România în perioada interbelicăMarea Unire este considerată cel mai important eveniment din istoria

românilor, evenimentul din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 fiind întâmpinat

cu un uriaş entuziasm; au apărut însă o serie de probleme care decurgeau

din aplicarea declaraţiilor de unire. Autorităţile române au fost implicate

în anii următori într-o serie de măsuri menite să organizeze în mod uniform

România Mare (denumire dată României între 1918 - 1940).

Mai întâi Parlamentul a ratificat Declaraţiile de Unire, iar regele a oficializat

unirea.

Mai mult, pe 15 octombrie 1922 s-a organizat o nouă ceremonie de

încoronare. Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia într-un cadru

foarte fastuos ca regi ai României Mari. Măsurile adoptate în anii care au

urmat Marii Uniri au vizat mai multe domenii:

a. Politic

S-au menţinut un timp instituţiile provizorii până la integrarea

efectivă a fostelor provincii în noul stat. Cele mai importante reforme au

fost reforma votului universal , cea agrară şi noua Constituţie de la 1923.

Anterior lui 1918 în România alegerile se făceau pe baza votului cenzitar.

În noiembrie 1918 s-a adoptat reforma votului conform căruia dreptul de vot

era extins asupra tuturor cetăţenilor români de peste 21 de ani, de sex

masculin, nu se ţinea cont de religie/naţionalitate. Votul era declarat

egal, direct, secret, obligatoriu. Nu aveau drept de vot femeile, magistraţii

şi ofiţerii. Votul universal a avut impact foarte important în societate,

respectiv creşte mult segmentul activ politic, s-a diversificat foarte mult

viaţa politică, s-a renunţat la alternanţa la guvernare şi a atras

dispariţia imediată a Partidului Conservator.

O altă măsură electorală a fost adoptată de PNL în 1926 – s-a mai

numit şi legea primei electorale şi prevedea:

- Partidul câştigător în alegeri era declarat cel ce obţinea minim 40%

voturi

- Repartiţia mandatelor se făcea astfel: mai întâi jumătate din locuri

reveneau partidului câştigător, cealaltă jumâtate era repartizată

restului partidelor, inclusiv partidului câştigător. Acest lucru îi

asigura majoritatea parlamentară.

b. Economic

În plan economic în 1919 au fost ştampilate bancnotele care circulau

în paralel cu leul românesc.

În 1920 au fost retrase din circulaţie leul emis de ocupantul german,

rublele ruseşti şi coroanele austro-ungare, iar în 1921 Nicolae Titulescu a

dat o lege prin care averile erau impozitate progresiv, ceea ce a afectat averile

făcute în timpul războiului, de pe urma speculei.

Cea mai importantă măsură a fost reforma agrară. În această problemă

s-au adoptat încă din 1918 decrete legi referitoare la Vechiul Regat,

Basarabia, Bucovina şi Transilvania. A urmat apoi un decret general referitor

la întregul stat prin care erau reglementate măsurile de adoptare şi

aplicare a reformei agrare.

Aplicarea efectivă a reformei agrare s-a produs în intervalul 1918 –

1921, astfel dacă din punct de vedere legal reforma agrară a fost

adoptată în decembrie 1918, ea poate fi considerată încheiată abia în 1921.

Aplicarea reformei agrare s-a produs în mod diferenţiat, foştii moşieri au

putut să-şi mai păstreze între 50 – 250 hectare din moşie în funcţie de

regiunea-n care se aflau. Erau împroprietărite diferitele categorii de

persoane: în primul rând văduvele de război, soldaţii participanţi la

Războiul de reîntregire, soldaţii participanţi la al doilea război

balcanic, persoanele care aveau mai puţin de 5 hectare de pământ.

Această reformă a fost cea mai radicală din Europa fiind expropriată

66% din marea proprietate (moşii). Consecinţele acesteia au fost:

- Dispariţia marii proprietăţi - Dispariţia Partidului

Conservator

- Scăderea dramatică a importanţei marilor proprietari funciari care au

rămas fără baza ecnomică a puterii lor

c. Administrativ : 1925 este dată o lege administrativă conform căreia

România era împărţită în judeţe conduse de prefecţi, plase conduse de

pretori, comune urbane şi rurale conduse de primari.

d. Judecătoresc : 1925 s-a dat o lege judecătorească prin care era

declarată inamovibilitatea judecătorească.

e. Religios

Tot în 1925 s-au dat două legi:

- Una referitoare la organizarea Bisericii Române Ortodoxe (BOR)

- A doua prin care era înfiinţată Patriarhia Română

Alte măsuri:

1924, 1928 s-au dat două legi ale învăţământului primar şi secundar şi

era reglementat şi învătământul privat. Durata învăţământului

obligatoriu era de 7 ani.

1 aprilie a devenit 14 aprilie pentru că s-a trecut de la calendarul

iulian la cel gregorian.

Toate aceste măsuri au fost determinate de Marea Unire şi au asigurat

o mai bună funcţionare a statului român.

Constitutia de la 1923 –vezi capitolul Constituţii

Sistemul politic din România interbelicăÎntr-un stat democratic, cele trei puteri îşi intersectează

atribuţiile doar acolo unde e nevoie de colaborare. În rest, fiecare tip de

putere are nişte atribuţii concrete pe care în mod normal nu le pot

influenţa sau anihila celelalte două puteri. În România interbelică, viaţa

politică a funcţionat în urma colaborării unor factori esenţiali:

Monarhia

A fost reprezentată în perioada interbelică de:

- Ferdinand (1914 – 1927)

- Carol II (1930 - 1940)

- Mihai I (1940 – 1947)

Monarhia a funcţionat ca un factor de echilibru, în special în timpul

lui Ferdinand. Regele numea şi revoca miniştri, avea rol de arbitru

politic.

În timpul lui Carol II apar modificări în rolul monarhiei - monarhul

devine tot mai autoritar, ia mai multe măsuri care subminează sistemul

democratic, iar între 1938 – 1940 instituie regimul de autoritate

personală.

Regele Mihai a avut un rol adesea formal, mai ales până în 1944. Puterea

reală în stat i-a revenit lui Ion Antonescu (Conducătorul), iar după

înlăturarea sa, 23 august 1944, politica lui Mihai I a fost serios afectată

de prezenţa comuniştilor ruşi în România.

Parlamentul – a rămas bicameral, cu un rol important până în timpul ui

Carol II

Partidele politice care alcătuiesc Guvernul – au conferit vieţii

politice din România o mult mai mare varietate. După Marea Unire,

rotativa guvernamentală a fost desfiinţată.

PNL s-a menţinut, fiind în anii ’20 cel mai puternic partid.

P. Conservator a dispărut, au apărut însă partide noi. Mai întâi

partide ale minorităţilor (maghiar, german, evreiesc) cu prezenţă în

Parlament.

PNŢ apare în 1926 prin fuziunea Partidului Ţărănesc (fondat de

I.Mihalache) şi Partidul Naţional Român (condus de Iuliu Maniu).

Au apărut partide de extremă stângă – PCR în 1921 şi dreaptă – Legiunea

Arhanghelului Mihail în 1927.

