Biblioteca si Bibliotecarul – reprere istorice

În evoluţia culturii şi când vorbim despre cultură la

modul general, ne gândim în primul rând la conţinutul ei

spiritual materializat în scriere – acest fenomen istoric

ale cărui faze de dezvoltare se întind pe mai multe secole,

în pas cu progresul civilizaţiei omeneşti. Descoperirea

scrisului are pentru om o valoare impresionantă; deşi timpul

scurs de la apariţia omului pe pământ şi până la apariţia

scrisului se măsoară în sute de mii de ani, iar istoria

scrisului numără abia câteva mii, mărturiile istorice care

s-au păstrat şi au ajuns până la noi sunt în majoritate

documente scrise.

Odată cu primele scrieri s-a născut şi biblioteca –

coloana dreaptă a judecăţii care-i dă omului sensul de

fiinţă superioară pentru a asigura “memoria sigură şi

durabilă a omenirii” [1]. Această instituţie împărătească o

întâlnim cu cinci mii în urmă în Mesopotamia lumii antice,

centrul de modelare a spiritului şi de moştenire a

înţelepciunii, din secol în secol.

Cea mai plină de platitudine întrebare pe care ne-o

punem astăzi este cea referitoare la destinul omului fără

bibliotecă sau cum ar arăta civilizaţia noastră fără

bibliotecile milenare sau dacă ar fi fost posibilă evoluţia

civilizaţiilor fără biblioteci. Din păcate, evoluţia

omenirii nu a fost întotdeauna congruentă cu biblioteca, nu

întotdeauna scopul puterii politice şi militare a coincis cu

iubirea de carte şi cultură, iar bibliotecile au căzut pradă

jafurilor, distrugerii sau chiar vanităţii politice. Atunci

când s-a întărit îndeajuns ca să poată năvăli şi ucide, omul

antichităţii a spulberat mai întâi bibliotecile. După ce au

mai trecut câteva mii de ani, omul agresor din istoria

evenimenţială a distrus biblioteca dintr-o raţiune

războinică pe care ulterior o regretă ca accident inevitabil

al luptei. Cea mai mare parte din cărţile antichităţii

îndepărtate trebuie considerate definitiv pierdute deoarece

erau scrise pe materiale perisabile: lemn, ţesături, piei de

animale, frunze, papirus [2]. „Cărţile” cele mai rezistente

ale antichităţii s-au dovedit a fi tăbliţele de lut ars ale

civilizaţiei mesopotamiene. Acestea au scăpat deseori de la

distrugere datorită solidităţii lor. Ba mai mult, incendiile

care au mistuit palatele şi templele care adăposteau

biblioteci nu numai că nu au distrus tăbliţele-cărţi, dar

le-au făcut, prin ardere, chiar mai rezistente. Aşa se face

că mare parte din literatura originală a Asiriei şi

Babiloniei ne este cunoscută, cele mai vechi scrieri pe care

le deţinem astăzi provin din Mesopotamia şi sunt scrise pe

tăbliţe de argilă.

Răspunsul la întrebarea lansată mai sus este de la sine

înţeles. Rolul cărţii şi al bibliotecii este foarte

important mai ales pentru cunoaşterea istoriei omenirii.

Acele imperii care nu au lăsat în urmă biblioteci au pierit

pur şi simplu, iar istoria le este învăluită în mister. Pe

de altă parte, îndepărtata civilizaţie mesopotamiană ne este

astăzi bine cunoscută datorită tăbliţelor cu scriere

cuneiformă păstrate în veritabile biblioteci; către Imperiul

Roman ne îndreptăm în mod inevitabil tot prin biblioteci, la

fel către Grecia sau China antică.

Cea mai veche bibliotecă cunoscută, şi din care s-a mai

păstrat o parte, este Colecţia de tăbliţe de cărămidă arsă

descoperită de către arheologul asirolog englez Austin-Henry

Layard în anul 1849 în ruinele oraşului Ninive, fosta

capitală a statului asirian, în arealul actualei localităţi

Kujundjik, situată pe malul drept al fluviului Tigru, vizavi

de oraşul Mosul, capitala Kurdistanului Irakian; aceste

tăbliţe au fost găsite sub dărâmăturile palatului regelui

Asurbanipal, care a domnit în Asiria timp de 43 de ani, în

perioada 669 - 626 a.Chr.

Bibliotecile antichităţii despre care avem cele mai

multe informaţii sunt cele din Alexandria, Pergam, Ierusalim

şi biblioteca Matenadaran din Erevan.

Biblioteca din Alexandria a fost înfiinţată de către

Ptolemeu Soter, unul dintre cei mai străluciţi generali ai

lui Alexandru Macedon care, după moartea suveranului, a fost

guvernator al Egiptului timp de 17 ani (323-306 a.Chr.) şi

apoi rege al acestei ţări timp de 21 de ani (306 -285

a.Chr.). Urmaşii săi, care au constituit dinastia

ptolemeilor, au domnit timp de 255 de ani, până în anul 30

a. Chr., când Egiptul a fost cucerit de către Caius Iulius

Caesar, devenind provincie romană. În tot acest timp de

aproape trei secole, urmaşii lui Ptolemeu Soter sau îngrijit

de bibliotecă, care ajunsese să deţină aproximativ 700.000

de volume – în suluri de papirus şi pergament – constituind

cel mai mare depozit al gândirii elenistice de la Homer până

la Aristotel!

De-a lungul timpurilor, Biblioteca din Alexandria a

suferit efectul devastator al mai multor incendii; a ars

parţial, pentru prima dată, în anul 47 p.Chr. A fost

reconstituită, apoi din nou distrusă parţial în anul 390,

pentru ca arderea ei, totală şi definitivă, să aibă loc în

anul 641, când Egiptul a fost cucerit de către arabi.

Legenda ne povestşte cum conducătorul armatei arabe l-ar fi

întrebat pe stăpânul său, califul Omar I Ibn-al-Khattab din

Bagdad (cel care stabilize data Hegirei ca fiind anul 622,

ca an de început al calendarului musulman), ce să facă cu

faimoasa bibliotecă. Răspunesul lui Omar ar fi fost drastic:

„Dacă cele scrise acolo sunt conforme cu Coranul, ele sunt inutile şi trebuie

distruse. Dacă sunt contrare Coranului, înseamnă că sunt dăunătoare şi – de

asemenea – trebuie distruse!” Slujitorul s-a conformat şi datele

existente spun că manuscrisele ar fi ars timp de două luni,

acoperind oraşul cu un fum gros şi negru, transformând

astfel în scrum, cenuşă şi zgură cea mai mare şi mai

valoroasă bibliotecă a Antichităţii!

Biblioteca din Pergam a fost înfiinţată în secolul III

a.Chr. de către regele Attal I, care a domnit timp de 44 de

ani, în perioada 241-197 a.Chr., şi îmbogăţită de succesorii

acestuia, ajungând să deţină peste 200.000 de volume în

suluri manuscrise. Oraşul Pergam era capitala provinciei

Mysia, situată în nord-vestul Asiei Mici, în vecinătatea

Mării Egee, precum şi a teritoriului stăpânit cândva de

puternica şi măreaţa cetate a Troiei. Oraşul Pergam

fiinţează şi în zilele noastre în Turcia, în acelaşi areal,

sub denumirea de Bergama. Pergamul antic a fost renumit, în

primul rând, pentru valoarea bibliotecii sale; în al doilea

rând, pentru faptul că meşteşugarii săi au inventat

pergamentul – din piele netăbăcită de asin, care a înlocuit

foile de papirus pentru scrierea manuscriselor; în al

treilea rând, pentru faptul că pergamezii l-au sprijinit,

material şi cu puterea braţelor, pe regele Priam al Troiei

în războiul acestuia cu aheii.

