UN PICTOR TRANSILVĂNEAN PIERDUT ...? URSU BROINĂ

SILVIA MARIN-BARUTCIEFF

Universitatea din Bucureşti

Călătorul ce rătăceşte de-a lungul Podişului Someşan, în proximitatea oraşului Huedin şi pe Valea Almaşului, poate avea surpriza să descopere câteva vechi biserici a căror pictură murală pare să fie născocită de penelul aceluiaşi artist. Memoria unui anume Ursu Broină, pictor atestat de documentele secolului al XVIII-lea, a rămas neştirbită până astăzi în zona amintită. Prenumele său are rezonanţe de bestiar, iar puterea fiarei care se ascunde în spatele referentului transpare în imaginaţia şi talentul acestui zugrav de subţire.

Dorind să aflăm mai multe despre artist, am pornit pe urmele lui, răsfoind paginile literaturii de specialitate. Trei surse ne-au stat în primul rând la dispo-ziţie: volumul dedicat de Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait bisericilor de lemn din eparhia Oradiei1, apărut cu trei decenii şi jumătate în urmă, nepreţuitul dicţionar al academicianului Marius Porumb, închinat patrimoniului mural din Transilvania secolelor XIII-XVIII2, precum şi lucrarea consacrată de acelaşi istoric de artă veacului al XVIII-lea3. Prima dintre surse ne trimite spre un monument din păcate dispărut, biserica din Fildu de Jos, despre care, precizează autorii, a fost ridicată în 1630, „cu pictura lui Urs Broină, secolul al XVIII-lea”4. Marius Porumb vine cu informaţii semnificative pentru identitatea lăcaşurilor de cult care i-au fost atribuite lui Broină, reproducând o inscripţie publicată în debutul veacului XX, dar neindicând unde anume s-a petrecut acest lucru. Rândurile rămase de la Broină vizează aceeaşi biserică din Fildu de Jos: „cu mâna de ţărână a lui Ursu Broină, la (anul) 17..., în zilele împăratului Iosif şi Maria Terezia, cu cheltuiala sătenilor”5. Deducem din textul pomenit că acest pictor este autorul decorului bisericii din localitatea citată, în veacul al XVIII-lea, dar nu se poate afirma cu precizie când a fost executată lucrarea. Ceea ce se poate însă afla este că pictura data din perioada 1765-1780, interval în care împărăteasa Maria Tereza şi l-a asociat la guvernarea Imperiului pe fiul cel mare, Iosif al II-lea.

1 Godea, Cristache-Panait 1978. 2 Porumb 1998. 3 Porumb 2003. 4 Godea, Cristache-Panait 1978, p. 239. 5 Porumb 1998, p. 60.

Silvia Marin-Barutcieff 362

Un alt monument considerat a fi fost decorat de mâna aceluiaşi zugrav este cel din satul Cubleşu, aflat astăzi în comuna Cuzăplac, judeţul Sălaj. Cea mai veche menţiune păstrată care leagă numele lui Broină de această localitate figurează în paginile unei cunoscute reviste clujene, Răvaşul, săptămânal condus între 1903 şi 1910 de teologul Ilie Dăianu6. Preot în primele decenii ale secolului trecut, Dăianu se va interesa în repetate rânduri de personalitatea pictorului, consacrându-i câteva articole şi notiţe. Sursele la care recurge proprietarul-editor al Răvaşului sunt tradiţia locală şi, se pare, unele documente care i-au parvenit în timpul vizitelor canonice pe care le-a făcut în calitate de protopop de Cluj. În cadrul unei conferinţe publicate în revistă, teologul notează, fără însă a indica vreo sursă, că Ursu Broină a pictat bisericile din Cubleşu, Tămaşa şi Stoboru – satul de origine al artistului7. În descendenţa acestei tradiţii, Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait susţin că în zonă a fost reţinut numele preotului din Stoboru, sat învecinat cu localitatea Cubleşu, şi avansează ipoteza că biserica de la Cubleşu, cu hramul „Învierea Domnului” a fost zugrăvită în 17758. Nu ştim dacă anul propus este rezultatul citirii unei pisanii existente încă în anii ‘70 ai secolului XX, dar aceiaşi autori indică anul pictării icoanei de hram ca fiind 17899. Vizitând biserica în septembrie 2011 şi septembrie 2012, am putut descifra, pe marginea superioară a icoanei, inscripţia „Icoana Învierii, de robul lui Dumnezeu plătită. 1789” (sic !). Aşa cum semnalau deja în 1978 Ioan Godea şi Ioana Cristache-Panait10, biserica a fost complet tencuită la exterior şi parţial în interior, în anul 1968, pictura nemaiconservându-se decât în altar, pe catapeteasmă şi pe bolta naosului. Ce a rămas, însă, se păstrează în condiţii foarte bune, ansamblul putând fi restaurat cu mare succes.

