NICOLAU MIHAELA

NICOLAU MIHAELA

BUGET SI TREZORERIE PUBLICA

NOTE DE CURS

2008

2

MODULUL I ORGANIZAREA BUGETARĂ ÎN ROMÂNIA ........................................................... 3

LECŢIA 1 CONŢINUTUL ŞI INTERPRETAREA BUGETELOR PUBLICE..................................................... 4 LECŢIA 2 SISTEMUL BUGETAR ÎN ROMÂNIA ........................................................................................ 6 LECŢIA 3 PROCESUL BUGETAR ÎN ROMÂNIA...................................................................................... 12 LECŢIA 4 PARTICIPANŢII LA PROCESUL BUGETAR ............................................................................. 20 LECŢIA 5. CLASIFICAŢIA VENITURILOR ŞI CHELTUIELILOR BUGETARE ............................................. 23

MODULUL II MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE ŞI ROLUL SĂU ÎN GESTIONAREA BUGETELOR PUBLICE ................................................................................................................... 26

LECŢIA 1 ATRIBUŢIILE ŞI ROLUL MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE........................................... 27 LECŢIA 2 ORGANIZAREA MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE...................................................... 28 LECŢIA 3 NECESITATEA EXISTENŢEI TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE .................................... 29 LECŢIA 4 LOCUL ŞI ROLUL TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE ÎN SISTEMUL INSTITUŢIILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA ......................................................................................................................... 31 LECŢIA 5 ORGANIZAREA TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA .................................. 34 LECŢIA 6 FUNCŢIONAREA UNITĂŢILOR TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE................................. 39

MODULUL III FUNDAMENTAREA, FINANŢAREA ŞI EXECUŢIA CHELTUIELILOR BUGETARE ........................................................................................................................................ 42

LECŢIA 1 FUNDAMENTAREA CHELTUIELILOR BUGETARE .................................................................. 43 LECŢIA 2 FINANŢAREA CHELTUIELILOR BUGETARE........................................................................... 54 LECŢIA 3 EXECUŢIA CHELTUIELILOR BUGETARE ............................................................................... 58

MODULUL IV FUNDAMENTAREA ŞI REALIZAREA VENITURILOR BUGETARE ............. 65

LECŢIA 1 FISCALITATEA ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ. ............................................................................. 66 LECŢIA 2 ELEMENTELE TEHNICE COMUNE ŞI SPECIFICE VENITURILOR BUGETARE ........................ 67 LECŢIA 3 PARTICULARITĂŢI ÎN REALIZAREA VENITURILOR BUGETARE ........................................... 69 LECŢIA 4 EXECUŢIA VENITURILOR BUGETARE ................................................................................... 84

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................... 89

3

MODULUL I ORGANIZAREA BUGETARĂ ÎN ROMÂNIA

Obiectivele specifice modulului

• prezentarea conţinutului bugetelor publice; • prezentarea sistemului bugetar din România; • prezentarea procesului bugetar şia participanţilor la procesul bugetar • prezentarea clasificaţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Rezultatele aşteptate

• cunoaşterea conţinutului bugetelor publice şi s a sistemului bugetar românesc;;

• cunoaşterea procesului bugetar şi a participanţilor la acesta • cunoaşterea modului de clasificaţie a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Competenţele dobândite

• familiarizarea cu organizarea bugetară din România Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

4

Lecţia 1 Conţinutul şi interpretarea bugetelor publice

Pasul 1 Noţiuni introductive Finanţele publice reprezintă relaţiile economice sub formă bănească care apar în

procesul repartiţiei PIB, respectiv venitului naţional, cu ocazia constituirii şi repartizării de fonduri centralizate la, şi de la dispoziţia statului şi descentralizate la şi de la dispoziţia agenţilor economici, în scopul satisfacerii unor nevoi publice.

Instrumentul cel mai important de îndeplinire a funcţiilor finanţelor îl constituie bugetul. Pasul 2 Definirea bugetelor publice

Bugetele publice pot fi considerate relaţii economice în formă bănească care apar în repartizarea venitului naţional cu prilejul constituirii de fonduri la nivelul instituţiilor publice şi utilizarea acestora pentru satisfacerea unor nevoi generale.

Bugetul este definit ca ansamblul de conturi care descriu, pentru un an financiar, ansamblul resurselor şi cheltuielilor statului. Realizat de Guvern şi aprobat de Parlament, bugetul reprezintă actul cel mai important din viaţa publică, deoarece el este expresia financiară a programului de acţiune a statului pe o perioadă de un an.

Pasul 3 Interpetarea bugetului Interpretarea bugetului se poate face din următoarele patru perspective:

• din punct de vedere juridic, el reclamă studierea diverselor reguli (norme) referitoare la conţinutul său, la prezentarea sa, la adoptarea sa de către Parlament, la execuţia şi la controlul execuţiei sale; aceste norme sunt destinate organizării unei gestiuni contabile clare a finanţelor şi precizării autorităţii Guvernului şi Parlamentului în domeniul bugetar. În conformitate cu legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, noţiunea de buget este prezentată ca „document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare ai instituţiei publice”.1

• din punct de vedere tehnic, interesează îndeosebi procesele de pregătire şi elaborare a bugetului, precum şi metodele de previziune şi evaluare a diverselor categorii de venituri şi cheltuieli cuprinse în buget;

• din punct de vedere economic, se poate remarca faptul că fondurile care trec prin contul bugetar reprezintă o pondere semnificativă din PIB şi că prin impozitele prelevate şi cheltuielile efectuate statul dispune de instrumente privilegiate de intervenţie în viaţa economică şi socială;

• din punct de vedere politic, bugetul este considerat ca expresie a opţiunilor Guvernului în ansamblul domeniilor care relevă competenţele sale (politica economică, socială, educaţională, militară etc.); aceste opţiuni sunt relevate prin evoluţia şi repartiţia veniturilor şi cheltuielilor şi sunt determinate de factori multipli, legaţi de doctrinele partidelor politice, de atitudinea opoziţiei, de forţa revendicativă a diverselor grupuri de presiune, de ponderea

1 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice

5

constrângerilor economice şi politice internaţionale, de influenţa trecutului, de fenomenele inerţiale.2

Pasul 4 Caracteristicile bugetului statului

Bugetul statului este instrumentul principal prin intermediul căruia se verifică şi se analizează:

• execuţia cheltuielilor în limitele şi condiţiile impuse de legea bugetară anuală; • eficacitatea gestiunii activităţilor publice, prin utilizarea corespunzătoare a

resurselor financiare şi umane existente; • proiectarea activităţilor statului prin evaluarea diferitelor planuri şi programe

de dezvoltare pentru perioadele următoare. Bugetul reprezintă o balanţă financiară a statului în care sunt trecute două categorii

de indicatori: veniturile şi cheltuielile statului. Ambii indicatori sunt trecuţi în acelaşi document pentru a se pune faţă în faţă destinaţiile fondurilor financiare constituite cu sursele de finanţare.

Înscrierea veniturilor în această balanţă se face în cifre minimale globale care reprezintă limita minimă a încasărilor ce trebuie realizată la buget.

Cheltuielile sunt înscrise în buget în cifre maximale adică nivelul până la care pot fi consumate fondurile bugetare.

Ca balanţă financiară bugetul reprezintă un document de acţiune, o listă de venituri şi cheltuieli în care sunt consemnate mărimile reale ale indicatorilor financiari publici (venituri şi cheltuieli) într-o exprimare dinamică.

Bugetul este utilizat nu numai în domeniul finanţelor publice, ci reprezintă un instrument foarte important în conducerea societăţilor comerciale, indiferent de forma de proprietate a acestora.

Motivaţia utilizării acestui tip de balanţă financiară în conducerea firmelor este dată de următoarele caracteristici:3

• bugetul este o contabilitate a viitorului; • bugetul coordonează activităţile societăţilor comerciale pentru obţinerea

rezultatului final, profitul; • bugetul asigură analiza situaţiei economico-financiare în vederea obţinerii

informaţiilor necesare deciziilor care au ca obiect dezvoltarea societăţii şi adaptarea permanentă a acesteia la cerinţele pieţei;

• bugetul estimează cheltuielile necesare pentru realizarea politicii societăţilor comerciale referitoare la vânzări, aprovizionare, producţie, şi legat de acestea estimează rezultatele posibil de atins;

• bugetul asigură condiţiile necesare conducerii pentru exercitarea controlului asupra modului în care se realizează obiectivele prevăzute.

Astfel, putem aprecia că bugetul este unul din instrumentele financiare cel mai des utilizat în organizarea şi conducerea activităţilor economice. Multitudinea domeniiilor în care este utilizat a condus la necesitatea realizării unor conexiuni între diferitele tipuri de bugete ceea ce a dus la constituirea unui sistem bugetar.

2 Gh. MANOLESCU, Buget, abordare economică şi financiară, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997 3 C. BULGARIU, Managementul prin bugete, Anuarul Universităţii „P. Andrei”, secţiunea Economie, 1999, p.355

6

Lecţia 2 Sistemul bugetar în România Pasul 1 Noţiuni introductive

Relaţiile pe care le exprimă şi concretizarea lor în venituri şi cheltuieli prin balanţe financiare scot în evidenţă o multitudine de date, o diversitate de exprimări valorice (venituri şi cheltuieli) cu implicări diverse în sensul participării la constituirea fondurilor centralizate şi la consumul de mijloace.

Trăsăturile comune care fac din relaţiile bugetare un sistem de bugete publice se regăsesc în următoarele exprimări: relaţii economice, relaţii băneşti, relaţii de repartiţie, relaţii de constituire şi repartizare a fondurilor centralizate, relaţii de satisfacere a unor interese generale şi a unor colectivităţi publice. Aceste relaţii, în cea mai mare parte, vizează transferuri de valoare, adică trecerea unor valori dintr-o formă de proprietate în alta fără o echivalenţă directă sau indirectă (fără contraprestaţie).

Este foarte important de reţinut că sistemul bugetelor publice ne reprezintă transferuri de valoare sub formă comercială. Aceste relaţii bugetare nu au ca element central preţul, ci valoarea economico-socială a prestaţiilor instituţiilor statului în slujba cetăţenilor plătitori de taxe şi impozite.

Conexiunile care se manifestă între diferitele bugete publice creează un mecanism a cărui funcţionalitate este asigurată de caracterul sistemic al relaţiilor bugetare. Sistemul bugetar funcţionează dacă fiecare din componentele sale acţionează în conformitate cu o serie de principii. Pe baza acestor principii se creează un ansamblu omogen de reguli, proceduri, metode şi metodologii de lucru prin intermediul cărora se organizează activitatea bugetară la nivel macroeconomic.

Pasul 2 Principiile bugetare Pentru ca relaţiile bugetare să se desfăşoare în cele mai bune condiţii au fost statuate o

serie de principii şi reguli care stau la baza desfăşurării gestiunii bugetare. Legea finanţelor publice consemnează următoarele principii bugetare:4

1. „Principiul universalităţii. Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate în sume brute. Veniturile

bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.

2. Principiul publicităţii. Sistemul bugetar este deschi şi transparent, aceasta realizându-se prin: a. dezbaterea publică a proiectului de buget, cu prilejul aprobării acestuia; b. dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul

aprobării acestora; c. publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de

aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora; d. mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului

bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege. 3. Principiul unităţii. Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se

asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice. Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile acestui buget, cu excepţia celor prevăzute de lege(bugetele fondurilor speciale). Veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru dezvoltarea sistemului

4 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul oficial al României nr. 597/13 august 2002

7

energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând regulile şi principiile acestui buget.

În vederea respectării principiilor bugetare, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi Guvernul va propune Parlamentului modificarea actelor normative pentru desfiinţarea veniturilor şi cheltuielilor cu destinaţie specială incluse în bugetul de stat.

4. Principiul anualităţii. Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care

corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.

5. Principiul specializării bugetare. Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de

provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.

6. Principiul unităţii monetare. Toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.” Pentru bugetele locale mai este prevăzut şi principiul echilibrului conform căruia:

„cheltuielile unui buget (local) se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv”.5 Pasul 3 Reguli privind cheltuielile şi veniturile bugetare

Aceste principii bugetare sunt completare de o serie de reguli privind cheltuielile şi veniturile bugetare, reguli menite să stabilească competenţe, sarcini, modalităţi de lucru. Astfel, pentru cheltuielile bugetare sunt prevăzute o serie de reguli dintre care amintim:

• au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările cuprinse în legi specifice şi în legile bugetare anuale;

• nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acest buget dacă nu există bază legală pentru cheltuiala respectivă (tot ceea ce nu este prevăzut în buget este interzis a se realiza);

• nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

În ceea ce priveşte venituri bugetare, regulile din actele normative în vigoare prevăd următoarele:

• nu există venit bugetar care să nu aibă un act normativ institutor; • este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor

când legea prevede altfel; • sarcina suportării veniturilor bugetare trebuie cert determinată şi adusă la

cunoştinţa contribuabilului; • în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a

căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creşterea cheltuielilor. În acest scop iniţiatorii trebuie să elaboreze, cu sprijinul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii implicate, fişa financiară care însoţeşte expunerea de motive sau nota de fundamentare, după caz, şi care va fi actualizată în concordanţă cu eventualele modificări intervenite în proiectul de act normativ. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere:

5 Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr.431/19 iunie 2003, art. 13

8

a. schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru următorii 5 ani;

b. eşalonarea anuală a creditelor bugetare, în cazul acţiunilor multianuale; c. propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor; d. propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.

Toate aceste principii şi reguli prevăzute de legea finanţelor publice şi legea finanţelor publice locale sunt menite să asigure un cadru general de desfăşurare a activităţii bugetare şi să creeze condiţiile pentru descentralizarea activităţii de administrare a fondurilor financiare publice.

Pasul 4 Definiţia sistemului bugetar Sistemul bugetar exprimă ansamblul şi totalitatea relaţiilor economice sub formă

bănească care apare în procesul repartiţiei venitului naţional cu prilejul constituirii şi repartizării de fonduri centralizate la şi de la dispoziţia statului pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii. Pasul 5 Componentele sistemului bugetar

În structura aceasta se produc grupări potrivit cu o anumită specificitate ţinând de nivelul intereselor de rezolvat ş.a., ceea ce duce la manifestarea următoarelor subsisteme (componente, verigi):

• bugetul statului; • bugetele locale; • bugetul asigurărilor sociale de stat; • bugetele fondurilor speciale. Relaţiile ce se manifestă între subsistemele menţionate sunt de colaborare (nici un

buget nu este subordonat altui buget) astfel asigurându-se funcţionalitatea mecanismului financiar-bugetar.

Pasul 6 Bugetul de stat Exprimă, din punctul de vedere al conţinutului economic, relaţii economice sub formă

bănească care apar în procesul repartiţiei venitului naţional cu prilejul constituirii şi repartizării unor fonduri la şi de la dispoziţia statului în scopul satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii. Ca dimensiune el reprezintă peste 60% din totalul sistemului bugetar.

Ca balanţă financiară, bugetul statului apare ca o structură, cel mai adesea, deficitară (V < C ) unde:

• veniturile provin din următoarele surse: impozite directe (în special cele pe venit), impozite indirecte (TVA, accize şi taxe vamale) şi venituri nefiscale (vărsăminte de la societăţile comerciale cu capital de stat, SN şi RA);

• cheltuielile au o diversitate de destinaţii (servicii publice generale, apărare, învăţământ, artă etc.).

Schematic, bugetul de stat se prezintă ca în figura nr. 1.1.

BUGETUL DE STAT Venituri Cheltuieli

Venituri fiscale: - impozite directe - impozite indirecte

Venituri nefiscale

Chelutieli în domeniile: - administraţie publică centrală - apărare naţională, ordine publică, - social – cultural: sănătate,

9

învăţământ, cultură, tineret şi sport;

- economie: industrie, agricultură; - transporturi şi comunicaţii

Figura nr. 1.1. Bugetul de stat ca balanţă financiară

Cel mai adesea, bugetul de stat apare ca o structură deficitară, unde V < C Provenienţa veniturilor scoate în evidenţă o diversitate de surse, cu o implicare

generală a contribuabililor în susţinerea veniturilor bugetare. În planul implicării instituţionale bugetul statului cade în sarcina Guvernului, atât în

momentul fundamentării, cât şi pe parcursul gestiunii. Cea mai mare parte a relaţiilor exprimate prin bugetul statului vizează redistribuiri

(prin transferuri) de mijloace bugetare, fie către celelalte bugete, fie către diferite segmente ale populaţiei.

Pasul 7 Bugetele locale Exprimă, relaţii economice sub formă bănească care apar cu ocazia repartiţiei venitului

naţional în legătură cu constituirea şi repartizarea de fonduri centralizate la şi de la dispoziţia unităţilor administrativ-teritoriale în scopul satisfacerii unor necesităţi ale colectivităţilor publice locale. Sunt considerate autorităţi administrativ teritoriale consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi municipale) şi consiliile judeţene.

Participanţii la fondurile locale se găsesc la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale cu obligaţii băneşti strict delimitate (impozite şi taxe locale) iar cheltuielile acoperite din acest buget, cu toată diversitatea domeniilor, vizează acţiuni economico-sociale, culturale, şi de administrare la nivelul localităţii.(gospodărire comunală, administraţie publică, cultură, învăţământ şi sănătate, locuinţe)

Ca balanţă financiară, bugetele locale din România prezintă particularitatea echilibrării veniturilor cu cheltuielile ( V = C ) pe un fond de procedură administrativă prin care veniturile proprii sunt întregite de venituri de echilibrare. Motivaţia principală este dezvoltarea inegală a zonelor, localităţilor ţării. În structura bugetului de stat există un capitol distinct la cheltuieli numit: „transferuri către bugetele locale” unde sunt prevăzute veniturile de echilibrare pentru bugetele locale. Modalităţile de echilibrare cunosc două forme:

a) sume defalcate din diferitele impozite mobilizate la bugetul de stat (% din impozitul pe salarii, TVA,…se distribuie localităţilor). De exemplu, din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a încasat acest impozit, o cotă de 36,5% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 15% la dispoziţia consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor comunelor, oraşelor şi municipiilor. Totalul sumelor alocate colectivităţilor locale este de 61,5% din încasările din impozitul pe venit plătit de locuitorii respectivei localităţi. Cota de 63% din impozitul pe venit, pentru Municipiul Bucureşti se repartizează, astfel: 18% la bugetele locale ale sectoarelor, 36,5% la bugetul propriu al Municipiului Bucureşti şi 8,5% într-un cont distinct deschis pe seama Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor şi Municipiului Bucureşti.6;


10

b) subvenţii de echilibrare – sume globale acordate bugetelor locale pentru echilibrare. În legea anuală a bugetului de stat este prevăzută o anexă care prevede sume ce urmează a fi alocate fiecărei unităţi administrativ-teritoriale în parte. Criteriile în conformitate cu care sunt repartizate aceste sume sunt:7

• capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit încasat pe locuitor, în proporţie de 70% din sumele defalcate;

• suprafaţa judeţului, în proporţie de 30% din sumele defalcate. Balanţa financiară a bugetelor locale conform practicii bugetare din România se

prezintă astfel:

BUGET LOCAL Venituri Cheltuieli

A. Impozite şi taxe locale - impozite şi taxe de la populaţie - vărsăminte de la instituţiile publice şi regiile autonome B. Transferuri de la bugetul de stat: - cote defalcate din diferite impozite - sume transferate

Cheltuielile administraţiei locale cu: - gospodărie comunală; - locuinţe; - învăţământ, cultură, culte etc. - ocrotirea sănătăţii - administrarea teritoriului

(urbanism, drumuri publice, infrastructură)

- protecţia socială (venitul minim garantat)

Figura nr. 1.2. Balanţa financiară a bugetelor locale

Gestiunea bugetelor locale ca răspundere administrativă revine consiliilor judeţene la nivelul judeţelor şi primăriilor, la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor. La acest din urmă nivel instituţia primarului reprezintă puterea executivă, iar puterea legislativă este reprezentată de consiliile locale. Municipiul Bucureşti este administrat de Primăria generală şi Consiliul General (care au atribuţii similare consiliilor judeţene) şi de primăriile celor 6 sectoare.

Pasul 8 Bugetul asigurărilor sociale de stat Exprimă, relaţii economice sub formă bănească care apar în procesul repartiţiei cu

prilejul constituirii şi utilizării unui fond specializat la şi de la dispoziţia statului în scopul satisfacerii unor nevoi sociale ale populaţiei ca o colectivitate sau chiar ca persoane fizice.

Ca balanţă financiară bugetul asigurărilor sociale de stat este format din veniturile provenind de la specifice(pensie suplimentară, şomaj) ale agenţilor economici şi populaţiei. Cheltuielile sunt reprezentate de asigurările şi protecţia socială concretizate în pensii, indemnizaţii, ajutoare.

Balanţa BASS este de regulă deficitară ( V < C ) dar se echilibrează prin redistribuiri cu caracter de transferuri din bugetul de stat. Structura BASS ca balanţă financiară se prezintă după cum urmează:

7 Idem, art.29

11

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT Venituri Cheltuieli

Contribuţiile persoanelor fizice şi juridice la fondurile de asigurări sociale

Plăţi privind: - pensiile de toate tipurile; - indemnizaţiile şi ajutoarele; - alocaţiile etc.

Figura nr. 1.3. Balanţa financiară a bugetului asigurărilor sociale de stat

Gestiunea acestui buget revine Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale ca autoritate centrală în domeniu. La nivel teritorial acest minister are o structură organizatorică care trebuie să soluţioneze problemele cu privire la:

• înregistrarea forţei de muncă active; • evidenţierea şomerilor; • înregistrarea şi calculul pensiilor persoanelor îndreptăţite să se pensioneze sub

o formă sau alta de pensii; • calificarea şi formarea profesională a şomerilor, stimularea agenţilor

economici să angajeze şomeri; • oferirea de bilete de odihnă şi tratament pentru pensionari.

Toate aceste obiective sunt îndeplinite prin intermediul unei structuri organizatorice proprii compuse din: Inspectoratul teritorial de muncă, Agenţia pentru ocuparea şi formarea profesională a şomerilor, Casa de pensii.

Pasul 9 Bugetele fondurilor speciale Exprimă fluxurile de fonduri cu concretizare în balanţe financiare distincte. Sursele de

formare sunt strict delimitate, iar destinaţia cheltuielilor vizează obiective economice sau social-culturale bine definite.

Fondurile speciale se creează în momentul apariţiei unei nevoi care se manifestă foarte acut şi a cărei rezolvare nu este prevăzută în bugetul de stat. Pentru aceasta, se abilitează, prin lege, un organ executiv care să încaseze şi să utilizeze fondul special creat pentru eliminarea efectelor produse de nevoia respectivă. Exemple de fonduri speciale: pentru drumurile publice, pentru protecţia asiguraţilor, pentru modernizarea punctelor de trecere a frontierei de stat a României etc.

Ca balanţă financiară, fondurile speciale nu pot fi niciodată deficitare (V>C), deoarece cheltuielile se angajează cel mult la nivelul fondurilor constituite şi se execută pe măsură ce încasările la aceste fonduri s-au realizat. Figura nr. 1.4. pune în evidenţă această situaţie.

BUGETUL FONDULUI SPECIAL

Venituri Cheltuieli Colectarea fondurilor din taxele instituite prin deschiderea fondului special

Cheltuieli ocazionate de lucrările prevăzute a se realiza din acest fond special constituit

Figura nr. 1.4. Balanţa financiară a fondurilor speciale

12

Administrarea fondurilor speciale este dată de Guvern, cu acordul Parlamentului către instituţiile centrale reprezentative domeniului în care s-au constituit aceste fonduri. Pasul 10 Definirea bugetului general consolidat

Totalitatea bugetelor prezentate sunt sistematizate în cadrul unui singur document numit bugetul general consolidat. Conform legii finanţelor publice, acesta este definit ca „ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg”.8

Lecţia 3 Procesul bugetar în România

Pasul 1 Conţinutul şi interpretarea procesului bugetar Din punct de vedere teoretic dar şi procedural problematica bugetului poate fi abordată

din mai multe unghiuri, astfel: • într-o primă interpretare procesul bugetar este ansamblul de mijloace,

instrumente, acte normative pe baza cărora cei implicaţi îşi manifestă competenţe, responsabilităţi în sensul angajării de obligaţii băneşti, şi de solicitare şi utilizare de fonduri de la nivel central;

• procesul bugetar mai poate fi interpretat şi ca o succesiune de momente, faze şi stadii prin care trece balanţa financiară operativă, având ca moment de început calcule previzionale asupra indicatorilor de venituri şi cheltuieli, iar ca moment final realizarea acestora;

• cea mai des utilizată este interpretarea proprie legislaţiei finanţelor publice, potrivit căreia procesul bugetar reprezintă succesiunea următoarelor faze: elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, încheierea execuţiei bugetare, controlul şi aprobarea contului de execuţie bugetară.

Perioada de timp pe care se întinde procesul bugetar este mai mare decât un an calendaristic. Spre exemplu, pentru procesul bugetar al bugetului pe anul N etapele au următoarea succesiune:

A. elaborarea proiectului de buget: aprilie-octombrie N-1; B. aprobarea bugetului: octombrie-decembrie N-1; C. execuţia bugetului: 01.01-31.12. N; D. încheierea exerciţiului bugetar: 31.12.N (dările de seamă contabile se pot depune

până la 25.03.N+1); E. controlul execuţiei bugetare: ianuarie N - octombrie N+1; F. aprobarea contului de execuţie bugetară se face odată cu aprobarea bugetului pentru

perioada viitoare: octombrie-decembrie N+1. După cum se poate observa procesul bugetar se întinde pe o perioadă mai mare de un an, el debutând, în cazul de faţă, în aprilie N-1 şi finalizându-se, conform legii, abia în decembrie N+1, ceea ce înseamnă aproape trei ani calendaristici.

Pasul 2 Etapele procesului bugetar Procesul bugetar presupune parcurgerea următoarelor etape:

1. elaborarea proiectului de buget; 2. aprobarea (adoptarea) bugetelor publice

8 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul oficial al României nr. 597/13 august 2002

13

3. execuţia bugetelor publice 4. încheierea execuţiei bugetare 5. controlul execuţiei bugetare 6. aprobarea execuţiei bugetare

Pasul 3 Elaborarea proiectului de buget Elaborarea cu caracter de proiect a bugetelor publice presupune calcule previzionale

anticipative cu privire la un an bugetar folosind anumite elemente de susţinere în plan economic şi în plan juridic.

Pentru toţi cei implicaţi în procesul bugetar metodologia de acţiune are ca suport principal norme elaborate în numele Guvernului de către Ministerul Finanţelor Publice. Acestea pot şi completate de dispoziţii legale specifice diferitelor sectoare ale economiei naţionale.

Elaborarea proiectului de buget cuprinde 3 etape: A. Fundamentarea proiectului de buget B. Întocmirea lucrărilor pregătitoare C. Elaborarea propriu-zisă.

Pasul 4 Fundamentarea proiectului de buget

Fundamentarea proiectelor de bugete publice are la bază 4 repere de referinţă: 1. identificarea şi individualizarea indicatorilor fizici specifice pe activităţi şi

acţiuni; 2. situaţia anului de bază; 3. folosirea de norme şi normative financiare; 4. cadrul juridic de acţiune.

Prima etapă, identificarea şi individualizarea indicatorilor fizici specifice pe activităţi şi acţiuni, presupune o anume sistematizare a datelor fizice şi valorice care conturează sectoare şi domenii de activitate. Acţiunea este concepută, sub îndrumarea Ministerului Finanţelor Publice, de fiecare minister şi instituţie ce are răspundere în domeniul respectivului domeniu de activitate.

Indicatorii fizici specifici reprezintă, la venituri sursele de constituire a fondurilor financiare, iar la cheltuieli consumurile ce urmează a fi efectuate pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii.

Situaţia anului de bază apare prezentă în fundamentarea bugetelor publice în cuantificarea indicatorilor bugetari pe anul următor prin continuarea unor activităţi şi acţiuni din anul de bază. Situaţia este exprimată la nivelul indicatorilor financiari realizaţi din anul de bază de la care se porneşte în sensul creşterii sau diminuării în anul de plată..

Situaţia anului de bază are două componente: - execuţia certă – realizările efective consemnate în documentele justificative; - execuţia preliminată – aprecierile estimative cu privire la realizarea indicatorilor

bugetari cuprinşi în bugetul aprobat până la finele anului de bază. În practica fundamentării bugetare din România situaţia anului de bază reprezintă cel

mai important indicator de fundamentare deoarece celelalte elemente de fundamentare sunt eliminate.

Folosirea de norme şi normative presupune folosirea unor dimensiuni (valorice, fizice, convenţionale) de către instituţiile publice în determinarea cheltuielilor. Aceste norme sunt de două categorii:

- obligatorii - indicative.

14

Normele obligatorii se referă la limitele valorice fixe cu privire la consumul de fonduri pe indicator fizic, având ca arie de manifestare instituţiile de acelaşi fel (alocaţia de hrană pe zi, bursa unui student pe lună etc.).

Normele indicative reprezintă exprimări valorice şi fizice cuprinse într-un interval cu limite minime şi maxime în care se poate încadra o cheltuială la o instituţie publică sau alta (salariul de încadrare, consumul mediu de materiale de curăţenie etc.). Cadrul juridic. Toţi cei implicaţi în cuantificarea de venituri şi cheltuieli în bugetele publice au obligaţia de a folosi acte normative care produc efecte direct sau indirect în dimensiunile propuse. În domeniul bugetar, actele normative sunt de două feluri:

* acte normative generale- care produc efecte cu caracter indirect – implică răspunderi şi proceduri care obligă la atitudine din partea societăţilor comerciale şi persoanelor fizice în raportul cu statul (legea privind înfiinţarea societăţilor comerciale, legea contabilităţii etc.);

* acte normative specifice – produc efecte directe asupra nivelului cheltuielilor şi veniturilor bugetare (legea impozitului pe profit, legea impozitului pe veni etc.).

