nu este surprinzător că mulţi gânditori greci

şi-au căutat refugiul din absurditate în diferitele variaţii ale stoicismului şi epicurismului. Dar

pentru cel ce crede în Cristos, contextul ultim al sensului şi scopului îl reprezintă participarea

noastră în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Fiecare zi trăită în Cristos poate fi animată de o

spiritualitate escatologică a speranţei. Întrucât suntem nişte făpturi noi, nu ne mai definim prin

trecutul nostru scurt, ci prin viitorul nostru nesfârşit.

Dragostea

Evanghelia rezolvă în mod decisiv dubla problemă a vinovăţiei pentru trecut şi a neliniştii

pentru viitor. În Cristos, ne bucurăm de iertarea păcatelor (în trecut) şi de anticiparea cerului

(în viitor). De cele mai multe ori, noi ne oprim aici, dar Evanghelia nu se reduce doar la

iertare şi la viaţa veşnică; ea înseamnă şi puterea de manifestare vieţii Împărăţiei în prezent.

Darrell Bock a spus că Evanghelia este oferta lui Dumnezeu de a ne face oamenii pe care El

ne-a vrut dintotdeauna. Noi am fost eliberaţi, în Cristos, din robia trecutului şi de îngrijorarea

referitoare la viitor ca să putem fi liberi să ne bucurăm de libertatea trăirii pentru prilejurile

din prezent. Evanghelia nu este doar aspectul negativ al înfrânării de păcat, ci şi modalitatea

pozitivă a umblării cu Cristos, a iubirii şi slujirii oamenilor prin El.

Sângele lui Cristos a plătit pedeapsa pentru păcat, crucea lui Cristos biruieşte puterea

păcatului şi învierea noastră în Cristos va îndepărta prezenţa păcatului. Noi trăim între cruce şi

înviere, dar chiar şi acum viaţa înviată a lui Cristos ne împuterniceşte să trăim şi să iubim. Am

fost altoiţi în viaţa Domnului înviat, şi ca „părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4) viaţa

noastră este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Acest lucru face posibil să

existe o relaţie intimă între credinţă şi practică, între a fi şi a face, astfel încât ceea ce

Dumnezeu a făcut deja în viaţa noastră interioară să devină tot mai vizibil prin lucrarea Lui

transformatoare în viaţa noastră exterioară. În felul acesta, speranţa viitorului nostru glorios

poate fi încorporată de credinţă în relaţiile şi împrejurările noastre din prezent.

Viaţa în Cristos este viaţa lui Cristos în noi – însuşită în trecut, activă în prezent şi anticipată

în viitor. „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare

dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13). Dragostea este virtutea cea mai mare fiindcă ea

este aplicarea credinţei şi speranţei în relaţiile noastre din prezent (vezi Tabelul 21.1).

Pagina 279 din 548

Fiindcă viaţa veşnică este o calitate nouă şi permanentă a vieţii din noi care va dura etern,

calea transformării spirituale cu durerile şi bucuriile ei, cu eşecurile şi progresele ei, este un

proces de a face tot mai vizibilă această creaţie nouă.

CREDINŢA DRAGOSTEA NĂDEJDEA

Însuşită în

TRECUT

Activă în

PREZENT

Anticiparea

VIITORULUIIertare şi har

(Evanghelii le)

Dragoste şi comunitate

(Faptele Apostolilor)

Scop şi speranţă

(Epistole)

Mântuire Sfinţire Glorificare

Poziţională (eliberare de

pedeapsa păcatului)

Progresivă (eliberare de

sub puterea păcatului)

Finală (eliberare de

prezenţa păcatului)

Semnificaţie Satisfacţie Siguranţă

Privire în urmă Privire în interior Privire înainte

Istorie Istoria noastră Istoria Lui

Smerenie Ascultare Încredere

A cunoaşte A face A fi

Minte Voinţă Emoţii

Vedere Acţiune Aşteptare

Viaţă Dragoste Lumină

Tabel 21.1


În ce măsură trăieşti în viitor sau în trecut?

Care este diferenţa între conformarea la standardele superioare ale sfinţeniei şi un proces

care înaintează pas cu pas?

Ce înseamnă să creştin în har? Ce condiţii sunt favorabile pentru creşterea ta spirituală?

Ce a folosit Dumnezeu pentru a te forma pe cale?

Cum defineşti credinţa biblică?

Eşti nevoit să lupţi câteodată cu o speranţă greşit plasată sau greşit definită?

Cum poate viziunea biblică a credinţei, speranţei şi dragostei să te elibereze ca să poţi

trăi în prezent.

Pagina 280 din 548

Capitolul 22


A fi sau a face


Omul modern prea ocupat e tentat să ridice acţiunea mai presus de fiinţă. Acest capitol oferă

câteva sugestii care ne pot ajuta în strădania zilnică de a ne trăi viaţa înaintea Domnului. O

altă tentaţie este concentrarea mai mult asupra cauzelor decât asupra lui Cristos, şi astfel să

punem un accent mai mare pe lucrarea pentru Domnul decât pe intimitatea cu El. Capitolul se

încheie cu câteva sugestii pentru practicarea prezenţei lui Isus.


Să cunoaştem mai bine cum să scăpăm de problema unei vieţi prea ocupate.

Să înţelegem că este firească tentaţia de a pune în locul devoţiunii şi intimităţii cu

Dumnezeu slujirea şi lucrarea pentru El.

Să dobândim mai multă pricepere în practicarea prezenţei lui Isus.

Poate că ameninţarea cea mai mare în aplicarea acestor adevăruri despre procesul

spiritualităţii este viaţa prea ocupată, care îşi are originea în faptul că ne definim în termenii

faptelor şi ai realizărilor. Trăim într-o cultură orientată spre viitor care leagă timpul mai ales

de eficienţă şi de productivitate. Suntem mai înclinaţi ca oricând să folosim timpul pentru a

obţine rezultate decât pentru a dezvolta relaţii.

PROBLEMA VIEŢII PREA OCUPATE

Religia civilă a Americii se închină dumnezeului progresului şi ne inspiră să concurăm între

noi, să obţinem rezultate şi să câştigăm de dragul competiţiei, succesului şi câştigării. Pentru

mulţi oameni din lumea afacerilor viaţa este descrisă foarte sugestiv în termenii „dinamitării şi

înaintării”, „intrigii şi planificării”, „aplecării şi cufundării”, „alergării şi mitralierii”, „trântirii

uşilor şi dării din coate”, „mişcării şi clătinării”, „fentării şi înşelării”.

Filosoful Eric Hoffer a scris: „Suntem avertizaţi să nu pierdem vremea, dar suntem crescuţi ca

să ne pierdem viaţa.” Acest adevăr este evident în tragedia multor oameni care în prima

Pagina 281 din 548

jumătate a vieţii lor îşi distrug sănătatea ca să obţină bogăţie şi în a doua jumătate îşi

cheltuiesc bogăţia ca să obţină sănătatea.

Asociatul meu Len Sykes vorbeşte despre o viaţă prea ocupată în cinci domenii:

În familie: Ratăm prilejurile de relaţionare atunci când suntem excesiv de ocupaţi cu tot felul

de activităţi. Să facem un inventar al timpului petrecut în faţa televizorului, cu lecţiile şi

activităţile sportive ale copiilor, în şedinţe sau la computer, şi să vedem cum am putea reduce

timpul dedicat unora dintre ele. Deuteronomul 6:5-7 îi îndeamnă pe părinţi să Îl cunoască şi să

Îl iubească pe Dumnezeu, şi de asemenea să-i înveţe pe copiii lor despre El „când vei fi acasă,

când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula”. Dumnezeu vrea ca familia

să fie un sanctuar pentru dezvoltarea spirituală şi personală într-un cadru relaţional

caracterizat prin dragoste şi acceptare. Acest lucru necesită un proces continuu implicând timp

petrecut împreună atât spontan cât şi formal.

La serviciu. Greşeala de a ne căuta siguranţa şi semnificaţia mai degrabă la serviciu decât în

Dumnezeu, cuplată cu presiunea dobândirii a tot mai multe bogăţii ale acestei lumi, ne împing

spre idolatrizarea lucrurilor materiale şi a activităţii continue. Nu avem suficient timp ca să

cultivăm o relaţie de calitate cu Dumnezeu, cu soţul sau soţia şi cu copiii, căci lucrăm prea

mult şi prea din greu. Gordon Dahl a spus: „Americanii din clasa de mijloc tind să se închine

muncii lor, să lucreze în timp ce se joacă şi să se joace în timp ce se închină.”

În recreaţie. Costurile ridicate ale activităţilor recreative şi vacanţelor pot să ne devitalizeze şi

să ne împiedice să ne bucurăm de refacerea personală şi a relaţiilor noastre. Principiul sabatic

de refacere printr-un timp dedicat trăirii pur şi simplu oferă un ritm echilibrat de muncă-

odihnă.

În activitatea şi lucrarea bisericească. Aceasta poate deveni o altă sferă de muncă frenetică şi

de frustrare, mai ales când lucrăm şi ne asumăm responsabilităţi ca să plăcem oamenilor şi să

le satisfacem aşteptările. Nu orice nevoie şi cerere de îndeplinire a unei lucrări reprezintă o

chemare din partea lui Dumnezeu.

În umblarea noastră cu Dumnezeu. Activitatea excesivă ne privează de timpul necesar pentru

cultivarea intimităţii cu Dumnezeu. Adesea suntem înclinaţi să ne definim relaţia cu

Dumnezeu în termenii facerii unor lucruri şi nu în termenii timpului petrecut în părtăşie cu El.

Câteva sugestii care vor îmbunătăţi procesul umblării noastre zilnice cu Domnul.

La fel ca Isus, trebuie să dezvolţi un sentiment clar al misiunii tale, pentru a putea să-ţi

investeşti timpul ţinând seama de chemarea lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să-ţi

Pagina 282 din 548

cunoşti limitele, ca să-ţi pui deoparte timp de părtăşie cu Tatăl pentru refacerea

resurselor tale interioare. Există multe lucruri bune pe care le-ai putea face, dar binele

poate deveni duşmanul mai binelui.

Eliberează-te din robia opiniilor, planurilor şi aşteptărilor altora. Învaţă să refuzi

invitaţiile şi cererile care te-ar putea flata, însă au potenţialul să-ţi epuizeze timpul şi

energia.

Caută un echilibru între odihnă şi muncă, încărcându-ţi şi descărcându-ţi bateriile, între

profunzime şi extindere, între interior şi exterior, între meditaţie şi acţiune, între gândire

şi aplicaţie, între mulţumire şi realizare.

Întreabă-te cât este destul. Dorinţele nelimitate ucid mulţumirea şi ne fac să lucrăm şi

mai frenetic.

Împotriveşte-te ispitei de a îngădui ca munca să invadeze odihna.

Caută modalităţi de a-ţi reduce angajamentele, ca să nu îţi îndeplineşti superficial

numeroasele însărcinări, în loc să faci o muncă excelentă în doar câteva dintre ele.

Există o tensiune între dorinţa de a-I plăcea lui Dumnezeu şi aceea de a căuta succesul,

şi vom fi tentaţi să rezolvăm această tensiune dând o poleială spirituală căutării noastre

după succes. Este mai bine să urmărim excelenţa în ceea ce facem pentru slava lui

Dumnezeu (1 Corinteni 10:31) decât succesul şi să fim onoraţi de oameni.

Înţelege că odihna necesită credinţă, fiindcă pare neproductivă din punctul de vedere al

lumii. Fiindcă nu poţi măsura roadele timpului petrecut în cultivarea relaţiilor tale cu

Dumnezeu şi cu oamenii, este riscant să investeşti o cantitate semnificativă de timp în

aceste moduri.

Planifică în avans lucrurile importante care ar putea să fie eliminate în vălmăşagul

activităţilor zilnice. Dacă nu înveţi să faci ca lucrurile urgente să urmeze după lucrurile

importante, lucrurile importante vor fi copleşite de cele urgente.

Fii conştient de tendinţa oamenilor de a evita să se cerceteze onest în prezenţa lui

Dumnezeu. Mulţi caută diversiunile, distracţiile şi să fie tot timpul ocupaţi pentru a evita

această cercetare.

Învaţă să trăieşti clipă de clipă şi să nu fii foarte acaparat de planurile pe termen lung.

„Treaba cea mai importantă în viaţă este nu să desluşim ce se întrezăreşte vag la

distanţă, ci să facem ceea ce vedem clar în imediata noastră apropiere” (Thomas

Carlyle).

Înţelege distincţia dintre chronos (evenimentele cronologice, de fiecare zi) şi kairos

(ocaziile şi evenimentele speciale). Încearcă să fii disponibil pentru a beneficia din plin

Pagina 283 din 548

de ocaziile, sau momentele kairos, pe care Dumnezeu ţi le oferă în providenţa Lui

(Efeseni 5:16; Coloseni 4:5), fiindcă s-ar putea ca lucrul cel mai semnificativ pe care îl

faci în cursul unei zile să nu fie înscris în calendarul tău zilnic. Fii pregătit „la timp şi ne

la timp” (2 Timotei 4:2) ca să răscumperi momentele speciale pe care Dumnezeu ţi le

scoate în cale. Caută să planifici timpul suficient de lejer pentru a putea cultiva relaţiile,

nu foarte strâns ca să obţii rezultate.

Oriunde ai fi, fii acolo total. Trăieşte din plin orice situaţie despre care crezi că este voia

lui Dumnezeu” (Jim Elliott).

CAUZE SAU CRISTOS

Toţi avem o foame înnăscută după siguranţă, semnificaţie şi satisfacţie, dar lumea ne învaţă să

le căutăm în locurile greşite. Nu ar trebui să ne surprindă deci că visurile şi scopurile

promovate de cultura noastră au infectat şi modul în care abordăm viaţa spirituală. Există cărţi

creştine, seminare şi biserici care au botezat agenda media a concentrării asupra sinelui,

succesului şi ambiţiei, dându-i o poleială de spiritualitate. Mulţi credincioşi sunt încurajaţi să

se concentreze asupra unor scopuri care în realitate îi îndepărtează de Cristos. Prin contrast,

Scriptura ne învaţă că nu putem să ne găsim semnificaţia în noi înşine, ci în chemarea de a-L

cunoaşte pe Dumnezeu.

Intimitate sau activitate

Orice peşte mort poate să plutească în direcţia curentului, dar pentru a înota împotriva

curentului vremurilor noastre este necesar să fim vii din punct de vedere spiritual. Viaţa

adevărată în Cristos aşa cum se găseşte ea descrisă în Noul Testament este contraculturală.

Lumea ne defineşte după ceea ce facem, dar Cuvântul ne spune cine suntem în Cristos şi ne

cere să ne exprimăm noua identitate în ceea ce facem. A fi şi a face sunt inter-relaţionate, dar

ordinea biblică este critică: ceea ce facem trebuie să urmeze după ceea ce suntem, nu invers.

În caz contrar, valoarea şi identitatea noastră sunt determinate de fapte şi de realizări, astfel că

atunci când încetăm să mai avem realizări, nu mai suntem valoroşi. Când oamenii răspund la

întrebarea: „Cine eşti?” prin ceea ce fac, lumea vrea să ştie: „Şi ce ai făcut în ultima vreme?”

În Cristos avem o bază sigură şi stabilă pentru valoare şi demnitate, fiindcă acestea sunt

întemeiate pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi în noi. Când am fost recreaţi şi

încorporaţi în viaţa glorificată a lui Cristos înălţat, Dumnezeu a pătruns până la rădăcinile

fiinţei noastre şi ne-a dat o natură nouă. De aceea, a fi trebuie să aibă prioritate asupra lui a

face. Această inter-relaţionare echilibrată ar fi pierdută dacă am deconecta pe a fi de a face.

Pagina 284 din 548

Prietenul meu Skip Kazmarek avertizează împotriva acestei disjuncţii şi o ilustrează printr-o

bandă desenată înfăţişând un om întins pe o canapea, cu un Psiholog Gangster (potrivit

diplomei de pe perete) lângă el. Psihologul spune: „Ei bine, faptul că furi, ucizi şi violezi nu

înseamnă că eşti o persoană rea.” Dar noi nu suntem entităţi disjunse, deconectate, separate.

Mintea, trupul şi spiritul există într-un întreg agregat. Modul cum acţionăm afectează modul

cum gândim, şi modul cum gândim afectează relaţia noastră cu Dumnezeu. Uneori credem că

suntem într-un anumit fel, deşi continuăm să acţionăm exact invers, dar această gândire este

una periculoasă.

Acţiunea exterioară trebuie să derive din realitatea interioară, şi acest lucru necesită o

alternare între solitudine şi angajare, refacere şi exerciţiu, intimitate cu Cristos şi activitate în

lume. Viaţa lui Isus ilustrează acest tipar de căutare a părtăşiei cu Tatăl (Luca 5:16; Marcu

1:35; 6:31) pentru a avea puterea interioară de a face faţă presiunilor exterioare ce s-au

exercitat asupra Lui din partea prietenilor şi vrăjmaşilor Săi. Oamenii care lucrează şi slujesc

fără o refacere adecvată prin rugăciune şi meditaţie nu au resursele interioare pentru a

manifesta roadele Duhului într-o lume plină de stres. În momentele de linişte ale vieţii

devoţionale, dobândim perspectiva şi puterea de care avem nevoie pentru a face faţă cu

caracter şi curaj cerinţelor zilnice (vezi Tabelul 22.1) „În linişte şi odihnă va fi mântuirea

voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră” (Isaia 30:15).

A FI A FACEIntimitatea cu Cristos Activitate în lume

Solitudine Angajare

Rămânere Slujire

Interior Exterior

Chemare relaţională Chemarea la dominare

Chemare Caracter

Invizibil Vizibil

Viaţă adevărată Viaţă reflectată

Refacerea energiei spirituale Exercitarea energiei spirituale

Perspectivă Practică

Odihnă Lucrare

Tabel 22.1

În Tabelul 22.1, viaţa adevărată (coloana din stânga) trebuie să energizeze viaţa reflectată

(coloana din dreapta). Problema este că de obicei oamenii abordează viaţa spirituală în

termenii coloanei din dreapta, presupunând că acţiunile şi slujirea lor îi va duce la intimitate în

relaţia lor cu Dumnezeu. Deşi porunca cea mai mare ne îndeamnă să Îl iubim pe Domnul

Pagina 285 din 548

Dumnezeul nostru cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea (Marcu

12:30), noi tindem să inversăm ordinea, crezând că putem să mergem dinspre exterior spre

interior, nu invers. În loc ca lucrarea să pornească de la relaţia noastră cu Dumnezeu, mulţi

oameni consideră că lucrarea va determina relaţia lor cu Dumnezeu.

Nesfârşitele probleme ale perfecţionismului şi legalismului îşi au originea în această concepţie

despre viaţa spirituală ca o serie de îndatoriri şi sarcini care trebuie îndeplinite. Legalismul

este o boală spirituală care a afectat biserica încă de la începuturile ei. Nu îmi amintesc să fi

întâlnit vreun creştin legalist care să se caracterizeze printr-o bucurie adâncă. Această fiindcă

legaliştii încearcă să realizeze ceva prin eforturile lor, să se conformeze unui standard de

performanţă impus din afară, în speranţa că acest lucru le va câştiga meritul în ochii lui

Dumnezeu şi ai altora, ceea ce produce nesiguranţă, frustrare, negare şi eşec din mai multe

motive:

Scripturile ne spun că nu putem face nimic ca să ne câştigăm favoarea înaintea lui

Dumnezeu, fiindcă toate eforturile noastre nu sunt pe măsura caracterului şi dreptăţii

Lui (Romani 3:23; Tit 3:5-7).

Aşa cum niciuna dintre acţiunile noastre nu poate să-L facă pe Dumnezeu să ne iubească

mai mult, este la fel de adevărat că nimic din ceea ce gândim, spunem sau facem nu Îl

poate determina pe Dumnezeu să ne iubească mai puţin (Romani 5:6-10).

Creşterea spirituală este realizată prin viaţa lui Cristos în noi, nu prin propriile noastre

încercări de a crea viaţa. Noi avem responsabilitatea să umblăm în puterea Duhului şi nu

în dependenţă de trup (Galateni 2:20; 5:16-25).

Viaţa creştină trebuie să se concentreze nu asupra faptelor şi acţiunilor, ci asupra

relaţiilor; ea se înrădăcinează nu într-un rezultat, ci într-o Persoană. De asemenea,

înseamnă a rămâne în Cristos Isus (Ioan 15:1-10) mai degrabă decât a împlini un set de

formule religioase.

Noul Testament ne învaţă că credincioşia faţă de Cristos a înlocuit devotamentul faţă de un

cod (Romani 7:3-4), dar omul tinde să-L evite pe Dumnezeu prin intermediul unor substitute

religioase. Mulţi oameni nu înţeleg că în timp ce intimitatea cu Cristos duce la sfinţenie,

încercările de a fi sfânt nu duce în mod necesar la intimitate. Sfinţirea este generată nu de

comportamentul moral ci de harul relaţiei cu Cristos. Dacă nu înţelegem acest lucru, vom fi

motivaţi de diferite cauze, nu chemaţi de Cristos, şi activitatea va avea prioritate în faţa

intimităţii. Oamenii motivaţi de cauze îşi epuizează în cele din urmă rezervele de energie.

Pagina 286 din 548

„Dacă sunt devotat numai cauzei omenirii, voi ajunge repede epuizat şi voi ajunge în situaţia

în care dragostea mea se va poticni; dar dacă Îl iubesc pe Isus Cristos în mod personal şi cu

toată pasiunea, voi putea sluji omenirea, chiar dacă oamenii mă tratează ca pe un preş”

(Oswald Chambers).

Iosua şi Ioas

Viaţa lui Iosua şi a lui Ioas ilustrează pregnant contrastul dintre a fi chemat şi a fi motivat.

Patru scene din viaţa lui Iosua surprind inima acestui bărbat credincios. În prima scenă, Iosua

este prezent împreună cu Moise la cortul întâlnirii. Când Moise intra în cort, stâlpul de nor

cobora şi se oprea la intrarea în cort şi Domnul vorbea cu Moise (Exodul 33:7-10). Cheia

vieţii lui Iosua este revelată în Exodul 33:11: „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum

vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor,

Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul cortului.” Iosua rămânea în cortul întâlnirii

fiindcă era pasionat să-L cunoască şi să fie împreună cu Dumnezeu. Această cunoaştere

personală a lui Dumnezeu l-a ajutat în a doua scenă, când el şi Caleb s-au numărat printre cele

douăsprezece iscoade care au fost trimise în Cades ca să vadă ţara Canaanului (Numeri 13-

14). Deşi toţi cei doisprezece au văzut aceleaşi lucruri, zece dintre ei au interpretat ceea ce au

văzut din perspectivă omenească şi au fost copleşiţi de mărimea şi mulţimea vrăjmaşilor.

Numai Iosua şi Caleb au văzut vrăjmaşii din perspectivă divină şi au încurajat poporul să se

încreadă în Domnul: „Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii

din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă

temeţi de ei!” (Numeri 14:9). Din nefericire, poporul a crezut în concluziile bazate pe teamă

ale majorităţii iscoadelor şi israeliţii au fost pedepsiţi să rătăcească prin pustie, literalmente

ucigând timpul timp de patruzeci de ani, până când generaţia exodului a pierit în deşert.

În a treia scenă, Domnul îl pregăteşte pe Iosua să conducă generaţia nouă de evrei în ţara

Canaanului. În Iosua 1:1-9, Domnul îl încurajează să fie un bărbat curajos şi să asculte de

Cuvânt, cugetând la el zi şi noapte. Fiindcă Îl cunoştea şi Îl iubea pe Dumnezeu şi îşi înnoia

mintea din cartea legii lui Dumnezeu, Iosua a sfârşit bine. În a patra scenă, Iosua aflat aproape

de sfârşitul călătoriei sale pe acest pământ, adună poporul lui Israel şi îl îndeamnă să-L

slujească numai pe Dumnezeu şi să renunţe la orice formă de idolatrie. El îşi încheie îndemnul

cu aceste cuvinte celebre: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua

24:15). Bob Warren spune în scrisoarea lui intitulată „Gânduri de pe deal”: „Fiindcă [Iosua] a

petrecut mai mult timp ca prieten al lui Dumnezeu decât ca prieten al altora, el a evitat

capcana de a deveni rob al activităţii neproductive. Dar fiindcă a înţeles necesitatea intimităţii

Pagina 287 din 548

mai presus de activitate, activitatea lui a fost energizată dincolo de orice şi-ar fi putut imagina

vreodată.”

Prin contrast, regele Ioas (2 Cronici 22:10-24:27) a început bine, dar a sfârşit prost. El era

singurul vlăstar regal din casa lui Iuda care a scăpat din complotul ucigaş al lui Atalia pentru a

pune mâna pe tron. După ce Ioas a fost protejat şi crescut în templu de preotul Iehoiada, Atalia

a fost ucis şi Ioas, în vârstă de şapte ani, a devenit regele lui Iuda. „Ioas a făcut ce este bine

înaintea Domnului în tot timpul vieţii preotului Iehoiada” (24:2) şi a susţinut proiectul

restaurării templului din Ierusalim. Dar când Iehodia a murit, Iosia a ascultat sfaturile

nechibzuite, a abandonat Casa Domnului şi s-a dedat la idolatrie. Ba chiar l-a ucis pe fiul lui

Iehodia atunci când acesta l-a mustrat pe Ioas fiindcă L-a părăsit pe Dumnezeu.

Ioas a fost implicat în activităţi religioase (proiectul de restaurare a templului), dar nu a

dezvoltat niciodată o relaţie cu Dumnezeul lui Iehodia. El a fost motivat de cauze, dar a evitat

chemarea mai importantă de a-L cunoaşte pe Domnul. Fiindcă activitatea religioasă din

tinereţea lui nu a fost niciodată energizată de intimitatea cu Domnul, la sfârşit a eşuat

mizerabil.

Este mai uşor să te preocupi de cauzele bune decât să-L cunoşti pe Cristos. Oswald Chambers

a spus în Ce am mai bun pentru Cel Preaînalt: „Fereşte-te de orice concurează cu loialitatea

faţă de Isus Cristos… Cel mai mare concurent la închinarea înaintea lui Isus este slujirea

Lui… Noi numim slujire lucrările creştine pe care le facem; dar Isus Cristos numeşte slujire

ceea ce suntem pentru El, nu ceea ce facem pentru El… Singurul scop al chemării lui

Dumnezeu este mulţumirea Lui, nu să facem ceva pentru El.” Principalul nostru scop este nu

să facem ceva pentru Cristos ci să-L cunoaştem; activităţile şi abilităţile noastre sunt inutile

Împărăţiei dacă nu sunt energizate de El, şi acest lucru nu se va întâmpla dacă ele dobândesc

întâietate faţă de intimitatea cu El. Obosim repede atunci când ne angajăm în mai multă

lucrare publică decât putem acoperi cu creşterea noastră personală.

Nici chiar cele mai lăudabile cauze – creşterea unor copii evlavioşi, construirea unei companii

pentru Cristos, cunoaşterea Scripturilor, aducerea oamenilor la Domnul, lucrarea de

ucenicizare – nu ne vor susţine dacă nu cultivăm o relaţie personală cu Isus. Mulţi credincioşi

cad în capcana strădaniei de a atinge anumite obiective care sunt inferioare scopului de a-L

cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se bucura de El. Când acest lucru se întâmplă, încercăm să

facem lucrarea lui Dumnezeu prin puterea noastră şi să intrăm în vârtejul activităţilor

exterioare fără să avem o viaţă interioară.

Este crucial pentru noi să ne formăm obiceiul unui timp special cu Domnul, alegând un loc şi

un timp unde să putem fi singuri cu El, aşa încât să ne refacem pasiunea pentru Cristos şi

Pagina 288 din 548

intimitatea cu El. Dacă facem acest lucru, slujirea va decurge din trăirea noastră cu El, iar

activităţile şi abilităţile vor fi animate de dependenţa de puterea Lui în noi. Restaurarea şi

înnoirea sunt importante mai ales după perioadele de activitate intensă. Când căutăm şi

preţuim voia şi chemarea lui Dumnezeu, cunoaşterea noastră personală despre El

(cunoaşterea) ne modelează caracterul (fiinţa) şi comportamentul (faptele). Deşi suntem mai

înclinaţi să Îl urmăm pe Isus prin slujire decât în solitudine, timpul pe care îl petrecem în

„locuri pustii” cu El (Marcu 1:35; 6:31) va energiza lucrarea pe care o facem.

PRACTICAREA PREZENŢEI LUI

Părtăşia noastră cu Isus nu trebuie să se limiteze la locurile pustii; putem să avem părtăşie cu

El chiar şi în timpul activităţilor noastre zilnice. Rugăciunea personală constă în rugăciunea

mentală (meditaţie şi contemplaţie, despre care am discutat deja în capitolul despre

spiritualitatea devoţională), conversaţia (rugăciunea conversaţională cu Dumnezeu, despre

care am discutat în capitolul despre spiritualitatea disciplinată) şi rugăciunea-reculegere

(practicarea prezenţei lui Dumnezeu). Această reculegere înaintea lui Dumnezeu poate să fie

habituală sau punctuală. Reculegerea habituală este analogă cu dragostea unui bărbat sau a

unei femei pentru soţia sau soţul său sau pentru copii şi nu necesită o conştientizare continuă.

Aşa cum ne dezvoltăm identitatea habituală de soţ, soţie sau părinte, tot aşa putem cere harul

ca să dezvoltăm o stare habituală a minţii ca urmaşi ai lui Isus Cristos. Reculegerea punctuală

înseamnă întoarcerea spre Dumnezeu în momente regulate de-a lungul unei zile. Acest fel de

reculegere este mai apropiată de ceea ce au căutat Fratele Laurenţiu, Frank Lauerbach şi

Thomas Kelly prin conştientizarea tot mai puternică a prezenţei lui Dumnezeu în activităţile

cotidiene.

Să remarcăm imaginile procesului din Scriptură care subliniază conştientizarea continuă a

prezenţei lui Dumnezeu: Rămâneţi în Isus şi cuvintele Lui să rămână în voi (Ioan 15:4-7);

umblaţi după lucrurile Duhului (Romani 8:5-6); umblaţi cârmuiţi de Duhul (Galateni 5:16,

25); să umblaţi după lucrurile de sus, unde şede Cristos (Coloseni 3:1-2); Bucuraţi-vă

întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile (1

Tesaloniceni 5:16-18); alergaţi cu stăruinţă în alergarea care vă stă înainte şi uitaţi-vă ţintă la

Isus (Evrei 12:1-2). Viaţa spirituală nu este un produs măsurabil, ci un proces dinamic.

Pagina 289 din 548

Poţi practica prezenţa lui Dumnezeu în următoarele moduri:

Trimite „rugăciuni fulgerătoare” în diferite momente pe parcursul unei zile. Acestea

sunt rugăciuni scurte sau note mentale ce recunosc prezenţa lui Dumnezeu sau îi zidesc pe

alţii. Ele pot fi rostite în timp ce mergi, şezi la masă, conduci maşina, aştepţi, asculţi etc.

Încearcă să spui aceeaşi rugăciune scurtă pe tot parcursul unei zile, ca de exemplu

Rugăciunea adresată de tâlhar Domnului Isus („Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu,

ai milă de mine, păcătosul.”) sau o altă rugăciune scurtă („Te iubesc, Doamne”; „Îţi

mulţumesc pentru toate lucrurile”; „Prin harul Tău, Doamne”; „Mulţumesc, Doamne Isuse”).

Roagă-te şi lucrează (ora et labora). Fă-ţi munca având urechile ciulite la vocea lui

Dumnezeu. Când îmbini rugăciunea cu acţiunea, chiar şi sarcinile triviale pot fi spiritualizate

printr-o orientare divină. Invită-L pe Domnul să anime lucrarea ta, pentru ca obişnuitul să fie

transpus în etern.

Trăieşte-ţi viaţa sub ochii unei singure Persoane; trăieşte coram deo (înaintea inimii lui

Dumnezeu). Caută mai degrabă obscuritatea şi anonimitatea decât laudele publice, dorind să-I

placi lui Dumnezeu şi nu să impresionezi oamenii.

Cere-I lui Isus să energizeze activităţile tale şi cultivă o atitudine de dependenţă faţă de

El, chiar şi în domeniile pe care le cunoşti şi în care ai competenţe.

Monitorizează ispitele încă din prima clipă în care apar (pofta firii pământeşti, pofta

ochilor, lăudăroşia vieţii) şi transformă aceste momente în ocazii pentru a-ţi îndrepta privirea

spre Isus. Nu învingem păcatul încercând să-l evităm, ci concentrându-ne asupra lui Isus.

Fă experienţe în rugăciune. De exemplu, încearcă să te rogi pentru străinii pe care îi

vezi în timp ce mergi sau aştepţi pe stradă. Cere-I lui Dumnezeu să-ţi călăuzească rugăciunile

şi ascultă îndemnurile Lui. Treci dincolo de preocupările tale şi devino un canal pentru harul

şi mila lui Dumnezeu către alţii.

Cultivă un ochi atent la frumuseţea lui Dumnezeu şi a lucrării Lui în natură atunci

când eşti sau conduci în mijlocul naturii: plante, flori, păsări, copaci, vântul, norii, culoarea

cerului şi aşa mai departe. Învaţă să savurezi minunăţiile ordinii create, căci acestea indică

dincolo de ele însele, la prezenţa Creatorului şi la măreţia minţii Lui.

Transformă plăcerile acestei lumi (timpul petrecut cu prietenii apropiaţi, muzica şi

mâncarea bună) în surse de adorare a Aceluia care le-a făcut posibile. Cultivă un sentiment de

recunoştinţă pentru binele din viaţă şi pentru îndurările lui Dumnezeu care de multe ori sunt

trecute cu vederea.

Cere harul să vezi fiecare persoană pe care o întâlneşti şi fiecare împrejurare cu care te

confrunţi pe parcursul zilei ca pe un dar din partea lui Dumnezeu. Indiferent dacă experienţele

Pagina 290 din 548

prin care treci sunt amare sau dulci, recunoaşte că ele vin din mâna Lui cu un scop. Caută

sacrul în toate lucrurile şi observă-i pe cei pe care nimeni nu-i iubeşte şi pe cei ce sunt de

regulă neglijaţi. Nu uita că surplusul de har din viaţa noastră există cu un scop.

Fiindcă tindem să trăim mai degrabă în viitor, încearcă din când în când să faci

exerciţii de oprire a timpului, concentrându-te asupra prezentului şi bucurându-te de el.

Conştientizează faptul că Isus este cu tine şi în tine chiar în această clipă şi mulţumeşte-I că nu

te lasă şi nu te părăseşte niciodată, nici măcar în cele mai mărunte lucruri (Deuteronomul

31:6; Evrei 13:5).

Intimitatea şi activitatea, solitudinea şi angajarea, interiorul şi exteriorul, chemarea şi

characterul, odihna şi munca – toate sunt importante. O viaţă echilibrată între a fi şi a face

alimentează restaurarea şi aplicaţia.

ÎNTREBĂRI PENTRU APLICAŢIA PERSONALĂ

Ce măsuri practice poţi să iei pentru a reduce problema vieţii tale prea aglomerate?

De ce oamenii sunt atraşi în mod natural mai degrabă spre cauzele în numele lui Cristos

decât spre Cristos Însuşi? Te-ai confruntat cu această problemă? În ce fel?

Cum ai putea să preţuieşti mai mult intimitatea cu Isus? De ce obişnuim să punem

activitatea pentru Domnul în locul cunoaşterii Lui sau să facem confuzie între acestea

două?

Ce ai putea face pentru a îmbogăţi practicarea prezenţei lui Cristos în viaţa ta?

Pagina 291 din 548

Capitolul 23


Încredere, recunoştinţă şi mulţumire


Spiritualitatea procesuală pune accentul pe formarea spirituală care porneşte dinspre interior

spre exterior, şi nu invers. Renunţarea la control şi la dorinţa de a obţine rezultate şi cultivarea

unei inimi pline de recunoştinţă (pentru izbăvirea lui Dumnezeu din trecut, pentru binefacerile

din prezent şi pentru promisiunile referitoare la viitor) sunt de asemenea relevante pentru

trăirea în prezent. Capitolul acesta se încheie cu secretul mulţumirii, care se referă la

întrebarea cine determină – eu sau Cristos – conţinutul (de ex., bani, familie, împrejurări)

vieţilor noastre.


Să înţelegem sfinţenia unei noi calităţi a vieţii care se revarsă progresiv dinspre

interior spre exterior.

Să vrem tot mai mult să ne încredem în Dumnezeu, renunţând la control şi la dorinţa

de a obţine rezultate.

Să ştim mai bine cum să cultivăm o inimă mulţumitoare.

Să înţelegem mai bine problemele ce ţin de mulţumirea în viaţă.

Cultura noastră ne învaţă că oamenii sunt în esenţă buni şi că problemele lor interioare sunt

rezultatul împrejurărilor exterioare. Dar Isus ne-a învăţat că niciun program care porneşte

dinspre exterior spre interior nu poate să îndrepte condiţia omului, fiindcă problemele noastre

fundamentale îşi au rădăcina în interior (Marcu 7:20-23). Nu vom putea obţine niciodată

sfinţenia acţionând noi înşine pentru a ne aduce la un nou mod de a fi. Dimpotrivă, sfinţenia

este un dar pe care Dumnezeu, în bunătatea Lui, îl implantează în interiorul celor care cred în

Cristos. Întreaga sfinţenie este sfinţenia lui Dumnezeu în noi – viaţa lui Cristos care locuieşte

în noi. Astfel, procesul sfinţirii e difuzarea treptată a acestei vieţi dinspre interior (a fi) spre

exterior (a face), astfel încât să devenim în acţiune ceea ce suntem în esenţă. Eforturile noastre

oglindesc fidel ceea ce este în noi, astfel că atunci când suntem dominaţi de firea pământească

Pagina 292 din 548

facem faptele firii pământeşti, iar când umblăm călăuziţi de Duhul aducem roadele Duhului

(Galateni 5:16-26).

UN PROCES DINSPRE INTERIOR SPRE EXTERIOR

Sfinţenia este o nouă calitate a vieţii care se revarsă progresiv dinspre interior spre exterior. J.

I. Packer subliniază în Keep in Step with the Spirit, [Ţine pasul cu Duhul] că natura sfinţeniei

este transformarea prin consacrare; contextul sfinţeniei este îndreptăţirea prin Isus Cristos;

rădăcina sfinţeniei este răstignirea şi învierea împreună cu Isus Cristos; agentul sfinţeniei este

Duhul Sfânt; experienţa sfinţeniei este una a conflictului; legea sfinţeniei este legea revelată a

lui Dumnezeu; şi esenţa sfinţeniei este duhul dragostei. Când Îl cunoaştem pe Isus suntem

destinaţi cerului, fiindcă El a implantat deja viaţa cerească în noi. Procesul dinspre interior

spre exterior al vieţii spirituale este îndeplinirea treptată a dreptăţii Împărăţiei. Acest lucru

implică o sinergie divin-umană între dependenţă şi disciplină, astfel încât puterea Duhului să

Se manifeste prin formarea unor obiceiuri sfinte. Augustin a spus: „Fără Dumnezeu, noi nu

putem; fără noi, Dumnezeu nu vrea.” Harul disciplinat şi disciplina harului merg împreună în

aşa fel încât sfinţenia pe care ne-o dă Dumnezeu se exprimă prin fapte ale ascultării. Formarea

spirituală nu înseamnă pasivitate totală sau efort moral fără ajutor, ci o deschidere tot mai

mare la iniţiativele pline de har ale lui Dumnezeu. Obiceiurile sfinte ale cufundării în

Scriptură, recunoaşterii lui Dumnezeu în toate lucrurile şi ascultării informate de Cuvânt ne

fac mai receptivi la influxul de har şi ne purifică aspiraţiile şi faptele.

„Prea iubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu” (1 Ioan

3:21). Este înţelept să-ţi faci obiceiul să-L inviţi pe Dumnezeu ca să-ţi cerceteze inima şi să-ţi

dezvăluie „căile rele” (Psalmul 139:23-24) din tine. Atenţia susţinută acordată inimii, izvorul

faptelor, este esenţială în procesul de formare. Dacă Îl invităm pe Isus să ne examineze

intenţiile şi priorităţile, ne deschidem faţă de lucrarea Lui bună dar adesea dureroasă de

expunere a strategiilor noastre manipulatoare şi egoiste, a împietririi inimii noastre (adesea

deghizate prin fapte cu caracter religios), a resentimentelor noastre născute din competitivitate

şi a mândriei noastre. „Înţelegerea umilă de tine însuţi este o cale mai sigură spre Dumnezeu

decât căutarea profundă după cunoaştere” ne sfătuieşte Thomas a Kempis în Imitarea lui

Cristos. Rugăciunea de auto-cercetare sau ţinerea unui jurnal în prezenţa lui Dumnezeu ne vor

ajuta să coborâm dincolo de suprafaţa emoţiilor şi faptelor noastre şi să discernem tiparele

păcătoase ce necesită pocăinţă şi înnoire. Fiindcă formarea spirituală este un proces, constituie

un obicei bun să compari unde eşti acum în comparaţie cu unde ai fost în trecut pe calea

spirituală. Ai progresat în trăsăturile cristice, ca de exemplu dragostea, răbdarea, bunătatea,

Pagina 293 din 548

iertarea, mila, înţelegerea, slujirea şi speranţa? Pentru a te ajuta să răspunzi la această

întrebare, am dat mai jos o succesiune de materiale pentru cercetare de sine şi încurajare, ce

încorporează Cele zece porunci, Rugăciunea Domnului, cele şapte păcate mortale, cele patru

virtuţi cardinale şi cele trei virtuţi teologice, precum şi roada Duhului. Această succesiune

poate funcţiona ca un instrument spiritual pentru diagnosticare:

Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!

Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!

Vezi dacă Sunt pe o cale rea,

şi du-mă pe calea veşniciei!

Psalmul 139:23-24

Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice,

căci din ea ies izvoarele vieţii.

Proverbe 4:23

Cele zece porunci

Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.

Să nu-ţi faci chip cioplit.

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău.

Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.

Să nu ucizi.

Să nu preacurveşti.

Să nu furi.

Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău.

Să nu pofteşti.

Rugăciunea Domnului

Tatăl nostru care eşti în ceruri!

Sfinţească-se Numele Tău;

Vie împărăţia Ta;

Facă-se voia Ta,

Precum în cer şi pe pământ.

Pagina 294 din 548

Pânea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

Şi nu ne duce în ispită,

Ci izbăveşte-ne de cel rău.

Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci.

Fericirile

Sărăcia în duh (nimic fără harul lui Dumnezeu)

Plânsul (pocăinţa)

Bunătatea (blândeţea, smerenia)

Foamea şi setea după neprihănire

Mila faţă de alţii

Curăţia inimii (Cristos dorit mai presus de orice)

Împăciuirea

Răbdarea persecuţiei de dragul neprihănirii

Cele şapte păcate mortale

Mândria

Lăcomia

Invidia

Mânia

Lenea

Pofta

Îmbuibarea

Cele patru virtuţi cardinale şi cele trei virtuţi teologice

Prudenţa (înţelepciunea, discernământul, gândirea clară, simţul comun).

Cumpătarea (moderaţia, autocontrolul)

Dreptatea (corectitudinea, onestitatea, credincioşia, integritatea)

Tăria de caracter (curajul, convingerea)

Credinţa (credinţa şi încrederea în caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu)

Speranţa (anticiparea promisiunilor lui Dumnezeu)

Dragostea (a le dori altora tot binele, compasiunea)

Pagina 295 din 548

Roada Duhului

Dragostea,

Bucuria,

Pacea,

Îndelunga răbdare,

Bunătatea,

Facerea de bine,

Credincioşia,

Blândeţea,

Înfrânarea poftelor

RENUNŢAREA LA CONTROL ŞI LA OBŢINEREA DE REZULTATE

Unul dintre cei mai mari inamici ai spiritualităţii procesuale este dorinţa de a ne controla

singuri mediul şi de a determina rezultatele eforturilor noastre. Mulţi dintre noi avem o

înclinaţie naturală să manipulăm, să apucăm, să posedăm şi să controlăm. Cu cât încercăm

mai mult să controlăm lumea, cu atât ne opunem mai mult domniei lui Cristos; cei ce apucă se

tem să fie apucaţi de Dumnezeu. Dar până nu renunţăm la proprietatea asupra vieţii noastre,

nu vom putea experimenta sentimentul de uşurare sfântă conferit de predarea în faţa

scopurilor bune şi iubitoare ale lui Dumnezeu. Iată ce spune Thomas Merton în New Seeds of

Contemplation [Noi seminţe ale contemplării]:

Aceasta este una din principalele contradicţii aduse de păcat în sufletul nostru: trebuie să

acţionăm cu violenţă asupra noastră pentru a ne împiedica să lucrăm fără rost pentru ceva plin

de amărăciune şi lipsit de bucurie, şi trebuie să ne obligăm singuri ca să luăm asupra noastră

ceea ce este uşor şi aducător de fericire, ca şi cum ar fi împotriva intereselor noastre, fiindcă

cursul minimei rezistenţe ne duce la greutăţile cele mai mari, şi uneori a face ceea ce, în sine,

este cel mai uşor poate fi pentru noi lucrul cel mai greu din lume.

Rezistenţa faţă de domnia lui Dumnezeu se extinde şi la rugăciunile prin care încercăm să-L

convingem pe Domnul să binecuvânteze planurile noastre şi să ne împlinească nevoile aşa

cum considerăm noi că este cel mai bine. În loc să căutăm în rugăciune voia lui Dumnezeu,

sperăm să-L facem să împlinească El voia noastră. Astfel, putem adopta chiar şi în rugăciune

mentalitatea consumatorului, nu a slujitorului.

Pagina 296 din 548

OPORTUNITATEA ASCULTAREA REZULTATULSuveranitatea divină Responsabilitatea omului Suveranitatea divină

Tabel 23.1

Avem puţin control asupra oportunităţilor pe care le întâlnim şi asupra rezultatului eforturilor

noastre, dar putem fi ascultători în timpul procesului.

Visurile deformate şi ambiţiile egoiste trebuie să moară înainte ca să cunoaştem calea învierii.

Nu putem să răspundem favorabil scopurilor lui Dumnezeu atâta vreme cât nu abandonăm

strategiile noastre de control şi nu recunoaştem faptul că El este singurul Domn al vieţilor

noastre. Predarea faţă de viaţa lui Cristos în noi pare să fie o cale a renunţării, dar descoperim

că de fapt este o cale a afirmării: „Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar

oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui” (Luca 9:24). Cu cât ne înţelegem mai

bine sărăcia şi slăbiciunea spirituală, cu atât vom fi mai pregătiţi să Îl invităm pe Isus să

crească iar noi să scădem (Ioan 3:30).

Un alt element cheie al rămânerii în proces este învăţarea de a primi fiecare zi şi tot ce aduce

ea ca venind din mâna lui Dumnezeu. Întrucât caracterul lui Dumnezeu este neschimbător şi

bun, orice împrejurare pe care El o îngăduie în viaţa copiilor Lui este spre binele lor, chiar

dacă pe moment nu pare aşa. Voia Lui pentru noi este „bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani

12:2), astfel că încercările, dezamăgirile, piedicile, poverile şi adversităţile pe care le întâlnim

sunt, din punctul de vedere al eternităţii, locul Împărăţiei şi binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Perspectiva aceasta (Romani 8:28-29) poate să schimbe felul cum ne rugăm. În loc să-I cerem

Domnului să schimbe împrejurările spre binele nostru, am putea să-I cerem să folosească

împrejurările în care ne găsim pentru a ne schimba pe noi. Înţelegând că „suferinţele din

vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie

descoperită faţă de noi” (Romani 8:18), putem să experimentăm „părtăşia suferinţelor [lui

Cristos]” prin „puterea învierii Lui” (Filipeni 3:10). Blaise Pascal s-a rugat în Cugetările lui:

Cu o consecvenţă perfectă a minţii, ajută-mă să primesc tot felul de evenimente. Căci noi nu

ştim ce să cerem şi nu putem să cerem un eveniment în locul altuia fără să dăm dovadă de

mândrie. Nu putem să dorim o acţiune specifică fără să ne arogăm meritul de a fi judecători şi

să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce Tu, în înţelepciunea Ta, poate ascunzi. O

Doamne, ştiu un singur lucru, anume că este bine să Te urmez pe Tine şi rău să Te ofensez.

Dincolo de aceasta, nu ştiu ce este bine pentru mine, fie că e vorba de sănătate sau de boală,

Pagina 297 din 548

de bogăţie sau de sărăcie, ori de orice altceva din această lume. Cunoaşterea aceasta depăşeşte

înţelepciunea oamenilor şi a îngerilor. Ea stă ascunsă în tainele providenţei Tale, pe care o

ador şi nu îndrăznesc s-o deschid cu forţa.

Noi suntem fiinţe esenţialmente spirituale, şi fiecare zi care este primită cu recunoştinţă din

mâna lui Dumnezeu contribuie la pregătirea noastră pentru destinul nostru glorios şi etern în

prezenţa Lui. În „sacralitatea clipei prezente”, aşa cum a descris-o Jean-Pierre de Cuassade în

Abandonment to Divine Providence [Predarea în braţele Providenţei Divine], „este drept ca

dacă suntem nemulţumiţi cu ceea ce Dumnezeu ne oferă în fiecare clipă să fim pedepsiţi prin

aceea că nu putem descoperi nimic altceva care să ne mulţumească.” Când învăţăm să iubim

voia lui Dumnezeu, suntem capabili să îmbrăţişăm prezentul ca pe o sursă de formare

spirituală.

Pe măsură ce creşte dependenţa noastră de viaţa lui Cristos în noi şi scade dependenţa de noi

înşine, împlinirea dată de primirea vieţii Lui înlocuieşte treptat frustrarea încercării de a ne

crea propria noastră împlinire. Prin dependenţa noastră conştientă, Dumnezeu ne transformă

tot mai mult după chipul Fiului Său. Aici trebuie să ne încredem în El în ce priveşte rezultatul,

fiindcă nu putem măsura sau cuantifica viaţa spirituală. Ştim că suntem într-un proces de

formare şi că Dumnezeu nu a terminat încă lucrarea Sa în noi, dar trebuie să ne amintim de

asemenea că noi nu putem să controlăm sau să creăm rezultatul. Mai mult, nu putem să

măsurăm lucrarea pe care o facem sau impactul ei asupra altora în această viaţă. Dacă uităm

aceasta, ne vom grăbi să facem lucruri importante după standardele lumii. Francois Fenelon a

remarcat în Christian Perfection [Perfecţiunea creştină] că „prin neglijarea lucrurilor

mărunte, sufletul se obişnuieşte cu necredincioşia.” Credincioşia în lucrurile mărunte, de zi cu

zi, duce la credincioşie în lucrurile mari (Luca 16:10). Henri Nouwen obişnuia să-I ceară lui

Dumnezeu să îl scape de întreruperi ca să-şi poată continua lucrarea. „Apoi am înţeles că

întreruperile sunt lucrarea mea.” Ca slujitori şi ambasadori ai Regelui, trebuie să fim

ascultători în procesul de zi cu zi, chiar şi atunci când nu putem vedea diferenţa pe care

ascultarea noastră o aduce.

CULTIVAREA UNEI INIMI RECUNOSCĂTOARE

Un tânăr cu braţul bandajat s-a apropiat de funcţionarul de la poştă: „Domnule, puteţi să

scrieţi vă rog adresa pe această carte poştală în locul meu?” Funcţionarul a acceptat bucuros şi

apoi a fost de acord să scrie şi mesajul către destinatar.

Pagina 298 din 548

După aceea a întrebat: „Aş mai putea să te ajut cu ceva?” Tânărul s-a uitat o clipă la cartea

poştală şi apoi a răspuns: „Da, mi-ar plăcea să adăugaţi un P.S.: «Îmi cer scuze pentru scrisul

urât.»”

Toţi suntem nerecunoscători. Scriind despre omenire în Note din subterană, Dostoievski

spune: „Dacă omul nu este prost, este monstruos de nerecunoscător! Fenomenal de

nerecunoscător! De fapt, cred că definiţia cea mai bună dată omului este aceea că e un biped

nerecunoscător.” Relatarea lui Luca despre curăţirea celor zece leproşi evidenţiază tocmai

tendinţa oamenilor de a crede că harul este ceva ce li se cuvine şi să uite să-I mai

mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui. „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar

ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui

Dumnezeu?” (Luca 17:17-18).

Aminteşte-ţi: Izbăvirile lui Dumnezeu din trecut

Calendarul nostru alocă o zi ca să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru multele Lui binefaceri,

însă până şi această zi este consumată mai mult în îmbuibare decât în mulţumire. Calendarul

Israelului antic includea mai multe festivaluri anuale care aveau scopul să le amintească

oamenilor lucrarea lui Dumnezeu de izbăvire şi de ocrotire, ca ei să-şi înnoiască sentimentul

de recunoştinţă şi dependenţă faţă de Domnul.

În ciuda acestora, israeliţii au uitat: „Totuşi, ei s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta…

nu şi-au adus aminte de mulţimea îndurărilor Tale… au uitat curând lucrările Lui” (Neemia

9:26; Psalmul 106:7, 13). Profetul Osea a surprins foarte bine esenţa acestei alunecări în

ingratitudine: „Când au dat de păşune, s-au săturat, şi când s-au săturat, inima li s-a umflat de

mândrie; de aceea M-au uitat” (Osea 13:6). Când ne merge bine, tindem să credem că

prosperitatea noastră ni se datorează nouă. Amăgirea aceasta ne duce la nebunia mândriei, iar

mândria ne face să uităm de Dumnezeu şi ne îmboldeşte să ne încredem în noi înşine în loc să

ne încredem în Creatorul nostru. Uitarea duce întotdeauna la ingratitudine.

Cu mai multe secole în urmă, Moise a avertizat copiii lui Israel că vor fi ispitiţi să Îl uite pe

Domnul de îndată ce vor începe să se bucure de binecuvântările Ţării Promise. „Ia seama să

nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din

ţara Egiptului, din casa robiei… Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea şi puterea mânii mele

mi-au câştigat aceste bogăţii»” (Deuteronomul 8:14, 17). Antidotul acestei otrăvi spirituale se

găseşte în versetul următor: „Ci adu-ţi aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îţi va da

putere să le câştigi” (8:18).

Pagina 299 din 548

Înclinaţia de a uita este un semn al căderii noastre. Din cauza aceasta, trebuie să facem din

amintire şi din recunoştinţă o disciplină, un act zilnic şi intenţionat, o alegere conştientă. Dacă

recunoştinţa se limitează la momente spontane de recunoştinţă emoţională, ea se va eroda

treptat, vom uita tot ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi vom considera că harul Lui este ceva

ce ni se cuvine.

Aminteşte-ţi: Binefacerile lui Dumnezeu din prezent

„Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu nu începe cu pumnul încleştat al ateismului, ci cu inima

mulţumită de sine a cuiva care nu consideră necesar să spună «mulţumesc»” scrie Os

Guineness în In Two Minds. Apostolul Pavel descrie această eroare de gândire atunci când

întreabă: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu

l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). Chiar şi noi, cei care credem în Cristos, uităm repede că tot

ce avem şi suntem – sănătate, inteligenţă, abilităţi, viaţă – sunt daruri din mâna lui Dumnezeu,

nu lucruri făcute de noi înşine. Înţelegem cu toţii lucrul acesta, însă puţini dintre noi ne

recunoaştem activ încrederea totală de Domnul pe parcursul unei săptămâni. Rareori ne

amintim multele binefaceri de care ne bucurăm în prezent. Şi astfel le uităm.

Când nu ne amintim binefacerile lui Dumnezeu în viaţa noastră, ne îndreptăm spre două

extreme. Prima extremă este mândria, eroare despre care am discutat ceva mai înainte. Când

ne merge bine, Îl uităm pe Dumnezeu sau Îi mulţumim într-un mod superficial şi mecanic.

Cealaltă extremă este resentimentul şi amărăciunea ca urmare a situaţiilor dificile în care ne

găsim. Când suferim piedici sau pierderi, ne întrebăm de ce nu ne merge la fel de bine ca

altora şi începem să murmurăm şi să ne plângem. Poate punem vina pe ghinion sau pe

nenorocire, sau credem că ne-a lipsit şansa în viaţă, dar până la urmă totul se reduce la

nemulţumirea faţă de providenţa şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nemulţumirea şi

ingratitudinea îşi au originea parţial în eforturile de a controla conţinutul vieţii noastre în

ciuda a ceea ce Cristos vrea sau nu vrea să avem. De asemenea, acestea izvorăsc din tendinţa

noastră de a ne concentra asupra a ceea ce nu avem mai degrabă decât asupra lucrurilor

minunate pe care le-am primit deja.

„Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile;

căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:16-

18). Nu putem să mulţumim şi să ne plângem în acelaşi timp. A fi recunoscători înseamnă a

ne aminti binecuvântările spirituale şi materiale pe care le-am primit şi a fi mulţumiţi cu ceea

ce Domnul nostru iubitor ne dă, chiar şi atunci când ceea ce primim nu corespunde cu ceea ce

vrem noi. Recunoştinţa este o alegere, nu doar un sentiment, şi necesită eforturi mai ales în

Pagina 300 din 548

perioadele dificile. Dar cu cât alegem mai mult să trăim în disciplina mulţumirii conştiente, cu

atât ea devine mai naturală şi cu atât ochii noştri se deschid mai mult faţă de lucrurile mărunte

din cursul unei zile, pe care înainte le-am trecut cu vedere. G. K. Chesterton a avut un mod

propriu de a fi mulţumitor pentru binefacerile mărunte: „Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte

să te aşezi la masă. Foarte bine. Dar eu Îi mulţumesc şi înainte de concert sau de spectacolul

de operă, înainte de piesa de teatru sau de pantomimă, înainte să deschid o carte, înainte să

desenez sau să pictez, înainte să înot, să fac exerciţii de scrimă, să boxez, să mă plimb, să joc,

să dansez, chiar şi înainte să-mi înmoi peniţa în cerneală.” Henri Neuwen a remarcat că

„fiecare dar pe care îl recunosc ca venind de la Dumnezeu scoate la iveală alte şi alte daruri

până când, la sfârşit, chiar şi evenimentele şi întâlnirile cele mai obişnuite, mai clar sau mai

aparent lumeşti, devin pline de har.”

Aminteşte-ţi: Promisiunile lui Dumnezeu pentru viitor

Dacă nu suntem recunoscători pentru izbăvirile lui Dumnezeu din trecut şi pentru binefacerile

Lui din prezent, nu vom fi recunoscători nici în legătură cu promisiunile Lui pentru viitor.

Scriptura ne îndeamnă să ne agăţăm strâns de speranţa noastră în Cristos şi s-o înnoim

frecvent, ca să păstrăm perspectiva lui Dumnezeu asupra căii noastre acum. Planurile Lui

pentru copiii Săi depăşesc orice imaginaţie, şi El vrea să facă toate lucrurile noi, să şteargă

orice lacrimă şi „să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea

Lui faţă de noi în Cristos Isus” (Efeseni 2:7).

Fă-ţi obiceiul, fie la începutul zilei fie la sfârşitul ei, să recapitulezi binefacerile lui Dumnezeu

din trecut, din prezent şi din viitor. Această disciplină Îi este plăcută lui Dumnezeu, fiindcă îţi

dă o inimă plină de recunoştinţă şi de mulţumire neîncetată.

SECRETUL MULŢUMIRII

„Noi vrem o rasă întreagă în permanentă urmărire a unor himere, niciodată cinstiţi sau buni

sau fericiţi acum, ci întotdeauna folosind fiecare dar real ce le este folosit în Prezent drept

combustibil cu care să alimenteze altarul Viitorului.” Sfatul diabolic al Unchiului Zgândărilă

către nepotul lui Pelinel din Scrisorile lui Zgândărilă de C. S. Lewis ne aminteşte că

majoritatea dintre noi trăim mai mult în viitor decât în prezent. Credem că viitorul va

compensa ceea ce percepem a fi lipsurile prezentului. Gândim: „Când voi obţine aceasta sau

se va întâmpla cealaltă, voi fi fericit”, dar acest exerciţiu de auto-amăgire nu ţine seama de

faptul că chiar şi când obţinem ceea ce vrem, rezultatul nu satisface niciodată aşteptările

noastre.

Pagina 301 din 548

Cei mai mulţi dintre noi nu ştim exact ce vrem, dar suntem siguri că nu avem acel lucru.

Mânaţi de nemulţumire, căutăm ceva iluzoriu şi rareori sorbim cu nesaţ din fântâna clipei

prezente, care este tot ce vom avea vreodată. Adevărul este că dacă nu suntem mulţumiţi cu

ceea ce avem, nu vom fi niciodată mulţumiţi cu ceea ce dorim.

Situaţia reală a mulţumirii se rezumă la întrebarea dacă Cristos sau noi stabilim conţinutul

mulţumirii noastre (de ex., banii, poziţia, familia, împrejurările). Când încercăm să ne

controlăm noi conţinutul mulţumirii, recurgem invariabil la criteriul comparaţiei pentru a

măsura cum ar trebui să arate viaţa noastră. Problema este, însă, că de fapt comparaţia e

duşmanul mulţumirii – există întotdeauna oameni care posedă mai mult din ceea ce credem că

ar trebui să avem noi. Ca atare, comparaţia duce la lăcomie. În loc să ne iubim aproapele,

descoperim că iubim ceea ce el are.

La rândul ei, lăcomia duce la un spirit competitiv. Concurăm cu alţii pentru resursele limitate

la care credem că suntem îndreptăţiţi. Adesea competiţia devine un vehicul prin care încercăm

să ne autentificăm identitatea sau să ne dovedim capacitatea. Acest fel de competiţie ne

ispiteşte să ne compromitem caracterul. Când vrem ceva suficient de mult, suntem în stare să

ne anulăm convingerile pentru a obţine ceea ce vrem. O luăm pe scurtătură, muşamalizăm

adevărul, înşelăm sau folosim oamenii ca pe nişte obiecte ca să ne îndeplinim obiectivele

egoiste.

Numai când Îl lăsăm pe Cristos să determine conţinutul vieţii noastre putem să descoperim

secretul mulţumirii. În loc să ne comparăm cu alţii, trebuie să înţelegem că doar Domnul ştie

ce este cel mai bine pentru noi şi că ne iubeşte suficient de mult pentru a folosi împrejurările

în care ne găsim pentru un bine etern. Putem să fim mulţumiţi când ne punem speranţa în

caracterul Lui mai degrabă decât în concepţia noastră despre cum ar trebui să arate vieţile

noastre.

Scriindu-le din închisoare credincioşilor din Filipi, apostolul Pavel a afirmat: „M-am deprins

să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug.

În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă

(Filipeni 4:11-12). Mulţumirea nu se găseşte în a avea totul, ci în a fi mulţumiţi cu tot ce

avem. Apostolul i-a spus lui Timotei: „Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să

luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, deci, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va

fi de ajuns” (1 Timotei 6:7-8). Pavel a recunoscut dreptul lui Dumnezeu de a hotărî

împrejurările vieţii lui, chiar dacă îi lua totul. Mulţumirea lui se întemeia nu pe cât de mult

avea, ci în Cel ce îl avea pe el. Şi Iov a înţeles lucrul acesta, când a spus: „Gol am ieşit din

pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a

Pagina 302 din 548

luat, binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). Cu cât ne eliberăm mai mult de

lucrurile vremelnice, cu atât putem mai mult să apucăm comorile veşnice. S-ar putea ca uneori

Dumnezeu să ne ia jucăriile ca să ne facă să ne îndreptăm afecţiunea spre Cristos şi spre

caracterul Lui.

Înţelegerea biblică a mulţumirii duce la sentimentul competenţei noastre în Cristos. „Pot totul

în Cristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Petru a spus: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a

dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1:3). „Nu că noi prin noi înşine suntem în stare

să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu” (2

Corinteni 3:5). Mulţumirea nu este împlinirea a ceea ce vrem, ci înţelegerea a cât de mult

avem deja în Cristos .

SINELE CRISTOS

Comparaţie Mulţumire

Lăcomie Competenţă

Competiţie Compasiune

Compromis Caracter

CINE DETERMINĂ CONŢINUTUL VIEŢII TALE?

Tabel 23.2

Viziunea competenţei noastre în Cristos ne ajută să le răspundem altora cu compasiune, nu cu

competiţie, fiindcă înţelegem că nevoile noastre fundamentale sunt împlinite în securitatea şi

semnificaţia pe care le-am găsit în El. Fiindcă am devenit compleţi în Cristos, suntem liberi

să-i slujim pe alţii în loc să ne folosim de ei pentru satisfacerea propriilor noastre nevoi.

Astfel, suntem eliberaţi să căutăm mai degrabă caracterul decât confortul, şi convingerile mai

degrabă decât compromisul.

Să observăm contrastul dintre cele patru perechi orizontale din Tabelul 23.2.

Când învăţăm secretul mulţumirii, suntem mai puţin impresionaţi de cifre, mai puţin motivaţi

de realizări, mai puţin grăbiţi şi mai vii faţă de harul din clipa prezentă.

Pagina 303 din 548


Care este experienţa ta în privinţa cercetării de sine prin rugăciune şi a ţinerii unui

jurnal? Aplică secvenţele rugăciunii pentru a te cerceta şi pentru a găsi încurajarea necesară ca

să cunoşti mai bine punctul în care te afli în procesul de formare.

Cum poţi să renunţi la control şi la dorinţa de a obţine rezultate? Ce domenii ale vieţii

tale încă nu eşti gata să le predai lui Cristos?

Ce paşi poţi să faci ca să îţi dezvolţi sentimentul de recunoştinţă faţă de Dumnezeu

pentru trecut, prezent şi viitor?

Ce determină conţinutul vieţii tale? Ce faci ca să treci de la coloana din stânga la

coloana din dreapta (Tabelul 23.2)?

Pagina 304 din 548

FAŢETA 9

SPIRITUALITATEA PLINĂTĂŢII DUHULUI

Umblarea în puterea Duhului

Deşi există concepţii diferite despre darurile spirituale, credincioşii umpluţi cu Duhul şi

înrădăcinaţi în Cuvânt sunt de acord că până recent rolul Duhului Sfânt a fost oarecum neglijat

ca dinamică centrală a vieţii spirituale. Secţiunea aceasta discută cum putem să ne însuşim

dragostea, înţelepciunea şi puterea Duhului; de asemenea, insistă pe implicaţiile biblice ale

Duhului Sfânt ca prezenţă personală mai degrabă decât ca forţă.

Pagina 305 din 548

Capitolul 24


Umblarea în puterea Duhului


Capitolul acesta începe cum o privire de ansamblu asupra Persoanei şi lucrării Duhului Sfânt,

după care discută despre umblarea în puterea Duhului şi despre nevoia unei spiritualităţi

echilibrate a plinătăţii Duhului, care caută să unească mintea şi inima în loc să le pună în

opoziţie. Apoi capitolul rezumă trei mişcări ale plinătăţii Duhului şi tratează problemele

conexe ale botezului şi umplerii Duhului.


Să ajungem la o mai bună apreciere a Persoanei şi lucrărilor Duhului.

Să înţelegem mai bine ce înseamnă a umbla în puterea Duhului.

Să avem o perspectivă mai clară asupra a trei mişcări ale plinătăţii Duhului din secolul

al XX-lea.

Să ştim mai bine ce este botezul şi umplerea Duhului.

„Duhul Sfânt a fost multă vreme Cenuşăreasa în Trinitate. Celelalte două surori au mers la

balul teologic, dar Duhul Sfânt a rămas de fiecare dată acasă.” Până recent, observaţia aceasta

a lui Alister E. McGrath din Christian Theology: An Introduction a caracterizat experienţa

celor mai mulţi oameni din biserică. Majoritatea credincioşilor s-au mulţumit să recunoască

existenţa Duhului Sfânt, dar la nivelul întâlnirii personale, relaţia lor s-a limitat în mare

măsură la Tatăl şi la Fiul. Dar vântul schimbării a suflat, şi o mişcare fără egal în secolul al

XX-lea a adus o nouă conştientizare a Persoanei şi lucrării Duhului Sfânt. În ultimele patru

decenii bisericile din toată lumea au crescut exploziv, şi bisericile care cresc cel mai repede

sunt tocmai acele biserici care s-au concentrat asupra plinătăţii Duhului. În timp ce mai multe

denominaţiuni importante au cunoscut o scădere semnificativă a numărului de membrii,

mişcările de înnoire penticostale şi carismatice au atras zeci, şi acum milioane, de oameni din

toată lumea.

Spiritualitatea plinătăţii Duhului, deşi subestimată de principalele denominaţiuni ale

creştinismului până în secolul al XX-lea, a fost o parte esenţială în formarea spirituală încă din

biserica primară, descrisă în Faptele Apostolilor. Dar ea a fost afectată de tendinţa oamenilor

Pagina 306 din 548

de a se îndrepta spre extrema respingerii sau a obsesiei. Extrema respingerii este marcată de

frica excesului de experienţă sau a pierderii controlului, dar şi de rigiditatea teologică.

Extrema obsesiei este marcată de emotivitate, de senzaţionalism şi de vulnerabilitate în faţa

manipulărilor sau învăţăturilor false. O perspectivă mai echilibrată combină deschiderea faţă

de lucrarea surprinzătoare a Duhului cu discernământul care testează experienţa în lumina

Scripturilor şi a roadei pe care o produce.

PERSOANA ŞI LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Rolul Duhului Sfânt ca dinamică centrală a spiritualităţii creştine este o expresie a vieţii

trinitare a lui Dumnezeu. Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume şi L-a împuternicit prin ungerea cu

Duhul. Când Fiul S-a înălţat la Tatăl după ce Şi-a încheiat misiunea de răscumpărare şi

reconciliere pe pământ, El a trimis Duhul ca să continue lucrarea Lui prin cei ce au fost înviaţi

pentru El în lume. Dumnezeul triunic este o Fiinţă relaţională, a cărui lucrare cosmică de

creaţie, răscumpărare şi reconciliere implică integral toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii.

În Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu a participat la crearea cerurilor şi pământului, a

revelat cuvântul şi voia lui Dumnezeu prin inspirarea mesagerilor profetici şi a înzestrat

anumiţi oameni cu deprinderi speciale, cu autoritate şi putere. Dar în timp ce locuirea Duhului

în Israel a fost selectivă şi termporară, ca în cazul lui Samson sau al lui Saul, după ziua de

Rusalii, descrisă în Faptele Apostolilor 2, ea a devenit universală pentru toţi credincioşii şi

permanentă.

Lucrarea Duhului Sfânt are mai multe faţete, dar trei dintre aspectele esenţiale ale acesteia

sunt mărturisirea despre Isus Cristos, aplicarea lucrării răscumpărătoare a lui Cristos în inimile

oamenilor şi lucrarea personală şi progresivă pentru transformarea credincioşilor în

asemănarea cu Cristos. El ne împuterniceşte să trăim o viaţă de o calitate nouă, ne curăţă în

timp ce ne supunem autorităţii şi controlului său şi ne echipează cu daruri spirituale şi cu

prilejuri de a-i zidi pe alţii în credinţă. Dar J. I. Packer a spus în Keep in Step with the Spirit

[Ţine pasul cu Duhul] că există limitări în a considera că doctrina despre Duhul se referă în

esenţă la putere, curăţie sau performanţă. Deşi toate acestea sunt componente importante ale

lucrării Duhului, cel mai bine este să vedem Duhul ca o prezenţă activă şi personală în vieţile

noastre. Duhul Sfânt Îl slăveşte pe Isus Cristos mijlocindu-ne prezenţa Lui. El ne asigură de

dragostea şi grija Tatălui, ne aduce la părtăşie personală cu Isus şi transformă caracterul nostru

pentru ca să creştem în asemănarea cu El.

Este greşit să vorbim despre Duhul ca despre o entitate impersonală – El este o Persoană vie şi

iubitoare, nu o forţă ce trebuie utilizată. Isus Îl numeşte Paraclete, termen care înseamnă

Pagina 307 din 548

„cineva chemat alături” pentru ajutor (Ioan 14:16, 26; 15:26; 16:7). Paracletos este tradus în

mai multe feluri: Ajutor, Mângâietor, Sfetnic, Apărător, Mijlocitor, Sprijinitor şi

Împuternicitor, şi fiecare dintre aceşti termeni face referire la o nuanţă diferită a lucrării

Duhului pentru noi. Paraclete ne călăuzeşte în adevăr (Ioan 16:13) şi face ca iertarea păcatului

şi prezenţa personală a lui Dumnezeu să fie reale în viaţa noastră. El face posibil ca oamenii

lui Dumnezeu să se conformeze şi să se transforme progresiv după chipul lui Cristos (2

Corinteni 3:17-18).

Scripturile folosesc o diversitate de imagini pentru a reda bogăţiile abundente ale lucrării

Duhului Sfânt, şi parte din această lucrare include următoarele douăsprezece acţiuni:

1. Convingerea. Duhul îi convinge pe necredincioşi de păcat, neprihănire şi judecată

(Ioan 16:8-11). Fără această lucrare, oamenii nu ar şti niciodată că sunt păcătoşi şi că au

nevoie disperată de harul mântuitor al lui Dumnezeu.

2. Regenerarea. Duhul dă viaţa veşnică prin naşterea din nou, şi aceasta pune în noi

natura divină de copii ai lui Dumnezeu (Tit 3:5; 2 Petru 1:4). Noi, care înainte eram morţi

(Efeseni 2:1-3) am devenit creaturi noi care acum trăim în Dumnezeu (2 Corinteni 5:17;

Romani 6:3-11; Efeseni 2:4-6).

3. Botezul. Prin Duhul, toţi cei care credem în Cristos am fost „botezaţi într-un singur

trup” (1 Corinteni 12:13) şi astfel am fost adoptaţi de Duhul Sfânt în familia lui Dumnezeu

(Romani 8:9, 15; Efeseni 1:5). Există păreri diferite despre botezul cu Duhul Sfânt, dar vom

reveni asupra acestui aspect ceva mai târziu.

4. Pecetluirea. Duhul Sfânt al promisiunii este garanţia moştenirii noastre; El îi

pecetluieşte pe toţi cei ce se încred în Cristos pentru ziua răscumpărării (Efeseni 1:13-14;

4:30; 2 Corinteni 1:22). Tatăl ne dă Duhul ca pe o arvună care ne garantează împlinirea

promisiunilor Lui.

5. Locuirea. Duhul lui Dumnezeu locuieşte permanent în toţi cei ce cred în Cristos (Ioan

14:16-17; Romani 8:9), aşa încât trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt care este în

noi (1 Corinteni 6:19).

6. Umplerea. Când suntem umpluţi cu Duhul Sfânt, suntem sub controlul Lui (Efeseni

5:18). Umplerea cu Duhul produce roada caracterului şi maturităţii creştine (Fapte 6:3, 5;

Galateni 5:22-23).

7. Împuternicirea. Aceasta este un alt aspect al umplerii cu Duhul şi se referă la puterea

Lui suverană şi surprinzătoare pentru lucrare prin cuvânt şi prin faptă (Fapte 4:8, 31; 13:9-10).

Pagina 308 din 548

8. Asigurarea. Duhul mărturiseşte adevărul despre viaţa noastră în Cristos şi asigură

duhurile noastre că suntem copiii lui Dumnezeu (Romani 8:16; 1 Ioan 3:24; 5:7-8).

9. Iluminarea. Duhul lui Dumnezeu care a inspirat Scripturile (2 Petru 1:21) le şi

iluminează „ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10-

16). Fiindcă lucrurile Duhului trebuie înţelese spiritual, Duhul le dă credincioşilor

înţelepciune ca să înţeleagă sensul Cuvântului lui Dumnezeu şi să ştie cum să-l aplice.

10. Învăţătura. Isus le-a promis ucenicilor că Duhul adevărului „are să vă călăuzească în

tot adevărul” şi „vă va descoperi lucrurile viitoare” (Ioan 16:13). Ungerea divină ne învaţă (1

Ioan 2:27) şi Duhul Îl proslăveşte pe Fiul făcându-ne cunoscut Cuvântul lui Isus (Ioan 16:14).

11. Rugăciunea. Fiindcă nu ştim să ne rugăm aşa cum trebuie, „Duhul mijloceşte pentru

noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26). Duhul Sfânt ne cercetează inimile şi vorbeşte Tatălui

prin noi (Romani 8:27). Când ne rugăm în Duhul (Efeseni 6:18), avem acces prin Cristos la

Tatăl (Efeseni 2:18).

12. Darurile. Aşa cum vom vedea, Duhul Sfânt dă daruri diverse comunităţii de

credincioşi pentru zidirea reciprocă a tuturor mădularelor trupului. Aceste daruri sunt

energizate şi direcţionate de către Duhul pe măsură ce sunt exercitate cu dragoste altruistă (1

Corinteni 13).

UMBLAREA ÎN PUTEREA DUHULUI

Viaţa creştină este viaţa lui Cristos în noi; fără o bazare clipă de clipă pe Duhul Sfânt, acest

nivel de viaţă este imposibil. Sfinţirea este atât o stare cât şi un proces; când venim la Isus,

suntem puşi deoparte pentru Dumnezeu prin aplicarea de către Duhul a lucrării lui Isus în

viaţa noastră. Suntem chemaţi să realizăm starea aceasta de sfinţire (lucrarea lui Dumnezeu în

noi [Filipeni 2:13]) într-un mod progresiv, prin conformarea ascultătoare la caracterul lui

Cristos care locuieşte în noi (ducerea până la capăt a mântuirii noastre [Filipeni 2:12]). Acest

lucru se realizează atunci când umblăm cu Duhul; „Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin

Duhul” (Galateni 5:25). A fi sfinţit înseamnă a fi stăpânit de Duhul lui Dumnezeu, a răspunde

la scopurile lui transformatoare printr-o credinţă plină de ascultare, a manifesta roadele lui

Cristos prin rămânerea în El (Galateni 5:22-23) şi a urma procesul de maturizare în credinţă

prin relaţia cu Dumnezeu, cu copiii Lui şi cu oamenii acestei lumi.

Maturitatea spirituală este direct proporţională cu măsura în care suntem centraţi în Cristos. A

fi mai preocupat de binefacerile subiective ale credinţei decât de Cristos şi de plăcerea Lui

este o caracteristică a imaturităţii. Duhul Îl mărturiseşte şi Îl proslăveşte pe Isus Cristos;

experienţele spirituale, fie personale fie comunitare, trebuie să se centreze în Cristos şi nu în

Pagina 309 din 548

noi înşine. Tendinţa unor oameni şi mişcări de a glorifica darurile mai mult decât pe Cel ce le

dă este incompatibilă cu descrierea biblică a lucrării Duhului Sfânt.

Dar mulţi creştini încearcă să trăiască viaţa creştină prin propria lor putere şi nu prin puterea

Duhului Sfânt. A. W. Tozer a remarcat în Paths to Power [Căi ale puterii]: „creştinii nominali

de rând trăiesc vieţi atât de lumeşti şi de neglijente încât este greu să se facă deosebire între ei

şi oamenii neconvertiţi.” Dar chiar şi printre cei ce studiază consecvent Cuvântul există

tentaţia de a depinde mai mult de iniţiativa şi efortul oamenilor decât pe puterea Duhului Sfânt

care locuieşte în ei. Este mai uşor şi mai comod să-L reducem pe Dumnezeu la un set de

propoziţii biblice şi de enunţuri teologice decât să-L vedem ca pe o Persoană vie care nu poate

să fie încadrată în schemele şi categoriile omeneşti, care nu poate să fie controlată sau

manipulată în funcţie de interesele noastre. Există forme comune de deism biblic care

presupun (în mod ironic, fără suport în Scriptură) că Dumnezeu nu mai comunică cu poporul

Lui şi nu-l mai călăuzeşte personal, ci doar prin cuvintele Scripturii. Când facem presupoziţii

care sunt închise faţă de lucrarea surprinzătoare a Duhului Sfânt, acestea limitează

experienţele noastre în ce priveşte puterea lui Dumnezeu.

Încercările personale de a trăi viaţa spirituală prin puterea omenească se regăsesc clar în

încercările comunitare de închinare şi slujire prin puterea omenească. Chiar dacă biserica a

început şi a avansat prin puterea Duhului, mulţi din biserica de astăzi gândesc mai degrabă în

termenii experienţei lor decât în termenii experienţei oamenilor lui Dumnezeu din Scriptură.

Aceasta duce la aşteptări comunitare despiritualizate, care în multe privinţe sunt mai

influenţate de concepţia naturalistă, închisă, despre lume şi viaţă decât de concepţia

scripturală, care e deschisă la actele suverane imprevizibile ale lui Dumnezeu. Biserica nu este

în primul rând o instituţie socioeconomică, ci un organism spiritual care trebuie să depindă de

întâlnirile personale şi colective cu Duhul Sfânt pentru vitalitatea sa continuă. În Fresh Wind,

Frish Fire [Vânt proaspăt, foc proaspăt], Jim Cymbala argumentează că în cazul în care

congregaţiile nu strigă neîncetat către Domnul, rezerva lor de putere spirituală dispare odată

cu timpul. Fără ungerea Duhului, Prezenţa divină nu va fi niciodată evidentă în închinarea şi

slujirea noastră.

DUHUL ŞI ADEVĂRUL

Avem nevoie atât de focul Duhului cât şi de lumina Cuvântului, dar mulţi credincioşi şi multe

biserici cred că trebuie să aleagă între acestea două, tinzând să fie ori centraţi în Duhul, ori

centraţi în Cuvânt. Puterea fără învăţătură sănătoasă este vulnerabilă, riscând să devină

superficială şi lipsită de discernământ; învăţătura fără putere este vulnerabilă, riscând să ducă

Pagina 310 din 548

la uscăciune şi toropeală spirituală. Dar când puterea şi adevărul, fapta şi cuvântul, experienţa

şi explicaţia, manifestarea şi maturitatea, sunt îmbinate în viaţa noastră personală şi

comunitară, Duhul este primit cu bucurie şi Cristos este proslăvit.

O spiritualitate echilibrată a plinătăţii Duhului caută să unească mintea şi inima, nu să le pună

în opoziţie. Când Îl iubim pe Dumnezeu cu toată mintea şi cu toată inima, credinţa şi simţirea

se unesc şi se întăresc una pe cealaltă (vezi 1 Petru 1:8-9). Răceala şi brutalitatea adevărului

fără dragoste, la fel ca sentimentalitatea şi toleranţa dragostei fără adevăr nu sunt conforme cu

viziunea lui Pavel din Efeseni 4:15: „ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate

privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos.” O teologie corectă a harului cuprinde

atât cultivarea minţii cât şi formarea inimii; ea afirmă nu numai intelectul şi voinţa, ci şi

dimensiunea înţelegerii intuitive şi experienţiale. Trupul lui Cristos este format din credincioşi

care Îl întâlnesc pe Duhul Sfânt în diferite feluri, datorită unicităţii temperamentului şi

experienţelor fiecăruia. Cu toţii avem de câştigat când acceptăm echilibrul pe care această

diversitate îl aduce cu sine.

MIŞCĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

Secolul al XX-lea a cunoscut trei fenomene spirituale centrate în Persoana Duhului Sfânt:

mişcarea penticostală, mişcarea de înnoire carismatică (protestantă şi catolică) şi mişcarea

celui de-al Treilea Val.

Mişcarea penticostală

Penticostalismul îşi are rădăcinile în Mişcarea de Sfinţenie din secolul al XIX-lea, cu accentul

ei pus pe o a doua lucrare a Duhului Sfânt după convertire în vederea sfinţirii. În 1901,

Charles Parham a condus o mişcare de trezire spirituală în care cei mai mulţi dintre studenţii

lui de la Colegiul Biblic Bethel din Topeka, Kansas, au experimentat darul vorbirii. El a

asociat vorbirea în limbi cu evenimentele de la Rusalii (Fapte 2) şi a considerat-o dovada

iniţială a botezului cu Duhul Sfânt. În 1906, William J. Seymour, un pastor negru din

Mişcarea de Sfinţenie care a fost influenţat de învăţăturile lui Perham, a mers în Los Angeles

unde a predicat despre botezul cu Duhul Sfânt şi despre vorbirea în limbi. La misiunea lui din

strada Asuza a avut loc o trezire spirituală, iar aceasta adus la o mişcare majoră care s-a

răspândit repede în toată America de Nord şi ulterior a ajuns în Asia, America Latină şi

Africa. Această mişcare penticostală a fost respinsă de către principalele denominaţiuni

creştine, dar a dat naştere unor denominaţiuni proprii, între care Adunările lui Dumnezeu,

Bisericile lui Dumnezeu şi Biserica Pentiscostală a Sfinţeniei. Organizaţia Internaţională

Pagina 311 din 548

pentru Oamenii de Afaceri Evanghelia Completă promovează şi ea doctrina şi practica

penticostală.

Mişcarea de înnoire carismatică

Surprinzându-i pe cei situaţi de ambele părţi ale gardului penticostal, în anii 1960 a apărut

simultan o mişcare neaşteptată în principalele biserici protestante din diferite părţi ale

Americii de Nord. Mişcarea aceasta a insistat pe botezul cu Duhul Sfânt şi pe darurile Duhului

ca mijloace de înnoire spirituală în cadrul principalelor denominaţiuni, printre liderii ei

numărându-se Dennis şi Rita Bennett, John L. Sherill şi Agnes Sanford (epscopalieni); Larry

Christenson (luteran); Tommy Tyson (metodist); Don Basham (Ucenicii lui Cristos); Rodman

Williams (prezbiterian). Cărţi ca Nine O’Clock in the Morning [Nouă dimineaţa] şi Holy

Spirit and You [Duhul Sfânt şi tu] ale soţilor Bennett; They Speak with Other Tongues [Ei

vorbesc în alte limbi] a lui Sherrill, şi The Gift of the Holy Spirit Today [Darul Duhului Sfânt

astăzi] a lui Williams au influenţat pe mulţi din mişcarea ce a ajuns să fie cunoscută sub

numele de mişcarea carismatică de înnoire. Spre deosebire de penticostali, majoritatea

creştinilor carismatici au ales să rămână în cultele lor şi să-şi adapteze experienţele la o gamă

largă de tipare ecleziastice.

Înnoirea carismatică a intrat în Biserica Romano-Catolică în 1966, atunci când profesorii de la

Universitatea Duquesne au căutat puterea Duhului Sfânt descrisă de David Wilkerson în

Crucea şi pumnalul. Aceasta a dus la o experienţă semnificativă de înnoire printre studenţi

(Weekendul Duquesne), care a influenţat şi alte comunităţi catolice de la Notre Dame şi din

Statul Michigan. Mişcarea s-a răspândit prin intermediul conferinţelor, seminariilor pe tema

Vieţii în Duhul, mişcării Cursillo, Comunităţii Cuvântul lui Dumnezeu şi a numeroase

publicaţii. Scriitori catolici precum Ralph Martin (revista New Convenant), Killian

McDonnell (The Holy Spirit and Power) şi Leon Joseph Cardinal Suenens (A New

Pentecost?) au căutat să lege vitalitatea darurilor spirituale de teologia biblică şi de

spiritualitatea istorică, punând accentul pe folosirea comună a darurilor în comunitatea

creştină.

Mişcarea celui de-al Treilea Val

Începând cu anii 1970, un număr tot mai mare de biserici şi lucrări misionare independente de

penticostalism şi de principalele denominaţiuni au căutat puterea şi darurile Duhului. Mulţi

dintre aceşti evanghelici evită termenii penticostal şi carismatic, şi pentru a distinge acest al

treilea fenomen centrat pe Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, C. Peter Wagner a folosit

Pagina 312 din 548

expresia „Al Treilea Val” în The Third Wave of the Holy Spirit. Cea mai remarcabilă expresie

a acestei mişcări a fost dezvoltarea organizaţiei Vineyard Fellowship, fondată de către John

Wimber, care a insistat pe importanţa deschiderii faţă de semne şi minuni în Power

Evangelism şi Power Healing.

Nu este deloc surprinzător că toate aceste trei mişcări au generat controverse substanţiale în

legătură cu natura şi extinderea darurilor spirituale, înţelesul botezului cu Duhul Sfânt şi

problema discernerii validităţii unei game largi de experienţe personale şi comunitare. De

asemenea, a existat tendinţa de transpunere a descrierilor în prescrieri şi de a se insista asupra

experienţei mai presus de explicaţie. Mulţi din primele două mişcări au ajuns la deducţia

nefericită că oamenii care nu vorbesc în limbi nu au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Aceasta a

dus la un accent exagerat pus pe darul vorbirii în limbi, ceea ce i-a polarizat pe mulţi din

trupul lui Cristos. Dar în anii recenţi a apărut un corp de literatură care se ocupă de

manifestările Duhului Sfânt dintr-o perspectivă mai erudită şi mai biblică. Scriitori ca Michael

Green (I Believe in the Holy Spirit), Charles E. Hummel (Fire in the Fireplace), Gordon D.

Fee (God’s Empowering Presence şi comentariul lui la Prima Epistolă către Corinteni),

Wayne A. Grudem (The Gift of Prophecy şi Systematic Theology), Jack Deere (Surprised by

the Power of the Spirit şi Surprised by the Voice of God), Zeb Bradford Long şi Douglas

McMurry (Receiving the Power) şi Doug Banister (The Word and Power Church) au

dezvoltat o teologie evanghelic-carismatică mai articulată şi mai responsabilă.

Toate cele trei mişcări centrate în Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt continuă să înflorească,

şi chiar dacă există o anumită suprapunere între ele, acestea îşi păstrează caracterul distinct

(slăbiciunea metaforei celor „trei valuri” este că ar putea lăsa impresia că valurile anterioare s-

au retras). În ciuda diferenţelor, mişcarea penticostală, mişcarea carismatică şi mişcarea celui

de-al Treilea Val se concentrează asupra lucrării şi manifestărilor Duhului. Din cauza aceasta,

mă voi referi la toţi cei care sunt implicaţi în aceste mişcări ca fiind credincioşi centraţi în

Duhul şi îi voi distinge de credincioşii centraţi în Cuvânt, care sunt necarismatici în doctrină şi

practică. Aşa cum vom vedea, ambele părţi au puncte tari şi puncte slabe, de aceea o

spiritualitate echilibrată a plinătăţii Duhului trebuie să caute punctele forte ale ambelor.

