Arhimandritul Vartolomei Mazereanu şi activitatea sa. Noi contribuţii

Arhimandritul Vartolomei Mazereanu şi activitatea sa. Noi contribuţii

«Archimandrite Bartholomew Mazereanu and his activity. New contributions»

by Ştefan S. Gorovei

Source:Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2009, pages: 353368, on www.ceeol.com.

http://www.ceeol.com

http://www.ceeol.com

„Analele Putnei”, V, 2009, 1, p. 353–368.

ŞTEFAN S. GOROVEI

ARHIMANDRITUL VARTOLOMEI MAZEREANU ŞI ACTIVITATEA SA. NOI CONTRIBUŢII

Personalitatea cărturarului Vartolomei Mazereanu a fost descoperită spre apusul veacului al XIX-lea, de V. A. Urechiă; acestui foarte interesant şi foarte bizar istoric îi revine meritul – cum spune el însuşi – de a fi „ghicit pe un bărbat serios şi învăţat”1 în persoana acestui arhimandrit al Putnei, cunoscut până atunci doar datorită scurtei relatări a călătoriei sale la Moscova în 1770, publicată în 1840 de Mihail Kogălniceanu2. Încercând, cu entuziasm, alcătuirea unei ediţii de „opere complete” ale lui Miron Costin, V. A. Urechiă a făcut paşii care l-au apropiat de activitatea lui Vartolomei: a ce rcetat toate manuscrisele de cronici disponibile la vremea aceea şi a călătorit în Bucovina (pe atunci, austriacă în întregimea ei), căutând în primul rând urme ale lui Miron Costin şi ale familiei sale, din care ultimii descendenţi trăiau încă la Şipeniţ3. În manuscrisele de cronici, a î ntâlnit

1 Miron Costin, Opere complete, ed. V. A. Urechiă, I, Bucureşti, 1886,p. 684. 2 AR, I, 1840; ediţia a II-a, 1860, p. 263–268. Relatarea face parte din condica în care

Mazereanu a transcris, în rezumate, documentele Mănăstirii Solca: cf. Vartolomei Mazerean, Condica Mănăstirii Solca, edată de Sim. Fl. Marian, Suceava, 1902, p. 2–14. Mihail Kogălniceanu a putut prezenta condica Solcăi, întrucât i-o pusese la dispoziţie Constantin Hurmuzaki, „împreună cu alte două asemine condice, a mănăstirilor Voroneţul şi Sf. Ilie din Suceavă” (AR, p. 269). Condica Solcăi şi cea a Voroneţului fiind alcătuite de Mazereanu, se poate deduce că şi cea de-a treia, a Mănăstirii Sf. Ilie, era opera aceluiaşi autor. Ca atare, acest „titlu” circulă în literatura de specialitate. Împărtăşesc această opinie, sperând că într-o zi manuscrisul respectiv va ieşi la iveală.

3 V. A. Urechiă a realizat o adevărată călătorie de documentare (cum s-ar zice astăzi) în Bucovina, cu rezultate foarte importante (Miron Costin, Opere complete, I, p. 687). Între altele, a cercetat – „prin bunăvoinţă a d-lui Timinski” – documente aflate la Tribunalul din Cernăuţi, „d. doctorand [George] Popovici, june învăţat care promite frumoasă contribuţiune la istoria patriei cu lucrările sale” i-a pus şi el la dispoziţie „câteva documente”, a cercetat arhiva Mitropoliei din Cernăuţi, a studiat „documentele în parte a M[ănăsti]rii Suceviţa, împrumutate de la Sf. Sa d. arhimandrit [Miron] Călinescu”, precum şi „documentele particulare a ilustrelor familii bucovinene Stârcea, Vasilco, Goian şi ale ultimelor vlăstare din Miron Costin, locuind chiar la moşia strămoşească, la Şepiniţi”. Vizita la Şipinţi: „Nu pot nara aci emoţiunea ce am simţit intrând în frumoasa Villa de la Şepiniţi şi fiind graţios primit de d-na baroneasă Vasilco, născută Costin, de d-ra Costin, nepoata d-nei baroneasa şi de junele domn Demetrie Costin”. Şi adaugă: „În cercetările noastre din Bucovina, am fost ajutat, în primo loco, de unul din boiarii cei mai inteligenţi şi mai buni români, d. dr. Zotta, deputat în dieta de la Viena. Via noastră recunoştinţă simpaticului şi învăţatului nostru amic, d. dr. Zotta !”. Acesta din urmă este părintele lui Sever Zotta. George Popovici (1863–1905), fiul profesorului Eusebiu Popovici, a făcut studii juridice la Cernăuţi şi la Innsbruck; a emigrat în România în 1901, căsătorindu-se cu fiica lui Ştefan Şendrea. Vezi: Mihai Iacobescu, George Popovici (1863–1905), în „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean”, VI–VII, 1979–1980,

ŞTEFAN S. GOROVEI 354

numele lui Vartolomei Mazereanu4; în Bucovina, a aflat de existenţa unui atestat şcolar, eliberat în 1778 lui Isaia Băloşescu, arătându-l pe arhimandritul Putnei ca membru al Academiei Teologice din Kiev şi „îndreptător şcoalelor domneşti, episcopeşti şi monastireşti a Moldaviei”, document pe care l-a şi cumpărat5 şi l-a publicat6, dăruindu-l ulterior Academiei Române7. În chip firesc, V. A. Urechiă a fost şi cel dintâi care – într-o comunicare la Academia Română, în noiembrie 1888 – a închegat o prezentare a activităţii lui Mazereanu8, sugerând că „ar fi o bună lucrare aceea ce ş-ar propune să adune toate manuscrisele Arhimandritului Vartolomei şi să se publice ca opere complete ale lui”9.

Lucrările identificate ca fiind ieşite din osteneala lui Vartolomei Mazereanu au părut să îndreptăţească o opinie a lui N. Iorga: în 190110, el a atribuit acestui cărturar binecunoscutul Cuvânt de îngropare, ce să zice greceşte epitafion, vechiului Ştefan voievod al 5-le, domnul Ţării Moldavii, cel ce s-au numit Mare pentru marile vrednicii şi vetejii ale sale11, text care, ca urmare, a şi fost editat (1904) cu numele arhimandritului putnean ca autor. În anii următori, Alexandru

p. 541–563; Constantin C. Angelescu, George Popovici, istoric al dreptului român (1863–1905), în AIIAI, XX, 1983, p. 221–231. În ceea ce priveşte Costineştii de la Şipeniţ (Şipinţi), baroana Vasilco născută Costin ar trebui să fie Pulheria, fiica lui Iancu Costin, căsătorită cu Mihail Vasilco (1837–1870), văduvă în vremea vizitei lui Urechiă. „Junele” Costin poate să fie vărul primar al baroanei, anume Dimitrie Costin (1852–1902), pentru care v. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, I, colaboratori principali: Eugen Dimitriu şi Erich Beck, Suceava, 2004, p. 275. „Domnişoara” Costin nu putea fi o nepoată a baroanei, ci o vară primară, posibil Adriana (1860–1922), pentru care v. Emil Satco, op. cit., p. 587, sora ultimului Miron Costin, al cărui mormânt se află şi azi la Şipeniţ.