Edificiul din Tămaşa, menţionat de Ilie Dăianu în acelaşi studiu şi de cercetătorii anterior citaţi, a făcut deja obiectul a două studii ale noastre11. Pentru reconstituirea fie şi fragmentară a identităţii lui Ursu Broină, relevăm în cele ce urmează câteva aspecte privitoare la respectiva biserică. Elevată la Tămaşa în primul sfert al secolului al XVIII-lea12, ea a rămas în satul de origine timp de două veacuri, pentru a pleca în călătorie peste deal în anii ‘30 ai secolului trecut. Proaspăt înfiinţata localitate Ticu-Colonie, închegată în jurul familiilor de mineri angajaţi ai exploatării Şorecani, s-a văzut beneficiară, în 1935, a bisericii de lemn de la Tămaşa, aşezare situată în apropierea Cubleşului şi a Stoborului. Fraţii Mihail şi Grigore Manoilescu, proprietari ai minelor, s-au străduit şi au izbândit 6 Publicaţia este disponibilă online, pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca: http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/8540/1/BCUCLUJ_FP_PII970_1905_003_040.pdf. 7 Răvaşul, Cluj, nr. 40, 7 octombrie 1905, p. 162. Vezi şi Porumb 2003, p. 120. 8 Godea, Cristache-Panait 1978, p. 410. 9 Ibidem, p. 304; Porumb 1998, p. 93. 10 Godea, Cristache-Panait 1978, p. 303. 11 Marin-Barutcieff 2011/a, p. 25-38; Marin-Barutcieff 2011/b, p. 215-241. 12 Godea, Cristache-Panait 1978, p. 409.

Un pictor pierdut ...? Ursu Broină 363

să plătească transportarea edificiului pe drumul dintre cele două sate, dar şi restaurarea sa, care i-a fost încredinţată unei pictoriţe cunoscute în epocă, Elena Popea. Demersul artistei a însemnat, în general, nu o restaurare în sensul atribuit astăzi acestui termen, ci repictarea completă a unor scene/personaje a căror con-servare era extrem de precară (Căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, şirul de sfinţi dispus pe laturile de nord şi de sud ale naosului, în registrul inferior) şi intervenţii de retuşare a unor segmente din pictura secolului XVIII (de pildă, aureolele mai multor personaje, colorate cu ocru de Broină, devin la Popea galben-orange intens, iar chipurile cu bujori accentuaţi se transformă în figuri pământii la artista interbelică). Există însă secvenţe vizuale fără nici o inter-venţie ulterioară sau numai cu retuşuri minore. În cazul intervenţiilor din deceniul trei al veacului XX, se poate observa fără dubiu că ele nu au avut repercusiuni asupra desfăşurării compoziţionale, nici asupra mesajului atent construit de pictorul de la Tămaşa, mesaj care îl elogiază în două compoziţii deosebit de interesante pe împăratul Iosif al II-lea13. Credem că Elena Popea nu ar fi avut nici o motivaţie să intervină în structura programului iconografic şi că semantica ansamblului mural este în exclusivitate opera celui care a zugrăvit lăcaşul în timpul guvernării împăratului Iosif al II-lea. Argumentul cel mai important în susţinerea acestor afirmaţii provine din prezenţa în naos a unei viziuni tributare mentalităţii epocii în care a trăit artistul transilvan. În plus, Natalia Manoilescu-Dinu, fiica fostului ministru al economiei Mihail Manoilescu, a înregistrat în Memoriile sale evenimentele premergătoare resfinţirii bisericii şi supravieţuirea picturii de sfârşit de secol al XVIII-lea, cel puţin în scenele inspirate de Evanghelii14.

O contribuţie la clarificarea identităţii pictorului Ursu Broină o aduce, pe de altă parte, confruntarea bisericii din Ticu-Colonie cu cele din Cubleşu şi Aghireşu15, comparaţie care ne-a condus la observaţia că cele trei monumente au fost zugrăvite de acelaşi autor. În cazul edificiului de la Ticu-Colonie, este posibil ca Broină să fi lucrat împreună cu altcineva, poate un ucenic. Pentru Aghireşu nu există până în prezent date privind identitatea autorului ansamblului parietal. Marius Porumb afirmă că biserica a fost una călătoare, ca şi cea din Ticu-Colonie, fiind transferată din Văleni, unde fusese edificată în 1780, la Aghireşu, în 193116. Constatăm că perioada interbelică a fost fertilă pentru asemenea translări arhitectonice, ceea ce a însemnat, pentru multe comunităţi văduvite de lăcaşuri de cult, dobândirea habitatului spiritual de maximă importanţă.

13 Marin-Barutcieff 2011/a, p. 34. 14 Manoilescu-Dinu 2007, p. 90. 15 Localitate situată actualmente în judeţul Cluj, pe Valea Nadăşului. În componenţa ei intră astăzi şi satul Ticu-Colonie. 16 Porumb 1998, p. 14.

