1

2

3

MANIFEST…ÎMPOTRIVA GÂNDIRII

DE LEMN

De la comunismul naiv, darviolent, la capitalismul

sălbatic şi cinic -perenitate şi transformare

în discursul retoric

4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a

României

Marius GoleaMANIFEST… ÎMPOTRIVA GÂNDIRII DE LEMN- De la comunismul naiv, dar violent, la

capitalismul sălbatic şi cinic - perenitate şitransformare în discursul retoric -

Editura “Concordia” AradTel/Fax: 0257-533143

Mobil: 0722-358171; 0746-973690e-mail: office”editura-concordia.ro

web: www.editura-concordia.roEditură înregistrată la Consiliul Naţional al

CercetăriiŞtiinţifice din Învăţământul Superior

__________________________________________________Editor: Petre Şteţcu

__________________________________________________Tipărit la Sellsoft Group S.R.L.

__________________________________________________Arad, România

Coperta: Marius Golea

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţinautorului. Reproducerea, fie şi parţială şi pe

orice suport, este interzisă fără acordulprealabil al autorului, fiind supusă legii

drepturilor de autor.__________________________________________________

___Date de contact ale autorului: goleam@yahoo.com;

www.buerebista.blogspot.com 0040 – 748112001

5

Moto: „În noaptea următoareadorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceeachiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, ovedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristosîntrupat, ci numai o lumină uriaşă – albăşi strălucitoare – şi mă simt nespus defericit. Lumina mă înconjoară din toatepărţile, e o fericire totală, şi înlăturătotul; sunt scăldat în lumina orbitoare,plutesc în lumină, sunt în lumină şiexult. Ştiu că va dura veşnic, e unperpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeştelumina, dar nu prin cuvinte, printransmiterea gândului. Eu sunt: şi înţelegprin intelect şi pe calea simţirii –înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrulluminii Taborului, că nu numai o văd, cişi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit,fericit, fericit. Sunt şi pricep că suntşi mi-o spun. Şi lumina parcă e mailuminoasă decât lumina şi parcă eavorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi separe a dura mult, mult de tot. Fericireanu numai că durează încontinuu dar şicreşte mereu; dacă răul n-are fund, apoinici binele n-are plafon, cercul de

6

lumină se lăţeşte din ce în ce, iarfericirea după ce m-a învăluit mătăsos,deodată schimbă tactica, devine dură, searuncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişteavalanşe care – antigravitaţional – măînalţă; apoi, iar, procedează în alt fel;duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă,fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu maisunt. Ba sunt, dar atât de puternic încâtnu mă mai recunosc.

(De atunci îmi este nespus deruşine. De prostii, de răutăţi, descârnăvii. De toane. De viclenii.Ruşine.)

Părintele Haralambie mă ascultă cuatenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi sepronunţă: nu crede că visele sauarătările sunt suspecte. Dimpotrivă, măfericeşte. Îmi cere însă multă discreţieşi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales– e greu de priceput, zice, totuşi, măroagă să fac un efort – să le iau dreptfireşti, drept ceva ne-excepţional, caresă nu mă scoată din făgaşul cât de poatede comun al vieţii de obşte. Un gând bundin partea mamei, aşa ca o salutare: Iar

7

Mila Domnului e bogată; când trece, seîntâmplă aşa ca poala hainei Lui săatingă pe te miri cine.1

Auto-delaţiune, auto-flagelată, publică

- cuvânt înainte, despre concluziile dinurmă, ale unei aventuri retorice -

Pănă2 la urmă, am pornit să purtămo cruciadă împotriva limbii de lemn aunora şi a altora şi ne-am trezit că1 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.97.

2 Regionalism de pe Valea Târnavei Mici, satul Dâmbău, comuna Adămuş.

8

recunoaştem în exprimarea proprie clişeepeste clişee! Şi ne-a cam pierit zâmbetulironic!!!....

Am desconsiderat încercareaacelui poet hispanic, laureat alpremiului Nobel, care s-a sofronit vremede 50 de ani să deparaziteze poezia ce oscria de orice exces, de oriceprolixitate perifrastică, de tot ceea cenu necesar… Dar iată că am ajuns laconcluzia deloc confortabilă pentruvanitatea proprie, că suntem atât detributari clişeelor, că nici măcar aceajumătate’ de secol nu ne-ar scoate dinridicolul exprimării, dar mai ales,gândirii de lemn!

Limba de lemn este de operenitate3 înspăimântătoare, însoţeştecivilizaţia de ieri şi de azi cumînsoţeşte scaietele blana oii, iarbehăitul ei (al limbii, nu al oii!) seaude, cu obstinenţa zgomotului haotic,„la adresa” liniştii generate de ordine.

3 Un nobil retor, „exprimându-şi adeziunea faţăde” nişte valori, la un post de televiziune,spunea că: „trebuie să apărăm aceste valori, să leperenăm”.

9

Încercarea asta a noastră trebuiesă contribuie la „sanogeneza” limbiiromâne şi, dacă se poate, a gândirii, orimăcar a exprimării, celor care „dintr-unmotiv sau altul” „nu vor avea nimic maibun de făcut” decât „să-şi piardă timpulcitind-o”4.

Unii dintre cei mai înverşunaţi„continuatori ai tradiţiei” limbii delemn sunt criticii de artă, în specialcei cărora le lipseşte capacitatea, oripoate curajul, ori poate amândouă: de afi originali.

Se îmbată cu apă rece şi sehrănesc cu clişee. Rareori am văzut unbalet mai pahidermic decât acela al unortipi şi tipese, foarte relativ informaţi,care perorează sentinţe de inspiraţiemaniheistă şi de certitudine îndoielnică5,calchiind stângaci şi cu pretenţiiscolastice, neşte6 păreri analecteînsuşite de prin vreo revistă…4 Descoperim clişeu după clişeu, de parcă ne-arfi atins blestemul acelui poet hispanic, laureatal Premiului Nobel, care a crezut că doarnobilele idealuri donquijoteşti merită să fiemuze ale poeziei.

5 Vă place oximoronul, nu?!...6 Regionalism, Arad.

10

Deşi am scris cu un fel de umor,cartea nu este deloc umoristică. Nu estedeloc veselă. Este chiar tristă. Este otragedie!7

Cui se adresează această carte?:vom răspunde printr-o tautologiecharientistă: tuturor celor care vorbinevoi a o citi, şi niciunuia dintre ceicare nu o vor lectura!

Un ultim îndemn: lucrarea are, caşi „Gazetele de perete” ale epociicomuniste, două „părţi structurale”8: „Aşada!” şi „Aşa nu!”. Desigur că acestepărţi nu se numesc în felul acela.Delimitarea lor de face astfel: în primaparte (nu jumătate!) a cărţii sunttratate aspectele condamnabile ale limbiide lemn. În a doua se face analizalimbajului retoric al celor care, vorbaMarelui Petre Ţuţea” s-au „deparazitat”de „retorica limbii de lemn”.

„Că tot veni vorba” de PetreŢuţea, iată: nu am iubit niciodată atâtde tare un scriitor ca pe Petre Ţuţea, şinu am fost niciodată aşa de recunoscătorca lui Nicolae Steinhardt!!!....7 Climax.8 Pleonasm ideatic.

11

Îndemnăm cititorul grăbit oriplictisit să treacă direct la partea undese arată „cum trebuie să se facă”, aşaîncât nu-şi va pierde timpul cu „ceea cenu trebuie să se facă”. Dar dacă este„timp la dispoziţie”, recomandăm totuşi,distinsului cititor, să-şi „crească bunadispoziţie” citind şi „cele spre ruşine”ale retorilor din mileniul trecut şi dinmileniul actual!…

Motto 1:

“Einstein şi-a construit modeluldin semne non-verbale, „de tipvizual şi, unele, de tip muscu-lar", şi a trudit îndelung şi dingreu „abia într-un stadiu secund"ca să-şi transmute creaţia în„cuvinte convenţionale şi alte

12

semne", astfel încât să o poatăcomunica altora. „Cuvintele saulimba, aşa cum sunt ele scrise saurostite", scria Einstein într-oscrisoare către Hadamard(1945:142-143), „nu par a jucanici un rol în mecanismul gândiriimele. Entităţile fizice care par aservi ca elemente în gândire suntanumite semne şi unele imagini maimult sau mai puţin clare care potfi «voit» reproduse şi combinate."9

Motto 2: „Cele mai bune şi mai frumoasesimţăminte ori cele maifolositoare învăţături suntanihilate de tipizarea verbală,care-i un simptom de lene, fricăşi uscăciune a inimii.”10

9 „Semnele: o introducere în semiotică” /Thomas A. Sebeok; trad.: Sorin Mărculescu. -Bucureşti: Humanitas, 2002.

13

Moto 3: „Plotinism.

Există o degradare. La început e Cuvântul, Logosul. Oamenilor li se hărăzeşte a

cuvânta. Cuvântul se degradează în vorbă.Vorbele se prefac în şabloaneautomate. Aceasta e faza decăzută(rapidă, Kali Yuga) a lozincii.”11

(Caligramă şi litotă).

Moto 4:„Vorbăria nu mai e decât zgomot defond. Iar lozinca – lavă îngheţată– transmite minciuna în starestabilă, congelată.”12 (Metonimie).

10 „Dăruind vei dobândi” / Nicolae Steinhardt –Cluj – Napoca: Editura Dacia, 1994.

11 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.52.

12 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.52.

14

Moto 5: „Limbajul cinstit, limbajulacela care ne liberează de limbaj, e unsoi de sfinţenie.”13

Partea I

O delimitare - non-exhautivă - aobiectului de studiu

Fraţilor, o cale sigură spremoartea spiritului este limba de lemn!

Ea generează gândirea de lemn,cauză sigură a morţii spirituale!

Ne şi mirăm cum de ne-a fostdată, tocmai nouă, sarcina de a exploraprea puţin ştiutele şi totuşi peste totprezentele tărâmuri, ale acestei rătăciria omului, ale acestui de „frunte”Babilonism: desprinderea cuvântului deconţinut, devenirea lui într-o formă fărăfond, fapt care duce la o atât de marepervertire a mesajul pe care ar trebuisă-l transmită!...

Mărturisim că nu ştim ce ne-aapucat în a purcede pe această cale, în a

13 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – Cluj Napoca: Editura Dacia, 1999, pg.353.

15

„călca acest drum”14 care pare o explorareîn întunecata Africă, pe vârfulEverestului, în străfundurile GropiiMarianelor, ori, în inima pustiurilor degheaţă ale Arcticii ori aleAntarcticii...

Am enumerat cele de mai sus, dar,mai mult decât toate acelea, studiulnostru va fi un excurs spre înţelegereamodului în care cuvântul îşi pierdeputerea creatoare printr-o utilizaregreşită, prin căderea într-o retoricăpervertită, o retorică „de lemn”. Aşa că,vedeţi, riscul pe care ni-l asumăm esteunul mult mai mare: rătăcirea de sineprin rătăcirea certitudinii că suntemaflându-ne împroprietăriţi cu lucrurilepe care vrem să vi le dăruim, spreînsuşirea lor, de către cei ce ne vor fiafini, ori spre zdrobirea lor cu călcâiulbocancului critic, de către cei ce se vorafla stându-ne împotrivă...

După enumerarea de motive de maisus, iată, declarăm fără echivoc:

14 “Cei o sută / Secretul Florenţa / GheorgheSchwartz – Bucureşti: Curtea Veche Publishing,2010 – superbă metonimie!!!....

16

cruciada împotriva limbii de lemn aînceput!

Şi primul pas, este de a nedefini duşmanul în toată splendoareaurâţeniei lui!

Ce ştim despre el?...:Despre „limba de lemn” ştim mai

mult ”cum este” decât „ce este”!Reacţionăm deîndată cu un surâs amar, cuprivire cu subînţeles, cu a ne depărta –cel puţin prin delimitare intelectuală -imediat ce o simţim agresându-ne...

Ştim: că ea apare. Dar nu ne-amprea pus problema – şi ne referim aici lakamarazii noştri în ale pelerinajelorlingvistice, dar şi: semiotice,hermeneutice, retorice -, de a o definicu celeritate, pentru a ne lepăda de ea.Pentru a lupta împotriva ei prin ne-acceptarea ei!

O considerăm un fel defatalitate! A noastră! Ea este un fenomence parazitează toate locurile din universcare tind să fie ocupate de vreocristalizare, de vreo sistematizare aunei, ori a vreunor: idei.

Despre „idee” nu credem că estenevoie de a despica în prea multe firul

17

Ariadnei, deoarece ea trece prea uşor şideloc comod, prin preajma următor ziceri:

„Eu am văzut jocul ielelor” –Camil Petrescu

„Ea era frumoasă ca umbra uneiidei” – Nichita Stănescu.

Primele noastre preumblări pecărările întortocheate ale explorării„limbii de lemn” s-au făcut în direcţiadecelării acelor trăsături care confereauretorilor comunişti statutul de oratorifără vocaţie (desigur – nu fărăocupaţie...) care perorau nişte clişee cese desprinseseră de mult – ca pieleaşarpelui care năpârleşte - de trupulcuvântului, de miezul ideii...

Nu mică ne-a fost surpriza, şi nutocmai plăcută, să constatăm că tendinţade a crea şi de a folosi o limbă de lemnare aceeaşi intensitate şi încapitalismul pe care: „cu ardoare” îlconstruim.

Ne-am mirat deseori de energiavie a celor care gândeau cu mintea lor,care reuşeau să se situeze în afara celorcare recită clişee. Vom arăta, sperăm,cât de mare este efortul, cât de asumatesunt riscurile şi cât de lipsită de

18

compromisuri este calea celor care aubiruit fenomenul „limbii de lemn”.Părintele Nicolae DeLa Rohia, scriitorulDragoş Ceahoreanu, gnosticul Ioan PetreCulianu, alchimistul Paulo Coelho,umanistul Umberto Eco, ori atâţia alţii,aflându-se fiind în adevăr, spunând ceeace nu puteau să tacă, au evitat să senumere în rândul celor învinşi înrăzboiul cu lenea gândirii şi a simţirii,exprimate prin cuvânt.

Dar să revenim la încercareanoastră de a defini domeniul de studiu alcercetării de faţă. Vedem încă de laînceput necesitatea de a afirma că suntemîn dezacord cu cei care spun că limba delemn este un produs al comunismului.

Nu, dragilor! Limba de lemn esteprodusul lenei în gândire şi amanifestării tuturor atributelor negativeîn fiinţa şi în fiinţarea omului: de laipocrizie către laşitate, de la fricăspre lăcomie. Adăugaţi dumneavoastrăorice altceva, dar negativ să fie!...

De-aia credem că expresia „limbade lemn” nu se adresează nicidecum doarlingvisticii, ci mai degrabă semioticii,căci perverteşte (eram tentaţi să folosim

19

verbul „distruge”, dar nu am fi arătatdistinsului cititor decât una dintremultele feţe ale fenomenului) legăturadintre obiect, semnificant şi semnificat.Pe ultimul unii îl numesc semnificaţie...

Că tot veni vorba despresemiotică... Nu mică ne-a fost suferinţagnoseologică atunci când, parcurgând vreozecime de metru cub de cărţi – ori poatepreferaţi: vreo câteva kilograme dehârtie imprimată cu semne -, am făcut dince în ce mai greu distincţia dintrediferitele categorii vehiculate.

De la început ni s-a vorbit desemiotică, de către distinsul maestru alegenului, Thomas A. Sebeok. Apoi, MariaCarpov, o distinsă – credem - doamnăprofesor din întinsa Uniune Sovietică,ne-a uluit trecând de la semiotică lasemiologie cu uşurinţa cu care, laschimbarea partidului la putere, uniialeşi actuali dau dovadă de traseism. Ne-au mai „încurcat” (în sensul bun alcuvântului, dacă există aşa ceva...):Rene Berger, Michel Butor, Jean Piaget,J.E. Cirlot (povestindu-ne aburitor,genial şi cu un abscons dulce – amar,despre simboluri), Cristian H. Godefroy –

20

cu puterile minţii, ale domniei sale şidesigur, ale altora, dar şi alţi atâţiadistinşi autori de producţie intelectualăpostaţi pe Internet, în posturi cu totulşi cu totul superbe, vis-á-vis de limbade lemn!

După ce am examinat mostre delimbă prelevate din cele două epoci cuorganizare socială diferită, pe care „cudeosebită satisfacţie ne-a fost dat să letrăim”, din domenii ca: politica, arta,ştiinţa, critica (o fi şi ăsta vreundomeniu?!...), literatura, am selectatmetabolele întâlnite, în speranţa că vomîncheia curând demonstraţia noastră de oaşa de absolut relativă virtuozitate.

Dar, nu! Ni s-a părut tot timpulcă apare ca omniprezent, ca o fatalitate,ca o râie, care tindea să se transformeîn cancer: fenomenul pierderii legăturiidintre cuvânt şi realitatea pe care oexprimă. Şi atunci am descins, cu slabelenoastre puteri, în semiotică. Şi-apoi,dragilor, cine se contaminează de ea,cade mult prea uşor în hermeneutică!

De un mare ajutor ne-a fostcomoara inestimabilă (după ce va firestricţionat accesul – ceea ce cu

21

siguranţă se va întâmpla într-un viitorapropiat - mulţi vor vedea în acestevremuri un El Dorado al informaţiei) aInternetului, care ne-a oferit un dublusentiment: de mulţumire, pentrulibertatea de a şti, şi de tristeţe,pentru că prevedem – pentru perioadaaceasta preponderent energetică adezvoltării omenirii – sfârşitul cărţiitipărite.

Pentru a alcătui o fundaţie ademersului nostru iată unele dintreprimele afirmaţii:

„Limba de lemn (sau limbajul de lemn) esteun termen lingvistic care desemnează printre altelelimba utilizată de oficialităţile regimurilor comuniste.Termenul traduce / calchiază expresia franceză languede bois.

Limba de lemn utilizată atât în scris, cât şi învorbire, în ziare, cărţi şi la radio, este consideratăcapodopera dezinformării, deoarece este imposibil defolosit de cineva fără ca acesta să nu devină în acelaşitimp şi dezinformator şi dezinformat. Principalelecaracteristici ale limbii de lemn sunt:

caracterul impersonal şi pasiv al frazelor(“relaţiile reciproce s-au strâns“, „într-o atmosferă destimă şi respect reciproc“, „s-au exprimat urări“ etc.)

22

abundenţa mijloacelor lingvistice careservesc la accentuarea obligativităţii (a trebui, a fidator, cu necesitate, negreşit, obligatoriu, neabătut etc.)

maniheismul (lipsa nuanţelor, împărţireastrictă în doar două categorii ale oricărui domeniu saumulţimi de oameni – buni şi răi, prieteni şi duşmani,devotaţi şi trădători, abstract şi concret, general şiparticular, obiectiv şi subiectiv etc.)

metaforele şi personificările excesive (hidracapitalistă, părintele popoarelor - cu referire la Stalinetc.)

codificarea (anumite cuvinte, ca„revizionist“ sau „duşman al poporului“, dau semnalulde atac; altele, precum „lipsa de vigilenţărevoluţionară“, servesc drept avertisment sauameninţare etc.).

Limba de lemn nu este apanajul exclusiv alcomuniştilor. Toţi specialiştii – medicii, juriştii, militarii,preoţii, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Diferenţaconstă în faptul că respectivele jargoane specializateînseamnă ceva, cel puţin pentru cei iniţiaţi, şi deci nusunt dezinformatoare nici pentru cei ce le înţeleg, nicipentru cei ce nu le înţeleg.

Limba de lemn este astfel opusultransparenţei, ea trebuie descifrată, citită printrerânduri.

23

Limba de lemn ascunde realitatea, pe care oîncapsulează în formulele prefabricate ale doctrineidespre cum trebuie să fie realitatea.”

Citatul pe care tocmai l-aţiparcurs are şi părţi ce merită reţinuteşi afirmaţii care trebuie combătute, datăfiind limitarea lor la o anumită perioadăistorică.

Ne menţinem afirmaţia: limba de lemnapare dincolo de orice determinaretemporală, ori psiho-socială, oriideologică. Ea, pur şi simplu apare.Singura determinare este aceea adesprinderii fiinţei umane de mit. Căcimitul presupune o comunicare ce angajeazătotal fiinţa umană. Şi aici nu ne referimla mit ca prezenţă a unor niscaiva zei,greci ori romani ori de aiurea, aşa cumprofanul – tot ca o consecinţă a uneilimbi, ori mai degrabă a unei gândiri delemn – se repede să decreteze... Căciiată, în aceste zile ale scrierii acesteiscrieri, sunt băştinaşi pe Tanna15 caresunt la vârsta la care creează mituri.16

15 Insulă în marele mister al Oceaniei. Ferice decei care ajung să se pătrundă de el.

16 Afirmaţia aparţine prietenului nostru, DragoşCeahoreanu, împreună cu care am scris „Romanul

24

Deci, dragilor, limba de lemn cainvenţie, ca primă arie de manifestare,poate fi atribuită regimurilortotalitariste. Şi aici nu are niciun senssă facem o distincţie între sclavagism,monarhia absolutistă a Regelui Soare,fascism, stalinism, comunism, socialism,ori alte feluri de dictatură, ori alteregimuri17 – poate chiar şi cele aleincaşilor, faraonilor, conducătorilormarilor migraţii de la cele ale hunilorla cele ale tătarilor, toate orânduirile(luate ca stări de fapt ale organizăriisociale): a căror principalăcaracteristică este oprimareaindividului.

Având în vedere afirmaţiile de maisus suntem datori cu o precizare: nusuntem împotriva democraţiei, ca singurăinvenţie a omenirii, ca singur compromis

care nu a mai fost scris”; scriitorul Ceahoreanune-a prilejuit clipe de încântare duhovniceascăîn rarele momente în care din cauza fugii sprenicăieri a vieţii noastre, am avut căderea de ane apropia de acest monah urban, de acest „guru”contemporan, care a înţeles tainele, nu alecunoaşterii, ci ale înţelegerii.

17 Ne cerem scuze distinsului cititor pentru anafora supărătoare!

25

al umanităţii, care poate fi trăit, câtde cât, cu decenţă.

Însă, nu putem avea o poziţiecontrară afirmaţiilor lui Petre Ţuţea,conform cărora: „democraţia estesufragiul turmei”, „democraţia faceposibilă existenţa idiotului alături degeniu” şi „geniile sfârşesc în cireziledemocrate”. Dar chiar şi irepetabilul,fundamentalul Ţuţea, afirma despredemocraţie că este „cel mai suportabil”dintre regimurile pe care omul, îndecursul istoriei, a fost în stare să leinventeze şi să le pună în operă.

Caracterul impersonal al frazeloreste sursă – (cel puţin pentru cei careau trăit marasmul comunist) – a puteriifuncţionarului de la ghişeu, luat caentitate care ilustrează cel mai bineregimul clădit pe gândirea de lemn! Şi nereferim aici la toate ghişeele, cele cugeam tăiat semirotund – (cât mai jospentru a obliga pe cetăţeanul de dincolode ele să se aplece cât mai mult) –, celede tip birou dincolo de care stăteaucerberii cu drept de viaţă şi de moarteasupra amărâtului luat la bani mărunţi,cele dotate cu podium ori cu tron de pe

26

care criminalii oficiali dădeau ordinpentru schingiuiri şi omorâri... Şi ammai putea continua!

Vă vine să credeţi că erau niştesimple ghişee ale unor slujbaşi aistatului, fie ei şi preşedinţi derepublici, ori de state totalitare, orimonarhi ai unor imperii, dar totuşislujbaşi, de fapt, ai celor pe care-ioprimau ori îi dădeau morţii, pentru aapăra poporul împotriva lui însuşi!18

Vă daţi seama ce deplasat este săproducem propoziţii ori fraze impersonaledespre persoane?!... Ori să numeştipersoanele prin anonimaţii oriantonomaze, ori să acuzi un presupusvinovat, vorbind despre el la persoana atreia, adică la cea mai impersonalăpersoană, atunci când se asociază cumetabolele denumite un pic maiînainte?...

Abundenţa mijloacelor lingvisticetrădează excesul. Şi acest derapaj nu sereferă doar la vreo operă scrisă,zugrăvită ori cântată, operă care vrea săepateze. Ci, se prăbuşeşte în vieţile,fără scăpare de reale, ale celor supuşi18 Vă vine să credeţi: „a poporului!”.

27

inumanului tratament. Că or fi einiscaiva savanţi care trebuie să aducăosanale conducătorului iubit pentru aexplica mai apoi, pe baza acelora, cumeste fluxul electronilor într-unconductor electric; ori că va fi fostvorba de curtenii care, asistând la oscenă de iubire trupească a regelui curegina ori cu amanta sa, trebuiau sădeclare, în extaz, ce mari sunt lucrurilemici; ori că procurorul general alvreunei republici ori conducătorulvreunui regim, vrea să apere poporul deel însuşi (adică poporul de popor;individul, luat individual, de individ;şi pe acesta din urmă, de poporul dincare face parte!...)...

În exemplificările argumentative (necerem scuze pentru această dovadă sesnobism exegetic!) ce vor urmaprezentului capitol, vi se vor aduce lacunoştinţă multiple cazuri de hipotipoză,ori de abundenţă a epitetelor, de celemai multe ori cu valori pozitive, dar şi,nu de mult mai de puţine ori, negative.„De fapt”, poate că ar fi interesant săstudiem statistic preponderenţaepitetelor, pentru a vedea dacă

28

regimurile care generează limba de lemnsunt înclinate preponderent spreutilizarea epitetului negativ oripozitiv. Ce păcat că noi nu credem, lafel cum nici Ioan Petru Culianu ori J.E.Cirlot, în statistică, nici în istorie,ca ştiinţă, aşa cum este ea acum19...

Oare limba de lemn este produsulunui regim, ori regimurile sunt produsulcelor care sunt înclinaţi spre utilizarealimbii, deci a gândirii, de lemn?!... 19 Ceea ce ne apare ca fiind concluziv este căistoria, ca înşiruire cronologică deevenimente nu are niciun sens. Că nu poateexplica nici ce şi de ce a fost, nici ce şide ce va fi. Nu este potrivită analizei orisintezei, nici inducţiei şi deducţiei. Iatăce ne spune prietenul Culianu: „ideile suntsincrone. Cu alte cuvinte, ideile alcătuiescsisteme care pot fi examinate drept „obiecteideale”. Aceste obiecte străbat suprafaţanumită timp a istoriei, aşa cum lingurastrăbate Suplanda, adică într-o succesiuneaparent imprevizibilă de evenimentetemporale.” (Arborele Gnozei. MitologiaGnostică de la creştinismul timpuriu lanihilismul modern / Ioan Petru Culianu. –Ed. a 2 – a; trad. De Corina Popescu – Iaşi:Polirom, 2005, pg.22.

29

Dar fraza de sus prea sună a chiasmde-a dreptul retoric, şi de aceea necerem scuze celor care, deşi sunt snobi,cred cu tărie că, „nu-i aşa?”, răspunsulla principalele întrebări existenţialeeste dat de dilema: „Ce a fost înainte,oul sau găina?!...”.

Acum, despre maniheism, categorie cunumire cel puţin bizară, se pare căfuncţionează în toate regimurile şi întoate gândirile pe care acestea legenerează20.

Venind azi spre locul de lucru alacestei scrieri, am întârziat un timp înfaţa blocului, pentru a asculta la unpost de radio interviul cu unul dintrecei care au avut privilegiul de a-l ficunoscut şi de a fi vorbit cu HenryCoandă, marele inginer aeronautic român.Ceea ce ne-a atras atenţia a fost tocmaiteoria lui Coandă potrivit căreia formaspecială de agregare a apei, care dă20 Nu vom putea nicicând să determinăm în cemăsură regimurile apar ca urmare a unormoduri de derapaj a gândirii, ori măsura încare derapajele gândirii apar ca fiinddeterminate de regimurile în care iaunaştere!

30

naştere modurilor diferite de arătare afulgilor de zăpadă, influenţează, prinîncastrarea atomilor ce formeazămoleculele apei în memoria creieruluiuman, amintirile şi nostalgia individuluicare posedă crierul respectiv. Întrebatde ce a venit în România (era prin aniişaptezeci!... ai secoluluitotalitarismului, ambele trecute…) Coandărăspunde: „Din cauza apei”.

Găsim aici o minunată, dardescurajantă posibilitate: o altă „apă”care potoleşte setea dar totodată poatespăla creierul uman este „limba de lemn”!

Câtă vină vreţi să fie reţinută însarcina celor ale căror creiere au fostspălate cu limba de lemn şi cu aparatulde gândire al maniheismului, de-au făcutce-au făcut? Să fie adevărată afirmaţiaparadigmatică şi totalizatoare, cum că:„toţi suntem de vină!”21. Păi bine, dar dece ar fi mai de vină apa decât izvorul,şi digul rupt mai de blamat decât unda deviitură?!

Acuma, cam câte nuanţe ar fi vrutteoreticienii maniheismului să deceleze21 „„Vorba unui coleg de-al meu”: Da ce? Io’ dice-s de vină, că nu am furat împreună cu ei?!...”

31

Aceia: bătuţii, schingiuiţii,încarceraţii, înfometaţii şi ucişii prinpuşcării, ai neamurilor, – dintre care,să ştiţi, cei ai românilor formează obună parte?!...

Vom vedea o prezumare a adevăruluicând vom arăta că există comunicare fărălimba de lemn şi există oameni ce seridică deasupra fiinţării în comunicare.Oameni ce constituie adevărate deschideriale spiritului către dimensiunile celenevăzute! (Şi ca să nu vă întindem coardacuriozităţii foarte mult, unul dintreaceştia este – pentru noi nu a murit –Nicolae Steinhardt, ori Părintele Nicolaede LaRohia...).

Se vorbeşte în încheierea citatuluide mai sus de „codificare” ca element allimbii de lemn. Aici trebuie să despicămîn mai mult de patru firul Ariadnei. Sprescăparea noastră din labirintulminotaurului...

Limbajul, ca circumscriere a limbii,şi limba, subsumându-se limbajului, suntprocese de atribuire a unor semnificanţi,celor care se vor analizate. Apoi,semnificanţii ăştia, semnifică niştesemnificaţii (am vrut aici doar să arătăm

32

că prezenţa pleonasmului nu induceneapărat apariţia limbii de lemn...).Dar, toate acestea, la care adăugămafirmaţia lui Saussure că atribuirea desemnificanţi unor obiecte este un proces„de-a dreptul şi întru totul” arbitrar,ne arată că procesul codificării esteprezent peste tot. Nu este specific doarlimbii de lemn.

Însă, codificarea de un anumit fel,noi numind-o o codificare tendenţioasă,vădit tributară ideologiei la modă, şitotodată lipsită de dragosteaduhovnicească – (credem cu tărie că lipsadragostei duhovniceşti din comunicaretransformă schimbul respectiv deinformaţie în confruntarea unormonologuri, anulând comunicarea…) – ducela apariţia, manifestarea şi atotprezenţalimbii de lemn.

