LEMNUL CA MATERIAL DE CONSTRUCTIE ÎN 1

TRANSILVANIA: UTILIZARE ŞI METAMORFOZĂ

Romulus ZAMFIR

La începutul secolului XX, lemn era considerat orice arbore care a suferit un prim proces de umanizare, adică a fost tăiat de către om. Până la tăiere se numeau fie arbore, fie după esenţa lemnoasă, (brad, stejar, fag etc.), iar rezervaţiile arboricole în care se aflau purtau numele de pădure, atunci când prezenţa omului s-a făcut simţită în ele, sau codrii atunci când "n-a călcat picior de om şi nu s-au auzit lovituri de topor în ele"l .

Lemnele din pădure erau tăiate de către meşterii lerrmari în funcţie de tipul construcţiei care urma să fie ridicată, o atenţie deosebită acordându-se celor care urmau să fie folosite pentru ridicarea caselor şi a bisericilor. Se căutau arborii crescuţi în mijlocul pădurii, nu cei de la marginea ei, de unde şi vorba: "lerrmul se alege de unde cântă cucul, nu de unde urlă lupul"2; pentru că din ei se "obţineau lemne drepte şi cu mai puţine noduri decât din cei crescuţi la marginea pădurii"3. Pentru ca lemnele să fie trainice se căutau arborii "din pădurea de faţă, cu expunere sudică, pentru că din ei se obţinea un lenu: mai trainic decât din cei crescuţi în pădurea din dos"4.

In zonele în care se folosea bradul ca material de construcţie, se căuta "bradul de munte, nu de ţarină"S, deoarece arborii pe loc pietros "cresc mai încet şi au fibra mai tare decât cei crescuţi pe loc mai umed care, crescând mai repede, au fibra mai moale"6. Se alegeau brazii din locurile bătute de vânt "pentru că ei au nevoie să fie legăna ţi de vânt zi şi noapte, pentru ca seva să nu meargă prea repede sus, ca lemnul să fie strâmt şi îndesat la rod"7.

Se evitau arborii bolnavi, adică cei care au fost stricaţi de vânt şi care erau uscaţi la vârf, deoarece apa de ploaie sau din zăpadă s-a înfiltrat lent prin trunchiul arborelui, făcându-1 să putrezească sau să apară diferite ciuperci ("apa coboară până într-un loc, unde formează o butură de unde răsuflă în exterior sub formă de iască")B; stricaţi de fulger, deoarece lerrmele

1 Ioan Ioşa, Casa în satui românesc de la începutul secolului XX, Editura Supergraf, p. 84. 2 Răspuns trimis la Chestionantl Casa din localitatea Rîmej:i, jud. Alba, de Ioan Pârv, învăţător. 3 Ioan Pârv, Rîmej:i, jud. Alba, răspuns la Chestionarul Casa, 1926. 4 Teodor Utan, Vad, jud. Maramureş, răspuns la Chestionarul Casa, 1926. 5 Traian Nicola, Albac, jud. Alba,răspuns la Chestionarul Casa, 1926. 6 Ilarie Noaghea, Bran, jud. Braşov, răspuns la Ozestionami Casa, 1926. 7 Daniil Martin, Dîrste, jud. Braşov, răspuns la Ozestionarul Casa, 1926. s Traian Nicola, Albac, jud. Alba, răspuns la Ozestionarul Casa, 1926.

233

www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

trăznite "nu sunt bune nici de pus pe foc"9; stricaţi de rac ("arborii loviţi cu toporul fac un sul în jurul rănii pentru cicatrizare dar nu reuşesc să acopere toată rana, care rămâne ca o poartă deschisă pentru toate bolile de la arborii vecini")lO; stricaţi de ger, adică arborii crescuţi pe terenuri mai ferite de curenţi de aer, ca unnare aceştia "păstrează o cantitate mai mare de sevă, care în iernile geroase îngheaţă. distrugând inelele de creştere"n.

Lemnele de construcţie sănătoase şi trainice se obţineau din arborii crescuţi drepţi, fără multe ramuri laterale şi cu coaja albăstrie, evitându-se cei a căror coajă bătea în roşu ("care sunt mai graşi şi au fibrele mai slabe")12.

Tăiatul arborilor se făcea toamna târziu şi iarna, în lunile noiembrie, decembrie şi ianuarie, dacă lemnele obţinute erau folosite pentru ridicarea unor construcţii, pentru că "lemnul tăiat în aceste luni este mult mai trainic şi nu-l mănâncă cariile"13, sau primăvara şi la începutul verii, pentru lemnele folosite la confecţionarea unor piese de mobilier.

Tăiatul arborilor se făcea în zilele în care luna era în descreştere ("când e luna plină se duc la pădure (oamenii n.n.) şi încep să taie lemnul greu pentru tălpi, cununi şi grinzi, pentru că atunci nu are prea multă sevă în ei")14. Lemnul tăiat în perioada de descreştere a lunii nu era atacat de carii, iar la uscare nu crăpals. Lemnele erau transportate acasă unde erau decojite apoi lăsate să se usuce în aer liber, pe teren drept, pentru a nu se încovoia.