Silvia Marin-Barutcieff 364

Mai multe informaţii despre pictor transpar din două documente care, din fericire, au supravieţuit trecerii timpului. Unul este o scrisoare pe care Ursu Broină a trimis-o împăratului Iosif al II-lea în anul 1786. Epistola a fost redactată la numai câţiva ani de la Edictul de toleranţă religioasă, emis de monarh în 8 noiembrie 1781, dar şi de la decretul de desfiinţare a mănăstirilor, din 12 ianu-arie 1782, rezultat al viziunii utilitariste a împăratului17. În descendenţa Mariei Tereza, care recursese la măsuri asemănătoare pentru spaţiul lombard18, suveranul considera că orice ordin religios trebuie să contribuie la prosperitatea statului, iar în cazul în care acest lucru nu poate fi dovedit, să-şi piardă dreptul de existenţă şi bunurile patrimoniale.

Din conţinutul scrisorii aflăm că expeditorul era pictor de biserici şi că locuia în Stoboru. Adresarea faţă de destinatar este, cum era de aşteptat, extrem de protocolară şi subliniază, în manieră mai degrabă medievală decât modernă, caracterul divin al funcţiei imperiale. Invocarea psalmului 81 din Vechiul Testa-ment vine în sprijinul elogiului pe care Broină îl face guvernării binecuvântate de transcendenţă:

«Dă Dumnezeu sinteţi», pusu-i-au Dumnezeu mai mari peste ominii săi ca să-i apere şi să-i păzască pre ei, că precum nu poate fi trupul fără cap, aşa nu pot fi oamenii fără Împărăţia Ta.

O guvernare elogiată, aşa cum am arătat în articolele despre biserica din Ticu-Colonie, elogiu recognoscibil şi în pictura parietală din naosul de la Aghireşu, unde, în benzile decorative, artistul se simte dator să introducă o reprezentare a coroanei imperiale habsburgice. O menţiune aparte merită totodată inscripţiile din scenele de la Aghireşu, ale căror litere seamănă cu cele din epistola lui Ursu Broină, analogiile dintre pictura murală şi înşiruirea de semne grafice de pe hârtie fiind de asemenea vizibilă.

Întorcându-ne la scrisoare, motivul redactării sale îl constituie necesitatea resimţită de zugrav de a reclama unei persoane creditabile ca Iosif al II-lea distrugerea mănăstirii pe care el însuşi o ridicase la Stoboru. La 1786, prestigiul de care se bucura „bunul împărat” în mentalitatea colectivă a fost amplificat de cea de-a treia vizită, de nouă zile, pe care Iosif al II-lea a făcut-o în Transilvania. Dar răspunsul fiului Mariei Tereza se lasă aşteptat; între timp, soseşte un document de la oficialităţile din Cluj care pretinde ca nici o mănăstire să nu rămână în funcţiune, această cerinţă vizând şi „întreprinderea” lui Ursu Broină de elevare a lăcaşului de cult. Având la dispoziţie opt zile să dărâme construcţia, pictorul ignoră decizia de la Cluj. Eroare însă, căci în a opta zi autorităţile locale, din rândul cărora epistola îi numeşte pe „solgabirău Căceli Jiga” şi „comisarăşu

17 Dumitran 2007, p. 75. 18 Harm Klueting, Der Josephinismus. Ausgewählte Quellen zur Geschichte der theresianisch-josephinischen Reformen, Darmstadt, 1995, p. 264-265, apud Dumitran 2007, p. 76.

Un pictor pierdut ...? Ursu Broină 365

Djulai”, secondaţi de alţi oameni din satele vecine, se năpustesc asupra bisericii spre a o nimici. În aceste condiţii, artistul contabilizează cheltuielile făcute pentru edificare, 500 de florini, şi pretinde să primească banii înapoi. Plângerea indică de asemenea un conflict cu stăpânul domenial, Mihai Rădaia, care nu vroia să îi restituie păgubitului nici un florin pentru efortul făcut:

Ce mă rog Preînălţatului Împărat să-şi facă milă de mine de acest lucru, că sint de pagubă de 500 de florinţi, că locul mi l-au luat domnul mieu, Rădaia Mihai, şi l-au făcut lab mării sale. Iară eu am rămas sărac. Şi acest loc eu, Doamne Împărate, tot din pădure l-am făcut cu mare muncă şi trudă care s-au biciuluit aceste cinci sute. Ce domnul mieu nici vre să-mi lase locu, nici să-mi plătească munca. Dómne Împărate, mă rog la premilostiv şi înălţatul şi blândul, de Dumnezeu înţelepţit şi luminatul împărat, să-şi fie milă de mine ori să poruncească şi să mă slobozască să o mai zidesc, ori să-mi dea domnul mieu locu să mă hrănesc în ceastă lume.