Au mai existat şi alte formaţiuni desprinse fie din PNL, fie PNŢ, fie

autonome, acestea însă nu au avut un mare succes electoral şi fie nu au

ajuns la guvernare deloc, fie au avut perioade scurte de guvernare.

Imediat după Unire, s-au produs nişte reaşezări ale grupărilor

politice. PNL a rămas cea mai puternică formaţiune. PNŢ s-a înfiinţat mai

târziu, în 1926, iar în 1918 unul dintre generalii participanţi la războiul

de reîntregire – Alexandru Averescu (supranumit eroul de la Mărăşti) – şi-a

înfiinţat un partid politic numit la început Liga Poporului, iar apoi

Partidul Poporului. S-a bucurat la început de o mare popularitate, a fost

primul partid cu reprezentare la nivelul întregii ţării şi mai avea

avantajul de a nu reprezenta o anumită clasă socială. A avut două perioade

de guvernare:

1920 – 1921

1926 – 1927 : în timpul

acestei guvernări, venite după

cea liberală, s-a văzut foarte

clar incapacitatea acestui

partid de a se impune.

Cei mai importanţi au trecut la PNL, iar partidul a dispărut. El a fost

astfel supranumit anexa PNL.

Alte partide cu o oarecare influenţă au fost cele etnice (german,

evreiesc, maghiar). Prin prezenţa lor în Parlament, care nu depindea de

numărul de voturi obţinute în alegeri, au putut să-şi apere interesele

legate de drepturile minorităţilor: învăţământ în limba maternă, lăcaşuri

de cult proprii, presă în limba maternă, dreptul de asociere. Toate acestea

au fost prevăzute în Constituţia de la 1923.

Cea mai dificilă relaţie a fost cea cu minoritatea maghiară, în timp ce

minoritatea care s-a integrat cel mai rapid a fost cea evreiască (Mihail

Sebastian).

Partidul Naţional Liberal

Cele două partide care şi-au disputat întâietatea în România

interbelică au fost PNL şi PNŢ.

PNL era cel mai vechi, din 1875, iar după Marea Unire a avut perioade în

care a dominat foarte clar viaţa politică. Cele două guvernări PNL au fost:

1922 – 1926 : întregul deceniu

de după Marea Unire era

supranumit decada brătienistă

1934 – 1937

Scurte perioade de colaborări

la guvernare cu alte partide,

în principal cu Partidul

Poporului (A.Averescu)

PNL a fost condus de politicieni din familia Brătianu:

- I.I.C. Brătianu până în 1927 a fost preşedintele partidului

- Vintilă Brătianu 1927 – 1930

- I.G. Duca 1930 – 1933

- C.I.C. Brătianu (Dinu) din 1934 până la venirea comuniştilor la putere

În anii ’20 guvernarea liberală a fost una foarte eficientă, luând

cele mai importante măsuri pentru organizarea României Mari. În deceniul

IV, în timpul guvernării liberale, s-a atins un nivel economic foarte

înalt. Anul 1938 marca cea mai înaltă producţie şi cel mai bun nivel de

trai din perioada interbelică

Din punct de vedere ideologic, după Marea Unire, liberalii au promovat

neoliberalismul – doctrină care susţinea:

- Jocul cerere-ofertă - Libertatea de circulaţie a

mărfurilor

- Piaţa liberă

- Intervenţia statului în mod

gradat în jocul economic

Neoliberalismul a fost o doctrină a burgheziei, a micilor industriaşi, a

bancherilor.

Principalii teoreticieni au fost : Vintilă Brătianu, Ştefan Zeletin,

Mihail Manoilescu. Aceştia susţineau necesitatea industrializării României

– susţineau că România îndeplindeşte condiţiile pentru a devenit un stat

industrial:

- Mână de lucru

- Capital

- Materie primă

- Piaţa de desfacere a

mărfurilor

- Specialişti

Ei contestau partidele constituite de o anumită categorie socială

(PNŢ, PCR) şi afirmau că PNL reprezenta un partid al naţiunii fiindcă

reprezintă interesele tuturor. În plan politic, erau adeptii declaraţi ai

democraţiei şi acceptau ca lupta politică să se desfăşoare într-un cadru

democratic (cel puţin la nivel declarativ). Au existat însă destule asepcte,

mai ales la alegeri, care diferenţiau PNL de mişcarea liberală europeană.

Partidul Naţional Ţărănesc

PNŢ a apărut relativ târziu în condiţiile în care cea mai puternică

formaţiune politică din primii ani după unire era PNL. PNŢ a apărut prin

fuziunea altor două grupări în octombrie 1926: Partidul Ţărănesc

(I.Mihalache) -PNR din Transilvania (I.Maniu).

Partidul Ţărănesc fusese înfiinţat în 1918, dar mai existaseră

încercări similare chiar în sec. XIX, adică încercări de constituire al

unui partid care să promoveze interesele populaţiei rurale. PNR a fost cel

mai important partid din Transilvania până la Marea Unire, însă după 1918

îşi pierduse motivul de luptă politică care, până atunci, fusese unirea.

PNL a încercat să atragă PNR într-o fuziune, însă PNR a refuzat.

PNŢ a constituit al doilea partid ca importanţă în perioada

interbelică, conducător fiind I.Maniu. au câştigat alegerile şi au guvernat

în 1928 – 1931; apoi, în 1931 – 1932 a urmat un guvern de uniune naţională

condus de N. Iorga – Constantin Argetoianu, după care mai urmează o scurtă

guvernare 1932 – 1933. PNŢ nu a mai ajuns la putere, în 1946, atunci când

ar fi ieşit pe primul loc, alegerile fiind falsificate iar conducerea

revenind comuniştilor.

Partidul Comunist Român

Apariţia ideologiei comuniste

În sec. XIX ideologiile care au dominat au fost liberalismul (ideologia

burgheziei) şi conservatorismul (ideologia proprietarilor funciari). În anul

1848 s-a produs acel val de revoluţii în care au fost solicitate drepturi

politice, economice şi sociale. În cadrul revoluţiilor de la 1848 din

spaţiul german au fost lansate primele idei de factură comunistă.

Fondatorii acestei ideologii au fost doi germani: Karl Marx şi Friedrich

Engels. Baza ideologiei comuniste a constituit-o Manifestul Partidului

Comunist (1848).

Principiile de bază lansate de acest document şi regăsite apoi în

ideologia comunistă sunt:

DIALECTICA – ideea a fost preluată din filozofia germană, respectiv

de la Hegel. Acesta afirmase că întotdeauna în planul idelor există

o situaţie de fapt, numită TEZĂ – la această idée se produce o

reacţie numită ANTITEZĂ. Din conflictul dintre teză şi antiteză

apare un nou tip de situaţie numită SINTEZĂ. Marx interpretează în

sens istoric, social aceste idei, afirmând că în fiecare epocă au

existat câte două clase antagonice (stăpânii de sclavi/sclavi;

nobilime/ţărănime; burghezie/proletariat) care s-au confruntat şi

au provocat apariţia unei noi epoci. Trecerea de la o epocă la alta

se face în viziunea marxistă pe cale violentă, prin revoluţie,

luptă.