Ne vedem în continuare nevoiţi a„combate cu tărie încercăriledenigratoare ale unor elementesubversive”22, care încearcă să ne inducă

22 Rugăm cititorul să reţină intenţia noastră dea folosi, spre condimentarea scrierii, sprealungarea plictiselii, din când în când,expresii aparţinând limbii de lemn. Acestea vor

33

în eroare prin propovăduirea ideii călimba de lemn este şi produsul necesar alspecializării din diferitele domenii destudiu: medicină, filozofie, artă,religie, armată, etc.; negăm aceastăafirmaţie chiar dacă se precizează căacele argouri sunt lipsite de releintenţii şi că se adresează celor ceactivează în acele specializări... Aceleconglomerate de noţiuni cu semnificaţiispecifice nu constituie deloc limbă delemn. Ele sunt doar rezultatelerestricţionării date de domeniu încomunicare. Repetarea obositoare a unorformule date, dacă este cerută deaparatul de gândire, viu, funcţional, aldomeniului respectiv, nu poate finicidecum considerată „limbă de lemn”!

În schimb, limba de lemn este uncancer al comunicării, este o plagăîmpotriva căreia trebuie să luptăm cutoate mijloacele, căci duce ladistrugerea comunicării.

fi puse între ghilimele. Citatele cu limbă delemn autentică, prelevate din diferite ziceri,vor fi puse tot între ghilimele dar vor fi„bolduite”.

34

Totodată ne exprimăm dezacordul şicu afirmaţia: „Limba de lemn este opusultransparenţei, ea trebuie descifrată,citită printre rânduri.”… Noi nu ne putemimagina un exemplu mai mare de idioţeniedecât să faci hermeneutica limbii delemn. Kafka, pe lângă ceea ce poaterezulta din aşa ceva, e mic copil!

Hermeneutica încearcă să spargă nucapentru a da de miez. În cazul limbii delemn miezul nu există, doar coaja nucii,pe care asimilând-o, gândirea se vaîneca.

Acuma, dacă limba de lemn ascundeori nu realitatea, se poate discuta. Darea mai mult se desprinde de realitate. Numai are nicio legătură cu realitatea. Aşacum mortul este doar o amintire de-adreptul macabră a viului de odinioară.

Credem că limba de lemn nu ascunderealitatea, ci mai degrabă nu o poatesemnifica. Pur şi simplu, limba de lemneste o comunicare ce comunică despre eaînsăşi, fără să mai fie un instrument decunoaştere şi influenţare a realităţii.

Desăvârşirea limbii de lemn duce lacăpătarea unui anumit ermetism, căcioamenii normali, care mai pot comunica

35

între ei, nu pot înţelege ce spun ceicare mestecă, precum linguroaia înmămăligă, cuvintele, cuvinte ale cărorsensuri se contopesc într-o masă amorfăşi ameninţătoare.

Limba de lemn este un proces peren.Cam aşa cum epigonismul apare în urmaaccidentelor produse de genii şi decurajoşi în lenea gândirii comune,accidente care constau în apariţiamarilor maeştri ai libertăţii şiadevărului în comunicare.

Nu ne-am propus să ne îndeletnicimaici cu teoria artei şi a ştiinţei darlăsaţi-ne măcar să amintim cu prea-maredragoste, la întâmplare, pe parcursuldoar a câtorva rânduri de: MihaiEminescu, Ion Creangă, Petre Ţuţea,Albert Einstein, Nicolae Steinhardt, IlieCleopa, Nichita Stănescu, GeorgeTopârceanu, Martin Heidegger, OctavianPaler, Mateiu Caragiale, Umberto Eco,Paulo Coelho, Jean Piaget, CarlosCastanieda, Ion Luca Caragiale, Ciulinul

36

Bărăganului23, Thomas A. Sebeok, şi mulţi,mulţi, mulţi alţii!...

Limba de lemn credem că poate săapară doar atunci când comunicarea seface preponderent prin cuvinte.Comunicarea prin semne non-verbale, spreexemplu, despre care ne vorbea cu atâtanonşalanţă şi Einstein şi Sebeok, excludedespărţirea prin fenomenul babilonic derealitatea reflectată. Procesul dereprezentare este unul direct, unul careutilizează elementele în sine şi nudescrieri ale acestor elemente. Dardespre asta, în măsura în care vom fiîngăduiţi, vom deschide o altă discuţie.

Ce s-ar putea spune despre cei care,cu „maximă conştiinciozitate”, sunt„promotorii” limbii de lemn?: pe scurt,ei sunt de obicei semidocţii aterizaţi înfuncţii mari prin mecanismele social-electorale; de obicei sunt anteriorianalfabeţi24, care preiau frazeistica23 Este o antonomază pe care cu dragoste o dăruim,din prea plinul inimii, celui numit MarinSorescu, care credem că se află acum printresfinţi.

24 Avem aici o problemă legată de faptul că mulţiintelectuali s-au lăsat seduşi de mecanismelelimbii de lemn. Seduşi, şi majoritatea

37

ideologiei la care „aderă”, fără măcar aîncerca să înţeleagă acea ideologie. Deaici provine faptul că dau naştere unoratât de ciudate, de iraţionalecombinaţii. De aici şi uşurinţa cu carealţi semidocţi preiau buimăcealacomunicaţională şi o perorează ca pe ocertitudine „de netegăduit”.

Cât despre problema sincerităţiivorbitorului limbii de lemn?! Iaca scârţ!Da, poţi fi sincer în prostia ta!... Daro sinceritate a formei fără fond poate fisubiect de dezbatere, ori poate un temeide ceartă, a multor generaţi de filozofişi filologi care vor veni de acumîncolo...

O contradicţie pe care şi alţii,preocupaţi de fenomen, au constatat-o,contradicţie definitorie pentru limba delemn, este faptul că deşi o simţimimediat, deşi ne „sare în ochi”, deşiapare „pregnant”, fenomenul nu estefoarte uşor de definit. Probabil pentrucă ne aflăm în faza de pionierat acercetărilor legate de clivajelecomunicării, prezente în toate timpurile.

abandonaţi, n-ar şti probabil cum să-şijustifice rătăcirea…

38

Unde este comunicare, apare şipervertirea ei; unde este gândire, poatesă survină şi nebunia…

Aşa cum „ereziologia” duce o luptăneobosită cu toate derapajele de lafilonul adevărului creştin, aşa ar trebuica în semiotică să existe ca obiect devigilenţă permanentă combaterea oricăreialienări care generează limba de lemn.Căci adevărul în comunicare trebuieadulat „ca sarea, slăvită la ospeţe debarbari”25.

Şi dacă prin pervertire, sarea îşiva pierde capacitatea ei de a săra, va fiaruncată afară.

Şi tot aşa, dacă se va pierdesufletul comunicării, ce vom da pentrurăscumpărarea lui?26

Pe Net, această inestimabila cale deaflare a adevărului, pe care suntem doarîntr-o fază de pionierat în a o folosi,un ilustru anonim scrie pe un forum:

„În România, limbajul de lemn esteatât de înrădăcinat în lumea de businessşi mai ales în rândul PR27-iştilor, încât25 Măria Sa Eminescu.26 Parafrază după învăţăturile Noului Testament.27 Public relations – relaţii publice.

39

am ajuns să-l utilizăm nu numai cupartenerii de afaceri, colegii deserviciu şi oamenii din presă, ci şi înconversaţiile personale cu prietenii şifamilia.

Uneori, mă trezesc chiar eu "citând"din mesajele corporative atunci când portdiscuţii informale cu prietenii desprediverse noutăţi din mediul de afaceri.Cum de a devenit limbajul de lemnomniprezent în viaţa de zi cu zi şi cineeste responsabil pentru generalizarea sa?

Cine altcineva decât noi înşine?Fiecare dintre noi ne complăcem însituaţia de a ne ascunde în spatelelimbajului de lemn, din varii motive, cumsunt: direcţiile impuse de corporaţie,lipsa de pregătire, lipsa deresponsabilitate, rutina sau, pur şisimplu, comoditatea. Este, de fapt, uncerc vicios care începe chiar de pebăncile şcolii, unde majoritateamanualelor sunt scrise într-un limbajgreoi, iar profesorii predau adesea într-o maniera rigidă şi prea puţin orientatăcătre viaţa reală. "Tobă de carte" dinfacultate, tranziţionăm cu uşurinţălimbajul de lemn către mediul

40

corporatist, unde ne refugiem confortabilîn spatele stereotipiilor pe care legăsim aici.”

Ne vedem nevoiţi să-l felicităm peconfratele nostru în condamnareafenomenului. Însă, nu putem fi de acordcu caracterul defetist conferitmesajului!

Da, şcoala de bazează în principalpe memorare şi reproducerepapagalicească! Dar cine ne pune să neconformăm şcolii?!...

Trebuie că acest camarad al nostrupe câmpul de bătălie abdică prea uşor dela a se opune stării de fapt pe care oilustrează cu atâta concizie şi umorimplicit.

„Facem notă discordantă” lapărerea domniei sale privitoare lametabola numită „împrumut”. Preluareacuvintelor dinspre civilizaţiile28 maitari spre cele mai slabe este un fenomen

28 Observaţi că nu am folosit termenul „culturi”,răsturnând şi negând definiţia: „Civilizaţia estecultura în acţiune”. Un popor civilizat care ucidealte popoare cu scopul de a le civiliza, nu poatefi un popor cult. Un popor nu poate fi cult fără aaplica în totalitatea sa Decalogul!!!....

41

firesc. Însă acest fapt nu este decât unprim început al procesului de emergere alimbii de lemn.

Iată la ce vrem să ne referim: uniiîmprumută cuvinte din alte limbi şi ledesprind, din neînţelegere, de sensuliniţial, şi mai mult, le dezvoltă înlimba proprie, maternă, într-un fel deparadigmă.

De exemplu, subsemnatul, care nu arecunoştinţă de ceea ce înseamnă termenul„corporaţie”, suprapunând lipsa decunoaştere peste background-ul personalde provenienţă comunistă, dau„corporaţiilor” o conotaţie agresivă,„capitalistă”, ceea ce, încet, creează unmit, al corporaţiei ca noţiune negativă.Acolo sunt oameni cu „gulere albe” carefac lucruri dăunătoare celor mai multordintre „oamenii de rând”, lucrurineînţelese, absconse, de care trebuie săfugim „cât vedem cu ochii”29. Că ei facrău mediului, sunt venali, sunt corupţi,se sustrag controlului statelor, fură şispală creiere, etc. etc.

29 Dacă ar fi să fim sută la sută cinstiţi, nici nu ştim dacă n-o fi chiar aşa!

42

Celelalte elemente pe care leintuieşte confratele nostru sunt cât sepoate de reale: lenea, complacerea, lipsade pregătire, lipsa de responsabilitate,rutina „sau, pur şi simplu, comoditatea”.

Tot colegul nostru ne arată că limbade lemn este o formă de apărare acorporaţiei, luată în totalitatea ei, caun fel de fiară, de monstru, ce vrea săsupravieţuiască prin ferirea de riscuri.Fiecare celulă a ei, angajaţii, se ferescla rândul lor şi nu comunică decât „launison” cu „cultura” corporatistă, ne-deranjându-i fluxurile comunicaţionale.Şi în asta el vede o trăsăturăfundamentală: nicio celulă – angajat –nu-şi asumă răspunderea pentru exprimareaunor păreri proprii. Preiau doar mesajeneutre şi le colportează. Dar aceastaduce la uscarea filonului comunicaţionalal corporaţiei, la înnebunireaorganizaţiei respective, la distrugereaei. „De ce te fereşti, de aia nu scapi.”30

Deci, limba de lemn ca şi gândireaşi atitudinea de lemn, sunt o formă afugii de răspundere! Totodată, o cale desupravieţuire! Vae victis! Şi-apoi, cine30 Proverb românesc.

43

dintre cei de acum poate să-i facă laşipe mai puţin curajoşii momentului?!

Şi mai adaugă, cităm: „Devenim nişteroboţei care repetă cu privirea senină şizâmbetul pe buze aceleaşi sintagme şi neîntrebăm de ce nimeni nu ne ascultă cuadevărat.

Ca în proverbul cu ciobanul şilupul, atunci când vrem să spunem cevainteresant, nu ne mai ascultă nimeni.”

Dacă nu ar fi atât de gravăconstatarea, atât de tragică precum otragedie greacă, am considera că autorulrealizează un charientism.

Un alt autor afirmă că limba de lemneste una dintre piedicile principale alecomunicării, este o barieră în caleaaccesului la informaţie.

Deducem de aici că, în primul rând,limba nu este indispensabilă comunicării,ci dimpotrivă, poate deveni o piedică încalea ei.31

31„Socrate avansează propria teză, conform căreia,în definitiv, cunoaşterea nu ţine de raportulnostru cu numele, ci de raportul nostru culucrurile sau, mai bine zis, cu ideile.”(Construcţia Europei / Umberto Eco / Încăutarea limbii perfecte - Traducere din limba

44

Am rămas uimiţi de legătura pe careun distins exeget o face cu teoriaconspiraţiei. El ne sugerează că există olegătură între cei care vor să distrugăumanitatea şi pervertirea comunicării.Căci pervertirea comunicării duce lapervertirea gândirii şi, nu mult maitârziu, la depravarea simţirii.32

Iată mesajul:“Limba de lemn constituie una din

creaţiile ideologiilor moderniste şiateiste. Ea reprezintă calul troian alunui război lung între modernism şitradiţie. Mass-media, ca şi majoritateaclasei politice, o foloseşte. Formele einu mai sunt brutale, ca în comunism, suntrafinate şi perfide. Ideologia"controlului populaţiei", una din

italiană de Dragoş Cojocaru POLIROM 2002.32 Cam aşa credea şi George Orwell, care, în anul1946, în articolul „Politica şi limba engleză”arăta că: „limba se urâţea din cauza gândirii,iar aceasta din urmă se degrada din cauzaimpreciziei crescânde a limbii. Politica sefăceau vinovată de această stare de faptdeoarece limbajul politic este folosit săînşele. Acest limbaj are o tendinţă cătreclişeizare, către eufemisme, către evitarea de anumi lucrurile direct”.

45

ramificaţiile culturii ateiste, are dejaun întreg arsenal lingvistic. În România,după 1990, ea a impus o realitate nouă,una care atacă Biserica şi vrea să dărâmetradiţia creştină.”

Logica e corectă. Răul şi slugoiisăi luptă prin toate mijloacele împotrivabinelui. Iar limba de lemn este o chestierea. Aşa că trebuie respinsă.

Comparaţia cu calul troian neîncântă, deoarece exprimă caracterulinsidios, periculos, pervertitor şineprevăzut al atacului pe care limba delemn îl porneşte împotriva celui carecade în păcatul de a o folosi.

Un alt distins coleg, a căruiidentitate n-am putut-o afla din cauză căam cules comentariul de pe un „forum”,dar care menţionează sursa pe care ocitează, biciuie cu îndârjirecaracteristica limbii de lemn, aceea de afi:

„instrument de punere în practică amultor ideologii din secolul al XX-lea(Françoise Thom)”.

Ea „continuă să fie prezentă înspaţiul public din România. Ea seinsinuează cu perfidie şi metodă pe o

46

arie la fel de largă, ca şi în perioadacomunistă, de la presa (mai vie şibogată) până la instituţiileguvernamentale şi neguvernamentale.Slujeşte mai departe ideologii, fireşteideologii mai recente, care dau culoaremomentului şi care se manifestă cu toatăputerea şi în ţările democratice. Existăo asemănare dintre limba de lemn folosităîn perioada comunistă, de PartidulComunist, şi cea utilizată în prezent deanumite instituţii şi organizaţiiinternaţionale şi naţionale carepromovează controlul populaţiei prinindustria avortului şi a contracepţiei”.

Aşa cum afirmam în deschidereaacestei lucrări, emergerea limbii de lemneste caracteristică tuturor ideologiilor.Iată cum cele de mai sus vin să sprijineconvingerilor noastre.

O fi oare limba de lemn ocaracteristică general umană, prezentă întoate „orânduirile sociale”?!... Iatădistinsule cititor, o altă temă ce arface deliciul autorului şi auditoriuluiunei teze de doctorat!

Faptul că teme similare dau naştereunei limbi de lemn similare, ne face să

47

ne întărim convingerea că paragraful demai sus este pe deplin întemeiat.33

Tot în sprijinul ideii că limba delemn este perenă în comunicarea (maidegrabă în lipsa comunicării...)omenească (observaţi desigur că ne-amferit să spunem „umană”, deoarece lipsacomunicării ori pervertirea eidezumanizează omul...), vin şiconsideraţiile de mai jos, pentru caremulţumim „internautului ce le-a postat pesite”:

„Atât în timpul comunismului, cât şiîn prezent, putem observa tendinţa de ase utiliza un limbaj menit să creezerupturi, dislocări de la realitate şi/saudisensiuni între oameni. Ideologii apasăcât pot pedala diferenţierii dintre "nou"şi "vechi", fapt care creează o imaginedualistă asupra realităţii. Comuniştiivorbeau despre "noua orânduire" şi"capitalismul putred", despre "democraţiamuncitoresc-revoluţionară" şi "propagandaapuseană antisocialistă". În multe

33 „Similitudinile dintre lucrurile imaginate deoameni arată însăşi limitele imaginaţieiomeneşti.” (Cugetări din i-mediatele apropieri /Marius Golea, Arad – Editura Concordia, 2010).

48

articole din presa de astăzi, dominată depunctul de vedere al noilor ideologii,controversa dintre "nou" şi "vechi"constituie o temă centrală. Controversaare asprimea tonului de altădată, numaică atitudinea despre om şi viaţă aîmbrăcat alte formule. Oamenilor li seinsuflă căderea din istorie, dinmodernitatea supraproducţiei şi acivilizaţiei axată pe cultivareaplăcerii. Intrarea în "modernitate", ceeace presupune automat intrarea în rânduldemocraţiilor "civilizate", înseamnăacceptarea conceptelor de genul:"sănătatea reproducerii", "educaţiasexuală", "nediscriminare", "drepturisexuale", "libertate sexuală","planificare familială", "soluţiidurabile" sau "sustenabile", "serviciiprietenoase pentru tineri", "spaţiereanaşterilor" , "contracepţia modernă","şanse egale". "Vechiul", care eechivalentul tradiţiei, evocat mereu peun ton sumbru, ar trebui refăcut dincuvinte sau expresii ce trimit la valorinegative sau mitologii demoniace, cum arfi: "bigotismul", "ignoranţa","intoleranţa", "violenţa", "lipsa de

49

informaţii", "lipsa culturii", "lipsaeducaţiei", "retrogradarea", "ne-emanciparea", "extremismul", "extremismulde dreapta" (niciodată de stânga),"tribalismul violent", "înapoiaţii","miturile despre sex", "miturile desprecontracepţie".

Vai nouă, cititorule, că scăpareanoastră iluzorie se mai arată a fi! Doarînlocuim un jug cu altul, „de regulă” maidur, mai nemilos! Eşti conştient acum dedonquijotismul încercării noastre?...

Dar, ce poate fi mai frumos şi maiglorios decât să te lupţi cu morile devânt?!...

Iată că în continuare vă vom supuneatenţiei un prea-frumos text a căruiperenitate este de necontestat:

„În spaţiul politic, limba de lemn eo reiterare a sofisticii şi retoriciiateniene. E metoda cea mai perfidă araţiunii ce se foloseşte de limba de lemnpentru a accede spre reputaţia facilă- ,,moneda cea mai inutilă , mai deşartăşi mai falsă’’ - spune Montaigne.( ŞtefanDincescu - Sintaxa propoziţiei; p.12,add. Theofil Simenschy – Un Dicţionar alînţelepciunii ). Limba de lemn e

50

specifică politicianului demagog şiveros, dar în egală măsură şi adiletantului superficial, dornic de aparveni. Acesta nu se pune în slujbaadevărului, căci adevărul l-ar da de gol,i-ar dovedi sărăcia de idei, goliciuneaculturală; el vrea doar să pară a fi uncăutător al adevărului. Toată raţiunea sae pusă în slujba lui ,,a părea’’, nu alui ,,a fi’’. Din aceste considerente,critica sa se reduce la cosmetizareatextului, nu la fondul de idei. Toatăstrădania raţiunii sale este îndreptatăspre suprafaţă – corecţia gramaticală şicoerenţa textului. Dar nu raţiunea îlface pe om mai înţelept, ci iubirea. A tedeschide spre un adevăr, nu se datoreazăraţiunii, ci patimii căutării adevărului.,,Patima aţâţă inteligenţa, iar imboldulpe care îl dă de a găsi adevărul obiectiv- e singurul fecund. Mecanismuldescoperirilor ştiinţifice se reduce laaceastă schemă: intuiţia uneiposibilităţi; entuziasm , dragoste pentrunoua viziune ce se întrezăreşte deasupraviziunii acceptate până atunci…’’ (Mircea

51

Eliade - Profetism românesc (Itinerariuspiritual),p.25).34

Abundând de epitete, abordând un tonclamator, imperativ, ca al unui retorcare pare că deţine adevărul absolut şiunicatul bunătăţii, limba de lemncopleşeşte mentalul prin hipotipoza goalăde conţinut, prin „zgomotul” de sunetecare înlocuieşte „muzica” ideilor.

Ne mirăm de candidul optimism şiaiuritoarea naivitate a distinsului domn(al cărui nume deşi îl cunoaştem îl vomtrece sub tăcere...), care afirmă că:„Din fericire, limba de lemn a muritodată cu ideologia care i-a dat viaţă:comunismul. Însănătoşirea gândiriisocietăţilor care au experimentatregimuri marxiste înseamnă, între altele,o însănătoşire a limbii.”

Ca să nu mai vorbim că în ultima dincele două fraze ale citatului de mai suseste de un foarte neaoş stil lemno-limbesc!

34 Este posibil ca textul să aparţină domnuluiSolomon Marcus, matematician, membru al AcademieiRomâne; nu suntem însă siguri, căci indicaţiileprivind sursa textului erau neclare. Oricum ar fi,mulţumim cu plecăciune distinsului autor!

52

Totuşi îi mulţumim cu deferenţădistinsului domn căci ne-a prilejuitîncântătoarea întâlnire cu la fel deîncântătoarea claritate şi cuprofesionalismul evident al analizei pecare distinsa profesoară Rodica Zafiu, dela Facultatea de Litere a Universităţiidin Bucureşti, o face limbii de lemn.

Iată care sunt caracteristiciledefinitorii, ale limbii de lemn, aşa cumle-a determinat doamna Zafiu:

„Proprietăţile limbii de lemn sunt:fixitatea formelor, sintaxă prinacumulare, sărăcie lexicală, conţinutvid. Limba de lemn este şi instrument dedisimulare, de dedublare, de uzurpare.Francoise Thom a depistat şi o funcţie deascensiune socială a limbii de lemn. Eaera un “element prin care se lua distanţăfaţă de poporul ignorant, ea era indiciulculturii şi promovării sociale. Înaintede a fi impusă prin teroare, ea esteimpusă prin snobism.” Prin urmare, credeThom, dacă cineva nu vorbea limba de lemnera considerat un necioplit. (...)

Un astfel de cetăţean cunoaşte cugreu o maturizare psihologică şi

53

intelectuală şi se afirmă cu greu capersonalitate. (...)

Dar nu a fost mai puţin adevărat călimba de lemn a fost folosită însă şi camijloc de salvare. “Limba de lemn a ajuns să devină opatologie a limbajului deoarece a ajunssă-şi devină autosuficientă, să piardăcontactul cu realitatea, să poată susţinăcă albul e negru şi negrul e alb şi sămodifice condiţiile obişnuite în careeste folosit un limbaj. Fiind controlată,această limbă de lemn nici nu mai foloseascopurilor unei limbi. Pentru cine maicitea ziare din acea perioadă, foartepuţini, ea era un fel de zgomot de fondcare împiedica un alt discurs. Sau era unsimplu test de supunere. Vorbeşti aceastălimbă, atunci eşti unul de-ai noştri,dacă nu, atunci devii periculos. Să nuuităm că aceste devieri erau făcute nunumai din interiorul limbajului, ci deacţiunea politică. Ea n-ar fi pututdeveni autosuficientă dacă în spatele ei(...) nu stăteau legile care pedepseau undiscurs alternativ. Un limbaj democraticnu poate evolua spre aşa ceva deoareceîntotdeauna există diversitate,

54

polifonie, oamenii pot contraziceafirmaţiile unui limbaj politic oricât destupid. În perioada limbii de lemn, nuexista această posibilitate. Acesta eralucrul cel mai grav. (...) Urmărind limba din presă înanii 1950 şi în 1980, este interesant deobservat că există sintagme care s-aupăstrat foarte bine, dar în tonul generalsunt schimbări. Ceea ce frapează este oviolenţă extremă a limbii de lemn în anii1950 care apoi se pierde. După anii ’50,când duşmanii probabil că au dispărut,violenţa limbii de lemn apărea accidentalşi în legătură cu pericole străine. Îninterior nu mai era nevoie. Din punctulde vedere al modificării limbii de lemn,s-a produs o manierizare a ei, să-i spunaşa, din ce în ce mai încărcată. Frazaera din ce în ce mai lungă, adjectiveleobligatorii din ce în ce mai frecventedupă orice substantiv care se referea lapartid şi la Ceauşescu. Apoi, avemdezvoltarea unor sintagme, din ce în cemai lungi şi tautologice. De exemplu,evoluţia denumirilor unor evenimente. Ceace la început era o insurecţie (de la 23august 1944) devenea revoluţia de

55

eliberare socială şi naţională,antifascistă şi antiimperialistă. Aceastăsintagmă enormă trebuia repetată defiecare dată, aşa cum Ceauşescu eraobligatoriu secretarul general al PCR,preşedinte al RSR. Era o limbă din ce înce mai greu de folosit până la urmă,complicată şi împodobită de clişee. Pânăşi cuvântul multilateral deveniseinsuficient, la un moment dat apăruse şi„multilateral din toate punctele devedere”. Exemplele lui Orwell s-au regăsit şi înlimbajul politic românesc în caredemocraţia era întotdeauna „originală”,libertatea era pusă în contexte care îiîntorceau sensurile pe dos. La noi s-aobservat şi după 1990, în momentul încare discursul a devenit liber, că lumeacontinua să gândească în anumite clişee,opoziţii. Termenului „privat” i se dădeasensul negativ de „ceva care te priveazăde ceva”. Se evita termenul „capitalist”şi se spunea „economie de piaţă” deoarecepentru mulţi oameni capitalism era cevanegativ.

Analiza deosebit de pertinentă adoamnei profesoare Zafiu nu abordează şi

56

perioada contemporană când, lipsa decauzalitate în discursul politic, dintreconţinutul întrebării şi răspuns, dintreîngrijorarea legitimă care produceîntrebarea şi cinismul „de partid” allipsei de răspuns şi răspundere, alerăspunsului, depăşesc orice derapaj cares-ar fi putut imagina vreodată.

Şi nu ne referim la vreo „coloraturăpolitică” anume, ci suntem dezamăgiţi deuşurinţa, de lipsa de reticenţă cu care„tot spectrul politic” îmbrăţişeazăacelaşi „tip de discurs politic”.

Poate că sintagma „limba de lemn” artrebui să fie studiată de psihologi într-o dezvoltare de felul: „gândirea delemn”, căci minunate prilejuri decatharsis s-ar naşte din grozăviile cevor fi fiind descoperite.35

35 O abordare oarecum similară am întâlnit laMircea Tuglea, în articolul intitulat: „Niciodatămai târziu”. Autorul respectiv spune că: „Dacălimba de lemn ar putea fi definită ca discurs careabuzează de clişee lingvistice, încremenite însensul lor denotativ (el însuşi, însă, rezultat alunor evoluţii „uitate”), mă întreb cum să definimun discurs care foloseşte, în mod dominant,anumite clişee mentale? O sintagma de tipul„mentalitate de lemn” este evident ridicolă, deşi

57

În încheierea excursului nostru îndefinirea, non-exhaustivă, a limbii delemn, îndemnăm prea-îngăduitorul cititorsă se angajeze în lupta necruţătoare,„proprie şi personală” cu clişeele devorbire şi de gândire. Să aibă curajul36

de a fi el însuşi, mereu, a seîmproprietării asupra propriei limbi şiasupra propriei gândiri.

Petre Ţuţea, în cele „321 de vorbememorabile” ale sale spunea că trebuie săgândim totul cu propria minte. Şi,parafrazându-l, spunem şi noi că, deşiuneori trebuie să uzăm de clişee pentru ane face înţeleşi, mai bine ne-ar fi nouă,

ar putea fi oarecum exactă.Îl asigurăm pe autorul Mircea Tuglea că nu e

nimic ridicol în denumirea „gândire de lemn”; maimult, credem că acest tip de gândire, mentalitateape care o vădeşte, sunt deosebit de periculoase.Una dintre formele de cancer ale civilizaţieiomeneşti, boală care credem că începe odată cusfârşitul secolului XVIII.

36 „Este un mare curaj să ceri cuiva să fie liber.Şi, un şi mai mare curaj, din partea acestuia, să accepte.” (Cugetări din i-mediatele aproprieri / Marius Golea, Editura Concordia: Arad, 2010).

58

chiar rămânând neînţeleşi, să nedespăduchem de ele.

Tot aşa, afirmăm că limba de lemn nuaduce nimic bun. Este o plagă asufletului ce trebuie vindecată prinefortul fiecăruia dintre noi.

Pentru „a aduce un omagiuoptimismului” vom reda conţinutul uneireclame comerciale:

„Apăsătoare de limbă din lemn,sterile, ambalate individual; 100 /cutie.”

Partea a II – a

Retorica politică în Epoca de Aur

Mărturisim distinsului cititor căam avut unele ezitări în a plasa aici, înaceastă primă parte a argumentelor cejustifică tema acestei cărţi, tocmairetorica politică a „Epocii de aur”.

59

Pentru că „limba de lemn” a devenit un„loc comun” printre caracteristicilecomunismului. Şi, totodată, s-ar putea cadupă lecturarea prezentului capitol,cititorul să nu mai fie interesat derestul cărţii deoarece va crede că adescoperit tot ceea ce enormitateaacestui cancer lingual al vorbirii, cuformă şi lipsă de sens, poate oferi!....

Nu, dragii noştri. Orice individcât de cât familiarizat cu limitelenormalităţii şi nesfârşitele forme demanifestare ale anormalităţii, vadescoperi şi capitolele care vor urmaacestuia de faţă, nemaipomenite exemplede derapaje, nu de vorbire, ci mai ales,şi fundamental, de gândire.

No’ pă’ să purcedem la înfierareaa ceea ce era limbajul a ceea ce senumeşte – vedeţi dumneavoastră, cartea,oricât de adevărată sau oricât desmintită, rămâne pentru totdeauna!... –atât de sugestiv: „Epoca NicolaeCeauşescu strălucită afirmarea Românieiîn conştiinţa lumii”.

Titlul monumentalei lucrări esteprezentat sub forma unei caligrame, ceare diferite mărimi ale scrisului pe

60

diferite etaje, şi care utilizeazăscrisul îngroşat pentru cuvintele „EPOCANICOLAE CEAUŞESCU” şi „ROMÂNIEI”.

Prin aşezarea următoare: cuvântul„EPOCA” pe rândul de deasupra, „NICOLAECEAŞUŞESCU” pe rândul al doilea, singure,şi „a ROMÂNIEI”, tot singură, pe rândulal patrulea, ni se oferă unele direcţiide analiză hermeneutică.