Înţelegem de asemenea că locul destinat mănăstirii a fost obţinut prin defrişarea unei suprafeţe împădurite, iar autorul acestui act doreşte să-i fie compensat efortul fie prin restituirea banilor, fie prin redarea locului pentru construirea altui lăcaş de cult. Implicarea lui Broină în incidentul de la Stoboru survine la numai un an de la patenta de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania, impusă de Iosif al II-lea, la 22 august 1785, Cancelariei aulice şi Guberniului de la Sibiu, moment în care substituirea şerbiei cu o „supuşenie moderată” dăduse naştere la dispute între ţărani şi stăpânii domeniali. Primul decret de emancipare fusese emis cu doi ani mai devreme, în 1783, şi le acorda ţăranilor din Tran-silvania mai multă libertate faţă de stăpânii lor; cel din 1785 le oferea libertatea totală, cu menţinerea însă a unor obligaţii şi dări19.

Emis de Guberniul transilvănean la 20 septembrie 1787, în limba germană, răspunsul nefavorabil la solicitarea pictorului de a păstra în uz edificiul religios a fost redactat pe verso-ul scrisorii, semn că plângerea n-a găsit drumul spre obrazul imperial, ci s-a întors în comunitate în acelaşi an sau în anul următor.

Despre incident relatează şi o însemnare din secolul al XX-lea notată pe un Chiriacodromion tipărit la Bucureşti în 173220. Ea aparţine paracliserului greco-catolic Petru Sâncrăian şi a fost redactată în 10 decembrie 1948. Prin in-termediul acesteia, intrăm în posesia unei informaţii care face referire la zona din Stoboru unde a fost ridicată mănăstirea:

Amintire. Despre Mănăstirea din Podu-Rotundului. Pe la 1786, Ursu Broină din com. Stoboru au făcut o rugare cătră Guvernul din Sibiu ca să-i dea voie să zidească o mănăstire pe hotarul comunei Stoboru. Şi s-au şi făcut.

Însemnarea mai cuprinde date despre matricola comunei, şcoala şi preotul pe care l-a avut satul din 1876 până la 1907, Petru Dan, cel care le-a semnalat lui 19 Hitchins 1987, p. 70; Gorun 1998, p. 236. 20 Cartea se păstrează actualmente în colecţia Protopopiatului Ortodox Zalău.

Silvia Marin-Barutcieff 366

Augustin Bunea şi Ilie Dăianu scrisoarea lui Ursu Broină21, aflată încă, în mai-iunie 1903, în Stoboru, de unde a ajuns, la începutul veacului trecut, în posesia celui de-al doilea teolog22. Notiţa lui Petru Sâncrăian din iarna anului 1948, compusă după Şematismul tipărit la Blaj în 190023, confirmă încă o dată tradiţia locului.

Având ca fundament actul respectiv şi unele date a căror sursă ne rămâne încă necunoscută, Ilie Dăianu a alcătuit în 1905 o „povestire istorică”, pe care a publicat-o mai întâi în Răvaşul24, pentru a o relua ulterior într-o broşură de 32 de pagini, promovată adesea în paginile revistei sale25. Nimbul conferit zugravului de editorul săptămânalului evocat are străluciri intense, intenţia de mitizare a figurii lui fiind evidentă, după cum lesne se poate observa:

Omul acesta minunat, frumos la chip şi dulce la cuvânt, era venit în jurul acesta nu de mulţi ani şi-şi trăgea neamul de prin munţii aceia cu băi de aur, a căror târg de frunte este Abrudul şi care au adăpostit în cursul vremilor multe inimi avântate şi multe minţi luminate, din a căror roade s-au înfructat neamul întreg.

Lumea din jur să minuna de el ca şi de numele lui, neobicinuit până atunci în aceste părţi, dar foarte des întrebuinţat în munţii cu brazi, din care a scoborât el, venind aici înspre valea Almaşului, pentru că omul acesta îmbrăcat în portul moţilor era înzestrat cu o mulţime de cunoştinţe, cu atât mai preţioase, cu cât poate erau mai rari în aceste părţi, – el nu numai că ştia ceti din cărţile cu litere bătrâne de prin stranele micilor bisericuţe, nu numai că ştia cânta frumos şi dulce, dar lucru mare, ştia să zugrăvească chipuri frumoase în biserică, cum nu s-a mai văzut până atunci în părţile acestea, decât doar la mănăstirile cele vechi.26