DESFIINŢAREA PROPRIETĂŢII PRIVATE – ce urmează să fie înlocuită cu

proprietatea statului.

În Epoca Modernă situaţia politico-socială era deja pregătită

pentru declanşarea unei noi revoluţii. Aceasta urma să instaureze

DICTATURA PROLETARIATULUI.

LUPTA DE CLASĂ

Evoluţia mişcării de stânga în România

În sec. XIX cele mai importante două ideologii care se regăsesc şi în

spaţiul românesc: liberalismul şi conservatorismul. Din a doua jumătate a

sec. XIX apar semne ale revoluţiei industriale, se dezvoltă oraşele şi

creşte numărul muncitorilor. Astfel, apare un al treilea curent:

socialismul. Ideile socialiste au fost tot de provenienţă marxistă, iar

primul teoretician al socialismului în teritoriul românesc a fost un

socialist emigrat din Rusia, unde era urmărit pentru ideile lui –

Constantin Dobrogeanu-Gherea. Aceasta a elaborat un prim manifest al

mişcării socialiste – Ce vor socialiştii români? – în care apăreau

structurate principiile ideologiei marxiste.

În 1893 a fost înfiinţat primul partid de centru stânga: Partidul

Social Democrat al Muncitorilor din România. Acesta s-a dovedit a fi o

alternativă a celor două deja existente (partidul liberal şi cel

conservator). Impactul noii grupări nu a fost unul mare. Chiar şi aşa,

PSDMR a reuşit să obţină câteva locuri în Parlament, fiind votat mai ales

în Moldova. Printre candidaţii acestui partid s-au numărat Ion şi Sofia

Nădejde, V.Gh.Moţun.

Partidul nu a rezistat foarte mult pentru că au apărut confruntări

ideologice între membrii lui, astfel că în 1899 PSDMR s-a dezmembrat, o

parte din el ajungând la PNL. Mişcarea a încetat să mai existe până la

începutul sec. XX când s-a încercat reorganizarea ei. Abia în 1921 s-a

organizat un congres în candrul căruia mişcarea socialistă s-a divizat. Pe

de o parte a rămas orientarea social-democratică, care în 1927 a alcătuit

PSD (condus de Constantin Titel Petrescu) şi din 8 mai 1921 s-a desprins

gruparea comunistă PCR, care a optat pentru linia de extremă stânga.

Partidul Comunist Român în perioada interbelică

Încă din 1920 o delegaţie de socialişti români s-a deplasat la

Moscova, unde s-au discutat condiţiile de afiliere la Comintern

(Internaţionala a III-a Comunistă). În realitate nu s-a produs nicio

negociere, doar s-a admis idea afilierii, însă, după nişte condiţii foarte

stricte, elaborate de Lenin şi care transformau viitorul PCR într-o

secţiune a Cominternului. Singurul său rol era acela de a executa ordinele

venite de la Moscova.

PCR s-a constituit oficial în 1921. A fost o grupare obscură, cu un

număr foarte redus de membri, în jur de 4000 – 5000 în perioada interbelică

şi cca 1000 în 1944. Componenţa etnică a PCR consta în membri de origine

maghiară, rusă, ucraineană, evreiască, românii fiind foarte puţini.

Obiectivul declarat al PCR era dezmembrarea României Mari. Ei au preluat

teza unui apropiat al lui Lenin – Buharin – care calificase România drept o

închisoare a popoarelor.

Conducerea PCR a revenit iniţial lui Gh.Cristescu, după care

conducătorii au fost străini, iar majoritatea congreselor au fost

organizate în afara graniţelor.

Vitali Holostenko (ucrainean)

Boris Ştefanov (rus)

Elek Kȍblȍs (maghiar)

În 1924, în urma evenimentelor din S Basarabiei de la Tatar-Bunar,

guvernul liberal a intervenit cu armata şi a reprimat această mişcare,

organizată de comuniştii ruşi, prin care se încercase să se demonstreze că

întreaga populaţie a Basarabiei dorea revenirea la URSS. PCR a fost scos

în afara legii şi a rămas în ilegalitate până la 23 august 1944. O parte

din membri s-au refugiat în URSS, unde au căzut în 1938 victime Marii Terori

(ex: Marcel Pauker, Al.Dobrogeanu-Gherea). Această perioadă a ilegalităţii

a marcat profund practicile comuniste de mai târziu.

Extrema dreaptă în perioada interbelică

În primul deceniu interbelic, varietatea grupărilor politice a devenit

foarte mare,astfel că pe lângă grupările de centru dreapta (PNL, PNŢ), şi-au

făcut apariţia şi un partid de centru stânga (PSD condus de Constantin Titel

Petrescu , organizat în 1927), precum şi o grupare de extremă dreapta

(Mişcarea Legionară – denumire generică).

Tendinţa de extremă dreapta a apărut ca reacţie la apariţia şi

activitatea PCR. Încă din anii ’20 în mediul studenţesc, universitar, mai

ales din Iaşi, a apărut extrema dreaptă care promova ca ideologie

antisemitismul şî anticomunismul. Explicaţia derivă din numărul mare al

studenţilor evrei existenţi mai ales în Moldova. Populaţia evreiască era

practicantă a unor meserii aşa zise liberale: avocaţi, medici, notari. O

parte dintre ei erau înstăriţi, astfel că-şi permiteau să-şi trimită copiii

la studii, astfel că păreau mult mai numeroşi decât erau in societate.

În plus, populaţia evreiască urbană era mult mai numeroasă decât cea

rurală deoarece, în sate nu puteau fi decât arendaşi pentru că nu aveau

dreptul să-şi cumpere pământ. De asemenea, în ambele medii negustoria era

practicată într-o proporţie foarte mare de evrei. Cel care structurează

mişcarea – Corneliu Zelea Codreanu – student la Drept care a organizat

primul nucleu legionar prin care încerca să contracareze influenţa

comunistă.

Aceştia, pe de altă parte, încercau să câştige cât mai mulţi adepţi,

Iaşiul fiind explus influenţelor bolşevice. 1924 s-a iscat primul scandal, Corneliu

Zelea Codreanu fiind arestat pentru orientare de extremă dreapta, în

timpul procesului l-a împuşcat pe prefectul poliţiei din Iaşi, procesul

fiind mutat la Craiova. 1927 mişcarea se amplifică, intrând într-o ultimă

etapă a organizării sale.

Evoluţia politică a mişcării legionare

Se consideră că originile ei se găsesc într-o grupare politică fondată

de N.Iorga şi A.C.Cuza care au fondat Partidul Naţionalist Democrat Creştin

în 1910 – prima grupare politică cu orientare antisemită din România. Din

acest partid în 1923 s-a desprins o grupare condusă de A.C.Cuza – Liga

Apărării Naţional-Creştine (LANC - lăncieri). Acesta a agravat tenta

antisemită şi a organizat şi nişte unităţi paramilitare – lăncieri. În cadrul

acestei grupări, din care iese în 1927, şi-a început activitatea Corneliu

Zelea Codreanu ( finul lui A.C.Cuza).