Dar să vedem prima dată caligrama– titlu:

„EPOCANICOLAE CEAUŞESCU

STRĂLUCITĂ AFIRMAREA ROMÂNIEI

ÎN CONŞTIINŢA LUMII”

Iată ce i se oferă României:Epoca Nicolae Ceauşescu. Căci, eliminândcuvintele scrise cu litere mai mici,rămâne următorul mesaj: „EPOCA NICOLAECEAUŞESCU ROMÂNIEI”.

Neîndoielnic că nu putem afirma,în lipsa unor studii aprofundate în aceadirecţie, că regimul ceauşist ar fiprodus o „religie”. Dar vă rugăm să nu vă

61

îndoiţi de faptul că un anumit fel dereligiozitate (în special cea care ducela cele mai extremiste forme de deşănţarea primitivismului uman!) sunt posibilechiar la atei!

Pentru a face o pauză necesarăacceptării acestei idei, iată, văprezentăm cazul naţional–socialismuluigerman, al fascismului car’ va’ să zică –ideologie politico–socială care produseseun cult al descendenţei arienilor dinstrămoşii atlanţi, care se răspândiserăîn lumea largă, mânaţi de potop, şi alecăror urme, minţile distinşi savanţigermani le căutau prin munţii sterpi aiTibetului.

Trebuie semnalat faptul că, încazul „Epocii de aur”, cartea, impozantă,tipărită în cele mai bune condiţiimateriale posibile la vremea respectivă,nu este semnată de o persoană anume. Oride vreun grup de autori. Ci, printr-oantonomază de un fel mai ciudat, carteaeste asumată de Editura Politică.Probabil s-a considerat că niciunuiautor, muritor de rând, nu putea să îifie încredinţată, căci nu merita, onoareade a face portretul Marelui Cârmaci.

62

Acest fapt sugera că etopeeaConducătorului era opera întreguluipopor, singurul care se putea afla pe otreaptă superioară acestuia37.

Una dintre primele expresii alevolumului omagial, în care prezenţalimbii de lemn este evidentă, este: „Opolitică de pace şi colaborare cu toatestatele lumii”. Această expresie, dincolode aparentul ei idealism, ascunde ocontradicţie evidentă, ca şi oimposibilitate dinainte constatată. Avândîn vedere acestea toate, ea este aproapeun eufemism.

Preluată probabil din lozincile –căci aplaudacii şi organele de propagandăcreau forme la care dictatorul nu s-ar figândit niciodată – strigate la diferite„manifestări” (preferăm „manifestaţii”,căci acestea sunt manifestări aleadulaţiei, ori ale dezaprobării…),

37 Suntem înclinaţi să credem că, Ceauşescu, chiarcredea în adulaţia pe care poporul o avea laadresa lui şi că, cel puţin, se considera unpatriot. (Vezi: În umbra marelui Hidalgo / IoanTalpeş în dialog cu Horia Alexandrescu –Bucureşti: Vivaldi, 2009; pg.48 - 81; se recomandăşi studierea cu atenţie a notelor de subsol).

63

adjoncţia „România - Ceauşescu”38 vrea săconsolideze şi să impună imaginea„conform căreia” soclul pe care sesprijinea statura statuii MareluiConducător era întreaga Românie. Adică oţară ca un bloc monolit „strâns unită înjurul partidului şi a conducătoruluiiubit”.

În urma unei discuţii legate dediversitatea formelor de manifestareretorică a limbii de lemn, dragul nostruprieten şi coleg Cosmin Turcuş, unvizionar al ordinii sociale, ne-afurnizat un exemplu de oximoron,intenţionat, de o rară frumuseţe retoricăşi de o gravă discordanţă semiotică:„Propriile lui păreri sunt încontradicţie cu propriile lui viziuni.”.Pe această cale îi mulţumim şi neexprimăm preţuirea pentru aceastăveritabilă definiţie a limbii de lemn cene-a fost oferită.

Deşi „Epoca Nicolae Ceauşescu”este alcătuită din 393 de pagini tipărite38 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucităafirmarea României în conştiinţa lumii/Editura Politică, pg.4.

64

pe hârtie velină, probabil cu costuri deneimaginat în amărâtele, pentru cultură,vremuri, pe care le trăim, ea are doar 37de pagini de „Cuvânt înainte”, intitulat:„România – Ceauşescu / O politică de paceşi colaborare cu toate statele lumii”.Apoi, sunt prezentate fotografii privindactivitatea lui Ceauşescu, pe ani, cuscurte comentarii laconice, de felul:

„Vizita oficială a preşedintelui(…). Documente adoptate la nivel înalt:(…)”.

La acest stadiu de evoluţie alexperientării noastre dorim să ştergemcâteva cute pe fruntea prea-răbdătoruluicititor, „colportând” unele lozinci alevremii39.

Prima ar fi: „Decât să aidreptate împotriva Partidului, mai binesă greşeşti împreună cu el!” –Comentarii?!...

A doua, favorita noastră: „Dingreşeală în greşeală, spre victoriafinală!”.

A treia: „Pauzele lungi şi dese,cheia marilor succese!”.39 Unele dintre ele preluate din filmul serial „Lumini şi umbre”.

65

A patra, la fel de triumfalistă:„Orice activitate începe cu o pauză!”.

Vedeţi ce superbe paradoxuripoate naşte somnul raţiunii indus delimba de lemn?!...

Vom putea noi oare vreodată să nedeparazităm de căpuşele ideologiceotrăvitoare care ne-au inoculatcomportamentele aberante, generate de şigeneratoare de: limbă de lemn!?...

În încercarea de a oferi oimagine netrunchiată a modului în careemergeau textele aberante, vom reda încele ce urmează un întreg pasaj:

„Întreaga operă de creaţienaţională pe drumul edificării societăţiisocialiste multilateral dezvoltate şiînaintării spre comunism, în strânsăconexiune activă, dinamică şi originală aRomâniei la soluţionarea marilor şicomplexelor probleme ale lumiicontemporane, îşi are fundamentuldurabil, impulsul determinant,resorturile profunde de neîncetatăînnoire revoluţionară, larga deschidereistorică în gândirea novatoare şiacţiunea secretarului general al

66

partidului, preşedintele Republicii,tovarăşul Nicolae Ceauşescu.”

În primul rând trebuie sesizatăhiperbola (nouă ni se pare că are un aeraproape cataclismic, mai ales cândvorbeşte de „marile şi complexeleprobleme ale lumii…) realizată prin maimulte mijloace: o anumită prolixitate afrazei, plasarea pe lângă substantive acât mai multor adjective (minim două, încele mai multe cazuri), tonul avântat,revoluţionar, etc. Toate acestea, după cecochetează cu capacitatea intelectuală acititorului de a înţelege sensul ultim alperoraţiei, culminează cu înşiruireafuncţiilor lui Ceauşescu. Se va observacă ultima calitate ce i se atribuie esteaceea de tovarăş. Această noţiune pare afi fost una de nobleţe – oamenii auîntotdeauna nevoia, din cauza slăbiciuniilor pentru propria persoană, de titluri.Iată că, prin fenomenul de acum cunoscutal limbii de lemn, sensurile atribuiteparadigmatic cuvântului „tovarăş” (caretrebuie să fi fost la început un simplucuvânt de cod pentru cei carepropovăduiau comunismul în ilegalitate,pentru a se denumi şi a se recunoaşte

67

între ei…) îl fac să devină un titlunobiliar, un indicator al apartenenţei lanoua elită (desigur că în condiţiile dateale societăţii socialiste saucomuniste…).

Iată că tot ceea ce Româniaîntreprinde îşi are: „fundamentuldurabil”, „impulsul determinant”,„resorturile profunde”; abundenţa deepitete dă naştere unei hipotipoticedescrieri a gândirii novatoare şiacţiunii (căreia autorii nu au mai ştiutce epitet să-i mai adauge, deşi suntemconvinşi că au încercat cu sârgrevoluţionar!...) secretarului general.

Aceasta prolixă adăugare deepitete este întâlnită mai peste tot. Cănu există nici un caz, credem, în care unsubiect legat de Marele Cârmaci să nu fiedeterminat de cel puţin un epitet.

Iată: „gloriosului partid”,„grăitoare mărturie”, „epocă deexcepţie”, „personalitate de excepţie”,„puternic şi prestigios relief”, „gândire

68

profundă”, „amplă cuprindere”40, etc.,etc.

Dacă hipotipoza este cea mai laîndemâna linguşitorilor, iată că uniidintre ei, mai elevaţi, utilizeazăprocedee retorice mai complicate. Redămîn cele ce urmează un exemplu deepanalepsă, în care repetarea sintagmei„de excepţie” duce la crearea uneihiperbole:

„o epocă de excepţie, izvorâtădin gândul şi fapta unei personalităţi deexcepţie”41.

Această pagină „nr. 5” amonumentalei lucrări de adulaţie, estepoate una dintre cele mai încărcate - deretorică - pagini pe care istoriapopoarelor a cunoscut-o vreodată…

Iată cum sună etopeea, găsită laaceeaşi pagină, prin care este descrisăpersonalitatea lui Nicolae Ceauşescu:„fierbinte dăruire patriotică şi40 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică, pg. 5.

41 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică, pg. 5.

69

statornică pasiune revoluţionară, gândireprofundă, amplă cuprindere, asupradirecţiilor de acţiune românească încontextul unei lumi în continuăschimbare, exemplară capacitate deanaliză şi sinteză care conferă mariloropţiuni şi decizii durabilitate şijusteţe, confirmate în confruntarea cuîncercările timpului, ale vieţii,identificarea şi promovarea cu curaj anoului, intransigenţă faţă de inerţie,faţă de prejudecăţile şi dogmele de oricefel, fermitate împotriva mijloaceloranacronice de dominaţie şi exploatare”42…şi am putea continua încă pe atât.

Ce exemplu de prolixitate maiilustrativ (ca să creăm şi noi ohipotipoză prin utilizarea unui pleonasmanaforic: exemplu ilustrativ…) am puteagăsi?!...

Şi tot aşa: „tovarăşul NicolaeCeauşescu – ctitorul României de azi,ctitorul României de mâine”43.

42 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică, pg. 5.

43 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică,

70

Este de remarcat faptul căpreluarea cuvântului „ctitor”, care înlimba română aparţine domeniilor relativela biserică (şi este chiar cuprins înrugăciunea ce se face la SfântaLiturghie, când se spune că ne rugăm:„pentru ctitorii sfânt locaşuluiacestuia”), şi utilizarea lui în limbajulde lemn al comuniştilor, trădează nunumai un deşănţat pup-în-curism, dar şiprezenţa unei adulaţii de o facturăspecială, aproape religioasă, la adresapersoanei Marelui Cârmaci.

În expresia „Marele Cârmaci”putem de asemenea sesiza că, România,Arca, era condusă de Ceauşescu, un fel deNoe, pe apele învolburate de potopul„marilor şi complexelor probleme alelumii”.

La pagina următoare întâlnim unclimax care se realizează printr-unpleonasm hipotipotic:„politică orientată neabătut, principialşi ferm”44.

pg. 544 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică, pg.6.

71

În acest caz sesizăm un climax alpleonasmului anaforic: „neabătut” e camtot aia cu „ferm”, dar şi cu„principial”, căci de la principii nu teabaţi iar pentru asta trebuie să fiiferm.

Ei, dar prea multa exersare amuşchiului retoric iată că duce şi lagreşeli semiotice!... Căci ce altcevapoate fi echivocul de mai jos?:

„dreptul la viaţă, la progres înlibertate şi independenţă”45

…poate fi înţeles ca progres pecalea libertăţii şi independenţei sau caprogres în condiţii de libertate şiindependenţă.

Poate că nu avea nicioimportanţă, atâta vreme cât era vorba deprogres… Dar era oare, „progres”?

Acelaşi limbaj de lemn esteilustrat şi de expresia: „utilizândcategoriile ştiinţifice alematerialismului dialectic şi istoric”46.

45 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică, pg. 7.

46 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică,

72

Reluarea până la pierdereaconţinutului47, şi în cele mai multecazuri de către cei care oricum nu-iînţelegeau sensul (adică nu cunoşteau ceînsemnă „categorie” nici „materialismdialectic şi istoric” dar suna aşa debine şi ei îl recitau în orice ocazieoferită de viaţa politică a momentului…)dădea bine; iar şefii lor, la fel denepricepuţi, se simţeau în siguranţă,auzind o muzică a supunerii atât defamiliară, fără accidente de comunicarece să le deştepte nevoia de a gândi!

Tragem din cele de mai susconcluzia că limba de lemn a fostdezvoltată şi ca o formă a fugii derăspundere. Recitând corect, pe de rost,expresiile momentului, nu puteai greşi;

pg. 7.47 Propunem distinsului cititor următorulexperiment: repetarea unei sintagme de o sută deori, neîntrerupt. Va vedea cum încet, sensul pecare-l atribuia acelor cuvinte se pierde, iarautorul experimentului devine mai atent la şimai conştient de: sunetele emise; până cândrămâne doar o formă sonoră goală, de ale căreisemnificaţii anterioare putem fără nicioreţinere să ne îndoim.

73

deci nu-ţi asumai vreun risc! Aşa, nu te„trăgea la răspundere” nimeni…

Un exemplu hilar de catahrezăretorică este cel de la pagina 10, încare se face de fapt o confuzie între„dipazon” şi „portativ”:

„de a acţiona permanent, peîntregul diapazon al vieţii mondiale”.

Contradicţia este evidentă.Diapazonul este instrumentul muzical care„dă tonul”, referent sonor în funcţie decare se interpretează ulterior o „bucatămuzicală”. Cele unul ori două sunete pecare acesta le scoate (de exemplu „fa” şi„la”) ar fi destul de limitative înrelaţie cu „întregul” acela care estedestul de complex.

Iată din nou un exemplu alemfazei militantiste, care luptă cu avântrevoluţionar, chiar şi pentru a câştigaprieteşuguri:

„Militând pentru intensificareaprieteniei şi colaborării”48.

Nu putem părăsi această„minunată” şi „hilară” aventură pe48 Epoca Nicolae Ceauşescu strălucită afirmarea României în conştiinţa lumii /Editura Politică, pg. 11.

74

tărâmul limbii de lemn, decât cu ironiapreluării dintr-un alt document„programatic” al vremurilor, aurmătorului fragment:

„hotărârile Congresului vorcorespunde pe deplin aşteptărilor şiîncrederii poporului. (Aplauze puternice).”4950

Celor care în acea perioadă auscăpat de calitatea de aplaudac:APLAUZE!!!

49 Raport la cel de-al IX-lea Congres alPartidului Comunist Român / Nicolae Ceauşescu –Bucureşti: Nicolae Ceauşescu, Editura Politică,1965, pg. 5.

50 Aparteurile acestea anaforice sunt prezente întot cuprinsul textului, ca indicaţiile sceniceale unei piese de teatru, în acest caz, defoarte, foarte proastă inspiraţie!: „(Aplauzeputernice)”, „(Vii aplauze)”, „(Aplauze îndelungate)”, „(Aplauze)”.

75

Partea a III – a

Cartea politică

Crezi, dragă cititorule, că într-o abordare mai largă, orice carte, defapt orice scriere, este politică?...

Dar, ce carte poate fi mai„politică” decât un „Dicţionar politic”?

76

Iată că ne-a căzut în mână:„Dicţionar politic / B.N. Ponomarev –Bucureşti: Editura Politică, 1958”, pecare nu l-am parcurs în întregime,deoarece încercarea noastră nu se vrea(că nici n-ar putea!...) să fieexhaustivă, ci să ilustreze felul în caremetabolele vin să ajute ori să întunecegândirea, după cum se descoperă noi căide a lega ori de a se pierde legăturadintre obiect, semnificant şi semnificat.Adică, mai pe şleau, se ajunge la opervertire a gândirii „ce frizează”nebunia…

Dar să revenim la dicţionarulpolitic: acesta este un „cadou” alEditurii de Stat pentru literaturapolitică, cu sediul la Moscova, făcut„tinerei revoluţii” române. Aşa cum,dragii de ei, atâtea alte nenumăratecadouri, ne mai făcutără. Înainte totuşide a trece la cele câteva exemple alesedin Dicţionarul politic, o ultimăîntrebare s-ar putea pune: dacă toterau cadouri, de ce ne-au făcut săplătim atât de scump pentru ele?!...

Iată că, încă de la a douadefiniţie, se dă o turnură de clasă

77

dicţionarului: „absolutism = formă deguvernământ în care puterea supremăaparţine în întregime şi exclusiv uneipersoane (monarhului) – (până aici nimicde zis? n.n.), care înfăptuieştedictatura nobililor-moşieri.”51 – epifrazaaceasta aduce în discuţie un paradox:puterea aparţinea monarhului saudictatorilor nobili-moşieri?

Dar, nu mai puţin adevărat estecă „dictatura proletariatului” era la felde „altruistă” cu cei cărora le dicta. N-o să spunem că era absolutistă, deoareceirepetabilul Petre Ţuţea a afirmat că:„nu erau a absolutişti”, ei, comuniştii…

Iată ce întâlnim la pagina 8 aaceluiaşi dicţionar: „După ce ţărileoccidentale au creat o grupare militarăînchisă, ţările democratice şi iubitoarede pace au fost nevoite să ia măsuripentru asigurarea propriei securităţi.”52

Desigur că textul citat încercasă arunce anatema asupra NATO şi săjustifice totodată Pactul de la Varşovia…

51 Dicţinar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti: Editura Politică, 1958, pg.5.

52 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.8.

78

Şi nici măcar nu este un eufemismexpresia: „ţările democratice şiiubitoare de pace”, ci mai degrabă oironie grotescă de un cinism extrem, cetrebuia să fie recitată cu aerul că estecel mai mare adevăr din lume!...

Când vine vorba să fie definitcorpul acela dur53 al membrilor de partidcare sunt „activi”, se foloseşte termenul„activul de partid”.

Ne-a pus puţin în încurcăturăaceastă metabolă! Pentru că, în primulrând, nu este definită o figură de stilcare să grupeze sub denumirea sacategorică (de categorie peremptorie54)numirea unui grupului social printr-uncuvânt declinat la singular. Că, în cazulde faţă, nu se spune „activii de partid”şi „activul”!. Dar „activul” nu nevorbeşte despre o persoană, foarteactivă, care ar fi individualitatea aceeamasculină caracterizată prin însuşirea dea fi activ. În cadrul partidului. Ci,antonomaza de faţă, prin care se

53 „Hard core” – i-ar spune cu un englezism, moderniştii (miez tare).

54 De netăgăduit, vădit, evident, neîndoielnic.79

personifică o întreagă categorie deindivizi, face o trecere de la un pluralde fiinţe la un individual decategorisire.

Reiterăm observaţia noastră că,orice cuvânt, strecurat printr-oideologie, poate primi conotaţiipeiorative. Astfel, dacă în capitalism,„bursa”, chiar şi „speculaţia”, denumescaspecte curente ale unei economii, pentru„lupta de clasă” (deci una superioară, nuuna oricare…), cele două categoriicapitaliste capătă conotaţii peiorative:

„de specula la bursă, de oreclamă deşănţată şi de alte maşinaţiiale monopolurilor”55.

Dar, cu o deosebită plăcere,descoperim în continuare un preafrumospleonasm, care creează o hipotipoticămanifestare a „urii de clasă”:

„adâncirea contradicţiilorantagoniste”56

55 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.9

56 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.9

80

Păi fraţilor, contradicţiile nupot fi decât antagonice, aşa cum acordulnu poate fi decât sincronic!...

Dar, pentru „înfierareaburgheziei” (în treacăt fie spus, noichiar această clasă vrem s-o creăm, prin„efortul nostru conjugat”, în perioadahaotică „postrevoluţionară” în care neaflăm „de mai bine de două decenii”…),orice substantiv legat de ea, trebuiaînsoţit de unul ori mai multe adjectivepeiorative, ca în cele ce urmează:

„o foarte mare parte a venituluinaţional este folosită pentru consumulparazitar al burgheziei”57.

Acum, nu că n-ar fi adevărat.Însă, în toată istoria – scurtă dealtfel– a actualei civilizaţii umane, elitelese grupează sub paravanul ideologiilor şiexploatează cirezile; că aceste cirezi orfi formate din sclavi, din lumpenproletariat, din clasa muncitoare şiţărănime ori din „populaţia aptă demuncă”, prea puţin contează. Sistemulsocial, indiferent care ar fi el, creeazăjuguri pentru fiecare individ, indiferent57 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.9.

81

de locul lui pe scara socială, pe caretoţi le poartă minţindu-se în diferitefeluri. Şi ştiţi ceva?!: cu cât sunt maiinteligenţi, cu atât se auto-mint maiuşor. Cu atât mai lesne îşi justifică:prostia, laşitatea, lăcomia, ura…

Pentru că tot veni vorba, credemcă în vremurile de azi, elitele auînţeles că indiferent de contradicţiileiscate de ideologiile pe care leperorează, trebuie să se coalizeze întreele, pentru a supravieţui şi pentru a-şimenţine nealterate, ori pentru a-şicreşte, privilegiile.

O sugestivă hiperbolă, pe care ovom reda în cele ce urmează, vine săîntărească senzaţia acută de ipocrizie,pe care regimurile totalitare (fascismul,comunismul şi capitalismul aflat azi înpericol de a capota) o „colportează”:

„Exproprierea micilor proprietaria fost întărită printr-o legislaţiebarbară împotriva „vagabondajului” alcărei scop era să-i înveţe pe ţărani şipe meseriaşi, cu ajutorul biciului, alînsemnării cu fierul roşu şi al

82

torturilor, disciplina munciisalariate.58”

Dar, comuniştii nu au expropriatei pe toată lumea? Şi, dezvoltând, nu aulăsat ei pe toţi fără proprietate: fărăpământ, fără vite, fără utilajeleagricole, fără sursele de venituri, şi,in extremis, nu au lăsat ei peproprietari fără nicio proprietate,unora ştergându-le, prin teroare, chiarşi proprietatea asupra gândurilorproprii?!...

Nu cunoaştem modul în care arputea fi clasificată afirmaţia ceurmează, aserţiune ce „frizeazăabsurdul”, încercând să explicitezenoţiunea de „adevăr”:

„Adevărul absolut se formeazăprin suma adevărurilor relative.”59

Sensurile plurale aleafirmaţiei de mai sus pot fi considerate„un monument” al prostiei răuvoitoare şial inconştienţei ucigaşe!!!....

58Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti: Editura Politică, 1958, pg.10.

59 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.11.

83

Revenim , pentru a explicita celede mai sus, la cunoscuta, ironica,caracteristica zicală comunistă: „Dingreşeală în greşeală, spre victoriafinală!”, care ar merita tomuri întregide hermeneutică nelinişte!...

Păi, cum Doamne iartă-ne!,însumând un infinit de greşeli (oricegreşeală poate la un moment dat să fie unadevăr relativ, aşa cum orice adevărrelativ, mai devreme ori mai târziu va fiun exemplu notoriu de a greşi!), săajungem – chiar şi uitând de matematică –la adevăr?!...

Metonimica şi totodatăeufemistica ilustrare a influenţării, amanipulării maselor, prin utilizarea„înrâuririi” ca mijloc de acţiune, estevalabilă atunci şi acum:

„Agitaţie – mijloc de înrâurirepolitică a maselor”60.

Să ne oprim puţin asupratermenului „înrâurire”. Celui căruia îiaparţine această declinare paradigmaticăpoate fi considerat un retor talentat. Săuneşti „a influenţa”, cu „a manipula” şi60 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.14.

84

cu „a aduce la un numitor comun”, toateacestea fiind exprimate poetic, sugestiv,nu poate fi altceva decât o „sclipire degeniu”! Să sugerezi cum conştiinţeleindividuale, ca nişte izvoare ce daunaştere unor afluenţi, se vor aduna în„main stream61”-ul ideologic alpartidului, este un adevărat„achievement”62 al propagandei timpului!Este însă vorba de un geniu malefic...

Ilegalităţile noastre, nu sunt lafel de vinovate, ori nu sunt vinovatedeloc, ca ilegalităţile voastre63. Cândnoi facem ilegalităţi, ele trebuietratate în funcţie de faptul dacă suntemla putere ori nu!. Vă spune ceva: „Vaevictis!”64… Iată de unde am fostinspiraţi:

„continuatorul ziarului comunistilegal „Sekki”65

61 Curentul principal; cursul principal.62Realizare (English U.S.). 63 Îţi dai seama cinstite cititoriule că am fostmartorii unei afirmaţii a unui politician alunei opoziţii oarecare ce spunea că: „Şi noi amfăcut abuzuri, dar nu chiar aşa de mari…”. Poateexista un autodenunţa mai clar şi o mai

64 „Vai învinşilor!” (limba latină). 85

Apăi cum să spui cu atâtaconvingere despre actele, faptele,manifestările, lupta (până la urmă) ta,că sunt ilegale?!... Păi nu te declari,dragul meu revoluţionar, comunist,capitalist, fascist ori de orice altănatură, ilegal?!...

Ilegal, dragii mei, înseamnăîmpotriva legilor în vigoare!!! V-am spusceva ce ştiaţi, ceva cu care eraţi deacord?! „Haidem” să vedem, dacă este aşa!

Dintre dumneavoastră mulţi au„ieşit în stradă” împotriva„Dictatorului”. Numai că, în sistemul deatunci al legilor, aţi săvârşit nu doar oserie de contravenţii, dar şi un număr deinfracţiuni! Dar vi s-a părut mai„drept”, mai „cinstit” aşa!

Păi cum poate fi cinstit oridrept ceva ilegal?!

Nu vă impacientaţi! Încă nu estemomentul de a arunca prima piatră în celcare să vorbeşte. Nici el nu a trăitdeloc bine pe vremea comunismului. Însă,aşa cum se va vedea, trebuie să generăm,ca naţiune, ca grup naţional, nişte65 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev –

Bucureşti: Editura Politică, 1958, pg.16.86

principii, pentru a nu da ocaziaaventurierilor de pripas să ne conducă şisă irosească aiurea şi ireversibilenergiile noastre naţionale, energiilenoastre umane!!!

Când încă nu pricepeam sarcinajustiţiei de a face dreptate, am avut odispută foarte aprinsă cu un „partener dedialog” care îmi arăta că judecătorul nujudecă în funcţie de dreptate, mai multsau mai puţin subiectivă, ci în funcţiede dovezi. Poţi fii convins de vinovăţiacuiva, dar el este nevinovat în faţajustiţiei dacă nu ai dovezi împotrivalui! Ce să vă spun…: era ceva legat de„prezumpţia de nevinovăţie”.

Cu toate acestea, să declari „susşi tare”66, şi cu „mândrie revoluţionară”,că acţiunile tale, indiferent de„contextul politic” erau ilegale, teclasifică „din start” ca vinovat, civilori penal!

Credeţi că, „în condiţiile date”s-ar mai fi gândit cineva dintresemidocţii (ori docţii orbi…) să evite o66 Vom plasa între ghilimele toate automatismele verbale pe care le vom descoperi în exprimarea noastră!

87

cacofonie „cum nu se poate mai” clasică,şi să spună:

„În scopuri strategice s-aconstruit o autostradă Alaska-Canada.”67

Trecând de pe pagina 17 pe pagina18, consideraţia privitoare la cel de-aldoilea război mondial vine să ne aducă,printr-o apoziţie, „linia politică” acomuniştilor referitoare la acel războide-al doilea:

„Al doilea război mondial 1939-1945 – război pregătit de forţelereacţiunii internaţionale şi dezlănţuitde Germania hitleristă, Italia fascistăşi Japonia imperialistă.”

Apoziţia constă în alăturareacelor două substantive: „forţele” şi„reacţiunii”. Tot aici trebuie arătat căfiecare substantiv din enumerare esteînsoţit de epitete peiorative:„hitleristă”, „fascistă” şi„imperialistă”.

Cum oare trebuie să ne situămnoi, care suntem susţinători aiimperialismului actual (nu numai cel

67 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.16.

88

american, ci şi cel european), vis-á-visde termenul „imperialism”?!...

Citind cele ce urmează am spus laînceput: caligramă şi hiperbolă… Apoi amnuanţat, având în vedere „realităţileistorice”: este vorba de ipocrizie şi demanipulare ideologică şi de cinism. CăciUniunea Sovietică nu era o patrie, ci o„închisoare a popoarelor”:

„Marele Război pentru Apărarea Patriei”68.Însă ne trec fiori reci pe şira

spinării gândindu-ne că unii dintre noiar putea fi aflându-se sinceri în celeafirmate! Vorba tipului ăluia, Goya:„Somnul raţiunii naşte monştrii”.

Iată cum poate fi utilizateufemismul pentru „denaturareaadevărului”:

„pentru acţiuni revoluţionare afost deseori supus persecuţiilor”69

Acele „acţiuni revoluţionare”erau îndreptate împotriva „ordinii dedrept” de atunci. Mamă doamne ce frumoss-au comportat comuniştii cu cei care li

68 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.19.

69 Dicţionar politic / B.N. Ponomarev – Bucureşti:Editura Politică, 1958, pg.23.

89

se împotriveau, ori cu cei care nu li seîmpotriveau, dar, prin simpla decizie avreunui „iluminat” al sistemului erauconsideraţi o „ameninţare la adresaordinii de drept”… Şi-atunci „revoluţialor”, care în mod clar, fiind revoluţie,încerca răsturnarea ordinii de dreptinstituite, cum putea fi consideratălegală?!...

Revenind la pagina 18 aDicţionarului politic, am întâlnit ocaligramă care urmărea bascularea decredit în favoarea evenimentelorcincinale ale comunismului românesc:congresele:

„CONGRESUL AL IX-LEA ALPARTIDULUI COMUNIST ROMÂN HOTĂRĂŞTE ACUMDIRECŢIILE DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎNURMĂTORII CINCI ANI, ÎN VEDEREACONTINUĂRII PE O TREAPTĂ SUPERIOARĂ APROCESULUI DE DESĂ-VÂRŞIRE A CONSTRUCŢIEISOCIALISTE ÎN TOATE DOMENIILE DEACTIVITATE ECONOMICĂ, ŞTIINŢIFICĂ,CULTURALĂ.”

Gogoriţe emfatice alături de alteemfatice gogoriţe. Limba hipotipotică,născută dintr-o veritabilă gândire delemn!

90

Şi mai e ceva: chestiile asteasunt ca nişte titluri ale unor teze dedoctorat, enunţate una după cealaltă,fără a mai fi vreodată argumentate!

Caligrama de mai sus este urmatăde următoarea epifrază:

„ÎN SPECIAL A INDUSTRIEICONSTRUCTOARE DE MAŞINI – fără de care nusunt posibile ridicarea patriei noastrela un grad înalt de civilizaţie şibunăstare, înaintarea spre comunism.”

Ce ar mai fi de spus?!...Încheiem apoteotic cu un fragment

care contrazice logica, chiar şiaritmetica elementară, prin greşealaevidentă de calcul pe care o perorează70:

„în perioada 1966-1970 producţiaindustriei uşoare va spori cu 50-55 lasută, iar a industriei alimentare cu 50la sută, ambele realizând un ritm mediuanual de creştere de 8,5-9 la sută.”

