Biblioteca si Bibliotecarul – reprere istorice
În evoluţia culturii şi când vorbim despre cultură la
modul general, ne gândim în primul rând la conţinutul ei
spiritual materializat în scriere – acest fenomen istoric
ale cărui faze de dezvoltare se întind pe mai multe secole,
în pas cu progresul civilizaţiei omeneşti. Descoperirea
scrisului are pentru om o valoare impresionantă; deşi timpul
scurs de la apariţia omului pe pământ şi până la apariţia
scrisului se măsoară în sute de mii de ani, iar istoria
scrisului numără abia câteva mii, mărturiile istorice care
s-au păstrat şi au ajuns până la noi sunt în majoritate
documente scrise.
Odată cu primele scrieri s-a născut şi biblioteca –
coloana dreaptă a judecăţii care-i dă omului sensul de
fiinţă superioară pentru a asigura “memoria sigură şi
durabilă a omenirii” [1]. Această instituţie împărătească o
întâlnim cu cinci mii în urmă în Mesopotamia lumii antice,
centrul de modelare a spiritului şi de moştenire a
înţelepciunii, din secol în secol.
Cea mai plină de platitudine întrebare pe care ne-o
punem astăzi este cea referitoare la destinul omului fără
bibliotecă sau cum ar arăta civilizaţia noastră fără
bibliotecile milenare sau dacă ar fi fost posibilă evoluţia
civilizaţiilor fără biblioteci. Din păcate, evoluţia
omenirii nu a fost întotdeauna congruentă cu biblioteca, nu
întotdeauna scopul puterii politice şi militare a coincis cu
iubirea de carte şi cultură, iar bibliotecile au căzut pradă
jafurilor, distrugerii sau chiar vanităţii politice. Atunci
când s-a întărit îndeajuns ca să poată năvăli şi ucide, omul
antichităţii a spulberat mai întâi bibliotecile. După ce au
mai trecut câteva mii de ani, omul agresor din istoria
evenimenţială a distrus biblioteca dintr-o raţiune
războinică pe care ulterior o regretă ca accident inevitabil
al luptei. Cea mai mare parte din cărţile antichităţii
îndepărtate trebuie considerate definitiv pierdute deoarece
erau scrise pe materiale perisabile: lemn, ţesături, piei de
animale, frunze, papirus [2]. „Cărţile” cele mai rezistente
ale antichităţii s-au dovedit a fi tăbliţele de lut ars ale
civilizaţiei mesopotamiene. Acestea au scăpat deseori de la
distrugere datorită solidităţii lor. Ba mai mult, incendiile
care au mistuit palatele şi templele care adăposteau
biblioteci nu numai că nu au distrus tăbliţele-cărţi, dar
le-au făcut, prin ardere, chiar mai rezistente. Aşa se face
că mare parte din literatura originală a Asiriei şi
Babiloniei ne este cunoscută, cele mai vechi scrieri pe care
le deţinem astăzi provin din Mesopotamia şi sunt scrise pe
tăbliţe de argilă.
Răspunsul la întrebarea lansată mai sus este de la sine
înţeles. Rolul cărţii şi al bibliotecii este foarte
important mai ales pentru cunoaşterea istoriei omenirii.
Acele imperii care nu au lăsat în urmă biblioteci au pierit
pur şi simplu, iar istoria le este învăluită în mister. Pe
de altă parte, îndepărtata civilizaţie mesopotamiană ne este
astăzi bine cunoscută datorită tăbliţelor cu scriere
cuneiformă păstrate în veritabile biblioteci; către Imperiul
Roman ne îndreptăm în mod inevitabil tot prin biblioteci, la
fel către Grecia sau China antică.
Cea mai veche bibliotecă cunoscută, şi din care s-a mai
păstrat o parte, este Colecţia de tăbliţe de cărămidă arsă
descoperită de către arheologul asirolog englez Austin-Henry
Layard în anul 1849 în ruinele oraşului Ninive, fosta
capitală a statului asirian, în arealul actualei localităţi
Kujundjik, situată pe malul drept al fluviului Tigru, vizavi
de oraşul Mosul, capitala Kurdistanului Irakian; aceste
tăbliţe au fost găsite sub dărâmăturile palatului regelui
Asurbanipal, care a domnit în Asiria timp de 43 de ani, în
perioada 669 - 626 a.Chr.
Bibliotecile antichităţii despre care avem cele mai
multe informaţii sunt cele din Alexandria, Pergam, Ierusalim
şi biblioteca Matenadaran din Erevan.
Biblioteca din Alexandria a fost înfiinţată de către
Ptolemeu Soter, unul dintre cei mai străluciţi generali ai
lui Alexandru Macedon care, după moartea suveranului, a fost
guvernator al Egiptului timp de 17 ani (323-306 a.Chr.) şi
apoi rege al acestei ţări timp de 21 de ani (306 -285
a.Chr.). Urmaşii săi, care au constituit dinastia
ptolemeilor, au domnit timp de 255 de ani, până în anul 30
a. Chr., când Egiptul a fost cucerit de către Caius Iulius
Caesar, devenind provincie romană. În tot acest timp de
aproape trei secole, urmaşii lui Ptolemeu Soter sau îngrijit
de bibliotecă, care ajunsese să deţină aproximativ 700.000
de volume – în suluri de papirus şi pergament – constituind
cel mai mare depozit al gândirii elenistice de la Homer până
la Aristotel!
De-a lungul timpurilor, Biblioteca din Alexandria a
suferit efectul devastator al mai multor incendii; a ars
parţial, pentru prima dată, în anul 47 p.Chr. A fost
reconstituită, apoi din nou distrusă parţial în anul 390,
pentru ca arderea ei, totală şi definitivă, să aibă loc în
anul 641, când Egiptul a fost cucerit de către arabi.
Legenda ne povestşte cum conducătorul armatei arabe l-ar fi
întrebat pe stăpânul său, califul Omar I Ibn-al-Khattab din
Bagdad (cel care stabilize data Hegirei ca fiind anul 622,
ca an de început al calendarului musulman), ce să facă cu
faimoasa bibliotecă. Răspunesul lui Omar ar fi fost drastic:
„Dacă cele scrise acolo sunt conforme cu Coranul, ele sunt inutile şi trebuie
distruse. Dacă sunt contrare Coranului, înseamnă că sunt dăunătoare şi – de
asemenea – trebuie distruse!” Slujitorul s-a conformat şi datele
existente spun că manuscrisele ar fi ars timp de două luni,
acoperind oraşul cu un fum gros şi negru, transformând
astfel în scrum, cenuşă şi zgură cea mai mare şi mai
valoroasă bibliotecă a Antichităţii!
Biblioteca din Pergam a fost înfiinţată în secolul III
a.Chr. de către regele Attal I, care a domnit timp de 44 de
ani, în perioada 241-197 a.Chr., şi îmbogăţită de succesorii
acestuia, ajungând să deţină peste 200.000 de volume în
suluri manuscrise. Oraşul Pergam era capitala provinciei
Mysia, situată în nord-vestul Asiei Mici, în vecinătatea
Mării Egee, precum şi a teritoriului stăpânit cândva de
puternica şi măreaţa cetate a Troiei. Oraşul Pergam
fiinţează şi în zilele noastre în Turcia, în acelaşi areal,
sub denumirea de Bergama. Pergamul antic a fost renumit, în
primul rând, pentru valoarea bibliotecii sale; în al doilea
rând, pentru faptul că meşteşugarii săi au inventat
pergamentul – din piele netăbăcită de asin, care a înlocuit
foile de papirus pentru scrierea manuscriselor; în al
treilea rând, pentru faptul că pergamezii l-au sprijinit,
material şi cu puterea braţelor, pe regele Priam al Troiei
în războiul acestuia cu aheii.