Potrivit lui Ilie Dăianu, care îi propune lui Broină ca loc de origine Munţii Apuseni, acesta ar fi pictat şi biserica de la Sânmihaiu, dispărută la începutul veacului XX, dar, din nou, nu cunoaştem temeiurile unei atari afirmaţii27. Despre mănăstirea înălţată în 1786, o altă parte a articolului lui Ilie Dăianu, publicată o săptămână mai târziu, reţine că ea a fost reconstituită din lemnele folosite iniţial în satul Borşa, de unde biserica a călătorit ulterior la Adalin, la confluenţa secolelor XIX şi XX28. Şi această afirmaţie se dovedeşte imposibil de confirmat, 21 Conform mărturisirii lui Augustin Bunea din articolul „Mănăstirea din Stobor”, publicat în nr. 2 al Suplimentului la nr. 28 al Răvaşului, septembrie-octombrie 1903, p. I. 22 Document păstrat la Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fondul personal Ilie Dăianu, nr. inv. 1087, f. 1. 23 Vezi fila 1 a Chiriacodromionului de la 1732, Colecţia Protopopiatului Ortodox Zalău. 24 Vezi numerele 33 din 19 august 1905, 34 din 26 august 1905, 39 din 30 septembrie 1905 şi 40 din 7 octombrie 1905 ale revistei Răvaşul, accesibile pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. 25 Textul reclamei a apărut în nr. 44 din 4 noiembrie 1905, p. 178. Promovarea a continuat în nr. 16 din 28 aprilie 1906, p. 64 şi nr. 31-32 din 18 august 1906, p. 128. 26 Răvaşul, nr. 39 din 30 septembrie 1905, p. 157. 27 Ibidem. 28 Răvaşul, nr. 40 din 7 octombrie 1905, p. 162.

Un pictor pierdut ...? Ursu Broină 367

atâta vreme cât biserica de lemn de la Adalin are în prezent o pictură de la finele veacului XX.

Portretul romantic, conturat cu mult entuziasm de teologul de la Răvaşul, este însă contrabalansat de un document semnat la 1784 de unul dintre proto-popii ardeleni cei mai cunoscuţi în epocă, Daniil Pop din Cătina29. Actul amintit, o scrisoare către episcopul Ioan Bob, îi atrăgea arhiereului atenţia asupra unui pictor şarlatan pe nume Ursu, care s-ar fi adăpostit sub protecţia Regimentului românesc de graniţă de la Năsăud, încercând să se sustragă rambursării unui împrumut substanţial, imposibil de recuperat de creditori. Din epistolă aflăm că el îndeplinise funcţia de capelan al protopopului la Cătina, localitate situată între Stoboru şi Năsăud. Presupunem că, în exercitatea respectivului rol, capelanul trebuia să-l secondeze pe protopop în unele din obligaţiile ecleziastice pe care, în cazul de faţă, Daniil Pop, având prea multe responsabilităţi, nu le putea săvârşi de unul singur30. Date fiind circumstanţele, putem considera că pictorul-capelan Ursu şi Ursu Broină sunt unul şi acelaşi personaj, posibilitatea de a fi vorba de doi indivizi în acelaşi areal geografic, în exact acelaşi timp şi cu exact aceleaşi ocupaţii fiind extrem de redusă. Aşadar, la 1784, în ziua de 24 octombrie, Ursu Broină este dat în urmărire de către superiorul său, care se plânge vehement vlădicii Ioan Bob. Ce i se impută zugravului? O serie lungă de furtişaguri, pe care protopopul nu ezită nici o clipă să le aştearnă pe hârtie. Mai întâi se aminteşte că Broină promisese că va lucra 120 de icoane – un număr imens pentru orice pictor cu notorietate –, destinatarul fiind un anume Grigoraş Murăşan, care îi oferise pentru ele 120 de florini, a patra parte din suma pe care artistul pretindea, doi ani mai târziu, că ar fi cheltuit-o pentru ridicarea unei biserici. Numărul mare de icoane pe care se angajează să le realizeze ni-l înfăţişează ca pe un pictor cu experienţă şi popularitate în zonă, deci probabil nu se mai afla atunci la vârsta primei tinereţi. La această consideraţie mai contribuie şi reclamaţia protopopului Daniil, care menţionează că refugierea la Regimentul de la Năsăud s-a făcut nu în mod solitar, ci în tovărăşia unui fiu, alături de care Broină petrece şi bea nestigherit de nimeni. Înţelegem încă o dată că, având o asemenea odraslă, zugravul nu putea fi, la 1784, de 20-30 de ani.

De la acelaşi păgubit, Grigoraş Murăşan, reclamatul pare să mai fi luat cu împrumut şi alte sume de bani (20 de florini, apoi 5 florini, altădată 7 mărieşi31).

Scrisoarea evocă şi identitatea unei preotese, consoarta aceluiaşi zugrav,

29 Serviciul Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale, fond Mitropolia Română Unită Blaj, nr. 78/1784. 30 După Conciliul de la Trento, funcţia de capelan parohial sau capelan auxiliar presupune îndeplinirea unor sarcini de ordin ecleziastice similare celor deţinute de un vicar sau curator. Atribuţiile ce decurg din această funcţie sunt stabilite de episcop sau de parohul unei anumite comunităţi. Capelanul nu poate, de pildă, să fie implicat în taina spovedaniei. Vezi New Advent. Catholic Encyclopedia, accesibilă pe site-ul http://www.newadvent.org/cathen/03579b.htm. 31 Monedă-subdiviziune a florinului, cu figura Maicii Domnului pe una din feţe; vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, http://dexonline.ro/definitie/m%C4%83rie%C8%99.