70 O butadă referitoare la calculul eludat depropaganda stalinistă este următoarea:„Comisarul le spuse sătenilor: „Purcica luiStalin a fătat 101 purcei!” Unul dintre ţăraniprezenţi a replicat: „La care ţâţă sug, căscroafa nu are decât doişpe’?”.

91

Două fenomene care evoluează cuaceeaşi viteză, în aceleaşi condiţiidate, nu ar trebui oare să ajungă laaceleaşi rezultate, atâta timp cât suntmăsurate cu acelaşi referenţial?!... Aşacă dacă ambele industrii au acelaşi ritmde creştere, de ce nu vor realiza acelaşiavans?! Iar dacă ritmul va fi de 9 lasută (9x5=45) pe an, cum de se va realizaîn cinci ani un spor de 50, ori 55 lasută?!...

Oricât de des şi cu oricât demare încăpăţânare ar fi repetatpropaganda elitelor de atunci fraza ceurmează, cu astfel de „specialişti”,rezultatul era previzibil Însă, ce frumosse autolinişteau stăpânitorii aceleivremi când afirmau:

„victoria definitivă asocialismului în patria noastră”.

92

Moto: „Sinergiafaptelor eludează

meandrele concretului…”

Ion Iliescu, preşedinte al românilor

între 1990 – 1998.

Partea a IV – a

Limba de lemn în tehnica şi ştiinţacomuniste

Nu, nu este vorba de argoul pecare orice domeniu tinde să-l dezvolte şicare în anumite limite duce la ocomunicare mai eficientă în cadrul aceluidomeniu!...

Este în schimb vorba desprefaptul că am determinat „fără putinţă detăgadă” că acele caracteristicisubliniate, decelate, în prima parte aacestui studiu, sunt prezente în ştiinţăşi în tehnică.

93

Desigur, în perioada comunistăele erau mai mult decât evidente! Şitotodată mai supărătoare…

Limba de lemn în ştiinţa comunistă

În cercetarea noastră iată că amgăsit o carte de tipul celor „debuzunar”, intitulată: „Despre fizicamodernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice” scrisă de prof. univ.ing. V. Roman. Titlul cuclului este:„Colecţia Societăţii pentru RăspândireaŞtiinţei şi Culturii” Subtitlul înparanteze: „(VICTORIA MATERIALISMULUIDIALECTIC ÎN FIZICA MODERNĂ)”.

Îţi vine să crezi, stimatecititor, că din cele 131 de pagini alecărţii, primele 80 sunt dedicate„propagandei ideologice”, adică 61%?!...

În rest, se face o trecere sumară„în revistă”, şi la un nivel cu totulscăzut, a puţinelor cunoştinţe despreenergia atomică, deţinute la vremea aceeaşi, deosebit de important, numai a celornesecrete, adică libere la publicat.

94

Dezbaterea ideologică începe încăde la pagina 3 a cărţii şi încă dintitlul primului capitol: „I. FIZICA –FACTOR PUTERNIC AL PROGRESULUI (CĂILESALE DE DEZVOLTARE)”.

Acum, ce înţelegem noi din toatătreaba asta?: Destule!... Termenul„factor” este destul de uzitat înperioada comunistă. Trebuia demonstratmatematic, ori cel puţin cu mijloacelefizicii, că totul era material, totulreieşea din calcul, din studiulştiinţific. Ceea ce incriminademocraţiile capitaliste ale acelei vremiera tocmai „idealismul” lor. Produsdesigur de o dezvoltare cu totul„deşănţată” a filozofiei; filozofie dincare se născuse psihologia, acea ştiinţăcu totul „excesivă prin libertatea ei”în a descrie procesele creierului… Nudegeaba au fost la un moment datdesfiinţate amândouă, filozofia şipsihologia, ca specializări universitare!…

Cum este „factorul”? Este„puternic”, desigur! Orice, numai slabi,ori lipsiţi de putere nu se declaraucomuniştii! A recunoaşte slăbiciunea ta

95

într-un domeniu oarecare era o „crimăîmpotriva statului”!

O altă caracteristică a„factorului” este aceea că el aparţine„progresului”. Acest progres atât detrâmbiţat „pe toate uliţele” devenise „unscop în sine”! Întrecerea cu orânduireacapitalistă trebuia să fie câştigatăprintr-o continuă evoluţie, printr-uncontinuu progres. Neîntrerupt!„Neabătut!”.

Dar să revenim la celereferitoare la „exilarea” filozofiei şi a„psihologiei” din peisajul universitar.„Gurile rele” spun că este legată de„Meditaţia transcendentală”. Poate că da…Căci, chiar greşită fiind, se descoperiseo altă potecă pe care individul umanputea merge, iar stăpânitorii de atunci,cu capacitatea lor limitată deînţelegere, se oripilaseră.

Probabil că, deoarece erau atâţiaintelectuali interesaţi de proceselepsihotronice pe care încercau să lestudieze cu mijloacele psihologiei şi săle justifice cu cele ale filozofiei,firea bănuitoare a puternicilor vremii i-

96

a catalogat drept inamici principali ai„regimului”71.

Cât despre filozofia şipsihologia pe care subsemnatul, urmândcursurile unui liceu mai deosebit, le-astudiat în ultimii doi ani, nu puteauavea nimic periculos în ele.

Filozofia aceia „de liceu”începea cu Falansterul de la Scăieni şicu idealiştii politici de teapa luiCharles Fourier, Saint Simon şi RobertOwen, se continua cu sumare informaţiidespre metafizică, atribuită mai ales„primitivilor” antici de teapa luiSocrate şi Platon (parcă era şi oreferire la Seneca…).

Metafizica învechită şi idealistăera cea care cădea răpusă, copleşită detumultul dialectic, de „tăvălugul”materialismului…

Dar să revenim la carteaanalizată. Propaganda primelor trei

71 Chiar suntem îngrijoraţi că peste ani, termenul„regim” va denota numai cele referitoare laalimentaţie, ori la domeniul tehnic; că poporulnu va mai actualiza la auzul cuvântului „regim”cele legate de paradigma politică…

97

sferturi ale acesteia începe într-un stiltriumfalist, caracteristic epocii:

„Din timpurile antice fizica ajucat un rol important în dezvoltareacunoştinţelor omului despre natură, îndezvoltarea forţelor de producţie alesocietăţii, în dezvoltarea tehnicii.”72

Cititorului credem că îi estelesne de intuit pietrele de moară alematerialismului care erau atârnate dearipile spiritului uman, acesteatrăgându-l spre pământ, spre material:„dezvoltarea cunoştinţelor omului desprenatură” – adică respingerea religiei, aoricărui fel de idealism; „forţe deproducţie” – termen foarte uzitat în aceavreme, şi care, arată că producţiatrebuie musai să fie rezultatul unor„forţe”; „societate” – ceva impersonal,situat deasupra individului, care devineun simplu pion în slujba statului, gatasă „facă totul” pentru a îndeplini„sarcinile de partid” ce i s-au„trasat”73.

72 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.3.

98

Nu putem să ne abţinem de la„arbora” un zâmbet condescendent laapariţia, între marii guru ai fizicii, anumelui lui Lomonosov. Şi poate că ar fifost absolut normal, dacă nu ar fi fostatât de făţiş forţată alăturarea ceurmează:

„…Democrit, Galilei, Descartes,Newton, Lomonosov…”.

Prin instituirea unui limbajpropriu, comuniştii luau în proprietatetoate domeniile existenţiale, inclusivfizica, despre care ei se exprimă astfel:

„… fizica a străbătut un drumlung, greu şi furtunos…”74

Hipotipoza aceasta, abundenţaaceasta de epitete, sugerează o revoluţieîn progres, o luptă, o agitaţierevoluţionară. De parcă „fizica”, ştiinţă

73 Nu avem nici cea mai mică îndoială că esteimposibil de a arăta toate formele şi direcţiiledeformării prin limba de lemn. Întreprindereanoastră vrea doar să arate că fenomenul există.Şi îndeamnă pe distinsul cititor să de lupte,alături de noi, împotriva acestei degradări agândirii şi a firii produse de limba de lemn…

74 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.3.

99

oprimată sub „obada” idealismului, ar fifost ţinută în loc, sufocată demetafizică, iar acum, dialectica îideschisese drumul spre evoluţia liberă,spre independenţă! – Comuniştii erauoricum – numai independenţi nu!...

Ne-ar fi foarte greu să definimce sunt „formele conştiinţei sociale”. Înprimul rând din cauza acesteipersonificări „de-a dreptul şi întrutotul” impersonale, ce „face vorbire”75

despre societate ca despre o entitate cuconştiinţă…

La aceeaşi pagină, care pare săne fi atras într-un mod special atenţia,găsim afirmaţia conform căreia:

75 „A face vorbire despre” este o formă a limbiide lemn culeasă din cuvântările celor careactivează în domeniile juridice, având profesiilede: avocaţi, procurori, judecători. Ar fisuficientă, această distorsionare semiotică a atâtde simplei sintagme: „a vorbi despre”, pentru olucrarea strălucită de doctorat: Cine facevorbirea?! De ce o face şi nu o produce?! Ceînseamnă a face în raport cu a naşte?! Care estediferenţa între a face şi a produce ori a danaştere?!… Of! Doamne! Ce apetisante sunt temelede studiu… Şi cât de puţin timp pentru a lestudia!...

100

„… fizica contribuie la înarmareaoamenilor cu cunoaşterea legilorobiective ale naturii, deschizând drumuridin ce în ce mai largi şi sigure pentrufolosirea acestor legi spre bineleomenirii. Fizica este un factor puternical progresului.”

Asemenea paragrafului anterior,în care se spune că: „Fizica – ca şicelelalte (…)”, printr-o damnare lacacofonie a limbii de lemn, şi în acestparagraf se afirmă că: „Fizica contribuie(…).

Trebuie aici să ţinem seama căcenzura de toate felurile împiedica oricefel de traducere din limba rusă altadecât cea cuvânt–cu-cuvânt. Toatecelelalte defecte de utilizare a limbiiliterare ar fi fost ignorate în raport cuacest principiu fundamentat: de a nudenatura cumva mesajul politic iniţial.Dar, dragilor, tocmai o traducere cuvântcu cuvânt duce, de obicei, ladistorsionarea mesajului, oricât detehnic ori de poetic ar fi fost…

Hiperbola se încheie cu o primăemergenţă a „limbii de lemn”: „…binele

101

omenirii.” Iar epifraza vine să conchidătoate cele afirmate până acum…

În cele ce urmează am descoperitun pleonasm care afectează deopotrivăepoca luată în discuţie cât şi timpurilenoastre:

„În societatea primitivă oamenii,deşi se foloseau de anumite fenomene alenaturii, nu cunoşteau însă legileobiective care le determinau.”76

Fraţilor, o lege ce normeazăprocesele naturii, nu poate fi altfeldecât obiectivă. „Lege obiectivă”, ca modde a caracteriza un act normativ, dinacest punct de vedere, este un enormpleonasm. O lege nu poate fi subiectivă,deşi, dacă ar fi să analizăm conceptuldin punctul de vedere al însuşiriifiinţei umane de a fi profund şi necesarsubiectivă, legile create ori descoperitede ea, nu sunt tocmai atât de obiectivepe cum ne-am dori!...

Autorul cărţii îşi argumenteazăafirmaţiile prin citarea unor clasici. La

76 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.4.

102

această pagină77 este citat ditamaiEngels, care arăta că:

„ştiinţa depinde de stadiul şicerinţele tehnicii”; „dacă în societateapare o necesitate tehnică, ea mişcăînainte ştiinţa mai mult decât zeceuniversităţi”.

„Pe undeva are dreptate”. Dar noisesizăm aici o justificare a dispreţuluicu care, cu o înţelegere limitată,proletarii, îi dispreţuiau pe „oamenii deştiinţă”, pe „savanţi”…

Adică, cei cu mâinile pline deuleiuri şi de vaselină, producând,descopereau necesitatea de a da undevavreo gaură care nu era în proiectulingineresc, ori arhitectural, alintelectualului cu mânecuţe de conţopist,şi împingeau astfel tehnica, şi prin astaşi ştiinţa, înainte, pe calea„progresului”, „mai mult decât zeceuniversităţi”.

În primul rând frapează acuzelecu totul arbitrare. De ce mei mult decât

77 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.4.

103

zece, şi nu mai mult decât 5,7universităţi, ori decât 0,1 academii?

Apoi, surprinde însăşi acuzaţiala adresa ştiinţei. Descalificareaacesteia în faţa celor lipsiţi deştiinţă! Orice analfabet putea să-şijustifice superioritatea, ori să-şirespingă inferioritatea, prin faptul căştiinţa, tehnica, se situau într-unsteril mediu teoretic, iar el, cel care„dădea la lopată”, era „miezul dindodoaşcă”78 al progresului.

Tot la pagina 5 ni se înfăţişeazăo antiparastază, în încercarea de ajustifica faptul că dezvoltarea„capabilităţilor”79 nucleare alesovieticilor, nu era, chipurile,destinată unor scopuri militare, cidezvoltării dezinteresate (oare,idealiste?!...) a fizicii:78 Expresia aparţine realizatorului TV Mircea Badea.79 „Capabilităţi” este un împrumut ce a alimentatlimba de lemn, a perioadei capitaliste româneştide după 1989, via forţele armate, pătrunzândapoi în toate formele de activitate, şi care afost paradigmat din americanul „capabilities”,care însemna de fapt „capacităţi”; iată cum lanoi devine: „abilităţile capului”…

104

„Marea realizare a ştiinţeisovietice, în perioada de după terminareacelui de-al doilea război mondial –descoperirea metodelor de producere aenergiei nucleare – a fost determinată denecesitatea istorică a întăririi puteriieconomice şi de apărare a primului statsocialist din lume.”80

Trebuie să arătăm distinsuluicititor că obsesia pentru transformareadialecticii într-un fetiş, ori poateobsesia creată de fetişul dialecticii, oface să fie, de exemplu, utilizată extinspe post de adjectiv, în construcţii detip apoziţie, determinând altesubstantive:

„…fapt care arată interacţiunealor constantă, unitatea lordialectică…”81.

Studiind mijloacele retorice şitendinţele semiotice ale textului defaţă, referitor la energia nucleară, ne80 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.5.

81 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.5.

105

vine în minte faptul că, chiar şi celemai ştiinţifice dintre cărţi, începeauprintr-o „predică roşie”, pentru a-şiîndeplini rolul, „preponderent”,„primordial”, de mijloace de propagandă,şi de a aşeza încă de la început întabăra comunistă toate afirmaţiile, chiarşi cele pur ştiinţifice!...

Dacă ar fi putut ar fi politizatşi legea gravitaţiei – cei care nu ar fifost comunişti ar fi căzut, ar fi plutitastfel, în univers, cu idealismul lormetafizic cu tot…

În continuare haideţi să vorbimdespre un fenomen de-a dreptul„aiuristic” ce „stă mărturie”semidoctului: încercarea de a evita prinrepetare anaforică pleonasmul.

Este de lăudat acela carecunoaşte şi aplică anafora în repetiţii.Dar, bunii mei, ce vătămătoare pentrugândire este folosirea anaforei înclasificări!...

Iată la ce ne referim:

106

„căile şi posibilităţile dedezvoltare ale diferitelor ramuri aleştiinţei”82

Existenţa mai multor căipresupune că avem posibilităţi multiple,iar existenţa mai multor posibilităţidenotă că sunt mai multe căi…

Se creează deci, în cazul defaţă, o dihotomie cu membri aproapeanaforic echivalenţi. De felul:

„scopuri, obiective şifinalităţi”83

Una dintre tezele favorite alepropagandei comuniste era:

„în societăţile bazate peexploatarea omului de către om”84

Această teză favorită acomuniştilor se enunţa pentru a „înfiera”(alt termen drag epocii) societateacapitalistă; interesantă este trecereaantanaclazică de la forma de genitiv82 Despre fizica modernă şi perspectiva

utilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.6.

83 Autorul îşi cere scuze pentru că a participatla dezvoltarea limbii de lemn!

84 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.6.

107

„omului” la forma de acuzativ „om”; dinpunct de vedere al mesajului transmis,forma de genitiv devine un obiect alafecţiunii cititorului pe când forma „om”devine subiect al urii proletare;„omului” este o antonomază a claseimuncitoare, pe când „om” devine oantonomază aproape invectivă la adresacapitalistului exploatator. Iată cumdezvoltarea paradigmatică a cuvântului„om” dă conotaţii aflate în contradicţie:pozitivă şi negativă, decelate nu princonţinut (care este acelaşi) ci prinformă…

Întâlnim la aceeaşi pagină(vedeţi dumneavoastră stimate cititor câtde bogat retoric este delirul limbii delemn?!...) o altă antonomază: „existenţaclaselor exploatatoare”85; ar fi aici şi osupra-personalizare: o masă de oamenieste transformată sinecdotic într-oentitate de sine – stătătoare, folosindu-se generalul în locul particularului…

Un caz de repetiţieepanadiplozică în care se strecoară şi un85 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.6.

108

adjectiv invectiv care urmăreşte creareaunei imagini groteşti a claseiexploatatoare capitaliste, avem în celece urmează:

„în orânduirea capitalistă,progresul ştiinţei este dictat deinteresele burgheziei – clasaexploatatoare – de interesele sale declasă, de interesele sale hrăpăreţe”86;

Se observă că totodată serealizează un pleonasm, deoarece din:„interesele burgheziei – clasaexploatatoare – de interesele sale declasă”, reiese clar încă din prima clipăcă „interesele burgheziei – clasaexploatatoare” spun acelaşi lucru cu„interesele sale de clasă”.

Constatăm şi o anumităpredilecţie a retorilor comunişti pentrusonoritate, pentru sublinieri persuasive.Astfel, repetând de câteva ori cuvântul„interese” alături de „clasă”, se întăreasonor în percepţia receptorului, că doarburghezia avea interese şi că acestea

86 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman, 1954, pg.6.

109

erau eminamente hrăpăreţe; poate că,clasa muncitoare avea doar „obiective”…

Acesta este un caz clasic altransformării unui cuvânt neutru dealtfel: „interese”, într-unul peiorativ,care este preluat de „limba de lemn”.

Un exemplu similar îl constituiecuvântul „proprietate”, cel caredenumeşte „a avea”, „a deţine” şi nu celcare este sinonimul cuvântului„caracteristică”.

Din punct de vedere semiotic, s-aprodus un transfer al semnificatuluiilustrat de paradigma: „proprietar,duşmani de clasă, negativ, peiorativ”asupra semnificantului „proprietate”.

Acest fapt duce la o „ură declasă” împotriva lui „a avea”! Comuniştiierau înfocaţi luptători împotrivaacumulării personale de bunuri. Zelul lorîn această privinţă ar fi fost bineprimit în Pustia Egiptului. Numai de nus-ar fi aflat în starea lor jalnică deapostazie…

Acuma, desigur că, cei „cufuncţii de conducere de partid şi destat” nu erau chiar aşa asceţi şi se

110

dedulceau la toate cele! Dar asta-ialtceva…

Afirmaţiile contrarii suntîntâlnite peste tot. Iată două dintreele, întâlnite în cadrul aceluiaşiparagraf:

„aceasta (clasa exploatatoare,n.n.) – într-o anumită etapă adezvoltării sale, respectiv în etapa sadescendentă – îngustează căile şilimitează posibilităţile progresuluiştiinţei”; „o deosebită atenţie este datăastfel fizicii, respectiv fiziciinucleare, de a cărei perfecţionare adepins eliberarea energiei nucleare”87

Iată două afirmaţiicontradictorii, deoarece progresulştiinţei este totodată limitat general,dar încurajat în particular; se maiconstată aici o nuanţă: ştiinţa comunistăeste bună pe când ştiinţa capitalistăeste rea; utilizarea şi fabricareabombelor nucleare de către capitaliştieste o ameninţare, pe când comuniştii le

87Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.6 - 7.

111

fabrică doar pentru a se apăra. Ori:„Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”!

Şi iarăşi:„Chiar şi o asemenea ramură a

ştiinţei cum este medicina se dezvoltă înţările capitaliste într-un anumit sens şinici într-un caz nu în vederea grijiipentru sănătatea maselor populare. Îngeneral ştiinţa, în lumea capitalistă, sefoloseşte şi se dezvoltă nu în interesuluşurării vieţii popoarelor, ci pentrudistrugerea a milioane de oameni.”88

Iată cum procedeul retoric alaferezei, prin care se respinge într-oprimă fază ceea ce este de respins,enunţându-se apoi ceea ce este dereţinut, este folosit într-o construcţiedefăimătoare, exagerată, de o paranoia cefrizează demenţa! Dar chiar de aceeaelocinţa afirmaţiei este mai penetrantăşi mai credibilă prin mitul pe care-lcreează!

O analiză logică, a întrebăriidacă medicina ajută sau distruge oameniianulează construcţia de mai sus!...88 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.7.

112

Asemenea mecanisme retorice şiasemenea derapaje semiotice duc lapervertirea gândirii, rezultând fapteprecum cele grupate sub denumirea„Complotul medicilor evrei” care auizvorât din delirul „stalinist al luiStalin”.

Stilul triumfalist este susţinutşi prin utilizarea deşănţată, indecentă,a hiperbolei, care vine şi adânceşteideologic prăpastia dintre capitalismulcorupt şi comunismul imaculat, realizândastfel o antiteză de proporţiimitologice:

„Cu totul alta este situaţiaştiinţelor naturii şi, în general, aştiinţei în orânduirea socialistă. Modulde producţie socialist este forţaprincipală, determinantă, a dezvoltăriisociale, este factorul hotărâtor îndezvoltarea ştiinţei. Inexistenţaoricărei exploatări a omului de către omdeschide căi şi perspective largi,nelimitate unei dezvoltări vijelioase aştiinţei, a fizicii. Dezvoltareavertiginoasă a forţelor de producţie însocietatea socialistă este bazaînfloririi ştiinţelor, iar această

113

dezvoltare vertiginoasă şi neîntreruptă aforţelor de producţie este determinată derelaţii de producţie socialiste.”89

Se observă grija cu care sesubliniază, iar şi iar, că ştiinţa esteprodus al necesităţilor tehnice şi că nuştiinţa determină progresul economic, ciprogresul economic duce la dezvoltareaştiinţei. Totodată, epitetele utilizate:„vertiginos”, „vijelios”, „hotărâtor”,„nelimitat” – întăresc o imagine aavântului şi a entuziasmului cu care sedezvoltă comunismul; ca într-o alergarede neoprit sub biciul şi tăvălugulmaterialismului, ce se revarsă dialecticpeste întreaga societate.

În studiul nostru am dat peste unchiasm şchiop:

„fizicienii lumii antice erau şifilozofi, iar filozofii, în mare măsură,erau şi fizicieni”

Efectul este unul hilar. Dacăfizicienii – nu doar unii dintre ei, erauşi filozofi (cu toţii…), cum puteau

89 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.7-8.

114

atunci unii dintre filozofi să nu fiefizicieni?!...

Dacă toate elementele mulţimiifizicienilor sunt şi filozofi, atunci potexista filozofi care nu sunt fizicieni?

Se vede aici cum simpla prezenţăa conjuncţiei „şi” care conferăconcomitent ambele calităţi (iar înmatematică determină operaţiunea numită„intersecţie”, operaţie care scoate dindouă mulţimi părţile comune, adică celece se găsesc şi în una şi în cealaltă),duce la un viciu logic.

Psihologii pot arăta mai pe largmecanismele de gândire care ne fac săvorbim despre ceea ce ne lipseşte, dupăprincipiul: fiecare se laudă cu ce n-are…

Iată că afirmaţiile semidocte,deloc ştiinţifice, însăilate „dupăureche”, ale textelor vremii, abundă decuvântul „bază” ori de sinonime aleacestuia.

Se încerca probabil inducereaunei „legitimităţi”, a unei „baze” pecare să se sprijine nevoia de a crede avulgului, care, din lene şi „spirit deautoconservare”, crede orice i se dă

115

posibilitatea să creadă90. Vrem cu atâtadisperare să ne minţim singuri atuncicând alternativa ar fi să „luăm” o„atitudine” care să ne coste!!!....:

„drept baza dezvoltăriifilozofiei marxiste”; „marele merit de afi elaborat tezele de bază ale teorieimarxiste a cunoaşterii pe baza noilorteorii ale cunoaşterii”91

Ne-a surprins prin încrâncenareasa titlul lucrării lui Lenin:„Materialism şi empirio-criticism”92.Atâta materie este în el, în autor, că,se pare, dacă ar fi putut, autorul ei arfi respirat numai pământ.

Am constatat că printre citările,preluările şi limba de lemn, exista oplăcere a intelectualilor vremii de astrecura adevăruri, pe care cenzura -citatele fiind prezentate într-o formărezonantă cu limba de lemn - ori nu le90 Reluare pleonastică şi apoi anaforică a cuvântului „crede”.91 Despre fizica modernă şi perspectiva

utilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.9.

92 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.9.

116

sesiza, din dezinteres, ori nu leînţelegea şi scăpau astfel spre publicullarg, ori, le „treceau cu vederea”răzbunându-se – cei care înţelegeau – pesituaţia ingrată în care se aflau.

Astfel, este interesant cum, încitatul următor, deşi se pare că mariifizicieni sunt înfieraţi ca avândconcepţii filozofice greşite, totuşi lise arată meritele ştiinţifice. Mai mult,în anul 1954, când totul avea caracter„de clasă”, autorul afirmă că fizica – văvine să credeţi?!... – nu are acestcaracter (adică unul de clasă):

„În acelaşi timp se constatăurmătorul fenomen: concepţiile idealiste,agnostice, ale unor fizicieni, nu i-auîmpiedicat totuşi să facă descoperiri cuadevărat ştiinţifice (descoperim aici unanticlimax; în prima parte a frazei suntcriticaţi, ca mai apoi să fie admiraţipentru descoperirile cu adevăratştiinţifice, n.n.). Între aceştia putemcita tot pe fizicienii amintiţi deja:Eistein, Schrödinger, Bohr etc. (…) Nu sepoate vorbi deci de caracterul de clasăal fizicii.”

117

Poate că, dacă textul respectivar fi fost citit cu mai multă atenţie,Lublianka l-a mâncat pe curajosul om deştiinţă…

Fizica nu scapă însă de „furcilecaudine” ale analizei retorice. Astfel căîn continuare se spune că:

„Dacă fizica este indiferentăfaţă de clase, clasele nu sunt însă delocindiferente faţă de ştiinţele naturii,faţă de fizică.”93

Iată ce chiasm frumos carealizare retorică, dar cum nu se poatemai stupid şi mai hilar; un exemplu delimbă de lemn cât se poate de ilustrativ.

Preluăm un citat din lucrareaanalizată, care „sună” astfel:

„el începe să gândească conformideologiei sale, aici se manifestă deciconcepţia despre lume, cât şi presiuneace exercită burghezia asupra lui şi decare, de regulă, este legat printr-o miede fire.”

În cele de mai sus trebuie săevidenţiem prezenţa anacolutului, dar nu93 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.14.

118

numai. Personificarea „burgheziei”, acestpersonaj colectiv căruia, iată, i seatribuie caracteristicile unui personajdetestabil, a cărui dominaţie asupraoamenilor de ştiinţă capitalişti esterealizată, fără putinţă de scăpare pentruaceşti nefericiţi, „printr-o mie defire”. Desigur, avem de-a face şi cu ohiperbolă. Însă, prin procedeul„invectivizării” cuvântului burghezie,acesta devine un element al limbajului delemn, care acumulează paradigmatic,nesfârşite conotaţii negative. Ocaracteristică a limbii de lemn estetocmai această paradigmare, cuvântul,expresia, pierzându-şi sau modificându-şi sensurile iniţiale, căpătând totodatăcalitatea de vehicul al unei „culturi”care-l uzitează catahretic.

Chiar dacă în zilele acestea s-aatins apogeul unei denaturări semioticede-a dreptul cancerigene a discursuluipolitic, să nu credeţi că este invenţiatimpurilor acestea. Nu!... Căci a spunealbului negru şi a denumi negrul alb esteo plagă ce există dintotdeauna, de cândomul a descoperit limbajul, care l-aajutat să mintă.

119

Iată deci:„Existenţa puternicului lagăr al

democraţiei, socialismului şi păcii, înfrunte cu Uniunea Sovietică”94

Putea fi vorba de democraţie înabsolutismul comunist?!...

Recunoaştem aici şi un altexemplu al vocabularului de lemn:„lagăr”. Iată că sensul acestui termen,ce reprezenta iniţial un campus în careerau ţinuţi cu forţa prizonierii derăzboi – mai târziu prizonierii politicideportaţi spre a fi exterminaţi –primeşte sensul unei cazemate, a unuifort, în care forţele binelui, forţeleprogresiste, nu sunt nicidecum ţinuteprizoniere de Uniunea Sovietică, aflatăîn fruntea „ciumei roşii”95. Se sugereazămai degrabă că lagărul sovietic esteconstruit spre protecţia celor închişi înel. O închisoare care-şi protejeazădeţinuţii de lumea dinafară; ori mai

94 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman, 1954, pg.18.

95 Metaforă prin care imperialiştii americani denumea comunismul.

120

degrabă, deţinuţii sunt protejaţiîmpotriva libertăţii!…

Un alt automatism de limbaj este„în frunte cu”. Este foarte des folosit,întâlnit în toate domeniile retoricii, dela ideologie, ca aici, până la literaturăsau ziaristică.

În continuare propunem sprelectură distinsului cititor, următorulparagraf:

„atât pe Engels, cât şi, înspecial, pe Lenin să consacre o atenţiedeosebită problemelor fizicii. AtâtEngels, cât şi, în special Lenin, şi-audat seama că noile cuceriri ale fizicii”96

Marea problemă a comuniştilorsovietici cât şi a „sateliţilor” acestoraera că Marx şi Engels au fost burghezi,s-au născut şi au trăit într-un statcapitalist. Iar aici, prin expresia: „câtşi, în special”, Lenin este aşezat pepiedestalul înaintaşilor cu vreo juma’ demetru mai sus decât Engels. Repetiţia,supărătoare dealtfel, este un element allimbii de lemn şi era destinată sugerării96 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman, 1954, pg.20.

121

în auditoriu a unei stări de adulaţie laadresa părintelui întemeietor, care iată,cu tot materialismul şi cu toatăînflăcărarea dialectică, este deificat.Şi totodată exprima, pentru ochiul atental celor care vânau duşmanii de clasă,adeziunea retorului la ideologiapartidului.

Lumea comunistă avea două feluride cetăţeni: sovieticii, şi ceilalţi.Primii de rang superior, restul un fel decetăţeni de mâna a doua. Aceeaşidihotomie dintotdeauna: romanii şibarbarii (din care cei din urmă erau atâtde civilizaţi că se mirau de ce romaniiucid în arene animale sălbatice doarpentru a se distra – apropo de„activiştii pentru drepturile animalelor,din zilele noastre), rasa arianăhitleristă şi rasele inferioare, şiexemplele ar mai putea continua…

Am putea numi acest fenomen„complexul Atlantida” – „atlanţii” ceconduc un imperiu dezvoltă un complex desuperioritate faţă de cei pe care i-aucucerit.