Biblioteca din Ierusalim a fost înfiinţată în secolul V
a. Chr. pe lângă marele templu din acest oraş sfânt. Se ştie
din istorie că regele chaldeo-babilonian Nabucodonosor –
care a domnit în perioada 605-562 a.Chr. – a cucerit Iudeea,
a dărâmat cetatea Ierusalimului şi i-a adus pe evrei în
robie. Despre acest fapt se vorbeşte şi în cartea a 16-a a
Vechiului Testament (capitolul 9, paragrafele 26-27) unde se
specifică faptul că această ducere în robie a constituit o
pedeapsă de la Dumnezeu şi s-a datorat mişeliilor comise de
evrei! Se mai ştie de asemenea, că următorii trei regi ai
imperiului persan, şi anume Cirus al II-lea cel Mare (559-
530 a.Chr.), Darius I al lui Istaspe (522-486 a.Chr.) şi
Artaxerses al II-lea (404-359 a.Chr.), toţi trei din
dinastia ahemenizilor, au contribuit la refacerea Marelui
Templu, la înfiinţarea şi dezvoltarea bibliotecii şi la
stabilirea şi restatornicirea legilor lui Moise, ordonate
acestuia de către Domnul Dumnezeu poporului lui Israel!
Regele Artaxerses al-II-lea a contribuit în largă măsură la
ducerea la bun sfârşit a acestor ţeluri, prin faptul că a
însărcinat cu îndeplinirea lor pe doi învăţaţi evrei de la
curtea sa, şi anume pe Ezra (sau Ezdras) şi pe Neemia (sau
Nehemias). Dacă despre Biblioteca din Ierusalim există date
istorice foarte puţine, mai multe informaţii sunt furnizate
despre aceşti doi cărturari de către Biblie. Într-adevăr, în
Vechiul Testament, cărţile 15, respectiv 16, sunt dedicate
acestor două personaje. În acest sens, în cartea 15,
capitolul 1, pagina 2, se spune că, în urma unei intervenţii
divine, regale Cirus al II-lea cel Mare a hotărât
reconstruirea Casei Domnului din Ierusalim şi înfiinţarea
bibliotecii din acel oraş, anexată templului. În acest scop,
el a eliberat din sclavie 42.360 evrei, plus 7.337 robi şi
roabe ale acestora, i-a încărcat cu daruri şi bani şi i-a
trimis în Iudeea pentru aceste ţeluri, fapt pomenit şi în
cartea 16-a din Vechiul Testament, capitolul 7, paragrafele
66-67. Este scris de asemenea, în cartea 15-a, capitolul 6,
pagina 14, că reclădirea cetăţii Ierusalimului, a zidurilor
ei, a fost efectuată în timpul domniei celor trei regi
ahemenizi şi că Marele Templu a fost terminat în anul 515
a.Chr. Ezra, căruia îi este dedicată cartea 15-a din Vechiul
Testament, era medic şi preot evreu, foarte priceput în
Legea lui Moise (capitolul 7, pagina 6). Pe lângă sarcinile
de constructor, Ezra a restabilit în Iudeea ierarhia
sacerdotală, a restatornicit celebrarea regulată a cultului
lui Dumnezeu, a alungat din cetate femeile străine de neamul
evreesc şi i-a pedepsit pe evreii care se căsătoriseră şi
aveau copii cu acestea (capitolul 10, pagina 19), fapt
despre care se vorbeşte şi în cartea 16-a (capitolul 13,
paragrafele 25-26-27). De asemenea, Ezra a înlocuit vechea
scriere ebraică cu un alfabet mai eficient. Pentru toate
aceste restaurări, adunarea rabinilor l-a denumit pe Ezra ca
fiind „Prinţul Tanaitelor”, adică un conservator al Vechilor
Tradiţii! Neemia, căruia îi este dedicată cartea 16-a din
Vechiul Testament, era un evreu de credinţă al regelui
Artaxerses al II-lea, la curtea căruia(reşedinţele de la
Susa şi Babilon) ajunsese să deţină funcţia de paharnic. Când
regele l-a trimis în Iudeea pentru a-l sprijini pe Ezra în
îndeplinirea misiunii acestuia, Neemia a fost investit cu
funcţia de guvernator al Ierusalimului, având deci în
mâinile sale atât puterea armată şi cea legiuitoare, cât şi
puterea financiară, necesare marilor ţeluri trasate de
curtea regală din Babilon, pentru restaurarea vechilor
obiceiuri civile şi religioase în Iudeea. În acest sens,
înfiinţarea şi dezvoltarea Bibliotecii din Ierusalim pe
lângă Marele Templu, adunând la un loc toate manuscrisele
existente în ţară, a constituit un eveniment cultural de cea
mai mare importanţă!
Dacă despre biblioteca din Ierusalim datele istorice
sunt sărace, despre Biblioteca Matenadaran din Erevan
informaţiile sunt mai numeroase. Această bibliotecă a fost
înfiinţată în decursul secolului al V-lea p.Chr. după
introducerea creştinismului – în anul 301 – ca religie de
stat în Armenia, şi după inventarea de către marele învăţat
Mesrob Maştot a alfabetului armenesc, în anul 405, care a
înlocuit vechea scriere cuneiformă, arameică, existentă până
atunci în teritoriul Urartu. Biblioteca a fost înfiinţată pe
lângă catedrala patriarhală din Ecimiadzin, centrul religios
al tuturor armenilor, şi a funcţionat acolo până în anul
1939 când, din motive de securitate, a fost mutată la
Erevan, într-o clădire monumentală, construită special în
acest scop. De-a lungul secolelor, s-au adunat la Biblioteca
Matenadaran un număr de peste 25.000 cărţi manuscrise, peste
150.000 documente legate de istoria politică, culturală şi
socială a Armeniei, precum şi un număr impresionant de
volume tipărite, dintre care, peste 900 sunt incunabule. Se
poate preciza că prima carte tipărită în limba armeană şi cu
litere armeneşti a fost publicată în anul 1512 şi este o
„Carte de rugăciuni”, fiind interesant de remarcat faptul că,
pe teritoriul românesc, primele cărţi tipărite au fost
efectuate de ieromonahul Macarie tot în anul 1512, acestea
fiind „Evangheliarul”, „Octoihul” şi „Liturghierul”. Acest fapt nu
constituie singura similitudine dintre istoria şi cultura
poporului român şi cele ale poporului armean! Manuscrisele
din Antichitatea armeană erau efectuate în scriptoriile
celor peste 1500 de mănăstiri armeneşti ale ţării, până în
secolul V ele fiind scrise pe foi de papirus, apoi, până în
secolul X pe foi de pergament, preparate după metoda
pergameză din piele netăbăcită de asin, iar după secolul X
pe hârtie pergament, adică hârtie impermeabilă pentru aer şi
apă.
Biblioteci existau şi în Grecia antică; în afara
colecţiilor particulare ale marilor personalităţi politice
şi culturale cum au fost Demostene, Solon, Temistocle,
Euripide, Aristotel, Hipocrate etc., existau şi biblioteci
publice, cea mai veche dintre acestea fiind aceea înfiinţată
de tiranul Pisistrate, care a domnit în Atena în perioada
560-527 a.Chr. După cucerirea Greciei antice de către
romani, numeroase biblioteci au fost transportate la Roma.
Astfel, generalul Paulus Emilius a dus biblioteca regilor
Macedoniei, generalul Lucius Sylla pe cea a lui Apelicon,
generalul Licinius Lucullus a dus biblioteca regilor din
Pont etc.