Biblioteca din Ierusalim a fost înfiinţată în secolul V

a. Chr. pe lângă marele templu din acest oraş sfânt. Se ştie

din istorie că regele chaldeo-babilonian Nabucodonosor –

care a domnit în perioada 605-562 a.Chr. – a cucerit Iudeea,

a dărâmat cetatea Ierusalimului şi i-a adus pe evrei în

robie. Despre acest fapt se vorbeşte şi în cartea a 16-a a

Vechiului Testament (capitolul 9, paragrafele 26-27) unde se

specifică faptul că această ducere în robie a constituit o

pedeapsă de la Dumnezeu şi s-a datorat mişeliilor comise de

evrei! Se mai ştie de asemenea, că următorii trei regi ai

imperiului persan, şi anume Cirus al II-lea cel Mare (559-

530 a.Chr.), Darius I al lui Istaspe (522-486 a.Chr.) şi

Artaxerses al II-lea (404-359 a.Chr.), toţi trei din

dinastia ahemenizilor, au contribuit la refacerea Marelui

Templu, la înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecii şi la

stabilirea şi restatornicirea legilor lui Moise, ordonate

acestuia de către Domnul Dumnezeu poporului lui Israel!

Regele Artaxerses al-II-lea a contribuit în largă măsură la

ducerea la bun sfârşit a acestor ţeluri, prin faptul că a

însărcinat cu îndeplinirea lor pe doi învăţaţi evrei de la

curtea sa, şi anume pe Ezra (sau Ezdras) şi pe Neemia (sau

Nehemias). Dacă despre Biblioteca din Ierusalim există date

istorice foarte puţine, mai multe informaţii sunt furnizate

despre aceşti doi cărturari de către Biblie. Într-adevăr, în

Vechiul Testament, cărţile 15, respectiv 16, sunt dedicate

acestor două personaje. În acest sens, în cartea 15,

capitolul 1, pagina 2, se spune că, în urma unei intervenţii

divine, regale Cirus al II-lea cel Mare a hotărât

reconstruirea Casei Domnului din Ierusalim şi înfiinţarea

bibliotecii din acel oraş, anexată templului. În acest scop,

el a eliberat din sclavie 42.360 evrei, plus 7.337 robi şi

roabe ale acestora, i-a încărcat cu daruri şi bani şi i-a

trimis în Iudeea pentru aceste ţeluri, fapt pomenit şi în

cartea 16-a din Vechiul Testament, capitolul 7, paragrafele

66-67. Este scris de asemenea, în cartea 15-a, capitolul 6,

pagina 14, că reclădirea cetăţii Ierusalimului, a zidurilor

ei, a fost efectuată în timpul domniei celor trei regi

ahemenizi şi că Marele Templu a fost terminat în anul 515

a.Chr. Ezra, căruia îi este dedicată cartea 15-a din Vechiul

Testament, era medic şi preot evreu, foarte priceput în

Legea lui Moise (capitolul 7, pagina 6). Pe lângă sarcinile

de constructor, Ezra a restabilit în Iudeea ierarhia

sacerdotală, a restatornicit celebrarea regulată a cultului

lui Dumnezeu, a alungat din cetate femeile străine de neamul

evreesc şi i-a pedepsit pe evreii care se căsătoriseră şi

aveau copii cu acestea (capitolul 10, pagina 19), fapt

despre care se vorbeşte şi în cartea 16-a (capitolul 13,

paragrafele 25-26-27). De asemenea, Ezra a înlocuit vechea

scriere ebraică cu un alfabet mai eficient. Pentru toate

aceste restaurări, adunarea rabinilor l-a denumit pe Ezra ca

fiind „Prinţul Tanaitelor”, adică un conservator al Vechilor

Tradiţii! Neemia, căruia îi este dedicată cartea 16-a din

Vechiul Testament, era un evreu de credinţă al regelui

Artaxerses al II-lea, la curtea căruia(reşedinţele de la

Susa şi Babilon) ajunsese să deţină funcţia de paharnic. Când

regele l-a trimis în Iudeea pentru a-l sprijini pe Ezra în

îndeplinirea misiunii acestuia, Neemia a fost investit cu

funcţia de guvernator al Ierusalimului, având deci în

mâinile sale atât puterea armată şi cea legiuitoare, cât şi

puterea financiară, necesare marilor ţeluri trasate de

curtea regală din Babilon, pentru restaurarea vechilor

obiceiuri civile şi religioase în Iudeea. În acest sens,

înfiinţarea şi dezvoltarea Bibliotecii din Ierusalim pe

lângă Marele Templu, adunând la un loc toate manuscrisele

existente în ţară, a constituit un eveniment cultural de cea

mai mare importanţă!

Dacă despre biblioteca din Ierusalim datele istorice

sunt sărace, despre Biblioteca Matenadaran din Erevan

informaţiile sunt mai numeroase. Această bibliotecă a fost

înfiinţată în decursul secolului al V-lea p.Chr. după

introducerea creştinismului – în anul 301 – ca religie de

stat în Armenia, şi după inventarea de către marele învăţat

Mesrob Maştot a alfabetului armenesc, în anul 405, care a

înlocuit vechea scriere cuneiformă, arameică, existentă până

atunci în teritoriul Urartu. Biblioteca a fost înfiinţată pe

lângă catedrala patriarhală din Ecimiadzin, centrul religios

al tuturor armenilor, şi a funcţionat acolo până în anul

1939 când, din motive de securitate, a fost mutată la

Erevan, într-o clădire monumentală, construită special în

acest scop. De-a lungul secolelor, s-au adunat la Biblioteca

Matenadaran un număr de peste 25.000 cărţi manuscrise, peste

150.000 documente legate de istoria politică, culturală şi

socială a Armeniei, precum şi un număr impresionant de

volume tipărite, dintre care, peste 900 sunt incunabule. Se

poate preciza că prima carte tipărită în limba armeană şi cu

litere armeneşti a fost publicată în anul 1512 şi este o

„Carte de rugăciuni”, fiind interesant de remarcat faptul că,

pe teritoriul românesc, primele cărţi tipărite au fost

efectuate de ieromonahul Macarie tot în anul 1512, acestea

fiind „Evangheliarul”, „Octoihul” şi „Liturghierul”. Acest fapt nu

constituie singura similitudine dintre istoria şi cultura

poporului român şi cele ale poporului armean! Manuscrisele

din Antichitatea armeană erau efectuate în scriptoriile

celor peste 1500 de mănăstiri armeneşti ale ţării, până în

secolul V ele fiind scrise pe foi de papirus, apoi, până în

secolul X pe foi de pergament, preparate după metoda

pergameză din piele netăbăcită de asin, iar după secolul X

pe hârtie pergament, adică hârtie impermeabilă pentru aer şi

apă.

Biblioteci existau şi în Grecia antică; în afara

colecţiilor particulare ale marilor personalităţi politice

şi culturale cum au fost Demostene, Solon, Temistocle,

Euripide, Aristotel, Hipocrate etc., existau şi biblioteci

publice, cea mai veche dintre acestea fiind aceea înfiinţată

de tiranul Pisistrate, care a domnit în Atena în perioada

560-527 a.Chr. După cucerirea Greciei antice de către

romani, numeroase biblioteci au fost transportate la Roma.

Astfel, generalul Paulus Emilius a dus biblioteca regilor

Macedoniei, generalul Lucius Sylla pe cea a lui Apelicon,

generalul Licinius Lucullus a dus biblioteca regilor din

Pont etc.