4 „Codicele E” (azi, ms. rom. 238 de la BAR) şi aşa-zisul Codex Ţicău, copie a lui Ştefan Ţicău din 1785 după manuscrisul lui Vartolomei Mazereanu din 1773 (azi, ms. 1733 de la Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale): Miron Costin, Opere complete, I, p. 9–11 şi, respectiv, 44–46; Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod (1733–1774) <şi> Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovii de la a doua şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voevod (1741–1769), ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, studiu introductiv de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1987, p. LXXVII–LXXIX şi LXXXI–LXXXIII.

5 Probabil de la George Popovici, în stăpânirea căruia se afla la 1886: George Popovici, Opt documente române privitoare la Mănăstirea Putna (1707–1778), în „Candela”, V, 1886, 9, p. 557; documentul (nr. VIII) este publicat la p. 566–567.

6 Miron Costin, Opere complete, I, p. 684–685; V. A. Urechiă, Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720–1780). Notiţă biografică şi bibliografică, în ARMSI, s. II, tom. X, 1889, p. 26–27, nota 2.

7 Azi la DANIC, Documente istorice (fost Bibl. Acad.), CXX/2 (N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti. Studii şi note filologice, Iaşi, 2002, p. 94).

8 V. A. Urechiă, op. cit., 51 p. (în volum, p. 183–233). 9 Ibidem, p. 20. 10 N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, I, Bucureşti, 1901, p. 540–548. 11 Editat de N. A. Ursu, cu un studiu istorico-literar: O bijuterie a literaturii noastre vechi,

în MMB, LXVI, 1990, 4, p. 126–150. Textul stabilit de profesorul Ursu a fost reprodus în Cuvinte despre Ştefan cel Mare, I, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2007, p. 19–50.

Access via CEEOL NL Germany

ARHIMANDRITUL VARTOLOMEI MAZEREANU ŞI ACTIVITATEA SA 355

Lapedatu a adus în „dosarul” lui Mazereanu câteva titluri, din cărţile găsite la mănăstirile Bisericani şi Râşca12, subliniind „această unic de bogată [...] activitate de călugăr cărturar”13, iar primul volum al Catalogului manuscriptelor româneşti de la Academia Română14 a pus la dispoziţie descrierea exactă a altora.

Portretul falnic al cărturarului, învrednicit de o foarte bogată activitate pe tărâmul literaturii româneşti a veacului al XVIII-lea, l-a înălţat Dimitrie Dan, autorul unui amplu studiu monografic tipărit în 191115. În cea m ai mare parte, bilanţul întocmit de vrednicul preot din Straja a rămas valabil până în ziua de astăzi şi constituie în continuare cea mai bună bază pentru cercetări şi contribuţii noi. Două titluri i-au fost, totuşi, retrase arhimandritului Vartolomei prin cercetările care au urmat.

Atestatul de la 1778 – socotit îndelungă vreme ca fiind dovada existenţei unei „academii” teologice la Mănăstirea Putna, dar şi a unei reţele şcolare cu inspectori de talia unui membru al Academiei din Kiev (!) – a fost dovedit ca fiind un document plăsmuit, un fals în toată puterea cuvântului16, alcătuit fie pentru a se dovedi că în Bucovina „a existat în secolul al XVIII-lea o şcoală românească de grad mai înalt”, fie pentru a folosi lui Isaia Băloşescu atunci „când se pregătea alegerea lui în funcţia de episcop al Bucovinei (în anul 1823)” sau când el însuşi a încercat „înfiinţarea unui institut teologic la episcopia din Cernăuţi (în anii 1824–1825)”17.

Iar autor al Cuvântului de îngropare s-a dovedit a fi, până la urmă, tot un monah, tot putnean şi tot din veacul al XVIII-lea (după cum intuise N. Iorga), dar nu Vartolomei Mazereanu, ci ierodiaconul Gherasim Putneanul18.

„Despuiat” de cele două titluri, ambele foarte glorioase, dar cu totul neîntemeiate, Vartolomei Mazereanu a continuat să se bucure de preţuirea

12 Alex. Lapedatu, Manuscriptele de la Bisericani şi Râşca, în BOR, XXIX, 1905–1906, 6, p. 690–701. Contribuţiile lui Alexandru Lapedatu (sau, cum semna atunci, Lăpĕdatu), publicate în patru numere din anii XXVIII şi XXIX ale BOR, au fost reunite şi într-o broşură aparte (Bucureşti, 1906).

13 Ibidem, p. 692. 14 Ioan Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, întocmit de ~, I (numerele 1–300),

Bucureşti, 1907. 15 Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzereanu. Schiţă biografică şi bibliografică cu

mai multe anexe, în ARMSL, s. II, tom. XXXIII, nr. 3, 104 p. (în volum, p. 243–346). A fost prezentat în şedinţa din 13 mai 1911.

16 N. A. Ursu, Informaţii noi privitoare la viaţa şi activitatea arhimandritului Mazereanu, 3. Două documente false privitoare la „academia” lui Vartolomei Mazereanu de la Mănăstirea Putna, în Contribuţii la istoria culturii româneşti, p. 92–107 (publicat iniţial în AIIAI, XXIII, 1986, 2, p. 843–852). La acest act plăsmuit în veacul al XIX-lea, se va mai adăuga unul, având ca autor un bucovinean, pr. prof. Petru Rezuş (ibidem, p. 107–117).

17 Ibidem, p. 107. 18 N. A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la Episcopia Romanului, un scriitor

căutat timp de un secol şi jumătate, în idem, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, p. 285–319 (publicat întâi în AIIAI, XXIII, 1986, I, p.239–284).