Ca să argumentăm afirmaţiile demai sus exemplificăm cu următorul citat:

122

„pe de o parte filozofiisovietici şi toţi filozofii progresişti”97

Această dihotomie aratăîntâietatea filozofilor sovietici şirangul al doilea al celorlaltor filozofi,care totuşi, sunt şi ei progresişti, darluaţi aşa, cam la grămadă. De fapt eisunt clasificaţi pe post de a fi un felde ajutoare de aiurea, cărora trebuie săli se arate calea dreaptă de către ceisovietici.

Un cuvânt al epocii care a „făcutcarieră” şi care a evoluat într-un fel deantonomază este prezent în fraza sintagmacare urmează:

„Aceste indicaţii leniniste” Iată un cuvânt al limbajului de

lemn care a făcut epocă. „Indicaţiile”trebuiau respectate. Nu erau nişteconsideraţii, ori niscaiva sfaturi. Eraunişte ordine care trebuiau executateîntocmai şi la timp. De fapt, întreagastructură comunistă era una militarizată…

Conform zicalei: „teoria cateoria, dar practica ne omoară”, citatul97 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman, 1954, pg.22.

123

următor este unul „militantist”, cu arme,surle şi mijloace retorice:

„Teoria materialistă şi metodadialectică constituie arme puternice şiîn mâinile unor oameni de ştiinţăprogresişti din ţările capitaliste.”98

Metonimia realizată aici,bazându-se pe contiguitatea logică dintrearme şi mâini, ca şi metafora prin carematerialismul şi dialectica sunt numitearme, ilustrează tendinţa „combativă” pecare Lenin o impunea să fie conferitădoctrinei comuniste.

Aproape toată pagina 23 estededicată unei enumerări ale cuceririlorfizicii, care a urcat la „etajelesuperioare” ale ştiinţei, sub îndrumareamaterialismului dialectic. Vom reda doaro parte a enumerării, care este totodatăîmpănată cu paranteze explicative:

„a energiei termice direct înenergie electrică; caracterul ondulatoriual substanţei şi caracterul corpuscularal luminii; câmpul electromagnetic (…)defectul masei (care se observă cu ocazia98 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.22.

124

reacţiei nucleare); acceleratoriputernici (ciclotron, betatron,sincrofazotroni, cosmotroni)”99.

Probabil că retorul a căutat săobţină un efect copleşitor asupracititorului, dar se pare că singurareuşită este aceea se a-l plictisi şi dea-l face „să sară” pasajul respectiv.

Căutarea cu orice preţ a acelorcuvinte ce exprimă ori sugerează acţiunimecanice, caracteristici materiale,coborârea către materie, ilustreazătendinţa de a fugi cu tot dinadinsul despiritual, de metafizic. Iată ce ni sespune:

„Problema structurii materiei şia proprietăţilor sale este problema ceamai veche şi cea mai importantă afizicii. Ea a fost frământată de capetelegeniale ale multor generaţii.”100

Dacă ar fi să ne oprim mai îndetaliu asupra acestei metafore, care din

99 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.22.

100 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman,1954, pg.28.

125

punct de vedere al respectării schemeiretorice este corectă, constatăm însăaceea tendinţă a „materialismului” cuorice preţ. Frământarea aceasta, ca operămentală, aduce o sonoritate destul deneplăcută. Deşi are potenţial, determinăînsă un efect nu tocmai plăcut.Frământarea este mai degrabă destinatăsufletului, pe când mentalului îi estemai potrivită asocierea cu studiul. Chiarşi utilizarea lui „capete” în loc de„minţi” sau chiar „creiere”, tragemetafora jos printre bolovanii materiei.Iertaţi-mă, dar îmi pare grotescă!

Amintind în sfârşit deradioactivitate, în fond despre astatrebuia să fie cartea, cel puţin dupătitlu, se ajunge la un pleonasm, prinrepetarea aceleiaşi idei cu aceleaşicuvinte, în epifrază:

„fizicieni progresişti franceziIrène şi Frederic Joliot-Curieradioactivitatea artificială, adică s-auobţinut elemente radioactive pe caleartificială.”101 101 Despre fizica modernă şi perspectiva

utilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.35.

126

Lumea materialismuluidialectic şi istoric nu poate fi altcumvadecât „de-a dreptul şi întru totul”materială. Şi se afirmă asta cumijloacele aferezei, care respingeexistenţa unor limite ale cunoaşterii:

„Fireşte, descoperirea noilorproprietăţi ale materiei, despre care s-avorbit aici, nu trebuie să fieinterpretată în nici un caz în sensul căam ajuns la limitele posibile alecunoaşterii materiei. Ceea ce s-a făcuteste un pas serios înainte pe drumulcunoaşterii mai complete a proprietăţilorlumii reale.”102

Idealismul trebuie desfiinţat.Din idee trebuie să rămână doar materiace o alcătuieşte… Pentru a înfiera pefizicienii derutaţi din cauza prăbuşiriivechilor noţiuni clasice, se foloseşte ometaforă colocvială:

„ducând pe unii dintre ei înbăltoaca idealismului”103

102 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.37.

103 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.

127

Chiar dacă ceea ce studiem este ocarte de ştiinţă, ea combate cu duritateşi permanent, denaturările burgheze:„negarea realităţii obiective existenteindependent şi în afara conştiinţeinoastre, duce la idealism, laclericalism”104.

Mai mult: „Mach şi acoliţii săidin toate ţările pălăvrăgeau despreînvechirea noţiunii de materie şi aupornit o luptă aprigă contramaterialismului dialectic”105.Colaboratorii lui Mach cum denumiţi cu unepitet colocvial „acoliţi” iar ironiadetermină utilizarea lui „pălăvrăgeau” înlocul lui: discutau, vorbeau, arătau,etc. Desigur, lupta burghezilor contramaterialismului dialectic nu poate fidecât „aprigă”.

Peste tot unde este posibillimbajul materialiştilor abundă înexpresii ce au legătură cu meseriile ce

V. Roman, 1954, pg.38.104 Despre fizica modernă şi perspectiva

utilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.38.

105 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.38.

128

prelucrează materia. Ei frământă,sfărâmă, etc.:

„O confirmare strălucită aacestei teorii marxiste a cunoaşterii afost dărâmarea vechilor concepţii înfizică”106.

Se pare că, deşi am intrat înpartea „ştiinţifică” a cărţii, aceastaabundă în consideraţii ideologice, înpropagandă şi în afirmaţii defăimătoarela adresa burgheziei. Orice afirmaţie laadresa materialismului dialectic este unapozitivă şi scoate în evidenţăsuperioritatea şi caracterul progresistal acestuia. Orice afirmaţie la adresaburgheziei reacţionare este una careacuză, defăimează, subliniază greşelile.Rareori putem vorbi de un oarecareantorism ca atitudine relativbinevoitoare la adresa unor somităţi cuma fost Eistein.

În aceeaşi tendinţă se înscriemetafora următoare:

106 Despre fizica modernă şi perspectiva utilizăriienergiei atomice – prof. univ. ing. V. Roman, 1954, pg.40.

129

„cunoaşterea lor ajută laperfecţionarea uriaşei clădiri a fiziciimoderne”107.

Obsedaţi de „unitate” (însuşireade a fi uniţi) comuniştii o repetă iar şiiar, ca pentru a induce convingerea înrândul membrilor de partid că ei sunt„strâns uniţi”. Aduceţi-vă aminte de„unitatea de monolit a partidului strânsunit în jurul conducătorului său”. Însăiată că şi în cărţile de fizică potapărea „elemente” de genul ăsta. Astfel,epitetul „indestructibil” determinăsubstantivul „unitate”, pentru a sugeraforţă:

„unitatea indestructibilă aspaţiului şi timpului”108.

Aliteraţia care urmează începe cuun chiasm şi este construită pe scheletulunei enumerări:

„că nu există materie fărămişcare, precum că nu există o mişcare

107 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.41.

108 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.42.

130

fără materie, că izvorul mişcăriimateriei nu există în afara ei, (…) căforţele nu sunt exterioare în raport cumateria şi că mişcarea nu este numai osimplă deplasare a unui corp în spaţiu.”

Ce se statuează prin aceastăafirmaţie?: că fizica nu poate fi decât oştiinţă care vine să întăreascămaterialismul dialectic. Că, în pofidalipsei caracterului de clasă al fizicii,aceasta validează materialismul, decidoar materialismul poate fi adevărat dinpunct de vedere fizic şi deci doarcomuniştii au dreptate. Căci fizica estecu ei!...

Un caz de corespondenţă, deinfluenţă, destul de des folosit, în carerăul reprezentat de clerici (care devineclericalism) se transferă asupra actuluide a propovădui, care devine în limbajulde lemn sinonim cu minciuna este celilustrat de următorul pasaj:

„cele afirmate aici coincid întrutotul cu cele propovăduite de filozofiiapusului în slujba imperialismului.”109

109 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.43.

131

Propovăduitorii atât de plasticdescrişi propagă „cel mai deşănţatmisticism şi clericalism”110.

Analizei proletare a autorului nuscapă nici teoria relativităţii, însă şiea este doar o cărămidă la „bazafundamentului temeliei” naturii materialea lumii, deci şi a cunoaşterii:

„Despre teoria relativităţii –piatra de bază a fizicii moderne”111.

Dacă ar fi spus numai „bazafizicii moderne” ar fi fost prea multidealism şi prea multă recunoaştere avalorii acolo. Se poate oare ca o bază sănu fie compusă din materie?! Şi-atunci au adăugat „piatra” care săsusţină fundamentul materialist alconcepţiei dialectice.

Ni se dă iarăşi un citat dinLenin care vine să ne spună, printr-unchiasm cu o simetrie aproximativă, că:

110 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.43.

111 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.51.

132

„nu există în lume nimic în afarăde materia în mişcare, iar materia înmişcare nu se poate mişca decât în spaţiuşi timp.”112

Această afirmaţie aparentchiasmică, este de fapt o aberaţieparadoxală. Conform căreia în lume existănumai materia în mişcare, nimic altceva;şi-atunci unde am putea să înghesuimspaţiul – în care această materie semişcă?!...

Despre timp, ce să mai zicem?!...În aceeaşi tendinţă de a „arăta

puţină forţă”, substantivul „legătură”este însoţit mai peste tot de un adjectivcare vine să-i prezică, din start,longevitatea de-a pururi:

„legătura indisolubilă”113

Retorica proletară este totuşiuna violentă. Acţiunile sugerate suntîntotdeauna unele drastice, violente:

112 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.53.

113 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.54.

133

„A fost gonită din fizicăconcepţia metafizică”114

Se va observa că nu s-a folositde exemplu: „a fost înlăturată” ori „afost schimbată”, expresii care ar fi fostoarecum neutre, legate de pierderealegitimităţii concepţiei respective. Înschimb, se sugerează acţiunea unoroameni, comunişti desigur, asupra uneipersonificate concepţii învechite, simbolal decadenţei, care este „alungată”,izgonită undeva în afara lumii„progresiste”.

Retorica comunistă115 devineironică prin utilizarea parantezei,pentru sublinierea faptului că unele dintezele enunţate sunt în fapt nişteeufemisme: „duce direct la recunoaşterea„existenţei” lui dumnezeu, „creatorul”lumii”. Se va remarca şi faptul căDumnezeu este scris cu literă mică, înintenţia de a-L desconsidera…

Din nou eufemismul, ironic şidesconsiderant, introdus între ghilimele,

114 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.55.

115 Cacofonie intenţionată.134

este utilizat, de data asta de Leninînsuşi, citat aici, pentru a arătainterpretarea filozofică greşită pe careEinstein a dat-o teoriei relativităţii:

„De interpretările idealiste alepropriilor sale teorii se face vinovatînsă, şi poate în primul rând, însuşiEinstein, care ajunge la asemeneaconcluzii, direct reacţionare, cum ar fifinitatea lumii, ceea ce duce de fapt larecunoaşterea „creatorului” şi a lumii de„apoi”.”116

Aproape nici un mijloc retoric nua fost ocolit de propaganda comunistă.Iată în cele ce urmează descoperim unexemplu de caligramă, folosit pentru a daimportanţă, pentru a scoate în evidenţă,pentru a întări cuvintele tovarăşuluiLenin, în scopul de a le conferiimperativitate:

„Nici unul dintre aceşti profesori (…) nupoate fi crezut nici măcar cu un cuvânt”117

116 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.58-59.

117 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.64.

135

Invectivele utilizate pentru „aînfiera” (credem că tovarăşii, prinşi încapcana limbii de lemn, dacă ar fi fostîntrebaţi ce înseamnă „a înfiera” ar firăspuns cu siguranţă că este vorba de „aacuza”, de „a condamna” – nicidecum căexpresia vine de la „a pune în lanţuri”…)imperialismul american, duşmanulcapitalist de clasă, nu se terminăniciodată, sunt totdeauna binevenite şigustate de amatorii de retorică lemn-limbistică:

„descoperirile lor folosesccanibalilor de dincolo de ocean”118

În continuarea metaforei,epitetul este folosit pentru a acuza:

„lagărul agresorilor americani”119.Unul dintre motive, în încercarea

de a „epura” societatea de „elementelereacţionare”, este acuzaţia formulată laadresa acestora, anume aceea de a fi„cosmopoliţi”. S-a folosit pentruîngenunchierea armatei, îndepărtându-setoţi cei care cunoşteau limbi străine,

118 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.64.

119

136

ori aveau studii superioare; s-a folositpentru trimiterea la închisoare aintelectualităţii; iată că se foloseşteşi ca acuză împotriva cui?: a MareluiAlbert Einstein! despre care se spunea:

„E cunoscut că el este de acordcu ideea cosmopolită a guvernuluimondial”.120

Nu putem decât să fim miraţi denesfârşitele posibilităţi de apariţie alimbii de lemn, în toate felurile,formele şi domeniile, ca un cancerinsidios care umple corpul firav algândirii cu nenumărate metastaze. Iată cese afirmă în pasajul de mai jos:

„Susţinerea unei asemenea teoriiînsemna practic dezarmarea omului în faţaforţelor naturii, condamnarea lui laîntuneric, împingerea lui spre misticism,spre credinţă oarbă în forţe„supranaturale” pe care nu le poatebirui, aruncarea lui în braţeleneputinţei, a religiei, însemnarenunţarea la luptă pentru progresulomenirii, însemna, pe plan social şi120 Despre fizica modernă şi perspectiva

utilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.65.

137

politic, renunţarea la lupta pentru oviaţă liberă, îmbelşugată, fericită.”121

Nu ştim de ce, dar ne-a fostdestul de dificil, poate din cauză că ne-am cam pierdut răbdarea, să sfârşimanaliza cărţii. Încheiem această primăparte a capitolului cu un ultim fragmentprin care se arogă întâietateasovieticilor în fizica nucleară:

„Propaganda Wall–Street-ului arăspândit timp de ani de zile şi cu multăinsistenţă afirmaţia cum că dezintegrareanucleului atomic şi obţinerea practică aenergiei nucleare s-ar datora efortuluifizicienilor americani. Presa de bulevardamericană mai continuă şi astăzi săvorbească despre „meritele ştiinţeiamericane”, despre „superioritateafizicienilor americani”.122

Prin sintagma „Propaganda Wall -Street-ului” se sugerează la figurativ căcentrul burghez, corupt, al bursei

121 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.68.

122 Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ. ing.V. Roman, 1954, pg.80.

138

americane, în mod intenţionat, minte şise laudă cu merite ce nu sunt aleAmericii123.

Avem aici şi o preluare a unuifenomen cotidian, absolut normal, şi-anume faptul că presa, ziarele, se vândpe stradă. Iată însă că retorul preiaaceastă caracteristică şi încearcă să-idea o conotaţie peiorativă. Astfel, prinutilizarea unei apoziţii, substantivul„bulevard” (care oricum este un afront lasubstantivul „stradă”, ori „fundătură”)primeşte astfel un rol valorizatornegativ la adresa presei aceleiamincinoase şi corupte în mod aprioric,care, şi aici ghilimelele au iarăşi rolde ironie, ridică în slăvi: „meriteleştiinţei americane” şi „superioritateafizicienilor americani”.

123 Crede oare distinsul cititor în adevărulafirmaţiei actuale a textului cântat deformaţia „Paparazzi” conform căruia: „Oricineinventează ceva, e american…”?...

139

140

Limba de lemn, comunistă, întehnică

141

Nu ne-am fi aşteptat ca undomeniu aşa de strict delimitat cum estecel al stingerii incendiilor, alactivităţii pompierilor, să fie atât deparazitat în acele vremuri „de tristăamintire” de retorica de lemn apropagandei ideologice.

Iată însă că în cele câtevalucrări studiate am găsit „un exempluedificator”, al fenomenului pe care dorim„cu ură proletară” să-l „înfierăm”.

Prima lucrare este „Tacticastingerii incendiilor / A. Garpinenko,S.G. Golubev, M.V. Danilov, A.A. Kalmi,S.G. Kaleaev, V.I. Mihailov – Bucureşti:Direcţia de Pază Contra Incendiilor,1956”.

Pentru obiectivitatea demersuluinostru vom menţiona încă de la început căautorii sunt sovietici. Se menţionează pepagina de gardă nr. 2 faptul că estevorba de o traducere din limba rusă.

La pagina 5 găsim un împrumutciudat, căci denumirea tradusă în limbaromână este prezentată în paranteză cuacronimele din limba rusă, iar apoi, lanota de subsol ataşată acronimelor, este

142

dată traducerea cuvânt cu cuvânt dinlimba rusă:

„automobile pentru servicii şidestinaţii speciale (G.D.Z.S.1)” iar notase subsol este: „Serviciul de protecţiecontra gazelor şi fumului”124.

O primă observaţie, delocfavorabilă autorului român a cărui carteam analizat-o anterior: cartea de faţă,cea „pur” sovietică, nu este politizatăaproape deloc. Aici avem de-a face cufenomenul atât de larg răspândit denumitprintr-o comparaţie eufemistică: „maicatolic decât papa…”.

Doar introducerea prezentei cărţipoate fi suspectată de oarece tendinţelemno-limbistice, căci restul textuluieste pur tehnic.

Totuşi în „Introducere” apare calimbaj de lemn, politizant, formularea:„păstrarea proprietăţii socialiste şiaverii personale a cetăţenilorsovietici”.125

124 Tactica stingerii incendiilor / A. Garpinenko,S.G. Golubev, M.V. Danilov, A.A. Kalmi, S.G.Kaleaev, V.I. Mihailov – Bucureşti: Direcţia dePază Contra Incendiilor, 1956, pg.5.

143

Poate că expresia „avereapersonală” a scăpat cenzurii române,deoarece cartea este o traducere. Căci,fiind mai catolici decât Papa, comuniştiiţărilor satelit erau mai vigilenţi: „cumsă aibă cetăţenii avere?!... – Iarproprietatea, aşa cum s-a arătat, era unasingură: cea socialistă!

Cu „Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979”, revistă informativă abreslei celor care luptă cu focul,nimerim, în cel mai plin de aplomb cultal personalităţii şi al retoriciicomuniste de lemn.

Iată în primul rând titlularticolului care ţine loc de un fel decuvânt înainte, de o aşezare pe caleaideologică corectă a tuturor elementelorde calcul a rezistenţei la foc, a tuturorafirmaţiilor despre tehnica şi tacticastingerii incendiilor din articolele cepopulează revista:

„35 de ani de mari victorii înînflorirea patriei”

125 Tactica stingerii incendiilor / A. Garpinenko,S.G. Golubev, M.V. Danilov, A.A. Kalmi, S.G.Kaleaev, V.I. Mihailov – Bucureşti: Direcţia dePază Contra Incendiilor, 1956, pg.7.

144

Acest articol, care începe pepagina 3, prima după cele două pagini degardă, se lansează direct într-o tiradăde preamărire a lui Ceauşescu:

„poporul nostru, strâns unit înjurul Partidului Comunist Român, alsecretarului său general, tovarăşulNicolae Ceauşescu”126

Inversiunea „strâns unit” esteuna foarte utilizată la timpul respectiv.

Despre celelalte, atât defamiliare, ce să mai vorbim!...

Epoca acelui fanatism plin deentuziasm al limbii şi gândirii de lemneste ilustrată prin utilizarea uneihiperbole:

„pagină gravată cu litere de aurîn istoria sa”127

Pe acelaşi ton strident, se aducelogii „insurecţiei armate” ce a dus la„întoarcerea armelor împotrivahitleriştilor”, numită aici „revoluţie”,în speranţa de a acredita ideea că acestact aparţine comuniştilor români şi estesimilar cu revoluţia bolşevică:126 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.3.127 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.3.

145

„revoluţia din august 1944reprezintă corolarul unor aprige şiîndelungate bătălii pentru emancipareasocială şi naţională”128

Folosirea termenului „corolar”este una total greşită din punct devedere logic; limbajul momentului,inspirat de catahreza retorică„deşănţată” a vreunui semidoct, a preluatcuvântul „corolar” cu sensul de„încununare”, „de pisc”, de „climax”;nicidecum acela de concluzie care derivănemijlocit dintr-o teoremă. Probabil, şiar fi hilar, sunând oarecum asemănătorlui „corolă”, o fi fost confundat şiutilizat greşit. Oricum ar fi, „corolar”nu este masculinul de la „corolă”!!!....

Tot acest efort epopeic, întreagăaceastă luptă au loc pentru a îndeplini:

„aspiraţiile de progres şicivilizaţie”129

Din nou „avem de-a face cu” limbade lemn: „aspiraţii spre progres şicivilizaţie” ar fi fost corect; aspirispre ceva, nu aspiri de ceva.

128 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.3.129 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.3.

146

Iată un alt exemplu de catahrezăa retorilor:

„politicii capitularde”130

Această politică capitulardă131 nupoate fi decât o invectivă, nu?!...

Când retorul „minunatului”discurs - probabil o fi fost secretarulde partid – ne vorbeşte de politica„glorioasă a partidului”, el face odihotomie (suntem tentaţi să adăugăm„taxonomică”, dar poate distinsul cititornu va gusta ironia noastră pleonastică…):

„pe plan intern şi extern”132

Această dihotomie este de fapt„unificantă”. Intern plus extern egaltotul…

Unele încercări de a înlocuiinepţia de mai sus au existat, însă n-auputut trece de formulările de genul:

„pe toate planurile” (o reducereabsurdă a infinitului, a non-exhaustivului, la ce ceva controlabil),

„atât în plan intern cât şi înplan extern”, în care, cu aceleaşiobservaţii anterioare, pentru ca intenţia130 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.3.131 Cacofonie intenţionată.132 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.4.

147

unificatoare să fie „manifest” exprimatăapare „atât în”, în prezenţa lui „şi”, cuvaloare de adunare, ceea ce duce cu atâtmai mult la hilar.

O minunată personificare dartotodată o autodelaţiune ce poate ficonsiderată un „strălucit” exemplu deipocrizie şi şmecherie, şi care estetotodată o antiparastază întâlnim înfragmentul ce urmează:

„Asumându-şi sarcina realizăriiunităţii de luptă, Partidul ComunistRomân, forţa politică cea mai lucidă şimai consecventă a mişcării antifasciste,a dovedit o deosebită supleţe tactică (ceminunată perifrază eufemistică pentru„viclenie”, n.n.) renunţând la unelelozinci ce puteau să dezbine forţelepatriotice şi democratice”.133

Poate că autorul articolului – nueste semnat… – chiar credea că aducelaude partidului pentru capacitateaacestuia de a renunţa la orice, înprincipal principii!, pentru a-şi atingeobiectivul de preluare a puterii...

De fapt credem că în afirmaţia demai sus greşim fundamental. Mingea „ne133 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.4.

148

este ridicată la fileu” chiar de autorularticolului. El spune că partidul a avutflexibilitatea de a renunţa la oricelozinci. Păi, fraţilor, principiilelimbii şi ale gândirii de lemn sunttocmai lozincile. Mai mult, nu existăprincipii, există doar lozinci. Care potfi schimbate „după cum vrea muşchii”ideologiei!

Vai nouă! Vae victis!Forţele comuniste trebuiau să se

unească. Dar nu oricum! Nu se puneaproblema unei uniri paşnice! Ci a uneiabelicoase. Cetăţeanul comunist trebuia săfie permanent vigilent şi să lupteîmpotriva reacţionarilor. Aşa că i secerea să ducă o:

„politică de unire într-un frontcomun”

Această caracteristică alimbajului de lemn de comunist, de a fipermanent belicos, ilustrează cu frazesforăitoare şi exagerate, stareapermanentă agitaţie a conducătorilorvremii. Paranoia, delir, oriamândouă?!...

Ca şi în cazul citatelor dinMarele Maestru al comunismului, Lenin,

149

citatele din Ceauşescu sunt trecute subforma unor caligrame, cu italice. Iată unexemplu:

„măreaţa epopee a insurecţiei deacum trei decenii şi jumătate a fostrezultatul voinţei întregului popor”134

În tehnica manipulatoare amaselor, prin discursul politic, li sesugerează acestora chiar şi stărilepsihologice (în cazul de faţă mai degrabăpsihiatrice…) pe care trebuie să letrăiască faţă de o un fenomen:

„Răspunzând cu înflăcărarechemării partidului”135

Ne şi imaginăm alergarea maselorde „revoluţionari comunişti” către loculunde fâlfâiau stindardele partidului, cuzâmbet larg pe faţă şi chiar într-oanumită stare de hipnoză; din nou ohiperbolă deplasată; din nou limbaj delemn.

Dacă în analiza cărţii „Epoca deaur” arătam că „indicaţiile” Tovarăşuluierau de fapt nişte ordine denumiteprintr-un eufemism pentru a salva nişteaparenţe democratice, în cele ce urmează134 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.4.135 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.5.

150

extindem analiza noastră, având ca obiecturmătorul fragment:

„De o mare însemnătate (…) suntpreţioasele indicaţii ale tovarăşuluiNicolae Ceauşescu.”136

Indicaţiile preţioase suntprezentate din nou în inversiune. Înlimba de lemn a timpului devenise unobicei, un semn al „culturii” limbajului,utilizarea frecventă a inversiunii cândse dorea sublinierea, întărirea, vreunuiaspect.

Teatral dar şi lemno-limbistic,se realizează o metaforă ce va fipreluată în argoul ştiinţelor, dar maiales în discursul politic de atunci şi deacum:

„În lumina acestui concept”137

Astfel se obţine o imagineplastică, aproape ca: „sub luminilerampei”.

Cei care au fost înregimentaţi îndiferitele forme para-politice aleregimului comunist, de la „ŞoimiiPatriei”, „Pionieri” şi „UTC-işti”, îşi

136 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.7.

137 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.9.151

aduc aminte de „Legământul” pe care-lfăceau, „solemn”, cu ocazia primirii „înrândurile” corpului respectiv.

Nu prea înţelegem dorinţa aceastaa puterii de a te pune să juri (adjoncţialui „în” vă daţi seama la ce duce…), săfaci legământ, etc.

Este, dragilor comunişti de ierida azi şi de mâine, „o reminiscenţă” dinperioada supremaţiei religiei, cândfăcând un legământ, te legai pe tineînsuşi şi te dădeai în mâinile zeului,care, dacă-l trădai, avea drept de viaţăşi de moarte asupra ta.

Acuma lasă că, chiar fără a figreşit împotriva unei astfel deinstituţii ca jurământul sau legământul,torţionarii comunişti şi-au arogat undrept peremptoriu de moarte asupranevinovaţilor neamului acestuia. Nu-iînsă în totalitate rău (iertaţi-neegoista afirmaţie, PărinţilorDumneavoastră!), că atâţia sfinţi cât auieşit din închisorile comuniste nu aureuşit să producă sute de ani delibertate…

Dar să revenim la „angajamentul”pompieristic al trupelor de pompieri:

152

„trupele de pompieri, îşireînnoiesc angajamentul faţă deconducerea de partid şi de stat, faţă decomandantul suprem al forţelor armate,tovarăşul Nicolae Ceauşescu, că nu vorprecupeţi nici un efort pentru traducereaîn viaţă a Programului partidului, ahotărârilor adoptate la cel de-al XII-leaCongres al partidului, că raţiuneaîntregii lor activităţi va fi de aacţiona cu dârzenie, curaj şi spirit desacrificiu pentru apărareaimpresionantelor valori actuale şiviitoare ale socialismului, a libertăţii,independenţei şi suveranităţii ţării, amuncii şi vieţii paşnice a poporului defăurire a societăţii socialistemultilateral dezvoltate şi trecerea lacomunism în scumpa noastră patrie –REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA.”

Dacă ar fi să considerăminversiunea ca element retoriccaracteristic limbii engleze, deci„agresorilor imperialişti americani”,folosirea procedeului retoric de punereîn faţa substantivului a adjectivelorcare-l de termină, ar putea fi o preluarea limbajului „canibalilor” capitalişti:

153

„Înflăcărarea şi entuziastachemare a secretarului general alpartidului”138

Din nou „avem de-a face” cu oinversiune şi din nou cu abundenţahipotipotică de epitete; tot aşa erauafirmaţiile vremii de tipul:

„muncesc cu pasiune şi elan, cusimţ de răspundere”

Preluăm spre analiză sintagma demai jos spre a argumenta încă o datăafirmaţia noastră că, din nefericire,spre a fi pe placul stăpânului sovietic,comunişti români erau „mai catolici decâtPapa”:

„apărarea avuţiei naţionale, avieţii oamenilor şi a bunurilormateriale”139

Iată că discursul român, spredeosebire de cel sovietic, nu îndrăzneştesă vorbească despre „averea oamenilor”,nici măcar despre o avere naţională,înlocuind termenul de avere, după părereanoastră, cu antorismul „avuţie”. Căcitrebuiau să fie eliminate chiar şi

138 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.11.

139 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.11.154

cuvintele care aminteau cumva de vecheasocietate „perimată” a celor caredeţineau proprietăţi.

Conducătorul Suprem ne spunea că:„Trebuie să fim în stare să

stingem incendiile când se produc, daresenţialul îl reprezintă măsurile deprevenire a incendiilor care aduc pagubeserioase.”140

Aici sesizăm în discursul retorical preşedintelui Ceauşescu un echivochilar. Sunt oare, pagubele, produse deincendii sau de măsurile de prevenireincendiilor?!...

Şi, desigur, trebuie să fim înstare să stingem incendiile când seproduc, nu când nu se produc, pentru căatunci nu ar prea fi nevoie să lestingem!...

O paradigmă care s-a„încetăţenit” în „toate domeniile” estecea a cuvântului „organ”. Şi în textulanalizat găsim o utilizare a acestuicuvânt:

„Multe din organele de pompierimilitari”141

140 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.11.141 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.11.