Şi la Roma au fost înfiinţate biblioteci publice, după

modelul grecesc. Astfel, împăratul Octavian Augustus (care a

domnit în perioada 27 a.Chr.- 14 p.Chr.) a înfiinţat două

asemenea biblioteci, una la porticul Octaviei şi cealaltă la

Palatin. O bibliotecă publică a deschis şi Asinius Pollion,

în anul 29 p.Chr. Se mai ştie că în secolul IV p.Chr. la

Roma funcţionau 29 de biblioteci publice. Celelalte

biblioteci publice au urmat şi ele exemplul capitalei;

astfel, scriitorul Pliniu cel Tânăr a înfiinţat o asemenea

bibliotecă în oraşul Como, în decursul secolului II p.Chr.

Existenţa bibliotecilor în Antichitate a avut ca urmare

firească existenţa bibliotecarilor care le organizau şi

conservau. Adevărate colecţii de lucrări din toate domeniile

cunoaşterii umane, adunate cu sârguinţă, organizate şi

cuprinse în veritabile cataloage bibliografice întâlnim în

ţinutul dintre Tigru şi Eufrat, iar bibliotecarul şef era un

înalt ofiţer al imperiului [3]. Alexandria – cel mai mare

complex cultural al lumii antice, biblioteca universală a

beneficiat de serviciile unor iluştri bibliotecari.

Demetrios din Phalera, Zenodot din Efes, Apollonius din

Rhodos, Eratostene, Aristofan din Bizanţ, Aristah,

Calimachos din Cirene sunt doar câţiva dintre cei care au

asigurat cosmopolitismul alexandrin. Deşi se pare că

bibliotecile au fost numeroase în Grecia antică, nu ne-au

rămas prea multe informaţii despre acestea; sunt cunoscute

informaţii despre bibliotecile particulare ale lui Platon şi

Aristotel.

Marea majoritate a slujitorilor acestei profesiuni şi-

au petrecut viaţa însă într-un modest anonimat. Un personaj-

cheie ce vine din lumea asiro-babiloniană, egipteană,

greacă, romană este scribul – cel care cu o imensă răbdare

şi migală a dus mai departe cuvântul scris. Înaintea

tuturor, este scribul egiptean, sacerdot-savant, ministru

sau sclav, care ştie (într-o societate ce nu cunoaşte

scrisul şi cititul) a desena hieroglife, semne şi simboluri,

cu care realizează scrieri. Ştiinţa sa e cea dintâi între

toate meseriile. Pe ea se fundamentează statul şi

societatea, gândirea egipteană, ce şi-a menţinut valorile

timp de trei milenii. Principii regali îşi rezervau dreptul

de a li se face statui în chip de scrib, iar pe pereţii

mormintelor din piramide se păstrează nenumărate scene din

viaţa zilnică înfăţişând scribi [4].

Cei mai vestiţi dintre bibliotecarii antici erau cei

care se ocupau cu sistematizarea, conesrvarea, aprecierea şi

valorificarea manuscriselor Bibliotecii din Alexandria,

omologii bibliologilor şi biblioteconomiştilor din

instituţiile similare ale zilelor noastre.

La Roma, bibliotecarii au fost mult timp sclavii şi

liberţii cu învăţătură, şi care purtau denumirea de librarii,

denumirea latină a cuvântului „carte” fiind acela de „liber,

libris”. În mănăstirile Evului Mediu bibliotecarii

reprezentau personaje importante şi purtau denumirea de

custos librorum, adică de „păzitori ai cărţilor”. Adeseori, funcţia

de bibliotecar era încredinţată unor literaţi, pentru a li

se putea asigura astfel o pensie mascată!

În Antichitate bibliotecile din erau situate de obicei

în vecinătatea templelor, iar mai târziu, în Evul Mediu, în

scriptoriile mănăstirilor, unde călugării caligrafi

concepeau şi înfăptuiau manuscrisele pe foi de papyrus sau

de pergament.

Unul iniţiatorii înfiinţării bibliotecilor medievale in

cadrul mănăstirilor şi, ca urmare, a acţiunii de

multiplicare a cărţilor de către călugării occidentali a

fost scriitorul şi politicianul roman Magnus Aurelius

Cassiodorus, care a trăit în perioada 468-552 p.Chr. În

acest sens, au devenit vestite bibliotecile mănăstirilor

Bobbio, Monte Casino, Saint-Gall, Cluny, Fleurry-sur-Loire

etc.

În Europa Evului Mediu bibliotecile încep să

funcţioneze ca biblioteci monastice, concomitent cu

organizarea mănăstirilor şi ca centre de scriere şi copiere

a manuscriselor, ele devenind principalele centre culturale

de producere, colectare şi păstrare a cunoştinţelor umane.

Deşi cartea era în primul rând obiect de cult şi se cerea

mai ales în mănăstiri, cu timpul, cererea de carte a crescut

şi în afara mănăstirilor, o dată cu înfiinţarea primelor

universităţi şi a bibliotecilor universitare aferente,

precum şi a bibliotecilor princiare pentru care se copiau

mai ales manuscrisele Antichităţii.

Scribul-copist medieval, umil şi anonim, realizează în

atelierul său de lucru, scriptoriul abaţiilor, o imensă

producţie de carte (manuscrisă) făcând din mănăstiri

veritabile „edituri” şi alcătuind biblioteci de invidiat.

Istoria cărţii manuscrise în Europa, până la momentul epocal

Gutenberg (secolul al XV-lea), are în centrul său, ca

principalul artizan al scrierilor pe scribul-copist şi

bibliotecar. Este uimitor să constatăm că peste nouă secole

(secolele V/VI – secolul al XV-lea) siguranţa patrimoniului

literar, filosofic şi ştiinţific al lumii a depins de

scribii-copişti. Sub autoritatea lor au stat viaţa şi

acurateţea textelor (caligrafiere, colaţionare, corectură),

modul de redactare, de punere în pagină şi chiar ilustraţia

manuscrisului. El trebuia să dobândească destulă cultură

generală, dar şi ştiinţa limbilor, gramatica lor, mai ales

greaca şi latina. „Ceea ce datorează cultura europeană

copiştilor epocii carolingiene este imens. Fără ei,

cunoaşterea operelor literare antice latine n-ar fi fost

posibilă” [5].

Deşi influenţele intelectuale romane erau încă

puternice la începutul Evului mediu, creştinismul va fi cel

ce îşi va exprima forţa spirituală, în crearea şi înălţarea

propriilor monumente de artă şi literatură. Scribul-copist

creştin posedă suportul providenţial al activităţii

intelectuale, prin organizarea vieţii monahale după o

regulă, ce includea studiul şi copierea textelor de

literatură sacră şi profană. Această instituţionalizare a

scrisului în aşezări monastice se întâmplă în Europa

începând cu secolul V-lea.

În scriptoriile şi bibliotecile acestor mănăstiri s-a

acumulat în sute de ani atât literatură religioasă (Biblia

sau Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură

patristică, tratate teologice, cărţi de cult) cât şi

literatură laică, profană (poeme antice, filosofie, drept,

istorie greacă şi latină, ştiinţă arabă, genealogii,

cronici, codici muzicali etc.). Datorită lor s-a limpezit

consecvenţa culturilor antice şi medievale, s-a putut

înţelege gândirea Evului mediu. De aici s-au răspândit

scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor, spre şcoli, spre

lumea literară şi filosofică a Europei. Mănăstirile

benedictine, pe lângă faptul de a fi fost focare de cultură

creştină, au devenit şi centre de instruire pentru sistemul

educaţional european. Ele au creditat cu texte primele

universităţi, iar mai târziu au asigurat înflorirea fără

egal a oficinelor umaniste, caselor de editură şi tipărire

ale lui Aldus, Stephanus, Plantin, Froben ş. a. [6]. Spre a

surprinde într-o singură sintagmă profilul moral al

bibliotecarului medieval acesta poate fi considerat ca fiind

bibliotecarul cu dragoste de cărţi şi cu frică de Dumnezeu

[7].