specialiştilor, ajungând chiar la o „cotare” mai înaltă pe piaţa ştiinţifică, unde a fost readus în atenţie prin demonstrarea paternităţii sale asupra letopiseţului atribuit anterior spătarului Ioan Canta(cuzino); acestei demonstraţii, datorate d-nei Aurora Ilieş19, s-au adăugat argumente suplimentare şi decisive, aduse de d-l N. A. Ursu20. Încheind expunerea acestor argumente, profesorul Ursu scria în 1995: „Identificarea lui Vartolomei Mazereanu drept autor al fragmentului din letopiseţul Moldovei atribuit până în anul 1987 lui Ioan Canta impune, fireşte, reeditarea acestei succinte cronici sub numele său, iar această restituire literară trebuie făcută cât mai curând. Ediţia respectivă ar mai putea cuprinde scurta Istorie pentru sfânta mănăstire Putna, scrisă de Mazereanu în anul 1761 şi editată de V. A. Urechia în 1887, în «Analele Academiei Române», text aproape necunoscut21, precum şi «domniile» lui Ştefan Tomşa, aflată la sfârşitul Condicii mănăstirii Solca, şi a lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul Condicii mănăstirii Voroneţul, ambele editate de Sim. Fl. Marian, la Suceava, în 1904, î ntr-o broşură devenită astăzi rarisimă. Eventual, ediţia ar putea cuprinde şi traducerea de către Vartolomei Mazereanu a letopiseţului slavon de la Putna, text aflat în ms. 3560 de la BAR, într-o copie din anul 1800, şi editat de Ioan Bogdan în anul 1900, în «Analele Academiei Române». Am avea astfel o imagine de ansamblu a preocupărilor cronicăreşti ale neobositului cărturar. Deşi ocazionale şi restrânse, însemnările sale conţin unele informaţii preţioase, necunoscute din alte surse, precum şi aprecieri referitoare la persoane şi evenimente care merită atenta luare-aminte a cercetătorilor”22. Autorul a repetat îndemnul şi cu alt prilej, arătând că informaţiile acumulate în ultima vreme „reclamă cu necesitate alcătuirea unui nou studiu monografic consacrat acestui cărturar”: pe de o parte, ar fi necesar „a i se aduna într-un volum toate însemnările sale cu conţinut istoric, care, deşi editate, sunt ca şi necunoscute, fiind publicate în reviste sau în volume greu accesibile astăzi”; pe de altă parte, „traducerile şi scrierile originale ale lui Vartolomei Mazereanu, în majoritatea lor păstrate în manuscrise autografe, ar putea constitui obiectul unui interesant studiu lingvistic, căci contribuţia sa la dezvoltarea limbii române literare este importantă, dar aproape total necunoscută”23.

19 Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii..., p. XLI–LIX (din studiul

introductiv) şi LXXVII–LXXXVII (din nota asupra ediţiei). 20 N. A. Ursu, Cronica lui Vartolomei Mazereanu, nu a lui Ioan Canta, în idem, Contribuţii

la istoria literaturii române, p. 227–236 (publicat întâi în „Cronica”, XXX, 1995, 3, p. 3 şi 15). 21 Ms. rom. 496 de la BAR (cf. Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, I,

Bucureşti, 1978, p. 126–127). Textul Istoriei a fost tipărit integral de V. A. Urechiă, Inscripţiuni după manuscrise. Comunicări şi note, în ARMSI, s. II, tom. X (1886–1887), p. 57–64. Partea aferentă domniei lui Ştefan cel Mare a fost reeditată în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 147–150.

22 N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, p. 236. Alte contribuţii au fost reunite sub titlul Informaţii noi privitoare la viaţa şi activitatea arhimandritului Vartolomei Mazereanu, în idem, Contribuţii la istoria culturii româneşti, p. 76–136.

23 Ibidem, p. 132.


Lăsând realizarea studiului lingvistic în seama specialiştilor din acel domeniu şi îndemnat de câteva constatări foarte recente, m-am apropiat de preocupările istoriografice ale lui Vartolomei Mazereanu şi aşa am descoperit în personalitatea arhimandritului putnean mai mult decât un autor de însemnări analistice de interes pentru istoria ţării (includ aici şi notele despre călătoria la Moscova).

Foarte conştient de însemnătatea muncii sale şi de preţul acestei munci,

fără falsă smerenie, Vartolomei a însemnat, la un moment dat, cărţile ieşite de sub pana sa: Câti cărţi au tălmăcit şi au şi scris arhimandritul Varfolomiiu Mazirianu, de când au venit din Ţara Moschicească, de la Beligrad, şi unde sântu aceli cărţi. Lista a fost anexată unei compilaţii de cronici pe care Mazereanu a realizat-o în 1773 şi ea a fost copiată împreună cu tot manuscrisul în ceea ce s-a numit Codex Ţicău, aflat azi la Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale (ms. 1733). Publicată în 1889 de V. A. Urechiă24, în 1911 de Dimitrie Dan25 şi apoi în anexele ediţiei de cronici din 198726, ea este nedatată, dar, în chip evident, nu poate fi anterioară anului 177327.

În afara cărţilor păstrate pentru el – între care se afla şi Letopiseţul Ţării Moldovei cu lista în cauză – Vartolomei indică, drept beneficiari ai ostenelilor sale, câteva mănăstiri şi feţe bisericeşti şi câţiva boieri; aceştia din urmă sunt ispravnicii de Suceava (nenumiţi), pentru care a scris două calendare, precum şi trei membri ai familiei Cantacuzino: spătarul Ioan Cantacuzino (o Esopie), banul Toader Cantacuzino (Viaţa Sfântului Xenofont) şi spătarul Iordache Cantacuzino (un calendar pe 112 ani). Dintre clerici, fostul mitropolit Iacov şi stareţul Mihail de la Ursoaia aveau câte trei cărţi, iar episcopii Dositei Herescu şi Leon Gheuca aveau câte două. Principalul beneficiar era – în chip firesc – Mănăstirea Putna, cu şapte cărţi, urmată imediat de Mănăstirea Bisericani, cu şase cărţi, şi de Mănăstirea Solca, cu patru cărţi; la schitul Sf. Onufrie (închinat Putnei) şi la Mănăstirea Neamţului se afla câte o carte.

Dacă destinarea mai multor manuscrise mănăstirilor Putna şi Solca (la ambele Mazereanu a fost egumen), lui Iacov Putneanul, lui Dositei Herescu şi lui Leon Gheuca (toţi trei cu metania la Putna) este uşor de înţeles, nedumereşte, în schimb, numărul mare de cărţi lucrate pentru Mănăstirea Bisericani. Însemnările acestor manuscrise arată legături speciale ale lui Vartolomei Mazereanu cu vieţuitori ai Mănăstirii Bisericani. Astfel, Leastviţa lui Ioan Scărarul este scrisă (ianuarie–iunie 1766) cu cheltuiala sa proprie şi prin osârdia ieromonahului

24 V. A. Urechiă, Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul, p. 35–37. 25 Dimitrie Dan, op. cit., p. 41–42. 26 Ed. cit., p. 185–187. 27 N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, p. 83, propune datarea în

1776–1777. Observ, deocamdată, că din listă lipseşte Condica Voroneţului, datată în 23 aprilie 1775 (semnificativ, în ziua hramului !). Sper să pot reveni asupra acestei chestiuni.


Varlaam28; Letopiseţul rusesc este tradus (noiembrie 1766) pentru acelaşi ieromonah Varlaam, dichiul Bisericanilor29; un alt exemplar al aceluiaşi Letopiseţ, împreună şi cu alte scrieri, din noiembrie 1766 – aprilie 1767, a fost făcut cu cheltuiala ieromonahului Varlaam, dichiul mănăstirii, fiind egumen Misail30. La cele indicate de Vartolomei, se mai adaugă cel puţin una: un manuscris în care a pus, la 1766–1767, învăţăturile Avvei Dorothei, Isac Sirul şi Nil Sorschii, alcătuit cu „osârdia” lui chir Sava, proin egumen al Bisericanilor, în zilele egumenului Misail31.