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

A existat o gamă largă de interpretări, chiar şi printre creştinii centraţi în Duhul, cu privire la

înţelesul botezului cu Duhul. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea wesleyană de

sfinţenie l-a asociat cu a „doua binecuvântare” de după convertire, care produce sfinţenia

„sanctificării totale”. Liderii evanghelici precum Dwight L. Moody şi Reuben A. Torrey au

Pagina 313 din 548

văzut şi ei botezul cu Duhul ca pe o experienţă post-convertire, dar l-au legat de o înzestrare

divină cu putere pentru lucrarea creştină. Abia odată cu mişcarea penticostală botezul cu

Duhul a fost asociat cu experienţa limbilor. Mulţi din mişcarea carismatică au adoptat

concepţia neopenticostală a vorbirii în limbi ca primul semn al botezului cu Duhul, dar tot mai

mulţi creştini carismatici au ajuns la concluzia că vorbirea în limbi este una dintre multele

carisme posibile care pot însoţi botezul cu Duhul Sfânt. Alţii din mişcarea carismatică de

înnoire sau întors la un model sacramental al botezului cu Duhul, văzându-l ca pe o

„eliberare” a Duhului, fiindcă darul Duhului a fost primit deja în momentul iniţierii creştine.

Creştinii celui de-al Treilea Val vorbesc mai mult în termenii umplerii cu Duhului sau al

deschiderii faţă de puterea şi darurile Duhului, şi aceasta poate implica experienţe „cruciale”

de înnoire spirituală personală şi comunitară.

În Noul Testament există şapte referiri la botezul cu Duhul Sfânt (Matei 3:11; Marcu 1:8;

Luca 3:16; Ioan 1:33; Fapte 1:5; 11:16; 1 Corinteni 12:13) şi primele şase au fost împlinite în

ziua de Rusalii. Unii disting pasajul din 1 Corinteni de celelalte traducându-l în sensul de

botezul „de către” Duhul (în trupul lui Cristos), în opoziţie cu botezul „în” Duhul (în puterea

Duhului). Dar toate aceste versete folosesc aceeaşi prepoziţie grecească (en), care poate fi

tradusă „cu”, „în” sau „de”. Nu există nicio bază biblică pentru distincţia între două feluri de

botez cu Duhul Sfânt. Experienţele ucenicilor la Rusalii (Fapte 2:1-4), ale samaritenilor (Fapte

8:14-17), ale casei lui Corneliu (Fapte 10:44-47), ale ucenicilor efeseni ai lui Ioan Botezătorul

(Fapte 19:1-7) se raportează toate la venirea iniţială a Duhului Sfânt în viaţa unei persoane, pe

care Pavel o asociază cu intrarea respectivei persoane ca membru în trupul lui Cristos (1

Corinteni 12:13). De aceea, este mai bine să nu alăturăm experienţele de după convertire ale

umplerii, împuternicirii sau manifestării Duhului Sfânt de cuvântul botez, ci de lucrările

minunate ale lui Dumnezeu de înnoire prin puterea Duhului care locuieşte în noi.

Încă de la Rusalii, noua lucrare a Duhului de botezare, locuire şi pecetluire este dată fiecărui

credincios în momentul regenerării. Pe când experienţele ulterioare ale umplerii, revărsării şi

îmbrăcării cu putere sunt date multor credincioşi în funcţie de scopurile suverane ale lui

Dumnezeu. Nu există o reţetă sau un tipar unic pentru experienţele post-convertire de înnoire,

şi ar fi o greşeală să facem ca experienţa unei persoane să fie normativă pentru alţii.

UMPLERILE INTERIOARE ŞI EXTERIOARE

Manifestările Duhului sunt multiple, dar Noul Testament distinge două moduri principale în

care credincioşii pot să fie umpluţi cu Duhul. Lucrarea interioară a Duhului produce

caracterul creştin şi maturitatea spirituală. Verbul grecesc pleroo şi termenul înrudit pleres se

Pagina 314 din 548

referă la umplere ca o stare progresivă a fiinţei. Aceste cuvinte sunt folosite despre

credincioşii maturi din punct de vedere spiritual ca Ştefan şi Barnaba, care sunt controlaţi de

către Duhul (vezi Luca 4:1-2; Fapte 6:3,5; 7:55; 11:24; 13:52; Efeseni 5:18-19). Lucrarea

exterioară a Duhului se referă la înzestrarea divină pentru lucrare şi slujire. Termenul grecesc

pimplemi exprimă umplerea ca experienţă temporară a puterii suverane a lui Dumnezeu, care

este evidentă în acţiune. Acest cuvânt este folosit în legătură cu manifestările specifice ale

Duhului Sfânt în vieţile unor oameni ca Elisabeta, Petru şi Saul (vezi Luca 1:41-42, 67; Fapte

2:4; 4:8, 31; 9:17-20; 13:9-10; vezi şi Tabelul 24.1).

LUCRAREA INTERIOARĂ A

DUHULUI

LUCRAREA EXTERIOARĂ A

DUHULUI

Umplere: pleroo şi pleres Umplere: pimplemi

O stare progresivă a fiinţei O experienţă temporară

Produce caracter şi înţelepciune Împuterniceşte pentru lucrare şi slujire

Roadă a Duhului Daruri ale Duhului

Duhul în noi Duhul deasupra noastră

Curăţie Putere

Maturitate Manifestări

Devenire Acţiune

Tabel 24.1

O spiritualitate sănătoasă a plinătăţii Duhului necesită ambele feluri de umplere, dar creştinii

centraţi în Cuvânt au tendinţa nefericită de a pune accentul pe lucrarea interioară a Duhului şi

de a neglija lucrarea exterioară a Duhului, în timp ce creştinii centraţi în Duhul schimbă

accentele. Când acest lucru se întâmplă, creştinii centraţi în Cuvânt devin tari în cunoaştere

şi/sau în caracter şi superficiali în putere şi în faptă. Bisericile şi creştinii individuali care

înăbuşă lucrarea exterioară a Duhului devin ineficienţi în lucrarea transformaţională.

Explicaţiile depăşesc experienţa lor.

Pe de altă parte, creştinii centraţi în Duhul devin tari în putere şi în faptă, dar superficiali în

cunoaştere şi/sau caracter. Când experienţa o ia înaintea explicaţiei biblice, credinciosul e

vulnerabil în faţa amăgirii şi manipulării emoţionale. Iar când experienţa depăşeşte caracterul,

Duhul este întristat şi credinciosul îşi pierde în cele din urmă puterea. Puterea fără caracter

devine mai mult un blestem decât o binecuvântare şi duce la eroarea confundării

manifestărilor spirituale cu maturitatea spirituală.

Pagina 315 din 548

Caracterul şi darurile sunt la fel de importante; avem nevoie de roada Duhului (lucrarea

interioară) tot atât de mult ca şi de puterea Duhului (lucrarea exterioară). Curăţia şi puterea

lucrează cel mai bine împreună şi se întăresc una pe alta. De asemenea, este esenţial să legăm

spiritualitatea plinătăţii Duhului de preocupările şi provocările obişnuite ale vieţii şi să nu

limităm lucrarea Duhului la fenomenele extraordinare.

O spiritualitate pe deplin dezvoltată implică întemeierea în adevărul biblic şi în doctrina

sănătoasă (a cunoaşte), caracterul în continuă desăvârşire şi experienţa personală cu

Dumnezeu (a fi) şi dezvoltarea darurilor şi deprinderilor în slujirea altora (a face), aşa cum

ilustrează Figura 24.1.

A CUNOAŞTE

A FI A FACE

FIGURA 24.1

Când o persoană sau un grup neglijează oricare dintre aceste domenii, deformările sunt

inevitabile. Din cauza trecutului şi temperamentului nostru, unii dintre noi vom fi în mod

natural atraşi spre a cunoaşte, alţii spre a fi, iar alţii spre a face. Este înţelept să ne înţelegem

bine tendinţele şi să căutăm echilibrul în gândire, afecte şi alegeri prin expunerea la

credincioşii ce alcătuiesc trupul lui Cristos, care ne vor îndruma şi ne vor îndemna.


Recapitulează cele douăsprezece lucrări ale Duhului Sfânt pe care le-am enumerat în acest

capitol şi spune care dintre ele îţi sunt cel mai apropiate şi care îţi sunt cel mai îndepărtate.

De ce crezi că au apărut cele trei mişcări centrate în Persoana şi lucrarea Duhului şi ce

experienţe ai avut cu vreuna dintre ele?

Unde te situezi pe axa creştin centrat în Cuvânt – creştin centrat în Duhul?

Eşti atras mai mult spre lucrarea interioară a Duhului sau spre lucrarea exterioară a

Duhului?

Pagina 316 din 548

Capitolul 25


Darurile Duhului


Capitolul acesta se ocupă de diversitatea şi unitatea din trupul lui Cristos şi de natura şi

scopurile darurilor spirituale ca expresii importante ale spiritualităţii centrate în Duhul. De

asemenea, prezintă beneficiile darurilor şi controversa în legătură cu unele dintre ele, iar după

o scurtă descriere a acestor daruri, urmează câteva cuvinte despre înzestrarea de către Duhul

cu abilităţi speciale a fiecărui membru din trupul lui Cristos pentru zidirea celorlalţi.


Să înţelegem mai bine care este natura darurilor Duhului şi ce scopuri au ele.

Să apreciem cum se cuvine beneficiile darurilor spirituale.

Să ştim mai bine cum să ne descoperim şi cum să ne dezvoltăm darurile.

Să înţelegem în ce fel darurile pot fi folosite şi abuzate.

Dumnezeu a dat fiecărui credincios o combinaţie de oportunităţi şi de daruri care sunt cele

mai potrivite pentru situaţia lui în viaţă. Fiecare creştin este un slujitor ce are de adus o

contribuţie unică în trupul lui Cristos. Aportul nostru principal este dependent de darurile

spirituale pe care le-am primit. Aşa cum vom vedea, exercitarea acestor daruri în context

comunitar contribuie la hrănirea şi zidirea trupului. Astfel, darurile Duhului sunt parte

integrantă a formării noastre spirituale.

DIVERSITATEA ŞI UNITATEA ÎN TRUPUL LUI CRISTOS

Când Duhul Sfânt a coborât la Rusalii, Fapte 2, a fost creat un nou organism. Organismul

acesta este alcătuit din toţi cei care au primit viaţa veşnică în Cristos Isus. În Romani 8:14-17,

Galateni 4:4-7 şi Efeseni 2:19 el este descris ca o casă ori o familie spirituală. În virtutea

adoptării şi a naşterii din nou, am devenit fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Organismul acesta mai

este numit şi templu sfânt în Efeseni 2:20-22 şi 1 Petru 2:4-5, iar credincioşii sunt pietrele lui

vii. Dar metafora cea mai folosită pentru această nouă creaţie este trupul lui Cristos (vezi

Romani 12:4-5; 1 Corinteni 12:12-27; Efeseni 1:22-23; 3:6; 4:4-16; 5:23-30; Coloseni 1:18;

2:19).

Pagina 317 din 548

Cele trei liste principale cu daruri ale Duhului din Noul Testament sunt introduse toate de o

descriere a unităţii şi diversităţii în acest trup spiritual. Metafora lui Pavel pentru biserică nu

ar putea fi mai potrivită, fiindcă atât biserica universală (toţi credincioşii) cât şi biserica locală

(grupurile de credincioşi localizaţi geografic) sunt unităţi formate din elemente diferite.

Cristos este capul şi conducătorul trupului (Efeseni 1:22; 4:14; Coloseni 1:18) şi credincioşii

sunt mădularele sau componentele lui individuale. În analogia aceasta, fiecare creştin a primit

o funcţie specială de îndeplinit şi abilităţile necesare pentru a o îndeplini într-un fel care să fie

în folosul altor membri. Există creştere cantitativă şi calitativă atunci când credincioşii îşi

descoperă darurile spirituale şi le folosesc în mod activ. Fiecare parte a trupului depinde de

restul pentru starea sa de bine, şi nu există mădulare nefolositoare. De aceea zidirea prin

învăţătură şi părtăşie este atât de necesară în biserica locală. Conceptul biblic de koinonia sau

de părtăşie comunică faptul că izolarea duce la atrofie. Întocmai cum niciun organ nu poate

funcţiona independent de celelalte, nici credincioşii nu se pot bucura de vitalitate spirituală

într-un vacuum relaţional. Duhul distribuie suveran daruri spirituale fiecărui membru al

trupului, şi niciun membru nu posedă toate darurile. Astfel, creşterea nu se poate produce fără

lucrare reciprocă şi interdependenţă.

Trupul lui Cristos este un organism, nu o dictatură sau o democraţie. De aceea, biserica este

structurată cel mai bine în jurul distribuirii şi funcţiei darurilor spirituale în membrii săi.

Ca exerciţiu, studiază cum evidenţiază apostolul Pavel rolul darurilor date de Dumnezeu la

edificarea trupului în Efeseni 4:4-16. Care sunt cele şapte puncte de unitate care se găsesc în

versetele 4-6? Pe ce bază primeşte biserica daruri, potrivit 4:7-10? Versetul 12 vorbeşte

despre creşterea cantitativă (comunitară), în timp ce versetul 13 vorbeşte despre creşterea

calitativă (individuală). Cum se relaţionează 4:11-13 la 4:14-16?

NATURA ŞI SCOPUL DARURILOR SPIRITUALE

Cuvântul grecesc cel mai frecvent folosit pentru darurile spirituale este charismata, cuvânt ce

are legătură cu harul (charis) lui Dumnezeu. Referitor la aceste daruri, apostolul Pavel scrie:

„Fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Cristos” (Efeseni 4:7). Un alt

cuvânt, pneumatikos, înseamnă „spiritualităţi” sau „lucruri spirituale”. Fiindcă lucrarea lui

Dumnezeu poate fi realizată numai prin puterea lui Dumnezeu, darul spiritual este înzestrarea

de către Duhul Sfânt a fiecărui membru din trupul lui Cristos cu o abilitate specială pentru

zidirea celorlalţi.

Douăsprezece principii au legătură cu planul lui Dumnezeu referitor la darurile spirituale:

Pagina 318 din 548

1. Fiecare creştin are unul sau mai multe daruri spirituale. „Şi fiecăruia i se dă arătarea

Duhului spre folosul altora… Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă

fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:7, 11). „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat

după măsura darului lui Cristos” (Efeseni 4:7). „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al

lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1 Petru 1:10).

2. Mulţi credincioşi au primit mai multe daruri spirituale. Fiindcă există o diversitate atât de

mare de daruri, numărul combinaţiilor posibile este imens. Fiecare creştin cu mai multe daruri

a primit o combinaţie de abilităţi spirituale care se potrivesc perfect cu lucrarea pe care i-a

încredinţat-o Dumnezeu. Există diferenţe de opinie privitor la întrebarea dacă aceste daruri

sunt învestite sau rezidente în credincioşi, ori dacă sunt situaţionale, adică date de Duhul

pentru situaţii sau nevoi particulare. De asemenea, unii consideră darurile enumerate în

Romani 12 şi în Efeseni 4 ca fiind motivaţionale şi ca locuind permanent în credincios,

distingându-le de darurile mai degrabă situaţionale enumerate în 1 Corinteni 12. Deşi această

concepţie pare oarecum forţată, în 1 Corinteni 12 şi 14 (vezi 14:26) există un sentiment de

aşteptare şi de spontaneitate ce poate admite o împuternicire dinamică a credincioşilor în

moduri neprevăzute, dar şi în moduri conforme cu înzestrările din trecut. În opinia mea,

credinciosul poate avea atât daruri rezidente cât şi situaţionale.

3. Darurile spirituale pot fi date în momentul regenerării, dar ele pot sta nedescoperite şi

latente o perioadă mai lungă de timp. Creştinii cu mai multe daruri îşi descoperă adesea

combinaţia de daruri printr-un proces treptat.

4. Darurile spirituale pot fi abuzate sau neglijate, dar dacă sunt primite în momentul

regenerării, se pare că ele nu pot fi pierdute. Biserica din Corint ilustrează cel mai bine faptul

că creştinii pot avea multe daruri şi în acelaşi timp să fie imaturi din punct de vedere spiritual.

5. Darurile spirituale nu sunt acelaşi lucru cu darul Duhului Sfânt. Darul Duhului Sfânt este

dat tuturor credincioşilor (Ioan 14:16; Fapte 2:38) şi fiecare membru al trupului trebuie să

umble în puterea acestei Persoane divine. Pe de altă parte, darurile Duhului „le face unul şi

acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11).

6. Darurile spirituale nu sunt acelaşi lucru cu roada Duhului. Roada Duhului este produsă

din interior; darurile spirituale sunt date din afară. Roada are legătură cu caracterul cristic;

darurile au legătură cu slujirea creştină. Roada Duhului, în special dragostea, trebuie să fie

contextul în care operează darurile Duhului. Pavel a spus clar în 1 Corinteni 13 că darurile

spirituale fără roada spirituală sunt lipsite de valoare. Roada este eternă, pe când darurile sunt

temporare (1 Corinteni 13:8); roada este adevărata măsură a spiritualităţii, în schimb darurile

nu sunt.

Pagina 319 din 548

7. Darurile spirituale nu sunt acelaşi lucru cu talentele naturale. Spre deosebire de abilităţile

naturale pe care fiecare le are de la naştere, darurile spirituale aparţin exclusiv celor care cred

în Cristos. În unele cazuri, darurile Duhului coincid cu înzestrările naturale, dar transcend

abilităţile naturale prin faptul că li se adaugă o infuzie divină de calitate. Ambele sunt date de

Dumnezeu (Iacov 1:17) şi trebuie folosite şi dezvoltate potrivit cu scopul lor pentru gloria lui

Dumnezeu (1 Corinteni 10:31).

8. Toţi creştinii sunt chemaţi la o slujbă, dar nu toţi sunt chemaţi în lucrare. Slujirea este

determinată de darurile şi oportunităţile date de Dumnezeu (Efeseni 3:7). Lucrarea

(evanghelist, învăţător, diacon, prezbiter) sunt sfere ale slujirii recunoscute şi instituite de

oameni în interiorul trupului.

9. Unele daruri spirituale sunt mai utile în unele biserici locale decât în altele, fiindcă duc la

mai buna zidire a trupului. Pavel a îndemnat biserica din Corint: „Umblaţi, deci, după darurile

cele mai bune” (1 Corinteni 12:31; cf. 14:5).

10. Charismata înseamnă literal „darurile Duhului”. Aceste daruri sunt date în mod

suveran şi nemeritat de către Duhul Sfânt. De aceea, nu există niciun temei pentru laudă sau

invidie. Fiecare mădular al trupului are un loc şi un scop special. Deşi unele mădulare sunt

mai proeminente şi altele mai puţin proeminente în ochii altora, acelaşi standard se aplică

tuturor: ispravnicii trebuie să fie găsiţi credincioşi (1 Corinteni 4:2). Lucrează cu ceea ce ţi-a

dat Dumnezeu (2 Timotei 1:6) şi caută să fii plăcut Lui, nu oamenilor (Galateni 1:10; 1

Tesaloniceni 2:4).

11. Darurile sunt echipamentul spiritual al lui Dumnezeu pentru slujirea şi zidirea

eficientă a trupului. Ele nu sunt date ca să ne înălţăm singuri sau ca dovadă a unei autorizaţii

speciale din partea Duhului, ci pentru folosul şi zidirea trupului lui Cristos. Posesorul este

doar instrumentul, nu primitorul gloriei. Darurile sunt date „pentru ca în toate lucrurile să fie

slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos” (1 Petru 4:11).

12. Marea mobilizare a darurilor spirituale a fost cheia înmulţirii rapide a bisericii în

Noul Testament (Romani 1:11). În Christ Loved the Church [Cristos a iubit biserica], William

MacDonald ilustrează principiul acesta al multiplicării în două diagrame. Prima (Figura 25.1)

prezintă scopul darurilor aşa cum este el afirmat în Efeseni 4:12 („pentru desăvârşirea

sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos”). A doua (Figura

25.2) prezintă dinamica din 2 Timotei 2:2, care se naşte atunci când mulţi credincioşi îşi

folosesc în mod activ darurile.

BENEFICIILE DARURILOR LUI DUMNEZEU

Pagina 320 din 548

Este important să descoperi şi să dezvolţi darurile spirituale pe care Dumnezeu le-a pus în

tine. Aceste daruri sunt de dorit din trei motive esenţiale.

FIGURA 25.1

FIGURA 25.2

Pagina 321 din 548

Diagramele sunt luate din William MacDonald, Christ Loved the Church, Copyright 1966,

folosit cu permisiunea Walterick Publishers

Tu vei fi împlinit. Cunoaşterea şi folosirea darurilor tale te va ajuta să înţelegi slujirea unică şi

indispensabilă la care ai fost chemat în trupul lui Cristos. Vei descoperi o parte semnificativă

a scopului pentru care te găseşti pe această planetă şi vei înţelege că Dumnezeu te-a făcut

competent ca să produci ceva care va dăinui în eternitate. Vei avea un sentiment de împlinire

şi de bucurie în slujirea altora, atunci când te vei pune la dispoziţia Duhului Sfânt ca un

instrument prin care El poate lucra.

În plus, cunoaşterea darurilor tale spirituale te va ajuta mult să înţelegi şi să afirmi voia lui

Dumnezeu în diferite momente ale vieţii tale. Dumnezeu nu te cheamă să faci ceva fără să-ţi

dea puterea şi împuternicirea necesară. Vei fi capabil să iei decizii mai inteligente în faţa

diferitelor oportunităţi de slujire şi în legătură că instruirea ta în lumina funcţiei pe care ţi-a

încredinţat-o Dumnezeu în trup (Romani 12:4). De asemenea, îţi vei folosi timpul mai

eficient, concentrându-te asupra lucrurilor pe care ai fost echipat să le faci bine, în loc să îţi

consumi energia în domenii de potenţial minim.

Alţii vor fi zidiţi. Adu-ţi aminte că principalul scop al darurilor spirituale este eclesiastic – ele

sunt date pentru zidirea şi curăţirea bisericii ca trupul şi mireasa lui Cristos. Când îţi foloseşti

darurile spirituale, îndeplineşti un rol substanţial în slujirea altora şi aducerea lor la maturitate

(Efeseni 4:12-16). Dacă nu îţi dezvolţi darurile şi le laşi să decadă prin nefolosire, fraţii şi

surorile tale în Cristos vor suferi, fiindcă îi privezi de slujirea unică pe care numai tu o poţi

face în vieţile lor.

Dumnezeu va fi slăvit. Conform 1 Petru 4:10-11, darurile tale spirituale au drept scop ultim să

aducă slavă lui Dumnezeu. Aceasta este chemarea ta supremă şi ea se referă la toate cele trei

Persoane din Dumnezeire. Când îţi foloseşti darurile spirituale împreună cu puterea şi roada

Duhului Sfânt (mai ales dragostea), în numele şi sub autoritatea lui Isus Cristos, Tatăl este

slăvit.

DEZBATERE DESPRE DARURI

Toţi credincioşii sunt carismatici în sensul că cred în exercitarea darurilor spirituale

(charismata). Dar într-un alt sens, nu toţi credincioşii sunt carismatici; o primă distincţie între

credincioşii centraţi în Duhul şi credincioşii centraţi în Cuvânt stă în felul cum privesc

darurile controversate, anume profeţia, vindecarea şi vorbirea în limbi. Credincioşii centraţi în

Pagina 322 din 548

Duhul cred că toate darurile sunt date şi astăzi, în timp ce mulţi credincioşi centraţi în Cuvânt

cred că aceste daruri controversate au încetat. Cesaţioniştii fac în general distincţie între

darurile semne şi darurile spre zidire. Darurile semne, spun ei, şi-au îndeplinit scopul în

secolul I, atestând autoritatea apostolilor şi mesajul acestora inspirat de Dumnezeu. După ce

canonul Noului Testament a fost terminat, darurile miraculoase nu au mai fost necesare şi ele

au dispărut treptat din biserică. Credincioşii centraţi în Cuvânt citează Evrei 2:3-4, de

exemplu, pentru a sugera că semnele şi minunile au încetat în a doua generaţie de creştini.

Unii argumentează în favoarea încetării darurilor semne şi pe baza 1 Corinteni 13:8-10.

Înainte am fost cesaţionist, dar am ajuns să cred că aceste argumente biblice şi istorice sunt

neconcludente şi neconvingătoare. De exemplu, în ce priveşte data încetării darurilor, se poate

argumenta că expresia lui Pavel „când va veni ce este desăvârşit” (1 Corinteni 13:10) se referă

mai degrabă la a doua venire a lui Cristos, nu la încheierea canonului Scripturii. În plus, o

privire mai atentă în istoria bisericii arată declinul dar nu şi pierderea darurilor speciale (vezi

Jack Deere, Surprised by the Voice of God [Surprins de Vocea lui Dumnezeu]), şi acest declin

este legat de înlocuirea slujirii-carismă printr-un model instituţional de slujire ca oficiu.

Învăţătura că minunile şi profeţiile nu mai sunt valabile astăzi derivă din axiome teologice

care nu pot fi demonstrate pe baza Scripturii. Credinţele noastre referitoare la aceste probleme

sunt influenţate de mediul, tradiţiile şi învăţăturile înconjurătoare mai mult decât am putea

presupune, şi este uşor să conchidem că anumite daruri sunt inoperante dacă nu le-am văzut

manifestându-se ori dacă auzim numai cum sunt abuzate.

SCURTĂ DESCRIERE A DARURILOR

Fiindcă exercitarea darurilor spirituale este centrală în spiritualitatea plinătăţii Duhului, vom

face un scurt rezumat al naturii darurilor spirituale şi vom spune câteva cuvinte despre

descoperirea, dezvoltarea şi folosirea lor.

„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora

după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.

Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate

lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Cristos, a căruia este slava şi puterea în vecii

vecilor! Amin” (1 Petru 4:10-11). Aceste versete implică o dublă clasificare: darurile vorbirii,

sau darurile pentru lucrarea prin Cuvânt, şi darurile pentru slujire, sau lucrarea practică. Iată

darurile enumerate în Romani 12, 1 Corinteni 12 şi Efeseni 4.

Profeţia (Romani 12:6; 1 Corinteni 12:10, 28-29; 14:1-40; Efeseni 4:11) – abilitatea de a

primi şi de a proclama un mesaj din partea lui Dumnezeu. Acest mesaj poate include

Pagina 323 din 548

prezicerea unor evenimente viitoare, deşi principalul său scop – aşa cum rezultă din 1

Corinteni 14:3 – este propovăduirea : „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre

zidire, sfătuire şi mângâiere.” În sensul acesta, darul este manifestat atunci când predicarea

este însoţită de autoritatea şi puterea Duhului pentru încurajare şi mustrare. Mulţi credincioşi

centraţi în Duhul afirmă că profeţia poate implica şi revelaţia din partea lui Dumnezeu (1

Corinteni 14:26), fie prin vis, fie prin viziune, fie prin mesaj. Nu trebuie să se facă o confuzie

între profeţie în sensul acesta şi Cuvântul normativ al lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii,

sau profeţia canonică. Profeţia congregaţională, spre deosebire de profeţia canonică a

Scripturii, este un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru anumiţi oameni dintr-un anumit loc

şi dintr-un anumit timp, şi trebuie testată de către liderii bisericii (1 Corinteni 14:29). Este ea

rostită în dragoste? Zideşte biserica? Este conformă cu Scriptura? Îl slăveşte pe Dumnezeu.

Slujirea (Romani 12:7) – abilitatea de a identifica şi de a satisface nevoile fizice ale oamenilor

printr-o diversitate de mijloace. Cuvântul grecesc pentru darul acesta este acelaşi ca pentru

„lucrare” sau „diacon”, însă darul nu trebuie confundat cu oficiul.

Învăţătura (Romani 12:7; 1 Corinteni 12:28-29; Efeseni 4:11) – abilitatea de a explica clar şi

pertinent adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu aşa încât alţii să le înveţe. Aceasta necesită

capacitatea de a interpreta corect Scriptura, angajarea în cercetarea necesară şi organizarea

rezultatelor aşa încât să poată fi comunicate eficient altora.

Îmbărbătarea (Romani 12:8) – abilitatea de a motiva oamenii ca să răspundă adevărului, prin

sfaturi oportune, încurajare şi consolare. Când darul acesta este exercitat, ceilalţi sunt

îndemnaţi să-şi stimuleze credinţa, punând la încercare adevărul lui Dumnezeu în viaţa lor.

Dărnicia (Romani 12:8) – abilitatea de a dona resurse materiale cu generozitate şi bucurie

pentru folosul altora şi spre slava lui Dumnezeu. Creştinii care au acest dar spiritual nu este

necesar să fie bogaţi.

Cârmuirea (Romani 12:8) – capacitatea de a discerne scopul lui Dumnezeu pentru un grup, de

a stabili şi a comunica scopuri adecvate şi de a-i motiva pe alţii să lucreze împreună pentru

îndeplinirea acestora în slujba lui Dumnezeu. Persoana cu acest dar este eficientă în delegarea

sarcinilor fără manipulare sau coerciţie.

Milostenia (Romani 12:8) – capacitatea de empatizare profundă cu alţii şi de angajare în

activităţi caritabile pentru oamenii cu suferinţe materiale, mentale sau emoţionale. Cei ce au

acest dar dau dovadă de grijă şi bunătate faţă de oamenii care adesea sunt ignoraţi.

Înţelepciunea (1 Corinteni 12:8) – capacitatea de a aplica principiile Cuvântului lui Dumnezeu

în moduri practice la diferite situaţii şi de a recomanda cel mai bun curs de acţiune la

Pagina 324 din 548

momentul cel mai potrivit. Exercitarea acestui dar distilează cu pricepere cunoaşterea şi

discernământul în sfaturi excelente.

Cunoaşterea (1 Corinteni 12:8) – capacitatea de a descoperi, analiza şi sistematiza adevărul în

beneficiul altora. Cine are acest dar, vorbeşte cu înţelegere şi pătrundere. Dar „vorbirea despre

cunoaştere” poate să implice de asemenea o percepţie şi o discernere supranaturală pentru

slujirea altora.

Credinţa (1 Corinteni 12:9) – abilitatea de a avea viziunea a ceea ce Dumnezeu vrea să fie

făcut şi de a crede că acel lucru va fi realizat în ciuda împrejurărilor şi a aparenţelor care arată

contrariul. Darul credinţei transformă viziunea în realitate.

Vindecarea (1 Corinteni 12:9, 28, 30) – abilitatea de a sluji ca instrument uman prin care

Dumnezeu vindecă bolile şi redă sănătatea. Posesorul acestui dar nu este o sursă de putere, ci

un vas care poate vindeca numai acele boli pe care Domnul alege să le vindece. Darul acesta

spiritual nu trebuie confundat cu semnele şi minunile făcute de Domnul Isus şi de apostoli; de

asemenea, nu trebuie discreditat din cauza abuzurilor unor lideri. La fel ca alte charismata

precum învăţătura şi evanghelizarea, darul vindecării implică diferite niveluri de dezvoltare şi

eficienţă. Rugăciunea de vindecare nu se limitează la bolile fizice, ci se extinde şi asupra

problemelor emoţionale, relaţionale şi spirituale. Astfel vindecarea interioară, sau vindecarea

amintirilor, se referă la rănile emoţionale ca fricile reprimate, mânia, umilinţa şi respingerea.

Minunile (1 Corinteni 12:10, 28, 29) – abilitatea de a sluji ca instrument prin care Dumnezeu

face lucrări care manifestă o putere supranaturală. Minunile atestă prezenţa lui Dumnezeu şi

adevărul Cuvântului Său, şi par să se întâmple cel mai frecvent în asociere cu activitatea

misionară. Mesajul Evangheliei are propria sa autoritate, dar uneori Dumnezeu foloseşte

minuni ca să-l autentifice şi ca să deschidă uşi pentru proclamarea iertării şi vieţii în Cristos.

Deosebirea duhurilor (1 Corinteni 12:10) – abilitatea de a face deosebire între duhul

adevărului şi duhul rătăcirii (cf. 1 Ioan 4:6). Cine are acest dar, poate să distingă realitatea de

contrafacerea ei, divinul de demonic, învăţătura adevărată de învăţătura falsă şi în unele cazuri

motivele spirituale de motivele carnale.

Vorbirea în limbi (1 Corinteni 12:10, 28, 30; 14:1-40) – abilitatea de a primi şi de a transmite

un mesaj spiritual într-o limbă pe care primitorul nu a învăţat-o niciodată. Pentru ca ceilalţi

membri ai trupului să fie zidiţi, mesajul trebuie să fie interpretat fie de cel care l-a primit (1

Corinteni 14:13), fie de o altă persoană cu darul tălmăcirii (1 Corinteni 14:26-28).

Natura controversată a acestui dar merită mai multe observaţii. Prima observaţie, Pavel a

condiţionat folosirea publică a darului vorbirii în limbi, spunând că la o adunare a bisericii pot

să vorbească în limbi doi sau cel mult trei credincioşi, că ei trebuie să vorbească pe rând şi că

Pagina 325 din 548

cineva cu darul tălmăcirii trebuie să fie prezent pentru ca trupul să fie zidit (1 Corinteni 14:26-

28). A doua observaţie, există mai multe diferenţe între manifestarea limbilor la Rusalii (Fapte

2:1-13) şi folosirea lor în Corint (1 Corinteni 14), şi aceste diferenţe sugerează că cele două nu

sunt identice. S-a argumentat că în 1 Corinteni 14 nu este vorba de mesaje către congregaţie,

ci de laude adresate lui Dumnezeu (v.2) care zidesc biserica atunci când sunt tălmăcite. Dacă

este aşa, atunci în al doilea caz limbile sunt mai degrabă devoţionale decât profetice. Totuşi,

Pavel s-a referit la „felurite limbi” în discuţia sa despre darurile spirituale din 1 Corinteni

12:10 şi 12:28, iar afirmaţia lui că limbile sunt un semn pentru necredincioşi (1 Corinteni

14:22) sugerează că acestea erau limbi cunoscute care aveau nevoie de tălmăcire. A treia

observaţie, admiterea de către Pavel că există felurite limbi, cuplată cu afirmaţiile lui din 1

Corinteni 14:2, 4, 14-15, 28 i-a determinat pe mulţi să distingă între o folosire privată a

limbilor, numită adesea rugăciune în limbi (14:14-15) şi o folosire publică a limbilor, care

trebuie tălmăcite. Pavel a scris: „Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi

vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu” (14:28). Oamenii folosesc rugăciunea în limbi ca

să faciliteze adoraţia şi mijlocirea, dar principala utilizare a darului limbilor este pentru zidirea

reciprocă. A patra observaţie, darul limbilor poate fi uşor contrafăcut şi este adesea abuzat. El

poate fi o sursă de mândrie spirituală, de preocupare excesivă şi dezbinare, de aceea în trup

este important şi darul discernământului şi al tălmăcirii. A cincea observaţie, darul vorbirii în

limbi a fost corupt din cauză că a fost considerat un paşaport pentru putere şi un semn cheie al

Duhului Sfânt. Acum tot mai mulţi credincioşi centraţi în Duhul ajung să creadă că vorbirea în

limbi nu este singurul semn al umplerii cu Duhul şi că nu toţi credincioşii trebuie să manifeste

acest dar (1 Corinteni 12:17-19, 30).

Tălmăcirea limbilor (1 Corinteni 12:10, 30; 14:5, 13, 26-28) – abilitatea de a traduce într-o

limbă cunoscută un mesaj rostit public rostit într-o limbă cerească. Darul acesta poate fi

combinat cu darul vorbirii în limbi (1 Corinteni 14:13) sau poate opera separat (1 Corinteni

14:26-28).

Apostolia (1 Corinteni 12:28, 29; Efeseni 4:11) – în Noul Testament, apostolii nu s-au limitat

doar la cei Doisprezece, ci între ei s-au numărat şi Pavel, Barnaba, Andronic, Iunia şi alţii

(Fapte 14:14; Romani 16:7; 1 Corinteni 15:5, 7; 1 Tesaloniceni 2:6). Dacă între cerinţele

pentru ocuparea acestui oficiu este inclusă şi cerinţa de a-L fi văzut pe Isus înviat (Fapte 1:22;

1 Corinteni 9:1), atunci el a încetat în secolul al II-lea. Dar mulţi cred că darul apostoliei

continuă să fie dat şi astăzi. Ca dar spiritual, el se referă la abilitatea de a planta şi/sau

supraveghea biserici şi lucrări creştine noi cu o autoritate recunoscută spontan.

Pagina 326 din 548

Ajutorarea (1 Corinteni 12:28) – abilitatea de a mări eficienţa lucrării altor membri ai

trupului. Aici este singura menţionare a acestui cuvânt în Noul Testament, şi se pare că el este

distinct de darul slujirii. Unii autori sugerează că în timp ce darul slujirii este orientat mai

mult spre grupuri, darul ajutorării este orientat mai mult spre persoane.

Cârmuirea (1 Corinteni 12:28) – cuvântul acesta, la fel ca „ajutorarea” apare o singură dată în

Noul Testament, şi în afara Scripturii el este folosit pentru a-i desemna pe timonierii care

manevrează un vapor spre destinaţie. Aceasta sugerează că darul spiritual al cârmuirii este

abilitatea de a îndrepta o biserică sau o organizaţie creştină spre împlinirea scopurilor ei prin

administrarea problemelor sale şi prin implementarea planurilor necesare. Cineva poate să

aibă darul conducerii fără să aibă şi darul administrării.

Evanghelizarea (Efeseni 4:11) – abilitatea de a fi un instrument neobişnuit de eficient în

aducerea necredincioşilor la cunoaşterea mântuitoare a lui Cristos. Unii care au darul acesta

sunt deosebit de eficienţi în evanghelizarea personală, în timp ce alţii s-ar putea să fie folosiţi

de Dumnezeu în evanghelizarea grupurilor sau în cea trans-culturală.

Păstorirea (Efeseni 4:11) – Petru a fost însărcinat de Cristos să-I păstorească oile (Ioan 21:16)

şi la rândul său i-a îndemnat pe prezbiterii bisericilor din Asia Mică să facă acelaşi lucru (1

Petru 5:2; cf. Fapte 20:28). Cine are acest dar spiritual posedă abilitatea de a conduce, hrăni,

proteja şi împlini personal nevoile „turmei” de credincioşi. Nu toţi cei ce ocupă oficiul de

pastor (prezbiteri, supraveghetori) au ori le este necesar darul păstoririi, şi mulţi care au acest

dar nu au nevoie de oficiul de pastor.

ALTE DARURI

Listele din Romani 12, 1 Corinteni 12 şi Efeseni 3 nu sunt complete, şi este evident că există

şi alte daruri spirituale în afară de cele enumerate mai sus. C. Peter Wagner sugerează în Your

Spiritual Gifts [Darurile tale spirituale] alte şapte daruri: celibatul (abilitatea de a te bucura în

condiţia de persoană necăsătorita şi de a-ţi păstra autocontrolul sexual [1 Corinteni 7:7-9]);

sărăcia voluntară (abilitatea de a renunţa la confortul material şi de a adopta un stil de viaţă de

relativă sărăcie [1 Corinteni 13:3]); martirajul (abilitatea de a avea o atitudine de bucurie în

faţa suferinţei şi chiar a morţii pentru credinţă [1 Corinteni 13:3]); ospitalitatea (abilitatea de a

primi şi de a te îngriji de cei ce au nevoie de hrană şi de adăpost [Romani 12:13; 1 Petru 4:9]);

misionarismul (abilitatea de a sluji eficient într-o altă cultură); mijlocirea (abilitatea de a te

ruga îndelung şi regulat pentru lucrări creştine şi pentru nevoile altora); şi exorcismul

(abilitatea de a deosebi şi de a alunga duhurile cu autoritate). Dar membrilor din trupul lui

Pagina 327 din 548

Cristos le sunt date şi alte daruri spirituale (de ex., talentul muzical, măiestria în exercitarea

unei meserii) pentru zidirea reciprocă.

COMBINAŢII ŞI VARIAŢII DE DARURI

Mulţi credincioşi, dacă nu cumva toţi, au combinaţii de două sau mai multe daruri. Unele

combinaţii sunt neobişnuite, în timp ce altele sunt frecvente. Darurile care merg de obicei

împreună sunt păstorirea (pastor)-învăţătura, conducerea-administrarea, evanghelizarea-

învăţătura, vorbirea în limbi-tălmăcirea limbilor şi deosebirea-alungarea duhurilor. În plus,

Pavel distinge trei parametri în 1 Corinteni 12:4-6: „darurile” (charismaton), „slujbele”

(diakonion) şi „lucrările” (energematon). În Body Life [Viaţa trupului], Ray Stedman leagă

darurile de Duhul Sfânt şi spune că un dar este o capacitate sau o funcţie specifică; leagă

slujbele de Isus şi spune că o slujbă este sfera în care un dar este pus în aplicare; şi leagă

lucrările sau înzestrarea cu putere de Tatăl şi spune că înzestrarea cu putere este „măsura de

putere cu care un dar se manifestă sau este folosit într-o ocazie specifică.” Există variaţii nu

numai ale darurilor sau ale combinaţiilor de daruri, ci şi ale sferelor şi manifestărilor darurilor.

De exemplu, există mai multe variaţii ale darului învăţăturii. Unele sunt mai eficiente în

grupurile mici, altele în grupurile mari; unele pot fi comunicate mai bine tinerilor, în timp ce

altele sunt mai potrivite pentru adulţi.

DESCOPERĂ-ŢI DARURILE SPIRITUALE

Trei condiţii prealabile

Când vrei să descoperi darul sau darurile tale spirituale, pune-ţi trei întrebări: Am primit darul

mântuirii în Cristos? Spre deosebire de talentele naturale, darurile spirituale sunt date numai

credincioşilor. Umblu în părtăşie cu Domnul? Pentru a fi eficiente, darurile spirituale trebuie

să fie manifestate în contextul roadei Duhului Sfânt. Această roadă este împiedicată de păcatul

nemărturisit şi de nerămânerea în Cristos (Ioan 15:4). Vreau să-mi dezvolt darurile? Darurile

spirituale nu se dezvoltă din întâmplare.

Şase sugestii

1. Cerere. Începe să-I ceri lui Dumnezeu să-ţi arate darurile tale (vezi Filipeni 4:6-7; Iacov

1:5). Dumnezeu vrea să descoperi şi să implementezi darurile pe care ţi le-a dat, de aceea poţi

să-I ceri să-ţi arate darurile tale cu încredinţarea că îţi va răspunde.

Pagina 328 din 548

2. Descoperire. Descoperă învăţătura biblică despre darurile spirituale studiind Romani 12, 1

Corinteni 12-14 şi Efeseni 4. Citeşte una sau mai multe cărţi utile despre darurile spirituale

care se găsesc acum pe piaţă. Caută alţi creştini care îşi cunosc şi îşi folosesc darurile

spirituale. Întreabă-i care sunt darurile lor şi cum le-au descoperit.

3. Aspiraţie. Dumnezeu vrea ca tu să ai bucurie, nu să fii nefericit. „Domnul să-ţi fie

desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4). Când te rogi şi înveţi despre

feluritele daruri, întreabă-te ce ai vrea cel mai mult să faci. „Căci Dumnezeu este Acela care

lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13).

Sentimentele tale nu ar trebui să fie singurul test, dar ele pot să indice direcţia pe care să o

urmezi. De exemplu, Pavel i-a spus lui Timotei: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte

un lucru bun” (1 Timotei 3:1).

4. Activitate. Aşa cum ne descoperim talentele naturale încercând numeroase lucruri, putem

să ne descoperim şi darurile spirituale experimentând cu mai multe daruri. Dacă nu încercăm,

nu vom şti niciodată. Pentru aceasta este nevoie de disponibilitatea şi de voinţa de a ne

descoperi şi punctele slabe, nu numai punctele tari.

5. Abilitate. Activitatea descoperă în cele din urmă abilitatea. Nu fă evaluări personale

premature, fiindcă abilitatea se dezvoltă prin practică. Fii sensibil la domeniile în care ai

nevoie de îmbunătăţiri. Caută prilejuri de a lucra în comunitatea de credincioşi căreia îi aparţii

şi cere evaluarea din partea credincioşilor mai maturi care îţi cunosc activitatea. Fiindcă există

pericolul auto-înşelării, cel mai bine este ca darurile spirituale să fie recunoscute de către alţi

membri ai trupului.

6. Afirmare. Afirmarea finală a darurilor spirituale este binecuvântarea care trebuie să rezulte

din exercitarea lor. Când îţi foloseşti darurile sau combinaţia de daruri prin puterea Duhului,

Dumnezeu te confirmă şi te întăreşte în slujba pe care o faci, şi vor continua să existe

răspunsuri pozitive din partea acelora pe care îi slujeşti. S-a spus că „dorinţa arată darul,

abilitatea îl confirmă şi binecuvântarea îl însoţeşte”.

DEZVOLTĂ-ŢI DARURILE SPIRITUALE

După ce ţi-ai descoperit darurile sau combinaţia de daruri, eşti responsabil înaintea ta însuţi,

înaintea altora şi înaintea lui Dumnezeu să dezvolţi şi să cultivi ceea ce Duhul a pus în tine. În

The Dynamics of Spiritual Gifts [Dinamica darurilor spirituale], William McRae sugerează

că darurile Duhului sunt dezvoltate în trei feluri.

Pagina 329 din 548

Prin exerciţiu. La fel ca talentele naturale, darurile spirituale sunt dezvoltate prin practică, nu

doar prin dorinţă. Fără exerciţiu regulat, ele se atrofiază. Caută prilejuri şi perseverează în

folosirea darurilor tale. Grupurile mici pot fi laboratorul cel mai bun pentru practicarea şi

experimentarea darurilor spirituale, de aceea ar trebui să te alături unui astfel de grup din

biserica ta.

Prin evaluare. Fii deschis faţă de evaluarea şi sfatul altor credincioşi. Cere periodic unor

oameni evlavioşi să îţi evalueze slujirea în termenii punctele tari, punctele slabe şi căilor de

îmbunătăţire.

Prin educaţie. Astăzi există mai multe materiale pentru educaţie şi dezvoltare decât oricând.

Grăbeşte-te să beneficiezi de cărţi, cursuri şi înregistrări care te pot ajuta să-ţi îmbunătăţeşti

abilităţile date de Dumnezeu.

PERICOLELE ABUZULUI

Exercitarea darurilor spirituale este critică pentru creşterea calitativă şi cantitativă a trupului

lui Cristos. Din acest motiv, trebuie să avem grijă să evităm multele capcane asociate cu acest

subiect crucial. Iată zece dintre ele:

1. Darurile spirituale nu sunt doar pentru folosirea personală. Ele sunt date pentru zidirea

celorlalţi. Ceilalţi ar trebui să beneficieze de ele în primul rând; cel ce a primit darul trebuie

să beneficieze de el abia în al doilea rând.

2. Darurile spirituale nu se obţin prin merit sau prin cerere. Termenul charismata ne spune

că ele ne sunt date doar prin harul lui Dumnezeu (vezi Efeseni 4:7). Duhul Sfânt le

distribuie „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Corinteni 12:11).

3. Darurile spirituale pot fi abuzate prin exercitarea lor prin puterea cărnii. Dacă nu sunt

folosite în puterea Duhului şi în dragostea lui Cristos, ele nu au nicio valoare (1 Corinteni

13:1-3).

4. Descoperirea şi folosirea darurilor spirituale nu este un joc sau o opţiune. Darurile îţi

modelează slujirea, şi slujirea ta poate avea consecinţe veşnice. Dumnezeu ne-a chemat să-

I fim dedicaţi şi credincioşi Lui, iar acest lucru este reflectat în parte de felul cum

administrăm abilităţile şi oportunităţile pe care ni le dă.

5. Darurile spirituale nu trebuie să fie un motiv de descurajare. De regulă, ele se dezvoltă

treptat, şi dezvoltarea lor necesită timp şi muncă. Nu te grăbi şi nu invidia darurile altora.

Aşa cum am văzut, darurile variază în natură, combinaţie, întindere şi intensitate.

Dumnezeu este suveran în distribuirea lor, şi El ţi-a dat daruri care se potrivesc perfect

Pagina 330 din 548

personalităţii tale şi împrejurărilor în care te găseşti. Nu există niciun motiv ca să invidiezi

slujba altuia. Dumnezeu ne-a chemat la credincioşie, nu la rezultate.

6. Darurile spirituale nu trebuie să fie un motiv de mândrie. Fiindcă ele sunt distribuite în

mod suveran potrivit cu harul lui Dumnezeu, ele trebuie să fie văzute ca nişte

responsabilităţi încredinţate de Dumnezeu, nu ca simboluri ale statutului, realizări

personale sau trofee. Caracterul şi maturitatea unui creştin se măsoară după roada Duhului

(Galateni 5.22-23) nu după darurile spirituale.

7. Darurile spirituale nu trebuie să fie căutate ca nişte scopuri în sine. În unele cercuri, există

tendinţa de a preamări darurile mai presus de Dătătorul lor.

8. Evită poziţiile extreme în privinţa darurilor care nu au bază în Scriptură. Exemple ale

unor asemenea învăţături este că noi nu trebuie să urmărim să ne descoperim darurile sau

că creştinul umplut cu Duhul Sfânt poate avea toate darurile.

9. Darurile Duhului pot fi contrafăcute nu numai de firea omenească, ci şi de forţele satanice

şi demonice. Scriptura ne sfătuieşte să fim sensibili faţă de această problemă. Vezi Matei

7:22-23; 24:24; 2 Corinteni 11:13-15; 1 Timotei 4:1; 2 Petru 2:1.

10. Evită ispita de a proiecta darurile tale asupra altora. Gândirea noastră este în mod

natural influenţată de darurile pe care le-am primit noi, şi dacă nu avem grijă, vom lua

reţeta care funcţionează pentru noi şi o vom transforma în normă pentru toată lumea.

Aceasta poate să ducă la o atitudine critică din partea noastră şi la un sentiment de

vinovăţie din partea altora care nu au aceleaşi daruri.

ÎNDRUMĂRI DE FOLOSIRE

Patru principii ar trebui să guverneze folosirea de către noi a darurilor spirituale.

1. 1. Adu-ţi aminte că Duhul Sfânt este adevărata dinamică din spatele darurilor. Ele trebuie să

fie exercitate în dependenţă de puterea Lui.

2. 2. Darurile spirituale funcţionează cel mai bine în sfera dragostei, „calea nespus mai bună”

din 1 Corinteni 12:31. Pavel şi-a plasat marea descriere a dragostei (1 Corinteni 13) în

mijlocul celui mai amplu pasaj biblic despre darurile spirituale (1 Corinteni 12-14). Nu este o

întâmplare că alte două liste importante despre darurile spirituale (Romani 12 şi Efeseni 4)

includ şi îndemnuri la dragoste (vezi Romani 12:9-10; Efeseni 4:15-16).

3. 3. În slujba pe care o îndeplineşti, concentrează-ţi energia în domeniile productive. Este

înţelept să foloseşti mai mult timp în activităţi care au legătură cu darurile tale şi mai puţin

timp în activităţi pentru care nu eşti potrivit.

Pagina 331 din 548

4. 4. Scriptura le porunceşte tuturor credincioşilor să îndeplinească anumite slujbe, indiferent

de darurile individuale. Slujbe precum mijlocirea, credinţa, slujirea, ajutorarea, milostenia şi

dărnicia sunt responsabilitatea tuturor credincioşilor, nu doar ale acelora care au daruri

speciale în aceste domenii. De exemplu, unii au darul spiritual al evanghelizării, dar toţi

credincioşii trebuie să evanghelizeze pe măsura ocaziilor care li se oferă.


Care dintre cele douăsprezece principii ce se referă la planul lui Dumnezeu privind

darurile spirituale sunt cel mai grăitoare pentru tine?

Unde te situezi în dezbaterea despre darurile spirituale? Ai fost expus la ambele părţi ale

controversei?

Ce combinaţie de daruri spirituale crezi că ai primit? Dacă acest lucru nu îţi este încă

clar, aplică în rugăciune cele şase sugestii pentru a-ţi descoperi darurile spirituale şi

caută să le dezvolţi prin exerciţiu, evaluare şi educaţie.

Care dintre cele zece pericole te îngrijorează cel mai mult?

Care dintre cele patru îndrumări de utilizare este cea mai importantă pentru tine?

Pagina 332 din 548

Capitolul 26


Deschidere şi discernământ: echilibru


Capitolul acesta examinează punctele tari şi punctele slabe ale mişcării plinătăţii Duhului şi se

concentrează asupra echilibrului dintre adevăr, putere, cuvânt şi Duh. De asemenea, ia în

discuţie problema trecutului şi temperamentului credincioşilor, modul în care adevăratele

manifestări ale Duhului Îl slăvesc pe Cristos şi căile de însuşire a puterii Duhului Sfânt.


Să apreciem cum se cuvine o combinaţie echilibrată între deschiere şi discernământ în

privinţa lucrării Duhului.

Să dorim punctele tari atât ale abordării centrate în Cuvânt (adevărul) cât şi ale celei

centrate în Duhul (puterea).

Să înţelegem mai bine cum putem să ne însuşim puterea Duhului.

Spiritualitatea plinătăţii Duhului trebuie să evite extrema receptivităţii naive şi nechibzuite a

oricărei experienţe noi, pe de o parte, şi aceea a unei rigidităţi extrem de critice şi de închise,

pe de altă parte. Dimpotrivă, trebuie să căutăm un echilibru între deschiderea faţă de lucrarea

surprinzătoare a Duhului şi deosebirea biblică a duhului adevărului faţă de duhul rătăcirii (1

Ioan 4:6). Există reale abuzuri şi excese în rândul credincioşilor centraţi în Duhul, ca de

exemplu profeţii inexacte, manipulatoare şi acuzatoare; exces de emoţii, un accent nepotrivit

pus pe demonism; sau folosirea manifestărilor exterioare ca însemne ale spiritualităţii. Dar

credincioşii centraţi în Cuvânt tind să arunce şi copilul împreună cu apa din copaie. Asemenea

deformări nu invalidează darurile, aşa cum nici mereu-prezentul pericol al legalismului,

fariseismului şi ipocriziei nu invalidează Evanghelia. În locul criticii până la caricatură şi al

concentrării asupra comportamentului bizar, este mai bine să practicăm discernământul

spiritual şi să primim cu bucurie lucrarea Duhului. Este sănătos nu numai să ţinem ferestrele

deschise, ci şi să păstrăm plasele de protecţie împotriva insectelor.

Un exemplu excelent pentru acest echilibru poate fi găsit în cartea lui Jonathan Edwards,

Religious Affections [Efectele religioase]. În această lucrare deosebit de pertinentă, Edwards

afirmă o atitudine precaută, dar nu cinică, faţă de pretenţiile bazate pe experienţe

Pagina 333 din 548

extraordinare, fiindcă manifestările exterioare sunt ambivalente. Fenomenele externe pot fi

cauzate prin lucrări naturale sau prin putere spirituală. Astfel, adevăratele operaţiuni spirituale

trebuie distinse nu numai prin experienţe, ci şi prin contextul mai larg al centrării în Cristos şi

al caracterului permanent („Efectele pline de har”).

Combinaţia echilibrată între deschidere şi discernământ este evidentă în îndemnul lui Pavel

din 1 Corinteni 14:39-40: „Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după proorocire, fără să împiedicaţi

vorbirea în alte limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială.” (1 Corinteni

14:39-40). „Rânduiala” nu exclude manifestările fizice, fiindcă acestea apar adesea în

Scriptură, şi ar fi o greşeală să interpretăm cuvintele lui Pavel într-un sens atât de strict încât

stinge focul Duhului. Dar manifestările sunt secundare în raport cu roada, căci Împărăţia lui

Dumnezeu este „neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

PUNCTELE TARI ŞI PUNCTELE SLABE ALE AMBELOR PĂRŢI

Aşa cum am văzut, există o linie continuă (Fig. 26) de la poziţiile opuse Duhul fără Cuvânt

(A) şi Cuvântul fără Duh (E). Nici un credincios nu este lipsit de Cuvânt sau de Duh, dar i-am

descris pe creştinii centraţi în Duhul ca fiind situaţi la stânga punctului C (undeva în jurul lui

B) şi pe creştinii centraţi în Cuvânt ca fiind în dreapta punctului C (undeva în jurul lui D).

Punctul central C reprezintă o afirmare echilibrată atât a Duhului cât şi a Cuvântului, care

caută să îşi însuşească punctele tari ale ambelor părţi.

Figura 26.1

Punctele tari ale creştinilor centraţi în cuvânt sunt accentul pus pe doctrină, profunzimea

predicării şi învăţăturii, concentrarea pe creşterea în caracter şi în comportamentul cristic. Dar

creştinii centraţi Cuvânt sunt înclinaţi spre următoarele slăbiciuni (aceste potenţiale probleme

sunt generalizări, deci nu sunt adevărate în cazul tuturor credincioşilor centraţi în Cuvânt): o

tendinţă anti-supranaturală şi raţionalistă care este influenţată de concepţia post-iluministă

despre lume, o mentalitate dominantă care se teme de scoaterea lucrurilor din starea în care

„trebuie” să fie făcute, o atitudine critică faţă de alte expresii şi practici de închinare, un spirit

arogant şi condescendent, înclinaţia de a iubi mai mult doctrina decât pe copiii lui Dumnezeu.

Pagina 334 din 548

Fiindcă spiritualitatea creştinilor centraţi în Duhul se referă la lucrarea Duhului Sfânt în

credincioşi, vom prezenta mai detaliat punctele tari şi punctele slabe ale creştinilor centraţi în

Duhul. Nu uita că următoarele nouă puncte pozitive şi negative sunt generalizări ce nu sunt

adevărate în cazul tuturor creştinilor centraţi în Duhul.

Punctele tari ale creştinilor centraţi în Duhul

Accentul trinitarian şi afirmarea realităţii Duhului Sfânt.

Universalitatea darurilor şi slujba tuturor credincioşilor

Accentul pus pe zidirea reciprocă în trupul lui Cristos

Dependenţa de puterea Duhului Sfânt; trăirea prin împuternicirea Duhului

Recunoaşterea nevoii legitime de exprimare a emoţiei şi entuziasmului

Bucuria în închinare şi viaţă; noi dimensiuni ale închinării

Dragostea pentru Scriptură

Îndrăzneală în mărturisirea lui Cristos; entuziasmul pentru evanghelizare

Dedicarea pentru slujirea în grupe mici

Punctele slabe ale credincioşilor centraţi în Duhul

Daruri fără har; accentul pus pe charismata mai presus de caracter; insistenţa pe exterior

poate duce la neglijarea interiorului

Căutare nesănătoasă a experienţelor dramatice; unii doresc să participe tot timpul la

conferinţe, căutând înălţimile spirituale; spiritualitatea bazată pe experienţe neobişnuite

şi incitante; nevoia de rezultate imediate

Mândrie şi elitism din cauza experienţelor spirituale

Discontinuitate exagerată între supranatural şi natural; subestimarea darurilor mai puţin

dramatice

Emoţii excesive şi exhibiţionism

Superficialitate în ce priveşte doctrina şi învăţătura biblică; tendinţă anti-intelectuală

Vulnerabilitate la manipulare, amăgire şi autoritarism

Susceptibilitate faţă de evanghelia prosperităţii şi faţă de învăţătura cuvântului prin

credinţă, cu concepţia lor simplistă şi nebiblică despre binecuvântare şi suferinţă

Fixaţie excesivă asupra activităţii demonice

Pagina 335 din 548

ADEVĂR ŞI PUTERE, CUVÂNT ŞI DUH, INTERIOR ŞI EXTERIOR

De cele mai multe ori, dezbaterea credincioşi centraţi în Duhul/credincioşi centraţi în Cuvânt

are loc între practicieni şi teologi. Fiecare parte aduce o perspectivă limitată care trebuie

echilibrată de cealaltă parte. De fapt, noi trebuie să combinăm experienţa practică şi

profunzimea doctrinară, umplerea repetată cu Duhul Sfânt şi exegeza biblică sănătoasă,

mărturia împuternicită de Duhul şi dragostea înflăcărată pentru adevărul lui Dumnezeu.

Trebuie să ascultăm vocea autoritară a lui Dumnezeu din Scriptură, fără să fim închişi faţă de

alte căi prin care Dumnezeu poate să comunice prin darurile Duhului. Creştinii centraţi în

Duhul nu trebuie să se concentreze atât de mult asupra puterii, semnelor şi minunilor încât să

Îl depersonalizeze pe Duhul Sfânt. Acesta a fost păcatul lui Simon Magul, care a căutat să

manipuleze puterea supranaturală (Fapte 8:9-24). Creştinii centraţi în Cuvânt trebuie să caute

lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu nu numai prin Cuvânt, ci şi prin puterea şi autoritatea

Duhului, care schimbă oamenii şi îi eliberează. Noi toţi avem nevoie de călătoria spirituală

interioară, în cursul căreia suntem înrădăcinaţi şi întemeiaţi tot mai mult în solul adevărului şi

dragostei lui Dumnezeu şi de călătoria spirituală exterioară, în cursul căreia exprimăm

adevărul şi dragostea Lui prin fapte împuternicite de Duhul.

EXPERIENŢĂ ŞI AŞTEPTARE, TRECUT ŞI TEMPERAMENT

Aşteptările noastre privind natura şi amploarea lucrării lui Dumnezeu astăzi sunt influenţate

de supoziţiile şi concepţia noastră despre lume. Aceste aşteptări au o legătură strânsă cu

experienţa noastră. Creştinii centraţi în Cuvânt acuză că experienţele creştinilor centraţi în

Duhul sunt influenţate de aşteptări conturate de o subcultură orientată spre miraculos. Dar

argumentul acesta este cu două tăişuri, fiindcă o condiţionare non-miraculoasă poate să-i facă

pe oameni impermeabili la lucrarea surprinzătoare a Duhului. Dacă nu dorim, nu ne rugăm şi

nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să-Şi întindă mâinile ca să facă lucruri extraordinare (vezi Fapte

4:29-31), este improbabil că vom vedea manifestări ale puterii lui Dumnezeu. Dar lucrările

extraordinare se pot întâmpla în moduri ordinare, de aceea ar fi bine să nu tragem o linie

despărţitoare între natural şi supranatural, pentru ca astfel să nu scoatem supranaturalul din

viaţa de zi cu zi şi să nu fim orbi faţă de intervenţia lui Dumnezeu în toate slujbele şi darurile

spirituale, indiferent dacă este vorba de vindecare sau de învăţătură. De partea centrării în

Cuvânt, învăţătura şi predicarea trebuie să aibă conţinut, profunzime şi relevanţă, iar de partea

centrării în Duhul, ea trebuie să fie împuternicită şi unsă de Duhul.

La fel ca alte abordări ale vieţii spirituale (de exemplu, spiritualitatea disciplinei şi

spiritualitatea devoţională), spiritualitatea plinătăţii Duhului este puternic influenţată de

Pagina 336 din 548

factorii personali ce ţin de trecutul şi de temperamentul credinciosului. Din cauza acestor

diferenţe, unii oameni vor fi atraşi spre un accent centrat în Cuvânt asupra adevărului şi roadei

Duhului, în timp ce alţii vor fi atraşi spontan spre un accent centrat în Duhul asupra

experienţei şi darurilor spirituale. În lumina acestui fapt, trupul lui Cristos are nevoie de o

polenizare încrucişată ce evită greşelile celeilalte părţi dar îi acceptă punctele tari.

ÎNNOIRE ŞI TREZIRE SPIRITUALĂ

În multe cazuri, mişcările de înnoire centrate în Duhul au adus o nouă viaţă şi un nou

dinamism atât la nivelul bisericii cât şi la nivel personal. Însă oricât de benefice ar fi bucuria

şi exuberanţa ei, această formă de înnoire de multe ori nu este unul şi acelaşi lucru cu trezirea

spirituală. Trezirea spirituală implică lucrarea Duhului de revelare a sfinţeniei lui Dumnezeu,

ceea ce duce la nevoia de căinţă sfântă, de convertire radicală şi de smerenie personală. În

cazul înnoirii, Dumnezeu confruntă oamenii prin mesagerii Lui unşi care mărturisesc curăţia

şi Cuvântul, iar acest lucru duce la o mişcare amplă de pocăinţă, întoarcere şi restaurare. De

aceea, înnoirea trebuie să fie aprofundată de înţelegerea tot mai clară a sfinţeniei lui

Dumnezeu şi a păcătoşeniei păcatului.

DUHUL ARATĂ SPRE CRISTOS

Orice mişcare ce începe cu Duhul trebuie să se sfârşească în Cristos. Vorbind despre Duhul

Sfânt, Isus a spus: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”

(Ioan 16:14). Duhul împuterniceşte darurile nu ca scopuri în sine ci ca mijloace de maturizare

a trupului după chipul lui Cristos, ca El să fie înălţat şi onorat. Să remarcăm că rugăciunile lui

Pavel pentru bisericile din Efes, Filipi şi Colose nu se referă la bucuria adusă de realizări şi

experienţe, ci la dezvoltarea relaţiei lor în Cristos. Apostolul se roagă ca credincioşii din

aceste biserici să Îl cunoască pe Cristos, să manifeste caracterul Lui şi să crească în

cunoaşterea şi în certitudinea dragostei lui Dumnezeu şi în puterea interioară (vezi Efeseni

1:17-19; 3:16-19; Filipeni 1:9-11; Coloseni 1:9-12).

SĂ NE ÎNSUŞIM PUTEREA DUHULUI

Puterea Duhului Sfânt a fost centrală în viaţa lui Isus Cristos. El a fost conceput prin puterea

Duhului; Duhul a coborât peste El la botezul Său; a fost condus de către Duhul în pustie; S-a

întors în Galilea în puterea Duhului; a fost uns de Duhul ca să propovăduiască Evanghelia, să

vindece şi să elibereze oamenii din robia demonilor; a vorbit despre nevoia naşterii din Duhul;

S-a bucurat nespus în Duhul Sfânt; le-a promis ucenicilor darurile Duhului adevărului; şi după

Pagina 337 din 548

înviere a suflat peste ei, spunând: „Primiţi Duh Sfânt.” Cristos a fost umplut de Duhul lui

Dumnezeu şi a făcut toate lucrurile în dependenţă de puterea Duhului. Aceeaşi putere

locuieşte în toţi urmaşii lui Isus, atât evrei cât şi dintre neamuri, şi împuterniceşte trăirea în

Împărăţia Lui. Împărăţia lui Dumnezeu a venit deja, dar nu încă; prezenţa viitoare şi puterea

lui Dumnezeu locuiesc acum în copiii Lui (1 Corinteni 4:20). Într-un sens, suferim şi gemem

aşteptând împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu (Romani 8:23), dar într-un alt sens, ne bucurăm

în suferinţele noastre, ca unii care am învins deja prin viaţa Împărăţiei prezente deja şi prin

puterea lui Cristos (Romani 5:3-5; Filipeni 4:4-5; 1 Petru 4:13).

Ne este imposibil să trăim viaţa creştină prin propria noastră putere; accesul la viaţa nouă a

Împărăţiei lui Dumnezeu se face prin Cristos Însuşi, şi El a promis s-o trăiască în noi, în timp

ce umblăm în puterea Duhului care locuieşte în lăuntrul nostru. Suntem umpluţi de Duhul

când ne întoarcem de la resursele noastre şi Îl lăsăm pe El să ne controleze (Efeseni 5:18). Să

nu uităm că avem nevoie atât de umplerea interioară a Duhului pentru a avea caracter şi

înţelepciune, cât şi de umplerea exterioară a Duhului pentru slujire şi lucrare.

Cum putem să avem parte de prezenţa Duhului Sfânt? Deşi Scriptura nu oferă o formulă pas

cu pas, experienţa sfinţilor şi principiile biblice indică anumite condiţii indispensabile pentru

aceasta:

Să ne recunoaştem slăbiciunile. Când ne rugăm lui Dumnezeu cu un duh smerit, cu pocăinţă

şi cu zdrobire de inimă, recunoaştem că avem nevoie disperată de El. Puterea lui Dumnezeu

este făcută desăvârşită în slăbiciunile noastre (2 Corinteni 12:9-10).

Să renunţăm la voinţa noastră. Dacă un fermier vrea să-şi cultive ogorul, acesta trebuie să fie

arat şi curăţit înainte ca să poată primi sămânţa care se va maturiza şi va aduce roadă. Acest

proces este dureros şi chinuitor, dar Dumnezeu foloseşte momentele de criză ca să ne

determine să ne predăm voinţei Lui. Când obosim de propriile noastre resurse şi eforturi,

sentimentul tot mai accentuat de inadecvare frustrată ne aduce la Dumnezeu. Iar când

înţelegem că noi înşine nu avem nicio putere, dependenţa noastră tot mai mare Îl face pe

Duhul lui Dumnezeu mai real în noi. În loc să lucrăm pentru Dumnezeu, învăţăm să-L invităm

pe El să lucreze în şi prin noi.

Să ne mărturisim neascultarea. Curăţia duce la putere. Întristăm şi înăbuşim Duhul Sfânt

atunci când tolerăm în noi păcate nemărturisite, un comportament îndoielnic, gânduri

necurate, lipsă de integritate şi de onestitate, egoism, imoralitate şi alte forme de neascultare.

Scriptura ne cheamă să ne aducem pe noi înşine înaintea lui Dumnezeu ca vii din morţi cum

eram şi mădularele noastre ca unelte ale neprihănirii (Romani 6:13). În loc să căutăm ca să-L

Pagina 338 din 548

avem pe Duhul Sfânt, ar trebui să căutăm mai degrabă ca Duhul Sfânt să ne aibă pe noi. „Cine

păzeşte poruncile Lui, rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul

pe care ni L-a dat” (1 Ioan 3:24).

Să ne sfinţim dorinţele. Cei ce tânjesc după curăţia, împuternicirea şi trezirea Duhului strigă

către Dumnezeu cu o dorinţă sfântă. Aceasta este tema cărţii clasice a lui Jean-Pierre de

Caussade, Abandonment to Divine Providence [Abandonare în braţele Providenţei divine]; o

inimă curată şi pocăită şi abandonarea fundamentală faţă de scopurile pline de dragoste ale lui

Dumnezeu ne aduc comorile harului Său. Rugăciunea şi comuniunea cu Cristos ne conduc la

putere spirituală.

Să ne încredem în promisiunea lui Dumnezeu că ne va umple. Scriptura ne porunceşte să fim

plini de Duhul (Efeseni 5:18) să umblăm cârmuiţi de Duhul (Galateni 5:16, 25), să fim

călăuziţi de Duhul (Romani 8:14-16; Galateni 5:18), să fim locuiţi de Duhul (Romani 8:11-13;

Galateni 5:25) şi să umblăm după îndemnurile Duhului (Romani 8:5-9). În felul acesta suntem

asiguraţi că dorinţa lui Dumnezeu pentru copiii Lui este ca ei să fie plini de Duhul. Când ne

încredem în promisiunea Lui că ne va umple cu Duhul şi ne însuşim această promisiune,

putem fi siguri că Dumnezeu va fi încântat să ne răspundă la această cerere.


Eşti mai înclinat spre deschidere sau spre discernământ? Ce ai putea face pentru a

menţine un echilibru între acestea două?

Care este aprecierea ta privind punctele tari şi punctele slabe ale creştinului centrat în

Duhul?

Cum te-au ajutat experienţa şi aşteptările tale să înţelegi spiritualitatea plinătăţii

Duhului?

Cum ai evalua poziţia ta în legătură cu cele cinci condiţii, anume recunoaşterea

slăbiciunilor tale, predarea voinţei tale, mărturisirea neascultării tale, sfinţirea dorinţelor

tale şi încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că te va umple?

Pagina 339 din 548

FAŢETA 10

SPIRITUALITATEA RĂZBOIULUI

Lumea, firea pământească şi diavolul

Spiritualitatea războiului nu este opţională pentru cei ce cred în Cristos. Scriptura afirmă şi

ilustrează dinamica acestui război pe cele trei fronturi: cu lumea, cu trupul şi cu diavolul.

Sistemul lumesc şi cel demonic sunt exterioare credinciosului, dar ele atrag şi oferă prilejuri

firii pământeşti, care este capacitatea de a păcătui din interiorul credinciosului. Secţiunea

prezentă descrie o strategie biblică de abordare a fiecăreia dintre aceste bariere la creşterea

spirituală.

Pagina 340 din 548

Capitolul 27


Războiul cu trupul şi cu lumea


Spiritualitatea războiului se concentrează asupra dinamicii conflictului spiritual pe cele trei

fronturi care sunt lumea, trupul şi diavolul. Percepţia despre acest război este influenţată de

concepţia noastră despre lume, dar Vechiul şi Noul Testament revelează existenţa unei lumi

spirituale înalt organizate ce există între Dumnezeu şi noi. Capitolul acesta va discuta războiul

spiritual pe frontul trupului şi al lumii.


Să înţelegem că percepţia noastră despre războiul spiritual are legătură cu concepţia

noastră despre lume.

Să ne formăm o perspectivă despre conflictul spiritual care să se bazeze atât pe Vechiul

cât şi pe Noul Testament.

Să înţelegem mai bine natura războiului cu trupul şi care sunt resursele pentru a face

faţă ispitelor.

Să ne formăm o strategie mai clară pentru războiul nostru cu lumea.

Ca urmaşi ai lui Cristos, suntem angajaţi într-un conflict cosmic, indiferent dacă ştim acest

lucru sau nu. Scriptura afirmă şi ilustrează dinamica acestui război pe cele trei fronturi care

sunt lumea, trupul şi diavolul. Sistemul lumesc şi cel demonic sunt exterioare credincioşilor,

dar ele atrag şi oferă oportunităţi trupului, care este capacitatea din noi de a păcătui. Această

privire de ansamblu asupra spiritualităţii războiului va schiţa o strategie biblică pentru

abordarea fiecăreia dintre aceste bariere la creştere spirituală.

CONCEPŢIA DESPRE LUME ŞI RĂZBOIUL SPIRITUAL

Concepţia noastră despre lume este formată din supoziţiile fundamentale pe care le avem

despre realitate. Aproape toate culturile primordiale recunosc o realitate care a fost neglijată

de către cei a căror gândire a fost modelată de concepţia occidentală modernă despre lume.

Această concepţie despre lume a dezvoltat o cale logică şi coerentă de abordare a aspectelor

Pagina 341 din 548

realităţii, dar ea exclude aspectele spirituale ca fiind imaginare şi neştiinţifice. Drept urmare,

creştinii occidentali acceptă adesea o concepţie bi-etajată despre realitate, cu o sferă

intermediară exclusă între sfera religioasă şi cea ştiinţifică. Ei răspund la întrebările ultime în

termeni teişti şi se raportează la lume în termeni empirici şi naturalişti, dar de obicei exclud

teritoriul de mijloc între aceste două sfere, care este alcătuit din puterile spirituale angelice şi

demonice. Prin contrast, mulţi oameni din culturile lumii a treia (africanii, asiaticii, latino-

americanii, băştinaşii din Oceania) cunosc intuitiv realitatea lumii spirituale dar nu au

contextualizat această realitate într-un cadru teist. Extremele animismului şi spiritismului, pe

de o parte, şi ale raţionalismului şi materialismului, pe de altă parte, neglijează deopotrivă

aspecte ale realităţii care sunt afirmate de către concepţia despre lume a Scripturii.

Presupoziţiile noastre inconştiente şi axiomele noastre neexaminate ne influenţează teologia

mai frecvent decât credem. Fiecare dintre noi are un set de filtre teologice, culturale şi

emoţionale ce afectează percepţia noastră şi interpretarea pe care o dăm lucrurilor pe care le

vedem şi le experimentăm. Pare că suntem prinşi într-un cerc vicios: experienţa noastră ne

influenţează teologia şi teologia noastră ne influenţează experienţa. Mai mult, teologia noastră

influenţează felul în care interpretăm Biblia, iar felul în care interpretăm Biblia influenţează

teologia noastră. Din cauza aceasta, este necesar să ne reevaluăm mereu atât experienţa cât şi

teologia; dacă nu facem acest lucru, ne închidem într-un sistem care este impermeabil la noi

cunoştinţe. Cei ce folosesc Scriptura ca să apere presupoziţiile lor culturale mai degrabă decât

ca să le provoace s-ar putea să ignore sau să respingă afirmaţiile biblice despre realitatea lumii

spirituale.

REALITATEA RĂZBOIULUI SPIRITUAL

De la începutul Vechiului Testament şi până la sfârşitul Noului Testament, Biblia revelează

existenţa unei lumi spirituale vaste, înalt ordonate şi complexe care există între Dumnezeu şi

noi. În locul unei dihotomii rigide între natural şi supranatural, Scripturile dezvăluie

implicarea directă a lumii supranaturale în lumea naturală. O analiză atentă a Bibliei revelează

o dimensiune războinică „supanaturală” cuprinzătoare ce implică un conflict cosmic-terestru

prezent. Cei ce ignoră ori resping această realitate nu sunt echipaţi ca să facă faţă puterilor

spirituale ale răului în lume.

Conflictul spiritual în Vechiul Testament

Vechiul Testament afirmă existenţa unor fiinţe spirituale invizibile care au fost corupte

şi transformate în agenţi ai răului, devenind duşmane ale persoanei şi scopurilor lui

Pagina 342 din 548

Dumnezeu. Şarpele (Geneza 3, Psalmul 74:14; Isaia 27:1), duhurile rele (1 Samuel

16:14-23; 18:10; 19:9), duhurile înşelătoare (1 Regi 22:21-23), demonii (Leviticul 17:7;

Deuteronomul 32:17; Psalmul 106:37) şi fiinţe teritoriale puternice care se opun

îngerilor lui Dumnezeu (Daniel 10:13, 20-21) sunt toate forţe spirituale ale răului.

Relatarea despre ispitire şi cădere (Geneza 3) revelează că răzvrătirea oamenilor

împotriva domniei lui Dumnezeu a fost provocată de o fiinţă spirituală rea care anterior

se răzvrătise ea însăşi împotriva lui Dumnezeu. Ca urmare, răzvrătirea cosmică s-a

extins pe pământ, şi tragedia blestemului poate fi învinsă numai prin răscumpărarea

naturii de către Dumnezeu (Romani 8:19-23). Folosind tactica îndoielii şi a înşelării,

şarpele (identificat mai târziu în Apocalipsa 12:9 cu balaurul, diavolul şi Satan) a

instigat căderea rasei omeneşti.

Căderea acelora care au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu a dus la o

continuă duşmănie între omenire şi Satan, împreună cu profeţia că sămânţa femeii va

zdrobi şarpele (Geneza 3:15). Această profeţie este împlinită în lucrarea

răscumpărătoare a lui Cristos şi în înfrângerea de către El a Celui Rău în locul nostru.

Războiul dintre aceste două seminţe este ilustrat în istoria lui Cain şi a lui Abel (Geneza

4) şi în relatarea despre creşterea răutăţii oamenilor (Geneza 6). Păcatul cetăţii Babel

(Geneza 11) ilustrează un tipar recurent de autonomie omenească şi sfidare a lui

Dumnezeu. Popoarele născocesc religii idolatre care slujesc interesele lor şi nu pe

adevăratul Creator, şi acest lucru este evident în istoria celor zece plăgi şi a Ieşirii

Israelului din Egipt. În cele zece plăgi, Dumnezeu Şi-a demonstrat persoana şi puterea,

respingând toţi zeii Egiptului (Exodul 7:4-5; 9:14-16; 12:12; 15:11).

Aproape de sfârşitul vieţii sale, Iosua a trebuit să îndemne poporul să se teamă de

Domnul şi să părăsească zeii străini ai Mesopotamiei, Egiptului şi Canaanului (Iosua

24:14-24). Poporul lui Israel a sucombat adesea în faţa practicilor idolatre ale naţiunilor

înconjurătoare în perioada judecătorilor şi a regilor. Aceste ritualuri păgâne includeau

jertfirea copiilor la demoni (2 Regi 3:27; 16:3; Psalmul 106:37-38; Ezechel (16:20-21;

23:37).

Istoria demonizării treptate a lui Saul (1 Samuel 16:14-23; 18:10-11; 19:9-10; 20:33;

28:7-19), a închinării lui Ahab înaintea lui Baal (1 Regi 16:30-33) şi a provocării lansate

de Ilie profeţilor lui Baal (1 Regi 18:20-40) ilustrează un continuu conflict spiritual.

Conflictul este evident şi în denunţările idolatriei, în ceremoniile păgâne de pe înălţimi,

în chipurile cioplite ale lui Baal şi ale Astarteei, în prostituţia ceremonială din zicerile

Pagina 343 din 548

profetice ale lui Isaia (de ex., 57), Ezechiel (de ex., 8, 14), Osea (de ex., 2:13; 4:12-14)

şi ale altor profeţi către Israel şi Iuda.

Conflictul spiritual în Noul Testament

Noul Testament prezintă o imagine mult mai clară a războiului spiritual care există în

cer şi pe pământ. Isus îl identifică pe Satan ca fiind originea răului (Ioan 8:44) şi îl

confruntă direct în timpul celor patruzeci de zile de ispitire în pustie (Luca 4:1-13).

Lucrarea lui Isus a primit împotrivirea duhurilor demonice (Marcu 1:23-27) şi El Şi-a

dovedit autoritatea asupra acestora prin izgonirea lor în numeroase ocazii (Marcu 1:34,

39). Când Isus a izgonit demonii prin Duhul lui Dumnezeu, El i-a eliberat pe oamenii

care fuseseră în robie spirituală şi a manifestat puterea Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei

12:22-29; Luca 13:10-16).

Istoria eliberării îndrăcitului din Gadara (Marcu 5:1-20) descrie sugestiv realitatea şi

amploarea potenţială a stăpânirii demonice. O privire de ansamblu asupra Evangheliilor

arată că o parte semnificativă a lucrării consemnate a lui Isus a constat în eliberarea

oamenilor de sub duhurile rele. Acest aspect al lucrării Domnului nostru poate fi trecut

uşor cu vederea prin „dispunerea textului”, dar Evangheliile pun frecvent suferinţa

omenească pe seama activităţii demonice.

Când Isus i-a trimis pe cei doisprezece ucenici în lucrare, le-a dat autoritate să scoată

demonii (Marcu 3:14-15; 6:7, 13; Matei 10:7-8), iar când i-a trimis pe cei şaptezeci, şi

aceştia au primit autoritatea de a se angaja în lucrarea de eliberare (Luca 10:17-20).

Unii scriitori afirmă că după învierea şi înălţarea Domnului, ucenicii Lui au acordat mai

puţină atenţie lumii spirituale. Este adevărat că lucrarea lui Cristos a constat în

invadarea decisivă a împărăţiei întunericului de către Împărăţia lui Dumnezeu, şi nu este

surprinzător că confruntarea lui Isus cu împotrivirea demonică a fost atât de intensă. În

plus, El l-a înfrânt pe Satan şi pe demonii lui, şi chiar dacă războiul spiritual a continuat,

urmaşii lui Isus s-au împotrivit unui duşman învins. Dar este semnificativ faptul că

există mai multe referiri la lumea spirituală în Faptele Apostolilor, în Epistole şi în

Apocalipsa (aproximativ 178) decât în cele patru Evanghelii (aproximativ 150). De

asemenea, în Noul Testament există mai multe referiri la duhurile rele (208) decât la

Satan (120).

Faptele Apostolilor consemnează un număr de întâlniri demonice în lucrarea ucenicilor

(Fapte 5; 8; 16; 19). Războiul spiritual este de asemenea o temă recurentă în Epistole şi

în Apocalipsa (de ex., Romani 16:17-20; 1 Corinteni 5:5; 7:5; 2 Corinteni 2:11; 10:3-5;

Pagina 344 din 548

11:13-15; 12:7-10; Efeseni 2:2; 6:10-20; 1 Tesaloniceni 2:18; 3:5; 2 Tesaloniceni 2:1-

12; 1 Timotei 1:18-20; 4:1; 5:15; 2 Timotei 2:26; 2 Petru 2:4; 1 Ioan 4:1-6; 5:19; Iuda 6;

Apocalipsa 2:9, 13, 24; 9:11, 20; 12-13; 16:13-14; 20:1-3; 7:10).

Întocmai cum Dumnezeu Îşi are îngerii Lui sfinţi, diavolul îşi are propria ierarhie de

căpetenii şi stăpâniri demonice (Efeseni 3:10; Apocalipsa 12:3-4; 7-9), dar Satan şi

îngerii lui sunt sortiţi focului veşnic (Matei 25:41).

Noul Testament spune că omenirea neregenerată este înrobită sistemului acestei lumi,

dorinţelor firii pământeşti şi lui Satan, „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:1-4).

Fără Cristos, oamenii sunt morţi din punct de vedere spiritual, orbiţi de către

„dumnezeul acestei lumi” (2 Corinteni 4:3-4) şi ţinuţi captivi de către diavoli ca să facă

voia lui (2 Timotei 2:26).

Cei nerăscumpăraţi sunt numiţi „fii ai celui rău” (Matei 13:37-39) şi „copii ai

diavolului” (1 Ioan 3:8-10; Ioan 8:44). Ei sunt sub stăpânirea lui Satan (Fapte 26:18) şi

supuşi puterii întunericului (Coloseni 1:13). „Toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19),

pe care Isus l-a numit „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11).

RĂZBOI PE TREI FRONTURI

„Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: «Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în

Numele Tău.» Isus le-a zis: «Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer»” (Luca 10:17-

18). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8b).

Cristos a câştigat deja victoria, dar până când Se va întoarce El, bătălia va continua pe trei

fronturi: lumea, trupul şi diavolul (Efeseni 2:2-3).

Lumea. „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). „Pentru

că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii,

este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).

Trupul (sau firea pământească). „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele

firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii

pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni

5:16-17).

Diavolul. „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16:11b). „Cuvântul lui Dumnezeu

rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău… Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în

lume” (1 Ioan 2:14b; 4:4b).

Pagina 345 din 548

Scripturile abundă în imagini militare ale conflictului, războiului şi adversităţilor în viaţa

credinciosului. Întrebarea nu este dacă suntem sau nu angajaţi într-un război spiritual, ci cât de

efectiv luptăm în el. Din clipa în care ne punem încrederea în Isus Cristos suntem înrolaţi ca

soldaţi în armata Lui. De aceea, Pavel îi spune lui Timotei: „Suferă împreună cu mine, ca un

bun ostaş al lui Cristos. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui

ce l-a scris la oaste” (2 Timotei 2:3-4). Ca făpturi noi în Isus Cristos (2 Corinteni 5:17), avem

de dus o bătălie zilnică împotriva sistemului lumii, împotriva dorinţelor firii pământeşti şi

împotriva „duhurilor răutăţii” (Efeseni 6:12b). Ca să câştigăm victoria asupra acestora, avem

nevoie de disciplină, de rezistenţă, de îndemânare în folosirea armelor spirituale şi de

dependenţă de puterea lui Dumnezeu.

Este important să menţinem un echilibru biblic atunci când vorbim despre războiul spiritual.

„Există două erori egale şi opuse în care omenirea poate să cadă în legătură cu demonii. Una

este necredinţa în existenţa lor. Cealaltă este credinţa în existenţa lor şi un interes excesiv şi

nesănătos pentru ei” (C. S. Lewis , prefaţă la Scrisorile lui Zgândărilă). Cei ce ignoră

învăţătura biblică despre realitatea duşmanului şi despre armele ce trebuie folosite în războiul

cu ei se pun într-o poziţie primejdioasă de vulnerabilitate.

Cealaltă extremă, preocuparea excesivă pentru forţele demonice, este la fel de periculoasă.

Este uşor să cauţi demoni dincolo de orice dorinţă, poftă şi blestem. Firea pământească este pe

deplin capabilă pentru asemenea activităţi; nimeni nu trebuie să fie forţat la egoism, mândrie,

îmbuibare, auto-compătimire, poftă şi răutate. „Diavolul m-a determinat s-o fac” poate deveni

o scuză care ne împiedică să ne acceptăm responsabilitatea pentru atitudinile şi acţiunile

noastre. Este o problemă când un creştin devine mai conştient de împărăţia satanică decât de

persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos.

RĂZBOIUL CU TRUPUL

Războiul cu firea pământească are o legătură directă cu spiritualitatea vieţii schimbate, de

aceea următoarele gânduri referitoare la acest front vor fi scurte.

Cuvântul trup este folosit în mai multe feluri în Scriptură. Uneori se referă la trupul fizic, ca

în Galateni 2:20 şi Coloseni 2:24. În alte pasaje se referă la ceea ce Pavel numeşte „legea

păcatului care este în mădularele mele”. „Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui

Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de

mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:22-23).

În romanul lui Victor Hugo, Nouăzeci şi trei, echipajul unui vapor care este prins într-o

furtună violentă este mai speriat de zgomotul puternic venit de undeva de jos decât de furtuna

Pagina 346 din 548

însăşi. Marinarii ştiu că zgomotul acela este făcut de un tun care s-a desprins din legăturile

sale şi acum se izbeşte de laturile vaporului odată cu fiecare val brutal. Doi dintre bărbaţi îşi

riscă viaţa şi coboară în cală ca să lege tunul la locul lui, înainte ca acesta să spargă pereţii

vaporului şi să-l trimită pe fundul mării.

Noi suntem ca vaporul acela: sufletele noastre sunt în pericol mai mare din cauza puterii

interioare a păcatului decât din cauza furtunilor exterioare dezlănţuite de lume şi de diavol.

Având în vedere accentul pus de Biblie pe responsabilitatea personală, „legea păcatului” din

noi este principalul loc unde se duce războiul spiritual.

La nivelul spiritual cel mai profund, suntem făpturi noi care am devenit vii faţă de Dumnezeu

datorită faptului că am fost mântuiţi de Cristos. Dar la nivelul sufletului şi trupului, încă mai

aşteptăm plinătatea răscumpărării noastre (Romani 8:23). Până atunci, vechile noastre pofte,

atitudini, amintiri şi obiceiuri pot să iasă oricând la suprafaţă şi să facă război împotriva vieţii

lui Cristos în noi. Conflictul este al interiorului împotriva exteriorului (Romani 7:22-23, adică

între Duhul Sfânt care locuieşte în duhul nostru şi trupul nostru. Conflictul acesta nu se

diminuează după convertire, ci devine mai intens pe măsură ce căutăm să trăim o viaţă

călăuzită şi împuternicită de Duhul.