Pasul 5 Întocmirea lucrărilor pregătitoare

Implicarea în procesul bugetar se realizează diferenţiat, potrivit cu poziţia ocupată de fiecare instituţie în aparatul de stat, precum şi cu poziţiile celorlalţi participanţi la relaţiile bugetare. Implicarea informaţională cu suport juridic în procesul bugetar presupune un flux de date cu caracter ascendent unde implicarea este treptată, potrivit cu anumite răspunderi şi competenţe precum şi cu consemnări de date în documente specifice.

La baza sistemului informaţional, în sensul implicării în procesul bugetar, se regăsesc următoarele entităţi: instituţii publice de bază conduse de persoane care poartă denumirea de Ordonatori Terţiari de Credite (OTC), unităţi administrative, populaţia, societăţi comerciale şi regii autonome. La acest nivel sunt prefiguraţi indicatorii fizici specifici pe fiecare unitate în parte atât la venituri, cât şi la cheltuieli constituindu-se bugetul propriu de venituri şi cheltuieli al instituţiei publice conduse de ordonatorii terţiari de credite (de exemplu: şcoli, licee, spitale, teatre, biblioteci etc.)

Informaţiile bugetare cu caracter previzional circulă pe orizontală de la agenţi economici şi populaţie la administraţia locală. Pe baza lor sunt determinaţi şi indicatorii de venituri şi cheltuieli înscrişi în bugetul local.

La al doilea nivel informaţional se regăsesc în structură ierarhică instituţiile publice intermediare conduse de persoane care îndeplinesc funcţia de Ordonatori Secundari de Credite (OSC). Aceste instituţii sunt entităţi organizatorice ierarhic superioare instituţiilor de bază şi au misiunea de a coordona, îndruma şi supraveghea activitatea din domeniu care se desfăşoară în localităţile arondate după criteriul administrativ teritoriale (de exemplu: Direcţia de sănătate publică, Inspectoratul şcolar judeţean, Direcţia generală judeţeană a finanţelor publice etc.).

La acest nivel se realizează bugete centralizatoare care cuprind bugetul propriu al ordonatorului secundar de credite şi totalitatea bugetelor ordonatorilor terţiari subordonaţi. Preluarea datelor de la aceştia din urmă presupune realizarea unei analize comparative a propunerilor din bugetele proprii ale tuturor instituţiilor subordonate.

La nivelul al treilea (central) reprezentat de ministere sau alte instituţii centrale conduse de persoane care poartă denumirea de Ordonatori Principali de Credite (OPC) centralizarea bugetelor de venituri şi cheltuieli primite de la eşalonul inferior. După analiza comparativă a acestor bugete se realizează bugetul propriu şi rezultatul global se transmite organului abilitat în realizarea bugetului de stat şi anume Ministerul Finanţelor Publice.

Privite în dinamică fluxurile de date privind lucrările pregătitoare necesare fundamentării proiectului de buget de stat la nivel macroeconomic sunt surprinse de figura nr.

15

1.6. Sensul raportărilor de date este ascendent, de la eşalonul de bază spre organele centrale cu atribuţii exprese în domeniul bugetar.

Scoala nr. ... Liceul "X"

Inspectoratul scolar judetean Vaslui Inspectoratul scolar judetean Sibiu

Ministerul învãtãmântului

Judecãtoria Onesti Judecãtoria Bacãu

Tribunalul Bacãu

Ministerul justitiei

Directia de sãnãtate publicã Cluj

Spitalul "Sf. Spiridon"

Directia de sãnãtate publicã Iasi

Ministerul sãnãtãtii

Ministerul finantelor publice

Guvernul României

Figura nr. 1.6. Fluxul informaţional privind efectuarea lucrărilor pregătitoare pentru elaborarea proiectului bugetului de stat

Pasul 6 Elaborarea propriu-zisă. Documentele bugetare cu caracter de proiect sunt preluate de Guvern unde se

finalizează unele din proiectele de bugete publice. Întrucât în activitatea de înscriere a veniturilor şi cheltuielilor în proiectul bugetului de

stat pot apare divergenţe între Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte instituţii, răspunderea cade în sarcina Primului Ministru.

Tot aici se procedează şi la sistematizarea documentelor bugetare în două părţi: - proiecte de legi referitoare la estimările veniturilor, a cheltuielilor, a deficitului sau

excedentului bugetar, după caz şi a reglementărilor specifice exerciţiului bugetar; - anexele la legile bugetare cuprinzând: situaţii, tabele şi sinteze cu privire la

veniturile şi cheltuielile bugetare aşezate pe capitole şi subcapitole, precum şi pe sectoare şi titulari.

Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza:

• prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;

• politicilor fiscale şi bugetare; • prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de

înţelegere sau ale unor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;

• politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;

• propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite; • programelor întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării

unor acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;

16

• propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului statului, precum şi de transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale pentru echilibrarea bugetelor acestora;

• posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.9 Elaborarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor

fondurilor speciale se realizează după un scenariu asemănător, cu diferenţa că structura organizatorică este mult mai restrânsă faţă de cea a bugetului de stat deoarece aici avem un singur domeniu, deci un singur ordonator principal de credite cu o structură ierarhică unitară la nivelul întregii ţări. În fapt proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi toate proiectele bugetelor fondurilor speciale sunt înglobate în proiectul bugetului de stat care urmează a fi votat de parlament sub titulatura Legea bugetului de stat pe anul 200x. Tot aici sunt cuprinse şi valoarea transferurilor de la bugetul de stat către fiecare buget local pentru echilibrarea acestora.

Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorul principal de credite (primarul şi preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarii de sector şi primarul general în cazul Municipiului Bucureşti) pe baza bugetelor proprii ale administraţiei publice locale, ale instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare locală. Fluxul informaţional este asemănător celui prezentat la bugetul de stat, cu menţiunea că toate instituţiile sunt de interes local.

Ordonatorii principali de credite ai bugetului local prezintă până la data de 1 iulie proiectul de buget la Direcţia Generală a Finanţelor Publice, instituţie care centralizează şi transmite datele Ministerului Finanţelor Publice până la data de 15 iulie. Negocierile între organele centrale şi cele locale ale administraţiei publice se încheie până la data de 1 august. Ministerul Finanţelor Publice comunică sumele finale ce vor fi transferate de la bugetul de stat către toate bugetele locale pentru echilibrare în termen de 5 zile de la publicarea bugetului de stat în Monitorul Oficial.10 Pasul 7 Aprobarea (adoptarea) bugetelor publice

Proiectul de buget de stat este votat de Parlament, iar proiectul bugetelor locale de către Consiliile locale.

Documentele care constituie proiectul Legii bugetului de stat sunt transmise spre Parlament la comisiile de specialitate, nivele la care sunt analizate din punct de vedere juridic, economic, social şi politic. Din analiză pot să reiasă anumite probleme cu care comisiile de specialitate să nu fie de acord şi să retransmită guvernului aceste documente în vederea revizuirii lor.

În comisiile de specialitate se fac şi amendamente şi se înaintează plenului camerelor reunite pentru dezbatere. Dezbaterea are mai multe etape:

- expunerea de motive făcută de primul ministru sau de ministrul de finanţe în care se face referire la execuţia bugetară din anul de bază şi la dimensiunile veniturilor şi cheltuielilor perioadei viitoare precum şi la obiectivele a căror realizare a stat la baza construcţiei bugetare (rata inflaţiei, dinamica şomajului, mărimea produsului intern brut şi evoluţia acestuia, deficitul bugetar etc.);

- prezentarea poziţiei comisiei de specialitate a Parlamentului privind avizarea proiectului;

- dezbaterea şi votarea fiecărui proiect de lege din buget şi apoi a întregului pachet care defineşte legea bugetului de stat (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,

9 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul oficial al României nr. 597/13 august 2002, art. 28 10 Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr.431/19 iunie 2003, art. 34, 35

17

bugetele fondurilor speciale şi repartiţiile de fonduri bugetare către bugetele locale pentru echilibrare).

Votul nefavorabil a legii bugetului de stat conduce la schimbarea guvernului, ceea ce conferă un caracter special acestei legi.

Procedura de adoptare a BL cunoaşte două momente: • primul este legat de adoptarea legii bugetului de stat; • al doilea îl reprezintă votul Consiliului judeţean respectiv Consiliului Local al

fiecărei localităţi. Până la vot, proiectele de bugete locale, elaborate în maxim 10 zile de la publicarea

legii anuale a bugetului, trebuie supuse dezbaterii publice timp de 15 zile. Momentul votului trebuie să se situeze „în termen de maximum 45 de zile de la data publicării bugetului de stat în Monitorul Oficial.”11

După expirarea acestui termen direcţiile generale ale finanţelor publice sistează plăţile din sumele transferate de la bugetul de stat, urmând ca autorităţile locale să poată efectua plăţi doar din veniturile proprii încasate.

În cazul neaprobării bugetului de în termenele legale (adică cu minim 3 zile înainte de expirarea anului bugetar) se aplică prevederile bugetului curent realizându-se cheltuieli lunare în limita a 1/12 din bugetul încheiat.

După aprobare bugetele au caracter operativ, adică reprezintă obligaţii de realizat.

Pasul 8 Execuţia bugetelor publice Aceasta se constituie ca cea mai importantă fază a procesului bugetar pentru care în

planul practic poate fi folosită expresia de gestiune bugetară. Este faza în care sunt organizate şi administrate pe bază de acte normative relaţiile specifice în sensul mobilizării de mijloace băneşti şi repartizării lor pe destinaţii. În timp, execuţia bugetară se situează în intervalul de timp 01.ianuarie – 31.decembrie a fiecărui an.

Spre deosebire de celelalte faze ale procesului bugetar, execuţia vizează o perioadă de timp şi o adresare în spaţiu mult mai exacte care obligă la respectarea rigorilor disciplinei financiare. Dacă pentru celelalte etape sunt prevăzute doar termene finale obligatorii de respectat, pentru etapa execuţiei calendarul este mult mai exact de la începutul şi până la sfârşitul anului.

Execuţia bugetului poate fi privită ca etapa procesului bugetar în care se realizează indicatorii financiari specifici: veniturile şi cheltuielile pe componente bugetare.

Etapa execuţiei bugetare poate fi definită ca un ansamblu de măsuri, metode, tehnici proceduri şi acte normative prin intermediul cărora instituţiile specializate ale statului procedează la gestionarea mijloacelor băneşti degajate de relaţiile bugetare.

De pe poziţia de balanţă financiară, un buget public poate să redea circuitul mijloacelor băneşti degajate de relaţiile bugetare, exprimând în fond execuţia bugetară. Gestiunea mijloacelor bugetare parcurge următoarele etape:

1. este momentul iniţial de înscriere a veniturilor în buget pentru care se foloseşte expresia tehnică de fundamentare;

2. vărsarea venitului bugetar de către contribuabili în buget; încasarea propriu zisă este finalitatea operaţiunilor de realizare a veniturilor bugetare şi poate diferi ca moment de vărsarea venitului bugetar ( 12 );

3. are loc depersonalizarea veniturilor bugetare, adică veniturile provenite dintr-o anumită sursă nu pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor unei destinaţii precizate. Acest moment nu este


18

consemnat în sistemul informaţional prin completarea vreunui document;

4. stabilirea creditelor bugetare, adică sume de bani din buget folosite cu titlu definitiv pentru acoperirea cheltuielilor aprobate;

5. efectuarea plăţile de casă din creditele bugetare deschise; 6. cheltuielile efective înregistrate de către ordonatorii de credite.

Grafic, aceste etape se prezintă ca în figura nr. 1.7.

Figura nr. 1.7. Execuţia bugetelor publice

Această etapă a procesului bugetar este una pur tehnică din punctul de vedere al statului deoarece sunt stabilite responsabilităţi precise atât către Ministerul Finanţelor Publice prin Trezoreria finanţelor publice pentru gestionarea fondurilor bugetare, cât şi către instituţiile publice privind cheltuielile efectuate.

Execuţia bugetului poate fi concepută la nivelul balanţei financiare în care sunt consemnate dimensiunile aprobate ale veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Aici abordarea gestiunii se poate face separat pe venituri şi separat pe cheltuieli, datorită tehnicilor diferite de lucru.

În execuţia părţii de venituri sunt folosite anumite instrumente potrivit unor metode şi tehnici de lucru cu reflectare în actele institutoare şi care au continuitate în actele normative complementare care fac referire la aşezarea, calcularea, vărsarea şi plata obligaţiilor băneşti către bugetele publice.

Cu referire la execuţia părţii de cheltuieli a bugetului apare în evidenţă o noţiune specifică – credite bugetare. Acestea sunt sume de bani cu titlu definitiv fără rambursabilitate primite de la buget şi folosite pentru plata cheltuielilor efectuate. Utilizarea creditelor bugetare se face de către conducătorii instituţiilor publice care funcţionează pe bază de buget public care poartă denumirea de Ordonatori de credite bugetare.

Realizarea prevederilor pentru cheltuieli se face prin respectarea următoarelor etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata. Pasul 9 Încheierea execuţiei bugetare

Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. În acest moment orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul

V C 3 4 5 2 12 1 6

19

prevederilor bugetare, şi neplătită se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul viitor. Dacă în momentul încheierii execuţiei bugetare ordonatorii de credite mai deţin în contul de la Trezorerie credite bugetare neutilizate, acestea sunt anulate de drept. În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul statului, în limita subvenţiilor primite. În cazul bugetelor locale, excedentul anual rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după efectuarea regularizărilor în limita transferurilor de la bugetul de stat, se utilizează, în ordine, pentru:

- rambursarea eventualelor împrumuturi restante, plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente acestora;

- constituirea fondului de rulment.12

Pasul 10 Controlul execuţiei bugetare Controlul financiar asupra execuţiei bugetare reprezintă punerea în practică a funcţiilor finanţelor publice. (funcţia de repartiţie şi cea de control) În conformitate cu acestea controlul are, din punct de vedere temporal, 3 variante:

- controlul preventiv; - controlul concomitent; - controlul ulterior.

„Controlul financiar preventiv şi auditul intern se exercită asupra operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi sunt exercitate conform reglementărilor legale în vigoare.”13 Controlul concomitent se realizează pe măsura executării etapelor cheltuielilor publice. Astfel, angajarea, lichidarea şi ordonanţarea se fac cu acordul ordonatorului de credite, iar plata se face de către contabil. În acest mod se verifică legalitatea, oportunitatea, necesitatea şi economicitatea cheltuielilor bugetare. Controlul financiar ulterior se realizează în momentul realizării lucrărilor contabile de sinteză şi raportare (dările de seamă contabile trimestriale şi anuale). Legea finanţelor publice prevede şi realizarea unui control financiar delegat exercitat de Ministerul Finanţelor Publice. De asemenea, Parlamentul urmăreşte realizarea prevederilor legilor bugetare prin intermediul unui organism de control direct subordonat Curtea de Conturi. Restructurarea guvernului14 prevede existenţa unui ministru delegat pentru coordonarea autorităţilor de control din subordinea executivului. Astfel se doreşte o mai eficientă activitate de control a cărei rezultate trebuie să constea în creşterea disciplinei financiare în ţara noastră. Modul de organizare, funcţionare precum şi atribuţiile tuturor organelor de control, fie că sunt cu caracter intern, fie că sunt cu caracter delegat, nu fac obiectul lucrării de faţă. Pasul 11 Aprobarea execuţiei bugetare

Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi 12 Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr. 404/22 octombrie 1998, art. 32 13 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul oficial al României nr. 597/13 august 2002, art. 23 14 Hotărârea de Guvern nr. 16/2003 privind modificarea structurii şi componenţei Guvernului, Monitorul Oficial al României nr. 436/19 iunie 2003, art. 1

20

bugetelor fondurilor speciale, prezentate şi analizate, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite.

Conturile generale anuale de execuţie se întocmesc în structura bugetelor aprobate şi sunt prezentate de către Guvern Parlamentului până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Conturile anuale se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi în forma următoare:

a. la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, încasări realizate;

b. la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive, plăţi efectuate. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă spre aprobare consiliilor

judeţene şi consiliilor locale, după caz, până la dat de 31 mai a anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetului local în structura specifică acestor conturi.15 Procesul bugetar în România în cei treisprezece ani de tranziţie de la economia condusă pe baza planului unic la economia liberă de piaţă a înregistrat modificări majore, atât în ceea ce priveşte mijloacele instrumentele şi procedurile de colectare şi utilizare a fondurilor financiare bugetare, cât şi în ceea ce priveşte termenele fixate de legislaţia în vigoare. Din punctul de vedere al organizării sectorului bugetar se poate constata că fiecare guvern nou validat de Parlament a efectuat modificări majore în structura şi competenţele ministerelor ceea ce a condus la modificări semnificative în execuţia şi comparabilitatea bugetelor din diferite perioade de timp. Din punct de vedere al termenelor de execuţie a diferitelor etape ale procesului bugetar putem constata că doar din anul 2001 aceste termene sunt respectate, dar încă se mai înregistrează restanţe în ceea ce priveşte aprobarea de către legislativ a conturilor de execuţie bugetară. Această situaţie a condus la întârzieri semnificative în realizarea cheltuielilor bugetare, uneori până la 6 luni.

Lecţia 4 Participanţii la procesul bugetar Pasul 1 Noţiuni introductive

Procesul bugetar reprezintă un caz particular de relaţii financiare publice. Din acest motiv participanţii la aceste relaţii sunt pe de o parte organele statului, iar pe de altă parte persoanele fizice şi juridice. În timp ce agenţii economici şi populaţia participă doar la anumite etape ale procesului bugetar, atunci când sunt constrânşi să o facă, instituţiile publice parcurg, după un program bine definit, toate etapele acestui proces.

Sumele aprobate prin bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, în limita cărora se pot efectua cheltuieli, reprezintă credite bugetare, care nu pot fi depăşite. Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. Pasul 2 Ordonatorii de credite

Dreptul de a utiliza creditele bugetare este acordat prin lege numai conducătorilor instituţiilor publice, care în această calitate, poartă denumirea de ordonatori de credite.

Ordonatorii de credite se grupează în funcţie de două criterii, şi anume: a) în raport de bugetul de la care sunt finanţate instituţiile pe care le conduc;

15 Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr. 404/22 octombrie 1998, art. 30

21

b) în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce le revin în procesul execuţiei bugetare. Structurarea ordonatorilor de credite în funcţie de bugetul din care sunt finanţaţi

prevede: o ordonatori de credite finanţaţi de la bugetul de stat, o ordonatori de credite finanţaţi din bugetul asigurărilor sociale de stat, o ordonatori de credite finanţaţi din bugetele fondurilor speciale, o ordonatori de credite finanţaţi din bugetele locale.

În funcţie de drepturile şi obligaţiile ce le revin în procesul execuţiei bugetare, ordonatorii de credite se grupează în trei categorii, şi anume:

o ordonatori de credite principali sau de gradul unu, o ordonatori de credite secundari ori de gradul doi o ordonatori de credite terţiari sau de gradul trei.

Pasul 3 Ordonatorii principali de credite

Ordonatori principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. La Camera Deputaţilor şi la Senat, calitatea de ordonatori principali de credite este deţinută de secretarii generali ai acestor instituţii.

Asemenea ordonatori repartizează creditele bugetare aprobate, prin bugetele centrale de la care sunt finanţaţi, pe unităţile ierarhic inferioare, în raport cu sarcinile acestora cuprinse, potrivit legii, în bugetele respective. De asemenea acestor persoane le revine sarcina de a aproba efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii principali de credite, în condiţiile legii, pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept, asigurându-se astfel continuitatea activităţii. Pasul 4 Ordonatorii secundari de credite

Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice finanţate din bugetele centrale cărora ordonatorii principali de credite le repartizează credite bugetare atât pentru acoperirea cheltuielilor acestora, cât şi pentru a fi distribuite ordonatorilor terţiari de credite din subordine. Ei sunt îndreptăţiţi să aprobe efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea dispoziţiilor legale, şi să repartizeze creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.

La nivelul bugetelor locale ordonatorii secundari de credite sunt mult mai puţini prezenţi în desfăşurarea procesului bugetar. Aceştia apar uneori la nivelul bugetelor judeţene, când pentru buna organizare a activităţii este necesară existenţa unei direcţii cu personalitate juridică care să aibă atribuţii de coordonare a ordonatorilor terţiari de credite.

Subvenţiile de orice fel, prevăzute potrivit legii a se acorda din bugetul de stat regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital de stat, se cuprind şi se execută prin bugetele ordonatorilor principali sau secundari de credite, după caz, potrivit normelor metodologice stabilite de Ministerul Finanţelor Publice. Pasul 5 Ordonatorii terţiari de credite

Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale finanţate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale. Ei utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate de către

22

ordonatorii principali sau secundari de credite, după caz, numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Pasul 6 . Drepturile şi obligaţiile ordonatorilor de credite Toţi ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai

în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale. Angajarea şi efectuarea de cheltuieli din sumele aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau prin bugetele fondurilor speciale se aprobă de ordonatorul de credite şi se efectuează numai cu viza prealabilă de control financiar preventiv intern. Operaţiunile de angajare a cheltuielilor supuse controlului preventiv exercitat de Curtea de Conturi se efectuează cu viza acesteia.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia de a analiza trimestrial necesitatea menţinerii unor credite bugetare pentru care, în baza unor dispoziţii legale sau a altor cauze, sarcinile au fost desfiinţate sau amânate şi de a propune Ministerului Finanţelor anularea creditelor respective.

Curtea de Conturi poate bloca, iar Ministerul Finanţelor poate bloca sau reduce utilizarea unor credite constatate ca fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale. Cu creditele bugetare anulate sau reduse la ordonatorii principali de credite, finanţaţi din bugetul de stat în condiţiile menţionate, se majorează Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat.

Ordonatorii de credite, potrivit legii, pe parcursul derulării procesului bugetar au următoarele atribuţiuni:16

a) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate;

b) realizarea veniturilor; c) angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare; d) integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc; e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a rapoartelor

financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare; f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a

programului de lucrări de investiţii publice; g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora; h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului. Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al Municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv

Municipiul Bucureşti, întocmeşte buget propriu, în condiţii de autonomie. Între bugetele consiliilor locale şi bugetele consiliilor judeţene nu există relaţii de subordonare.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al Municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale. Şi ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale pot delega dreptul de a aproba folosirea şi repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor lor de drept.

Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea consiliului local sau judeţean al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale sunt, după caz, ordonatori de credite secundari sau terţiari.

Ordonatorii de credite bugetare ai bugetelor locale au, în conformitate cu legea, următoarele răspunderi:

• elaborarea proiectului de buget propriu;

16 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul oficial al României nr. 597/13 august 2002, art. 22

23

• urmărirea modului de încasare a veniturilor; • necesitatea, oportunitatea şi legalitatea angajării şi utilizării creditelor bugetare

în limita şi cu destinaţia aprobate prin bugetul propriu; • integritatea bunurilor aflate în administrare; • organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a bilanţurilor

contabile şi a conturilor de execuţie bugetară.17 Angajarea şi efectuarea cheltuielilor se aprobă de ordonatorul de credite bugetare,

numai după obţinerea în prealabil a vizei controlului financiar intern preventiv. În cazul refuzului vizei ordonatorul de credite poate dispune, pe propria răspundere, angajarea şi efectuarea cheltuielilor respective.

Prevederile actelor normative cu caracter financiar, sunt completate la fiecare instituţie publică de legile care definesc obiectul de activitate şi care stabilesc şi alte atribuţiuni pentru ordonatorii de credite bugetare, dar care nu au legătură cu gestiunea financiară.

Lecţia 5. Clasificaţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare Pasul 1 Definirea clasificaţiei veniturilor şi cheltuielilor

Clasificaţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare reprezintă o grupare judicioasă, sistemică, a veniturilor şi cheltuielilor înscrise în balanţele financiare operative. Este un instrument de lucru în sistemul informaţional prin intermediul căruia sunt grupate veniturile şi cheltuielile în orice moment al execuţiei bugetare. Pasul 2 Cerinţele clasificaţiei veniturilor si cheltuielilor Clasificaţia îşi atinge scopul dacă îndeplineşte următoarele cerinţe:

a. claritate în exprimare – în sensul evidenţierii indicatorilor financiari şi consemnarea lor în documente, fără nici un echivoc. Aceasta impune folosirea unui limbaj specific care conţine termeni exacţi.

b. Unitatea clasificaţiei – este dată de consemnarea într-un singur document a tuturor indicatorilor implicaţi în relaţiile bugetare, folosind subdiviziunile.

c. Comparabilitatea – vizează atât timpul cât şi spaţiul, în sensul că, se doreşte prin modul cum sunt structuraţi indicatorii financiari să se permită o analiză comparativă de la o perioadă la alta precum şi realizarea centralizării datelor;

d. Obligativitatea – angajează răspunderea în sensul de a respecta exact intitulările şi direcţionarea către utilizare în ceea ce priveşte indicatorii de venituri şi cheltuieli care trebuie să reflecte, în evidenţa celor implicaţi în procesul bugetar, dimensiunile exacte asupra obligaţiilor şi drepturilor băneşti din bugetele publice.

Pasul 3 Structura clasificaţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare Pentru a răspunde cerinţelor amintite în structurarea clasificaţiei bugetare au fost avute

în vedere criteriile: - Criteriul financiar - Criteriul administrativ. Primul criteriu grupează veniturile după provenienţă şi cheltuielile după destinaţie,

folosind subdiviziunile: capitole şi subcapitole pentru venituri; părţi, capitole şi subcapitole pentru cheltuieli.

17 Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr. 404/22 octombrie 1998, art. 26

24

Cel de al doilea criteriu precizează ce unităţi au răspunderi cu privire la un anumit venit sau o cheltuială desemnată. Subdiviziunile folosite de acest criteriu sunt sectoarele şi titularii la venituri şi sectoarele şi titularii la cheltuieli.

Cumulate cele două criterii de structurare a clasificaţiei bugetare formează cadrul comun al clasificaţiei bugetare.

Pentru cheltuieli clasificaţia bugetară mai utilizează criteriul economic care împarte cheltuielile pe tipuri de activităţi folosite:

• cheltuieli curente: de personal, materiale, transferuri; • cheltuieli de capital; • împrumuturi acordate şi plăţi de dobânzi.

Subdiviziunile folosite sunt cele de titluri, articole şi alineate de cheltuieli. Definirea subdiviziunilor folosite la partea de venituri: capitolele sunt dimensiuni cu

caracter de generalitate a economiei naţionale din care provin veniturile. Exemple: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, vărsăminte din profitul net al RA etc. Subcapitolele sunt incluse în capitole şi reprezintă detalieri ale acestora. Exemple: la taxa pe valoarea adăugată subcapitolele sunt: TVA încasată şi TVA restituită; la capitolul vărsăminte de la instituţiile publice subcapitolele sunt: taxe de metrologie, taxe consulare, taxe şi alte venituri din protecţia mediului, venituri din operaţiuni de menţinere a păcii etc. Definirea subdiviziunilor folosite la cheltuieli: Părţile sunt domenii generale ale economiei naţionale care definesc funcţiile statului. Exemple: partea I servicii publice generale; partea a II-a apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; partea a III-a acţiuni social-culturale etc. Capitolele reprezintă dimensiuni macroeconomice ale cheltuielilor bugetare pe domenii de activitate. Exemple: preşedinţia, autorităţile judecătoreşti, poliţia, învăţământul, cultura, industria etc. Subcapitolele detaliază domeniul definit de capitol. De exemplu, capitolul învăţământ are ca subcapitole: învăţământul preşcolar, învăţământul gimnazial, cel liceal, profesional şi superior.

Sectoarele sunt subdiviziuni în gruparea instituţiilor pe ministere, autorităţi centrale, judeţene, locale, iar titularii sunt instituţiile centrale din cadrul ministerelor.

Titlurile semnifică principalele categorii de cheltuieli prezente la nivelul instituţiilor publice: cheltuieli de personal, materiale, transferuri etc.

Articolele reprezintă finalitatea cheltuielilor cu o destinaţie mai exactă decât titlurile: cheltuieli cu salariile, burse, alte drepturi cu caracter social, hrană, reparaţii curente etc. Alineatele sunt detalieri ale articolelor şi semnifică exact ce cheltuieli se efectuează. De exemplu la cheltuielile salariale sunt alineatele: salarii de bază, indemnizaţii de conducere, sporul de vechime, alte sporuri, premii etc. Clasificaţia bugetară prevede pentru fiecare subdiviziune o codificare numerică cu cifre romane pentru părţi (de la I la XIII)şi cu cifre arabe pentru celelalte (capitolele de venituri de la 01 la 49, iar cele de cheltuieli de la 50 la 99). De exemplu dacă dorim să evidenţiem cheltuielile pentru manuale şi rechizite şcolare efectuate de o şcoală generală codul din clasificaţia bugetară este: 57.01.03.1.08.26.01.