Căutând explicaţii pentru această relaţie privilegiată cu Mănăstirea Bisericani32, cred că pot aduce două fapte, din ceea ce atunci era istorie recentă. Cel dintâi ţine de însăşi ridicarea lui Vartolomei Mazereanu ca arhimandrit al Putnei la 15 august 1755. Predecesorul său, chir Nichifor, care paretisise la 20 iunie 1754, îşi avusese „postrigul” (metania) la Bisericani33; existau, se vede, între cele două mănăstiri, mai vechi relaţii, în virtutea cărora un ieromonah cu metania la Bisericani ajunsese arhimandrit la Putna. Pe de altă parte, egumenul Misail, indicat în însemnările citate mai sus şi care a fost o personalitate importantă în viaţa acelei mănăstiri pe care a cârmuit-o vreme de patru decenii (c. 1741/1742 – c. 1781/1782), a făcut şi el (la o dată pe care nu o cunosc) o călătorie în Rusia, trimis de mitropolitul Gavril Callimachi; la întoarcere, „pentru slujba lui, l-au făcut arhimandrit”34. Împărţeau, prin urmare, aceleaşi vederi politice şi avuseseră de bătut aceleaşi drumuri. Dar s-ar putea ca aceste legături ale Putnei cu Bisericanii să fi avut şi o istorie mai veche. Referindu-se la întâmplările tragice prin care mănăstirea metaniei sale trecuse în veacul al XVII-lea, Vartolomei Mazereanu notează ştirea obţinută de la unii părinţi putneni precum că, „în vremi de răzmiriţé, toate odoarăle ale aceştii mănăstiri li-ar fi dus în mănăstire Besericanii şi cum că li-ar fi prădat de acolo varvarii şi nici pe giumătate n-ar fi adus înapoi”35.

Aceste relaţii explică nu numai trimiterea unor manuscrise, pe care le-a realizat, desigur, în Putna, dar şi alcătuirea altuia, de un caracter deosebit, anume Condica de toate scrisorile Mănăstirei Bisericanii, menţionată de Vartolomei

28 BAR, ms. rom. 2959: Gabriel Ştrempel, op. cit., II, Bucureşti, 1983, p. 413–414. 29 BAR, ms. rom. 758: Gabriel Ştrempel, op. cit., I, p. 172. 30 BAR, ms. rom. 4241: Gabriel Ştrempel, op. cit., III, Bucureşti, 1987, p. 388–389. 31 BAR, ms. rom. 2950: Gabriel Ştrempel, op. cit., II, p. 408; v. şi Ilie Corfus, Însemnări de

demult, Iaşi, 1975, p. 201. Nu ştiu când a fost egumen Sava, întrucât numele lui lipseşte din şirul egumenilor înscrişi în pomelnicul Bisericanilor (cf. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XVI, Bucureşti, 1909, p. 248–249).

32 A făcut şi daruri, în 1761–1762, fiind înscris în pomelnic: „Vartholomei arhimandrit Măzărean: acesta au dat un epitrahir şi un cal 7270” (N. Iorga, op. cit., p. 246).

33 N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, p. 77 (gramata lui Iacov Putneanul pentru numirea lui Vartolomei ca arhimandrit al Putnei).

34 Pomelnicul Bisericanilor (N. Iorga, op. cit., p. 240). 35 Istorie pentru sfânta mănăstire Putna, în V. A. Urechiă, Inscripţiuni după manuscrise,

p. 16.


însuşi în lista sa. Această condică este, foarte probabil, aceea păstrată azi în arhivele bucureştene, ca ms. 548, datând din 1765 şi atribuită egumenului Misail36 pe baza unor criterii care îmi vor îngădui să schimb însăşi această atribuire.

*

Activitatea lui Vartolomei Mazereanu pe tărâmul istoriografiei a fost

văzută, până acum, numai prin prisma lucrului său în domeniul letopiseţelor, ca autor (pseudo-Ioan Canta), traducător (a pus pe româneşte un mare letopiseţ rusesc, precum şi, se pare, letopiseţul de la Putna37, şi pe ruseşte, în 1773, pentru feldmareşalul Rumianţev, letopiseţul moldovenesc compilat de el38 – păstrat la noi în aşa-numitul Codex Ţicău) şi copist, la care se adaugă micile compilaţii despre Ştefan cel Mare şi despre Ştefan Tomşa al II-lea, precum şi istoria Mănăstirii Putna (care are şi o parte originală). Însă eu cred că în aceeaşi ordine trebuie să aşezăm munca lui cu documentele istorice, strădania – cea dintâi cunoscută până acum pentru vechea Moldovă – de a pune în rânduială vechi arhive mănăstireşti. Nu a fost doar traducerea unor acte slave (evidenţiată deja de Dimitrie Dan): şi alţii, înaintea lui, făcuseră asemenea traduceri, dar Vartolomei a citit sute sau poate mii de documente, slavone şi româneşti, le-a făcut rezumate şi le-a transcris, arhivistic, în condici anume.

Lista cărţilor lui menţionează trei asemenea condici de documente, scrise de el pentru mănăstirile Putna, Solca şi Bisericani. Despre primele două s-a vorbit şi până acum, despre cea de-a treia – niciodată. Se ştie, de asemenea, că a mai alcătuit astfel de condici şi pentru mănăstirile Voroneţ şi Humor; încă una – a şasea ! – a rămas şi ea în uitare.

36 Elena Linţa, Pomelnicul de la Bisericani, în Rsl, XIV, 1967, p. 413. 37 Nu este absolut sigur că această traducere aparţine lui Vartolomei Mazereanu. Ea se află

într-un miscelaneu (ms. rom. 3560 de la BAR: Gabriel Ştrempel, op. cit., III, p. 171–172), copiat la 1800 în Mănăstirea Bisericani; copistul a transcris şi însemnarea lui Vartolomei Mazereanu de pe prima lucrare din miscelaneu, Învăţătură dulce [= Ioan Moshos, Livadă duhovnicească], şi pe această însemnare s-a bazat ipoteza că arhimandritul ar fi traducătorul tuturor scrierilor din cuprinsul lui (traducerea letopiseţului e a doua lucrare). Ioan Bogdan a exprimat, în 1909, toate rezervele cu privire la paternitatea lui Mazereanu – cf. Ioan Bogdan, Scrieri alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, 1968, p. 458–462. Această paternitate a fost apărată de P. P. Panaitescu (Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 68–69); însă discuţia nu mi se pare încheiată, întrucât argumentele formulate de Ioan Bogdan nu pot fi respinse cu uşurinţă. În ceea ce priveşte data traducerii Învăţăturii dulci, literatura de specialitate dă „circa 1770” (P. P. Panaitescu, loc. cit., p. 67: „probabil pe la anul 1770”; la p. 69, spune răspicat: „o traducere de la 1770” !). Cred că poate fi datată mai strâns, observând faptul că Dositei Herescu este numit episcop de Rădăuţi şi de Hotin; or, el a avut acest titlu numai în perioada 1771–1774 (Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, p. 35), deci numai din acest răstimp poate să dateze şi traducerea respectivei cărţi. În lumina acestei precizări cronologice, ca şi a legăturile speciale ale lui Mazereanu cu Bisericanii, o reluare a cercetării ar putea fi utilă.