Pavel pune în contrast faptele trupului cu faptele Duhului în Galateni 5:19-23. Faptele

trupului, sau ale firii pământeşti, sunt „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la

idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de

partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.” Lista

începe cu păcatele morale (preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea), trece la păcatele

religioase (închinarea la idoli, vrăjitoria) şi continuă cu păcatele sociale (vrăjbile, certurile,

zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile) şi

păcatele nestăpânirii (beţiile, îmbuibările). Prin contrast, roada Duhului Sfânt este „dragostea,

bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea,

înfrânarea poftelor” şi niciuna dintre ele nu este născută din firea pământească. În locul

dragostei, firea pământească produce neiertare, ură, respingere şi ostilitate. În loc de bucurie,

firea pământească produce amărăciune, resentiment, disperare, depresie, nesiguranţă şi

îngrijorare. În loc de pace, firea pământească produce teamă, dezbinare, ceartă, gelozie şi

nervozitate. În loc de răbdare, firea pământească produce intoleranţă, nerăbdare şi nelinişte. În

loc de bunătate, firea pământească produce cruzime, asprime şi agresiune. În loc de facerea de

bine, firea pământească produce maliţiozitate, răutate şi depravare. În loc de credincioşie,

firea pământească produce lipsă de loialitate, infidelitate şi necinste. În loc de blândeţe, firea

Pagina 347 din 548

pământească produce încăpăţânare, mândrie şi blestem. În loc de înfrânarea poftelor, firea

pământească produce răzvrătire, poftă şi îmbuibare.

Nu există două persoane care să aibă aceeaşi combinaţie de dispoziţii fireşti. Unii au probleme

mai degrabă cu mânia sau cu invidia, în timp ce alţii au dificultăţi cu incapacitatea de a ierta

sau cu pofta. Înainte să putem rezolva eficient problema firii pământeşti, trebuie să fim

suficient de oneşti cu noi înşine pentru a stabili forma specifică a carnalităţii noastre.

Ca exerciţiu, parcurge lista cu manifestările firii pământeşti dată mai sus şi în 1 Corinteni 6:9-

10, Galateni 5:19-21, Efeseni 4:25-31 şi Coloseni 3:5, 8-9. Foloseşte-le pentru a identifica

domeniile în care eşti ispitit frecvent. Când faci diagnoza aceasta, cere Duhului Sfânt să te

convingă de orice păcat nemărturisit din viaţa ta. Dacă nu ne pocăim de păcatele noastre, nu

ne putem bucura de intimitatea cu El.

Războiul cu trupul, la fel ca şi conflictul cu lumea şi cu forţele întunericului, va continua atâta

vreme cât rămânem pe acest pământ. Firea pământească nu poate fi niciodată reformată sau

îmbunătăţită; ea poate doar să fie omorâtă. „Cei ce sunt ai lui Cristos Isus, şi-au răstignit firea

pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

Când am crezut în Cristos, am fost transferaţi din împărăţia întunericului în împărăţia lui

Dumnezeu (Coloseni 1:13). Dumnezeu ne-a scos din spiţa lui Adam şi ne-a transplantat în

Cristos. Noua noastră identitate este în El: am murit cu El, am fost îngropaţi cu El, am fost

înviaţi cu El şi acum şedem în locurile cereşti împreună cu El (Romani 6:3-11; Efeseni 2:5-6).

Omul nostru cel vechi a murit şi omul nostru cel nou a înviat: „Ştim bine că omul nostru cel

vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui,

în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat…

Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos,

Domnul nostru” (Romani 6:6-7, 11).

Din cauza unirii noastre cu Cristos în moartea şi învierea Lui, putem să abordăm războiul

spiritual dintr-o poziţie de victorie. Este adevărat, aşa cum ne spune Romani 7, că firea

pământească sau puterea păcatului încă este cu noi, dar aceasta nu trebuie să mai aibă

stăpânire peste vieţile noastre. Romani 6-8 ne spune că putem face două lucruri pentru a

învinge puterea firii pământeşti. Primul lucru este să ne recunoaştem sau să ne considerăm

morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Trebuie să credem că ceea ce Dumnezeu a spus

este adevărat în ce ne priveşte, indiferent ce simţim noi. Credinţa aceasta trebuie să ducă la

acţiune: „Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de

poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale

Pagina 348 din 548

nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui

Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (Romani 6:12-13). Aşadar

trebuie ca, în ascultare, să ne aducem pe noi înşine lui Dumnezeu ca oameni care nu mai

suntem robi ai păcatului, ci ai neprihănirii (Romani 6:19).

Al doilea lucru pe care îl putem face se găseşte în Romani 8:12-13: „Aşa dar, fraţilor, noi nu

mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după

îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”

Pavel adaugă în Galateni 5:16, 25: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele

firii pământeşti… Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” Prin puterea Duhului, firea

pământească a fost răstignită împreună cu dorinţele şi cu poftele ei. Firea pământească este

învinsă nu prin luarea unor decizii sau prin eforturi din partea noastră, ci prin umblarea în

ascultare faţă de porunca Duhului Sfânt.

Dacă nu ne însuşim aceste resurse, rămânem sub stăpânirea firii pământeşti. Acest lucru, la

rândul lui, ne face vulnerabili faţă de celelalte două forţe din războiul spiritual, lumea şi

diavolul. Lumea şi poftele ei sunt ademenitoare pentru firea pământească şi pun paie pe foc.

Forţele demonice folosesc firea pământească sau trupul ca mijloc pentru a invada viaţa

credinciosului. Astfel, rămânerea de bună voie în păcatele trupului poate să ducă la alte forme

de robie. Păcatul începe în gânduri (acestea pot fi produse de trup, de lume sau de sugestiile

demonice) şi dacă nu ne împotrivim, alunecăm pe o pantă descendentă în alegeri, obiceiuri,

pierderea controlului, robie şi în cele din urmă în stăpânire totală. Ed Murphy a spus în

Handbook for Spiritual Warfare [Manualul războiului spiritual] că ultimele două stadii

implică supranaturalul demonic.

Afirmaţii personale pentru stăpânirea ispitelor

Setul acesta de afirmaţii este unul pe care îl poţi folosi şi tu, prin harul lui Dumnezeu, ca

medicament preventiv pentru patru domenii majore ale ispitei. Am dezvoltat aceste afirmaţii

fiindcă am sesizat nevoia unui anumit mod de a gândi în cazul ispitelor şi încercărilor

obişnuite. Ele sunt utile mai ales în acea fracţiune de secundă scursă între ispită şi răspunsul

care lămureşte în mod dinamic întreaga dinamică a alegerii de a umbla în puterea Duhului sau

în puterea firii pământeşti. Ne-ar putea ajuta să folosim exerciţii şi unelte spirituale care ne

aduc la un tipar biblic de gândire în momentele când războiul spiritual devine mai intens. Aşa

cum în judo te foloseşti de forţa oponentului în propriul tău avantaj, şi aceste afirmaţii pot să

convertească forţa ispitei într-un evocare spirituală pozitivă.

Pagina 349 din 548

Ispita la mânie

1. Mânia este păcat: „Mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20).

(Aici nu este vorba despre folosirea mâniei împotriva păcatului [cf. Ezechiel 7:3; Marcu

3:5] ci despre mânia păcătoasă [Galateni 5:20]).

2. Nu vreau să păcătuiesc. Păcatul este sub demnitatea celui ce am devenit în Isus Cristos

(Efeseni 2:4-7).

3. Nu mai sunt obligat să păcătuiesc. Nu mă mai găsesc sub puterea păcatului, ci sunt viu

pentru Dumnezeu în Cristos Isus (Romani 6:11; 8:12-14).

4. Atunci de ce sunt ispitit să mă mânii? Fiindcă am îmbrăţişat o gândire greşită. Mi-am

făcut nişte planuri nerealiste. (Folosesc expresia „planuri nerealiste” în sensul de planuri

care, din indiferent ce motiv, nu dau roade. De exemplu, poate că mi-am propus să prind

un anumit avion ca să ajung la timp pentru o întâlnire. Dacă o pană de cauciuc îmi

blochează planul, acesta a fost nerealist – adică nu s-a realizat. Problema nu este că mi-

am dorit să ajung la timp pentru acea întâlnire, ci mai degrabă că am făcut ca starea mea

de bine să depindă de acel plan. În măsura în care depresia este mânie îndreptată spre

interior, aceste afirmaţii sunt relevante şi pentru depresie.)

5. Gândirea corectă este să-mi amintesc că Dumnezeu este în control şi că îmi vrea binele

cel mai mare (Romani 8:28).

6. Răspunsul meu la acest adevăr este în primul rând să mă încred în Dumnezeu şi să nu

mă bazez pe propria mea înţelegere (Proverbe 3:5-6). Fiindcă punctul 5 este adevărat,

Dumnezeu trebuie să aibă în această situaţie anumite intenţii pe care eu nu le înţeleg pe

moment.

7. În al doilea rând, voi umbla prin Duhul şi nu voi împlini poftele firii pământeşti

(Galateni 5:16). Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,

bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-

23).

Ispita de a căuta răzbunarea

1. Răzbunarea este păcat. „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău... Dacă este cu putinţă,

întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi

singuri” (Romani 12:17-19).


(Efeseni 2:4-7).

Pagina 350 din 548



4. Atunci de ce sunt ispitit să caut răzbunarea? Fiindcă vreau dreptate. (Motivul poate fi

unul trivial ca atunci când cineva îmi taie calea în trafic sau adânc, ca atunci când adun

resentimente împotriva cuiva timp de mai mulţi ani.)

5. Dar Dumnezeu nu a fost drept cu mine (dându-mi ceea ce merit), ci m-a tratat cu milă

(nu mi-a dat ceea ce merit) şi cu har (mi-a dat ceva mai bun decât merit).

6. Fiindcă am fost iertat, îi voi ierta şi eu pe alţii şi îi voi trata cu milă şi cu har (Coloseni

3:12-15). (Cu cât înţeleg mai bine mila şi harul lui Dumnezeu, cu atât voi fi mai doritor

şi mai pregătit să-i iert pe alţii când păcătuiesc împotriva mea.)

7. Voi umbla prin Duhul şi nu voi împlini poftele firii pământeşti (Galateni 5:16). Roada

Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,

credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-23).

Ispita sexuală

1. Păcatul acesta îmi distruge viitorul. El îmi distruge relaţia cu Dumnezeu şi poate să-mi

distrugă de asemenea relaţia cu soţul sau soţia şi cu copiii mei, dar şi să-mi distrugă

reputaţia şi să-mi discrediteze lucrarea (1 Corinteni 6:18).

2. Nu voi degrada această persoană, ci o voi trata cu demnitate şi onoare. O voi trata ca pe

un subiect, cu ca pe un obiect; ea a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

3. Voi lăsa ca aspectul ei atrăgător să mă facă să laud măreţia Creatorului ei. (Este un fel

de „judo spiritual”, în care foloseşti mişcări rapide ca să-ţi dobori oponentul; în cazul

acesta, redirecţionezi forţa care se exercită asupra ta din partea ispitei înspre laudă).

4. Nu mă mai găsesc sub legea păcatului, ci sunt viu pentru Dumnezeu în Cristos Isus

(Romani 6:11). Nu sunt un pachet de glande învelit în piele, ci o făptură nouă în Cristos

(2 Corinteni 5:17).

5. Voi umbla prin Duhul şi nu voi împlini poftele firii pământeşti (Galateni 5:15-16; 2

Timotei 2:22).

6. Îmi voi fixa privirea asupra lui Isus, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2).

Ispita lăcomiei

1. Lăcomia este păcat. „Să nu pofteşti” (Exodul 20:17).


(Efeseni 2:4-7).

Pagina 351 din 548



4. Atunci de ce sunt ispitit să poftesc? Fiindcă nu sunt mulţumit cu ceea ce am.

5. Nemulţumirea mea porneşte din faptul că mă compar cu alţi oameni. (Vor fi întotdeauna

oameni care au mai multe bunuri, poziţii mai înalte, căsnicii mai bune, copii mai

frumoşi sau mai deştepţi, ori slujbe spirituale mai bune decât mine. Cu cât mă

concentrez mai mult asupra acestui lucru, cu atât voi fi mai consumat de gelozie, invidie

şi resentiment.)

6. Îmi voi lua ochii de la ceea ce au alţi oameni şi îi voi fixa asupra lui Cristos, Căpetenia

şi Desăvârşirea credinţei (Evrei 12:2).

7. Dumnezeu este în control şi că îmi vrea binele cel mai mare (Romani 8:28). De aceea,

voi fi mulţumit şi recunoscător pentru ceea ce îmi dă.

Deoarece fiecare persoană are o „amprentă a firii pământeşti” unică (oamenii sunt ispitiţi în

feluri şi grade diferite), poţi să adaptezi aceste afirmaţii şi la alte domenii ale ispitei. Este

înţelept să numeşti sincer şi concret toate păcatele cu care te confrunţi regulat, ca să fi mai

bine pregătit să răspunzi la ispitele din acele domenii. Venerabila listă cu cele şapte păcate

capitale pot fi un instrument util de diagnosticare: mândria, invidia, mânia, lenea, lăcomia şi

pofta. Mândria, însoţită de împăunare, înjosirea altora, ambiţie personală, aroganţă şi vanitate

este păcatul cardinal din care izvorăsc celelalte. Astfel, căutarea prin rugăciune a smereniei

este critică pentru progresul spiritual şi pentru victoria în războiul spiritual împotriva firii

pământeşti. Vorbind din punct de vedere biblic, smerenia este legată de o înţelegere tot mai

clară a faptului că fără Dumnezeu nu suntem nimic şi că nu putem realiza nimic de o valoare

durabilă; toate lucrurile sunt „din El, prin El, şi pentru El” (Romani 11:36). Proverbe 3:5-7

este foarte potrivit aici, mai ales prin îndemnul din versetul 7: „Nu te socoti singur înţelept;

teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău!”

RĂZBOIUL CU LUMEA

Spiritualitatea paradigmei are o legătură directă cu războiul împotriva lumii, de aceea

următoarele gânduri referitoare la acest aspect al războiului vor fi scurte.

În Noul Testament există trei cuvinte pentru „lume”, şi fiecare dintre ele este folosit în moduri

diferite. De observat cum cuvântul principal, kosmos, este folosit în următoarele trei versete.

Pagina 352 din 548

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine

crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Ioan 3:16

Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu Sunteţi din lume, şi pentru că

Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.

Ioan 15:19

Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este

în El.

1 Ioan 2:15

În primul dintre aceste versete, cuvântul „lume” se referă la oameni, obiecte ale dragostei lui

Dumnezeu. Dar în celelalte două versete, lumea este duşmanul nostru. În aceste contexte,

lumea este sistemul organizat al valorilor temporale ce se opun vieţii lui Cristos în credincios.

În cartea The Adversary [Adversarul], Mark Bubeck defineşte lumea ca „o expresie compozită

a depravării omului şi a intrigilor din împărăţia lui Satan, care se combină în împotrivirea faţă

de domnia suverană a lui Dumnezeu.” Ca atare, lumea promovează o atitudine de

independenţă faţă de Dumnezeu.

Efeseni 2:1-3 dezvăluie inter-relaţia dintre cele trei fronturi: lumea, trupul şi diavolul: „Voi

eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii

acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam

voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Sistemul lumii agravează războiul cu firea pământească, promovând-o şi oferind ocazii pentru

complacerea în faptele firii (Galateni 5:19-21). La rândul ei, lumea este modelată de

manifestările firii pământeşti şi de războiul satanic împotriva planurilor lui Dumnezeu. „Căci

tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl,

ci din lume” (1 Ioan 2:16). Mai mult, „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2) este

„stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31) şi „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19).

Dintre cele trei forţe, lumea ar putea fi cea mai neglijată. Dar ea este o forţă puternică, ce

programează o mare parte din gândirea noastră încă din clipa în care ne-am născut. Lumea

este un magnet ademenitor, care ne seduce constant să ne conformăm standardelor ei. Ea ne

ispiteşte să căutăm aprobarea şi aplauzele lumii mai degrabă decât pe acelea ale lui

Pagina 353 din 548

Dumnezeu. Ne împinge la o implicare mai puternică în sistemul temporal de valori, care pune

accentul pe căutarea bogăţiei, puterii, prestigiului, poziţiei sociale şi popularităţii, şi care ne

îndepărtează de la sistemul etern de valori revelat în Scriptură. Dragostea de lume nu se referă

numai la activităţile discutabile, ci şi la o atitudine a inimii. Când creştinii sunt înrobiţi de

„învăţăturile începătoare ale lumii” (Coloseni 2:8), ei nu pot să se bucure de libertatea şi de

victoria care este în Cristos.

Ca cetăţeni ai cerului şi călători pe această planetă, experimentăm o tensiune constantă între

vremelnicie şi veşnicie. Suntem chemaţi să fim în lume, dar nu din ea: trebuie să umblăm în

lume fără să fim modelaţi de ea. Cheia pentru biruirea valorilor acestei lumi este înnoirea

minţii cu adevărurile Scripturii: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă

prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună,

plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Trebuie să interiorizăm valorile biblice printr-un

program zilnic de citire, memorare, meditare şi personalizare a Scripturii. Acest lucru are un

preţ; necesită timp şi disciplină. Dar merită din plin preţul plătit, fiindcă nimic altceva nu

contribuie mai mult la schimbarea vieţii. Nu există pas mai mare pe care am putea să-l facem

pentru a ieşi învingători în războiul spiritual („V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi

Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău” (1 Ioan 2:14b). Numai în felul

acesta Cuvântul lui Dumnezeu va deveni temelia gândirii noastre. Mintea este un teren pe care

două concepţii opuse despre lume, cea materială contra celei spirituale, se luptă pentru

loialitatea noastră. Ioan ne spune că credinţa este „ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii” (1

Ioan 5:4), şi credinţa noastră este proporţională cu gradul în care am asimilat adevărul lui

Dumnezeu. Ni se cere să ne înnoim mintea cu realitatea unirii noastre cu Cristos (Galateni

2:20; 6:14). Isus a biruit lumea (Ioan 16:33) şi pe stăpânitorul ei (Ioan 16:11; Coloseni 2:15).

Viaţa Lui ne asigură victoria, şi El este în stare să ne scape de veacul acesta rău (Galateni 1:4;

Evrei 2:14-15; 1 Ioan 4:4).

Nu toate aspectele culturilor omeneşti se opun Evangheliei; unele sunt compatibile cu ea (de

exemplu, fidelitatea conjugală, dragostea şi grija faţă de copii), altele sunt neutre (de exemplu,

alimentele, îmbrăcămintea, gospodăria) şi altele sunt incompatibile (de exemplu, religia şi

spiritualitatea). Evanghelia transcende barierele temporale şi culturale, de aceea numai

componentele incompatibile ale unei culturi trebuie să fie respinse şi înlocuite. Problema este

că mulţi credincioşi din diferite culturi nu s-au separat clar de practicile culturale care se opun

domniei lui Cristos. Amăgirea sincretismului îi face pe credincioşii din unele părţi ale lumii

să-şi păstreze frica şi supunerea faţă de duhuri („ce din firea lor nu sunt dumnezei”[Galateni

4:8]) pe care le aveau înainte de a deveni creştini. În Occident, există o mişcare tot mai

Pagina 354 din 548

puternică printre creştinii culturali care nu pun accent pe autoritatea biblică înspre îmbinarea

Evangheliei cu credinţe din religiile tradiţionale sau din magia spiritistă. Forţele puternice ale

relativismului, pluralismului, secularizării, pragmatismului, naturalismului, panteismului şi

sincretismului New Age sunt absolut incompatibile cu concepţia biblică despre adevăr şi viaţa

în Cristos. În plus, materialismul este un punct tot mai frecvent de pătrundere a influenţei

demonice în Occident.

Este nevoie de disciplină şi discernământ pentru a ne putea împotrivi ispitei de a ne conforma

la ceea ce alţii cred şi fac (Romani 12:1-2). Influenţa tot mai puternică a educaţiei, mijloacelor

de informare în masă şi industriei divertismentului ne seduce să trivializăm şi să scuzăm multe

expresii culturale ale păcatului. În trecut, creştinii obişnuiau să ţină lumea afară prin evitarea

anumitor locuri, lucruri şi activităţi. Mai recent, lucrurile au mers mult prea departe în direcţia

opusă, din cauza unei pierderi profunde a discernământului, ce îmbrăţişează mentalitatea

consumismului şi acumulării.

Fiindcă dragostea de lume este atât exterioară cât şi interioară, trebuie să cultivăm un

sentiment mai puternic de detaşare. Ar fi bine să ne întoarcem la vechea practică a meditaţiei

asupra vanităţii lumii, scurtimii vieţii de acum şi veşniciei vieţii viitoare. Smulgerea speranţei

şi a identităţii noastre din ceea ce este trecător şi mutarea lor în promisiunile veşnice ale lui

Dumnezeu pot constitui un proces dureros de predare şi înnoire. Dacă nu Îl slujim pe

Dumnezeu cu toată inima, îi vom sluji pe dumnezeii acestei lumi; „alegeţi astăzi cui vreţi să

slujiţi” (Iosua 24:14-23). Scriptura ne aminteşte că lumea cu pofta firii pământeşti, pofta

ochilor şi lăudăroşia vieţii este trecătoare (1 Ioan 2:15-17; 1 Corinteni 7:29-31) şi că prietenia

cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iacov 4:4). Nu există zonă de mijloc, sau teritoriu

neutru. Trebuie să ne alegem stăpânul (Luca 16:13) şi dacă Îl alegem pe Domnul Cristos, va fi

nevoie să murim faţă de noi înşine, să ne luăm crucea şi să Îl urmăm pe Stăpânul nostru

oriunde ne porunceşte El să mergem (Matei 16:24-26). O parte din preţul pe care trebuie să-l

plătim este că lumea îi va urî pe ucenicii apropiaţi ai lui Cristos aşa cum L-a urât şi pe El

(Ioan 15:18-21; 16:20; 17:14; 1 Ioan 3:13). Dacă vom continua să căutăm lucrurile de sus,

unde este Cristos (cf. Coloseni 3:1), vom fi în stare să folosim lumea fără ca noi să fim folosiţi

de ea.

Ca exerciţiu, meditează la următoarele pasaje şi vezi ce relevanţă au ele pentru conflictul

nostru cu sistemul acestei lumi: Luca 9:23-25; Ioan 15:18-19; 17:14-17; 2 Corinteni 4:17-18;

5:7; 10:3-5; Filipeni 4:8; Coloseni 2:8; 3:1-4.

Pagina 355 din 548


În ce fel cultura şi concepţia ta despre lume ţi-au influenţat înţelegerea despre împărăţia

mediană a puterilor spirituale angelice şi demonice?

Cum înţelegi conflictul prezent între cosmos şi pământ?

Cum ai putea descrie războiul tău spiritual pe cele trei fronturi: cu lumea, cu trupul sau

firea pământească şi cu diavolul?

Ce resurse foloseşti în războiul spiritual cu firea pământească? Poţi să identifici

amprenta firii pământeşti care îţi este specifică doar ţie? Încearcă să adaptezi afirmaţiile

pe care le-am prezentat în acest capitol la domeniile în care eşti ispitit tu.

Ce resurse foloseşti în războiul spiritual cu lumea? În ce fel au fost influenţate mintea,

emoţiile şi voinţa ta de ispita bogăţiei, puterii, prestigiului, poziţiei sociale, popularităţii

şi plăcerii?

Pagina 356 din 548

Capitolul 28


Războiul cu diavolul şi cu îngerii lui


Capitolul acesta se referă la al treilea front al războiului spiritual, acela cu Satan şi cu oştirile

lui demonice. El descrie natura şi lucrarea lui Satan şi a demonilor, priveşte la gradele,

simptomele şi cauzele activităţii demonice şi discută despre eliberarea de activitatea

demonică.


Să ajungem la o mai bună înţelegere biblică a naturii şi lucrării adversarilor noştri

spirituali.

Să dobândim o înţelegere mai practică a activităţii demonice şi a resurselor pentru

eliberare.

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura

lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de

luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva

stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile

cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea,

şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:10-13).

În ultimii ani a apărut o literatură foarte bogată care insistă pe această temă. Iată enumerate

aici câteva lucrări reprezentative: Merrill F. Unger, Biblical Demonology, Demons in the

World Today şi What Demons Can Do to Saints; Kurt Koch, Occult Bondage and

Deliverance; Jessie Penn-Lewis şi Evan Roberts, War on the Saints; Mark I. Bubeck, The

Adversary şi Overcoming the Adversary; C. Fred Dickason, Angels, Elect and Evil; Neil T.

Anderson, The Bondage Breaker şi Victory Over the Darkness; Michael Green, Exposing the

Prince of Darkness; C. Peter Wagner, Engaging the Enemy şi Warfare Prayer, Victor M.

Matthews, Spiritual Warfare; George Otis jr., The Twilight Labyrinth; Charles H. Kraft,

Christianity with Power, Defeating Dark Angels şi Behind Enemy Lines; Thomas B. White,

Pagina 357 din 548

The Believer’s Guide to Spiritual Warfare şi David Powlison, Power Encounters. Trei din

cele mai utile cărţi despre spiritualitatea războiului sunt Gregory A. Boyd, God at War; Ed.

Murphy, The Handbook for Spiritual Warfare şi Clinton E. Arnold, Three Crucial Questions

about Spiritual Warfare.

Ca mădulare în trupul lui Cristos, noi îndeplinim un rol crucial într-un conflict universal

împotriva „duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. „Uneltirile diavolului” implică o

structură foarte organizată care poartă constant război cu credincioşii. Armata invizibilă a lui

Satan este formată dintr-un număr vast de fiinţe spirituale organizate într-o ierarhie formată

din căpetenii, domnii, stăpânitori ai acestui veac şi forţe spirituale. Spre deosebire de David, s-

ar putea ca noi să avem puţini duşmani omeneşti, dar experienţele lui din Psalmi sunt

relevante pentru noi, fiindcă duşmanii noştri spirituali sunt numeroşi.

Noul Testament ne îndeamnă să înţelegem că în prezent se dă un război, să recunoaştem

strategiile duşmanului şi să ştim cum să ne luptăm. În ultima vreme a apărut o nouă

conştientizare a necesităţii ca creştinii să fie agresivi în războiul spiritual, şi acest lucru este

adevărat mai ales în cazul numeroşilor credincioşi ce ţin de spiritualitatea plinătăţii Duhului.

Dar există şi o problemă foarte răspândită a pasivităţii. Prea mulţi credincioşi sunt fie sceptici,

fie naivi în privinţa realităţii satanice şi demonice în viaţa credincioşilor.

Cele două extreme, fascinaţia morbidă şi frica morbidă, sunt însă şi mai rele. Unii oameni

devin obsedaţi de acest subiect, studiază demonii şi se gândesc la ei mai mult decât la Cristos.

Altora le este frică de ei, convingându-se pe ei înşişi că sunt înfrânţi. În loc să proclame

adevărurile Scripturii, ei au fost induşi de experienţe ale eşecului să simtă şi să creadă că

Satan este invincibil şi că ei nu pot să facă nimic pentru a fi biruitori. Frica este opusul

credinţei, şi ea duce la înfrângere. Principala ţintă de atac a lui Satan este mintea (2 Corinteni

4:4; 10:3-6; 11:3). Ca copii ai lui Dumnezeu, am primit autoritate, putere şi biruinţă în

Cristos. Însă responsabilitatea noastră este să afirmăm agresiv adevărul Scripturii, indiferent

de ceea ce simţim, şi să rămânem fermi în faptul că suntem morţi faţă de stăpânirea păcatului

şi a lui Satan în viaţa noastră (Romani 6:12-14). Nu putem spera să înfruntăm puterile

spirituale prin propria noastră putere. Numai Cristos este invincibil, iar noi „suntem mai mult

decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:37). El poate să ne păstreze întregi până

la venirea Lui, să ne desăvârşească în orice lucru bun ca să facem voia Lui şi să ne păzească

de orice cădere (1 Tesaloniceni 5:23-24; Evrei 13:20-21; Iuda 24). „Supuneţi-vă, deci, lui

Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7).

Pagina 358 din 548

NATURA ŞI LUCRAREA LUI SATAN

Vechiul şi Noul Testament recunosc în repetate rânduri existenţa lui Satan. Scriptura ne învaţă

că el este o fiinţă personală care posedă intelect, emoţie şi voinţă (Zaharia 3:1-2; Luca 4:1-13;

2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 20:7-8). El a fost creat de Dumnezeu ca înger (Isaia 14:12-13;

Matei 25:41; Apocalipsa 12:9), iar ca „un heruvim ocrotitor” a fost desăvârşit în frumuseţe şi

nepătat în căile lui până la răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu (Ezechiel 28:12-15). Este

evident cea mai puternică creatură pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată (Iuda 9). Inima lui s-

a îngâmfat din cauza frumuseţii sale; splendoarea i-a corupt înţelepciunea şi s-a înălţat

împotriva lui Dumnezeu într-un act de auto-afirmare titanică (Ezechiel 28:16-17; Isaia 14:12-

15; aceste pasaje profetice se referă la personaje istorice, dar se pare că şi poezia foloseşte

aceste imagini pentru a face aluzie la dimensiunea cosmică a răului spiritual).

Din cauza răzvrătirii, caracterul lui Satan a fost deformat şi a devenit o forţă puternică a răului

în univers. El are stăpânire peste o vastă armată de îngeri căzuţi şi de căpetenii peste sistemul

lumii. Titlurile şi numele lui îi revelează poziţia, puterea şi practicile.

Numele ce revelează poziţia şi puterea lui

Stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12:31; 16:11) – este prinţul sistemului acestei lumi.

Domnul puterii văzduhului (Efeseni 2:2) – forţele lui înconjoară pământul.

Dumnezeul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4) – influenţează filozofiile şi politicile

schimbătoare ale acestei planete.

Domnul dracilor (Matei 12:24; Luca 11:15) – conduce oastea forţelor demonice.

Lucifer (Isaia 14:12; cf. 2 Corinteni 11:14) – a fost un purtător de lumină în starea lui

originară, iar de la căderea lui se deghizează în înger de lumină.

Şarpele cel vechi (Apocalipsa 12:9) – lucrează încă de la începutul istoriei omenirii.

Balaurul cel mare (Apocalipsa 12:3-4, 7, 9) – este un duşman aprig şi distructiv.

Numele ce revelează practicile lui

Satan, sau vrăjmaşul (Zaharia 3:1; Luca 22:3; 1 Petru 5:8) – este un adversar necruţător

al credincioşilor.

Diavolul, sau pârâşul (Luca 4:2; 1 Petru 5:8; Apocalipsa 12:9) – Îl defăimează pe

Dumnezeu şi pe copiii Lui.

Cel rău (Ioan 17:15; 1 Ioan 5:18) – este complet corupt.

Distrugătorul (Apocalipsa 9:11) – caută să distrugă viaţa fizică şi spirituală.

Pagina 359 din 548

Ispititorul (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5) – îi seduce pe oameni să facă răul.

Pârâşul (Apocalipsa 12:10) – ne acuză înaintea lui Dumnezeu şi ne face să ne

condamnăm singuri.

Înşelătorul (Apocalipsa 12:9; 20:3) – promovează filozofii false şi contrafaceri

spirituale.

Ucigaşul (Ioan 8:44) – caută moartea victimelor sale.

Mincinosul şi tatăl minciunii (Ioan 8:44) – promisiunile şi amăgirile lui sunt false.

Niciun credincios nu-şi poate permite să ignore activităţile unui adversar atât de puternic.

Lucrarea diavolului este strategică şi cu consecinţe vaste. Uneltirile şi metodele lui (2

Corinteni 2:11; Efeseni 6:11) sunt subtile şi viclene. Una din strategiile cruciale de luptă ale

diavolului şi forţelor lui demonice este camuflajul, ascunderea, iluzia, înşelarea şi amăgirea.

Programul lui împotriva întregii omeniri

Se opune Persoanei şi programului lui Dumnezeu. Dorinţa lui este să devină „ca Cel

Prea Înalt” (Isaia 14:14). De aceea, vrea închinarea şi slujirea care I se cuvin numai lui

Dumnezeu.

Îşi ascunde identitatea deghizându-se ca înger de lumină şi contrafăcând adevărul (2

Corinteni 11:13-15). Oferă lucruri bune, dar prin mijloace greşite şi pentru scopuri

greşite (Matei 4:3-10).

Înşeală popoarele (Apocalipsa 20:3) şi influenţează guvernele să împiedice răspândirea

Evangheliei.

Lucrează împotriva celor nemântuiţi, luând Cuvântul din inima lor (Luca 8:12) şi

orbindu-le mintea faţă de Evanghelie (2 Corinteni 4:3-4).

Inspiră contrafaceri spirituale – religii false şi profeţi falşi (1 Ioan 2:18, 22; 4:3).

Promovează cercetările oculte pentru descoperirea unei cunoaşteri şi a unei puteri

ascunse (Deuteronomului 18:9-13).

Implantează gânduri şi planuri rele în mintea oamenilor (Ioan 13:2; Fapte 5:3).

Poate să aducă boală şi moartea (Iov 2:1-7; Fapte 10:38; Evrei 2:14).

Programul lui împotriva credincioşilor

Pagina 360 din 548

Caută să distrugă reputaţia şi lucrarea credincioşilor (Luca 22:31; 1 Timotei 3:7). Dacă

nu poate să înfrângă în mod direct o lucrare creştină, poate căuta s-o facă indirect,

atacând pe cineva drag.

Incită la persecutarea sfinţilor (Apocalipsa 2:10).

Împiedică planurile credincioşilor (1 Tesaloniceni 2:18).

Încearcă să-i facă pe credincioşi să se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu; caută să Îl

calomnieze pe Dumnezeu şi să-i determine pe oameni să pună la îndoială bunătatea Lui

(Geneza 3:1-5).

Îi acuză pe credincioşi înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10).

Adună vinovăţie şi auto-condamnare asupra credincioşilor, din cauza păcatelor pe care

aceştia le-au comis şi-i face să creadă minciuna că trebuie să plătească ei înşişi pentru

ele.

Promovează neglijarea mărturisirii păcatelor (Efeseni 4:26-27) şi îi înfrânge pe creştini

făcându-i să simtă că Dumnezeu nu îi va ierta, fiindcă au comis acelaşi păcat de multe

ori şi înainte.

Îi încurajează pe credincioşi să se bazeze pe propria lor putere, să-şi facă planuri şi să

acţioneze independent de Dumnezeu (2 Cronici 16:7-10).

Îi ispiteşte pe credincioşi pe mai multe fronturi: minciună (Fapte 5:3), păcate sexuale (1

Corinteni 7:5), neiertare (2 Corinteni 2:10-11), mândrie şi înălţare de sine (1 Timotei

3:6), descurajare (1 Petru 5:6-10) şi preocupări lumeşti (1 Ioan 2:15-17; 5:19).

NATURA ŞI LUCRAREA DEMONILOR

Biblia sprijină din plin existenţa demonilor. Ei sunt menţionaţi în Vechiul Testament

(Leviticul 17:7; Deuteronomul 32:17; Psalmul 106:37) şi în învăţătura lui Cristos şi a

apostolilor (Marcu 1:23-27; 1 Timotei 4:1; 2 Petru 2:4). În Evanghelii, demonii sunt numiţi

„duhuri necurate” (Marcu 7:25-26) şi „duhuri rele” (Luca 8:2), dar şi „îngeri ai diavolului”

(Matei 25:41). Cuvântul pentru „demon” (daimonion) nu înseamnă „diavol”. Termenul acesta

vine de la diabolos, sau „calomniator”, nume care îi este rezervat lui Satan. Evident, demonii

sunt fiinţe angelice care i s-au alăturat lui Satan în răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu

(Matei 25:41; Iuda 6; Apocalipsa 12:4). Satan este „domnul dracilor” (Matei 12:24) şi ei sunt

organizaţi ca să-i împlinească planul de a răsturna Împărăţia lui Dumnezeu (Efeseni 6:11-12;

Apocalipsa 12:7).

La fel ca Satan, demonii sunt fiinţe personale; ei nu sunt superstiţii, forţe impersonale sau stări

psihologice. Au inteligenţă (Marcu 1:23-24; Luca 8:27-33), emoţie (Luca 8:28; Iacov 2:19) şi

Pagina 361 din 548

voinţă (Matei 12:44; Luca 8:32). Şi diferă în rang şi putere (Efeseni 6:12), dar şi în gradul de

răutate (Matei 12:45). Se pare că unii demoni produc prostie sau nesăbuinţă; alţii caută să

degradeze şi să distrugă.

Proprietăţile demonilor

Sunt depravaţi în persoana şi lucrarea lor. În starea lor căzută, demonii sunt denaturaţi şi

perverşi. Sunt creaturi ale întunericului, adversari înverşunaţi ai caracterului sfânt al lui

Dumnezeu.

Sunt fiinţe spirituale (Matei 8:16; Luca 10:17, 20). Nu sunt limitaţi de barierele fizice

normale (de ex., o legiune de demoni intră într-un singur om [Luca 8:30]. Demonii nu

au corp, dar ca creaturi sunt finiţi şi limitaţi (Matei 12:43).

Sunt invizibil, dar capabili să se manifeste (Apocalipsa 9:7-10; 16:13-14).

Au puterea să vorbească prin oamenii pe care îi locuiesc (Marcu 1:24).

Posedă o inteligenţă supraomenească. Au cunoscut adevărata identitate a lui Cristos

(Marcu 1:24, 34; 5:7) şi au împuternicit o fată să prezică evenimente viitoare (Fapte

16:16).

Au putere supranaturală. Demonii pot să-i înfrângă fizic pe oameni şi să le provoace

suferinţe fizice (Matei 8:28; Fapte 19:13-16). De asemenea, pot să le producă suferinţe

mentale şi emoţionale.

Programul demonilor

Ei ascultă de Satan (Matei 12:24; Apocalipsa 12:7) şi îi extind mult puterea şi influenţa

în oameni, popoare şi sistemul lumii (Daniel 10:13, 20; Ioan 12:31; Efeseni 2:2; 1 Ioan

5:19).

Induc boli fizice şi mentale (Matei 12:22; Marcu 9:17-29; Luca 8:27-33; 2 Corinteni

12:7). De exemplu, Isus a scos afară un duh de infirmitate, un duh de surzenie şi un duh

de muţenie.

Promovează idolatria (Leviticul 17:7; Deuteronomul 32:17; Psalmul 96:5).

Caută să-i înrobească pe oameni prin ocultism. Acesta include spiritismul, prezicerea

viitorului, fenomene fizice şi psihice, magia şi vrăjitoria (Leviticul 19:31: Deuteronomul

18:9-12; Fapte 13:6-11).

Sprijină sisteme temporale şi filozofii temporale (2 Corinteni 10:3-5).

Pagina 362 din 548

Încurajează nelegiuirea, imoralitatea şi răzvrătirea între oameni (2 Tesaloniceni 2:3-4,

7). La fel ca stăpânul lor, demonii încearcă să fure, să ucidă şi să distrugă.

Pervertesc evanghelia harului (1 Timotei 4:1-3; Coloseni 2:18).

Inspiră învăţătorii falşi şi contrafacerile spirituale (2 Corinteni 11:13-15; 2 Petru 2:1-2;

1 Ioan 4:1-4). Sunt parte din dinamica ce stă în spatele religiilor păgâne şi sectelor

pseudo-creştine.

Se opun credincioşilor şi caută să distrugă viaţa lor spirituală (Efeseni 6:10-11).

Demonii sunt activi în promovarea certurilor, geloziei, ambiţiilor egoiste şi dezbinărilor

în biserică (1 Timotei 4:1-3; 2 Timotei 3:1-8; Iacov 3:14-16). Diavolul şi demonii lui

caută să ne ţină captivi ca să facem voia lor (2 Timotei 2:26).

Grade ale activităţii demonice

A nega existenţa şi influenţa demonilor înseamnă a ignora sau a mitiza multele relatări din

Evanghelii despre lucrarea lui Cristos de eliberare a oamenilor din robia demonică. Aceştia nu

au fost simple iluzii sau halucinaţii psihologice. Începând de la biserica secolului I din Fapte

şi până astăzi există dovezi clare ale oprimării şi controlului demonic.

Biblia nu foloseşte termenul de „posesie demonică”. Expresia utilizată de obicei este că o

persoană „are” un demon sau un duh necurat. Cuvântul grecesc daimonizomenoi înseamnă „a

fi demonizat”. Acest termen admite grade diferite de demonizare, de la influenţa demonică, la

oprimare şi până la control.

Infleunţa. Toţi creştinii sunt ţinte ale forţelor lui Satan. Acestea ne pot asalta la nivel fizic şi

psihologic, încercând să ne corupă viaţa şi să ne distrugă lucrarea spirituală. Demonii caută să

planteze gânduri în mintea noastră, să ne influenţeze emoţiile şi să ne slăbească voinţa.

Injectează gânduri şi atitudini înşelătoare, acuzatoare şi condamnatoare, care sunt opuse

adevărului Scripturii (2 Corinteni 10:3-6; 11:3). Puterile satanice sunt tot timpul active în

ispitirea şi amăgirea credincioşilor (1 Corinteni 7:5; 12:2-3; 1 Timotei 5:14-15). Ele pot să

pună obstacole în calea noastră pentru a ne împiedica creşterea şi a bloca înaintarea

Evagheliei (1 Tesaloniceni 2:18; Romani 15:22). Activitatea demonică la acest nivel poate să

ducă la apostazie şi la corupere doctrinară (1 Timotei 4:1-3).

Mustrarea lui Petru de către Isus din Matei 16:22-23 ilustrează cel puţin primul grad al

influenţei demonice în viaţa unui credincios. La acest nivel, atacul vine dinspre exterior, dar el

poate fi intens. Totuşi, demonii nu pot să înfrângă nicio parte din viaţa unui credincios care

este predată Duhului Sfânt. Dacă cineva nu a lăsat ca puterile întunericului să construiască o

întăritură în viaţa lui, atacurile nu pot merge mai departe.

Pagina 363 din 548

Oprimarea. Aşa cum sunt diferite grade în care un creştin se poate preda lui Dumnezeu şi

poate să fie împuternicit de către Duhul, există şi grade multiple de înrobire faţă de puterile

demonice. Creştinii şi necreştinii pot să fie hărţuiţi, oprimaţi, deprimaţi şi chinuiţi de către

duhurile necurate. Când credincioşii cedează în faţa sugestiilor şi ispitelor demonice, acest

lucru poate duce la niveluri de atac mai intense decât influenţa.

Oprimarea demonică se caracterizează prin gânduri şi comportamente obsesive. În timpul

unui atac intens, întreaga personalitatea poate fi deformată şi înrobită impulsurilor iraţionale,

stărilor de deprimare, mâniei necontrolate şi minciunii compulsive.

Demonizarea trece de la exterior la interior atunci când trupul şi personalitatea sunt invadate

de unul sau mai multe spirite rele. Relatarea despre Anania şi Safira ilustrează această

influenţă interioară din partea forţelor demonice. „Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut

Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?»” (Fapte

5:3). Mânia şi furia păcătoasă pot fi un alt punct de intrare: „«Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi». Să

n-apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului” (Efeseni 4:26-17).

Controlul. Gradul cel mai grav de activitate demonică este dominarea minţii, vorbirii şi

comportamentului. Victima aflată în această stare este supusă unor episoade de control din

partea demonului sau demonilor care o controlează, care îi schimbă personalitatea şi îi

utilizează trupul ca pe un vehicul. Când duhurile rele vorbesc prin cineva, ei se referă la

persoana respectivă folosind persoana a treia.

Controlul demonic poate fi voluntar (de exemplu, interacţiunea cu morţii, vrăjitoria) sau

involuntar (de exemplu, transferul generaţional). Demonizarea poate să ducă la boală mentală,

dar este necesar să se facă distincţie între acestea două. Boala mentală poate să aibă variate

cauze, între care tulburări în chimia creierului, traume emoţionale, depresie, vinovăţie

persistentă, obsesii ale răului şi neascultare conştientă de Cuvânt. De aceea, este înţelept să

dăm dovadă de discernământ înainte să intrăm în lucrarea spirituală, mai ales în lucrarea de

eliberare.

Poate un creştin să fie controlat de către demoni? Aceasta este o problemă controversată. Unii

autori argumentează că locuirea de către Duhul Sfânt (Ioan 14:17; Romani 8:9; 1 Corinteni

6:19-20) împiedică invazia demonilor în trupul credinciosului. Dar locuirea Duhului în

credincios nu exclude prezenţa răului în el, fiindcă firea pământească, sau puterea de a păcătui

din mădularele noastre, este foarte reală (Romani 7:15-24; Galateni 5:16-17). Biblia nu spune

că creştinii sunt imuni la intrarea demonică şi este clar din experienţa multor misionari şi

consilieri că credincioşii pot să fie oprimaţi interior de duhuri necurate. Dar nu este acelaşi

Pagina 364 din 548

lucru cu ceea ce se numeşte de obicei posesiune demonică, când o persoană este pe deplin

controlată şi posedată de către forţele demonice.

Duhul Sfânt locuieşte în creştin la un nivel mai profund decât poate să ajungă orice duh rău.

Însă obişnuinţa de a păcătui poate să le dea demonilor o platformă de invadare a trupului şi

psihicului credinciosului (mintea, emoţiile şi voinţa). Un demon poate determina şi alţi

demoni să intre pentru a lărgi domnia peste diferite aspecte ale personalităţii. Când ele

influenţează gândirea, sentimentele şi alegerile credinciosului, este greu de făcut deosebire

între gândurile şi impulsurile acelei persoane de gândurile şi impulsurile induse de demoni.

Însă demonii sunt intruşi temporali, a căror domnie poate fi distrusă atunci când platforma pe

care ei stau este îndepărtată.

Simptome ale activităţii demonice

Cum putem discerne dacă o problemă este cauzată de trup, de lume sau de diavol? Multe

tulburări fizice şi psihologice pot avea cauze organice (de exemplu, alergiile severe şi

hipoglicemia) şi este înţelept ca mai întâi să analizăm această posibilitate. Un examen medical

poate să dezvăluie o boală tratabilă cu ajutorul dietei sau al unui tratament medicamentos.

Majoritatea problemelor sunt cauzate de umblarea în trup (să ne gândim la lista de păcate ale

trupului din ultimul capitol). Ar fi o nesăbuinţă să considerăm că suntem simpli pioni în

războiul spiritual, când de fapt suntem responsabili pentru alegerea de a păcatul sau de a

asculta de Dumnezeu. Multe lucruri pentru care învinovăţim lumea şi pe Satan sunt în realitate

consecinţele poftelor trupului. Dar dacă cedăm în faţa puterii păcatului din mădularele noastre

şi a ispitelor acestei lumi, este posibil să deschidem uşa robiei demonice. Dacă nu câştigăm

nicio victorie după ce încercăm activ să ne însuşim resursele care ne stau la dispoziţie în

Cristos prin mărturisirea păcatelor şi înnoirea minţii, ar trebui să ne rugăm pentru

discernământ spiritual şi să luăm în calcul posibilitatea unei influenţe demonice.

Să nu uităm că este important să evităm prima extremă, aceea a ignorării învăţăturii biblice

despre realitatea demonizării, dar şi a doua extremă, care constă în a pune orice problemă şi

ispită pe seama demonilor. Simptomele frecvente din lista următoare sunt doar indicatori ai

unei posibile activităţi demonice. Ele nu trebuie evaluate izolat, căci pot fi cauzate la fel de

bine de tulburări fizice, psihologice sau spirituale. Dar eventualitatea demonizării poate fi

mult mai semnificativă dacă sunt prezente mai multe simptome în acelaşi timp.

Gânduri auto-destructive, suicidale sau ucigaşe.

Mânie incontrolabilă sau accese de furie şi de violenţă.

Pagina 365 din 548

Blestemare şi blasfemie compulsivă.

O puternică aversiune faţă de numele lui Isus, citirea Bibliei şi rugăciune.

Depresie profundă, mohoreală şi disperare.

Amărăciune şi ură intensă şi iraţională.

Ispite obsesive şi pofte excesive.

Sentimente copleşitoare de vinovăţie şi se auto-blamare.

Incapacitatea de a renunţa la păcatul dominant.

Simptome fizice bruşte şi inexplicabile (de exemplu, creşterea tensiunii, sufocare,

leşinuri, pierderea cunoştinţei).

Frică sau spaimă incontrolabilă.

Coşmaruri recurente.

Cunoaştere supranaturală; puteri de clarviziune şi de medium.

Schimbări şi deformări rapide ale expreseiei faciale sau ale vocii.

Tulburări de personalitate multiple.

O putere fizică nefirească.

Fenomene şi apariţii tip poltergeist.

Lista aceasta nu este completă. În sine, niciunul din aceste simptome nu indică activitate

demonică. Trebuie să evităm mentalitatea gen „când te îndoieşti, scoate demonul”, specifică

inspectorilor auto-intitulaţi ai activităţilor demonice.

Cauze ale activităţii demonice

Deoarece trăim într-o societate tot mai imorală, presiunile în vederea conformării şi prilejurile

de a face acest lucru sunt mai mari ca niciodată. Televiziunea, radioul, revistele, ziarele,

filmele şi mii de pagini de internet sunt mereu gata să ne expună la valori, atitudini şi credinţe

care ne deformează gândirea şi ne slăbesc hotărârea. Firea pământească este poarta de intrare

a influenţelor acestei lumi şi ale diavolului. În cele mai multe cazuri, demonizarea în viaţa

creştinului rezultă din practicarea repetată a unor păcate ale minţii sau trupului (de exemplu,

acelea enumerate în Marcu 7:21-22 şi Galateni 5:19-21).

Când credincioşii nu răspund la avertismentele conştiinţei şi ale Scripturii şi la convingerea

Duhului Sfânt, ei sunt în robia firii pământeşti. Există o afinitate atât de strânsă între faptele

firii pământeşti şi puterile întunericului încât complacerea în primele poate duce la înrobirea

de către cele din urmă. Scripturile acordă o importanţă mult mai serioasă păcatului decât

Pagina 366 din 548

credem noi de obicei, fiindcă noi de fapt L-am părăsit pe Domnul în actul neascultării (2

Cronici 24:20). Este periculos să ţinem păcate nemărturisite (vezi Psalmul 32:1-6), fiindcă

creştinii care nu se pocăiesc şi nu renunţă la păcatele lor nu pot să umble în victorie.

Dimpotrivă, ei sunt tot mai vulnerabili în faţa ispitei; gândurile şi faptele păcătoase devin

obsedante şi copleşitoare, în timp ce voinţa slăbeşte treptat. În starea aceasta, ele continuă să

cedeze tot mai mult teritoriu în faţa inamicului şi să devină mai susceptibile la supunerea

demonică. Forţele răutăţii pun stăpânire pe teritoriul care le este predat de către păcat în viaţa

credinciosului. Şi nu se vor retrage până când teritoriul le este refuzat.

Când devenim creştini, nu sunt biruite automat toate întăriturile trecutului. De exemplu,

practica ocultismului în oricare dintre multele sale forme duce adesea la o problemă reziduală

a demonizării care trebuie confruntată. Ocultismul este o urâciune în ochii lui Dumnezeu

(Leviticul 20:6) şi complacerea în lucruri precum magia, astrologia, divinaţia, citirea în cărţi

tarot sau în palmă, spiritismul, fenomenele psihedelice, tehnicile New-Age şi practicile

religioase necreştine sunt periculoase.

Nu toate întăriturile demonice sunt cauzate de păcatul din viaţa victimei; unele pot să fie

induse prin traume din copilărie, precum abuzul sexual, fizic, psihologic şi religios. În alte

cazuri, demonizarea are loc ca urmare a eredităţii spirituale. Păcate ca ocultismul, blestemele

şi vrăjitoria în viaţa părinţilor sau bunicilor pot să afecteze generaţiile ulterioare (probabil că

acesta este motivul pentru care băiatul din Marcu 9:17-29 a fost demonizat încă din copilărie).

După ce a interzis idolatria, Domnul a declarat: „Să nu te închini înaintea lor şi să nu le

slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc

nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc”

(Exodul 20:5).

Eliberarea de activitatea demonică

Este nesăbuit să ignorăm metodele şi puterea vrăjmaşului. Ignorarea lor face ca familiile

noastre şi noi înşine să fim vulnerabili, în timp ce Satan şi forţele lui lucrează neobservaţi şi

neîmpiedicaţi. Mulţi trec cu vederea faptul că aproape 25 la sută din lucrarea lui Isus aşa cum

este ea consemnată în Evanghelii a implicat eliberarea din suferinţa demonică. Forţele răului

nu au dispărut atunci când Isus a plecat de pe pământ.

Credincioşii trebuie să înveţe cum să dărâme întăriturile (2 Corinteni10:4), să lupte împotriva

domniilor şi stăpânirilor întunericului (Efeseni 6:12) şi să se împotrivească diavolului (Iacov

4:7). Merrill F. Unger a spus în What Demons Can Do to Saints [Ce pot demonii să le facă

sfinţilor] că armura creştinului este pentru duşmanii exteriori, nu interiori. „Dar dacă creştinul

Pagina 367 din 548

nu-şi foloseşte armura, înseamnă aceasta că vrăjmaşul nu va invada citadela credinciosului?

Dacă vrăjmaşul o invadează, tocmai de aceea credinciosul poate să fie înrobit şi trebuie să-i

cheme pe războinicii creştini să vină în ajutorul lui prin lupta rugăciunii, dacă vrea să fie

eliberat din cursa lui Satan în care «au fost prinşi ca să-i facă voia»” (2 Timotei 2:26).

Trebuie să recunoaştem că am primit autoritate şi victorie în războiul spiritual (Matei 10:1;

Luca 9:1; 10:19). C. Fred Dickason observă în Angels, Elect and Evil [Îngerii, aleşi şi răi]:

„Apostolii şi urmaşii lor au izgonit demoni în vremea lor (Fapte 5:16; 16:16-18), şi Pavel

spune că creştinii au tot ce le trebuie ca să lupte împotriva lui Satan (Efeseni 6:10-18). Deşi nu

avem resurse proprii, avem tot ce ne este necesar în Cristos, în virtutea unirii noastre cu El

(Coloseni 2:9-15).” Datorită crucii, Satan este un vrăjmaş înfrânt (Ioan 12:31). Cristos „a

dezbrăcat domniile şi stăpânirile” (Coloseni 2:15) şi este înălţat „mai presus de orice domnie,

de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie” (Efeseni 1:21; Filipeni 2:9-11; 1 Petru

3:22). Mai mult, ca credincioşi ai lui Cristos, am înviat împreună cu El şi suntem aşezaţi cu El

în locurile cereşti (Efeseni 2:6). Domnul „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a

strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13). În noua noastră poziţie, avem

autoritate în Cristos şi putere în Duhul.

Problema este că mulţi credincioşi nu îşi exercită autoritatea, şi exact pe lucrul acesta se

bazează forţele întunericului. Nu este suficient să ştim că am fost eliberaţi de sub autoritatea

diavolului prin sângele lui Isus Cristos, ci trebuie să şi acţionăm în temeiul acestui fapt.

Dacă simptomele activităţii demonice continuă şi după ce am folosit resursele biblice în lupta

cu firea pământească, poate fi necesară o confruntare directă cu forţele întunericului. Încă o

dată, influenţa demonică este doar una dintre mai multe cauze posibile ale bolii fizice şi

mentale, şi trebuie să avem grijă să nu punem un accent exagerat pe ea sau să tragem prea

repede concluzii.

Există anumite condiţii pentru eliberarea de influenţa sau oprimarea demonică.

Mântuirea. Fără Cristos, nu există speranţă pentru victoria asupra puterilor răului. Numai prin

Fiul lui Dumnezeu poţi să fii eliberat din robia păcatului şi a lui Satan (Ioan 8:36). Trebuie să-

ţi afirmi credinţa în Isus Cristos.

Voinţa. Este necesar să vrei ca să fii eliberat. Dacă simptomele continuă şi după ce te-ai

ocupat de trupul tău, trebuie să vrei să admiţi posibilitatea unei activităţi demonice.

Mărturisirea. Credincioşii care nu-şi recunosc păcatele se deconectează de la părtăşia cu

Dumnezeu şi devin vulnerabili la atacul satanic. Restaurarea părtăşiei necesită pocăinţă,

fiindcă păcatul este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, care este sfânt (Matei 3:8; Iacov 4:8-

Pagina 368 din 548

9). Trebuie să te cercetezi cu toată sinceritatea şi să mărturiseşti orice păcat cunoscut din

gândire, cuvânt şi faptă (Psalmul 32:5; 139:23-24; 1 Corinteni 11:31; 1 Ioan 1:9). În felul

acesta, revendici terenul pe care l-ai cedat vrăjmaşului (Efeseni 4:27). Mărturisirea trebuie să

fie cât mai concretă posibil, mai ales dacă este vorba de implicarea în practici oculte. Cere-I

Domnului să-ţi scoată la lumină asemenea păcate din trecutul tău.

Renunţarea. Trebuie să renunţi la Satan şi să te separi definitiv de lucrările lui (2 Corinteni

4:2). Dezleagă-te verbal de orice blesteme sau legături cu păcate ale generaţiilor trecute din

familia ta, mai ales din domeniul practicilor oculte şi credinţelor false (Exodul 20:3-5).

Renunţă la orice contact cu vrăjitorii şi distruge obiectele magice (horoscoape, plăci ouija,

cărţi de magie, cărţi de tarot; vezi Fapte 19:18-19).

Iertarea. Trebuie să vrei ca să-i ierţi pe toţi care ţi-au făcut rău (Matei 6:14-15; 18:21-35).

Cere-I Domnului să-ţi arate orice domeniu în care nu poţi să ierţi şi cere harul şi puterea lui ca

să te ierţi pe tine şi pe alţii. Numai în felul acesta vei fi eliberat de orice rădăcină de

amărăciune, împreună cu ura, resentimentele şi mânia care pot să devină teritoriu pe care să se

înalţe întăriturile demonice. S-ar putea să fie necesar să te împaci cu trecutul, invitându-L pe

Dumnezeu să îţi arate zonele ascunse de durere, nedreptate, respingere şi abuz în lumina

prezenţei şi adevărului Său. Leanne Payne spune în The Healing Presence şi în Restoring the

Christian Soul că nevoia aceasta de vindecare interioară, sau de vindecare a emoţiilor poate să

aibă o legătură directă cu războiul spiritual. Vindecarea interioară se realizează cel mai bine în

prezenţa unor credincioşi care sunt bine pregătiţi în acest domeniu de slujire creştină.

Supunerea faţă de Dumnezeu. Trebuie să te smereşti înaintea lui Dumnezeu şi să recunoşti că

eşti complet dependent de El. „Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice

Scriptura: «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.» Supuneţi-vă,

deci, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:6-7). Nu poţi să

îl biruieşti pe Satan fără să te supui mai întâi lui Dumnezeu şi voii Lui (Romani 12:1-2).

Împotrivirea. După ce condiţia mântuirii, mărturisirii, renunţării, iertării şi supunerii faţă de

Dumnezeu, diavolul şi demonii lui nu au niciun drept legal ca să te hărţuiască. Foloseşte

autoritatea pe care ai primit-o în Cristos şi împotriveşte-te ferm puterilor răului. Dacă

perseverezi în a-L chema în autor pe Dumnezeu, întăriturile spirituale se vor surpa: „ Fiţi treji,

şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută

pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă” (1 Petru 5:8-9a).

Dacă duhurile răutăţii au cucerit o breşă în viaţa ta, trebuie să le confrunţi direct. În numele lui

Isus (Marcu 16:17; Luca 10:17; Fapte 16:18; Filipeni 2:9-10) şi în dependenţă de puterea

Pagina 369 din 548

Duhului Sfânt (Matei 12:28), porunceşte-le să plece. În cazurile de opresiune puternică, ar

putea fi necesar ajutorul altor credincioşi care sunt bine pregătiţi în aceste domenii ale lucrării

spirituale, pentru a combate forţele întunericului.


În experienţa ta referitoare la forţele spirituale rele, ai fost înclinat mai mult spre

scepticism/indiferenţă sau spre fascinaţie/frică faţă de acestea? Ce ai putea face pentru a

păstra un echilibru biblic?

Cât eşti de conştient de lucrarea lui Satan şi a demonilor? În ce măsură afectează

conştientizarea acestui fapt formarea ta spirituală?

Ai întâlnit dovezi clare de demonizare în viaţa ta sau în viaţa altor oameni?

Cele şapte condiţii, anume mântuirea, voinţa, mărturisirea, renunţarea, iertarea,

supunerea faţă de Dumnezeu şi împotrivirea, sunt benefice chiar şi atunci când

activitatea demonică nu este evidentă. Încearcă să parcurgi aceste şapte elemente data

viitoare când te rogi.

Pagina 370 din 548

Capitolul 29


Armele din războiul nostru


Capitolul acesta încheie secţiunea dedicată spiritualităţii războiului cu o privire pozitivă la

resursele pe care Dumnezeu ni le-a dat ca să învingem în triplul război cu lumea, cu trupul şi

cu diavolul. Pe lângă armura lui Dumnezeu, sunt enumerate încă doisprezece resurse, iar la

sfârşitul capitolului este o discuţie despre nevoia de echilibru şi de discernământ în războiul

spiritual, despre lucrarea îngerilor aleşi ai lui Dumnezeu şi despre viitorul războiului spiritual

pe cele trei fronturi.


Să dobândim o nouă apreciere a armelor noastre care sunt: adevărul, neprihănirea,

credinţa, mântuirea, Cuvântul şi rugăciunea.

Să apreciem mai mult resursele care ne stau la dispoziţie în războiul spiritual împotriva

lumii, trupului şi diavolului.

Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească.

Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti,

ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile

2 Corinteni 10:3-4

Războiul spiritual este un proces continuu; deşi variază în intensitate, bătăliile există în fiecare

zi. Conflictul devine adesea mai puternic atunci când credincioşii devin serioşi în umblarea cu

Domnul. De aceea este important să creştem şi să ne maturizăm în domeniile în care am

experimentat vindecare şi eliberare. Fiindcă vrăjmaşul nostru este necruţător, Scriptura ne

îndeamnă: „întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui” (Efeseni 6:10). Trebuie să fim

pregătiţi pentru atacurile neaşteptate, ştiind cum să mânuim armele pe care Dumnezeu ni le-a

dat pentru a câştiga victoria.

Pagina 371 din 548

Acest lucru necesită disciplină şi dependenţă; viaţa spirituală este atât luptă pe trei fronturi, cât

şi odihnă în promisiunile lui Dumnezeu. În ce priveşte disciplina, Isus ne cere să ne lepădăm

de noi înşine, să ne luăm crucea în fiecare zi şi să Îl urmăm (Luca 9:23). Acum nu mai suntem

sub stăpânirea firii pământeşti; prin Cristos putem să răstignim firea pământească cu poftele şi

dorinţele ei (Galateni 5:24). Cedarea în faţa poftelor firii pământeşti şi complacerea în

lucrurile pe care Dumnezeu le detestă (Galateni 5:1:9-21) duce la vulnerabilitate spirituală.

În ce priveşte dependenţa, Dumnezeu vrea să umblăm nu în puterea noastră, ci în puterea

Duhului Său. „Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (Galateni 5:25). Prea mulţi

creştini consideră că viaţa plină de Duhul Sfânt este o opţiune. Însă plinătatea Duhului este

esenţială pentru victoria şi slujirea creştină autentică (Efeseni 5:18). Păcatul nemărturisit Îl

întristează pe Dumnezeu şi stinge Duhul Sfânt (Efeseni 4:30; 1 Tesaloniceni 5:19). Trebuie să

ne recunoaştem păcatul de a ne fi bazat pe propriile noastre eforturi şi să Îi predăm lui

Dumnezeu toate domeniile vieţii noastre (Romani 6:13, 19). Când ne bazăm pe Duhul Sfânt

pentru călăuzire şi împuternicire, Cristos este glorificat în viaţa noastră.

ARMURA LUI DUMNEZEU

Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm „cu toată armătura lui Dumnezeu” ca să putem „ţinea

piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Această metaforă arată clar că războiul

spiritual este pro-activ; trebuie să fim pregătiţi, gata să ne împotrivim, şi îmbrăcaţi cu putere

ca să înaintăm în teritoriul vrăjmaşului. Cristos este Biruitorul care ne cheamă să stăm pe

terenul pe care El Însuşi l-a câştigat prin sângele Lui. Atâta vreme cât suntem pregătiţi pentru

bătălie, nu trebuie să ne retragem din faţa niciunui intrus. Este înţelept să ne rugăm în fiecare

dimineaţă pentru armura lui Dumnezeu, fiindcă fără ea suntem expuşi atacului. Rugăciunile

din cărţile lui Mark Bubeck, The Adversary şi Overcoming the Adversary sunt excelente

pentru acest scop. Acest lucru este important mai ales când este vorba de oameni cu

personalităţi introspective şi pasive, căci ei pot fi mai influenţaţi în război dacă nu dezvoltă

disciplina unei atitudini active pe baza adevărului autorităţii lui Cristos.

Aşa cum am văzut, cheia în războiul cu firea pământească este recunoaşterea; cheia în

războiul cu lumea este înnoirea; şi cheia în războiul cu diavolul este împotrivirea. Armura

spirituală din Efeseni 6:14-18 are a face cu victoria noastră asupra tuturor acestor trei forţe.

Brâul adevărului

Brâul, sau centura, soldatului roman era folosită pentru a-i susţine tunica şi teaca săbiei. Satan

şi forţele lui sunt buni înşelători, dar centura adevărului biblic ne va apăra împotriva

Pagina 372 din 548

minciunilor lor. Cu cât înţelegem mai multe despre Persoana lui Cristos şi despre poziţia

noastră invincibilă în El, cu atât vom fi mai capabili să stăm fermi în autoritatea lui Cristos

împotriva forţelor răului. Nu trebuie să ne temem de vrăjmaş, fiindcă suntem mai mult decât

biruitori în Cristos. Domnul Isus l-a înfrânt pe Satan la Calvar şi noi suntem uniţi cu El în

răstignirea, îngroparea, învierea, învierea şi domnia Lui. El ne-a dat viaţa Lui, şi suntem în

siguranţă în El. Când ne concentrăm asupra poziţiei noastre în Cristos şi Îi cerem lui

Dumnezeu să o facă realitate în gândirea şi comportamentul nostru, nu simplă teologie,

Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne în noi şi îl vom învinge pe Cel Rău (1 Ioan 2:14).

Platoşa neprihănirii

Platoşa soldatului îi proteja organele vitale, care fără ea ar fi fost vulnerabile. Şi noi suntem

vulnerabili dacă nu ne îmbrăcăm cu neprihănirea lui Cristos. Această neprihănire ne este

imputată, sau pusă în socoteală, din clipa în care ne-am încrezut în Cristos.

Domnul vrea ca noi să fim neprihăniţi nu numai în poziţia, ci şi în practica noastră. Pavel ne

cere „să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei” (1 Tesaloniceni 5:8), aceasta fiind o

lucrare a neprihănirii în comportamentul creştin. Trebuie să avem grijă să umblăm în

dependenţă de neprihănirea lui Cristos şi nu în propria noastră bunătate. Când cădem, este

necesar să ne ocupăm imediat de păcatul din viaţa noastră şi să ne grăbim să-i iertăm pe cei ce

ne-au greşit, ca să nu ne victimizăm din cauza neiertării, urii, amărăciunii şi resentimentelor.

Sandalele păcii

Sandalele soldatului îi protejau picioarele şi îl ajutau să rămân pe poziţie sau să se deplaseze

repede, fiindcă talpa era prevăzută cu crampoane. „Râvna pentru Evanghelia păcii” se referă

la faptul că creştinul trebuie să fie pregătit ca să intre în luptă şi să propovăduiască singurul

mesaj care duce la pacea cu Dumnezeu (Romani 5:1). Pacea cu Dumnezeu (reconcilierea) este

baza pentru pacea lui Dumnezeu (Filipeni 4:7) în experienţa credinciosului. Când umblăm în

părtăşie cu Dumnezeu, smerindu-ne şi aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre (1 Petru

5:6-7), ne bucurăm de pace interioară chiar şi în încercări (Romani 16:20).

Avem părtăşie cu Dumnezeu atunci când ne supunem scopurilor Sale pentru viaţa noastră. De

asemenea, avem părtăşie şi pace cu alţi credincioşi când ne supunem unii altora în frica lui

Cristos (Efeseni 5:21). Avem nevoia de puterea care vine de la trupul lui Cristos; oaia care se

răzleţeşte de turmă este cea mai vulnerabilă la atacuri. Epistola către Evrei ne încurajează: „Să

veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim

Pagina 373 din 548

adunarea noastră” (Evrei 10:24-25). Acest lucru înseamnă şi supunere faţă de autoritatea

spirituală (Evrei 13:17).

Scutul credinţei

Scuturile mari şi ovale pe care le foloseau soldaţii romani se îmbinau între ele şi îi protejau de

săbiile şi de săgeţile aprinse ale inamicului. Domnul este scutul şi protectorul nostru în toate

împrejurările; credinţa noastră trebuie să fie în El, nu în circumstanţele în care ne găsim sau în

propriile eforturi. Când ne încredem în El, Domnul devine sursa încrederii şi speranţei

noastre. Credinţa noastră în Dumnezeu îl arată pe Satan ca pe un duşman înfrânt şi ne ajută să

umblăm în biruinţa lui Cristos câştigată pentru noi. Este important să fim preocupaţi de

Domnul nostru şi să ne ţinem ochii aţintiţi asupra Lui, nu asupra duşmanului. El ne cheamă să

ne supunem scopurilor Lui suverane chiar şi atunci când nu suntem în stare să înţelegem

încercările şi suferinţele prin care trecem. Când afirmăm voinţa Lui şi ne alipim de Cristos în

vremurile grele, roada Duhului se dezvoltă în noi. Dedicarea totală înseamnă că Dumnezeu

este centrul existenţei noastre, nu familia, cariera sau aspiraţiile noastre (Matei 22:37; Ioan

12:26).

Coiful mântuirii

Un soldat înţelept nu se gândea niciodată să plece la luptă fără să aibă o apărătoare pentru cap.

Ca creştini, noi trebuie să ne acoperim şi să ne protejăm regulat mintea prin conştientizarea

noii noastre poziţii în Cristos. Aici este inclusă cercetarea gândurilor şi respingerea a tot ce nu

vine de la Dumnezeu (de exemplu, bârfa, atitudinea critică, gândurile imorale, condamnarea

de sine, frica) şi să fim însufleţiţi de tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este

curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă

(Filipeni 4:8). De asemenea, înseamnă să evităm mediile, emisiunile de televiziune, filmele,

paginile de internet şi cărţile care ne-ar putea deforma gândirea sau îndemna să facem ce este

rău.

În 1 Tesaloniceni 5:8, Pavel descrie coiful ca fiind „nădejdea mântuirii”. Când vin vremuri

grele, nu trebuie să ne concentrăm pe sentimentele noastre, ci să stăm în picioare prin credinţa

în adevărul bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu. Noi avem o speranţă sigură în Cristos, şi în El

putem să învingem gândurile negative de deznădejde şi disperare care vin de la vrăjmaş.

Sabia Duhului

Pagina 374 din 548

Această sabie cu două tăişuri este arma ofensivă din armura credinciosului. Mânuind Scriptura

ca pe o armă, credincioşii trebuie să fie combatanţi agresivi, nu spectatori pasivi. Dar sabia

este prea puţin folositoare dacă nu ştim s-o manevrăm cu îndemânare. Pentru a fi eficienţi,

este necesar să dobândim agilitate în mânuirea Cuvântului, aşa încât să îl putem folosi cu

înţelepciune în toate împrejurările. Aceasta cere să avem disciplina de a ne învesti în fiecare zi

timp ca citim din Biblie şi să ne rugăm, aşteptând ca Dumnezeu să ne vorbească prin Cuvântul

Său.. Mintea noastră este înnoită atunci când memorăm Cuvântul lui Dumnezeu şi cugetăm

regulat la el. În felul acesta, noi ne fixăm mintea asupra lui Cristos.

Când a fost ispitit, Isus a folosit Scriptura ca să îl combată pe vrăjmaş (Luca 4:1-13). Cum ne-

am putea aştepta să învingem ispitele şi obstacolele, dacă nu facem şi noi acelaşi lucru?

Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă (Psalmul 119:105), un agent purificator (Psalmul

119:11; Efeseni 5:26), o sursă de hrană spirituală (Matei 4:4; 1 Petru 2:2) şi o oglindă pentru

suflet (Iacov 1:23-25). Când îl cunoaştem şi îl înţelegem, vom fi capabili să folosim cuvintele

Domnului ca să învingem minciunile şi capcanele vrăjmaşului. De asemenea, vom putea să

discernem „duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1 Ioan 4:6).

Rugăciunile şi cererile

Asemenea Cuvântului, rugăciunea este o armă ofensivă care se află la dispoziţia fiecărui

credincios. Nimic nu este atât de eficient ca rugăciunea; ea este mijlocul prin care ne ţinem

strâns de puterea noastră în Domnul. Prin rugăciune îmbrăcăm armura lui Dumnezeu şi

umblăm în puterea Duhului Sfânt. Prin laudă şi mulţumire închidem gura vrăjmaşului şi

intrăm în prezenţa lui Dumnezeu (Psalmul 100). Ea este opusul cârtirii şi nemulţumirii, care

îşi au rădăcina în absenţa credinţei.

Porunca pe care am primit-o este să stăruim în rugăciune. Calitatea vieţii de rugăciune

determină calitatea vitalităţii noastre spirituale. „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă

neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui

Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:16-18). La fel ca citirea şi

studierea Bibliei, stăruinţa în rugăciune necesită disciplină: trebuie să rămânem încrezători, să

nu ne clătinăm şi să ne agăţăm de promisiunile lui Dumnezeu, refuzând să ne îndoim sau să

fim înfrânţi de obstacole.

Pavel ne cere să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci să mijlocim şi pentru alţii ca nişte

adevăraţi luptători ai rugăciunii, după cum ne călăuzeşte Duhul (Efeseni 6:18-19).

Pagina 375 din 548

ALTE RESURSE

Este uşor să neglijăm dimensiunea corporativă a războiului spiritual, şi aici este inclus

faptul că Pavel descrie armura lui Dumnezeu în Efeseni 6 în termeni colectivi.

Echipamentul acesta spiritual este destinat pentru o armată, nu pentru un grup de indivizi

izolaţi. Astfel, trupul lui Cristos funcţionează ca o comunitate de credincioşi care îşi

folosesc darurile spirituale ca să se închine, să slujească, să mărturisească şi să lupte

împreună împotriva unui duşman comun.

Războiul spiritual este mai mult decât o întâlnire între adevăr şi eroare; el implică atât

proclamarea adevărului, cât şi demonstrarea puterii Duhului Sfânt (Luca 24:49; Fapte 1:8;

1 Corinteni 2:4).

Eliberarea din întăriturile spirituale poate să aibă loc la nivel personal, cu ajutorul un frate

sau al unei surori, la nivel pastoral, sau prin cei ce au fost chemaţi la lucrarea specială de

deosebire a duhurilor sau de izbăvire.

Sursa ultimă de biruinţă asupra forţelor spirituale ale răului din locurile cereşti este

realitatea că Cristos l-a învins deja pe Satan şi demonii lui pe cruce (Luca 10:18; Ioan

12:31-32; 16:11).

Domnul ne-a încredinţat resursa autorităţii delegate şi a lucrării împreună ca să ne echipeze

pentru a învinge împotrivirea din partea împărăţiei întunericului ca să câştigăm oameni

pentru Cristos şi ca să-i aducem în Împărăţia lui Dumnezeu.

Fiindcă cei nerăscumpăraţi sunt pierduţi din punct de vedere spiritual şi se află sub domnia

lui Satan, Dumnezeu ne-a dat resursa puternică a mijlocirii pentru cei pierduţi, prin

autoritatea puterii extraordinare a numelui Domnului Isus.

Mintea înnoită şi voinţa dedicată sunt resurse critice în războiul spiritual. C. S. Lewis

ilustrează cu multă creativitate bătălia minţii în Scrisorile lui Zgândărilă, şi această lucrare

deosebit de pătrunzătoare ne aminteşte de importanţa gândirii. E bine să ne cercetăm

gândurile cu multă onestitate, şi o modalitatea de a face lucrul acesta este să întocmim o

listă cu gândurile negative care ne vin de obicei în minte. Nu găsesc nicio dovadă în Biblie

că diavolul şi demonii pot să ne citească gândurile, dar se pare că ei pot să ne înflăcăreze

mintea cu idei deşarte şi false. Este posibil să fim exagerat de scrupuloşi încât să nu facem

distincţie între ispită şi păcat. Dar este la fel de posibil să trecem cu vederea distincţia

dintre gândurile voluntare şi cele obsesive. Putem să învingem gândirea greşită şi negativă

prin practicarea artei de a ne concentra asupra Duhului (Romani 8:5-9) şi asupra adevărului

(Filipeni 4:8; Coloseni 3:2).

Pagina 376 din 548

În ce priveşte voinţa, pasajul din Iacov 4:7 este semnificativ: „Supuneţi-vă, deci, lui

Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Nu poţi să te împotriveşti cu

succes lui Satan dacă nu ţi-ai supus mai întâi voinţa faţă de planul şi scopul lui Dumnezeu

pentru viaţa ta. Când alegi să te apropii de Dumnezeu, şi El Se va apropia de tine (Iacov

4:8).

Spiritualitatea disciplinei are o legătură directă cu spiritualitatea războiului. Disciplinele

spirituale, care sunt rugăciunea, studiul (citirea şi memorarea Scripturii), meditaţia, postul,

mărturisirea, părtăşia şi închinarea, pot fi resurse importante în războiul împotriva trupului,

lumii şi diavolului. Să ne aducem aminte cum a folosit Isus Scripturile, pe care le-a

memorat pentru a Se împotrivi ispitelor diavolului (Luca 4:2-13).

Mulţi oameni au descoperit că Mărturisirea Zilnică a Credinţei şi Rugăciunea pentru

Război (compuse de Victor M. Matthews în Spiritual Warfare [Războiul spiritual] şi

adaptate de Mark Bubeck în The Adversary [Adversarul] şi de Ed Murphy în The

Handbook for Spiritual Warfare [Manualul războiului spiritual]) sunt resurse puternice

pentru putere şi înnoire.

Platoşa Sfântului Patrick este o veche rugăciune care a încurajat milioane de credincioşi

de-a lungul secolelor. Patrick, marele misionar din secolul al V-lea al Irlandei, a fost

inspirat de Dumnezeul triunică şi de întruparea lui Cristos când a compus următoarea

rugăciune pentru protecţie spirituală:

Leg de mine astăzi numele puternic al Trinităţii,

Invocând pe Trei în Unul şi Unul în Trei.

Leg azi de mine pentru totdeauna, prin puterea credinţei,

Întruparea lui Cristos; botezul Lui în râul Iordan;

Moartea Lui pe cruce pentru mântuirea mea,

Ieşirea Lui din mormântul întunecat; înălţarea Lui la cer;

Venirea Lui în ziua Judecăţii

Le leg de mine astăzi.

Leg de mine astăzi puterea lui Dumnezeu ce mă ţine şi mă călăuzeşte,

Ochii Lui ce mă veghează, puterea Lui ce mă ţine în picioare, urechea Lui ce mă ascultă;

Înţelepciunea Lui ce mă învaţă, mâna Lui ce mă poartă, scutul Lui ce mă apără,

Cuvântul Lui ce îmi dă cuvânt; oastea Lui din ceruri care mă păzeşte.

Pagina 377 din 548

Împotriva tuturor amăgirilor şi înşelăciunilor lui Satan, împotriva cuvintelor false ale ereziei,

Împotriva cunoaşterii care murdăreşte, împotriva idolatriei inimii,

Împotriva meşteşugului malefic al vrăjitorului, împotriva rănii mortale şi focului arzător,

Împotriva valului ucigaş, împotriva otrăvii vătămătoare, păzeşte-Mă până la venirea Ta.

Cristos să fie cu mine, în mine, înapoia mea şi înaintea mea;

Cristos să fie lângă mine, Cristos să mă cucerească, Cristos să mă mângâie şi să mă vindece,

Cristos sub mine, Cristos deasupra mea, Cristos în clipele de tăcere, Cristos în pericol,

Cristos în inima tuturor ce mă iubesc, Cristos în gura prietenului şi străinului.

Mă leg de numele puternic al Trinităţii,

Prin invocarea celor Trei în Unul şi Unul în Trei,

Prin care toată natura a fost creată, Tată Etern, Duh, Cuvânt.

Laudă Domnului mântuirii mele; mântuirea vine de la Cristos, Domnul meu.

Am creat Afirmaţiile dimineţii pentru a-i ajuta pe oameni să îşi înnoiască mintea la

începutul zilei. Aceste afirmaţii te vor ajuta să treci în revistă concepţia biblică despre

problemele fundamentale ale vieţii: Cine sunt eu? De unde am venit? De ce sunt aici?

Unde mă duc? În felul acesta, poţi să îţi împrospătezi mintea cu perspectiva lui Dumnezeu

asupra credinţei, identităţii, scopului şi speranţei tale. Aceste afirmaţii pot fi un instrument

util în triplul război spiritual.

Afirmaţiile dimineţii

1. Supunerea faţă de Dumnezeu

Pentru tot ce ai făcut pentru mine, Îţi aduc astăzi trupul meu ca o jertfă vie. Vreau să fiu

transformat prin înnoirea minţii mele, afirmând că voia Ta pentru mine este bună, plăcută

şi desăvârşită. (Romani 12:1-2).

2. Adorare şi mulţumire

Laudă-L pe Dumnezeu pentru unul sau mai multe atribute ale Lui (de exemplu, dragoste,

har, îndurare, sfinţenie, bunătate, atotputernicie, atotprezenţă, atotcunoaştere, credincioşie,

caracter neschimbat, veşnicie) şi/sau lucrări ale Lui (de exemplu, creaţie, grijă,

răscumpărare, scopuri pline de iubire, a doua venire).

Mulţumeşte-I pentru lucrurile bune din viaţa ta.

Pagina 378 din 548

3. Cercetare

Cere-I Duhului să-ţi cerceteze inima şi să-ţi reveleze păcatele nemărturisite. Recunoaşte-le

înaintea lui Dumnezeu şi mulţumeşte-I pentru iertarea Lui (Psalmul 139:23-24).

4. Identitatea în Cristos

„Am fost răstignit împreună cu Cristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte

în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu,

care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

Sunt iertat de pedeapsa păcatului fiindcă Cristos a murit pentru mine (Romani 5:8; 1

Corinteni 15:3).

Sunt liber de puterea păcatului fiindcă am murit împreună cu Cristos (Coloseni 2:11; 1

Petru 2:24).

Sunt împlinit astăzi fiindcă Cristos trăieşte în mine (Filipeni 1:20-21).

Prin credinţă, Îl las pe Cristos să manifeste viaţa Lui prin mine (2 Corinteni 2:14).

5. Umplerea cu Duhul

Cere Duhului să te controleze şi să te umple în fiecare zi.

Vreau să fiu umplut cu Duhul Sfânt (Efeseni 5:18). Când umblu călăuzit de Duhul, nu

îndeplinesc faptele firii pământeşti (Galateni 5:16). Dacă trăiesc prin Duhul, voi şi umbla

călăuzit de Duhul (Galateni 5:25).

6. Roada Duhului

Roagă-te pentru roada Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,

bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-23).

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte;

dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul

său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:4-7).

7. Scopul vieţii mele

Vreau să-L iubesc pe Dumnezeul meu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea, şi

de asemenea să-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi (Matei 22:37, 39). Scopul

meu este să-L iubesc pe Dumnezeu în mod desăvârşit, să mă iubesc pe mine în mod corect

şi să-i iubesc pe alţii cu compasiune.

Voi căuta mai întâi de toate Împărăţia şi neprihănirea Ta (Matei 6:33).

Am fost chemat să-L urmez pe Cristos şi să fiu un pescar de oameni (Matei 4:19).

Pagina 379 din 548

Voi fi martor pentru toţi cei ce nu-L cunosc pe Domnul şi voi asculta de Marea Trimitere,

mergând în lume ca să fac ucenici (Matei 28:19-20; Fapte 1:8).

Vreau să-L slăvesc pe Tatăl aducând mult rod şi să mă dovedesc astfel a fi un ucenic al lui

Cristos (Ioan 15:8).

8. Împrejurările zilei

Mă voi încrede în Domnul din toată inima şi nu mă voi baza pe înţelegerea mea. Îl voi

recunoaşte pe toate căile mele şi El îmi va netezi cărările (Proverbe 3:5-6).

„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume,

spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28; vezi şi 8:29).

Recunosc că Tu controlezi toate lucrurile din viaţa mea şi că îmi vrei binele. De aceea, mă

încred în Tine şi Te ascult astăzi.

Trece în revistă evenimentele zile de astăzi şi încredinţează-le în mâna Lui.

9. Protecţie în războiul spiritual

Faţă de lume: Înnoirea

Mă voi gândi la lucrurile Duhului (Romani 8:5).

Fiindcă am înviat împreună cu Cristos, voi căuta mereu lucrurile de sus, unde şade Cristos

la dreapta lui Dumnezeu. Mă voi gândi la lucrurile din cer, nu la cele de pe pământ

(Coloseni 3:1-2; vezi şi 3:3-4; Evrei 12:1-2).

Nu mă voi îngrijora pentru nimic, ci voi aduce toate cererile mele în rugăciune înaintea lui

Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, îmi va păzi inima şi

mintea în Cristos Isus. Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept,

tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună,

şi orice laudă, aceea să mă însufleţească (Filipeni 4:6-8; vezi şi 4:9).

Faţă de firea pământească: recunoaşterea

Ştiu că omul meu vechi a fost răstignit împreună cu Cristos, ca să nu mai fiu rob al

păcatului, fiindcă cel ce a murit este eliberat faţă de păcat. Mă socotesc mort faţă de păcat

şi viu faţă de Dumnezeu în Cristos Isus. Nu voi pune mădularele mele în slujba păcatului

ca unelte ale nelegiuirii, ci mă voi aduce pe mine însumi ca viu din mort cum eram şi-I voi

da lui Dumnezeu mădularele mele ca pe nişte unelte ale neprihănirii (Romani 6:6-7, 11,

13).

Faţă de diavol: Împotrivirea

Când mă supun lui Dumnezeu şi mă împotrivesc diavolului, el va fugi de la mine (Iacov

4:7).

Pagina 380 din 548

Voi fi treaz şi voi veghea. Potrivnicul meu, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi

caută pe cine să înghită. Dar eu mă voi împotrivi lui şi voi fi tare în credinţă (1 Petru 5:8-

9).

Voi lua toată armura lui Dumnezeu, ca să mă pot împotrivi în ziua cea rea, şi să rămân în

picioare, după ce voi fi biruit totul. Voi avea mijlocul încins cu adevărul, mă voi îmbrăca

cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra

tuturor acestora, voi lua scutul credinţei, cu care voi putea stinge toate săgeţile arzătoare

ale celui rău. Voi lua şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Voi face în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Voi veghea la

aceasta, cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii (Efeseni 6:13-18).

10. Venirea lui Cristos şi Viitorul meu în El

Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta (Matei 6:10).

Tu ai spus: „Eu vin curând.” Amin. Vino, Doamne Isuse (Apocalipsa 22:20).

Cred că suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are

să fie descoperită faţă de mine (Romani 8:18).

Nu voi cădea de oboseală, ci chiar dacă omul meu de afară se trece, totuşi omul meu

dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările mele uşoare de o clipă lucrează pentru

mine tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că eu nu mă uit la lucrurile care se

văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se

văd sunt veşnice (2 Corinteni 4:16-18).

Dar cetăţenia mea este în ceruri, de unde şi aştept ca mântuitor pe Domnul Isus Cristos

(Filipeni 3:20).

(Vezi şi 2 Timotei 4:8; Evrei 11:1, 6; 2 Petru 3:11-12; 1 Ioan 2:28; 3:2-3).

ECHILIBRU ŞI DISCERNĂMÂNT

O concepţie echilibrată despre războiul spiritual nu se limitează la duhurile rele sau la firea

pământească sau la sistemul lumii, ci recunoaşte realitatea tuturor acestora trei, în variate

combinaţii. În diferite părţi ale bisericii, unii au avut tendinţa să se concentreze pe răul interior

(firea pământească), alţii pe răul structural exterior (lumea), iar alţii pe răul spiritual. Oricare

dintre aceste realităţi poate fi exagerată, şi acest lucru a fost adevărat mai ales în cazul răului

spiritual. Scriptura afirmă că războiul cu răul este multidimensional; în loc să-l

compartimentăm, ar trebui să ţinem seama de influenţele fizice, personale, culturale şi

spirituale care se exercită asupra noastră. O anumită problemă poate să aibă componente

organice, psihologice şi spirituale, şi ar fi o greşeală să excludem vreuna dintre ele din start.

Pagina 381 din 548

Principalele două abordări privind forţele spirituale ale întunericului au fost neglijarea şi

negarea, pe de o parte, şi paranoia şi senzaţionalismul, pe de alată parte. Cei din prima tabără

ar trebui să-şi reexamineze teologia în lumina experienţei a tot mai mulţi lucrători creştini atât

din ţară cât şi din străinătate, iar cei din a doua tabără ar trebui să-şi evalueze şi să-şi

interpreteze experienţele în lumina adevărului biblic. O abordare mai bună a acestei probleme

afirmă realitatea lui Satan şi a duhurilor necurate, foloseşte armele războiului şi pune totul în

echilibru cu celelalte faţete ale spiritualităţii. Deşi biserica este o armată, ea este şi o familie,

un spital, o şcoală, un centru misionar şi un organism.