Când materialul era uscat, meşterii lemnari începeau prelucrarea lui. Prelucrarea materialului lemnos se făcea de către meşteri lemnari autodidacti, care se fonnau pe lângă alţi meşteri mai în vârstă, "furând meseria", din c�e cauză ei au rămas anonimi. Din rândul acestor anonimi s-au ridicat totuşi adevăraţi artişti a căror nume a rămas încrustat în bâmele construcţiilor (în special a bisericilor) ridicate de ei. Fără a avea pretenţia de a face un repertoriu al meşterilor lemnari ale căror creaţii s-au conservat până-n zilele noastre, vom prezenta câteva nume cunoscute după inscripţiile care se mai păstrează pe monumente: "Meşter Toadere" care a construit, în anul 1785, biserica din Brusturi, jud Bihor16; "Meşter Tulea Ilie"17 care a construit biserica din Sitari Brăteşti, jud. Bihor; "Meşteru Onuţu Simion"lB care a mutat biserica din Baica în 1645; "Frenţ Nicoară din Agrij şi unul din Chendrea a Petrii Brudului"19 care

9 Toma Popovici, Boşorod, jud. Hunedoara, răspuns la 0Jestionaml Cnsa, 1926. 1o Ioan Pârv, Rîmeţi, jud. Alba, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. n Ştefan Buzilă, Poiana Ilvei, jud. Năsăud, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 12 Alexandru Vlad, Mag, jud. Sibiu, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 13 Ioan Pârv, Rîmeţi, jud. Alba, răspuns la Owstionaml Casa, 1926. 14 Traian Gavrilescu, Dîrste, jud. Braşov, răspuns la Chestionan1l Casa, 1926 15 Informaţii din A..lbac, Rîmeţi, jud. Alba; Poiana Ilvei, Zagra, jud. Năsăud; Săpânţa, Vad, jud.

Maramureş. 16 "Anul Domnului 1785 în luna mai în 4 zile sâmbătă Meşter Todere" . 17 "1754 Meşter Tulea Ilie" . 18 "Meşteru Onuţu Simion, meşteru au o fiicut, o au mutat" . 19 "Freant Nicoară din Agrij şi unul din Chendrea a Petrii Brudului fecior Gligorie anul

Domnului 1727" .

234 www.cimec.ro

Lemnul ca material de construcţie în Transilvania

au construit biserica din Fildul de Sus, jud. Sălaj; " Iacob Ionaşco şi cu popa Vasiliu"2o.

Din simpla enumerare a puţinilor constructori în lemn care şi-au semnat edificiile ridicate de ei se poate trage concluzia că încă din secolul al XVII-lea existau în Transilvania meşteri autohtoni deosebiţi de pricepuţi în realizarea unor monumente de arhitectură.

Prelucrarea lemnului se făcea de către meşterii constructori în functie de rolul pe care urma să-I aibă în cadrul viitoarei constructii. O atentie deosebită se acorda bâmelor care urmau să fie utilizate pentru r�alizarea un'or elemente portante (talpă, cunună, ancadramente etc.), de care depindea stabilitatea întregii construcţii. Pentru aceste elemente constructive meşterii alegeau lemnele de dimensiuni mai mari şi de aceeaşi lungime, pe care le ciopleau, dându-le forma necesară .

În cadrul arhitecturii de lerrm transilvănene, ca de altfel în cadrul întregii arhitecturi din România, lemnul ca material de construcţie a fost folosit şi sub formă rotundă, care necesita doar decojirea. Sub această formă a fost folosit în special bradul şi fagul, din care se ridicau pereţii construcţiilor vechi. Bradul sub formă rotundă era folosit şi pentru realizarea căpriorilor şarpantei acoperişului. Când întreg materialul lemnos era prelucrat, meşterii constructori începeau lucrările de ridicare a construcţiei.

O foarte lungă perioadă de timp, începutul oricărei lucrări era un moment deosebit de important, atât pentru meseriaşi, cât şi pentru comanditari. Se credea că o dată început un lucru la o construcţie nouă acesta nu trebuie să fie întrerupt, pentru ca "să nu-i meargă rău acelei construcţii"21 . Din această cauză, meşterii nu începeau lucrarea decât atunci când comanditarul dispunea de tot materialul de construcţie, pentru a fi siguri că vor putea termina lucrarea conform înţelegerii încheiate cu el. Comanditarul era interesat şi el în terminarea construcţiei la termenul fixat deoarece orice prelungire a lucrărilor era în defavoarea lui, atât din punct de vedere material (de obicei comanditarul asigura hrana meşterilor pe timpul lucrării), cât şi al calitătii lucrărilor.

1

Pentru a se putea desfăşura în condiţii normale lucrările de ridicare a unei construcţii, începerea acesteia trebuia să se facă numai într-una din zilele cu noroc (lunea, miercurea sau joia)22, zi în care 11Se cheamă preotul să sfinţească locul şi în toate cele patru colţuri ale temeliei ard lumânări de ceară pentru ca viitoarea construcţie să fie curată"23.

2o "Această sfântă Biserică o au făcut Iacob Ionasco şi cu popa Vasiliu în anul Domnului 1665 luna martie ziua 11" .