Rezumat Instrumentul cel mai important de îndeplinire a funcţiilor finanţelor îl consti tuie bugetul. Acesta este definit ca ansamblul de conturi care descriu, pentru un an financiar, totalitatea resurselor şi cheltuielilor statului. Sistemul bugetar funcţionează dacă fiecare din compnenetele ale acţionează în conformitate cu o serie de principii, şi anume: principiul universalităţii, principiul publicităţii;

25

principiul unităţii; principiul anualităţii; principiul specializării bugetare; principiul unităţii monetare. Ansamblul si totalitatea relaţiilor economice sub formă bănească care apar cu prilejul constituirii şi repartizării de fonduri alcătuiesc sistemul bugetar. Acesta este format din mai multe subsisteme si anume: bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale. Perioada de timp pe care se întinde procesul bugetar in România este mai mare de un an calendaristic, procesul bugetar presupunând parcurgerea mai multor etape: elaborare, aprobare, execuţie, incheiere, control şi aprobare. Dreptul de a utiliza creditele bugetare este acordat prin lege numai conducătorilor de instituţii publice, care în aceasta calitate poartă denumirea de ordonatori de credite. Recomandări bibliogafice

1. Gh. MANOLESCU, Buget, abordare economică şi financiară, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997

2. C. BULGARIU, Managementul prin bugete, Anuarul Universităţii „P. Andrei”, secţiunea Economie, 1999, p.355

3. Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr.431/19 iunie 2003

4. Hotărârea de Guvern nr. 16/2003 privind modificarea structurii şi componenţei Guvernului, Monitorul Oficial al României nr. 436/19 iunie 2003

5. Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice

Teme ce control (conform cu calendarul disciplinei)

1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului statului

2. Principiile bugetare şi reguli privind cheltuielile şi veniturile bugetare;

3. Sistemul bugetar şi componentele acestuia

4. Etapele procesului bugetar în România

26

MODULUL II MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE ŞI

ROLUL SĂU ÎN GESTIONAREA BUGETELOR PUBLICE


• prezentarea organizării şi atribuţiilor Ministerului Finanţelor Publice; • prezentarea modului de organizare şi a rolului Trezoreriei finanţelor publice • prezentarea funcţionării unităţilor Trezoreriei finanţelor publice


• cunoaşterea sistemului fiscal şi a funcţiilor acestuia; • cunoaşterea sistemului fiscal al României înainte şi după 1989 • cunoaşterea importanţei Codului Fiscal şi sfera de cuprindere.

Competenţele dobândite

• familiarizarea cu funcţionarea, organizarea şi rolul M.F.P. şi a Trezoreriei Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

27

Lecţia 1 Atribuţiile şi rolul Ministerului Finanţelor Publice

Pasul 1 Atribuţiile M.F.P.

Funcţionarea normală a economiei naţionale presupune existenţa unui organism care să aibă ca principal obiectiv crearea „regulilor jocului” şi controlul asupra modul de derulare a activităţilor economico-financiare. În acest scop, în cadrul Guvernului, fiinţează Ministerul Finanţelor Publice.

Ministerul Finanţelor Publice are, conform legilor în vigoare,18 71 de atribuţii, dintre care cele referitoare la activitatea bugetară sunt următoarele:

• coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie;

• dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare; • emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare

a acestora; • solicită rapoarte şi informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri

publice; • aprobă clasificaţiile bugetare, precum şi modificările acestora; • analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor; • asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constată abateri

ale veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei;

• blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credite;

• dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară externă acordată Guvernului României;

• colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi valutar.

Pasul 2 Principii de aplicare a atribuţiilor M.F.P.

Pentru punerea în practică a acestor atribuţii ale Ministerului Finanţelor Publice se realizează pe baza următoarelor principii:19

a. coerenţa, stabilitatea şi predictibilitatea cadrului macroeconomic; b. armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene; c. întărirea autorităţii instituţiei; d. perfecţionarea managementului fondurilor publice; e. transparenţa activităţii în toate domeniile de activitate; f. satisfacerea aşteptărilor partenerilor sociali; g. asigurarea unui mediu de afaceri concurenţial şi predictibil.

Pasul 3 Funcţiile M.F.P. 18 Hotărârea Guvernului nr. 267/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Monitorul Oficial al României nr. 179/21 martie 2003, art. 3 19 Hotărârea Guvernului nr. 267/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Monitorul Oficial al României nr. 179/21 martie 2003, art. 2 (4)

28

Principalul rol al acestui minister este ca, alături de celelalte ministere, să elaboreze şi să pună în practică Programul de guvernare. În acest sens se urmăreşte îndeplinirea funcţiilor: de strategie financiară; de administrare a fondurilor financiare publice şi a datoriei publice interne şi externe; de exercitare a controlului financiar; de creare şi implementare a politicilor fiscale, bugetare, economice şi sociale şi de elaborarea a dispoziţiilor contabile.

Pentru buna desfăşurarea a procesului bugetar Ministerul Finanţelor Publice coordonează întreaga activitate de fundamentare a indicatorilor financiari ce urmează a fi bugetizaţi şi în acest scop preia proiectele de buget de la :

- toate ministerele şi instituţiile centrale – bugetul ordonatorilor principali de credite; - de la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, proiectul bugetului asigurărilor

sociale de stat; - de la Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice judeţene primeşte date centralizate

privind obligaţiile băneşti ale contribuabililor din teritoriu şi raportări zilnice despre execuţia de casă a bugetului de la Trezoreria Judeţeană; şi de asemenea datele centralizate de la Consiliile Judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti privind proiectul bugetului unităţii administrativ-teritoriale, în vederea luării în calcul a indicatorilor de înscris în bugetul de stat cu referire specială la veniturile de echilibrare solicitate.

După adoptarea de către Parlament a legii bugetului de stat Ministerului Finanţelor Publice veghează la încasarea veniturilor şi, prin distribuire şi redistribuirea acestora, asigură desfăşurarea activităţilor de interes public.

Deoarece activitatea ministerului se întinde pe toată perioada derulării procesului bugetar şi în toate fazele acestuia (chiar şi în faza legislativă) structura organizatorică este foarte complexă.

Lecţia 2 Organizarea Ministerului Finanţelor Publice Pentru a putea îndeplini sarcinile ce-i revin organigrama ministerului cuprinde 1511

posturi repartizate pe şase secretari de stat şi pe 26 de direcţii subordonate acestora.20 Aceste direcţii sunt:

1. Direcţia generală de sinteză a politicilor bugetare 2. Direcţia generală de programe bugetare sectorială şi securitate socială 3. Direcţia reglementarea achiziţiilor publice şi prioritizarea investiţiilor publice 4. Direcţia generală a contabilităţii publice 5. Direcţia generală de control financiar preventiv 6. Unitatea de management a Trezoreriei statului 7. Direcţia generală a finanţelor publice externe 8. Direcţia generală pentru acorduri, cooperare şi decontări externe 9. Direcţia de evaluare a veniturilor bugetului general consolidat 10. Direcţia generală a fondului naţional de preaderare 11. Oficiul de plăţi şi contracte Phare 12. Direcţia generală de armonizare legislativă şi integrare europeană 13. Direcţia generală a politicilor şi resurselor umane 14. Direcţia buget şi contabilitate internă 15. Direcţia generală a tehnologiei informaţiei 16. Direcţia generală a serviciilor administrative, patrimoniu şi arhivare

20 Hotărârea de Guvern nr. 601/2003 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 267/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Monitorul Oficial al României nr. 378/2 iunie 2003, anexa

29

17. Direcţia generală de politici şi legislaţie privind veniturile bugetului general consolidat

18. Direcţia de reglementări contabile 19. Direcţia pentru relaţia cu Parlamentul, sindicatele şi patronatul 20. Direcţia generală de administrare şi control a activelor statului 21. Direcţia generală de proceduri pentru gestiunea veniturilor bugetului general

consolidat 22. Direcţia generală de proceduri şi gestiune a colectării veniturilor bugetare 23. Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor 24. Direcţia generală de revizie fiscală şi de metodologie şi proceduri pentru control 25. Garda financiară 26. Agenţia naţională de plăţi. Dintre toate cele 26 de direcţii în activitatea bugetară sunt implicate nu mai puţin de

12. Acest lucru arată clar importanţa pe care o joacă buna derulare a procesului bugetar în cadrul ministerului.

Una din direcţiile cu cel mai mare impact asupra derulării operaţiunilor bugetare este Unitatea de management a Trezoreriei statului care se organizează şi funcţionează la nivel de direcţie generală.

Lecţia 3 Necesitatea existenţei Trezoreriei Finanţelor Publice

Pasul 1 Noţiuni introductive În condiţiile de aplicare a procesului de reformă în toate domeniile de activitate, prin trecerea de la o economie centralizată la o economie de piaţă modernă, s-au produs modificări importante şi în sistemul financiar, cu consecinţe asupra finanţelor sectorului public. În aceste condiţii, pentru realizarea atributelor finanţelor publice, era necesar un sistem propriu de organizare unitar şi complet, care să permită intervenţia în orice moment şi în toate fazele de execuţie. Un astfel de sistem de organizare a urmăririi acţiunilor finanţelor publice îl reprezintă Trezoreria, concepută într-un sistem unitar de organizare la nivel centra şi teritorial. Această instituţie este structurată asemănător băncilor, având o unitate centrală, Trezoreria Centrală, subordonată Ministerului Finanţelor Publice, şi unităţilor teritoriale în funcţie de structura administrativ-teritorială a ţării. Derularea execuţiei bugetare prin trezoreria publică asigură protejarea finanţelor publice de influenţele rezultate din inflaţie, trecerea la privatizare, evoluţia cursului valutar şi utilizarea în condiţii de eficienţă a disponibilităţilor de fonduri băneşti.

Necesitatea înfiinţării Trezoreriei Finanţelor Publice, odată cu începerea perioadei de tranziţie la o economie de piaţă, s-a datorat, în primul rând, modificărilor apărute în organizarea şi conducerea procesului bugetar, deoarece începând cu anul 1991 Banca Naţională a României a renunţat la execuţia bugetului, păstrând numai contul de trezorerie al statului, orientându-şi activitatea cu prioritate pentru soluţionarea problemelor ce privesc circulaţia bancară şi emisiunea monetară. Diversificarea sistemului bancar a crea probleme asupra controlului execuţiei bugetare, deoarece nu se mai exercită nici un control asupra operaţiunilor de încasare a veniturilor şi cele de efectuare a cheltuielilor bugetare, din partea băncilor comerciale, unde finanţele publice îşi au conturile. Întrucât organizarea actuală a sistemului bancar prezintă un mare risc pentru sectorul public, fiind supusă regimului falimentului, victime fiind chiar economiile unora dintre noi, la fel s-ar putea întâmpla şi cu finanţele publice, dacă acestea ar fi gestionate de o bancă. Pentru aceasta s-a creat acest sistem

30

de organizare a execuţiei, care să asigure protejarea finanţelor sectorului public de toate riscurilor. Înfiinţarea Trezoreriei Finanţelor Publice în România, completează cadrul instituţional prin care statul şi-a creat posibilitatea de a-şi stabili şi aplica politica de venituri şi cheltuieli, organizându-şi activitatea atât la nivel central cât şi în teritoriu. Prin trezorerie se poate cunoaşte şi rezolva toate implicaţiile specifice gestiunii financiare publice. Pasul 2 Premisele înfiinţării Trezoreriei în România

Trezoreria facilitează folosirea de către Ministerul Finanţelor Publice, cu ocazia întocmirii, aprobării şi execuţiei bugetelor, a instrumentelor de analiză fundamentală şi de supraveghere a realizării echilibrului bugetar, monetar, valutar şi a datoriei publice. Premisele înfiinţării Trezoreriei Finanţelor Publice, în ţara noastră au fost următoarele:21

- reorganizarea băncilor şi consecinţele acesteia asupra execuţiei finanţelor publice; - schimbarea concepţiilor privind administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice; - necesitatea echilibrului finanţelor publice în cadrul fiecărei componente a sistemului fondurilor de resurse financiare publice; - scoaterea bugetului asigurărilor sociale de stat în afara bugetului de stat; - întărirea autonomiei finanţelor locale, împuternicită prin lege să efectueze execuţia de clasă a bugetului de stat; - înfiinţarea şi funcţionarea fondurilor speciale în afara bugetelor de stat.

Pasul 3 Avantajele înfiinţării Trezoreriei Finanţelor Publice

Înfiinţarea Trezoreriei Finanţelor Publice în 1992, a condus la preluarea atribuţiei execuţiei de casă a bugetului public, prin sistemul trezoreriei finanţelor publice. S-a elaborat cadrul legislativ pentru exercitarea de către Ministerul Finanţelor Publice a atribuţiilor ce-i revin în domeniul finanţelor publice pentru urmărirea execuţiei bugetare. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice a fost autorizat să înfiinţeze în cadrul organelor financiare subordonate, anume: Direcţii Generale ale Finanţelor Publice Judeţene şi a Municipiului Bucureşti, Administraţii Financiare, Circumscripţii Financiare şi Percepţii Rurale. În baza cadrului legal s-a constituit un sistem unitar de organizare şi funcţionare a trezoreriilor finanţelor publice atât la nivel central, cât şi la organele teritoriale, ce prezintă următoarele avantaje:

◊ s-a organizat controlul din partea Ministerului Finanţelor Publice asupra următoarelor operaţiuni: îndeplinirea obligaţiilor către buget de către toţi contribuabilii, prin organizarea evidenţei pe plătitori;

◊ la nivelul fiecărei trezorerii se poate acţiona operativ pentru respectarea termenelor de plată şi reducerea rămăşiţelor de încasat; se stabilesc totalul debitelor şi încasărilor pe fiecare plătitor şi efectuarea cheltuielilor de către instituţiile publice din creditele bugetare aprobate, mijloacele extrabugetare şi fondurile speciale;

◊ s-a perfecţionat sistemul informaţional şi decizional pentru o mai relevantă şi rapidă raportare cu privire la urmărirea execuţiei bugetare.

Cu toate că în Legea Finanţelor Publice nu s-a avut în vedere necesitatea şi rolul trezoreriei statului în relaţiile financiare ale României, totuşi se afirmă următoarele: Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte, coordonează şi foloseşte în condiţiile legii, pentru conducerea trezoreriei naţionale, documente de analiză fundamentală cum sunt balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şi a angajamentelor externe pe ţări. Astfel, în ţările cu economie dezvoltată este statuată necesitatea şi rolul trezoreriei în sistemul relaţiilor financiare, valutare şi

21 Mihai Aristotel Ungureanu – Organizarea şi conducerea activităţii trezoreriei finanţelor publice în economia de piaţă a României, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1996, p. 122-125

31

monetare ale statului. Pentru protejarea finanţelor sectorului public de toate riscurile, cum ar fi efectele inflaţiei, tranziţiei şi pentru utilizarea eficientă a fondurilor în conformitate cu destinaţiile prevăzute de lege, s-a realizat reforma în sistemul financiar românesc şi s-a trecut la derularea execuţiei financiare a sectorului public prin trezorerie. Astfel, statul îşi poate realiza veniturile necesare pentru finanţarea diferitelor cheltuieli ce revin în decursul unui an bugetar. Pasul 4 Trezoreria ca bancă a Finanţelor Publice

În condiţiile economiei de piaţă, trezoreria este în primul rând o bancă a Finanţelor Publice. Ea reprezintă un sistem operaţional de plăţi şi încasări ce provine de la bugetul public naţional şi din fonduri extrabugetare, în vederea asigurării echilibrului financiar. Odată cu înfiinţarea trezoreriei au fost soluţionate importante probleme financiare cum ar fi: gestionarea creditelor externe primite de la instituţiile financiare internaţionale pentru sprijinirea programelor de reformă instituite de Guvern; mobilizarea resurselor financiare din economie pentru acoperirea deficitului bugetar şi pentru plata dobânzilor la datoria publică internă şi externă; finanţarea obligaţiilor statului asumate prin acorduri guvernamentale cu decontare în conturile cliring barter şi cooperare economică pentru echilibrarea importurilor cu exporturilor pe baza acestor relaţii. Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Banca Naţională a României urmăreşte perfecţionarea operaţiunilor de trezorerie, prin măsurile ce le adoptă, pentru a cunoaşte în orice moment disponibilităţile existente şi totodată este necesară o politică de previziune din parte acestora, cu privire la necesarul de împrumut pentru finanţarea deficitului bugetar. Fructificarea disponibilităţilor fondului public sprijină procesul de tranziţie şi restructurare economică la care participă trezoreria statului în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a României, sprijiniţi de specialişti ai Băncii Mondiale care sunt adepţii emisiunii de titluri de stat.

Lecţia 4 Locul şi rolul Trezoreriei Finanţelor Publice în sistemul instituţiilor publice din România

Pasul 1 Definirea Trezoreriei ca administraţie Trezoreria, ca administraţie, este serviciul public însărcinat cu gestiunea fondului public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de lichidităţi şi plăţile exigibile, dintre veniturile publice şi cheltuielile publice, cu finanţarea deficitului bugetar, cu gestionarea datoriei publice şi altele, toate acestea concurând la asigurarea echilibrului monetar şi a echilibrului general al economiei.22 Trezoreria a existat în ţara noastră înaintea celui de-al doilea război mondial într-o altă formă decât cea care se generalizează în sistemul actual al finanţelor publice. Până în anul 1925, pe lângă Ministerul Finanţelor Publice a funcţionat şi o Casierie Centrală a Tezaurului, după care serviciul operaţiunilor de trezorerie a fost preluat de Banca Naţională a României pe linia execuţiei bugetelor.

În condiţiile economiei de piaţă, trezoreria este concepută ca un sistem operaţional în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin care se efectuează următoarele tipuri de operaţiuni: financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare ale sectorului public şi contabilitatea cestora, controlul fiscal asupra încasărilor la termen a veniturilor, controlul fiscal asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice, refinanţarea deficitului bugetar,

22 Tatiana Moşteanu – Finanţe, buget – sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 251

32

lansarea împrumuturilor de stat, plasarea disponibilităţilor sectorului public. Prin urmare, întreaga execuţie bugetară se realizează prin trezorerii, volumul operaţiunilor desfăşurate în cadrul ei, evidenţiază rolul deosebit de important al trezoreriei în activitatea financiară. Pasul 2 Funcţiile Trezoreriei Astăzi funcţiile trezoreriei sunt influenţate de diversificarea şi complexitatea rolului statului modern care a impus regândirea şi redimensionarea fluxurilor monetare prin trezorerie. Funcţia de bază a trezoreriei este cea atribuită de finanţele publice, care o consideră o casierie unde sunt depuse şi gestionate fondurile statului şi o bancă cu activitate de credit pe termen scurt, ce echilibrează în orice moment intrările şi ieşirile de fonduri. Pe lângă aceste două funcţii ale trezoreriei se adaugă şi cea de control asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului. Trezoreria în calitate de casier este implicată în desfăşurarea următoarelor operaţiuni şi anume: execuţia de casă a operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de stat şi asigurarea existenţei de disponibil suficient pentru acoperirea cheltuielilor. Execuţia de casă a operaţiunilor de încasări şi plăţi constă în executarea operaţiunilor ce aparţin statului, instituţiilor publice prin intermediul trezoreriei. Toate aceste operaţiuni sunt prevăzute în legea bugetară anuală, în care sunt evidenţiate veniturile şi cheltuielile bugetare propriu-zise, şi operaţiunile ce aparţin trezoreriei, în conturi speciale.

Tot în calitate de casier al sectorului public, trezoreria intervine şi în emisiunea titlurilor de împrumut public şi gestionarea datoriei statului, devenind astfel un instrument de procurare de resurse, alături de cele bugetare şi de împrumut. Pentru aceasta, ea poate apela la ghişeele unor bănci comerciale pentru plasarea împrumuturilor.

Pentru împrumuturile la termen scurt, trezoreria are un rol foarte important în emisiunea bonurilor de tezaur, prin care se urmăreşte asigurarea de lichidităţi suficiente pentru efectuarea plăţilor la termen, conform angajamentelor asumate. Trezoreria are ca sarcini fundamentale şi obligaţia de a regla fluxurile financiare pentru ca în orice moment să existe fonduri disponibile suficiente, pentru a face faţă cheltuielilor statului şi ale corespondenţilor săi. În acest scop prima operaţiune desfăşurată de trezorerie este să procure bani pentru casieria publică. Această operaţiune depinde foarte mult de randamentul sectorului privat pentru îndeplinirea obiectivelor strategice ale programului de guvernare şi aplicare a unor prevederi legale. Astfel, o colectare cât mai bună a veniturilor este un obiectiv foarte important spre care trebuie să tindă economia României şi ar putea avea ca rezultat reducerea fiscalităţii. Fluctuaţiile de economie conferă trezoreriei un caracter dinamic, deoarece cheltuielile se derulează cu o anumită regularitate, pe când veniturile depind de ritmul activităţilor economice, mai ales impozitul pe profit şi cel pe venit. Aceste fluctuaţii se combină cu mişcări de fonduri excepţionale cum ar fi: emisiunea de împrumuturi, rambursări în străinătate şi altele ce imprimă lichidităţilor trezoreriei mari schimbări concretizate în perioadă de creştere sau de scădere a disponibilului. În calitate de bancher, trezoreria îmbracă două forme şi anume: în primul rând, acţionează ca o bancă de depozit ce furnizează capitaluri unor întreprinderi pentru a le asigura dezvoltarea; în al doilea rând, trezoreria activează ca o bancă de emisiune ce intervine în domeniul circulaţiei monetare.

În România, potrivit legii finanţelor publice23, este interzisă acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin recurgerea la emisiunea monetară sau prin finanţare directă de către bănci.

23 Legea 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul Oficial al României, nr. 597 din 13 august 2002, art. 17

33

Considerată ca un serviciu al statului, trezoreria asigură echilibrul monetar şi financiar al statului prin operaţiunile de casierie, bancare şi de contabilitate publică, dar şi prin activitatea de finanţare şi implementare în domeniul economic şi financiar. Funcţia de control a finanţelor publice se exercită în special cu ajutorul Trezoreriei Finanţelor publice. Un control fiscal se poate exercita preventiv pentru verificarea tuturor documentelor de plăţi, cu sau fără numerar, dar şi pe parcursul execuţiei de casă a bugetelor verificându-se încadrarea corectă a veniturilor în subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi respectarea plafoanelor creditelor bugetare deschise.

Prin operaţiunile pe care le efectuează, trezoreria finanţelor publice îndeplineşte mai multe funcţii24:

• casier al sectorului public, deoarece se ocupă de încasarea veniturilor, efectuarea plăţilor şi păstrarea disponibilităţilor;

• este implicată în execuţia de casă a bugetelor publice, adică bugetul de stat, bugetul local, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale şi mijloacele extrabugetare;

• exercită controlul financiar preventiv asupra încasării veniturilor şi încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile legii bugetelor anuale;

• efectuează operaţiunile de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea disponibilităţilor acestora în vederea construirii mijloacelor extrabugetare şi fondurilor sociale;

• atrage disponibilităţile din economie de la agenţii economici, instituţii financiare, populaţie prin constituirea de depozite şi prin împrumuturi de stat lansate pentru a asigura resursele financiare pentru restructurarea şi retehnologizarea unor sectoare din economie şi acoperirea deficitului bugetar;

• efectuează plasamente financiare din disponibilităţile statului existente temporar în conturile trezoreriei;

• gestionează datoria publică prin folosirea împrumuturilor potrivit destinaţiei prevăzute în contracte, prin rambursarea creditelor la scadenţă şi prin plata dobânzilor;

• ţine evidenţa contabilă a operaţiunilor privind execuţia de casă a bugetului, pentru încasări şi plăţi, cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi pe plătitori;

• funcţionarea normală a sistemului informaţional contabil, prin raportarea rezultatelor execuţiei bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat.

Trezoreria generează o adevărată reţea de fluxuri monetare la nivelul căreia se asigură legătura dintre încasări şi plăţi şi posibilitatea de cunoaştere, previziune, urmărire şi menţinere a echilibrului acestora în execuţie pentru a exista în orice moment disponibilităţi25.

În condiţiile economiei actuale, pe lângă funcţiile tradiţionale, Trezoreriei Finanţelor Publice îi revine şi sarcina de menţinere a echilibrului monedei şi regularizarea economiei naţionale. Obligativitatea trezoreriei publice de a-şi echilibra intrările de fluxuri financiare cu ieşirile reprezintă regula de fier care nu poate fi încălcată sub nici o formă, întrucât această instituţie nu poate funcţiona cu cont descoperit. Fluxurile financiare de intrări trebuie să acopere în întregime în orice moment al exerciţiului financiar, plăţile. Dacă nu se colectează

24 Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 1029/1992 privind aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice 25 Hotărârea Guvernului nr. 78/1991 privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice

34

suficiente resurse proprii din impozite şi taxe pentru acoperirea plăţilor se apelează la întregirea acestora prin împrumuturi.

A sista plăţile în cursul execuţiei unui buget aprobat, a nu achita la timp salariile sau alte cheltuieli strict necesare, pe lângă consecinţele directe asupra obiecţilor respectivi, ar crea o puternică stare de panică şi incertitudine asupra instituţiilor statului cu implicaţii dintre cele mai nefavorabile asupra întregii economii.

Regulile pe care şi le-a asumat trezoreria statului, după care să funcţioneze sunt cele rezultate din obligaţia asigurării fondurilor necesare statului în orice moment al exerciţiului, pentru ca acesta să-şi poată îndeplini în cât mai bune condiţii funcţiile şi atribuţiile complexe pe care le are.26

Trezoreria publică este personificarea financiară a statului şi are ca funcţie principală perceperea veniturilor din impozite, taxe, venituri nefiscale şi de capital, şi efectuarea plăţilor cheltuielilor publice prevăzute în bugetul public.

În finanţele moderne, la funcţiile de casierie şi de bancă ale Trezoreriei Finanţelor Publice se adaugă şi cea a controlului asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului.

Tot în cadrul funcţiilor trezoreriei statului este inclusă şi funcţia de asigurare a contabilităţii sintetice şi analitice privind execuţia de casă a bugetului public, constituirea şi utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială, cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare, urmărind în mod deosebit: întocmirea zilnică şi lunară a balanţei de verificare privind operaţiunile derulate prin trezorerie şi asigurarea lucrărilor de încheiere a execuţiei financiare, la finele anului, cu întocmirea bilanţului contabil anual.

În concluzie, trezoreria trebuie nu numai să încaseze veniturile bugetare şi să finanţeze cheltuielile publice, ci şi să asigure punerea în aplicare a politicii economice şi monetare a statului, pentru a asigura echilibrul general al monedei şi al economiei.27

Lecţia 5 Organizarea Trezoreriei Finanţelor Publice în România

Pasul 1 Noţiuni introductive În anul 1992 la nivelul Ministerului Finanţelor Publice s-a organizat Trezoreria Finanţelor Publice28. Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar atât la nivel central în cadru Ministerului Finanţelor Publice, cât şi în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice, al administraţiilor şi al percepţiilor financiare, pentru cuprinderea tuturor operaţiunilor financiare ale sectorului public. Astfel, Trezoreria Finanţelor Publice este organizată în modul următor:

• trezoreria centrală; • trezoreria judeţeană şi a Municipiului Bucureşti; • trezoreria municipală; • trezoreria orăşenească.

26 Tatiana Moşteanu – Finanţe buget, sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2001. p. 254 27 Tatiana Moşteanu – Finanţe buget, sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2001. p. 255 28 Emilian Drehuţă – Trezoreria finanţelor publice, Editura Agora, Bacău, 1994, p.56

35

Pasul 2 Organizarea şi atribuţiile Trezoreriei centrale La nivelul central, trezoreria este organizată în cadrul Direcţiei Generale a

Trezoreriei din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, cu următoarele atribuţii şi anume: • elaborează norme de organizare şi funcţionare a trezoreriilor teritoriale şi

îndrumă activitatea lor; • elaborează norme de organizare şi funcţionare a trezoreriilor teritoriale şi

îndrumă activitatea lor; • ţine evidenţa contabilă cu privire la constituirea şi utilizarea fondurilor statului; • deschide credite bugetare la trezoreriile teritoriale pe bază dispoziţiilor

ordonatorilor principali de credite; • efectuează operaţiunile de decontare între trezoreriile judeţene; • efectuează plasamente financiare pe termen; • gestionează datoria publică internă şi externă; • elaborează lucrări care oglindesc execuţia bugetară; • elaborează raportul şi contul general de execuţie al bugetului de stat, fondurilor

speciale şi extrabugetare.

Pasul 3 Organizarea şi atribuţiile Trezoreriilor judeţene La nivelul judeţelor şi al Municipiului Bucureşti trezoreria este organizată ca

direcţie cu următoarele sarcini: • contabilitate, buget şi metodologie; • să coordoneze şi să sintetizeze fluxurile financiare ce aparţin trezoreriilor

locale, gestionând contul corespunzător al trezoreriilor judeţene, deschis la sucursalele judeţene ale Băncii Naţionale a României;

• să organizeze şi să coordoneze activitatea trezoreriilor municipale şi orăşeneşti; • să efectueze operaţiunile de decontare între trezoreriile locale şi trezoreriile

subordonate; • să deschidă credite bugetare şi conturile bancare corespondente; • să gestionează conturile corespondente ale ordonatorilor secundari de credite,

finanţaţi din bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat în toate trezoreriile locale;

• să asigure încheierea exerciţiului financiar la nivelul judeţului şi al Municipiului Bucureşti şi întocmeşte bilanţul contabil centralizat al trezoreriei;

• să propună măsuri pentru asigurarea încasării veniturilor şi întărirea controlului asupra efectuării cheltuielilor bugetare;

• să coordoneze activitatea compartimentelor casierie-tezaur pentru asigurarea numerarului necesar efectuării de plăţi, redistribuirea soldului de casă şi stabilirea plafonului de casă.

Organigrama Trezoreriei Judeţene este prezentată în figura nr. 1.

Contabilitate şi decontari Metodologie, verificare gestiuni, casierie Bugete locale, elaborare şi dări de seamă

Director Trezorier

Director General al Direcţiei Generale Judeţene a Finanţelor Publice

Figura nr.1.Organigrama Trezoreriei judeţene

36

Pasul 4 Organizarea şi atribuţiile Trezoreriilor municipale

La nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor sunt organizate trezorerii executive, între acestea şi cea judeţeană realizându-se fluxuri operaţionale de decontare.