O altă problemă ce are nevoie de echilibru şi de discernământ este practica relativ nouă de

confruntare a spiritelor teritoriale, adică a forţelor demonice care au autoritate asupra spaţiilor

geo-politice (de ex., oraşe, regiuni şi naţiuni). Această practică se bazează pe relatări precum

conflictul spiritual între arhanghelul Mihail şi puternicii prinţi ai Persiei şi Greceiei (Daniel

10:12-21; 12:1), pe referinţele din Vechiul Testament la „locurile înalte” şi la divinităţile

relgionale (Deuteronomul 12:2; 1 Regi 18:18-19) şi pe închinarea înaintea zeiţei Artemis în

Asia (Fapte 19:24-37). Cartografiera spirituală, cum este numită uneori, implică cercetarea

asupra obstacolelor spirituale în calea trezirii spirituale (păcatele unor grupuri de popoare – de

exemplu, rasismul, pornografia, terorismul, consumul de droguri) şi rugăciunea de mijlocire

pentru înaintarea strategică a Împărăţiei în oraşe şi ţări. Mişcarea aceasta în continuă creştere

este criticată fiindcă îşi concentrează energia asupra unei abordări care nu are garanţii în

Scriptură şi pentru accentul ei exagerat pus pe latura demonică. Clinton E. Arnold oferă o

perspectivă mai bună în Three Crucial Questions about Spiritual Warfare [Trei Probleme

Cruciale privind Războiul Spiritual], făcând distincţie între rugăciunile împotriva demonilor

care îi chinuiesc pe oamenii şi rugăciunile împotriva spiritelor teritoriale. În primul caz,

credincioşii pot să se roage lui Dumnezeu şi să poruncească duhurilor rele să părăsească

persoanele demonizate; în cazul al doilea, ei pot să-I ceară lui Dumnezeu să împiedice şi să

abată spiritele teritoriale, dar nu au autoritate să poruncească spiritelor teritoriale să părăsească

respectiva regiune geografică. În ambele cazuri, accentul principal cade pe practicarea

prezenţei lui Dumnezeu, nu pe prezenţa demonilor.

LUCRAREA ÎNGERILOR

Îngerii aleşi (necăzuţi) ai lui Dumnezeu joacă şi ei un rol important în războiul spiritual ce

include şi transcende omenirea. Domnul îi foloseşte pe îngerii Lui ca să ne slujească într-o

multitudine de feluri (de exemplu, prin protecţie, purtare de grijă şi răspuns la rugăciuni).

Pagina 382 din 548

Existenţa şi lucrarea îngerilor nu ţine de speculaţie. Cuvântul „înger” apare de peste 270 de ori

în Scriptură, şi îngerii sunt menţionaţi în şaptesprezece cărţi ale Vechiului Testament şi

şaptesprezece cărţi ale Noului Testament. Ei îndeplinesc un rol în atâtea relatări biblice, încât

nu pot fi respinşi fără să deformăm grav textele istorice şi învăţătura lui Cristos şi a

apostolilor.

Încă înainte ca pământul să fi fost adus în existenţă, îngerii au fost creaţi de Dumnezeu ca

fiinţe perfecte (Iov 38:7). Deoarece ei nu procreează (Matei 22:28-30), toţi îngerii au fost puşi

simultan la acelaşi test: să se răzvrătească împreună cu Satan sau să rămână loiali lui

Dumnezeu. Cei ce au căzut au luat o decizie voluntară şi nu pot fi răscumpăraţi. Ei sunt

confirmaţi în depravarea lor şi sunt destinaţi să se ducă „în focul cel veşnic, care a fost

pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25:41). Cei ce au recunoscut domnia lui Dumnezeu

sunt confirmaţi în sfinţenia lor şi vor fi veşnic mesageri şi slujitori ai Lui.

Îngerii aleşi sunt o oaste numeroasă (Evrei 12:22; Apocalipsa 5:11), adică au o organizare

superioară ce reflectă înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu (de exemplu, rangul scaunelor de

domnii, dregătoriilor, domniilor, stăpânirilor [Coloseni 1:16]). Ei sunt fiinţe personale

înzestrate cu inteligenţă (Matei 28:5), emoţie (Iov 38:7; Isaia 6:3) şi voinţă (Evrei 1:6). Ca

fiinţe create, sunt limitaţi în spaţiu (Evrei 1:14), în putere şi în cunoaştere (1 Petru 1:12).

Îngerii sunt nemuritori (Luca 20:36) şi responsabili înaintea lui Dumnezeu. Ei apar în Biblie

sub formă de oameni (Geneza 18:1-8; Luca 24:4) şi sub forme neobişnuite caracterizate prin

maiestate şi demnitate (Ezechiel 1:5-21; 10; Daniel 10:5-6; Apocalipsa 4:6-8). În slăbiciunea

noastră omenească, noi suntem mai prejos de îngeri (Psalmul 8:4-6), dar datorită poziţiei

noastre în Cristos suntem mai presus de ei, ceea ce va deveni evident la înviere, când vom

primi trupurile noastre glorificate (1 Corinteni 6:3; Filipeni 3:21).

Atât cuvântul ebraic cât şi cel grecesc pentru „înger”, malak şi angelos, înseamnă „mesager”.

Alte cuvinte ce-i desemnează pe îngeri sunt fiii celor puternici, fiii lui Dumnezeu, elohim, cei

sfinţi, stele, slujitori şi oaste. Scriptura face aluzie la trei clase de îngeri: heruvimii (Ezechiel

1:5-8; 10:18-22), serafimi (Isaia 6:2, 6) şi făpturi vii (Apocalipsa 4:6-9), şi menţionează doi

îngeri pe nume – Gavril şi arhanghelul Mihail.

Îngerii se închină lui Dumnezeu şi Îl slujesc, împlinind voia Lui (Psalmul 103:20-21). În

timpul vieţii pământeşti a lui Cristos, ei au prezis şi au anunţat naşterea Lui, L-au protejat în

copilărie şi L-au întărit după ispitirea Sa şi după suferinţa din grădina Ghetsimane. Tot aşa,

îngerii îi slujesc, îi protejează şi îi încurajează pe cei ce se încred în Domnul. Dumnezeu a

folosit îngerii în Scriptură ca să medieze cuvântul şi voinţa Sa către oamenii Lui, să-i îndrume

pe aceştia şi să îi izbăvească din pericole fizice şi spirituale. Ei sunt „duhuri slujitoare trimise

Pagina 383 din 548

să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). Puţini dintre noi

înţeleg lucrarea importantă pe care o fac îngerii pentru noi.

VIITORUL RĂZBOIULUI SPIRITUAL

Tatăl a dat Fiului toată judecata (Ioan 5:22). Unii demoni au fost deja judecaţi şi legaţi (2

Petru 2:4; Iuda 6). Alţii vor fi dezlegaţi în timpul Necazului cel Mare (Apocalipsa 9:1-11;

16:13-14). Prin cruce, Cristos a înfrânt împărăţia lui Satan (Ioan 12:31; Luca 10:18). El a

„dezbrăcat domniile şi stăpânirile” şi le-a supus (Coloseni 2:15; 1 Petru 3:22). „Fiul lui

Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8b). „Stăpânitorul lumii

acesteia este judecat” (Ioan 16:11) şi sentinţa va fi dusă la îndeplinire când Domnul nostru Se

va întoarce. Războiul va deveni şi mai intens înainte de sfârşit, când lucrarea de frânare a

Duhului Sfânt va fi luată şi Satan le va da puteri oamenilor nelegiuiţi (2 Tesaloniceni 2:6-12).

Prin Antihrist şi profetul lui mincinos, Satan îi va persecuta pe credincioşi (Apocalipsa 13:4-

8). Mihail şi îngerii lui vor porni la război împotriva lui Satan şi a îngerilor lui şi îi vor izgoni

din cer (Daniel 12:1; Apocalipsa 12:7-9). La întoarcerea lui Cristos, Satan va fi legat (Isaia

14:15; Apocalipsa 20:1-3). După aceea va exista un conflict final şi Satan cu forţele lui vor fi

aruncaţi permanent în iazul de foc (Matei 25:41; Apocalipsa 20:7-10).

Războiul cu firea pământească se va sfârşi când vom învia şi vom fi glorificaţi (Romani 8:18-

25; 1 Corinteni 15:50-58; 1 Tesaloniceni 4:17). Venirea Domnului Isus va pune capăt şi

războiului cu lumea, fiindcă El va învinge sistemul acestei lumi cu atrocităţile, cruzimile şi

nedreptăţile sale şi va întemeia domnia neprihănirii Lui (Matei 25:31-34). Războiul cu

diavolul şi cu îngerii lui va înceta şi el la revenirea lui Cristos. Speranţa noastră este

escatologică – aşteptăm venirea sigură a Domnului nostru, cerul nou şi pământul nou unde

vom locui împreună cu poporul Lui şi „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu

va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere” (Apocalipsa 21:3-4).

„De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci

ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică” (1 Corinteni 15:58; cf. 2 Corinteni

4:16-18; Tit 2:13; Apocalipsa 22:20).


Cât de des te rogi pentru cele şapte elemente ale armurii lui Dumnezeu?

Precizează trei dintre celelalte doisprezece resurse care crezi că ţi-ar putea fi cel mai

utile.

Pagina 384 din 548

Spune şi tu rugăciunea Sfântului Patrick despre Platoşă. Ce parte din această rugăciune

îţi vorbeşte cel mai mult?

Încearcă să încorporezi Afirmaţiile de dimineaţă în fiecare zi din săptămâna viitoare.

Cât de des te gândeşti la lucrarea multiplă a îngerilor?

În ce fel înţelegerea războiului spiritual din viitor îţi influenţează practica din prezent?

Pagina 385 din 548

FAŢETA 11


Un stil de viaţă caracterizat prin evanghelizare şi disciplină

Cea mai înaltă chemare a credinciosului este să reproducă viaţa lui Cristos în alţii.

Reproducerea ia forma evanghelizării pentru cei ce nu-L cunosc pe Cristos şi zidirea pentru

cei ce-L cunosc. Secţiunea aceasta dezvoltă o filozofie a ucenicizării şi evanghelizării, şi

priveşte edificarea şi evanghelizarea ca pe un stil de viaţă; ucenicizarea şi evanghelizarea ca

stil de viaţă sunt modalităţile cele mai eficiente şi mai realiste de a-i aborda pe necreştinii şi pe

creştinii aflaţi în sfera noastră de influenţă.

Pagina 386 din 548

Capitolul 30


O filozofie a uceniciei


Spiritualitatea hrănirii implică un stil de viaţă caracterizat prin ucenicizare şi evanghelizare, şi

aceste două procese se întăresc unul pe celălalt. Ucenicizarea este interesată de partea de după

convertire a spectrului spiritualităţii. Capitolul acesta schiţează unsprezece principii biblice

care pot să călăuzească şi să îmbogăţească practica uceniciei.


Să dorim mai mult să creştem hrănindu-i pe alţii prin edificare şi evanghelizare.

Să ajungem la o filozofie mai clar conturată a uceniciei ca stil de viaţă.

La prima naştere dobândim darul bios, adică al vieţii biologice; la a doua naştere, primim

darul mai mare al zoe, adică al vieţii spirituale. Aşa cum ne maturizăm şi ne reproducem la

nivel biolgic, Dumnezeu vrea să ne înmulţim şi să umplem pământul (Geneza 1:28; 9:1) şi la

nivel spiritual. Acest proces poruncit de Dumnezeu al creşterii şi al reproducerii după soiul

nostru este o faţetă importantă a vieţii spirituale, fiindcă el are o legătură directă cu scopul lui

Dumnezeu ca noi să devenim asemenea Fiului Său şi ca să reproducem viaţa lui Isus în alţii.

El ne cheamă să-i hrănim pe oameni din punct de vedere spiritual, zidindu-i, hrănindu-i,

protejându-i, încurajându-i, instruindu-i şi ajutându-i în procesul de maturizare, pentru ca şi ei

să facă acelaşi lucru cu alţii.

UN STIL DE VIAŢĂ CARACTERIZAT PRIN HRĂNIREA ALTORA

Spiritualitatea hrănirii are legătură cu un stil de viaţă caracterizat prin evanghelizare şi

ucenicizare. Când facem parte din procesul prezentării lui Isus înaintea altora şi al încurajării

acestora de a creşte după ce au ajuns să-L cunoască, descoperim că pasiunea şi vitalitatea

noastră spirituală cresc. Puţine bucurii se compară cu experienţa de a vedea că un prieten

primeşte viaţa nouă în Cristos. Şi una dintre satisfacţiile cele mai profunde este să vezi

miracolul transformării personale treptate în noii convertiţi care doresc sincer să devină

Pagina 387 din 548

ucenici. Prin contrast, mediocritatea unei vieţi fără ucenicizare retează roada Duhului Sfânt şi

duce la lipsa dragostei, bucuriei şi păcii. Dallas Willard spune în The Spirit of the Disciplines:

Preţul refuzului ucenicizării este pacea veşnică, viaţa plină de dragoste, credinţa care vede

totul în lumina călăuzirii lui Dumnezeu spre bine, speranţa care rămâne neclintită chiar şi în

împrejurările cele mai descurajante, puterea de a împlini binele şi de a ne împotrivi forţelor

răului. Pe scurt, ea costă exact acea abundenţă a vieţii pe care ni se spune că Isus a venit ca să

ne-o aducă (Ioan 10:10).

Evanghelizarea şi ucenicizarea sunt expresii concrete ale dragostei şi scopului. Fiindcă

dragostea dumnezeiască agape are legătură cu intenţia neclintită a voinţei cuiva pentru binele

suprem al altora, ea alege să urmărească binele suprem atât al necredincioşilor cât şi al

credincioşilor. În mod clar, binele suprem al celor care nu Îl cunosc pe Cristos este ca ei să fie

izbăviţi de sub stăpânirea întunericului, morţii şi condamnării şi să fie transferaţi în Împărăţia

luminii, vieţii şi dragostei lui Dumnezeu (Coloseni 1:13-14). Şi binele suprem al acelora care

Îl cunosc pe Cristos este să se maturizeze după asemănarea Lui printr-o conformare tot mai

mare la chipul Lui (Romani 8:29). Astfel, spiritualitatea hrănirii exprimă agape lui Dumnezeu

prin evanghelizare (necredincioşi) şi prin zidire (credincioşi). Marea Poruncă vizează

dimensiunea verticală a iubirii lui Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea

noastră, dar şi dimensiunea orizontală a iubirii aproapelui ca pe noi înşine (Marcu 12:30-31).

Această Mare Poruncă este ca un arc ce dă impuls săgeţii Marii Trimiteri de a face ucenici în

toate popoarele (Matei 28:18-20). Iubirea noastră pentru Dumnezeu ne dă puterea să-i iubim

pe alţii aşa cum vrea El să-i iubim, şi această dragoste altruistă este exprimată în

evanghelizare şi zidire. Astfel, Dumnezeu ne-a poruncit să manifestăm şi să reproducem viaţa

lui Cristos în viaţa oamenilor din sfera noastră de influenţă. Am fost însărcinaţi ca ambasadori

ai Împărăţiei (2 Corinteni 5:14-21) şi când luăm în serios această însărcinare, descoperim că

sufletele noastre sunt lărgite prin îmbrăţişarea unui sentiment clar al destinului şi scopului.

Când suntem în slujba Regelui ca agenţi ai reconcilierii, dezvoltăm o mentalitate a Împărăţiei

şi ne ordonăm vieţile în conformitate cu scopurile Domnului nostru.

Cu toţii ne dăruim viaţa în schimbul a ceva, indiferent dacă este vorba de ceva vremelnic sau

de ceva veşnic. „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau,

ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16:26). Dacă suntem înţelepţi, Îl urmăm

pe Isus, dăruindu-ne viaţa pentru oameni. Apostolul Pavel a ştiut că acesta este cel mai

important mod de a trăi: „În dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu

Pagina 388 din 548

numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi” (1

Tesaloniceni 2:8). Dag Hammarskjold spune: „Este mai nobil să te dăruieşti total unei singure

persoane decât să lucrezi cu râvnă pentru mântuirea maselor.”

SPECTRUL SPIRITUALITĂŢII

Spectrul formării spirituale merge de la refuzul de a lua în seamă cuvintele lui Cristos până la

maturitatea spirituală a unui ucenic care se reproduce (vezi Figura 30.1).

Refuzul de

a lua în

seamă

cuvintele

lui Cristos

Voinţa de a

lua în

seamă

cuvintele

lui Cristos

Credincios

nou

Răspuns şi

creştere

Ucenic

care se

reproduce

-10 -5 5 10

FIGURA 30.1

Evanghelizarea este interesată de partea din stânga a spectrului şi edificarea este interesată de

partea din dreapta a spectrului. Pe scala aceasta, nimeni nu ajunge la +10 în viaţa aceasta;

procesul de formare nu este niciodată complet în timpul călătoriei noastre pe acest pământ.

Problema este că mulţi care vin la Cristos au doar un progres mediocru în maturitatea

spirituală. Aşa cum planetele se rotesc în jurul soarelui, unii credincioşi orbitează mai aproape

de Domnul decât alţii. Cei ce sunt ca Mercur, Venus şi Pământul rămân în părtăşie strânsă cu

Fiul, în timp ce aceia ca Uranus, Neptun şi Pluto definesc mai degrabă limitele sistemului

solar. Unii creştini declaraţi sunt asemenea cometelor îndepărtate care pătrund în sistemul

solar o dată la câţiva ani. Sau, ca să folosesc o altă analogie, în Orientul Mijlociu oile vin în

urma păstorului. Unele oi îl urmează îndeaproape, în timp ce altele înaintează doar fiindcă oile

din faţa lor au înaintat. Iar altele sunt la periferia turmei. La fel ca aceste oi îndepărtate,

majoritatea credincioşilor trăiesc mai degrabă la un nivel de mâna a doua în loc să aibă

experienţe autentice cu Păstorul.

Din perspectiva harului suveran, este un mister de ce unii credincioşi progresează în formarea

spirituală, pe când alţii nu. Dar din perspectiva responsabilităţii omeneşti, piedici de multe

Pagina 389 din 548

feluri stânjenesc înaintarea pe Cale. Unii oameni vin la Isus fiindcă Îl văd ca o soluţie la

problemele lor relaţionale, fizice, emoţionale sau financiare. Când El nu le rezolvă greutăţile

aşa cum au sperat ei, este posibil ca aşteptările lor neîmplinite să le paralizeze creşterea

ulterioară. Nu putem să-L urmăm pe Isus când Îi cerem să ne urmeze El pe noi. Limităm

dezvoltarea noastră spirituală atunci când nu încetăm să-L mai vedem pe Isus ca pe Cineva

care ne rezolvă problemele şi începem să-L vedem ca pe viaţa noastră.

Alţi oameni alunecă în activităţi religioase ca scopuri în sine sau dezvoltă mentalităţi de

spectatori sau de consumatori în biserică. Devotamentul faţă de datorie, siguranţa personală şi

confortul risipesc pasiunea pentru Persoana lui Cristos.

Mulţi oameni se trag înapoi când se întâlnesc pentru prima dată preţul uceniciei. Când ajung

să bănuiască faptul că preţul lui Cristos cel viu este moartea faţă de sine (Ioan 12:24-26), este

posibil ca ei să îşi revendice drepturile în loc să îmbrăţişeze Crucea. Într-o cultură ce hrăneşte

aspiraţiile naturale ale firii pământeşti promovând realizarea de sine, autenticitatea eului,

împlinirea şi preţuirea de sine, principiul biblic al negării sinelui (Marcu 8:34-38) sună

neatractiv. Ideea că am renunţat la drepturile noastre când am venit la Isus şi că viaţa noastră

Îi aparţine Lui, nu nouă, nu este prea potrivită într-o lume ce pune preţ pe lucrurile trecătoare

în loc de cele eterne.

Lumea, firea pământească şi diavolul sunt forţe puternice care conspiră să ne închidă calea

spre ucenicie pe calea lui Isus. Dar scopul Marii Trimiteri este facerea de ucenici, nu doar de

convertiţi. În Matei 28:19-20, cele trei principii care sunt a merge, a boteza şi a da învăţătură

modifică imperativul de a face ucenici. De aceea, secţiunea aceasta despre spiritualitatea

hrănirii discută ucenicizarea înaintea evanghelizării. Dar există o relaţie strânsă între acestea

două: ucenicizarea trebuie să ducă la multiplicarea convertiţilor şi evanghelizarea trebuie să

fie cuplată cu intenţia de a face ucenici.

Fac parte dintr-o echipă misionară numită Reflections Ministries, a cărei declaraţie a scopului

este „să ofere adăpost oamenilor pentru ca aceştia să mediteze la Cristos şi să-i ajute să se

maturizeze şi să rodească în relaţia lor cu El.” Intenţia noastră este nu numai să-i vedem pe

oameni venind la Cristos, ci şi să-i ajutăm să treacă de la pruncia spirituală la maturitatea în

caracterul cristic şi să se reproducă din punct de vedere spiritual. Tatăl este slăvit când

credincioşii ajung ca Cristos („asemenea chipului Fiului Său” [Romani 8:29]) şi dau multă

roadă (Ioan 15:8), iar slava Tatălui este scopul suprem al uceniciei.

De partea dreaptă a spectrului spiritualităţii, LeRoy Eims distinge patru faze ale trecerii de la

convertire la maturitate în The Lost Art of Disciple Making: convertiţii, ucenicii, lucrătorii şi

Pagina 390 din 548

liderii. Aceste patru niveluri pot fi asociate cu activităţile de evanghelizare, zidire, echipare şi

împuternicire (vezi Tabelul 30.1).

Înainte să discutăm despre procesul de ucenicizare, trebuie să privim ucenicizarea în contextul

filozofiei biblice a uceniciei.

EVANGHELIZAREA ZIDIREA ECHIPAREA ÎMPUTERNICIREA

Convertiţii Ucenicii Lucrătorii Liderii

Tabel 30.1

FILOZOFIA BIBLICĂ A UCENICIEI

Dacă nu începem cu filozofia uceniciei, procesul sau produsul ucenicizării ne va duce de la

sine la o astfel de filozofie. Întrucât concepţia pe care o avem despre ucenicizare trebuie să ne

modeleze practica, vom începe prin a trece în revistă câteva principii fundamentate biblic care

pot să ne călăuzească şi să ne îmbogăţească practicarea uceniciei.

Trebuie să fim ucenici pentru a face ucenici

Îi învăţăm pe alţii ceea ce credem, dar reproducem ceea ce suntem. Deşi se poate ca

Dumnezeu, în harul Său, să ne folosească şi fără voia noastră, de obicei nu putem să dăm ceea

ce nu avem. Ucenicizarea nu se produce la întâmplare; ea este un proces animat de o intenţie

continuă a inimii. Nimeni nu ajunge accidental la spiritualitate, şi dacă nu decidem să ne

supunem autorităţii lui Isus, nu putem deveni ucenici ai Lui. La fel, dacă nu căutăm cu tot

dinadinsul să reproducem viaţa lui Cristos în alţii, vom rata chemarea de a face ucenici.

Cu cât Îl cunoaştem pe Cristos mai bine, cu atât Îl putem arăta altora mai bine. Când Pavel le-

a spus corintenilor: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi

pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2), el s-a văzut pe sine ca un mesager care a fost trimis să le

prezinte acestora Persoana cu care el avea o relaţie intimă. El a vrut ca ei să fie mai

impresionaţi de Domnul decât de el însuşi, dar pentru aceasta era nevoie de o prezentare a lui

Isus ca Persoană, nu a unei liste de atribute ale Sale. Trebuie să-L cunoaştem pe Cristos ca

Persoană înainte ca să-i putem îndruma pe alţii la acest nivel de intimitate spirituală.

Trezirea spirituală personală izvorăşte dintr-o dedicare înnoită faţă de ascultarea radicală şi se

exprimă în prezenţa vieţii lui Cristos în noi şi prin noi. Asemenea semănătorilor (2 Timotei

2:6), secerăm ceea ce am semănat; hrana spirituală nu poate să fie separată de propria noastră

formare spirituală, căci ne reproducem după soiul nostru.

Pagina 391 din 548

Ucenicizarea este un proces dependent

Uceniczarea nu este un eveniment, ci un proces continuu care necesită o bazare conştientă de

prezenţa şi puterea Duhului Sfânt (Ioan 16:8-14). „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul

care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin

harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu

vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile

duhovniceşti” (1 Corinteni 2:12-13). Fără lucrarea Duhului, nu avem puterea ca să facem

niciun bine durabil. Dumnezeu este singurul care cauzează creşterea spirituală, nu noi (1

Corinteni 3:6). Ucenicia este sfinţire – cunoaşterea experienţială din ce în ce mai bună a

persoanei lui Cristos.

Tendinţa noastră naturală este să ne bazăm mai mult pe deprinderi, cunoaştere, programe şi

materiale scrise decât pe lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm secretul slujirii

în slăbiciunile, zdrobirea şi smerenia noastră, pentru ca puterea lui Cristos să locuiască în noi

(2 Corinteni 12:9-10). La fel ca în cazul altor domenii ale vieţii noastre, noi nu ne aparţinem

nouă înşine, deşi avem iluzia că da. „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar

Domnul îi îndreaptă paşii… Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului, şi îţi vor izbuti

planurile” (Proverbe 16:9, 3). Smerenia dependenţei fervente mai degrabă pe resursele divine

decât pe cele omeneşti ar trebui să pătrundă întregul proces al uceniciei.

Concentrarea este crucială pentru multiplicare

Deşi Isus a slujit maselor, El Şi-a concentrat timpul şi instruirea asupra unui grup mic de

ucenici. Cristos a fost mai apropiat de cei doisprezece decât de cei şaptezeci de ucenici, şi încă

şi mai apropiat de trei dintre cei doisprezece (Petru, Iacov şi Ioan). În loc să-Şi risipească

energia asupra mulţimilor curioase, Domnul nostru S-a concentrat asupra câtorva oameni care

erau dornici să înveţe şi dedicaţi. Construindu-Şi viaţa în jurul acestor oameni, El i-a echipat

ca ei să influenţeze un cerc tot mai larg de oameni prin multiplicare mai degrabă decât prin

adăugare. Robert E. Coleman a spus în The Master Plan of Evangelism: „Este mai bine să

dedici în jur de un an pentru 1-2 oameni care învaţă ce înseamnă să-i cucereşti pe alţii pentru

Cristos decât să petreci o viaţă întreagă într-o biserică doar pentru a ajuta ca programul să îşi

urmeze cursul.” Mai bine să-I cerem lui Dumnezeu să-i trimită la noi pe aceia pe care El vrea

să-i hrănim decât să recrutăm noi singuri oameni. Discernământul răbdător în rugăciune ne va

face mult mai eficienţi pe termen lung. Adevărata ucenicie necesită o investiţie importantă de

timp şi energie, de aceea vrem ca resursele noastre limitate să dea cât mai multă roadă.

Pagina 392 din 548

Oamenii nu sunt ucenicii noştri

Creştinii care sunt activi în lucrarea de ucenicizare se confruntă cu mereu-prezentul pericol de

a presupune că oamenii pe care îi hrănesc sunt ucenicii lor. Când acest lucru se întâmplă,

urmează mai multe consecinţe negative. Învăţătorii pot încerca să controleze produsul, să-şi

derive identitatea mai mult din produsul lor decât din relaţia lor cu Cristos ori să-i facă pe

ucenicii lor exagerat de dependenţi de lucrarea şi darurile lor. O atare mentalitate posesivă îi

împiedică să-i expună liber pe ucenicii lor şi la alte resurse valoroase. Aceste erori inerente

sunt reduse foarte mult când înţelegem că orice lucrare este parte dintr-un cadru mai larg.

Adevărata ucenicie decurge din mai multe influenţe, unele mai mici şi altele mai mari. Când

înţelegem că oamenii pe care îi iubim, îi slujim şi îi hrănim sunt ucenicii lui Isus şi nu ai

noştri, putem să-i slujim cu generozitate. Ca parte într-un cadru mai larg al slujirii creştine,

suntem invitaţi să ne asociem la o felie din ceea ce Duhul Sfânt face în vieţile lor, dar nu vom

avea niciodată întreaga plăcintă. Poate că Domnul te cheamă să hrăneşti oameni pentru o

perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, dar ei nu au fost şi nu vor fi niciodată ai tăi. Ei sunt

întotdeauna ai Lui. A fi gata să-i expui pe oameni şi la alte daruri şi resurse este un semn al

smereniei ce caracterizează siguranţa autentică în Cristos. Când suntem implicaţi în procesul

de hrănire, scopul este întotdeauna ca noi să ne micşorăm şi Isus să crească.

Dacă ne uităm la ucenicie prin ochelarii unor părinţi spirituali, vedem că există un proces de

dezvoltare (cf. 1 Ioan 2:12-14) în care nevoile ucenicului şi rolul învăţătorului se schimbă

treptat. M-am inspirat în Tabelul 30.2 de la prietenul meu Bruce Witt.

Niciun învăţător nu poate să îndeplinească eficient toate aceste roluri în viaţa unui ucenic. Dar

oriunde ne-am situa în acest proces cu credincioşii pe care îi ucenicizăm, trebuie să ne

amintim că este important să-i hrănim într-un context relaţional caracterizat prin dragoste,

griijă, răbdare şi încurajare.

Nevoi Scopuri

Sugari (noii convertiţi)Dragoste,

protecţie, hrănireSănătate, creştere Mamă Viaţa nouă

Copii (ucenici) Limite, ascultareInstruirea,

învăţareaTată Viaţa în Cristos

Tineri adulţi (lucrători)

Independenţă tot

mai mare şi

activitate

Contribuţie,

maturitateMentor

Viaţa lui Cristos în

noi

Adulţi (lideri) Relaţii Multiplicare ColegiViaţa lui Cristos

prin noi

NIVELUL DE DEZVOLTAREDE DEZVOLTARE ROLUL

ÎNVĂŢĂTORULUI

OBIECTIVUL

DEZVOLTĂRII

SPIRITUALE

Tabel 30.2

Pagina 393 din 548

Reproducerea este o marcă a uceniciei

„Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să

fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2). După ce „martorii mulţi” au primit învăţătura

şi instruirea apostolilor, Pavel îi îndeamnă să transmită aceste lucruri unei a treia generaţii de

„oameni de încredere”. Dar procesul primirii şi transmiterii nu este complet până când

oamenii de încredere învaţă cum să înveţe ei înşişi a patra generaţie de „alţii”. Ucenicia

biblică îi echipează pe oameni să îşi sape propriile fântâni şi să dezvolte deprinderile necesare

pentru a-i sluji pe alţii. Devenim verigi generaţionale atunci când le arătăm ucencilor cum să-i

instruiască pe oameni, care la rândul lor îi vor instrui pe alţii.

Nu există maturitate fără slujire

Pentru urmaşul lui Cristos, slujirea nu este niciodată opţională – ea este o chemare pentru toţi

credincioşii, nu numai pentru o subcategorie de profesionişti. Laicii trec pe lângă multe

prilejuri de a sluji atunci când pornesc de la supoziţia că dacă nu ştiu să dea învăţătură sau să

predice, sunt limitaţi la lucrarea de sprijinire financiară a celor care pot. Această mentalitate

tip spectator îi face pe oameni să neglijeze oportunităţile pe care le primesc de la Dumnezeu şi

deprinderile cu care sunt înzestraţi. Toţi credincioşii pot fi implicaţi într-un aspect al uceniciei,

chiar dacă el se limitează la familia lor. Nicio zonă nu este neînsemnată, fiindcă răsplata se

bazează pe credincioşia faţă de ocazie şi nu pe mărimea slujirii. Împiedicăm creşterea noastră

atunci când nu îi slujim pe alţii cu inima îndreptată spre valorile veşnice.

Nu putem să măsurăm slujirea noastră

Deşi oamenii încearcă adesea, adevărata esenţă a lucrării de hrănire nu poate fi evaluată în

viaţa aceasta. Încercările omeneşti de a număra convertiţii şi de a cuantifica ucenicia nu ţine

seama de faptul că cea mai mare parte a impactului nostru în această lume este ascuns şi că

numai Dumnezeu cunoaşte adevărata natură a slujirii noastre. Mulţi care par să facă valuri

mari în lumea aceasta s-ar putea să fie mai puţin eficienţi din punctul de vedere al cerului

decât mulţi sfinţi obscuri, dar credincioşi. Putem să participăm la lucrarea lui Dumnezeu, dar

nu putem să măsurăm sau să controlăm ce face El în noi şi prin noi. Astfel, este întotdeauna

lipsit de înţelepciune să determinăm eficienţa prin compararea unei persoane cu altă persoană

sau a unei lucrări cu altă lucrare.

Din perspectivă omenească, evanghelizarea şi ucenicizarea sunt mai puţin vizibile şi

cuantificabile decât slujirea publică, şi de aceea mai greu de finanţat. Dar chiar şi în cazul

Pagina 394 din 548

lucrării de hrănire, oamenii fac supoziţia nescripturală că cu cât ceva este mai mare, cu atât

este mai bun. De aceea, oamenii sunt mai impresionaţi de slujbele care adaptează modele

preluate din lumea afacerilor decât de slujbele cu o orientare mai degrabă relaţională. Aceasta

nu înseamnă că un model este mai bun decât celălalt, căci Dumnezeu poate să folosească

ambele modele. Însă de partea aceasta a veşniciei, nu putem să măsurăm impactul ultim al

unei persoane ori a unei slujbe. Dimpotrivă, trebuie să trăim cu o ambiguitate ce ne

îmboldeşte să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere. Din când în când, Dumnezeu ne poate

face prin harul Lui să întrevedem că ne îndreptăm în direcţia cea bună, printr-un cuvânt de

încurajare sau o expresie de recunoştinţă, dar dacă primim prea mult feed-back, ne găsim în

pericolul de a trăi pentru rezultate şi de a ne folosi impactul asupra oamenilor ca să ne

justificăm existenţa. Când redefinim concepţia noastră despre succes în lumina a ceea ce

contează pentru veşnicie, suntem mai motivaţi de ceea ce este plăcut în ochii lui Dumnezeu

decât de ceea ce este impresionant în ochii oamenilor.

Ucenicizarea este mai mult decât un program

Abordările programatice şi curiculare ale ucenicizării îşi au locul lor, dar o înţelegere biblică a

lucrării de hrănire implică întreaga persoană. Ucenicizarea este mai mult decât un container

cognitiv; învăţarea şi instruirea sunt componente importante, dar ele trebuie transmise în

contextul asocierii personale şi al comunităţii. Ceea ce suntem strigă mai tare decât ceea ce

spunem. De aceea, nu există substitut pentru dimensiunea relaţională de a invita oamenii să ni

se alăture (Marcu 3:14) într-o diversitate de situaţii, aşa încât hrănirea devine incarnaţională şi

multidimensională. Aceasta necesită o jertfă mai mare de timp şi efort, dar reproducerea

spirituală prin transformarea personală este calea cea mai eficientă şi mai completă.

Referindu-se la lucrarea sa relaţională de ucenicizare, Pavel a folosit metafora creşterii

formative: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip

în voi” (Galateni 4:19). Ucenicizarea biblică nu poate să fie redusă la un program sau chiar la

un proces: ea este de asemenea prezenţa tot mai apropiată a unei Persoane.

Ucenicizarea necesită o atitudine de slujire

„Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult

când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să

crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:29-30). Când învăţătorii îşi arogă un rol autoritar sau

se consideră guru spirituali, ei nu înţeleg că trebuie să fie prietenii mirelui. Ioan Botezătorul

nu a atras atenţia asupra sa, ci asupra lui Isus, Mirele. Fiindcă Ioan a stat lângă Isus, L-a

Pagina 395 din 548

ascultat şi s-a bucurat de vocea Lui, a putut să se bucure că este slujitorul lui Isus şi să-i

cheme ca un slujitor pe cei invitaţi la nuntă. Isus le-a spus ucenicilor lui: „Tot aşa şi voi, după

ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram

datori să facem.»” (Luca 17:10). Când cultivăm o atitudine de slujitor, înţelegem că Isus

socoteşte slujirea noastră sacrificială în folosul altora ca o slujbă adusă Lui. („ori de câte ori

aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”

[Matei 25:40].

Prietenia spirituală este o componentă a ucenicizării

Întocmai cum Pavel şi Sila şi-au dăruit viaţa celor pe care i-au slujit în Tesalonic (Fapte 17:9;

1 Tesaloniceni 2:7-12), şi noi trebuie să ne punem la dispoziţia persoanelor pe care le

ucenicizăm şi să fim transparenţi faţă de ei. Prietenia spirituală se întemeiază pe o

reciprocitate care există ca să ne ajutăm unii pe alţii să creştem în har şi în caracter. (Nu este

acelaşi lucru cu a îndruma spiritual sau cu a fi mentor; vom discuta despre acestea în secţiunea

despre spiritualitatea corporativă.) Deşi Domnul nostru ne porunceşte să iubim pe toţi

oamenii, putem să ne împrietenim numai cu câţiva. Această dimensiune a prieteniei sfinte face

ca ucenicizarea să fie un drum cu două sensuri, în care învăţătorul şi ucenicul dau şi primesc.

Prietenia spirituală depăşeşte nivelul gratificării personale, urmărind cultivarea virtuţilor

cristice (2 Petru 1:5-9) şi necesită o voinţă clară de a fi deschişi unii cu alţii şi scopurilor

formative ale lui Dumnezeu. Rugăciunea unii pentru alţii şi unii cu alţii este o parte esenţială a

acestei prietenii reciproce.

Ucenicizarea eficientă necesită mai mult decât o singură metodă

Când este vorba despre hrănirea spirituală, nu există o singură mărime care se potriveşte

tuturor. Există în lucrarea de ucenicizare tendinţa de a transforma modelele şi metodele în

adevăraţi stăpâni. Se porneşte de la supoziţia că dacă o metodă a dat rezultate bune în cazul

câtorva oameni, ea trebuie să fie adecvată pentru toată lumea. Drept urmare, oamenii ale căror

temperamente nu rezonează cu metoda invocată ar putea conchide că ceva este în neregulă cu

dedicarea lor spirituală.

Această tendinţă greşită spre omogenitate poate să reducă ucenicia la un proces de clonare.

„După ce vei fi încheiat programul nostru, vei arăta aşa.” Când nu se ţine seama de bogata

diversitate a temperamentelor personale şi a factorilor culturali (vezi apendicele A: „Nevoia

de diversitate”), ucenicizarea se bazează mai degrabă pe program decât pe persoană. O

metodă de predare sau de instruire care inspiră pe cineva poate să fie nerealistă şi nepotrivită

Pagina 396 din 548

pentru altcineva. Învăţătorii care nu înţeleg acest lucru pot crea aşteptări care induc în unii

oameni un sentiment de inadecvare şi frustrare. Este nevoie de o diversitate de unelte, de

aceea există o multitudine de abordări ale ucenicizării. Unele sunt mai programatice, iar altele

sunt mai relaţionale; unele pun accentul pe latura cognitivă, pe când altele pun accentul pe

latura afectivă sau voliţională. Aşa cum Dumnezeu a creat cosmosul ca pe o unitate a unei

diversităţi profunde, tot aşa trupul lui Cristos este o unitate în diversitate.


În viaţa ta de creştin, cum a ajutat hrănirea altora la formarea ta spirituală?

Cum se raportează evanghelizarea şi ucenicizarea la dragoste şi la scop?

Amintindu-ţi de metafora turmei de oi, unde te-ai plasa ca urmaş al Păstorului?

Care dintre cele unsprezece principii ale ucenicizării au fost cele mai relevante pentru

tine?

Pagina 397 din 548

Capitolul 31


Procesul, produsul şi contextul ucenicizării


Procesul de ucenicizare trebuie să încorrporeze cele trei dinamici principale care sunt

expunerea, echiparea şi încurajarea/îndemnarea. Acestea au legătură nu numai cu a cunoaşte

(învăţătura) şi a şti (instruirea), ci şi cu a fi (caracterul). Capitolul se încheie cu o discuţie atât

despre produsul ucenicizării, cât şi despre contextele în care se desfăşoară ucenicizarea.


Să dobândim o înţelegere practică a expunerii, echipării, încurajării şi îndemnării ca

dinamici ale procesului de ucenicizare.

Să înţelegem obiectivele ucenicizării şi contextele în care ea are loc.

PROCESUL DE UCENICIZARE

În procesul de ucenicizare există trei dinamici principale: expunerea, echiparea şi

încurajarea/îndemnarea. Prima se concentrează pe exemplul şi caracterul învăţătorului; a doua

se concentrează pe natura învăţării şi a instruirii, iar a treia se concentrează pe

responsabilitatea şi caracterul ucenicului (Tabelul 31.1).

Este important să remarcăm că aceste dinamici nu sunt cronologice, ci concurente.

Coloana din stânga şi din dreapta sunt incarnaţionale şi se concentrează pe inima învăţătorului

şi a ucenicului. Deşi a şti, a fi şi a face (Ezra 7:10) sunt toate importante, componenta fiinţă-

caracter-inimă este adesea trecută cu vederea în procesul de ucenicizare.

Pagina 398 din 548

EXPUNEREAÎNCURAJAREA ŞI

ÎNDEMNAREA

Învăţarea Instruirea

Gândirea Obiceiurile

Teoria Tehnica

Adevărul Deprinderile

Principiile Practica

A fi (învăţătorul) A cunoaşte A face A fi (ucenic)

Caracterul Convingerile Comportamentul Caracterul

Inima Capul Mâinile Inima

ECHIPAREA

Exemplu

(modelare)

Ascultarea şi

răspunderea în faţa

altora

Tabel 31.1

Expunerea

Aşa cum am văzut, trebuie să fim ucenici şi să facem ucenici. Când ucenicii cresc în modul de

întruchipare a harului şi vieţii lui Cristos, ei cresc de asemenea în autenticitate şi în autoritatea

personală. Aspiraţia lor sfântă şi pasiunea lor personală devin contagioase, făcând ca ucenicia

să fie atrăgătoare. Cuvintele lor sunt încărcate de putere datorită viziunii şi pasiunii care îi

animă. Dar când învăţătorii încetează să mai crească şi devin staţionari sau regresează în

umblarea lor cu Domnul, ei slujesc folosindu-se de capitalul împrumutat din vitalitatea lor

trecută şi depind mai degrabă de cunoaşterea şi deprinderile lor decât de plinătatea Duhului.

Autenticitatea şi carisma lor personală se erodează şi nu mai pot să-i încurajeze pe ucenicii lor

să facă lucrurile pe care le aud şi le văd la ei (Filipeni 4:9).

Contactul personal cu oameni în care se vede o umblare vibrantă cu Domnul este un imbold

puternic în viaţa ucenicului, fiindcă acest lucru îi oferă o demonstraţie tangibilă a relevanţei

adevărului biblic în trăirea de zi cu zi. Astfel de oameni inspiră prin intermediul cuvintelor şi

faptelor, buzelor şi vieţii, atitudinilor şi acţiunilor. Ei le împărtăşesc altora din experienţa lor

cu Cristos atunci când îi învaţă prin precept şi prin exemplu. Această îmbinare între învăţare şi

imitare dă substanţă şi frumuseţe procesul de hrănire.

Echiparea

Echiparea este a doua dinamică principală din procesul de învăţare şi trebuie să implice

deopotrivă învăţarea şi instruirea. Din nefericire, majoritatea programelor de ucenicizare par

Pagina 399 din 548

să se limiteze la această dimensiune, şi multe dintre ele pun accentul fie pe comunicarea

cunoştinţelor (învăţare), fie pe dezvoltarea deprinderilor (instruirea).

Scopul echipării este să arate oamenilor cum să înveţe şi să aplice Cuvântul lui Dumnezeu în

aşa fel încât adevărul să fie înţeles şi integrat în contextul vieţii de zi cu zi. În felul acesta,

ucenicii progresează în principii şi în practică, în teorie şi în tehnică, în convingeri şi în

comportament.

Învăţarea

Cuvântul viu al lui Dumnezeu este făcut cunoscut prin Cuvântul scris al lui Dumnezeu, şi

Cuvântul scris al lui Dumnezeu este descoperit prin Cuvântul proclamat al lui Dumnezeu în

predicare şi învăţătură. Învăţătura solidă îi ajută pe credincioşi să-şi înnoiască mintea şi să îşi

ajusteze gândirea în lumina concepţiei despre lume care este revelată în Scriptură. Gândirea

noastră ne modelează viaţa, iar progresul în adevărata spiritualitate necesită dezvoltarea unui

sistem biblic de filtrare. Când ne conformăm gândirea la Cuvânt mai degrabă decât la lume,

devenim tot mai încrezători în scopurile suverane şi pline de dragoste ale lui Dumnezeu, şi

acest nivel de încredere în continuă creştere se revarsă în priorităţile şi în deciziile noastre care

decurg din ele. Nu există schimbare permanentă fără o schimbare a perspectivei, fiindcă

perspectiva noastră ne schimbă priorităţile şi priorităţile ne modelează practica.

Avem la dispoziţie o mare bogăţie de unelte, şi câteva dintre ele vor fi menţionate mai jos.

Programele de bază pentru învăţătură oferă de obicei o trecere în revistă a subiectelor

principale, ca de exemplu mântuirea, elementele creşterii spirituale, citirea Bibliei,

rugăciunea, căsătoria, creşterea copiilor, evanghelizarea şi isprăvnicia. Programele

intermediare de învăţătură includ adesea apologetica, cercetarea cărţilor biblice, studiul

Vechiului şi Noului Testament, teologia biblică şi sistematică, istoria Bisericii.

Dar unele domenii cruciale sunt frecvent neglijate în programele de ucenicizare, şi este păcat

că se întâmplă aşa, fiindcă o parte dintre acestea au implicaţii practice importante. Între aceste

domenii se includ:

O concepţie clară despre autoritatea şi adevărul Scripturii

Un sistem biblic al valorilor

O concepţie biblică despre speranţă

O concepţie biblică despre scop

O concepţie biblică despre motivaţie

O concepţie biblică despre mulţumire şi recunoştinţă

Dezvoltarea convingerilor personale

Pagina 400 din 548

Rolul încercărilor în viaţa noastră

O concepţie biblică despre muncă şi recreere

Provocările ridicate de cultura noastră faţă de aplicarea adevărului biblic

Natura războiului spiritual şi resursele noastre spirituale

Procesul formării spirituale

Când laicii sunt învăţaţi să se gândească la aceste lucruri, ei devin mai bine echipaţi ca să lege

adevărurile eterne de preocupările vieţii de fiecare zi.

Instruirea

Programele de ucenicizare ce se limitează la transmiterea cunoştinţelor riscă să fie ortodoxe

fără ortopraxie, adică să prezinte gândirea corectă fără aplicarea corectă. Învăţătura îi

echipează pe ucenici cu adevărul, pe când instruirea îi echipează cu deprinderi. Programele de

instruire se concentrează pe formarea obiceiurilor sfinte şi a deprinderilor practice, astfel încât

ucenicii să aibă răspunsuri temeinice în faţa oportunităţilor, provocărilor şi ispitelor cu care se

întâlnesc în fiecare zi. Învăţătura fără instruire poate să ducă la o nepotrivire crescândă între

ceea ce oamenii pretind că cred şi ceea ce ei cred ei de fapt, pe baza dovezilor oferite de

acţiunile lor. Când în oameni există o tensiune tot mai mare între credinţa şi comportamentul

lor, ei optează de obicei pentru modificarea credinţei mai degrabă decât pentru modificarea

comportamentului. Întrucât procesul acesta este de obicei inconştient, oamenii pot să trăiască

cu o prăpastie imensă între ceea ce declară şi ceea ce practică. De aceea este la fel de

importantă concentrarea asupra practicii ca şi asupra principiilor.

Instruirea în formarea obiceiurilor pozitive şi în dobândirea deprinderilor pozitive de viaţă are

legătură cu disciplinele vieţii spirituale. Acestea la rândul lor sunt modelate după disciplinele

practicate de Isus (de exemplu, solitudinea, tăcerea, studiul, meditaţia, rugăciunea şi postul).

În felul acesta, ucenicilor li se arată cum să devină învăţăcei ai Maestrului în felul de a gândi,

simţi şi acţiona. Dezvoltarea acestor deprinderi şi obiceiuri îi echipează să răspundă spontan

în moduri biblice la oameni şi la împrejurări.

Programele de instruire a ucenicilor pun accentul pe diferite deprinderi şi tehnici, dar cele mai

obişnuite obiective de instruire includ deprinderile de studiu al Bibliei (citirea, metodele de

studiu inductiv, memorarea, meditaţia), cultivarea unui timp devoţional zilnic, metode de

rugăciune, metode de împărtăşire a credinţei către alţii, discernerea voii lui Dumnezeu,

identificarea şi folosirea darurilor spirituale, însuşirea resurselor spirituale, înfruntarea

ispitelor şi dezvoltarea calităţilor de lider.

Pagina 401 din 548

Fiindcă există o relaţie reciprocă între gândire şi obiceiuri, atitudine şi acţiune, credinţă şi

comportament, este important să evităm cele două extreme ale teoriei exclusive sau practicii

exclusive. Dinamica de echipare în procesul de ucenicizare trebuie să urmărească o îmbinare

echilibrată între învăţătură şi instruire.

Deşi există lucruri de bază pe care toţi credincioşii trebuie să le cunoască şi să le practice, este

util să ne familiarizăm cu mai multe resurse de învăţare şi instruire din cele care ne sunt

disponibile. Dacă ne limităm la o singură abordare, vom fi mai puţin capabili să adaptăm

eficient procesul de ucenicizare la starea unui individ sau a unui grup.

Iată mai jos câteva resurse şi cărţi dedicate învăţării şi/sau instruirii:

Bible Study Fellowship

Seria Operation Timothy CBMC

Programul de echipare pe doi ani Christian Leadership Concepts

Seria Navigatorii 2:7

Precept Ministries

Search Ministries, manualele Foundations, Questions şi Connexions

Vision Foundation, seria Ministry in the Marketplace

Dietrich Bnheoffer, The Cost of Discipleship

J. Robert Clinton, The Making of a Leader

Robert E. Coleman, The Master Plan of Evangelism

LeRoy Eims, The Lost Art of Discipleship

Os Guinness, The Call

Howard Hendricks şi William Hendricks, As Iron Sharpens Iron

Walter A. Henrichsen, Disciplers are Made – not Born

Walter A. Henrichsen şi William N. Garrison, Layman, Look Up! God Has a Place for You

John Musselman, The Disciplemaker: A Reference for Mentors

Henri J. M. Nouwen, In the Name of Jesus

Jim Petersen, Lifestyle Discipleship

Eugene H. Peterson, A Long Obedience in the Same Direction

J. Oswald Sanders, Spiritual Leadership

Paul D. Stanley şi J. Robert Clinton, Connecting: The Mentoring Relationships You Need to

Succeed in Life

David Watson, Called and Committed: World-Changing Discipleship

Pagina 402 din 548

Michael J. Wilkins, Following the Master: Discipleship in the Steps of Jesus

Dallas Willard, The Divine Conspiracy

Avery T. Willis jr, MasterLife I şi II

Carl Wilson, With Christ in the School of Disciple Building

Încurajarea şi îndemnarea

A treia dinamică principală în procesul de ucenicizare priveşte caracterul şi inima ucenicului.

Progresul în creşterea spirituală necesită o deprindere tot mai bună de a fi receptiv şi

ascultător. Fără smerenia unui spirit învăţabil şi voinţa de a răspunde la învăţătura primită, la

mustrare, la corectare şi la instruirea în neprihănire (2 Timotei 3:16), omul nu ajunge prea

departe pe calea uceniciei. Şi întrucât hrănirea eficientă vizează întreaga persoană, relaţia de

ucenicie necesită sinceritate, autenticitate şi candoare. Aşa cum s-au exprimat unele grupuri,

atât învăţătorul cât şi ucenicul trebuie să fie atât credincioşi, disponibili, învăţabili, cât şi

oneşti, deschişi şi transparenţi.

În cazul multor oameni, formarea acestor calităţi nu se realizează uşor, căci ele sunt străine

unei culturi ce proslăveşte autonomia şi individualismul. Aici intervine ascultarea progresivă

de Cuvânt şi responsabilitatea personală. Învăţătorul trebuie să creeze o atmosferă în care

ascultarea şi supunerea faţă de domnia lui Cristos este norma aşteptată. Învăţarea şi instruirea

nu trebuie să fie niciodată văzute ca scopuri în sine, ci ca slujitoare ale scopului central al

uceniciei: dedicarea radicală faţă de persoana lui Isus. Nivelul acesta de dedicare vine cu

preţul dedicării personale, al lepădării de sine şi al ascultării Crucii. Fără responsabilitate

personală, aceste norme biblice şi restul Scripturii devin negociabile.

Este întotdeauna înţelept să se dea ucenicilor spirituali teme specifice, ca ei să aibă

oportunităţi tangibile pentru implementarea şi interiorizarea lucrurilor pe care le învaţă.

Aceste teme îi pot împiedica să alunece în comoditate şi asigură un context concret pentru

încurajare, îndemnare, supraveghere, recapitulare şi evaluare. În felul acesta, învăţătorii pot

să-i ajute pe ucenicii lor să-şi dezvolte o gândire şi o viziune corectă, pot să-i încurajeze în

momentele de înfrângere şi descurajare şi să-i îndemne să persevereze în formarea

caracterului şi convingerilor.

PRODUSUL UCENICIEI

Anterior am văzut că esenţa lucrării de hrănire nu poate să fie evaluată în această viaţă. Nu

putem să măsurăm dimensiunea fiinţă-caracter-inimă a ucenicizării, fiindcă dinamica

interioară nu este cuantificabilă prin observarea omenească (vezi 1 Corinteni 4:3-5). Numai

Pagina 403 din 548

Dumnezeu este Acela „care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi

gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).

Dar putem să evaluăm măsura în care se realizează lucrarea de echipare (învăţarea şi

instruirea), şi din cauza aceasta există tendinţa naturală de a măsura rezultatul ucenicizării în

termenii nivelurilor specifice ale cunoaşterii şi/sau deprinderilor. Dispoziţia oamenilor de a

număra, controla, măsura şi manipula face să ne simţim mai confortabil cu reducerea

ucenicizării la un program care creează un produs cuantificabil. Dacă neglijăm această

tendinţă, vom fi înclinaţi să definim ucenicia în termenii conformării exterioare mai degrabă

decât în aceia ai transformării interioare. Însă făcând acest lucru, pierdem esenţa formării

spirituale – devenirea ca Domnul nostru prin trecerea de la credinţa în Cristos la credinţa lui

Cristos.

După ce am spus aceste lucruri, există un număr de atribute şi virtuţi pe care Scriptura ne

îndeamnă să le imităm şi să le întrupăm. Câteva dintre aceste atribute sunt dragostea (Ioan

13:35; 1 Ioan 3:23), curăţia inimii (1 Timotei 1:5; 2 Timotei 2:22), lepădarea de sine (Matei

16:24-26; Marcu 8:34-37), ascultarea (Ioan 14:21; 15:10), a fi gata să suferim pentru dreptate

(2 Timotei 3:12; 1 Petru 4:1-2, 12-16), dedicarea faţă de o perspectivă veşnică (Luca 14:25-

35; 2 Corinteni 4:16-18), responsabilitatea (Luca 12_42-48), mila, bunătatea, smerenia,

blândeţea şi răbdarea (Coloseni 3:12; Iacov 5:7-11).

O scurtă privire la rugăciunea de mare preot a Domnului nostru din Ioan 17 revelează alte

câteva însemne ale uceniciei: dorinţa de a-L slăvi pe Dumnezeu (v. 1, 4-5), căutarea de a

împlini voia Tatălui (v. 4), manifestarea numelui lui Dumnezeu înaintea altora (v 6, 26),

mărturisirea cuvintelor lui Dumnezeu către alţii (v. 8); rugăciunea de mijlocire (v. 9, 20),

implicarea activă în lume (v. 11, 15, 18), unitatea cu alţi credincioşi (v. 11, 21-23), dorinţa de

a-i hrăni pe alţii (v. 12), a fi pus deoparte în raport cu lumea (v. 14, 16), a fi sfinţit prin Cuvânt

(v. 17, 19), pasiunea pentru prezenţa şi slava lui Dumnezeu (v. 24) şi dorinţa fierbinte de a-L

cunoaşte pe Tatăl (v. 25).

Sid Buzzell, Bill Perkins şi cu mine am structurat The Leadership Bible în jurul a patruzeci şi

trei de calităţi necesare unui lider, care au strânsă legătură cu dezvoltarea personală,

deprinderile şi relaţiile. Fiindcă asumarea rolului de lider implică modelarea şi dezvoltarea

calităţilor de care acesta trebuie să dea dovadă în conducere, voi enumera mai jos aceste

calităţi, alături de principalul pasaj biblic pentru fiecare dintre ele:

Pagina 404 din 548

Dezvoltarea personală

caracter (Proverbe 2:1-11)

dedicare (Romani 12:1-2)

curaj/asumarea riscurilor (Iosua 1:1-9

dependenţă de Dumnezeu (Matei 6:25-34)

smerenie (Filipeni 2:1-11)

integritate (1 Samuel 12:1-4)

calificări de lider (1 Timotei 3:1-12)

ascultare de Dumnezeu (1 Samuel 15)

priorităţi (Luca 12:16-21)

scop/pasiune (Filipeni 3:7-9)

auto-disciplină (1 Corinteni 9:24-27)

valori (Psalmul 15)

viziune (2 Corinteni 12:1-6)

înţelepciune (Proverbe 8)

Deprinderi

responsabilitate (2 Samuel 11:1-5, 27)

schimbare/inovaţie (Marcu 2:18-22)

comunicarea viziunii (1 Cronici 28)

comunicarea deprinderilor (Proverbe 18:13)

rezolvarea conflictelor (Matei 5:23-24; 18:15-17)

luarea deciziilor (Neemia 1)

învăţarea transformaţională (învăţarea aceasta se referă la cauzele de bază ale problemelor

[Ioan 21:15-19])

împuternicirea (Fapte 1:8)

dreptatea (Amos 5:24)

dezvoltarea calităţilor de lider (Luca 10:1-24)

organizarea învăţării (Judecători 2:1-11)

planificarea pe termen lung (Geneza 3:15)

administrarea resurselor umane/dezvoltarea resurselor umane (Efeseni 4:11-16)

rezolvarea problemelor (Neemia 6:1-14)

calitate/excelenţă (Coloseni 3:23-24)

răsplătiri (Evrei 11)

Pagina 405 din 548

conducere situaţională (Luca 6:12-16)

isprăvnicie (Matei 25:14-30)

administrarea stresului (1 Samuel 18:6-11)

structură/organizare (Exodul 18)

gândire sistemică (1 Corinteni 12:12-29)

consolidarea echipelor (2 Samuel 23:8-17)

administrarea timpului (Psalmul 90:12)

Relaţii

încurajare (Fapte 9:27)

îndemnare (2 Timotei 2:14-21)

alianţe sănătoase (1 Samuel 22:1-5)

relaţii interpersonale (Osea 2)

putere şi influenţă (Psalmul 82)

conducere slujitoare (Ioan 13:1-17)

În The Lost Art of Leadership [Arta pierdută a conducerii], LeRoy a dezvoltat profiluri

specifice ale convertitului, ucenicului, lucrătorului şi liderului. Asemenea profiluri pot să fie

utile în evaluarea produsului ucenicizării, atâta vreme cât ne amintim că nu putem să evaluăm

dimensiunea fiinţă-caracter-inimă a lucrării de hrănire.

CONTEXTUL UCENICIZĂRII

Căsătorie, creşterea copiilor, prietenie, muncă, societate

Când întâlnim oameni implicaţi în lucrarea de ucenicizare, de obicei auzim despre programe

şi metode care sunt folosite pentru grupuri sau persoane specifice. Deşi abordările în grupuri

mici sau de la persoană la persoană sunt aspecte strategice legate de hrănirea spirituală, ele

sunt confundate în mod greşit cu întregul. Este posibil să fii activ în lucrarea de ucenicizare şi

să neglijezi cele mai evidente oportunităţi. De exemplu, este un risc al lucrătorilor de tineret să

ucenicizeze copiii altora şi să-i neglijeze pe ai lor.

În discuţia anterioară despre spiritualitatea holistă, am analizat pe scurt căsătoria, creşterea

copiilor, prietenia, munca şi societatea. Dacă putem face mişcarea mentală de a lega

spiritualitatea hrănirii cu spiritualitatea holistă, vom începe să vedem că contextul cel mai

evident al ucenicizării se găseşte chiar sub ochii noştri. De exemplu, ar fi bine ca cei căsătoriţi

Pagina 406 din 548

să îşi vadă căsnicia ca pe or relaţie de ucenicizare reciprocă. Nu ar trebui să surprindă pe

nimeni că între cuplurile care se roagă şi citesc Scriptura regulat împreună, rata divorţului este

minimă. Când bărbaţii preiau iniţiativa de a-şi hrăni spiritual soţia într-un mod blând şi

încurajator, ei creează un mediu în care comuniunea spirituală creşte şi stimulează unitatea

psihologică şi fizică.

De asemenea, trebuie să vedem relaţia părinte-copil ca pe un alt context important al

uceniciei. Când părinţii sunt un exemplu pentru ceea ce înseamnă a-L iubi pe Isus şi a umbla

cu El, ei dezvoltă o autenticitate care le dă autoritate şi credibilitate când îşi educă şi îşi

instruiesc copiii. Hrănirea spirituală a copiiilor nu trebuie să se facă în mod spontan; este mai

bine să o vedem ca pe un proces intenţional care este dinamizat de dorinţa ca odraslele noastre

să ajungă să-L iubească pe Isus chiar mai mult decât ne iubesc pe noi înşine.

Când suntem atenţi la oportunităţile de ucenicizare, descoperim că acestea există nu numai în

relaţia de căsătorie şi cu copiii, ci şi în relaţia cu prietenii şi cu colegii de serviciu. Trebuie să

evităm greşeala frecventă de a separa profesia de lucrarea creştină. Activitatea profesională ne

oferă o sferă de influenţă şi de interacţiune, iar cultivarea unui caracter evlavios, înţelept şi

plăcut poate să ne deschidă uşa pentru lucrarea personală ca ambasadori ai lui Cristos. În

acelaşi timp, prieteniile noastre dobândesc o nouă dimensiune atunci când le percepem ca pe

un context în care îi iubim şi îi slujim pe oameni cu gândul la veşnicie.

Societatea este şi ea o sferă potenţială pentru spiritualitatea hrănirii, atunci când identificăm o

chemare specială de a fi activi în lume ca să exprimăm dragostea şi îndurarea lui Cristos faţă

de cei ce sunt în nevoie. Pentru a răspunde la această chemare, este nevoie să fim sensibili şi

deschişi la prilejurile zilnice pe lângă care în alte condiţii am putea să trecem fără să le băgăm

în seamă.

Ucenicizarea în grup mic sau de la persoană la persoană

Dedicarea personală de a te întâlni regulat cu un grup mic/sau cu o persoană cu scopul

dezvoltării personale reprezintă întotdeauna o investiţie cu folos a timpului şi efortului. Atât

ucenicizarea în grup mic cât şi cea de la persoană la persoană pot fi făcute la un nivel de bază

ori la un nivel avansat, dar în fiecare caz componenta relaţională trebuie să fie la fel de

importantă ca însuşi conţinutul. Nu trebuie să minimalizăm niciodată dinamica incarnaţională

a spiritualităţii hrănirii. Dinamica de echipare a învăţării şi instruirii pot să includă totul de la

apologetică la instruirea în vederea conducerii, dar procesul de ucenicizare funcţionează cel

mai bine atunci când expunerea, echiparea şi încurajarea/îndemnarea funcţionează toate în

mod sincronic.

Pagina 407 din 548

În The Disciplemaker: A Reference for Mentors, John Musselman susţine cinci elemente ale

vieţii unui grup:

1. întrebări de responsabilizare (viaţă personală, viaţă de familie, viaţă comunitară)

2. disciplinele personale (închinare, timp de părtăşie, viaţă de rugăciune, studiul Bibliei,

memorarea Scripturii şi evanghelizare personală)

3. studiu biblic/discuţii

4. părtăşie (veşti bune/victorii, ispite/înfrângeri, cereri de rugăciune, informaţii generale)

5. rugăciune

Să remarcăm că componenta de echipare a ucenicizării (studiul biblic/discuţii) este flancată de

componenta fiinţă/caracter/inimă a ucenicizării. În mod normal, studiului biblic şi discuţiilor

li se alocă mai mult timp decât celorlalte elemente, dar toate contribuie la eficienţa optimă a

grupului.

În ucenicizarea în grup mic sau de la persoană la persoană, viziunea noastră trebuie să fie

aducerea ucenicilor în punctul de a vrea şi de a putea să facă şi ei acelaşi lucru în viaţa altora.

Lucrarea creştină în echipă

O modalitate de a contrabalansa tendinţa spre individualism a culturii noastre este să

participăm la o lucrare în echipă, fie în asociere cu biserica sau cu o organizaţie creştină.

Evangheliile ne vorbesc despre echipa pe care Isus a format-o în jurul Lui, iar Faptele

Apostolilor şi Epistolele arată că apostolii au urmat exemplul Lui, lucrând în tandem cu alţii.

O lucrare în echipă oferă părtăşie, interdependenţă, încurajare, diviziune a muncii, cooperare,

sinergie şi o combinaţie largă a darurilor. Membrii unei echipe se dedică unei cauze comune,

adunându-se împreună ca să împlinească o viziune şi o misiune. De asemenea, ei se devotează

comuniunii (unii altora), şi acest parteneriat creează un mediu al generozităţii şi al legăturii

reciproce în timp ce îşi propun să umble împreună în pace şi încredere.

În orice echipă, este normal să întâlnim o tensiune creatoare între individ şi comunitate. Dar

diversitatea multelor proiecte poate fi adusă în unitatea unei viziuni mai largi ce

contextualizează aceste proiecte şi este prea mare pentru a fi realizată de o singură persoană.

Este înţelept să socotim preţul lucrării în echipă, şi aici este inclusă alegerea conştientă de a ne

concentra asupra atributelor pozitive ale altora, în lumina angajamentului faţă de continuarea

relaţiei. Echipa necesită chimie interpersonală între persoane cu o gândire asemănătoare,

colegialitate simpatetică şi respect reciproc. Când membrii se întâlnesc împreună, ei se

Pagina 408 din 548

încurajează unii pe alţii şi se îndeamnă la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10:24-25). Lucrarea

în echipă se referă la nevoia de spiritualitate corporativă, dar despre această faţetă a

nestematei spiritualităţii vom vorbi în următoarea secţiune a cărţii.


Ai întâlnit vreo lucrare de ucenicizare care să fie puternică în toate cele trei dinamici:

expunerea, echiparea şi încurajarea/îndemnarea? De ce este ea atât de rară, şi care

element este de cele mai multe ori neglijat?

Eşti mai atras în mod natural spre a cunoaşte, spre a fi sau spre a face?

Întoarce-te la atributele şi la virtuţile pe care Scriptura ne îndeamnă să le imităm şi să

le întrupăm. Cum te evaluezi pe tine însuţi în raport cu fiecare dintre aceste calităţi?

În ce context (contexte) te-ai angajat în ucenicizare? Ce domenii ai neglijat?

Pagina 409 din 548

Capitolul 32


O filozofie a evanghelizării


Începând cu importanţa evanghelizării, acest capitol schiţează o filozofie a evanghelizării

discutând opt principii întemeiate pe Biblie: evanghelizarea este un proces; rezultatele sunt ale

lui Dumnezeu; cultivarea necesită mai mult timp decât secerarea; evanghelizarea are a face în

mare măsură cu biserica răspândită; evanghelizarea este o investiţie eternă; putem să

evanghelizăm din motive greşite; evanghelizarea implică o îmbinare de cuvinte şi fapte;

evanghelizarea şi ucenicizarea trebuie să fie integrate.

OBIECTIVELE CAPITOLULI

Să dorim mai mult să ne implicăm într-un stil de viaţă caracterizat prin evanghelizarea

relaţională.

Să dobândim o filosofie bine conturată a evanghelizare ca mod de viaţă.

IMPORTANŢA EVANGHELIZĂRII

Perspectiva

Scripturile prezintă o imagine gravă şi realistă a condiţiei umane. Oamenii se amăgesc singuri

cu aspiraţii pe termen scurt şi cu plăceri, dar o analiză brutal de onestă a vieţii de această parte

a mormântului fără speranţă pentru cealaltă parte a lui duce la disperare. Dacă moartea este

sfârşitul, atunci viaţa omului este doar o întâmplare într-un univers indiferent, o apariţie

fulgerătoare lipsită sens în timpul cosmic.

În „Discursul meu către absolvenţi”, Woody Allen a abordat dilema aceasta cu un umor

ironic: „Mai mult decât oricând în istorie, omenirea se află la răscruce. Să ne rugăm pentru

înţelepciunea de a alege corect. Apropo, vorbesc nu cu un sentiment de zădărnicie, ci cu o

convingere panicată despre inutilitatea absolută a existenţei omeneşti, care poate fi uşor

confundată cu pesimismul.” Această declaraţie ironică este în acelaşi timp plină de umor şi

tragică, deoarece descrie condiţia personală şi colectivă a oamenilor lipsiţi de o bază

transcendentă şi veşnică pentru sens.

Pagina 410 din 548

Eclesiastul 3:11 ne spune că Dumnezeu a pus veşnicia în inimile noastre. Din cauza aceasta,

oamenii au sădite adânc în inima lor dorinţe de sens şi împlinire pe care nicio fericire naturală

nu le pot satisface. În Weight of Glory [Greutate de slavă], C. S. Lewis observă că „aproape

toată educaţia noastră este îndreptată spre reducerea la tăcere a acestei voci interioare timide şi

persistente; aproape toate filozofiile noastre moderne sunt concepute pentru a ne convinge că

binele omului trebuie găsit pe acest pământ.” Cineva a remarcat că deşi oamenii din cultura

noastră citesc Times [Timpurile], ar trebui să citească veşnicia. Cu cât dezvoltăm mai mult o

perspectivă scripturală, cu atât vedem mai clar goliciunea şi disperarea oamenilor fără Cristos.

Scopul

Cei ce au fost găsiţi de Isus ştiu că viaţa are un scop. Dar până şi credincioşii tind să uite ceea

ce este important, din cauza cerinţelor urgentului. Aşa cum israeliţii nu au crezut în

Dumnezeu la Cadeş Barnea şi au rătăcit prin pustie mulţi ani, şi vieţile noastre pot să devină o

pustietate a rutinei şi a agendelor aglomerate. În timp ce urgentul solicită atenţia noastră

imediată, putem să trecem cu vederea lucrurile importante, căci acestea sunt întotdeauna

amânate. Şi raţionalizăm amânarea lucrurilor importante lăsând ca binele să devină duşmanul

mai binelui.

Avem nevoie de o inimă înţeleaptă (Psalmul 90:12); dacă rămânem orbi faţă de realitate,

întregul nostru sistem de valori se denaturează („Ca şi cum ai putea să ucizi timpul fără să

distrugi eternitatea” – Thoreau). Eternitatea dă sens vremelniciei. Când trăim în lumina

adevăratului nostru destin, vedem chemarea şi scopul nostru dintr-o perspectivă biblică. În loc

să întrebăm: „Ce voi lăsa în urma mea?” este mai bine să ne întrebăm: „Ce voi trimite înaintea

mea?” Ca ambasadori ai lui Cristos, ni s-a încredinţat o lucrare de împăcare (2 Corinteni 5:15-

21) într-o lume pierdută şi muribundă.

Domnul Isus a rezumat scopul vieţii Lui pe pământ în aceste enunţuri clare şi obiective:

„Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut… Căci Fiul omului n-a

venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” (Luca

19:10; Marcu 10:45). Când rezonăm cu scopul Domnului nostru, ne însuşim o moştenire

veşnică.

În discuţia despre conducere am văzut că scopul vieţii noastre pe pământ ca „străini şi

călători” (1 Petru 2:11) este creşterea şi reproducerea spirituală. Suntem chemaţi să ne

asemănăm tot mai mult cu Cristos, iar încercările şi obstacolele din această viaţă au rolul să

producă în noi un caracter cristic pe măsură ce învăţăm să ne bazăm tot mai mult pe El. De

asemenea, suntem chemaţi la privilegiul sublim de reproducere a vieţii lui Cristos în alţii.

Pagina 411 din 548

Dumnezeu a găsit potrivit să folosească oameni obişnuiţi ca noi pentru a-Şi îndeplini lucrarea

extraordinară de creare a vieţii eterne acolo unde înainte era întuneric şi moarte. I-ar fi fost

uşor să comunice cuvântul vieţii direct acelora pe care i-a cunoscut dinainte, dar ne-a

încredinţat nouă mesajul nepreţuit al Veştii Bune. Ce chemare mai măreaţă am putea avea

decât să fim folosiţi de către Dumnezeul viu ca obstetricieni şi pediatri spirituali?

Prioritatea

Lucrările omeneşti se erodează ori se evaporă repede, dar lucrările pe care Îl invităm pe

Dumnezeul veşnic să le facă în şi prin noi rămân pentru totdeauna. Scriptura ne îndeamnă să

investim în veşnicie, făcând din scopurile lui Dumnezeu prioritatea noastră supremă. În

cuvintele Lui de despărţire către ucenici, Isus a pus accentul pe multiplicarea spirituală (Matei

28:19-20; Fapte 1:8). Căutarea celor pierduţi a fost centrală în învăţătura şi lucrarea Domnului

nostru (Luca 15) şi El a vrut ca ea să fie centrală şi în viaţa urmaşilor Lui.

Dorinţa de a-i evangheliza pe cei pierduţi a fost esenţială şi în lucrarea şi exemplul apostolului

Pavel (vezi 1 Corinteni 9:19-27; 2 Corinteni 5:16-21). La sfârşitul vieţii sale, el i-a spus lui

Timotei că a luptat lupta cea bună şi şi-a încheiat alergarea (2 Timotei 4:7-8). La fel ca Isus, el

a îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu, făcând o prioritate din a-i aduce pe alţii în Împărăţie. Ba

chiar a mers până acolo încât a spus că preferă să fie el însuşi anatema numai ca să-i poată

aduce la mântuire pe conaţionalii săi evrei (Romani 9:1-3). Mulţi credincioşi nu sunt gata să îi

evanghelizeze pe prietenii lor necredincioşi. Dacă evanghelizarea nu este o prioritate în viaţa

noastră, este improbabil că ea va deveni parte a vieţii noastre.

O FILOSOFIE BIBLICĂ A EVANGHELIZĂRII

Evanghelizarea este un proces

Cu permisiunea Search Ministries, am adaptat mai multe dintre conceptele următoare după

două seminarii ale lor pe tema evanghelizării ca mod de viaţă. Vreau să-mi exprim îndatorarea

faţă de Larry Moody, Dave Krueger, Bill Kraftson, Ed Diaz, Bob Shelley şi ceilalţi membri ai

echipei Search Ministries.

Majoritatea oamenilor asociază evanghelizarea cu un eveniment (convertirea), dar din

perspectivă scripturală, ea este mai degrabă un proces. De fapt, Biblia foloseşte metafore

preluate din agricultură pentru a descrie procesul dinamic al evanghelizării (de ex., 4:35-39; 1

Corinteni 3:6-9). Recoltele nu apar din întâmplare – strângerea recoltei este rezultatul unei

serii lungi de evenimente care nu pot fi trecute cu vederea sau ignorate.

Pagina 412 din 548

Prima fază din această serie este pregătirea solului. Dacă pământul nu este curăţat şi arat, el nu

va fi gata să primească sămânţa. După ce solul este grăpat şi arat, a doua fază, are loc

însămânţarea. Cultivarea, a treia fază, este partea cea mai îndelungată în procesul agricol; ea

implică irigarea, fertilizarea şi plivirea buruienilor. Abia după ce recolta ajunge la maturitate

este ea pregătită pentru a patra fază, cea mai scurtă, aceea a strângerii.

Dacă înlocuim cuvântul „sol” cu „suflet”, analogia spirituală a acestor patru faze cu procesul

de evanghelizare devine evidentă (vezi Figura 32.1).

Pregătirea

soluluiÎnsămânţarea

Cultivarea

solului

Strângerea

recoltei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Figra 32.1

Înainte ca oamenii să poată primi sămânţa Cuvântului, sufletele lor trebuie să fie pregătite, şi

există mai multe moduri în care acest lucru se poate întâmpla. De multe ori Dumnezeu

foloseşte încercările şi căderile oamenilor pentru a le arăta iluzia autonomiei şi a-i face să

vadă adevărata lor nevoie spirituală. Însămânţarea este expunerea la adevărurile din Cuvântul

lui Dumnezeu şi procesul de cultivare este înţelegerea treptată că aceste adevăruri vorbesc

nevoilor profunde ale inimii lor. Domnul îi foloseşte pe slujitorii Lui în fiecare dintre aceste

faze, atunci când ei se roagă pentru oamenii fără Cristos, cultivă relaţii cu ei în domeniile de

interes comun şi le vorbesc despre viaţa şi experienţa lor la momentele potrivite.

Isus a pregătit solul atunci când a cerut samaritencei să-I dea apă din fântână (Ioan 4:7-10).

Vorbindu-i, Isus a depăşit trei bariere: prima, bariera rasială (evreii nu aveau legături cu

samaritenii); a doua, bariera de gen (rabinii evrei nu se adresau femeilor); şi a treia, bariera

socială (femeia avea o reputaţie proastă printre ai ei). Isus a ştiut tot ce a făcut ea, cu toate

acestea i-a oferit cu dragoste şi cu blândeţe apa vie a vieţii veşnice.

Parabola semănătorului din Matei 13:3-9 şi Marcu 4:1-20 ilustrează faza semănării şi

subliniază nevoia de receptivitate faţă de Cuvântul vieţii. Cuvântul nu prinde rădăcină

permanentă dacă solul nu este pregătit.

Faza de cultivare este ilustrată de faptul că Isus a fost numit „prietenul vameşilor şi

păcătoşilor” (Matei 11:19) şi de dorinţa lui Pavel de a găsi domenii de interes comun pentru a

câştiga evreii şi neamurile la Cristos (1 Corinteni 9:19-23).

Pagina 413 din 548

Faza finală, aceea a strângerii recoltei, este descrisă în metafora pe care Isus a folosit-o cu

referire la samariteni atunci când a spus că holdele sunt albe, gata pentru seceriş (Ioan 4:35-

38). Imaginea aceasta este urmată imediat de o relatare a venirii samaritenilor la credinţa în

Isus (Ioan 4:39-42).

Conceptul cheie care trebuie găsit în acest principiu al procesului este adevărul eliberator că

dacă suntem implicaţi într-una dintre aceste patru faze, facem evanghelizare. Credincioşii care

pregătesc solul, însămânţează sau cultivă terenul însămânţat sunt la fel de mult parte a

procesului de evanghelizare ca aceia care au primit privilegiul de a strânge recolta. În plus,

când suntem sensibili şi răspundem la prilejurile pe care Dumnezeu le pune în calea noastră,

participăm la diferitele faze ale procesului, în funcţie de persoana respectivă şi de scopurile lui

Dumnezeu. În cazul unei persoane poate că ni se dă ocazia să participăm la faza de

însămânţare prin răspândirea adevărurilor cuprinse în Scriptură. Într-un alt caz, poate avem

ocazia să udăm sau să fertilizăm adevărul spiritual care deja a fost semănat. Deşi dorinţa

noastră este să-i vedem pe prietenii noştri venind la Cristos (strângerea recoltei), putem fi

siguri că indiferent dacă suntem implicaţi în pregătirea terenului, în semănare, în udare sau în

secerare, suntem parte a aceluiaşi proces.

Rezultatele Îi aparţin lui Dumnezeu

În orice domeniu al vieţii, trebuie să înţelegem că noi nu contribuim cu nimic la scopurile lui

Dumnezeu. Dumnezeu nu are nici o lipsă şi nici o deficienţă, iar pentru a aduce o contribuţie

ar însemna că avem ceva de oferit ce El nu posedă. Dar Dumnezeu ne invită să participăm la

scopurile Lui, fiind parte la ceea ce Duhul Lui realizează în viaţa oamenilor. Aceasta

înseamnă că în evanghelizare, la fel alte sfere ale vieţii, suntem chemaţi să fim credincioşi

procesului şi să lăsăm rezultatele în seama lui Dumnezeu. Când renunţăm la încercarea de a

controla rezultatul şi căutăm să ascultăm de îndemnurile Duhului, putem să ne odihnim în

faptul că Dumnezeu ne va folosi aşa cum găseşte El potrivit în viaţa oamenilor pe care îi

întâlnim şi pentru care ne rugăm. Imaginea „celor de afară” este folosită în Scriptură pentru a-

i descrie pe oamenii care încă nu au venit la credinţa în Isus (vezi Marcu 4:11; Coloseni 4:5).

Dorinţa noastră în procesul de evanghelizare este ca „cei de afară” să intre în familia lui

Dumnezeu.

Noi suntem incapabili să-i schimbăm pe alţii, deşi facem adesea greşeala de a încerca acest

lucru. Când vrem să-i schimbăm pe oameni, noi vrem de fapt să-i manipulăm ori să-i obligăm.

Dar când înţelegem că întregul proces de evanghelizare începe şi se sfârşeşte cu Dumnezeu,

Pagina 414 din 548

putem să ne mângâiem cu faptul că El este în control şi că am primit privilegiul de a participa

la proces.

„Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici

cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt

tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu

Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:6-9).

Dumnezeu face să crească, nu noi; nu putem să convingem o persoană şi nu putem să o

naştem din nou, aşa cum nu putem face o plantă să crească trăgând-o în sus. Chiar şi aşa,

Domnul a ales să îi folosească pe copiii Lui în procesul de evanghelizare. Suveranitatea divină

şi responsabilitatea omenească se îmbină în mod misterios în evanghelizare, la fel ca în alte

domenii, ca de exemplu în rugăciune. Aşa cum fermierul evlavios creează cu răbdare şi cu

hărnicie condiţiile propice pentru recoltă, pregătind solul, punând sămânţa în pământ şi

cultivând plantele în timp ce aşteaptă ca Dumnezeu să facă recolta să crească, şi noi trebuie să

vedem evanghelizarea ca pe un proces divin-uman.

Dacă neglijăm aceste adevăruri, putem uşor să alunecăm în una din cele două erori opuse.

Prima este să credem că am eşuat, dacă persoana cu care lucrăm nu vine la credinţa în Cristos.

Este posibil chiar să considerăm că este o respingere personală atunci când oamenii resping

sau ignoră mesajul nostru despre Vestea Bună. Înţelegerea faptului că evanghelizarea este un

proces şi că rezultatele Îi aparţin lui Dumnezeu ne va ajuta să evităm această gândire greşită.

A doua eroare este să credem că este meritul nostru atunci când experimentăm bucuria de a

aduce pe cineva la Isus. De obicei este nevoie de mai multe întâlniri şi expuneri la Evanghelie

înainte ca oamenii să fie pregătiţi să răspundă la ea, şi credinciosul care seceră recolta este

doar una dintre mai multe influenţe. Când auzim că cineva vine la Cristos, putem presupune

în mod rezonabil că există o istorie de mijlociri şi expuneri înainte ca persoana respectivă să fi

venit la credinţă. Mai mult, Dumnezeu ne oferă prilejuri de a proclama Evanghelia, dar

proclamarea noastră este neputincioasă fără puterea Duhului Sfânt. Dacă înţelegem că sarcina

noastră este să-i iubim pe cei de afară, să-i slujim, să ne rugăm pentru ei şi să le mărturisim

Vestea Bună când se iveşte ocazia potrivită, putem să ne relaxăm în suveranitatea lui

Dumnezeu şi să lăsăm rezultatul în mâinile Lui.

Cultivarea necesită mai mult timp decât secerarea

Cel mai multe modele de evanghelizare se concentrează asupra secerării din cadrul

activităţilor agricole, şi acest lucru este uşor de înţeles, fiindcă recolta este rezultatul dorit al

întregului proces. Dar problema este că aceasta tinde să promoveze un stil mai confrontaţional

Pagina 415 din 548

decât ar prefera majoritatea oamenilor, facilitând o tehnică gen „loveşte şi fugi”, care duce la

convertiri discutabile şi la absenţa generală a verificării de după convertire (vezi figura 32.2).

Configuraţia instabilă din stânga descrie problema încercării de a secera după o cultivare

minimă. Există excepţii, dar trebuie să ne aşteptăm ca faza cultivării în evanghelizare să ia

mai mult timp decât faza secerării. Altminteri, am putea fi înclinaţi să distrugem roada

încercând să o culegem prea devreme. Triunghiul stabil din dreapta ilustrează importanţa

plantării seminţei Evangheliei într-un teren bine pregătit în aşa fel încât strângerea recoltei să

fie un produs secundar al cultivării cu credincioşie şi răbdare.

Următoarea serie de contraste adaptată după Tim Down, Finding Common Ground e deosebit

de instructivă (Tabelul 32.3).

Secerarea

Cultivarea

Secerarea

Cultivarea

Figura 32.2

SECERĂTORUL SE

CONCENTREAZĂ PE

ÎN TIMP CE SEMĂNĂTORUL

SE CONCENTREAZĂ PE

Rezultatul final Pregătirea căii

Proclamare Convingere

Rezultate imediate Schimbare graduală

Efort individual Impactul echipei

Puncte de dezacord Terenul comun

Răspunsuri Întrebări

Dreptate Dragoste

Curaj Înţelepciune

Tabel 32.3

Evanghelizarea are a face în mare măsură cu biserica răspândită

Principalul obiectiv al bisericii adunate este edificarea. Acesta este scopul darurilor spirituale

şi lucrarea Cuvântului atunci când credincioşii se adună ca să se zidească unii pe alţii în

contextul îndurării, blândeţii, smereniei, bunătăţii, răbdării şi dragostei (Coloseni 3:12-14).

Evanghelizarea are loc în biserici, dar cea mai mare parte a evanghelizării ar trebui să se

Pagina 416 din 548

desfăşoare în contextul bisericii răspândite (aici sunt incluse şi activităţi precum grupurile

mici, în care comunitatea centrată în Cristos intră în contact cu vecinii necreştini prin mărturia

credincioşilor care se iubesc unii pe alţii). Când credincioşii cresc în credinţa lor, ar trebui să

fie natural ca ei să dorească să-L reprezinte pe Cristos în comunităţile lor, la locul de muncă,

între vecini şi prieteni. Însă în unele locuri există supoziţia că necreştinii trebuie aduşi în

biserică pentru ca pastorul să-i îndrume la Cristos. Când acest lucru se întâmplă, biserica

devine „un acvariu cu vitralii”, în care pastorul este cel ce pescuieşte în timp ce laicii au un rol

pasiv. Dimpotrivă, este important ca bisericile şi pastorii să-i echipeze pe laici ca ei să fie

ambasadori eficienţi ai lui Cristos în locurile unde îşi pot exercita influenţa. Zidirea (trupul

adunat) îi edifică pe credincioşi pentru ca ei să fie echipaţi mai bine pentru a evangheliza

(trupul răspândit).

Evanghelizarea este o investiţie eternă

Pildele oii pierdute, a banului pierdut şi a fiului pierdut din Luca 15 sunt de fapt o singură

pildă în trei mişcări. În fiecare caz ceva valoros a fost pierdut şi s-a făcut un efort pentru a fi

găsit; iar când a fost găsit, rezultatul a fost bucuria şi celebrarea. Aplicaţia acestor istorisiri e

că „este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”

(v. 10). Fiecare persoană are o valoare mare înaintea lui Dumnezeu şi când îi ajutăm pe

oameni să vină în casa Tatălui, împărtăşim bucuria Tatălui. În pilda ispravnicului necredincios

care urmează în Luca 16, Isus ne spune că putem să folosim bunurile temporale precum

timpul, talentul, comoara şi adevărul pentru un câştig veşnic. „Şi Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni

cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile

veşnice” (v. 9). Acest lucru a fost anticipat de apostolul Pavel când le-a spus tesalonicenilor:

„Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi,

înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră”

(1 Tesaloniceni 2:19-20). Când ne investim viaţa şi resursele în slujirea spirituală a altora prin

fapte şi prin cuvinte, noi investim în relaţii veşnice. Ca urmare, deschidem un cont în ceruri şi

ne trimitem acolo comorile înainte să ajungem noi. De asemenea, facem ceea ce Îi place

Tatălui şi participăm la scopurile Lui.

Există multe lucruri pe care le vom putea face mai bine în ceruri decât aici pe pământ. Între

acestea: muzica, rugăciunea, părtăşia, închinarea şi studiul revelaţiei generale şi speciale. Dar

uităm faptul că există ceva ce nu vom putea face în ceruri ca şi pe pământ – slujirea acelora

care se găsesc în nevoi disperate. După ce vom părăsi această planetă nu vom mai avea

niciodată privilegiul să răspândim Evanghelia şi să-i slujim pe cei pierduţi.

Pagina 417 din 548

Cine vrea să fie bogat faţă de Dumnezeu îşi va da viaţa pentru lucrurile pe care El le-a

declarat importante. Isus a spus în Luca 16:15: „Ce este înălţat între oameni este o urâciune

înaintea lui Dumnezeu.” Cine caută să facă voia Tatălui ascultă chemarea Fiului Său: „Veniţi

după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.”

Putem să evanghelizăm din motive greşite

În epistola lui către filipeni, Pavel a spus: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Cristos din

pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă” (1:15). Primii evanghelizau din ambiţie

egoistă, în timp ce ceilalţi o făceau din dragoste (1: 16-17). Însă răspunsul înţelept al lui Pavel

a fost: „Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Cristos este propovăduit. Eu mă bucur

de lucrul acesta şi mă voi bucura” (v. 18). Indiferent de intenţiile noastre, dacă Evanghelia

este proclamată, Cuvântul lui Dumnezeu va împlini scopurile Lui, chiar dacă acest lucru se va

face în ciuda motivelor mesagerului (Isaia 55:10-11). Însă, ca ambasadori ai lui Cristos, ar fi

bine să cercetăm motivele pentru care ne împărtăşim credinţa, astfel ca inimile noastre să fie

aliniate la ceea ce Îi place lui Dumnezeu.