21 Sofronie liuba, Maidan, jud. Caraş, răspuns la Chestionarul Casa, 1926 22 "Nu se începe lucrul la nici o construcţie in zilele de marţi, vineri şi sâmbătă, pentru că lucrul

nu se tennine niciodată", Eugen Simion, Asuajul de Sus, jud. Sălaj, răspuns la Ozestionnrul Casa, 1926.

23 Sofronie liuba, Maidan, jud. Caraş, răspuns la O!estionarul Casa, 1926.

235 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

Tehnici şi sisteme de construcţie

a. Temelie şi îmbinări Tehnicile de constructie utilizate în cadrul arhitecturii de lemn au fost

1

determinate de natura materialului utilizat şi de elementele construcţiei care trebuia realizată. Din această cauză, le vom prezenta urmărind modul de realizare a următoarelor elemente: fundaţie, pereţi, pod şi acoperiş.

Până la începutul secolului al XX-lea cea mai mare parte din construcţiile de lemn au fost ridicate pe temelie nu pe fundaţie. Temelia era "partea cuprinsă între suprafaţa pământului şi talpa clădirii"24, din care cauză locul (ter�nul) pe care se ridica construcţia trebuia să îndeplinească anumite condiţii. In primul rând trebuia să fie "pământ sănătos, nu adaus, uscat şi fără băltuiri de apă"2s, pentru ca temelia să fie rezistentă. În situaţia în care terenul nu era drept se nivela ("dacă e dâmb se taie şi se îndreaptă locul")26. Pentru realizarea temeliei, pe terenul ales pentru viitoarea construcţie se aşezau căpătâiele de lemn, constând în "trunchiuri de stejar sau de molid cu un cep la partea de sus în care se aşează talpa"27 sau de piatră ("după ce s-a croit locul de casă se aşează la cele patru colţuri, precum şi în locul unde se întâlnesc pereţii despărţitori de camere, câte o piatră mare sau mai multe suprapuse, în cazul cel mai rău buşteni şi pe aceştia se aşează tălpile casei, fiind crestate la capătul unde se întâlnesc şi unde se întretaie, pentru a se putea aşeza la acelaşi nivel, folosindu-se măsura cu apă")2B. Înălţimea căpătâielor varia în funcţie de configuraţia terenului şi de destinaţia construcţiei.

După primul război mondial se generalizează fundaţia şi la construcţi­ile de lemn. Pentru fundaţie se săpau şanţuri "până se dă de piatră sau de pământ tare, pământ crescut nu adus pentru a înălta locul"29, în care se dădea zidărie de piatră cu mortar de pământ3o. În general,' fundaţia era ridicată cu 20-30 cm deasupra nivelului de călcare la construcţiile ridicate pe teren drept.

Pe temelie sau pe fundaţie se fixa talpa construcţiei, fiind elementul care-i susţinea întreaga greutate şi-i asigura stabilitatea în cazurile în care pământul se tasa pe anumite porţiuni. Talpa neutralizează, în ultimă instanţă, toate împingerile exercitate asupra pereţilor de greutatea podului şi a acoperişului, din care cauză ea forma, la toate construcţiile, un soclu solid de bâme de dimensiuni mari îmbinate în cheotoare dreaptă31 .

24 Nicolae Cămăraşu, Fundata, jud. Braşov, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 25 Amos Frâncu, Benic, jud. Alba, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 26 Nicolae Cămăraşu, Fundata, jud. Braşov, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 27 Demetrius Bosca, Maieru, jud. Năsăud, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 2s Partenie Mwetei, Coronca, jud. Mureş, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 2q Silviu Bichigcan, Ncrău, jud. Timiş, răspuns la Chestionam/ Casa. 30 "se sapă şan! în pământ de 20-40 cm adâncime şi încep a clădi zid de piatră, din 2-3 stânjeni

de piatră la casele de lemn şi 6-8 1 stânjini la cele de cărămidă, după poziţia locului", Vasile Dumitraş, răspuns la Chestionam/ Casa, trimis în 1926 din Sânrnihaiul Almaşului, jud. Cluj.

31 "talpa era din bârne din inima stejarului, după ce s-a cioplit albul din el, îmbucate la jumătatea lemnului", Cf. Vasile Olaru, răspuns la 0Iestionaml Casa trimis în 1926 din Fă get, jud. Timiş.

236 www.cimec.ro

Lemnul ca material de construcţie în Transilvania

Înainte de-a fi aşezate pe temelie, bâmele care formau talpa construcţiei se încheiau de probă pe teren drept32, cu care ocazie se însemnau locurile unde urmau să fie plasaţi pereţii despărţitori şi uşile de intrare. La pereţii în căţei se fixau locurile unde urmau să fie plasaţi stâlpii verticali şi se săpau babele, adică lăcaşurile pentru aceştia. După ce tălpile construcţiei er�u aşezate definitiv pe temelie sau pe fundaţie, se începea ridicarea pereţilor. In cadrul arhitecturii de lemn transilvănene peretii au fost ridicati fie în tehnica

, ,

cununilor orizontale suprapuse, fie în căţăi, sau din nuiele împletite. Tehnica cununilor orizontale suprapuse (Blockbau) este cea mai veche