155

Din paradigma organului facparte şi: organe de partid şi de stat,organe de miliţie, organe de maşini,organul reprezentativ (ha!)142…

De multe ori, şi atunci şi acum,când vreun semidoct „se dedică” vreuneianalize, se vede obligat să plece înîntreprinderea lui, de la „situaţiaexistentă”, ori da la „starea de fapt”,ori de la acel „dat” (noţiune apriorică,de n-ar fi de fapt un accident lingvisticspecific limbii şi gândirii de lemn):

„Dat fiind importanţa preveniriiincendiilor”143

142 Una dintre formele de luptă, sau poate mai multo formă de autojustificare a „aplicării” laîndobitocirea proprie, de pe vremeacomuniştilor, erau bancurile. Dorim aici săamintim distinsului cititor un banc din Epoca deAur care utiliza un joc de cuvinte realizat pebaza paradigmei cuvântului „organ”.Bancul este:„Un cetăţean alunecă pe gheaţă, având o plasă cuouă în mână, şi, în cădere sparge ouăle. Unmiliţian apelează ambulanţa de la un telefonpublic, comunicând că: „Un cetăţean a căzut pegheaţă şi şi-a spat ouăle”; dispecera de laambulanţă întreabă: „Dar organul, cum este?!”;miliţianul răspunde: „Organul e bine, că doar elraportează!”

143 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.11.156

Poate fi vorba de o greşeală dedactilografiere, lipsind un „ă”, darcredem că este mai degrabă vorba de olicenţă (de data asta deloc poetică).

Pentru „victoria socialismului şiînaintarea României spre comunism”, toţicei exploataţi de sistem eraurăspunzători!

Trebuie să facem o precizare:„exploatarea omului de către om” nu esteexclusă prin acceptarea exploatării decătre cel exploatat! Dacă „negrul de peplantaţie” îşi acceptă soarta, nuînseamnă că el nu mai este exploatat de„stăpânul alb”. Exploatarea a existat şiîn comunism, căci, cu forţa, de pe urmaunei populaţii gratulată cu numele de„popor”, nişte elite comuniste „trăgeaufoloase”. Când omul munceşte pentru altom, fără a fi partener cu acel om, apareexploatarea!!! „Vrând-nevrând”! Doaridealismul falansterelor ori alchibuţurilor, ne scapă de păcatul de aexploata pe alţii…

Mergând mai departe cu analizanoastră, întâlnim o anaforă aliterativă:

„De priceperea organizatorică, decompetenţa profesională, de

157

personalitatea şi activitateafiecăruia”144

Încheiem observând că , din cele101 pagini ale Buletinului, 17 din ele(adică 16,81%) sunt alocate alocuţiuniipropagandistice, exprimării adeziuniifaţă de partid şi de stat, faţă deconducătorul lor, şi doar celelalte sunt„dedicate” chestiunilor de specialitate.

Făcând un salt în „timpuloperativ” care este altul decât „timpulastronomic”, aterizăm în anul 1984, undegăsim „Buletinul pompierilor nr.3”, carene oferă „de departe” mult mai multmaterial retoric spre studiu decât –comparativ - prea săracul an în careapăruseră cele trei numere consecutiv-concomitente ale aceleiaşi publicaţii.

„Este de înţeles” că din 1979până în 1984 trecuseră deja şase ani, iarîn anii optzeci foamea – pe care şisubsemnatul a trăit-o „cu vârf şiîndesat” (cu „măsură împărătească” ziceaNicolae DelaRohia) – „se făcea simţită”în „toate domeniile”.

Crescuse peste măsură şi buruianacultului personalităţii. Nerealizărilor144 Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979, pg.13.

158

reale li se opuneau realizări imaginare,perorate propagandistic. Credeţi oare căavem de-a face mai mult decât cu tehnicaeufemistică şi că este vorba aici deminciună şi manipulare?... Desigur.

Acuma, dragilor, trebuie să vămărturisim gândul că, plecând de laafirmaţia lui Ceauşescu, că: „Un stateste o firmă care nu poate da faliment”,putem extrapola şi spune că: un poporpoate mânca oricât de puţin. Vezi Coreeade Nord. Şi totuşi i se poate cere, prinmanipulare şi teroare, să îşi de-a viaţapentru regim!

Dar hai să revenim la textulnostru, care spune aşa:

„Revoluţia de eliberare socialăşi naţională, antifascistă şiantiimperialistă de la 23 August 1944 arerădăcinile adânc înfipte în milenaranoastră istorie.”145

Metafora rădăcinilor estecontinuată cu metonomia înfigerii.Interesantă este alăturarea de epitetecare determină substantivul „revoluţia”,şi-anume: „de eliberare socială şinaţională, antifascistă şi145 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.1.

159

antiimperialistă”. Comuniştii vroiau sălegitimeze venirea lor la putere prinproducerea insurecţiei armate de la 23august, insurecţie pe care, numind-orevoluţie, o atribuie poporului muncitor,deci şi-o atribuie lor, furând astfelgloria armatei. Despre eliberarenaţională nu a fost deloc vorba, căsovieticii aliaţi, odată „descălecaţi” înpatria noastră, nu au plecat prea curând.Antifascistă, da. Antiimperialistă, nuprea, că imperialiştii, ruşi, americani,englezi, au fost aliaţii noştri înaceastă revoluţie!...Dar, prin epiteteleutilizate, se exprimă din nou „adeziunea”la valorile sovietice, comuniste.

Trebuie să sesizăm că entuziasmulstângaci al perioadei de mijloc acomunismului în România, adică al anilorşaptezeci, devine în anii optzeci undiscurs de o duritate nemaiîntâlnită,care căuta să compenseze senzaţia deapropiere a sfârşitului, cuobligativitatea de a fi fericiţi curealizările comunismului. Cităm aici,parţial, o vorbă a Inimaginabilului PetreŢuţea, care spunea cam aşa:

160

„Bă, să fiţi fericiţi, că vă ia(…)” puia gaia!

Sesizăm că fanatismul stângaci aldiscursului retoric al începuturilor(vezi buletinul din 1979) este acum unulmai dur şi totodată mai evoluat princristalizarea unui anumit stil. Deşipăstrează caracterul preponderenthipotipotic şi hiperbolic. De asemenea,discursul adulator nu mai are ca obiect„fruntaşii” comunişti, ori partidul, oridoctrina materialismului dialectic şiistoric, ci pe: „revoluţionarulînflăcărat, conducătorul clarvăzător alnaţiunii, strategul uriaşelor prefacerirevoluţionare, patriotul de excepţie,fiul cel mai iubit şi stimat al naţiuniinoastre socialiste, tovarăşul NicolaeCeauşescu”.

Când ni se spune că:„Plenara C.C. al P.C.R. din iunie

a.c. a adoptat o serie de hotărâri demare însemnătate pentru activitateapartidului”146

… găsim în această afirmaţie uncaz rar întâlnit, de transformare a unuiadjectiv „plenară” în substantiv, prin146 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.6.

161

omiterea alăturării substantivului„şedinţă”. Acest fenomen face să parăfirească personificarea, atribuindu-i-se„şedinţei” capacitatea de a lua hotărâri.O utilizare mai puţin catahretică alimbii ar fi avut ca rezultat o exprimarede felul următor: „În cadrul şedinţeiplenare a C.C. al P.C.R. din iunie a.c.s-au luat o serie de hotărâri de mareînsemnătate.” Totodată semnalăm faptul căutilizarea lui „a adopta” în locul lui „alua” arată că hotărârile erau formulatede Conducătorul Suprem, iar Plenara veneasă le adopte, legitimându-le, dar nugenerându-le.

Terminând probabil toate temelegenerale la care să se refere, autorultextului analizat, face următoareaafirmaţie:

„Au fost luate măsuri pentrupregătirea pe plan judeţean a şefilor deformaţii.”147

Acest „pe plan judeţean” este unexemplu al limbii de lemn. Mai există şivarianta „la nivelul judeţului”, careeste un complex creat prin „aglutinarea”personificării entităţii „judeţ” şi147 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.9.

162

atribuirea caracteristicii de a avea unanumit nivel. Însă, şi din „la niveluljudeţului” şi din „pe plan judeţean”,lipseşte referenţialul comparaţiei.

Regimul comunist ofereadistincţii onorifice, rareori „cădea îngreşeala” de a oferi recompensemateriale. Însă, în cele ce urmează, vomanaliza fără a preciza tipul recompensei,modul în care regimul se situa vis a visde recompensele acordate:

„este oferită celor maidestoinici pompieri”148

În epocă, termenul „destoinic”era foarte des utilizat. Se pare că s-a„demonetizat” până la urmă; era folositpe post de epitet la adresa celor careerau „descurcăreţi”.

Mai ales în sistemele militare,subfinanţate cronic, am putea spunesubfinanţate metodic, ţi se cerea să facicurăţenie, să zugrăveşti, săîmbunătăţeşti „starea de fixaţie”, ori„pavoazarea” subunităţii, fără să ţi sedea măcar un cui. Cum?!... Erai de faptinvitat cu cea mai clară „deferenţă” săcazi în păcatul corupţiei de a acorda148 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.9.

163

„învoiri militarilor în termen” pentru aaduce materialele necesare ori de a-itrimite „la lucru”, ilegal bineînţeles,la diferite întreprinderi, pentru a primiîn schimb cele ce lipseau, dar eraucerute.

Ce stupid, să fii şefullogisticii unei unităţi, să controlezicurăţenia în subunităţi şi să sancţionezipentru mizeria „de pe sectoare”responsabilii, cărora, tu însuţi, lespuneai că nu ai să le dai „materiale decurăţenie”!...

Dar să revenim. Activitateapompieristică are dintotdeauna douăramuri: intervenţie şi prevenirea.Intervenţia înseamnă deplasarea la faţalocului, la incendiile ori alte situaţiide urgenţă anunţate, şi acţionarea pentrulimitarea şi înlăturarea efecteloracestora.

În sursa bibliografică analizată,iată ce ni se spune despre „prevenire”:

„se concretizează noţiunea decolectiv tehnic de prevenire”149

149 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.9.

164

Din nou „avem de-a face” cu ocatahreză datorată vreunui semidoct:corect ar fi fost: se cristalizează; căci„noţiunea concretă” este un oximoronhilar (noţiunile sunt teoretice nupractice; sunt ideale nu concrete).

Pornind de la sintagma „ţi-aumurit lăudătorii”, analizăm fragmentul ceurmează:

„Victoria socialismului în ţaranoastră, marcată de triumful noilorrelaţii de producţie în oraşele şi satelepatriei.”150

În vremurile acestea din urmă s-arenunţat la folosirea în discursuri acuvântului „patrie”. Pare că a primit unoarecare iz comunist şi se recurgefrecvent la cuvântul „ţară” îndiscursurile patriotarde. A rămas însă înjurământul militar, unde se spune: „Jurcredinţă patriei mele România”.

Dacă „le muriseră lăudătorii”,comuniştii se lăudau singuri şi proclamauo victorie triumfătoare pe care numai eio vedea „în plenitudinea” glorioaselorrealizări.

150 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.10.165

O altă „constantă” a discursuluipolitic al vremii era cuvântul „masă”.Folosirea lui trebuia să denote o largărăspândire a fenomenului „luat înconsiderare”.

Iată despre ce este vorba:„prin care se asigură un caracter

de masă”151 Erau obsedaţi în discursul lor

retoric şi de sintagma: „de masă”.Sportul „de masă”, învăţământul „demasă”. Orice trebuia să aibă un „caracterde masă”, adică acceptat, dorit, de„marea masă” a populaţiei, fiind deci ovaloare general acceptată.

Metabola catahretică aparedeseori din folosirea cuvintelor fără ale cunoaşte înţelesul, ori confundându-lesemnificaţia. Sunt utilizate doar pentrucă „sună bine”.

Iată un exemplu „cât se poate declar în acest sens”:

„fiind scoasă această problemă desub incidenţa organelor de pompieri”152

Din nou limbaj semidoct, delemn; incidenţa înseamnă probabilitatea151 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.10.152 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.10.

166

de apariţie şi nicidecum nuresponsabilitatea faţă de ceva. Câtdespre „organele” de pompieri, ce să maivorbim. Că am mai vorbit de „organe”.

De-a dreptul hilar este sănumeşti curbele unui grafic „cotituri”.Da’, „vorba aia”, cum doamne să lenumeşti dacă în „background”-ulinstrucţiei tale nu găseşti nimicpotrivit. Ei, iată că văzând evoluţiabidimensională a unui grafic, poţiconstata plin de importanţă că:

„Anul 1976 a marcat o cotiturăimportantă în perfecţionareaactivităţii”153

Acum dragilor, „cotitură”, chiardacă, aşa cum spuneam, o fi fost preluatdin „interpretarea” vreunui grafic, înretorica vremii primeşte o conotaţiepozitivă; deşi, o cotitură, chiar dacăduce la schimbare, nu conduce„necesarmente” (retorică interbelică,n.n.) la o evoluţie pozitivă. Mai esteutilizat şi azi în retorica diplomatică:„s-a înregistrat o cotitură în relaţiiledintre cele două state”. Fenomenulretoric e acelaşi, contextul diferă... 153 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.11.

167

Pleonasmul nu este suficientlemno-retorului pentru a se face se râs.El trebuie să o facă „într-un mare stil”,pe principiul „prostul nu e prost destul,dacă nu e şi fudul”154. Aşa că adaugănişte conotaţii politice care suntdestinate să denote clar poziţianeiertătoare în „concertul” luptei declasă:

„tovarăşul Nicolae Ceauşescu – aexprimat pentru prima dată în cuvântarearostită”155

Se observă utilizarea cuvântului„cuvântare” în loc de cuvântul „discurs”,tocmai pentru a se delimita de„discursurile” capitaliştilor. Deşi celedouă cuvinte sunt sinonime, li seatribuie relaţii paradigmatice diferite;politizate şi politizante.

Dar, cum să exprimi o cuvântarealtfel decât rostind-o; recte cuvântând-o. Adică vorbind-o în faţa celor cărorale-o spui… Aşa că, iată, „cuvântarearostită” este un preafrumos pleonasm.

Nu luăm partea capitaliştilor,căci au şi ei bubele lor, la cap şi peste154 Proverb românesc.155 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.11.

168

tot, atunci când se exprimă, dar undiscurs poate fi tipărit, publicat, pecând o cuvântare trebuie musai rostită.Na!...

Dacă distinsul cititor a citit„pe sărite” (unii mai folosesc „îndiagonală”, dar credem că ar fi unexerciţiu de contorsionism de nesuportatpentru cei mai puţin mobili fizic…)paginile anterioare, îi arătăm din nou căactivitatea pompierilor are două laturi,una de prevenire şi alta de intervenţie.Credem că această clasificare156 esteclară.

Dar iată că vine distinsul retorşi ne spune că:

„activitatea de prevenire a fostconcepută în ideea de a se acţiona, înprimul rând şi cu prioritate spreprotecţia împotriva incendiilor aindustriei fără a se neglija celelaltesectoare economico-sociale.”

156 Tocmai am avut revelaţia că o clasificare nueste de fapt o împărţire, dacă aceastăîmpărţire este socotită cu sensul dedespărţire. Dihotomiile ne par mai degrabăcreări de mulţimi cu parte comună decâtdespărţiri…

169

Minunat exemplu de galimatias, îna doua parte a frazei; cu efort, s-arputea înţelege totuşi că industria estecea care trebuie protejată împotrivaincendiilor, acest lucru trebuind să seproducă într-un mod pleonastic: „înprimul rând şi cu prioritate”157.

„Ne facem „mea culpa”” şi, pentrua echilibra balanţa dintre ceea ce fu şiceea ce este, redăm o memorabilăabsurditate exprimată de un pompier careface parte dintre clasicii în viaţă şicare sună cam aşa:

„principala problemă este lipsabanilor care sunt”158

Observaţi, iubite cititor, că nua fost la fel de neatent ori de agramatca maestrul Vanghelie159.

Că schema logică araţionamentului este greşită şi157 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.11.158 Citat dintr-un „clasic în viaţă”, pompier.159 Pentru cititorii de peste o sută de ani dinmomentul publicării cărţii, arătăm că Vangheliea fost primarul unuia dintre sectoareleBucureştiului, fără să ştie „să vorbeşte ori săciteşte corect româneşte”. Am spus „peste o sutăde ani” căci cam atât ne vom aduce aminte deaceastă monstruozitate de facto şi de „drepto”.

170

paradoxală, da, este adevărat! Dar cedeliciu pentru cei pasionaţi de retorică,ce rătăcire sublimă. Problema uneiprobleme este tocmai lipsa aceleiprobleme…

Ca şi în cazul fenomenului carepsihologic este numit „curajultimidului”, şi în textul analizat, o gafăeste argumentată cu altă gafă, într-unclimax al distrugerii comunicării; ungalimatias îl însoţeşte pe celălalt, înîncercarea de a-l explica. Ameţireanoastră este produsă de încercarea de ane drege mahmureala cu şi mai multăbăutură:

„la gospodăriile importante decabluri electrice”160

Dacă trecem peste faptul că sefoloseşte „gospodărie” în loc de„întreprindere”, totuşi ar mai trebui,pentru a deveni inteligibil, adăugat„producătoare” după importante.

Pentru a „se da interesanţi”,retorii noştri utilizează „la greu”perifraza. Iată:

160 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.11.171

„Instalaţii cu grad ridicat depericol în exploatare”161

Parcă nu sună de niciun fel;poate „grad mare” ori „nivel ridicat” arfi fost mai potrivit; însă, pentru aevita limbajul perifratic, ar fi fostsimplu: „Instalaţii a căror exploatareeste periculoasă” sau mai mult (şitotodată mult mai puţin!, n.n.)„instalaţii periculoase”.

Prolixitatea exprimăriiperifrastice de lemn, duce la înlocuireasintagmelor simple şi la realizarea unorhipotipotice creaţii, care „sună precumun clopot spart”:

„depistarea şi înlăturareaoperativă a stărilor de pericol”162

Din nou perifrază la „stărilorde pericol” în loc de „a pericolelor”; arfi de discutat şi despre sintagma„stărilor de pericol”, căci esteperifrastică în sine: „te afli înpericol” este echivalentă ca înţeles cu„te afli într-o stare de pericol”, însăcuvântul „stare”, adăugat, perverteşteîntr-un fel sensul: starea în care te161 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.12.162 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.12.

172

afli este periculoasă dar pericolul încănu te ameninţă direct – „stare depericol” devine din acel punct de vedereun paradox! Cât despre caracterul perenal limbii de lemn, ce o fi vrând săînsemne această „operativă”?! Chiar şiazi, „operativ”, „operativitate”, tindesă îşi transfere înţelesul de la „înfuncţiune” ori „funcţionalitate” către„eficienţă” – „eficacitate”. Termenul deorigine este o categorie limbajului cazoncare defineşte nivelul situat între„tactic” şi „strategic”. Însă, încivilie, dar şi în militărie, utilizatpentru orice altceva, este o categorie,„de-a dreptul şi întru totul” perenă, alimbii de lemn.

Orice scriere a vremii trecuteşi, probabil, a vremurilor viitoare,trebuia şi va trebui, să înceapă, săcontinue şi să încheie, cu o reafirmare aadeziunii faţă de „politica de partid şide stat”:

„Marile cotituri163 înperfecţionarea activităţii de prevenire163 Din nou paradigma cotiturii, de parcă eram onaţiune de „slalomişti”. Îmi aduc aminte untitlu scriere: „Slalom printre bănuiţi”.

173

şi stingere a incendiilor poartă amprentagândirii clarvăzătoare şi a concepţieiştiinţifice, creatoare şi revoluţionare asecretarului general al partidului,tovarăşul Nicolae Ceauşesc, care înrepetate rânduri a orientat şidirecţionat această activitate de interesnaţional, prin a căror aplicare neabătutăprin a căror aplicare în practică s-auprodus profunde transformări şi ample înconcepţia de organizare, desfăşurare şiconducere a întregii munci de apărareîmpotriva incendiilor a vieţii oamenilor,a tuturor bunurilor materiale şispirituale dobândite de poporul nostru înanii făuririi societăţii socialistemultilateral dezvoltate în România.”164

Galiamtias „de frunte”, căci nuse înţelege ce anume sunt cele ce au fostaplicate în practică.

Însă, autorul nostru vorbeşteaici de un domeniu „retrograd, reacţionarşi perimat”: despre spirit. Bravo lui!Oare dacă ar fi ştiut Marele Cârmaci căinversiunea dintre adjectiv şi substantiveste o caracteristică a limbii engleze,limbă vorbită de cei mai mari duşmani ai164 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.13-14.

174

comunismului, ar mai fi îngăduitutilizarea acestui procedeu retoriccaracteristic discursului comunistromânesc? Sau dacă ar fi ştiut că un„clarvăzător” este un individ care vedelucruri ce se vor întâmpla,parapsihologic vorbind aceste lucru esteunul obişnuit la cei aflaţi în isihie(vezi sfinţii pustiei din Pateric), armai fi îngăduit să i se spună aşa? Oripoate, tocmai de-aia! O divinizare aateismului?!... Brrr!!!....

Continuăm aventura noastră şiiată, constatăm cu surpriză că numărulacesta al „Buletinului pompierilor” esteun număr aflat „sub zodia” utilizăriicuvântului „spirit”.

Iată cum pompierii era apărători: „ai valorilor umane, materiale

şi spirituale, realizate în aniisocialismului”165

Valorile aceste sunt „realizate”– deci rezultat al unei munci „susţinut㔺i nu „obţinute” – eventual prinfructificarea capitalului, prin„nemuncă”. Azi expresia este: „salvareavieţii oamenilor, apărarea bunurilor165 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.13-14.

175

materiale şi a valorilor culturale, amediului”; deci comuniştii erau „maispirituali”166?!...

Personificarea nu are limiteatunci când gândirea este limitată „răude tot”. Iată ce ni se spune:

„În anii construcţieisocialiste”167

O fi vrut să spună „în aniiconstrucţiei socialismului”; însă aiciavem de-a face ori cu o personificare oricu o utilizare catahretică a cuvântului„construcţie”.

Şi a doua variantă, „construcţiasocialismului”, este vorba tot de ogreşeală de exprimare. Căci s-ar puteaînţelege că era pe undeva o „construcţie”care aparţinea socialismului.„Construirea socialismului” este singuracare transmite semnificatul corect.

Rareori ne este dat să găsim,într-o sintagmă, pervertirea tuturortermenilor utilizaţi!...

166 Da, ştim, eventual era mai bine „mai superiori”…167 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.14.

176

Comparaţi şi dumneavoastră,cinstite cititoriule168:

Construcţieisocialiste

Construireasocialismului

Construcţie( s.f., genitiv,singular) +socialiste(adjectiv, sg.f.)

Construirea (s.f.,nominativ, art. hot.)+ socialismului(adv., gen.)

Vorba cuiva: „Seamănă, dar… nurăsare!”.

În încheierea cuvântului, autorulscrierii ne spune „programatic”, „cuhotărâre proletară” că:

„Dispunem în prezent de oconcepţie clară”169

Este o formulare perifrastică alui: „Avem o concepţie clară”. Şi s-armai putea înţelege că „ne stă ladispoziţie” dar noi nu ne-am preaînsuşit-o…

Dar, „şi normal” că nu puteamdispune decât în prezent de acea„concepţie clară”, căci în trecut am fi168 Arhaism pentru „cititorule”.169 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.15.

177

„dispus” iar în viitor „vom dispune”. Dardacă „dispunem”, atunci dispunem „înprezent”. Ce pleonasm jalnic!…

Încercările de a crea cu totdinadinsul hiperbole, duc de cele maimulte ori la afirmaţii absurde:

„Atenţie deosebită s-a acordatstudierii şi cunoaşterii permanente decătre personalul operativ a zonelor deresponsabilitate.”170

Imaginea creată este aceea aunor persoane care stau aplecate asupraunor „situaţii”171, deasupra unor hărţi şiasupra unor documente, permanent, adică –folosind o expresie a limbii de lemnamericane – 24/7/52. Întrebarea fireascăce se pune: este posibil să studiezi

170 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.15.171 „Situaţie” este un fel de generalizare pentru

fenomenele produse, caracteristicile acestora,amploarea, intensitatea, şi orice altceva legatde ele. „Situaţie” poate fi un tabel, oanaliză, o sinteză, o „raportare”. Dragilor, nevine în minte că „situaţie” este atât degeneric că poate denumi orice; chiar şinedumerirea unor critici literari în faţa unoracare scriu dar, cu toate acestea, nu „dau doibani” pe părerile lor exegetice…

178

permanent acelaşi lucru, fenomen, oriteorie?! Permanent!?...

În „marele concert” al„revoluţiei socialiste”, unităţile172

pompierilor, conduse de „comenzile” lor,„marşează pe calea” ce duce spre „marilecuceriri socialiste”.

Ni se spune că promotoareleacestui proces sunt „comenzile deunităţi”.

Nô bine!... Dar e rău, că seutilizează supinul „de unităţi” şi nugenitivul „unităţilor”.

Dar mai rău este că se produceclivajul ce dă naştere termenului„comandă” a unităţii, cu pluralul„comenzi”.

Căci nu e vorba de substantivulce provine din declinarea a lui „acomanda”, ci este vorba de un grup deoameni care se află la conducerearespectivelor entităţi, unităţi. Ei care„comandă”, sunt „comanda”. Aşa cum mama

172 Este o utilizare greşită care a supravieţuitpână „în zilele noastre”. Corect ar fi„unităţile militare” ale pompierilor, căcitermenul „unitate” are sens, în acest context,doar însoţit de adjectivul „militare”

179

s-ar naşte pe ea însăşi. Aşa cumustensilul173 ar fi tot una cu lucrarea…„Şi exemplele ar mai putea continua!174”…

Un citat din Marele Cârmaci „neaduce în faţă” o paronomază. Iată:

„socialismul reprezentând operaconştientă a poporului, care seconstruieşte cu poporul, pentru popor”175

Avem aici de-a face şi cu ooarecare epiforă, însă nu una clasică,deoarece se reia rădăcina, anume „popor”,dar cuvintele, prin adjoncţia ce duce laparonomază, diferă.

Se pare că, cu cât mai aiuritoareeste greşeala, cu atât mai mari sunt

173 Termenul poate să nu fie considerat corect înlimba română, dar menţinem traducerea din „Încăutarea operei de artă” a lui MartinHeidegger, în care s-a preferat termenul uşorcatahretic de „ustensil”, celui, considerat maicorect: „ustensilă”.

174 Da! Poate nu vă vine să credeţi, dar exemplelenu pot continua, ele însele. Noi putemcontinua, deci am putea spune: „şi am puteacontinua să dăm exemple”. Tot aşa, exemplele nu„le aducem”, ci „le dăm”. „A da exemplu” ceva,ori pe cineva, este corect - nu „a aduceexemplu” pe cineva, ori ceva.

175 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.18.180

efectele retorice. „Vă supunem atenţiei”următorul fragment:

„cu care poporul nostru şi-aînsuşit şi tradus în viaţă Programul,Directivele”176

O nouă catahreză, dar nu aretorilor ci mai degrabă a semidocţilor:înlocuirea lui „transpus” cu „tradus”.„Programul, Directivele”, prin renunţareala denumirile complete şi enunţarea lorca având o identitate unanim cunoscută,devin un exemplu de antonomază.

Prin repetiţiile care se vortaxonomii dar sunt de fapt anafore,distinsul cititor poate ajunge să fie„deconcertat” din cauza galimatiasului cecontaminează raţionamentul:

„cultivării responsabilităţiicivice şi a respectului faţă de lege,întărirea ordinii şi disciplinei”177

„Avem de-a face aici” cu oreluare anaforică a aceleiaşi idei;respectul faţă de lege le include petoate, ca şi responsabilitatea civică: uninfractor nu are spirit civic, iar un

176 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.18.177 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.20.

181

individ care respectă legea nu poate fiun indisciplinat!

Dacă încă nu am reuşit săconvingem distinsul cititor desprederapajele limbii de lemn, iată că „îisupunem atenţiei” un fragment în care amdescoperit o paradigmă (non-exhaustivă) acuvântului „tot”.

Paradigma lui „tot”, esterealizată prin reluarea anaforică, dar şiepanaleptică, în discursul MareluiCârmaci:

„Tot ceea ce se întâmplă într-oîntreprindere sau instituţie, într-olocalitate sau cartier, interesează toţicetăţenii. Toate actele antisociale,toate infracţiunile lezează intereseletuturor cetăţenilor.”178

Factorul este: membru al uneimultiplicări, factor poştal, factor deconducere şi, dacă am îndrăzni mai mult,îl putem considera şi organ, căciorganele de miliţie, de exemplu, sunt unfactor de ordine şi stabilitate.

Şi, ca „să nu fiţi nevoiţi să necredeţi pe cuvânt”, iată:

178 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.20-21.182

„Trebuie să intensificămcolaborarea cu factorii de conducere”179

Este la fel de limbă de lemn caşi „organele de conducere”.

Reluăm, oarecum pleonastic, celece dinainte: factorul este un termen alînmulţirii ori al împărţirii înmatematică; ori o condiţie, o stare, carece determină o anumită evoluţie; mai esteşi expresia „factorul poştal”; dar factorde conducere, ce-o fi vrând să însemne?Un elemente multiplicator, generator,prin care „se traduce” conducerea?!...Iar „avem de-a face cu” blestematul desupin!....

Propunem, dacă nu este altăsoluţie, înlocuirea „factor” cu„organ”!...

Ni se pare că „de departe”, celemai utilizate metabole ale limbii de lemna perioadei analizate sunt: hiperbola şipleonasmul, cu toate cele ce derivă dinele.

Iată un nou pleonasm:„Cu sprijinul şi prin grija

deosebită a organelor locale”180

179 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.21.180 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.24.

183

Apăi181 fraţilor, putea să aibăcineva grijă, fără să sprijine, şi săsprijine, fără să aibă grijă?!...

Un tip special de metabolă,favorită în special mediului juridicprocesual, este afereza. Iată cum arată oafereză a Epocii de Aur, constituită, „nutocmai întâmplător”, într-o perifrazăhiperbolică:

„Cuvintele nu pot reda nicientuziasmul, nici spiritul de dăruire şipasiune cu care comuniştii, uteciştii,toate cadrele au acţionat la chemareapartidului pentru a ridica armapompierilor la nivelul cerinţelor mereusporite, rezultate din mersul ţăriinoastre pe drumul socialismului, demne detradiţiile glorioase de luptă aleînaintaşilor.”182

Acum faptul că nişte cerinţe suntdemne de tradiţii glorioase este unrezultat al încercării de a construifraze sforăitoare.

Dar trebuie analizat aicicuvântul „uteciştii”. Deoarece el este181 Regionalism, Valea Târnavei Mici, satul

Dâmbău, comuna Adămuş, judeţul Mureş.182 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.24.

184

acum un arhaism („de factură recentă”,(ha!) n.n.), celor care nu au avutcontact cu epoca comunistă183, adică celorcu vârste până la treizeci de ani,trebuie să le „devoalăm” atâtsemnificaţiile cât şi modul cum s-acreat această frumoasă – dar numai dinpunct de vedere retoric – antonomază.

La început ei erau „membriiUniunii Tineretului Comunist”,organizaţia de tineret a partidului unic,pepiniera viitoarelor cadre ale P.C.R.(Partidul Comunist Român). Apoi, audevenit purtătorii acronimelor U.T.C., înformele: „U.T.C.-ist” la singular şi„U.T.C.-işti” la plural. Procesasemănător aceluia de ştampilare a celormai mari cu „P.C.R.-ist”.