Două motive greu de crezut pentru proclamarea Evagheliei sunt vinovăţia şi mândria. Mulţi

credincioşi au fost învăţaţi să se simtă vinovaţi dacă nu îşi mărturisesc credinţa înaintea

necreştinilor. Când acest lucru se întâmplă, povara poate fi atât de apăsătoare încât găsesc o

victimă nevinovată şi recită Evangheia înaintea acesteia, după care fug şi se ascund iarăşi până

când vinovăţia creşte iarăşi în ei. Acest tip de experienţă a „bombardării cu Evanghelia” e

stânjenitoare pentru toţi cei implicaţi.

Alţii au alunecat în eroarea mândriei, mărturisind Evanghelia pentru a-şi atârna mai multe

scalpuri la cingătoarea lor spirituală sau pentru a săpa mai multe linii pe răbojul Bibliei lor.

Cei ce se mândresc cu cantitatea în raport cu calitatea ştiu cum să forţeze decizia, asemenea

comerciantului ambulant care nu îşi ia piciorul din pragul uşii unei persoane până când

aceasta semnează pe linia punctată.

Prin contrast, în 2 Corinteni 5 Pavel menţionează trei motivaţii biblice pentru proclamarea

Veştii Bune. În primul rând, el propovăduieşte Evanghelia fiindcă acest lucru este plăcut

Tatălui. „De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă fie că suntem departe de

casă” (v. 9). Lui Dumnezeu Îi place când Îl vorbim de bine pe Fiul Lui înaintea altora. În al

doilea rând, apostolul vrea să primească răsplata Domnului atunci când va sta în faţa tronului

de judecată, din cauză că a fost credincios prilejurilor pe care El i le-a dat (v. 10). „Ca unii

care cunoaştem, deci, frica de Domnul, pe oameni, căutăm să-i încredinţăm” (v. 11). Este o

răsplată bogată să avem prieteni care îşi vor petrece veşnicia cu noi datorită faptului că am

Pagina 418 din 548

primit privilegiul să participăm la scopurile lui Dumnezeu pentru viaţa lor. În al treilea rând,

Pavel este constrâns de dragostea lui Cristos şi de dragostea lui pentru Cristos ca să fie

ambasadorul Lui în această lume (v. 14-20). Secretul iubirii faţă cei greu de iubit este a fi

stăpânit de iubirea lui Cristos pentru ei.

Evanghelizarea implică o îmbinare de cuvinte şi fapte

În ultimii ani, conceptul evanghelizare ca stil de viaţă, evanghelizare relaţională sau

evanghelizare prin prietenie este propovăduit într-un număr tot mai mare de biserici. Această

abordare relaţională a evanghelizării ca stil de viaţă are avantajul de a pune accentul pe

procesul cultivării şi de a fi mai puţin ameninţătoare pentru majoritatea credincioşilor decât

metodele care sunt mai confrontaţionale. Dar este important să se evite cele două extreme ale

prieteniei fără evanghelizare şi evanghelizării fără prietenie. Fiind dependenţi de Duhul şi

sensibili la prilejurile pe care El ni le dă, putem căuta echilibrul corect între întrupare şi

proclamare (Tabelul 32.4).

Evanghelizarea biblică este un stil de viaţă care trebuie trăit, nu o lecţie care trebuie învăţată;

este mai mult un proces decât un program.

PRIETENIE EVANGHELIZARE

Dragoste Adevăr

Acţiuni Motive

Umblare Cuvinte

Viaţa Buze

Întrupare Proclamare

Intenţie Informaţie

Tabel 32.4

Evanghelizarea şi ucenicizarea trebuie să fie integrate

Aşa cum ucenicizarea trebuie să ducă la evanghelizare, şi evanghelizarea trebuie să ducă la

ucenicizare. Evanghelizarea este începutul lungului drum de cunoaştere a lui Isus, nu sfârşitul

lui. Domnul nostru ne-a poruncit să facem ucenici, nu să luăm decizii (Matei 28:18-20).

Bucuria drumului începe cu convertirea şi creşte cu maturitatea. Ca părinte spiritual, Pavel a

vrut ca convertiţii lui din Tesalonic să crească în plinătatea formării după chipul lui Cristos.

„Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că am avut o purtare sfântă, dreaptă şi fără

prihană faţă de voi, care credeţi. Ştiţi iarăşi că am fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu

Pagina 419 din 548

copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă adeveream, să vă purtaţi într-un chip vrednic de

Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa” (1 Tesaloniceni 2:10-12).

Obstetrica spirituală trebuie să se transforme natural şi pe nesimţite în pediatrie spirituală.

Acest proces de creştere după convertire necesită dragoste, răbdare şi acceptare, fiindcă

creşterea este graduală şi copii sunt de obicei dezordonaţi.


Cât de motivat eşti să fii implicat în evanghelizarea ca stil de viaţă?

Care dintre cele opt principii ale evanghelizării este cel mai relevant pentru tine?

Ce crezi despre principiile conform cărora evanghelizarea este un proces şi rezultatele

Îi aparţin lui Dumnezeu? În ce măsură aceste principii sunt eliberatoare pentru tine?

De ce este tipic pentru mulţi care se angajează în evanghelizare să se concentreze mai

degrabă asupra secerării decât asupra cultivării?

Ai încercat vreodată să evanghelizezi din motive greşite? Cum a afectat acest lucru

atitudinea ta faţă de evanghelizare?

Pagina 420 din 548

Capitolul 33


Depăşirea barierelor din calea evanghelizării


Există bariere de ambele părţi ale evanghelizării. Barierele pentru credincioşi includ metodele

de înaltă presiune, teama, inadecvarea, indiferenţa, timpul limitat şi izolarea faţă de

necredincioşi. Cele trei bariere pentru necredincioşi sunt emoţionale, intelectuale şi

voliţionale. Acestea pot fi depăşite prin cultivarea unor relaţii bazate pe încredere, prin

răspunderea cu amabilitate la obiecţii şi prin rugăciune. Capitolul acesta se încheie cu o

privire asupra contextelor în care poate avea loc evanghelizarea.


Să înţelegem mai bine barierele care îi împiedică pe cei mai mulţi credincioşi să-şi

împărtăşească credinţa.

Să conştientizăm barierele emoţionale, intelectuale şi voliţionale care îi ţin pe oameni

departe de relaţia cu Cristos.

Să fim încurajaţi de faptul că dispunem de contexte naturale în care putem să cultivăm

relaţii plăcute cu necredincioşii.

În practică, nici credincioşii, nici necredincioşii nu se simt confortabil când este vorba de

evanghelizare. James Stuart, profesor de Noul Testament la Universitatea din Edinburgh,

exprimă acest lucru în următorii termeni: „Ameninţarea la adresa creştinismului nu este

ateismul, materialismul sau comunismul. Cea mai mare ameninţare la adresa creştinismului

sunt creştinii care încearcă să se strecoare în cer incognito, fără să-şi fi mărturisit credinţa

cuiva.”

BARIERE PENTRU CREDINCIOŞI

Isus le-a spus ucenicilor Lui: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, deci, pe

Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:37-38). Există mai multe

bariere care îi împiedică pe lucrători să iasă în câmp.

Pagina 421 din 548

Bariera metodei

Am văzut o bandă desenată ce prezintă trei oameni în biroul unei biserici discutând despre

evanghelizare. Unul dintre ei spune: „Când eram copil, mergeam la poarta cuiva, sunam la uşă

şi apoi fugeam ca un diavol. Încă mai fac lucrul acesta, dar acum biserica noastră îl numeşte

«instruire pentru evanghelizare.»” Într-o altă bandă desenată, un evanghelist stă la amvon şi

întreaga congregaţie este în faţa bisericii – toţi în afara unei singure persoane, care se ascunde

înfricoşată într-o bancă şi îşi acoperă capul cu o carte de cântări. Evanghelistul spune:

„Întocmai cum cântăm în cântarea 314, „Aşa cum sunt, la Tine vin”, mai este ŞI

ALTCINEVA care vrea să vină?”. Iar o altă bandă desenată înfăţişează un bărbier care îşi

ascute briciul de o bucată de piele, în timp ce-l întreabă pe clientul din scaun: „Eşti pregătit să

mori?”

Mulţi oameni asociază evanghelizarea cu metodele de mare presiune şi cu tacticile de

înspăimântare. Există un număr de stereotipuri nebiblice care i-au ţinut pe oameni departe de

evanghelizarea autentică.

Vânătorul de scalpuri. Aceasta este persoana care încearcă să mântuiască suflete pentru a le

adăuga la colecţia lui de trofee spirituale.

Abordarea „încălţătorului de pantofi” (forţării). Oricât ar fi de nepotrivit momentul persoana

care practică această abordare foloseşte orice ocazie ca să introducă în discuţie Evanghelia.

Abordarea tertipului. În această abordare, Evanghelia este prezentată sub presupuneri false.

Abordarea 2 x 4. Evanghelistul pune o presiune nejustificată asupra necredinciosului, în timp

ce caută să-l impulsioneze cu o binecuvântare şi să-l vâre cu forţa în Împărăţie.

Există suficientă nebunie în Evanghelie (1 Corinteni 1:18-24) şi fără să-i mai adăugăm propria

noastră nebunie. Pavel i-a îndemnat pe cititorii lui: „Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru

iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu. După cum mă silesc şi eu în toate

lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi” (1

Corinteni 10:32-33).

Scriptura ilustrează diferite metode de evanghelizare, trei dintre ele fiind metoda

proclamaţională, cea confrontaţională şi cea relaţională. Apostolul Pavel a folosit o abordare

proclamaţională în predica lui din ziua Rusaliilor (Fapte 2). Aproape trei mii de suflete au

fost adăugate în ziua aceea la familia lui Dumnezeu (v. 41). Metoda aceasta de proclamare

Pagina 422 din 548

publică necesită un talent şi o ungere specială, şi doar puţini credincioşi pot să o folosească cu

succes.

Filip ilustrează abordarea confrontaţională în singura lui întâlnire cu famenul etiopian (Fapte

8:26-39). Toţi suntem chemaţi să-L reprezentăm pe Cristos, dar puţini au primit un dar special

pentru evanghelizarea personală care să-i ajute să fie eficienţi fără ca mai întâi să fi dezvoltat

o relaţie personală cu necredincioşii.

Abordarea relaţională este descrisă în relaţiile intime ale apostolului Pavel cu tesalonicenii (1

Tesaloniceni 2:1-12). „Astfel, în dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm

nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi”

(v. 8) Spre deosebire de celelalte două abordări, abordarea relaţională este accesibilă oricui

doreşte să cultive o relaţie personală cu necredincioşii. Pentru cei mai mulţi dintre noi,

evanghelizarea este făcută cel mai bine atunci când ea decurge din relaţiile noastre într-un

mod neforţat, conversaţional.

În Becoming a Contageous Christian [Cum să devii un creştin contagios], Mark Mittelberg şi

Bill Hybels sugerează că în Noul Testament sunt ilustrate cel puţin şase stiluri de

evanghelizare, iar oamenii din ziua de azi se simt cel mai confortabil folosind în principal

unul dintre aceste stiluri. Acestea sunt stilul interpersonal, testimonial, intelectual,

invitaţional, confrontational şi slujirea. Mittleberg leagă aceste stiluri de biserică în Building a

Contageous Church [Cum să zideşti o Biserică Contagioasă].

Bariera fricii

Deşi am fost chemaţi să fim sare şi lumină , cei mai mulţi dintre noi diluăm sarea şi acoperim

lumina. Principalul motiv pentru care majoritatea credincioşilor nu îşi împărtăşesc credinţa

este frica de respingere şi frica de eşec. Nimeni nu vrea să fie respins, înstrăinat, etichetat şi

evitat. Mulţi creştini se tem să le vorbească altora despre Cristos fiindcă cred că sunt respinşi

personal dacă ascultătorii lor nu răspund pozitiv la mesaj. Frica aceasta îşi are rădăcina într-o

concepţie incorectă despre Dumnezeu. Ca credincioşi ai lui Cristos, trebuie să recunoaştem că

siguranţa şi identitatea noastră este întemeiată în El, nu în relaţia noastră instabilă cu alţii. De

asemenea, trebuie să înţelegem că atunci când oamenii ne resping mesajul, aceasta nu

înseamnă neapărat că ne resping pe noi. Mai degrabă, ei refuză oferta lui Dumnezeu pentru o

viaţă în Cristos.

În timp ce frica de respingere este adesea rezultatul unei concepţii incorecte despre

Dumnezeu, frica de eşec decurge dintr-o concepţie incorectă despre evanghelizare. Aşa cum

am văzut, modelul tipic de evanghelizare este mai degrabă confrontaţional decât

Pagina 423 din 548

conversaţional. Puţini oameni se simt confortabil cu o abordare ce pune accentul exclusiv pe

încheierea vânzării sau secerarea recoltei. Modelul relaţional oferă o abordare alternativă care

vede evanghelizarea ca pe un proces ce poate dura zile, săptămâni sau ani. Când participăm la

procesul de evanghelizare în oricare dintre punctele lui şi lăsăm rezultatele în mâna lui

Dumnezeu, putem să ne relaxăm în interiorul relaţiei şi să ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu.

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2

Timotei 1:7; vezi Psalmul 56:3-4; Neemia 4:14). Când ne amintim că suntem copiii lui

Dumnezeu şi că El ne-a promis prezenţa şi puterea Lui în timp ce comunicăm Vestea Bună

(Matei 28:20), putem să ne odihnim în El.

Bariera inadecvării

Problema oamenilor care se simt temători sau vinovaţi în ce priveşte evanghelizarea este

complicată de bariera inadecvării. Mulţi care ar vrea să-şi împărtăşească credinţa se simt

nepregătiţi să facă acest lucru. Putem să depăşim bariera aceasta dacă ne amintim două

lucruri. Primul, că adecvarea noastră vine de al Isus, nu de la noi înşine. Fără El, nu suntem

capabili să-i schimbăm pe alţi oameni, cu atât mai puţin să-i aducem la Cristos. „Avem

încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Cristos. Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să

gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care

ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou” (2 Corinteni 3:4-6a). Când ne

angajăm în procesul de evanghelizare, ne angajăm la un lucru ce nu se poate face dacă

Dumnezeu nu îl face prin noi.

În al doilea rând, dacă nu suntem pregătiţi să ne mărturisim credinţa sau să răspundem la

obiecţiile pe care le-ar putea avea oamenii, soluţia este: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui

Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte

drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Cei mai mulţi credincioşi nu ştiu cum să facă o

prezentare simplă a Evangheliei folosindu-se de o Biblie nemarcată, ceea ce însă nu este greu

de învăţat. De asemenea, majoritatea nu ştiu cum să răspundă la întrebările cele mai frecvente

care ar putea apărea când încercăm să răspândim sămânţa Cuvântului. Însă acest lucru nu

trebuie să ne împiedice să ieşim pe ogor, fiindcă răspunsurile bune ne vor fi date când avem

nevoie de ele. Howard Hendricks a spus că dacă nu te pregăteşti să evanghelizezi, te pregăteşti

să ratezi.

Pagina 424 din 548

Bariera indiferenţei

Se spune că atunci când William Jennings Bryan a fost invitat să vorbească în faţa unei

congregaţii mici din vestul Virginiei, el a început astfel: „Mesajul meu are trei puncte astăzi.

Primul, milioane de oameni mor şi ajung în iad. Al doilea, pe voi vă doare în cot. Al treilea,

unii dintre voi sunt deranjaţi mai degrabă de faptul că am spus «vă doare în cot» decât de

faptul că milioane de oameni mor şi ajung în iad.” Slujim un Dumnezeu care L-a trimis pe

Fiul Lui să îi caute şi să îi mântuiască pe cei pierduţi, dar nouă ne este mai uşor să fim mai

preocupaţi de probleme colaterale decât de ceea ce este aproape de inima Tatălui.

Este remarcabil că după doi ani de la convertire, majoritatea oamenilor au puţini prieteni

necreştini, sau chiar deloc. Sondajele de opinie făcute în biserici arată că cu cât cineva este

creştin de mai mult timp, cu atât are mai puţini prieteni necreştini. Adesea singurii oameni

cărora ei încearcă să le mărturisească credinţa lor sunt noii convertiţii, nou-născuţii în Cristos.

Creştinii mai maturi şi mai bine echipaţi nu evanghelizează aşa cum ar putea şi cum ar trebui.

Aş vrea să relatez o anecdotă despre un avion care transporta patru oameni şi avea doar trei

paraşute. În avion era pilotul, un geniu, un pastor şi un băiat cercetaş. Când motorul a luat foc

şi avionul a început să piardă din înălţime, pilotul a ieşit din cabină, a apucat una dintre

paraşute şi a sărit. Geniul s-a ridicat în picioare şi a zis: „Eu sunt omul cel mai deştept din

lume! Lumea are nevoie de ceea ce am eu de oferit.” A luat o paraşută şi a sărit, lăsându-i în

urmă pe pastor şi pe cercetaş. Pastorul i-a spus băiatului: „Ai toată viaţa înainte – ia tu

paraşuta.” Dar cercetaşul i-a răspuns: „Nu fii aşa de sigur de ceea ce spui, pastore – cel mai

deştept om din lume a sărit cu rucsacul meu!” Într-un sens real, lumea a luat foc şi oamenii îşi

pun speranţa în rucsacurile faptelor, meritelor, averilor, poziţiilor sociale şi puterii. Dar

Evanghelia ne spune că singura paraşută adevărată este Isus Cristos.

Trebuie să ne amintim care este miza aici: „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui

Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:12). Miza asociată mesajului pe care îl comunicăm este

foarte mare, căci ea implică nici mai mult, nici mai puţin decât destinul oamenilor.

Bariera timpului

Chiar şi când vrem să ne implicăm, descoperim că suntem mai ocupaţi ca niciodată. Atunci

trebuie să ne amintim că perspectiva este cea care ne influenţează priorităţile şi că priorităţile

ne influenţează practica. Dacă vrem să ne strângem comori în ceruri, trebuie să căutăm mai

întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui (Matei 6:33) şi să ne încredem în El că ne va

împuternici eforturile. Biblia ne aminteşte frecvent că viaţa noastră este scurtă pe acest

pământ şi că trebuie să ne investim timpul în cel mai bun mod posibil. „Luaţi seama, deci, să

Pagina 425 din 548

umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea,

căci zilele sunt rele” (Efeseni 5:15-16; vezi şi Psalmul 90:12; Eclesiastul 8:5; Coloseni 4:5;

Iacov 4:14-17).

Isus nu S-a grăbit niciodată să facă voia Tatălui, şi cu toate acestea a avut timp să

îndeplinească lucrarea pentru care a venit: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea

pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Şi noi am primit suficient timp ca să îndeplinim

scopurile lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Dacă am examina felul în care am investit cele 168 de ore care ni s-au dat în fiecare

săptămână împărţindu-le în blocuri de 15 minute, am identifica probabil o cantitate

semnificativă de timp pierdut, agende aglomerate şi angajamente excesive. Este necesar să ne

revizuim programele în lumina priorităţilor biblice pentru a vedea cât de bine reflectă ele

lucrurile importante, ca de exemplu timpul petrecut cu familia şi cu prietenii noştri creştini şi

necreştini. Dacă nu cultivăm o perspectivă eternă, priorităţile şi practicile noastre vor fi

inevitabil deformate.

Bariera izolării

Nu există nici un impact fără contact, dar unii credincioşi au îmbrăţişat mentalitatea că trebuie

să rămână deasupra relaţiilor cu necredincioşii. De teamă că gândirea şi comportamentul lor ar

putea fi contaminate de asemenea contacte, aceşti oameni confundă învăţătura biblică despre

separare cu practica nebiblică a izolării. A fi deosebit nu este acelaşi lucru cu a te disocia, şi

Scriptura nu ne învaţă să ne izolăm de necredincioşi. Dar ne spune să ne disociem de creştinii

care fac de ruşine mărturia lui Cristos prin comportamentul lor imoral. „V-am scris în epistola

mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu

cei lacomi de bani sau cu cei hrăpăreţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui

să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi

zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimător sau

beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Corinteni 5:9-11).

Într-adevăr, nu trebuie să participăm împreună cu alţii la fapte rele sau imorale (2 Corinteni

6:14-18), dar este posibil să avem domenii extinse de interese comune fără să facem

compromisuri în relaţiile cu necredincioşii (1 Corinteni 9:19-23). Nu trebuie să fim prieteni cu

sistemele acestei lumi (Iacov 4:4; 1 Ioan 2:15-17), dar este necesar să urmăm exemplul lui

Isus în a fi prieteni cu oamenii din această lume (Matei 11:19). La fel ca Domnul, este nevoie

să-i iubim pe păcătoşi dar să urâm păcatul; însă de prea multe ori oamenii iubesc păcatul şi îi

Pagina 426 din 548

urăsc pe păcătoşi. Misiunea noastră nu este să-i facem pe oameni să-şi îndrepte acţiunile, ci

să-i conducem la Acela care poate să-i schimbe dinspre interior spre exterior.

O altă cauză a izolării este „grămada sfântă”, sau sindromul şezi, bălteşte şi mori. Marea

Galileeii palpită de viaţă fiindcă apa curge în şi din ea. Prin contrast, Marea Moartă are un

nume foarte potrivit, fiindcă apa care curge în ea nu mai iese de acolo. Zidirea şi koinonia sunt

importante pentru sănătatea spirituală şi hrănirea credincioşilor, dar influxul de învăţătură şi

părtăşie (Fapte 2:42) trebuie să fie echilibrat de refluxul evanghelizării în comunitate (Fapte

2:47). A-L cunoaşte pe Cristos (zidirea) trebuie să se cupleze întotdeauna cu a-L face

cunoscut (evanghelizarea).

BARIERE PENTRU NECREDINCIOŞI

Bariera emoţională

Mulţi necredincioşi au o atitudine negativă faţă de religia organizată sau faţă de creştini din

cauza unor experienţe dureroase pe care le-au avut. Cei ce au crescut în familii opresive sau

legaliste sau a căror unică asociere cu creştinismul este ipocrizia şi exploatarea dezvoltă în

mod natural o barieră emoţională în faţa Evangheliei. Singura modalitate eficientă de a depăşi

această barieră este să construim punţi relaţionale, iubindu-i şi slujindu-i pe necredincioşi în

domenii de interes comun. Zidurile sunt mai uşor de construit decât punţile, dar oamenii nu

vor crede niciodată că vrem să fim cu ei în cer dacă nu vrem să fim cu ei în sufrageria noastră.

Putem să depăşim treptat neîncrederea şi stereotipurile negative dacă ne dovedim a fi nişte

prieteni siguri, non-manipulatori, iubitori şi de încredere. S-a spus că pe oameni nu-i

interesează cât de multe ştii până când nu află mai întâi cât de mult îţi pasă. Când ne rugăm

pentru prietenii noştri necreştini şi cultivăm relaţii bazate pe activităţi comune, ei încep să

vadă în noi o calitate a vieţii şi o speranţă ce necesită o explicaţie.

Nu putem să introducem în mod inteligent o tensiune ideologică (mesajul lui Isus Cristos către

necredincioşi) când există o tensiune relaţională. Numai prin dragostea şi grija noastră putem

să ne câştigăm dreptul de a fi ascultaţi. Prietenia exprimată prin activităţi comune cu

necredincioşii este o punte care ne ajută mergem în lume şi să-i aducem în lumea noastră.

Cultivarea prieteniilor necesită timp şi efort, dar acesta este de departe vehiculul cel mai

eficient pentru comunicarea mesajului vieţii în Isus.

Mulţi credincioşi se tem că dacă petrec timp cu necreştinii, acest lucru îi va determina la

compromisuri în privinţa credinţei lor. Dar Pavel a scris: „M-am făcut tuturor totul, ca,

oricum, să mântuiesc pe unii din ei” (1 Corinteni 9:22; vezi v. 19-27). Indiferent cum erau

Pagina 427 din 548

oamenii sau unde erau ei pe calea lor spirituală, Pavel a încercat să se identifice cu ei cât mai

mult posibil. Principalul procedeu folosit de el pentru a-i ajuta să vină la Cristos a fost

stabilirea unui teren comun fără a face compromisuri. El a aplicat consecvent principiul

comunicării fără contaminare.

Dacă vorbim mereu în termeni generali despre aducerea oamenilor la Cristos, este posibil să

pierdem din vedere evanghelizarea lumii în care trăim. Sarcina noastră este să fim rodnici,

concentrându-ne atenţia asupra oamenilor pe care Dumnezeu i-a pus în sfera noastră de

influenţă. Pilda oii pierdute din Luca 15:3-7 ilustrează nevoia de atenţie individuală şi de efort

concentrat pentru a căuta ceea ce este pierdut (cf. Luca 19:10). Este uşor să ne petrecem

timpul ţinând în confort cele nouăzeci şi nouă de oi şi să uităm de oaia pierdută. Dar păstorul

din pildă le-a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă de oi să pască singure în câmp şi a căutat neabătut

oaia lipsă până când a găsit-o. El şi-a concentrat atenţia asupra oii pierdute fiindcă fiecare

individ are multă valoare. De aceea, cerul se bucură atunci când un păcătos se pocăieşte (Luca

15:7, 10, 32).

Bariera intelectuală

Socrate a remarcat că viaţa neexaminată nu merită să fie trăită; la fel de adevărat este şi că

credinţa neexaminată nu merită să fie crezută. John Stott a afirmat cu multă înţelepciune că

deşi nu putem să acceptăm aroganţa intelectuală, trebuie să susţinem integritatea intelectuală.

În spatele întrebărilor pe care le pun oamenii sunt diferite intenţii, dar dacă cineva caută sincer

un răspuns, suntem responsabili să-l dăm. Dacă un profesor spune studenţilor lui toate

întrebările pe care le va pune la viitorul examen, studenţii nu vor mai avea nici o scuză dacă

nu vor şti răspunsurile. O parte a pregătirii noastre pentru evanghelizarea eficientă constă în a

avea răspunsuri la întrebările cu care ştim că este probabil să ne confruntăm. Dacă se iveşte o

întrebare al cărei răspuns nu-l ştim, trebuie să recunoaştem deschis acest lucru. Aceasta ne va

da ocazia să găsim răspunsul şi să îl comunicăm apoi prietenului nostru care a pus întrebarea.

Dar dacă suntem puşi mereu în încurcătură de aceeaşi întrebare şi nu ne facem tema de casă,

noi suntem cei responsabili pentru această situaţie.

Mulţi credincioşi cred că nu vor putea învăţa niciodată cum să-şi prezinte credinţa într-un mod

inteligent, fiindcă există mii de obiecţii la care ar trebui să poată răspunde. Dar în practică

această majoritate vastă de obiecţii faţă de creştinism sunt variaţii şi combinaţii a doar

douăsprezece întrebări de bază. În cartea I’m Glad You Asked [Mă bucur că ai întrebat], Larry

Moody şi cu mine schiţăm răspunsurile la următoarele obiecţii comune:

Pagina 428 din 548

1. Există Dumnezeu cu adevărat?

2. De ce să cred în miracole?

3. Nu cumva creştinismul este o simplă cârjă psihologică?

4. Poate fi Biblia crezută?

5. Dacă Dumnezeu este bun, de ce există rău şi suferinţă?

6. De ce este Cristos singura cale către Dumnezeu?

7. Îi va judeca Dumnezeu pe cei ce nu au auzit niciodată despre Cristos?

8. Dacă creştinismul este adevărat, de ce există atâţia ipocriţi?

9. Nu este suficient să trăieşti o viaţă morală pentru a ajunge în ceruri?

10. Nu cumva credinţa în Cristos este o cale prea uşoară?

11. Ce înseamnă a crede?

12. Pot oamenii să fie siguri de mântuirea lor?

Când învăţăm cum să rezolvăm aceste probleme, fiecare dintre obiecţiile de mai sus devine o

ocazie pentru clarificarea mesajului despre Cristos. Dacă oamenii pun întrebări secundare

specifice pentru care nu ai răspunsuri bune, acesta nu este un motiv să te simţi ameninţat. Pur

şi simplu spune că ţi s-a pus o întrebare bună şi că îi vei da un răspuns când vei fi găsit

răspunsul la ea. Astfel, vei dobândi îndemânare şi cunoaştere implicându-te în proces. Iată

câteva dintre multele resurse unde poţi găsi răspunsuri bune:

Kenneth Boa şi Larry Moody, I’m Glad You Asked

Kenneth Boa şi Robert M. Bowman jr., An Unchanging Faith in a Changing World, Faith

Has Its Reasons şi Twenty Compelling Evidences That God Exists

Paul Copan, True for You, but Not for Me şi That’s Just Your Interpretation

William Lane Craig, Reasonable Faith şi No Easy Answers

David DeWitt, Answering the Tough Ones

Norman Geisler, Christian Apologetics

Norman Geisler şi Ron Brooks, When Skeptics Ask

R. Douglas Geivett şi Gary R. Habermas, ed., In Defense of Miracles

Gary R. Habermas, Ancient Evidence for the Life of Jesus şi The Resurrection of Jesus

Peter Kreeft, Making Sense out of the Suffering şi Fundamentals of the Faith

C. S. Lewis, The Problem of Pain şi Miracles

Josh McDowell, Evidence that Demands a Verdict

Pagina 429 din 548

Alister McGrath, Intellectuals Don’t Need God and Other Modern Myths şi A Passion for

Truth

J. P. Moreland, Scaling the Secular City

Timothy R. Phillips şi Dennis L. Okholm, eds., Christian Apologetics in the Postmodern

World

Ravi Zacharias, Can Man Live without God?

Gregory Boyd, Letters from a Skeptic

Paul Chamberlain, Can We Be Good Without God?

Peter Kreeft, Christianity for Modern Pagans, Yes or No: Straight Answers to Tough

Questions about Christianity, Between Heaven and Hell şi Socrates Meets Jesus

C. S. Lewis, Mere Christianity

Josh McDowell, More Than a Carpenter

John R. W. Stott, Basic Christianity

Lee Strobel, The Case for Christ şi The Case for Faith

Inima nu se poate bucura în ceea ce mintea respinge. Fiindcă multe dintre barierele

intelectuale rezultă dintr-o informaţie deformată, căutăm să-i ajutăm pe prietenii noştri să dea

un răspuns bine informat la cerinţele lui Cristos. Dar este la fel de important pentru noi să

facem acest lucru cu blândeţe şi cu dragoste, căci „robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să

fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu

blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa

adevărului” (2 Timotei 2:24-25).

Petru ne învaţă şi el clar cum să facem faţă barierei intelectuale: „Sfinţiţi în inimile voastre pe

Cristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care

este în voi; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Petru 3:15). Versetul acesta porneşte de la

presupoziţia că viaţa noastră frumoasă îi va determina pe oameni să ne ceară să le explicăm de

ce suntem diferiţi. Pentru aceasta este nevoie de pregătire spirituală („Sfinţiţi în inimile

voastre pe Cristos ca Domn”) şi de pregătire intelectuală („Fiţi totdeauna gata să răspundeţi

oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi”) şi de pregătire relaţională („blândeţe şi

teamă”). Avem nevoie atât de cunoaştere (ce să spunem), cât şi de deprindere (cum să

spunem).

Petru ne îndeamnă să ne apărăm credinţa fără să intrăm în defensivă. De asemenea, în Iuda ni

se spune să acceptăm ofensa fără să devenim ofensivi: „Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot

Pagina 430 din 548

dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă

îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (v. 3).

Când se iveşte prilejul, este important să putem face o prezentare simplă şi clară a mesajului

mântuirii din Scriptură. Există mai multe unelte utile care te pot ajuta în acest sens, iar una

dintre cele mai eficiente dintre ele este „Căutarea”, o broşură publicată de Search Ministries.

Broşura aceasta discută despre poziţia lui Dumnezeu, condiţia noastră, oferta lui Dumnezeu şi

decizia noastră. Alte unelte utile sunt disponibile de la Evangelism Explosion şi de la Billy

Graham Evangelistic Association.

Învăţăm să ascultăm cu dragoste (Proverbe 18:2, 13; Iacov 1:19) punând întrebări ajutătoare şi

luând aminte în mod activ la exprimarea nevoilor şi preocupărilor resimţite de către prietenii

noştri necreştini, precum şi ţinând seama de barierele emoţionale şi intelectuale. Dăruindu-le

acestora atenţia noastră altruistă şi concentrată şi arătându-ne sincer interesaţi de ei, creăm o

atmosferă de dragoste şi de acceptare în care poate fi plantată sămânţa Evangheliei.

Bariera voliţională

Am văzut că bariera emoţională este ridicată din cauza experienţelor şi asocierilor negative cu

religia în general şi cu creştinismul în special, şi că cheia pentru depăşirea barierei

sentimentelor o reprezintă puntea relaţiilor. În al doilea rând, bariera intelectuală apare din

cauza ideilor greşite şi prejudecăţilor conceptuale împotriva concepţiei biblice despre lume, şi

că această barieră a gândirii poate fi depăşită prin transformarea obiecţiilor în oportunităţi de

mărturisire a adevărului despre Isus. În al treilea rând, bariera voliţională este consecinţa

naturii păcătoase care este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, iar această barieră a voinţei poate fi

depăşită numai prin rugăciune şi prin lucrarea de convingere a Duhului Sfânt (Ioan 16:8-11).

Evanghelizarea nu va fi eficientă datorită metodelor sau deprinderilor, ci datorită fundaţiei

solide a rugăciunii. Întregul proces de cultivare a unei relaţii de calitate cu necreştinii pentru

Cristos trebuie să înceapă cu rugăciunea, să fie susţinută de rugăciune şi să se încheie cu

rugăciunea, atunci când Dumnezeu asigură roada. Adevărata bătălie se dă pe terenul

rugăciunii. De aceea, când rugăciunea în evanghelizare este redusă la un simplu gând care

vine prea târziu în minte, proverbiala căruţă este pusă înaintea calului.

Apostolul Pavel a recunoscut relaţia critică dintre rugăciune şi răspândirea Evangheliei, şi le-a

vorbit despre ea cu toată claritatea efesenilor şi colosenilor:

Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu

toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid

Pagina 431 din 548

gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în

lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.

Efeseni 6:18-20

Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca

Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Cristos, pentru care

iată, mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea.

Coloseni 4:2-4

Combinând aceste două pasaje, putem să găsim răspunsul la trei întrebări despre rugăciune în

relaţie cu evanghelizarea eficientă: cum să ne rugăm, ce să ne rugăm şi pentru cine să ne

rugăm.

Cum să ne rugăm

În primul rând, trebuie să veghem în rugăciune (Coloseni 4:2). Este necesar să perseverăm şi

să nu ne pierdem nădejdea în timp ce ne rugăm pentru alţii. În al doilea rând, trebuie să ne

rugăm tot timpul în Duhul (Efeseni 6:18). Să ne asigurăm că în inima noastră nu există

piedica unui păcat nemărturisit sau a unui motiv necurat. În al treilea rând, Pavel ne îndeamnă

în ambele pasaje să veghem în rugăciune. Acolo unde rugăciunea biruieşte, puterea cedează.

În al patrulea rând, trebuie să ne rugăm „cu mulţumiri” (Coloseni 4:2). Aceasta este o

atitudine de aşteptare ce crede că Dumnezeu lucrează în viaţa noastră şi în viaţa acelora pentru

care ne rugăm.

Ce să ne rugăm

Mai întâi, trebuie să ne rugăm pentru o uşă deschisă în lume, adică pentru prilejuri de a

răspândi Evanghelia. În al doilea rând, trebuie să ne rugăm pentru o gură deschisă (Efeseni

6:19), ca să ne putem folosi de prilejurile pe care ni le dă Duhul Sfânt. În al treilea rând,

trebuie să ne rugăm pentru claritate în prezentarea noastră (Coloseni 4:4). În al patrulea rând,

trebuie să ne rugăm pentru îndrăzneală în proclamarea tainei Evangheliei (Efeseni 6:19-20).

Îndrăzneala aceasta nu este sinonimă cu tupeul sau cu obrăznicia; mai degrabă, înseamnă a

vorbi liber, deschis şi fără sfială atunci când se iveşte ocazia.

Pagina 432 din 548

Pentru cine să ne rugăm

În Coloseni 4:3, Pavel spune: „Rugaţi-vă tot odată şi pentru noi.” Credincioşii angajaţi în linia

întâi a evanghelizării relaţionale au nevoie să ne rugăm pentru ei. De asemenea, trebuie să ne

rugăm în mod specific pentru necreştinii pe care Dumnezeu îi aduce în vieţile noastre.

Rugăciunea este preludiul evanghelizării eficiente. Procesul cultivării relaţiilor este iniţiat pe

genunchi, iar D. L. Moody ne aminteşte că este necesar să vorbim cu Dumnezeu despre

oameni înainte ca să vorbim cu oamenii despre Dumnezeu.

Unii creştini au dezvoltat o mentalitate de tipul noi-contra-lor, crezând că necredincioşii ne

sunt duşmani. Însă necredincioşii nu sunt duşmanii noştri; ei sunt victimele Duşmanului.

Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a

căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind

lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.

2 Corinteni 4:3-4

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre.

Efeseni 2:1

Să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să

ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de

care au fost prinşi ca să-i facă voia.

2 Timotei 2:25-26

Potrivit acestor texte, oamenii fără Cristos sunt orbiţi şi morţi din punct de vedere spiritual şi

înrobiţi de către Satan. Trebuie să evităm reacţia greşită de a-i trata cu dispreţ, de a-i evita ca

pe ceva necurat şi de a-i judeca. Tendinţa noastră firească este să judecăm lumea şi să vorbim

cu noi înşine, când de fapt ar trebui să ne judecăm pe noi înşine şi să vorbim cu lumea.

Este important să înţelegem că necredincioşilor le este greu să înţeleagă Evanghelia şi să

răspundă la ea. Roada creşte din rădăcină, de aceea nu ar trebui să ne aşteptăm la un

comportament regenerat de la oameni neregeneraţi. În sfârşit, trebuie să ne aducem aminte

care e starea lor spirituală şi că şi noi am fost odată în aceeaşi stare.

Pagina 433 din 548

CONTEXTUL EVANGHELIZĂRII

Media vizuală şi verbală este eficientă, dar nimic nu poate să se compare cu puterea relaţiei

personale. Cristos, expresia vizibilă a Dumnezeului invizibil, a venit ca să dezvăluie inima,

esenţa şi fiinţa Dumnezeului etern în modul cel mai clar – prin revelaţie personală. Şi El a

chemat biserica să oglindească lumii în mod personal viaţa Lui. Noi suntem o scrisoare a lui

Cristos, „cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2 Corinteni 3:2-3). Trebuie să comunicăm lumii

un mesaj pe care ea are o nevoie disperată să-l audă, şi comunicarea noastră trebuie făcută nu

numai cu buzele, ci şi cu viaţa. Cuvintele pe care le spunem trebuie să fie întărite de calitatea

caracterului nostru, de autenticitatea dragostei şi slujirii noastre faţă de oameni, precum şi de

dragostea corporativă din interiorul comunităţii creştine.

Prietenii care nu Îl cunosc pe Isus trebuie să ştie că sunt importanţi pentru noi pentru ceea ce

sunt ei înşişi, nu fiindcă sunt persoane pe care vrem să le convingem. Acest lucru se va

reflecta în cuvintele, atitudinile şi acţiunile noastre. Când există o discrepanţă între ceea ce

spunem şi ceea ce facem, ceea ce suntem vorbeşte atât de tare, încât ceilalţi nu mai pot să

audă ceea ce spunem. Oamenii caută realitatea, nu nişte roluri pe care noi le interpretăm.

Coloseni 4:5-6 aşază în echilibru cuvintele şi faptele (Tabelul 33.1).

ACŢIONEAZĂ ÎNŢELEPT VORBEŞTE CU HAR

Coloseni 4:5 Coloseni 4:6

Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei

de afară; răscumpăraţi vremea.

Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har,

dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să

răspundeţi fiecăruia.

Relaţie Evanghelizare

Tabel 33.1

Asemenea celor două aripi ale unui avion, vorbirea şi fapta trebuie să fie echilibrate şi

simetrice. Este necesar să evităm cele două extreme care sunt vorba fără faptă şi fapta fără

vorbă. Prima este evanghelizare fără prietenie, iar a doua este prietenie fără evanghelizare.

Atât Coloseni 4:5 cât şi Efeseni 5:15-16 ne învaţă să umblăm cu înţelepciune, răscumpărând

kairon (prilejurile) pe care Domnul ni le scoate în cale. Suntem chemaţi la o viaţă de veghere

permanentă pentru a identifica imediat ocaziile de mărturisire a nădejdii care se găseşte în noi.

Pagina 434 din 548

Avem nevoie de ochi ca să vedem momentele potrivite şi de voinţă antrenată ca să acţionăm.

Adică timpul interior trebuie să controleze timpul exterior, nu invers.

Cei mai mulţi dintre noi avem mult mai multe ocazii de evanghelizare decât ne dăm noi

seama. Dumnezeu, în suveranitatea Lui, ne-a dat reţele relaţionale în patru domenii:

1. Familia – reţeaua noastră biologică

2. Prietenii – reţeaua noastră socială

3. Colegii – reţeaua noastră profesională

4. Vecinii – reţeaua noastră geografică

În fiecare dintre aceste sfere, experimentăm grade diferite de apropiere, începând cu

contactele întâmplătoare şi ajungând până la prieteniile intime. Este un exerciţiu util să te

gândeşti la oameni aparţinând fiecăreia dintre aceste patru reţele ale tale şi să te rogi ca

Dumnezeu să-ţi arate care dintre relaţii vrea să le cultivi pentru scopurile Sale. După ce

identifici oamenii pe care Dumnezeu vrea ca tu să-i iubeşti şi să-i slujeşti în felul acesta,

găseşte domeniile de interes comun cu fiecare dintre aceste persoane (de exemplu, sportul,

copiii, ieşirile în natură, recreaţia, arta, cluburile, arta culinară, călătoriile). Apoi începe să

planifici activităţi cu necredincioşii pentru care te rogi.

Nu uita că oamenii nu sunt proiecte. Este bine să doreşti mântuirea lor şi să te rogi pentru ea,

dar rezultatul acesta nu trebuie să devină niciodată un scop personal pentru tine. Dacă

mântuirea lor degenerează într-un scop, vei încerca să manipulezi relaţia ca să determini

realizarea lui, dar acest lucru va avea consecinţe negative. Rolul tău este să-i iubeşti şi să-i

slujeşti necondiţionat şi să laşi rezultatele în seama lui Dumnezeu.

Când ai prilejul să treci pe nesimţite de la o discuţie lejeră la problemele spirituale, caută să

eviţi clişeele şi jargonul teologic şi fii suficient de sensibil pentru a nu forţa nota şi a nu

transforma discuţia într-o controversă. Tratează-i pe necredincioşi „cu blândeţe şi cu teamă”

(1 Petru 3:15) şi foloseşte răspunsuri care mai degrabă stimulează decât înăbuşă discuţia

deschisă.

Când, ceva mai înainte, am discutat despre spectrul spiritualităţii, am văzut că există o

varietate de metode care sunt potrivite oamenilor ce se situează în orice punct din partea

stângă a spectrului (de la -10 la -1). Între acestea sunt discuţiile de la persoană la persoană,

forumurile deschise (întâlnirile pentru discuţii în familii), evanghelizarea în grupuri mici,

studiile biblice exploratorii cu persoane individuale sau în grup şi evenimentele speciale de

Pagina 435 din 548

evanghelizare. Dintre multele resurse care te pot echipa şi încuraja să fii mai eficient în zona

de influenţă pe care ţi-a încredinţat-o Dumnezeu, următoarele sunt deosebit de folositoare.

Search Ministries, Beginnings, Foundations, Questions, Connexions, manualele din seria The

Search Open Forum şi seminarul Heart for the Harvest

Joseph Aldrich, Life-Style Evangelism şi Gentle Persuation

George Barna, Evangelism That Works

Michael Cocoris, Evangelism: A Biblical Approach

Lyman Coleman, Peter Menconi şi Richard Peace, Support Group Series

Robert E. Coleman, The Master’s Way of Personal Evangelism

Tim Downs, Finding Common Ground

Leighton Ford, The Power of Story

Michael Green, Evangelism Now and Then

Joel D. Heck, The Art of Sharing Your Faith

Howard G. Hendricks, Say It with Love

Roberta Hestenes, Using the Bible in Groups

Bill Hybels şi Mark Mittelberg, Becoming a Contagious Christian

Bob Jacks şi Betty Jacks împreună cu Ron Wormser Sr, Your Home a Lighthouse

James Kennedy, Evangelism Explosion

Paul Little, How to Give Away Your Faith

Mark McCloskey, Tell It Often – Tell It Well

Arthur G. McPhee, Friendship Evangelism

J. I. Packer, Evangelism and the Sovereignty of God

Archie Parish şi John Parish, Best Friends

Richard Peace, Small Group Evangelism

Jim Peterson, Living Proof şi Evangelism as a Lifestyle

Rebecca Manley Pippert, Out of the Salt Shaker and into the World

Matthew Prince, Winning through Caring

Ron Rand, Won by One

Lee Strobel, Inside the Mind of Unchurched Harry and Mary

Dawson Trotman, Born to Reproduce

Jerry Wiles, How to Win Others to Christ

Domnul nostru ne învaţă că nevoia evanghelizării este urgentă şi răsplăţile sunt veşnice.

Pagina 436 din 548

Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi

priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte o plată şi

strânge roadă pentru viaţa veşnică; pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în

acelaşi timp.

Ioan 4:35-36

Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, deci, pe

Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.”

Matei 9:37-38

Isus Şi-a susţinut lucrarea pe acest pământ cu evanghelizarea. El a început prin a-i chema pe

ucenicii Lui să fie pescari de oameni (Matei 4:19) şi a terminat prin a-i trimite să fie martorii

Săi în această lume (Fapte 1:8).

Când dezvoltăm o perspectivă eternă, când ne implicăm în proces, când ne bazăm pe puterea

lui Dumnezeu şi ne încredem în El în ce priveşte rezultatul, vom avea bucuria de a fi părtaşi la

scopurile veşnice ale Dumnezeului viu.


Care dintre barierele ce stau în calea credincioşilor au fost cele mai debilitante în viaţa

ta? Ce ai putea să faci pentru a le depăşi?

Ce experienţe ai avut cu evanghelizarea proclamaţională, confrontaţională şi

relaţională?

Cât de confortabil te simţi construind relaţii nemanipulatoare cu necredicioşii?

Cum evaluezi capacitatea ta de a răspunde la cele doisprezece obiecţii de bază? Dacă

nu te descurci bine cu unele dintre ele, consultă câteva dintre resursele care au fost

menţionate în acest capitol.

Cât de specific şi de consecvent eşti în rugăciunile tale de mijlocire pentru

necredincioşii din sferele tale de influenţă?

Pagina 437 din 548

FAŢETA 12


Încurajarea, răspunderea în faţa altora şi închinarea

Venim la credinţă ca indivizi, dar creştem în comunitate. Secţiunea aceasta discută despre

nevoia de comunitate, despre provocările şi creatorii comunităţii, despre natura şi scopul

bisericii, despre grija pentru suflet, conducerea slujitoare, răspunderea în faţa altora şi înnoire.

Pagina 438 din 548

Capitolul 34


Nevoia de comunitate


Spiritualitatea comunitară se concentrează asupra dinamicii vieţii împreună a credincioşilor în

Duhul ca sursă esenţială pentru sănătatea şi maturitatea spirituală. Formarea spirituală implică

dimensiunea personală şi dimensiunea comunitară, iar Scripturile oferă fundamente solide

pentru comunitate. Slujirea trebuie să decurgă atât din solitudine cât şi din comunitate, dar

comunitatea creştină se confruntă cu mai multe provocări în cultura noastră.


Să apreciem mai mult dimensiunea comunitară a formării spirituale.

Să înţelegem mai bine relaţia reciprocă între solitudine, comunitate şi slujire în umblarea

spirituală.

Să conştientizăm ameninţările culturii noastre la adresa comunităţii creştine şi modalităţile

de construire a dimensiunii comunitare a vieţii spirituale.

Fiindcă Dumnezeu ne-a creat după chipul Lui, noi suntem fiinţe relaţionale care se dezvoltă

cel mai bine în comunitate. Spiritualitatea comunitară se concentrează asupra dinamicii vieţii

împreună a credincioşilor în Duhul ca sursă esenţială a sănătăţii şi maturităţii spirituale, dar în

acelaşi timp ea recunoaşte fragilitatea acestui proces şi multele feluri în care el poate să fie

subminat.

Comunitatea este într-o continuă deteriorare în lumea occidentală, şi ea se confruntă cu

provocări pe mai multe fronturi. Suntem martorii căutării tot mai asidue a autonomiei şi

autodeterminării. Cultura noastră este marcată de goana după independenţă, auto-conservare,

control, privatizare a vieţii, evitare a responsabilităţii faţă de alţii, după relaţii superficiale şi

alienare. Se pare că oamenii sunt mai ocupaţi şi mai singuri ca oricând (starea aceasta este

ilustrată în The Saturated Self [Sinele saturat] de Kenneth J. Gergen şi Bowling Alone

[Bowling de unul singur] de Robert Putnam. Tehnologia, mobilitatea, mass-media, industria

divertismentului, distracţiile, călătoriile, abundenţa informţiilor, dar şi caracterul provizoriu al

Pagina 439 din 548

situaţiilor de viaţă contribuie la instabilitatea socială tot mai mare şi la tensiunile

interpersonale. Invenţiile care ne ajută să economisim timp fac ca viaţa noastră să fie

hiperactivă şi plină de stres, iar dependenţa noastră de urgenţă şi de performanţă ne fac să fim

mai degrabă împinşi din exterior decât chemaţi din interior. Accentul exagerat pus de cultura

noastră pe individualism este agravat de neîncrederea tot mai puternică în instituţii, tradiţii şi

autoritate.

Nu putem să ne întoarcem în trecut, dar putem să învăţăm cum să preţuim relaţiile ca pe nişte

scopuri fără să le privim ca pe nişte mijloace, dar şi să regăsim viziunea biblică transcendentă

a angajamentului şi comunităţii, ceea ce ne va face mai umani şi mai puţin controlaţi de

cultura în mijlocul căreia trăim.

PERSONAL ŞI COMUNITAR

Venim la credinţă ca indivizi dar creştem în comunitate. Viaţa în Isus nu trebuie să fie solitară

şi individualistă, ci împărtăşită şi colectivă. Într-adevăr, când vom sta înaintea lui Cristos,

vom fi judecaţi individual potrivit cu faptele noastre (2 Corinteni 5:10; Romani 14:12), dar

hrănirea în cadrul comunităţii de credinţă are drept scop să ne pregătească pentru viaţa veşnică

împreună cu Domnul şi unii cu alţii.

Creştinii evanghelici insistă pe latura individuală din spectru, în timp ce creştinii liberali

evidenţiază latura comunitară a spectrului. În drepata teologică, accentul este pus pe

îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu şi pe speranţa vieţii veşnice. În stânga teologică, accentul

este pus pe dreptatea socială şi pe relevanţ în cadrul mediului social curent. Pericolul pentru

dreapta este că Evanghelia ar putea deveni privatizată şi irelevantă din punct de vedere social;

pericolul pe partea stângă este că Evanghelia ar putea fi redusă la o etică socială, la

inclusivism şi pluralism.

Învăţătura Scripturii oferă o cale mai bună ce echilibrează aspectul personal şi cel colectiv. Ea

face acest lucru afirmând vestea bună a trăirii în Împărăţie încă din prezent. Iertarea păcatelor

şi speranţa cerului ne fac liberi să umblăm cu Isus astăzi şi să ne extragem viaţa din El în

contextul faptelor şi contactelor de zi cu zi. Această relaţie prezentă cu Isus ne face alerţi faţă

de ocaziile, cerinţele şi provocările pe care le întâlnim în calea noastră. Viaţa noastră

spirituală este atât personală cât şi socială; este atât dependentă de Dumnezeu (transcendentă)

cât şi activă în această lume (imanentă). Ea îmbină sfinţenia personală cu sfinţenia socială şi

leagă devoţiunea faţă de Isus cu slujirea în folosul altora.

Pagina 440 din 548

FUNDAMENTELE BIBLICE PENTRU COMUNITATE

În istoria cosmică mai largă, mântuirea nu este un scop, ci mijlocul necesar pentru depăşirea

înstrăinării relaţionale de Dumnezeu, de noi înşine şi de natură, înstrăinare ce a fost cauzată de

intrarea tragică a păcatului în lume. Dumnezeu este o fiinţă relaţională, al cărui dar scump

plătit pentru mântuirea noastră a făcut posibil ca înstrăinarea noastră păcătoasă să fie anulată,

astfel încât să ne putem bucura de o relaţie cu El ca fii iubiţi şi nu ca străini osândiţi. Ceva mai

înainte în această carte am observat că misterul pe care Îl numim Dumnezeu este o comunitate

a fiinţei: Cel ce iubeşte, Cel iubit şi Dragostea care curge între Ei. Această viziune trinitariană

despre Unu şi Mai Mulţi, despre Unitatea în diversitate, despre Trei în Unul, se găseşte numai

în Biblie. În desfăşurarea progresivă a revelaţiei, Vechiul Testament pune temelia pentru

expresia deplină a Dumnezeului Tri-personal din Noul Testament. S-a spus că „Vechiul

Testement este revelat în Noul Testament; Noul Testament este ascuns în Vechiul Testament.”

Pronumele personale („Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” [Geneza

1:26]; „Haide să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba” [Geneza 11:7]), precum şi multe

alte pasaje care fac distincţie între persoanele Dumnezeirii (de ex., Yahweh şi Adonai în

Psalmul 110:1; Cel Îmbătrânit de zile şi Fiul Omului din Daniel 7:9-14), indică misterul din

Noul Testament, unde Dumnezeu este Unul în esenţă dar subzistă ca trei Persoane eterne şi

egale.

Fiindcă Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, noi înşine am fost creaţi pentru

comuniunea cu El şi unii cu alţii. Numai în Biblie, Dumnezeu este descris ca iniţiatorul unui

legământ şi ca păstrătorul credincios al acestuia. Când intrăm în beneficiile noului legământ

prin sângele lui Cristos (Ieremia 31:31-33; Luca 22:20), devenim membrii ai noii comunităţi

care este chemată să reflecte gloria Dumnezeirii în unitatea ei comunitară (Ioan 17:22-26).

Cele două mari porunci sunt să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Marcu 12:30-

31), iar expresia cea mai clară a dragostei noastre faţă de Dumnezeu este dragostea faţă de

aproapele (1 Ioan 4:7, 11, 20-21). Cu alte cuvinte, Domnul ne spune: „Dacă Mă iubiţi pe

Mine, îi veţi iubi şi pe oamenii iubiţi de Mine.”

Consecinţa devastatoare a Căderii (Geneza 3) este înstrăinarea de Dumnezeu, de noi înşine, de

alţi oameni şi de natură. Pentru cei ce sunt în Cristos, a început o vindecare importantă la

fiecare dintre aceste niveluri, dar ea va fi completă abia când vom fi izbăviţi de acest trup şi

când întraga ordine creată va fi izbăvită (Romani 8:19-23). În această tensiune şi-şi între acum

şi nu încă, noi – cei care am fost înnoiţi de Cristos – am devenit deja făpturi noi (2 Corinteni

5:17). Planul răscumpărător al lui Dumnezeu este să restaureze relaţiile pe fiecare plan – cu

Dumnezeu, cu noi înşine, cu alţii şi cu creaţia – aşa încât să experimentăm şi să exprimăm

Pagina 441 din 548

şalom (pacea, dragostea, unitatea, armonia) Trinităţii. John D. Zizioulas a spus în Being as

Communion [Fiinţa ca o Comuniune] că am fost transferat dintr-o hypostasis (substanţă sau

esenţă) a existenţei biologice la o hypostasis a existenţei eclesiale. În naşterea din nou, nu ne

mai identificăm cu necesitatea naturală ci cu libertatea vieţii lui Cristos în comuniune cu

Dumnezeu şi cu comunitatea credinţei.

ACCEPTAREA POLARITĂŢILOR

Comparativ vorbind, Vechiul Testament pune un accent mai mare pe viaţa comunitară, în

timp ce Noul Testament dezvoltă mai deplin dimensiunea personală alătri de dimensiunea

socială a vieţii în comunitate. Ambele Testamente afirmă atât latura persoală cât şi latura

comunitară, precum şi relaţia inextricabilă dintre acestea două. Transformarea personală

dinspre interior spre exterior care se realizează prin prezenţa şi acţiunea lui Cristos are drept

scop să reconcilieze şi să reînnoiască relaţiile noastre cu alţii. Fiindcă spiritualitatea nu

înfloreşte în izolare, procesul comunitar al ucenicizării trebuie să informeze şi să suplimenteze

ucenicizarea personală. Din nefericire, există o tendinţă naturală spre cele două extreme,

individualismul sau instituţionalismul. Extrema individualismului minimalizează valoarea

vieţii în comunitate, în timp ce extrema instituţionalismului face ca persoana să se piardă în

slujirea în cadrul instituţiei.

Cel mai bine este ca aceste două extreme să fie depăşite prin acceptarea tensiunii între

solitudine şi comunitate. Dietrich Bonhoeffer a exprimat ideea aceasta foarte frumos în Life

Together [Viaţa împreună]:

Cel ce nu poate să fie singur, să se ferească de comunitate. Acesta îşi va face doar rău sieşi şi

comunităţii. Singur ai stat înaintea lui Dumnezeu când te-a chemat; singur a trebuit să

răspunzi chemării Lui; singur a trebuit să lupţi şi să te rogi; şi singur vei muri şi-I vei da

socoteală lui Dumnezeu. Nu poţi să scapi de tine însuţi; fiindcă Dumnezeu te-a singularizat.

Dacă refuzi să fii singur, respingi chemarea pe care ţi-a adrestat-o Cristos şi nu poţi să faci

parte din comunitatea celor chemaţi…

Cel ce nu este în comunitate, să se ferească a fi singur. În comunitate ai fost chemat,

chemarea nu era doar pentru tine; în comunitatea celor chemaţi îţi porţi crucea, lupţi şi te rogi.

Nu eşti singur nici măcar în moarte, şi în Ziua de Apoi vei fi doar un membru al marii

congregaţii a lui Isus Cristos. Dacă nesocoteşti părtăşia fraţilor, respingi chemarea pe care ţi-a

adresat-o Dumnezeu, şi astfel solitudinea poate să-ţi facă doar rău.

Pagina 442 din 548

Când acceptăm polaritatea solitudine-comunitate, descoperim că umblarea noastră personală

cu Dumnezeu este hrănită prin comuniunea cu alţii şi că viaţa de unitate în diversitate şi de

unitate în pluralitate este o reflectare a vieţii trinitariene.

SOLITUDINE, COMUNITATE ŞI SLUJIRE

Într-o serie intitulată „Moving from Solitude to Community to Minstry” [„Trecerea de la

solitudine la comunitate şi apoi la slujire”], Henry Nouwen foloseşte Luca 6:12-19 pentru a

ilustra combinaţia acestor trei discipline în viaţa Domnului nostru. Isus a petrecut noaptea în

solitudine cu Dumnezeu şi dimineaţa a format o comunitate, adunându-i pe ucenici în jurul

Lui. După-amiaza, Isus a slujit împreună cu ucenicii Săi nevoilor fizice şi spirituale ale

oamenilor veniţi să-L asculte. Şi noi trebuie să imităm această ordine dinspre interior spre

exterior, ce porneşte de la devotamentul faţă de Cristos (solitudine) la devotamentul faţă de

comunitate şi apoi ajunge la devotamentul faţă de Evanghelie (slujire). Comunitatea este

puntea ce leagă solitudinea (intimitatea cu Dumnezeu) de slujirea credincioşilor şi

necredincioşilor.

Dedicarea faţă de Cristos şi de Cruce (Solitudinea)

Aşa cum am văzut în discuţia despre spiritualitatea holistă, când vieţile noastre sunt centrate

în Cristos, fiecare dintre componentele ei (de ex., familia, munca, partea financiară şi

prietenii) îşi găseşte locul potrivit. Când am vorbit despre spiritualitatea vieţii schimbate, am

arătat că identitatea noastră ca iubiţi ai Tatălui şi ca participanţi la viaţa Fiului Său ne dă

siguranţă şi semnificaţie. În secţiunea despre spiritualitatea spirituală, am observat că

intimitatea interioară cu Cristos dinamizează activităţile noastre exterioare. Spiritualitatea

disciplinată se concentrează asupra modalităţilor în care putem să cultivăm această inimitate

cu Domnul, iar spiritualitatea procesuală insistă pe nevoia de fi alerţi faţă de prezentul preţios

lăsând ca a face să decurgă din a fi. Spiritualitatea relaţională subliniază că porunca de a-L

iubi deplin pe Dumnezeu este cheia pentru iubirea corectă a sinelui şi iubirea cu compasiune a

altora. Spiritualitatea vieţii umplute şi aceea a războiului spiritual ne amintesc că avem de

luptat împotriva lumii, a firii pământeşti şi a diavolului folosind armura Duhului, şi că Duhul

Sfânt ne împuterniceşte să trăim vieţi care necesită o explicaţie. Spiritualitatea hrănirii

exprimă viaţa interioară a lui Cristos în lucrarea exterioară de evanghelizare şi zidire.

Spiritualitatea motivată ne încurajează să ne lăsăm îndemnaţi de lucrurile pe care Dumnezeu

le declară importante, iar spiritualitatea paradigmei ne spune să folosim vremelnicia pentru

câştigul etern.

Pagina 443 din 548

Fiecare dintre aceste faţete ale spiritualităţii se concentrează asupra lui Cristos şi asupra

umblării noastre personale cu El. Când Îl cunoaştem pe Domnul şi luăm crucea Lui renunţând

la viaţa noastră pentru a o găsi pe a Lui, învăţăm să preţuim Dumnezeirea. Prin întâlnirea

prsonală, prin creşterea încrederii, a mirării şi a veneraţiei, şi prin înţelegerea tot mai clară a

dragostei lui Dumnezeu şi a acceptării noastre în Cristos, învăţăm să-L lăsăm pe Dumnezeu să

Se iubească pe Sine Însuşi în noi prin Duhul Sfânt care ne locuieşte.

Dedicarea faţă de comunitate

Pe măsură ce credincioşii cresc în solitudinea intimităţii cu Domnul, capacitatea lor pentru

viaţa în comunitate creşte şi ea. Adevărata comunitate în Cristos nu este o adunare de indivizi

singuratici sau izolaţi, ci o interacţiune dinamică de persoane care ştiu că sunt acceptaţi şi

iubiţi în Cristos. Dumnezeu nu ne cheamă să fim creştini în general sau o colonie de pustnici,

ci un organism viu de oameni altruişti, al căror Cap este Cristos. Adevărata solitudine şi

adevărata comuniune se îmbogăţesc una pe cealaltă prin inter-relaţia creatoare pe axa verticală

şi pe axa orizontală a dragostei faţă de Dumnezeu şi a dragostei faţă de poporul Lui.

Viaţa corporativă a trupului lui Cristos nu este opţională. Deşi comuniunea nu este niciodată

uşoară, fără ea suntem sărăciţi, iar binefacerile ei depăşesc neajunsurile. Între altele,

comunitatea oferă contextul pentru:

Îmbogăţire şi angajare relaţională

Încredere, iubire şi acceptare

Supunere reciprocă, din respect faţă de Cristos.

Încurajare şi responsabilizare

Iertare şi mărturisire reciprocă la picioarele crucii

Vindecare fizică, psihologică şi spirituală

Hrănire din Scriptură, meditaţie şi rugăciune

Participare la chemarea şi scopul trupului lui Cristos

Dragoste faţă de aproapele, ca expresie esenţială a vieţii spirituale

Lucrare şi slujire

Exprimarea unităţii în diversitate

Călăuzire şi susţinere în disciplinele spirituale

Sprijin pentru cei în nevoi fizice, emoţionale şi financiare

Un mediu pentru creştere şi transformare

Celebrarea darurilor celorlalţi.

Pagina 444 din 548

Existenţa în folosul altora

Viaţa noastră personală împreună cu Cristos ar trebui să susţină şi să hrănească viaţa noastră

corporativă în Cristos. Fiecare dintre noi are nevoie de o alternare între solitudine şi

comunitate, retragere şi angajare, intimitate şi activitate, a ne lăsa slujiţi şi a-i sluji pe alţii,

creştere personală şi corporativă.

Angajarea în lucrare

Nu suntem chemaţi ca să ieşim în evidenţă în lucrarea pe care o facem, ci ca să-I fim devotaţi

lui Cristos. Dar intimitatea cu El (solitudinea) este exprimată şi îmbogăţită în comuniunea

sfinţilor, atunci când credincioşii se adună împreună ca să se slujească şi să se sprijine unii pe

alţii (comunitate). Lucrarea în folosul trupului (zidirea) şi al celor din afara lui

(evanghelizarea) trebuie să decurgă dintr-o combinaţie a fiinţei conenctate la Dumnezeu

(solitudinea) şi conectate la ceilalţi (comunitatea). Angajarea faţă de Dumnezeu (Romani

12:1-2) se manifestă prin angajarea faţă de scopurile lui Dumnezeu (Romani 12:3-8) şi prin

angajarea faţă de poporul lui Dumnezeu (Romani 12:9-21). Lucrarea exterioară nu determină

intimitatea personală şi corporativă, dar trebuie să-şi găsească sursa în intimitatea cu

Dumnezeu şi cu poporul Lui. Fiindcă am experimentat acceptarea, iertarea şi dragostea lui

Dumnezeu, putem să mediem aceste haruri către oamenii care suferă. Zdrobirea, căinţa şi

predarea lui Isus, precum şi hrănirea comunităţii credincioşilor ne pregătesc să rodim în

lucrarea în folosul credincioşilor şi al necredincioşilor.

PROVOCĂRI LA ADRESA COMUNITĂŢII

Biserica nu a fost niciodată lipsită de oameni cărora le place să manipuleze, să controleze, să

producă dizidenţi şi dezbinări. Cei ce crează confuzie în trupul lui Cristos manifestă tipare

comportamentale lumeşti, pe care toţi suntem capabili să le avem. Pentru a înrăutăţi şi mai

mult lucrurile, puţini dintre oamenii aceştia înţeleg răul pe care îl fac, căci comportamentul

manipulator este uşor de justificat, poleindu-l din punct de vedere spiritual ca grijă pentru

interesul de grup.

Biserica din Corint a avut membrii care ucideau comunitatea prin spiritul lor dezbinător,

mândrie, comparaţii nesfârşite, carnalitate, competiţie, invidie, spirit critic, imoralitate,

judecăţi în tribunalele lumeşti, idolatrie, nemulţumire, egoism şi erori doctrinare. Când

încercăm să numărăm, să controlăm, să comparăm şi să intrăm în competiţie, încercăm de fapt

să ne justificăm pe noi şi interesele noastre, în loc să căutăm interesele lui Cristos şi ale altora.

În apelul său către filipeni de a urmări unitatea în gândire, în dragoste, în spirit şi în scop,

Pagina 445 din 548

apostolul Pavel a îndemnat de fapt: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci

în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş. Fiecare din voi să se uite nu la

foloasele lui, ci şi la foloasele altora” (Filipeni 2:3-4). Acest lucru este posibil numai când

umblăm în Duhul şi ne extragem identitatea din Cristos şi nu din opiniile schimbătoare ale

altora. Am observat ceva mai înainte în această carte că atunci când suntem eliberaţi din robia

aşteptărilor şi opiniilor altora, rezultatul ironic este că putem să-i slujim mai bine. Dorinţa de

a-I fi plăcuţi lui Cristos ne împuterniceşte să slujim poporul Lui.

În timp ce oamenii bisericii se concentrează pe zidirea unei instituţii, oamenii centraţi în

Cristos sunt interesaţi mai degrabă să-L iubească pe Cristos şi să zidească trupul

credincioşilor. Aşa cum s-a exprimat un prieten al meu: un om al bisericii poate să devină

preşedintele comitetului dacă face patru lucruri: dăruieşte mult, ajută mult, sprijină

conducerea bisericii în orice doreşte aceasta să facă şi îşi păstrează păcatele suficient de

ascunse pentru a nu stânjeni. Când este blocat sau enervat, îşi dă ultimul vot prin faptul că nu

mai ajută şi nu mai dăruieşte.

Dacă principala ameninţare la adresa comunităţii este egocentrismul, principalul factor de

zidire a unei comunităţi este altruismul. Iadul este egocentric şi izolaţionist; cerul este altruist

şi relaţional. Spiritualitatea corporativă cere un preţ mare fiindcă trebuie să mergem împotriva

instinctului nostru căzut care ne îndeamnă să vrem totul pentru noi şi să fim mereu în control.

Dar Scriptura ne învaţă că ea este mai valoroasă, întrucât cele mai mari bucurii sunt acelea

care sunt împărtăşite cu alţii. Bucuria se atrofiază repede atunci când este acumulată în

stocuri. Viaţa spirituală nu este ceva ce se întâmplă doar între individ şi Dumnezeu; nu a

existat niciodată intenţia ca ea să fie privatizată sau individualistă, ci împărtăşită în cadrul

comunităţii şi exprimată prin modalităţile diverse în care ne relaţionăm la oamenii din jurul

nostru.

Prietenul meu Bill Smith a făcut o comparaţie utilă între concepţia modernă individualistă

despe lume şi concepţia scripturală comunitară despre lume (tabelul 34.1).

Deosebirile dintre acestea două ilustrează orientările şi strategiile inimii nenăscute din nou, în

opoziţie cu orientările şi strategiile omului născut din nou. Am adaptat tabelele din 34.2 după

două diagrame din cartea lui Larry Crabb, Connecting [Conectarea].

În orice punct, credinciosul poate să umble în puterea şi după dorinţele firii pământeşti sau în

putrea şi după dorinţele Duhului. Aceasta ţine nu numai de cunoaştere, ci şi de voinţă. Numai

când ne lăsăm controlaţi de Duhul (Efeseni 5:18) putem să ţinem seama de nevoile altora mai

presus de ale noastre înşine. Când acest lucru se întâmplă, contribuim la sănătatea şi la

bunăstarea trupului lui Cristos.

Pagina 446 din 548

CREATORII COMUNITĂŢII

Psihologul Alfred Adler a spus: „până la urmă, se va dovedi că nu avem probleme în vieţile

noastre, ci doar probleme sociale; şi aceste probleme pot fi rezolvate numai dacă suntem

intersaţi de alţii.” De asemenea, William James i-a îndemnat pe cititorii lui să se dedice

„viziunii mai înalte a semnificaţiei interioare a oamenilor”. Dar Scriptura ne învaţă că nu

putem face aceste lucruri pe deplin dacă nu avem o inimă nouă în Cristos. Poate că Thomas

Merton a rezumat cel mai succint condiţia omului: „Nu trăim în pace unii cu alţii fiindcă nu

trăim în pace cu noi înşine. Şi nu trăim în pace cu noi înşine fiindcă nu trăim în pace cu

Dumnezeu.” Dar „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem [Sau: Să avem] pace

cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (Romani 5:1), şi această condiţie nouă ne dă

posibilitatea să avem pace cu noi înşine şi unii cu alţii. Consolarea predării dulci şi a lepădării

de sine în Cristos este cheia comuniunii biblice. Dacă locuim în Isus, descoperim adevărul din

cuvintele sfântului Augustin: „Doamne, slujitorii Tăi cei mai buni sunt aceia care doresc să-şi

modeleze viaţa după răspunsurile Tale, şi nu să modeleze răspunsurile Tale după dorinţele

lor.” Când ne pierdem vieţile în Cristos, ne transformăm treptat, devenind din ce în ce mai

puţin absorbiţi de noi înşine şi din ce în ce mai „ex-centrici”, apropiindu-ne de alţii. Astfel,

înţelegem că expresia „biserica aceasta nu mă hrăneşte” nu este neapărat un motiv justificat

pentru a pleca dintr-o biserică. Poate că am fost chemaţi în acea comunitate ca să îi hrănim noi

pe alţii.

CONCEPŢIA MODERNĂ

DESPRE LUME

(individualistă)

CONCEPŢIA BIBLICĂ

DESPRE LUME

(comunitară)

BAZA Contractul Legământul

CONCEPŢIA DESPRE SINE Autonomie (auto-reflexivă) Interdependenţă (socială, relaţională)

CONCEPŢIA DESPRE RELAŢII Schimb (contractuală) Comunală (legământ)

SURSA AUTORITĂŢII MORALE Relativă (construită de sine) Transcendentă (stabilită de Dumnezeu)

MOTIVUL IMPLICĂRII ÎN BISERICĂ Nevoile Relaţional – a da şi a lua

VIRTUTEA CEA MAI ÎNALTĂ Stima de sine Dragostea

ABORDAREA PENTRU REZOLVAREA

CONFLICTELOR

Comunicarea

(negocierea)

Abordarea morală

(reintegrarea sau reconcilierea)

SCOPUL VIEŢII Împlinirea de sine Transcenderea sinelui (dragostea)

FUNDAMENTUL IERTĂRII Generarea iertării de sine Primirea iertării

PRINCIPALA MOTIVAŢIE

PENTRU A IERTA

Sănătatea personală

(funcţionarea în bune condiţii)

Slava lui Dumnezeu şi armonia în

comunitate

Tabel 34.1

Pagina 447 din 548

Deconectarea de alţii Valoarea mea ultimă sunt eu!

Deconectarea de alţiiSunt eu suficient? Vei coopera

cu mine?

Deconectarea de sine Dorinţe neagate Egoism justificat Voi obţine ce voi putea!

Deconectarea de DumnezeuIndependenţă cu

Dumnezeu/dependenţă de sine

Conectarea la alţii

Valoarea mea ultimă este

Dumnezeu! El este cel mai

important.

Conectarea la alţiiAdecvarea mea este în Cristos.

Sunt aici ca să dau.

Conectarea la sine Dorinţe îmbrăţişateConştiinţă

evlavioasăVreau să trăiesc pentru El.

Conectarea la DumnezeuSunt dependent de Dumnezeu

pe viaţă.

INIMA NĂSCUTĂ DIN NOU SAU DUHUL

De unde vin îndemnurile bune

Credincioşie în încercări

Strategia de bază a vieţii: Cedează binelui; împotriveşte-te răului

Dinamica spirituală

(lepădarea de sine):

întâmpinăm viaţa

Credinţă:

Este atât de bun!

INIMA OMULUI NENĂSCUT DIN NOU SAU FIREA PĂMÂNTEASCĂ

De unde vin îndemnurile rele

Problemele personale

Strategia de bază a vieţii: Fă ce ţi-e de folos; Nu fă ce nu ţi-e de folos

Necredinţă:

Nu este posibil să fie atât de bun!

Dinamica auto-conservării:

întâlnim viaţa

Tabel 34.2

Adevărata comunitate în Cristos nu este creată prin încercările de a face ca ea să se întâmple,

ci este un produs secundar al altruismului, care la rândul său este un produs secundar al

câştigării vieţii prin pierderea ei pentru Cristos (Matei 16:25). Dacă principalul duşman al

spiritualităţii corporative este egoismul, principalul contributor al comunităţii este slujirea care

izvorăşte din lepădarea de sine. În timp ce lumea preţuieşte celebrităţile, Cuvântul preţuieşte

slujitorii. Când Isus a devenit robul ucenicilor Săi îngenunchind cu un prosop şi cu un lighean

în faţa lor (Ioan 13:3-17), El a arătat că măreţia în Împărăţia lui Dumnezeu nu arată ca măreţia

văzută de lume. Pentru a fi ca Dumnezeu, trebuie să devenim ca Fiul Său: „Dumnezeu e

asemenea lui Cristos, şi în El nu este neasemănare cu Cristos” (parafrazare a lui Michael

Ramsey după 1 Ioan 1:5).

Pagina 448 din 548

După ce ne-am convertit la Cristos, trebuie să ne convertim şi la crucea Lui. Convertirea la

cruce este un proces permanent care implică o serie de morţi: moartea faţă de trăirea vieţii în

termenii noştri, moartea faţă de căutarea confortului şi a fericirii, moartea faţă de propriile

noastre visuri şi moartea faţă de autononie şi independenţă. Moartea este singura cale spre

înviere, şi niciuna dintre aceste morţi nu este mai mare decât Dumnezeu. În Noul Testament,

concepţia cruciformă despre viaţa spirituală nu este nici străină, nici opţională. Este normativ

ca ucenicul să pornească pe drumul Calvarului (vezi Francois Fenelon, Christian Perfection,

Roy Hession, The Calvary Road şi John White, The Cost of Commitment).

Convertirea la Cristos şi la cruce trebuie să ducă apoi la convertirea la comunitate. Trăirea în

Împărăţie se referă la iubirea şi la sluijirea lui Dumnezeu şi a altora, şi este întrupată cel mai

clar în cele opt Fericiri de la începutul Predicii de pe Munte a Domnului (Matei 5:1-12).

1. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor.” Sărăcia în duh este

conştientizarea stării noastre falimentare înaintea lui Dumnezeu şi a nevoii noastre de

harul Lui.

2. „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângîiaţi.” Conştientizarea tot mai clară a

profunzimii păcatului nostru ne duce la părere de rău şi la pocăinţă.

3. „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” Cei ce îşi înţeleg adevărata

condiţie înaintea lui Dumnezeu nu au nimic cu ce să se laude; dimpotrivă, aceştia

umblă în smerenia dependenţei radicale de Dumnezeu pentru toate lucrurile.

4. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.” Oamenii

care cultivă pasiunea pentru Dumnezeu şi pentru caracterul Lui descoperă că săturarea

este un produs secundar ce decurge din căutarea aprobării lui Dumnezeu mai presus de

aprobarea oamenilor.

5. „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Cu cât înţelegem mai bine

îndurarea nespusă cu care ne-a tratat Dumnezeu până în clipa de faţă, cu atât va fi mai

mare capacitatea noastră de a arăta milă şi har pentru cei ce ne fac rău.

6. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Cei cu inimă curată

doresc un singur lucru mai presus de toate. Din cauza aceasta, ei sunt sinceri, nu

duplicitari; umblă în integritate, nu în duplicitate.

7. „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.” Oamenii care

se bucură de pace cu Dumnezeu şi cu ei înşişi devin împăciuitori în relaţiile cu alţii.

8. „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor.” Cei

ce slujesc cu seriozitate interesele credincioşilor şi necredincioşilor riscă să fie

Pagina 449 din 548

respinşi, înţeleşi greşit şi trădaţi. Dar ei sunt perseverenţi în ciuda suferinţelor atunci

când ochii lor sunt aţintiţi asupra lui Isus.

De remarcat implicaţiile corporative ale Fericirilor – când caracterul nostru este centrat în

Cristos, comportamentul faţă de alţii ne este marcat de smerenie, compasiune, bunătate,

sinceritate, milă, credinicoşie, împăciuire şi siguranţă.

Trupul lui Cristos este contextul nou-testamental pentru unitatea realaţională în diversitate şi

pentru unitatea în pluralitate. Vom vorbi în capitolul viitor despre natura şi scopul

organismului viu care este biserica.


Eşti atras spre comunitate sau afară din ea? Unde te-ai plasa pe o axă care porneşte de

la personal la corporativ? Ai nevoie de mai mult echilibru?

Care sunt bazele biblice ale comunităţii?

Cum integrezi în momentul de faţă cele trei dimensiuni: solitudinea, comunitatea şi

slujirea? Care dintre ele este cea mai puternică în viaţa ta? Care este cea mai slabă?

Ce provocări la adresa comunităţii ai întâlnit în experienţa ta în trupul lui Cristos?

Ce ai putea face ca să te îndepărtezi mai mult de mentalitatea individualistă în

formarea ta spirituală?

Pagina 450 din 548

Capitolul 35


Natura şi scopul bisericii


Capitolul acesta schiţează o abordare biblică a naturii bisericii şi trece în revistă cele şapte

scopuri pe care le are aceasta: dragostea şi compasiunea corporativă; identitatea şi scopul

corporativ; hrănirea şi slujirea corporativă; discernământul corporativ; iertarea şi împăcarea

corporativă; autoritatea şi supunerea corporativă; închinarea şi rugăciunea corporativă.


Să înţelegem mai bine natura şi rolul trupului lui Cristos în formarea spirituală.

Să ajungem la o înţelegere mai clară a sopurilor biblice ale comunităţii.

Viaţa spirituală nu a fost niciodată intenţionată pentru a fi trăită în izolare, ci în contextul

comunităţii, împreună cu credincioşi care au o gândire asemănătoare. Fără încurajarea,

sprijinul, învăţătura, dragostea, îndemnul şi rugăciunea celorlalţi membri ai trupului lui

Cristos nu am putea să creştem în credinţă şi să îmbrăţişăm valori care sunt diametral opuse

faţă de acelea ale culturii noastre. Epistola lui Iacov (1:26-27) ne învaţă că „religiunea curată

şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru” nu este compartimentată, privată, ci mai

degrabă o relaţie pe verticală în continuă dezvoltare cu Cristos ce trebuie să se reverse în

fiecare aspect al vieţii noastre şi să aibă efecte în toate relaţiile noastre de pe orizontală.

Maturitatea creştină nu se naşte în izolare, ci este hrănită prin implicare.

Cu toate acestea, pentru a folosi expresia lui Luke Timothy Johnson, biserica este „un har

dezordonat”. Ea este plină de toată gama de calităţi omeneşti, începând de la cele plăcute până

la cele înspăimântătoare. Oameni ce par perfect normali la un studiu biblic sau la grupul de

părtăşie pot să se schimbe brusc când acel grup devine biserică. Aşteptările cresc, persoanele

dornice de control ies la suprafaţă, „crit-o-metrul” personal înregistrează dintr-odată valori

mari şi unii oameni devin pur şi simplu ciudaţi. Însă, în ciuda greşelilor şi idiosincraziilor

coroprative, participarea la viaţa bisericii este o disciplină şi un har necesar, mai ales într-o

cultură înclinată spre independenţă şi individualism.

Pagina 451 din 548

NATURA BISERICII

Între metaforele NouluiTestament pentru biserică sunt: trupul lui Cristos (1 Corinteni 12:27;

Efeseni 5:29-30; Coloseni 1:18), mireasa lui Cristos (2 Corinteni 11:2; Efeseni 5:23-32;

Apocalipsa 19:7), templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3:16-17; Efeseni 2:19-22; 1 Petru 2:5),

oameni în casa lui Dumnezeu (Efeseni 2:19) şi popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să

fie al Lui (1 Petru 2:9). Aceste imagini arată că biserica este mai degrabă un organism viu

decât o organizaţie. Necesarele dimensiuni instituţionale ale acestui organism trebuie să

slujească dimensiunile comunitare şi relaţionale, dar de obicei se întâmplă invers. Aceasta, în

mare parte din cauză că organizaţia este mai tangibilă, mai măsurabilă şi mai controlabilă

decât organismul.

Noul Testament numeşte biserica ekklesia, adică adunare, congregaţie sau comunitate. Stanley

J. Grenz observă în Created for Community că acest cuvânt se referă mai degrabă la oameni în

relaţie decât la un edificiu sau o organizaţie. Faptele Apostolilor şi Epistolele ne învaţă că

există o singură biserică în mai multe locuri şi că credincioşii care se adună laolaltă pentru

zidire în diferite locuri sunt parte a singurului trup al cărui Cap este Cristos. Biserica este o

familie spirituală de fraţi şi surori a căror identitate personală şi corporativă este înrădăcinată

sau întemeiată în dragostea lui Cristos (Efeseni 3:17). Când biserica se adună laolaltă ca o

familie, membrii ei se slujesc unii pe alţii prin învăţătură, koinonia (părtăşie), rugăciune

(Fapte 2:42), slujire şi încurajare reciprocă (Evrei 10:23-25), exercitarea darurilor spirituale

(Romani 12; 1 Corinteni 12-14; Efeseni 4), Cina Domnului (1 Corinteni 11:17-30), mulţumire

şi închinare (Efeseni 5:19-21; Coloseni 3:16).

Imaginea organică din Efeseni 4:16 a trupului care este „bine închegat şi strâns legat, prin

ceea ce dă fiecare încheitură, [şi care] îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi

în măsura ei” arată că biserica este o realitate corporativă şi nu o adunare de indivizi separaţi.

Pentru ca biserica să se dezvolte, celulele trebuie să lucreze împreună pentru a crea ţesuturi,

ţesuturile trebuie să funcţioneze împreună pentru a forma organe, organele trebuie să

funcţioneze împreună pentru a crea sisteme şi sistemele trebuie să opereze în sincronie după

directivele creierului. Aşa cum celulele slujesc trupul, tot aşa trupul prin sistemul lui vascular

alimentează şi susţine celulele. Biserica este o comunitate dinamică şi sinergică în care totalul

este mai mare decât suma părţilor sale.

Pentru a folosi o altă imagine, biserica este o colonie de străini rezidenţi ce constituie o

societate alternativă ca cetăţeni ai unui polis (cetate; Evrei 11:10, 16; Apocalipsa 21:2, 10)

nepământesc. Este o familie de oameni a căror cetăţenie reală este în cer (Filipeni 3:20) şi al

Pagina 452 din 548

căror drum ca străini şi călători (Evrei 11:13; 1 Petru 2:11) trebuie să fie marcat de dorul după

casă, de nostalgia cerului, fiindcă „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1 Petru 4:7).

Comunitatea familială este chemată să fie sare şi lumină în lume. Aceasta este o comunitate

de oameni conectaţi prin timpul lor de părtăşie privată cu Isus, dar şi prin suferinţele lor şi

prin celebrarea Dumnezeului triunic.

SCOPUL BISERICII

Şase deformări

Această viziune biblică despre trupul lui Cristos ca organism comunal a fost deformată de-a

lungul secolelor de către oameni care doreau putere, control şi bogăţie. În plus, boala

instituţionalismului a osificat organismul până acolo că biserica a ajuns să se identifice mai

degrabă cu carapacea clădirilor decât cu trupul viul al credincioşilor. A treia sursă de

deformare în ultimii ani este proliferarea de pastori ale căror biserici sunt extensii ale

identităţii lor şi ale căror „complexe de edificii” sunt motivate de căutarea semnificaţiei. Toate

aceste trei deformări fac ca organismul să slujească organizaţia în loc ca organizaţia să

slujească organismul. Când comunitatea se reduce la clădiri, programe şi performanţe,

vitalitatea corporativă devine o poleială subţire. Spunând aceasta, nu sunt împotriva bisericilor

mari ca atare; multe biserici mari sunt centrate în jurul lui Cristos şi a vieţii corporative. Mai

mult, şi bisericile mici se pot face vinovate în miniatură de aceleaşi erori.

A patra deformare a versiunii biblice despre trupul lui Cristos poate să izvorască din

liberalismul post-Iluminist şi, în anii din urmă, din apariţia postmodernismului în difete

denominaţiuni şi biserici locale. Când liderii religioşi reîmpachetează agendele culturale în

limbaj spiritual, membrii bisericilor nu mai primesc laptele şi carnea Cuvântului, ci slăbesc

din punct de vedere spiritual şi cultural, din cauză că se hrănesc cu pleava lumii.

A şasea deformare a scopului nou-testamental pentru viaţa corporativă este asociată cu

creşterea rapidă a suburbiilor. Proliferarea automobilelor a modificate regulile – modelul

parohial nu se mai aplică în cazul suburbiilor. Aceasta a dus la o mai mare fluiditate a

opţiunilor. Oamenii sunt influenţaţi mai mult de factori subiectivi şi mai puţin de distanţă,

denominaţiune şi teologie atunci când aleg biserica pe care să o frecventeze. Mobilitatea mai

mare în contextele nonparohiale a amplificat de asemenea problema omogenităţii sociale,

economice şi rasiale excesive. Mobilitatea a dus nu numai la diminuarea diversităţii, ci şi la

slăbirea nivelului de dedicare. Pentru unii oameni, bisericile sunt ca restaurantele; dacă se

satură de un anumit tip de bucătărie, există întotdeauna un altul.

Pagina 453 din 548

A şasea deformare a adevăratei comunităţi este cauzată de tendinţa actuală de a impune

modelele de marketing, management, psihologice şi de divertisment pentru creşterea,

conducerea şi programele bisericii, precum şi pentru îngrijirea sufletelor. Folosirea necritică a

acestor tehnici duce mai degrabă la manipulare decât la slujire. Biserica trebuie să se situeze

în Cuvântul lui Dumnezeu, nu în cultul personalităţii sau în cultura locală.

Şapte scopuri

Am văzut că viziunea Noului Testament despre biserică înţeleasă ca trup al lui Cristos,

mireasa lui Cristso, templul Duhului Sfânt, membrii în familia lui Dumnezeu şi un popor al

lui Dumnezeu este organică şi nu poate fi definită în termeni de independenţă şi încredere în

sine. Interdependenţa comunităţii împărtăşite cu Dumnezeu şi unii cu alţii este exprimată

printr-o multiplicitate de sarcini nobile şi mundane care se îmbină între ele pentru a dezvolta

maturitatea personală şi corporativă în Cristos.

Comunitatea de credinţă trebuie să slujească întregii persoane: intelectului (cunoaşterea

raţională), emoţiilor (experienţa spirituală) şi voinţei (acţiunii ascultătoare). Această trilogie a

cunoaşterii, fiinţei şi acţiunii este dezvoltată prin cultivarea credinţelor ferme, afectelor

evlavioase şi caracterului cristic în relaţie.

Din Noul Testament se desprind şapte scopuri ale bisericii, văzută ca o comunitate organică

de credinicioşi.

Dragostea şi compasiunea corporativă

Este mai uşor să vorbim despre cât de important este ca oamenii să se iubească unii pe alţii

decât să trăim zi de zi în armonie unii cu alţii. Cineva a spus: „A trăi acolo sus împreună cu

sfinţii pe care îi iubim – oh, ce glorie va fi. Dar a trăi aici jos cu sfinţii pe care îi cunoaştem –

ei bine, asta-i cu totul altceva.” Însă Dumnezeu ne-a chemat la unitate în diversitate,

manifestând unii faţă de alţii singurul fel de dragoste care face acest lucru posibil.

Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină

de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţă, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe

alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat

Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care

este legătura desăvârşirii.

Coloseni 3:12-14

Pagina 454 din 548

Dragostea biblică este o dedicare voluntară împuternicită de Dumnezeu spre binele reciproc al

credincioşilor. Dragostea lui Cristos exprimată prin noi este altruistă (1 Corinteni 13:4-7),

izvorăşte dintr-o inimă de slujitor (Galateni 5:13-14; Filipeni 2:3-4) şi acoperă o mulţime de

păcate (Iacov 5:20). Dragostea aceasta produce o atmosferă de acceptare, încredere şi voinţă

de a dezvălui nevoile noastre reale către ceilalţi membrii ai trupului. Ea tezaurizează

curcubeul personalităţilor diferite care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu şi mediază reciproc

grija, compasiunea şi harul lui Dumnezeu.