În ce priveşte copiştii universităţilor timpurii

(copişti-librari-bibliotecari), ce s-au numit scriptuarius,

armarius, librarius, denumiri ce accentuează laturile muncii

lor cumulate, aceştia făceau parte din ce în ce mai mult

dintre meşteşugarii şi comercianţii ce valorifică o nouă

marfă – cartea. Totuşi sunt consideraţi a fi angajaţi într-o

activitate intelectuală, motivată de competenţele sporite ce

li se cereau. Ei sunt trataţi ca membri ai profesiei

universitare, căreia îi aduc servicii. Mentalitatea

universitară nu le permitea să-şi discrediteze profesia cu

alte ocupaţii mizere [8].

Invenţia tiparului este un semn de hotar între lumea

scrierilor manuscrise şi cea a cărţii tipărite. Renaşterea

şi umanismul în noua lume a cărţii îşi va ridica propriile

monumente de cultură, mai întâi tipografice, apoi

editoriale. Veacurile al XV-lea şi al XVI-lea sunt cuprinse

de febra trecerii culturii antice greceşti şi latine, a

culturii creştine din vechi scrieri, în litera tiparului. O

provocare imensă în care s-au prins veacuri la rând,

conlucrând: tipografii, editorii, filologii, istoricii şi

bibliotecarii. Se nasc din nou, în ediţii princeps, ediţii

comentate, exegetice etc. – autorii – Aristotel, Homer,

Plinius, Dioskoride, Vergiliu, Caesar, Sf. Augustin, Dante

etc.

Începând cu secolul al XV – lea apar noi biblioteci

care nu mai sunt rezervate sau nu se mai adresează exclusiv

oamenilor bisericii sau culturii religioase. Au luat fiinţă

şi biblioteci private cum au fost cea a poetului Francesco

Petrarca, cea a lui Isidor din Sevilla, bibliotecile regilor

Franţei, ai Angliei şi ai Aragonului, al regelui Ioan cel

Bun, al înpăratului Carol Quintul şi al fratelui acestuia,

ducele de Berry, biblioteca ducilor de Burgundia, biblioteca

lui Dimitrie Cantemir, a lui Neagoe Basarab şi cea a lui

Constantin Brâncoveanu etc. La Florenţa, Cosimo dei Medici

a creat marea bibliotecă din incinta mănăstirii San Marco,

unde codicele erau puse la dispoziţia oricărui studios;

pentru siguranţă, fiecare codice era legat cu lanţ de

pupitrul pe care era aşezat, iar obiceiul era general şi nu

reprezenta ceva nou [9].

Papii au avut, de asemenea, dintotdeauna biblioteci.

Fondatorul Bibliotecii Vaticanului a fost papa Nicolae al V-

lea, al cărui pontificat acoperă perioada 1447-1455, şi cam

în acea perioadă s-au format şi o serie de biblioteci

publice ataşate instituţiilor religioase, prima dintre ele

fiind înfiinţată la Florenţa de către umanistul Niccolo

Niccoli la mănăstirea Camaldulelor, în ultimul an al vieţii

sale (1364-1437).

În epoca Renaşterii (secolele XIV – XVI), coroborat cu

dezvoltarea universităţilor, a tiparului, cu răspândirea

operelor Antichităţii, are loc o creştere a caracterului

laic al cererii de carte. În paralel cu dezvoltarea unor

biblioteci universitare apar şi se dezvoltă micile

biblioteci moderne ale unor principi, oameni de stat,

personalităţi culturale. Prinţii Renaşterii manifestă un

interes deosebit faţă de carte, achiziţionând codice,

incunabule, cărţile cele mai preţioase, fie dintr-o vanitate

personală, fie din dorinţa sinceră de a le pune la

dispoziţia celor care se dedicau studiului. Familia Este,

familia Visconti, Gonzaga, Medici sunt doar câteva dintre

marile familii renumite pentru atenţia pe care au acordat-o

realizării unor importante biblioteci. Adeseori

reprezentanţii acestor familii, chiar dacă ei înşişi erau

oameni educaţi şi instruiţi, angajau oameni de cultură

pentru a se ocupa de realizarea bibliotecii. Lorenzo dei

Medici Magnificul l-a angajat pe Michelangelo să-i

construiască un local potrivit pentru bibliotecă, iar pe

umanistul bizantin Iannis Lascaris l-a însărcinat cu

îmbogăţirea fondului de carte, trimiţându-l de două ori în

Orient pentru achiziţia de noi codice, astfel încât în anul

1571 „Biblioteca Laurenziana” deţinea trei mii de valoroase

codice [10].

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără munca

bibliotecarilor. Celebri ori iluştri anonimi, ei şi-au

dedicat toată viaţa, toate eforturile înfiinţării,

organizării, conservării bibliotecilor. De la scribul din

Lumea Antică la copistul din scriptoriul mănăstirilor

medievale şi până la bibliotecarul contemporan care deschide

pentru cititorul său o fereastră spre lumea întreagă cu

ajutorul tehnologiei moderne şi a priceperii sale, acesta

este un înţelept care a înţeles cu modestie locul şi rolul

său în difuzarea culturii ce sălăşluieşte în cărţile sale.

Toţi cei ce au scris, au asigurat continuitatea

scrierilor prin copieri succesive, cei ce le-au transpus în

litera tiparului, cei ce au adunat, salvând de la pieire,

manuscrise şi cărţi vechi de valoare inestimabilă, în

biblioteci, cei ce le-au organizat gândind reguli, sisteme

de ordonare şi regăsire a informaţiei – s-au aflat între

minţile luminate ale Orientului şi Occidentului antic,

medieval şi modern: teologi, călugări, învăţaţi, filosofi,

istorici, filologi şi, nu în ultimul rând, oameni de stat,

regi şi împăraţi luminaţi, între care descoperim iluştrii

bibliotecari şi pasionaţi bibliofili [11].

Bibliotecarii aveau în primul rând menirea să adune şi

alcătuiască colecţii rare de cărţi. În acest scop ei

trebuiau să fie înzestraţi cu o cultură specială şi cu o

memorie deosebită. Bibliotecarul renascentist era

bibliotecarul iubitor de cărţi, chiar maniac al cărţilor şi

erudit. Se spune că Antonio Magliabecchi, bibliotecarul

Familiei Medici, avea în memorie cataloagele tuturor

bibliotecilor din Florenţa.

Faimoasă şi reprezentativă pentru această epocă,

Biblioteca Vaticana este creaţia primului mare papă al

Renaşterii, Nicolo V. Erudit umanist şi prieten al

umaniştilor, Nicolo este nimeni altul decât Tommaso

Parentacelli cel care realizase programul de achiziţii

pentru biblioteca familiei Medici [12]. Papa a angajat

numeroşi copişti şi librari trimişi să aducă manuscrise cu

precădere greceşti şi latine. Datorită papei Nicolo V, a

urmaşilor săi şi importantelor donaţii şi lăsăminte,

Biblioteca Vaticana a devenit un instrument deosebit de

eficient în acţiunea de răspândire a umanismului [13].

Din imensa producţie a călugărilor benedictini relevăm

remarcabilele cercetări istorice (secolele XVII-XVIII)

realizate de bibliotecari savanţi ca: Baluze Étienne,

istoric francez, o autoritate în cunoaşterea antichităţilor

naţionale; Calmet Augustin, teolog, istoric francez,

cercetător al arhivelor; Du Cange Charles du Fresne, ilustru

bibliograf al Evului mediu latin şi al Evului mediu

bizantin, veritabilul creator al erudiţiei bizantine.