şi cea mai utilizată tehnică de construcţie utilizată în cadrul arhitecturii de lemn transilvănene. Peretii ridicati în această tehnică erau formati din bâme rotunde sau cioplite, d� aceiaşi 'lungime, dispuse în cununi o'rizontale şi îmbinate la capete prin sistemul cheotorilor. Cheotorile, ca sistem de îmbinare a bâmelor, erau de 4 feluri: rotunde, drepte, în coadă de rândunică şi nemţeşti.

b

Cheotoarea rotundă a fost utilizată la ridicarea pereţilor din bâme rotunde şi constă dintr-o tăietură făcută cu securea până aproape la jumătatea bâmei, obţinându-se o crestătură rotundă în care era aşezată bâma din peretele transversal ("în vechime se făcea o crestătură rotundă cu securea cam

32 "după ce lemnele mai lungi şi mai groase au fost cioplite, se aşează pe pământ în cumpănă ca să fie orizontale, se taie lungimea şi lăţimea casei - tălpile lungi şi curmezişurile - se fac cheotorile apoi le aranjează de probă în formă de dreptunghi", Valer Uterat, răspuns la Otestionarul Casa, trimis în 1 926 din Luţa, jud. Făgăraş.

237 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

la 25 cm de la capătul bârnei şi-n această crestătură se aşeza bârna de sus, rărnânând cheutori, în afară, la ambele bârni")33. Pentru a se asigura orizontalitatea pereţilor la construcţiile de dimensiuni mai mari, bârnele dintr-o cunună se aşezau cu capătul subţire peste capătul gros al bârnei din cununa de jos ("se aşează o bârnă de molid cu capătul subţire peste capătul gros al bâmei de sub ea şi tăt aşa până se gată pereţii, dar nu-i slobod să fie lipite bârnele unele de altele ca să aibe loc unde să se aşeze")34. Pentru a se asigura verticalitatea pereţilor "bârnele din cununi erau prinse una de alta cu cuie din lemn de frasin"35.

Când se utilizau bârne cioplite pentru ridicarea pereţilor, acestea erau îmbinate la capete în cheotoare dreaptă, în coadă de rândunică sau nemţeşti.

Cheotoarea dreaptă se realiza la fel ca şi cheotoarea rotundă, cu deosebirea că la acest sistem de îmbinare tăietura se făcea în ambele laturi ale bârnei, astfel încât îmbinarea unei bârne dintr-o cunună se făcea cu două bârne din cununile peretelui transversal ("se face semn unde vin cheotorile, se crestează cu fierăstrău!, sus şi jos în bârnă, se scoate lemnul dintre două crestături cu răzuşul şi-n locul acela se aşează bârnele din curmeziş")36.

Cheotoarea rotundă şi cheotoarea dreaptă prezintă dezavantajul că bârnele nu pot fi îmbinate la capetele lor, ci la o anumită distanţă, capetele acestora prelungindu-se în afara liniei pereţilor. Pentru a înlătura acest neajuns, meşterii constructori au recurs la alte tehnici de îmbinare, respectiv în coadă de rândunică sau nemţească.

Pentru a fi îmbinate în coadă de rândunică sau nemţească, bârnele erau tăiate pe ambele părţi la capete, în formă de trapez (cu baza mare în exterior), astfel încât cununile se îmbinau perfect, neexistând pericolul dislocării lor ("bârnele sunt încrestate meşteşugit, cu aplecare la stânga şi la dreapta astfel că, cheotoarea împiedică năruirea bârnelor prin presiune şi ieşirea lor din cetori")37.

Realizarea cheotorilor în coadă de rândunică presupunea atât o anumită îndemânare din partea meşterilor lemnari, cât şi folosirea unor unelte mai perfecţionate, din care cauză această tehnică a fost utilizată mai ales la ridicarea unor construcţii ai căror comanditari dispuneau de posibilităţi materiale ca să poată angaja pe cei mai pricepuţi meşteri.

Pentru a asigura stabilitate pereţilor, uşorii uşilor şi ai ferestrelor aveau pe latura exterioară un jgheab, în care erau introduşi căţăii din capetele bârnelor.

Când pereţii ajungeau la înălţimea dorită (cea. 2 m), se fixa cununa, un soclu de lemn asemănător cu talpa, care încheia în partea superioară cununile.

33 Nicolae Cămăraşu, Fundata, jud. Braşov, răspuns la Chestionarnl Casa, 1926. 34 Petre Tomoioagă, Mureşenii Bîrgăului, jud. Năsăud, răspuns la Ozestionarnl Casa, 1926. 35 Alexandru Rujdea, Poşaga de Jos, jud. Alba, răspuns la Chestionarnl Casa. 36 Valer Literat, Luţa, jud. Făgăraş, răspuns la Chestionarnl Casa, 1926. 37 Justin Mohorca, Sângeorz Băi, jud . .!\lăsă ud, răspuns la Chestionarnl Casa, 1926.

238 www.cimec.ro

Lemnul ca material de construcţie în Transilvania

Tehnica cununilor orizontale suprapuse era mare consumatoare de material lemnos, deoarece în cadrul ei se folosea numai bâme de aceeaşi lungime. În momentul în care materialul lemnos lung a devenit mai greu de procurat, meşterii lemnari au fost nevoiţi să recurgă la o tehnică mai economicoasă, respectiv telmica în căţăi.