Şi la Roma au fost înfiinţate biblioteci publice, după
modelul grecesc. Astfel, împăratul Octavian Augustus (care a
domnit în perioada 27 a.Chr.- 14 p.Chr.) a înfiinţat două
asemenea biblioteci, una la porticul Octaviei şi cealaltă la
Palatin. O bibliotecă publică a deschis şi Asinius Pollion,
în anul 29 p.Chr. Se mai ştie că în secolul IV p.Chr. la
Roma funcţionau 29 de biblioteci publice. Celelalte
biblioteci publice au urmat şi ele exemplul capitalei;
astfel, scriitorul Pliniu cel Tânăr a înfiinţat o asemenea
bibliotecă în oraşul Como, în decursul secolului II p.Chr.
Existenţa bibliotecilor în Antichitate a avut ca urmare
firească existenţa bibliotecarilor care le organizau şi
conservau. Adevărate colecţii de lucrări din toate domeniile
cunoaşterii umane, adunate cu sârguinţă, organizate şi
cuprinse în veritabile cataloage bibliografice întâlnim în
ţinutul dintre Tigru şi Eufrat, iar bibliotecarul şef era un
înalt ofiţer al imperiului [3]. Alexandria – cel mai mare
complex cultural al lumii antice, biblioteca universală a
beneficiat de serviciile unor iluştri bibliotecari.
Demetrios din Phalera, Zenodot din Efes, Apollonius din
Rhodos, Eratostene, Aristofan din Bizanţ, Aristah,
Calimachos din Cirene sunt doar câţiva dintre cei care au
asigurat cosmopolitismul alexandrin. Deşi se pare că
bibliotecile au fost numeroase în Grecia antică, nu ne-au
rămas prea multe informaţii despre acestea; sunt cunoscute
informaţii despre bibliotecile particulare ale lui Platon şi
Aristotel.
Marea majoritate a slujitorilor acestei profesiuni şi-
au petrecut viaţa însă într-un modest anonimat. Un personaj-
cheie ce vine din lumea asiro-babiloniană, egipteană,
greacă, romană este scribul – cel care cu o imensă răbdare
şi migală a dus mai departe cuvântul scris. Înaintea
tuturor, este scribul egiptean, sacerdot-savant, ministru
sau sclav, care ştie (într-o societate ce nu cunoaşte
scrisul şi cititul) a desena hieroglife, semne şi simboluri,
cu care realizează scrieri. Ştiinţa sa e cea dintâi între
toate meseriile. Pe ea se fundamentează statul şi
societatea, gândirea egipteană, ce şi-a menţinut valorile
timp de trei milenii. Principii regali îşi rezervau dreptul
de a li se face statui în chip de scrib, iar pe pereţii
mormintelor din piramide se păstrează nenumărate scene din
viaţa zilnică înfăţişând scribi [4].
Cei mai vestiţi dintre bibliotecarii antici erau cei
care se ocupau cu sistematizarea, conesrvarea, aprecierea şi
valorificarea manuscriselor Bibliotecii din Alexandria,
omologii bibliologilor şi biblioteconomiştilor din
instituţiile similare ale zilelor noastre.
La Roma, bibliotecarii au fost mult timp sclavii şi
liberţii cu învăţătură, şi care purtau denumirea de librarii,
denumirea latină a cuvântului „carte” fiind acela de „liber,
libris”. În mănăstirile Evului Mediu bibliotecarii
reprezentau personaje importante şi purtau denumirea de
custos librorum, adică de „păzitori ai cărţilor”. Adeseori, funcţia
de bibliotecar era încredinţată unor literaţi, pentru a li
se putea asigura astfel o pensie mascată!
În Antichitate bibliotecile din erau situate de obicei
în vecinătatea templelor, iar mai târziu, în Evul Mediu, în
scriptoriile mănăstirilor, unde călugării caligrafi
concepeau şi înfăptuiau manuscrisele pe foi de papyrus sau
de pergament.
Unul iniţiatorii înfiinţării bibliotecilor medievale in
cadrul mănăstirilor şi, ca urmare, a acţiunii de
multiplicare a cărţilor de către călugării occidentali a
fost scriitorul şi politicianul roman Magnus Aurelius
Cassiodorus, care a trăit în perioada 468-552 p.Chr. În
acest sens, au devenit vestite bibliotecile mănăstirilor
Bobbio, Monte Casino, Saint-Gall, Cluny, Fleurry-sur-Loire
etc.
În Europa Evului Mediu bibliotecile încep să
funcţioneze ca biblioteci monastice, concomitent cu
organizarea mănăstirilor şi ca centre de scriere şi copiere
a manuscriselor, ele devenind principalele centre culturale
de producere, colectare şi păstrare a cunoştinţelor umane.
Deşi cartea era în primul rând obiect de cult şi se cerea
mai ales în mănăstiri, cu timpul, cererea de carte a crescut
şi în afara mănăstirilor, o dată cu înfiinţarea primelor
universităţi şi a bibliotecilor universitare aferente,
precum şi a bibliotecilor princiare pentru care se copiau
mai ales manuscrisele Antichităţii.
Scribul-copist medieval, umil şi anonim, realizează în
atelierul său de lucru, scriptoriul abaţiilor, o imensă
producţie de carte (manuscrisă) făcând din mănăstiri
veritabile „edituri” şi alcătuind biblioteci de invidiat.
Istoria cărţii manuscrise în Europa, până la momentul epocal
Gutenberg (secolul al XV-lea), are în centrul său, ca
principalul artizan al scrierilor pe scribul-copist şi
bibliotecar. Este uimitor să constatăm că peste nouă secole
(secolele V/VI – secolul al XV-lea) siguranţa patrimoniului
literar, filosofic şi ştiinţific al lumii a depins de
scribii-copişti. Sub autoritatea lor au stat viaţa şi
acurateţea textelor (caligrafiere, colaţionare, corectură),
modul de redactare, de punere în pagină şi chiar ilustraţia
manuscrisului. El trebuia să dobândească destulă cultură
generală, dar şi ştiinţa limbilor, gramatica lor, mai ales
greaca şi latina. „Ceea ce datorează cultura europeană
copiştilor epocii carolingiene este imens. Fără ei,
cunoaşterea operelor literare antice latine n-ar fi fost
posibilă” [5].
Deşi influenţele intelectuale romane erau încă
puternice la începutul Evului mediu, creştinismul va fi cel
ce îşi va exprima forţa spirituală, în crearea şi înălţarea
propriilor monumente de artă şi literatură. Scribul-copist
creştin posedă suportul providenţial al activităţii
intelectuale, prin organizarea vieţii monahale după o
regulă, ce includea studiul şi copierea textelor de
literatură sacră şi profană. Această instituţionalizare a
scrisului în aşezări monastice se întâmplă în Europa
începând cu secolul V-lea.
În scriptoriile şi bibliotecile acestor mănăstiri s-a
acumulat în sute de ani atât literatură religioasă (Biblia
sau Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură
patristică, tratate teologice, cărţi de cult) cât şi
literatură laică, profană (poeme antice, filosofie, drept,
istorie greacă şi latină, ştiinţă arabă, genealogii,
cronici, codici muzicali etc.). Datorită lor s-a limpezit
consecvenţa culturilor antice şi medievale, s-a putut
înţelege gândirea Evului mediu. De aici s-au răspândit
scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor, spre şcoli, spre
lumea literară şi filosofică a Europei. Mănăstirile
benedictine, pe lângă faptul de a fi fost focare de cultură
creştină, au devenit şi centre de instruire pentru sistemul
educaţional european. Ele au creditat cu texte primele
universităţi, iar mai târziu au asigurat înflorirea fără
egal a oficinelor umaniste, caselor de editură şi tipărire
ale lui Aldus, Stephanus, Plantin, Froben ş. a. [6]. Spre a
surprinde într-o singură sintagmă profilul moral al
bibliotecarului medieval acesta poate fi considerat ca fiind
bibliotecarul cu dragoste de cărţi şi cu frică de Dumnezeu
[7].