Identitatea şi intenţia corporativă

Noi nu ne descoperim identităţile atunci când trăim în izolare, ci suntem conectaţi printr-o

istorie comună. Identităţile noastre se definesc în contextul relaţiilor, mai întâi cu Dumnezeu

şi apoi unii cu alţii. Această identitate corporativă decurge din înţelegerea faptului că trăim nu

pentru noi înşine, ci pentru Domnul şi unii pentru alţii. Am devenit „un popor pe care

Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui”, ca să vestim minunăţia Aceluia care ne-a chemat

din întuneric la lumina lui minunată (1 Petru 2:9) pe două axe: până la capătul pământului şi

până la sfârşitul acestui veac.

Cu cât ne dăm mai mult lui Isus, cu atât va creşte capacitatea noastră de a căuta interesele

altora mai presus de ale noastre (Filipeni 2:4). Credinţa, nădejdea şi dragostea noastre devin o

posesiune corporativă atunci când ele sunt exprimate şi hrănite în viaţa trupului credincioşilor

(1 Corinteni 13:13). Să observăm cum aceste trei virtuţi cardinale sunt sădite în contextul

comunitar:

să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un

cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii

noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne

îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci

să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.

Evrei 10:22-25 (sublinierile mele)

Cele două sacramente, botezul şi comuniunea, sunt expresii ale identităţii noastre comunitare,

botezul fiind pecetea şi comuniunea fiind reafirmarea continuă a identităţii noastre ca membrii

ai comunităţii de credinţă. Botezuleste o demonstraţie a identificării noastre cu Evanghelia, iar

comuniunea este o reiterare a Evangheliei.

Pagina 455 din 548

Aşa cum fiecare dintre noi trebuie să formuleze o declaraţie personală de scop, fiecare biserică

local şi fiecare lucrare de slujire trebuie să-şi formuleze o declaraţie corporativă de scop, astfel

încât membrii să poată îmbrăţişa o viziune colectivă despre locul lor din punct de vedere

geografic şi istoric. În felul acesta, toţi pot să se dedice mai profund unui scop care îi

transcende pe fiecare dintre ei în parte. „Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos, dacă este

vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi

vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând”

(Filipeni 2:1-2; cf. 1:27).

Noul Testament insistă frecvent pe importanţa unităţii între fraţii şi surorile în Cristos.

Biserica trebuie să fie o comunitate a unităţii în diversitate, unde zidurile de despărţire ale

rasismului, sexismului, naţionalismului şi elitismului trebuie dărâmate (Galateni 3:28).

Domnul nostru a spus că unitatea copiilor lui Dumnezeu va arăta lumii că Mântuitorul a venit.

În rugăciunea Lui de mare preot pentru ucenici şi pentru cei ce aveau să creadă prin cuvântul

lor, Isus S-a rugat: „ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie

una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:21).

Hrănirea şi slujirea colectivă

Unul din principalele scopuri cu care credincioşii trebuie să se adune laolaltă este să creeze un

context în care să se încurajeaze şi să se zidească unii pe alţii prin exercitarea darurilor

spirituale care au fost date trupului. În spiritualitatea umplerii cu Duhul am discutat despre

scopul şi dinamica darurilor Duhului Sfânt şi am văzut că ele sunt haruri centrate în celălalt

„pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos”

(Efeseni 4:12). Bogata diversitate de daruri şi de tipuri temperamentale în trup promovează

maturitatea şi plinătatea, atunci când această diversitate este împuternicită de Duhul.

Cu cât vom conştientiza mai mult că suntem aliaţi în călătoria pe acest pământ şi nu agenţi

independenţi, cu atât vom înţelege mai bine că creşterea spirituală personală nu se produce

într-un vid relaţional. În lumea aceasta, suntem parte a unie comunităţi de pelerini care se

îndreaptă spre Dumnezeu şi că am fost chemaţi să ne ajutăm, să ne hrănim şi să ne încurajăm

unii pe alţii pe cale. Dedicarea faţă de o comunitate locală de credinţă ajută la creşterea

personală prin faptul că oferă un context corporativ pentru identitate, implicare şi slujire.

Acest angajament pentru hrănirea şi slujirea reciprocă este exprimat cel mai clar în Noul

Testament în poruncile reciprocităţii, sau „unii pe alţii”:

Pagina 456 din 548

Îndemnuri pozitive

să vă spălaţi picioarele unii altora (Ioan 13:14)

să vă iubiţi unii pe alţii (Ioan 13:34)

iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească (Romani 12:10a)

fiecare să dea întâietate altuia (Romani 12:10b)

aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii (Romani 12:16; 15:5)

să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră [reciprocă] (Romani 14:19)

primiţi-vă unii pe alţii (Romani 15:7)

să vă sfătuiţi unii pe alţii (Romani 15:14)

spuneţi-vă sănătate unii altora (Romani 16:16; 1 Corinteni 16:20)

aşteptaţi-vă unii pe alţii (1 Corinteni 11:33)

mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele (1 Corinteni 12:25)

slujiţi-vă unii altora în dragoste (Galateni 5:13)

purtaţi-vă sarcinile unii altora (Galateni 6:2)

îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste (Efeseni 4:2)

fiţi buni unii cu alţii (Efeseni 4:32a)

iertaţi-vă unul pe altul (Efeseni 4:32b)

vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti (Efeseni 5:19)

supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos (Efeseni 5:21)

fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi (Filipeni 2:3)

învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii (Coloseni 3:16)

mângîiaţi-vă unii pe alţii (1 Tesaloniceni 4:18)

mângîiaţi-vă unii pe alţii (1 Tesaloniceni 5:11a; Evrei 3:13)

întăriţi-vă unii pe alţii (1 Tesaloniceni 5:11b)

trăiţi în pace între voi (1 Tesaloniceni 5:13)

căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atât între voi (1 Tesaloniceni 5:15)

să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune (Evrei

10:24)

mărturisiţi-vă unii altora păcatele (Iacov 5:16a)

rugaţi-vă unii pentru alţii (Iacov 5:16b)

să aveţi o dragoste ferbinte unii pentru alţii (1 Petru 4:8)

fiţi primitori de oaspeţi între voi (1 Petru 4:9)

fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit (1 Petru 4:10)

Pagina 457 din 548

să fiţi împodobiţi cu smerenie [unii faţă de alţii] (1 Petru 5:5)

Îndemnuri negative

să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii (Romani 14:13)

nu vă muşcaţi şi nu vă mâncaţi unii pe alţii (Galateni 5:15)

să nu umblăm: după o slavă deşartă, întărîtându-ne unii pe alţii (Galateni 5:26a)

nu vă pizmuiţi unii pe alţii (Galateni 5:26b)

nu vă minţiţi unii pe alţii (Coloseni 3:9)

nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii (Iacov 4:11)

nu vă plângeţi unii împotriva altora (Iacov 5:9)

Slujirea biblică poate fi exprimată într-o varietate de moduri. Ea se vede în grija faţă de

ceilalţi ca persoane individuale, ca de exemplu atunci când ne rugăm pentru ei pe nume. Este

comunicată atunci când ajutăm la satisfacerea nevoilor fizice sau emoţionale ale altora. Este

vizibilă în interesul real pentru starea spirituală a altora. Se manifestă în cuvinte care transmit

dragoste şi încurajare. Şi este demonstrată în corectarea cu blândeţe şi cu bunătate a acelora

care greşesc.

Am văzut că în Cristos sunt pe deplin împlinite toate nevoile noastre profunde. Acesta este un

adevăr eliberator, şi cu cât ni-l însuşim mai bine, cu atât ne desprindem mai mult din robia

naturală faţă de interesele noastre egoiste. Credincioşii care cresc în înţelegerea acestui lucru

devin mai puţin înclinaţi să fie manipulatori în relaţii pentru a-şi mări propria securitate şi

semnificaţie. Ei nu au nevoie să se compare sau să concureze cu alţii şi să-i domine pe ceilalţi,

fiindcă valoarea lor se bazează pe relaţia veşnică şi neclintită cu Dumnezeul cel viu. În loc să

apuce pentru ei înşişi, ei dăruiesc altora în mod necondiţionat. Aşa cum Cristos nu a trăit

niciodată pentru Sine, ci S-a golit şi S-a smerit pentru ceilalţi (Filipeni 2:5-8), astfel că noi

care acum avem semnificaţie şi siguranţă în El putem să urmăm îndemnul lui Pavel de a ne

concentra asupra intereselor altora (Filipeni 2:3-4). Iată cum Şi-a rezumat Isus în Marcu 10:45

misiunea Sa pe acest pământ: „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească

şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” Când viaţa Lui se manifestă în noi, devenim

slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu şi ai altora.

Părtăşia cu Dumnezeu trebuie să producă părtăşie cu urmaşii lui Cristos care au o gândire

asemănătoare cu a noastră. Sfinţenia nu se dezvoltă în izolare – pentru aceasta avem nevoie de

trupul credincioşilor legaţi între ei prin dragoste şi slujire reciprocă. Când păcatele

nemărturisite crează bariere în părtăşia noastră cu Dumnezeu, el denaturează relaţiile dintre

Pagina 458 din 548

noi şi ceilalţi. Păcatul duce la prefăcătorie, la lipsă de transparenţă şi la dorinţa de a fi slujit

mai degrabă decât de a sluji. Umblarea în lumina lui Dumnezeu duce la smerenie, deschidere

şi dorinţa de a da mai degrabă decât de a apuca.

Discernământul corporativ

Înţelegerea voii lui Dumnezeu nu se realizează în izolare, ci în comunitate. Umblarea în

adevăr, încurajarea, propovăduirea şi ajutorarea altor membrii ai trupului lui Cristos pot fi

resurse bogate de creştere spirituală pentru fraţii şi surorile care doresc să facă alegeri bune.

Însă trebuie să ne ferim de mai multe obstacole inerente ce stau în calea discernământului

corporativ. În Listening to God in Times of Choice [Ascultarea de Dumnezeu în momentele de

alegere], Gordon T. Smith observă câteva dintre aceste obstacole: aşteptările comunitare,

oamenii care încearcă să-i controleze şi să oblige pe alţii să se supună voii lor, oamenii care

folosesc şantajul emoţional şi oamenii care flatează sau sunt lipsiţi de onestitate într-un alt fel.

Când suntem conştienţi de reversul manipulator al comunităţii, putem să ne concentrăm pe

resursele pozitive ale comunităţii.

O comunitate sănătoasă poate să creeze un mediu de autenticitate în care suntem încurajaţi să

fim sinceri cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu noi înşine. Un asemenea mediu facilitează

cunoaşterea de sine, îndemnându-ne să fim oneşti în legătură cu dorinţele şi sentimentele

noastre. De asemenea, comunitatea poate să creeze un mediu propice încurajării reciproce şi

speranţei, căci nu putem să discernem lucrurile bine când suntem descurajaţi şi deprimaţi.

Darul ascultării empatice şi al cuvintelor dătătoare de binecuvântare şi ziditoare sunt resurse

nepreţuite în căutarea noastră după discernământul dumnezeiesc.

Iertarea şi reconcilierea corporativă

Îndemnul Domnului nostru ca să fim miloşi aşa cum şi Tatăl nostru este milos (Luca 6:36) se

referă nu numai la iertarea personală ci şi la iertarea colectivă în trupul lui Cristos. Pavel i-a

învăţat pe corinteni să ierte şi să mângâie un frate care se pocăieşte după ce a fost disciplinat

de către biserică (1 Corinteni 2:6-11). Baza biblică pentru iertarea şi reconcilierea personală şi

colectivă este lucrarea plină de har a lui Cristos pentru noi: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi

iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos” (Filipeni 4:32).

În discuţia noastră anterioară despre spiritualitatea relaţională am arăt că iertarea nu înseamnă

a uita sau a ne preface că răul care ne-a fost făcut nu contează. Dimpotrivă, iertrea este o

alegere: e decizia luată de bună voie de a-l trata pe celălalt cu milă şi cu har. Este nevoie să

plăteşti un preţ foarte mare pentru a-ţi recunoaşte durerea şi a trăi cu consecinţele păcatelor

Pagina 459 din 548

comise de alţii, dar iertarea persoanală şi colectivă este calea ce trebuie urmată pentru

vindecare şi reconciliere. Fără această alegere, vom purta o povară de amărăciune şi vom

experimenta într-un mod diminuat iubirea şi iertarea lui Dumnezeu.

„Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12:18).

Din cauza marii diversităţi a oamenilor, unele forme de conflict interpersonal sunt naturale şi

chiar benefice; există creştere prin diversitate, de aceea unitatea nu este sinonimă cu

uniformitatea (Efeseni 4:1-13). În economia lui Dumnezeu, asperităţile oamenilor pot fi surse

neintenţionate pentru sanctificarea noastră.

Alte forme de conflict se nasc din motivele şi acţiunile păcătoase (Marcu 7:20-23; Iacov 4:1-

2). Dar până şi aici conflictul poate să ne dea prilejul să-i iubim şi să-i slujim pe alţii şi să

creştem mai mult în asemănarea cu Cristos. Când o situaţie necesită atenţia noastră, este

sănătos să căutăm reconcilierea, având curajul şi integritatea de a aborda direct persoana

cealaltă în loc să vorbim cu alţii despre ea (Matei 18:15). Dacă o abordăm cu blândeţe,

smerenie, grijă, compasiune şi cu dorinţa sinceră de a înţelege punctul ei de vedere, rezolvarea

conflictului este mult mai probabilă. S-ar putea chiar să descoperim că noi suntem cei care

trebuie să ne mărturisim păcatul şi să ne pocăim.

În situaţiile grave, când nu se poate ajunge la împăcare prin confruntare personală, poate fi

nevoie să recurgem la a doua sau la a treia etapă descrisă în Matei 18:16-17, implicând şi alţi

membrii ai comunităţii. Intenţia din spatele disciplinării corporative nu trebuie să fie niciodată

pedepsirea, ci reconcilierea.

Autoritatea şi supunerea corporativă

Dumnezeu a poruncit mai multe sfere de autoritate în familie, la locul de muncă, în biserică şi

în stat. Pentru binele şi protecţia noastră, este important ca toţi să fim sub o formă de

autoritate (Matei 8:5-10). Când autoritatea şi egalitatea sunt modelate după Trinitatea divină,

putem să evităm două extreme, aceea a autoritarismului, care minimalizează egalitatea, şi

aceea a egalitarismului, care minimalizează autoritatea. Fiindcă rolul prezbiterilor şi al

diaconilor din biserica locală (1 Timotei 3:1-13; Tit 1:5-9) este să-i slujească pe membri

trupului prin călăuzire, învăţătură şi grijă pastorală, supunerea faţă de această influenţă

dumnezeiască trebuie să fie o sursă de libertate şi de securitate. Când ne supunem autorităţii

celor care au fost chemaţi să să conducă trupul lui Cristos, ei ne protejează de slăbiciunile

noastre.

Pagina 460 din 548

Închinarea şi rugăciunea corporativă

Noul Testament spune surprinzător de puţine lucruri despre închinarea în biserică. De fapt,

Apocalipsa vorbeşte mai mult despre închinarea înaintea lui Dumnezeu decât Faptele

Apostolilor şi Epistolelel la un loc. Cele mai explicite pasaje din Epistole despre închinarea

corporativă sunt Efeseni 5:19-20 şi Coloseni 3:15-16:

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi

din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate

lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Cristos.

Pacea lui Cristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în

inimile voastre, şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în

toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu

cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră

Chiar şi în aceste pasaje se arată că o parte din scopul „psalmilor, a cântărilor de laudă şi a

cântărilor duhovniceşti” este să ne învăţăm şi să sfătuim unii pe alţii. Dimensiunea închinării

este în mod clar conectată cu mulţumirea lui Dumnezeu în cadrul comunităţii creştine.

Cu toate acestea, închinarea a fost întotdeauna o componentă esenţială în spiritualitatea

corporativă, şi biserica primară a asimilat şi a adaptat repede elemente ale liturghiei din

sinagogă. În secolul al II-lea, liturghia Eucharistului (cuvânt derivat din eucharisteo, „a

mulţumi”) sau a Sfintei Comuniuni a devenit un vehicul central al închinării corporative, şi

părţi ale acestei liturghii antice sunt folosite şi astăzi.

Mulţi creştini din secolul al XX-lea au identificat în mod eronat închinarea cu muzica şi în

general cu un gen particular de muzică, tradiţională sau contemporană. Muzica este o

componentă esenţială a închinării, dar alte elemente ale ei, ca de exemplu rugăciunea în

comun, mărturisirea Cuvântului şi Cina Domnului au fost întotdeauna elemente importante ale

închinării, de aceea este o greşeală să reducem întregul la una dintre părţile sale.

În ultimii ani tot mai mulţi evanghelici au redescoperit valoarea şi puterea închinării liturgice.

Liturghia ne include în tradiţia şi în practica istorică, şi ea poate trezi un sentiment de

veneraţie, mirare, mister şi maiestate. Ea implică o participare activă a membrilor congregaţiei

(şed atunci când primesc învăţătura, se ridică atunci când se închină, îngenunchează atunci

când se roagă) şi poate să însemne de asemenea o implicare senzorială mai bogată. (de

exemplu, gustul [pâinea şi vinul], simţul tactil [împărtăşirea păcii], mirosul [florile şi tămâia],

Pagina 461 din 548

auzul [psalmodierile, muzica, incantaţiile] şi văzul [arta decorativă]. În plus, liturghia

încurajează conştientizarea şi celebrarea corporativă a Adventului, Crăciunului, Schimbării la

Faţă, Postul Mare, Paştele şi Rusaliile.

În acelaşi timp, închinarea şi rugăciunea corporativă presupune un amestec creativ de

temperamente diferite (vezi Apendicele A). De exemplu, funcţia simţirii este exprimată în

experienţa comunităţii în celebrare; funcţia gândirii apreciază primirea Cuvântului; funcţia

senzorială se bucură de comemorarea lucrării lui Cristos în trecut şi funcţia intuitivă insistă pe

dimensiunea întoarcerii lui Cristos. (Prayer and Temperament [Rugăciune şi temperament] de

Chester P. Michael şi Marie C. Norrisey, How We Belong, Fight and Pray [Cum aparţinem,

luptăm şi ne rugăm] de Lloyd Edwards şi We Are Is How We Pray [Suntem aşa cum ne

rugăm] de Charles J. Keating sunt resurse care leagă personalitatea de dinamica

congregaţională).

„Când nu simţim nevoia să ne închinăm, comunitatea trebuie să ne poarte în închinara ei.

Când nu putem să ne rugăm, rugăciunea în comun trebuie să ne învăluie. Când Scriptura pare

închisă pentru noi, comunitatea trebuie să continue s-o citească, s-o propovăduiască şi s-o

întrupeze în jurul nostru.” (M. Robert Mulholland jr., Invitation to a Journey [Invitaţie într-o

călătorie].

Am văzut că viziunea Noului Testament despre trupul lui Cristos implică dragostea,

compasiunea, identitatea, scopul, hrănirea, slujirea, discernământul, iertarea, reconcilierea,

autoritatea, supunerea, închiarea şi rugăciunea comună. În următorul capitol ne vom uita la

îngrijirea sufletului, conducere, răspunderea în faţa altora şi înnoire ca preocupări corporative

ale trupului lui Cristos.


De ce biserica văzută ca organizaţie a câştigat prioritate faţă de biserca văzută ca

organism? Prin ce diferă aceasta de imaginea bisericii în Noului Testament?

Ai observat personal vreuna din cele şase deformări ale viziunii biblice a trupului lui

Cristos? Pe care dintre ele?

Dintre cele şapte scopuri ale bisericii, care este cea mai semnificativă pentru tine? Care

dintre ele crezi că este cel mai puţin realizată în bisericile de astăzi?

Pagina 462 din 548

Capitolul 36


Îngrijirea sufletului, conducerea, răspunderea în faţa altora şi înnoirea


Capitolul acesta tratează întregul spectu al îngrijirii sufletului, începând de la prietenia

spirituală, sfătuirea spirituală, îndrumarea spirituală şi până la conducerea – sau direcţia –

spirituală; de asemenea, discută despre relaţia dintre consilierea clinică, consilierea pastorală

şi lucrările de îngrijire a sufletului. În plus, se referă pe scurt la vindecarea interioară, la

conducerea slujitoare, la răspunderea în faţa altora, la înoire şi la viitorul comunităţii.


Să apreciem aşa cum se cuvine lucrările de îngrijire a sufletului: prietenia spirituală,

sfătuirea spirituală, îndrumarea spirituală şi conducerea spirituală

Să dobândim o perspectivă mai clară despre rolul consilierii, vindecării interioare,

conducerii slujitoare, răspunderii în faţa altora şi înnorii corporative.

Spiritualitatea corporativă afirmă că creşterea implică întreaga persoană şi că ea se produce

mai degrabă în relaţie decât în izolare. Maturizarea spirituală este un proces treptat de formare

după chipul şi caracterul lui Isus Cristos, şi ea este ajutată de puterea Duhului Sfânt, de

disciplinele spirituale şi de sprijinul iubitor al unei comunităţi sincere. Noi ne dezvoltăm

gândirea, caracterul şi dedicarea atunci când suntem conectaţi la oameni sinceri care merg pe

aceeaşi cale cu noi, mai ales dacă unii dintre ei au avansat mai mult pe ea decât noi. În felul

acesta învăţăm cum să răspundem biblic la cerinţele şi rigorile realităţii.

Dar a existat o înţelegere tot mai clară a faptului că a merge la biserică nu este în mod necesar

acelaşi lucru cu a experimenta dinamica trăirii în comunitate (vezi The Connecting Church:

Moving Beyond Small Groups to Authentic Community [Biserica ce uneşte: trecerea de la

grupurile mici la comunitatea autentică] de Randy Frazee). De cele mai multe ori, oamenii

identifică biserica mai mult cu o organizaţie (clădiri, programe, bugete, administraţie) decât cu

un organism. Prin contrast, biserica vindecătoare pune accentul pe legătura cu Dumnezeu, cu

alţii şi cu noi înşine, şi asemenea colectivităţi pot exista atât înăuntrul cât şi în afara

structurilor bisericii locale. Grupurile de rugăciune, grupurile de studiu biblic, grupurile de

părtăşie şi grupurile de închinare (rugăciune şi laudă) mici şi mari oferă participanţilor o

Pagina 463 din 548

dinamică specifică unei comunităţi. Multe dintre aceste grupuri nu sunt asociate unor biserici

sau denominaţiuni specifice, în timp ce altele sunt organizate de către bisericile locale.

ÎNGRIJIREA SUFLETULUI ŞI CONSILIEREA

Când păstorii şi liderii bisericii au devenit din ce în ce mai conştienţi de nevoia comunităţii

adevărate, mulţi dintre ei au căutat să implementeze noi structuri congregaţionale pentru a

împlini această nevoie. Unele biserici au dezvoltat un model fundamentat în jurul a patru

elemente: celebrarea, congregaţiile, celulele şi nucleele (de ex., Bill Hull, The Disciple-

Making Pastor [Pastorul făcător de ucenici] şi The Disciple-Making Church [Biserica

făcătoare de ucenici]. În celebrare, biserica se adună ca întreg pentru închinare, predicare şi

rugăciune; în congregaţii, biserica se adună în grupuri de dimensiuni moderate pentru părtăşie

şi învăţare. Celulele sunt grupuri mici pentru sprijin, instrucţie, rugăciune şi răspundere în faţa

altora. Grupurile nucleu sunt familiile din interiorul bisericii. Nu toate aceste grupuri asigură

cu succes pentru membrii lor dinamica comunitară necesară, mai ales când sunt concepute ca

să îndeplinească alte obiective decât garantarea unui mediu plin de har pentru exprimarea

vieţii bisericii ca trup al lui Cristos.

Pe lângă experienţele în grupuri mari şi în grupuri mici, o altă dimensiune importantă a vieţii

împreună în Cristos este slujirea de la persoană la persoană. Interacţiunea de la persoană la

persoană poate fi un produs secundar al vieţii de grup, sau poate să se realizeze în afara

structurilor de grup. Bruce Demarest a spus în Satisfy Your Soul [Satură-ţi sufletul] că există

un spectru întreg de lucrări dedicate îngrijirii sufletului, care merge de la slujirea informală,

nestructurată şi reciprocă până la slujirea formală, structurată şi unidirecţională (Tabelul 36.1).

Nu există graniţe rigide între aceste lucrări, şi ele se pot suprapune în diferite grade. Însă este

util să distingem următoarele patru niveluri de slujire personală, căci ele au existat întotdeauna

între oamenii lui Dumnezeu.

Prietenia

spirituală

Sfătuirea

spirituală

Îndrumarea

spirituală

Conducerea

spirituală

INFORMALĂ

NESTRUCTURATĂ

RECIPROCĂ

FORMALĂ

STRUCTURATĂ

UNIDIRECŢIONALĂ

Tabel 36.1

Pagina 464 din 548

Prietenia spirituală

Aceasta este forma cea mai naturală şi cea mai spontană de îngrijire personală a sufletului, şi

ea implică dăruirea şi primirea de interacţiune nestructurată între prieteni care umblă

împreună în pace şi încredere. Cei ce se implică în prietenia spirituală descoperă că nevoile

noastre de vindecare şi creştere spirituală nu sunt satifăcute prin căutarea a tot alte grupuri şi

relaţii, ci prin aprofundarea relaţiilor cu acei oameni pe care Dumnezeu, în suveranitatea Lui,

i-a pus în viaţa noastră. Îngrijirea, încurajarea şi slujirea personală între prieteni spirituali este

adusă la nivelul de maximă adâncime în relaţia noastră cu Isus. Acest fel de alianţă spirituală

trebuie să fie o componentă centrală şi în fiecare căsnicie.

Sfătuirea spirituală

Aceasta este următoarea formă de îngrijire spirituală informală între oameni care pot să difere

din punctul de vedere al maturităţii spirituale, dar nu neapărat şi din punct de vedere al

autorităţii spirituale. Sfătuirea spirituală poate avea loc prin corespondenţă, prin recomandarea

unor lecturi şi prin oferirea de sfaturi spirituale atunci când este necesar. Oamenii care îi

slujesc pe alţii ca sfătuitori sprituali sunt capabili să dea ajutor şi vindecare prin cuvinte de

încurajare, îndemnare şi sfătuire.

Îndrumarea spirituală

Aceasta este o dimensiune mai formală şi mai structurată a sufletului, care presupune lucrarea

de păstorire de către oameni care îşi folosesc cunoaştrea şi experienţa spirituală pentru a-i

echipa pe alţii. Mentorii sunt adesea oameni care îi învaţă, îi echipează, îi încurajează şi îi

îndeamnă pe alţii în umblarea lor cu Cristos (vezi primele două capitole din secţiunea despre

hrănirea spirituală). Muţi dintre ei învaţă şi instruiesc oamenii dornici să înveţe, cu intenţia de

a-i face capabili ca mai târziu să facă şi ei acelaşi lucru cu alţii. Mentorii sunt fericiţi să

descopere potenţialul altora şi îşi găsesc plăcerea în procesul echipării lor pentru a-şi împlini

potenţialul.

Paul D. Staaley şi J. Robert Clinton observă în cartea lor despre lucrarea de îndrumare

spirituală, Connecting [Conectarea] (vezi de asemenea Keith R. Anderson şi Randy D. Reese,

Spiritual Mentoring [Îndrumarea spirituală] şi William Hendricks, As Iron Sharpens Iron

[Cum fierul ascute fierul] că există mai multe forme şi niveluri de îndrumare spirituală, ce

merg de la implicarea intensivă, la implicarea ocazională şi până la implicaea pasivă. Mentorii

pot lucra ca persoane care disciplinează, ca sfătuitori spirituali, ca antrenori, consilieri

Pagina 465 din 548

spirituali, învăţători, sponsori sau prieteni. În plus, există mentori istorici, ale căror scrieri ne

vorbesc şi ne îndrumă încă, deşi autorii lor sunt acum la Domnul.

Oamenii care iau în serios creşterea şi slujirea spirituală trebuie să facă parte dintr-o reţea

relaţională ce include relaţii verticale (mentorii) şi orizontale (colegii şi mentorii colegi).

Relaţiile de îndrumare sunt cele mai eficiente atunci când există compatibilitate, scop clar,

regularitate, răspundere în faţa altora, comunicare deschisă, confidenţialitate, un ciclu definit

de viaţă, evaluare periodică, revizuire a aşteptărilor şi încheiere.

Conducerea spirituală

Până recent, protestanţii s-au gândit puţin la arta antică de conducere – sau direcţia –

spirituală, nivelul cel mai formal şi unidirecţional dintre cele patru niveluri ale lucrării de

îngrijire a sufletului. Dar mulţi încep să conştientizeze foloasele aceste forme de îngijire

pastorală care se concentrează pe cultivarea rugăciunii, discernământului şi implementării

practice a adevărului spiritual.

În primele secole ale bisericii, conducerea spirituală era asociată cu monasticismul din deşert

şi a continuat să se dezvolte în context monastic ca mijloc de obţinere a călăuzirii personale

intensive. Ca „medici ai sufletului” care îi ajutau pe oameni să înţeleagă lucrarea lui

Dumnezeu în viaţa lor, conducătorii spirituali trebuie să fie oameni înţelepţi, profunzi,

pricepuţi şi să iubească rugăciunea. Pentru a fi eficienţi în această formă de îngrijire a

sufletului, trebuie să se caracterizeze printr-un amestec de cunoaştere [Scriptură, autorii

clasici, teologie spirituală, psihologie, a naturii şi funcţionării psihicului omenesc],

discernământ (abilitatea de a percepe natura sufletului, sensibilitate la diferenţa între lucrarea

Duhului şi lucrarea firii pământeşti şi/sau a duhurilor mincinoase) şi caracter (vitalitate în

credinţă şi rugăciune, sfinţenie a vieţii, smerenie, frângere prin suferinţă personală, grijă plină

de dragoste faţă de alţii, deschidere la lucrarea Duhului).

Directorii spirituali îi ajută pe alţii să discearnă lucrările harului în viaţa lor şi le oferă

călăuzire şi ajutor când aceştia caută să progreseze în rugăciune şi ascultare. Relaţia cu cei

care au nevoie de slujirea lor nu este una autoritarisă sau profesională (de ex., după modelul

consilier-client), ci de camaraderie pe calea spirituală, ce măreşte dorinţa interioară şi

lămureşte mişcarea Duhului. Scopul lor este să asigure curăţarea, discernământul, clarificarea,

ascultarea şi implementarea.

Trebuie să căutăm directorii sprituali, deşi nu sunt întotdeauna uşor de găsit. Iar când îi găsim,

nu trebuie să ne aşteptăm ca ei să ne flateze sau să ne hrănească iluziile. Dimpotrivă, este

necesar să ne apropiem de ei cu un spirit umil şi să le aducem la cunoştinţă ce gândim, simţim

Pagina 466 din 548

şi dorim. Directorii spirituali buni pun întrebări pertinente, ascultă cu pricepere, descoperă

obstacolele în calea creşterii, ne ajută să ne mărturisim păcatele şi să ne pocăim, ne arată cum

trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi cum să implementăm disciplinele spirituale, ne mustră şi

ne încurajează atunci când este nevoie, ne oferă prezenţa şi compasiunea lor. De asemenea,

ştiu foarte bine să facă deosebire între problemele de natură sprituală şi problemele de natură

psihologică (de ex., ariditatea spirituală se deosebeşte de boala psihosomatică sau de capriciul

copilăresc).

Câteva din multele cărţi utile ce tratează despre conducerea spirituală sunt Thomas Merton,

Spiritual Direction and Meditation [Conducerea şi meditaţia spirituală], Martin Thornton,

Christian Proficiency [Eficienţa creştină], Kenneth Leech, Soul Friend [Prietenul sufletului],

Simon Chan, Spiritual Theology [Teologie spirituală], Eugene Peterson, The Contemplative

Pastor [Pastorul contemplativ] şi David G. Benner, Sacred Companions [Însoţitori sacri].

Dumnezeu îi foloseşte pe ceilalţi creştini ca instrumente ale creşterii, şi acest lucru este

adevărat în cazul prieteniei spirituale, al sfătuirii spirituale, al îndrumării spirituale şi al

conducerii spirituale. Noi suntem prea apropiaţi de noi înşine pentru a vedea lucrurile aşa cum

sunt, şi uneori autoamăgirea şi lipsa de sensibilitate ne pun în pericolul de a deveni „împietriţi

prin înşelăciunea păcatului” (cf. Evrei 3:13). Cu toţii avem nevoie de cunoaşterea, speranţa,

aprecierea şi încurajarea pe care prietenii sufletului nostru ne-o pot oferi.

Rolul consilierii

Dezvoltarea diferitelor şcoli din psihologie, psihoterapie şi psihoterapie în secolul al XX-lea a

influenţat biserica mai multe feluri. Teoria personalităţii a schimbat concepţia noastră despre

psihicul omenesc, iar tratamentul clinic-terapeutic s-a concentrat pe modelul medical de

tratare a dereglărilor psihologice ale pacienţilor. Aceste „tratamente” au fost adoptate şi de

către consilieri profesionişti care îşi întâlnesc clienţii în clinici, în birouri şi, tot mai frecvent,

în biserici.

Dar în ultima vreme, un număr de observatori (de ex., Larry Crabb, Connecting [Conectarea])

au pus în discuţie supoziţiile din spatele acestei abordări terapeutice. În primul rând, mişcarea

de consiliere este în mare măsură disociată de contextul comunităţii şi de relaţionarea continuă

cu oamenii. Ea promovează un model clinic structurat în jurul psihoterapeuţilor care tratează

indivizi, mai degrabă decât un model organic structurat în jurul resurselor comunităţii de

credinţă (Romani 15:1; Galateni 6:1-2). În al doilea rând, se concentrează cu precădere pe

vindecarea bolii, nu pe îngrijirea sufletului. Pune accentul pe tratarea dereglărilor psihologice

într-un anumit interval de timp în loc să insiste pe vindecarea rănilor sufletului, cu un interes

Pagina 467 din 548

special pe hrănirea şi pe sănătatea spirituală. În al treilea rând, presupune că puterea de a oferi

vindecare pentru problemele adânci ale sufletului derivă mai mult din instruirea tehnică şi din

expertiza clinică decât din resursele relaţionale (încurajarea plină de dragoste, ascultarea

empatică, preocuparea plină de solicitudine) şi din resursele spirituale (viaţa nouă în Cristos,

lucrarea de sfinţire a Duhului, afirmarea binelui şi speranţei în Isus).

Ar fi iresponsabil să sugerăm că nu există un loc pentru consilierii profesionişti. Înţelepciunea

ne învaţă să căutăm o cale de mijloc între cele două extreme. Prima extremă denigrează

psihologia sub motiv că ar fi în eroare sau demonică; extrema opusă reduce sufletul şi spiritul

la categoriile psihologice curente. Pe de altă parte, profesioniştii calificaţi sunt cel mai bine

echipaţi ca să se ocupe de problemele ce au legătură cu factorii organici, ca de exemplu

chimia creierului, dereglările cognitive şi comportamentale, anxietatea; precum şi de

dificultăţile care pot fi rezolvate prin tehnicile empirice de comunicare şi relaţionare.

Psihologia ca disciplină poate să ne înveţe multe despre forţele motivaţionale şi

comportamentale, cum sunt temperamentele, mecanismele de apărare, implicaţiile rănilor

emoţionale, concepţiile greşite despre Dumnezeu, adicţiile, cauzele perfecţionismului şi ale

altor comportamente compulsive, precum şi despre dinamica falsei vinovăţii.

Pe de altă parte, mediul cel mai bun pentru vindecarea unei game largi de probleme şi

dereglări este contextul mai natural şi relaţional al unei comunităţi de oameni atenţi la nevoile

altora. Mulţi credincioşi maturi pot fi echipaţi în biserici şi în alte contexte comunitare pentru

a deveni ajutoare eficiente care îmbină consilierea şi resursele spirituale.

Consilierea clinică, consilierea pastorală şi lucrările de îngrijire a sufletului (de exemplu,

conducerea – sau direcţia – spirituală) au domenii specifice şi suprapuse, şi fiecare dintre ele

are deopotrivă puncte tari şi limitări. Fiindcă suntem fiinţe holiste şi integrate, comunitatea de

credincioşi trebuie să se folosească de avantajele primelor două şi să o dezvolte mai activ pe a

treia.

Există o literatură foarte bogată despre relaţia dintre psihologie şi formarea spirituală, dar

specificăm în continuare câteva titluri care ar putea fi utile: Gordon W. Allport, The

Individual and His Religion; Ernest Becker, The Denial of Death; Don S. Browning, Religious

Thought and the Modern Psychologies; Thomas J. Burke, ed., Man and Mind: A Christian

Theory of Personality; Lawrence J. Crabb jr., Basic Principles of Biblical Counseling şi

Effective Biblical Counseling; C. Stephen Evans, Preserving the Person; Peter Homans, ed.,

The Dialogue Between Psychology and Theology şi Theology; Malcolm A. Jeeves, ed.,

Behavoural Sciences: A Christian Perspective şi Human Nature at the Millenium; Stanton L.

Jones şi Richard E. Butman, Modern Psycho-Therapies; William Kirk Kilpatrick,

Pagina 468 din 548

Psychological Seduction şi The Emperor’s New Clothes; David Myers şi Malcolm A. Jeeves,

Psychology through the Eyes of Faith; Robert C. Roberts şi Mark R. Talbot, ed., Limning the

Psyche; Mary Stewart Van Leeuwen, The Person in Psychology şi The Sorcerer’s

Apprentince: A Christian Looks at the Changing Face of Psychology şi Paul C. Vitz,

Psycology as Religion.

Vindecarea interioară

Lucrarea de vindecare interioară, numită şi vindecarea amintirilor, implică o aplicare prin

rugăciune a puterii şi prezenţei lui Isus pentru vindecarea cauzei emoţiilor deteriorate. Cei ce

sunt înzestraţi şi pricepuţi în acest domeniu explorează amintirile sub călăuzirea Duhului

Sfânt şi recurg la rugăciunea vindecătoare şi la imagini biblice care contribuie la restaurarea

sufletului rănit.

Realitatea păcatului ne face atât victime cât şi agenţi, iar rănile sufletului pe care le tolerăm în

noi fac rău nu numai altora (de exemplu, abuzul fizic, sexual, verbal sau emoţional;

legalismul, perfecţionismul, respingerea, trădarea, acceptarea pe baza performanţei), ci şi nouă

(de exemplu, negarea, raţionalizarea, proiectarea, amărăciunea, spiritul neiertător, ura,

prejudecata). Vindecarea sufletului se bazează pe identificarea lui Isus pe cruce cu suferinţa

noastră nemeritată, dar şi cu pedeapsa noastră meritată.

Lucrarea de vindecare a lui Isus, ce ocupă aproximativ o cincime din textul Evangheliilor,

arată clar că slujim un Dumnezeu care este interesat de întreaga persoană şi că, pe lângă

implicaţiile spirituale ale Ispăşirii, există şi implicaţii fizice şi psihologice (Isaia 53:4-5; Matei

4:24; Marcu 1:34; Luca 4:18). Domnul Îşi trimite harul vindecător şi puterea prin intermediul

poporului Său (Luca 9:1; 10:9; Fapte 3:1-10; 4:7-10; 5:14-16; 8:6-7; 9:32-41; 14:8-10; 19:11-

12; 28:8-9; 1 Corinteni 12:9, 28; Iacov 5:14-16) şi El poate să-i transforme pe cei răniţi în

persoane care la rândul lor îi ajută pe alţii.

Câteva cărţi influente care discută despre vindecarea interioară sunt: Francis MacNutt,

Healing; Leanne Pyne, The Healing Presence şi Restoring the Christian Soul; Mark Pearson,

Christian Healing; John şi Paula Sandford, The Transformation of the Inner Man; Agnes

Sanford, The Healing Gifts of the Spirit; David A. Seamands, Healing for Damaged Emotions

şi The Healing of Memories; şi John Wimber, Power Healing.

CONDUCEREA SLUJITOARE

Walter A. Henrichsen şi William N. Garrison observă în Layman, Look Up! God Has a Place

for You că nu există bază în Noul Testament pentru dihotomia cler/laici, care le conferă

Pagina 469 din 548

laicilor un rol secundar în lucrare. Aşa cum Reforma a pus Scripturile în mâna laicilor, astăzi

se înţelege tot mai bine că trebuie să punem şi slujirea creştină în mâna laicilor. Faptul că toţi

cei ce cred în Cristos sunt părtaşi la preoţia sfântă şi împărătească (1 Petru 2:5, 9) înseamnă că

toţi avem acelaşi acces în Sfânta Sfintelor (Evrei 10:19-22) pentru a aduce jertfe de laudă,

mulţumire şi slujire (Evrei 13:15-16; Romani 12:1; 1 Petru 4:10-11). Doctrina biblică a

preoţiei credincioşilor ne învaţă că toţi suntem chemaţi la slujire completă în toate sferele

noastre de influenţă. Când ne cultivăm umblarea personală cu Dumnezeu şi îi hrănim pe alţii

prin ucenicizare şi mărturie, noi ne angajăm în lucrarea veşnică a lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, Dumnezeu a pus anumiţi oameni ca păstori şi lideri în biserici şi în lucrările

de slujire. Aceştia sunt oameni ale căror daruri şi al căror caracter vădesc un nivel de

maturitate ce îi face modele de urmat pentru alţii (1 Corinteni 11:1; 1 Timotei 3:13; Tit 1:5-9;

1 Petru :1-5; Evrei 13:17). Acest gen de conducere a trupului spiritual se învaţă prin instruire

şi experienţă câştigată prin intermediul slujirii şi, de asemenea, este văzut şi înţeles de

comunitate. „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu;

uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei

13:7). Liderii spirituali dezvoltă o viziune a ceea ce face Dumnezeu în viaţa altora şi îi ajută

pe aceştia cu plăcere să se maturizeze şi să-şi atingă potenţialul. Ei sunt interesaţi mai mult de

ajutarea oamenilor decât de conducerea unor programe. Când liderii sunt modele pentru alţii,

când învaţă, instruiesc şi dezvoltă noi lideri, ei îi slujesc pe oameni prin faptul că îi ajută să

treacă de la o orientare egocentrică la o orientare centrată în alţii şi în Cristos. În felul acesta,

ei se implică în vindecarea celor răniţi, în maturizarea celor vindecaţi şi în eliberarea celor

maturi.

Printr-o experienţă dureroasă, Henri J. M. Nouwen s-a confruntat, şi ulterior a avertizat asupra

lor, cu trei ispite care pot să-i împiedice pe lideri să fie slujitori. Deosebit de înţeleapta sa carte

intitulată In the Name of Jesus [În Numele lui Isus] ar trebui să fie citită de toţi cei care aspiră

să fie lideri în trupul lui Cristos. Prima ispită este aceea de a fi relevanţi, adică de a aduce

contribuţii semnificative la lumea contemporană. Disciplina în acest caz este să se treacă de la

relevanţă la rugăciune, prin ascultarea de vocea lui Dumnezeu şi prin iubirea lui Isus mai mult

decât ceea ce facem sau realizăm. A doua ispită este aceea de a fi spectaculoşi, adică de a

câştiga laudele şi aprecierile oamenilor. Disciplina în acest caz este să se treacă de la

popularitate la slujire prin implicarea activă într-o comunitate mărturisitoare şi grijulie. A treia

ispită este aceea de a fi puternici, adică de a deţine controlul folosind puterea acestei lumi în

numele slujirii lui Dumnezeu. Disciplina în acest caz este să se treacă de la a conduce la a fi

Pagina 470 din 548

conduşi prin alegerea dragostei mai presus de putere şi prin căutarea supunerii faţă de

conducerea lui Isus astfel încât El să crească iar noi să scădem.

Câteva titluri care discută despre conducerea slujitoare: J. Robert Clinton, The Making of a

Leader, Robert K. Greenleaf, Servant Leadership; Henri J. M. Neouwen, The Wounded

Healer şi J. Oswald Sanders, Spiritual Leadership.

RĂSPUNDEREA ÎN FAŢA ALTORA ŞI REGULA

Răspunderea în faţa altora

Problema răspunderii în faţa unei persoane sau a unui grup de persoane a fost larg discutată în

ultimii câţiva ani şi, la fel ca în atât de multe alte domenii, o abordare dezechilibrată poate să

ducă la una din două extreme. Prima extremă este lipsa de răspundere în faţa altora. Uneori

această poziţie este formulată în propoziţia foarte pioasă: „Eu dau socoteală numai în faţa lui

Dumnezeu.” Extrema opusă este abordarea aspră şi autoritaristă în care răspunderea în faţa

altora este folosită pentru a-i presa pe oameni să se supună definiţiei ascultării date de cineva

anume. În această situaţie, îndemnul eclipsează afirmaţia, aşa cum legea înlocuieşte de multe

ori harul.

O abordare echilibrată a răspunderii în faţa altora apreciază valoarea faptului de a fi în relaţie

cu oameni care ne iubesc suficient de mult pentr-u a-şi asuma riscul de a fi oneşti si sinceri

atunci când este cazul.

Răspunderea biblică în faţa altora nu înseamnă impunere din afară, ci supunere voluntară.

„Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre,

ca unii care au să dea socoteală de ele; ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând,

căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos” (Evrei 13:17). Există puţine biserici în care

prezbiterii să „privegheze asupra sufletelor” turmei, cu toate acestea avem nevoie de această

lucrare în viaţa noastră.

Răspunderea în faţa altora poate să aibă legătură cu păcatul deschis (1 Samuel 13:13), cu

impuritatea doctrinară (Galateni 2:14), cu impresia pe care le-o lăsăm altora (Romani 14:15-

16) şi cu luarea deciziilor (1 Regi 22:5-8). Scopul răspunderii în faţa altora este să ne ferească

de păcatul mândriei, autoamăgirii şi raţionalizării. În plus, ea comunică: „Şi eu sunt un om sub

autoritate” (Matei 8:8). Dacă suntem înţelepţi, nu ne încredem în noi înşine, ci în Cristos

(Filipeni 3:3; 2 Corinteni 3:5). Adevărata răspundere în faţa altora este invers proporţională cu

încrederea în firea pământească. De aceea, trebuie să încetăm a mai considera că răspunderea

în faţa altora este opţională şi s-o vedem mai degrabă ca un nutrient necesar pentru sănătatea

noastră spirituală. Ca să parafrazăm istoria mustrării lui David de către Natan pentru adulterul

Pagina 471 din 548

şi crima sa (2 Samuel 12), trebuie să căutăm un Natan cu care să ne putem împărtăşi luptele,

înainte ca un Natan să ne găsească pe noi şi să ne confrunte pentru păcatul nostru.

Problema este că putem foarte uşor să transmitem aparenţa răspunderii faţă de alţii fără ca

aceasta să aibă loc cu adevărat. De exemplu, când liderii creştini sunt „răspunzători” în faţa

oamenilor care îi sprijină în tot ce spun şi fac, imaginea bate esenţa. Un alt mod de a mima

răspunderea este ascunderea informaţiilor. De aceea este necesar să se păstreze onestitatea şi

transparenţa, precum şi comunicarea regulată cu cei în faţa cărora suntem răspunzători.

Răspunderea trebuie încurajată mai degrabă decât impusă, şi nu este neapărat nevoie ca ea să

fie reciprocă. Când căutăm binefacerile răspunderii în faţa unei persoane sau a unui grup, e

important să ne rugăm ca Dumnezeu să ne scoată în cale oameni care au o umblare vitală cu

Dumnezeu, care se disting prin integritate, onestitate şi caracter, dar şi care pot să ne spună cu

obiectivitate ce decizii trebuie să le luăm. În felul acesta, sprijinul comunităţii ne susţine ca

ucenici şi ne încurajează să rămânem pe calea uceniciei.

Regula

O altă abordare străveche a răspunderii în faţa altora este regula, cuvânt derivat din termenul

latin regula, „model, tipar, exemplu”. Un creştin regular este creştinul care îmbrăţişează o

regulă de un fel sau altul în viaţa lui spirituală. Regula este un sistem de discipline practicat de

către o comunitate (de ex., Regula Sfântului Benedict), deşi ea poate să fie adoptată şi de către

o persoană sau un grup mic. Regula presupune ordinea în viaţa de rugăciune, studiu biblic,

tăcere, solitudine şi celelalte discipline spirituale, şi scopul ei trebuie să fie libertatea

adevărată şi priceperea, nu rigiditatea sau legalismul. Regula personală poate fi stabilită prin

consultare cu un îndrumător spiritual, iar regula comună poate fi stabilită de prieteni care

doresc să fie uniţi prin legătura comună a dragostei şi sprijinului spiritual. Când grupurile se

angajează să respecte o regulă corporativă, ele pot deveni rămăşiţa în interiorul bisericii

vizibile şi agenţi ai înnoirii.

ÎNNOIREA

Aşa cum am văzut, formarea spirituală personală se dezvoltă în contextul unei comunităţi de

credincioşi care împărtăşesc o gândire asemănătoare. De asemenea, există o dinamică

reciprocă între înnoirea personală şi înnoirea corporativă, şi acest lucru este evident în tiparul

trezirilor spirituale din istoria bisericii. Reforma a fost precedată de diverse mişcări de înnoire

şi reformare (vezi Apendicele B, „Bogăţia moştenirii noastre”). Iar după Reformă, puritanii

englezi şi pietiştii germani au pus accentul pe nevoia de a trece dincolo de membralitatea

Pagina 472 din 548

nominală şi de a ajunge la pocăinţă şi la credinţa mântuitoare. Ambele grupări au înţeles

zădărnicia doctrinelor şi instituţiilor reformatoare în biserică dacă nu există revitalizare

personală. Ele au dorit să vadă o ecclesia reformata semper reformanda, adică o biserică

reformată mereu reformatoare.

Începutul secolului al XVIII-lea a fost martor la apariţia a trei mişcări de înnoire concurente:

Prima Mare Trezire Spirituală din America (de ex., Jonathan Edwards), Înnoirea Evanghelică

din Anglia (de ex., John Wesley, George Whitefield) şi Pietismul Continental (de ex., contele

Ludwig von Zinzendorf). În ciuda diversităţii lor (calvinismul puritan, arminianismul

wesleyan şi luteranismul pietist), toate aceste mişcări au urmărit aplicarea în experienţa de zi

cu zi a adevărului biblic ca urmare a întâlnirii personale cu Cuvântul şi cu Duhul.

A Doua Mare Trezire Spirituală de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al

XIX-lea a fost condusă de către Lyman Beecher şi de alţi evanghelişti din America, precum şi

de către William Wilberforce şi Charles Simeon în Anglia. Mişcările evanghelice de înnoire

ulterioare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea au fost promovate în principal de evanghelişti

laici, fără pregătire teologică formală (de ex., Charles Finney, D. L. Moody, Billy Sunday).

Cu timpul, trezirile spirituale au devenit asociate cu noi metode de evanghelizare în masă.

Dar, de asemenea, s-a pus accentul pe revărsarea Duhului Sfânt, ca în Trezirea Spirituală

pentru Rugăciune din 1857-1859 (o mişcare spontană, condusă de laici pentru întâlniri zilnice

în vederea rugăciunii) şi Trezirea Spirituală din Ţara Galilor din 1904-1905.

Mişcarea Vieţii Mai Profunde şi Mişcarea Penticostală de la începutul secolului al XX-lea au

insistat pe diferite aspecte ale experienţei întâlnirii cu Duhul lui Dumnezeu. Mai recent,

evanghelismul parabisericesc şi mişcarea pentru ucenicizare din a doua jumătate a secolului al

XX-lea, mişcarea pentru Isus din anii 1960 şi 1970, mişcarea carismatică din anii 1960-1980

şi Mişcarea Celui De-al Treilea Val care i-a urmat ilustrează toate diversitatea înnoirii

corporative.

Termenii trezire spirituală, înnoire şi renaştere se bazează pe metafore biblice ilustrând

infuzarea experienţei creştine cu Duhul Sfânt (de ex., Romani 6:4; 8:2-11; Efeseni 1:17-23;

3:14-19; 5:14). În general, termenii aceştia sunt folosiţi ca sinonime pentru a desemna

revitalizarea spirituală corporativă.

J. Edwin Orr a încercat să găsească un tipar unificator în aceste mişcări atât de diverse,

folosind succesiunea din Faptele Apostolilor 1 şi 2. Rugăciunea corporativă prin care se

exprimă dependenţa de Duhul Sfânt din Faptele Apostolilor 1 a fost urmată în Faptele

Apostolilor 2 de animarea şi de creşterea bisericii prin lucrările de predicare, învăţare,

evanghelizare şi vindecare împuternicite de Duhul Sfânt. Un tipar alternativ de înnoire se

Pagina 473 din 548

bazează pe întoarcerea Cuvântului sub împăraţii Iosia şi Ezechia. În plus, Richard F. Lovelace

distinge modele de înnoire ciclice şi continue.

Spiritualitatea înnoirii se concentrează pe pocăinţa şi pe convertirea personală, dar şi pe

rugăciunea de pregătire şi pe aşteptarea mişcării suverane şi bruşte a Duhului Sfânt. Înnoirea

este lucrarea suverană a lui Dumnezeu şi ea nu depinde de implementarea unui set specific de

principii sau de eforturile oamenilor. Ea este iniţiată în moduri suverane şi surprinzătoare de

către Duhul lui Dumnezeu, când El îndeamnă poporul Său la priveghere continuă în rugăciune

corporativă concentrată. În Dynamics of Spiritual Life [Dinamica vieţii spirituale], Richard F.

Lovelace subliniază precondiţiile, elementele principale şi elementele secundare ale înnoirii.

Am adaptat Tabelul 36.2 după schiţa lui Lovelace.

A. Conştientizarea sfinţeniei lui Dumnezeu Dreptatea Lui

Dragostea Lui

B. Conştientizarea gravităţii păcatului În viaţa ta

În comunitatea ta

A. Îndreptăţirea: Eşti acceptat

B. Sfinţirea: Eşti eliberat din robia păcatului

C. Locuirea Duhului: Nu eşti singur

D. Autoritatea în conflictul spiritual: ai autoritate.

În proclamare

În exprimarea socială

Individual

Corporativ

În micro-comunităţi

În macro-comunităţi

Faţă de adevărul revelat

Faţă de cultura ta

C. Comunitatea:

A fi uniţi cu trupul Lui

D. Integrarea teologică:

A avea gândirea lui Cristos

I. PRECONDIŢIILE ÎNNOIRII: PREGĂTIREA PENTRU EVANGHELIE

II. ELEMENTELE PRINCIPALE ALE ÎNNOIRII:

PREZENTAREA ÎN PROFUNZIME A EVANGHELIEI

III. ELEMENTELE SECUNDARE ALE ÎNNOIRII:

LUCRAREA EVANGHELIEI ÎN VIAŢA BISERICII

În Cristos

A. Misiunea:

Urmarea lui Cristos în lume, prezentând Evanghelia

Lui

B. Rugăciunea:

Exprimarea dependenţei de puterea Duhului Său

Tabel 36.2

Adevărata înnoire începe cu convingerea pe care o dă Duhul în legătură cu sfinţenia lui

Dumnezeu şi cu gravitatea păcatului (Ioan 16:8). Ea duce la realizarea personală în ce priveşte

Pagina 474 din 548

acceptarea în Cristos (îndreptăţirea, Romani 5:1-11), libertatea din robia păcatului (sfinţirea,

Romani 6:1-18), puterea lui Dumnezeu (locuirea Duhului Sfânt, Romani 8:1-27) şi autoritatea

credincioşilor (neclintirea în războiul spiritual, Efeseni 6:10-18; Iacov 4:7). Aceste elemente

principale ale înnoirii personale trebuie să-i ducă pe credincioşi de la nivelul individual la

nivelul corporativ. Acesta este exprimat în elementele secundare ale înnoirii spirituale:

implicarea în misiune (Fapte 1:8), aşteptarea lui Dumnezeu în rugăciunea comună (Fapte

1:13-14), participarea în comunitate (Fapte 2:42-47) şi înnoirea teologică a minţii pentru a

exprima gândirea lui Cristos (1 Corinteni 2:1-6). Astfel, atât formarea spirituală personală cât

şi înnoirea spirituală corporativă sunt mişcări centrifuge (îndreptate dinspre centru în afară).

În practică, mişcările de înnoire sunt variaţiuni ale acestei scheme idealizate; adesea câteva

dintre elementele principale şi elementele secundare specificate mai sus sunt fie

interconectate, fie suprapuse. În plus, trezirile spirituale pot lua forme aberante din cauza

forţelor corupătoare ale lumii, firii pământeşti şi chiar din cauza diavolului. Teologia greşită

este o altă sursă de deformare în mişcările de înnoire; însă teologia corectă nu produce

întotdeauna înnoire corporativă, iar teologia greşită nu împiedică întotdeauna înnoirea

corporativă. Unele dintre aceste mişcări par să se oprească la fel de brusc cum au început, în

timp ce altele au efecte pe termen lung.

Un număr tot mai mare de biserici şi misiuni au ajuns să înţeleagă faptul că cunoaşterea

adevărului scriptural şi prezenţa Duhului trebuie să fie ambele pe deplin prezente în

comunitatea credincioşilor. Două exemple în acest sens sunt descrise în Fresh Wind [Vânt

proaspăt] de Jim Cymbala şi The Word and Power Church [Biserica, sediu al Cuvântului şi a

puterii] de Doug Banister. Însă bisericile descrise în aceste cărţi nu raportează tipare

experienţiale identice şi ar fi o greşeală să încercăm să transformăm ceea ce Dumnezeu face

într-o biserică într-o reţetă pentru toate bisericile.

Adevărata înnoire nu ţine de reorganizarea instituţională sau de apelul public; dimpotrivă, ea

se centrează în puterea Duhului (focul), în autoritatea Cuvântului (combustibilul), şi în

unitatea în rugăciune (părtăşia) a rămăşiţei de credincioşi dedicaţi din trupul lui Cristos. Când

rugăciunea devine frecventă, când pasiunea devine contagioasă şi când puterea lui Dumnezeu

devine evidentă, comunitatea credincioşilor creşte atât din punct de vedere calitativ

(ucenicizare) cât şi cantitativ (evanghelizare).

VIITORUL COMUNITĂŢII

Biblia este o mare naraţiune despre crearea unei ordini cosmice perfecte, despre Cădere,

despre pervertirea acelei ordini perfecte, despre programul de răscumpărare conceput de

Pagina 475 din 548

Dumnezeu pentru a crea o ordine cu totul nouă prin lucrarea Fiului Său şi despre deplina

realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu în care va fi armonie, siguranţă şi bucurie perfectă în

comunitatea tuturor celor care şi-au găsit libertatea în voia Lui. Tom Sine spune în Wild Hope

[Speranţă descătuşată] că intenţiile lui Dumnezeu pentru viitoarea comunitate sunt:

Să creeze o nouă omenire în care persoanele de orice limbă, din orice seminţie şi din

orice popor să fie reconciliate cu Dumnezeul cel viu.

Să întemeieze o nouă comunitate de neprihăniţi în care să nu existe păcat, personal sau

structural.

Să creeze un nou sistem de justiţie în care să nu mai existe oprimarea celor săraci.

Să zidească o nouă comunitate internaţională caracterizată prin pace, în care

instrumentele războiului să fie transformate în unelte ale păcii.

Să întemeieze o nouă societate a integrităţii, în care orbii să poată vedea, surzii să

poată auzi şi asupriţii să fie eliberaţi.

Să iniţieze un festival imens de celebrare, în care oameni din toate grupurile etnice şi

din toate mediile culturale să celebreze cu bucurie domnia lui Dumnezeu în mijlocul

lor.

Să aducă un nou viitor în care să fim reconciliaţi nu numai cu Dumnezeul nostru şi

unii cu alţii, ci şi cu întreaga ordine creată.


Ce experienţe ai avut în ce priveşte prietenia spirituală? Dar în ce priveşte sfătuirea

spirituală? Îndrumarea spirituală? Conducerea (direcţia) spirituală? Care dintre acestea

ar fi cea mai benefică pentru tine în acest punct al călătoriei tale spirituale?

De ce crezi că puţini protestanţi au încurajat conducerea (direcţia) spirituală?

Ce experienţe ai avut cu vindecarea interioară?

Deşi uneori se discută despre conducerea slujitoare, de ce crezi că ea este rareori

practicată în bisericile şi organizaţiile creştine?

Ai pe cineva în faţa căruia să fii cu adevărat răspunzător? De ce este atât de uşor să

lăsăm impresia că dăm socoteală în faţa cuiva, când în realitate acest lucru nu se

întâmplă?

Care este natura regulii personale în formarea ta spirituală?

Ai întâlnit câteva din elementele înnoirii corporative?

Pagina 476 din 548

CONCLUZIE

CONTINUAREA PE CALE

De ce este nevoie ca să sfârşeşti bine


De ce ai nevoie ca să rămâi în cursă? Capitolul acesta final tratează o diversitate de probleme

ce au legătură cu felul cum poţi să-ţi închei alergarea cu bine, între care intimitatea cu Cristos,

credincioşia în îndeplinirea disciplinelor spirituale, perspectiva biblică asupra circumstanţelor

vieţii, disponibilitatea de a învăţa, scopul personal, relaţiile sănătoase şi lucrarea creştină

continuă.

Actorul Lee Marvin, care a murit în 1987 la vârsta de şaizeci şi trei de ani în urma unui stop

cardiac, a făcut la un moment dat această remarcă deprimantă: „Îţi pun numele pe o stea de pe

Hollywood Boulevard şi apoi o găseşti pătată cu murdărie de câine. Asta-i toată povestea,

dragă.” Dacă suntem numai cetăţeni ai acestei lumi, Marvin are dreptate; faima, poziţia

socială, bogăţiile şi puterea nu durează şi nu ne împlinesc. Monumentele care ne sunt dedicate

şi realizările noastre se prăbuşesc în jurul nostru şi ne oferă prea puţină mângâiere la sfârşitul

scurtei noastre vieţi pe acest pământ.

Prin contrast, iată ce spune Peter Kreeft în Three Philosophies of Life:

Aurul cel mai curat este gunoi fără Cristos. Însă împreună cu Cristos, până şi metalul de cea

mai proastă calitate se transformă în aurul cel mai curat. Speranţele alchimiştilor pot să devină

realitate, dar la nivel spiritual, nu la nivel chimic. Există o „piatră filozofală” care transformă

toate lucrurile în aur. Numele ei este Cristos. Cu El, sărăcia este bogăţie, slăbiciunea este

putere, suferinţa este bucurie, a fi dispreţuit este glorie. Dar fără El, bogăţia este sărăcie,

puterea este neputinţă, fericirea este nefericire, gloria este dispreţ.

Dacă ne-am dăruit viaţa lui Cristos, nu trebuie să existe întoarcere înapoi – de fapt, dacă stăm

şi ne gândim bine, nici nu există nimic real şi durabil la care ne-am putea întoarce de la El. În

ciuda acestui adevăr, foarte mulţi credincioşi renunţă la alergare la vârsta mijlocie. Mulţi

încep bine, dar sfârşesc lamentabil. Acest lucru se poate face printr-o erodare treptată ca

urmare a unei serii de mici compromisuri sau printr-un punct de îndepărtare mai brusc, dar

sunt multe lucruri care ne pot îndepărta de pe cursul pe care suntem chemaţi să alergăm.

Pagina 477 din 548

Ce înseamnă să sfârşeşti bine? Cum putem să alergăm în aşa fel încât să putem spune

împreună cu Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”

(2 Timotei 4:7; Fapte 20:24; 1 Corinteni 9:24-27)? Un număr de observatori au cercetat

caracteristicile oamenilor care aleargă cu stăruinţă în alergarea care le stă înainte (Evrei 12:1).

Eu am găsit şapte asemenea caracteristici:

1. Intimitate cu Cristos.

2. Credincioşie în îndeplinirea disciplinelor spirituale.

3. O perspectivă biblică asupra circumstanţelor vieţii.

4. Un spirit învăţabil, deschis, smerit şi ascultător.

5. O înţelegere clară a scopului şi chemării personale.

6. Relaţii sănătoase cu oameni plini de resurse.

7. O lucrare creştină continuă în viaţa altora.

Cele şapte concepte cheie sunt intimitate, disciplină spirituală, perspectivă, învăţabil, scop,

relaţii şi lucrare creştină, şi este important să observăm că aceste caracteristici sunt

direcţionate dinspre interior spre exterior. Primele două se referă la relaţia noastră pe verticală

cu Dumnezeu (a fi), următoarele trei se referă la gândirea şi orientarea noastră personală (a

cunoaşte) şi ultimele două se referă la relaţiile noastre pe orizontală (a face). Iată câteva

cuvinte despre fiecare dintre aceste şapte caracteristici cruciale.

INTIMITATEA CU CRISTOS

Îndemnul „să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evrei 12:1) este urmat

imediat de următoarele cuvinte: „să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei

noastre” (12:2). Dacă vrem să alergăm cu stăruinţă şi să ne sfârşim cu bine alergarea, trebuie

să ne uităm la Isus şi nu la circumstanţele în care ne aflăm sau la alţi alergători. Să nu uităm

avertismentul dur al lui Isus din Luca 14:26: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl

său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa

sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Scriptura ne chemă să îi iubim şi să îi slujim pe aceşti oameni,

însă Domnul ne spune că El trebuie să fie pe primul loc în afecţiunile noastre. Dragostea faţă

de El şi urmarea Lui trebuie să fie atât de intense, încât toate celelalte relaţii să pară ură prin

comparaţie.

Fotografiile telescopice ale soarelui dezvăluie adesea zone masive pe fotosferă ce se numesc

pete solare. Acestea sunt regiuni temporar reci care par întunecoase prin contrast cu fotosfera

Pagina 478 din 548

mai fierbinte care le înconjoară. Dar dacă am putea să vedem o pată solară în sine, ea ne va

apărea strălucitoare. Tot aşa, dragostea noastră faţă de alţii trebuie să strălucească puternic, cu

excepţia cazului când o comparăm cu dragostea faţă de Domnul Isus Cristos. Deşi nu L-am

văzut încă pe Isus, putem să Îl iubim şi să sperăm în El, care ne-a iubit mai întâi şi S-a dat pe

Sine Însuşi pentru noi (1 Petru 1:8; Efeseni 5:2).

Chemarea noastră cea mai înaltă este să creştem în cunoaşterea lui Cristos şi să Îl facem

cunoscut altora. Dacă o persoană, o posesiune sau o poziţie se ridică în mintea şi în afecţiunea

noastră mai presus de Domnul Isus, nu suntem capabili să ne îndeplinim marea chemare şi ne

vindem ieftin în schimbul promisiunilor deşarte ale acestei lumi trecătoare.

Ar fi înţelept din partea noastră să ne punem din când în când următoarea întrebare, pentru a

ne cerceta inima şi direcţia vieţii: Dorinţa mea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu depăşeşte toate

celelalte aspiraţii ale mele? Dacă nu, ceea ce ia locul Lui în centrul afecţiunii noastre trebuie

să-I fie predat, dacă vrem să cunoaştem bucuria rodirii spirituale ca ucenici ai Săi.

Un secret important al celor care sfârşesc bine alergarea este mai degrabă iubirea lui Isus

decât evitarea păcatului. Cu cât Îl iubim pe Isus mai mult, cu atât vom învăţa mai bine să ne

încredem numai în El. Să-l cităm iarăşi pe Kreeft (Christianity for Modern Pagans

[Creştinism pentru păgânii moderni]):

Marea diviziune, eterna diviziune, nu este între teist şi ateu sau între fericire şi nefericire, ci

între cei ce caută (iubesc) şi cei ce nu caută (nu iubesc) Adevărul (fiindcă Dumnezeu este

Adevărul)… Putem să căutăm sănătatea, fericirea sau sfinţenia; sănătatea fizică, sănătatea

mentală sau sănătatea spirituală ca summum bonum, sau ca binele nostru suprem… Prima

întrebare a lui Cristos în Evanghelia după Ioan este crucială: „Ce căutaţi?” (1:38). Întrebarea

aceasta determină ceea ce vom găsi, determină destinul nostru veşnic, determină totul.

FIDELITATEA ÎN ÎNDEPLINIREA DISCIPLINELOR SPIRITUALE

În secţiunea despre spiritualitatea disciplinată am văzut că disciplinele spirituale nu sunt

scopuri în sine, ci mijloace pentru scopurile intimităţii cu Cristos şi formării spirituale.

Problema este că totul, dacă este lăsat să decurgă de la sine, tinde să sfârşească în declin şi

decădere. A doua lege a termodinamicii, care spune că energia utilă într-un sistem închis

scade, poate fi aplicată în linii generale şi la alte sisteme, de la teoria informaţiei la relaţii.

Fără o infuzie de energie ordonată, entropia (aleatoriul şi dezordinea) creşte. În cazul

obiectelor şi relaţiilor, o infuzie de intenţionalitate şi de efort direcţionat este necesară pentru a

susţine ordinea şi creşterea.

Pagina 479 din 548

Cele douăzeci de discipline spirituale pe care le-am abordat pe parcursul acestei cărţi

(solitudinea, tăcerea, rugăciunea, ţinerea unui jurnal, studiul, meditaţia, postul, castitatea,

discreţia, confesiunea, părtăşia, supunerea, călăuzirea, simplitatea, isprăvnicia, sacrificiul,

închinarea, celebrarea, slujirea şi mărturisirea) ne pot îmbogăţi caracterul, gândirea şi practica.

Nimeni nu practică în mod consecvent toate aceste discipline, unele fiind mai puţin

semnificative pentru unii oameni decât pentru alţii, dar credincioşia faţă de disciplinele

spirituale de care avem cea mai mare nevoie în călătoria noastră spirituală ne va păstra pe cale

şi ne va aduce în mod repetat înnoirea personală.

O PERSPECTIVĂ BIBLICĂ ASUPRA CIRCUMSTANŢELOR VIEŢII

Fără un sentiment tot mai acut de disperare, nu ne vom păstra concentrarea asupra lui

Dumnezeu. Domnul, în dragostea Lui faţă de noi, foloseşte încercările şi adversităţile în multe

feluri creative în vieţile noastre, şi scopul suferinţelor prin care trecem este, în parte, ca să ne

aducă la dependenţa numai de El. Acest lucru face parte din criza vârstei de mijloc, când ne

confruntăm cu diminuarea capacităţi şi creşterea responsabilităţii. De obicei ne acceptăm

mortalitatea puţin înainte de patruzeci de ani, deşi unii o conştientizează mai devreme, iar alţii

reuşesc s-o mai amâne câţiva ani.

Fiind copii ai lui Dumnezeu, durerea pe care o simţim ne determină să întrebăm, să căutăm şi

să batem (Matei 7:7-8), şi la vremea hotărâtă de El, Dumnezeu ne va răspunde revelându-ne

mai mult din Sine Însuşi. Această cunoaştere personală ne creşte credinţa şi capacitatea de a

ne încrede în caracterul şi promisiunile Lui. Numai când înţelegem că nu putem supravieţui

fără Dumnezeu ne supunem de bună voie scopurilor Lui în mijlocul necazurilor noastre.

Creşterea credinţei implică încrederea în Dumnezeu în momentele când nu înţelegem

scopurile şi căile Lui.

Necazurile joacă un rol semnificativ în clarificarea speranţei (vezi Romani 5:3-5), fiindcă ne

poate obliga să vedem imaginea de ansamblu. Aşa cum am văzut în secţiunea despre

spiritualitatea paradigmei, trebuie să ne cultivăm o perspectivă a eternităţii în lumea

vremelniciei pentru a putea înţelege că „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să

fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8:18). Când

vedem împrejurările în care ne aflăm în lumina caracterului lui Dumnezeu, în loc să vedem

caracterul lui Dumnezeu în lumina circumstanţelor în care ne aflăm, înţelegem că Dumnezeu

nu este niciodată indiferent faţă de noi şi că El foloseşte suferinţa pentru binele nostru, ca să

fim uniţi mai strâns cu Cristos (Evrei 12:10-11; 1 Petru 4:12-17). În plus, El ne mângâie în

Pagina 480 din 548

încercările noastre (2 Corinteni 1:3-5) şi ne aminteşte că acestea nu vor dura veşnic (2

Corinteni 4:16-18).

În Problem of Pain [Problema suferinţei], C. S. Lewis spune că Dumnezeu îngăduie suferinţa

în viaţa noastră nu fiindcă ne iubeşte mai puţin, ci fiindcă ne iubeşte mai mult decât ne-am

dori noi:

La o schiţă făcută ca să amuze un copil, artistul nu depune prea multe eforturi; se poate

mulţumi s-o lase aşa cum este, deşi nu a ieşit aşa cum ar fi vrut el. Dar la marele tablou al

vieţii lui – la lucrarea pe care o iubeşte, deşi într-alt mod, la fel de intens cum un bărbat

iubeşte o femeie sau cum o mamă iubeşte un copil – el depune nesfârşite strădanii – şi, fără

îndoială, ar cauza nesfârşite necazuri tabloului, dacă acesta ar putea simţi ceva. Ne putem

imagina că un tablou simţitor, după ce a fost şters, şi răzuit, şi refăcut pentru a zecea oară, şi-

ar dori să fi fost o schiţă cât o unghie, a cărei realizare să fi durat un singur minut.

Când ne înnoim mintea cu o perspectivă biblică tot mai clară asupra experienţelor şi

circumstanţelor vieţii, înţelegem că viaţa aceasta este dedicată semănării seminţei eternităţii,

nu înmulţirii comorilor efemere pe pământ. O astfel de perspectivă ne reduce îngrijorările

(Matei 6:25-34), ne măreşte mulţumirea (Filipeni 4:11-13; 1 Timotei 6:6-8) şi ne creşte

încrederea şi speranţa (Evrei 6:13-20). Odată cu îngustarea spaţiului şi accelerarea timpului în

era postmodernă, avem nevoie să reducem ritmul, altfel ajungem în pericolul de a ne prăvăli

şi de a ne epuiza la sfârşit. Este întotdeauna înţelept să ne analizăm şi să ne adaptăm pasul la

istoria de ansamblu.

UN SPIRIT ÎNVĂŢABIL, DESCHIS, SMERIT ŞI ASCULTĂTOR

Cei ce sfârşesc bine păstrează o atitudine propice învăţării în toate etapele vieţii. O atitudine

arogantă, automulţumită, îi face pe oameni să se plafoneze sau să decadă pe curba învăţării,

iar acest lucru dăunează vitalităţii spirituale. În tinereţe, avem o problemă cu nesăbuinţa şi cu

lipsa concentrării; în vârsta de mijloc, ne luptăm cu nehotărârea şi cu situaţiile complicate; în

anii de pe urmă cea mai mare provocare a noastră este un spirit învăţabil. Cei ce îşi păstrează

o atitudine copilărească de mirare, surpriză şi uimire, nu sucombă în rigiditate şi în categorii

fixe. Cei ce continuă să crească în har „Cei sădiţi în Casa Domnului, înverzesc în curţile

Dumnezeului nostru. Ei aduc roade şi la bătrâneţe, Sunt plini de suc şi verzi” (Psalmul 92:13-

14).

Pagina 481 din 548

Cheia pentru menţinerea unui spirit învăţabil sunt smerenia şi ascultarea. Smerenia este

dispoziţia în care sufletul înţelege că important în viaţă este încrederea în Dumnezeu şi că

„Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36). Misterul harului lui

Dumnezeu ne umileşte mai mult decât păcătoşenia noastră, fiindcă harul ne învaţă să fim

preocupaţi de Dumnezeu şi nu de noi înşine. Când ne predăm acestui har şi Îl invităm pe

Dumnezeu să fie totul în toţi pentru noi, renunţăm la eul nostru şi Îl întronăm în loc pe

Cristos. Am putea să spunem următoarea rugăciune, pe care am preluat-o de la sfârşitul cărţii

lui Andrew Murray, Humility [Umilinţa] şi am adaptat-o:

Doamne Dumnezeule, Te rog ca din marea Ta bunătate să Te faci cunoscut mie, şi să iei din

inima mea orice fel, orice formă şi orice grad de mândrie, indiferent dacă ea vine de la un duh

rău sau din natura mea coruptă; şi Te rog să trezeşti în mine profunzimea şi adevărul

smereniei care mă poate face vrednic de lumina Ta şi de Duhul Sfânt.

La fel ca Domnul nostru pe când era în trup, trebuie să învăţăm ascultarea prin lucrurile pe

care le suferim (Evrei 5:7-8). Thomas Merton a spus în Spiritual Direction and Meditation

[Îndrumarea şi meditaţia spirituală]: „Trebuie să fim pregătiţi să cooperăm nu numai cu harul

care ne consolează, ci şi cu harul care ne smereşte. Nu numai cu luminile care ne înalţă, ci şi

cu luminile care aruncă în aer automulţumirea noastră.”

Ascultarea necesită asumarea riscurilor, fiindcă ea este aplicarea credinţei biblice la ceea ce

nu se vede şi la ceea ce încă nu este (Evrei 11:1). Când ne maturizăm în Cristos, învăţăm să

trăim echivoc în această lume, încrezându-ne în caracterul şi în promisiunile lui Dumnezeu, în

ciuda aparenţelor în sens contrar.

O ÎNŢELEGERE CLARĂ A SCOPULUI ŞI CHEMĂRII PERSONALE

O viaţă fără o sursă transcendentă a scopului ar fi un exerciţiu de zădărnicie. Malcolm

Muggeridge spune:

N-am reuşit niciodată să mă conving că universul şi noi, aşa-zişii homo sapiens, am apărut,

generaţie după generaţie, ca să locuim pentru scurt timp pe micul nostru pământ, numai ca să

participăm la interminabila telenovelă în care apar la nesfârşit aceleaşi personaje şi aceleaşi

situaţii, pe care o numim istorie. Este ca şi cum s-ar construi un stadion mare pentru

prezentarea unor jucători care aruncă fise într-o ceaşcă, sau a unei opere imense pentru

Pagina 482 din 548

prezentarea unui recital de muzicuţă. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o altă raţiune pentru

existenţa noastră şi a universului decât să ne trăim zilele vieţii în cel mai bun mod cu putinţă;

ne-a fost rezervat un alt destin decât simpla folosire a creativităţii noastre fizice, intelectuale şi

spirituale.

Deşi înţelegem că nu ajungem niciodată la ţintă în această viaţă, Dumnezeu ne cheamă pe

fiecare dintre noi la o călătorie cu scop, care implică riscuri pe cale şi care este susţinută prin

credincioşie şi o speranţă crescândă. Această chemare sau vocaţie transcende ocupaţiile

noastre şi dăinuieşte şi după ce ne vom fi încheiat carierele. Când căutăm călăuzirea

Domnului ca să ne dezvoltăm o viziune personală şi claritate pentru misiunea noastră, trecem

dincolo de nivelul sarcinilor şi realizărilor, la nivelul scopului pentru care „avem viaţa,

mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Mai întâi suntem chemaţi la o Persoană şi apoi suntem

chemaţi să exprimăm această relaţie definitorie în ceea ce facem, înţelegând că rezultatul final

al vieţilor noastre este în mâinile lui Dumnezeu. Avem un sentiment al destinului, dar

ignoranţa noastră în ce priveşte geografia noii creaţii înseamnă că trebuie să ne încredem în

Dumnezeu pentru ceea ce ne cheamă să devenim. Reinhold Niebuhr a exprimat foarte bine

acest lucru:

Nimic din ce merită făcut nu poate fi făcut în anii care ne-au fost daţi pe acest pământ; de

aceea trebuie să fim mântuiţi prin speranţă. Nimic din ce este adevărat, sau frumos, sau bine

nu are sens în contextul imediat al istoriei; de aceea trebuie să fim mântuiţi prin credinţă;

Nimic din ce facem, oricât ar fi de virtuos, nu putem realiza singuri; de aceea suntem mântuiţi

prin dragoste.

Există întotdeauna o prăpastie între aspiraţiile şi realizările noastre, între capacităţile şi

contribuţiile noastre. Această discrepanţă se transformă dintr-un prilej de disperare într-o

oportunitate de speranţă atunci când o vedem ca fiind nostalgia noastră după adevărata noastră

casă. Speranţa este înţelegerea faptului că scopul nostru nu este măsurabil şi că chemările

noastre pământeşti sunt doar prefaţa la activitatea creatoare şi comunitatea nesfârşită din cer.

RELAŢII SĂNĂTOASE CU OAMENI PLINI DE RESURSE

În secţiunea despre spiritualitatea corporativă am văzut spectrul relaţiilor ce sprijină îngrijirea

sufletului, care merge de la prietenia spirituală, la călăuzirea spirituală, la îndrumarea

spirituală şi la direcţia spirituală. De asemenea, am analizat importantele dimensiuni ale

Pagina 483 din 548

conducerii slujitoare, precum şi răspunderea în faţa unei persoane sau a unui grup. Fiecare

dintre aceste relaţii este o resursă valoroasă ce ne poate încuraja, echipa şi îndemna să

rămânem în alergarea la care am fost chemaţi. Oamenii care îşi încheie bine alergarea nu pot

să facă acest lucru fără sprijinul grijuliu al altor membrii din trupul lui Cristos. Aceste relaţii

ne ajută să creştem în intimitatea cu Cristos, să perseverăm în disciplinele spirituale care ne

sunt necesare, să ne clarificăm perspectiva de termen lung, să păstrăm o atitudine învăţabilă şi

să ne dezvoltăm scopul şi chemarea.

O LUCRARE CREŞTINĂ CONTINUĂ ÎN VIAŢA ALTORA

În secţiunea despre spiritualitatea vieţii schimbate am văzut că Isus Cristos Şi-a dat viaţa

pentru noi (mântuirea), ca să ne poată da viaţa Lui (sfinţirea), ca să-Şi poată trăi viaţa prin noi

(slujirea). În spiritualitatea umplerii Duhului am insistat pe importanţa descoperirii şi

dezvoltării darurilor spirituale pe care le-am primit şi pe exercitarea lor prin puterea Duhului

pentru zidirea altora. Spiritualitatea hrănirii s-a concentrat pe cultivarea unui stil de viaţă

definit prin evanghelizare şi ucenicizare, în aşa fel încât să participăm la procesul de aducere a

oamenilor la Cristos şi de ajutare a lor să crească spiritual după ce au ajuns să-L cunoască pe

El. Viaţa pe care Dumnezeu o sădeşte în noi trebuie să pătrundă nu numai în noi, ci să

pătrundă şi să se multiplice şi în viaţa altora. Credincioşii care sfârşesc bine se caracterizează

prin slujire permanentă şi sacrificială pentru binele altor oameni. Cei ce-şi risipesc resursele,

darurile, experienţele şi cunoştinţele greu-dobândite despre Dumnezeu fără să le investească

în viaţa altora, ajung să se ofilească şi să dispară curând.

BARIERE ÎN CALEA SFÂRŞIRII CU BINE

Este evident că atunci când inversăm aceste şapte caracteristici ale oamenilor care îşi sfârşesc

cu bine alergarea, obţinem o listă corespunzătoare cu barierele ce împiedică alergarea spre

ţintă. Dar în loc să facem aceasta, aş vrea să remarc faptul că lipsa primei caracteristici

(intimitatea cu Dumnezeu) este principala obstrucţie ce împiedică progresul spre celelalte

şase. Desigur, celelalte şase contribuie la intimitatea noastră cu Cristos, dar regresul în relaţia

cu Isus erodează repede loialitatea faţă de celelalte. Atunci, adevărata întrebare este: Ce ne

determină să ne abatem de la Isus? Într-un fel sau altul, păcatul spiritual al mândriei şi

autonomiei se găseşte în capul listei. Acesta poate lua multe forme, ca de exemplu ambiţia

egoistă (inspirată adesea de insecuritate), indisponibilitatea de a învăţa de la alţii, comparaţia

şi invidia, refuzul subordonării faţă de autoritate, strategii pentru evitarea durerii şi

Pagina 484 din 548

vulnerabilităţii, amărăciunea faţă de Dumnezeu din cauză că a îngăduit durerea personală şi

pierderea.

Cele mai vizibile păcate ale compromisului şi eşecului moral sau etic sunt de obicei produsul

secundar al dezintegrării spirituale – pierderea ochiului clar (Matei 6:22-23) şi a inimii curate

(Matei 5:8; 1 Timotei 1:5; 2 Timotei 2:22). Declinul pasiunii pentru Cristos subminează în

cele din urmă chemarea şi caracterul.

MAI MULTE DESPRE PERSPECTIVĂ, ASCULTARE ŞI SCOP

O perspectivă asupra problemelor

Ai văzut pe cineva care să-şi dezvolte şi să-şi aprofundeze caracterul în vremuri de aparent

succes? Ar fi aşa de simplu dacă mersul lucrurilor conform voii noastre ar fi benefic pentru

noi pe termen lung, dar din cauza egoismului şi miopiei noastre, asta se întâmplă foarte rar.

Până când se va întoarce Domnul nostru, vom continua să învăţăm şi să creştem mai mult prin

încercări şi eşecuri decât prin succes, aşa cum îl defineşte lumea. Să ascultăm observaţiile

cuiva care s-a bucurat de o carieră extraordinară în ochii colegilor săi:

Contrar a ceea ce ar fi de aşteptat, mă uit cu o deosebită satisfacţie la experienţele care la

vremea aceea păreau deosebit de dezolante şi de dureroase. Într-adevăr, pot să spun cu deplină

onestitate că tot ce am învăţat în cei şaptezeci şi cinci de ani pe care i-am trăit în această lume,

tot ce a îmbogăţit şi a luminat cu adevărat existenţa mea a fost urmărit sau obţinut prin durere,

şi nu prin fericire.

Malcolm Muggeridge

Dacă vreunul dintre noi ar putea fi transportat în cer pentru o vizită de măcar cinci minute, nu

vom mai fi aceeaşi la întoarcerea pe pământ. Pentru prima dată, am avea o perspectivă corectă

despre fragilitatea şi scurtimea vieţii pe pământ şi despre absurditatea de a ne dărui inima unor

lucruri care nu vor dăinui.

John White a observat că „lipsa credinţei ne face să optăm pentru comorile pământeşti mai

degrabă decât pentru cele cereşti. Dacă am crede cu adevărat în comorile cereşti, cine dintre

noi ar fi atât de stupid ca să cumpere aur? Dar nu credem. Cerul este un vis, o fantezie

religioasă pe care o afirmăm fiindcă suntem creştini. Dacă oamenii ar crede în cer, şi-ar

petrece timpul ca să se pregătească pentru şederea permanentă acolo. Dar nimeni nu face acest

lucru.”

Pagina 485 din 548

Perspectiva noastră despre viaţă, temporală sau eternă, determină setul de reguli după care ne

trăim viaţa, standardele şi caracterul pe care le urmărim, sursa speranţei noastre şi diferenţa

dintre ascultare şi neascultare faţă de preceptele şi principiile lui Dumnezeu.

În „Meditation in a Toolshed” [Meditaţie într-o magazie de scule], C. S. Lewis descrie

diferenţa dintre a privi la o rază de soare şi a privi în direcţia unei raze de soare. Când a intrat

în magazia întunecoasă, nu a putut vedea nimic în afară de o rază de soare care intra printr-o

crăpătură în partea de sus a uşii. La început, s-a uitat la firul de lumină în care pluteau mii de

particule de praf, dar apoi a făcut ceva ce majoritatea dintre noi am făcut la un moment dat sau

altul. Şi-a schimbat poziţia până când raza i-a căzut pe ochi, şi în clipa aceea magazia şi raza

de soare au dispărut. Privind în direcţia razei de soare, a văzut frunzele verzi tremurând pe

ramurile unui pom de afară, şi dincolo de el, soarele însuşi. Perspectiva face toată diferenţa.

Imaginează-ţi o lume în care problemele oamenilor dispar în clipa în care ei îşi pun încrederea

în Cristos. Aceştia devin brusc imuni la bolile trupeşti, se bucură de armonie deplină în

relaţiile lor personale şi profesionale, şi este suficient să ceară succesul şi bunăstarea pentru a

le avea. O atare condiţie lipsită de necazuri nu este prea departe de scenariul propovăduit de

susţinătorii evangheliei prosperităţii.

La început ea poate suna bine, dar să ne gândim puţin la implicaţii. Într-o asemenea situaţie,

credincioşii se pot încrede în Dumnezeu pentru mântuirea lor, însă ar fi extrem de dificil să nu

se uite la lume pentru toate celelalte. În lipsa obstacolelor, Îl vor lua pe Dumnezeu ca de la

sine înţeles, şi vor considera că harul Lui este un dat; rugăciunile lor vor semăna mai mult cu

nişte scamatorii de conjurare, în loc să recunoască prin intermediul lor dragostea şi

dependenţa de Domnul. Şi întrucât totul le merge după voia lor, ar fi aproape imposibil să îşi

cultive un caracter creştin autentic. De asemenea, n-ar dezvolta niciodată calităţi precum

răbdarea (Iacov 1:3), statornicia (1 Corinteni 15:58), mulţumirea (1 Tesaloniceni 5:18),

hărnicia, excelenţa morală, auto-controlul, perseverenţa, evlavia (2 Petru 1:5-6), compasiunea,

smerenia, blândeţea (Coloseni 3:12) şi credincioşia (Galateni 5:22), căci acestea au legătură

cu speranţa în Dumnezeu în vremuri de adversitate.

Departe de a promite o viaţă uşoară şi prosperă, Noul Testament afirmă că urmaşii lui Cristos

vor avea de înfruntat obstacole şi lupte cum n-au cunoscut înainte de a-şi dedica viaţa Lui. De

fapt, intensitatea războiului spiritual este proporţională cu seriozitatea cu care credinciosul

răspunde la termenii uceniciei. „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos

Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). De aceea Pavel i-a încurajat pe ucenicii din Asia Mică

să continue în credinţă, spunându-le: „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe

necazuri” (Faptele Apostolilor 14:22). La sfârşitul ultimului său discurs adresat ucenicilor,

Pagina 486 din 548

Isus i-a asigurat pe aceştia: „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi

avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

Răspunsurile noastre la încercările cu care ne confruntăm arată nivelul încrederii noastre în

suveranitatea şi bunătatea Domnului. La o expoziţie specială a tablourilor lui Rembrandt,

custodele i-a auzit pe câţiva dintre clienţii muzeului făcând comentarii critice la adresa lucrării

marelui artist şi le-a spus liniştit: „Nu artistul, ci privitorii sunt supuşi cercetării.”