Pereţii ridicaţi în căţăi sunt formaţi dintr-o structură de rezistenţă şi din material de umplutură. Structura de rezistenţă era formată din: talpă, cunună, stâlpi şi contrafişe. Talpa şi cununa formau un soclu solid din lerrm, realizat din bâme de aceeaşi lungime şi îmbinate în cheotoare dreaptă. În talpă şi-n cunună erau făcute babe - lăcaşuri scobite în care intrau căţăii stâlpilor. Stâlpii erau jghebuiţi pe două laturi pentru a se putea fixa căţăii bâmelor folosite ca material de umplutură. Numărul stâlpilor utilizaţi depindea de dimensiunea construcţiei (obligatoriu era fixarea acestora la colţurile clădirii, în dreptul pereţilor despărţitori şi-n locurile unde urmau să fie plasate uşile şi ferestrele) şi de lungimea materialului de umplutură ("tălpile se încheie în cheotoare dreaptă, apoi se fac dăltuieli în stâlpii care vin la colţuri şi unde vin uşile şi ferestrele, câte doi pentru fiecare şi din loc în loc. Stâlpii se cioplesc din stejar, dar şi din alt lemn tare, la capete se fac căţăii ca să intre cu un capăt în dăltuiala tălpii şi cu celălalt în dăltuiala cosoroabei")38. Pentru ca pereţi să-şi păstreze verticalitatea, stâlpii, în special cei de la colţuri, erau întăriţi cu contrafişe, "un fel de proptele fixate cu un capăt în talpă şi cu celălalt în stâlp, de la jumătatea lui în sus"39. După ce toţi stâlpii erau fixaţi în talpă şi-n cunună, se proceda la umplerea spaţiilor dintre ei.

Ca material de umplutură s-a folosit lerrm de orice fel de esenţă, cu exceptia carpenului, despre care se credea că este lemnul dracului, iar în cons�cţia în care este folosit trăzneşte40. În zonele de câmpie, sărace în material lemnos, s-a folosit ca material de umplutură nuielele, care erau îngrădite ca la gard ("pereţii se construiesc ca şi pentru a fi umpluţi cu lerrm, dar între stâlpi se pun 3-6 pari, se taie nuiele de 1 m lungime şi se îngrădesc la câte trei pari")41 .

b. Poduri şi tavane După ridicarea pereţilor, pe cununi se fixau grinzile pentru pod. În

cadrul arhitecturii de lemn din Transilvania se pot deosebi două tipuri de pod: podul cu grinzi aparente şi tavanul.

Podul cu grinzi aparente este tipul cel mai vechi şi cel mai răspândit de pod, fiind întâlnit atât la constructiile cu destinatie de locuintă cât şi la cele utilizate ca anexe economice. El est� format dintr:o reţea de grinzi, fixate la distanţe egale pe cununa construcţiei. La construcţiile mai largi de 4 m,

38 Petre Mîglis, Gurahonţ, jud. Arad, răspuns la Ozestionaml Casa, 1926. 39 Gheorghe Tarţa, Făureşti, jud. Sa tu Mare, răspuns la Chestionarul Casa, 1926. 4° Constantin Manu, Tg. Lăpuş, jud. Someş, răspuns la Clzestionaml Casa, 1926. 41 Vasile Şerban, Dobra, jud. Hunedoara, răspuns la Ozestionaml Casa, 1926.

239 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

pentru a se evita încovoierea grinzilor sub greutatea produselor depozitate în pod, pe sub grinzi se fixa meştergrinda, o grindă de stejar de dimensiuni mai mari, îngrijit finisată.

Pe grinzile podului se fixau scânduri groase de stejar şi fag (la construcţiile utilizate ca anexe economice şi la casele vechi la care podul servea şi pentru depozitarea unor produse) sau de brad. Scândurile puteau fi fixate în: poditură simplă şi poditură cu clop. La poditura simplă s-au folosit scânduri bine finisate pe margine, aşezate una lângă alta, iar spaţiile dintre ele erau acoperite cu şipci pentru a împiedica pătrunderea curenţilor de aer în interior. Pentru a se apăra interiorul locuinţei de curenţii de aer, meşterii au recurs şi la poditură simplă lămbuită, când s-au folosit scânduri cu marginile lâmbuite, iar prin suprapunerea celor două margini se realiza o îmbinare a scândurilor care nu lăsa spaţii libere între ele; podi tură simplă spondilită când se foloseau scânduri care aveau la o margine "nut", iar la marginea cealaltă "feder", îmbinarea se făcea prin introducerea nutului unei scânduri în federul scândurii vecine.

Poditura cu clop consta în aşezarea scândurilor de aceeaşi lăţime pe grinzi, distanţat, iar acoperirea spaţiilor dintre ele se făcea cu scânduri mai late ("se aşează scândurile pe grinzi în aşa fel încât să lase între ele un spaţiu mai mic, care se acoperă cu altă scândură mai lată")42.