Gruparea nou înfiinţată (1927) de Corneliu Zelea Codreanu a avut de

la început un caracter radical şi antisemit. Denumirea acestei grupări a

fost Legiunea Arhanghelului Mihail, iar membrii s-au numit legionari. În 1930

denumirea partidului s-a schimbat din nou în Garda de Fier, iar în 1933

acest partid s-a făcut responsabil de un asasinat politic, respectiv pe 29

decembrie 1933 primul ministru liberal I.Gh.Duca a fost împuşcat pe peronul

gării din Sinaia, unde fusese pentru o întrevedere cu regele. Motivul

acestui asasinat fusese faptul că Mişcarea Legionară fusese scoasă în afara

legii.

În 1934 Partidul redevine oficial deoarece a fost înregistrat cu o

denumirea schimbată – Partidul Totul pentru Ţară, al cărui conducător

neoficial era tot Corneliu Zelea Codreanu. 1936 A avut loc singurul Congres

Naţional Legionar la Târgu Mureş cu acordul lui Carol II. Acolo au fost

alcătuite liste ale morţii în care apăreau atât importanţi oameni politici,

cât şi Elena Lupescu. Mişcarea legionară s-a confruntat şi cu încercare de

dizidenţă şî anume un membru al mişcării – Mihail Stelescu – şi-a creat o

mişcare proprie, Cruciada Românismului, care însă nu s-a menţinut, în

principal din cauză că fondatorul ei a fost asasinat.

Din punct de vedere politic, mişcarea legionară cunoaşte o modificare

începând cu 1938, atunci Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat din cauza

unor scrisori cu conţinut calomnios la adresa lui N.Iorga, descoperite la

sediul mişcării legionare din Bucureşti – Casa Verde. A urmat un proces,

iar Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la 10 ani. În noiembrie 1938,

la întoarcerea din Germania, Carol II a ordonat execuţia lui CZC împreună cu

alţi 13 legionari. La conducerea mişcării a venit Horia Sima, iar din 14

septembrie 1940 până la 14 februarie 1941 a avut loc guvernarea legionară,

România fiind condusă de I.Antonescu şi Horia Sima, iar în 1941 are loc

revenirea legionară care marchează sfârşitul mişcării.

Ideologie şi practică legionară

Ideologia legionară prezintă atât asemănări, cât şi deosebiri

faţă de extrema dreaptă din Europa.

Elemente comune cu extrema dreaptă au fost:

- Antisemitismul - Antibolşevismul

- Adepţi declaraţi ai dictaturii

- O formă tipică de salut-

salutul roman

- Glorificarea conducătorului

- Ierarhia, spiritul militar,

disciplina cazonă

- Caracterul antidemocratic (Corneliu Zelea Codreanu în

discursurile lui critica foarte sever sistemul democratic

despre care afirma că este unul eşuat)

- Fascinaţia pentru o anumită imagine, în special pentru

uniformă, în cazul legionarilor – portul cămăşii verzi

- Promovau ideile şi practicile violente care includeau şi

asasinatul politic (I.Gh.Duca, Armand Călinescu), de aceea

ei îşi asumau asasinatele politice fiind fie arestati, fie

asasinaţi

- Adepţi ai cultului morţii, adică moartea pentru o cauză era

considerată glorioasă

- Tendinţa de constituire a unor instituţii paralele

Deosebiri :

- Legionarii s-au raportat cu foarte mult respect la trecutul

istoric, la eroii naţionali

- Au promovat tradtiţia populară, folclorul, obiceiurile

foarte vechi

- Au îmbinat într-un mod paradoxal practicile violente cu

valorile creştine de factură ortodoxă; din acest motiv un

număr foarte mare de locuitori din mediul rural, atât de

condiţie modestă, cât şi din elita rurală (preoţi,

învăţători) au considerat mişcarea legionară o mişcare

modestă şi o alternativă reală la partidele politice din

acel moment

- Misticismul

- Mesianismul-caracterul salvator al mişcării şi al Căpitanului

La această mişcare au aderat oameni foarte diverşi social,

s-a bucurat de o popularitate foarte mare, iar la alegerile din

1937 au ieşit pe locul III, cu 15% voturi. De asemenea,

simpatizanţi sau membri ai mişcării au fost exponenţi de marcă ai

lumii intelectuale: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica,

Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu

Atracţia pe care o exercita mai ales în anii ’20 mişcarea

legionară era determinată de:

- Discursul de tip religios

- Promovarea lozincilor (Aristocraţia virtuţii; Puri şi duri, Omul şi pogonul)

- Organizarea diferitelor activităţi de refacere a unor şcoli,

biserici, în cadrul unor tabere legionare în care mergeau

mai ales studenţii

- Se organizau nunţi legionare în care se îmbrăcau în costume

populare şi se respectau toate tradiţiile

- Corneliu Zelea Codreanu a făcut parte din categoria

liderilor carismatici, apariţiile lui fiind de fiecare dată

impresionante chiar şi pentru adversarii politici, în ciuda

faptului că nu era un bun orator sau ideolog.

Monarhia în perioada interbelică

A rămas o instituţie fundamentală, regele a jucat un rol de

arbitru în viaţa politică, iar atribuţiile monarhului erau

prevăzute în Constituţia din 1923.

Regele Ferdinand a preluat tronul în condiţii dificile în

1914, iar supranumele de Întregitorul i-a fost dat ca urmare a

faptului că în timpul domniei sale a fost atins cel mai important

obiectiv – Marea Unire. Deşi atribuţiile lui erau extrem de

largi, incluzând şi dreptul de veto, nu l-a exercitat niciodată.

În octombrie 1922 a avut loc ceremonia de încoronare a regelui

României Mari.

În iulie 1927 regele Ferdinand a murit, iar în toamna

aceluiaşi an murea şi cel mai important rival politic al său –

liderul PNL-ului I.I.C.Brătianu. Acesta încercare în anii de după

Marea Unire să obţină o influenţă cât mai mare din dorinţa de a

controla viaţa politică.

Cel mai greu moment de pe finalul domniei lui Ferdinand a fost în

anul 1925 când se declanşează criza dinastică. Prinţul Carol a

fost trimis în străinătate cu o misiune de protocol – trebuia să

participle la înmormântarea reginei Alexandra a Angliei. Pe 12

decembrie 1925 Carol a trimis o scrisoare tatălui său prin care

anunţa că renunţă la tron şi că a decis să rămână în străinătate

împreună cu Elena Lupescu, amanta sa. Într-o primă fază, regele

nu a făcut publică această informaţie şi a trimis un om de

încredere pentru a încerca să-l convingă să revină asupra

deciziei. Misiunea a eşuat, astfel că pe 31 decembrie 1925

renunţarea la torn a fost făcută publică printr-un Consiliu de

Coroană , iar Parlamantul a fost convocat pe 4 ianuarie 1926.