Mărturisesc că atunci când trec prin conflicte şi încercări, dezvolt o atitudine greşită faţă de

Dumnezeu şi mi-e greu să-I mulţumesc pentru ceea ce poate realiza prin respectiva problemă.

Dar pot totuşi să recunosc cu recunoştinţă că ori de câte ori am încetat să mă răzvrătesc

împotriva Lui şi am început să mă încred în suveranitatea, dragostea, bunătatea şi

înţelepciunea Lui, El nu m-a dezamăgit niciodată. Dacă te uiţi înapoi la viaţa ta, cred că şi tu

poţi să spui acelaşi lucru.

Răspunsul la iniţiativele lui Dumnezeu

„Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi

roadă, şi roada voastră să rămână” (Ioan 15:16).

Harul lui Dumnezeu este întotdeauna anterior răspunsului nostru; când Îl căutăm, o facem

fiindcă mai întâi El ne-a căutat. Când Îl iubim, o facem fiindcă mai întâi El ne-a iubit (1 Ioan

4:8-21). Când ne rugăm, o facem fiindcă El ne-a invitat să facem acest lucru.

Răspunsurile pe care le dăm determină direcţia noastră

Însă Dumnezeu ne vede răspunzători pentru răspunsul nostru la iniţiativele lui. De fapt,

calitatea relaţiei noastre cu El este determinată de natura răspunsurilor noastre la impulsurile

Lui iubitoare în viaţa noastră. Am fost înzestraţi cu capacitate de reacţie, adică de a răspunde

sau de a neglija iniţiativele lui Dumnezeu, şi din punct de vedere omenesc, relaţia noastră cu

Dumnezeu este determinată de voinţa noastră de a răspunde. Dacă personalitatea noastră nu

răspunde permanent la personalitatea lui Dumnezeu, relaţia noastră cu El va fi superficială sau

inexistentă.

Cel mai important răspuns pe care îl vom da vreodată are legătură cu Evanghelia, cu vestea

bună despre darul iertării lui Dumnezeu şi despre înnoirea vieţii. Darul acesta nu va fi al

nostru, dacă nu îl acceptăm venind la Cristos în termenii Lui, care includ nu doar acceptarea

intelectuală, ci şi primirea personală. Venirea la Cristos este o dedicare volitivă prin care

abandonăm încrederea noastră iniţială în propriile noastre eforturi pentru a obţine sau pentru a

Pagina 487 din 548

merita favoarea lui Dumnezeu şi ne încredem exclusiv în Cristos şi în neprihănirea Lui,

recunoscându-ne nevoia disperată şi condiţia deznădăjduită fără Isus.

În 1938, un vas comercial german a fost surprins de furtună în mijlocul Atlanticul de Nord.

Presiunea a fost atât de mare, încât plăcile carenei s-au îndoit şi în câteva minute vaporul s-a

scufundat. Aproape miraculos, unul dintre marinari a reuşit să se menţină la suprafaţă, plutind

pe o saltea dintr-o cabină care, cumva, nu s-a îmbibat cu apă. Dinspre sud a venit un cuter

britanic. Marinarul german a fost zărit printre resturile vasului naufragiat. Vaporul britanic a

„oprit” deşi manevra aceasta era foarte primejdioasă în toiul furtunii. Atunci marinarul

german s-a ridicat şi a căzut în valurile mari. Un marinar de pe puntea vasului i-a aruncat un

colac de salvare, care a căzut chiar lângă german, dar acesta s-a uitat în sus şi a văzut steagul

britanic. Ştia că oamenii aceia reprezentau inamicul tradiţional al Germaniei. S-a întors cu

spatele la colac şi încet-încet, salteaua care îl ţinuse la suprafaţă s-a scufundat sub valuri.

Marinarul a pierit.

Când am citit această întâmplare, am interpretat-o ca pe o parabolă a mântuirii oferite de

Dumnezeu. Darul izbăvirii de moartea spirituală pe care ni-l dă Isus este un colac de salvare

şi, instinctiv, o parte din noi se împotriveşte apucării lui, fiindcă fără Cristos suntem duşmanii

lui Dumnezeu (Romani 5:10). La fel ca marinarul german, putem să refuzăm încăpăţânaţi

oferta lui Dumnezeu, dar dacă facem acest lucru, nu putem să-L învinovăţim pe El pentru

moartea noastră. Judecata nu are grade. Kreeft a spus: „Există doar două feluri de oameni în

lumea aceasta; nu bunii şi răii, ci viii şi morţii, cei născuţi de două ori şi cei născuţi o singură

dată, copiii lui Dumnezeu şi copiii lui Adam, femeia cu copii şi femeia stearpă. Aceasta este

diferenţa dintre cer şi iad (Love Is Stronger than Death [Dragostea este mai puternică decât

moartea]).

Răspunsul cel mai important al vieţii noastre este să spunem da Evangheliei. Brennan

Manning spune în The Lion and the Lamb [Leul şi Mielul]: „Există două elemente centrale în

experienţa creştină. Primul, omul Îl aude pe Dumnezeu spunând: «Tu eşti omul acesta.» Şi al

doilea, omul îi răspunde lui Dumnezeu: «Tu eşti Dumnezeul meu.»” Primul este momentul

convingerii (vezi 2 Samuel 12:7) şi al doilea este momentul întoarcerii dinspre sine spre

Cristos.

O serie continuă de răspunsuri

După ce am venit la Cristos în felul acesta, viaţa spirituală devine o serie continuă de

răspunsuri zilnice la îndemnurile Domnului în vieţile noastre. De fiecare dată va trebui să

alegem dacă vrem să umblăm după vedere sau după credinţă, după lege sau după har, după

Pagina 488 din 548

firea pământească sau după Duhul, după voia noastră sau după voia lui Dumnezeu, în

supunere sau în împotrivire, în dependenţă sau în autonomie, în înţelepciunea lumească sau în

înţelepciunea divină, pariind totul pe promisiunile şi caracterul lui Dumnezeu sau încercând să

controlăm lumea în termenii noştri, după ceea ce este vremelnic sau după ceea ce este veşnic,

încercând să ne câştigăm viaţa sau pierzând-o pentru Cristos. Până când Îl vom vedea pe

Cristos, vom fi mereu angajaţi în acest război spiritual în care suntem zilnic ispitiţi să

renunţăm la ascultarea credinţei.

Unul din lucrurile care mă ajută să am o perspectivă corectă în vremurile de ispită sau de

descurajare este să-mi aduc aminte că de când am venit la Cristos, în iunie 1967, n-am regretat

niciodată un act de ascultare, dar am regretat întotdeauna actele mele de neascultare. Însă

ascultarea este dificilă, fiindcă uneori este contra-intuitivă şi de obicei contra-culturală. G. K.

Chesterton a spus: „Problema cu creştinismul nu este că a fost încercat şi găsit

necorespunzător, ci mai degrabă că a fost găsit dificil şi a rămas neîncercat.”

Un pumn strâns nu poate să primească darul de care are atâta nevoie. Păcatul înăbuşă Duhul

Sfânt şi ne răpeşte bucuria, siguranţa şi pacea. De aceea este înţelept să te opreşti şi să Îi ceri

lui Dumnezeu să-ţi descopere ce anume din viaţa ta blochează Duhul lui Dumnezeu. Spune

acelui lucru pe nume şi predă-I-l lui Dumnezeu, pentru ca blocajul să fie înlăturat.

Romani 12:1-2 spune clar că Dumnezeu nu ne cere să facem ceva pentru El înainte să ne

spună ce a făcut El pentru noi. Dar supra-expunerea la Cuvânt şi răspunsul slab dat acestuia

duc la o inimă neascultătoare. Dumnezeu doreşte mai mult să-I răspundem decât să ştim o

mulţime de lucruri. Motivul pentru care o găsim pe prostituata Rahav în Evrei 11 ca o

ilustrare a credinţei este că ea a ştiut puţin, dar a aplicat puţinul pe care l-a ştiut. Prin contrast,

fariseii cunoşteau multe, dar nu au răspuns în inimile lor la ceea ce ştiau. Magii au ştiut puţine

lucruri despre Mesia, dar au pornit într-o călătorie lungă şi obositoare ca să-L găsească, în

timp ce cărturarii din Ierusalim, ştiind că Mesia avea să se nască în Betleem, nu s-au deranjat

nici măcar să-i însoţească pe magi în scurta călătorie de la Ierusalim la Betleem.

Dumnezeu să ne dea harul să răspundem cu credinţă şi ascultare la ceea ce El ne cheamă să

credem şi să aplicăm.

Dezvoltarea unui scop biblic

Am discutat despre importanţa scopului atunci când am analizat spiritualitatea motivaţională

şi holistă, iar gândurile următoare vin ca o adăugire suplimentară.

Pagina 489 din 548

Pierderea avionului vieţii

Cum de, dintr-odată, acum putea pentru prima oară să vadă totul atât de clar? Ceva l-a lăsat să

trăiască în prezent. Niciodată, în toată viaţa lui, nu îşi îngăduise să intre şi să se odihnească în

centrul liniştit al sinelui său, ci se forţase să înainteze dinspre un trecut întunecat pe care nu şi-

l putea aminti spre un viitor care nu exista. Niciodată nu fusese prezent în viaţa lui. Şi viaţa lui

a trecut ca un vis.

Este posibil ca oamenii să-şi rateze viaţa aşa cum cineva pierde un avion?

Răspunsul la întrebarea aceasta din romanul The Second Coming [A doua venire] al lui

Walker Percy este un da apăsat. Cineva a spus odată: „Nu te teme că viaţa ta se va sfârşi, ci

mai degrabă că nu va fi avut niciodată un început.”

În filmul Awakenings [Trezirea], mai mulţi pacienţi care fuseseră timp de peste treizeci de ani

într-o stare catatonică au fost readuşi pentru scurtă vreme la o viaţă normală cu ajutorul unui

tratament nou. Unii s-au bucurat, alţii au fost cuprinşi de amărăciune la gândul că trăiseră atât

de multă vreme în uitare. Dar toţi au preţuit fiecare zi, mai ales când au aflat că trezirea era

doar temporară.

Într-un sens, mulţi oameni trăiesc fără să fie cu adevărat treji, fără să gândească, fără să-şi

pună întrebări şi fără să se mire de nimic. Este uşor, chiar şi pentru cei ce cred în Cristos, să

treacă prin viaţă fără să ajungă la o înţelegere clară a scopului unic pentru care Dumnezeu i-a

pus pe planeta aceasta.

Oameni fără un scop

Vaclav Havel a spus: „Tragedia omului modern este nu că ştie din ce în ce mai puţine despre

sensul vieţii lui, ci mai degrabă că acest lucru îl deranjează din ce în ce mai puţin.” Mi se pare

surprinzător că majoritatea oamenilor de pe planeta noastră par să trăiască ani de zile, sau

poate chiar decenii, fără să îşi pună serios întrebarea fundamentală de ce există şi care vor să

fie bilanţul ei final. Mulţi oameni de afaceri şi profesionişti sunt prea ocupaţi cu urmărirea

unei concepţii inconsistente despre succes, fără să se întrebe dacă nu cumva se vând prea

ieftin, investindu-şi ani preţioşi din viaţă în ceva care, chiar dacă ar fi obţinut, nu îi va

satisface niciodată. Este ca în anunţul ambivalent al unui pilot de avion că din cauza vântului

puternic înaintează foarte repede, însă din cauza unei avarii avionul este iremediabil pierdut.

Mulţi oameni par să înainteze cu viteză pe drumul lor spre zădărnicie. Poate că

Pagina 490 din 548

experimentează chiar fiorul săritorului cu tiroliana, fără să-şi dea seama că sfoara le este

prinsă nu de glezne sau de talie, ci de gât.

Într-o conversaţie din Alice în Ţara Minunilor, Alice întreabă Pisica de Cheshire: „Îmi spui, te

rog, pe unde trebuie s-o apuc de aici?” „Asta depinde foarte mult de unde vrei să ajungi”

răspunde Pisica. „Nu-mi prea pasă unde ajung” spune Alice. „Atunci nu contează nici pe unde

o apuci” îi zice Pisica. Dacă nu am decis unde vrem să ajungem, toate căile sunt la fel de

nemulţumitoare. Problema este că o viaţă neexaminată este rareori nesatisfăcătoare. Dacă nu

urmărim scopul pe care ni l-a dat Dumnezeu pentru vieţile noastre, este foarte probabil să fim

dezamăgiţi de destinaţie; ca, odată ajunşi la destinaţie, să descoperim că ea nu este ceea ce

părea să fie (cf. Eclesiastul 2:17). Dezamăgirea aceasta este foarte bine surprinsă de John

Steinbeck în descrierea unui personaj din La Răsărit de Eden, care şi-a sacrificat viaţa pentru

ceva care l-a dezamăgit la sfârşit: „Nu s-a odihnit niciodată, nu s-a recreat niciodată, a devenit

bogat fără să se bucure şi a ajuns respectat fără să aibă prieteni.”

Să lăsăm destinul să determine drumul

Este mult mai înţelept să urmăm sfatul lui Kierkegaard de a ne defini viaţa dinspre sfârşit spre

început şi de a o trăi de la început spre sfârşit – să pornim de la destin şi să ne definim drumul

în lumina lui. Puţini dintre noi ne-am propune să ne luăm două săptămâni de vacanţă fără să fi

planificat în prealabil unde vrem să mergem şi ce vrem să facem. Dar ceea ce mulţi n-ar face

la nivelul acesta, fac la nivelul cel mai mare: acela al întregii lor existenţe pe pământ. Pentru a

evita această eroare fatală, trebuie să ne întrebăm: „Care aş vrea să fie bilanţul vieţii mele şi

de ce?” „La sfârşitul călătoriei mele pe pământ, ce-aş vrea să văd privind înapoi?” Din

perspectivă biblică, întrebarea importantă nu este ce vom lăsa în urmă (răspunsul la această

întrebare este întotdeauna acelaşi – vom lăsa totul în urmă), ci mai degrabă ce vom trimite

înainte (cf. Matei 6:20).

Mulţi oameni se definesc în termenii activităţilor şi realizărilor. Dar cei ce au cunoscut harul,

iertarea şi înnoirea vieţii în Cristos au primit o nouă sursă de identitate ce le redefineşte

misiunea şi scopul pe pământ. În loc să-şi găsească scopul comparându-se cu alţii, ei pot să

descopere scopul lui Dumnezeu pentru viaţa lor pe paginile Cuvântului revelat.

Scopul ultim al lui Dumnezeu

S-a observat că scopul are trei dimensiuni în Scriptură (vezi utila broşură a Fundaţiei Vision,

„Establishing Your Purpose”). Prima este scopul ultim al lui Dumnezeu în crearea tuturor

lucrurilor. Înainte să creeze timpul, spaţiul, energia şi materia, a existat doar Dumnezeu,

Pagina 491 din 548

complet şi perfect în Sine Însuşi. Fiind o comunitate triunică şi iubitoare a fiinţei, El nu a avut

nevoi, deci nu din singurătate sau din plictiseală a creat El îngerii şi oamenii. Ştim din

Scriptură că parte a scopului ultim al lui Dumnezeu în creaţie este manifestarea Lui în faţa

unor agenţi morali inteligenţi care Îi poartă chipul şi care pot să răspundă cu laudă şi cu

veneraţie la Persoana, puterile şi atributele Lui. Dar în starea noastră prezentă, putem ajunge

abia la suprafaţa înţelepciunii insondabile a scopului ultim al lui Dumnezeu pentru ordinea

creată.

Scopul universal al lui Dumnezeu

A doua dimensiune a scopului biblic este scopul universal al lui Dumnezeu, intenţia pe care o

are pentru toţi oamenii care recunosc domnia lui Isus. Nivelul acesta al scopului este

împărtăşit de toţi creştinii şi ne este comunicat de mai multe pasaje scripturale. Există diferite

modalităţi de exprimare a lui, dar ele pot fi reduse la două domenii esenţiale: cunoaşterea

experienţială a lui Dumnezeu (creşterea spirituală) şi transmiterea cunoaşterii Lui către alţii

(reproducerea spirituală).

În rugăciunea Sa de mare preot, după Discursul din Camera de Sus, Isus a zis: „Şi viaţa

veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos

pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Cunoaşterea aceasta nu este doar propoziţională şi

teologică, ci şi personală şi devoţională. Viaţa veşnică este cunoaştere experienţială a lui

Dumnezeu, şi ea implică un proces de creştere care este inaugurat atunci când o persoană se

încrede în Cristos şi primeşte darul iertării şi o viaţă nouă. Comoara supremă pe care o poate

avea un om este intimitatea crescândă cu Domnul viu al întregii creaţii. Deşi aceasta ar trebui

să fie ambiţia noastră cea mai mare, mulţi credincioşi îşi pun inima să caute bunuri inferioare,

se laudă şi se mândresc cu lucruri care într-o zi vor pieri. De aceea trebuie să ţinem seama de

avertismentul puternic din Ieremia 9:23-24: „Aşa vorbeşte Domnul: «Înţeleptul să nu se laude

cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui.

Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul,

care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice

Domnul.”

Scriptura comunică în mod clar scopul pentru care am fost creaţi: „Căci pe aceia pe care i-a

cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru

ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi” (Romani 8:29). Scopul lui Dumnezeu

pentru noi este nimic mai puţin decât asemănarea cu Cristos! Dar trebuie făcute patru

observaţii în legătură cu acest scop înalt şi sfânt. (1) Este imposibil ca noi să-l atingem. Numai

Pagina 492 din 548

când ne recunoaştem slăbiciunea şi neputinţa de a ne conforma la chipul lui Cristos suntem

pregătiţi să-I dăm voie să-Şi trăiască El viaţa prin noi, căci acesta este geniul vieţii spirituale.

(2) De partea noastră a monedei, vom fi atât de maturi din punct de vedere spiritual cât

alegem să fim. Dacă nu ne angajăm în disciplinele spirituale, între care se numără petrecerea

regulată de timp în studiul Cuvântului şi în rugăciune, nu vom ajunge la o intimitate mai mare

cu Dumnezeu. (3) Dezvoltarea intimităţii cu Dumnezeu este crucială pentru caracterul cristic.

Cunoaşterea personală, experienţială, a lui Dumnezeu transformă inima şi se exprimă prin

faptele jertfitoare ale iubirii şi slujirii altora. (4) Dacă scopul lui Dumnezeu pentru noi nu este

punctul central al vieţii noastre, atunci altceva va fi, însă oricare ar fi acel lucru el nu merită

devotamentul nostru ultim. De aceea, cere-I lui Dumnezeu harul ca a-I fi plăcut să fie cea mai

mare ambiţie a ta (2 Corinteni 5:9).

Am rezumat scopul universal al lui Dumnezeu pentru toţi cei care-L cunosc pe Cristos ca fiind

cunoaşterea experienţială a lui Dumnezeu (creşterea spirituală) şi transmiterea cunoaşterii Lui

către alţii (reproducerea spirituală). Prima parte are legătură cu întrebarea: Cine vrei să fiu,

Doamne? A doua parte are legătură cu întrebarea: Ce vrei să fac, Doamne? Este prudent să

cercetăm prima întrebare înainte să ne lansăm în a doua, fiindcă din punct de vedere biblic a fi

precede a face: cine suntem în Cristos stă la baza a ceea ce facem. Dar de obicei noi punem

activităţile şi obiectivele înaintea scopului şi ne definim mai mult prin realizări măsurabile

decât prin caracterul evlavios. Şi rezultatul este că activităţile ne determină scopurile. Dar

scopurile dezvoltate în felul acesta sunt influenţate de comparaţia cu alţi oameni şi de

modelele pe care le avem, ele neducând niciodată la scopurile universale şi unice pentru care

Dumnezeu ne-a creat. În loc de asta, ar trebui să îmbrăţişăm perspectiva biblică despre scop şi

să lăsăm ca ea să determine obiectivele şi activităţile noastre.

Dezvoltă viziunea scopului tău unic

Dacă scopul universal al lui Dumnezeu pentru noi este să creştem în cunoaşterea lui Cristos

(zidirea) şi să-L facem cunoscut altora (evanghelizarea), cum putem să dezvoltăm viziunea

modurilor unice în care vrea El să aplicăm scopul acesta în viaţa noastră? Răspunsul este că

trebuie să ne lansăm într-un proces de descoperire, însoţit de rugăciune, a darurilor, chemării

şi înzestrărilor pe care ni le-a dat Dumnezeu. Fiecare credincios are o combinaţie unică de

experienţe, daruri şi reţele relaţionale care formează o sferă de oportunităţi pentru slujire.

Putem fi siguri că Dumnezeu nu ne va chema să facem ceva pentru care nu ne-a echipat (1

Tesaloniceni 5:24), dar putem fi la fel de siguri că mesajul şi scopul vieţii noastre nu se

realizează dintr-odată.

Pagina 493 din 548

Componenta cea mai importantă în procesul de discernere a scopului nostru este rugăciunea.

Este bine să perseverăm în a-I cere lui Dumnezeu să ne clarifice chemarea noastră, căci nu

vom putea niciodată s-o descoperim singuri. Acesta este un proces divin-uman de pregătire şi

iluminare, în care fiecare din experienţele noastre pozitive şi negative pot fi folosite în mod

suveran de Dumnezeu în aşa fel încât să putem, prin puterea Lui, să avem un impact durabil în

viaţa altora. Dar dedicarea trebuie să preceadă cunoaşterea (Ioan 7:17); este necesar să avem

suficientă încredere în Dumnezeu pentru a ne putea dedica în avans pentru orice ne cere El să

fim şi să facem.

O altă componentă esenţială în acest proces este timpul petrecut în studierea Scripturii.

Dumnezeu foloseşte Cuvântul Lui ca să ne instruiască şi să ne echipeze pentru lucrare, şi

eficienţa noastră este în directă legătură cu felul cum citim, studiem şi memorăm Biblia.

Preţul plătit e timpul şi disciplina, dar beneficiile sunt întotdeauna mai mari decât cheltuielile.

Dacă suntem superficiali în studierea Cuvântului, avem o cunoaştere superficială a lui

Dumnezeu şi mai puţină eficienţă în relaţiile noastre cu alţii.

Alte componente care au legătură cu scopul tău unic sunt experienţa personală, deprinderile,

educaţia, temperamentul, rolurile pe care le îndeplineşti şi darurile tale spirituale. Fiecare

dintre aceste elemente este relevant pentru viziunea ta despre îndeplinirea specifică a scopului

universal al lui Dumnezeu în viaţa ta.

Începe prin a-I cere lui Dumnezeu să-ţi clarifice viziunea despre scopul tău. Acest lucru nu se

întâmplă prin dublarea activităţilor, ci prin rugăciune, citirea Scripturii şi timpul petrecut în

meditaţie. Procesul acesta poate dura luni sau chiar ani, dar el trebuie să ducă la o scurtă

declaraţie scrisă a scopului, pe care s-o foloseşti apoi pentru determinarea şi evaluarea

obiectivelor şi activităţilor tale. În felul acesta, activităţile tale vor fi determinate mai mult de

Cuvânt şi mai puţin de presiunile exterioare ale lumii.

Un scop biblic este întotdeauna o raţiune neschimbătoare de a fi. El este valabil pentru tine

indiferent de împrejurările prin care treci sau de etapele vieţii tale. Când un scop cristic devine

central în viaţa ta, el armonizează toate celelalte domenii ale acesteia: familia, munca,

aspectele financiare şi lucrare.

CUVÂNT FINAL DESPRE CELE DOUĂSPREZECE FAŢETE

În introducerea acestei cărţi am spus că cele douăsprezece aspecte ale formării spirituale sunt

faţete ale aceleiaşi nestemate şi, ca atare, sunt strâns legate între ele. De exemplu,

spiritualitatea umplerii cu Duhul informează toate celelalte forme de spiritualitate, fiindcă

numai prin puterea Duhului Sfânt putem să fim creaţi după asemănarea cu Cristos.

Pagina 494 din 548

Spiritualitatea relaţională le influenţează pe toate celelalte, fiindcă a-L iubi pe Dumnezeu şi pe

semeni este expresia centrală a credinţei noastre. Şi raţionamentul continuă aşa şi cu celelalte

zece forme de spiritualitate.

Dar am spus, de asemenea, că din cauza temperamentelor noastre foarte diferite, fiecare dintre

noi are o structură personală unică ce implică diferite grade de atracţie şi de rezistenţă faţă de

aceste douăsprezece faţete. Se cuvine să înţelegem că suntem în mod natural mai atraşi de

unele decât de altele însă în acelaşi timp este bine să ne lărgim experienţa creştină prin

expunerea deliberată şi la acele faţete faţă de care tindem să opunem rezistenţă.

Mă rog să-ţi fie de folos diversitatea de abordări ale creşterii spirituale prezentate în această

carte şi să explorezi unele dintre faţete care probabil că îţi sunt mai puţin familiare.


Cum te evaluezi din punctul de vedere al celor şapte caracteristici ale oamenilor care

sfârşesc alergarea cu bine? Care dintre ele necesită mai multă atenţie din partea ta?

De ce prima caracteristică (intimitatea cu Cristos) este cheia pentru celelalte şase?

Care este perspectiva ta asupra problemelor?

Cât de ascultător ai fost faţă de iniţiativele lui Dumnezeu în viaţa ta? Ai observat un

tipar în ce priveşte felul şi timpul ascultării tale?

De ce problema dezvoltării unei înţelegeri biblice a scopului şi misiunii este atât de

importantă pentru perseverenţă?

Care crezi că este scopul tău unic?

Pagina 495 din 548

APENDICE A

NEVOIA DE DIVERSITATE


Există o diversitate de abordări ale vieţii spirituale, dar ele sunt faţetele unei singure nestemate

mai mari decât suma părţilor ei componente. Cartea aceasta a adoptat o viziune mai sintetică,

trecând în revistă toate aceste faţete şi analizând câtă contribuţie aduce fiecare la întreg. Unii

oameni sunt atraşi de diferite faţete, şi aceasta are legătură în parte cu profilul lor personal

(indicatorul Myers-Briggs este o unealtă preţioasă în acest scop). Cititorii sunt rugaţi să

identifice acele faţete de care sunt cel mai mult şi cel mai puţin atraşi şi sunt încurajaţi să îşi

lărgească experienţa încercând şi acele faţete pe care de obicei nu le caută.

Faţetele spiritualităţii care sunt discutate în cartea aceasta indică spre centralitatea Domnului

Isus Cristos şi fiecare dintre ele adaugă o dimensiune unică la nestemata vieţii spirituale. De

aceea, ar fi o greşeală să ne reducem înţelegerea procesului sfinţirii la oricare dintre aceste

abordări, deşi aşa procedăm de cele mai multe ori. De exemplu, mai mulţi autori care insistă

pe viaţa schimbată ignoră nevoia disciplinelor pentru credinţă sau aspectele corporative ale

creşterii spirituale. Alţii sunt aşa de preocupaţi de realitatea războiului spiritual încât trec cu

vederea procesul integrării relaţiei cu Cristos în rutina vieţii de zi cu zi.

Când suntem entuziasmaţi de puterea Duhului Sfânt, sau de închinarea corporativă, sau de

disciplinele spirituale, sau de împărtăşirea credinţei cu alţii într-un mod relaţional, este uşor să

ne concentrăm puternic asupra cunoaşterii pe care am obţinut-o deja într-unul dintre aceste

domenii aşa încât să vedem respectiva abordare ca pe un panaceu al dezvoltării spirituale.

Aceasta duce la o unilateralitate ce ne lasă vulnerabili faţă de slăbiciunea latentă a oricărei

abordări atunci când este dusă prea departe. De exemplu, spiritualitatea devoţională poate să

ducă la sentimentalism individualist, iar spiritualitatea disciplinată poate să ducă la accentul

exagerat pus pe voinţă şi pe efortul propriu. Dar când aceste abordări sunt îmbinate într-un

întreg mai cuprinzător, atunci ele se informează şi se echilibrează reciproc. Dacă le înţelegem

ca părţi complementare, suntem mai puţin înclinaţi să le percepem ca formule sau reţete. De

fapt, fiecare faţetă este o simbioză, o dinamică divin umană, ce necesită atât dependenţă cât şi

disciplină. Când reducem aceste abordări la simple tehnici, pierdem adevărul augustinian că

venim la Dumnezeu prin dragoste şi nu prin efort propriu. Este esenţial să recunoaştem

Pagina 496 din 548

întâietatea harului lui Dumnezeu asupra realizărilor sinelui, altfel ne amăgim singuri crezând

că eforturile şi metodele noastre sunt mijloace pentru creşterea spirituală. Când sucombăm în

faţa acestei iluzii, încercăm să-L controlăm pe Dumnezeu prin formulele şi rutinele noastre.

Chiar şi atunci când recunoaştem că există mai multe abordări legitime şi complementare ale

creşterii în viaţa spirituală, există tendinţa naturală de a ne limita la acelea care se potrivesc

cel mai bine personalităţii noastre şi să presupunem că dacă ele dau rezultate în cazul nostru,

trebuie să dea rezultate şi în cazul altora. Şi din cauza acestei tendinţe, mulţi credincioşi de

curând convertiţi sunt expuşi doar la una sau două abordări, dintre care s-ar putea ca nici una

să nu fie foarte folositoare pentru temperamentul şi predispoziţiile lor. În ultimii ani, problema

aceasta a fost dezbătută de autori care au încercat să identifice diferite tipuri de spiritualitate

creştină şi să le raporteze la diferite trăsături mentale şi emoţionale. De exemplu, Allan H.

Sager a adoptat în Gospel-Centered Spirituality [Spiritualitatea centrată în Evanghelie] o

fenomenologie a spiritualităţii dezvoltată de Urban T. Holmes în A History of Christian

Spirituality [O istorie a spiritualităţii creştine]. Tipologia aceasta implică atât o axă orizontală

cât şi una verticală. Axa verticală se referă la orientarea persoanei către Dumnezeu, şi aici se

poate merge de la iluminarea pur cognitivă şi speculativă a minţii, la un capăt al spectrului,

până la iluminarea pur afectivă şi emoţională a inimii, la capătul celălalt al spectrului. Axa

orizontală se referă la mijlocul preferat al persoanei de a căuta viaţa spirituală, şi aceasta poate

merge de la orientarea pur catafatică până la orientarea pur apofatică. Termenul catafatic

derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „afirmativ” şi are legătură cu tradiţia cunoscută

sub numele de via affirmativa, sau calea afirmării. Această tradiţie, caracteristică mai mult

Occidentului, insistă pe cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţia generală şi specială.

Termenul apofatic derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „negativ”, şi el are legătură

cu tradiţia cunoscută sub numele de via negativă, sau calea negării. Tradiţia aceasta,

caracteristică mai ales Orientului, insistă pe transcendenţa şi pe misterul lui Dumnezeu.

Astfel, stilul catafatic foloseşte simboluri, imagini şi metafore, în timp ce stilul apofatic pune

accentul pe ascunderea lui Dumnezeu.

În realitate, nici un om nu este doar cerebral, fără emoţie, sau doar emoţional, fără minte (axa

verticală). Tot aşa, nici un credincios nu se comportă ca şi cum Dumnezeu ar fi total ascuns

sau total cognoscibil (axa orizontală). Dimpotrivă, aşa cum arată tabelul Tipurile spiritualităţii

creştine (A1), există o vastă diversitate care încorporează elemente din toate aceste tipuri în

măsuri multiple.

Pagina 497 din 548

Exces = Moralism Exces = Raţionalism

+ +

Regenerare societală (AM) Înnoire teologică (CM)

Acţiune socială, Raţiuni pentru a crede

Justiţie, pace, Gândire corectă

Relevanţă, Rugăciune care duce la cunoaştere

Rugăciune care duce la mărturie

+ --- --- +

MISTERUL LUI DUMNEZEU + --- --- + REVELAREA LUI DUMNEZEU

Viaţa interioară (AI) Înnoire personală (CI)

Contemplare Naştere din nou

Pace interioară Sfinţenia vieţii

Viaţă monastică Simţirea în închinare

Rugăciune care duce la unirea mistică Rugăciune care duce la prezenţă

+ +

Exces = Quietism INIMĂ Exces = Pietism

SIMŢIREA LUI DUMNEZEU

Bazat pe „A Circle of Sensibility ” [„Un cerc de sensibilitate ”] din A History of Christian Spirituality

[O istorie a spiritualităţii creştine], Copyright 1980, Urban Holmes III. Folosit cu permisiune.

APOFATIC CATAFATIC

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

MINTEA

TIPURILE SPIRITUALITĂŢII CREŞTINE

TABELUL A1

AC+/M+ (catafatic pur/cerebral pur) este foarte diferit în orientare şi în stil de A+/I+ (apofatic

pur/afectiv pur). De asemenea, există diferenţe şi în interiorul fiecărui cadran; de exemplu, în

cadranul C/I există nouă combinaţii care merg de la C-/I la K+/I+.

Spiritualitatea Apofatic/Inimă (A/I) implică atât intuiţia cât şi sentimentele, şi această

combinaţie încurajează o căutare susţinută a conştientizării interioare a lui Dumnezeu, care

pune accentul pe rugăciune şi solitudine. Câţiva dintre teologii vieţii interioare sunt Bernard

de Clairvaux, Thomas a Kempis şi călugării cistercieni ca Thomas Merton. Dusă prea departe,

Pagina 498 din 548

această formă de spiritualitate poate ajunge la quietism – neglijarea lumii şi introspecţia

excesivă.

Spiritualitatea Catafatic/Minte (C/M) implică atât revelaţia cât şi înţelegerea, şi această

combinaţie încurajează angajarea raţională în adevărurile spirituale. Între susţinătorii înnoirii

teologice se numără Toma d’Aquino, Ignatius de Loyola, Martin Luther, Jean Calvin şi Karl

Barth. Dusă prea departe, forma aceasta de spiritualitate poate ajunge la raţionalism – un

accent dogmatic exagerat pus pe logică prin excluderea misterului şi pe adevărul propoziţional

în defavoarea răspunsului personal.

Spiritualitatea Catafatic/Inimă (C/I) implică atât revelaţia cât şi sentimentele, şi această

combinaţie încurajează manifestarea în exterior a schimbării interioare şi transformarea

societăţii prin schimbarea, rând pe rând, a vieţii membrilor ei. Între susţinătorii înnoirii

personale se numără Sf. Benedict, mai mulţi autori puritani, Charles Wesley şi mulţi

evanghelici moderni. Dusă prea departe, această formă de spiritualitate poate să ajungă la

pietism – un emoţionalism excesiv, experienţialism şi anti-intelectualism.

Spiritualitatea Apofatic/Minte implică atât intuiţia cât şi înţelegerea, şi combinaţia aceasta

încurajează acţiunea îndrăzneaţă şi interesul pentru justiţia socială. Între susţinătorii

regenerării sociale se numără profetul Amos, Francis de Assisi, Albert Schweitzer şi Martin

Luther King jr. Dusă prea departe, această formă de spiritualitate poate să ajungă la moralism

– o mentalitate de condamnare culturală şi un accent excesiv pus pe a face în loc de a fi.

Folosind cele douăsprezece faţete ale spiritualităţii care sunt prezentate în această carte, putem

să facem o corelaţie foarte generală între aceste faţete şi cele patru tipuri de spiritualitate pe

care le-am discutat mai înainte (Tabelul A2).

Aceste generalizări permit multe excepţii, fiindcă aspecte ale fiecăreia dintre cele

douăsprezece faţete se relaţionează cu fiecare din cele patru cadrane de mai sus. Dar este util

să remarcăm că oamenii care au înclinaţie spre C/I, de exemplu, este mult mai probabil să fie

atraşi de spiritualitatea vieţii schimbate sau de spiritualitatea umplerii cu Duhul decât de

spiritualitatea corporativă sau de accentul pus pe justiţia socială, care sunt mai caracteristice

pentru cei cu o orientare A/M.

O tipologie diferită dar la fel de utilă a orientărilor spirituale poate fi derivată din Indicatorul

Tipologic Myers-Briggs (MBTI). Acest indicator al preferinţelor a fost adaptat de Katherine

Briggs şi Isabel Myers după clasificarea personalităţilor făcută de Carl G. Jung în Tipuri

psihologice. În ultimii ani, Jung a devenit popular atât în cercurile creştine cât şi în cele New

Age, dar folosirea ideilor lui de către autorii şi consilierii creştini necesită mai mult

discernământ decât se arată de obicei. Interesul lui Jung pentru obţinerea plinătăţii şi

Pagina 499 din 548

individualităţii şi fascinaţia lui pentru mandale, pentru misticismul oriental, pentru alchimie şi

pentru ocultism a dus la dezvoltarea unei teorii psihologice speculative, complexe şi ezoterice,

cu accente metafizice inevitabile. Spre deosebire de majoritatea teoreticienilor personalităţii,

Jung a recunoscut în mod explicit importanţa preocupărilor spirituale, dar încercarea lui de a

învia un simbolism spiritual golit de conţinut credal l-a dus la un amalgam de psiholigie şi

spiritualitate ce se apropie de o religie rivală ce înlocuieşte dogma cu conţinuturile

inconştientului. Jung a respins ideea de Dumnezeu ca realitate transcendentă obiectivă şi s-a

îndreptat în schimb spre simboluri primordiale golite de referenţii lor transcendenţi. Astfel,

folosirea tipologiei lui Jung în acest apendice nu reprezintă o susţinere a sistemului său de

gândire.

APOFATIC/MINTE CATAFATIC/MINTE

Spiritualitatea corporativă Spiritualitatea paradigmei

Spiritualitatea holistă Spiritualitatea motivată

Spiritualitatea războiului spiritual Spiritualitatea hrănirii

APOFATIC/INIMĂ CATAFATIC/INIMĂ

Spiritualitatea devoţională Spiritualitatea relaţională

Spiritualitatea disciplinelor spirituale Spiritualitatea vieţii schimbate

Spiritualitatea umplerii cu Duhul

TABELUL A2

Indicatorul Tipologic Myers-Briggs (MBTI) foloseşte patru perechi de preferinţe, şi fiecare

dintre aceste perechi formează un continuu.

1. Axa Extrovertire/Introvertire (E/I) se referă la preferinţa relativă a unei persoane de a

fi energizată de către lumea exterioară a oamenilor şi lucrurilor sau de lumea interioară

a ideilor. Extroverţii sunt activi, deschişi, participativi şi gândesc cu voce tare.

Introvertiţii sunt reflexivi, orientaţi spre interior, rezervaţi şi gândesc în ei înşişi.

2. Axa senzorial/intuiţie (Z/N) se referă la preferinţa relativă a unei persoane pentru

percepţie şi pentru procesarea informaţiei prin intermediul faptelor cunoscute sau prin

posibilităţi şi relaţii. Senzorialii sunt orientaţi spre datele senzoriale tangibile, spre

detalii şi realitatea prezentă. Intuitivii sunt orientaţi spre asociaţii idealiste abstracte,

spre posibilităţi viitoare şi spre tipare teoretice.

3. Axa gândire/simţire (G/S) se referă la felul în care oamenii ajung la concluzii. Cei

înclinaţi spre gândire îşi bazează judecăţile mai mult pe analiza impersonală şi

Pagina 500 din 548

obiectivă, şi sunt interesaţi de justiţie, adevăr şi logică. Cei înclinaţi spre simţire îşi

bazează judecăţile mai mult pe valorile personale, subiective, şi sunt interesaţi de

armonie, tact şi tratament omenos.

4. Axa judecată/percepţie (J/P) se referă la orientarea preferenţială a oamenilor spre viaţa

exterioară. Cei înclinaţi spre judecată preferă un stil de viaţă sistematic, organizat şi

planificat care să implice scopuri, termene limită şi proceduri controlate. Cei înclinaţi

spre percepţie preferă un stil de viaţă flexibil şi spontan care se bucură de schimbare,

surpriză şi abordări deschise.

Când aceste patru perechi preferenţiale se combină, rezultă şaisprezece tipuri de bază de

personalitate, mergând de la EZGJ la INSP. Dar în fiecare din aceste tipuri de personalitate

există multe nuanţe, căci fiecare pereche constituie un continuu care poate să ducă, de

exemplu, de la E puternic la E borderline, sau de la I la I puternic. Astfel, tipologia aceasta

recunoaşte unicitatea fiecărui individ şi ne ajută să înţelegem cum pot fi grupaţi oamenii în

funcţie de tiparele preferenţiale. Trebuie remarcat că nu există tipare superioare sau inferioare,

căci ele se bazează pe preferinţele personale. Factori suplimentari ca inteligenţa, abilităţile,

motivarea şi maturitatea adaugă un număr enorm de nuanţe ale personalităţii.

Cei ce Îl urmează pe Cristos tind să graviteze spre activităţile spirituale care le hrănesc

tiparele preferenţiale. Până la un punct, acest lucru este sănătos, fiindcă oferă o mare

diversitate în unitatea trupului lui Cristos. Dar M. Robert Mulholland observă în Invitation to

a Journey [Invitaţie într-o călătorie], fiecare dintre aceste patru perechi preferenţiale, când

sunt duse la oricare dintre extreme (de exemplu, numai gândire fără simţire, sau numai simţire

fără gândire) poate să ducă la o unilateralitate nesănătoasă din punct de vedere spiritual. De

exemplu, când extrovertirea este dusă prea departe, ea poate să producă un accent pe dinamica

socială a vieţii spirituale atât de puternic încât nu lasă loc şi pentru profunzimea pe care le

oferă solitudinea şi reflecţia. Prin contrast, cei puternic introvertiţi pot să evite comunitatea şi

să practice izolarea spirituală. Tot aşa, cei cu o înclinaţie puternică spre gândire ar putea fi

predispuşi spre o abordare foarte analitică şi sistematică a vieţii spirituale, în timp ce oamenii

înclinaţi puternic spre simţire ar putea fi vulnerabili la sentimentalism, emoţionalism şi

căutarea autentificărilor experienţiale repetate.

Earle C. Page, împreună cu Centrul pentru Aplicaţia Tipurilor Psihologice, a dezvoltat două

tabele utile care ilustrează mai multe conexiuni între preferinţele MBTI şi orientarea spirituală

a unei persoane. Primul tabel, „Caută-ţi calea spirituală” este un instrument util de diagnoză

(Tabelul A.3).

Pagina 501 din 548

Al doilea tabel, „Urmează-ţi calea spirituală” arată expresiile spirituale pozitive şi negative

care sunt asociate cu cele patru perechi de preferinţe (Tabelul A4).

Mai mulţi autori leagă aceste tipuri de personalitate de practica spiritualităţii şi de abordările

distincte ale rugăciunii. Am făcut un rezumat al tipologiei rugăciunii dezvoltate de Charles J.

Keating în Who We Are Is How We Pray [Rugăciunea arată cine suntem] (Tabelul A5).

Dacă îmbinăm lucrarea lui Keating cu alte resurse, putem să distilăm şaisprezece tipuri de

personalitate în termenii orientării spirituale şi rugăciunii (Tabelul A6).

Pagina 502 din 548

Cau

tă-ţ

i cal

ea s

piri

tual

ă N

otă:

Cuv

inte

le a

cest

ea s

uger

ează

, nu

defin

esc

sau

nu li

mite

ază

înţe

lege

rea.

Atitu

dine

a. F

uncţ

ia sa

u

stilu

l de

viaţ

ă pr

efer

atEX

TRO

VERT

IRE

EIN

TRO

VERT

IRE

ISE

NZO

RIAL

ZIN

TUIŢ

IE N

GÂN

DIRE

GSI

MŢI

RE S

JUDE

CATĂ

JPE

RCEP

ŢIE

P

Aren

a pr

imar

ăLu

mea

/Alta

Idea

/Sin

ele

Trup

ulSp

iritu

lM

inte

aIn

ima

Voin

ţaCo

nştie

ntiz

area

Pref

erin

ţă p

entr

uAc

ţiune

Refle

cţie

Real

itate

a se

nzor

ială

,

Deta

lii, S

tatu

s quo

Posi

bilit

ăţi,

Tipa

re,

Schi

mba

reVa

lori

obie

ctiv

eVa

lori

subi

ectiv

eIn

iţiat

ivă

Răsp

uns

Aspe

cte

sem

nific

ativ

e al

e

real

ităţii

Exte

rior

Inte

rior

Imed

iat,

Conc

ret

Antic

ipar

e, V

iziu

neTe

orie

, Prin

cipi

i Si

mţir

e, M

emor

ie,

Idea

l

Prod

us,

Cate

goric

Proc

es,

Cond

iţion

al

Fere

stre

prin

care

est

e

prim

ită re

vela

ţia lu

i

Dum

neze

u

Oam

eni,

Even

imen

te,

Scrip

tură

, Lum

ea

natu

rală

Indi

vid,

Exp

erie

nţă,

Insp

iraţie

, Lum

ea

inte

rioar

ă

Soci

etat

e, In

stitu

ţii,

„Văz

utul

”

Intu

iţie,

Imag

inaţ

ie,

„Nev

ăzut

ul”

Raţ

iune

, Spe

cula

ţieRe

laţii

, Em

oţii

Poru

ncă,

„Tre

buie

”

Sere

ndip

itate

,

„Est

e”

Aspe

cte

sem

nific

ativ

e al

e

lui D

umne

zeu

Iman

enţă

, Cre

ator

,

Imag

o De

i

Tran

scen

denţ

ă,

Iden

titat

ea lu

i

Dum

neze

u şi

a

sine

lui i

nter

ior

Înca

rnar

eM

iste

rul D

uhul

ui S

fânt

Prin

cipi

ul a

bsol

ut,

Prim

a C

auză

Rela

ţiona

l,

Fam

ilial

(de

ex.,

Tată

)

Jude

căto

r,

Cond

ucăt

or

Răsc

umpă

răto

r,

Vind

ecăt

or

Abor

dare

a Bi

blie

i, a

expe

rienţ

ei re

ligio

ase

Soci

ală

Solit

ară

Prac

tică,

Lite

rală

Sim

bolic

ă, M

etaf

oric

ăA

nalit

ică,

Abs

tract

ăPe

rson

ală,

Imed

iată

Sist

emat

ică

Pe m

omen

t

Se e

vită

(Iad

ul)

Excl

uder

ea,

Sing

urăt

atea

Intr

uziu

nile

,

Conf

uzia

Ambi

guita

tea

Rest

ricţia

, Rep

etiţi

aIn

cons

ecve

nţa,

Igno

ranţ

a

Conf

lictu

l,

Înst

răin

area

Nea

juto

rare

a,

Dezo

rdin

ea

Înre

gim

enta

rea,

term

enel

e lim

ită

Se ca

ută

(Cer

ul)

Part

icip

area

,

Reun

iune

a

Înco

rpor

area

,

Împl

inire

a

Arm

onia

fizi

că,

Cred

inci

oşia

, Asc

ulta

rea

Arm

onia

est

etic

ă,

Unire

a m

istic

ă

Arm

onia

con

cept

uală

,

ilum

inar

ea, D

rept

atea

,

Ade

văru

l

Arm

onia

pers

onal

ă,

Com

uniu

nea,

Apre

cier

ea

Rezo

lvar

ea u

nui

conf

lict,

Prod

uctiv

itate

a,

Etic

a m

unci

i

Desc

hide

rea,

Rece

ptiv

itate

a,

Etic

a jo

culu

i

Rugă

ciun

eaCo

rpor

ativ

ăPr

ivat

ă

Senz

oria

lă (c

u oc

hii,

urec

hile

, nas

ul, m

âini

le,

gura

)

Intu

itivă

Cog

nitiv

ăAf

ectiv

ăPl

anifi

cată

Nep

lani

ficat

ă

Cale

a sp

iritu

ală

natu

rală

Acţiu

nea

Refle

cţia

Sluj

irea

Conş

tient

izar

eaC

unoa

şter

eaDe

voţiu

nea

Disc

iplin

aSp

onta

neita

tea

Treb

uie

pent

ru p

linăt

ate

Refle

cţie

Acţiu

ne sa

u

Part

icip

are

Conş

tient

izar

e sa

u

Înţe

lege

re

Sluj

ire sa

u

Pers

onifi

care

Dev

oţiu

neCu

noaş

tere

Spon

tane

itate

Disc

iplin

ă

De E

arle

C. P

age,

Cop

yrig

ht 1

982,

Cen

trul

pen

tru

Aplic

area

Tip

urilo

r Psi

holo

gice

, Gai

nesv

ille,

Flo

rida,

Fol

osit

cu p

erm

isiu

ne

TABE

LUL A

3

Pagina 503 din 548

Urm

ează

-ţi c

alea

spi

ritu

ală

Not

ă: S

copu

l nos

tru

este

o s

pirit

ualit

ate

echi

libra

tă ş

i cen

trat

ă. C

uvin

tele

ace

stea

au

ca s

cop

să fa

cilit

eze

înţe

lege

rea,

nu

să în

ăbuş

e in

divi

dual

itate

a

CALE

A SP

IRIT

UALĂ

AC

ŢIUN

EARE

FLEC

ŢIA

SLUJ

IREA

CON

ŞTIE

NTI

ZARE

ACU

NO

AŞTE

REA

DEVO

ŢIUN

EADI

SCIP

LIN

ASP

ON

TAN

EITA

TEA

Cât

eva

expr

esii

pozi

tive

Insi

sten

ţă,

Form

area

com

unită

ţii

Inde

pend

enţă

,

Apro

fund

area

com

unită

ţii

Drag

oste

,

Plăc

ere

Exta

z, A

ntic

ipar

e

Stăp

ânire

de

sine

,

obie

ctiv

itate

Com

pasi

une,

rela

ţie, î

ncre

dere

Disc

ernă

mân

t,

Com

pete

nţă

Acce

ptar

e,

Seni

năta

te

Cât

eva

expr

esii

nega

tive

Mân

ie, A

tac

Fric

ă, R

etra

gere

Ataş

amen

tEx

alta

re, D

epre

sie

Apat

ie, S

pirit

criti

c

Sent

imen

talis

m,

Prot

ecţio

nism

exce

siv

Cont

rol

nepo

triv

it,

jude

care

a

alto

ra

Nea

sum

area

resp

onsa

bilit

ăţilo

r

Sub

dezv

olta

rea

poat

e du

ce la

Izol

are,

lips

a de

circ

umsp

ecţie

Golic

iune

,

Depe

nden

ţă

Abst

racţ

ie,

Neg

lijar

ePl

atitu

dine

Conf

uzie

Răce

ală,

Neî

ncre

dere

Pier

dere

a

scop

ului

,

Inde

cizi

e

Înch

ider

e

prem

atur

ă,

Conc

luzi

i

nefo

ndat

e

Sup

rade

zvol

tare

a po

ate

să

ducă

la

Ner

ăbda

re,

Supe

rfic

ialit

ate

Reţin

ere,

Idio

sinc

rasi

e,

inte

nsita

te

nepo

triv

ită

Idol

atrie

,

Friv

olita

te,

Conf

orm

are

nepo

triv

ită

Iluzi

e,

Impr

actic

abili

tate

,

Încă

păţâ

nare

,

Nes

tato

rnic

ie

Redu

cţio

nism

,

Cini

sm,

Dogm

atis

m,

Neh

otăr

âre

Cred

ulita

te,

Pers

onal

izar

e,

Blam

are

Rigi

dita

te,

Perf

ecţio

nism

Pasi

vita

te,

Impu

lsiv

itate

,

Amân

are

Ispi

te ş

i vul

nera

bilit

ăţi s

peci

ale

Dist

rage

re,

Suge

stib

ilita

te

Inac

ţiune

,

Rem

orca

re d

e

cătr

e al

ţii

Supe

rstiţ

ie,

Susp

iciu

ne,

Fric

ă de

schi

mba

re

Senz

ualit

ate

prim

itivă

, Bol

i

psih

ogen

ice

Expl

ozie

,

expl

oata

re,

îngă

duin

ţă

emoţ

iona

lă;

Gând

ire

cont

amin

ată

Idea

lizar

e a

auto

rităţ

ii,

Pseu

do-

obie

ctiv

itate

,

Sent

imen

te

răni

te

Auto

-

îndr

eptă

ţire,

Scru

pulo

zita

te

Răzv

rătir

e,

Nep

ăsar

e

Treb

uie

pent

ru p

linăt

ate

Refle

cţie

Acţiu

ne sa

u

Part

icip

are

Conş

tient

izar

eSl

ujire

sau

Pers

onifi

care

Devo

ţiune

Cuno

aşte

reSp

onta

neita

teDi

scip

lină

De

Earle

C. P

age,

Cop

yrig

ht 1

982,

Cen

trul

pen

tru

Apl

icar

ea T

ipur

ilor P

siho

logi

ce, G

aine

svill

e, F

lorid

a, F

olos

it cu

per

mis

iune

TA

BE

LU

L A

4

Pagina 504 din 548

PERSONALITATEA INTROVERTITĂ Rugăciunea în noi înşine – complexă,

nonconformistă, personală

PERSONALITATEA EXTROVERTITĂ Rugăciunea deschisă – orientată spre exterior,

comunitară

PERSONALITATEA INTUITIVĂ Rugăciunea speranţei – posibilităţi, comuniune

spirituală, reflecţie

PERSONALITATEA SENZORIALĂ Rugăciunea practică – orientare spre prezent,

contactul cu mediul

PERSONALITATEA SIMŢITOARE Rugăciunea sensibilă – dinamică emoţională,

integrare personală

PERSONALITAEA GÂNDITOARE Rugăciunea raţională – ordine raţională,

abordare logică, orientare spre adevăr

PERSONALITATEA CRITICĂ Rugăciune ordonată – puţină ambiguitate,

orientare structurală

PERSONALITATEA PERCEPTIVĂ Rugăciune vie – acceptă ambiguitatea, mai

multe abordări, entuziasm

TABELUL A5

IZGJ IZSJ

INTROVERTITĂ, SENZORIALĂ ŞI GÂNDITOARE INTROVERTITĂ, SENZORIALĂ ŞI SIMŢITOARE

Serioasă, liniştită, profundă, ordonată, logică, privatăDe încredere, conservatoare, puternic sentiment al datoriei,

luat adesea ca de la sine înţeles

Sentimentul responsabilităţii Doreşte să-I placă lui Dumnezeu

Spiritualitate privată Atrasă spre regimul spiritual ordonat

Îi place rugăciunea programată şi consecventă Rugăciune tăcută, privată

Orientare spre conştiinţă; voinţa lui Dumnezeu Orientare spre comunitate; expresia prezentă a spiritualităţii

IZGP IZSP

INTROVERTITĂ, GÂNDITOARE Şi SENZORIALĂ INTROVERTITĂ, SIMŢITOARE ŞI SENZORIALĂ

Practică, precisă, rezervată, obiectivăSpirit liber, impulsiv, sentimente intense, înclinaţii artistice,

apreciere pentru viaţă

Acţiunea mai presus de rugăciune; practicarea prezenţei lui

Dumnezeu

Deschisă faţă de dimensiunile sociale ale spiritualităţii

personale

Abordare individuală a rugăciunii şi a creşterii spiritualeForme flexibile de rugăciune; are nevoie de disciplina

reflecţiei private

Are nevoie de timp pentru meditaţie privată Trăieşte în prezent, are o orientare experienţială

Gândire şi concentrare, dar are nevoie de aplicaţie practică

Pagina 505 din 548

EZGP EZSP

EXTROVERTITĂ, SENZORIALĂ ŞI GÂNDITOARE EXTROVERTITĂ, SENZORIALĂ ŞI SIMŢITOARE

Orientare spre acţiune; pragmatică, realistă; imprevizibilă şi

flexibilăPersonalităţi carismatice, atrăgătoare

Experienţa vieţii comunitare, înclinată spre laudă, cântare Trăieşte în primul rând pentru clipă

Are nevoie de o structură spirituală minimală Spiritualitate orientată spre oameni

Rugăciuni spontane Atrasă de aspectele exterioare ale religiei

Orientare teologică comunitară Slujitori generoşi, care îi acceptă pe ceilalţi

Orientare spre comunitate

EZGJ EZSJ

EXTROVERTITĂ, GÂNDITOARE ŞI SENZORIALĂ EXTROVERTITĂ, SIMŢITOARE ŞI SENZORIALĂ

Responsabilă, ordonată, deprinderi administrative, realistă,

conservatoare

Foarte sociabilă, prietenoasă, simpatetică, sentimentală,

grijulie

Abordare organizată a creşterii spirituale, consecventă Atracţie către grupurile de rugăciune

Spiritualitate instituţională Rugăciuni de mijlocire

Orientare teologică practică Aplicare practică a spiritualităţii

Atrasă de misticismul experienţial

INSJ INGJ

INTROVERTITĂ, INTUITIVĂ ŞI SIMŢITOARE INTROVERTITĂ, INTUITIVĂ ŞI GÂNDITOARE

Blândă, plină de compasiune, primitoare, motivatoare, poate

fi încăpăţânată

Încrezătoare în sine, decisă, pragmatică, ştie ce vrea,

independentă

Nu este atrasă de rugăciunea formală sau repetitivăÎnclinată spre realizări mari; îi place să deţină controlul,

determinată; orientată spre logică

Are nevoie de linişte; rugăciune contemplativă şi

conversaţionalăAtrasă spre noi cunoştinţe, idei, inspiraţii şi îmbunătăţiri

Meditează din punct de vedere spiritual la evenimentele zilei Viaţă de rugăciune introspectivă

Orientare mistică Are nevoie de timp pentru reflecţia spirituală

INSP INGP

INTROVERTITĂ, SIMŢITOARE ŞI INTUITIVĂ INTROVERTITĂ, GÂNDITOARE ŞI INTUITIVĂ

Idealistă, interpretare subiectivă; slujire nobilă în folosul

altora

Memorie bună, inteligentă, putere de concentrare, rezolvă

problemele

Rugăciune solitară şi tăcutăÎi place să se roage singură; formă de rugăciune coerentă şi

logică

Răspuns personal şi spontan către DumnezeuAre nevoie de spaţiu ca să se concentreze şi să evalueze

cunoaşterea spirituală dobândită

Reflecţie spirituală asupra activităţilor cotidieneAtrasă de conceptele teologice; apreciază noile cunoştinţe

spirituale

Are nevoie de sprijinul oamenilor pentru dezvoltarea

spirituală

ENSP ENGP

EXTROVERTITĂ, INTUITIVĂ ŞI SIMŢITOARE EXTROVERTITĂ, INTUITIVĂ ŞI GÂNDITOARE

Optimistă, entuziastă, imaginativă, foarte intuitivă, deprinderi

cu oamenii

Ingenioasă, deschisă la noi posibilităţi, plină de resurse,

entuziastă, inovatoare

Are nevoie de timp semnificativ pentru reflecţie în rugăciune Îi place noul, originalitatea şi noile forme de rugăciune

Rugăciune spontană, nestructurată Rugăciuni spontane, improvizate

Nu este motivată instituţional Nu este înclinată spre un regim spiritual

Spiritualitate orientată spre oameni; capabilă să relaţioneze

cu diferiţi oameni şi evenimenteAtrasă de conversaţiile spirituale cu alţii

ENSJ ENGJ

EXTROVERTITĂ, SIMŢITOARE ŞI INTUITIVĂ EXTROVERTITĂ, GÂNDITOARE ŞI INTUITIVĂ

Îi motivează pe oameni, este convingătoare şi un lider

înnăscut

Este un lider eficient, doreşte puterea şi competenţa, este un

organizator deschis

Se simte confortabil cu mai multe tipuri de rugăciune; are

nevoie de timp pentru reflecţieSpiritualitate teologică

Nu îi place repetiţia şi rutina Are nevoie de experienţe comunitare

Orientare spirituală centrată în oameniAtrasă spre formele de rugăciune structurate, logice şi

consecvente

TABELUL A6

Pagina 506 din 548

Cărţi precum Type Talk [Discuţie despre tipuri] (Otto Kroeger şi Janet M. Thuesen), Please

Understand Me [Te rog să mă înţelegi] (David Kersey şi Marilyn Bates) şi Life Types [Tipuri

ale vieţii] (Sandra Hirsh şi Jean Kummerow) sunt resurse profitabile pentru discernerea şi

înţelegerea tipului tău de personalitate. Cu aceste informaţii, poţi să înţelegi de ce eşti atras de

o anumită abordare a vieţii spirituale, în timp ce soţul/soţia sau prietenul/prietena ta pot să nu

fie interesaţi de acea abordare, ci de alta. Primele dintre aceste două cărţi iau aceste

şaisprezece tipuri şi le împart în patru temperamente de bază (Tabelul A7).

TEMPERAMENTUL ZJ TEMPERAMENTUL ZP

EZGJ, IZGJ, EZSP, IZSP,

EZSJ, IZSJ EZGP, IZGP

TEMPERAMENTUL NS TEMPERAMENTUL NG

ENSJ, INSJ, ENGJ, INGJ,

ENSP, INSP ENGP, INGP

TABELUL A7

Pagina 507 din 548

TEMPERAMENTUL ZJ TEMPERAMENTUL ZP

Iacov Petru

Datorie Acţiune

Evanghelia după Matei Evanghelia după Marcu

Spiritualiteatea ignatiană Spiritualitate franciscană

Dumnezeu văzut ca Unul Dumnezeu văzut ca dragoste

Stil de rugăciune: structurat; folosirea imaginaţiei Stil de rugăciune: informal, spontan, scurt,

sensibile practic

Aproximativ 38 la sută din populaţia Statelor Unite Aproximativ 38 la sută din populaţia Statelor Unite

Epimethean (practic, conservator, obligaţie, Dionisiac (spirit liber, impulsiv, iniţiativă,

etică a muncii, istorie) activ, carpe diem)

Tradiţional (orientare spre trecut) Aventuros (orientare spre prezent)

Economic/comerţ Estetic/artistic

D (dominare) I (Influenţare)

Motivat de rezultate Motivat de recunoaştere

Sub presiune: autocratic Sub presiune: antagonic

Iniţiator al sarcinilor Iniţiator al relaţiilor

Coleric Sanguin

TEMPERAMENTUL NS TEMPERAMENTUL NG

Ioan Pavel

Viziune Idei

Evanghelia după Ioan Evanghelia după Luca

Spiritualitate augustiniană Spiritualitatea tomistă

Dumnezeu văzut ca bunătate Dumnezeu este adevărat

Stil de rugăciune: meditativ; folosirea imaginaţiei Stil de rugăciune: reflecţie discursivă,

creative schimbare direcţionată

Aproximativ 12 la sută din populaţia Statelor Unite Aproximativ 12 la sută din populaţia Statelor Unite

Apolinic (autenticitate personală, creativitate Prometeic (inteligenţă, putere, competenţă,

verbală, deprinderi literare) înţelegere)

Idealist (orientare spre viitor) Inventiv (orientare spre posibilitate)

Religiozitate/etică Teorie/Ştiinţă

S (Statornicie) A (Ascultare)

Motivat de relaţii Motivat de faptul de a avea dreptate

Sub presiune: agreabil Sub presiune: evitare

Răspunde la relaţii Răspunde la sarcini

Flegmatic Melancolic

TABELUL A8

Aceste patru temperamente au un grad mai mare de generalizare decât cele şaisprezece tipuri,

dar ele sunt instrumente valoroase pentru distingerea stilurilor fundamentale de spiritualitate,

aşa cum demonstrează Chester P. Michael şi Marie C. Norrisey în Prayer and Temperament

[Rugăciune şi temperament]. Michael şi Norrisey asociază patru lideri spirituali din istoria

Pagina 508 din 548

bisericii cu aceste patru temperamente: Ignatius de Loyola (ZJ), Francisc de Assisi (ZP),

Toma d’Aquino (NG) şi Augustin din Hippo (NS). În tabelul A8 am încercat să lămuresc

caracteristicile celor patru temperamente şi să le raportez la dimensiunea spirituală.

Deşi pare să existe o corespondenţă largă între aceste patru temperamente şi Sistemul de

Profilare Personală Performax (DISC), trebuie să insistăm că întrucât fiecare persoană este

unică, există multe excepţii. De exemplu, o persoană cu un temperament NG poate să fie

foarte D (Dominatoare) în loc de foarte A (Ascultătoare). De asemenea, este important să ne

amintim că o persoană nu are un singur temperament, căci fiecare dintre noi manifestă aceste

trăsături de personalitate în combinaţii unice şi în grade unice. Dar la modul ideal procesul de

maturizare personală şi spirituală trebuie să ne ducă în direcţia unei sinteze a tuturor celor

patru temperamente, ca să ne putem adapta la oameni şi situaţii într-un mod tot mai flexibil şi

mai adecvat.

La fel ca înainte, pe baza celor douăsprezece faţete ale spiritualităţii prezentate în această

carte, putem să facem o corelaţie foarte generală între cele douăsprezece faţete şi cele patru

temperamente (Tabelul A9).

TEMPERAMENTUL ZJ TEMPERAMENTUL ZPSpiritualitatea disciplinată Spiritualitatea corporativă

Spiritualitatea motivată Spiritualitatea umplerii cu Duhul

Spiritualitatea holistă Spiritualitatea războiului spiritual

TEMPERAMENTUL NS TEMPERAMENTUL NGSpiritualitatea relaţională Spiritualitatea paradigmatică

Spiritualitatea devoţională Spiritualitatea procesului

Spiritualitatea vieţii schimbate Spiritualitatea hrănirii

TABELUL A9

Este important să îţi evaluezi şi să îţi afirmi predispoziţia temperamentală în raport cu

spiritualitatea şi rugăciunea, ca să nu te descurajezi crezând că eşti nespiritual dacă nu urmezi

o prescriere care funcţionează bine în cazul altuia. De exemplu, pentru cineva cu

temperamentul ZP poate fi o adevărată uşurare să afle că, fiind o persoană spontană şi

informală, nu este atrasă în mod natural spre abordările mai structurate ale cuiva cu un

temperament ZJ privind rugăciunea şi creşterea spirituală. Tot aşa, ca persoane cu o orientare

conceptuală, cei cu un temperament NG sunt mai puţin înclinaţi spre spiritualitatea

corporativă sau spre spiritualitatea umplerii cu Duhul decât persoanele cu un temperament ZP.

Pagina 509 din 548

În acelaşi timp, este înţelept şi sănătos din punct de vedere spiritual să identifici preferinţele,

tipul şi temperamentul opuse preferinţelor, tipului şi temperamentului tău, şi să te angajezi în

disciplina de a-ţi extinde experienţa personală încercând o abordare pe care de regulă n-o

cauţi. Participarea deliberată la un stil sau la o faţetă a spiritualităţii pe care de obicei eşti

înclinat s-o eviţi poate fi o sursă semnificativă de creştere spirituală şi de mărire a echilibrului.

Folosind cele patru perechi de preferinţe, de exemplu, ne este uşor să vedem că dacă suntem

lăsaţi în voia noastră, ne îndepărtăm de partea „umbroasă” a tiparului nostru de preferinţe.

Astfel, extroverţii vor tinde să evite contemplarea şi solitudinea, în timp ce introverţii vor

tinde să evite socializarea în comunitatea spirituală. Intuitivii vor tinde să evite echilibrul şi

realismul influxului senzorial, în timp ce senzorialii vor tinde să evite valoarea aspectelor

contemplative şi reflexive ale spiritualităţii. Cei înclinaţi spre gândire vor tinde să evite partea

afectivă şi emoţională a vieţii spirituale, în timp ce credincioşii care sunt înclinaţi spre simţire

vor tinde să evite aspectele conceptuale şi raţionale ale credinţei. Cei înclinaţi spre judecată

vor tinde să evite deschiderea spontană faţă de lucrarea Duhului, în timp ce perceptivii vor

tinde să evite binefacerile laturii planificate şi structurate a spiritualităţii.

Ca exerciţiu, identifică unde crezi că te încadrezi cel mai bine din punctul de vedere al celor

patru perechi de preferinţe, al celor şaisprezece tipuri şi al celor patru temperamente. Apoi

selectează o abordare a spiritualităţii şi a rugăciunii care te va aduce la mai multă profunzime

şi la mai mult echilibru, forţându-te să îţi extinzi experienţa în teritorii ce nu-ţi sunt familiare.

Cu cât accepţi mai mult această dinamică între afirmarea dispoziţiilor tale naturale şi

angajarea în modalităţi mai puţin preferate de a fi şi a face, cu atât vei deveni mai complet şi

mai asemănător lui Cristos în călătoria ta spirituală. Domnul Isus S-a bucurat de bogăţia unei

uniri mistice cu Tatăl Lui ceresc, dar a cuplat această experienţă personală profundă cu

pasiunea şi cu angajarea socială.

În Rediscovering Holiness [Redescoperirea Sfinţeniei], J. I. Packer ridică problema „rapsodiei

nerealiste” şi a „respectării legii în absenţa relaţionării”, şi argumentează că noi toţi, indiferent

de temperamentul şi de aptitudinile noastre naturale, avem nevoie de un echilibru sănătos între

doctrină, experienţă şi practică. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu dorinţa şi puterea de a alege

această îmbinare biblică între a cunoaşte, a fi şi a face.

Pagina 510 din 548

APENDICE B

BOGĂŢIA MOŞTENIRII NOASTRE


Apendicele acesta schiţează o scurtă istorie a spiritualităţii, trecând în revistă principalele

abordări ale vieţii spirituale în biserica antică, medievală şi modernă. Acest lucru ne oferă o

perspectivă mai amplă şi un sentiment al unităţii cu alţi credincioşi care au căutat intimitatea

cu Dumnezeu înaintea noastră. Schiţa de faţă scoate în evidenţă douăsprezece probleme

recurente şi extreme, iar apendicele se încheie cu câteva cuvinte despre diversitatea de

abordări care pot să ne ilumineze călătoria.

O PERSPECTIVĂ MAI AMPLĂ

Majoritatea protestanţilor abordează biserica şi formarea spirituală ca şi cum nimic

semnificativ nu s-a întâmplat între încheierea canonului Noului Testament în primul secol şi

Reforma Protestantă în secolul al XVI-lea. Chiar şi după aceea, de obicei se fac câteva scurte

opriri pentru a-i menţiona pe Luther, Calvin, Wesley, Edwards, Whitefield, Spurgeon şi

Moody, şi se înaintează cu viteză în zilele noastre. Mai mult, numai un procent mic de creştini

contemporani citesc cărţi (mă bucur că tu eşti unul dintre ei), şi dintre aceştia o parte şi mai

mică (sper că eşti şi unul dintre aceştia) îi citesc pe marii scriitori spirituali din secolele

trecute. Drept urmare, cei mai mulţi sunt sărăciţi de o perspectivă parohială şi nu sunt capabili

să spicuiască din bogata moştenire care ne-a fost lăsată de urmaşii Căii încă de la naşterea

bisericii.

Apendicele acesta îşi propune să vorbească pe scurt despre câţiva dintre oamenii şi mişcările

cheie care au contribuit la moştenirea noastră spirituală, ca tu să dobândeşti o perspectivă mai

largă şi să conştientizezi unitatea cu alţi credincioşi care au căutat intimitatea cu Dumnezeu în

secolele trecute. Vom evidenţia aici varietatea impresionantă de abordări ale uceniciei creştine

în timp şi spaţiu şi vom identifica punctele tari şi punctele slabe ale câtorva dintre aceste

stiluri de spiritualitate. Procesul acesta poate să ne dezvolte înţelegerea, să conteste câteva

dintre supoziţiile noastre şi să ne încurajeze să explorăm şi alte faţete ale vieţii spirituale.

Ca moştenitori ai spiritualităţii creştine extraordinar de bogate produse de douăzeci de secole

de dezvoltare, avem la dispoziţia noastră mai multe resurse decât au avut generaţiile

anterioare. Din acest punct de vedere, pare ironic faptul că în multe din bisericile noastre

există o superficialitate fără precedent şi ataşament doar pentru agenda culturală a vremii

Pagina 511 din 548

noastre. Accentul pus pe modelele de management, pe tehnicile preluate din psihologia pop şi

pe relevanţa programatică a dus la un interes mai mare pentru clădiri, bugete şi numărul

membrilor decât pentru ucenicia relaţională şi pentru formarea spirituală. Dar există semne de

speranţă, căci se constată o nemulţumire faţă de starea actuală a lucrurilor şi tot mai mulţi

credincioşi caută mai multă profunzime şi o înrădăcinare mai puternică în adevărata

spiritualitate.

Abia în ultimele două secole teologii Bisericii Romano-Catolice au distins teologia şi

spiritualitatea mistică de doctrină, ca domeniu de cercetare specializat. Dar aşa cum vom

vedea, există o relaţie strânsă între teologie şi aplicaţie; doctrinele nebiblice şi dezechilibrate

duc la distorsiuni practice. Însă în limitele teologiei corecte, există mult loc pentru o varietate

surprinzătoare de expresii spirituale.

SPIRITUALITATEA ANTICĂ, MEDIEVALĂ ŞI MODERNĂ: O TRECERE ÎN REVISTĂ

Istoricii bisericii au observat deja de mult că perioadele antică, medievală şi modernă din

istoria bisericii se îmbină sub forma unei clepsidre. Biserica antică (de la Rusalii până în cca

600 d.Cr.) s-a caracterizat printr-o expansiune rapidă în Asia, Africa şi Europa. Biserica

medievală (din cca 600 d.Cr. până în cca 1500) s-a caracterizat prin retragere, căci dezbinările

interne şi apariţia islamului au diminuat mult influenţa creştinismului în Asia şi Africa.

Biserica modernă (cca 1500 până în prezent) a cunoscut o nouă expansiune dincolo de

graniţele Europei, şi în ultimele decenii bisericile din lumea a treia manifestă cea mai mare

vitalitate, expansiune şi fervoare misionară.

Biserica antică, după ce a devenit religia oficială a Imperiului Roman, s-a transformat repede

dintr-o reţea de credincioşi persecutaţi periodic într-o instituţie puternică din punct de vedere

politic şi financiar. Bisericile locale erau organizate sub conducerea unor episcopi regionali, şi

aceşti episcopi se întruneau în concilii ale bisericii pentru a dezbate şi a clarifica în probleme

doctrinare şi practice. În timp ce unii dintre părinţii bisericii s-au ocupat de erezii precum

montanismul, gnosticismul şi neoplatonismul, alţii au dezvoltat stiluri de viaţă din ce în ce

mai ascetice şi au părăsit bisericile locale pentru a căuta spiritualitatea în deşert. Aceşti eremiţi

sau călugări ai pustiei au dezvoltat o abordare mistică a formării spirituale care se îmbina cu

practicile ascetice în comunităţi monastice tot mai numeroase. Membrii ordinelor monastice

au practicat cele trei stadii ale dezvoltării spirituale: curăţirea, iluminarea şi unirea.

În Evul Mediu creştinismul a devenit un fenomen predominant european, iar ramura

occidentală şi cea orientală a bisericii s-au despărţit în această perioadă. Spiritualitatea

bisericii orientale a devenit tot mai apofatică şi mai isihastă (practicarea tăcerii şi a rugăciunii

Pagina 512 din 548

mistice). Monahismul a înflorit în biserica medievală occidentală; ordinele benedictin,

cartuzian şi cistercian au continuat să dezvolte o abordare contemplativă a spiritualităţii. Tot

în această perioadă s-au format ordinele mendicante, precum dominicanii şi franciscanii, şi

apariţia scolasticii s-a dezvoltat în paralel cu spiritualitatea slujirii şi a jertfirii. Misticismul a

ajuns la apogeu în Europa şi în Anglia în ultima parte a Evului Mediu, şi scrierile remarcabile

ale acestor mistici continentali şi englezi au explorat călătoria interioară a sufletului spre

Dumnezeu.

Secţiunea despre „Spiritualitatea în biserica modernă” din acest apendice începe cu impactul

celor patru ramuri ale Reformei Protestante şi abordează spiritualitatea luterană, reformată,

anabaptistă şi anglicană. În Biserica Romano-Catolică au apărut figuri spirituale importante în

Spania secolului al XVI-lea şi în Franţa secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea. Prezentarea pe

scurt a spiritualităţii diferitelor mişcări protestante post-Reformă (puritanii, quakerii, pietiştii,

evanghelicii, mişcarea de trezire spirituală, metodiştii, grupurile pentru sfinţenie şi

penticostalii) este urmată de mai multe figuri spirituale noi. Secţiunea aceasta se încheie cu un

număr de evoluţii recente (Vatican II, mişcarea ecumenică, mişcarea carismatică,

spiritualitatea în doisprezece paşi, abordările psihologice şi spiritualitatea centrată în creaţie)

şi cu câteva cuvinte despre Ortodoxia modernă şi despre mişcările spirituale din America

Latină, Africa şi Asia.

Înainte de a trece în revistă istoria spiritualităţii creştine în Antichitate, Evul Mediu şi

Modernitate, trebuie să insist că aceasta este doar o schiţă selectivă. Multe cărţi (ca de

exemplu The Study of Spirituality [Studiul spiritualităţii], editată de Cheslyn Jones, Geoffrey,

Wainwright şi Edward Yarnold, SJ; Handbook of Christian Spirituality [Manual de

spiritualitate creştină] de Michael Cox; cele trei volume ale A History of Christian

Spirituality [O istorie a spiritualităţii creştine] de Louis Bouyer, Jean Leclercq şi Francois

Vanderbraucke; A History of Christian Spirituality [O istorie a spiritualităţii creştine] de

Urban T. Holmes; şi Thirsty for God, de Bradley P. Holt) explorează mai detaliat acest subiect

bogat.

SPIRITUALITATEA ÎN BISERICA ANTICĂ

Baza biblică

Întreaga Biblie Îl prezintă pe Isus Cristos ca revelarea decisivă a lui Dumnezeu în istoria

omenirii. Lucrarea lui de răscumpărare este baza pentru anularea Căderii cu cele patru

înstrăinări aduse de ea: de Dumnezeu, de noi înşine, de alţii şi de ordinea creată.

Spiritualitatea scripturală completă vorbeşte despre vindecarea substanţială care ne stă la

Pagina 513 din 548

dispoziţie prin Cristos în aceste patru domenii şi anticipează armonia desăvârşită care va

exista în cerul cel nou şi pe pământul cel nou. Discursul lui Isus din camera de sus (Ioan 13-

17) evidenţiază componentele esenţiale ale vieţii spirituale, iar Epistolele (de ex., Romani 6-8)

dezvoltă în continuare sensul cuvintelor „voi sunteţi în Mine, şi Eu sunt în voi” (Ioan 14:20).

Patristica timpurie şi târzie (părinţii bisericii)

Biserica s-a transformat repede dintr-o sectă mesianică din interiorul iudasimului într-o

mişcare predominant neevreiască ce a cunoscut frecvente persecuţii până în 313 d.Cr., când

Constantin a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman. În timp ce părinţii

bisericii dezbăteau şi clarificau doctrinele Trinităţii şi ale persoanei şi lucrării lui Cristos,

biserica se consolida într-o instituţie cu tot mai multă putere politică şi financiară.

Închinarea creştină timpurie

Bisericile primare au preluat şi adaptat elementele rugăciunii, cântării psalmilor, citirii din

Scriptură, învăţăturii şi predicării de la închinarea în sinagogă. În primele adunări s-a pus

accentul pe folosirea carismelor, sau a darurilor spirituale, dar acest accent s-a diminuat în

secolul al II-lea.

Didache

Didache, sau Învăţătura celor doisprezece apostoli, evidenţiază dezvoltarea rapidă a structurii

şi organizării ierarhice a bisericii în secolul al II-lea.

Montaniştii

Urmaşii lui Montanus, un lider influent din Asia Mică în secolul al II-lea, au subliniat

imanenţa parousiei sau întoarcerii lui Cristos, şi au fost criticaţi pentru excesele lor

carismatice şi aberaţiile lor doctrinare.

Martirii

Din cauza persecuţiei bisericii în secolele al II-lea şi al III-lea, tema martirajului s-a dezvoltat

ca o expresie a dedicării absolute faţă de Cristos. Ignaţiu, episcop de Antiohia (cca 35-cca

107) a trimis epistole mai multor biserici înainte de a fi martirizat în Colosseum, pe timpul

împăratului Traian. Au fost martirizate şi mai multe femei, printre care Perpetua, care a murit

pentru credinţa ei în Cartagina în jurul anului 200.

Pagina 514 din 548

Gnosticismul

Biserica a trebuit să se confrunte cu ereticii gnostici, care credeau că lumea materială a fost

creată de o divinitate inferioară (Demiurg) şi negau că Spiritul Absolut se poate întrupa.

Aceasta a dus la ascetism şi la antinomianism, două extreme îngemănate, şi la insistenţa pe

obţinerea mântuirii prin intermediul unei cunoaşteri ascunse (gnosis). Patristicii din secolul al

II-lea Iustin Martirul, Irineu şi Tertulian au respins erezia gnosticismului în scrierile lor.

Ascetismul

Practica spirituală a ascetismului a luat două forme în biserica timpurie. Forma nesănătoasă a

negat bunătatea creaţiei şi a înlocuit harul lui Dumnezeu cu efortul uman. Forma sănătoasă a

evitat aceste probleme şi s-a angajat mai degrabă în auto-disciplină decât în auto-pedepsire.

Tertulian (cca 160-cca 225), un părinte al bisericii latine care era un înzestrat teolog doctrinar,

a fost excesiv de riguros în separarea sa ascetică de lume.

Influenţele eleniste

Origen din Alexandria (cca 185-cca 284) a fost cufundat în filozofia greacă şi a afectat

profund biserica timp de mai multe secole prin interpretarea sa alegorică dată Scripturii. El şi

alţii după el au fost influenţaţi de neoplatonismul în plină dezvoltare la acea vreme

(contemporanul lui Plotinus, principalul filozof neoplatonist, propovăduia că principalul scop

al vieţii este unirea cu Absolutul, sau cu Unul). Origen a adaptat această filozofie, enunţând

trei niveluri spirituale de dezvoltare a sufletului în călătoria sa către Dumnezeu. Nivelul moral

corespunde Cărţii Proverbelor şi se referă la comportament; nivelul natural corespunde Cărţii

Eclesiastului şi se referă la dezvoltarea intelectuală; nivelul contemplativ corespunde Cântării

Cântărilor şi se referă la unirea spirituală cu Dumnezeu (interpretarea alegorică dată de Oricen

Cântării Cântărilor avea să fie folosită de scriitorii spirituali multe secole după aceea.)

Misticismul

În secolul al IV-lea, misticismul a devenit tema dominantă în spiritualitatea creştină. La fel ca

termenul ascetism, cuvântul misticism poate să se refere la o practică spirituală sănătoasă şi o

practică spirituală nebiblică. În sensul biblic, misticismul se referă la simţirea personală a

Fiinţei transcendente şi absolute. Experienţa aceasta a prezenţei lui Dumnezeu transformă

ordinea creată şi îi dă sens. Prin contrast, formele nebiblice de misticism includ misticismul

unirii, în care misticul caută absorbţia completă şi pierderea identităţii proprii în Dumnezeu, şi

misticismul natural, în care misticul caută unirea cu toate lucrurile. Cuvântul unire poate să se

Pagina 515 din 548

refere atât la formele teiste cât şi la formele panteiste de misticism, în timp ce cuvântul

comuniune se referă la relaţia iubitoare eu/tu dintre două persoane şi afirmă distincţia Creator-

creaţie. Aici este nevoie de discernământ, fiindcă unii mistici creştini se referă la comuniune

când scriu despre unire, în timp ce alţii nu.

Spiritualitatea deşertului

Începând cu secolul al III-lea, mai mulţi bărbaţi şi femei au mers în deşertul Egiptului ca să

trăiască în solitudine şi ascetism, căutând astfel o intimitate mai mare cu Dumnezeu. Antonie

(cca 251-356), descris în Viaţa lui Antonie de către Atanasie, a fost cel mai cunoscut dintre

primii eremiţi ai deşertului; unii dintre aceşti călugări şi călugăriţe practicau metode ascetice

extreme şi bizare. Anahoreţii (eremiţii) trăiau şi în deşertul Siriei, şi dintre ei a fost eremiţii

stâlpnici ca Simeon cel Mare şi Daniel Stilitul, care au trăit mai multe decenii pe nişte

platforme micuţe în vârful unor stâlpi. Efraim (cca 306-373), un alt ascet ale cărui scrieri

poetice simbolice au fost copiate de către călugării siriaci, a influenţat creştinismul oriental

prin concepţia lui despre viaţa spirituală ca o înaintare spre teoză, sau îndumnezeire.

Conceptul aceasta, bazat pe imaginea din 2 Petru 1:4: „părtaşi firii dumnezeieşti”, a devenit o

temă fundamentală în spiritualitatea bisericii orientale.

Spiritualitatea monastică

Pachomius (cca 290-346) a organizat un număr de mănăstiri din deşert, şi mulţi părinţi şi

maici au fost asociate cu aceste comunităţi monastice, în timp ce alţii au trăit în solitudine.

Ioan Cassian (cca 360-435), un discipol al lui Ioan Chrysostom, a mers în Egipt ca să studieze

monasticismul deşertic, şi acolo a fost expus la învăţăturile lui Evagrius din Pontus (cca 345-

399). Evagrius a fost un platonist creştin care învăţa că viaţa are trei stadii (stadiul practic,

stadiul natural şi stadiul teologic). În Învăţăturile şi Dialogurile lui, Ioan Cassian a dus

învăţăturile lui Evagrius şi ale altor călugări ai deşertului în Occident, unde acestea au

influenţat monasticismul benedictin.

Benedict (cca 480-547), fondatorul ordinului benedictin, a dezvoltat un sistem de administrare

monastică printr-o Regulă care prevedea ora et labora, o combinaţie între rugăciune şi muncă

fizică. Regula benedictină a influenţat întregul sistem monastic occidental, la fel ca şi

prescrierea de către Benedict a aşa-zisei lectio divina, sau citire sacră (lectio divina este

discutată în secţiunea despre spiritualitatea devoţională).

În Orient, Evagrius i-a cunoscut pe părinţii capodocieni Vasile din Cezareea (cca. 330-379),

pe fratele lui Vasile, Grigore de Nisa (cca 330-375), şi pe prietenul lor Grigore de Naziranz

Pagina 516 din 548

(330-389). Vasile din Cezareea a scris două reguli monastice care puneau accentul pe

ascultare ca opusă voinţei proprii, pe mulţumirea pentru toate lucrurile şi pe procesul spiritual

al restaurării chipului divin. Grigore de Nisa a dezvoltat o doctrină mistică a ascensiunii ce

implică înţelegerea progresivă a incomprehensibilităţii lui Dumnezeu.

Augustin

Augustin din Hipo (354-430), cel mai important dintre părinţii latini, a încercat să reconcilieze

relaţia personală cu Dumnezeu şi respectul puternic pentru autoritatea bisericii. Ca gânditor, el

a îmbinat o inteligenţă ascuţită cu o intuiţie puternică, iar ca practician a îmbinat o viaţă

contemplativă cu o viaţă activă în lume. Confesiunile au deschis noi frontiere prin naraţiunea

autobiografică despre dezvoltarea vieţii lui spirituale. Călătoria interioară a lui Augustin a fost

motivată de o dorinţă puternică după Dumnezeu („Ne-ai făcut pentru tine, şi inimile nu-şi

găsesc liniştea până când se odihnesc în Tine”), care a fost potolită din ce în ce mai mult de

reflecţiile lui trinitariene şi de experienţele lui mistice ocazionale.

Pseudo-Dionisie

Un teolog mistic, probabil un călugăr siriac ce a înflorit în jurul anului 500, a scris patru cărţi

în limba greacă sub pseudonimul Dionisie Areopagitul (Fapte 17:34). Scrierile lui Pseudo-

Dionisie, aşa cum a devenit el cunoscut, sunt Numele divine, Teologia mistică, Ierarhia

celestă, Ierarhia eclesiastică şi o colecţie de scrisori. Aceste scrieri au fost influenţate de

neoplatonism şi la rândul lor au exercitat o influenţă puternică în spiritualitatea creştină

orientală şi occidentală, mai ales prin descrierea celor trei etape spirituale. În etapa curăţirii,

sufletul este curăţit; în etapa iluminării, sufletul primeşte lumina lui Dumnezeu; şi în etapa

unirii, sufletul experimentează unitatea cu Dumnezeu. Pseudo-Dionisus a influenţat şi

dezvoltarea teologiei apofatice. El a urmat via negativa, sau calea negativă de eliberare a

imaginilor intelectuale şi a atributelor lui Dumnezeu, şi a argumentat că abordarea catafatică

este utilă numai pentru începătorii în viaţa spirituală.

Spiritualitatea celtică

După ce Patrick (cca 389-461) i-a evanghelizat pe celţi, el a întemeiat mănăstiri pentru bărbaţi

şi femei în toată Irlanda. Stareţii şi stareţele (aşa cum era Brigid) acestor mănăstiri au asigurat

supraveghere spirituală, iar expunerea la scrierile părinţilor deşertului a stimulat practici

ascetice stricte. Martirajul alb al ascetismului includea adesea recitarea zilnică a tuturor celor

150 de psalmi; martirajul albastru cerea pedepse excepţionale pentru păcat (de exemplu,

Pagina 517 din 548

rugăciuni lungi în apa rece ca gheaţa); şi martirajul roşu prevedea la vărsarea sângelui.

Practica celtică a confesiunii private însoţită de pedepse specifice s-a răspândit mai târziu în

toată biserica occidentală şi conceptul celtic de anamchara, sau de prieten al sufletului, a

influenţat practica romano-catolică de călăuzire spirituală. Tradiţia celtică este marcată de

rugăciuni foarte frumoase, cum ar fi Platoşa Sfântului Patrick.

SPIRITUALITATEA BISERICII MEDIEVALE

Tendinţe generale

Perioada 600-1500 s-a caracterizat prin răspândirea şi consolidarea bisericii în nordul şi estul

Europei, şi pe parcursul acestor secole culturile anglo-saxonă, germană, scandinavă,

ucraineană şi rusă s-au creştinat. Însă în aceeaşi perioadă a intrat în declin influenţa creştină în

Africa şi în Asia. În plus, Vestul latin, al cărui centru era Roma, şi Estul grec, al cărui centru

era Constantinopolul, s-au înstrăinat tot mai mult unul de altul şi s-au separat formal în 1054.