Tavanul ca tip de pod a fost întâlnit în cadrul arhitecturii de lemn transilvănene din perioada interbelică, mai ales la casele din mediul orăşenesc. Pentru obţinerea tavanului, pe latura din interior a grinzilor podului se băteau scânduri distanţat, peste care se prindea o plasă de trestie şi se tencuia cu o tencuială de var cu nisip.

c. Acoperişuri Printre cerinţele esenţiale pe care trebuia să le îndeplinească orice

construcţie pentru a dăinui se numără şi cele legate de apărarea elementelor ei contra intemperiilor, apărare ce se realiza prin intermediul acoperişului. Acoperirea unei construcţii ridică, din punct de vedere tehnic, o serie de probleme legate, pe de o parte, de găsirea acelui sistem de acoperire care să corespundă cel mai bine spaţiului interior menit a-1 apăra, iar pe de altă parte, de realizarea acoperişului în aşa fel încât acesta să nu pericliteze stabilitatea pereţilor sub influenţa presiunilor exercitate de greutatea materialului învelitor şi de acţiunea unor factori naturali (vânturi, ploi, ninsori mari). Rezolvarea acestor probleme a constituit o preocupare importantă pentru meşterii constructori, deoarece de rezolvarea lor depindea, în ultimă instanţă, atât amploarea spaţiului acoperit cât şi organizarea planimetrică a construcţiei43.

Cel mai simplu sistem de acoperire întâlnit în cadrul arhitecturii de lemn transilvănene este cel care a dat naştere unui acoperiş care n-are nevoie

42 Ioan Crăciun, Aurel Vlaicu, jud. Hunedoara, răspuns la Gzestionarul Casa. 43 Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, voi. 1, Bucureşti, 1968, p. 38.

240 www.cimec.ro

Lemnul ca material de construc,tie în Transilvania

de pereţi ca suport de susţinere. Această formă de acoperiş s-a întâlnit la acele construcţii ce sunt cunoscute sub numele de adăposturi temporare44.

Cel mai comun tip de acoperiş întâlnit la construcţiile de lemn cu pereţii în cununi orizontale suprapuse este cunoscut până-n prezent în literatura de specialitate sub numele de acoperiş cunună45. Acest tip de acoperiş a fost realizat prin retragerea succesivă, spre centru, pe măsură ce pereţii se înalţă, a cununilor, dând naştere unor volume semicilindrice sau piramidale. Volumele semicilindrice au fost întâlnite la construcţiile cu plan dreptunghiular, fiind obţinute prin scurtarea succesivă a bâmelor din cununile pereţilor transversali, care fac ca bâmele din cununile pereţilor longitudinali să se retragă treptat spre centru. Volumele piramidale au fost întâlnite la construcţiile cu plan pătrat, fiind realizate prin retragerea treptată spre centru a cununilor, prin scurtarea egală a bâmelor din continuarea celor patru pereţi.

Acoperişul cunună creează un interior monumental, a cărui securitate este asigurată tocmai de structura rezultată, care îndeplineşte şi rolul de fortificaţie. Ridicarea unui astfel de acoperiş nu ridica probleme tehnice deosebite meşterilor constructori deoarece el era realizat din acelaşi material şi în aceeaşi tehnică de construcţie ca şi pereţii.

Acoperişul cunună prezenta în schimb o serie de dezavantaje. Utilizând bâme de aceleaşi dimensiuni, el era un mare consumator de material leiiUlos, fără ca rolul lui de sustinere a materialului învelitor, relativ

1

uşor, să justifice acest consum. Din cauza materialului învelitor (scoarţa de copac, pământ), pereţii în partea inferioară şi tălpile construcţiei erau periclitaţi de apa care cădea foarte aproape de pe acoperiş. Însă inconvenientele cele mai mari pe care le prezenta acest tip de acoperiş erau legate de încălzirea spaţiului interior, mai ales când acesta era utilizat ca locuinţă, în regiuni cu o climă rece.

Aceste inconveniente au făcut ca acoperişurile cunună în forma lor originală să fie utilizate numai în anumite zone la construcţiile cu destina�a de locuinţă, dând naştere unui tip de locuinţă numită: locuinţa darbază46. In rest el a suferit unele modificări, fiind întâlnit ca acoperiş interior al unor spaţii ce necesită o dezvoltare interioară pe verticală.

O primă modificare a acoperişului cunună a constat în realizarea unei structuri pe care să fie fixat materialul învelitor. Pentru realizarea acestei

44 V aler Sutură, Adăposturi temporare în sud estul Munţilor Apuseni, in Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1957-58, Cluj 1958; Georgeta Moraru Popa, Adăposturi temporare din cuprinsul sălaşelor bănăţene, in Revista Mu::eelor, 1966; Ioan Chelcea, Asupra sur/ei m adăpost omenesc elementar, in Muzeul satului. Studii şi cercetări, Bucureşti, 1970.

45 P. Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1958, p. 70; L. Sumbadze, Venceatîie pocrîta u msscom dereviannom lodcestive, in Arltitecturnoe naslestva, 10, Moscova, 1958, pp. 58-72; Danuta Tylkova, Dreumiaane spierd1ze w poludniewej sadeczynie, în Etnografia polska, VI, 1962; Iaroslav Vajd.is, Naktere zazody arltitektonicke h1orln; na vesnici, in Cesla;, IV, 1954.