În scriptoriile şi bibliotecile acestor mănăstiri s-a

acumulat în sute de ani literatură religioasă (Biblia sau

Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură patristică,

tratate teologice, cărţi de cult), dar şi literatură laică

(poeme antice, filosofie, drept, istorie greacă şi latină,

ştiinţă arabă, genealogii, cronici, codici muzicali etc.).

Datorită lor s-a limpezit consecvenţa culturilor antice şi

medievale, sa putut înţelege gândirea Evului mediu. De aici

s-au răspândit scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor,

spre şcoli, spre lumea literară şi filosofică a

Europei. Mănăstirile benedictine, pe lângă faptul de a fi

fost focare de cultură creştină, au devenit şi centre de

instruire pentru sistemul educaţional european şi trans-

european. Ele au creditat cu texte primele universităţi, iar

mai târziu au asigurat înflorirea fără egal a oficinelor

umaniste, caselor de editură şi tipărire ale lui Aldus,

Stephanus, Plantin, Froben ş. a. Cât de mult au crezut acele

veacuri şi acele societăţi în cuvântul scris, în

sacralitatea cărţii, ne-o spun oameni providenţiali ca: Sf.

Cassiodorus, Sf. Benedict de Nurcia, Sf. Patriciu, Sf.

Colomban, Sf. Benedict Briscop Baducing, Sf. Gall, precum şi

alţi scribi creştini ce au lucrat în aşezăminte monahale

orientale, prin a căror osârdie ni s-a păstrat tezaurul

literaturii patristice al Bisericii Orientale Ortodoxe. Toţi

aceştia şi încă mulţi alţii au fost ridicaţi la cea mai

înaltă recunoaştere a muncii şi credinţei lor – sfinţenia.

Aşadar, sfinţi ai scrisului şi ai cărţii! Prin voia

Providenţei s-au salvat culturile antică şi medievală – un

segment al memoriei lumii – de la dispariţie, lucru

întâmplat cu gândirea paleolitică.

Din istoria bibliotecarilor au rămas cu nume notorii

precum Anastase, bibliotecarul curţii imperiale a Romei;

Gilles Malet, bibliotecarul împăratului Carol Quintul;

Bartolomeo Platina, bibliotecarul Vaticanului din secolul

XV-lea, în decursul domniei papei Pius al II-lea; Guillaume

Budé, bibliotecarul curţii regale a Franţei în decursul

secolului XVI-lea, în timpul domniei regelui Francisc I de

Valois etc. Dintre numeroşii bibliotecari erudiţi ai

Vaticanului îi amintim pe călugărul italian Anastasius

Bibliothecarius, pe benedictinul Caesare Baronius, pe

reputatul filolog Leone Allaci (Allatius), autori de istorii

ecleziastice.

Din imensa producţie a călugărilor benedictini relevăm

remarcabilele cercetări istorice (secolele XVII-XVIII)

realizate de bibliotecari savanţi ca: Baluze Étienne –

istoric francez, o autoritate în cunoaşterea antichităţilor

naţionale; Calmet Augustin – teolog, istoric francez,

cercetător al arhivelor; Du Cange Charles du Fresne –

ilustru bibliograf al Evului mediu latin şi al Evului mediu

bizantin, veritabilul creator al erudiţiei bizantine.

Bibliotecar al Bibliotecii Ambroziana din Milano, istoricul

italian Muratori Lodovico Antonio, a dat în sec. XVII cel

mai mare corpus de istorie naţională din Europa timpului

său, Rerum italiacarum scriptores, în 28 de volume, bazat pe

documentele Evului mediu italian.

Am putea spune că umanismul a creat pe lângă tipograful

erudit şi bibliotecarul erudit: colecţionar şi editor de

manuscrise, codici, documente, cronici; întemeietor de

biblioteci, vorbitor de greacă şi latină, filolog, istoric,

savant, bibliograf şi bibliofil. Din antichitate până în

secolul al XIX-lea, reprezentanţi de renume ai culturii au

făcut parte din breasla bibliotecarilor: Demetrios

Phalereus, Aristarchus, Eusebius Pamphilus, Cassiodorus,

Isidorus din Sevilla, Biscop Baducing, Sfântul, Alcuin,

Photius, patriarh, Aurispa Giovanni, Bessarion Ioannes,

cardinal, Guillaume Budé (Budaeus), François I, rege al

Franţei, Baronius Caesar, Allaci (Allatius) Leone, Bignon,

Hieronymus, Gabriel Naudé, Du Cange, Charles du Fresne,

Baluze Étienne, G. W. Leibniz, Augustin Calmet, L. A.

Muratori, Th. Fr. Dibdin, Ch. Nodier, J. Ch. Brunet, J. G.

Th. Graesse, Samuel Brukenthal, Samuel Teleki, Ignác

Batthyani, Timotei Cipariu, Ioan Bianu ş. a.

Odată cu sporirea bibliotecilor, cu explozia

spectaculoasă a numărului de cărţi tipărite, apare nevoia de

a controla şi aprecia cantitativ, dar şi calitativ numărul

scrierilor. Memoria omenirii şi-ar pierde vitalitatea şi

integritatea, neajutată de instrumentele de ordonare

bibliografică. În decursul timpului s-au folosit diferite

criterii de ordonare: universalitatea, exhaustivitatea

scrierilor, specializarea pe domenii largi sau restrânse,

selectivitatea ş. a. Bibliotecarii bibliografi, din

antichitate şi până azi, au produs un număr foarte mare de

lucrări bibliografice, ce au apărut în primele secole ale

tiparului sub diverse titluri: bibliotheca, catalogus,

repertorium, index, inventarium etc. Pentru ei a te ridica

la scrierea unui catalog de manuscrise, a unei bibliografii,

antologii era o mare virtute, echivala cu atingerea unui

înalt nivel ştiinţific. Este de importanţă istorică în acest

sens, lucrarea patriarhului bizantin Photius, Myriobiblion

sau Bibliotheca, de fapt o bibliografie adnotată, ce ne dă o

idee despre literatura clasică a antichităţii prezentă în

Bizanţul secolului al IX-lea. Prima încercare bibliografică

de cuprindere exhaustivă şi universală a scrierilor a făcut-

o în secolul al XVI-lea medicul şi naturalistul elveţian

Konrad Gesner, cu lucrarea sa Bibliotheca universalis…, ce

cuprinde 12.000 opere în trei limbi. Criteriul

exhaustivităţii va fi încet părăsit, în beneficiul

bibliografiei specializate [14].

Secolul XVII şi mai ales secolul XVIII, secolul

Revoluţiei franceze şi al triumfului cărţii, cunosc o

dezvoltare fără precedent a cărţilor, a bibliotecilor

moderne şi a bibliotecarilor, precum şi o definire explicită

a îndatoririlor bibliotecarilor (prin patru operaţii:

colectarea cărţilor după anumite criterii, prelucrarea sau

aranjarea lucrărilor după o anumită ordine intelectuală şi

materială şi recenzarea lor în inventare sau cataloage,

accesibilitatea, respectiv punerea lucrărilor la dispoziţia

celor cărora le erau destinate şi conservarea, asigurarea

contra furturilor şi degradării). Bibliotecarul este definit

în Enciclopedia franceză din 1751 ca “persoană care este

însărcinată să se îngrijească de creşterea unei biblioteci…

trebuie să cunoască limbile vechi şi moderne, cărţile,

ediţiile şi tot ce are legătură cu istoria literelor,

comerţul de librărie şi arta tipografică”. În această

accepţiune bibliotecarii epocii erau adevărate personalităţi

ştiinţifice (ex.: Leibniz la Hanovra) dar şi specialişti ai

practicilor bibliotecare.