Silvia Marin-Barutcieff 368

răposată la data redactării textului de către protopopul de la Cătina. Aşa cum le descrie acesta, delictele par să fie o problemă de familie, căci, notează surescitat Daniil, preoteasa furase la rându-i de la Grigoraş 6 florini, după cum singură mărturisise pe patul de moarte. Obţinem aşadar o altă informaţie: la 24 octom-brie 1784, Broină nu mai avea soţie, era văduv. Dacă la această dată Daniil ni-l evidenţiază ca preot greco-catolic, conscripţia de la 1805 indică, în anul 1790, trecerea unui Ursu Droină la ortodoxie32, act cu frecvenţă considerabilă în epocă33, dar care poate fi justificat în cazul de faţă de încercarea zugravului, pe care îl bănuim a fi unul şi acelaşi cu preotul de la 1790, de a se rupe de comunitatea confesională faţă de care avea datorii.

Culpa de care este acuzat cuprinde şi alte înşelăciuni, cum ar fi luarea a 14 foi de sticlă pentru icoane şi vinderea lor fără ştirea posesorului. Se adaugă altă tablă de glajă, cumpărată cu 8 mărieşi, pe care pictorul ar fi fragmentat-o, trans-formându-o în icoane mici, vândute şi acelea în propriul beneficiu.

Raptul nu vizează numai domeniul ecleziastic şi obiectele din sfera lui, ci şi pe cel civil. Astfel, postavul de aba pe care Grigoraş l-a cumpărat de la Sibiu cu patru mărieşi a ajuns în cele din urmă tot în posesia zugravului, care i-a făcut din el pantaloni ucenicului său.

Însuşi Daniil l-a luat să lucreze la biserica din Cătina, pentru a plăti celui păgubit datoria, însă Broină nu şi-a respectat cuvântul dat şi, înşelându-i şi pe alţii, şi-a pierdut urma în zona Regimentului de graniţă de la Năsăud, în ju-risdicţia căruia autoritatea protopopului era complet neputincioasă. Supărat din cale afară, Daniil imploră episcopului ajutorul:

Toate aceste căutându-li-şă, mişelul acesta au cheltuit 26 fl. Cu toate aceste, mincinosul acel de popă şi zugrav şi înşălătoriul pre săracul

acesta l-au înşălat. L-am fost luat să lucre la bisearica din Cătina şi să plătească acestui om, însă iel,

celuind încă şi pe alţi[i], au fugit de aci la Reghimentul al doilea, unde, cu un fecior ce are, până în zioa de astăzi bea şi încelue şi pre alţi oameni.

Deci ca bani[i] şi sudorile săracului acestuia să nu strige răsplătire, am socotit ca cu umilinţă să-i recomendăluesc Mării Tale, rugându-mă ca, făcându-ţi milă, să-i scrii la Gheneral Comando o reprezentaţie ca de acolo slobozenie să i să dea a-l prinde şi di pe lo-curile cătăneşti. Au fost scos acest om şi Imperatorium, vi cujus praecipiebatur, ca di pe acel popă să i să facă destul, însă Imperatorium au rămas la Exţelenţia sa. Milostiveşte-te dară Măriia ta a-i da ceva inviaţie, ca doară l-ar pune la închisoare, că aşa poate că-i va plăti.

Sărutând blagoslovitoarea mână a Mării tale, sânt şi rămân al Mării tale zmerit fiu slujitor,

Protopop Daniil Cătina, 24 octomvrie 1784

32 Gagyi de Etéd 1911, p. 149. 33 Vezi Miron 2004, p. 97.

Un pictor pierdut ...? Ursu Broină 369

N-avem cum şti dacă toate acuzele aduse de Daniil Pop din Cătina picto-rului Broină sunt sau nu adevărate, cu atât mai mult cu cât protopopul greco-catolic este el însuşi aspru criticat în epocă pentru obiceiuri mai puţin lăudabile. Un concubinaj cu o anume Tudora din Craifalău, reproşat de Petru Maior într-o scrisoare adresată episcopului Ioan Bob34, deconspiră o legătură incompatibilă cu statutul clerical. Dincolo de moralitatea mutilată a protopopului, ceva adevăr trebuie să fi existat în afirmaţiile sale, un adevăr care umbreşte personalitatea se-rafică a lui Ursu Broină cultivată de teologii de la Răvaşul în paginile săptă-mânalului lor.