Atunci a fost dezbătută problema succesiunii şi s-a adoptat un

act oficial care prevedea:

Moştenitor la tron devenea Mihai, încă minor, iar în

cazul morţii lui Ferdinand, până la majoratul

moştenitorului, conducerea revenea unei Regenţe alcătuită

din 3 persoane

Lui Carol i se retrăgea dreptul la succesiune, i se

oferea o identitate civilă, dobândind numele de Carol

Caraiman şi i se interzicea revenirea în ţară

Teoretic, problema succesiunii era rezolvată, însă în 1927

Ferdinand moare, Regenţa instituită a părut pentru toţi o soluţie

neconvingătoare. Membrii Regenţei au fost: Prinţul Nicolae,

preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi Patriarhul

Miron Cristea.

Criza politică s-a suprapus crizei economice, astfel că

pentru o mare parte dintre politicieni soluţia salvatoare părea

revenirea lui Carol. Au avut loc negocieri între I.Maniu(PNŢ) şi

Carol. Primul l-a asigurat de susţinerea lui şi de acceptarea

revenirii la tron cu condiţia să înceteze relaţia cu Elena

Lupescu. Carol a acceptat.

Pe 6 iunie 1930 acesta a revenit în ţară, iar pe 8 iunie

1930 a avut loc Restauraţia – a fost încoronat rege al României

până în 1940.

Domnia lui Carol al II-lea

Domnia lui Carol se împarte în două etape:

I. 1930 – 1938

În prima etapă, Carol a condus, cel puţin teoretic, într-o

manieră democratică. Practic însă, cea mai mare parte a

acţiunilor lui a influenţat viaţa politică internă, ducând la

subminarea democraţiei. Chiar dacă, din punct de vedere

legislativ Carol nu introduce modificări esenţiale, majoritatea

măsurilor lui concrete au afectat funcţionarea instituţiilor

democratice.

El a avut o serie de iniţiative menite să micşoreze

influenţa partidelor politice şi anume a încurajat apariţia de

dizidenţe (grupări cu tendinţe separatiste ale partidelor), cea

mai importantă astfel de grupare fiind desprinsă din PNL şi fiind

condusă de Gh.I.Brătianu.

O altă metodă a fost aceea de a numi ca prim-ministru nu pe

preşedintele partidului, ci pe cineva din plan secund. De

exemplu: în 1934 când PNL câştigă alegerile, deşi conducătorul

partidului era C.I.C.Brătianu, prim-ministru a fost numit

Gh.Tătărescu.

O altă practică a fost numirea de guverne de uniune

naţională. De exemplu: guvernul din timpul crizei (1931 – 1932)

Iorga-Argetoianu.

O altă metodă: s-a înconjurat cu o grupare de persoane

loiale lui – camarila regală, unele de o moralitate îndoielnică.

Cei mai mulţi erau bancheri, generali, politicieni, prieteni şi exponenţi

ai vieţii culturale, cum ar fi Nae Ionescu, profesorul Facultăţii

de Filozofie şi Elena Lupescu. Rolul Camarilei a fost unul

negativ, deoarece a influenţat adoptarea de măsuri economice,

politice, iar instituţiile statului erau tot mai frecvent

ignorate.

Un aspect remarcabil al domniei lui Carol a fost cel cultural.

Carol al II-lea a fost o persoană foarte instruită, a susţinut în

permanenţă cultura şi a continuat iniţiativa predecesorilor lui,

susţinând financiar Fundaţiile Regale Carol prin care tinerii

talentaţi din România interbelică beneficiau de burse sau erau

ajutaţi să-şi publice cărţile (măsură cu caracter democratic).

Un moment crucial în derapajul spre autoritarism l-au marcat

alegerile din 1937. În intervalul 1934 – 1937 a avut loc cea de-a

doua mare guvernare liberală, cu efecte importante în plan

economic. În plan politic însă, au început să se manifeste

efectele măsurilor lui Carol al II-lea care urmărea dezbinarea

cât mai gravă a partidelor. Această politică de dezbinare a

afectat şi PNL.Astfel, în interiorul PNL exista deja o rivalitate

între C.I.C.Brătianu (Dinu) şi Gh.Tătărescu, alimentată de Carol

al II-lea prin numirea celui de-al doilea ca prim-ministru.

De asemenea, din PNL s-a desprins o dizidenţă condusă de

Gh.I.Brătianu – Gruparea Tinerilor Liberali, care critica politica

oficială a partidului.

Pe de altă parte, PNŢ era într-o situaţie nefavorabilă din

cauza prestaţiei politice pe care o avusese în timpul crizei.

I.Maniu a încercat să sporească influenţa partidului, implicându-

se în actul Restauraţiei din iulie 1930. În vederea alegerilor

din 1937, PNŢ a încheiat un pact de neagresiune electorală cu

Mişcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu. De asemenea,

PNŢ a semnat o alianţă electorală cu gruparea lui Gh.I.Brătianu.

aceste două iniţiative au fost percepute ca o greşeală politică,

deoarece electoratul clasic al PNŢ nu a mai ştiut cu cine să

voteze, măsura semănând confuzie.

Alegerile au avut loc în noiembrie 1937, iar rezultatele lor

au reflectat foarte clar confuzia din societatea românească. Pe

primul loc a ieşit PNL (peste 30%), pe locul al doilea PNŢ.

Surpriza a furnizat-o Mişcarea Legionară care, cu peste 15%, a

intrat în rândul partidelor cu reală influenţă politică.

Alegerile au avut un rezultat insuficient, pentru că PNL nu

atinsese 40% conform legii din 1926. Se impunea repetarea

alegerilor. Regele a numit un guvern provizoriu condus de

Octavian Goga, care era conducătorul unei formaţiuni politice cu

influenţă de dreapta – Partidul Naţional Creştin, condus de

asemenea şi de A.C.Cuza. acest guvern nu era reprezentativ decât

pentru o foarte mică parte a electoratului. A fost supranumit şi

guvernul celor 40 de zile.

La începutul anului 1938 acest guvern a fost înlocuit cu un

nou guvern condus de Patriarhul Miron Cristea. Acest eşec în

alegeri a fost cadrul intern pe care Carol l-a folosit pentru a

institui un nou tip de guvernare, cel de autoritate personală.

II. 1938 – 1940

După acele acţiuni legate de alegerile din 1937, regele

Carol al II-lea a luat o măsură decisivă şi anume şi-a instituit

un regim de autoritate personală în intervalul 1938 – 1940. Acest

regim nu a fost propriu-zis o dictatură, îmbinând unele

elementele de tip democratic (libertatea relativă a presei) cu

elemente nedemocratice reflectate în măsurile lui ulterioare.

Motivaţiile instituirii acestui regim au fost atât de natură

externă, cât şi internă.

Pe plan extern se instituiseră mai multe regimuri similare

nedemocratice (Italia, Spania, Portugalia, Germania), astfel că

democraţia nu mai părea a fi o opţiune valabilă.

Pe plan intern tentaţia puterii era tot mai accentuată,

fiind promovată şi de unele partide politice (Mişcarea

Legionară).