46 L. Sumbadze, op. cit.

241 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

structuri, pe capetele bâmelor care formau cununa de pe care începea retragerea pereţilor s-a plasat o bârnă pe care au fost fixaţi căpriori, obtinându-se o şarpantă pe care putea fi aşezat materialul înveli tor. '

În cadrul arhitecturii de lemn din România acoperişul cunună a fost întâlnit sub formă semicilindrică, învelit cu scoarţă de copaci, la o stână în Munţii CălimanW, şi sub formă piramidală, învelit cu vrejuri de viţă de vie, Ia unele pivniţe din Gorj48. Etapele trecerii de la acoperişul cunună la cel cu căpriori sunt evidenţiate de sistemele de acoperire ale bisericilor de lemn, la care bolta semicilindrică este realizată din acelaşi material şi-n aceeaşi tehnică ca şi pereţii, cu scurtarea treptată a bârnelor care formează cununile pereţilor transversali.

În cadrul arhitecturii laice de lemn transilvănene, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cel mai răspândit tip de acoperiş a fost acoperişul cu căpriori, la care problemele legate de neutralizarea presiunilor exercitate asupra pereţilor de greutatea materialului învelitor şi de unele fenomene ale naturii au fost rezolvate prin modul de realizare a şarpantei.

Şarpanta, la acoperişul cu căpriori este formată dintr-o reţea de perechi de căpriori, fixaţi pe cunună sau pe capetele grinzilor construcţiei, întăriţi în poziţie verticală de leaţurile bătute pe ei. Şarpantele astfel realizate au dat naştere la două feluri de acoperiş: acoperişul românesc şi acoperişul nemţesc.

La acoperişul românesc căpriorii sunt fixaţi pe cununile construcţiei ("în muchea de sus şi din afară a cununii, se taie pieziş, în jos pe latura din faţă, o crestătură exact atât de largă cât este călcâiul cornului ca să se potrivească când se fixează şi se bate cu un cui tare de frasin în gaura făcută cu sfrederul prin căprior şi cunună")49.

La acoperişul nemţesc căpriorii se aşează pe capetele grinzilor construcţiei ("comii se aşează cu capetele în găurile lunguieţe săpate cu dalta la capetele grinzilor ca să intre exact mucurile cornilor")so.

Perechile de căpriori erau realizate jos pe pământ, pentru ca toate să aibă aceeaşi înălţime şi acelaşi unghi de deschidere. Pentru a încheia căpriorii, meseriaşii lemnari făceau o "formă" de scândură cu lungimea şi unghiul cerut de acoperişul pe care doreau să-1 construiască. Lungimea căpriorilor se stabilea în funcţie de lăţimea construcţiei şi de natura materialului învelitor folosit. La acoperişurile înveli te cu paie şi şindrilă din zonele expuse la vânturi puternice, lungimea căpriorilor se stabilea în funcţie de lăţimea construcţiei, la "2/3 din lungimea grinzilor"SI; "3/ 4 din lăţimea construcţiei"52.

Căpriorii erau îmbinaţi la capătul subţire, în talpă, adică erau tăiaţi oblic ca să se poată lipi, după care erau întăriţi cu un cui de lemn; în

47 Publicat de 1. Vlădupu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, p. 272. 48 N. Petrescu, N. Al Mironescu, Constmcţii viticole din Gorj, în Cibinium,1967-68, p. 302. 49 Ion Mohorca, Sângeorz Băi, jud. Năsăud, răspuns la Chestionam/ Casa, 1926. 50 Ibidem. 51 Amos Frâncu, Benic, jud. Alba, răspuns la 01estio1U1ml Casa, 1926. 52 Ioan Mohorca, Sângeorz Băi, jud. Năsăud, răspuns la Chestionam/ Casa, 1936.

242 www.cimec.ro

Lemnul ca material de constrncţie în Transilvania

muşcătură, adică se tăiau oblic până la jumătatea lemnului, se înlătura partea tăiată şi se suprapuneau întărindu-se cu un cui de lemn, sau în căţăi. După ce erau încheiate la vârf, perechile de căpriori erau întărite prin scleme, o bucată de lemn ce se fixa la 1-1,5 m de la vârf, pe ambii căpriori, pentru a nu se desface.

Când toate perechile de căpriori erau încheiate, erau urcate şi fixate pe cununa sau pe grinzile construcţiei. După ce toate legăturile de căpriori erau fixate pe construcţie se întăreau cu mâţe de vânt53, reprezentând bucăţi lungi de lemn care erau fixate oblic pe mai multe perechi de căpriori.

La constructiile la care lătimea era mai mare de 6 m, "la casele cu podul larg" şi la cele învelite cu �glă, pentru a se evita îndoirea căpriorilor sau ruperea lor sub greutatea materialului învelitor, meşterii constructori au recurs la sprijinirea căpriorilor cu câte un pop ("când casa este mai largă, în grinzi se pun nişte popi cu căţăi, care reazămă căpriorii şi ţine acoperişul să nu se hâiască când ninge mult")54.

Ca material învelitor în cadrul arhitecturii de lemn transilvănene s-au folosit: paiele, şindrila, trestia şi ţigla.