Trezoreria municipală este organizată la nivel de Administraţie Financiară a Municipiului şi are în structura sa următoarele servicii:

a. serviciul de control şi evidenţă venituri; b. serviciul de control şi evidentă cheltuieli; c. serviciul contabilitate-decontări; d. serviciul casierie-tezaur.29 La serviciul de control şi evidenţă venituri din cadrul trezoreriei municipale se

urmăreşte: • evidenţa veniturilor încasate de la agenţii economici, instituţii publice şi de la

persoanele fizice pentru bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, venituri din mijloacele extrabugetare şi fonduri speciale;

• evidenţa analitică pe plătitori, iar prin controlul pe care îl exercită urmăreşte ca veniturile să fie corect încadrate în conturile sintetice şi analitice conform clasificaţiei bugetare;

• în baza deconturilor, declaraţiilor de impunere, actelor de impunere şi a dărilor de seamă se verifică dacă se respectă termenul de vărsare a veniturilor; se calculează şi se aplică majorări de întârziere prevăzute de lege , dacă este cazul;

• primeşte, verifică şi înregistrează documentele prin care s-au soluţionat legal cererile de amânare, eşalonare şi restituire, pentru aplicarea măsurilor cuvenite;

• primeşte direct sau prin organele de urmărire cererile de compensare între unele impozite şi taxe prezentate de către contribuabili, le analizează, face propuneri de soluţionare şi le înregistrează în evidenţa analitică, dacă sunt acceptate;

• conduce jurnalul privind încasarea veniturilor; • stabileşte periodic şi anual sinteza încasării veniturilor pe surse şi plătitori, rămăşiţe

de încasat, pe care le transmite organelor de urmărire fiscală. Serviciul de evidenţă şi control al cheltuielilor are următoarele activităţi de realizat şi

anume: • deschide evidenţa pentru toate instituţiile publice ce îşi vor executa prevederile

bugetare prin trezorerie; primeşte şi verifică actele în baza cărora funcţionează fiecare instituţie, specimenele de semnături şi stabileşte contul ce se deschide fiecărei unităţi;

• preia în evidenţă cheltuielile aprobate prin buget fiecărei instituţii publice; • conduce evidenţa analitică a conturilor de cheltuieli şi disponibilităţi deschise prin

ministere şi instituţii subordonate, pentru care eliberează extrasele de cont însoţite de documente justificative;

• verifică repartizarea creditelor deschise din bugetele locale cu încadrarea lor în suma creditelor deschise şi totalul disponibilităţilor pe fiecare unitate administrativ-teritorială;

• exercită controlul preventiv asupra documentelor de plăţi prezentate de ordonatorii de credite cu privire la: încadrarea plăţilor în limita creditelor bugetare aprobate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi efectuarea plăţilor în limita disponibilităţilor aflate în cont; întocmeşte jurnale contabile zilnice cuprinzând operaţiuni de încasări şi plăţi.

29 Mihai Aristotel Ungureanu – Organizarea şi conducerea activităţii trezoreriei finanţelor publice în economia de piaţă a României, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1996, p. 123-125

37

Serviciul contabilitate-decontări îndeplineşte următoarele atribuţii: • organizează contabilitatea sintetică şi analitică folosind subdiviziunile

clasificaţiei bugetare pentru evidenţa execuţiei de casă a bugetului, urmărind înregistrarea pe baza documentelor justificative a operaţiunilor de încasări şi plăţi, în cont sau în numerar;

• întocmeşte situaţiile prin care se raportează execuţia de casă a bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor de stat, mijloace speciale şi fonduri extrabugetare;

• controlează corectitudinea operaţiunilor înregistrate în contabilitate prin întocmirea zilnică şi lunară a balanţelor de verificare;

• întocmeşte bilanţul contabil anual şi conturile de execuţie; • asigură întocmirea documentelor privind operaţiunile de plăţi prin contul

trezoreriei, decontările cu trezoreria judeţeană şi bănci; • întocmeşte şi primeşte avize de debitare şi creditare în conturile trezoreriei.

Serviciul casierie-tezaur din cadrul trezoreriei municipale a fost conceput pentru încasări, plăţi şi tezaur. La trezoreriile care nu au condiţii de păstrare a tezaurului, casieriile funcţionează numai pentru încasări, iar activitatea de tezaur şi plăţi este asigurată de o bancă comercială ce funcţionează în localitate pe bază de contract.

Organigrama trezoreriilor municipale este redată în figura nr. 2.

Serviciul contabilitate decontãri

Serviciul casierie tezaur Serviciul control şi evidenţa veniturilor Serciviul control şi evidenţa cheltuielilor

Director adjunct trezorier

Director al Administraţiei Finanţelor Publice

Figura nr. 2. Organigrama Trezoreriilor municipale

Pasul 5 Organizarea şi atribuţiile Trezoreriilor orăşeneşti şi comunale Trezoreria orăşenească organizată ca serviciu în cadrul circumscripţiei financiare

desfăşoară următoarele activităţi: • control al veniturilor încasate, • controlul cheltuielilor, • contabilitate, decontări • casierie.

Activitatea de casierie este mult mai limitată în comparaţie cu unităţile superioare ale trezoreriei deoarece de la acest nivel în jos nu se mai creează serviciu de tezaur, fondurile urmând a fi transferate către trezoreria municipală la care este arondată.

Organigrama trezoreriilor orăşeneşti este prezentată în figura nr. 3.

38

Biroul contabilitate decontãri

Biroul casierie tezaur Biroul control şi evidenţa veniturilor

Serviciul trezorerie

Şef circumscripţie financiară

Figura nr.3. Organigrama Trezoreriilor orăşeneşti

Trezoreriile rurale funcţionează ca un birou în cadrul percepţiei cu aceleaşi activităţi ca şi trezoreria orăşenească.

Organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice, atât la nivel central, cât şi în teritoriu are la bază un mecanism cu ajutorul căruia Ministerul Finanţelor Publice asigură coordonarea finanţelor sectorului public, într-un sistem unitar şi integrat. La nivelul Ministerului Finanţelor Publice problemele privind mecanismul de organizare şi funcţionare al trezoreriei centrale şi teritoriale intră în competenţa Direcţiei Generale de Contabilitate Publică şi Trezorerie a Statului. La acest nivel s-a elaborat o metodologie unitară de organizare şi funcţionare a trezoreriei centrale şi teritoriale pe baza căreia Direcţia Generală a Trezoreriei asigură cu ajutorul unităţilor din teritoriu, încasarea veniturilor statului, finanţarea şi controlul cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite. La nivelul trezoreriei centrale, printr-un sistem informaţional asistat de calculator se urmăreşte mersul execuţiei bugetare, soldul contului de trezorerie, mişcarea fondurilor pe baza cărora se efectuează analize şi lucrări de execuţie.

Pentru mai buna înţelegere a modului de organizare şi funcţionare al sistemului de trezorerie din ţara noastră s-a apelat la schematizarea fluxurilor informaţionale prezentate cu ajutorul figurii nr. 4.

PERCEPTII RURALEBirouri de Trezorerie

ADMINISTRATIA FINANCIARÃ A MUNICIPIILORTrezoreriile municipale

CIRCUMSCRIPTIILE FINANCIARE ALE ORASELORServicii de Trezorerie

DIRECTIA GENERALÃ A FINANTELOR PUBLICE JUDETENEDirectia de Trezorerie judeteanã

PERCEPŢIILE FISCALE RURALEBirouri de Trezorerie

ADMINISTRAŢIILE FINANCIARE ALE SECTOARELORTrezoreria sectoarelor

DIRECTIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTIDirectia de Trezorerie

MINISTERUL FINANTELOR PUBLICEUnitatea de management a Trezoreriei Statului

Figura nr. 4. Organizarea sistemului Trezoreriei din România

39

Lecţia 6 Funcţionarea unităţilor Trezoreriei Finanţelor Publice Pasul 1 Noţiunea de cont corespondent

Trezoreria Finanţelor Publice funcţionează atât la nivel central, cât şi la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor pe baza unui mecanism corespunzător cu ajutorul căruia Ministerul Finanţelor Publice asigură coordonarea finanţelor sectorului public într-un sistem unitar şi integrat.

Mecanismul de funcţionare al trezoreriei se realizează prin contul corespondent deschis la Banca Naţională a României pentru direcţiile de trezorerie judeţene şi a Municipiului Bucureşti, iar pentru trezoreriile municipale şi orăşeneşti, contul de corespondent este la trezoreriile judeţene.

Toate operaţiunile de încasări şi plăţi ce au loc prin trezoreria statului sunt evidenţiate conform planului de conturi stabilit de Ministerul Finanţelor Publice care asigură constituirea şi asigurarea resurselor financiare publice. Contul corespondent al trezoreriei30 realizează operaţiuni ce reflectă fluxul de intrări, ieşiri şi stabilirea soldului contului. Pasul 2 Operaţiunile contului de corespondent

Prin contul corespondent al trezoreriei se realizează următoarele operaţiuni ce reflectă anumite fluxuri:

► intrări/debitări de sume de la agenţii economici ce au conturile deschise la băncile comerciale pentru achitarea impozitelor şi taxelor către bugetul public naţional, dar şi încasarea veniturilor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială; ► ieşiri de sume către agenţii economici care au conturile deschise la băncile comerciale şi care reprezintă plăţi din conturile bugetare, mijloacele extrabugetare şi fondurile speciale ale instituţiilor publice pentru achitarea mărfurilor primite, servicii prestate, plata salariilor, investiţii; ► soldul debitor al contului corespondent al trezoreriei care se găseşte în soldul de casă al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, soldurile din contul de mijloace extrabugetare şi mijloace speciale.

Instituţiile publice au obligaţia să efectueze operaţiunile de încasări şi plăţi prin trezoreria generală a statului, conform prevederilor.

Prin casieria trezoreriei operative se efectuează pe de o parte încasări de sume în numerar de la agenţii economici, contribuţii ce reprezintă achitarea impozitelor şi taxelor, contravaloarea bonurilor de tezaur şi obligaţii privind împrumuturile lansate, sumele încasate prin casieria proprie a instituţiilor care constituie venituri bugetare, iar pe de altă parte eliberări de sume din casierie pe seama instituţiilor publice privind efectuarea de plăţi în numerar pentru salarii, deplasări, ajutoare, premii, restituirea de venituri către contribuabili (persoane fizice şi juridice), dacă acestea au fost încasate fără temei legal. Pe baza documentelor primite se înregistrează toate operaţiunile de creditare şi debitare în conturile interne ale trezoreriei. În cazul în care se încasează anumite venituri ce reprezintă plata unor amenzi şi impozite, penalizări, contribuţii la asigurările sociale, se debitează contul corespondent al trezoreriei şi se creditează contul sintetic ,,veniturile bugetului de stat”, ,,veniturile bugetelor locale”, ,,veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat”, precum şi conturile analitice deschise pe surse de venituri şi surse de plătitori. La agenţii economici care

30 Tatiana Moşteanu – Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 256

40

au conturi deschise la băncile comerciale se creditează contul corespondent al trezoreriei şi se debitează contul sintetic, respectiv conturile analitice deschise pe capitole, articole.

Verificarea operaţiunilor efectuate în cadrul unei trezorerii trebuie asigurată zilnic prin întocmirea balanţei de verificare şi confruntarea cu soldul contului corespondent deschis la Trezoreria Judeţeană sau Banca Naţională a României, iar la sfârşitul fiecărei luni trebuie să se întocmească un bilanţ contabil ce se transmite la Ministerul Finanţelor Publice. Pasul 3 Componenţa contului curent general al trezoreriei

Conturile componente ale contului curent general al trezoreriei statului este prezentat în figura nr. 5.

Cont curent deficit/excedent

Cont curent pentru plasamente şi deficite

Contul general pentru plăţi de mică valoare

Contul curent general pentru plăţi de mare valoare

Ministerul Finanţelor PubliceTrezoreria centrală

Contul curent al trezoreriei statului

Cont curent pentru plăţi de mică valoare

Contul curent pentru plăţi de mare valoare

Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţeneContul curent al trezoreriei statului

Cont curent pentru plăţi de mică valoare

Cont curent pentru plăţi de mare valoare

Bănci comercialeContul curent al trezoreriei statului

Centrala BNRContul curent general al trezoreriei statului

Figura nr. 5. Contul curent general al Trezoreriei

Sursa: Banca Naţională a României Contul curent general al trezoreriei statului este structurat în operaţiuni de plăţi de

mică valoare şi de mare valoare. Astfel, acest cont nu poate să redea o imagine clară a rezultatului final al fluxurilor monetare (intrări şi ieşiri de resurse) pe bugete componente. Aceste informaţii ar fi utile şi necesare zilnic, atât factorilor de decizie locali, cât şi celor de la nivel central pentru a se putea lua măsuri în consecinţă, referitoare la accelerarea încasărilor, încetinirea ori chiar oprirea plăţilor, în cazuri extreme. De asemenea, aceasta a constituit o decizie nejustificată pe deplin, deoarece acest lucru a dus la încetinirea decontărilor dintre instituţiile publice beneficiare de servicii şi produse, pe de o parte, şi subiecţii economici sau bugetari, furnizori sau prestatori de servicii, pe de altă parte.31

La nivelul Ministerului Finanţelor Publice problemele ce privesc mecanismul de funcţionare a trezoreriei centrale şi teritoriale intră în competenţa Direcţiei Generale de Contabilitate Publică şi Trezorerie a Statului. La acest nivel s-a elaborat o metodologie de organizare şi funcţionare a trezoreriei centrale şi teritoriale, pe baza cărora Direcţia Generală a Trezoreriei asigură cu ajutorul unităţilor din teritoriu încasarea veniturilor şi finanţarea cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite. Rezumat Organismul care controlează modul de derulare a activităţilor economico finanziare în vederea unei funcţionări normale a economiei naţionale este ministerul Finanţelor Publice. Punerea în practică a atribuţiilor acestuia se realizează în baza unor principii. Pentru a-şi putea 31 Tatiana Moşteanu – Finanţe buget, sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2001. p. 289

41

îndeplini sarcinile ce îi revin, Ministerul Finanţelor Publice este organizate in 26 de direcţii subordinate a şase secretari de stat.

Una din direcţiile cu cel mai mare impact asupra derulării operaţiunilor bugetare este Unitatea de management a Trezoreriei statului care se organizează şi funcţionează la nivel de direcţie generală. Trezoreria, ca administraţie, este serviciul public însărcinat cu gestiunea fondului public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de lichidităţi şi plăţile exigibile, dintre veniturile publice şi cheltuielile publice, cu finanţarea deficitului bugetar, cu gestionarea datoriei publice şi altele, toate acestea concurând la asigurarea echilibrului monetar şi a echilibrului general al economiei. Ea este organizată la nivel naţional, şi local, având atribuţii specifice. Mecanismul de funcţionare al trezoreriei se realizează prin contul corespondent deschis la Banca Naţională a României pentru direcţiile de trezorerie judeţene şi a Municipiului Bucureşti, iar pentru trezoreriile municipale şi orăşeneşti, contul de corespondent este la trezoreriile judeţene.

Toate operaţiunile de încasări şi plăţi ce au loc prin trezoreria statului sunt evidenţiate conform planului de conturi stabilit de Ministerul Finanţelor Publice care asigură constituirea şi asigurarea resurselor financiare publice. Contul corespondent al trezoreriei32 realizează operaţiuni ce reflectă fluxul de intrări, ieşiri şi stabilirea soldului contului Recomandări bibliogafice

1. Emilian Drehuţă – Trezoreria finanţelor publice, Editura Agora, Bacău, 1994,

2. Mihai Aristotel Ungureanu – Organizarea şi conducerea activităţii trezoreriei finanţelor publice în economia de piaţă a României, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1996

3. Tatiana Moşteanu – Finanţe, buget – sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2001

4. *** Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 1029/1992 privind aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice

5. *** Hotărârea Guvernului nr. 78/1991 privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice

6. *** Legea 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul Oficial al României, nr. 597 din 13 august 2002


1. Atribuţiile M.F.P. în România 2. Trezoreria finanţelor publice – rol şi organizare

32 Tatiana Moşteanu – Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 256

42

MODULUL III FUNDAMENTAREA, FINANŢAREA ŞI EXECUŢIA CHELTUIELILOR BUGETARE


• prezentarea metodelor de fundamentare şi de dimensionare a cheltuielilor publice ;

• identificarea modalităţilor de finanţare a cheltuielilor publice; • prezentarea sistemului A.L.O.P. de execuţie a cheltuielilor bugetare


• cunoaşterea metodelor de fundamentare a cheltuielilor publice; • cunoasterea modalităţilor de finanţare a cheltuielilor publice şi a sistemului

de execuţie a acestora. Competenţele dobândite

• familiarizarea cu metodele de fundamentare şi dimensionare a cheltuielilor publice în România precum şi cu sistemul de execuţie a lor.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

43

Lecţia 1 Fundamentarea cheltuielilor bugetare Pasul 1 Noţiuni introductive Existenţa nevoilor publice a condus la realizarea unor cheltuieli efectuate de către stat pentru satisfacerea necesităţilor contribuabililor. În funcţie de interesele social-economice impuse de condiţiile concret istorice cu care se confruntă fiecare comunitate cheltuielile publice trebuie structurate atât din punctul de vedere al elementelor comune, cât şi cu particularităţile existente în diferitele domenii ale economiei naţionale.

Pasul 2 Aspecte comune privind cheltuielile bugetare Aspectele comune cheltuielilor bugetare sunt oferite de cadrul general de organizare a sistemului financiar care prevede, în principal 3 bugete publice: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale. Repartizarea cheltuielilor între aceste bugete este influenţată de necesitatea acoperirii într-o măsură cât mai mare a fiecărei categorii de cheltuieli ce revine fiecărui buget în parte. La baza acestei repartizări apare clasificaţia bugetară. Structurarea cheltuielilor prin intermediul clasificaţiei bugetare se realizează prin următoarele două criterii de clasificare: funcţional şi economic. Clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare scoate în evidenţă principalele funcţii ale statului (denumite părţi) cum sunt:

Partea I - servicii publice generale; Partea a II-a - apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; Partea a III-a - cheltuieli social-culturale; Partea a IV-a - servicii de dezvoltare publică şi locuinţe, mediu şi ape; Partea a V-a - acţiuni economice; Partea a VI-a - alte acţiuni (cercetare ştiinţifică); Partea a XI-a – transferuri etc.

Această grupare cu caracter orientativ este detaliată pe capitole de cheltuieli, care evidenţiază tipurile de activităţi aferente domeniului (de ex.: la partea a-II-a capitolele sunt: 54.01. Apărare naţională, 55.01. Ordine publică şi siguranţă naţională). La rândul lor, capitolele se detaliază pe categorii de instituţii denumite subcapitole. (De ex.: la cap. 55.01. subcapitolele sunt: 55.01.01. Administraţie centrală; 55.01.02. Poliţie; 55.01.03. Protecţie şi pază contra incendiilor; 55.01.04. Paza şi supravegherea frontierei; 55.01.05. Jandarmeria; 55.01.06. Siguranţă naţională; 55.01.07. Penitenciare; 55.01.50. Alte instituţii şi acţiuni privind ordinea publică şi siguranţa naţională).

Clasificaţia funcţională scoate în evidenţă în care componentă a sistemului bugetar trebuie să se afle anumite domenii de activitate. În cazul exemplului dat, al apărării naţionale, acest tip de cheltuieli apare în bugetul de stat. (Există posibilitatea ca aceste cheltuieli să apară şi în bugetul local dar doar la nivelul de subcapitol) Pe baza clasificaţiei funcţionale se stabileşte şi sarcina gestiunii cheltuielilor bugetare pe fiecare tip de buget şi pe fiecare instituţie publică în parte.

Clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare (cunoscută sub denumirea de cadrul comun al clasificaţiei bugetare) împarte cheltuielile în funcţie de natura acţiunilor desfăşurate. Astfel, subdiviziunea orientativă este reprezentată de titluri (titlul 1. cheltuieli de personal, titlul 2 cheltuieli materiale, titlul 3 transferuri etc.), iar în cadrul acestora pe articole şi alineate de cheltuieli.

Dacă în ceea ce priveşte clasificaţia funcţională sunt mari diferente între componentele fiecărui tip de buget (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale) atât în ceea ce priveşte tipul de acţiuni desfăşurate, cât şi în ceea ce priveşte responsabilitatea realizării acestora, clasificaţia economică a cheltuielilor este comună tuturor bugetelor.

44

Pasul 3 Metode de dimensionare a cheltuielilor bugetare Analiza economică şi financiară a bugetului facilitează înţelegerea modului de

funcţionare a economiei de piaţă, în care statul poate acţiona prin intermediul instrumentelor fiscale şi al fluxurilor de cheltuieli pentru a corecta, a genera sau a agrava dezechilibrele economice.33

De aceea elaborarea bugetului trebuie să utilizeze tehnici de previziune pentru evaluarea rezultatelor economice şi sociale ale politicilor bugetare ce se doresc aplicate. De-a lungul timpului s-au formulat mai multe metode de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare împărţite de literatura de specialitate în:

• metode clasice; • metode moderne.

Metodele clasice sunt : metoda automată (a penultimului an), metoda majorării sau diminuării şi metoda evaluării directe.

Metoda automată foloseşte în anul de bază (n) pentru previzionarea indicatorilor bugetari ai anului viitor (n+1 )nivelul atins de cheltuielile şi veniturile bugetare din ultimul an încheiat (n-1). Avantajul aplicării acestei metode îl reprezintă simplitatea ei. Aplicarea metodei este împiedicată de dezavantajul major constituit de lipsa de realism deoarece pe parcursul celor trei ani (de la n-1 la n+1) se pot schimba fundamental condiţiile economice, sociale şi politice din ţară.

Metoda majorării sau diminuării fundamentează dimensiunile veniturilor şi cheltuielilor bugetare pentru anul viitor având la bază ritmul anual de creştere (diminuare) a prevederilor bugetare în ultimii 5 ani aplicat asupra indicatorilor bugetari ai anului curent. „Determinarea veniturilor şi cheltuielilor prin extrapolarea tendinţelor rezultate din evoluţia indicatorilor aferenţi perioadei considerată drept bază este aproximativă, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influenţă mai mare sau mai mică asupra bugetului de stat.”34

Metoda evaluării directe presupune un volum mare de lucrări pentru identificarea şi cuantificarea fiecărui indicator bugetar ce va fi realizat în anul viitor. Evaluarea acestora se face în strânsă legătură cu nivelul produsului intern brut, a cursului de schimb şi a ratei inflaţiei din anul de bază şi a previziunilor pentru anul viitor (anul pentru care se realizează bugetul).

La venituri estimările valorilor pentru perioada următoare se face folosindu-se nivelul acestora din anul de bază la care se aplică corecţiile impuse de legislaţia în domeniu ce urmează a produce efecte în anul următor.

La cheltuieli, fundamentarea are în vedere pe de o parte, evaluarea corectă a costurilor ocazionate de desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor, iar pe de altă parte, respectarea condiţiilor de echilibru financiar, sau încadrarea într-un deficit bugetar sustenabil.

Atât veniturile, cât şi cheltuielile bugetare sunt supuse unui complex de factori (economici, sociali, politici şi constrângerile internaţionale) care pot determina modificări majore în execuţia bugetelor publice.

Deşi este metoda care dă dimensiunea indicatorilor bugetari cea mai apropiată de realitate, în timpul execuţiei sunt necesare rectificări ale dimensiunilor veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în diferitele componente ale sistemului bugetar.

33 I. Văcărel – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p. 590 34 I. Văcărel – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p. 591

45

Aceste metode clasice nu mai sunt utilizate la nivel macroeconomic, dar, conform legislaţiei actuale, instituţiile publice au obligaţia de a utiliza metoda evaluării directe în fundamentarea cheltuielilor ce vor fi efectuate în exerciţiul bugetar următor.

Metodele moderne sunt concepute, în general, pentru dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivel macroeconomic. Acestea sunt: metode de origine americană (Planificare, programare, bugetizare; managementul prin obiective; baza bugetară zero), metoda franceză (raţionalizarea opţiunilor bugetare). Aceste metode se bazează pe analiza cost-beneficii şi se aplică în special pentru programele guvernamentale multianuale.

Deşi în cadrul acestor metode moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt utilizate tehnici ştiinţifice de analiză a raportului cost-beneficii, aplicarea acestora în practică nu este generalizată.

Pasul 4 Metodologia fundamentării cheltuielilor bugetare Cuantificarea previzională a cheltuielilor de tip bugetar presupune luarea în

considerare a unui cadru de acţiune unitar elaborat, de regulă, de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice. În acest sens, în perioada premergătoare elaborării proiectelor de bugete publice, Ministerul Finanţelor Publice prezintă normele metodologice pe baza cărora se desfăşoară această activitate. Întrucât în activitatea de elaborare a proiectelor de bugete publice sunt implicaţi agenţii economici, persoanele fizice, instituţiile publice, fiecare dintre aceştia se găsesc în situaţia de a face calcule cu privire la indicatorii financiari ce se regăsesc total sau parţial într-un buget sau în altul. Diversitatea situaţiilor potrivit cu domeniile de activitate şi cu specificul unităţilor şi instituţiilor, la care se adaugă o multitudine de ipostaze în care se regăsesc contribuabilii în raporturile bugetare impune pe de o parte, un cadru comun de acţiune, de procedură, iar pe de altă parte un cadru specific conceput pe domenii de activitate, pe sectoare, pe instituţii de acelaşi fel.

Ca primă atitudine cu caracter profesional în dimensionarea cheltuielilor bugetare se impune luarea în considerare a ceea ce înseamnă fundamentarea proiectelor bugetelor publice. Etapele acestui proces cuprind:

1. identificarea şi individualizarea indicatorilor fizici specifici ai fiecărei instituţii publice;

2. situaţia anului de bază (execuţie certă + execuţie preliminată); 3. norme şi normative financiare (obligatorii şi indicative); 4. cadrul juridic de acţiune (actele normative care produc efecte directe sau indirecte în cuantificarea cheltuielilor bugetare). (De revăzut capitolul 1 – Procesul bugetar în România) Fiecare ramură de activitate identifică indicatorii fizici specifici de cheltuieli ce urmează a se cuantifica. De ceea se impune ca fiecare OPC să elaboreze norme metodologice specifice de fundamentare a cheltuielilor. Comun tuturor domeniilor de activitate sunt normele de fundamentare a cheltuielilor bugetare emise de Ministerul Finanţelor Publice. Cuantificarea cheltuielilor instituţiilor publice are la bază următoarea relaţie de calcul:

iii globalChfiziciindicatoriNrCh .. ×=

Chi = cheltuiala cu activitatea „i” Nr. indicatori fizicii = indicatorii fizici ai activităţii „i” Ch globali = cheltuiala globală raportată la indicatorii specifici ai activităţii „i”

46

Fiecare calcul de fundamentare a cheltuielilor bugetare poate utiliza în previzionare şi alte elemente care influenţează activitatea cum ar fi numărul zilelor sau a lunilor pentru care se face cheltuiala sau se acordă anumite drepturi băneşti.

Dintre etapele procesului de fundamentare a cheltuielilor bugetare, cea de a treia (normele şi normativele) se aplică tuturor instituţiilor când sunt obligatorii. În cazul normelor indicative este permis instituţiilor publice să aleagă dintr-un interval valoric dimensiunea care i se potriveşte, ceea ce poate să difere de la o instituţie la alta, chiar dacă sunt din acelaşi domeniu de activitate şi de acelaşi rang.

Pasul 5 Particularităţi în fundamentarea cheltuielilor bugetare În fundamentarea cheltuielilor bugetare se identifică o serie de particularităţi care tind

de două aspecte, şi anume:

1. domeniu de activitate

Clasificaţia indicatorilor Clasificaţia bugetară Clasificaţia funcţională

Finanţelor publice Clasificaţia economică

2. poziţia instituţiei publice în structura ierarhică de organizare.

Ordonator Principal de Credite

Ordonator Secundar de Credite Ordonator Secundar de Credite ….....

Ordonator Terţiar … Ordonator Terţiar … Ordonator Terţiar ..…

În ceea ce priveşte domeniu de activitate în legătură cu forma concretă de exprimare a cheltuielilor bugetare apar particularităţi în clasificaţia indicatorilor finanţelor publice care face posibilă existenţa unor diferenţe în clasificaţia funcţională la nivel de capitol şi subcapitol. Adică, ori de câte ori se înfiinţează o activitate publică nouă indiferent de forma de finanţare (autofinanţare sau finanţare bugetară) trebuie să existe o instituţie publică coordonatoare a execuţiei funcţiilor nou apărute. (De exemplu Ministerul Integrării europene) De asemenea structura clasificaţiei funcţionale poate duce şi la modificarea clasificaţiei economice dacă apar activităţi care nu sunt cuprinse printre articolele şi alineatele de cheltuieli deja existente. (aceste modificări sunt mai rare)

În ceea ce priveşte poziţia unităţii în structura instituţională apar particularităţi în sensul răspunderilor, sarcinilor, competenţelor pe care le au cele trei categorii de ordonatori de credite. Un alt aspect îl constituie subordonarea faţă de ordonatorul principal de credite a ordonatorului terţiar de credite, care se poate face direct sau prin intermediul unui ordonator secundar de credite, ceea ce conduce la manifestarea unor particularităţi fundamentarea, finanţarea şi execuţia cheltuielilor bugetare.

Pasul 6 Fundamentarea cheltuielilor pentru învăţământ Pentru exemplificarea modului concret de realizare a fundamentării cheltuielilor

bugetare vom analiza cheltuielile din domeniul învăţământului.

47

Dimensionarea cheltuielilor angajate pentru învăţământ este influenţată de numeroşi factori care produc efecte directe şi indirecte asupra acestui domeniu deosebit de important. Dintre aceşti factori putem exemplifica:

- starea economiei; - dimensiunea populaţiei şcolare pe categorii de vârstă; - organizarea sistemului educaţional; - politica socială şi financiară a statului in domeniul învăţământului; - baza materială existentă unităţile de învăţământ; - necesarul de fonduri pentru susţinerea învăţământului de toate tipurile (general,

profesional, special). Responsabilitatea efectuării bugetului de venituri şi cheltuieli în acest domeniu revine

Ministerului Educaţiei şi Cercetării a cărui conducător îndeplineşte funcţia de ordonator principal de credite bugetare. Dimensiunea cheltuielilor finanţate de la buget depinde într-o mare proporţie de factorii mai sus menţionaţi dar şi de capacitatea ministerului de a explica necesitatea unui învăţământ bine dezvoltat şi de puterea de a crea şi implementa programe de prevenire a abandonului şcolar, de încurajare a cercetării ştiinţifice, de crearea unor condiţii speciale pentru copii supradotaţi etc.