În secolele XVIII şi XIX se elaborează bibliografii

savante, care ating performanţe documentare ce nu s-au putut

depăşi până azi. Este cazul bibliografilor germani: J. A.

Fabricius, Ch. G. Jöcher, W. G. F. Panzer, J. G. Graesse,

Barbier etc. şi al francezului J. Ch. Brunet, ce au marcat

strălucit mişcarea bibliografică şi bibliofilică universală,

creându-i instrumente ştiinţifice fundamentale.

Nu putem omite din marea familie a bibliotecarilor pe

bibliofili şi pe cugetătorii cărţii. Din prima categorie vom

rosti doar două nume: Dibdin şi Nodier, personaje romantice

ale secolelor XVIII – XIX ce au influenţat bibliofilia din

toate ţările Europei. Cugetătorii cărţii au fost, fireşte,

numeroşi, în toate timpurile: de la reflexii anonime la cei

ce au cugetat la lumea cărţii din interiorul unei biblioteci

aplicativ şi pragmatic [15].

După două secole de producţie tipografică, problematica

cărţii şi a bibliotecilor a devenit tot mai complexă. Cel ce

înţelege momentul crucial al situaţiei este Gabriel Naudé

(1600-1653), bibliograf francez, medic, bibliotecarul unor

personaje istorice deţinătoare de putere şi autoritate, ca

şi cardinalii Mazarin şi Richelieu sau regina Christina a

Suediei. Poate acest fapt l-a făcut să înţeleagă cel dintâi

importanţa strategică a bibliotecii în cultura politică, în

viaţa socială şi intelectuală a unei societăţi. Ca bun

observator, a înţeles ce înseamnă monopolul celor puternici

asupra instrumentelor cunoaşterii. Cartea, informaţia

asigură forţa, puterea. Lucrarea sa celebră Advis pour

dresser une bibliothčque (1627) este un veritabil “Discours

de la méthode”, ceea ce a creat în timp biblioteconomia şi a

îmbogăţit bibliologia cu latura sa socială.

Prin ideile sale novatoare, Naudé schimbă concepţia

despre bibliotecă, bibliotecar şi carte. El propune o

bibliotecă modernă, deschisă cunoaşterii şi procesului

social, o instituţie de cultură în locul „sanctuarului

sacru” închis, inaccesibil şi inert. Exigenţele lui Naudé

merg la conţinutul cărţilor, la accesul permanent în

biblioteci, neapreciind cărţile de lux sau curiozităţile

bibliofile cu prioritate. Timpul a adeverit rolul

bibliotecilor în geneza statului modern, în formarea

gândirii politice, în democratizarea cunoaşterii şi a

puterii. Naudé a avut o competenţă specifică pentru cărţile

vechi şi rare, asupra cărora a meditat îndelung. El

considera că o istorie socială a cărţii rare, a practicilor

bibliofilice ne-ar putea ajuta să înţelegem prin ce procese

de depistare şi consacrare şcoala, critica, universităţile,

academiile au fost sau nu un aparat social de legitimare a

sistemelor de valori dominante.

În viziunea lui Gabriel Naudé bibliotecarul trebuie să

fie un filosof, un umanist angajat în revoluţia cunoaşterii,

un învăţător al oamenilor. Dacă el este un “administrator”

al cunoaşterii, va ocupa o poziţie strategică faţă de

putere, prin urmare are un rol social important. Vizionar

al timpului său, Naude a declanşat, prin ideile sale

novatoare o adevărată revoluţie intelectuală [16].

Un alt reprezentant important al lumii cărţii a fost

filosoful german G. W. Leibniz (1646-1716), bibliotecar al

Curţii din Hanovra şi apoi al Bibliotecii din Wolfenbüttel.

În opinia lui Leibniz lumea cărţii este chemată să servească

ţelurile culturii, ale unei culturi capabile să amelioreze

condiţia umană. Simţind pericolul avalanşei de nestăvilit a

producţiei tiparului, Leibniz dă un avertisment asupra

stăpânirii raţionale a lumii cărţilor spre a nu arunca omul

într-o nouă barbarie, cea a “codrului de cărţi”, şi încă cu

mijloacele culturii. El vede progresul ştiinţei universale

realizabil prin intermediul cărţile-mesager purtătoare de

idei-scânteie, revelatoare ale noilor descoperiri. Acestea

hotărăsc decisiv mişcările spirituale ce schimbă istoria

lumii.

Leibniz cunoaşte bine şi contradicţiile ce macină lumea

cărţii în secolul al XVII-lea. Pe de o parte, factorii

implicaţi în industria cărţii (tipograf, editor, librar,

autor) şi, pe de altă parte, cenzura regală, cenzura

religioasă, patronajele şi protecţia nobiliară, privilegiile

regale, mecenatele sunt forţe ce intervin în destinul

creatorilor de valori spirituale în chip anarhic. De aceea,

el luptă pentru eliberarea omului de ştiinţă de ruşinea

dependenţei sale de comercianţii de carte, de librari

(astăzi am spune “dependenţa de sponsori”) şi cere protecţia

autorului prin legislaţie precum şi un statut social al

autorului.

Sensibil la acumularea de cunoştinţe umane prin

augmentarea ştiinţelor, Leibniz, ca şi alţi filosofi

(Aristotel, Bacon, d’Alembert, Comte, Descartes), dorea o

reformă a ştiinţelor şi un sistem de clasificare a lor, pe

care le expune în Idea Leibnitiana Bibliothecae Publicae.

Sistemul lui cuprinde 11 grupe mari ale principalelor

domenii de cunoaştere; fiecare grupă cu familia de ştiinţe

înrudită şi auxiliare, numărând circa 88 de diviziuni.

Acordă importanţă ştiinţelor auxiliare istoriei [17].

Căutarea unui sistem mai bun de clasificare a

cunoştinţelor a continuat şi abia peste 200 de ani, în 1874,

bibliotecarul şi bibliograful american Melvil Dewey (1851-

1931) născoceşte Clasificarea zecimală universală (CZU), iar

în 1876 o publică (A Classification and Subject Index for

Cataloguing and Arranging the Books and Pamphlets of a

Library). CZU a fost acceptată în toate ţările lumii,

desigur nu în exclusivitate, dar cu corecturi şi extensii,

este folosită cu succes şi după 100 de ani de la invenţia

ei.

Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea existau

biblioteci şi bibliotecari numeroşi, o ştiinţă

biblioteconomică conturată, începutul secolului al XIX-lea

marchează epoca deschiderii bibliotecilor către marele

public. S-a produs creşterea şcolarizării şi socializarea

cărţii, un public tot mai larg solicită cărţi, creşte

numărul bibliotecilor, apar bibliotecile naţionale şi

bibliotecile publice. Are loc o specializare a profesiei de

bibliotecar, legată atât de diversificarea documentelor şi a

modalităţilor de prelucrare a lor cât şi de dezvoltarea şi

diversificarea serviciilor oferite utilizatorilor. Secolul

al XIX-lea marchează de asemenea evoluţia juridico -

profesională a meseriei: se realizează modele de învăţământ

profesional pentru bibliotecari (de exemplu: Ecóle de

Chartes, fondată în anul 1821, a pus bazele primelor forme

de învăţământ profesional bibliotecar), iar între 1879 şi

1893 se constituie în Franţa prima diplomă profesională în

domeniu. Aşadar, Bibliotecarul secolului al XIX-lea este

bibliotecarul specialist, cu aplecare atât către cărţi şi

profesie cât şi, mai ales, cu respect şi aplicare către

utilizator.