Paiele au deţinut ponderea în ierarhia materialelor utilizate pentru învelirea construcţiilor laice ţărăneşti până la al doilea război mondial mai ales în Câmpia Transilvaniei, acolo unde posibilităţile de a se procura şindrilă erau limitate. Pentru învelitul construcţiei se foloseau paiele de secară, îmblătite cu îmblăciul sub formă călcată sau de snopi. Acoperişul cu paie călcate avea o grosime de cea. 1 m, din care cauză pentru acoperirea unei case era nevoie de 2-4 tone, în funcţie de dimensiunile acesteia. Acoperişurile cu paie călcate aveau o înălţime mare, pentru ca precipitaţiile să se scurgă repede şi, ca urmare, pentru a nu putrezi paiele. Când paiele se foloseau sub formă de snopi se obţinea un acoperiş mai îngrijit şi mai puţin înalt.

Şindrila a fost utilizată ca material învelitor la toate categoriile de construcţie. Şindrila, denumirea generică pentru bucăţele de scândură ce erau bătute pe leaţurile acoperişului, după formă şi dimensiune era numită de către meşterii lemnari: şindrilă - scândurele cu dimensiunea de la 40 cm până la 80 cm, cu o latură mai groasă şi alta mai subţire; draniţă - scândurelele mai lungi de 60 cm, cu aceeaşi grosime pe toată lungimea lor şi şiţă - scândurele de aceeaşi lungime cu draniţa, dar mai subţiri decât aceasta.

Trestia a fost folosită ca material învelitor în zonele de câmpie cu lacuri, sub formă de snopi sau solzi de peşte. Acoperişurile cu trestie erau mai scunde decât cele de paie sau şindrilă, pentru a asigura o mai mare stabilitate trestiei pe şarpantă.

Ţigla ca material învelitor a fost folosită până la începutul secolului XX doar la constructiile laice ale familiilor mai înstărite din localitătile apropiate de oraşe sa� târguri. '

Modul de realizare a şarpantei la construcţiile de lemn, prezentat mai sus, a făcut ca apa de pe acoperiş să cadă foarte aproape de pereţi ducând la o

53 Gheorghe Smedu, Arpaşul de Sus, jud. Făgăraş, răspuns la 01estionarul Casa, 1936. 54 Ion Pavelea, Runcul Salvei, jud. Năsăud, răspuns la 01estionarul Casa, 1926.

243 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

putrezire rapidă în special a tălpii construcţiei. Pentru a preîntâmpina această putrezire, jur împrejurul pereţilor se construia o prispă, o umplutură de pământ şi piatră care avea rolul de-a apăra talpa construcţiei de umezeală şi de-a împiedica pătrunderea curenţilor de aer în interiorul locuinţei55. Prispa la casă era păstrată în condiţii bune tot timpul anului, iar pentru a se evita degradarea ei, mai ales când aceasta avea o înălţime mai mare, la exteriorul prispei se punea o bârnă, care împiedica ruperea marginii acesteia.

Având lăţime mică, prispele nu puteau fi folosite la nimic, din care cauză meşterii în construcţii au căutat să lărgească spaţiul acoperit de streaşină. Pentru aceasta, meşterii constructori au aplicat în partea inferioară a căpriorilor bucăţi de lemn, numite în unele zone aruncători de apă56, care îndulceau panta acoperişului şi lărgea streaşina. Aceste aruncători de apă se mai păstrează şi astăzi la unele biserici de lemn şi sunt susţinute de o cunună fixată pe bâmele din cununile superioare ale pereţilor, ale căror capete se prelungesc în afara peretelui sub forma unor aripi.

Prin aplicarea aruncătorilor de apă nu se putea lărgi streaşina prea mult, mai ales în cazul caselor acoperite cu paie, deoarece se obtura complet lumina naturală în interior, ca urmare s-a recurs la plasarea unor stâlpi pe bâma fixată pe marginea prispei, pe care au aşezat în partea superioară o cunună de lemn ca suport pentru căpriorii acoperişului. Pentru a asigura stabilitatea construcţiei, tălpile şi cununile pereţilor transversali au fost prelungite în afara pereţilor şi pe capătul acestora a fost fixată talpa prispei. Prin lărgirea spaţiului acoperit s-a creat posibilitatea utilizării acestuia pentru depozitarea unor obiecte casnice sau pentru păstrarea unor produse.

Spaţiul nou obţinut s-a numit târnaţ sau pridvor şi a devenit elementul constructiei cel mai decorativ, atât la constructiile laice cât şi la cele ecleziastice.

' 1

TIMBER AS CONSTRUCIION MATERIAL IN TRANSYL VANIA: USE AND METAMORPHOSIS

Summary

Timber, as a primary construction material in the basin and forest area has been used for long ages. The use of wood starting from cutting, processing and construction represented a true ritual, inherited along generations.

The construction techniques used in wood architecture, were determined by the nature of material used, the amount of timber available, and the elements of the construction, which was to be built. For this reason, we will present them following the way these elements were achieved: foundation, walls, attic and roof.

55 "prispa se face între perete şi pidHura straşinei, se pun nişte scânduri sau lătunoi, proptite de nişte tăruşi şi între talpa casei şi scândură se bate pământ ca să se împiedice frigul să intre pe sub t�lpă în interior şi pentru a apăra talpa de umezeală", Valer Literat, Luţa, jud. Făgăraş, răspuns la Chestionnml Casa, 1926.

56 Ioan Godea, Monumente de arhitecturii populară din N- V-ul României, Oradea, 1972, p. 16.

244 www.cimec.ro