Condiţiile economice ale ţărilor în curs de dezvoltare nu permit alocarea unor fonduri suficiente pentru desfăşurarea în bune condiţii a unei activităţi educaţionale performante. Efectele negative ale unei subfinanţări a acestui domeniu se vor simţi în timp, când actualii elevi vor reprezenta forţa de muncă care este insuficient calificată şi implicit are un randament redus.

Principala particularitate cu reflectare metodologică în fundamentarea indicatorilor de cheltuieli o reprezintă populaţia şcolară care frecventează cursurile în timpul anului şcolar care nu coincide cu anul calendaristic. Indicatorul fizic specific se numeşte contingentul mediu şi reprezintă numărul de studenţi sau elevi înmatriculaţi şi se calculează conform relaţiei:

1211 ++ ×+×

= nnnn tItICm

unde: Cm = contingentul mediu,

In = numărul elevilor înmatriculaţi la începutul anului bugetar (indicator fizic specific), tn = timpul exprimat în luni din anul bugetar până la încheierea anului şcolar (8 luni ianuarie - august),

1+nI = numărul de elevi înmatriculaţi în noul an şcolar care începe în cursul anului bugetar (indicator fizic specific),

1+nt = timpul exprimat în luni de la începutul noului an şcolar până la sfârşitul anului bugetar (4 luni septembrie - decembrie).

Acest indicator este de referinţă în fundamentarea cheltuielilor la instituţiile de bază conduse de ordonatori terţiari, dar pe baza lui este stabilit, de către organele ierarhic superioare, cuantumul global al cheltuielilor bugetare.

După cum se poate constata fundamentarea trebuie să se realizeze pe două planuri, unul microeconomic reprezentat de instituţiile de gradul al treilea şi altul macroeconomic reprezentat de Ministerul educaţiei, cercetării şi tineretului.

Abordarea macroeconomică a fundamentării cheltuielilor pentru învăţământ priveşte în primul rând modul de organizare a domeniului. În clasificaţia bugetară învăţământul

48

reprezintă capitolul 65.01 în cadrul părţii cheltuielilor social-culturale. Pentru anul 2007 legea anuală a bugetului35 prevede cheltuieli în valoare de 8.220.494 mii lei, ceea ce reprezintă 12,71% din cheltuielile totale de 64.630.372 mii lei (aproximativ 35% din produsul intern brut). Subcapitolele acestui capitol sunt:

- 65.01.01 Administraţie centrală ………………................................ 213.593 mii lei

- 65.01.02 Servicii publice descentralizate .......................................... 319.254

- 65.01.03 Învăţământ preşcolar şi primar………………………....... .... 3,250

- 65.01.04 Învăţământ secundar …………….................................... 1.297.724

- 65.01.05 Învăţământ postliceal ………………….……...................... 41.099

- 65.01.06 Învăţământ superior …………………............................. 5.074.838

- 65.01.07 Învăţământ nedefinit prin nivel ... ...................................... 100.287

- 65.01.07.02. Biblioteci centrale, universitare şi pedagogice .............. 94.767

- 65.01.11 Servicii auxiliare pentru studenţi ....................................... 387.367

- 57.01.25 Cercetare şi dezvoltare pentru învăţământ .................................. 55

- 57.01.50 Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ (Casele de cultură a studenţilor,

Centrele de excelenţă) ............................................................................ 783.027

Organizarea ierarhică cuprinde două structuri: - una pentru învăţământul superior în care universităţile reprezintă ordonatori terţiari

de credite şi sunt direct subordonate ministerului (ordonatorul principal de credite) fără a mai exista o verigă intermediară (ordonator secundar de credite);

- una pentru învăţământul preuniversitar unde, între minister şi unităţile de învăţământ (şcoli, licee, cămine, internate, cantine) care sunt instituţii de rangul III se interpun serviciile publice descentralizate la nivelul judeţelor cu denumirea de Inspectorate şcolare judeţene cu atribuţii de gradul II. Ordonatorul principal de credite concepe, pe baza datelor de fundamentare a

cheltuielilor primite de la instituţiile subordonate, proiectul de buget pe care îl comunică Ministerului Finanţelor Publice. Acest proiect reprezintă sinteza proiectelor primite de la ordonatorii terţiar direct subordonaţi şi de la ordonatorii secundari care au centralizat la nivelul judeţelor proiectele de buget de la ordonatorii terţiari din subordine.

La nivel microeconomic fundamentare bugetului se face de către fiecare ordonator de credite, indiferent de rang, pentru cheltuielile proprii pe structura subdiviziunilor clasificaţiei economice (articole şi aliniate de cheltuieli). Principalele titluri care grupează cheltuielile sunt (valoarea creditelor bugetare aprobate prin bugetul de stat pe anul 2007):

- cheltuieli curente ..................................... 4.065.840 mii lei

- Titlul I cheltuieli de personal …….…….. 573.142 mii lei;

- Titlul II cheltuieli materiale ……………. 813.049

- Titlul III dobânzi ........................................ 65.791

- Titlul VI transferuri ……………….….. 1.757.708

35 Legea nr. 486/2006 privind bugetul de stat pe anul 2007, Monitorul Oficial al României nr. 1043/29 decembrie 2006

49

- Titlul VII alte transferuri ........................... 70.666

- Titlul VIII asistenţă socială ..................... 321.292

- Titlul IX alte cheltuieli ............................ 464.192

- cheltuieli de capital ………….........… 4.115.331 mii lei.

Pasul 7 Fundamentarea cheltuielilor de personal. Fundamentarea cheltuielilor de personal se face diferit pe cele două componente: personal didactic şi personal auxiliar. Pentru salarizarea personalului didactic documentul de bază îl constituie statul de funcţiuni care prevede normele didactice pentru fiecare profesor. Aceste state de funcţiuni se realizează în învăţământul preuniversitar pe fiecare instituţie în parte, iar în învăţământul universitar se face pe compartimente numite catedre. În aceste norme didactice sunt prevăzute numărul de ore săptămânale diferenţiat pe grade didactice. Astfel, un preparator are 4-6 ore/săptămână, un asistent universitar are 10 - 12 ore pe săptămână, un lector are 9-11 ore/săptămână, un conferenţiar are 7-9 ore/săptămână, iar un profesor universitar 5 - 7 ore pe săptămână, iar un profesor preuniversitar definitiv 18 ore pe săptămână. Pe baza numărului total de ore aprobat în planul de învăţământ pentru formaţiile de studiu (clasele de elevi de aproximativ 30 de elevi, sau grupele de studenţi de 20-30 studenţi şi anii de studii peste 100 de studenţi) împărţite pe norme didactice se calculează numărul de posturi didactice necesare a fi ocupate în şcoli.

Cheltuielile cu salariile de bază ale profesorilor se obţin utilizând următoarea relaţie de calcul:

lindisb NrStNCh ××= ∑ unde: sbCh - cheltuielile cu salariile de bază articolul bugetar 10, aliniatul 01

ndN - numărul de norme didactice pentru gradul didactic „i” (preparator, asistent…) St – salariul tarifar pentru o normă didactică de gradul „i”

lNr - numărul lunilor de acordare (12 luni). Salariul tarifar se stabileşte în conformitate cu legea pentru fiecare grad didactic în parte conform următoarei formule de calcul:

VsCmS t ×= unde Cm – este coeficientul de multiplicare, Vs – valoarea sectorială a punctului de referinţă Cm variază între 2,352 pentru un preparator cu 0 ani vechime şi 9,865 pentru un profesor universitar cu peste 40 ani vechime. Cm prezintă intervale pentru fiecare grad didactic în parte, iar în cadrul unui grad pe tranşe de vechime. Alegerea coeficientului din interval se face în funcţie de calificativul obţinut la examenul susţinut pentru încadrarea la gradul respectiv, conform următoarei relaţii de calcul:

)()(*)(

xm

xM

mMxm

xy

mxy pp

CCppCC

−

−−+=

)()(*)(

xm

xM

mMxm

xy

Mxy pp

CCppCC

−−−

−=

unde: xyC - coeficientul de multiplicare

50

mC - limita inferioară a intervalului pentru funcţia ocupantului postului;

MC - limita superioară a intervalului pentru funcţia ocupantului postului;

xmp - punctajul minim al postului „x”;

xMp - punctajul maxim al postului „x”;

xyp - performanţa profesională individuală a salariatului „y” în postul „x”.

Începând cu anul 2005 limitele maxime şi minime ale salariilor personalului bugetar contractual şi ale funcţionarilor publici sunt stabilite în sumă fixă, fără a mai fi menţionat coeficientul de multiplicare sau valoarea sectorială, chiar dacă aceşti indicatori au fost folosiţi în calculele intervalului de salarizare pentru fiecare post în parte, din toate domeniile sectorului bugetar.

Indemnizaţia de conducere reprezintă sporul acordat persoanelor cu atribuţii de conducere. Conform legislaţiei în vigoare36 în învăţământul universitar indemnizaţia de conducere variază între 10% şi 15% pentru şeful de catedră, iar pentru rector este între 35% şi 45% care se aplică la salariul tarifar (salariul de bază). La nivelul unei instituţii de învăţământ cheltuielile cu indemnizaţia de conducere sunt reprezentate de aliniatul bugetar 10.03 şi se calculează conform următoarei relaţii de calcul:

PChNCh ipic ××= Np - reprezintă indicatorul fizic specific şi semnifică numărului posturilor cărora li se

cuvine indemnizaţie de conducere; Chi – semnifică cheltuiala cu indemnizaţiile de conducere calculată prin aplicarea

procentului de indemnizaţie la salariul de bază pentru fiecare post de conducere, P – reprezintă perioada de acordare exprimată în luni. Ştiind că anul şcolar nu coincide

cu cel calendaristic, există posibilitatea unor schimbări la începutul anului şcolar. Plăţile cu ora (alineat bugetar 10.06 Plăţi pentru orele suplimentare sau 10.09 Drepturi salariale acordate personalului încadrat pe bază de convenţii civile) reprezintă cheltuiala făcută cu plata profesorilor care prestează orele cuprinse în posturile vacante din statul de funcţiuni. Posturile vacante sunt reprezentate de diferenţa dintre numărul total de posturi din statul de funcţiuni şi numărul de profesori angajaţi cu contract de muncă. Cheltuiala cu plăţile cu ora se obţine prin înmulţirea numărului de ore vacante cu tariful pe oră. De precizat este faptul că tariful pe oră este diferenţia în funcţie de la un grad didactică la altul a postului vacant. Pentru activitatea desfăşurată angajaţii au, conform legii, dreptul la diferite sporuri cum ar fi: spor de vechime (alineat bugetar 10.04), spor pentru condiţii de muncă (alineat bugetar 10.05) în care se includ: spor pentru titlul ştiinţific de doctor (15%), spor de fidelitate, spor de stres. În alte domenii de activitate mai sunt acordate şi alte categorii de sporuri cum ar fi: spor de noapte, spor de toxicitate etc. Sporul de vechime reprezintă un procent ce se acordă la salariul tarifar şi se acordă salariaţilor care se încadrează în următoarele categorii:

- 0% pentru o vechime sub 3 ani; - 5% pentru o vechime de 3 – 5 ani; - 10% pentru o vechime de 5 - 10 ani; - 15% pentru o vechime de 10 – 15 ani; - 20% pentru o vechime de 15 – 20 ani;

36 Ordonanţa de Urgenţă nr. 196/2002 privind unele măsuri financiare, Monitorul Oficial al României nr. 954/24.decembrie.2002

51

- 25% pentru o vechime de 20 – 25 ani şi peste. Valoarea cheltuielii cu sporul de vechime se obţine prin adunarea sporurilor de

vechime aferente tuturor salariaţilor, conform relaţiei:

∑ ××= tStPCh jij04.10 unde: Ch10.04 – cheltuielile cu sporul de vechime, Pij – procentul „i” care se acordă salariaţilor „j”, t – timpul de acordare în luni (începând cu 01 septembrie procentul de spor de vechime se poate modifica) Indicatorul fizic specific este numărul de persoane pe categorii de spor de vechime care sunt îndreptăţite să primească acest spor şi modificările ce au loc în cadrul anului bugetar în ceea ce priveşte trecerea unor persoane de la o categorie de spor la una superioară. În practică se foloseşte ca metodă de calcul cifra reprezentând sporul de vechime acordată în anul de bază la care se aduc modificările ce urmează a se produce în anul următor fie în ceea ce priveşte creşterile salariale, fie în ceea ce priveşte trecerea unor persoane la procente superioare de spor de vechime. (De ex.: dacă începând cu 01 ianuarie salariile bugetarilor se măresc cu 9% atunci şi cheltuielile cu sporul de vechime se vor majora cu 9% faţă de cele din anul anterior dacă nu se manifestă şi alţi factori de influenţă.) Sporurile pentru condiţiile de muncă (alineatul 10.05) se acordă în condiţiile legii angajaţilor care îndeplinesc anumite condiţii. Spre exemplu, profesorii care deţin titlul ştiinţific de doctor primesc un spor de 15% aplicat la salariul de încadrare. Cheltuiala cu acest spor se calculează prin înmulţirea procentului cu valoarea salariului beneficiarului şi cu perioada de 12 luni pentru care se acordă. Indicatorul fizic specific este numărul de persoane care au dreptul la acest spor. Un alt spor acordat în învăţământ este sporul de stres (se acordă facultativ în toate domeniile în care angajaţii au ca sarcină de serviciu relaţiile cu publicul). Acesta se acordă diferenţiat în funcţie de vechimea în muncă. Astfel, pentru o vechime mai mică de 3 ani se acordă un spor de 3% aplicat la salariul de bază. Acest procent creşte cu 3% pentru fiecare tranşă de vechime, ajungând la maximum 18% pentru cei care au o vechime în muncă mai mare de 20 de ani. Salariul de merit (alineatul bugetar 10.02) este un drept acordat pe o perioadă de un an acelor salariaţi care au rezultate deosebite în activitate. Acest spor este de 20% şi se aplică la salariul de bază, iar de acest spor pot beneficia anual doar maxim 20% din personalul instituţiei publice. Cheltuiala cu salariul de merit se obţine înmulţind indicatorul fizic specific, numărul de persoane beneficiare, cu valoarea salariului de merit acordat pe parcursul a 12 luni. Premiile (alineatul bugetar 10.07) se acordă trimestrial sau anual şi reprezintă 2% din fondul total de salarii. Acordarea lor se face de către ordonatorul superior de credite bugetare în funcţie de îndeplinirea anumitor criterii de performanţă. Cheltuielile cu contribuţiile la fondul pentru asigurări sociale (articol bugetar 11.01) reprezintă sumele cu care contribuie angajaţii şi angajatorii la formarea fondului de pensii. Această cheltuială se calculează ca procent aplicat asupra salariilor totale realizate de angajaţi (total drepturi nu la salariul de bază). De la 01 ianuarie 2007 contribuţia personalului este de 9,5%, iar contribuţia angajatorului este de 19,5%, 24,5% sau 29,5%, funcţie de grupa de muncă, aplicat la totalul salariilor realizate pe tot parcursul anului (12 luni). Cheltuieli cu constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj (articol bugetar 12.01). Personalul contribuie cu 1% din salariul de bază, iar unitatea cu 2% din fondul total de salarii pe tot parcursul anului (12 luni).

52

Cheltuieli cu contribuţiile la asigurările sociale de sănătate (articolul bugetar 13.01) se plăteşte de atât de către angajat 6% cât şi de instituţia publică 7% aplicat salariului lunar realizat de fiecare angajat pe tot parcursul unui an.

Cheltuieli pentru constituirea fondului de garantare a creanţelor salariale se constituie prin cota de 0,25% din fondul de salarii plătit de angajator.

Cheltuielile cu contribuţia pentru fondul de risc este suportate de către angajator şi se situează între 0,5% şi 4% aplicat fondului total de salarii, calculat în funcţie de domeniul de activitate şi numărul de accidente de muncă întâmplate în instituţie în anul calendaristic anterior Cheltuieli cu deplasări, detaşări, transferuri (articol bugetar 14.01) se calculează pe baza devizelor de cheltuieli aferente deplasărilor în teren ce trebuie efectuate pentru realizarea obligaţiilor de serviciu şi cuprind următoarele elemente: transport, cazare, masă, diurnă (în sumă de lei/zi) şi diferite alte cheltuieli legate de îndeplinirea sarcinilor de serviciu (plata biletelor de intrare, diferite taxe locale plătite pentru şederea în localitatea respectivă etc.). Acest articol se detaliază pe două alineate ce privesc destinaţia deplasărilor; în ţară alineatul 14.01, sau în străinătate 14.02 diferenţa de ordin financiar dintre acestea fiind moneda în care sunt exprimate cheltuielile ocazionate de aceste deplasări. În ceea ce priveşte personalul auxiliar (TESA) drepturile salariale se calculează în mod asemănător, dar fără a se ţine seama de normele didactice.

Pasul 7 Fundamentarea cheltuielilor materiale Titlul II al clasificaţiei economice a cheltuielilor încadrează în grupa cheltuielilor materiale următoarele: Drepturi cu caracter social (articol bugetar 21) reprezintă cheltuielile pe care le fac instituţiile de învăţământ în sprijinul elevilor, cum ar fi: transportul elevilor din sate către şcoala din comună; drepturile acordate elevilor pe parcursul participării la competiţii şcolare (olimpiade) sau sportive, sau alte drepturi prevăzute de lege. Indicatorul fizic specific este numărul de elevi (studenţi) care beneficiază de astfel de drepturi. Prin înmulţirea acestuia cu cheltuiala medie se obţine necesarul de fonduri pentru acordarea drepturilor cu caracter social pe toată perioada de acordare exprimată în luni. Hrană (articol bugetar 22). Această categorie de cheltuieli se referă la alimentaţia elevilor şi studenţilor aflaţi în internate, cămine sau în diferite deplasări în interes de studii (practică de specialitate, olimpiade ,concursuri sportive). Acest articol are două alineate de cheltuieli care se referă la hrana pentru oameni (alineat 22.01) şi cel care se referă la hrana pentru animale (alineat 22.02).

Fundamentarea necesarului de cheltuieli se face conform relaţiei:

PAzNCh ××=22 unde: Ch22 – cheltuiala cu hrana, N – numărul de persoane, respectiv animale care trebuie hrănite (reprezintă indicatorul fizic specific); Az – alocaţia de hrană zilnică pe fiecare indicator fizic specific, P – perioada, în zile, pentru care se asigură hrana. Medicamente şi materiale sanitare (articol bugetar 23) Pentru a preveni eventuale accidente este necesar să existe o trusă de prim-ajutor care să conţină atât medicamente (alineatul 23.01) cât şi unele materiale sanitare (23.02). Dimensiunea cheltuielilor făcute pentru acestea se determină înmulţind indicatorul fizic specific numărul de medicamente şi materiale sanitare cu preţul acestora. Cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie (articol bugetar 24). Acest articol bugetar înregistrează cheltuielile ce sunt ocazionate de buna întreţinere a clădirilor în care se

53

desfăşoară actul educaţional. În cadrul acestui articol sunt cuprinse următoarele alineate: 24.01 încălzit; 24.02 iluminat şi forţă motrică; 24.03 apă, canal, salubritate; 24.04 poştă, telefon, radio televizor, telefax; 24.05 furnituri de birou; 24.06 materiale pentru curăţenie; 24.07 alte materiale şi prestări de servicii. Caracteristica comună tuturor alineatelor o constituie modul de calcul al volumului de cheltuieli ce se va realiza în perioada pentru care se întocmeşte bugetul şi anume se înmulţeşte indicatorul fizic specific volumul necesar cu preţul pe unitatea de măsură şi cu durata în luni pentru care este facturat respectivul consum. Un rol important în acest calcul de fundamentare îl are valoarea consumurilor efectuate în anul de bază deoarece cantitatea de utilităţi consumată este în conformitate cu posibilităţile tehnice ale branşamentelor. O caracteristică a acestor cheltuieli o constituie şi existenţa unor normative de consum. Astfel, de exemplu pentru curăţenie sunt normate frecvenţa efectuării curăţeniei şi consumul de materiale pentru curăţenie pe m2 diferenţiat pe tipuri de suprafeţe ce trebuie spălate (parchet, gresie, linoleum etc.); la alineatul încălzire apar norme de cheltuieli de combustibil solid pe zi pentru spaţiile încălzite prin sobe etc. Materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional (articol bugetar 25) reprezintă acele elemente care certifică funcţionarea respectivei instituţii. În domeniul învăţământului astfel de materiale cu caracter funcţional le constituie cataloagele de note, diplomele de studii etc. Fundamentarea acestei cheltuieli se obţine prin înmulţirea numărului de materiale cu valoarea fiecărui tip de materiale în parte. Obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi echipamente (articol bugetar 26) reprezintă cheltuiala fundamentată prin înmulţirea obiectelor de inventar ce trebuie achiziţionate în perioada de calcul cu preţul acestora. Reparaţii curente (articol bugetar 27). Dimensiunea acestui indicator depinde în mare măsură de cheltuielile pentru reparaţii curente făcute în anul de bază (geamuri, bănci, scaune etc.) Reparaţii capitale (articol bugetar 28). Acest articol bugetar desemnează cheltuielile ce trebuie efectuate pentru reparaţia imobilizărilor în conformitate cu fişa fiecăreia. Pe baza ei se realizează un deviz de lucrări privind piese şi manoperă necesare pentru a putea folosi în siguranţă baza materială aflată în dotare. Indicatorul fizic specific îl reprezintă numărul de lucrări de reparaţii capitale care trebuie efectuate în anul pentru care se întocmeşte bugetul. Prin înmulţirea acestui indicator cu preţul se obţine valoarea cheltuielii cu reparaţiile capitale. Cărţi şi publicaţii (articol bugetar 29). Indicatorul fizic specific este reprezentat de numărul de cărţi şi publicaţii pe care trebuie să le achiziţioneze unităţile de învăţământ. Indicatorul bugetar se obţine prin înmulţirea indicatorului fizic cu preţul cărţilor, respectiv abonamentelor anuale pentru periodice. Alte cheltuieli (articol bugetar 30) cuprind cheltuielile de protocol, de publicitate, cele ocazionate de perfecţionarea personalului sau altele asemenea. Valoarea acestor cheltuieli se obţine prin înmulţirea obiectivelor finanţate cu valoarea fiecăruia în funcţie de dispoziţiile legale în vigoare (nu pot fi depăşite anumite limite). Manuale (articol bugetar 31). Pentru învăţământul obligatoriu şcolile trebuie să ofere gratuit elevilor pachetul de manuale aferent fiecărui an de studii. Fundamentarea acestei cheltuieli se face conform relaţiei:

( ) VsNrNrCh re ×−=31 unde: CH31 – valoarea cheltuielilor pentru manuale, Nre – numărul total de elevi care au dreptul de a primi manuale gratuit, Nrr – numărul de elevi care au primit manuale returnate de elevii anului anterior, Vs – valoarea unui set de manuale noi.

54

Începând cu anul şcolar 2003-2004 învăţământul obligatoriu este de zece ani, deci statul trebuie să asigure gratuit manualele pentru elevii claselor 1 – 10. Pentru clasele XI şi XII statul nu mai are obligaţia de a oferi gratuit seturi de manuale pentru toţi elevii înscrişi în unităţile şcolare.

Pasul 8 Fundamentarea cheltuielilor cu transferurile şi investiţiile Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, şomeri, studenţi, elevi) sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea deci caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie, stimularea exportului redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice etc.) sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie) finanţarea unor acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.37

Transferuri consolidabile (articol bugetar 39) reprezintă acele sume care sunt supuse operaţiunilor de consolidare bugetară, adică sunt transferate între bugetele publice de la un buget la altul. Valoarea acestora se calculează în funcţie de dispoziţiile legale în vigoare. De exemplu în anul 2003 transferurile consolidabile în domeniul analizat s-au realizat între bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de sănătate privind contribuţia datorată de persoanele care satisfac serviciul militar în termen (alineat bugetar 39.10). Modul de fundamentare a cheltuielii este prin înmulţirea numărului de persoane cu valoarea contribuţiei datorate de acestea. Transferuri neconsolidabile (articol bugetar 40) reprezintă trecerea definitivă a sumelor alocate din buget în posesia beneficiarilor (persoane fizice sau juridice). Cele mai mari sume transferate au fost cele pentru finanţarea de bază a universităţilor care administrează fondurile pe criterii de autonomie (alineat bugetar 40.57) şi cele pentru plata burselor elevilor şi studenţilor (alineat bugetar 40.02). Cheltuielile cu transferurile neconsolidabile se fundamentează aplicându-se normele ce se cuvin fiecărui beneficiar. Investiţiile instituţiilor publice (articol bugetar 72) constituie cheltuielile menite să introducă progresul în sistemul educaţional românesc prin achiziţionarea de echipamente de cercetare performante sau prin realizarea unei baze materiale (clădiri, săli de sport, biblioteci, cămine etc.) care să permită cursanţilor să înveţe mai bine. Cheltuielile de investiţii se stabilesc pe baza devizelor întocmite la lucrările aprobate. De obicei aceste lucrări se realizează pe mai mulţi ani calendaristici consecutivi ceea ce impune o bună coordonare în ceea ce priveşte fundamentarea şi finanţarea investiţiilor.

Lecţia 2 Finanţarea cheltuielilor bugetare Pasul 1 Noţiuni introductive

Noţiunea de finanţare bugetară ţine de folosirea mijloacelor băneşti mobilizate pe diferite canale la bugetele publice.

În susţinerea cheltuielilor de tip bugetar mijloacele băneşti mobilizate prin venituri au ca limită valorică până la care pot fi consumate mijloacele băneşti din buget atât global cât şi structural.

În folosirea mijloacelor băneşti din bugetele publice este prezentă în acţiune disciplina de lucru specifică care impune, potrivit cu anumite reguli, un comportament de lucru

37 I. Văcărel, coordonator, – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p. 151

55

profesional potrivit căruia fondurile alocate din bugetele publice impun a fi utilizate strict pe destinaţiile aprobate şi cu un regim strict de economii. Pasul 2 Creditele bugetare

Noţiunea reprezentativă care prefigurează finanţarea cheltuielilor bugetare şi prin care se realizează execuţia părţii de cheltuieli este cea de credite bugetare.

Cu excepţia bugetelor autonome unde este stabilită sursa de venituri şi destinaţia pentru cheltuieli specifice, în cele mai multe cazuri la finanţarea cheltuielilor din bugetele publice nu apar legături, determinări între provenienţa şi destinaţia acestora. Chiar şi sistemul de evidenţă este conceput de o manieră în care execuţia părţii de cheltuieli este independentă de încasarea veniturilor atât global, cât şi structural.

Creditele bugetare, ca limită valorică oferă garanţia efectuării de plăţi pentru cheltuielile aprobate prin bugetele publice, având la bază un minim de venituri.

În acţiunile de finanţare a cheltuielilor bugetare apar implicaţi în mod direct următorii participanţi:

- ordonatorii de credite; - finanţatorii - instituţia bancară specializată – Trezoreria Finanţelor Publice. În activitatea de finanţare relaţie directă cu bugetul finanţator o au numai ordonatorii

principali cărora, pe bază de cerere, li se deschid credite bugetare. Circuitul informaţionale privind deschiderea creditelor bugetare din bugetele centrale este prezentat în figura nr. 4.1. 1 3 4 2

5

6

7

Figura nr. 4.1. Fluxul informaţional privind deschiderea creditelor din bugetul de stat

Legendă: 1. Ordonatorul principal de credite îşi manifestă iniţiativa de a finanţa activitatea. 2. Întocmirea şi trimiterea cererii de deschidere a creditelor bugetare (în 3 exemplare) şi a

documentelor anexă către finanţator. 3. Finanţatorul primeşte şi analizează documentele primite de la ordonatorul principal. 4. Deschide creditele bugetare solicitate de ordonatorul principal şi înregistrează în

contabilitate această operaţiune pe baza unui exemplar din cererea de deschidere a creditelor bugetare care rămâne la finanţator.

5. Finanţatorul dă dispoziţie Trezoreriei de a deschide creditele în numele ordonatorului principal prin trimiterea unui exemplar avizat din cererea de deschidere a creditelor bugetare.

6. Trezoreria efectuează operaţiunea de deschidere a creditelor bugetare prin trecerea sumelor aprobate din contul finanţatorului în contul ordonatorului principal.

7. ordonatorul principal este informat de deschiderea creditelor bugetare solicitate.

Ordonator Principal de Credite Bugetare

Finanţator

Trezoreria centrală

56

Concomitent cu cererea de deschidere de credite bugetare, OPC comunică finanţatorului şi modul cum vor fi repartizate creditele bugetare pe instituţii subordonate. Documentul care stă la baza distribuirii fondurilor se numeşte „dispoziţie bugetară de repartizare” iar circuitul informaţional este prezentat în figura nr. 4.2.: 4 1 2 3 5 6 9 7 8 10

Figura nr. 4.2. Fluxul informaţional

privind repartizarea creditelor bugetare din bugetul de stat

Legendă: 1. Se transmite Trezoreriei Centrale dispoziţiile bugetare de repartizare în trei exemplare; 2. Trezoreria Centrală trimite trezoreriei judeţene dispoziţiile bugetare pe bază de

borderou în dublu exemplar; 3. Trezoreriile judeţene confirmă Trezoreriei Centrale primirea dispoziţiilor bugetare,

prin semnarea de primire pe un exemplar al borderoului care este trimis Trezoreriei Centrale ;

4. Se confirmă de către Trezoreria centrală efectuarea operaţiunilor de repartizare a creditelor bugetare prin transmiterea unui exemplar din dispoziţiile bugetare de repartizare către ordonatorul principal;

5. Ordonatorul principal comunică celui secundar valoarea creditelor repartizate; 6. Ordonatorul secundar transmite Trezoreriei judeţene dispoziţia de repartizare; 7. Trezoreriile judeţene transmit trezoreriilor municipale, orăşeneşti, sau comunale

dispoziţiile bugetare aferente ordonatorilor de credite care au deschis cont la aceste unităţi pe bază de borderou în dublu exemplar;

8. Se confirmă de către trezoreriile locale primirea dispoziţiilor bugetare de repartizare prin transmiterea unui exemplar din borderou.