Secolul al XX-lea, mai ales în a doua parte este

dominat de explozia informaţională. Are loc o puternică

dezvoltare a tehnologiilor de înmagazinare şi oferire a

informaţiilor, de dezvoltare a documentelor şi resurselor

informaţionale, culminând cu dezvoltarea colecţiilor

electronice. Concomitent cu evoluţia tehnologiei

informaţionale are loc o creştere şi diversificare a cererii

de informaţie, informaţie care se cere a fi selecţionată,

stocată, organizată şi furnizată. Secolul XX a mai însemnat

pentru profesia de bibliotecar şi dezvoltarea formelor

naţionale şi internaţionale de asociere şi creşterea rolului

acestor asociaţii în apărarea statutului şi specificului

profesiei. Bibliotecarul secolului XX este specialistul în

ştiinţa informării, specialistul în stocarea, selectarea şi

accesarea resurselor informaţionale.

Profesia de bibliotecar în secolul XXI, după cum arată

ea în urma trecerii în revistă a primei decade, este marcată

integrator de asigurarea serviciilor exemplare comunităţii

de utilizatori. Bibliotecarul modern, specialist, cu respect

faţă de cărţi şi supunere faţă de profesie, îşi face tot mai

simţită prezenţa odată cu deschiderea bibliotecilor către

marele public. Dezvoltarea bibliotecilor moderne va aduce cu

sine şi o schimbare a mentalităţii cu privire la profesia de

bibliotecar. Astăzi, bibliotecarul modern îşi defineşte cu

multă exactitate profesia, în termeni care precizează corect

principiile statutului său. Viziunea actuală asupra

profesiei de bibliotecar diferă simţitor faţă de timpurile

anterioare. Cu cât biblioteca se organizează pe servicii

hiperspecializate, al căror caracter e cu precizie stabilit

în deplina ei funcţionare,

cu atât bibliotecarii îşi vor defini tranşant sarcinile şi

locul pe care-l vor ocupa în configuraţia nouă, rezultată

din procesul firesc de diversificare a serviciilor oferite

de bibliotecă.

Viziunea actuală asupra profesiei de bibliotecar diferă

simţitor faţă de timpurile anterioare. Cu cât biblioteca se

organizează pe servicii hiperspecializate, al căror caracter

e cu precizie stabilit în deplina ei funcţionare, cu atât

bibliotecarii îşi vor defini tranşant sarcinile şi locul pe

care-l vor ocupa în configuraţia nouă, rezultată din

procesul firesc de diversificare a serviciilor oferite de

bibliotecă. Indiscutabil, profesia de bibliotecar se află

astăzi într-un plin process de transformare şi adaptare la

un context social şi cultural creat de explozia informaţiei,

precum şi de ofensiva fără precedent a mijloacelor de

informare mass-media. Prin informatizarea bibliotecilor se

urmăreşte şi crearea unor cataloage electronice care pot fi

consultate de utilizatori aflaţi la mii de kilometri

distanţă, însă, deocamdată o bibliotecă nu poate fi

concepută fără bibliotecar, aşadar chiar şi o „bibliotecă

virtuală” îşi va crea propriul său „bibliotecar virtual”.

Urmărind funcţionarea acestor raporturi de-a lungul

timpului se poate sesiza, în Evul Mediu, o deplasare a

centrului de greutate înspre Carte. Începând cu Renaşterea

şi mai ales cu zorii epocii moderne, accentual se fixează în

cadrul acestei relaţii triadice amintite înspre Bibliotecă.

În timpurile moderne asistăm la o nouă mutare a centrului de

greutate, de această dată spre Public. A cunoaşte bine

publicul care frecventează

biblioteca este una din cerinţele necesare oricărei

biblioteci moderne.

Această relaţie triadică de comunicare, devenită deja

clasică în definirea bibliotecii, tinde să se modifice în

prezent, suferind o uşoară translaţie, în funcţie de un nou

termen ce-şi găseşte locul firesc în structura de

funcţionare a bibliotecii şi anume Informaţia. Comunicaţiile

electronice tot mai dezvoltate vor conduce la o stratificare

a raportului dintre bibliotecar şi carte, dar cu toate

acestea, biblioteca se constituie şi ca un centru important

de cultură, ca un spaţiu în care libertatea de gândire,

libertatea lecturii, a informării să fie asigurată şi

protejată. În această ordine de idei profesia de bibliotecar

presupune astăzi nu numai adaptarea la noile tehnologii de

informare, ci şi recuperarea unei vechi tradiţii,

fundamentală pe întoarcerea la carte.

Literatura de specialitate ne dă numeroase semnale că

lumea cărţii este într-o criză sistemică profundă. A apărut

suportul electronic pentru scriere. Cartea a pierdut

monopolul în lumea informaţiilor, devenind o verigă în

lanţul comunicării. Biblioteca, surprinsă de performanţele

tehnicii electronice, a înţeles să rămână încă în centrul

comunicării, ca depozitar de documente, cu acceptarea

tehnologizării informaţiei. Acest lucru este în curs de

desfăşurare în toate bibliotecile mari sau mici din multe

ţări ale lumii. Lângă “entitatea fizică” cunoscută de secole

ca “bibliotecă” a apărut “reţeaua imaterială” de stocare şi

vehiculare a informaţiei, aşa-numita “bibliotecă virtuală”.

Ea se îmbogăţeşte pe măsura conectării depozitelor de

informaţii din orice punct al planetei la magistralele

informaţionale.

Întrebarea firească referitoare la locul şi rolul

bibliotecarului şi la capacitatea sa de a face faţă acestor

schimbări stăruie încă. Metamorfoza, transformarea

permanentă a profesiilor legate de scris, scrieri, care nu

au încremenit nicicând în forme fixe, dimpotrivă, s-au

diversificat şi specializat în grad înalt este azi în plină

desfăşurare. Dacă înainte de invenţia tiparului

bibliotecarul a figurat între artizanii cărţilor ca şi scrib

sau copist, în era nouă ce a urmat, “era Gutenberg”,

bibliotecarul s-a ocupat cu precădere de gestionarea

cărţilor şi de difuzarea culturii prin intermediul lor.

La fel cum schimbarea, de-a lungul timpului a

suportului de scriere sau încetarea muncii

scribilor/copiştilor şi transferul industriei cărţii către

tipografii n-a fost lipsită de controverse şi de întrebări

aparent fără răspuns, tot astfel se întâmplă şi cu

documentul tipărit astăzi, când suportul de scriere se

schimbă, la fel şi modul de gestionare a documentelor şi a

informaţiei.

Ar fi greşit să credem că tehnologia electronică

rezolvă de la sine toate cerinţele şi problemele informatice

ale viitorului. Biblioteca electronică poate deveni şi ea un

muzeu performant al tehnicii şi nimic mai mult, fără

factorul uman: bibliotecarul şi informaticianul.

Bibliotecarul are locul său şi în biblioteca viitorului.

Gestionarea şi difuzarea informaţiei se va face tot prin

intermediul său. Cu atât mai mult acum când volumul de

informaţie este uriaş, iar selectarea informaţiei utile şi

corecte nu este o muncă tocmai uşoară. Ceea ce i se cere

bibliotecarului secolului XXI este ca el să ţină pasul cu

noile tehnologii şi să nu rămână închistat în valorile

trecutului.

Agonizând între entuziasm şi tehnofobie, între interes

şi reţinere, bibliotecarul tradiţional este surclasat de

şuvoiul noutăţilor, aflat nepregătit, neimplicat îndeajuns

în etapa pregătitoare a bibliotecilor pentru computerizare.