38 Cf. G. T. Bogaci, Alte pagini de istoriografie literară, Chişinău, 1984, p. 33–50.


Cea mai veche dintre aceste condici pare a fi cea a Putnei, datată în 1764; a fost tipărită în 1904 de Dimitrie Dan39. Cele pentru Solca şi Voroneţ, scrise în 1771 şi, respectiv, 1775, au fost publicate (cum am menţionat deja) în 1900 şi 1902 de Simeon Florea Marian40; acestea două au ajuns la Putna după desfiinţarea mănăstirilor şi schiturilor bucovinene de autorităţile austriece. În zilele noastre, condica Putnei şi cea a Voroneţului se păstrează încă în arhiva Mănăstirii Putna41, iar cea a Solcăi se află la Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale42, unde a ajuns prin preluarea din 1974.

Condica Humorului a fost realizată în 1777 (cu un adaos în 1779); a aparţinut bibliotecii lui Dimitrie Sturdza-Şcheianu şi se păstrează la Biblioteca Academiei Române43; ea nu a făcut încă obiectul unei cercetări sistematice, poate şi pentru faptul că Ioan Bianu a descris-o foarte minuţios, încă din 1907, reproducând însemnările alcătuitorului şi redând, în rezumate, toate documentele44.

Condica Bisericanilor nu s-a învrednicit nici de atâta: doar unele dintre documentele ei au fost reproduse, în rezumate, în Catalogul documentelor moldoveneşti.

La aceste cinci condici, existente încă, adaug una despre care iarăşi nu s-a prea vorbit până acum şi despre care am găsit doar menţiuni: cea a Mănăstirii Moldoviţa, poate pierdută, poate doar rătăcită în vreun depozit din ţară sau din afară. Editând în 1895 un document de la Bogdan al II-lea, din 13 s eptembrie 145145, Orest Popescul (mai apoi monahul Ortisie, egumen al Suceviţei) spune despre el următoarele: „până la anul 1775 a fost în posesia călugărilor din Moldoviţa [...]. Vartolomei Măzăreanu, alcătuind în acest an o condică a documentelor aflătoare în Moldoviţa, îl aminteşte în rezumat. Wickenhauser, Die Urkunden des Klosters Moldawiza, Wien, 1862, pag. 64, nr. 18, reproduce acest sumar...”46. Rezultă că, pe vremea când a lucrat seria sa de volume despre

39 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 164–243. 40 Vartolomei Mazerean, Condica Mănăstirii Solca; idem, Condica Mănăstirii Voroneţul,

edată de Sim. Fl. Marian, Suceava, 1900. 41 Ms. 511 şi, respectiv, 502. 42 Cf. Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu, Sevastiţa Irimescu,

Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393–1849, Bucureşti, 1983, p. 402–403, nr. 1201.

43 Ms. rom. 111: Gabriel Ştrempel, op. cit., I, p. 37–38. 44 Ioan Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, I, p. 246–259. Conţine rezumatele a

230 de documente, însă, precum au notat şi Ioan Bianu, şi Gabriel Ştrempel, multe pagini au dispărut, deci numărul documentelor a trebuit să fie mai mare. S-ar putea eventual reconstitui, prin compararea cu inventarul întocmit de autorităţile austriece în 1785 – cf. Domeniul mănăstirilor din Bucovina în secolele XIV–XVIII. Inventar de documente, volum editat de Mihai-Ştefan Ceauşu şi Marius Chelcu, Iaşi, 2007.

45 Cf. DRH, A, II (1 449–1486), volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 15, nr. 14.

46 Orest Popescul, Câteva documente moldovene, Cernăuţi, 1895 (extras din „Candela”), p. 6. Alte menţiuni ale condicii la p. 10 şi 60.


mănăstirile bucovinene, Franz Adolf Wickenhauser a avut la dispoziţie condica Moldoviţei, redactată de Vartolomei Mazereanu la 1775. Trei decenii după Wickenhauser, această condică nu mai era disponibilă editorului român de la Cernăuţi al documentelor Moldoviţei. Se poate, aşadar, ca ea să fi rămas în mâinile lui Wickenhauser, iar după moartea acestuia să fi trecut în vreo arhivă austriacă47.

Lucrând condica Moldoviţei „în iarna anilor 1774–1775” (o va termina în ianuarie 1775)48, Vartolomei Mazereanu a refăcut, în acelaşi timp, şi pomelnicul acestei mănăstiri: una dintre datele înscrise pe paginile sale este chiar din ajunul hramului (1775 martie 24). Dacă nu ştim locul de păstrare a condicii, în schimb pomelnicul se află între manuscrisele Bibliotecii Academiei Române49. Aici, la Moldoviţa, purtătorul de grijă a fost egumenul Venedict, personaj foarte bine cunoscut, cu rol istoric şi cu idei politice împărtăşite cu Vartolomei Mazereanu: a fost unul dintre membrii soliei de la Moscova, din 1770; mai târziu, avea să părăsească Bucovina, aşezându-se la Râşca50. El spune, în cuvântul care stă sub numele lui, că pentru alcătuirea noului pomelnic a chemat un „dascal ca acéla, adecă pre Sfinţie Sa chir Vartholomei Madzerianul, arhimandritul”51. „Dascăl ca acela” e una dintre formulele de mare laudă în limba noastră cea veche.

Asupra pomelnicului Moldoviţei nu insist, întrucât editarea lui nu va întârzia. Încheind, tot în 1775, condica de documente a Voroneţului, Vartolomei

adaugă următoarele:

De vreme că în toată istoria a domnii lui Ştefan v<oie>vod, a fericitului ctitor al Sfintei Mănăstiri Voroneţul, am cercetat şi în ce an au zidit numita Mănăstire Voroneţul n-am aflat, drept aceea am cercetat şi în pomelnicul cel vechiu a Sfintei Mănăstiri Voroneţului şi la începutul acestui pomelnic vechi am găsăt scris întru acest chip:

„Cu voinţa Tatălui şi cu sporirea Fiului şi cu lucrarea Sfântului Duh, Ioan Stefan voevoda, fecior lui Bogdan v<oie>vod, au început şi au săvărşit această sfăntă beserică întru numele Sfântului Marelui şi Slăvitului Mucenic şi Purtătorului de Biruinţă Gheorghie, lăngă părăul ce să chiamă Voroneţul şi au

47 Reamintesc că unele dintre documentele publicate de Wickenhauser au fost descoperite la

Wiener Kriegsarchiv – cf. I. Caproşu, Documente moldoveneşti din arhive vieneze, în AIIAI, X, 1973, p. 399–410 (v. precizările din p. 399); idem, Noi documente moldoveneşti din arhive vieneze, în AIIAI, XI, 1974, p. 187–197. Toate aceste documente formează un fond compact, al satului Lenţeşti.