Principalele măsuri luate de Carol al II-lea au fost :

10 februarie 1938 Carol şi-a instituit regimul de autoritate

personală

20 feburarie 1938 a fost adoptată o nouă Constituţie care

reflecta caracterul nedemocratic al regimului. A fost

declarată starea de asediu specifică doar unor situaţii

foarte grave în care se poate folosi forţa militară. A

fost adoptată o lege a ordinii interne care de asemenea

îi permitea lui Carol să-şi consolideze autoritatea

făcând uz de forţă. În fruntea judeţelor au fost numiţi

ofiţeri activi.

30 martie 1938 desfiinţa partidele politice. Totuşi atitudinea

lui Carol a fost una ambiguă, pentru că deşi sediile

partidelor au fost închise (PNL, PNŢ), iar activitatea

lor oficială a fost sistată, totuşi el a păstrat legătura

cu conducătorii fostelor partide şi nu a luat măsuri

atunci când mai aveau loc întruniri ale foştilor membri.

A desfiinţat sindicatele şi a pus bazele unor noi organizaţii

profesionale (bresle) pe care le controla personal.

(măsură cu caracter caracter totalitar)

A dat o nouă lege administrativă: erau desfiinţate

judeţele, iar România era împărţită în 10 ţinuturi

conduse de reprezentanţi numiţi de rege.

A înfiinţat o organizaţie de tineret (Straja Ţării) în

care intrau fete (7 – 21 ani), băieţi (7 – 18 ani), Carol

fiind Marele Străjer. (caracter totalitar)

În plan politic s-a înfiinţat un singur partid în 1939

numit Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), după care s-au

organizat alegeri câştigate de acest partid (caracteristică

autoritară). Astfel Parlamentul şi Guvernul au devenit

nişte insturmente servile ale lui Carol, iar senatorii de

drept şi-au dat demisia.

Climatul politic intern şi extern

În 1938 – 1939 climatul politic intern a devenit unul tot

mai tensionat în condiţiile în care Carol al II-lea, prin măsurile

lui, practic eliminase mecanismele de funcţionare democratică a

societăţii româneşti. Viaţa politică internă a fost afectată şi

de ceea ce se întampla pe plan extern: accentuarea

revizionismului statelor agresoare, respectiv a

conciliatorismului. Singurele ţări democratice erau Franţa şi

Anglia.

1 septembrie 1939 a izbucnit al Doilea Război Mondial, iar

România trebuia să-şi delimiteze poziţia. Încă din 1938 Carol a

încercat să găsească nişte aliaţi externi pentru război. În

toamna lui 1938 a făcut o vizită diplomatică în Occident

contactând mai întâi cercurile diplomatice franceze şi britanice. A fost

însă primit cu ostilitate din cauza instaurării monarhiei

autoritare. După aceea, i-a făcut o vizită lui Hitler. Nici

acesta nu i-a fost favorabil considerându-l prea democratic

pentru gustul lui. Hitler i-a cerut să-i aducă la putere pe

legionari.

Reinters în ţară, a ordonat executarea lui Corneliu Zelea

Codreanu şi a unui val de arestări în rândul legionarilor.

În 1939 Carol a încercat să colaboreze cu fostele partide

politice, conducătorii acestora au refuzat însă orice contact.

Singurii care s-au arătat interesaţi de venirea la putere au fost

legionarii.

În 1940 situaţia internă a părut încă echilibrată, cel puţin

în primele 6 luni, însă pe plan extern era în plină desfăşurare

războiul fulger.

Ţările occidentale erau în dificultate militară, iar pe 22

iunie 1940 principala aliată a României în perioada interbelică,

Franţa, a capitulat. Acesta a fost un semnal extrem de grav

pentru România, care era vecină în perioada interbelică cu 3 ţări

ostile ei: URSS, Ungaria şi Bulgaria.

Destrămarea României Mari

Denumirea de România Mare este valabilă pentru perioada 1918

– 1940, atât formarea României Mari cât şi destrămarea ei

producându-se într-un context extern care a determinat fiecare

eveniment în parte.

Astfel, formarea României Mari a fost posibila pe fondul

sfârşitului Primului Război Mondial şi al destrămării imperiilor,

în timp ce dezmembrarea României Mari a fost determinată de

evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial,

respectiv din 1940.

Evenimentul cu un impact major şi pentru România Mare a fost

căderea Franţei (22 iunie 1940). La scurt timp după acest

eveniment, comisarul problemei externe Veaceslav Molotov i-a

înaintat pe 26 iunie 1940 reprezentatului României la Moscova un

ultimatum prin care se solicitau autorităţilor române să cedeze

Basarabia URSS-ului şi să se retragă din acest teritoriu.

Relaţiile cu URSS fuseseră tensionate întreaga perioadă

interbelică deoarece Rusia nu a participat la Congresul de Pace

de la Paris şi nici nu a acceptat hotărârile adoptate acolo. URSS

a refuzat să recunoască pierderea Basarbiei, astfel că momentul

22 iunie 1940 a fost unul ideal pentru rezolvarea problemei

Basarabiei.

Guvernul roman a solicitat negocieri care au fost respinse,

iar în noaptea de 27 – 28 iunie 1940 URSS a înaintat un nou act

ultimativ prin care solicita cedarea Basarabiei, N Bucovinei şi

Ţinutului Herţei. Sovieticii au făcut un singur compromis: au

acordat un termen de 4 zile în care autorităţile române şi armata

trebuiau să se retragă din acele teritorii. Chiar şi aşa,

intervalul nu a fost respectat, iar retragerea autorităţilor şi

armatei s-a făcut în condiţii foarte umilitoare.

Pătrunderea trupelor sovietice în Basarabia a fost urmată de

ocuparea a încă două teritorii: N Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

Depăşirea spaţiului Prut-Nistru a provocat nemulţumirea

Germaniei, care considera Bucovina şi Ţinutul Herţei drept

teritorii care ţineau de sfera de influenţă germană. Pierderea

acestor teritorii a fost urmată de renunţarea la garanţiile

anglo-franceze, deoarece Franţa deja capitulase, iar Anglia era

supusă agresiunii germane. A fost înlocuit şi Guvernul, prim-

ministru devenind Ion Gigurtu, o persoană apropiată de cercurile

politice germane.

Carol al II-lea a sperat ca prin această numire să obţină o

atitudine mai binevoitoare a lui Hitler. Chiar şi aşa, Germania

şi Italia i-au solicitat României rezolvarea problemei

teritoriale cu Ungaria, respectiv Bulgaria.

Pierderea Basarabiei şi a celorlalte două teritorii a creat

un precedent foarte periculos pentru România pentru că s-a

dovedit că, pe fondul războiului, în condiţiile căderii Franţei,

prin şantaj şi forţă, statele revizioniste puteau să obţină

teritorii în dauna unei ţări vecine.

În decursul lunii iulie au început presiunile din partea cercurilor

politice maghiare. Relaţia cu Ungaria fusese în toată perioada

interbelică tensionată, Ungaria a semnat Tratatul de la Trianon

prin care accepta pierderea Transilvaniei, însă această pierdere

a marcat profund opinia publică maghiară.