Un alt eveniment desprins din foile vechilor cărţi de cult adaugă biografiei incitante a acestui zugrav amănunte interesante. În biserica din Stoboru s-a găsit un Apostol tipărit la Blaj în 1802. Volumul a fost examinat în anii ‘80 ai vea-cului trecut de Ana Cânda, care a descoperit pe filele lui o însemnare de mare importanţă pentru identitatea personajului aici discutat:

Acest Apostol şi dumnezeiască carte s-au luat de pomană pre sama S. Bisericii a nostră a Stoborului ş-au dat într-însa Oanţă Urs 2 zloţi, Păcurariu Paşcu un zlot, Balint Marie 1 zlot, Coce Onoaie un zlot, Onu Todor 2 măreşi, Brona un măreşu, Mărăşan Ostasie cu soru-sa Maria 2 merişi, Baltă Filimoneasă un husoş, Broină Sizigan un husoş, Broină Ileană un măreş, Altăşan Mihai un husoş, Abrudan Rus un husoş, Broină Gheor-măneasă un măreş, Toader lui Păcurariu Gligorie un măreş, Coce Gheorghiasă 4 potoci, Todor a lui Coce Grigorie 6 potoci, Păjişceanu Ioan un pătrar, preoteasa 2 potociu. Şi s-au cumpărat de la Gal Urs din Fodora, din Varmedie Solnocului dinlăuntru, cu 9 zloţi, anul 1803, iulie 17 zile, şi nimenea să nu o poată muta. Scris-am popa Urs, paroh biseri-cii Stoborului.35

Păstrată astăzi în colecţia Protopopiatului Ortodox Zalău36, cartea conţine semnătura zugravului, care se mai afla în viaţă, după cum remarcăm, la 17 iulie 1803. Mai mult decât atât, deducem că artistul era încă preot în satul său Stoboru, dar nu ştim totuşi cărei confesiuni îi aparţinea la momentul respectiv. Ceea ce poate de asemenea intriga este existenţa unei preotese, pe care însemnarea o dezvăluie ca fiind contributoare la achiziţionarea cărţii colportate de Gal Urs din Fodora. Să ne amintim că, potrivit spuselor protopopului Daniil, la 1784 Broină era văduv; aşadar starea sa civilă se schimbase între timp, lucru nu tocmai obişnuit pentru un preot. Recăsătorirea, dacă se va fi întâmplat, pare să confirme gustul lui Broină pentru aventură şi ne face să regretăm absenţa informaţiilor supli-mentare despre o asemenea personalitate. De aceea ne exprimăm din nou nedu-merirea privind unele date propuse de Ilie Dăianu pentru acreditarea biografică a personajului, date cu care se încheie unul din articolele publicate în Răvaşul. 34 Scrisoare din 8 ianuarie 1788; Maior 1968, p. 23-25. Vezi o trimitere şi la Mitu 2006, p. 191. 35 Cânda 1982, p. 392. Însemnarea se întinde pe mai multe pagini şi a fost scrisă pe manşeta de jos a cărţii. Cf. cercetării din 1 martie 2013. 36 Nr. inv. PCN 870.

Silvia Marin-Barutcieff 370

Teologul afirmă că Broină s-a căsătorit cu fata curatorului Lupaşiu din Sânmihaiu, „pe care el o legănase, pe vremea când zugrăvea biserica de acolo, după aceea s-a şi preoţit şi a fost preot în Stobor până la moartea sa, întâmplată cam pe la 1810”. Se subînţelege că edificiul din Sânmihaiu, probabil actuala localitate Sânmihaiu Almaşului, ar avea pictură semnată de popa Ursu, însă decorul mural al acestei biserici este, conform inscripţiei din interior, opera unui foarte popular zugrav în aria Sălajului, Ioan Pop din Românaşi. Ignorând elementele furnizate de Dăianu, conchidem că la începutul secolului al XVIII-lea zugravul nostru se afla în viaţă, la Stoboru, alături de o femeie pe care o recomanda ca soţia sa şi preoteasa comunităţii româneşti. Patronimul „Broină”, prezent de câteva ori şi în însemnarea de la 1803, sugerează că pictorul ar fi putut proveni din satul respectiv, numele fiind des întâlnit acolo. Afirmaţia este susţinută şi de Catalogul de Ma-tricole de Căsătorii şi Decese, unde acelaşi patronim figurează de multe ori printre persoanele cununate şi decedate37.