48 Cf. Protos. Nestor Vornicescu [ulterior, Mitropolitul Olteniei], Arhimandritul Venedict Teodorovici, egumenul Moldoviţei, 1769–1785, în MMS, XXXIX, 1963, 7–8, p. 524. Folosesc informaţii la mâna a doua, întrucât cartea lui Wickenhauser despre Moldoviţa nu mi-a fost accesibilă.

49 Ms. rom. 921: Gabriel Ştrempel, op. cit., I, p. 193–194. 50 Pentru personalitatea acestui egumen, v. Nestor Vornicescu, op. cit. 51 Gabriel Ştrempel, op. cit., I, p. 194.


zidit-o în anii de la zidirea lumii 6996, iară de la naşterea lui Hristos 1488, în 32 ani ai domnii Mării Sale”.

Pentru aceea i-am scris şi întru această condică a Sfintei Mănăstiri Voroneţul, ca să să ştie în veci52.

Sub traducerea în limba română, se ghicesc uşor formulele slavoneşti tipice

pentru pisaniile acelei vremi. Numai că pisania în piatră, păstrată până azi la Voroneţ, nu are conţinutul reprodus de Vartolomei Mazereanu după începutul vechiului pomelnic azi pierdut:

Ion Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al

Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a început să zidească această casă [s]i hram(á)] în mănăstirea de la Voroneţ, întru numele Sfântului şi Slăvitului şi Marelui Mucenic şi Purtător de Biruinţă Gheorghe, în anul 6996, luna mai 26, în lunea după Pogorârea Sfântului Duh, şi s-a sfârşit în acelaşi an, luna septembrie 1453.

Dacă în textul lui Vartolomei echivalarea datei în anii erei creştine poate fi

bănuită ca aparţinând traducătorului, trebuie, în schimb, să fim siguri că celelalte deosebiri aparţin originalului slavon54. Avem, deci, dovada că Vartolomei a făcut o

52 Vartolomei Mazerean, Condica Mănăstirii Voroneţul, p. 114. În pomelnicul tradus de Vartolomei, textul este următorul: „Cu voinţa Tatălui şi cu sporirea Fiiului şi cu lucrarea Sf[â]ntului D[u]h, Ioann Stefan v[oie]vod, fecior lui Bogdan v[oie]vod, au început şi au săvărşit această sf[â]ntă beserică întru numelé Sf[â]ntului şi Slăvitului, Marelui Mucenic şi Purtătoriului de Biruinţă Gheorghii, lăngă părăul ce să chiamă Voroneţul, şi au zidit-o în anii de la zidirea lumii 6996, iară de la Hristos 1488, în 32 ani ai domnii lui” – Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Pomelnicul Mănăstirii Voroneţ. Studiu şi text, în AP, IV, 2008, 2, p. 105. Reproducând şi el acest text, Dimitrie Dan remarca: „Informaţiunea adusă aici de Măzăreanu, care a luat-o din pomelnicul mănăstirii Neamţul [sic !], consună cu data zidirii mănăstirii aflătoare deasupra uşii de la intrare în biserica Voroneţului” (Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzereanu, p. 45, nota 2).

53 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1958, p. 77, nr. 5.

54 Între acestea, de interes deosebit este, desigur, menţionarea anului de domnie: „al 32-lea an al domniei lui”. Se observase, mai demult, că această formulă de datare începe a fi folosită din 1492 – cf. Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI–XVIII, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2001 (ed. I, Bucureşti, 1983), p. 206 –, corespunzând văleatului 7000, ceea ce a permis punerea în relaţie şi cu credinţa că lumea se va sfârşi în acel an (Liviu Pilat, Mesianism şi escatologie în imaginarul epocii lui Ştefan cel Mare, în SMIM, XXII, 2004, p. 102). În 2005, am semnalat existenţa formulei în însemnarea dedicatorie a Tetraevanghelului lui Paladie de la Putna, socotind că „pisarul a folosit, în mod excepţional, anul de la septembrie, după cum se vede şi din faptul că sfârşitul lucrului [început la 3 septembrie] este plasat în interiorul aceluiaşi an, la 23 martie” – Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 170, nota 389. Fără să contravină posibilei explicaţii pentru folosirea în colofonul monahului Paladie, din 1488–1489, noua atestare, cu câteva luni mai


documentare mai întinsă decât aceea pe care a presupus-o redactarea istoriei ctitorului pe baza letopiseţelor cunoscute. De altminteri, apropierea de pomelnicul cel vechi, din 1488, a mai avut un efect: la îndemnul şi după dorinţa aceluiaşi egumen Macarie, prin a cărui „silinţă, osârdie, şi cheltuială” s-a alcătuit condica de documente, Vartolomei a transcris şi pomelnicul55, nu num ai traducând partea veche, devenită de neînţeles, dar şi modificându-l într-un chip care nu p oate fi socotit cel mai fericit cu putinţă, prin schimbarea unor nume pentru a le pune în concordanţă cu Sinaxarul vremii sale56. Aceeaşi schimbare a numelor a operat-o, de altminteri şi în pomelnicul Moldoviţei.

Aşadar, în acelaşi an 1775 arhimandritul Vartolomei Mazereanu a scris şi condica de documente a Mănăstirii Voroneţului şi a dat o versiune nouă a pomelnicului. Mă bucur să spun că nu va întârzia nici ediţia acestui pomelnic, datorată soţilor Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu57.

Se vede, din cele expuse până aici, că, în cel puţin două cazuri, Vartolomei a lucrat în paralel condica de documente a mănăstirii şi pomelnicul ei: aşa a făcut la Voroneţ, aşa a făcut la Moldoviţa. Şi atunci, dacă în cazul Bisericanilor avem propria lui mărturie că a alcătuit o condică şi avem şi un pomelnic românesc, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva ambele se datorează lui Vartolomei. Nu am ajuns să cercetez încă, la arhivele bucureştene, Condica Bisericanilor. Cum am spus deja, răposata Elena Linţa a arătat că această condică datează din anul 1765, fiind scrisă din iniţiativa egumenului Misail (în ea s-au inserat, însă, documente până la 1772). Mi se pare foarte greu de crezut să se fi făcut două condici cu documentele Mănăstirii Bisericani, aşa încât sunt de părere că manuscrisul acesta, din 1765, trebuie să reprezinte tocmai lucrarea pe care Vartolomei Mazereanu a înscris-o între cele făcute pentru Bisericani. De altfel, în acei ani (anii ’60 ai veacului al XVIII-lea), Mazereanu tocmai scria cărţi pentru Bisericani, iar Misail era unul dintre cei cu care avea relaţii acolo. Ca atare, formulez ipoteza că şi pomelnicul românesc al Bisericanilor, datat în 1761–1762 (7270) – azi pierdut, dar păstrat într-o copie din 182158 – a fost tot opera lui Vartolomei Mazereanu. Poate e sugestiv faptul că tocmai din acel „văleat” 7270 datează şi înscrierea arhimandritului putnean în pomelnicul Bisericanilor59.