Imediat după primul război mondial a avut loc capitularea

Ungariei. Ungaria a fost condusă de Bela Kun, care a coordonat o

politică de hărţuire militară a României. Cu acordul Marilor Puteri de

la Paris, România a răspuns acestor provocări, iar în vara lui

1919 armata română a pătruns în Ungaria, cucerind în august

Budapesta, provocând şi căderea lui Bela Kun. La putere a venit

apoi generalul Miklos Horthy.

După cedarea Basarbiei, statul care a emis pretenţii

teritoriale a fost Ungaria, care a solicitat Transilvania.

Într-o primă fază, au avut loc încercări de negocieri la Turnu

Severin, care au fost însă întrerupte, deoarece variantele celor

două delegaţii au fost imposibil de conciliat.

Delegaţia maghiară a propus în linii generale cedarea

acelor teritorii in care exista populaţie maghiară,

indifferent de pondere. Asta însemna cedarea în totalitate a

Transilvaniei.

Delegaţia română a propus, în principal, un transfer de

populaţie şi cedarea unei mici părţi de teritoriu din N

Transilvaniei.

Nu s-a ajuns la niciun rezultat, iar Hitler a făcut un

arbitraj care nu a fost formulat foarte clar, astfel încât a

părut a fi o soluţie acceptabilă.

În România au avut loc două Consilii de Coroană în noaptea

de 28 – 29 august 1940, fiind acceptat în cele din urmă

arbitrajul. Acesta a avut loc la Viena (Al Doilea Dictat de la

Viena). şi au participat delegaţiile României, Ungariei, Italiei,

Germaniei. Au fost complet ignorate argumentele şi dovezile

invocate de delegaţia română, iar Hitler a trasat în mod

aleatoriu noua graniţă româno-maghiară. România pierdea o parte

importantă a Transilvaniei, un teritoriu de cca 43.000 km2 şi

1.600.000 oameni, cu majoritate românească. Singurul avantaj era

garantarea noilor graniţe de către Germania şi Italia

Ultimul act al dezmembrării României Mari a avut loc pe 7

septembrie 1940 când, prin întrunirea de la Craiova, România

pierdea Cadrilaterul (cele două judeţe: Durostor şi Caliacra),

graniţa româno-bulgară revenea la linia de la 1913 şi se făcea şi

un transfer de populaţie, adică românii din Cadrilater erau

readuşi în România.

România pierdea astfel cam o treime din teritoriu şi

populaţie, iar impactul acestor cedări a fost unul extrem de

puternic, destrămarea României Mari fiind percepută ca o tragedie

naţională.

România – stat naţional legionar

În România secolului XX s-a produs o alternanţă a celor două

tipuri mari de regim: democratic şi totalitar. România a cunoscut o

perioadă clasică a democraţiei în perioada interbelică 1918 – 1938.

Au urmat apoi mai multe dictaturi: trei de factură autoritară şi

una de tip totalitar. Cele trei dicaturi marcate mai mult de

autoritarism, dar care nu au caracterul unui regim totalitar, au

fost:

- Dictatura lui Carol al II-lea (1938 – 1940)

- Dictatura bicefală (14 septembrie 1940 – 14 februarie 1941)

– perioada în care România s-a numit Stat Naţional

Legionar, puterea revenindu-I lui Ion Antonescu şi Horia Sima

- Dictatura militară a lui Ion Antonescu (14 februarie 1941 –

23 august 1944)

A urmat apoi o perioadă de tranziţie între 23 august 1944 – 30

decembrie 1947, în care elementele democratice au coexistat cu

cele nedemocratice, pentru ca după 30 decembrie 1947 să se

instituie dictatura comunistă. Revenirea la democraţie s-a produs în

1989.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, situaţia internă era

foarte confuză. Pierderile teritoriale au atras o puternică

dezaprobare publică a regelui Carol al II-lea. Acesta, pentru a

mai tempera ostilitatea populară, pe 4 septembrie 1940 l-a chemat

la palat pe I.Antonescu, care era unul dintre cei mai cunoscuţi

critici ai lui şi avusese până atunci domiciliul obligatoriu.

Această măsură nu a îmbunătăţit cu nimic lucrurile, ba mai

mult, Antonescu i-a solicitat atribuţii foarte largi. Regele i

le-a acordat, iar Antonescu i-a cerut abdicarea. Acest lucru s-a

petrecut în dimineaţa lui 6 septembrie 1940, textul fiind

redactat în aşa fel încât să lase să se întrevadă posibilitatea

unei eventuale reveniri la torn.

Regele a părăsit ţara, iar conducătorul oficial al statului

a devenit regele Mihai. Practic, puterea i-a revenit lui

I.Antonescu, supranumit Conducătorul.

După abdicarea lui Carol al II-lea, Antonescu a solicitat

partidelor politice să constituie un guvern care să ducă la

reinstituirea echilibrului intern. Atât PNL, cât şi PNŢ au

refuzat pentru că doreau să ajungă la putere urmărind etapele

democratice – alegerile libere. Contextul intern şi extern însă

nu permitea acest lucru. Singurii care s-au arătat dispuşi să

colaboreze au fost tot legionarii.

S-a constituit un guvern bicefal, cu doi premieri, condus de

Antonescu şi Horia Sima, însă chiar de la început colaborarea

între cei doi a fost dificilă. Fiecare considera colaborarea

drept o fază intermediară până la obţinerea întregii puteri.

Această stare de tensiune a fost sintetizată de Antonescu, care a

comparat guvernul cu o orchestră cu doi dirijori.

Legionarii au ocupat mai mult ministere-cheie şi au început

să ducă o politică separată, încercând să înfiinţeze instituţii

paralele cu cele ale statului: poliţie legionară, armată

legionară, justiţie legionară.

În plan economic, au coordonat o serie de abuzuri, mai ales

la adresa populaţiei evreieşti. Au fost înfiinţate comitete de

românizare care îi concediau din diferite unităţi economice pe

cei de origine evreiască. De asemenea, au fost făcut exproprieri,

confiscări de bunuri, imobile, tot în dauna evreilor.

În cursul lunii noiembrie, politica legionară a devenit tot

mai agresivă, iar în noaptea 26 – 27 noiembrie 1940 legionarii au

comis asasinatele de la închisoarea Jilava, victime fiind deţinuţii

politici de acolo (67), printre care şi foşti demnitari care

luaseră măsuri împrotriva legionarilor. Tot atunci au fost luaţi

din casele lor economistul Virgil Madgearu şi istoricul N.Iorga,

care au fost de asemenea asasinaţi.

Aceste măsuri au provocat o reacţie dură din partea lui

Antonescu, care a declanşat măsuri repressive antilegionare la

nivelul întregii ţări, au fost astfel arestaţi foarte mulţi

legionari (mii), închişi, iar cei implicaţi în crimele din

noiembrie executaţi.

După abuzurile legionare din noiembrie 1940, Antonescu a

adoptat o legislaţie foarte dură referitoare la menţinerea

ordinii în stat şi la instituirea stării de urgenţă. A adoptat

câteva decrete din decembrie 1940 prin care instituia pedepse

foarte severe pentru rebeliune sau insubordonare care variau între

mai mulţi ani de închisoare şi chiar pedeapsa cu moartea.