9. Trezoreria Judeţeană confirmă repartizarea creditelor bugetare; 10. Ordonatorul secundar informează ordonatorii terţiari de creditele repartizate;

Dispoziţia bugetară de repartizare se utilizează în următoarele 3 situaţii: • pentru repartizarea creditelor bugetare de ordonatorii superiori către

ordonatorii subordonaţi; • pentru retragerea de către ordonatorii superiori a creditelor bugetare repartizate

de la ordonatorii subordonaţi;

Direcţia Generală a Trezoreriei Trezoreria Centrală a Finanţelor

Publice

Trezoreria Judeţeană a Finanţelor Publice

Trezoreria locală a Finanţelor Publice

Ordonator Principal de

Credite

Ordonator Secundar de Credite

Ordonator terţiar de credite

57

• pentru restituirea de către ordonatorii subordonaţi a creditelor bugetare neconsumate către ordonatorii superiori.

Aceste operaţiuni sunt iniţiate de ordonatorii de credite menţionaţi primii în toate cele 3 situaţii prezentate. Finanţarea cheltuielilor din bugetele locale prezintă unele particularităţi în comparaţie cu finanţarea din bugetele centrale, atât în ceea ce priveşte organizarea bugetară (de regulă nu există ordonatori de credite secundari, ci numai principali şi terţiari), cât şi în ceea ce priveşte clasificaţia bugetară (subdiviziunile acesteia prezintă specificul activităţilor de gospodărire a teritoriului). Iniţiativa deschiderii şi repartizării creditelor bugetare la nivel local o au primarii sau preşedinţii consiliilor judeţene care îndeplinesc funcţia de ordonatori principali de credite bugetare ai bugetului local. Spre deosebire de finanţarea din bugetul central această iniţiativă poartă denumirea de alocare de fonduri şi de alimentare cu mijloace băneşti. Circuitul informaţional este prezentat prin figura nr. 4.3.:

1 3 4

2 5

8

9

12

Figura nr. 4.3. Fluxul informaţional privind deschiderea creditelor din bugetele locale

Legendă: 1. ordonatorul principal are iniţiativa alocării fondurilor bugetare. 2. ordonatorul principal solicită direcţiei generale a finanţelor publice judeţene

fonduri din bugetul local. 3. Direcţia generală a finanţelor publice judeţeană primeşte solicitarea de la

ordonatorul principal 4. direcţia generală a finanţelor publice judeţeană analizează solicitarea şi

fundamentarea acesteia şi confruntă cu sumele existente în cont (din venituri proprii sau din transferuri de echilibrare de la bugetul de stat).

5. direcţia generală a finanţelor publice judeţeană emite ordinul de plată către Trezorerie

6. Trezoreria virează suma solicitată din contul bugetului local în contul ordonatorului principal.

7. Alimentarea cu fonduri a contului ordonatorului principal 8. Trezoreria înştiinţează ordonatorul principal de alimentarea contului cu

disponibilităţi. 9. ordonatorul principal emite ordin de plată către Trezorerie privind alimentarea cu

fonduri a ordonatorilor terţiari subordonaţi.

OPC DGJFP Cont BL T 6 R E Cont OPC Z

O 7 R 10 E Cont OTC R

I 11 E

OTC

58

10. Trezoreria virează suma din contul ordonatorului principal în contul ordonatorului terţiar conform ordinului de plată primit de la primul.

11. Alimentarea contului ordonatorului terţiar. 12. Trezoreria informează ordonatorul terţiar că are disponibilităţi în cont.

Atât în ceea ce priveşte finanţarea de la bugetul de stat cât şi cea efectuată din

bugetele locale documentele întocmite de ordonatorii de credite pentru alimentare conturilor trebuie să prevadă explicit: valoarea, subdiviziunea clasificaţiei bugetare pentru care se alimentează contul şi justificarea necesităţii sumelor. Trezoreria va verifica dacă informaţiile prezentate de solicitant sunt corecte şi dacă sumele cerute se încadrează în creditele bugetare aprobate. Pasul 3 Alte forme de finanţare a instituţiilor publice

Finanţarea instituţiilor publice se poate face nu numai de la buget. Pe lângă finanţarea integrală de la buget, în ţara noastră se mai cunosc două modalităţi de finanţare a instituţiilor publice:

A. finanţarea parţial de la buget şi parţial din fonduri extrabugetare; B. finanţare integral din fonduri extrabugetare.

A. Deoarece unele instituţii publice pot obţine diferite venituri mai mari sau mai mici,

finanţarea de la buget se face doar în completarea necesităţilor de fonduri pentru plata cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea activităţii respectivelor unităţi. Veniturile proprii vor fi utilizate în concordanţă cu bugetul aprobat, urmând a finanţa anumite activităţi, iar creditele bugetare vor fi utilizate pentru plata celorlalte cheltuieli care nu pot fi susţinute din fonduri proprii. De exemplu: Căminele studenţeşti sunt finanţate parţial de la bugetul de stat, parţial din venituri proprii. Cheltuielile ocazionate de cazarea studenţilor pe parcursul anului universitar sunt suportate, pe de o parte de buget prin alocarea unei sume fixe pe loc de cazare, iar pe de altă parte, de studenţi prin plata unei taxe de cămin. Astfel pentru aceeaşi activitate pot exista fonduri din mai multe surse.

B. Prin veniturile proprii pe care le pot obţine anumite instituţii publice îşi pot acoperi în totalitate cheltuielile. Aceste venituri sunt reţinute, în conformitate cu bugetul aprobat, fără a mai fi nevoie de credite bugetare. De exemplu: Biroul Român de Metrologie Legală percepe taxe de verificare metrologică a căror volum depăşeşte nivelul cheltuielilor aprobate prin buget. De aceea utilizează o parte din veniturile proprii (fără a primi credite bugetare) pentru decontarea cheltuielilor, urmând ca restul fondurilor să le depună la Trezoreria Finanţelor Publice.

Cea mai des întâlnită formă de finanţare a instituţiilor publice care obţin venituri proprii este de a crea activităţi autofinanţate. Astfel, pentru respectivele activităţi cheltuielile sunt acoperite din venituri proprii, iar pentru restul activităţilor din credite bugetare.

Lecţia 3 Execuţia cheltuielilor bugetare Pasul 1 Prezentarea A.L.O.P.

Execuţia cheltuielilor bugetare presupune parcurgerea a următoarelor patru etape: - angajarea cheltuielilor; - lichidarea cheltuielilor; - ordonanţarea cheltuielilor; - plata. Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au

calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.

59

Potrivit acestui principiu, primele trei faze ale procesului execuţiei bugetare a cheltuielilor se realizează în cadrul instituţiei publice, răspunderea pentru angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor revenindu-i ordonatorului de credite bugetare sau persoanelor împuternicite să exercite această calitate prin delegare, potrivit legii. Plata cheltuielilor bugetare efectuate se efectuează de Trezoreria finanţelor publice, sau după caz, de băncile comerciale şi este în răspunderea contabilului.

Pasul 2 Angajarea cheltuielilor bugetare Creditele bugetare aprobate pentru fiecare ordonator de credite bugetare reprezintă limita maximă până la care se pot angaja, ordonanţa şi plăti cheltuielile bugetare. Aceste limite pot fi depăşite doar în cazul acţiunilor multianuale. Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi potrivit destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice şi cu respectarea dispoziţiilor legale. Angajarea oricărei cheltuieli din fonduri publice îmbracă două forme de angajamente:

a. angajamente legale; b. angajamente bugetare. Angajamentul bugetar reprezintă orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice unor anumite destinaţii în limita unor credite bugetare aprobate. Această afectare are menirea de a rezerva credite bugetare pentru realizarea cheltuielilor. Angajamentele bugetare sunt: individuale sau globale. Angajamentele individuale se realizează pentru operaţiunile noi ce urmează să se efectueze. Angajamentul global este un angajament bugetar aferent angajamentului legal provizoriu care priveşte cheltuielile curente de funcţionare de natură administrativă (cheltuieli de deplasare, de protocol, de întreţinere, chirii, abonamente etc.) Evidenţa angajamentelor bugetare şi legale este ţinută concomitent de compartimentul de contabilitate şi de persoana împuternicită să exercite controlul financiar preventiv. Pentru înregistrarea angajamentelor bugetare, planul de conturi utilizat de sistemul bugetar prevede un cont în afara bilanţului: 950 „Angajamente bugetare”. Cu ajutorul acestui cont instituţiile publice, indiferent de subordonare şi de modul finanţare a cheltuielilor, ţin evidenţa angajamentelor bugetare, respectiv a sumelor rezervate în vederea efectuării unor cheltuieli bugetare, în limita creditelor bugetare aprobate. În debitul contului se înregistrează angajamentele bugetare, precum şi suplimentările efectuate în cursul exerciţiului bugetar, care majorează angajamentele bugetare iniţiale. În creditul contului se înregistrează diminuările de angajamente bugetare efectuate în cursul exerciţiului bugetar, care micşorează angajamentele bugetare iniţiale. Soldul debitor al contului reprezintă totalul angajamentelor bugetare la un moment dat. La sfârşitul anului soldul contului nu se redeschide la începutul anului următor. Sunt preluate doar sumele reprezentând soldul contului 960 „Angajamente legale” de la finele exerciţiului bugetar anterior mai puţin angajamentele legale neplătite privind acţiunile multianuale. Angajamentul legal semnifică fază în procesul execuţiei cheltuielilor publice reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice. Angajamentul legal trebuie să se prezinte sub formă scrisă şi să fie semnat de ordonatorul de credite. Angajamentul legal ia forma unui contract de achiziţie publică, comandă, convenţie, contract de muncă, acte de control, acord de împrumut etc. Înainte de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare, respectiv înainte de a lua orice măsură care ar produce o cheltuială, ordonatorii de credite trebuie să se asigure că măsura luată respectă principiile unei bune gestiuni financiare, în special ale economiei şi eficienţei

60

cheltuielilor. Din acest motiv este obligatoriu realizarea unui proiect de angajament legal care să primească viza de control financiar preventiv în condiţiile legii. Ordonatorii de credite nu pot angaja cheltuieli într-o perioadă în care se ştie că bunul, serviciul sau lucrarea nu va putea fi executat, recepţionat şi plătit până la 31 decembrie a exerciţiului bugetar curent, cu excepţia acţiunilor multianuale. În situaţia în care, din motive obiective, angajamentele legale de cheltuieli nu pot fi plătite până la finele anului, acestea se vor plăti din creditele bugetare ale exerciţiului bugetar următor. După semnarea angajamentului legal de către ordonatorul de credite acesta se transmite compartimentului de contabilitate pentru înregistrare în evidenţa cheltuielilor angajate. Evidenţa se ţine cu ajutorul contului 960 „Angajamente legale”. Cu ajutorul acestui cont instituţiile publice, indiferent de subordonare şi de modul de finanţare a cheltuielilor, ţin evidenţa angajamentelor legale, aprobate de ordonatorul de credite în limita creditelor bugetare aprobate. În debitul contului se înregistrează angajamentele legale, precum şi suplimentările efectuate în cursul exerciţiului bugetar, care majorează angajamentele legale iniţiale. În creditul contului, în cursul anului se înregistrează diminuările de angajamente legale care micşorează angajamentele legale iniţiale, iar la finele anului, totalul plăţilor efectuate în contul angajamentelor legale. Soldul contului la finele lunii reprezintă totalul angajamentelor legale, iar la finele anului, totalul angajamentelor rămase neachitate. Salariile personalului cuprins în statele de funcţii anexate bugetului aprobat şi obligaţiile aferente acestora, pensiile şi ajutoarele sociale stabilite conform legilor în vigoare, precum şi cheltuielile cu dobânzile şi alte cheltuieli aferente datoriei publice se consideră angajamente legale şi bugetare de la data de 01.ianuarie a fiecărui an cu întreaga sumă a creditelor bugetare aprobate.

Pasul 3 Lichidarea cheltuielilor bugetare Este faza în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului legal pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective. Verificarea existenţei obligaţiei de plată se realizează prin verificarea documentelor justificative din care să rezulte pretenţia creditorului, precum şi realitatea „serviciului efectuat” (bunurile au fost livrate, lucrările executate sau serviciile prestate sau, după caz, existenţa unui titlu care să justifice plata: titlu executoriu, acord de împrumut, acord de girant etc.) Salariile şi indemnizaţiile vor fi lichidate pe baza statelor de plată colective, întocmite de compartimentul de specialitate, cu excepţia cazurilor în care este necesară lichidarea individuală. Documentele care atestă bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile prestate sau din care reies obligaţii de plată certe se vizează pentru „bun de plată” de ordonatorul de credite sau de persoana delegată cu aceste atribuţii, prin care se confirmă că:

- bunurile furnizate au fost recepţionate, cu specificarea datei şi a locului primirii; - lucrările au fost executate şi serviciile au fost prestate; - bunurile furnizate au fost înregistrate în gestiune şi în contabilitate, cu specificarea gestiunii şi a notei contabile de înregistrare; - condiţiile cu privire la legalitatea efectuării rambursărilor de rate sau a plăţilor de dobânzi la credite ori împrumuturi contractate/garantate sau îndeplinite; - alte condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite. Condiţiile de exigibilitate a obligaţiei se verifică pe baza datelor cuprinse în

angajamentele legale, care trebuie să cuprindă şi date cu privire la termenele de plată a obligaţiei.

61

Documentele care atestă parcurgerea fazei de lichidare a cheltuielilor stau la baza înregistrării în contabilitatea patrimonială a instituţiei publice pentru reflectarea serviciului efectuat şi a obligaţiei de plată faţă de terţii creditori.

Pasul 4 Ordonanţarea cheltuielilor bugetare Este faza în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată. Persoana desemnată de ordonatorul de credite confirmă că există o obligaţie certă şi o sumă datorată, exigibilă la o anumită dată, şi în acest caz ordonatorul de credite bugetare poate emite „Ordonanţarea de plată” pentru efectuarea plăţii. Ordonanţarea de plată este documentul intern prin care ordonatorul de credite dă dispoziţie conducătorului compartimentului financiar (financiar-contabil) să întocmească instrumentele de plată a cheltuielilor. Ordonanţarea de plată este semnată de ordonatorul de credite şi trebuie să cuprindă date cu privire la:

;exerciţiul bugetar în care se înregistrează plata ּס ;subdiviziunea bugetară la care se înregistrează plata ּס suma de plată (în cifre şi litere) exprimată în monedă naţională sau, după caz, în ּס

monedă străină; ;datele de identificare ale beneficiarului plăţii ּס ;natura cheltuielilor ּס .modalitatea de plată ּס

Ordonanţarea de plată va fi însoţită de documentele justificative în original şi va purta viza persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate. În situaţia în care, în conformitate cu prevederile contractuale, urmează să se efectueze plata în rate a bunurilor livrate, a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate, se vor avea în vedere următoarele:

A. prima ordonanţare de plată va fi însoţită de documente justificative care dovedesc obligaţia către creditor pentru plata ratei respective;

B. ordonanţările de plată ulterioare vor face referire la documentele justificative deja transmise conducătorului compartimentului financiar (financiar-contabil).

La emiterea ordonanţării de plată finale ordonatorul de credite confirmă că operaţiunea s-a finalizat.

Înainte de a fi transmisă compartimentului financiar pentru plată ordonanţarea de plată se transmite pentru avizare controlului financiar preventiv. Scopul avizării este de a stabili că:

* ordonanţarea de plată a fost emisă corect; * ordonanţarea de plată corespunde cu cheltuielile angajate şi suma respectivă este exactă; * cheltuiala este înscrisă la subdiviziunea corespunzătoare din bugetul alocat; * există credite bugetare disponibile; * documentele justificative sunt în conformitate cu reglementările în vigoare; * numele şi datele de identificare ale creditorului sunt corecte.

Pasul 5 Plata cheltuielilor bugetare. Plata cheltuielilor este faza finală a execuţiei bugetare prin care instituţia publică este eliberată de obligaţiile sale faţă de terţii creditori. Plata cheltuielilor se efectuează de persoane autorizate care, potrivit legii, poartă denumirea generică de contabil, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate în condiţiile dispoziţiilor legale, prin unităţile de trezorerie şi contabilitate publică la care îşi au conturile deschise cu excepţia plăţilor în valută care se efectuează prin bănci, sau a altor plăţi prevăzute de lege să se efectueze prin bănci.

62

Plata cheltuielilor este asigurată de şeful departamentului financiar în limita creditelor bugetare deschise şi neutilizate sau a disponibilităţilor aflate în conturi, după caz. Instrumentele de plată utilizate de instituţiile publice, respectiv cecul de numerar şi ordinul de plată pentru trezoreria statului se semnează de două persoane autorizate în acest sens, dintre care prima semnătură este a conducătorului compartimentului financiar, iar a doua a persoanei cu atribuţii în efectuarea plăţii. Plata se efectuează de conducătorul compartimentului financiar numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• cheltuielile care urmează să fie plătite au fost angajate, lichidate şi ordonanţate;

• există credite bugetare deschise sau repartizate sau disponibilităţi în contul de disponibil;

• subdiviziunea bugetului aprobat de la care se efectuează plata este cea corectă şi corespunde naturii cheltuielilor respective;

• există toate documentele justificative care să justifice plata; • semnăturile de pe documentele justificative aparţin ordonatorului de credite

sau persoanelor desemnate de acesta să exercite atribuţii ce decurg din procesul executării cheltuielilor bugetare, potrivit legii;

• beneficiarul sumelor este cel îndreptăţit potrivit documentelor care atestă serviciul efectuat;

• suma datorată beneficiarului este corectă; • documentele de angajare şi ordonanţare au primit viza de control financiar

preventiv; • documentele sunt întocmite cu toate datele cerute de formular; • alte condiţii prevăzute de lege.

Nu se poate efectua plata:

• în cazul în care nu există credite bugetare deschise şi/sau repartizate ori disponibilităţile sunt insuficiente;

• când nu există confirmarea serviciului efectuat şi documentele nu sunt vizate pentru „bun de plată”;

• când beneficiarul nu este cel faţă de care instituţia are obligaţii; • când nu există viza de control financiar preventiv pe ordonanţarea de plată şi

nici autorizarea prevăzută de lege. Pentru efectuarea de plăţi în avans legislaţia în vigoare38 prevede că suma nu poate

depăşi 30% din valoarea contractului, iar pentru această decontare beneficiarul trebuie să prezinte o scrisoare de garanţie bancară.

Creditele bugetare aprobate în buget vor putea fi utilizate la cererea ordonatorilor de credite numai după deschiderea de credite de către ordonatorii principali, repartizarea creditelor bugetare pentru bugetul propriu şi pentru ordonatorii secundari sau terţiari, după caz, şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.

Instrumentele cu care se efectuează plata cheltuielilor sunt: ordinul de plată şi cecul de numerar.

Ordinele de plată se emit pe numele fiecărui creditor. Acestea vor fi datate şi vor avea înscrise în spaţiul rezervat obiectul plăţii şi subdiviziunea bugetului aprobat de la care se face plata. Ordinele de plată se înscriu într-un registru distinct, vor purta un număr de ordine unic,

38 Hotărârea Guvernului nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, Monitorul Oficial al României nr. 177/20 martie 2003

63

începând cu numărul 1 în ordine crescătoare pentru fiecare ordonator de credite şi pentru fiecare exerciţiu bugetar.

Un ordin de plată nu poate cuprinde plăţi referitoare la mai multe subdiviziuni ale bugetului aprobat.

Din conturile de cheltuieli bugetare sau de disponibilităţi, după caz, instituţiile publice pot ridica, pe bază de cecuri pentru ridicarea de numerar, numerarul pentru efectuarea plăţilor de salarii, premii, deplasări, precum şi pentru alte cheltuieli care nu se pot efectua prin virament, cum ar fi: drepturi cu caracter social, burse pentru elevi şi studenţi, ajutoare etc.

În fila de cec se menţionează şi natura cheltuielilor care urmează şi se efectueze din numerarul ridicat.

Instituţiile publice vor lua măsurile necesare pentru reducerea la maximum a plăţilor în numerar, efectuând prin casieria proprie numai acele cheltuieli de volum redus care nu se justifică a fi efectuate prin virament.

Casieria instituţiilor publice trebuie să respecte dispoziţiile legale privind asigurarea securităţii sumelor.

În cazul constatării unei erori în legătură cu plata ce urmează să fie efectuată, conducătorul compartimentului financiar suspendă plata. Motivele deciziei de suspendare a plăţii se prezintă într-o declaraţie scrisă care se trimite ordonatorului de credite şi spre informare persoanei împuternicite să exercite controlul financiar preventiv. În acest caz, ordonatorul de credite poate solicita în scris şi pe propria răspundere efectuarea plăţilor.

În vederea efectuării cheltuielilor, instituţiile publice au obligaţia de a prezenta unităţilor de trezorerie la care au conturile deschise bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat şi repartizat pe trimestre în conformitate cu clasificaţia bugetară. Rezumat Pentru satisfacerea nevoilor contribuabililor, statul trebuie să efectueze o serie de cheltuieli. Cheltuielile sunt repartizate pe bugete, in funcţie de necesitatea acoperirii într-o măsură cât mai mare a fiecărei categorii, având la bază clasificaţia bugetară. Există mai multe metode de dimensionare a cheltuielilor bugetare, clasice si moderne, mai mult sau mai putin utilizate în prezent. Cuantificarea previzională a cheltuielilor de tip bugetar presupune luarea în considerare a unui cadru de acţiune unitar elaborat, de regulă, de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice

Noţiunea de finanţare bugetară ţine de folosirea mijloacelor băneşti mobilizate pe diferite canale la bugetele publice. Noţiunea reprezentativă care prefigurează finanţarea cheltuielilor bugetare şi prin care se realizează execuţia părţii de cheltuieli este cea de credite bugetare. Cu excepţia bugetelor autonome unde este stabilită sursa de venituri şi destinaţia pentru cheltuieli specifice, în cele mai multe cazuri la finanţarea cheltuielilor din bugetele publice nu apar legături, determinări între provenienţa şi destinaţia acestora. Finanţarea instituţiilor publice se poate face nu numai de la buget. Pe lângă finanţarea integrală de la buget, în ţara noastră se mai cunosc două modalităţi de finanţare a instituţiilor publice: finanţarea parţial de la buget şi parţial din fonduri extrabugetare; finanţare integral din fonduri extrabugetare.

Execuţia cheltuielilor bugetare presupune parcurgerea a următoarelor patru etape: angajarea cheltuielilor; lichidarea cheltuielilor; ordonanţarea cheltuielilor; plata. Recomandări bibliografice

1. I. Văcărel – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

2. Legea nr. 486/2006 privind bugetul de stat pe anul 2007, Monitorul Oficial al României nr. 1043/29 decembrie 2006

64

3. Ordonanţa de Urgenţă nr. 196/2002 privind unele măsuri financiare, Monitorul Oficial al României nr. 954/24.decembrie.2002

4. Hotărârea Guvernului nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, Monitorul Oficial al României nr. 177/20 martie 2003


1. Metode de fundamentarea cheltuielilor bugetare;

2. Forme de finanţare a cheltuielilor bugetare

3. Angajarea, lichidarea, orodnanţarea şi plata cheltuielilor bugetare

65

MODULUL IV FUNDAMENTAREA ŞI REALIZAREA VENITURILOR BUGETARE


• prezentarea metodelor de fundamentare şi de dimensionare a veniturilor publice ;

• identificarea modalităţilor de finanţare a veniturilor publice; • prezentarea sistemului A.L.O.P. de execuţie a veniturile bugetare


• cunoaşterea metodelor de fundamentare a veniturilor publice; • cunoasterea modalităţilor de finanţare a veniturilor publice şi a sistemului

de execuţie a acestora. Competenţele dobândite

• familiarizarea cu metodele de fundamentare şi dimensionare a veniturilor publice în România precum şi cu sistemul de execuţie a lor.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului

• 2 ore

66

Lecţia 1 Fiscalitatea în economia de piaţă.

Pasul 1 Originea veniturilor bugetare Într-o abordare generală problematica veniturilor bugetare pentru un stat decurge din

alegerea unor variante procedurale dintre următoarele posibile: 1. venituri de la întreprinderile şi domeniile aparţinând statului; 2. fiscalitatea (impozite şi taxe); 3. combinarea în diferite proporţii a celor două variante menţionate mai sus. Prima variantă folosită ca sursă de determinare a veniturilor bugetare se regăseşte la

statele de tip totalitar unde proprietatea este într-o proporţie covârşitoare în posesia statului. Aici veniturile nefiscale (vărsăminte din profitul întreprinderilor de publice) deţin locul central în formarea fondurilor financiare mobilizate la dispoziţia statului. Este o variantă extremă care, în forma pură, nu se mai regăseşte în nici o ţară a lumii.

Fiscalitatea este cea mai veche formă de susţinere a veniturilor publice pentru acoperirea cheltuielilor statului. Ea înseamnă contribuţii, impozite şi taxe stabilite cu caracter imperativ de către stat referitoare la venituri, bunuri sau consumuri ale persoanelor fizice şi juridice, denumite generic contribuabili. În stare singulară nu apare nici această metodă în lume deoarece există o mixtură între proprietatea publică şi cea privată.

Cea mai utilizată metodă este varianta combinării veniturilor din proprietatea statului cu cele din fiscalitate. Proporţiile celor două surse de venituri bugetare se stabilesc în funcţie de condiţiile concrete din economiile naţionale în care se aplică. În statele comuniste, fiscalitatea ocupă locul secund ca pondere în totalul veniturilor mobilizate la buget deoarece impozitele directe au o gamă foarte limitată de obiecte impozabile (averea este preponderent în posesia statului, persoane juridice private sunt extrem de puţine).

Situaţia este diametral opusă în cazul statelor capitaliste, unde proprietatea publică aduce venituri mult mai mici la buget în comparaţie cu cele obţinute din instituirea contribuţiilor, impozitelor şi taxelor asupra contribuabililor, persoane fizice şi juridice private.

Totuşi dimensiunile veniturilor bugetare realizate din fiscalitate sunt limitate de nivelul venitului naţional obţinut şi de gradul de fiscalitate folosit. O reducere a venitului naţional nu poate fi compensată de o creştere a ratei fiscalităţii decât până la un anumit nivel. Arthur Laffer a demonstrat că la nivelul ratei fiscalităţii de aproximativ 40% veniturile colectate la bugetul de stat sunt maxime. Depăşirea acestei „ştachete” duce la o reducere a încasărilor la buget. Pasul 2 Importanţa fiscalităţii ca sursă de constituire a fondurilor bugetare

Privită din punctul de vedere al componentelor sale, fiscalitatea înregistrează, de la o ţară la alta ponderi diferite. Astfel, în ţările dezvoltate veniturile din impozite directe reprezintă principala sursă de constituire a fondurilor bugetare. Spre deosebire de acestea, în ţările în curs de dezvoltare, impozitele indirecte constituie baza încasărilor bugetare deoarece puterea contributivă a subiecţilor impozabili este foarte redusă.

În România, deşi ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor bugetare, a scăzut, reprezintă, de departe, cea mai importantă sursă de constituire a fondurilor publice. Problema principală în realizarea veniturilor bugetare o reprezintă capacitatea redusă de colectare a impozitelor şi taxelor. De exemplu, în anul 2002 gradul de colectare a fost de sub 70%. Această situaţie a condus la creşterea fără precedent a arieratelor şi la instaurarea unei grave indiscipline financiare care va fi foarte greu de eliminat.

Comparativ cu ţările europene aflate în plin proces de tranziţie spre economia de piaţă, sistemul fiscal românesc prezintă o serie de diferenţe, atât în ceea ce priveşte cotele de

67

impozit, cât şi în ceea ce priveşte modul de calcul al obligaţiilor fiscale. În tabelul nr. 3.1. se încearcă realizarea unei comparaţii între principalele impozite şi taxe din ţările cu economie în tranziţie aflate mult mai aproape de integrarea în Uniunea Europeană.

Tabelul nr. 1.

Situaţia comparativă a fiscalităţii in ţările cu economie în tranziţie

Impozitul România Polonia Ungaria Cehia Impozitul pe profit

16% 24% 18% 31% din care 20% pentru fondul de pensii

Impozitul pe dividende

10% 15% 35% 15%

Impozitul pe venitul

16% …-40% 20-40% 15-31%

Deduceri din impozitul pe venit

- deducerile sunt stabilite în sumă fixă, în funcţie de venit;

-cheltuieli pentru educaţie, imobile, donaţii şi acţiuni caritabile

-copii şi handicapaţi

-nu sunt deduceri

TVA - 19% pentru toate produsele - 9% pentru medicamente, proteze, publicaţii

22% pentru produseoduse generale; - 7% pentru produse de larg consum; - 3% pentru. produse agricole; - 0% pentru export, transport internaţional şi servicii culturale

- 25% pentru produse de larg consum - 12% pentru produse alimentare - 0% pentru educaţie şi transport internaţional

- 22% pentru produse generale; - 5% pentru produse de larg consum; - 0% pentru alimente şi medicamente

După cum se poate constata există mari diferenţe între statele prezentate, mai ales în

ceea ce priveşte impozitele indirecte, dar şi în modul de aplicare a impozitului pe venitul global.