Cum şi la Putna condica a fost însoţită de un pomelnic, mă întreb dacă nu a urmat acelaşi procedeu şi în cazul Humorului. veche (fiind raportabilă intervalului 26 mai – 14 septembrie 1488), ar trebui să conducă la o explicaţie mai cuprinzătoare.

55 Valentina Pelin, Relatări despre Ştefan cel Mare în Pomelnicul de la Voroneţ, în RIM, 2004, 3 (59), p. 27–30.

56 Ibidem, p. 28–30. 57 Între timp, a apărut; v. supra, nota 52 [n. red.]. 58 Editat de N. Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 234–249; manuscrisul se păstrează azi la

Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale. 59 V. mai sus.


* Munca lui Vartolomei Mazereanu pe tărâmul clasării, ordonării şi

inventarierii vechilor documente face din el un adevărat precursor al arhivisticii româneşti. Cu toate acestea, deşi foarte interesat de istorie, el nu a trecut frontiera dintre arhivistică şi cercetarea istorică: documentele pe care le-a inventariat şi rezumat i-au apărut exclusiv sub valoarea lor utilitară, ca titluri de proprietate60. Este, de altminteri, şi motivaţia expresă a muncii sale61. Va trebui să aşteptăm mijlocul veacului al XIX-lea pentru ca asemenea documente să înceapă a fi valorificate şi pentru cercetările istorice propriu-zise. Nici refăcând pomelnicele el nu devine sensibil la posibila valoare istorică a unor informaţii: de pildă, transcrie cu seninătate numele găsite la capitolul domnilor din pomelnicul Voroneţului, fără să semnaleze nepotrivirea cu ceea ce compilase el însuşi în marele său letopiseţ62. Toate acestea nu aveau, pentru el, nici o valoare ori semnificaţie, nici în condicile de documente, nici în pomelnice. Cu atât mai remarcabilă este ordinea formidabilă pe care o introduce Nathanail Dreteanovschi în alcătuirea pomelnicelor, ordine şi precizie care ţin de o concepţie foarte modernă, ştiinţifică, aş zice, şi, oricum, „nemţească” – avant la lettre, în cazul de faţă.

Totuşi, trebuie să se observe şi la Mazereanu un început de nemulţumire faţă de informaţia oferită de cronici – sursele folosite până atunci pentru a scrie istorie – şi încercarea de a face apel şi la alte categorii de surse: cazul însemnării din pomelnicul Voroneţului este ilustrativ. Desigur, ne putem întreba, referindu-ne la acest caz, de ce Vartolomei nu a luat informaţiile pe care le dorea din pisania Voroneţului sau de ce nu a pus alături cele două surse. Este o întrebare justificată pentru un cercetător al veacurilor XIX–XX, obişnuit cu metodele criticii istorice, dar probabil cu totul nejustificată când o raportăm la un monah cărturar din Moldova veacului al XVIII-lea. Cu toate acestea, nu pot să nu observ că forma românească a pomelnicului de la Bisericani – pe care o bănuiesc a fi opera aceluiaşi Vartolomei – e înţesată tocmai cu informaţii de acest gen, culese din surse epigrafice (inscripţiile care se mai aflau, atunci, în incinta mănăstirii).

Interesul lui pentru faptele istorice se întrevede şi din listele cu care şi-a înzestrat letopiseţul: dările care se plăteau în vremea vechilor domni (de la 1434 până la 1740), hramurile mitropoliilor, episcopiilor şi ale mănăstirilor

60 De aceea, a făcut şi o condică a vitelor (Putna), dar şi condici ale ţiganilor, la Putna

(1764; ed. Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzereanu, p. 82–103), la Voroneţ (1775; ed. Sim. Fl. Marian, Condica Mănăstirii Voroneţul, p. 108–112) şi la Moldoviţa (semnalată de Dimitrie Dan, op. cit., p. 102, nota 1, ca fiind publicată de Wickenhauser, Moldowiza, p. 197–204).

61 V., de pildă. predosloviile din condicile Putnei şi Humorului. 62 Din acest punct de vedere, observaţia lui Ioan Bogdan (că nu se potrivesc datele din

letopiseţ cu cele din traducerea letopiseţului putnean) îşi pierde din valoare, ca argumentând împotriva paternităţii lui Vartolomei asupra traducerii: omul nu era sensibil la aceste diferenţe de informaţii...


moldoveneşti, cum au murit domnii Moldovei şi ce năvăliri şi prădăciuni a suferit Moldova în intervalul 1473–175863. Între acestea, doar prima se întemeiază, în chip evident, pe informaţiile culese din documente.

Arhimandritul Putnei avea, fără îndoială, spiritul meticulos şi precis al unui cercetător. El şi-a dotat manuscrisele cu felurite „extracte”, precum listele tocmai menţionate. Pe cât am putut verifica pe condicile Putnei, Solcăi şi Voroneţului, Mazereanu îşi formase o terminologie foarte precisă pentru descrierea actelor. Astfel, în ceea ce priveşte actele slavone, uric scris pe sârbie indică întotdeauna un pergament, în timp ce ispisoc scris / carte domnească scrisă / pe sârbie indică un act pe hârtie; toate celelalte formule arată acte scrise româneşte, emise de domni sau de boieri64.

Pe cât de meticulos s-a vădit cu documentele, pe atât de modest şi discret s-a arătat faţă de propria sa persoană. Ca un adevărat intelectual, însă, el a lăsat semnele concrete ale conştiinţei pe care o avea cu privire la importanţa lucrului său. O asemenea dovadă este însăşi lista cu cărţile scrise de el, în care indică şi locul unde se păstrau65. În câteva cazuri, a inserat şi lista cheltuielilor prilejuite de scrierea respectivelor cărţi – uneori, aceste cheltuieli le suporta el însuşi, alteori ele reveneau comanditarului. Mărturie interesantă în acelaşi sens este şi testamentul său, în care nu mai puţin de patru capitole conţin referiri la cărţi – atât dintre cele traduse şi copiate de el însuşi, cât şi tipărite66.