E drept că informatizarea introduce incertitudinea şi

aleatorul într-un univers familiar lui, condus până acum de

o logică descriptivă, repetitivă şi standardizată, definită

printr-o manieră de organizare stabilă. El nu va renunţa

încă la rolul lui de mediator tradiţional între ştiinţă,

cultură, tehnică, între politic, social şi publicul

beneficiar.

Situaţia de tranziţie în care ne aflăm ne atrage

imperios atenţia asupra necesităţii schimbării statutului

profesional al bibliotecarului. Biblioteca şi bibliotecarul

se află la o răscruce şi trebuie să elaboreze o strategie de

adaptare la nou.

Se vehiculează ideea că secolul XXI ne va despărţi de

modelul spiritual umanist, erudit al bibliotecarului. El va

fi trimis în “muzeul figurilor de ceară” alături de scrib,

anticul “librarius”, călugărul benedictin, sfinţii medievali

ai cărţii, alături de Gutenberg, de tipografii umanişti, de

marii bibliografi ai secolelor XVIII - XIX, alături de

gânditorii lumii cărţii. Bibliotecarul va fi izgonit de

bibliotecarul electronic, un robot, o sumă de circuite

electronice, în spatele căruia va sta info-bibliotecarul. De

primă necesitate vor fi bibliotecarii-patrimoniali, stăpâni

pe cultura şi problematica scrierilor şi cărţilor vechi,

rare şi preţioase, secondaţi de bibliotecarul informaţional,

un inginer al informaţiei. Lângă ei vor fi bibliotecarii

specializaţi pe domenii de cunoaştere, ce gestionează cartea

modernă. Împreună vor regândi practicile profesionale

tradiţionale. Vor elabora strategii de păstrare/conservare a

documentelor din biblioteci, arhive, mediateci, prin

programe specifice. Este foarte posibil ca, în viitor,

cerinţele sociale să statueze o singură profesie pentru cel

chemat să facă ordine în oceanul planetar al informaţiilor

[18]. De asemenea, sunt specialişti care consideră că

progresul economic şi factorii economici vor pune capăt

relaţiei consacrate în bibliotecile tradiţionale între

intermediar (bibliotecar) şi utilizator. Daca educaţia on-

line şi limbajele de comandă sunt atât de perfecţionate

încât utilizatorul poate el însuşi să-şi caute informaţia,

nu va mai fi nevoie de un intermediar, iar aceste servicii

vor deveni nerentabile [19].

Profesorul Mircea Regneală consideră că este puţin

probabil ca aceste ipoteze să se adeverească, că este puţin

probabil ca utilizatorul, chiar şi cel mai instruit să nu

aibă nevoie de sprijin în căutarea şi selectarea

informaţiei. Pe de altă parte, sursele electronice vor fi

tot mai sofisticate încât o instruire a utilizatorului va fi

absolut necesara oricând. Nu există încă nici acele programe

informatice ideale care să selecteze ele însele informaţia

dorită. Aşadar, specialiştii în informare vor servi şi în

viitor ca ghizi pentru depistarea resurselor şi adesea ca

interpreţi ai lor. Specialiştii în informare ai viitorului

trebuie sa aibă un rol mai activ în educaţie şi învăţământ,

fiind singurii calificaţi să instruiască oamenii cum să

selecteze sursele, cum sa aibă acces la ele şi cum să le

exploateze. Rolul lor va fi important în extinderea şi

utilizarea publicaţiilor electronice, a reţelelor de

informare, a bazelor de date locale, în crearea unor fişiere

proprii pentru utilizatori, în implementarea unor noi tipuri

de servicii de informare, iar legătura permanentă cu

utilizatorii cărora să le ofere date în legătură cu noile

surse de informare va fi obligatorie.

De altfel, majoritatea specialiştilor în ştiinţele

informării sunt de acord că rolul profesionistului în

informare va creşte în perioada următoare. Unii dintre ei

definesc acest nou tip de bibliotecar “bibliotecar

electronic”. El este bibliotecarul fără bibliotecă şi care

comunică cu utilizatorii prin intermediul Internetului. În

acest sens, J. F. Reintjes este de părere că în viitoarele

reţele de transfer ale informaţiei, bibliotecarii vor fi

resursele umane cele mai preţioase, stabilind „metodologia

exploatării eficiente a bazelor de date care va fi pusa în

practica de serviciile-expert” [20].

Mircea Regneală realizează un profil al bibliotecarului

contemporan, pe următoarele coordonate: un om care stă în

faţa unui computer şi deschide pentru cititorul său o

fereastră spre lumea întreagă, spre mii de biblioteci de pe

glob, pe care le aduce, graţie tehnologiei actuale, în faţa

utilizatorului său, transformându-le din biblioteci virtuale

în biblioteci reale, prin priceperea sa, dar şi un om care

preţuieşte cartea tipărită şi pe care ştie să o preţuiască

la adevărata valoare [21]. Cu siguranţă, bibliotecarul care

corespunde acestui profil va fi capabil să facă faţă

provocărilor secolului XXI şi va putea să-şi îndeplinească

în continuare rolul său de călăuzitor al cititorilor spre

cultură.

În societatea informatizată informaţia este o resursă

fundamentală, o marfă foarte preţioasă. În afara gestionării

acesteia, bibliotecarului de tranziţie îi revine şi

responsabilitatea istorică de transfer a memoriei umanităţii

în “scriptorii electronice”, în “biblioteci electronice”,

salvând-o din perisabilitatea şi moartea hârtiei. Astfel,

profesia de bibliotecar presupune astăzi nu numai adaptarea

la noile tehnologii de informare, ci şi recuperarea unei

vechi tradiţii, fundamentată pe carte.

[1] Arthur Schopenhauer

[2] Albert Flocon, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 45.

[3] Şerban Andronescu, Cadmos. Scurtă istorie a scrisului, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 106.

[4] Sidonia Puiu Elogiu bibliotecarului, în Anuarul LIBRARIA,

nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.

[5] Ovidiu Drimba Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 6, Editura

Saeculum I.O., Bucureşti, 2003, p. 62, apud. P. Riche.

[6] Sidonia Puiu op.cit.

[7] Alexandra Salaoru Bibliotecarul: Viitorul de lângă noi, în Anuarul

LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.

[8] Ibidem.

[9] Ovidiu Drimba op. cit., vol. 6, p. 45.

[10] Ibidem, p.46.

[11] Sidonia Puiu, op.cit.

[12] Ovidiu Drimba op. cit., vol. 6, p. 45.

[13] Ibidem, p.44.

[14] Sidonia Puiu op.cit.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem. [19] Mircea Regneală op. cit.

[20] Mircea Regneală Rolul bibliotecarului în societatea contemporana,

http://www.lisr.ro apud JoAnn Stefani O Weep for Librarianship.

In: Southeastern Librarian, nr. 1, 1992, p. 14.

[21] Mircea Regneală Care mai e rostul bibliotecarului?

www.revista22.ro

Bibliografie:

1. ANDRONESCU, Şerban Cadmos. Scurtă istorie a scrisului, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1966,.

2. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 6, Editura

Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.

3. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 11, Editura

Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.

4. FLOCON, Albert, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

5. PUIU, Sidonia, Elogiu bibliotecarului în Anuarul LIBRARIA,

nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.

6. SALAORU, Alexandra Bibliotecarul: Viitorul de lângă noi, în

Anuarul LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană

Mureş, 2002

Bibliografie electronică:

1. http://www.lisr.ro

2. http:// www.revista22.ro

3. http://www.abr.org.ro