O tendinţă tot mai prezentă în statele europei de est care parcurg etapele integrării europene o constituie adoptarea unui sistem CIT (corporate income tax) prin care se stabileşte evoluţia impozitelor pe o perioadă de 4 ani, perioadă echivalentă cu mandatul electoral. Prin acest sistem orice investitor poate cunoaşte direcţia în care se îndreaptă sistemul fiscal al unei ţări în totalitatea sa.

Lecţia 2 Elementele tehnice comune şi specifice veniturilor

bugetare Pasul 1 Elementele tehnice ale veniturilor bugetare

Atât din punct de vedere economic, cât şi juridic, practica bugetară a impus în metodologia de lucru cu privire la veniturile fiscale utilizarea unor repere, elemente prin care

68

să poată fi determinată obligaţia bănească către bugetul public. În acest sens se cunosc următoarele elemente tehnice:

- subiectul veniturilor bugetare; - obiectul veniturilor bugetare; - baza de calcul; - unitatea tehnică de evaluare; - termenul de plată; - înlesnirile la plată; - drepturi şi obligaţii ale plătitorilor (contribuabililor); - asieta.

Pasul 2 Subiectul veniturilor bugetare.

Poate fi o persoană fizică sau juridică, care, în anumite condiţii, are obligaţia de a plăti către un buget public sau altul o sumă de bani în conformitate cu actele normative în vigoare.

Ca o derivată a acestei noţiuni apare aceea de plătitor de venituri bugetare. De regulă plătitorul este subiectul, deţinător de bunuri sau venituri. Din motive tehnice, uneori calitatea de plătitor se deplasează către o altă persoană fizică sau juridică. De exemplu la impozitul pe salarii, subiectul este salariatul, iar plătitorul este angajatorul.

Tot ca o derivată de la subiect, mai apare şi noţiunea de suportator al veniturilor bugetare. La impozitele directe cele două noţiuni se suprapun, dar în cazul impozitelor indirecte, sarcina fiscală trece de la subiect la consumator.

Cea mai folosită noţiune este aceea de contribuabil şi determină persoana fizică sau juridică desemnată să onoreze plata către diferitele bugete. Pasul 3 Obiectul veniturilor bugetare

El reprezintă acel element tehnic deţinut de subiectul impozitului (contribuabil), funcţie de care se procedează la aşezarea şi perceperea unor sume de bani cu titlu de venituri bugetare. În categoria obiectelor impozabile sunt incluse: veniturile, anumite bunuri, preţul, valoarea şi actul sau fapta.

Veniturile, ca obiect al impozitelor reprezintă sumele de bani obţinute de contribuabil din diferite activităţi. Diversitatea veniturilor creează o diversitate de obiecte impozabile: impozitul pe salarii, pe veniturile liber profesioniştilor, pe profit etc.

Bunurile pot constitui obiect de aşezare pentru unele venituri bugetare, cum ar fi: terenurile, clădirile, utilajele etc.

Preţul poate să apară în ipostaza de obiect al venitului bugetar când impozitul se determină funcţie de unul sau mai multe preţuri practicate. De exemplu TVA care se aplică la diferenţa între preţul de achiziţie şi cel de vânzare.

Actul sau fapta sunt ipostaze pentru obiectul de venit bugetar cu deosebire în cazul taxelor de timbru, de exemplu pentru o legalizare a unor documente. De asemenea statul poate constitui o categorie de venituri bugetare pentru o anumită categorie de persoane aflate în anumite situaţii (contribuţia celibatarilor). Pasul 4 Baza de calcul

Reprezintă acel element tehnic cu o determinare exactă în sensul cuantificării, funcţie de care se procedează la calculul şi plata unui venit bugetar. De cele mai multe ori se suprapune peste obiectul venitului bugetar, dar există şi diferenţieri. De exemplu: obiectul = clădirea, iar baza de calcul = valoarea clădirii.

Pasul 5 Unitatea tehnică de evaluare

69

Este elementul tehnic care se aplică bazei de calcul pentru dimensionarea venitului bugetar. Se exprimă în mărimi fixe sau variabile. Atunci când este vorba de o sumă fixă se vizează de regulă o anumită unitate de măsură (lei/metru pătrat).

Cotele proporţionale sunt folosite când baza de calcul este exprimată în bani. Aceste cote cunosc mai multe forme de manifestare, cele mai frecvent utilizate fiind cele progresive(pe măsură ce creşte baza de calcul creşte şi cota impunerii).

Pasul 6 Termenul de plată Este perioada de timp până când trebuie achitate de către plătitori veniturile bugetare.

Acest termen reprezintă un interval de timp în care trebuie efectuată plata. Dacă în ultima zi a intervalului nu s-a efectuat plata, atunci se aplică sancţiuni sub forma amenzilor, majorărilor de întârziere şi penalităţilor. Pasul 7 Înlesnirile

Se concretizează în scutiri sau reduceri a obligaţiilor faţă de bugetele publice. În urma aplicării înlesnirilor se poate obţine o scădere a venitului bugetar ce trebuie vărsat la buget, sau o prelungire a termenului de plată. Aceste înlesniri se pot aplica tuturor elementelor tehnice, de exemplu reducerea obiectului impozabil, scutirea subiectului de anumite sarcini fiscale, diminuarea unităţii tehnice de evaluare, prelungirea termenului de plată, anularea unor venituri bugetare ce trebuie plătite. Pasul 8 Drepturile şi obligaţiile plătitorilor

În practica fiscală, în orice act normativ institutor de venituri bugetare apar menţiuni ce reprezintă drepturile contribuabililor de a contesta asieta fiscală, sau de a solicita încasarea veniturilor bugetare plătite în plus, sau compensarea acestora cu alte impozite şi taxe ce urmează a fi plătite. Pasul 9 Asieta

Reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii bazei de calcul şi determinarea impozitului datorat statului.

Lecţia 3 Particularităţi în realizarea veniturilor bugetare

Pasul 1 Impozitul pe profit Reforma fiscală, componentă a reformei economice şi sociale, urmăreşte constituirea

unui sistem fiscal coerent, echitabil şi eficient pentru a putea face faţă cerinţelor tranziţiei la economia de piaţă. Unul din cele mai importante elemente de constituire a veniturilor bugetare îl reprezintă impozitul pe profit.

Analiza acestui impozit direct va fi realizată pe baza elementelor tehnice specifice. A. SUBIECTUL IMPOZITULUI PE PROFIT Contribuabilii care sunt obligaţi să plătească impozitul pe profit sunt reprezentaţi de

următoarele persoane: • persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursă,

atât din România, cât şi din străinătate; • persoane juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în

România, pentru profitul impozabil aferent acestuia;

70

• persoanele juridice şi fizice care desfăşoară activităţi în România ca beneficiari sau parteneri împreună cu o persoană juridică română într-o asociere sau o altă entitate ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru profitul realizat în România;

• persoanele juridice române şi persoanele fizice rezidente pentru veniturile realizate, atât în România, cât şi în străinătate din asocieri care nu dau naştere unei persoane juridice;

• persoane juridice străine care obţin venituri, pentru profitul impozabil aferent acestor venituri.

Contribuabilii care sunt exceptaţi de la plata impozitului pe profit sunt, conform Codului fiscal, următorii: trezoreria statului, instituţiile publice, organizaţiile de handicapaţi, cultele religioase pentru veniturile obţinute din valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, instituţiilor de învăţământ particulare, asociaţiile de proprietari.

Aşa cum este normal în cazul impozitelor directe, subiecţii impozitului pe profit se identifică cu suportatorii şi plătitorii acestui impozit.

B. OBIECTUL IMPOZITULUI PE PROFIT Obiectul impunerii îl constituie suma asupra căreia se aplică procentul de impunere

pentru a se stabili impozitul datorat de către contribuabil. În cazul impozitului de faţă obiectul este profitul impozabil.

În cazul impozitului pe profit obiectul impozabil coincide cu baza de calcul. Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă

(Vt) şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora dintr-un an fiscal (Cht), din care se scad veniturile neimpozabile (Vni) şi se adaugă cheltuielile nedeductibile (Chnd).

Relaţia de calcul a profitului impozabil (Pi) este următoarea:

( ) ChndVni +−= Cht -Vt Pi

Din categoria veniturilor neimpozabile (Vni) fac parte următoarele:

a) dividendele primite de la o persoană juridică română; b) diferenţele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca urmare a

încorporării rezervelor, a beneficiilor, sau a primelor de asigurare, ori prin compensarea unor creanţe la societatea la care se deţin participaţiile;

c) veniturile rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile, precum şi din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sau a veniturilor realizate din recuperarea unor cheltuieli nedeductibile.

La calculul profitului impozabil cheltuielile pot fi împărţite în următoarele categorii: deductibile, parţial deductibile şi nedeductibile. Cheltuielile cu deductibile limitate sunt sumele utilizate pentru:

• rezerva legală în limita a 5% din profitul contabil până ce acesta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat. Dacă rezerva este distribuită, reconstituirea ei nu mai este deductibilă;

• cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare sunt deductibile până la nivelul de 2,5 ori valoarea stabilită pentru instituţiile publice;

• cheltuielile sociale până la limita de 2% aplicat cheltuielilor cu salariile; • în cazul băncilor şi cooperativelor de credit autorizate, provizioanele obligatorii

constituite potrivit normelor BNR, precum şi la fondurile de garantare; • rezervele tehnice calculate de către societăţile de asigurare şi reasigurare.

71

• Provizioanele sunt deductibile dacă sunt constituite până la nivelul creanţelor asupra clienţilor (în anul 2006 erau deductibile doar până la nivelul de 30%) dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: sunt neîncasate într-o perioadă care depăşeşte 270 de zile de la data

scadenţei, nu sunt garantate de alte persoane; sunt datorate de o persoană care nu este afiliată contribuabilului; au fost incluse în veniturile impozabile ale contribuabilului.

• cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat, inclusiv burse private se pot deduce din impozitul datorat dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii:

este în limita a 3 la mie din cifra de afaceri nu depăşeşte mai mult de 20% din impozitul datorat;

• perisabilităţile în limitele prevăzute de normele aprobate; • cheltuielile cu dobânzile şi diferenţele de curs valutar sunt deductibile integral

dacă gradul de îndatorare mediu este mai mic decât 3 (Gi = Capital împrumutat mediu / capitalul propriu mediu). Dacă Gi > 3 atunci cheltuielile vor fi deductibile la nivelul nivelului veniturilor din dobânzi plus 10% din celelalte venituri (mai puţin conturile 711, 721, 722). În cazul împrumuturilor primite de la alte persoane decât societăţile bancare dobânzile deductibile sunt limitate la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR corespunzător ultimei luni din trimestru, pentru împrumuturile în lei, sau nivelul dobânzii stabilit periodic de Guvern pentru împrumuturile în valută;

• amortizarea fiscală este dacă se realizează după metoda liniară. Cheltuielile nedeductibile fiscal (Chnd) sunt următoarele: a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele

reprezentând diferenţe din anii precedenţi sau din anul curent, precum şi impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate;

b) amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile române;

c) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în ţară şi în străinătate care depăşesc de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice (90800 lei);

d) sume utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele stabilite prin hotărâre a Guvernului;

e) suma cheltuielilor sociale care depăşesc limitele considerate deductibile conform legii anuale a bugetului de stat;

f) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale considerate lipsă din gestiune sau degradate, neimputabile pentru care au fost încheiate contracte de asigurare, precum şi TVA aferentă acestor cheltuieli;

g) cheltuielile cu TVA aferentă bunurilor acordate salariaţilor sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reţinere la sursă;

h) orice cheltuieli făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor; i) cheltuielile de cercetare-dezvoltare, de conducere şi de administrare înregistrate de

un sediu permanent care aparţine unei persoane fizice sau juridice străine, care nu s-au efectuat în România, care depăşesc 10% din salariile impozabile ale salariaţilor sediului permanent din România;

j) cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ; k) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;

72

l) cheltuieli reprezentând tichete de masă acordate de angajatori, dar nu sunt acordate în limita dispoziţiilor legii anuale a bugetului de stat;

m) cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor şi al cheltuielilor, inclusiv accizele, mai puţin cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol înregistrate în cursul anului;

n) alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la persoana fizică;

o) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator în numele angajatului. Sunt exceptate cheltuielile cu primele de asigurare pentru accidente de muncă, boli profesionale şi risc profesional.

În situaţia lichidării sau dizolvării unui contribuabil, pentru determinarea profitului impozabil se ia în calcul şi profitul rezultat din lichidarea patrimoniului acestuia.

C. UNITATEA TEHNICĂ DE EVALUARE (COTA IMPOZITULUI) Cota impozitului pe profit este de 16%. În cazul BNR cota de impozit pe profit este de

80% şi se aplică asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă; În cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor şi a cazinourilor, impozitul pe profit aferent acestor activităţi nu poate fi mai mic de 5% din veniturile realizate din aceste activităţi. În cazul în care impozitul pe profit este mai mic de 5% din veniturile acestor activităţi, contribuabilul este obligat la plata unui impozit de 5% aplicat asupra veniturilor realizate.

D. TERMENUL DE PLATĂ Plata impozitului pe profit se face în lei, trimestrial până în 25 ale lunii următoare

încheierii trimestrului. Calculul impozitului pe profit se face cumulat pentru fiecare termen de plată, adică trimestrial.

În cursul anului fiscal contribuabilii au obligaţia de a depune declaraţia de impunere până la termenul de plată a impozitului, urmând ca, după definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din bilanţul contabil anual să depună declaraţia de impunere pentru anul fiscal expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor contabile până la 15 aprilie a anului următor.

E. ÎNLESNIRI LA PLATĂ Pe lângă facilităţile care vizau reducerea cotei de impunere, contribuabilii mai

beneficiază şi de aşa-numitul credit fiscal extern, prin care sunt recunoscute impozitele plătite în străinătate de persoanele juridice române care realizează venituri sau deţin capitaluri impozabile în străinătate.

F. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PLĂTITORILOR Contribuabilii care nu sunt mulţumiţi de modul de calcul al impozitului pe profit pot

cere revizuirea sau pot contesta valoarea obligaţiei de plată. Contestaţiile se depun, în scris, la organul de control care a încheiat actul de impunere.

Contestaţiile impozitelor pe profit care sunt mai mici de 500 milioane lei sunt soluţionate de Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, în raza caruia îşi are sediul contribuabilul contestatar.

Dacă impozitul contestat este mai mare sau egal cu 500 milioane lei, soluţionarea se face de către organele specializate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice în termen de 30 de zile.

Deciziile luate de Direcţiile Generale Judeţene a Finanţelor Publice sau de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate în instanţă dacă contestatarul este nemulţumit de hotărârea luată.

73

Pentru perioada de soluţionare a cererii de revizuire şi a contestaţiilor se suspendă plata sumei impozitului contestat şi a majorărilor de întârziere aferente acestuia.

Contribuabilii au obligaţii referitoare la instituirea impozitului pe profit pe care dacă nu le respectă sunt pasibili de sancţiuni. Contravenţiile fiscale sunt privitoare la neplata la termen a datoriilor ceea ce atrage instituirea de majorări de întârziere pentru perioada cuprinsă între termenul legal de plată şi data la care se face plata obligaţiei fiscale.

G. ASIETA IMPOZITULUI PE PROFIT Asieta include toate operaţiunile necesare determinării sumei de plată cu titlu de venit

bugetar, respectiv identificarea subiectului impunerii, determinarea obiectului şi a bazei impozabile, a cotei legale de impunere, a înlesnirilor fiscale.

Constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi a majorărilor de întârziere aferente se efectuează de către organul fiscal teritorial al Ministerului Finanţelor Publice.

În stabilirea impozitului pe profit, un rol important este atribuit declaraţiei de impunere a contribuabilului, declaraţie ce se depune la organul fiscal în a cărei rază teritorială îşi are sediul contribuabilul.

La finele exerciţiului financiar plătitorul impozitului pe profit depune la organul fiscal declaraţia privind impozitul pe profit unde este prezentat detaliat modul în care a fost calculat profitul impozabil şi impozitul de plată aferent acestuia.

În cazul în care organul fiscal apreciază că stabilirea impozitului pe profit nu a fost făcută în conformitate cu dispoziţiile legale, poate efectua un nou calcul al impozitului şi are obligaţia de a comunica în scris contribuabilului modul de calcul şi suma obligaţiei de plată către bugetul de stat. În vederea urmăririi modului de determinare a obligaţiilor fiscale, organele fiscale mai pot controla: operaţiunile care au ca scop evitarea sau diminuarea plăţii impozitelor; operaţiunile efectuate în numele contribuabilului, dar în favoarea asociaţilor, acţionarilor sau personalului care acţionează în numele acestora; datoriile asumate de contribuabil în contul unor împrumuturi făcute sau garantate de acţionari; distribuirea, împărţirea, alocarea veniturilor, deducerile, creditele sau reducerile între doi sau mai mulţi contribuabili sau acele operaţiuni controlate, direct, sau indirect, de persoane care au interese comune, în scopul prevenirii evaziunii fiscale şi pentru reflectarea reală a operaţiunilor.

Pasul 2 Impozitul pe venit Începând din anul 2005 impozitarea veniturilor se realizează individula pe fiecare sursă în parte aplicându-se o cotă unică de impozitare 16%. A. SUBIECTUL IMPOZITULUI Legislaţia în vigoare defineşte subiectul impozitului pe venit astfel:

- persoana fizică română rezidentă - persoana fizică nerezidentă; - persoana fizică străină, pentru veniturile obţinute din România prin intermediul unei

baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depăşeşte 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind în anul calendaristic vizat; Sunt de asemenea contribuabili, persoane fizice române fără domiciliu în România,

precum şi persoane fizice străine, care realizează venituri din România în alte condiţii decât cele deja menţionate, potrivit convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

Ca la orice impozit direct, subiectul impozitului pe venit este una şi aceeaşi persoană cu suportatorul acestui impozit.

B. OBIECTUL IMPOZITULUI PE VENIT Categoriile de venit care se supun impozitului pe venit sunt:

- venituri din activităţi independente; - venituri din salarii;

74

- venituri din cedarea folosinţei bunurilor; - pensii; - venituri agricole; - premii - Investiţii - alte surse.

În cazul veniturilor din salarii cota impozitului este aplicată conform impozitarului (între 18% şi 40% pe tranşe) aplicat asupra materiei impozabile care se calculează astfel:

Vi = (Sb +IS) – (Co + Dp + Ds) Unde: Sb – salariul brut; IS – indemnizaţii şi sporuri;

Vi – venitul impozabil; Co – contribuţiile obligatorii (sănătate, asigurări sociale şi şomaj); Dp – deduceri personale de bază; Ds – deduceri suplimentare.

În cazul veniturilor obţinute din activităţi independente sunt cunoscute următoarele categorii de venituri: - veniturile comerciale – reflectă veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, prin prestări de servicii precum şi din prestarea unei meserii: activităţi de producţie, de cumpărare în scopul revânzării, organizarea de spectacole, activităţi de editare, multiplicare, tipărire, transportul de bunuri şi persoane etc. - veniturile din profesii liberale – cuprind activităţile aducătoare de venituri desfăşurate în mod independent prin exercitarea profesiilor de: medic, notar, avocat, expert-contabil, lichidator, arhitect şi altele. - veniturile din drepturile de proprietate intelectuală – reprezintă veniturile obţinute din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală (brevete de invenţii, mărci de fabrică, know-how, machete etc.) prin contracte de cesiune, colaborare, cercetare, licenţă, francisă. Venitul net se determină prin aplicarea unei deduceri de 25% sau 40% în cazul operelor de artă şi a contribuţiilor obligatorii. Venitul net din activităţi independente se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitate în partidă simplă, şi rezultă ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente deductibile, conform relaţiei:

Vn = Vb – Chd

Vb (venitul brut) reprezintă totalul sumelor încasate sau a drepturilor în natură

obţinute evaluate în lei. La acestea se mai adaugă şi bunurile patrimoniale rămase după încetarea activităţii, mai puţin creditele de plată. Chd reprezintă cheltuielile înregistrate în contabilitate efectuate pentru obţinerea veniturilor şi care îndeplinesc următoarele condiţii:

• să fie efectuate în interesul direct al activităţii; • să corespundă unor cheltuieli efective şi să fie justificate cu documente; • să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au fost

efectuate. Nu sunt deductibile următoarele cheltuieli:

a) amenzile, majorările de întârziere şi penalităţile, altele decât cele de natură contractuală;

75

b) donaţiile de orice fel; c) cheltuielile de sponsorizare sau mecenat care depăşesc limitele prevăzute de lege; d) cheltuielile pentru protocol care depăşesc limita de 0,25% aplicată asupra bazei de

calcul; e) ratele aferente creditelor angajate; f) dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea unor imobilizări

corporale; g) cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau degradate şi

neimputabile; h) impozitul pe venit; i) valorile confiscate; j) sumele care depăşesc limitele legale acordate personalului pentru deplasări şi

detaşări în interes de serviciu; k) sumele care depăşesc limitele cheltuielilor prevăzute de legislaţia în vigoare. Venitul net se determină pe baza normelor de venit.

În cazul veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor sunt supuse impozitării veniturile obţinute de proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal din închirierea sau subînchirierea bunurilor mobile sau imobile, sau din arendarea terenurilor agricole.

C. COTA IMPOZITULUI Cota impozitului este de 16% pentru toate categoriile de venituri, dar modul de aplicare diferă în funcţie de mai mulţi factori, mai ales după integrarea în UE.

D. TERMENUL DE PLATĂ Impozitul pe venit se plăteşte anual şi se aplică veniturilor obţinute în anul fiscal (care, în România, corespunde anului calendaristic) sau în fracţiunile de an. Plata se face în termen de 30 de zile de la primirea deciziei de impunere. În cazul în care din decizia de impunere rezultă diferenţe de impozit de restituit de la bugetul de stat, sumele plătite în plus se compensează cu obligaţiile neachitate în termen din anul fiscal curent, iar diferenţa se restituie în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere. Impozitul pe salarii este reţinut de angajator în momentul plăţii chenzinei a doua (lichidarea) şi plătit până la 25 a lunii următoare pentru luna încheiată. La fel se procedează şi în cazul impozitării pensiilor. Beneficiarii de venit din activităţi independente datorează în cursul anului un impozit reprezentând plăţi anticipate, stabilite astfel:

• 15% din venitul brut încasat, în cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală;

• 10% din venitul brut încasat ca urmare a valorificării de bunuri în regim de consignaţie, cu excepţia celor din patrimoniul personal al contribuabilului pentru alţi contribuabili decât cei autorizaţi să desfăşoare activităţi independente şi care au obligaţii să efectueze plăţi anticipate trimestriale în contul impozitului pe venitul anual;

• 10% aplicat la venitul brut încasat ca urmare a unor activităţi desfăşurate în baza unui contract de agent, comision sau mandat comercial.

Impozitul asupra dividendelor şi dobânzilor se calculează şi se reţine de către plătitor în momentul calculului şi se virează de către acesta lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face calculul. Impozitul asupra veniturilor din câştiguri la jocurile de noroc se plătesc până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a făcut reţinerea.

E. ÎNLESNIRI LA PLATA IMPOZITULUI

76

Contribuabilii reprezentaţi de persoanele fizice române cu domiciliul în România, care realizează venituri din străinătate şi pentru care pentru acelaşi venit sunt supuşi impozitului pe venit atât în România, cât şi în străinătate au dreptul la deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului plătit în străinătate sub denumirea de credit fiscal extern. Creditul fiscal extern se acordă pe baza îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

• impozitul aferent venitului realizat în străinătate a fost plătit direct sau prin reţinere la sursă, dovedit cu documente eliberate de autorităţile fiscale ale statului în care s-au realizat veniturile;

• impozitul datorat şi plătit în străinătate este de aceeaşi natură cu impozitul datorat în România.

Creditul fiscal extern se acordă la nivelul impozitului plătit în străinătate, dar nu poate fi mai mare decât partea de impozit pe venit datorat în România aferentă venitului din străinătate.

În situaţia în care cotele de impozitare din legislaţia românească sunt mai favorabile decât cele din prevederile convenţiilor de evitare a dublei impuneri se aplică cotele de impozit cele mai favorabile contribuabilului.

F. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PLĂTITORULUI Contribuabilii au obligaţia să completeze şi să depună la organul fiscal din raza

competentă declaraţia de venit global precum şi declaraţii speciale în mod eşalonat până la data de 31 martie a anului următor celui de realizare a venitului.

Acei contribuabili care obţin venituri dintr-o singură sursă, sub formă de salarii pe întregul an fiscal, pentru care angajatorul a efectuat operaţiunile stabilite, nu sunt obligaţi să depună declaraţie de venit global.

Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent fiecărei luni, la data efectuării plăţii şi să îl vireze la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare.

Calculul impozitului pe veniturile salariale se efectuează pe baza informaţiilor din fişa fiscală. Aceasta trebuie păstrată pe întreaga durată a angajării, iar organului fiscal şi salariatului trebuie să i se dea câte o copie pentru fiecare an. Operaţiunile de determinare a venitului anual impozabil din salariu, calculul impozitului anual şi regularizarea diferenţelor se efectuează până în ultima zi a lunii februarie a anului fiscal următor.

Contribuabilii care au realizat pierderi şi cei care au început activitatea în cursul anului fiscal sau au realizat venituri pe perioade mai mici decât un an fiscal, precum şi cei care din motive obiective estimează că vor realiza venituri care diferă cu cel puţin 20% faţă de anul fiscal anterior depun odată cu declaraţia specială şi declaraţia estimativă de venit.

Plătitorii de venituri cu regim de reţinere la sursă sunt obligaţi să comunice organului fiscal competent informaţii cu privire la calcului impozitului reţinut pentru fiecare beneficiar de venit. Comunicarea se face până la data de 30 iunie a anului curent pentru anul expirat.

G. ASIETA IMPOZITULUI PE VENIT Impozitul pe venit datorat se calculează de organul fiscal în raza căruia îşi are

domiciliul contribuabilul, pe baza declaraţiei de venit depusă de contribuabil prin aplicarea cotelor de impunere asupra venitului impozabil.

Organul fiscal calculează impozitul anual datorat pentru anul precedent şi emite o decizie de impunere în intervalul stabilit anual prin ordin al ministrului finanţelor. Decizia organului fiscal cuprinde diferenţele de impozit anual rămase de achitat sau de restituit care se determină prin scăderea din impozitul anual datorat a obligaţiilor reprezentând plăţi anticipate cu titlu de impozit şi a creditelor fiscale externe pentru veniturile realizate din categoriile de venituri.

Pasul 3 Taxa pe valoarea adăugată

77

Taxa pe valoarea adăugată este aplicată asupra consumurilor contribuabililor realizate prin operaţiuni privind livrarea bunurilor, prestarea serviciilor, transferul de proprietăţi şi importurilor de bunuri.

Valoarea adăugată în sensul aplicării taxei în ţara noastră este echivalentă cu diferenţa între vânzările şi cumpărările unui produs de la acelaşi stadiu al circuitului economic.

A. Subiectul impozitului Persoana impozabilă este reprezentată de orice persoană indiferent de statutul său

juridic, care efectuează de o manieră independentă activităţi economice care îndeplinesc cumulativ criteriile prevăzute de lege privind obiectul acestui impozit indirect, oricare ar fi scopul şi rezultatul acestor activităţi. În cadrul persoanelor impozabile nu se cuprind instituţiile publice pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, culturale, sportive, ordine publică etc. pe care le desfăşoară în calitate de autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi percep taxe, cotizaţii, redevenţe sau onorarii. Pentru activităţile economice, instituţiile publice sunt plătitoare de taxă pe valoarea adăugată pentru a nu se crea distorsiuni concurenţiale. Sucursalele sau alte subunităţi fără personalitate juridică ale plătitorilor de impozite şi taxe din România, înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, denumite în continuare subunităţi, se scot din evidenţa plătitorilor de TVA începând cu data de 1 mai 2003. La impozitele indirecte, aşa cum este cazul taxei pe valoarea adăugată, subiectul impozitului nu este şi suportatorul acestuia, deoarece consumatorul (beneficiarul) este cel afectat de instituirea acestui impozit. Taxa pe valoarea adăugată se plăteşte, conform articolului 13 din legea institutoare, de către:

a) Persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiuni taxabile;

b) Titularii operaţiunilor de import de bunuri efectuate direct, prin comisionari sau terţe persoane juridice care acţionează în numele şi din ordinul titularului operaţiunii de import, indiferent dacă sunt sau nu înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată la organele fiscale;

c) Persoanele fizice pentru bunurile introduse în ţară, conform regulamentului vamal; d) Persoanele juridice sau fizice cu sediul sau cu domiciliul stabil în România,

beneficiare ale prestărilor de servicii efectuate de prestatori cu sediul sau domiciliul în străinătate cu excepţia celor scutite de taxa pe valoarea adăugată, indiferent dacă sunt sau nu înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adăugată la organele fiscale.

În situaţia în care persoana care realizează operaţiuni taxabile nu are sediul sau domiciliul stabil în România este obligată să desemneze un reprezentant fiscal domiciliat în România care se angajează să-i îndeplinească obligaţiile.

B. Obiectul impozitului Conform Codului fiscal, privind taxa pe valoarea adăugată, se apreciază că „în sfera de

aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

• constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii, efectuată cu plată sau o operaţiuni asimilată acestora;

• să fie efectuate de persoane impozabile; • să rezulte dintr-o activitate economică.”

Faptul generator al taxei pe valoarea adăugată ia naştere în momentul efectuării livrării de bunuri şi/sau momentul prestării serviciului, astfel:

78

• data înregistrării declaraţiei vamale, în cazul bunurilor plasate în regim de import;

• data primirii facturii externe; • data plăţii prestatorului extern în cazul prestaţiilor fără factură; • data stabilirii debitului serviciilor decontate sau plătite succesiv; • termenele de plată a ratelor pentru operaţiunile de leasing; • data colectării monedelor din maşină pentru mărfurile vândute prin maşini

automate; • data vânzării bunurilor sau data confirmării executării prestaţiei.