În ce priveşte copiştii universităţilor timpurii
(copişti-librari-bibliotecari), ce s-au numit scriptuarius,
armarius, librarius, denumiri ce accentuează laturile muncii
lor cumulate, aceştia făceau parte din ce în ce mai mult
dintre meşteşugarii şi comercianţii ce valorifică o nouă
marfă – cartea. Totuşi sunt consideraţi a fi angajaţi într-o
activitate intelectuală, motivată de competenţele sporite ce
li se cereau. Ei sunt trataţi ca membri ai profesiei
universitare, căreia îi aduc servicii. Mentalitatea
universitară nu le permitea să-şi discrediteze profesia cu
alte ocupaţii mizere [8].
Invenţia tiparului este un semn de hotar între lumea
scrierilor manuscrise şi cea a cărţii tipărite. Renaşterea
şi umanismul în noua lume a cărţii îşi va ridica propriile
monumente de cultură, mai întâi tipografice, apoi
editoriale. Veacurile al XV-lea şi al XVI-lea sunt cuprinse
de febra trecerii culturii antice greceşti şi latine, a
culturii creştine din vechi scrieri, în litera tiparului. O
provocare imensă în care s-au prins veacuri la rând,
conlucrând: tipografii, editorii, filologii, istoricii şi
bibliotecarii. Se nasc din nou, în ediţii princeps, ediţii
comentate, exegetice etc. – autorii – Aristotel, Homer,
Plinius, Dioskoride, Vergiliu, Caesar, Sf. Augustin, Dante
etc.
Începând cu secolul al XV – lea apar noi biblioteci
care nu mai sunt rezervate sau nu se mai adresează exclusiv
oamenilor bisericii sau culturii religioase. Au luat fiinţă
şi biblioteci private cum au fost cea a poetului Francesco
Petrarca, cea a lui Isidor din Sevilla, bibliotecile regilor
Franţei, ai Angliei şi ai Aragonului, al regelui Ioan cel
Bun, al înpăratului Carol Quintul şi al fratelui acestuia,
ducele de Berry, biblioteca ducilor de Burgundia, biblioteca
lui Dimitrie Cantemir, a lui Neagoe Basarab şi cea a lui
Constantin Brâncoveanu etc. La Florenţa, Cosimo dei Medici
a creat marea bibliotecă din incinta mănăstirii San Marco,
unde codicele erau puse la dispoziţia oricărui studios;
pentru siguranţă, fiecare codice era legat cu lanţ de
pupitrul pe care era aşezat, iar obiceiul era general şi nu
reprezenta ceva nou [9].
Papii au avut, de asemenea, dintotdeauna biblioteci.
Fondatorul Bibliotecii Vaticanului a fost papa Nicolae al V-
lea, al cărui pontificat acoperă perioada 1447-1455, şi cam
în acea perioadă s-au format şi o serie de biblioteci
publice ataşate instituţiilor religioase, prima dintre ele
fiind înfiinţată la Florenţa de către umanistul Niccolo
Niccoli la mănăstirea Camaldulelor, în ultimul an al vieţii
sale (1364-1437).
În epoca Renaşterii (secolele XIV – XVI), coroborat cu
dezvoltarea universităţilor, a tiparului, cu răspândirea
operelor Antichităţii, are loc o creştere a caracterului
laic al cererii de carte. În paralel cu dezvoltarea unor
biblioteci universitare apar şi se dezvoltă micile
biblioteci moderne ale unor principi, oameni de stat,
personalităţi culturale. Prinţii Renaşterii manifestă un
interes deosebit faţă de carte, achiziţionând codice,
incunabule, cărţile cele mai preţioase, fie dintr-o vanitate
personală, fie din dorinţa sinceră de a le pune la
dispoziţia celor care se dedicau studiului. Familia Este,
familia Visconti, Gonzaga, Medici sunt doar câteva dintre
marile familii renumite pentru atenţia pe care au acordat-o
realizării unor importante biblioteci. Adeseori
reprezentanţii acestor familii, chiar dacă ei înşişi erau
oameni educaţi şi instruiţi, angajau oameni de cultură
pentru a se ocupa de realizarea bibliotecii. Lorenzo dei
Medici Magnificul l-a angajat pe Michelangelo să-i
construiască un local potrivit pentru bibliotecă, iar pe
umanistul bizantin Iannis Lascaris l-a însărcinat cu
îmbogăţirea fondului de carte, trimiţându-l de două ori în
Orient pentru achiziţia de noi codice, astfel încât în anul
1571 „Biblioteca Laurenziana” deţinea trei mii de valoroase
codice [10].
Toate acestea nu ar fi fost posibile fără munca
bibliotecarilor. Celebri ori iluştri anonimi, ei şi-au
dedicat toată viaţa, toate eforturile înfiinţării,
organizării, conservării bibliotecilor. De la scribul din
Lumea Antică la copistul din scriptoriul mănăstirilor
medievale şi până la bibliotecarul contemporan care deschide
pentru cititorul său o fereastră spre lumea întreagă cu
ajutorul tehnologiei moderne şi a priceperii sale, acesta
este un înţelept care a înţeles cu modestie locul şi rolul
său în difuzarea culturii ce sălăşluieşte în cărţile sale.
Toţi cei ce au scris, au asigurat continuitatea
scrierilor prin copieri succesive, cei ce le-au transpus în
litera tiparului, cei ce au adunat, salvând de la pieire,
manuscrise şi cărţi vechi de valoare inestimabilă, în
biblioteci, cei ce le-au organizat gândind reguli, sisteme
de ordonare şi regăsire a informaţiei – s-au aflat între
minţile luminate ale Orientului şi Occidentului antic,
medieval şi modern: teologi, călugări, învăţaţi, filosofi,
istorici, filologi şi, nu în ultimul rând, oameni de stat,
regi şi împăraţi luminaţi, între care descoperim iluştrii
bibliotecari şi pasionaţi bibliofili [11].
Bibliotecarii aveau în primul rând menirea să adune şi
alcătuiască colecţii rare de cărţi. În acest scop ei
trebuiau să fie înzestraţi cu o cultură specială şi cu o
memorie deosebită. Bibliotecarul renascentist era
bibliotecarul iubitor de cărţi, chiar maniac al cărţilor şi
erudit. Se spune că Antonio Magliabecchi, bibliotecarul
Familiei Medici, avea în memorie cataloagele tuturor
bibliotecilor din Florenţa.
Faimoasă şi reprezentativă pentru această epocă,
Biblioteca Vaticana este creaţia primului mare papă al
Renaşterii, Nicolo V. Erudit umanist şi prieten al
umaniştilor, Nicolo este nimeni altul decât Tommaso
Parentacelli cel care realizase programul de achiziţii
pentru biblioteca familiei Medici [12]. Papa a angajat
numeroşi copişti şi librari trimişi să aducă manuscrise cu
precădere greceşti şi latine. Datorită papei Nicolo V, a
urmaşilor săi şi importantelor donaţii şi lăsăminte,
Biblioteca Vaticana a devenit un instrument deosebit de
eficient în acţiunea de răspândire a umanismului [13].