Astfel, în ianuarie 1941 situaţia din ţară a devenit extrem

de tensionată şi era evident faptul că guvernarea dublă nu avea

cum să mai dureze mult timp. Antonescu a făcut o vizită în

Germania, unde s-a întâlnit cu Hitler şi a discutat problema

legionarilor, solicitându-i lui Hitler acordul de-a prelua în

întregime puterea. Hitler a acceptat acest lucru, astfel că

Antonescu, întors în ţară, a continuat măsurile antilegionare.

Explicaţia atitudinii lui Hitler ţinea de intenţiile lui

strategice: el pregătea atacarea URSS, intenţiona să aducă tot

mai multe trupe pe teritoriul românesc, şi avea nevoie de un

conducător care să ţină situaţia sub control.

Astfel legionarii au fost sacrificaţi, chiar dacă ideologic

erau mult mai apropiaţi de nazism. Pe acest fond, între 21 – 23

ianuarie 1941 s-a declanşat în Bucureşti evenimentul cunoscut sub

denumirea de rebeliunea legionară. Acesta a fost o încercare de

lovitură de stat prin care legionarii au urmărit să preia prin

forţă întreaga putere politică. Antonescu a făcut uz de armată,

iar mişcarea a fost reprimată violent, legionarii organizând în

acel context un pogrom (masacru îndreptat împotriva unui grup

național minoritar) căruia i-au căzut victime peste 100 evrei.

Rebeliunea legionară a fost înfrântă, principalii

responsabili de producerea ei fiind executaţi. Cei mai mulţi au

fost închişi, iar unii s-au refugiat în Germania, unde Hitler i-a

închis în lagăre de concentrare. Acesta a fost sfârşitul mişcării

legionare, care nu s-a mai reorganizat ulterior, respectiv nu a

mai obţinut puterea politică.

Pe 14 februarie 1941 Antonescu a anulat denumirea de Stat

Naţional Legionar şi a făcut din nou o ofertă PNL şi PNŢ de a

forma un guvern, ambele partide refuzând a doua oară. Astfel că

Antonescu a format un guvern alcătuit din militari şi civili care au

condus ţara.

Dictatura lui Ion Antonescu

După înlăturarea legionarilor, respectiv a lui Horia Sima,

Antonescu a guvernat singur, intervalul guvernării fiind de 14

februarie 1941 – 23 august 1944. Această guvernare prezintă

caracteristicile unei dictaturi militare. Din punct de vedere oficial,

conducătorul ţării era regele Mihai, însă în mod real puterea de

decizie i-a revenit lui Antonescu. între cei doi oameni politici

existând o stare de ostilitate care s-a tot agravat. Regele a fost

oarecum izolat la Peleş, iar Antonescu s-a implicat în toate

domeniile interne şi externe ale statului.

Politica internă

Direcţia care l-a preocupat cel mai mult pe plan intern a

fost aceea de menţinere a ordinii în stat. A trecut la o

militarizare a instituţiilor şi au fost eliminate în mare parte

procedurile democratice de numire a funcţionarilor publici.

Astfel, primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi, la fel prefecţii,

multi dintre ei provenind din rândul militarilor de carieră.

De asemenea, a elaborat o legislaţie a muncii cu

reglementăru extrem de severe şi pedepse foarte aspre în cazul

sabotajelor. Printre aceste pedepse se număra fie munca silnică,

fie chiar execuţia.De asemenea, a introdusă obligativitatea

muncii.

În plan politic, a interzis orice tip de manifestare publică

si de asemenea nu puteau să funcţioneze decât acele organizaţii

care obţineau acordul guvernului pentru a funcţiona.

O altă măsură a fost un control strict al tuturor

dispozitivelor economice şi strategice importante ale statului,

fiind introduse comisii sau unităţi militare, inclusiv în

fabrici.

Relaţia cu partidele politice a fost una confuză. Acestea nu

şi-au reluat efectiv activitatea, însă Antonescu s-a consultat în

repetate rânduri cu Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu în legătură cu

principalele decizii legate mai ales de politica externă a ţării.

Politica externă – problema evreiască

Este unul dintre subiectele sensibile din istoria românească

contemporană pentru că istoriografia este scindată. Există autori

care contestă Holocaustul din România, considerând că această

problematică se referă strict la lagărele de exterminare şi la

politica nazistă. Conform acestei percepţii, întra-devăr nu se

poate afirma că astfel de practici s-au petrecut în România

condusă de Antonescu.

Cealaltă orientare admite idea că şi în România s-a produs

Holocaust. Sensul termenului holocaust este extins, astfel nu se

mai înţelege prin holocaust doar soluţia finală prin lagăre de

exterminare, ci orice acţiune antisemită care a avut drept

finalitate moartea unor evrei (începând cu discriminare

economică, continuând cu izolarea din ghetouri, cu deportarea si

lichidarea fizică).

În ceea ce-l priveşte pe Antonescu, atitudinea lui

antisemită este una demonstrată şi de faptul că încă din primele

luni de guvernare a început să emită legislaţie antievreiască.

Discriminarea evreilor din România a început mai întâi în plan

economic, au fost confiscate averi, imobile, li s-a interzis

exercitarea profesiilor şi astfel s-au redus foarte mult

posibilităţile de a se întreţine. De asemenea, instituţiile

publice evreieşti au fost închise.

Măsuri mai grave au început să fie adoptate după intrarea

României în război. Până la sfârşitul lui iulie 1941 teritoriul

dintre Prut şi Nistru a fost eliberat de armata română şi a

început un proces de selectare a populaţiei evreieşti numit de

Antonescu purificare etnică.

Primul eveniment foarte grav se petrecuse deja în iunie 1941

când are loc pogromul din Iaşi, în care au murit mai multe mii de

persoane de origine evreiască. A început apoi adunarea evreilor

din Basarabia, Bucovina de N, respectiv procesul de deportare în

teritoriul dintre Nistru şi Bug (numit Transnistria). În aşa

numita purificare etnică a intrat şi populaţia de origine

ţigănească.

Cercetările indică moartea a peste 100.000 oameni în

Transnistria. Cu excepţia celor ce au fost împuşcaţi, cei mai

mulţi au murit din cauza lipsei oricărei resurse necesare

vieţii.

În ceea ce priveşte soluţia finală, Antonescu nu a acceptat

aplicarea ei în România şi a amânat semnarea ordinelor de

deportare în lagărele de exterminare naziste din Polonia. La

Auschwitz au fost deportaţi însă evreii din Transilvania aflată

sub ocupaţie militară hortistă.

Astfel, se poate afirma că legislaţia României din timpul

războiului a avut o latură antisemită foarte evidentă,

particularitatea deportării în Transnistria nefiind însă una

pozitivă. România este totuşi considerată una din ţările Europei

în care numărul victimelor provenind din populaţia evreiască

raportat la numărul total al acestei populaţii a fost totuşi mic.