Nu se ştie de ce, evoluţiaantonomazelor a avut, parcursurile şinivelele până la care s-a ajuns,diferite. Aşa că, dacă „P.C.R.-ist” s-aoprit aici, „U.T.C.-ist” a trecut maideparte la „utecist”. O fi fost de vină

183 Cacofonie intenţionată. Dar care ar trebui sădevină un acceptată ca Ion Luca Caragiale,Biserica catolică, etc. Căci una a fost (şisperăm că nu va mai fi!) Epoca Comunistă!

185

„spiritul înflăcărat şi gândireanovatoare” a mai micilor şi viitorilorcomunişti? Ori încercarea celor mai mari,a „P.C.R.-iştilor” de a discredita, princharientism „concurenţa”?!...

Fragmentul de mai jos poate fi şiun pleonasm, şi o anaforă, şi amândouă.De aceea rugăm pe distinsul cititor săhotărască dânsul. Ori, dacă nu vrea, sănu hotărască, fiind întru aceasta absolutliber:

„s-au înregimentat şi integratorganic”184

Apropiindu-se „cu paşi mărunţi şirepezi”185 de finalul scrierii, autorulîncearcă o încheiere apoteotică. Şi aşa,iată că citează o publicaţi burgheză (de-a dreptul blasfemie în epocă, darneobservată de cenzură deoarece limbajulnu era unul cu totul diferit de cel carese folosea în acele zile):

„mărturisirea poporului întreg căe viu, că vrea din nou să-şi ia înmâinile sale proprii destinele”186

184 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.27.185 Expresie preluată din „Regulamentul

instrucţiei de front” al armatei Epocii de Aur.186 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.27.

186

Cele de mai sus sunt o frumoasăpersonificare urmată de o sinecdocă,prezente în citatul din ziarul „Românul”(1862), care descriau „o oră de eroism apompierilor din Dealul Spirii”. („Necerem iertare”, dar avem şi un micpleonasm în „mâinile sale proprii”… Pecare, din dragoste, „îl vom trece cuvederea”…).

Îşi aduce aminte distinsulcititor de expresia: „Soarele tău!...”?Este, „nu-i aşa”187, un fel elegant de aînjura pe cineva.

Iată ce-a putut „izvodi” retoricavremurilor comuniste:

„pentru un viitor fericit, pentrusocialism, sub soarele Republicii.”188

Metafora cu care se încheie esteo altfel de zicere pentru „viitorulluminos”, care dacă ar fi fost numai oprezenţă a unui epitet ar fi fost deajuns, dar iată că a devenit un eufemism,dacă nu chiar o ironie grotescă, prinprezenţa implicită a înjurăturii. Dacă „a

187 „Nu-i aşa?” este un împrumut de un felspecial, adică tradus în română. După „Isn’tit?” al englezilor.

188 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.29.187

făcut-o intenţionat”, „Mamă!...” ce s-ofi distrat distinsul retor!...

Ceauşescu crea şi el metabole.Chiar dacă unii urâcioşi i-ar refuzaacest merit.

Iată un exemplu:„Dând o înaltă apreciere

eroismului, abnegaţiei şi spiritului desacrificiu cu care s-a acţionat în acesteîmprejurări, conducerea de partid şi destat a adresat cele mai caldefelicitări”189

„Cele mai calde felicitări”,dragilor, sunt „marcă înregistrată”190 aMarelui Cârmaci.

Şi cu asta, părăsim ştiinţa şitehnica, „fie ele şi” ale pompierilor şivom întreprinde un excurs pe tărâmurile„cărţii manipulative”.

Partea a V-a – Cartea de

manipulativă

189 Buletinul pompierilor nr.3 / 1980, pg.29.190 Trade mark (marcă de comerţ, engl.).

188

Am grupat în acest capitolmetabolele din două cărţi: „Contradicţiimilitare occidentale – Sorin Stanciu, Ed.Militară – Bucureşti, 1971”, şi„Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010”. Precum şicomentariile legate de acestea…

Se poate postula că toatescrierile sunt manipulative, indiferentde epocă, de gen, de temă, căci urmărescsă dezvolte la cititor, „să inducă”, sătransmită: idei, ideologii191, stări,sentimente, cunoştinţe… Că deprinderi nuputem spune că transmit, deoarecedeprinderea esenţială, cea a cititului,nu o poate transmite, crea, induce, nicioscriere.

1. Analiză retorică la:Contradicţii militare occidentale – SorinStanciu, Ed. Militară – Bucureşti, 1971.

Studiind coperta cărţii numite întitlul subcapitolului de faţă, detectăm oprimă intenţie manipulativă. Şi-anumesintagma menită să grupeze „sub aripa” eitoate celelalte cărţi de gen:191 Ce bine ar fi fost dacă „ideologia” ar fi fost

doar „o ştiinţă a ideilor”!!!....189

„Colecţia Biblioteca Ostaşului”192

Fuseseră publicate multe cărţiadresate ostaşilor, care erau folositepentru îndoctrinarea militarilor întermen, dar şi a militarilor de carieră.

Conţinutul bibliotecilor dinunităţile militare era atent selecţionat,deşi subsemnatul, de pildă, a luatcontact cu scrierile lui Gabriel GarciaMarquez în şcoala militară de ofiţeriactivi…, iar în liceul militar a avutocazia de a devora zeci de cărţi depsihologie, specialitate care a cam fostsurghiunită, la acea vreme, de prinuniversităţile patriei!

Mărturisim că „cel care scrieaceste rânduri” a citit cartea şi înepoca comunistă şi atunci sublinierile şicomentariile scrise direct pe paginilecărţii, cu un pix roşu, au fost „foartede acord” cu cele citite. Acum ni se parepenibil modul făţiş în care „am aderat”la „caracterul defăimător”, dar şi modul„orb”193 în care receptasem ceea ce amcitit la vremea respectivă. 192 Contradicţii militare occidentale / Sorin

Stanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971,coperta exterioară 1.

190

Ceea ce suntem, „formaţianoastră”, transpare în scrierile cărora„le dăm naştere”. Aşa că stilul de„jurnal al acţiunilor de luptă”, alcărţii analizate, reiese din relatări defelul: „în zilele critice din mai 1940,comandamentul britanic a refuzat cerereageneralului francez Gamelin care solicitasă i se trimită 500 de avioane devânătoare engleze, deşi ele stăteauinactive pe aerodromurile din MareaBritanie (inactivitatea lor avea oraţiune, pe care generalul francez oignora).”194

În cuprinsul cărţii sunt citaţiunii comandanţi ori strategi militari,care au creat frumoase metabole, deşi,cele ce urmează sunt cinice:

Oximoron: „Fiecare aliaturmăreşte scopuri cu totul diferite”(scriitorul militar J. Verdy du Vernois).

193 Primul la care am găsit îndemnul „Gândeştetotul cu propria ta minte!”, Marele PetreŢuţea, aveam să-l cunosc, prin intermediulcelor „321 de vorbe (…)”, mult mai târziu, dupăLovitura de stat din decembrie `89.

194 Contradicţii militare occidentale / SorinStanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.11.

191

Chiasm: „Aliatului îi arunciîntotdeauna partea leului din eforturi,iar ţie îşi iei partea leului din pradă”.(Schliffen)195

La aceeaşi pagină întâlnim oconsideraţie pe care nu o putem respinge,ori critica în vreun fel. Căci am avut şinoi un raţionament similar atunci cândprin în mileniul trecut se punea problemade a fi „primiţi în NATO”196, iar înmileniu actual s-a pus problema de a fi„primiţi în UE” şi „în spaţiul Schengen”.Acel raţionament era şi este următorul:

„Dacă-i va costa mai mult să nelase afară decât să ne primeascăînăuntru, atunci ne vor primi!”197

Iată ce spune autorul cărţiianalizate:

„Istoria războaielor dintrestatele capitaliste ne oferă şi numeroaseexemple când părţile aliate îşiîndeplineau îndatoririle asumate, dar

195 Contradicţii militare occidentale / Sorin Stanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.12.

196 Cârcotaşilor le amintim că am vrut „să accedem”în NATO încă din secolul 20, chiar dacă aceastas-a realizat în secolul 21…

197 Afirmaţia ne aparţine în totalitate.192

asta numai atunci când cercurileguvernante apreciau că pericolul adevenit prea mare pentru propriileinterese.”198

Aflat „în barca” Tratatului de laVarşovia, autorul „Contradicţiilormilitare occidentale”199, nu putea să nuironizeze, „în lumina” celor de mai sus,prin eufemistice paranteze, loialitateacapitaliştilor:

„Cooperarea” aliaţilor”; „exemplude „fidelitate” interaliată”200

Parcurgând textul ne „sare înochi” următorul fragment:

„Zeci şi zeci de fapte istoricede acelaşi fel arată că contradicţiile deinterese existente între puterileimperialiste au împiedicat constituirea

198 Contradicţii militare occidentale / SorinStanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.12.

199 Am alăturat intenţionat „autorul” cu„contradicţiile militare occidentale” ca sădescreţim fruntea distinsului cititor, atât deîncreţită (fruntea, nu mintea) de efortul de ada, „nu-i aşa”, „atenţia cuvenită” analizeinoastre…

200 Contradicţii militare occidentale / SorinStanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.13.

193

unei adevărate unităţi de acţiune întimpul ostilităţilor.”201

Hiperbola „zeci şi zeci” estecontinuată cu un exemplu de expresieaparţinând limbii de lemn: „adevărateunităţi de acţiune”. Cacofonia „căcontradicţiile”, o fi de luat în seamă,ori ba?!...

Când autorul se referă la„situaţia creată” prin divizareaVietnamului, evită să folosească, pentrua nu „cauza” vreo recunoaştere a „stăriide fapt”, cuvintele „Vietnamul de Sud”.Aşa că, recurge la o stratagemă, carepoate fi clasificată retoric dreptantonomază, şi-anume: nu spune militarisud- vietnamezi, ci:

„militarii saigonezi”202,203

Autorul reia cuvintele atribuiteamericanilor care luptau lături devietnamezii capitalişti, şi le prezintăca argument pentru a-şi susţine tezacontradicţiilor ireconciliabile dintre

201 Contradicţii militare occidentale / SorinStanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.13.

202 Saigon era capitala Vietnamului capitalist.203 Contradicţii militare occidentale / Sorin

Stanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.14.194

capitalişti. Adevărate ori nu, epiteteleredate, din punct de vedere retoric suntcolocviale204:

„nişte degeneraţi, guzganimurdari şi păduchioşi”; „generalii sud-vietnamezi sunt idioţi, periculos deidioţi!”205

Ne delectăm în continuare cu unexemplu de raţionament, destul de desîntâlnit atunci când nu sunt formulateargumente clare, ci se dă vina pe„viaţă”, ori, „viaţa” – personificată –este luată de martor al aberaţiilorperorate:

„Viaţa demonstrează accentuareacontinuă a contradicţiilor între ţărilecapitaliste, pe diferite planuri,

204 Pentru cei care nu cunosc termenul – unuldintre criticii mei mi-a spus odată că arînsemna „ceva legat de colocviu, de academic” –redau definiţia din DEX: „Colocvial este unstil fără de eleganţa limbii literare”.Ţambalagiilor, adică tuturor acelora carecritică după ureche, le mai transmitem cămaieutica nu este ştiinţa fabricăriimaieurilor.

205 Contradicţii militare occidentale / SorinStanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.14.

195

cuprinzând atât domeniul economic,politic, cât şi cel militar.”206

Lăsând la o parte slabaargumentare a celor afirmate, fapte carenu sunt tocmai departe de adevăr, sesizămaici prezenţa unei atracţii retorice(abatere de la regulile acorduluigramatical), căci ne pare că ar fi fostcorectă formularea: „pe diferite planuri,cuprinzând atât domeniile: economic,politic, cât şi cel militar”. Altfel,cititorul grăbit sau cârcotaş ar putea săînţeleagă că între domeniul economic şicel politic este, dacă nu o echivalenţă,atunci măcar o oarecare sinonimie…

2. Studiu retoric la Orizonturiroşii / Ioan Mihai Pacepa – Bucureşti:Humanitas, 2010.

Am avut aceeaşi senzaţie citind„Orizonturi roşii” ca şi atunci când amcitit „Îndrăzneala de a spera” apreşedintelui Barak Obama207. Amândouă

206 Contradicţii militare occidentale / SorinStanciu: Ed. Militară – Bucureşti, 1971, pg.14.

207 Îndrăzneala de a spera / Barak Obama; trad.Liana Stan. – Bucureşti: RAO InternaţionalPublishing Company, 2008.

196

cărţile, foarte bine scrise, sunt lipsitede personalitate.

Explicaţia – nu cunoaştempersonalitatea lui Mihai Pacepa, dar ceaa lui Barak, atât cât ne putem da seamade la televizor, este una puternică! – arfi aceea că, aceste cărţi ce li seatribuie, au fost scrise, ori poate doarrevizuite, de o echipă care a căutat săelimine tot ceea ce nu a fost„politically correct”208.

Titlul cuvântului înainte al„Orizonturilor roşii” este unul original:„Cuvânt retroactiv”209. Ar fi putut fi„Cuvânt retrospectiv”, dar credem că elconţine un fel de ameninţare mascată căacel cuvânt va fi activ şi retro. Oripoate o fi doar vreo traducere de nivelscăzut din limba engleză...

Referindu-se la fapta lui, pecare nu suntem noi în măsură s-oconsiderăm nici bună nici rea, cum altfels-ar putea raporta autorul ei, cum arputea vorbi despre ea, decât cu ironie,

208 „Corect din punct de vedere politic” (eng.).209 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.17.197

utilizând deci, destul de des eufemismulca mijloc retoric:

„cu trei luni înainte de a-mi„trăda comandantul suprem””210

Pune „comandantul suprem” dar şi„trăda” între ghilimele, citându-i pe ceicare ar fi spus aceste lucruri despre el.Probabil consideră că l-au calomniat,deşi, „stricto senso”, da, Pacepa atrădat.

Tot la pagina 17 întâlnim oetopee a lui Ceauşescu, una grotescă:

„adevăratul Ceauşescu: un asasinşi terorist internaţional care-şi vindeacetăţenii pe valută forte şi se îmbogăţeadin trafic de droguri şi arme”211

Suntem şi nu suntem de acord cuafirmaţia de mai sus. Din punct de vedereretoric, desigur!. Căci este o enumerarede invective care vădeşte multsubiectivism, chiar ură.

Totodată, avem de-a face aici şicu o apoziţie dublă: lângă substantivulpropriu „Ceauşescu” sunt adăugate

210 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.17.

211 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.17.

198

substantivele cu valoare de adjectiv„asasin” şi „terorist internaţional”. Şila aceeaşi pagină, autorul mai adaugă unepitet: „tiran”.

Efectul defăimător, de un comicgrotesc, la adresa perechii conducătoaredin vremea aceea a României, este obţinutşi prin hiperbolizare grotescă, ceurmează unor invective:

„Ceauşescu şi analfabeta Elena aufost realeşi cu surle şi trâmbiţe”212

Desigur că Pacepa vede ca sursăultimă a tuturor relelor nu pe Ceauşescu,ci pe stăpânii lagărului comunist, adicăpe acei care, începând cu 1945 au preluattoate centrele de putere ale ţării:

„În 1945, această Românie a fostcotropită însă de un gigant feudal care atransformat-o într-o samoderjavie”213

Sunt prezente în citatul de maisus două metabole: o metaforă (gigantfeudal) şi un împrumut din limba rusă(samoderjavie).

212 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.18.

213 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.19.

199

Poate că este corect să numimacea Uniune Sovietică drept un statfeudal. Dar, nu putem să nu sesizăm că întextul analizat sintagma „gigant feudal”este menită să creeze un portret grotesc.

Pentru a se explica şi pentru a-şi justifica fapta, Pacepa utilizează unlimbaj figurat, căutat, care prinsonoritate să de-a mai multă forţă deconvingere semnificatului semiotic. Iatăla ce ne referim:

„m-am rupt de Ceauşescu”214 Tot pentru a se dezice de

activitatea de atunci a securităţii,autorul utilizează, şi credem că aceastaeste o caracteristică generală a cărţii,pasaje în care abundă diferitele figuriretorice. Iată un asemenea pasaj:

„hoardele de informatori şicolaboratori organizaţi pe ramurieconomice, întreprinderi industriale şiagricole, oraşe, sectoare, străzi şiblocuri de locuinţe”215

214 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.24.

215 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.24.

200

Decelăm aici enumeratesubstantivele invective: „hoarde”,„colaboratori” şi „informatori”, făcândparte dintr-o enumerare de dimensiuni maimari, care are efect hiperbolic şi declimax.

Pacepa are obiceiul de „a-şideconspira” eufemismele, plasându-leîntre ghilimele:

„„Întâmplător”, noul preşedinte(…)”216

Când americanii vor să spună căceva este „cu adevărat” într-un anumitfel, ei folosesc „real”, care întraducere mot – a – mot ar fi „real”.Însă înseamnă mai degrabă: „cu adevărat”.

Divagaţia de mai sus este produsăde faptul că vine să comenteze afirmaţiaatribuită lui Pacepa, despre cineva care:

„nu avea acces la secrete reale”Epitetul ni se pare cam

nepotrivit, deoarece nu există „secreteireale”; lucrurile reale se ascund, nucele ireale!

Irealitatea vine doar să ocultezefaptele reale.216 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.49.201

Citând cuvintele lui Ceauşescu,Pacepa ne aduce în faţă un stilcolocvial, menit să ilustreze ura cu careMarele Cârmaci îşi trata inamicii:

„a ordonat ca „porcul” să aibămicrofoane şi în pantofi”217

Folosirea substantivului comun„porc” în locul numelui celui aflat încauză, este o antonomază.

În vocabularul lui Pacepa,întreaga paradigmă ce poate fi derivatăpornind de la cuvântul „securitate”,primeşte conotaţii invective. Şi maiîntotdeauna este asociată cu epitete ceduc la grotesc. Iată mai jos douăexemple:

„unele dintre acţiunile grosolanede influenţă, tipic securiste”218

„un comunicat, redactat în stiltipic securist”219

Avem aici de-a face cu un procesal limbii de lemn capitaliste de data

217 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.55.

218 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.64.

219 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.64.

202

aceasta, care face ca tot ce are rădăcina„secu’ ” să genereze o paradigmă arăului.

Un alt exemplu de antonomazăapărută la adresa lui Ceauşescu esteurmătoarea:

„nu i-a pronunţat niciodatănumele. Spunea întotdeauna „Tovarăşul”220

De factura limbajului dinromanele poliţiste, ori, mai nou, dincele de spionaj, limbajul frazeiurmătoare este, probabil neintenţionat,împănat cu o mulţime de metabole:

„nu omoară cu arma. El omoară cumintea. El este creierul nostru”221

Avem aici, într-o frântură deparagraf, o afereză, o metonimie şi osinecdocă!

Dragilor, modestia nu este ofigură de stil! Dar nici lauda de sine,înfierată atât de genial de proverbul:„Lauda de sine, nu miroase a bine!”! Şiiată că „mister” Pacepa nu cunoaşte acestproverb, ori îl cunoaşte dar nu-l aplică,

220 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.77.

221 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.89.

203

fiindcă, „i-au murit lăudătorii…”(zicere „de prin părţile Sibiului”) şiîncepe să arate „celor care poate nuştiau” (sintagmă arădeană) marile meriteşi notorietatea covârşitoare de care sebucura înainte de „a se rupe deCeauşescu”222:

„cei doi mari pereţi acoperiţi întotalitate cu fotografii color mărite şiînrămate. Mă arătau plimbându-mă cuCharles de Gaulle la Paris, luând cina cuWilly Brandt la Bonn, pescuind în Caraibecu Raul Castro, însoţindu-i pe RichardNixon şi Henry Kissinger la plecarea dela Ambadasa României din Washinton,discutând cu Gerald Ford, dând mâna cuHirohito, dezbătând tot felul de problemecu Ferdinand Marcos şi dansând cu soţiasa, Imelda, pe iahtul lor, ascultându-lpe Moammar el Gadhafi în cortul săupestriţ, întâlnindu-mă cu Yasser Arafatîn cartierul său general din Liban,discutând cu Anwar Sadat în grădina

222 Să ne scuze prea-îngăduitorul cititor, dar „ate rupe de Ceauşescu” este cumva prea personal.El se rupe de Ceauşescu dar nu de comunism, nude practicile comuniştilor, care, „să fimserioşi”: erau şi ale sale!

204

palatului său, vizitându-l pe Hafez Assadla reşedinţa sa de vară”223

Avem în cele de mai sus unexemplu de enumerare hipotipotică; dar nuavem nicidecum un exemplu de modestie!...

Peste vreo două pagini,distinsul autor realizează o etopeeenumerativă care se referă la un grup depersoane, deci la plural. Merită luată înconsiderare de retorică:

„sunt la fel de vorbăreţi,irascibili, impulsivi, violenţi,isterici”224

O mostră de charientismenglezesc ne oferă şi Pacepa, când spunecă:

„Ceauşescu are doar 1,60 m, iarArafat este doar cu câţiva milimetri maiînalt.”225

Când autorul încearcă săutilizeze o prozopopee pentru a „da în223 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.93.

224 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.95.

225 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.99.

205

vileag” modul de a gândi al Dictatorului,credem că ori este o greşeală înscriitură – că-l arată pe Ceau’ preadeştept -, ori o vrea Pacepa să-lreabiliteze în secret pe Marele Cârmaci,„criticându-l constructiv”?!...:

„Nu-i nicio îndoială în minteamea, a spus Ceauşescu, că teroarea estesingura voastră armă reală. Dar în umbraunui guvern în exil poţi păstra oricâtegrupări teroriste vrei, atâta timp cât nusunt legate public de numele tău. Ele potorganiza operaţiuni teroristepretutindeni în lume, în timp ce numeletău şi al guvernului tău rămân nepătate,pregătite pentru negocieri şirecunoaşterea ulterioară.”

I se atribuie aceluia, recunoscutca agramat, un limbaj mult elevat încomparaţie cu „prestaţiile” sale de zi cuzi. Dar şi ideile sunt foarte complicate.Ele par a fi produsul acelei „crème de lácrème” a „arenei internaţionale”.

Ironizând pe cineva poţi fideopotrivă suspectat că vrei să-i conferitrăsături umane. Obişnuite. Că vrei săarăţi că este ca oricare dintre noi, „cuslăbiciuni şi calităţi”:

206

„Văzuţi din spate, semănau leitcu Pat şi Pataşon.”226

Ironia nu este foarte „acidă”.Cam aşa ar face mişto un nepot de buniciisăi cam trăzniţi!...

Pacepa foloseşte o eliziunepentru a accentua caracterul analfabet,ori mai degrabă de om simplu, cu limbajde dugheană al lui Ceauşescu:

„Tu dute-napo Pacepa”227

Ne exprimă aici dezamăgirea că ocarte apărută la „marea” editurăHumanitas a acceptat o traducere în careeliziunea să nu fie semnalizată deapostrof. Adică „ceva de genul: „napo’ ”.Cât despre „dute”, nu credem că nivelulcorectorilor a scăzut atât de mult încâtsă nu fie în stare să despartă în „du-te”!... „Mai mult ca sigur” „trebuie săfie” o „greşeală de dactilografie”.

O anadiploză antanaclazicăilustrează umorul sec gen „serviciisecrete” al unuia dintre personajelecărţii, un ucigaş din slujba lui Arafat,

226 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.100.

227 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.101.

207

care la o afirmaţie din argoul meserieiaceleia răspunde foarte sugestiv. Iatăcum:

„- Eşti pe mâni bune. – Câte mâini? Sunt şi alţii care

ştiu despre mine?”228

Specifică oricărei defăimări esteutilizarea grotescului:

„să-şi transforme înfăţişarea saatletică într-una împleticită,şovăielnică, de avorton”229

Alăturarea celor două epitete ceurmează constituie o alăturarecatahretică, însă duce la potenţareaportretului extrem laconic realizat:

„Neobişnuit de inteligent”230 Pentru a „întregi” etopeea

Dictatorului, se „pune în gura” acestuiaurmătoarea invectivă:

„Unde eşti, lepădătură?”231

228 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.106.

229 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.107.

230 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.108.

231 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.109.

208

Prezentăm în continuaredistinsului cititor o mostră delinguşeală care „aşeza” retorul „înraport cu” Partidul, dar mai ales cuconducătorii săi, într-o „ordine de susîn jos”:

„În primul rând, vreau să-imulţumesc tovarăşului Ceauşescu pentruîncrederea ce mi-a acordat-o şi să-lasigur, prin intermediul eminentului săufiu, şi al vostru, tovarăşi, că nu-i voiînşela încrederea. În al doilea rând,vreau să-i mulţumesc Partidului pentruajutorul pe care mi l-a dat ca să ajungpe această culme.”

Ce avem „mai sus”?: afereză,antonomază şi personificare! Că nusimplitatea, greşeala ori chiar lipsa, aei, a gândirii, duce la absenţametabolelor!... Dar nici nu îndrăznim săafirmăm că retorica ar fi rezultatulabsenţei acestei gândiri!!!...

În cele ce urmează avem un cazclar de prozopopee, de un stil clarcolocvial – cât despre moralitate: zero!:

„Vreau să te regulez aici. Pemasa asta, curvo!”

209

Pacepa atribuie aceste cuvintePrinţişorului, adică lui Nicu Ceauşescu(precizarea este făcută, menţionăm dinnou, pentru cei care vor citi aceastăcarte peste 100 de ani…).

Permis să ne fie un gând despre„general view” pe care ne-a transmis-ocartea: toate personajele erau implicateîntr-un joc al supravieţuirii sumbru, caîntr-un război purtat prin catacombelevreunei Rome. Ori în vreun labirint încare firul Ariadnei era, indiferent oricu atât mai mult cu cât de aflai mai sus,încercarea permanentă de a supravieţui.

Şi dacă tot am îndrăznit,îngăduiţi-ne, dragă cititorule, să văaducem înainte un al doilea gând, produstot de acest mic răgaz meditativ: cartealui Pacepa Este mai degrabă un roman demoravuri uşoare, condimentat cu amănuntepicante despre un aşa-zis spionaj. Cum săreuşeşti să-ţi aduci aminte dialogurileşi replicile exacte?!... Este, la primaimpresie, o simplă denigrare. La o a douatrecere: o încercare deosebit de subtilăde reabilitare a autorului! Într-un altreilea plan poate fi vorba de o

210

reabilitare mascată a lui Ceauşescu. Darpoate e mai mult decât atât!!!!

Venim în faţa dumneavoastră cu oapoftegmă care, cum ar spune un coleg de-al nostru de damnaţie şi penitenţăscriitoricească, Poetul, este un „loccomun”. Să vedem:

„cine controlează spaţiul conducelumea”232

Lucrurile adevărate sunt simple,spuneam, şi cât de simplă şi de aparentadevărat poate fi afirmaţia de mai sus.Dar, dragilor, este Împărăţia LuiDumnezeu în spaţiu?!... Şi dacă nu,vedeţi greşeala?...

Din când în când intervine înpovestire Leana, care este zugrăvită caun personaj total negativ, profundînveninat, de un grotesc excesiv.Replicile ei sunt aproape permanentcolocviale şi peiorative:

„Ascultă-l pă Tovarăşu’,grasule! s-a stropşit Elena.”233

232 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.113.

233 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.115.

211

Desigur că România spiona…Desigur că orice stat din lumespionează!... Dar iată cum, a spiona, numai este un păcat interstatal ci, printransformarea retorică a fenomenului, agândirii despre el, devine ceva aproapepozitiv; nu este nevoie decât de ometonimie inspirată şi, dacă se poate,peiorativă:

„a smulge echipamentul dinghearele Statelor Unite”234

În aceeaşi idee, o fi a luiPacepa, o fi a lui Ceauşescu, „cine poateştii”?, se continuă astfel:

„a fura de la duşmanul nostru demoarte nu e numai rentabil, ci este odatorie proletară, tovarăşi. Marx şiLenin ne-a învăţat că trebuie să învingemcapitalismul cu propriile sale arme.”235

Ce poate spune un biet retordespre cele de mai sus?: că, aşa cum parele de bizare, sunt totuşi un bun debuşeupentru realizarea elocinţei. Căci „avemde-a face” în acelaşi timp cu o

234 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.116.

235 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.118.

212

antiparastază, o prozopopee şi o atracţie(că doar nu o fi vorba de licenţă„poetică”!...).

Şi discursul atribuit bietuluiCârmaci, pantofarului, continuă astfel:

„trebuie să continuăm să furămtot ce are capitalismul mai bun şi să-lfolosim pentru comunism. Să nu măînţelegeţi greşit, tovarăşi. A fura de lacapitalism nu e acelaşi lucru cu a furadin propriile noastre buzunare. Marx şiEngels ne-a învăţat că orice este eticatâta timp cât este în interesul claseiproletare şi a revoluţiei sale mondiale,a spus în încheiere Ceauşescu.”236

Felicităm autorul scriituriipentru abundenţa de metabole:antiparastază, prozopopee, atracţie şiepifrază, însă trebuie să ne exprimăminsatisfacţia pentru prea laxaverosimilitate de care textul respectiv„dă dovadă”!

Pacepa manifestă o ură visceralăla adresa Tovarăşei, şi iată că ne spune,colocvial, dar şi grotesc:

236 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.118.

213

„Vreau şi eu să-ţi spun ceva, mi-a lătrat Elena.”237

Pacepa, dacă veţi avea răbdareade a citi cartea respectivă, vorbeşte „derău”, însă cu un respect mereu prezent,familia Ceauşescu. Însă pe toţi ceilalţi,înregimentaţi a sistemului, are grijă să-i situeze dedesubtul lui propriu. Adicăel îi urăşte pe Ceauşişti dar el esteprimul care le succede ca importanţă!...„Măi să fie!”...

Tot pentru a reda indirectcaracterul Elenei, autorul utilizează otranscriere fonică, redată ortograficprintr-o succesiune de adjoncţii:

„Am o surpriiiiză pentru ti-i-ne”238

O afirmaţie paradoxală în a căreiexprimare este şi o eliziune esteurmătoarea:

„Ţăranii încearcă să pretindă că-s intelectuali”239

237 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.120.

238 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.122.

239 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.123.

214

Pacepa „pune în gura” luiCeauşescu o afirmaţie măgulitoare, dacănu ar fi exagerată şi „cu totul”nerealistă:

„Azi România e mai bine cunoscutăîn occident decât Turnul Eiffel şi mairespectată decât regina Angliei.”240

Dubla comparaţie de mai sus,chiar dacă se vrea apoteotică, estehilară şi, în a două propoziţie, are unaer golănesc.

Referindu-se „la ceva anume”, „nuimportă” la ce, autorul utilizează oreluare anaforică a ideii de bază într-oepifrază:

„Pentru ei, important este să ştie că îl au. Că este al lor.”241

În continuare, autorul foloseştedin nou epitete colocviale, peiorative,când afirmă că: „părinţii lui eraunesemnificativi, needucaţi şi lipsiţi destil”242.

240 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.123.

241 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.124.

242 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.124.