Din imensa producţie a călugărilor benedictini relevăm
remarcabilele cercetări istorice (secolele XVII-XVIII)
realizate de bibliotecari savanţi ca: Baluze Étienne,
istoric francez, o autoritate în cunoaşterea antichităţilor
naţionale; Calmet Augustin, teolog, istoric francez,
cercetător al arhivelor; Du Cange Charles du Fresne, ilustru
bibliograf al Evului mediu latin şi al Evului mediu
bizantin, veritabilul creator al erudiţiei bizantine.
În scriptoriile şi bibliotecile acestor mănăstiri s-a
acumulat în sute de ani literatură religioasă (Biblia sau
Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură patristică,
tratate teologice, cărţi de cult), dar şi literatură laică
(poeme antice, filosofie, drept, istorie greacă şi latină,
ştiinţă arabă, genealogii, cronici, codici muzicali etc.).
Datorită lor s-a limpezit consecvenţa culturilor antice şi
medievale, sa putut înţelege gândirea Evului mediu. De aici
s-au răspândit scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor,
spre şcoli, spre lumea literară şi filosofică a
Europei. Mănăstirile benedictine, pe lângă faptul de a fi
fost focare de cultură creştină, au devenit şi centre de
instruire pentru sistemul educaţional european şi trans-
european. Ele au creditat cu texte primele universităţi, iar
mai târziu au asigurat înflorirea fără egal a oficinelor
umaniste, caselor de editură şi tipărire ale lui Aldus,
Stephanus, Plantin, Froben ş. a. Cât de mult au crezut acele
veacuri şi acele societăţi în cuvântul scris, în
sacralitatea cărţii, ne-o spun oameni providenţiali ca: Sf.
Cassiodorus, Sf. Benedict de Nurcia, Sf. Patriciu, Sf.
Colomban, Sf. Benedict Briscop Baducing, Sf. Gall, precum şi
alţi scribi creştini ce au lucrat în aşezăminte monahale
orientale, prin a căror osârdie ni s-a păstrat tezaurul
literaturii patristice al Bisericii Orientale Ortodoxe. Toţi
aceştia şi încă mulţi alţii au fost ridicaţi la cea mai
înaltă recunoaştere a muncii şi credinţei lor – sfinţenia.
Aşadar, sfinţi ai scrisului şi ai cărţii! Prin voia
Providenţei s-au salvat culturile antică şi medievală – un
segment al memoriei lumii – de la dispariţie, lucru
întâmplat cu gândirea paleolitică.
Din istoria bibliotecarilor au rămas cu nume notorii
precum Anastase, bibliotecarul curţii imperiale a Romei;
Gilles Malet, bibliotecarul împăratului Carol Quintul;
Bartolomeo Platina, bibliotecarul Vaticanului din secolul
XV-lea, în decursul domniei papei Pius al II-lea; Guillaume
Budé, bibliotecarul curţii regale a Franţei în decursul
secolului XVI-lea, în timpul domniei regelui Francisc I de
Valois etc. Dintre numeroşii bibliotecari erudiţi ai
Vaticanului îi amintim pe călugărul italian Anastasius
Bibliothecarius, pe benedictinul Caesare Baronius, pe
reputatul filolog Leone Allaci (Allatius), autori de istorii
ecleziastice.
Din imensa producţie a călugărilor benedictini relevăm
remarcabilele cercetări istorice (secolele XVII-XVIII)
realizate de bibliotecari savanţi ca: Baluze Étienne –
istoric francez, o autoritate în cunoaşterea antichităţilor
naţionale; Calmet Augustin – teolog, istoric francez,
cercetător al arhivelor; Du Cange Charles du Fresne –
ilustru bibliograf al Evului mediu latin şi al Evului mediu
bizantin, veritabilul creator al erudiţiei bizantine.
Bibliotecar al Bibliotecii Ambroziana din Milano, istoricul
italian Muratori Lodovico Antonio, a dat în sec. XVII cel
mai mare corpus de istorie naţională din Europa timpului
său, Rerum italiacarum scriptores, în 28 de volume, bazat pe
documentele Evului mediu italian.
Am putea spune că umanismul a creat pe lângă tipograful
erudit şi bibliotecarul erudit: colecţionar şi editor de
manuscrise, codici, documente, cronici; întemeietor de
biblioteci, vorbitor de greacă şi latină, filolog, istoric,
savant, bibliograf şi bibliofil. Din antichitate până în
secolul al XIX-lea, reprezentanţi de renume ai culturii au
făcut parte din breasla bibliotecarilor: Demetrios
Phalereus, Aristarchus, Eusebius Pamphilus, Cassiodorus,
Isidorus din Sevilla, Biscop Baducing, Sfântul, Alcuin,
Photius, patriarh, Aurispa Giovanni, Bessarion Ioannes,
cardinal, Guillaume Budé (Budaeus), François I, rege al
Franţei, Baronius Caesar, Allaci (Allatius) Leone, Bignon,
Hieronymus, Gabriel Naudé, Du Cange, Charles du Fresne,
Baluze Étienne, G. W. Leibniz, Augustin Calmet, L. A.
Muratori, Th. Fr. Dibdin, Ch. Nodier, J. Ch. Brunet, J. G.
Th. Graesse, Samuel Brukenthal, Samuel Teleki, Ignác
Batthyani, Timotei Cipariu, Ioan Bianu ş. a.
Odată cu sporirea bibliotecilor, cu explozia
spectaculoasă a numărului de cărţi tipărite, apare nevoia de
a controla şi aprecia cantitativ, dar şi calitativ numărul
scrierilor. Memoria omenirii şi-ar pierde vitalitatea şi
integritatea, neajutată de instrumentele de ordonare
bibliografică. În decursul timpului s-au folosit diferite
criterii de ordonare: universalitatea, exhaustivitatea
scrierilor, specializarea pe domenii largi sau restrânse,
selectivitatea ş. a. Bibliotecarii bibliografi, din
antichitate şi până azi, au produs un număr foarte mare de
lucrări bibliografice, ce au apărut în primele secole ale
tiparului sub diverse titluri: bibliotheca, catalogus,
repertorium, index, inventarium etc. Pentru ei a te ridica
la scrierea unui catalog de manuscrise, a unei bibliografii,
antologii era o mare virtute, echivala cu atingerea unui
înalt nivel ştiinţific. Este de importanţă istorică în acest
sens, lucrarea patriarhului bizantin Photius, Myriobiblion
sau Bibliotheca, de fapt o bibliografie adnotată, ce ne dă o
idee despre literatura clasică a antichităţii prezentă în
Bizanţul secolului al IX-lea. Prima încercare bibliografică
de cuprindere exhaustivă şi universală a scrierilor a făcut-
o în secolul al XVI-lea medicul şi naturalistul elveţian
Konrad Gesner, cu lucrarea sa Bibliotheca universalis…, ce
cuprinde 12.000 opere în trei limbi. Criteriul
exhaustivităţii va fi încet părăsit, în beneficiul
bibliografiei specializate [14].
Secolul XVII şi mai ales secolul XVIII, secolul
Revoluţiei franceze şi al triumfului cărţii, cunosc o
dezvoltare fără precedent a cărţilor, a bibliotecilor
moderne şi a bibliotecarilor, precum şi o definire explicită
a îndatoririlor bibliotecarilor (prin patru operaţii:
colectarea cărţilor după anumite criterii, prelucrarea sau
aranjarea lucrărilor după o anumită ordine intelectuală şi
materială şi recenzarea lor în inventare sau cataloage,
accesibilitatea, respectiv punerea lucrărilor la dispoziţia
celor cărora le erau destinate şi conservarea, asigurarea
contra furturilor şi degradării). Bibliotecarul este definit
în Enciclopedia franceză din 1751 ca “persoană care este
însărcinată să se îngrijească de creşterea unei biblioteci…
trebuie să cunoască limbile vechi şi moderne, cărţile,
ediţiile şi tot ce are legătură cu istoria literelor,
comerţul de librărie şi arta tipografică”. În această
accepţiune bibliotecarii epocii erau adevărate personalităţi
ştiinţifice (ex.: Leibniz la Hanovra) dar şi specialişti ai
practicilor bibliotecare.