A împărţit cu Iacov Putneanul şi interesul pentru educaţie. Se ştie că a construit, înainte de 176867, o clădire pentru şcoală în curtea bisericii vechi. Pentru educaţia religioasă a copiilor, a scris, în 1775, un Catihizis în scurt pentru învăţătura copiilor celor mici, tradus din ruseşte după unul tipărit la Moscova în 1769. Pe ultima filă, a simţit nevoia să scrie următoarea încredinţare: „Părinţi şi fraţi şi oricaré pravoslavnic creştin, carii veţi citi această carté, toţi bine să vă încredinţaţi că eu, tălmăcind şi scriind această carte, am aflat nişté învăţături foarte înalté pliné de bogosloviia şi de învăţătura cea pentru sufletiască mântuire. Şi nu

63 V. A. Urechiă, Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul, p. 28–35 (Anexele A–D). 64 Voi reveni, mai pe larg, asupra acestor chestiuni într-o lucrare aparte, închinată istoriei

arhivei putnene. 65 O listă asemănătoare a intenţionat să insereze în Cartea Sfântului Isaac Sirul, manuscris

din 1777, păstrat azi la Mănăstirea Dragomirna: „Câte cărţi s-au tălmăcit di pe slovenie şi s-au scris pe moldovenie prin multa osârdie şi cheltuiala a smeritului ieromonah Mihail, ieromonah de la Săhăstria Putnei” – cf. Olimpia Mitric, Din activitatea de traducător a lui Vartolomei Măzăreanu, în Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Cercetare şi valorificare, II, Bucureşti, 1983, p. 198. Din păcate, „izvodul” acesta a rămas necompletat: eadem, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog, II, Iaşi, 2007, p. 255.

66 Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Măzereanu, p. 56 („Ce am dat în viiaţă Sfintei Mănăstiri Putnii”), 57 („Ce am scris Sfintei Mănăstiri Putnii” şi „Ce am hotărăt după moarte me să să mai dee Sfintei Mănăstiri Putnii”), 61 („Ce am mai dat mănăstirii vechi după ce am venit de la Mănăstire Solca”).

67 N. A. Ursu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, p. 104.


numai că slujaşté spre învăţătura copiilor, ci şi a tuturor de obşté pravoslavnici creştini”68.

Lectura însemnărilor lăsate de Vartolomei Mazereanu pe manuscrisele sale

arată un lucru emoţionant: puternica legătură cu mănăstirea sa de metanie şi cu monahii de acolo, cărora nu uită niciodată să le amintească această calitate.

La 1769, a scris un Panihidnic, adecă Slujba parastasului, după dorinţa egumenului Mănăstirii Slatina, „chir Methodii Putnianul”69. Cinci ani mai târziu, traducea rugăciuni „prin osârdiia ieromonahului Macarii Putnianul, frate după trup al sfinţii sale chir Methodie, iarăşi putnian, igumenul Sfintei Mănăstiri Solca”70. Este foarte posibil că cei doi Methodie Putneanul – unul egumen la Slatina în 1769 şi celălalt egumen la Solca în 1774 – să fie una şi aceeaşi persoană. În condica Humorului, el notează că la 1777 (când a scris cea mai mare parte a textului) era egumen „sfinţie sa chir Dosithei Putnianul”, iar la 1779 (când a făcut adaosul) era egumen „sfinţie sa chir Anthim, iarăşi putnian”, care l-a chemat pe el, „arhimandritul Vartholomei Mazerianul, iarăşi putnian”71.

Importantă şi emoţionantă este şi precizarea, făcută în 1762 pe condica vitelor Mănăstirii Putna, privind o anume filiaţie şi înrudire duhovnicească: mitropolitul din acel an, Gavril Calimachi, şi episcopul de Rădăuţi, Dosithei Herescu, erau „amândoi ucenici preosfinţitului Antonii mitropolit”, după cum era şi „preosfinţitul Iacov, proin mitropolit Moldovii, iarăşi ucenic Antoniii mit<ropolit>” şi cum era şi el însuşi, Vartolomei, ucenic al aceluiaşi ierarh, mort pe îndepărtate meleaguri străine.

Este evidentă realitatea pe care o relevă aceste notaţii: putnenii erau o familie duhovnicească, ai cărei membri îşi datorau unii altora ajutor, înţelegere, sprijin. În lumina acestei realităţi va trebui să se reexamineze chiar şi controversatul episod al paretisirii lui Iacov din scaunul de mitropolit al Moldovei, la 1760: el ştia că face sacrificiul cerut pentru cineva care era nu doar fratele domnului ţării, ci şi propriul său frate duhovnicesc, călugăr putnean şi ucenic al aceluiaşi părinte duhovnicesc, mitropolitul Antonie.

Personalitatea lui Vartolomei Mazereanu a fost foarte frumos caracterizată

de N. Iorga: „un harnic gospodar şi un îndrăzneţ uneltitor politic”, „cunoscător bun de slavoneşte”72 şi „scriitor de chemare”73, „venit din Putna lui Ştefan cel Mare, [...] cleric cult, cu dar al scrisului, care, fiind într-o astfel de mănăstire,

68 Gabriel Ştrempel, op. cit., IV, Bucureşti, 1992, p. 264 (ms. rom. 5311). 69 Ibidem, II, p. 256 (ms. rom. 2356). După textul slujbei, urmează şi aici un pomelnic. 70 Ibidem, I, p. 48 (ms. rom. 155). 71 Ibidem, I, p. 37. 72 N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, II, ediţia a II-a,

Bucureşti, 1930 (ed. anastatică, 1995), p. 157. 73 Ibidem, p. 158.


era îndreptat în chip firesc către cunoaşterea şi iubirea unui trecut al Moldovei în care era libertate şi mândrie”74. Iar caracterizarea, în scurt, a vieţii şi a activităţii acestui cel dintâi mare cărturar ieşi din Putna în epoca modernă se închide în două formulări. Prima priveşte orientarea şi credinţele sale politice şi aparţine lui V. A. Urechiă: „apostol înfocat al politicii muscăleşti în Moldova”75. A doua, ieşită chiar din pana lui Vartolomei, priveşte munca lui în chiliile de la Putna, de la Solca, de la Bisericani, de la Neamţu şi de prin alte locuri: „O, cum trecu vreme me // Scriind cărţi de-a purure”76.

74 Idem, Istoria românilor, VII, Reformatorii, volum îngrijit de Sorin Iftimi, Bucureşti,

2002, p. 219. 75 V. A. Urechiă, Arhimandritul Vartolomei Măzereanul, p. 7. Caracterizare preluată şi de

G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, 1962, p. 172 (fără indicarea lui V. A. Urechiă).

76 În ms. rom. 4241 (1766–1767) de la BAR, f. 181v. A fost pus în lumină de N. A. Ursu (Contribuţii la istoria culturii româneşti, p. 76), care a apreciat că „această frumoasă frază este, probabil, începutul unei însemnări, pe care el nu a mai continuat-o” (ibidem, nota cu *). Mă întreb, însă, dacă – în funcţie de accente şi de pronunţie – nu cumva avem de-a face cu un distih (O, cum trécu vremea mea // Scríind cărţi de-a pururea), la care nu mai era necesară nici o continuare...

Arhimandritul Vartolomei Mazereanu şi activitatea sa. Noi contribuţii

Documents

Transcript of Arhimandritul Vartolomei Mazereanu şi activitatea sa. Noi contribuţii