O singură întrebare îşi mai propune studiul de faţă, la care, din păcate, nu putem răspunde decât tot cu o întrebare: cine ar fi putut fi maestrul acestui pictor aventurier, rătăcit pe cărările timpului? Să fi fost talentatul fiu al lui Iacov din Răşinari, Gheorghe, autor al picturii bisericilor de la Cojocani şi Sartăş38, dar şi de la Ardeova39, nu departe de Aghireşu? Dacă urmărim în paralel pictura altarului şi naosului bisericii din Cojocani, executată în 1769 şi 177140, cu pictura acelo-raşi încăperi sacre de la Aghireşu şi Cubleşu, despre care considerăm că au fost zugrăvite de Ursu Broină, nu putem să nu observăm asemănări, mai cu seamă la chipurile cu ochii rotunzi ca mărgelele, la culoarea roşie dispusă pe pomeţi sau chiar la postura unor personaje. Să fi învăţat Broină de la Gheorghe, al cărui „stil postbrâncovenesc cu influenţe baroce”41 i-ar fi permis să fie în egală măsură păstrător al tradiţiei şi inovator, să fi stat o vreme pe lângă el, să fi făcut parte din echipa sa un timp, sa-i fi întâlnit pe colaboratorii acestuia, Simion Silaghi sau Toader Ciungar? Toate aceste întrebări se lovesc de imposibilitatea de a da un răspuns, cel puţin până în momentul de faţă. Putem numai să ne imaginăm că drumurile artiştilor invocaţi se vor fi intersectat şi că pe ele va fi călătorit şi Ursu Broină, autor al unor icoane pierdute, pictor iscusit de biserici, preot convertit, artist rebel, cu apucături de lotru. 37 Catalogul de Matricole de Căsătorii şi Decese, păstrat la Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale (Zalău), înregistrează numai date din anii 1829-1875. După două-trei decenii de la atestarea documentară a zugravului, numele Broină era încă întâlnit în sat. Catalogul îi menţi-onează pe Broină Simion şi Teodora, căsătoriţi în 6 februarie 1830, şi pe Broină Irina din Stobor, cununată în mai 1837 cu Aştilean Iosif din Topa-Sâncrai. 38 Marius Porumb 1998, p. 142. 39 Bunea 1903. 40 Dumitran 2012, p. 243. Gratitudinea noastră se îndreaptă spre Ana Dumitran, pentru discuţiile pe care le-am avut în vederea pregătirii acestui studiu. 41 Porumb 2003, p. 122.

Un pictor pierdut ...? Ursu Broină 371

A Lost Transylvanian Painter…? Ursu Broină

ABSTRACT

The current study aims at retraceing sequences from the biography of painter Ursu Broină, despite the small amount of available sources. The text begins with the few surviving woden churches that were atributed to him, with scattered informations from various 18th-19th century documents as well as with elements from the beginning of the 20th century. It later follows in Ursu Broina’s footsteps at Stoboru, Năsăud, Cubleşu, Tămaşa or Aghireşu, in an attempt to cristalise the personality of this Transylvanian painter, lost among the artists of the 18th century.

EXPLANATION OF FIGURES Fig. 1. - The Letter of Ursu Broină, National Archives, Cluj-Napoca, no. 1087, p. 2 Fig. 2. - Inscription from 1948, Chiriacodromion, Bucharest, 1732, collection of Orthodox Deanery

Zalău Fig. 3. - The signature of Ursu Broină, 1803, Apostol from 1802, Blaj, collection of Orthodox

Deanery Zalău Fig. 4. - Ursu Broină (attributed to), Saint Trinity, the altar of Aghireşu wooden church (depart-

ment of Cluj) Fig. 5. - Ursu Broină (attributed to), The Crowning of Thorns, nave of Aghireşu wooden church

(department of Cluj) Fig. 6. - Ursu Broină (attributed to), mural painting from Aghireşu wooden church (department of

Cluj); vegetal detail Fig. 7. - Ursu Broină (attributed to), Saint Trinity, detail with God the Father, the altar of wooden

church form Cubleşu (department of Sălaj) Fig. 8. - Ursu Broină (attributed to), Saint Stephan, the altar of Cubleşu wooden church (depart-

ment of Sălaj) Fig. 9. - Ursu Broină (attributed to), Jesus at Anna, the nave of wooden church of Cubleşu (depart-

ment of Sălaj) Fig. 10. - Ursu Broină (attributed to), compositions from Passion Cycle, the nave of wooden church

from Cubleşu (department of Sălaj) Fig. 11. - Gheorghe, son of Iacov, mural painting, the altar of wooden church of Cojocani (de-

partment of Alba) Fig. 12. - Gheorghe, son of Iacov, mural painting, the nave of wooden church from Cojocani (de-

partment of Alba)

Abrevieri bibliografice Bunea 1903 - Augustin Bunea, „Mânăstirea din Stobor”, în Răvaşul, nr. 28, septembrie-octombrie

1903 Cânda 1982 - Ana Cânda, „Carte veche românească în judeţul Sălaj” (II), în Acta Musei Poro-

lissensis, VI, 1982 Dumitran 2007 - Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica Greco-Catolică din Transil-

vania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007

Dumitran 2012 - Ana Dumitran, „Pictura românească în judeţul Alba până la mijlocul secolului al XIX-lea. Demersuri pentru o bază de date”, în Patrimonium Apulense, XII, 2012