În secolele XVIII şi XIX se elaborează bibliografii
savante, care ating performanţe documentare ce nu s-au putut
depăşi până azi. Este cazul bibliografilor germani: J. A.
Fabricius, Ch. G. Jöcher, W. G. F. Panzer, J. G. Graesse,
Barbier etc. şi al francezului J. Ch. Brunet, ce au marcat
strălucit mişcarea bibliografică şi bibliofilică universală,
creându-i instrumente ştiinţifice fundamentale.
Nu putem omite din marea familie a bibliotecarilor pe
bibliofili şi pe cugetătorii cărţii. Din prima categorie vom
rosti doar două nume: Dibdin şi Nodier, personaje romantice
ale secolelor XVIII – XIX ce au influenţat bibliofilia din
toate ţările Europei. Cugetătorii cărţii au fost, fireşte,
numeroşi, în toate timpurile: de la reflexii anonime la cei
ce au cugetat la lumea cărţii din interiorul unei biblioteci
aplicativ şi pragmatic [15].
După două secole de producţie tipografică, problematica
cărţii şi a bibliotecilor a devenit tot mai complexă. Cel ce
înţelege momentul crucial al situaţiei este Gabriel Naudé
(1600-1653), bibliograf francez, medic, bibliotecarul unor
personaje istorice deţinătoare de putere şi autoritate, ca
şi cardinalii Mazarin şi Richelieu sau regina Christina a
Suediei. Poate acest fapt l-a făcut să înţeleagă cel dintâi
importanţa strategică a bibliotecii în cultura politică, în
viaţa socială şi intelectuală a unei societăţi. Ca bun
observator, a înţeles ce înseamnă monopolul celor puternici
asupra instrumentelor cunoaşterii. Cartea, informaţia
asigură forţa, puterea. Lucrarea sa celebră Advis pour
dresser une bibliothčque (1627) este un veritabil “Discours
de la méthode”, ceea ce a creat în timp biblioteconomia şi a
îmbogăţit bibliologia cu latura sa socială.
Prin ideile sale novatoare, Naudé schimbă concepţia
despre bibliotecă, bibliotecar şi carte. El propune o
bibliotecă modernă, deschisă cunoaşterii şi procesului
social, o instituţie de cultură în locul „sanctuarului
sacru” închis, inaccesibil şi inert. Exigenţele lui Naudé
merg la conţinutul cărţilor, la accesul permanent în
biblioteci, neapreciind cărţile de lux sau curiozităţile
bibliofile cu prioritate. Timpul a adeverit rolul
bibliotecilor în geneza statului modern, în formarea
gândirii politice, în democratizarea cunoaşterii şi a
puterii. Naudé a avut o competenţă specifică pentru cărţile
vechi şi rare, asupra cărora a meditat îndelung. El
considera că o istorie socială a cărţii rare, a practicilor
bibliofilice ne-ar putea ajuta să înţelegem prin ce procese
de depistare şi consacrare şcoala, critica, universităţile,
academiile au fost sau nu un aparat social de legitimare a
sistemelor de valori dominante.
În viziunea lui Gabriel Naudé bibliotecarul trebuie să
fie un filosof, un umanist angajat în revoluţia cunoaşterii,
un învăţător al oamenilor. Dacă el este un “administrator”
al cunoaşterii, va ocupa o poziţie strategică faţă de
putere, prin urmare are un rol social important. Vizionar
al timpului său, Naude a declanşat, prin ideile sale
novatoare o adevărată revoluţie intelectuală [16].
Un alt reprezentant important al lumii cărţii a fost
filosoful german G. W. Leibniz (1646-1716), bibliotecar al
Curţii din Hanovra şi apoi al Bibliotecii din Wolfenbüttel.
În opinia lui Leibniz lumea cărţii este chemată să servească
ţelurile culturii, ale unei culturi capabile să amelioreze
condiţia umană. Simţind pericolul avalanşei de nestăvilit a
producţiei tiparului, Leibniz dă un avertisment asupra
stăpânirii raţionale a lumii cărţilor spre a nu arunca omul
într-o nouă barbarie, cea a “codrului de cărţi”, şi încă cu
mijloacele culturii. El vede progresul ştiinţei universale
realizabil prin intermediul cărţile-mesager purtătoare de
idei-scânteie, revelatoare ale noilor descoperiri. Acestea
hotărăsc decisiv mişcările spirituale ce schimbă istoria
lumii.
Leibniz cunoaşte bine şi contradicţiile ce macină lumea
cărţii în secolul al XVII-lea. Pe de o parte, factorii
implicaţi în industria cărţii (tipograf, editor, librar,
autor) şi, pe de altă parte, cenzura regală, cenzura
religioasă, patronajele şi protecţia nobiliară, privilegiile
regale, mecenatele sunt forţe ce intervin în destinul
creatorilor de valori spirituale în chip anarhic. De aceea,
el luptă pentru eliberarea omului de ştiinţă de ruşinea
dependenţei sale de comercianţii de carte, de librari
(astăzi am spune “dependenţa de sponsori”) şi cere protecţia
autorului prin legislaţie precum şi un statut social al
autorului.
Sensibil la acumularea de cunoştinţe umane prin
augmentarea ştiinţelor, Leibniz, ca şi alţi filosofi
(Aristotel, Bacon, d’Alembert, Comte, Descartes), dorea o
reformă a ştiinţelor şi un sistem de clasificare a lor, pe
care le expune în Idea Leibnitiana Bibliothecae Publicae.
Sistemul lui cuprinde 11 grupe mari ale principalelor
domenii de cunoaştere; fiecare grupă cu familia de ştiinţe
înrudită şi auxiliare, numărând circa 88 de diviziuni.
Acordă importanţă ştiinţelor auxiliare istoriei [17].
Căutarea unui sistem mai bun de clasificare a
cunoştinţelor a continuat şi abia peste 200 de ani, în 1874,
bibliotecarul şi bibliograful american Melvil Dewey (1851-
1931) născoceşte Clasificarea zecimală universală (CZU), iar
în 1876 o publică (A Classification and Subject Index for
Cataloguing and Arranging the Books and Pamphlets of a
Library). CZU a fost acceptată în toate ţările lumii,
desigur nu în exclusivitate, dar cu corecturi şi extensii,
este folosită cu succes şi după 100 de ani de la invenţia
ei.
Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea existau
biblioteci şi bibliotecari numeroşi, o ştiinţă
biblioteconomică conturată, începutul secolului al XIX-lea
marchează epoca deschiderii bibliotecilor către marele
public. S-a produs creşterea şcolarizării şi socializarea
cărţii, un public tot mai larg solicită cărţi, creşte
numărul bibliotecilor, apar bibliotecile naţionale şi
bibliotecile publice. Are loc o specializare a profesiei de
bibliotecar, legată atât de diversificarea documentelor şi a
modalităţilor de prelucrare a lor cât şi de dezvoltarea şi
diversificarea serviciilor oferite utilizatorilor. Secolul
al XIX-lea marchează de asemenea evoluţia juridico -
profesională a meseriei: se realizează modele de învăţământ
profesional pentru bibliotecari (de exemplu: Ecóle de
Chartes, fondată în anul 1821, a pus bazele primelor forme
de învăţământ profesional bibliotecar), iar între 1879 şi
1893 se constituie în Franţa prima diplomă profesională în
domeniu. Aşadar, Bibliotecarul secolului al XIX-lea este
bibliotecarul specialist, cu aplecare atât către cărţi şi
profesie cât şi, mai ales, cu respect şi aplicare către
utilizator.