Livrarea de bunuri reflectă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de proprietar către beneficiar, direct sau prin persoane care acţionează în numele acestora. Bunurile care formează obiectul livrărilor dintre proprietar şi beneficiar includ:

a) bunurile mobile corporale cum sunt: materii prime, materiale, obiecte de inventar, mijloace fixe care pot fi detaşate;

b) bunurile imobile cum sunt: locuinţele, construcţiile industriale, comerciale, agricole sau cele destinate pentru alte activităţi, terenurile agricole, terenurile pentru construcţii şi cele adiacente construcţiilor, inclusiv cele aferente localităţilor urbane sau rurale pe care sunt amplasate construcţii sau amenajări;

c) bunuri de natură mobilă care nu pot fi detaşate fără a fi deteriorate sau fără a antrena deteriorarea imobilelor însăşi sau care devin bunuri imobiliare prin destinaţie;

d) energia electrică şi termică, gazele, agentul frigorific. Având în vedere că obiectul impozitului se referă la circulaţia bunurilor apare necesară

definirea locului unde obiectul devine impozabil. În acest sens legea prevede următoarele: • locul de unde a pornit expedierea bunurilor sau transportul către beneficiar

indiferent de modul de expediere şi transport; • locurile unde se găsesc bunurile în momentul în care are loc livrarea, dacă

bunurile nu sunt expediate sau transportate. Pentru evitarea dublei impuneri internaţionale există şi unele excepţii legate de locul

unde operaţiunile economico-financiare devin obiect impozabil şi anume: • locul unde sunt situate bunurile de natură imobiliară pentru lucrările de

construcţii-montaj, executate pentru realizarea şi întreţinerea bunurilor imobile, indiferent de locul unde este situat sediul prestatorului;

• locul de plecare al transportului de bunuri sau persoane, respectiv locul de sosire a transportului aferent bunurilor importate;

• locul unde beneficiarul are stabilit sediul activităţii (închirierile, leasigul, serviciile consultanţilor contabili, avocaţi etc.);

• locul unde serviciile sunt prestate efectiv (activităţile sportive, culturale, artistice, educative, ştiinţifice etc.).

Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este formată din: a) pentru livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii din tot ceea ce constituie

contrapartidă obţinută sau care urmează să fie obţinută de furnizor sau prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni, inclusiv TVA;

b) preţul de achiziţie sau, în lipsa acestuia, preţul de cost determinat la momentul livrării sau prestării pentru livrările de bunuri reprezentate de preluarea de către persoane impozabile a unor bunuri achiziţionate sau fabricate de către acestea, pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică

79

desfăşurate sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit şi la operaţiunile asimilate cu prestările de servicii;

c) compensarea pentru trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile şi efectuarea unor servicii potrivit unui ordin scris de sau în numele unei autorităţi publice.

În baza de impozitare se cuprind şi taxele şi impozitele exclusiv TVA şi cheltuielile accesorii dar nu sunt incluse următoarele:

a) rabaturile, remizele şi alte reduceri de preţ acordate de furnizori direct clienţilor în vederea stimulării vânzărilor;

b) penalizările sau daunele stabilite printr-o hotărâre judecătorească pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale;

c) dobânzile percepute pentru plăţi cu întârziere, vânzări cu plata în rate, operaţiuni de leasing;

d) ambalajele care circulă pe principiul returnabilităţii, fără facturare; e) sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi se

decontează acestuia. Baza de impozitare se reduce corespunzător:

a) în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, preţurile sau alte elemente facturate, precum şi retururile până la 15% din presa scrisă;

b) în situaţia în care reducerile de preţ sunt acordate conform contractelor încheiate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;

c) în cazul în care cumpărătorii returnează ambalajele în care s-a expediat marfa pentru ambalajele care circulă prin facturare.

La bunurile importate baza de impozitare este formată din valoarea în vamă la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal, accizele şi alte taxe datorate potrivit legii. Dacă valorile sunt exprimate în monedă străină evaluarea se face la cursul de schimb stabilit pentru calculul valorii în vamă.

Persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de TVA pot deduce TVA aferentă realizării de :

• operaţiuni taxabile; • livrări de bunuri şi prestări de servicii scutite de TVA; • acţiuni de sponsorizare, publicitate, protocol, cu respectarea limitelor legale; • operaţiuni rezultând din activităţi economice efectuate în străinătate care ar da

drept de deducere, dacă aceste operaţiuni ar fi executate în interiorul ţării. Poate fi dedusă doar:

a) TVA datorată sau achitată aferentă bunurilor livrate sau ce urmează să fie livrate şi pentru prestarea de servicii efectuate de o persoană plătitoare de TVA;

b) TVA achitată pentru bunurile importate; c) Taxa achitată sau compensarea cu taxa de rambursat din decontul lunii

precedente pentru bunurile de import care beneficiază de suspendarea plăţii taxei în vamă;

d) TVA achitată de beneficiar în numele furnizorului. Dreptul de deducere a taxei aferente bunurilor şi-sau serviciilor care sunt utilizate de o

persoană impozabilă pentru efectuarea, atât de operaţiuni ce au drept de deducere, cât şi pentru operaţiuni care nu au drept de deducere se determină în raport cu gradul de utilizare a bunurilor şi-sau serviciilor respective la realizarea operaţiunilor care dau drept de deducere.

TVA nedeductibilă se referă la: • operaţiuni care nu au legături cu activitatea economică a subiectului; • achiziţiile realizate prin operaţiuni de decontare între furnizori şi clienţi; • serviciile oferite de intermediarii din turism;

80

• băuturile alcoolice şi tutunul destinate acţiunilor de protocol; • bunurile care în timpul transportului sunt constate lipsă sau sunt depreciate şi

sunt neimputabile. Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care TVA deductibilă devine

exigibilă. Excepţiile sunt: • la data plăţii efective sau, după caz, la data compensării cu TVA de rambursat

din decontul lunii precedente pentru bunurile din import care beneficiază de suspendarea plăţii taxei în vamă,

• la data plăţii efective, sau a compensării în cazul prestărilor de servicii; • la data efectivă a plăţii la bugetul de stat pentru livrările de imobilizări.

Dreptul de deducere se exercită lunar prin scăderea taxei deductibile din suma reprezentând TVA facturată denumită taxă colectată. Acest drept se manifestă global la nivelul unei luni, iar valoarea TVA de plată se stabileşte prin scăderea TVA deductibilă (mai mică) din TVA colectată (mai mare).

C. Unitatea tehnică de evaluare (Cota impozitului) Operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se

clasifică din punct de vedere al regimului de impozitare astfel: a) operaţiuni taxabile la care se aplică cota standard a taxei pe valoarea adăugată; b) operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere pentru care

furnizorii şi/sau prestatorii au dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate destinate realizării operaţiunilor respective;

c) operaţiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată fără drept de deducere pentru care furnizorii şi/sau prestatorii nu au dreptul la deducerea taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor şi/sau serviciilor achiziţionate destinate realizării operaţiunilor respective;

d) operaţiunile de import scutite de taxa pe valoarea adăugată. Cota standard a taxei pe valoarea adăugată în România este de 19% şi se aplică

operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de taxa pe valoarea adăugată. Relaţia de calcul este următoarea:

100CBiTVA ×=

Unde:

TVA - taxa pe valoarea adăugată; Bi – baza de impozitare; C . cota impozitului. Pentru calculul valorii taxei pe valoarea adăugată cuprinsă în preţul unui produs se

aplică procentul de 15,966% provenit din relaţia: 100*C/(C+100) numită cotă recalculată. Această cotă se aplică pentru:

• vânzările cu amănuntul; • tarifele practicate care includ TVA (poştă, telefon, tichet de călătorie etc.); • bunurile vândute la licictaţie; • compensaţiile, pentru transferul dreptului de proprietate a unor bunuri din

patrimoniul persoanelor impozabile în domeniul public. C. Termenul de plată Exigibilitatea exprimă dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului de taxă pe

valoarea adăugată la o anumită dată plata taxei datorată bugetului de stat. În principiu, exigibilitatea ia naştere concomitent cu faptul generator, cu următoarele excepţii când exigibilitatea este anticipată:

81

• factura fiscală este emisă înaintea efectuării livrării sau prestaţiei; • contravaloarea bunurilor sau serviciilor se încasează înaintea efectuării livrării sau

prestaţiei; • se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi

a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului, efectuarea de plăţi în contul clientului.

Exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată se amână faţă de faptul generator în cazul utilajelor, maşinilor şi instalaţiilor produse cu cel mult un an înaintea comercializării şi nefolosite în condiţiile:

a) pe perioada de realizare a investiţiei , până la data de 25 a lunii următoare punerii in funcţiune, dar nu mai de 12 luni de la data începerii investiţiei;

b) pe perioada de realizare a investiţiei până la 25 a lunii următoare punerii în funcţiune dar nu mai mult de 3 luni de la înregistrarea la Ministerul Dezvoltării şi Prognozei pentru investiţiile ce se încadrează în prevederile legii 332/2001 privind promovarea investiţiilor directe.

Amânarea plăţii taxei pe valoarea adăugată se face în una din următoarele două

variante:

• beneficiarii prevăzuţi au obligaţia să achite în numele furnizorului taxa pe valoarea adăugată direct la bugetul statului. Taxa achitată devine deductibilă şi se înscrie în decontul de taxă pe luna respectivă. Cu suma achitată la bugetul de stat se va diminua corespunzător datoria faţă de furnizor. În cazul în care beneficiarii nu achită TVA la bugetul de stat la termenele prevăzute sunt obligaţi să plătească majorări de întârziere;

• furnizorii vor înregistra ca taxă neexigibilă TVA aferentă livrărilor prevăzute pentru care nu mai au obligaţia de plată la bugetul de stat. În luna în care beneficiarii achită TVA la bugetul de stat, taxa devine exigibilă, dar furnizorii îşi vor reduce corespunzător suma taxei colectate la bugetul de stat şi concomitent vor reduce datoria beneficiarilor consemnată în conturile de clienţi.

Plata TVA se face, potrivit decontului lunar, până la data de 25 a lunii pentru luna anterioară.

D. Înlesniri la plată A. Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată următoarele activităţi de interes general:

• Spitalizarea, îngrijirea medicală, inclusiv veterinare, şi operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate;

• Prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunilor de tehnicienii dentari; • Prestările medicale se îngrijire la domiciliu; • Livrările de organe, de sânge şi de lapte uman; • Activităţile de învăţământ desfăşurate în unităţi autorizate de Ministerul

educaţiei cercetării şi tineretului precum şi achiziţiile de dotări; • Prestările de servicii şi livrările de bunuri legate de asistenţa şi protecţia

socială efectuate de organismele recunoscute ca având caracter social; • Prestările de servicii şi livrările de bunuri pentru protecţia copiilor din

instituţii specializate; • Realizarea şi difuzarea programelor de radio şi televiziune, cu excepţia

celor de publicitate; • Vânzarea de filme sau licenţe de filme destinate difuzării prin televiziune,

cu excepţia celor de publicitate;

82

• Prestaţii sportive, culturale, politice organizate de persoane juridice fără scop lucrativ.

B. Sunt scutite de TVA următoarele operaţiuni: • activităţi de cercetare dezvoltare şi inovare pentru realizarea programelor

din Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare; • operaţiunile bancare şi financiare (nu în totalitate); • gestionarea fondurilor comune deplasament; • operaţiunile de asigurare şi reasigurare; • activităţile Loteriei Române; • livrările de bunuri şi prestările de servicii realizate cu deţinuţii din unităţile

din sistemul penitenciar; • editarea, tipărirea şi vânzarea manualelor şcolare; • livrările de proteze de orice fel, accesorii ale acestora şi de produse

ortopedice; • valorificarea obiectelor şi veşmintelor de cult.

Sunt, de asemenea, scutite de TVA achiziţiile de bunuri sau prestările de servicii efectuate în interesul forţelor armate ale Statelor Unite ale Americii staţionate în România.

C. Importurile care beneficiază de scutire de TVA sunt: • bunurile comercializate în regim duty-free; • bunurile introduse în ţară de persoanele fizice în limitele stabilite de

reglementările în vigoare; • reparaţiile şi carburanţii necesare navelor şi aeronavelor româneşti realizate

în străinătate; • importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlu de ajutoare sau donaţii cu

scop nonprofit; • licenţe de filme şi programe, drepturi de transmisie, abonamente, la agenţii

de ştiri externe destinate activităţii de radio şi televiziune; • importul următoarelor bunuri: mostre fără valoare, bunuri străine care devin

proprietatea statului român, echipamentele pentru protecţia mediului, bunurile străine primite eronat, sau returnate în perioada de garanţie.

D. Scutirea de TVA pentru exporturi se aplică în următoarele situaţii: • exporturile privind bunurile comercializate în regim duty-free; • transportul internaţional în şi din străinătate (cu toate tipurile de mijloace

terestre, navale sau aeriene) precum şi reparaţiile efectuate; • bunurile cumpărate din expoziţiile organizate în România; • livrările de bunuri sau prestările de servicii finanţate din ajutoare sau din

împrumuturi nerambursabile acordate de instituţii străine; • construcţia, extinderea, reabilitarea şi consolidarea lăcaşelor de cult; • livrări de utilaje, echipamente şi prestări de servicii legate nemijlocit de

operaţiunile petroliere. 2. Drepturile şi obligaţiile plătitorilor Persoanele impozabile care realizează operaţiuni taxabile şi/sau operaţiuni scutite cu

drept de deducere au următoarele obligaţii: A. cu privire la înregistrarea la organele fiscale

• la începerea activităţii, precum şi în cazurile şi în condiţiile stabilite, persoanele impozabile sunt obligate să se înregistreze ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată;

83

• să solicite organului fiscal scoaterea din evidenţă ca plătitori de TVA, în caz de încetare a activităţii, în termen de 15 zile de la data actului legal în care se consemnează situaţia respectivă. B. cu privire la întocmirea documentelor

• să consemneze livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în documente legal aprobate;

• persoanele impozabile plătitoare de TVA sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate;

• nu au obligaţia de a emite facturi fiscale următoarele persoane impozabile plătitoare de TVA: o transportul de persoane; o vânzările de bunuri consemnate în documente specifice; o vânzările de bunuri pentru populaţie pe bază de documente fără nominalizări

privind cumpărătorul; o importatorii care întocmesc declaraţie vamală. C. cu privire la evidenţa operaţiunilor

1. să ţină evidenţa contabilă, astfel încât să poată determina baza de impozitare şi TVA colectată pentru livrările de bunuri, precum şi cea deductibilă aferentă intrărilor;

2. să asigure condiţiile necesare pentru emiterea documentelor, prelucrarea informaţiilor şi conducerea evidenţei;

3. să întocmească şi să depună lunar la organul fiscal, până la data de 25 a lunii următoare inclusiv, decontul privind TVA;

4. să furnizez organelor fiscale toate justificările necesare în vederea stabilirii operaţiunilor realizate;

5. să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiunile asocierilor în participaţiune.

D. cu privire la plata taxei pe valoarea adăugată • în cazul persoanelor impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, dacă din decontul

din luna precedentă rezultă taxă de rambursat, acestea au dreptul să compenseze această sumă cu suma datorată;

• să achite taxa, datorată bugetului de stat, anterior datei depunerii cererii la organul fiscal pentru scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;

• să achite în termen de 7 zile de la data primirii facturii externe TVA aferentă serviciilor externe contractate.

E. Asieta taxei pe valoarea adăugată Organele fiscale au obligaţia de a verifica decontul de TVA şi de a stabili veridicitatea

sumelor care reprezintă TVA de plată, sau TVA de rambursat. În ceea ce priveşte TVA de plată, se urmăreşte ca persoana plătitoare de TVA să verse

la bugetul de stat, în termenele prevăzute de lege, obligaţiile fiscale stabilite lunar. Taxa de rambursat pentru luna de raportare stabilită prin decontul de TVA se

regularizează, în ordine, astfel: • prin compensarea efectuată de persoana impozabilă în limita taxei rămase de plată

rezultate din decontul lunii anterioare sau din decontul lunilor următoare, fără avizul organului fiscal;

• 0prin compensarea cu alte impozite şi taxe datorate bugetului de stat de persoana impozabilă efectuate de organele fiscale din oficiu sau, după caz, la solicitarea expresă a acesteia în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de compensare;

• rambursarea efectuată de organele fiscale.

84

Rambursarea diferenţei de taxă râmase după compensarea realizată şi după scăderea taxei corespunzătoare sumelor neachitate din facturile furnizorilor-prestatorilor se efectuează de organele fiscale teritoriale în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de rambursare pe baza documentaţiei stabilite.

Organele fiscale teritoriale pot efectua la solicitarea persoanelor impozabile care se încadrează în condiţiile stabilite, rambursări de TVA în termen de 15 zile de la data depunerii cererii de rambursare cu verificarea ulterioară a documentaţiei. Rambursarea TVA poate fi solicitată lunar. Orice persoană impozabilă care realizează sau urmează să realizeze atât operaţiuni care dau drept de deducere, cât şi operaţiuni care nu dau drept de deducere, este denumită plătitor de TVA cu regim mixt. TVA aferentă se calculează pe bază de pro-rată. Pro-rata se calculează ca raport între veniturile obţinute din operaţiunile care dau drept de deducere, inclusiv subvenţiile legate de preţul acestora, şi aceleaşi venituri plus veniturile din operaţiuni care nu dau drept de deducere (venituri totale). Pro-rata se calculează, de regulă, se calculează anual prin realizarea decontului cumulat pentru întreg anul, până la 25 ianuarie. Pasul 4. Impozite şi taxe locale

Pentru asigurarea resurselor financiare necesare desfăşurării activităţii unităţilor administrativ teritoriale sunt instituite o serie de impozite şi taxe locale. Legislaţia în vigoare prevede ca venituri ale autorităţilor locale următoarele surse de venit:

• impozitul pe clădiri; • impozitul pe teren; • impozitul pe spectacole; • taxa hotelieră; • taxa pe teren; • taxa asupra mijloacelor de transport; • taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor; • taxă pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; • alte taxe locale.

Lecţia 4 Execuţia veniturilor bugetare Execuţia veniturilor bugetare este un proces care cuprinde următoarele etape:

1. aşezarea impozitelor; 2. lichidarea impozitului; 3. emiterea titlului de percepţie; 4. încasarea propriu-zisă.

1. Aşezarea impozitelor. Această etapă are ca scop identificarea şi determinarea dimensiunii materiei impozabile. Pentru aceasta sunt utilizate mai multe metode cum ar fi:

a. Metoda evaluării directe se realizează având la bază: * declaraţia contribuabilului care, pe proprie răspundere, prin formulare tip, evaluează

propria materie impozabilă, * declaraţia unei terţe persoane, care este obligată de lege să depună o declaraţie scrisă

la organele fiscale privind veniturile realizate de contribuabil. b. Metoda evaluării indirecte se realizează în una din următoarele trei variante: pe

baza semnelor exterioare; pe baza evaluării administrative, sau evaluarea forfetară.

85

2. Lichidarea impozitului constă în determinarea obligaţiei de plată către bugetele publice aferentă fiecărei materii impozabile cuantificată. În timp, stabilirea valorii impozitelor s-a făcut prin metoda repartiţiei, adică prin împărţirea dimensiunii veniturilor necesare statului pe toţi membrii comunităţii fără a se ţine seama de puterea contributivă a fiecăruia. Această metoda s-a aplicat în orânduirea sclavagistă, dar ea a fost eliminată odată cu introducerea principiilor impunerii formulate de Adam Smith. (de revăzut principiile impunerii de la disciplina Finanţe Generale).

Astăzi, determinarea cuantumului impozitului de plată se face după metoda de cotitate, adică prin aplicarea cotelor prevăzute în actele normative în vigoare pentru fiecare tip de venit în parte.

3. Emiterea ordinului de percepţie. Această etapă constă în înştiinţarea contribuabililor de valoarea debitelor pe care le au faţă de bugetele publice. Ea se realizează de organul fiscal în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul stabil contribuabilul.

4. Încasarea propriu-zisă a veniturilor bugetare. Modalităţile tehnice de percepere a impozitelor au înregistrat de-a lungul timpului mai multe forme de manifestare dintre care cea mai importantă, care se aplică şi astăzi este cea prin intermediul unui aparat fiscal propriu. Această formă de percepere se aplică în una din următoarele forme:

- direct de organele fiscale de la plătitori – contribuabilii se prezintă la organul fiscal pentru plată (impozit portabil), sau organul fiscal colectează de la plătitori sumele datorate (impozit cherabil);

- prin stopaj la sursă este metoda prin care impozitul se reţine şi se varsă la buget de către o terţă persoană;

- prin aplicarea de timbre fiscale se încasează taxele datorate statului legate de acţiuni în justiţie sau pentru eliberarea diferitelor acte, certificate sau alte documente oficiale.

Rezumat Veniturile bugetare pot proveni din: venituri de la întreprinderile şi domeniile aparţinând statului; fiscalitate (impozite şi taxe); combinarea în diferite proporţii a celor două variante menţionate mai sus.

Cea mai utilizată metodă este varianta combinării veniturilor din proprietatea statului cu cele din fiscalitate. Proporţiile celor două surse de venituri bugetare se stabilesc în funcţie de condiţiile concrete din economiile naţionale în care se aplică. În statele comuniste, fiscalitatea ocupă locul secund ca pondere în totalul veniturilor mobilizate la buget deoarece impozitele directe au o gamă foarte limitată de obiecte impozabile (averea este preponderent în posesia statului, persoane juridice private sunt extrem de puţine).

Atât din punct de vedere economic, cât şi juridic, practica bugetară a impus în metodologia de lucru cu privire la veniturile fiscale utilizarea unor repere, elemente prin care să poată fi determinată obligaţia bănească către bugetul public. În acest sens se cunosc următoarele elemente tehnice: subiectul veniturilor bugetare; obiectul veniturilor bugetare; baza de calcul; unitatea tehnică de evaluare; termenul de plată; înlesnirile la plată; drepturi şi obligaţii ale plătitorilor (contribuabililor); asieta.

Execuţia veniturilor bugetare cuprinde următoarele etape: aşezarea impozitelor; lichidarea impozitului; emiterea titlului de percepţie; încasarea propriu-zisă.

Exemple illustrative

Impozitul pe profit Cheltuiala efectivă = Cheltuiala deductibilă + Cheltuiala nedeductibilă

1. La S.C. „X” situaţia contabilă din anul N este: capitalul social subscris vărsat 100.000 RON, profitul contabil 80.000 RON, rezervele legale constituite anterior (N-1)

86

17.000 RON. Să se determine valoarea cheltuielilor deductibile cu rezerva ştiind că se constituie rezerve în proporţie de 5% din profit. Rezerva constituită curent = 5% * Profitul = 5% * 80.000 = 4.000 RON Plafon deductibil = 20% * Capitalul social subscris vărsat = 20% * 100.000 = 20.000 RON Rezerva N = Rezerva (N-1) + Rezerva constituită curent = 17.000 + 4.000 = 21.000 RON Cheltuiala nedeductibilă = Rezerva N – Plafonul deductibil = 21.000 – 20.000 = 1.000 RON Cheltuiala deductibilă = Cheltuiala cu rezerva constituită curent – cheltuiala nedeductibilă = 4.000 – 1.000 = 3.000 RON.

2. La aceeaşi SC în anul N+1 se obţine o pierdere de 10.000 RON care, conform hotărârii AGA, va fi acoperită din rezerva existentă. Care este valoarea cheltuielilor deductibile cu rezerva? Rezerva N+1 = Rezerva N + Rezerva constituită curent = 21.000 + (-10.000) = 11.000 RON Deoarece nu se fac cheltuieli cu constituirea rezervei atunci

Cheltuiala efectivă = Cheltuiala deductibilă = cheltuiala nedeductibilă = 0.

3. La aceeaşi SC în anul N+2 se obţine un profit contabil de 30.00 RON din care se reconstituie rezerva (5% din profit). Care este valoarea cheltuielilor deductibile cu rezerva? Rezerva constituită curent = 5% * Profitul contabil = 5% * 30.000 = 1.500 RON Rezerva N+2 = Rezerva (N+1) +Rezerva constituită curent = 11.000 + 1.500 = 12.500 RON Plafonul deductibil 20.000 RON Chiar dacă rezerva nu a depăşit valoarea plafonului deductibil, deoarece ea a fost utilizată, cheltuielile efectuate pentru constituirea rezervei este nedeductibilă în totalitate. Deci, Cheltuielile nedeductibile = cheltuieli efectuate = 1.500 RON Cheltuielile deductibile = Cheltuielile efective – Cheltuieli nedeductibile = 1.500 – 1.500 = 0 RON Cheltuielile vor deveni deductibile doar în cazul şi în limita majorării capitalului social subscris vărsat.

4. La SC „x” se cunoasc următoarele date: Indicatorii Anul N Anul N+1 Anul N+2 Capital propriu 29.000 27.000 28.000Capital împrumutat 50.000 75.000 98.000Cheltuieli cu dobânzile 2.000 1.800 2.300Pierdere netă din diferenţă de curs valutar

1.000 2.400 4.000

Venituri din dobânzi 2.000 1.200 1.500Celelalte venituri impozabile 20.000 12.000 30.000Să se calculeze valoarea cheltuielilor nedeductibile cu dobânzile şi diferenţele de curs valutar în anii N+1 şi N+2. Pentru anul N+1

- se calculează gradul de îndatorare (Gî)

- Gî = ((50000+75000)/2) / ((29000+27000)/2) = 125000 / 56000 = 2,2 < 3

- Deoarece Gî< 3 rezultă că valoarea cheltuielilor efective este deductibilă = 1800 + 2400 = 4200

87

- Ch. Nedeductibile = Cheltuieli efective – Cheltuieli deductibile = 4200 – 4200 = 0

Pentru anul N+2 - se calculează gradul de îndatorare (Gî)

- Gî = ((75000+98000) / 2) / ((27000+28000) / 2) = 173000 / 55000 = 3,1 > 3

- Deoarece Gî > 3 se calculează plafonul deductibil

- Plafon = Venituri din dobânzi + 10% * Celelalte venituri impozabile = 1500+10%*30000 = 1500 + 3000 = 4500

- Cheltuiala efectivă = 2300+4000 = 6300

- Cheltuiala nedeductibilă = Cheltuiala efectivă – Plafon = 6300 – 4500 = 1800.

5. Pentru o creanţă neîncasată de 100000 RON se constituie, în condiţiile legii, un

provizion de 110000 RON. Să se determine valoarea cheltuielilor nedeductibile cu provizioanele. Plafonul deductibil pentru provizioane = Valoarea creanţei neîncasate = 100000 Cheltuiala efectivă = 110000 ; Cheltuiala deductibilă = 100000 ; Cheltuiala nedeductibilă = Cheltuiala efectivă – cheltuiala deductibilă = 110000 – 100000 = 10000

6. La SC din aplicaţia anterioară se încasează creanţa ceea ce conduce la anularea provizionului. Care este valoarea veniturilor neimpozabile? Veniturile obţinute de pe urma unor cheltuieli nedeductibile sunt neimpozabile Valoarea veniturilor impozabile = cheltuielile deductibile = 100000 Veniturile neimpozabile = cheltuieli nedeductibile = 10000 În cazul în care creanţa se încasează parţial, veniturile impozabile şi neimpozabile se calculează proporţional.

7. La SC „x” s-au făcut cheltuieli cu indemnaţiile de deplasare în valoare de 1000 RON . Ştiind că această sumă reprezintă indemnizaţia de deplasare pentru 10 zile, calculaţi valoarea cheltuielilor nedeductibile cu indemnizaţia de deplasare. Plafonul deductibil = 2,5 * Indemnizaţia acordată de instituţiile publice * Nr. de zile acordate = 2,5 * 12,15 * 10 = 303,75 RON Cheltuiala efectiva = 1000 RON Cheltuiala nedeductibilă = Cheltuiala efectivă – plafonul deductibil = 1000 – 303,75 = 696,75 RON Recomandări bibliogafice

1. I. Văcărel – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001



Teme ce control (conform cu calendarul disciplinei) 1. Metode de fundamentare a veniturilor bugetare;

88

2. Formarea veniturilor bugetare

3. Execuţia veniturilor bugetare

89

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bulgariu, Managementul prin bugete, Anuarul Universităţii „P. Andrei”, secţiunea Economie, 1999

2. Emilian Drehuţă – Trezoreria finanţelor publice, Editura Agora, Bacău, 1994

3. Gh. Manolescu, Buget, abordare economică şi financiară, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997

4. Tatiana Moşteanu – Finanţe, buget – sinteze teoretice şi aplicaţii practice, Editura Economică, Bucureşti, 2001

5. Mihai Aristotel Ungureanu – Organizarea şi conducerea activităţii trezoreriei finanţelor publice în economia de piaţă a României, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1996

6. Iulian Văcărel – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

7. Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, Monitorul Oficial al României nr.431/19 iunie 2003

8. Hotărârea de Guvern nr. 16/2003 privind modificarea structurii şi componenţei Guvernului, Monitorul Oficial al României nr. 436/19 iunie 2003

9. Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 1029/1992 privind aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice

10. Hotărârea Guvernului nr. 78/1991 privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei Finanţelor Publice

11. Legea 500/2002 privind finanţele publice, Monitorul Oficial al României, nr. 597 din 13



14. Hotărârea Guvernului nr. 264/2003 privind stabilirea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor şi limitelor pentru efectuarea de plăţi în avans din fonduri publice, Monitorul Oficial al României nr. 177/20 martie 2003

NICOLAU MIHAELA

Documents

Transcript of NICOLAU MIHAELA