În Occident, Evul Întunecat a fost urmat de o perioadă de înalt scolasticism în Biserica

Romano-Catolică, şi sistematizarea teologică a fost în general separată de misticism. Prin

contrast, Biserica Ortodoxă Orientală nu a făcut niciodată distincţie între teologie şi

misticism; în ortodoxie, dogma bisericească şi experimentarea personală a misterelor divine

au fost legate inexorabil.

Biserica orientală

Insistenţa trinitariană a celor şapte concilii ecumenice dintre 325 şi 787, tradiţiile teologilor

greci, distanţa geografică şi culturală dintre biserica occidentală şi cea orientală au dus la

credinţe şi la practici distincte în Biserica Ortodoxă. Spiritualitatea ortodoxă se caracterizează

în mare parte prin teologia apofatică, şi ea este evidentă în scrierile unor teologi mistici ca

Ioan Calimah (cca 570-cca 649), Simon Noul Teolog (949-1022) şi Grigore de Palama (1296-

1359). În Scara înălţării divine, Ioan Calimah, streţ al mănăstirii de pe Muntele Sinai înainte

de a deveni anahoret, a descris stadiile înălţării mistice a sufletului către Dumnezeu. Simon

Noul Teolog şi Grigore de Palama au fost susţinători ai isihasmului, care se referă la practica

liniştirii, a tăcerii şi la rugăciunea mistică. Grigore de Palama a făcut distincţie între energiile

lui Dumnezeu care pot fi cunoscute de oameni şi esenţa lui Dumnezeu care nu poate fi

cunoscută. Viziunea lui Dumnezeu, deşi imperfectă în viaţa aceasta, este posibilă prin sinergia

între harul divin şi voinţa umană.

Toţi aceşti teologi au pus accentul pe disciplina harică a rugăciunii curăţitoare, sau rugăciunea

inimii. Cea mai comună formă a acestei rugăciuni continue către Isus este „Doamne Isuse

Pagina 518 din 548

Cristoase, ai milă de mine”, dar există mai multe variaţiuni ale ei. Rugăciunea către Isus este

cunoscută şi ca rugăciunea respiraţiei, căci ea este asociată cu respiraţia; scopul ei este să ducă

dincolo de gânduri, la o stare de hesuchia, sau de liniştire, căci ea uneşte mintea şi inima. Un

alt atribut al spiritualităţii ortodoxe din perioada bizantină a bisericii este folosirea picturilor

executate într-un stil distinct ca obiecte ale venerării. Aceste icoane funcţionează ca nişte

ferestre spre eternitate şi trebuie folosite ca vehicule prin care omul venerează persoana

reprezentată în imagine.

Monasticismul

În Biserica Occidentală din Evul Mediu, întregul sistem monastic a fost reformat şi extins.

Viaţa comunală stabilă a fost făcută posibilă cu ajutorul disciplinelor spirituale ale negării

sinelui şi supunerii voluntare, ce aveau legătură cu cele trei jurăminte de sărăcie, castitate şi

ascultare. Gânditorul scolastic timpuriu Anselm de Canterbury (cca 1033-1109), cunoscut mai

bine pentru contribuţiile lui la teologia sistematică şi filosofică, a fost implicat şi în viaţa

monastică. Înainte să devină arhiepiscop de Canterbury, Anselm a slujit ca stareţ al mănăstirii

Bec din Normandia, unde a dezvoltat poezia devoţiunii intime, personale, din Rugăciuni şi

meditaţii.

Ordinul carthusian a fost un ordin strict contemplativ de călugări, întemeiat de Bruno (cca

1032-1101) în 1084. Această abordare strictă a spiritualităţii monastice a necesitat renunţarea

totală, mortificarea, tăcerea şi solitudinea.

Bernard de Claivaux (1090-1153) a fost un reformator monastic care a administrat o reţea

vastă de mănăstiri cisterciene în toată Europa Occidentală. A fost numit Doctor Mellifluus din

cauza dulceţei învăţăturilor lui, în contrast cu duritatea şi ariditatea multor scriitori medievali.

Cartea lui despre Dragostea lui Dumnezeu distinge trei etape ale vieţii spirituale (animală,

raţională şi spirituală) şi patru grade ale iubirii (iubirea sinelui pentru sine, iubirea lui

Dumnezeu pentru sine, iubirea lui Dumnezeu pentru Dumnezeu şi iubirea sinelui pentru

Dumnezeu). Asemenea contemporanilor săi, el a acceptat metoda celor patru interpretări ale

Scripturii moştenită de la scriitorii anteriori precum Origen şi Ioan Casian: literală (în context

istoric), alegorică (vederea lui Cristos în toată Scriptura), tropologică sau morală (ascultarea

de învăţătura morală) şi anagogică (nivelul contemplativ). Astfel, în Predicile despre

Cântarea Cântărilor foloseşte limbajul erotic al Cântării Cântărilor pentru a dezvolta tema

spirituală a intimităţii spirituale a sufletului cu Dumnezeu.

Prietenul apropiat al lui Bernard, William de Saint-Thiery (cca 1085-1148), a fost stareţul

abaţiei benedictine din Saint-Thiery înainte ca să-şi dea demisia din acel post pentru a deveni

Pagina 519 din 548

călugăr cistercian. La fel ca Bernard, William a scris despre Cântarea Cântărilor şi a

prezentat-o ca unirea contemplativă între suflet şi Cristos. În Epistola de aur, William îmbină

elocvent iluminarea intelectuală cu dragostea spirituală arzătoare în schiţarea călătoriei harului

prin care omul Îl găseşte, Îl are şi se bucură de Dumnezeu.

Ordinele mendicante

Secolul al XIII-lea a cunoscut dezvoltarea unei noi abordări a monasticismului care

presupunea mai multă implicare şi slujire în lume. Mendicanţii, sau fraţii cerşetori, au fost

organizaţi în case religioase sub îndrumarea unor priori. Dominic Guzman (cca 1170-1221) a

fondat Ordinul Predicatorilor cunoscut sub numele de dominicani, care era devotat studiului

teologiei şi predicării. Până în secolul al XV-lea, ordinul acesta a practicat sărăcia individuală

şi comunitară, şi accentul dominicanilor pus pe educaţie a produs scolastici renumiţi ca

Albertus Magnus (cca 1200-1280) şi elevul lui, Toma d’Aquino (1225-1274), cunoscut ca

Doctor Angelicus, care a constituit apogeul scolasticismului. Lucrări precum Summa

Theologica şi Summa Contra Gentiles dezvăluie geniul lui d’Aquino în sistematizarea

adevărurilor teologice, dar lucrările lui au fost infuzate şi cu o înţelegere vie a cunoaşterii

spirituale experienţiale. Când, spre sfârşitul vieţii, a fost îndemnat să termine Summa, el a

răspuns că tot ce a scris îi apare ca un pai în comparaţie cu ceea ce îi era revelat în

contemplarea lui Dumnezeu.

Ordinul franciscan, un alt ordin mendicant, a fost întemeiat de Francisc de Assisi (cca 1182-

1226). Bucuria, simplitatea, dragostea de natură, generozitatea, credinţa şi pasiunea lui pentru

Cristos au fost molipsitoare, şi asociaţii săi (cunoscuţi ca fraţii minoriţi, sau fraţii mici) şi-au

lărgit din ce în ce mai mult lucrarea misionară de slujire a altora. Micile flori ale Sf. Francisc,

o colecţie de legende şi tradiţii despre Sf. Francisc, fac un excelent portret al vitalităţii şi

spiritului primilor franciscani. Clare de Assisi (1194-1153) a fondat un al doilea ordin pentru

femei, cunoscut sub numele de Clarisele Sărace, iar un al treilea ordin cunoscut ca terţiarii,

sau Fraţii Penitenţi, a fost fondat de laici care au căutat o spiritualitate devotată în rutina vieţii

obişnuite. Bonaventura (1221-1274), cunoscut ca Doctor Seraphicus, a fost unul dintre cei

mai mari teologi franciscani. El a insistat că în comparaţie cu iluminarea mistică pe care

Dumnezeu o oferă celor care-L caută, înţelepciunea omenească cea mai ilustră este nebunie.

Alte ordine mendicante sunt carmelitele (ordin reorganizat în secolul al XIII-lea), eremiţii

augustinieni sau călugării cerşetori şi capucinii (o ramură târzie a ordinului franciscan, care a

pus accentul pe sărăcie, austeritate şi predicare).

Pagina 520 din 548

Misticismul continental

În secolele XII-XV au apărut scrieri foarte mistice atât pe Continent cât şi în Anglia. Lucrările

acestea trebuie citite cu mult discernământ, căci sunt aliaje alcătuite în proporţii variabile din

aur şi zgură. Aurul îl reprezintă o cunoaştere spirituală autentică şi o imaginaţie puternică, iar

zgura poate fi formată din învăţături nebiblice, isterie psihologică şi grade diferite de

panteism.

Hugh de Sf. Victor (cca 1096-1141) a fost un teolog mistic care a trăit la mănăstirea

augustiniană Sf. Victor de lângă Paris. Lucrarea lui Hugh a fost puternic influenţată de tradiţia

platonică, şi el a scris un comentariu asupra Ierarhiei celeste a lui Pseudo-Dionisie. Un alt

victorin, Richard de Sf. Victor (m. 1173), a fost primul mistic medieval care a cercetat

sistematic psihologia experienţei mistice. El distinge cele trei activităţi mentale ascendente

care sunt gândirea, meditaţia şi contemplarea, şi lucrările lui Pregătirea sufletului şi

Contemplarea progresează de la contemplarea lucrurilor vizibile la contemplarea lucrurilor

invizibile, şi de acolo la unirea transformatoare finală.

Hildegard de Bingen (1098-1179) a fost fondatoarea şi prima stareţă a comunităţii benedictine

din Bingen, pe Rin. Femeia aceasta remarcabilă a compus muzică liturgică, a scris cărţi de

ştiinţele naturii şi de medicină, primele piese morale cunoscute (Jocul Virtuţilor) şi literatură

vizionară. În cea mai importantă lucrare a ei, Scivias, a dictat douăzeci şi şase de viziuni pe

care le-a primit ca o summa a doctrinei creştine pe teme ca natura universului, Împărăţia lui

Dumnezeu, căderea omenirii, sfinţirea şi sfârşitul lumii.

Amalric de Bena (m. cca 1207) a fost un mistic panteist care preda la Universitatea din Paris.

El a propovăduit că atunci când sufletul se înalţă la Dumnezeu cu ajutorul iubirii, el îşi pierde

natura distinctă primită de la Dumnezeu şi devine Dumnezeu Însuşi. Deşi învăţătura lui a fost

declarată eretică, ea a influenţat grupuri pseudo-mistice ca Fraţii Spiritului Liber.

Mechthild de Magdeburg (cca 1210-cca 1280), la fel ca Hildegard de Bingen, a fost o mistică

germană şi o scriitoare spirituală care a avut viziuni în imagini vii. În Lumina care curge din

Dumnezeire, Mechthild a folosit uneori limbajul extazului şi al erotismului elevat ca să

descrie prezenţa divină. Viziunea ei despre Inima Sfântă a îndeplinit un rol important în

devoţiunea romano-catolică de mai târziu.

Misticul dominican german Meister Eckhart (cca 1260-1327) a adus o contribuţie

semnificativă, dar imperfectă, la teologia mistică prin comentariile sale asupra Genesei şi

asupra lui Ioan, în predicile şi tratatele lui (de exemplu, Cartea consolării divine). Eckhart a

spus despre sine că este „îmbătat de Dumnezeu” şi a făcut distincţie între Dumnezeul

experienţei religioase, care Se revelează în forma unei persoane, şi Dumnezeire, care este o

Pagina 521 din 548

Unitate eternă nediferenţiată şi de nerevelat ce transcende orice înţelegere omenească. Din

cauza tendinţelor lui panteiste, unele dintre declaraţiile lui au fost condamnate ca eretice.

Învăţăturile lui Hildegard, Mechthild şi Eckhart au influenţat puternic o mişcare mistică şi

spirituală din secolul al XIV-lea cunoscută sub numele de Gottesfreunde, Prietenii lui

Dumnezeu. Participanţii la această mişcare au pus în contrast externalitatea instituţiilor

eclesiastice cu transformarea interioară şi personală făcut posibilă prin unirea spirituală cu

Dumnezeu. Lucrarea anonimă Theologia Germanica a cristalizat spiritualitatea Prietenilor lui

Dumnezeu, şi acest volum important l-a influenţat mai târziu pe Martin Luther. Theologica

afirma că sufletul trebuie să depăşească lumea temporală divizată pentru a putea cunoaşte

Realitatea divină nediferenţiată.

Johann Tauler (cca 1300-1361), dominican german, a fost un predicator şi un învăţător

inspirat al mişcării Prietenii lui Dumnezeu. Tauler a fost puternic influenţat de teologia

mistică a lui Meister Eckhart şi a propovăduit trei etape ale morţii faţă de sine: mortificarea în

speranţa cerului, privaţiunea spirituală şi fizică cu neglijarea sinelui şi armonizarea deplină la

voia lui Dumnezeu. Contemporanul său, Henry Suso (Heinrich Seuse; cca 1295-1366) a fost

un alt asociat dominican al Prietenilor lui Dumnezeu. Lucrarea autobiografică a acestuia Viaţa

Fericitului Henry Suso descrie viziunile lui extatice, iar Cartea Înţelepciunii Eterne conţine

nuanţele panteiste ale mentorului său, Meister Eckhart.

Spiritualitatea foarte instabilă a lui Suso a fost marcată de mortificări feroce şi torturi auto-

induse.

Misticul flamand Jean van Ruysbroeck (John Ruusbroec; 1293-1381), un prieten apropiat al

lui Tauler şi Suso, a fost influenţat de scrierile lui Augustin, ale lui Pseudo-Dionisie, Bernard

de Clairvaux şi Meister Eckhart. Tratatele lui (Expuneri spirituale, Piatra scânteietoare,

Oglinda binecuvântării eterne şi Mic tratat despre clarificare) au lăsat o impresie profundă în

vremea sa, prin îmbinarea trăsăturilor intelectuale cu cele afective ale misticismului.

Ruysbroeck a insistat că etapele tradiţionale – curăţirea, iluminarea şi unirea – sunt

cumulative, nu secvenţiale. În Piatra scânteietoare, el a dezvoltat o progresie de la viaţa

activă (persoana bună care îi slujeşte pe alţii), la viaţa interioară (persoana spirituală care

tânjeşte după Dumnezeu şi şterge imaginile lumeşti din imaginaţia lui) şi în cele din urmă la

viaţa contemplativă (persoana contemplativă care experimentează unirea cu Dumnezeu, dar

care poate să rămână activă în lume). Etapa a treia este obţinută doar de puţini, dar şi de

aceştia numai pentru scurt timp.

Gerard Groote (1340-1384), un ucenic de-a lui Ruysbroeck, a întemeiat Frăţia Vieţii Comune,

o asociaţie laică ce a avut unele legături cu mişcarea Prietenii lui Dumnezeu. Membrii acestei

Pagina 522 din 548

frăţii trăiau în comunităţi şi şi-au numit mişcarea Devotio Moderna, Devoţiunea Modernă.

Predicile lui Groote împotriva decăderii bisericii au fost întărite de profunda lui experienţă cu

Duhul Sfânt.

Thomas a Kempis (cca 1380-1471), care a scris o biografie a lui Gerard Groote, este probabil

autorul lucrării spirituale devenită clasică Imitatio Christi. Spiritualitatea Fraţilor Vieţii

Comune s-a bazat pe viaţa lui Cristos ca adevăratul centru al sufletului, dar a reacţionat

exagerat la abuzurile scolasticismului şi a subestimat viaţa intelectuală. Acest lucru este

reflectat în Imitatio Christi, care şi ea tinde să nege lucrurile ordinii create.

La fel ca Thomas a Kempis, care s-a născut în anul în care ea a murit, Caterina de Siena

(1347-1380) s-a împotrivit corupţiei şi degenerării din biserica medievală. Deşi a

experimentat viziuni, extaze şi războaie demonice, Caterina s-a deosebit de mulţi mistici prin

cultivarea unei spiritualităţi altruiste care se interesa de problemele sociale. A practicat o

austeritate strictă, dar dragostea ei pentru Cristos a îndemnat-o să-i slujească pe bolnavi şi pe

săraci.

Nicolaus de Cusa (cca 1400-1464), cardinal şi filozof german, a fost un gânditor înzestrat a

cărui teologie mistică a spiritualităţii (Despre ignoranţa doctă, Dialoguri despre Dumnezeul

ascuns, Despre căutarea lui Dumnezeu, Despre viziunea lui Dumnezeu, Pe culmile

contemplării), indică dincolo de limitele raţiunii umane. El a susţinut că drumul spre adevăr

duce la coincidentia oppositorum, sau „coincidenţa opoziţiilor”, în persoana lui Dumnezeu (de

exemplu, Dumnezeu este infinit mare şi infinit mic, centrul şi circumferinţa, pretutindeni şi

nicăieri).

Caterina de Genoa (1447-1510) a îmbinat o disciplină personală riguroasă cu o filantropie

activă; ea a întemeiat primul spital în Genoa. După un deceniu de căsnicie nefericită, a avut o

experienţă spirituală profundă care i-a transformat viaţa. Misticismul Caterinei de Genoa s-a

concentrat mai mult asupra Dumnezeului infinit decât asupra persoanei lui Cristos şi s-a simţit

înecată în imensitatea dragostei lui Dumnezeu.

Misticismul englez

În Evul Mediu târziu, Anglia a dat un număr de contemplativi importanţi care au căutat harul

lui Dumnezeu pentru a obţine cunoaşterea nemediată a lui Dumnezeu prin rugăciunea

transcendentă. Richard Rolle (1300-1349) a studiat la Oxford, mai târziu a devenit eremit şi a

scris mult în engleză şi în latină. Viaţa lui mistică includea experienţe periodice de înflăcărare

aprinsă şi de dulce muzică cerească. Tratatele sale (de exemplu, Meditaţii despre Patimile

Pagina 523 din 548

Domnului, Ego Dormio, Forma vieţii) se concentrează asupra devoţiunii pasionate faţă de

Cristos şi încurajează la lectură, rugăciune şi meditaţie.

Autorul anonim din secolul al XIV-lea al lucrării clasice Norul necunoaşterii a fost

familiarizat cu scrierile lui Rolle şi s-a inspirat de asemenea din Pseudo-Dionisus, din teologia

tomistă şi din misticii Rinului ca Johann Tauler. Norul necunoaşterii dezvoltă un misticism

apofatic al întunericului, care subliniază incomprehensibilitatea lui Dumnezeu şi îl învaţă pe

cititorul avansat cum să-şi ordoneze corect viaţa contemplativă.

Walter Hilton (m. 1396) a fost influenţat de Richard Rolle şi de Norul necunoaşterii, şi

lucrarea lui principală, Scara perfecţiunii, distinge două etape: reforma credinţei şi reforma

simţirii. Pentru el, gradul cel mai înalt de contemplare a fost o combinaţie de cunoaştere şi

afecţiune.

Julian de Norwich (cca 1342-cca 1416) a trăit ca anahoretă şi în mai 1373 a primit şaisprezece

viziuni, sau arătări. Aceste Revelaţii ale dragostei divine sunt descrise într-un text mai scurt şi

mai timpuriu şi într-unul mai lung şi mai târziu. Viziunile ei despre patimile lui Cristos şi

despre Sfânta Treime au dus la înţelegerea faptului că dragostea divină este răspunsul la toate

misterele existenţei, inclusiv la problema răului.

SPIRITUALITATEA ÎN BISERICA MODERNĂ

Reforma Protestantă

Mai mulţi reformatori, între care John Wycliffe (cca 1329-1384), lollarzii, John Huss (cca

1369-1415) şi William Tyndale (cca 1494-1536) au vorbit despre corupţia morală, doctrinară

şi spirituală tot mai mare a bisericii. Dar retragerea protestantă de sub autoritatea Romei a dus

la patru mişcări: ramurile luterană şi protestantă ale protestantismului, anabaptiştii şi

anglicanii.

Spiritualitatea luterană

După ce Martin Luther (1483-1546) a înţeles că oamenii sunt îndreptăţiţi numai prin har prin

credinţă, el a eliminat practicile care urmăreau mai degrabă obţinerea meritului decât primirea

harului lui Dumnezeu, ca de exemplu rugăciunile către sfinţi, indulgenţele, moaştele,

pelerinajele şi jurămintele de celibat. De asemenea, a introdus elemente noi în spiritualitatea

corporativă, inclusiv cântarea comună şi folosirea Bibliei în limba poporului. Deşi a apreciat

tradiţia mistică din Theologica Germanica, Luther s-a opus misticismului apofatic moştenit de

la Meister Eckhart şi de la alţii. El avea mai degrabă spiritualitatea catafatică a Crucii, care se

Pagina 524 din 548

baza pe revelaţia biblică şi pe primirea personală a harului lui Dumnezeu pus la dispoziţia

noastră prin lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos.

Johann Arndt (1555-1621) a fost interesat mai mult să transmită experienţa creştină a lui

Luther decât să codifice teologia acestuia. Predicile şi scrierile lui ca Adevăratul creştinism au

promovat înnoirea spirituală şi au asigurat baza pietismului luteran de mai târziu. Prin

contrast, Jakob Boehme (1575-1624) a fost un mistic luteran neortodox a cărui terminologie

avea mai multe în comun cu alchimia şi astrologia decât cu Scripturile.

Spiritualitatea reformată

Reformatorul elveţian Ulrich Zwingli (1484-1531) a fost mai radical decât Luther în

respingerea tradiţiei catolice. Spiritualitatea lui Zwingli înrădăcinată în Cuvânt a redus

aspectele liturgic, estetic, mistic şi sacramental din închinarea comună şi a eliminat orice

practică ce nu era recomandată în Noul Testament (de exemplu, veşmintele, arta vizuală şi

instrumentele muzicale în biserică).

John Calvin (1509-1564) a avut o poziţie mai moderată decât Zwingli. După ce a fugit din

Franţa în Elveţia, Calvin a întemeiat o nouă ordine religioasă şi politică în Geneva. În

Învăţăturile religiei creştine, Calvin a insistat că fiecare persoană care a fost chemată prin

harul suveran al lui Dumnezeu la o relaţie cu Cristos prin credinţă este unit mistic în El.

Calvin a înţeles că credinciosul primeşte această unire în prezent şi că ea rezultă din darul

sfinţirii ce însoţeşte justificarea. Această abordare este foarte diferită de abordarea mistică

medievală obişnuită a unirii cu Cristos, ca produs al unei serii progresive de stadii spirituale

sau contemplative.

Spiritualitatea anabaptistă

Anabaptiştii, sau rebotezătorii, afirmau în general botezul credincioşilor, ceea ce a dus la

practica rebotezării celor care fuseseră botezaţi în copilărie. Aceasta a fost mişcarea cea mai

radicală şi mai instabilă din Reformă, şi majoritatea protestanţilor dar şi catolicii s-au opus

viguros acestor grupări. Unii susţineau că inspiraţia directă de la Dumnezeu înlocuieşte

doctrina biblică şi această anarhie spirituală şi-a avut paralela în anarhia politică. Prin contrast,

Menno Simons (1496-1561), fondatorul mişcării menoniţilor, a adunat părţi din aceste grupări

într-o mişcare mai stabilă şi mai puţin emoţională care i-a încurajat pe membrii ei să evite

imoralitatea şi învăţăturile false. În general, spiritualitatea anabaptistă s-a caracterizat prin

dependenţa de inspiraţia Duhului Sfânt în închinare, comunităţi închise, stil de viaţă simplu,

moralitate fără compromisuri, separare de cultura lumii şi pacifism.

Pagina 525 din 548

Spiritualitatea anglicană

Thomas Cranmer (1489-1556) a fost principalul autor al Cărţii de rugăciuni comune din

1549. Geniul lui stilistic l-a ajutat să sintetizeze o liturghie care continuă, în formă revizuită,

să fie folosită în toată lumea. Rugăciunile comune din această carte (Cranmer a scris câteva,

dar pe majoritatea le-a luat din Sarum Missal sau Breviarul medieval) sunt printre cele mai

frumoase rugăciuni în limba engleză.

Spiritualitatea anglicană a fost imens îmbogăţită de poezia metafizică a lui John Donne

(1571/2-1631), George Herbert (1593-1633) şi Henry Vaughan (1622-1695). Poeziile

religioase şi predicile lui John Donne se caracterizează prin multă subtilitate şi o imagistică

izbitoare, şi se centrează în jurul suferinţelor lui Cristos, păcătoşeniei şi mortalităţii omului, şi

căutării mântuirii. Poezia spirituală a lui Herbert, mai ales colecţia lui de poezii intitulată The

Temple [Templul], poartă aroma unei relaţii personale intense cu Dumnezeu.

Alţi scriitori anglicani notabili sunt Jeremy Taylor (1613-1667), autorul cărţilor The Rule and

Exercise of Holy Living [Regula şi exerciţiul trăirii sfinte] şi The Rule and Exercise of Holy

Dying [Regula şi exerciţiul morţii sfinte]; William Law (1686-1761), autorul cărţii A Serious

Call to a Devout and Holy Life [Chemare serioasă la o viaţă evlavioasă şi sfântă] şi înaltul

prelat şi poet John Keble (1792-1866), autorul cărţii The Christian Year [Anul creştin].

Contrareforma catolică

Contrareforma catolică, centrată în Conciliul de la Trent (1545-1563), a fost un răspuns

conservator la provocările teologice ale protestanţilor şi la nevoia unei reforme instituţionale

semnificative.

Spiritualitatea spaniolă

Ignatius de Loyola (cca 1491-1556) a fondat un nou ordin religios numit Societatea lui Isus,

sau iezuiţii. Ordinul acesta a devenit vârful de lance al Contrareformei şi principalul rezervor

de resurse misionare pentru America, Africa şi Asia (de exemplu, Părintele Xavier). Loyola a

scris un manual de îndrumare spirituală numit Exerciţii spirituale, iar abordarea ignatiană

foarte structurată a rugăciunii şi spiritualităţii este folosită până în ziua de astăzi.

Teresa de Avila (1515-1582) a reformat ordinul carmelitelor şi a fost o interpretă foarte atentă

a experienţei mistice şi a dezvoltării spirituale. Calea spre perfecţiune, Viaţa ei şi Castelul

interior dezvoltă spiritualitatea rugăciunii, meditaţiei şi contemplării, şi descriu călătoria

sufletului către Dumnezeu parcurgând etapele curăţirii, iluminării şi unirii. Cele şapte cămări

Pagina 526 din 548

din Castelul interior sunt autocunoaşterea, detaşarea, smerenia şi ariditatea, rugăciunea

afectivă, începutul unirii cu Dumnezeu, experienţa mistică şi rugăciunea tăcută, unirea paşnică

cu Dumnezeu.

Ioan al Crucii (1542-1591) a fost profund influenţat de Teresa de Avila, şi dezvoltarea lui

spirituală s-a realizat printr-o viaţă de suferinţă, conflict şi dragoste înflăcărată pentru

Dumnezeu. În Urcare pe Muntele Carmel şi Noaptea întunecată a sufletului descrie curăţirea

sufletului prin noaptea simţurilor. După o perioadă de odihnă, noaptea aceasta poate fi urmată

de o a doua curăţire dureroasă, noaptea spiritului, pentru a pregăti sufletul în vederea unirii

transformatoare a căsătoriei spirituale descrise în Flacăra vie a Dragostei.

Spiritualitatea franceză

Francis de Sales (1567-1622) este cunoscut cel mai bine pentru Introducere în viaţa

devoţională, rezultatul îndrumării spirituale pe care a acordat-o mai multor persoane. În

scrierile lui, de Sales a insistat că viaţa de sfinţenie nu trebuie să se limiteze numai la cler sau

la persoanele religioase, ci ea este disponibilă şi celor care sunt activi în lume. Spiritualitatea

salesiană pune accentul pe angajarea fermă a voinţei faţă de Dumnezeu, fără a lua în seamă

distragerile emoţionale.

Pierre de Berulle (1575-1629), un prieten al lui de Sales, a fondat o şcoală distinctă de

spiritualitate franceză care detalia cultivarea vieţii interioare. Fratele Laurenţiu al Învierii

(Nicholaus Herman; cca 1611-1691) a scris o lucrare devoţională clasică, Practicarea

prezenţei lui Dumnezeu, care trece în revistă practicarea prezenţei lui Dumnezeu în activităţile

lui de fiecare zi. Filozoful şi matematicianul Blaise Pascal (1623-1662) a avut o experienţă

spirituală transformatoare în 1654 care l-a dus la o spiritualitate a inimii (descrisă în

extraordinarele lui Cugetări) centrată pe credinţa în persoana lui Cristos ca Mântuitor. Pascal

a fost influenţat de jansenism, o mişcare morală rigoristă cu accente predestinaţioniste, care

contesta teologia şi practica iezuită şi a fost denunţată de Biserica Romano-Catolică.

O altă mişcare, numită quietism, a fost de asemenea denunţată de către biserică. Un preot

spaniol numit Miguel de Molinos (cca 1640-1697) a fost condamnat pentru că în

Îndrumătorul spiritual a susţinut „sfânta indiferenţă” a pasivităţii spirituale şi predarea totală a

voinţei. Madame Jeanne-Marie Guyon (1648-1717) şi corespondentul ei spiritual Francois

Fenelon (1651-1715) au fost influenţaţi de Molinos şi persecutaţi pentru că au popularizat

rugăciunea pasivă a quietismului. Cărţile lui Guyon, Metodă scurtă şi foarte uşoară a

Rugăciunii şi Torentele spirituale, afirmă că toate ideile distincte, inclusiv atributele lui

Dumnezeu şi misterele vieţii lui Cristos, trebuie evitate în rugăciunea mentală. Scrisorile

Pagina 527 din 548

spirituale şi Perfecţiunea creştină ale lui Fenelon oferă sfaturi practice pentru procesul

abandonării de sine înaintea lui Dumnezeu.

John Pierre de Caussade (1675-1751) a căutat să readucă o abordare echilibrată a

misticismului din cauza reacţiilor exagerate faţă de quietism, şi în Abandonarea înaintea

Providenţei divine el a insistat pe tema importantă a „sacramentului clipei prezente”.

Charles de Foucauld (1858-1916) şi Mica Floare, Therese de Lisieux (1873-1897), sunt două

exemple mai recente de abandonare spirituală şi de practicare a renunţării în lucrurile mici.

Mişcările protestante

După Reformă, mişcările luterană şi reformată au trecut prin trei perioade de dezvoltare. În

perioada confesională, liderii au încercat să definească şi să apere poziţiile lor doctrinare.

Perioada pietistă a reacţionat faţă de interesul acesta pentru ortodoxia dogmatică şi a chemat

la o credinţă vie şi la devotament personal. Perioada raţionalistă (care s-a suprapus cu

perioada pietistă) a reflectat concepţia Iluminismului că raţiunea omenească autonomă poate

să ajungă la adevărurile finale şi poate să testeze enunţurile revelate. Influenţa criticismului

biblic radical, a teoriei evoluţioniste şi a anti-suprarealismului au stins spiritualitatea în mulţi

lideri bisericeşti din curentul principal al Protestantismului şi a redus adesea practica

religioasă la propovăduirea normelor etice universale.

Puritanii

Între 1550 şi 1700, puritanii au căutat să cureţe Biserica Anglicană făcând-o să se conformeze

mai mult la teologia şi practica Reformată. Spiritualitatea puritană s-a centrat pe examinarea

de sine şi pe credinţa personală, şi a neglijat aşa-numitele găteli „papistaşe”, ca de exemplu

ornamentaţia bisericească, vestimentaţia şi muzica de orgă.

Pastorii-teologi Richard Baxter (1615-1691) şi John Owen (1616-1683) a încercat să integreze

teologia reformată, experienţa spirituală şi acţiunea eficientă. Multele lor scrieri (precum The

Reformed Pastor [Pastorul reformat], The Saints’ Everlasting Rest [Odihna veşnică a

sfinţilor], Call to the Unconverted [Chemare către cei neconvertiţi], A Christian Directory

[Îndrumător creştin] de Richard Baxter şi The Death in the Death of Christ [Moarte în

moartea lui Cristos], Sin and Temptation [Păcat şi ispitire], Indwelling Sin [Păcatul interior]

şi Discourse Concerning the Holy Spirit [Discurs despre Duhul Sfânt] îmbină înţelegerea

spirituală şi precizia teologică cu grija pastorală şi sfatul practic.

Bine-cunoscutul puritan John Bunyan (1628-1688) a fost închis din cauza convingerilor lui şi

a scris câteva dintre lucrările sale în închisoare. După autobiografia sa, Grace Abounding to

Pagina 528 din 548

the Chief of Sinners [Har din belşug pentru cel mai mare dintre păcătoşi], a scris cartea lui

clasică ce a rămas peste veacuri, Călătoria creştinului, o alegorie a vieţii creştine ca luptă

între dorinţele trezite de lume şi chemarea lui Dumnezeu ca să ne îndreptăm spre cer.

Quakerii

Societatea Prietenilor, fondată de George Fox (1624-1691), a renunţat la multe practici ale

religiei exterioare şi s-a concentrat pe misticismul corporativ care implica aşteptarea ca Duhul

Sfânt să vorbească prin oameni la întâlnirile lor. Viaţa şi Jurnalul militantului american

împotriva sclaviei John Woolman (1720-1772) ilustrează spiritualitatea quakerilor

caracterizată prin jertfire, simplitate, dreptate socială şi umanitarism.

Pietiştii

Phillipp Jakob Spener (1635-1705) a fost fondatorul pietismului german, mişcare ce i-a

chemat pe luterani să iasă din letargia spirituală şi să accepte o spiritualitate vie. Lucrarea lui,

Pia Desideria (Speranţe pioase), susţinea idei radicale pentru acea vreme precum slujirea

laicilor, studii biblice la mijlocul săptămânii, predici care zidesc în loc să etaleze erudiţia şi

predarea îngrijirii pastorale în seminarii. August Hermann Francke (1663-1727), un învăţător

care a prezentat Biblia în termeni devoţionali, a extins reforma pietistă pentru a cuprinde şi o

spiritualitate sensibilă la problemele sociale, fondând orfelinate, şcoli şi alte instituţii.

Pietismul, cu accentul lui pus pe convertirea personală interioară şi pe înnoirea practică

exterioară s-a răspândit mai târziu în Europa scandinavă, unde s-a împotrivit

convenţionalismului bisericilor de stat. Aspectul negativ al acestei mişcări a fost tendinţa ei

spre legalism, auto-îndreptăţire şi anti-intelectualism.

Unic în felul său, Soren Kierkegaard (1813-1855) a atacat în scrierile lui profund existenţiale

atât raţionalismul hegelian cât şi letargia spirituală a bisericii daneze. În Ori-ori sau Stadii ale

vieţii, el a dezvoltat trei stadii sau sfere ale existenţei pe care le-a numit stadiul estetic, stadiul

etic şi stadiul religios („religia A” sau „religia în sfera imanenţei” şi „religia B” sau „religia în

sfera transcendenţei”). Spiritualitatea sa caracterizată prin sfâşierea interioară şi asumarea

subiectivă este dezvoltată în multe cărţi ale lui, printre care Maladia morţii, Frică şi cutremur

şi Discursuri creştine.

Evanghelicii

Biserica Angliei în secolul al XVIII-lea a cunoscut o mişcare pietistă similară ca răspuns la

letargia religioasă şi morală tot mai accentuată a acelei vremi. Moartea spirituală era cauzată

Pagina 529 din 548

în parte de influenţa raţionalismului iluminist, dar a fost revigorant pentru mulţi să audă

predicile înflăcărate ale unor evanghelici ca John Newton (1725-1807). Spiritualitatea

evanghelică (ilustrată în mişcătoarele Scrisori ale lui John Newton) a încurajat implicarea

laicilor, rugăciunea în familie şi citirea Bibliei. Newton a influenţat un alt evanghelic, pe

William Wilberfoce (1759-1833) ca să-L slujească pe Dumnezeu rămânând în Parlament în

loc să intre în lucrare. Drept urmare, Wilberfoce a promovat reforma socială şi lui i s-a datorat

în mare măsură abolirea comerţului cu sclavi. În Practical View of the Prevailing Religious

System of Professed Christians [Privire practică asupra sistemului religios predominant al

creştinilor declaraţi] i-a chemat pe credincioşi la pocăinţă personală şi la responsabilitate

creştină.

Mişcarea evanghelică a fost asociată de asemenea cu interesul crescând pentru filantropie şi

cu preocuparea pentru popoarele care nu-L cunoşteau încă pe Cristos, ceea ce a dus la

fondarea unor organizaţii ca Societatea Bisericească pentru Misiune, Societatea Biblică

Britanică şi Străină, precum şi Societatea Misionară Baptistă, al cărei prim misionar a fost

William Carey (1761-1834). Această spiritualitate orientată spre misiune s-a caracterizat

printr-o viziune globală, rugăciune de mijlocire şi dragostea pentru oamenii nemântuiţi.

Mişcările de trezire spirituală

Cele două mari treziri spirituale din America secolului al XVIII-lea au adus o spiritualitate

orientată spre trezirea spirituală marcată de convingerea păcatului, pocăinţă personală şi ceea

ce Jonathan Edwards (1703-1758) a numit Religious Affections [Sentimente religioase].

Tradiţia predicatorilor trezirii spirituale ca George Whitefield (1714-1770) a fost dusă mai

departe în secolul al XIX-lea de către evanghelici precum Charles G. Finney (1792-1875) şi

Dwight L. Moody (1837-1899). Spiritualitatea trezirii spirituale pune accentul nu numai pe

pocăinţă şi convertirea personală, ci şi pe pregătirea prin rugăciune şi pe aşteptarea mişcării

suverane şi bruşte a Duhului Sfânt (de exemplu, trezirea laicilor la rugăciune din 1857-1859)

şi trezirea spirituală din Ţara Galilor în 1904-1905).

Metodiştii

John Wesley (1703-1791) şi fratele lui Charles (1707-1788) au fost influenţaţi de Imitatio

Christi şi de William Law. Abordarea lor foarte disciplinată a vieţii spirituale a dus la acuzaţia

de metod-ism, dar numai după o experienţă misionară neizbutită în Georgia a cunoscut

Wesley adevărata convertire la o adunare a fraţilor moravieni de pe Strada Aldersgate din

Londra. Spiritualitatea lui Wesley caracterizată printr-o inimă caldă şi o predicare plină de

Pagina 530 din 548

ardoare a făcut să nu fie bine primit în bisericile anglicane, însă abia după moartea lui

metodismul a devenit o denominaţiune separată.

Grupurile de sfinţenie

Accentul primilor metodişti pe sfinţenia personală şi pe posibilitatea sfinţirii totale, sau a

perfecţiunii creştine, a pregătit calea pentru mişcările de sfinţenie care s-au inspirat din

Wesley şi pentru organizaţii precum Armata Salvării, fondată de William Booth (1829-1912).

Această abordare a spiritualităţii se concentrează asupra nevoii unei a doua lucrări a Duhului

Sfânt după convertire pentru a împuternici o viaţă de sfinţenie. Convenţiile Keswick pentru o

viaţă victorioasă din Anglia şi America insistă şi ele pe nevoia sfinţeniei practice, deşi această

mişcare are a face mai multe cu spiritualitatea vieţii schimbate.

Penticostalii

La trezirea spirituală din 1906 de pe Strada Asuza din Los Angeles, William Seymour (1870-

1922), urmându-l pe Charles Parham, a legat a doua binecuvântare din mişcarea de sfinţenie

de experienţa de la Rusalii a botezului cu Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2). Vorbirea în

limbi a fost manifestarea acestui botez, şi această abordare puternic experienţială a

spiritualităţii s-a răspândit repede printre noile denominaţiuni ca Adunările lui Dumnezeu şi

Biserica lui Dumnezeu. Penticostalismul este acum segmentul cu cea mai rapidă creştere a

creştinismului în întreaga lume, în mare parte din cauză că această abordare a spiritualităţii se

adresează emoţiilor şi este foarte accesibilă săracilor şi oamenilor fără prea multă educaţie.

Reprezentanţi recenţi ai spiritualismului

Evelyn Underhill (1875-1941) a recurs la studiul misticii în luptele ei spirituale, şi cărţile ei

(de exemplu, Mysticism [Misticism], The Life of the Spirit and the Life of To-day [Viaţa în

Duhul şi viaţa astăzi] şi Worship [Închinare]) i-au expus pe cititorii ei din secolul al XX-lea la

bogăţia spirituală a misticismului creştin şi la valoarea îndrumării spirituale.

Frank Laubach (1884-1970) a fost un Frate Laurenţiu modern prin practicarea rămânerii în

prezenţa lui Cristos în viaţa de zi cu zi. El şi-a descris experienţa conştientizării permanente a

lui Cristos în Letters by a Modern Mystic [Scrisorile unui mistic modern] şi The Game with

Minutes [Jocul cu minutele]. La fel ca Laubach, Thomas Kelly (1893-1941) a crezut că

„există o cale de a ne ordona viaţa mentală pe mai multe niveluri deodată”. În A Testament of

Devotion [Testamentul devoţiunii] el a susţinut că este posibilă păstrarea unui nivel profund al

prezenţei lui Dumnezeu prin obiceiuri mentale de orientare spre interior.

Pagina 531 din 548

A. W. Tozer (1897-1963) a fost un mistic evanghelic care avea atât o cunoaştere bogată a

Scripturilor cât şi o intimitate extraordinară cu Dumnezeu. A fost aproape singur printre

evanghelicii conservatori care era familiarizat cu scrierile autorilor spirituali din trecut,

inclusiv cu misticii catolici. Două dintre lucrările lui, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi Căutarea

lui Dumnezeu, au devenit deja clasice datorită felului în care îi înflăcărează pe cititorii lor să-L

urmeze pe Dumnezeu.

C. S. Lewis (1898-1963), cel mai important apologet creştin din secolul al XX-lea, manifestă

o spiritualitate remarcabil de integrată a minţii şi a inimii în cărţi ca Creştinismul redus la

esenţe, Scrisorile lui Zgândărilă şi în cartea lui autobiografică Surprins de bucurie.

Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) a fost martirizat pentru criticile lui la adresa lui Hitler, şi în

lucrările lui importante Costul uceniciei, Viaţa împreună şi Scrisori şi note din închisoare a

expus o spiritualitate a comunităţii creştine şi a uceniciei radicale în context comunitar.

Thomas Merton (1915-1968), un călugăr cistercian, a făcut mai mult ca oricine din vremurile

moderne ca să comunice bogăţiile spiritualităţii contemplative. Captivanta lui autobiografie,

The Seven Storey Mountain [Muntele cu şapte platouri] şi multele lui cărţi de formare

spirituală (de exemplu Contemplative Prayer [Rugăciunea contemplativă] şi New Seeds of

Contemplation [Noi seminţe ale contemplării] au făcut ca practica rugăciunii să fie mai

atrăgătoare şi mai accesibilă pentru cititorii contemporani.

Martin Luther King jr. (1929-1968) a ilustrat spiritualitatea justiţiei sociale prin conducerea

mişcării pentru drepturile civile, iar scrierile sale (Letters from Birmingham Jail [Scrisori din

închisoarea Birmingham], Strength to Love [Puterea de a iubi] arată că activismul lui social a

fost înrădăcinat în convingerile creştine.

Henri Nouwen (1932-1996) a fost un susţinător abil şi fin al încorporării spiritualităţii în viaţa

de zi cu zi. Multele lui cărţi (Making All Things New [Înnoirea tuturor lucrurilor], The

Genesee Diary [Jurnalul Genesee], The Wounded Healer [Vindecătorul rănit], The Way of the

Heart [Calea inimii] şi In the Name of Jesus [În numele lui Isus] fac o pledoarie

convingătoare pentru un stil de viaţă care să includă solitudinea, tăcerea şi rugăciunea.

Dallas Willard (The Spirit of the Disciplines [Spiritul disciplinelor], In Searach of Guidance

[În căutarea călăuzirii], The Divine Conspiracy [Conspiraţia divină] şi Renovation of the

Heart [Înnoirea inimii] şi Richard J. Foster Celebration of Discipline [Celebrarea disciplinei],

Freedom of Simplicity [Libertatea simplităţii], Money, Sex and Power [Bani, sex şi putere],

Prayer: Finding the Heart’s True Home [Rugăciunea: Găsirea adevăratului cămin al inimii]

şi Streams of Living Water [Râuri de apă vie] sunt doi susţinători recenţi ai beneficiilor

profunde ale spiritualităţii disciplinate.

Pagina 532 din 548

Dezvoltări recente

Al Doilea Conciliu de la Vatican din 1962-1965 (Vatican II) a marcat un moment semnificativ

pentru spiritualitatea catolică şi pentru relaţiile dintre catolici şi protestanţi. Catolicismul

tridentin (Conciliul de la Trento, 1545-1563) şi Vatican I (1868-1870) au susţinut în general

că numai catolicii romani sunt adevăraţii creştini, că laicii au mai puţin acces la desăvârşirea

spirituală decât oamenii religioşi (membrii ordinelor religioase, ca de exemplu benedictinii,

cistercienii, dominicanii, franciscanii şi iezuiţii) şi că spiritualitatea constă în progresul spre

viziunea mistică a lui Dumnezeu. Aceste supoziţii au fost negate începând cu Vatican II şi

spiritualitatea catolică a devenit mai accesibilă pentru laici.

Mişcarea ecumenică (de exemplu, Consiliul Mondial al Bisericilor, 1948) a căutat să dezvolte

un spirit de reconciliere şi de unitate creştină, deşi este vulnerabilă la problema reducerii

mesajului creştin la cel mai mic numitor comun. Totuşi, s-a ajuns să se conştientizeze tot mai

mult nevoia unei spiritualităţi trans-culturale în care o cultură o echilibrează şi o informează

pe cealaltă, şi s-au făcut eforturi pentru obţinerea unei spiritualităţi ecumenice a închinării (de

exemplu, comunitatea de la Taize din Franţa, în care catolicii şi protestanţii se închină

împreună).

Catolicii şi protestanţii au participat împreună şi la mişcarea carismatică ce s-a dezvoltat

începând cu anii 1960 şi 1970. Spre deosebire de penticostalismul clasic, mişcarea carismatică

a ajuns la membrii denominaţiunilor de bază ale creştinismului, şi efectul a fost în general

aducerea oamenilor de la o poziţie teologică liberală la o abordare a credinţei mai evanghelică

şi aflată mai mult sub călăuzirea Duhului Sfânt.

În ultimele decenii s-a dezvoltat şi spiritualitatea în doisprezece paşi, iar modelul acesta

adaptat după cei doisprezece paşi ai Alcoolicilor Anonimi au fost preluat de multe biserici.

Mişcarea de recuperare promovează o metodologie de orientare spirituală pentru a ajuta

persoanele care au căzut victimă comportamentelor adictive. Cărţi precum The Twelve Steps

for Christians [Cei doisprezece paşi pentru creştini] leagă aceşti paşi de principiile biblice.

Pătrunderea psihologiei tot mai mult în cultură a generat o diversitate de abordări ale

spiritualităţii centrate asupra sinelui (urmărind auto-ajutorarea, împlinirea de sine, stima de

sine, realizarea de sine) care sunt mai mult antropocentrice decât cristocentrice. A crescut şi

interesul pentru tehnicile spirituale în vederea vindecării interioare şi pentru interpretarea

viselor, şi cu toate că unele abordări pot fi utile, ele sunt susceptibile de abuz şi de dezvoltarea

unei teologii nebiblice. Tot mai frecvent, psihologia lui Carl Jung este aplicată necritic la o

Pagina 533 din 548

versiune spiritualizată a procesului „individuaţiei”. Aceste influenţe psihologice asupra

spiritualităţii creştine au produs un amestec de înţelegeri noi şi pericole serioase.

Recenta spiritualitate „centrată în creaţie” trebuie abordată cu şi mai multă precauţie. Teologul

iezuit Pierre Teihard de Chardin (1881-1955) a avut experienţe ale numinosului din natură şi a

dezvoltat o spiritualitate panteistă cosmică. În cărţi precum The Phenomenon Man

[Fenomenul om] şi The Divine Milieu [Mediul divin] el argumentează că universul evoluează

spre Punctul Omega, trupul lui Cristos. De asemenea, fostul preot dominican Matthew Fox

(Breakthrough: Meister Eckhat’s Creation Spirituality in New Translation [Descoperire:

Spiritualitatea creaţiei a lui Meister Eckhart în traducere nouă] şi The Coming of the Cosmic

Christ [Venirea Cristosului cosmic]) respinge tema cădere-răscumpărare şi o înlocuieşte cu o

spiritualitate ce divinizează creaţia. Aceşti scriitori ilustrează tendinţa tot mai accentuată de a

amesteca aspecte ale spiritualităţii creştine cu gândirea New Age, lucru evident şi în cărţile

populare ale fostului călugăr catolic Thomas Moore (de exemplu, Care of the Soul [Grija de

suflet]; The Re-Enchantment of Everyday Life [Re-Vrăjirea vieţii de fiecare zi]).

Ortodoxia

Practicarea spiritualităţii în Ortodoxia Orientală s-a schimbat prea puţin din Evul Mediu (vezi

„Biserica orientală” de mai sus). Două dezvoltări importante din perioada modernă sunt o

versiune mai nouă a Filocaliei şi popularitatea la nivel mondial a cărţii Pelerinul rus.

Filocalia originală („iubirea frumuseţii”, referindu-se la dragostea de Dumnezeu ca sursă a

tuturor lucrurilor frumoase) a fost o colecţie de mici dimensiuni a unor scrieri spirituale

selectate de Vasile din Cezarea (cca 330-379). Acestea includeau pasaje din Origen de

Alexandria şi din câţiva părinţi ai deşertului. În secolul al XVIII-lea, Macarie din Corint

(1731-1805) şi Nicodim al Sfântului Munte (1749-1809) au editat o colecţie vastă de texte din

secolele IV-XV. Ei şi-au publicat versiunea mai amplă a Filocaliei în 1782 şi ea a avut un

impact pronunţat asupra ortodoxiei moderne. Spiritualitatea acestei colecţii insistă pe nevoia

de direcţie spirituală, de veghere, atenţie, pacea interioară şi amintire permanentă a lui

Dumnezeu.

Deşi „Rugăciunea lui Isus” a fost dezvoltată între secolele al V-lea şi al VIII-lea, abia în

secolul al XII-lea a început să fie folosită la scară largă de către laicii ortodocşi. Aceasta se

datorează în mare măsură cărţii unui pelerin anonim, care a apărut pentru prima dată în 1884.

Pelerinul rus este o relatare captivantă a contactului unui pelerin rus cu Filocalia şi efortul lui

de a învăţa secretul rugăciunii fără încetare. Pelerinul rus a popularizat folosirea „rugăciunii

inimii” în lume ca mijloc de atingere a păcii interioare şi a conştientizării prezenţei Domnului.

Pagina 534 din 548

America Latină, Africa şi Asia

Răspândita nedreptate socială din America latină a dus la dezvoltarea unei teologii a eliberării

de sub opresiune, şi această teologie a eliberării a fost preluată de teologi din întreaga lume. În

contrast cu spiritualitatea catolică tradiţională, spiritualitatea eliberării este atrăgătoare pentru

laici şi se concentrează mai degrabă asupra acţiunii comune decât asupra misticismului

interior. Mulţi au redus această teologie la revoluţia socială şi economică poleită cu

spiritualitate, dar scriitori ca Gustavo Gutierrez (We Drink From Our Own Wells: The

Spiritual Journey of a People [Bem din fântânile noastre: Călătoria spirituală a unui popor]

şi Jon Sobrino (Spirituality of Liberation: Toward Political Holiness [Spiritualitatea

eliberării: Pentru sfinţenia politică] au căutat să dezvolte o bază biblică şi spirituală pentru

această mişcare. Când abordarea aceasta este înrădăcinată într-o relaţie personală şi

comunitară cu Dumnezeu, ea contracarează insistenţa excesivă pe psihologia individualistă ce

caracterizează spiritualitatea nord-americană.

Conceptele eliberării au fost adaptate la spiritualitate şi în Africa, mai ales în legătură cu

probleme precum manipularea străină, sărăcia, oprimarea şi politica de apartheid (de exemplu,

Bakole Wa Ilunga, Path of Liberation: The Third World Spirituality [Calea spre eliberare:

Spiritualitatea Lumii a Treia]; John de Gruchy, ed., Cry Justice! Prayers, Meditations and

Readings from South Africa [Strigaţi dreptate! Rugăciuni, meditaţii şi prelegeri din Africa de

Sud]. S-au depus eforturi tot mai mari pentru conceptualizarea credinţei creştine în aşa fel

încât să fie mai compatibilă cu cultura africană, dar fără să compromită mesajul Evangheliei.

În ultimii ani, creştinismul a cunoscut o creştere fără precedent în Asia, şi întâlnirea lui cu

culturile asiatice a dus la abordări distincte ale spiritualităţii. Cărţile lui Kosuke Koyama

(Waterbuffalo Theology [Teologia bivolului indian], Three Mile an Hour God [Dumnezeul de

trei mile pe oră], Mount Fuji and Mount Sinai [Muntele Fuji şi Muntele Sinai]) şi ale lui A. J.

Appasamy (The Gospel and India’s Heritage [Evanghelia şi moştenirea Indiei]) ilustrează

nevoia adaptărilor culturale în formarea spirituală.

DOISPREZECE PROBLEME RECURENTE ŞI EXTREME

Când am reflectat la spiritualitatea bisericii antice, medievale şi moderne, a devenit evident că

a existat un număr de teme recurente în toate aceste secole. Dar au fost şi câteva mişcări de

pendul în legătură cu temele acestea. Extremele sunt întotdeauna nebiblice, şi ele forţează o

abordare ori-ori cu privire la mai multe domenii care ar fi mai bine să fie tratate ca şi-şi. În

continuare vom vedea care sunt aceste probleme recurente, o vom trata pe fiecare ca pe o

Pagina 535 din 548

continuitate sau ca pe un spectru ce se întinde de la numai x fără y până la numai y fără x. În

unele cazuri, ideală este afirmarea echilibrată atât a lui x cât şi a lui y, iar în alte cazuri există

loc pentru grade diferite de x şi de y, atâta vreme cât sunt evitate ambele extreme.

Religios versus laic

Majoritatea persoanelor menţionate în acest apendice au fost membri necăsătoriţi ai

comunităţilor monastice şi/sau ordinelor religioase. Biserica Romano-Catolică şi Ortodoxă au

tins să separe religiosul (se referă la ordinele religioase) de laici, şi abia în anii recenţi aceste

biserici au pus în discuţie ideea că laicii au mai puţin acces la desăvârşirea spirituală decât

persoanele religioase. Într-un grad mai mic, distincţia cler/laici vizavi de spiritualitate a fost

practicată şi în Protestantism, ca urmare a supoziţiei nebiblice potrivit căreia progresul spre

culmile spiritualităţii este ceva ce trebuie lăsat în seama profesioniştilor.

A venit vremea ca biserica să reafirme că creşterea spirituală este intenţia lui Dumnezeu

pentru toţi credincioşii. De fapt, majoritatea oamenilor celor mai evlavioşi din Biblie, ca

Avraam, David, Daniel şi Neemia, au fost laici, nu preoţi. Însă este prudent să se evite

extremele, adică să nu se vadă nici o valoare în stilul de viaţă caracterizat prin castitate,

sărăcie şi ascultare urmărit în ordinele religioase. Deşi Pavel a afirmat valoarea căsătoriei, el a

spus clar că aceia care nu se căsătoresc pentru Domnul se bucură de avantajul de a se îngriji

de „lucrurile Domnului” (1 Corinteni 7:32-35).

Responsabilitatea oamenilor versus suveranitatea lui Dumnezeu

Biserica a cunoscut frecvente pendulări de la accentul exagerat pus pe responsabilitatea

omenească neglijând suveranitatea lui Dumnezeu la un accent atât de puternic pus pe

suveranitatea lui Dumnezeu încât partea omului a fost eliminată. (Prima eroare este asociată

cu extremele arminianismului, iar a doua cu extremele calvinismului.) Unele personalităţi din

istoria bisericii au dat atâta importanţă faptelor omului în teologia şi spiritualitatea lor încât au

neglijat harul lui Dumnezeu în mântuire şi creşterea spirituală. Tendinţa aceasta apare mult

mai frecvent decât opusul ei, căci inima omenească este înclinată în mod natural mai degrabă

spre fapte decât spre har (acest lucru este evident în religiile necreştine ale lumii). Însă este

posibil să se insiste atât de mult pe rolul suveran al harului în creşterea spirituală încât să se

ignore valoarea faptelor născute din ascultare.

Legalism versul libertate

Pagina 536 din 548

Relaţia aceasta este similară cu cea discutată mai sus, dar se concentrează mai mult asupra

rezultatelor practice ale vieţii spirituale. În secţiunea despre spiritualitatea vieţii schimbate am

definit legalismul ca fiind efortul firii pământeşti de a atinge un standard omenesc de

neprihănire şi am definit libertatea (sau libertinismul) ca fiind acea atitudine ce consideră

harul lui Dumnezeu de la sine înţeles şi minimizează consecinţele păcatului. În istoria

spiritualităţii, prima extremă este mai frecventă, şi ea este asociată cu un accent exagerat pus

pe reguli şi regulamente. Efortul de a cuantifica şi măsura spiritualitatea o reduce de obicei la

o conformare la aşteptările oamenilor şi la standarde. Însă există şi exemple ale extremei

opuse, ca în cazul sectelor mistice medievale cunoscute sub numele de Fraţii Spiritului Liber.

Corporativ versus personal

Este sănătos să se urmărească un echilibru între spiritualitatea corporativă şi spiritualitatea

personală. În Occidentul modern, individualismul excesiv şi interesul pentru psihologia

sinelui i-a separat adesea pe credincioşi de binefacerile spirituale ale vieţii în comunitate. Dar

este posibilă şi concentrarea prea puternică asupra laturii instituţionale a bisericii astfel încât

să se neglijeze aspectele personale şi interiore ale trăirii creştine. Multe personalităţi din

istoria spiritualităţii au atins un echilibru între slujirea reciprocă în viaţa corporativă şi

căutarea personală a profunzimii spirituale. Extrema acţiunii sociale fără conştiinţă spirituală

personală şi a individualismului spiritual fără relevanţă socială sunt amândouă nebiblice.

Prima este o capcană pentru creştinismul liberal şi cea de-a doua este o capcană pentru

creştinismul conservator.

Negarea creaţiei versus afirmarea creaţiei

Majoritatea abordărilor spiritualităţii creştine în istoria bisericii au tins să minimizeze

minunea, gloria şi splendoarea ordinii create. Influenţa negatoare a creaţiei adusă de

gnosticism şi de neoplatonism au modelat spiritualitatea antică şi medievală, şi această

filozofie dualistă (natura şi trupul sunt rele, dar spiritul este bun) continuă să-i slăbească pe

mulţi din trupul lui Cristos. Pentru a o corecta, este nevoie de o teologie incarnaţională care

afirmă că ordinea creată este frumoasă şi bună. În ultimele decenii, însă, s-au dezvoltat

spiritualităţi centrate în creaţie care merg în extrema opusă a panenteismului sau a

panteismului pur.

Negarea de sine versus afirmarea de sine

Pagina 537 din 548

Unele personalităţi despre care am discutat în acest apendice (de exemplu, Henry Suso) au

transformat ascetismul într-o artă şi au practicat forme teribile de negare a sinelui. Practica

aceasta a mortificării fizice şi a ascetismului riguros au mers adesea mult dincolo de asocierea

biblică a pocăinţei cu postul şi cu sacul de cenuşă, ducând la corelări morbide între suferinţa

auto-indusă şi progresul spiritual. Scriptura ne învaţă că Dumnezeu foloseşte încercările şi

adversităţile din viaţa noastră ca să ne atragă mai aproape de El, dar aceasta este cu totul

altceva decât practicile de mortificare a sinelui ale multora din istoria bisericii. Mai recent a

apărut extrema opusă a afirmării de sine, a realizării de sine, a împlinirii de sine, şi tot mai

mulţi oameni sunt în căutarea unei spiritualităţi care îi face să se simtă bine. Este atât de uşor

să pierdem echilibrul biblic şi să nu căutăm viaţa din belşug predându-ne tot mai mult

domniei lui Cristos. Adevărata negare de sine vine prin renunţarea la strategiile egocentrice şi

printr-o schimbare a paradigmei spirituale şi morale dinspre un univers egocentric spre unul

teocentric.

Tehnică versus spontaneitate

Mulţi au căutat să reproducă vitalitatea spirituală a altora prin dezvoltarea cunoaşterii,

deprinderilor şi tehnicilor. De exemplu, o abordare greşită a Exerciţiilor spirituale ale lui

Ignatius de Loyola poate duce la o metodologie a rugăciunii şi meditaţiei bazată pe formule.

Opusul spiritualităţii bazate pe deprinderi este o spiritualitate care se eschivează de la orice

disciplină şi structură. Echilibrul biblic este o spiritualitate relaţională care îmbină forma

(structura) şi libertatea (spontaneitatea) în căutarea maturităţii spirituale.

Contemplarea cristocentrică versus contemplarea teocentrică

Contemplarea cristocentrică se referă la urmărirea unirii cu Dumnezeul triunic prin

contemplarea persoanei şi lucrării lui Cristos aşa cum este El revelat în Evangheliile şi

Epistolele Noului Testament. Această abordare cristocentrică este ilustrată în scrierile lui

Bernard de Clairvaux şi Thomas a Kempis. Prin contrast, calea contemplării teocentrice

implică o mişcare dinspre contemplarea reflectării atributelor lui Dumnezeu în ordinea creată

spre contemplarea Arhetipului ceresc. Pericolul spiritualităţii exclusiv cristocentrice este

minimizarea practică a atenţiei sufletului datorate Tatălui şi Duhului Sfânt. Pericolul unei

spiritualităţi exclusiv teocentrice este că prin concentrarea asupra co-inerenţei Creatorului şi

creaţiei se întunecă distincţia între Dumnezeu şi cosmos. Atât Pseudo-Dionisie cât şi Meister

Eckhart au avut o problemă în această privinţă; în scrierile lor, imaginile panteiste ale

absorbţiei au fost mai importante decât relaţia eu-Tu.

Pagina 538 din 548

A face versus a fi

Pendularea între înţelegerea identităţii spirituale prin acţiune exterioară şi reflecţia interioară

nu a scăzut în intensitate în secolele scurse din istoria bisericii. În vremea noastră, pentru

majoritatea dintre noi este mai uşor să ne relaţionăm mai degrabă la prima decât la a doua, dar

în epocile şi culturile trecute s-a pus un accent mai mare pe a face. Din perspectivă biblică,

cine suntem în Cristos trebuie să determine ce facem, dar amândouă sunt cruciale, căci fapta

concretă trebuie să decurgă din abstractul a fi.

Activ versus pasiv

Relaţia aceasta seamănă cu al doilea şi al nouălea spectru, dar se referă mai mult la dinamica

unei căutări active a lui Dumnezeu în opoziţie cu un răspuns pasiv dat iniţiativelor Lui.

Extrema activistă neglijează faptul că harul lui Dumnezeu este întotdeauna anterior receptării

noastre. Extrema pasivă minimizează realitatea responsabilităţii omului în călătoria spirituală.

Aria de cuprindere a acestui spectru poate fi ilustrată prin distanţa dintre activismul social care

implică a face lucrările lui Dumnezeu şi pasivitatea spirituală a învăţăturii quietiste ce

propovăduia „sfânta indiferenţă” faţă de via lui Dumnezeu. Un echilibru mai bun este a alege

mereu (activ) să Îi permitem lui Cristos să îi iubească şi să îi slujească pe oameni prin noi

(pasiv).

Catafatic versus apofatic

Istoria spiritualităţii este bine reprezentată atât de via positiva cât şi de via negativa în ce

priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Am văzut în Apendicele A că spiritualitatea catafatică

afirmă cunoaşterea pozitivă a lui Dumnezeu prin revelaţia Lui generală în natură şi prin

revelaţia Lui specială în Cuvântul scris şi în Cuvântul Întrupat, sau logos. Prin contrast,

spiritualitatea apofatică insistă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut de mintea omenească şi

transcende toate atributele temporale. Făcând distincţie între contemplarea dobândită şi

contemplarea infuzată, calea apofatică susţine că omul nu poate dobândi cunoaştere despre

Dumnezeu decât dacă Dumnezeu alege să infuzeze cunoaştere transcendentă. Dar Scriptura

oferă un echilibru între aceste două extreme afirmând bogăţia revelaţiei în multe feluri a lui

Dumnezeu (de exemplu, Evrei 1:1-3) şi declară în acelaşi timp că adevărurile lui Dumnezeu

sunt „judecate duhovniceşte” de aceia care au „gândul lui Cristos” şi sunt inaccesibile omului

firesc (1 Corinteni 2:14-16).

Pagina 539 din 548

Adevărul obiectiv versus experienţa subiectivă

Istoria turbulentă a dezvoltării doctrinare şi a formării spirituale mai evidenţiază o relaţie.

Spectrul acesta merge de la orientarea total obiectivă în adevărurile revelate până la orientarea

total subiectivă în experienţa personală. Scolasticismul catolic şi confesionalismul reformat

ilustrează o parte a spectrului, iar misticismul medieval ilustrează cealaltă parte. Când

adevărul obiectiv este dus la extremă, el poate să se veştejească într-un raţionalism bazat pe

cuvânt şi lipsit de angajare personală. Când experienţa subiectivă este dusă la extrem, ea poate

să degenereze în emoţionalism necontrolat, în autoamăgire şi isterie. Astfel, există biserici

care promovează adevărul fără dragoste şi biserici care promovează dragostea fără adevăr.

Pentru o viaţă spirituală pe deplin dezvoltată este nevoie şi de adevăr, şi de dragoste, dar

istoria spiritualităţii dezvăluie o oarecare diviziune a muncii. În termeni foarte generali,

misticii catolici şi ortodocşi au o profunzime mai bogată a înţelegerii şi experienţei spirituale

decât protestanţii, fiindcă aceasta a fost în centrul atenţiei lor. Protestanţii au o înţelegere mai

dezvoltată a teologiei biblice, sistematice şi dogmatice decât catolicii şi ortodocşii, fiindcă

aceasta a fost centrul în atenţiei lor. Relativa superficialitate atât a spiritualităţii protestante

liberale cât şi a celei conservatoare a dus recent la un interes sporit printre unii protestanţi de a

săpa în comorile spiritualităţii catolice şi ortodoxe. Dacă cei ce fac acest lucru păstrează o

teologie fundamentată biblic care îi ajută să distingă între adevăr şi eroare, vor fi mult

îmbogăţiţi în urma acestei experienţe.

SCARA SPRE DESĂVÂRŞIRE

Cele trei paliere ale Scării spre Desăvârşire (Scala Perfectionis) au fost prezentate pentru

prima dată în scrierile lui Pseudo-Dionisie şi au fost dezvoltate ulterior de misticii de mai

târziu precum Jan van Ruysbroeck şi Teresa de Avila. Aceste trei paliere, sau căi, sunt

precedate de Trezire, care se referă la întâlnirile iniţiale ale sufletului cu Dumnezeu. Aceste

experienţe pot fi lente şi gradate sau bruşte şi intense, dar ele duc la o conştientizare tot mai

accentuată a păcatului personal şi a sfinţeniei lui Dumnezeu.

Primul palier este Calea Curăţirii, şi ea implică un proces de purificare a sufletului prin

renunţare, remuşcare şi mărturisirea păcatelor evidente şi a neascultării voite. Procesul acesta

devine mai subtil atunci când sunt scoase treptat la suprafaţă păcatele prin omisiune şi

neconştientizate şi se renunţă la ele înaintea lui Dumnezeu. Curăţirea implică zdrobire, moarte

treptată faţă de domnia tiranică a eului şi uneori transferuri chinuitoare ale încrederii dinspre

sine numai spre Cristos pentru binele sufletului. Calea Curăţirii este un proces dureros dar

Pagina 540 din 548

necesar pentru găsirea vieţii lui Cristos prin pierderea propriei vieţi (mortificare progresivă) şi

deci pentru trecerea de la nelinişte la încredere.

Al doilea palier este Calea Iluminării, care se referă la conştientizarea tot mai puternică a

prezenţei lui Dumnezeu în sine şi consacrarea tot mai deplină faţă de El. În această etapă,

rugăciunea este tot mai puţin o activitate sau un adaos şi tot mai mult o realitate vitală ce

curge din fiinţa interioară. Viaţa primeşte o aură de mister dumnezeiesc pe măsură ce omul se

îndreaptă spre ceea ce Nicolaus de Cusa a numit „ignoranţa doctă”, sau conştientizarea tot mai

clară a cât de puţin ştim. Calea Iluminării se caracterizează adesea prin creşterea dragostei

faţă de alţii şi centrarea în alţii, căci persoana îşi exprimă dragostea faţă de Dumnezeu prin

acte de dragoste şi de slujire a semenilor.

Al treilea palier este Calea Unirii, descrisă şi ca o contemplare şi o abandonare în faţa harului.

Stadiul acesta implică o înţelegere experienţială tot mai mare a misterului „voi sunteţi în

Mine, şi Eu sunt în voi” (Ioan 14:20) şi „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”

(Galateni 2:20). În Spiritual Passages [Treceri spirituale], Benedict J. Groeschel foloseşte

scrierile Teresei de Avila şi ale lui Ioan al Crucii ca să dezvolte un tipar general al Căii Unirii

(vezi schiţa Calea Curăţirii, Iluminării şi Unirii care urmează în Tabelul B1). Prima fază a

contemplării, unirea simplă cu Dumnezeu, începe cu rugăciunea tăcută în care omul se predă

lui Dumnezeu prin dorinţa purificată şi voinţa simplificată. Aceasta poate fi urmată de ceea ce

Ioan al Crucii a numit noaptea întunecată a simţurilor, adică un timp de uscăciune şi o

eliberare dureroasă de asigurările intelectuale şi emoţionale ale prezenţei şi grijii lui

Dumnezeu. A doua fază a contemplării, unirea deplină cu Dumnezeu, implică detaşarea de

sine şi certitudinea prezenţei interioare a lui Dumnezeu. Faza aceasta poate fi însoţită de

experienţe ocazionale ale extazului spiritual pe care Tresa de Avila le-a numit minune sau

răpire. Ioan al Crucii a descris şi o a doua noapte, noaptea spiritului, pe care Dumnezeu poate

s-o folosească ca să cureţe şi ultimele vestigii ale voinţei eului. Cel mai înalt nivel al muntelui

spiritual descris de mistici este unirea transformatoare, sau căsătoria spirituală. Această unire

a tuturor dorinţelor şi armonia deplină cu Dumnezeu implică o transmutare a identităţii

personale în Cristos şi realizarea unităţii descrisă în Ioan 17:20-23.

Pagina 541 din 548

I CA

LEA

CU

RĂ

ŢIR

II II

CALE

A IL

UM

INĂ

RII

III C

ALE

A U

NIR

II

(In

tegr

are

a)(I

lum

inar

ea)

(Co

nte

mp

lare

a)

Tre

zire

a

NN

OO

AA

PP

TLi

niş

te-E

xtaz

T U

nir

ea

EE

tra

nsf

orm

ato

are

Inte

grar

ea

Cre

din

ţaÎn

cre

de

rea

Zelu

l P

reze

nţa

lui

AA

Co

nce

ntr

are

am

ora

lăm

atu

ră

Du

mn

eze

u

ÎÎ

NN

CC

HP

ierd

ere

aH

Exp

eri

en

ţaLu

pta

Înce

rcăr

ile

Întu

ne

ricu

lLu

min

aP

ace

a I

tu

turo

r I

Isp

ita

Bu

curi

aS

apăr

ăril

or

S

ĂĂ

AA

SS

UP

FI

Ru

găci

un

ea

Ce

rere

aM

ed

itaţ

ia M

ed

itaţ

ia C

on

tem

pla

rea

LR

ugă

ciu

ne

a R

Ru

găci

un

ea

un

irii

co

nte

mp

lati

vă s

imp

lăE

un

irii

de

pli

ne

IP

asiv

e

TT

UU

LL

Co

nte

mp

lare

a

UU

infu

zată

II

Pagina 542 din 548

Din Spiritual Passages: The Psychology of Spiritual Development, de Benedict J. Groeschel,

The Crossroad Publishing Company, Copyright 1984. Folosit cu permisiune.

TABELUL B.1

Acest misticism experienţial al ascensiunii, cu urmărirea perfecţiunii şi a comuniunii cu

Dumnezeu, trebuie să fie echilibrat de cunoaşterea Scripturii care a fost dezvoltată în teologia

reformată. Cel ce crede în Cristos a primit deja „tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în

locurile cereşti, în Cristos” (Efeseni 1:3) şi darul unirii spirituale cu Dumnezeu se realizează

în misterul „Cristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27). Dacă vei revedea a

douăsprezecea problemă discutată mai sus, vei consta că Scara Desăvârşirii, cu calea curăţirii,

iluminării şi unirii, se concentrează mai mult asupra experienţei subiective decât asupra

adevărului obiectiv (biblic). Pericolul în această concentrare este supoziţia greşită că unirea

spirituală nu există până când este realizată în experienţă. Dar supoziţia aceasta este

incompatibilă cu multe adevăruri biblice despre identitatea radical nouă a credinciosului în

Isus Cristos. Deşi cei mai mulţi scriitori evită acest lucru, Scara Desăvârşirii poate să fie

înţeleasă greşit şi ca fiind mai mult un produs al efortului şi meritului omenesc decât al

harului lui Dumnezeu. Din perspectivă biblică, harul suveran al lui Dumnezeu trebuie să

infuzeze întregul proces al formării spirituale, astfel că creşterea în sfinţire este prin har prin

credinţă. Adevărul obiectiv al poziţiei noastre în Cristos nu este determinat de experienţa

noastră subiectivă, dar trebuie să modeleze treptat practica noastră experienţială şi să fie

realizat în ea.

Prietenul meu Bill Fagan prezintă şase stadii ale creşterii spirituale care au unele puncte de

comparaţie cu Calea Curăţirii, Iluminării şi Unirii. Primul stadiu la el este naşterea spirituală.

Aceasta implică înţelegerea păcatului personal şi justificarea în Cristos (Ioan 3; Romani 1-3).

Al doilea stadiu este slujirea. Din dragoste şi recunoştinţă, credinciosul îşi foloseşte talentele

naturale ca să-L slujească pe Dumnezeu. Al treilea stadiu este inadecvarea frustrată, adică

descoperirea dureroasă a faptului că nu putem să trăim viaţa spirituală prin propriile noastre

puteri (Romani 7). Al patrulea stadiu este realizarea experienţială a identificării cu Cristos în

moartea, îngroparea şi învierea Lui (Romani 6) şi conştientizarea faptului că Cristos trăieşte în

noi prin puterea Duhului Sfânt (Romani 8). Al cincilea stadiu este procesul continuu de

reprogramare sau înnoire a minţii (Romani 12) care implică mai multe cicluri de predare şi

încredere, de golire şi umplere, pe măsură ce Duhul Sfânt înlocuieşte minciunile în care am

Pagina 543 din 548

crezut cu adevărul identităţii noastre în Cristos (Ioan 8:32). Al şaselea stadiu este unirea cu

Cristos, care este experimentată progresiv acum şi va fi realizată pe deplin abia în viaţa

viitoare.

O DIVERSITATE DE ABORDĂRI

Istoria spiritualităţii creştine evidenţiază o diversitate enormă de abordări şi stiluri. Există mai

multe metafore fundamentale care domină înţelegerea şi sistemele dezvoltate de-a lungul

secolelor de scriitorii individuali şi de şcolile de spiritualitate. În Thirsty for God [Însetat după

Dumnezeu], Bradley P. Holt distinge şase seturi de imagini fundamentale care apar mereu şi

mereu în diferite contexte. Primul set de metafore descrie baza vieţii creştine ca salvare,

răscumpărare şi justificare, şi imaginile acestea sunt centrale în tradiţiile luterană şi reformată

(prin contrast, ortodoxia rareori foloseşte imaginea justificări). Al doilea set, creşterea,

unificarea şi vindecarea, se concentrează pe procesul trăirii divine, şi este folosit metaforic de

către misticii catolici şi experienţial de către penticostali şi carismatici. Al treilea set descrie

viaţa spirituală ca umblare, călătorie, ascensiune, ajungere acasă, şi aceste imagini ale

călătoriei sunt folosite de o varietate de şcoli şi de scriitori. Cel mai popular exemplu în acest

sens este Călătoria creştinului. Al patrulea set de imagini este moartea şi învierea, şi el se

referă la ciclul îndepărtării şi întoarcerii, al păcatului şi iertării, al disperării şi speranţei.

Metafora înaintării spre învierea în viaţa lui Dumnezeu este caracteristică ortodoxiei. Al

cincilea set de metafore fundamentale este lupta şi războiul, şi aceste imagini sunt folosite de

mulţi scriitori pietişti şi evanghelici. Al şaselea set, setea şi foamea, insistă pe nevoia omului

după viaţa şi săturarea oferite de Dumnezeu.

În Apendicele A am trecut în revistă marea diversitate de diferenţe temperamentale şi le-am

legat de multiplicitatea de abordări ale spiritualităţii. Aşa cum am văzut în acest apendice, este

evident că aceste stiluri spirituale sunt puternic influenţate şi de factorii culturali. Cineva

crescut în pietismul german din secolul al XVIII-lea a abordat viaţa spirituală într-un mod

dramatic diferit faţă de cineva crescut în aceeaşi perioadă în Franţa sau Rusia.

Împletirea între natură (temperamentul) şi educaţie (cultura) te predispune la anumite stiluri

de spiritualitate, dar aşa cum am arătat deja, este util să-ţi extinzi experienţa prin expunerea

deliberată la o faţetă a spiritualităţii pe care de obicei ai trece-o cu vederea ori ai evita-o. De

exemplu, majoritatea cititorilor acestei cărţi sunt probabil nefamiliarizaţi cu practica

rugăciunii contemplative. Însă în istoria spiritualităţii, s-a pus un accent surprinzător de mare

pe importanţa acestei forme de rugăciune. De aceea, îţi recomand să încerci să-ţi dezvolţi

Pagina 544 din 548

deprinderea de a practica lectio divina, sau citirea sacră, pe care am dezvoltat-o în secţiunea

despre spiritualitatea devoţională.

Mulţi autori în decursul secolelor au distins trei abordări ale trăirii creştine: viaţa activă, viaţa

contemplativă şi viaţa mixtă. Prima se concentrează pe a face mai mult decât pe a fi; a doua se

concentrează mai mult pe a fi decât pe a face şi a treia abordare, pe care eu o recomand, este o

îmbinare echilibrată între a fi şi a face, în care a face decurge din a fi.

Pagina 545 din 548

GLOSAR

Apofatic. Termenul apofatic derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „negativ”, şi el se

referă la o tradiţie cunoscută sub numele de via negativa, dau calea negării. Această tradiţie,

caracteristică mai mult Orientului, insistă pe transcendenţa şi pe misterul lui Dumnezeu. Vezi

şi catafatic.

Catafatic. Termenul catafatic derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „afirmativ” şi se

referă la tradiţia cunoscută sub numele de via affirmativa, sau calea afirmării. Această tradiţie,

caracteristică mai ales Occidentului, insistă pe cunoaşterea lui Dumnezeu prin revelaţia

generală şi specială. Vezi şi apofatic.

Cesaţionist. Persoana care face distincţie între darurile ca semn şi darurile pentru zidire şi

care crede că primele au dispărut din biserică după încheierea canonului Noului Testament.

Chemarea primară şi chemarea secundară. Chemarea primară a lui Dumnezeu în viaţa

noastră este să-L cunoaştem şi să-L iubim; chemarea noastră secundară este să exprimăm

relaţia aceasta în tot ce facem şi cu toţi pe care îi întâlnim. Dacă chemarea secundară nu este

legată de chemarea primară, alunecăm în eroarea de a separa spiritualul de secundar, când ele

ar trebui să fie integrate. Eroarea opusă apare atunci când chemarea secundară înlocuieşte

chemarea principală. Când acest lucru se întâmplă, lucrarea noastră devine un scop în sine.

Citirea formatoare. Un proces aprofundat de citire a Scripturii care abordează textul cu

umilinţă, deschidere şi supunere, astfel încât să fim stăpâniţi de adevărul lui Dumnezeu care

trece din minte în inimă. Vezi şi Citirea informaţională.

Citirea informaţională. Un proces liniar care caută să analizeze şi să înţeleagă textul biblic.

Vezi şi Citire formatoare.

Compartimentalizare. O practică frecvent întâlnită printre credincioşi de a-L vedea pe

Cristos ca unul dintre compartimentele sau componentele vieţii, în raport cu munca, aspectele

financiare, copiii, căsătoria, sănătatea, sportul şi aşa mai departe.

Concepţie despre lume. Orientarea principală a omului în lume, ce cuprinde concepţia lui

despre natura ultimă a realităţii şi despre originea, scopul şi destinul omului.

Contemplare. Rugăciunea tăcută şi predarea în prezenţa lui Dumnezeu. Această practică

antică este considerată adesea o roadă a lectio divina, sau a citirii sacre.

Pagina 546 din 548

Contemplare cristocentrică. Căutarea unirii cu Trinitatea prin contemplarea persoanei şi

lucrării lui Cristos revelate în Evangheliile şi Epistolele Noului Testament. Vezi şi

contemplare teocentrică.

Contemplarea teocentrică. Mişcarea dinspre contemplarea reflectării atributelor lui

Dumnezeu în ordinea creată spre contemplarea Arhetipului ceresc. Vezi şi contemplarea

cristocentrică.

Contemplativ. Abordarea devoţională a cunoaşterii lui Dumnezeu nu prin ceea ce auzim de la

alţii, ci printr-o întâlnire personală. Aceasta este calea inimii care caută summum bonum, adică

binele cel mai mare pentru care a fost creată.

Darurile spirituale. Înzestrarea de către Duhul Sfânt cu abilităţi speciale a fiecărui membru

al trupului lui Cristos pentru zidirea altora.

Detaşare. Orientarea inimii dinspre robia narcisistă faţă de dorinţele, bunurile şi ambiţiile

pământeşti spre căutarea altruistă a lui Dumnezeu şi urmărirea dragostei pentru oameni.

Această mutare transformaţională a centrului nostru de la eu la Tu implică o curăţire

dureroasă şi treptată a dorinţei după lucrurile pieritoare ce ne face insensibili la dorinţa după

lucrurile cereşti.

Firea pământească. Puterea sau „legea păcatului” care se găseşte în mădularele noastre

(Romani 7:14-25). Ea nu este acelaşi lucru cu „omul vechi” care a murit pe cruce (Romani

6:6). Deşi am primit un duh nou când am venit la Cristos, am rămas în acelaşi trup, cu nevoile

şi dorinţele lui fizice. Nici sufletul sau personalitatea noastră (mintea, emoţiile şi voinţa) nu s-

au transformat instantaneu.

Formarea spirituală. Procesul de dezvoltare impulsionat de har, în care sufletul creşte în

asemănarea cu chipul lui Cristos.

Frica de Domnul. Frica de Domnul nu înseamnă numai cultivarea unei veneraţii

reverenţioase ori chiar a terorii de Dumnezeu, ci se referă şi la mentalitatea supuşilor unei

Împărăţii măreţe. Este recunoaşterea faptului că Regele are în mână toată puterea şi autoritatea

şi că viaţa, ocupaţia şi viitorul supuşilor depind de bunul plac al Regelui. De asemenea, are

legătură cu teama de a-L supăra pe Dumnezeu.

Isprăvnicie. Un ispravnic acţionează ca un administrator al afacerilor şi bunurilor altuia.

Ispravnicii sunt total răspunzători în faţa stăpânilor şi pot să lucreze cinstit sau necinstit.

Domeniile isprăvniciei creştine includ: timpul, talentul, averea, adevărul, relaţiile, trupul şi

ordinea creată.

Înţelepciune. Sistemul organizat al valorilor temporale care sunt în opoziţie cu viaţa lui

Cristos în credincios. Înţelepciunea a fost definită ca o expresie compozită a depravării

Pagina 547 din 548

umanităţii şi a uneltirilor lui Satan împotriva domniei lui Dumnezeu. Ca atare, lumea

promovează o atitudine de independenţă faţă de Dumnezeu.

Lectio divina. Practica citirii sacre, constând de obicei în patru elemente: citirea textului,

meditaţia asupra lui, transformarea lui într-o rugăciune personalizată şi contemplaţia.

Legalismul. Efortul în firea pământească de a atinge un standard omenesc de neprihănire.

Legalismul pune accentul mai degrabă pe un set exterior de reguli şi de interdicţii decât pe

viaţa interioară a Duhului.

Libertate. Libertatea în Cristos de a face ceea ce-I place lui Cristos nu ceea ce trebuie

(legalismul) sau ceea ce ne place nouă (libertinismul).

Libertinism. Mentalitatea conform căreia un om face ceea ce vrea, consideră harul lui

Dumnezeu ca de la sine înţeles şi minimalizează consecinţele păcatului.

Meditaţie. Spre deosebire de meditaţia orientală, care presupune golirea minţii de

constructele raţionale, meditaţia creştină umple mintea cu adevăruri obţinute prin cercetarea

textului biblic.

Misticism. O abordare intuitivă a formării spirituale care explorează călătoria interioară a

sufletului spre Dumnezeu.

Motivator. Un imbold care ne îndeamnă să acţionăm. Printre motivatorii lumeşti sau

vremelnici se numără frica de pierdere, vinovăţia, mândria, speranţa de câştig personal,

reputaţia, prestigiul şi plăcerea. Printre motivatorii biblici se numără absenţa altor opţiuni,

frica de Domnul, dragostea şi recunoştinţa, răsplăţile, identitatea noastră în Cristos, scopul şi

speranţa, dorul după Dumnezeu.

Naturalism. O orientare lumească ce neagă transcendentul şi consideră că universul natural

este realitatea ultimă.

Paradigmă. O modalitate de înţelegere bazată pe reguli implicite sau explicite care ne

influenţează perspectiva. Schimbarea de paradigmă are loc atunci când se schimbă regulile

sau limitele, astfel că ajungem să nu mai vedem lucrurile din aceeaşi perspectivă; când

regulile se schimbă, se schimbă şi felul de a înţelege.

Postmodern. O abordare post-Iluministă a luminii ce relativizează adevărul, moralitatea şi

estetica, susţinând că acestea sunt constructe condiţionate social.

Presupoziţie. Un enunţ fundamental despre viaţă care se bazează pe credinţă. Toţi oamenii –

de la sceptici la teişti – îmbrăţişează presupoziţii, fie tacit, fie conştient.

Regulă. Un cuvânt derivat din termenul latin regula, însemnând „tipar, model, exemplu”.

Creştinul regular este creştinul care îmbrăţişează o Regulă de o formă sau alta în viaţa

spirituală. Regula se referă la un tipar al disciplinelor spirituale care este practicat de către o

Pagina 548 din 548

comunitate (de exemplu, Regula Sf. Benedict), deşi poate îmbrăţişat şi de o persoană sau de

un grup mic.

Remuşcare. Înţelegerea cu durere a preocupării noastre pentru interesele egoiste; în această

stare suntem străpunşi de adevărul naturii noastre păcătoase şi al distanţei dintre noi şi

Dumnezeu.

Sistemul valorilor eterne. Orientarea priorităţilor personale în jurul unei perspective

scripturale, care pune preţ pe Dumnezeu şi pe promisiunile Lui ai presus de plăcerile

vremelnice ale acestei lumi care este destinată pieirii. Vezi şi Sistemul valorilor temporale.

Sistemul valorilor temporale. O orientare a priorităţilor în jurul unei perspective culturale

care urmăreşte promisiunile acestei lumi mai presus de promisiunile Cuvântului. Vezi şi

Sistemul valorilor eterne.

Spiritualitate. Abordările autentice, corecte din punct de vedere biblic ale vieţii spirituale

Spiritualitatea holistă. O abordare a vieţii spirituale care insistă pe centralitata lui Cristos şi

pe relevanţa Lui pentru fiecare componentă a vieţii noastre. Această alternativă biblică la

mentalitatea compartimentalizatoare se concentrează pe implicaţiile domniei lui Cristos

asupra fiecărui aspect al vieţii în aşa fel încât chiar şi cele mai lumeşti componente ale vieţii

pot să devină expresii ale vieţii lui Cristos în noi.

Spiritualitatea hrănirii. O abordare a vieţii spirituale ce insistă pe un stil de viaţă caracterizat

prin evanghelizare şi ucenicie. Când participăm la procesul de aducere a oamenilor la Cristos

şi de încurajare a lor să crească după ce au ajuns să-L cunoască, descoperim că propria noastră

pasiune şi vitalitate spirituală cresc.

Spiritualitatea procesului. O abordare a vieţii spirituale care se interesează de viaţa prezentă

şi de răspunsul treptat dat iniţiativelor iubitoare ale lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Spiritualitatea umplerii cu Duhul. O abordare a vieţii spirituale care îmbină la modul ideal

deschiderea faţă de lucrarea surprinzătoare a Duhului cu discernământul ce testează experienţa

în lumina Scripturilor şi roada pe care ea o produce.

Viaţa schimbată. Identificarea cu răstignirea şi învierea lui Cristos (Romani 6; Galateni 2:20)

înseamnă că viaţa noastră veche a fost schimbată cu viaţa lui Cristos. Abordarea aceasta a

spiritualităţii trece de la o orientare în direcţia faptelor la o orientare în direcţia harului şi de la

legalism la libertate, fiindcă se centrează în recunoaşterea faptului că viaţa lui Cristos este

viaţa noastră.

Viziune fericită. Viziunea fericită a lui Dumnezeu care le va fi acordată în ceruri acelora care

L-au cunoscut în această viaţă. Este unirea ultimă cu adevăratul Împlinitor al celor mai adânci

dorinţe ale inimii.

Conformaţi chipului Său - Google Groups

Documents

Transcript of Conformaţi chipului Său - Google Groups