Secolul al XX-lea, mai ales în a doua parte este
dominat de explozia informaţională. Are loc o puternică
dezvoltare a tehnologiilor de înmagazinare şi oferire a
informaţiilor, de dezvoltare a documentelor şi resurselor
informaţionale, culminând cu dezvoltarea colecţiilor
electronice. Concomitent cu evoluţia tehnologiei
informaţionale are loc o creştere şi diversificare a cererii
de informaţie, informaţie care se cere a fi selecţionată,
stocată, organizată şi furnizată. Secolul XX a mai însemnat
pentru profesia de bibliotecar şi dezvoltarea formelor
naţionale şi internaţionale de asociere şi creşterea rolului
acestor asociaţii în apărarea statutului şi specificului
profesiei. Bibliotecarul secolului XX este specialistul în
ştiinţa informării, specialistul în stocarea, selectarea şi
accesarea resurselor informaţionale.
Profesia de bibliotecar în secolul XXI, după cum arată
ea în urma trecerii în revistă a primei decade, este marcată
integrator de asigurarea serviciilor exemplare comunităţii
de utilizatori. Bibliotecarul modern, specialist, cu respect
faţă de cărţi şi supunere faţă de profesie, îşi face tot mai
simţită prezenţa odată cu deschiderea bibliotecilor către
marele public. Dezvoltarea bibliotecilor moderne va aduce cu
sine şi o schimbare a mentalităţii cu privire la profesia de
bibliotecar. Astăzi, bibliotecarul modern îşi defineşte cu
multă exactitate profesia, în termeni care precizează corect
principiile statutului său. Viziunea actuală asupra
profesiei de bibliotecar diferă simţitor faţă de timpurile
anterioare. Cu cât biblioteca se organizează pe servicii
hiperspecializate, al căror caracter e cu precizie stabilit
în deplina ei funcţionare,
cu atât bibliotecarii îşi vor defini tranşant sarcinile şi
locul pe care-l vor ocupa în configuraţia nouă, rezultată
din procesul firesc de diversificare a serviciilor oferite
de bibliotecă.
Viziunea actuală asupra profesiei de bibliotecar diferă
simţitor faţă de timpurile anterioare. Cu cât biblioteca se
organizează pe servicii hiperspecializate, al căror caracter
e cu precizie stabilit în deplina ei funcţionare, cu atât
bibliotecarii îşi vor defini tranşant sarcinile şi locul pe
care-l vor ocupa în configuraţia nouă, rezultată din
procesul firesc de diversificare a serviciilor oferite de
bibliotecă. Indiscutabil, profesia de bibliotecar se află
astăzi într-un plin process de transformare şi adaptare la
un context social şi cultural creat de explozia informaţiei,
precum şi de ofensiva fără precedent a mijloacelor de
informare mass-media. Prin informatizarea bibliotecilor se
urmăreşte şi crearea unor cataloage electronice care pot fi
consultate de utilizatori aflaţi la mii de kilometri
distanţă, însă, deocamdată o bibliotecă nu poate fi
concepută fără bibliotecar, aşadar chiar şi o „bibliotecă
virtuală” îşi va crea propriul său „bibliotecar virtual”.
Urmărind funcţionarea acestor raporturi de-a lungul
timpului se poate sesiza, în Evul Mediu, o deplasare a
centrului de greutate înspre Carte. Începând cu Renaşterea
şi mai ales cu zorii epocii moderne, accentual se fixează în
cadrul acestei relaţii triadice amintite înspre Bibliotecă.
În timpurile moderne asistăm la o nouă mutare a centrului de
greutate, de această dată spre Public. A cunoaşte bine
publicul care frecventează
biblioteca este una din cerinţele necesare oricărei
biblioteci moderne.
Această relaţie triadică de comunicare, devenită deja
clasică în definirea bibliotecii, tinde să se modifice în
prezent, suferind o uşoară translaţie, în funcţie de un nou
termen ce-şi găseşte locul firesc în structura de
funcţionare a bibliotecii şi anume Informaţia. Comunicaţiile
electronice tot mai dezvoltate vor conduce la o stratificare
a raportului dintre bibliotecar şi carte, dar cu toate
acestea, biblioteca se constituie şi ca un centru important
de cultură, ca un spaţiu în care libertatea de gândire,
libertatea lecturii, a informării să fie asigurată şi
protejată. În această ordine de idei profesia de bibliotecar
presupune astăzi nu numai adaptarea la noile tehnologii de
informare, ci şi recuperarea unei vechi tradiţii,
fundamentală pe întoarcerea la carte.
Literatura de specialitate ne dă numeroase semnale că
lumea cărţii este într-o criză sistemică profundă. A apărut
suportul electronic pentru scriere. Cartea a pierdut
monopolul în lumea informaţiilor, devenind o verigă în
lanţul comunicării. Biblioteca, surprinsă de performanţele
tehnicii electronice, a înţeles să rămână încă în centrul
comunicării, ca depozitar de documente, cu acceptarea
tehnologizării informaţiei. Acest lucru este în curs de
desfăşurare în toate bibliotecile mari sau mici din multe
ţări ale lumii. Lângă “entitatea fizică” cunoscută de secole
ca “bibliotecă” a apărut “reţeaua imaterială” de stocare şi
vehiculare a informaţiei, aşa-numita “bibliotecă virtuală”.
Ea se îmbogăţeşte pe măsura conectării depozitelor de
informaţii din orice punct al planetei la magistralele
informaţionale.
Întrebarea firească referitoare la locul şi rolul
bibliotecarului şi la capacitatea sa de a face faţă acestor
schimbări stăruie încă. Metamorfoza, transformarea
permanentă a profesiilor legate de scris, scrieri, care nu
au încremenit nicicând în forme fixe, dimpotrivă, s-au
diversificat şi specializat în grad înalt este azi în plină
desfăşurare. Dacă înainte de invenţia tiparului
bibliotecarul a figurat între artizanii cărţilor ca şi scrib
sau copist, în era nouă ce a urmat, “era Gutenberg”,
bibliotecarul s-a ocupat cu precădere de gestionarea
cărţilor şi de difuzarea culturii prin intermediul lor.
La fel cum schimbarea, de-a lungul timpului a
suportului de scriere sau încetarea muncii
scribilor/copiştilor şi transferul industriei cărţii către
tipografii n-a fost lipsită de controverse şi de întrebări
aparent fără răspuns, tot astfel se întâmplă şi cu
documentul tipărit astăzi, când suportul de scriere se
schimbă, la fel şi modul de gestionare a documentelor şi a
informaţiei.
Ar fi greşit să credem că tehnologia electronică
rezolvă de la sine toate cerinţele şi problemele informatice
ale viitorului. Biblioteca electronică poate deveni şi ea un
muzeu performant al tehnicii şi nimic mai mult, fără
factorul uman: bibliotecarul şi informaticianul.
Bibliotecarul are locul său şi în biblioteca viitorului.
Gestionarea şi difuzarea informaţiei se va face tot prin
intermediul său. Cu atât mai mult acum când volumul de
informaţie este uriaş, iar selectarea informaţiei utile şi
corecte nu este o muncă tocmai uşoară. Ceea ce i se cere
bibliotecarului secolului XXI este ca el să ţină pasul cu
noile tehnologii şi să nu rămână închistat în valorile
trecutului.
Agonizând între entuziasm şi tehnofobie, între interes
şi reţinere, bibliotecarul tradiţional este surclasat de
şuvoiul noutăţilor, aflat nepregătit, neimplicat îndeajuns
în etapa pregătitoare a bibliotecilor pentru computerizare.
E drept că informatizarea introduce incertitudinea şi
aleatorul într-un univers familiar lui, condus până acum de
o logică descriptivă, repetitivă şi standardizată, definită
printr-o manieră de organizare stabilă. El nu va renunţa
încă la rolul lui de mediator tradiţional între ştiinţă,
cultură, tehnică, între politic, social şi publicul
beneficiar.
Situaţia de tranziţie în care ne aflăm ne atrage
imperios atenţia asupra necesităţii schimbării statutului
profesional al bibliotecarului. Biblioteca şi bibliotecarul
se află la o răscruce şi trebuie să elaboreze o strategie de
adaptare la nou.
Se vehiculează ideea că secolul XXI ne va despărţi de
modelul spiritual umanist, erudit al bibliotecarului. El va
fi trimis în “muzeul figurilor de ceară” alături de scrib,
anticul “librarius”, călugărul benedictin, sfinţii medievali
ai cărţii, alături de Gutenberg, de tipografii umanişti, de
marii bibliografi ai secolelor XVIII - XIX, alături de
gânditorii lumii cărţii. Bibliotecarul va fi izgonit de
bibliotecarul electronic, un robot, o sumă de circuite
electronice, în spatele căruia va sta info-bibliotecarul. De
primă necesitate vor fi bibliotecarii-patrimoniali, stăpâni
pe cultura şi problematica scrierilor şi cărţilor vechi,
rare şi preţioase, secondaţi de bibliotecarul informaţional,
un inginer al informaţiei. Lângă ei vor fi bibliotecarii
specializaţi pe domenii de cunoaştere, ce gestionează cartea
modernă. Împreună vor regândi practicile profesionale
tradiţionale. Vor elabora strategii de păstrare/conservare a
documentelor din biblioteci, arhive, mediateci, prin
programe specifice. Este foarte posibil ca, în viitor,
cerinţele sociale să statueze o singură profesie pentru cel
chemat să facă ordine în oceanul planetar al informaţiilor
[18]. De asemenea, sunt specialişti care consideră că
progresul economic şi factorii economici vor pune capăt
relaţiei consacrate în bibliotecile tradiţionale între
intermediar (bibliotecar) şi utilizator. Daca educaţia on-
line şi limbajele de comandă sunt atât de perfecţionate
încât utilizatorul poate el însuşi să-şi caute informaţia,
nu va mai fi nevoie de un intermediar, iar aceste servicii
vor deveni nerentabile [19].
Profesorul Mircea Regneală consideră că este puţin
probabil ca aceste ipoteze să se adeverească, că este puţin
probabil ca utilizatorul, chiar şi cel mai instruit să nu
aibă nevoie de sprijin în căutarea şi selectarea
informaţiei. Pe de altă parte, sursele electronice vor fi
tot mai sofisticate încât o instruire a utilizatorului va fi
absolut necesara oricând. Nu există încă nici acele programe
informatice ideale care să selecteze ele însele informaţia
dorită. Aşadar, specialiştii în informare vor servi şi în
viitor ca ghizi pentru depistarea resurselor şi adesea ca
interpreţi ai lor. Specialiştii în informare ai viitorului
trebuie sa aibă un rol mai activ în educaţie şi învăţământ,
fiind singurii calificaţi să instruiască oamenii cum să
selecteze sursele, cum sa aibă acces la ele şi cum să le
exploateze. Rolul lor va fi important în extinderea şi
utilizarea publicaţiilor electronice, a reţelelor de
informare, a bazelor de date locale, în crearea unor fişiere
proprii pentru utilizatori, în implementarea unor noi tipuri
de servicii de informare, iar legătura permanentă cu
utilizatorii cărora să le ofere date în legătură cu noile
surse de informare va fi obligatorie.
De altfel, majoritatea specialiştilor în ştiinţele
informării sunt de acord că rolul profesionistului în
informare va creşte în perioada următoare. Unii dintre ei
definesc acest nou tip de bibliotecar “bibliotecar
electronic”. El este bibliotecarul fără bibliotecă şi care
comunică cu utilizatorii prin intermediul Internetului. În
acest sens, J. F. Reintjes este de părere că în viitoarele
reţele de transfer ale informaţiei, bibliotecarii vor fi
resursele umane cele mai preţioase, stabilind „metodologia
exploatării eficiente a bazelor de date care va fi pusa în
practica de serviciile-expert” [20].
Mircea Regneală realizează un profil al bibliotecarului
contemporan, pe următoarele coordonate: un om care stă în
faţa unui computer şi deschide pentru cititorul său o
fereastră spre lumea întreagă, spre mii de biblioteci de pe
glob, pe care le aduce, graţie tehnologiei actuale, în faţa
utilizatorului său, transformându-le din biblioteci virtuale
în biblioteci reale, prin priceperea sa, dar şi un om care
preţuieşte cartea tipărită şi pe care ştie să o preţuiască
la adevărata valoare [21]. Cu siguranţă, bibliotecarul care
corespunde acestui profil va fi capabil să facă faţă
provocărilor secolului XXI şi va putea să-şi îndeplinească
în continuare rolul său de călăuzitor al cititorilor spre
cultură.
În societatea informatizată informaţia este o resursă
fundamentală, o marfă foarte preţioasă. În afara gestionării
acesteia, bibliotecarului de tranziţie îi revine şi
responsabilitatea istorică de transfer a memoriei umanităţii
în “scriptorii electronice”, în “biblioteci electronice”,
salvând-o din perisabilitatea şi moartea hârtiei. Astfel,
profesia de bibliotecar presupune astăzi nu numai adaptarea
la noile tehnologii de informare, ci şi recuperarea unei
vechi tradiţii, fundamentată pe carte.
[1] Arthur Schopenhauer
[2] Albert Flocon, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 45.
[3] Şerban Andronescu, Cadmos. Scurtă istorie a scrisului, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 106.
[4] Sidonia Puiu Elogiu bibliotecarului, în Anuarul LIBRARIA,
nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.
[5] Ovidiu Drimba Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 6, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2003, p. 62, apud. P. Riche.
[6] Sidonia Puiu op.cit.
[7] Alexandra Salaoru Bibliotecarul: Viitorul de lângă noi, în Anuarul
LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.
[8] Ibidem.
[9] Ovidiu Drimba op. cit., vol. 6, p. 45.
[10] Ibidem, p.46.
[11] Sidonia Puiu, op.cit.
[12] Ovidiu Drimba op. cit., vol. 6, p. 45.
[13] Ibidem, p.44.
[14] Sidonia Puiu op.cit.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem. [19] Mircea Regneală op. cit.
[20] Mircea Regneală Rolul bibliotecarului în societatea contemporana,
http://www.lisr.ro apud JoAnn Stefani O Weep for Librarianship.
In: Southeastern Librarian, nr. 1, 1992, p. 14.
[21] Mircea Regneală Care mai e rostul bibliotecarului?
www.revista22.ro
Bibliografie:
1. ANDRONESCU, Şerban Cadmos. Scurtă istorie a scrisului, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966,.
2. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 6, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.
3. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 11, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.
4. FLOCON, Albert, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
5. PUIU, Sidonia, Elogiu bibliotecarului în Anuarul LIBRARIA,
nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.
6. SALAORU, Alexandra Bibliotecarul: Viitorul de lângă noi, în
Anuarul LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană
Mureş, 2002
Bibliografie electronică:
1. http://www.lisr.ro
2. http:// www.revista22.ro
3. http://www.abr.org.ro
Top Related