215

Iată cum arată un eufemismgrotesc şi violent pentru expresia „să-lomorâţi”, trecut prin filtrul „să-icrăpaţi capul”, dar exprimat perifrastic:

„Vreau o fotografie a capului luiMihai crăpat ca un pepene.”243

Pacepa ştie să se exprimesensibil atunci cânt „crede de cuviinţă”,ca în fragmentul de mai jos, careconstituie un portret:

„Ochii săi negri, mari, calzi şi prietenoşi s-au umplut de tristeţe.”244

O epifrază care are un efect declimax etopeizează comportamentul luiNicu:

„Era de-ajuns ca Nicu să ridice tonul , şi primea tot ce-şi dorea – chiarmai mult.”245

Pacepa pare că se pricepe destul de bine la portretizarea morală, le etopee:

243 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.126.

244 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.132.

245 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.132.

216

„Un moţ greoi, brutal şi teribilde încăpăţânat”246

Putem să aşezăm afirmaţia de maijos ori pe raftul comparaţiilor ironice,ori pe cel al ironiilor comparative.Totuna:

„Un naiv. Îşi cunoaşte nevastatot atât de bine cum cunoaşte politicaRomâniei.”247

Contradicţiile din carte suntprezente peste tot, în cele trei planuriale analizei248, contrariile evidente caprocedeu retoric, destul de rar:

„Acestea erau exportate, legal şiilegal, în diferite ţări din Africa şiAsia.”249

Sintagma aparţinând limbii delemn, care urmează a fi redată în cele ceurmează, respectiv „simpatie în ochii…”,trădează o lipsă acută de moralitate,dar, poate necesară în viziunea lui246 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.132.247 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.133.248 Imediat, analizat şi cel al NLP.249 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.136.

217

Pacepa, dar şi un rafinament de vârf înspionaj:

„tatăl ei fusese deţinut politicşi îi fuseseră naţionalizateproprietăţile. Asta i-a asigurat oanumită simpatie politică în ochiiobiectivelor sale occidentale.”250

Cum, fiind martor sau părtaş laaşa ceva, fiica unui deţinut politic,agenta sexuală puterii, – să mai fii departea lui Dumnezeu?!... Să mai aicredinţă?!...

Lucruri ca acestea duc ladezvoltarea a ceea ce psihologic(numai?...) s-ar putea numi: complexulpoliţistului, ori al lucrătorului dinserviciile secrete: vezi mizeriaoamenilor cu care vii în contact: cum sămai ai respect faţă de ceilalţi? Cum sănu te simţi superior?!... Cum să nu fiiDumnezeu când hotărăşti viaţa ori moarteacelorlalţi?! Cum să te abţii de la a-iomorî?!...

„Pe alocuri”, cartea lui Pacepaare alură de roman de spionaj. Aşa că

250 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.138.

218

redă artistic atât împrejurările,întâmplările, cât şi actorii:

„Când a terminat-o de citit,„Malek” era alb ca varul. A recitit-o, cuvenele umflate, gata - gata să-ipleznească, cu pumnii încleştaţi, vizibilfurios. Când a fost în stare să vorbeascădin nou, „Malek” era însă calm şiraţional.”251

Avem mai sus o etopee, ocomparaţie, o hiperbolă şi un anticlimax.

Pacepa scrie că cuplul Ceauşescuiubea foarte mult diamantele. Nu vomcomenta afirmaţia, deoarece nu avemniciun argument, „nici pro nici contra”.Însă, analizând retoric afirmaţia, vedemo specie de graniţă a metabolelor. Căcidacă intenţia este aceea de a decela uneufemism, credem că este vorba totuşidespre o metonimie. Iată despre ce estevorba:

„”Stele” era eufemismul pe careCeauşescu şi Elena în foloseau pentrudiamante.”252

251 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.138.

219

„Suntem tentaţi” în a descoperiîn citatul care urmează o zeugmă, celpuţin din punct de vedere alcontiguităţii elementelor enumerării.Totodată „avem de-a face cu” un subiectmultiplu, cu o metaforă şi cu o epifrază:

„Petrolul, evreii şi germaniitrebuie să devină mărfuri prioritare laexport, pe valută forte.”253

Şi tot legat de „subiectulabordat” ni se mai spune că:

„numărul mare de evrei carecereau să părăsească România comunistă areprezentat o pată neagră pe reputaţiaei.”254

Metafora este una evidentă,clasică. E prezentă însă şi opersonificare colectivă formată din douăelemente: „numărul mare” pe de o parte,„de evrei”, pe de altă parte.

De multe ori preluăm automatismede limbaj care se manifestă în viaţa

252 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.139.

253 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.142.

254 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.142.

220

cotidiană, automatisme pe care nu ne maisofronim să le analiză, receptăm şiutilizăm conştient. Aşa că suntem părtaşila extrem de interesantele dar şihilarele (şi, desigur, de condamnat!)manifestări ale limbii de lemn.

Iată în cele ce urmează unoximoron care credem că nu este delocunul intenţionat creat de autor:

„I-am spus suma exactă: erau înjur de 400 milioane de dolari.”255

Cum poate fi exact – stimatecititoriule – ceva ce esteaproximativ?!...

Ilustrând meandrele afacerilor despionaj ale vremii, autorul foloseşte ometaforă pentru a-l numi pe Brejnev,preşedintele Uniunii Sovietice la aceadată, ori, la fel de probabil, pentru anumi Uniunea Sovietică însăşi, metaforăcare combină şi alte metabole. Iată la ce„ne referim”:

„Ursul vrea tehnologie americană”256

255 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.142.

256 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.288.

221

Dacă este vorba de UniuneaSovietică, atunci descoperim opersonificare şi totodată anonimaţie.Dacă este vorba de preşedintele Brejnev,vom decela aici o jumătate de apoziţie,care dă naştere unei etopee deosebit delaconice dar foarte sugestive pringrotescul ei. Toate acestea redate subformă de caligramă.

O carte atât de „mare” o fi fostperiată din greu nu numai din punct devedere informativ, dar şi din cel alscriiturii. Numai că iată, prea mareaatenţie acordată primului aspect a dus laneglijarea celui de-al doilea.

Cunoaştem cu toţii inimaginabilde absurda afirmaţie: „Cei patru apostoliau fost doar trei: Luca şi Matei…”.

Iată că Pacepa enunţă cevasimilar ca mecanism retoric, dar de senscontrar; în acest caz elementul numericce creează metabola are o evoluţiacrescătoare, nu descrescătoare:

„Numai trei oameni, tovarăşe:ministrul de Interne, Teodor Coman, şeful

222

de personal al DIE, generalul NicolaeCeauşescu, şi cu mine.”257

Păi sunt patru, tovarăşu’, nutrei!...

Comparaţia prin care seilustrează marea pasiune a lui Ceauşescupentru elogii, cea care a dus la cultulpersonalităţii, cult pe care noi, cutoţii, aplaudacii acelor vremuri, l-amdus la paroxism, credem că este unafoarte îndrituită:

„Pentru Ceauşescu, elogiile suntla fel de importante ca şi aerul pe care-l respiră”258

Relatând un comunicat comun alcomuniştilor români şi al capitaliştiloramericani, Pacepa oferă o ocazieexcelentă de a „respinge cu hotărâre”stilul ambelor părţi, stil pe care l-amputea considera ca fiind caracteristicdoar primilor:

„Vizita în Statele Unite aPreşedintelui Republicii SocialisteRomânia, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, şi

257 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.315.

258 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.315

223

a mult prea stimatei sale soţii, esteaşteptată cu legitim interes de largicercuri politice, diplomatice,industriale, de afaceri, jurnalişti,precum şi de cetăţeni ai Statelor Unite,ca expresie a unei profunde stime şi arespectului manifestat de opinia publicăa Statelor Unite faţă de puternicapersonalitate a conducătorului român”259

Stilul comunicatului de mai suseste definit chiar de autor: „bombastic”;iată însă că, fiind un raport „comunîntocmit de ambasador şi de şefulrezidenţei DIE”, este un exemplu de cumlimba de lemn a cultului personalităţiipătrunsese şi în domeniul atât desensibil al diplomaţiei şi informaţiilorexterne.

Dar nu suntem oare cu toţiivinovaţi pentru „realităţile” pe care leclădim în jurul şefilor (conducătorilor)noştri?!... Nu-i îmbolnăvim noi cu„măscările” noastre dedicate lor?

Dar vina lor, de a se lăsaminţiţi cu bună ştiinţă şi cu plăcere, ofi mai mică?!...259 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.322.224

Despre „discuţiile diplomatice”ni se vorbeşte utilizându-se un chiasm,care, din păcate, este realizat într-unmod curat pleonastic:

„Am discutat despre orice şidespre toate”260

De multe ori ne-am minuta defaptul că utilizăm aceleaşi cuvinte darfiecare înţelege prin ele „ce vreamuşchiul lui”. Şi acest fapt este „denetăgăduit” mai ales când e vorba denoţiuni aparţinând unor limbi diferite.Iată ce umor se naşte din afirmaţiaatribuită lui Ceauşescu, conform căreia,agricultorul american:

„Fermier o fi, da’ nu-i ţăran.”261

Înţelegem că din punct de vedereideologic, social, psihologic, distincţiafăcută este „cât de poate de reală”,însă, strict retoric, „avem de-a face” cuun oximoron.

Ca multe alte zone paradoxale aledomeniului serviciilor secrete, avem de-aface cu „zone gri”. Numai că, legat de

260 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.327.

261 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.328.

225

Direcţia de Informaţii Externe, retorul„scoate pe gură” o „chestie” absolutcontradictorie. Contradicţia retoricărezultă din afirmaţia:

„ofiţer ilegal al DIE”262

Caracterul manipulativ alsintagmei derivă din alăturareaepitetului invectiv „ilegal”,substantivului „ofiţer”…

Dacă s-ar fi spus „subacoperire”, s-ar fi acceptat. Nu poate fiînsă validat „ilegal”: păi cine-i făcuseofiţeri? Cum poate fi „ofiţerul” vreunuiserviciu de informaţii altfel decâtlegal?!... Dacă nu cumva, serviciul carel-a făcut ofiţer este el, în primul rând,ilegal?...

Faptele lui, desigur, suntsubiectul unei cu totul alte discuţii!...

Cele povestite de Pacepareferitor la vizita Cuplului PrezidenţialRomân în Statele Unite, trădează o„ieşire” scriitoricească, copilăroasă, înpeisajul unui umor nepotrivit, de „ciclugimnazial”. Nu credem că Tovarăşa ar fi

262 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.333.

226

reuşit să pronunţe cuvântul „dinozaur” şinicidecum formula „sper că…”:

„Sper că n-are de gând să ne deasă mâncăm friptură de dinozaur.”263 (ElenaCeauşescu despre intenţia Rosalynn Carterde a oferi un dineu în Muzeul Naţional deIstorie şi Tehnologie)

Aşa că ironia prezentă o atribuimlui Pacepa, cel care „are de plătitdatorii” Elenei.

Avem un nou caz în care autorulcărţii „păcătuieşte” încercând să-şi facăinteresantă şi amuzantă cartea, şi puneîn gura dictatorilor propoziţii multeprea inteligente!

Pentru a accentua caracterul rău,imoral, ucigaş, al lui Ceauşescu, Pacepa„ne pune dinainte” zicerea:

„ăsta trebe omorât! Omorât!Omorât!”264

„Trebe” o fi fost real… „Omorât”o fi fost de asemenea adevărat… Noi însădescoperi aici o repetiţie „dea dreptulşi întru totul” macabră…

263 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.336.

264 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.338.

227

Parcurgând scrierea analizată„dăm peste” următoarea afirmaţie:

„portretul lui este afişat pestetot, mai ceva decât al lui Stalin sau allui Hitler.”265

„Este Ceauşescu avid de a i secultiva personalitatea?”

Este Ceauşescu adeptul cultuluipersonalităţii sale?”

Întrebările de mai sus, prin caream încercat să facem o legătură întrecitatul ce urmează şi tema ori contextulscrierii de faţă, sunt poate, la o „primăvedere” perfect justificate. Dar, vai,distinsule cititor, ce caracter agricolare prima, şi ce aiuritor caracter arecea de-a doua…

Există o ieşire, însă numai dincea de-a doua situaţie: Narcis, şi toatecele legate de el…

În epoca lui Ceauşescu, sintagma:„cel mai iubit fiu al poporului” era oantonomază care prin repetare devenise oanonimaţie. O citează ironic şieufemistic şi Pacepa, dar îi adaugă unepitet în plus:265 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –

Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.338.228

„elogii aduse „celui mai iubit şistimat fiu al poporului””266

Tot un citat din Ceauşescu ni sespune că este afirmaţia următoare:

„Mâna proletariatului trebe săfie îndeajuns de lungă ca să-i găseascăpe trădători oriunde s-ar ascunde ei”267

În fragmentul de mai sussinecdoca realizată este una clasică.

Acel „trebe”, al Tovarăşului,apare de multe ori. Pare să fie o „marcăînregistrată” a acestuia. Ar putea să fieconsiderat deopotrivă catahreză retoricăşi atracţie.

Încheiem vorbirea despreorizontul retoric al „Orizonturilorroşii”, cu un fragment de text colocvialşi grotesc totodată:

„Abia aştept să mă piş pe pereţiiei imperiali şi pe mobila regelui”268

266 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.338.

267 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.339.

268 Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010, pg.339

229

Moto: „’ai dăpresa mea”269

Partea a VI-a – Presa de ieri şide azi

Trecătoare şi fără pretenţii de„operă literară”, presa este cea maiexpusă activitate la a dezvolta sindromullimbii de lemn.

Totodată, scriitura de presă esteconectată permanent la „realităţilesocial – politice” şi de aceea esteoglinda tipului de discurs „la modă”,indiferent de „domeniul de activitate” pecare-l aduce în faţa publicului.

269 Flacăra Roşie, 27.10.2010, pg.4.230

Să nu credeţi că presa comunistăera mai plină de clişee decât cea deacum, cea capitalistă. Doar idolii s-auschimbat. Dacă atunci toţi vorbeau de„Marele Cârmaci”, în zilele noastre mediaeste plină de exemplu de „piaţa liber㔺i „economia de piaţă” la fel deiluzorii.

Pare o nevoie peremptorie aomului aceea de a-şi inventa fetişuricare să-l ajute să meargă, mai fără degrija de a gândi, pe calea îngustă avieţii. Lenea gândirii exprimată prinapariţia limbii de lemn este un fel deinconştienţă asumată de individul umancare preferă comoditatea aceasta facilăîn locul efortului de a „gândi totul cumintea proprie”270.

1. Presa Ceauşistă

În demersul nostru ne-am folositde Biblioteca Judeţeană ale căreicolecţii de presă sunt de-a dreptulfabuloase.

În sala de lectură ultramodernă,al cărei „inside”271 era protejat270 Expresia îi aparţine lui Petre Ţuţea.271 Înăuntru (engl.).

231

împotriva zgomotului de termopanele noi –nouţe, pe la orele zece, nu era nimeni.

Am instalat laptopul într-una dinprizele ataşate fiecărei mese de lecturăşi am constatat că „socket”272-urilerespective nu erau alimentate.

Din căutarea mea disperată după osursă de curent m-a salvat bibliotecara,sosită cu registrul imens plin de ziarelepe care i le-am cerut.

După ceva încercări reuşeşte să„switch”273-uie un întrerupător şi săalimenteze mesele de lectură cu curent.

Apoi, înainte de a părăsi sala,mă priveşte cu atenţie, ca pe un marţian,căci „office”274-ul meu este unul inedit.

Trec peste jena iniţială şi măapuc „cu sârg” de lucru.

Rămân însă cu senzaţia căbibliotecara respectivă „îmi coace ceva”.

Nu durează mult şi singurătateamea intelectuală este alungată…

Apar pe rând alţi „locatari”„însetaţi de cunoaştere”. Un tip de lafilaj, care se aşează exact în spatele272 Priză (engl.).273 Cupleze (engl.) – argou internaut.274 Birou (engl.).

232

meu, îmbrăcat în zdrenţe, şi pe care-lsurprind de câteva ori citind, pesteumărul meu, de pe monitorulcalculatorului.

Apoi, un tip, tot hărtănit,duhnind a votcă ieftină, care târăştedupă el nişte sacoşe imense, şi care seaşează pe rândul din dreapta, tot înspate, făcându-se că moţăie fără a aveanimic de citit în faţă.

Să fi speriat actuala „structurăde putere” cu interesul meu, deloc lalocul lui, pentru presa comunistă?!...

Oi fi vrând poate, amărâtul demine, să fondez ideologic o „formaţiunepolitică”?!...

Insoliţii lectori nu cadreazădeloc cu logica unei săli de lectură. Miemi-au verificat la intrare cartea deidentitate, mi-au făcut un permis deacces şi m-au pus să plătesc o taxădestul de pipărată. Niciuna dintreoperaţiunile enumerate nu păreau a fifost posibil de efectuat asuprazdrenţăroşilor acelora.

În fine, „haidem să haideţi” şisă ne afundăm în colecţia ziarului

233

Scânteia, „oficiosul comunist”,aparţinând anului 1978.

Nu am lăsat alegerea anului încauză „la voia întâmplării”. Ci ne-amgândit că în acel an comunismul era dejaconsolidat, aşa că era destul de departede excesele luptei de clasă postbelice,şi, totodată, era cu mult înainte ca săapară din nou extremismul ca urmare aîncercărilor disperate de a supravieţuiale regimului şi ale puterii de atunci.

În dosarul acela prăfuit, în careerau cusute toate exemplarele Scânteii,prima era postată gazeta apărută în datade trei ianuarie.

Pare greu de crezut, dar estecaracteristic acelei perioade, discursuldin ajunul Anului Nou, al preşedinteluiCeauşescu, este transcris pe prima paginăa ziarului. Probabil că intenţia era caacea cuvântare să ajungă şi la cei care –nu puţini, de fapt majoritatea – nu aveautelevizoare.

Titlul pe care „ziariştii” epociiîl dau cuvântării, desigur de tip „pup-în-curist”, este:

234

„Prima urare, fierbinte, pentru-al ţării preşedinte”275

Sinereza rezultată prin adjoncţiacelor două cuvinte, este oarecum defactură populară; este interesantă rima„fierbinte... preşedinte”. Desprinsă dincontext, sub influenţa acelui „hot”276

american, ne face azi să zâmbim camstrâmb…

La aceeaşi pagină, subtitlulcuvântării descrie de fapt, pe scurt, nuconţinutul cuvântării, cum este deaşteptat ca orice subtitlu să„performeze”, ci furnizează cititorului osuccesiune cinematografică de imaginilegate de evenimentul rostirii aceleicuvântări:

„Prezenţa tovarăşului NicolaeCeauşescu în noaptea de Anul Nou înmijlocul oamenilor muncii din Capitală aprilejuit o nouă şi entuziastămanifestare a puternicei unităţi dintrepartid şi popor”277

275 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.1.276 Fierbinte (engl.); în argoul american de azi

are sensul de „fierbinte sexual…”277 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.1.

235

În prima parte avem un eufemism,pentru participarea preşedintelui lacheful de anul nou, eufemism realizatprintr-o perifrază; dar partea a douacade din nou în sfera limbajului de lemn,triumfalist, hiperbolic, hipotipotic:orice, oricum, numai real nu!...

Un alt titlu, de această dată depe a doua pagină, grupează o serie demesaje „ale oamenilor muncii” şi o seriede instantanee, care veneau din întreagaţară ca să aline mahmureala MareluiCârmaci şi să pună „bun început” anuluicare tocmai începea.

Iată titlul, cam lung şi camdescriptiv:

„O sărbătoare întâmpinată deîntreaga ţară cu bucuria de a trăi, muncişi crea pentru continua înflorire aRomâniei socialiste”278

Sub euforica stare pe care titlulde mai sus încearcă să o inducă, emergeprimul instantaneu, aşternând peste ţarăun întuneric sănătos, muncitoresc,realizat cu simţ de răspundere.

Căci autorul său, având încă înurechi sonoritatea interzisă pe atunci,278 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.2.

236

produsă de sintagma „Cartea cărţilor” (sereferă la Biblia, desigur…), vine şispune despre ajunul Anului Nou că este„Noaptea nopţilor”:

„Noaptea nopţilor a trecut înamintire”279

Apoziţia încununantă sună maidegrabă ca un blestem. Are cevapremonitoriu despre perioada ce va urma,cea de dinainte de căderea Ceauşeştilor.

Ni se mai spune despre această„Noapte a nopţilor” că a fost petrecută:„în colectiv”, de „numeroşi oameni aimuncii de pe întreg cuprinsul patriei”.

La noi în sat când spuneaicolectiv, spuneai „CAP”, unde în „Noapteanopţilor” se aflau numai vitele, porciişi vreun paznic beat. Să-ţi petreciRevelionul acolo…?!

Titlul mesajului următor este şimai bombastic. Părerea generală asuprascriitorilor articolelor respective estecă ei încă petreceau la serviciu, la datascrierii articolelor. Ori poate că „VIP”-urile momentului erau plecate care peunde şi la serviciu se aflau „lupii

279 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.2.237

tineri” care încercau să se facă văzuţide cei care împărţeau caşcavalul vremii…

Iată titlul: „An nou în calitate nouă, de

eroi.”Reluarea cuvântului „nou”,

dezvoltarea lui, creează o paronomază.Interesant aici este faptul că se trecede la masculin la feminin şi apoi lamasculinul plural. Epifraza „dă cu băţulîn baltă”, „but, who cares”?280

Urmează un alt instantaneu,surprins în viaţa oţelarilor reşiţeni,care însă este o stupizenie. Se încearcăprin utilizarea numelui mareluidescălecător Bogdan Vodă, să se confere operspectivă, o încărcătură istorică,producerii aceleia atât de prozaice aoţelului din minereul patriei.

Prin:„Oţelul de inimă bună al

dinastiei Bogdan” Autorul încearcă să arate că

realizările oţelarilor de la Reşiţa, dincare o familie de muncitori, tată şi fii,se numesc Bogdan, ar fi cumva osupravieţuire, o continuare a tradiţiilor280 Dar, cui îi pasă? (Engl.).

238

istorice lăsate de marii înaintaşi, devoievozii românilor.

La masa de poker a „istorieimomentului”, „cărţaşii”281 plusează şi neaduc în faţă expresia:

„Pregătind secundei rodulviitor”282

Ni se relatează despre stadiullucrărilor la şantierul viitoarei uzinede automobile Oltcit, unde, „printrectitorii vitezelor în timp” era şiexcavatoristul care a săpat prima cupă depământ în locul în care tovarăşul NicolaeCeauşescu a stabilit amplasamentul Otcit-ului. Mai degrabă ar fi fost poetic şiîncifrat să fie „Pregătind secundeitimpul viitor”.

Aşa, este o nefericităpersonificare printr-o metonimie.

Despre modul în care ausărbătorit militarii ni se arată cu osurprinzătoare dovadă de cosmopolitism,prin utilizarea unui împrumut din limbaengleză că aceştia, au ţinut:

„Întâiul toast al militarilor”.

281 Jucători de cărţi, argou regional bănăţean.282 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.2.

239

O pastişă după „Norocul e cum şi-l face omul” este titlul ce urmează:

„Anul este aşa cum şi-l faceomul”

Iată cum se respinge „încă odată” „opiu”-ul religiei şi alsuperstiţiilor, respingere care afirmămaterialismul „de netăgăduit” alconcepţiei clasei muncitoare „despre lumeşi viaţă”.

Din beţia pseudo-filozofică demai sus trecem cu uşurinţă şi graţie înbeţia unui titlu, chiar scris la beţie!:

„Viaţa anilor lumină”Pentru a fi obiectivi recunoaştem

că înţelegem care a fost intenţiaautorului. Să ne spună că trăiam o viaţăluminoasă în anii aceia şi că, poate, elnu era de acord cu titlul colegului depagină votivă de ziar, care crease cevalugubru de genul: „Noaptea nopţilor”(titlu pe care noi îl credem ca fiindmult mai potrivit pentru a descrieperioada aceia!...).

Însă efectul rezultat este acelade personificare a „anilor lumină”, acestplural al unei unităţi de măsură cosmice.Personificare stupidă…

240

Un alt titlu megaloman, vine săne spună că „l’ombilico del mondo”283 esteBucureştiul. Iată:

„Pe meridianele lumii, dupăsecunda Bucureştiului.”284

Se plasează astfel Bucureştiul,deci conducerea Republicii SocialisteRomânia, în centrul lumii.

Observăm că Bucureştiulconcurează pentru întâietate cuGreenwich285.

„Este de subliniat faptul” căprimul număr al ziarului Scânteia din03.01.1978 are şase pagini, din careprimele trei sunt ocupate înexclusivitate cu mesajele, cuvântărileMarelui Cârmaci şi de adulaţiile laadresa acestuia. În pagina cinci îşi facloc, cu greu, foarte sumar, câtevainformaţii despre vreme, ceva informaţiieconomice, cum ar fi „lista oficială aobligaţiunilor CEC ieşite câştigătoare”la tragerea Revelionului (puţin campleonastic, deoarece în oficiosul departid nu putea fi tipărită o astfel de283 Buricul pământului (ital.).284 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.2.285 Traducerea cuvânt cu cuvânt ar fi: Verde care…

241

listă, decât numai dacă era oficială.Probabil autorul articolului a adăugat„oficială” pentru realizarea uneicaligrame, respectiv încadrarea titluluideasupra articolului, fără a lăsa vizualimpresia unui spaţiu gol); mai suntcâteva ştiri sportive, la fel delapidare, programul cinematografelor şial teatrelor din capitală, etc. –apropos: am numărat de curiozitatecinematografele: 25; iar teatrele: 7.Câte or mai fi funcţionând azi???....

Tot în primul număr al anului1978 al Ziarului Scânteia sunt publicate,în paginile ultime, ca şi cum MareleCârmaci le făcea o favoarepersonalităţilor cărora li se adresa,mesajele pe care cu ocazia treceriidintre ani, Conducătorul Suprem letransmitea diferiţilor şefi de state aivremii.

Iată că mesajul din pagina 6 esteadresat „Tovarăşului Fidel Castro Ruiz”,este semnat de preşedintele României şide Manea Mănescu, primul ministru deatunci. Redăm o parte, care se înscrie peacelaşi trend al limbii de lemn deatunci:

242

„Comuniştii români, întregulnostru popor se bucură de realizărilepoporului frate cubanez şi îi doresc săobţină, sub conducerea partiduluicomunist, noi şi mari victorii pe caleaedificării socialismului, a progresuluişi prosperităţii patriei sale.”286

Putem oare vorbi de o limbă delemn a limbajului diplomatic utilizat decomunişti?!: da, cu siguranţă că da! Însăasta este o altă temă de cercetare.

Da, am parcurs şi numărul 2 alZiarului! Acela de miercuri…

Deşi era zi de post, discursulera „de dulce”, încărcat de-a dreptulnesănătos cu osânza discursului activist:

Explicitarea titlului cu careîncepe pagina întâi a exemplaruluinumărul doi al ziarului - din „fatidiculan 1978” - este un exemplu de hipotipoză.Desigur şi caligrama din titlu este deremarcat:

„ANUL III AL CINCINALULUI – un ande muncă mai spornică, mai bineorganizată, de calitate mai înaltă”287

286 Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978, pg.6.

287 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978, pg.1.243

Dragă cititoriule, mult prea deaproape am cunoscut „ororile” perioadeicomuniste. Dar Dumnezeu ne-a ţinut şi nuam conştientizat decât la nivelulsuportabilului, idioţenia vremii.

Însă, cele ce urmează constituieun exemplu clasic de extindere a gândiriide lemn în armată.

Iată cum tovarăşul locotenent –colonel Constantin Coroianu, în articolul„Picătura de cerneală”, arată cu„mândrie” militară, dar şi proletară –ambele „revoluţionare -, că în procesulde reconstrucţie ce a avut loc dupădevastatorul cutremur din 1977, soldatulMoga, fost tipograf înainte de armată, s-a calificat în meseria de faianţar!(sic!).

Vă spune ceva dragi tovarăşisimilitudinea dintre meseriile: faianţar,tinichigiu şi barman? Dar dintre aceiacare le propovăduiau ca fiind „un viitorluminos” pentru „tineretul patriei”?!...

Titlul care urmează ar fi fostunul destul de potrivit pentru un romanpoliţist „de mâna a doua”:

„Tezaurul din oglindă”

244

Despre ce credeţi că nepovesteşte articolaşul?: redă atmosferadin şedinţele de partid ale unei fabricide sârmă recent deschise la Buzău.

La nivel metasememic credem că defapt articolul vrea să realizeze ocomparaţie între Tezaurul de la Pietroasaşi Tezaurul industrial realizat derevoluţia socialistă.

Ori poate, noi, vrem să analizămlogic ilogicul…

La subsolul paginii, acolo undede obicei stau notele, se află un îndemn,un fel de pancartă. Un afiş mobilizator:

„Economisirea energiei electricesă devină o deprindere a tuturor

NICI O MAŞINĂ SĂ NU MEARGĂ ÎNGOL, NICI UN BEC APRINS ÎN ZADAR!

LA MUNCĂ ŞI ACASĂ – FIECARE UNBUN GOSPODAR!”

Caligramă, anaforă, lozincarde.Urmează titlul „De la început

ritm susţinut de muncă, spirit dedisciplină, voinţă de autodepăşire” careare în fereastra din interiorularticolului două subtitluri: „Devizacolectivului: a gândi, proiecta şiproduce la nivelul unor performanţe

245

tehnice superioare” şi „Vom face totulpentru ca ianuarie să constituie o lună arealizărilor deosebite”.

Dacă primul subtitlu se vrea osintagmă sforăitoare, cu rol mobilizator,cel de-al doilea reia aceeaşi inepţie,exprimată iar şi iar, din păcate preluatăşi în exprimarea ideatică de după 89 –prezentă mereu în gândirea „organelor deconducere” de ieri şi de azi aleromânilor: „vom face totul”.

Din punct de vedere retoric esteo hiperbolă, însă din orice alt punct devedere nu poate fi decât o lipsă decultură managerială – cât ar fi fost aiade mică – crasă! Să nu ai nici un fel deindicatori, de viziune! Asta înseamnă…

Şi mai înseamnă posibilitatea dea inculpa pe cel luat în vizor după bunulplac. Că indiferent ce a făcut, nu afăcut totul. Că oricât de mult a făcutmai trebuia să facă ceva…

De fapt enunţul conţine în sineun fel de minciună linguşitoare: căevident nu se poate face totul, şi atuncine putem la dispoziţia mai marilornoştri, le oferim acestora satisfacţiilefierbinţi ale bunului plac.

246

Vom aborda mai pe larg articolulintitulat „Marginalii” având subtitlul„Hrană sub şenilele buldozerelor”.

Ca idee generală acest articol„înfierează” lipsa de raţionalitate aoccidentalilor din ţările Pieţei Comunede atunci, care distrug alimente în locde a le dărui ca ajutoare ţărilor sărace.Nu suntem siguri de sensul în careautorul (C. Varvara) a utilizat cuvântulmarginalii... Oare aspectele arătate suntsituate la margine? Oare capitaliştiisălbatici sunt situaţi mai departe decentru? Ori săracii lumii acesteia suntatât de departe că stau pe marginea lumiicivilizate. Însă articolul este destul deplastic şi în aparenţă consideraţiileautorului sunt destul de bineargumentate; ar fi acceptabil dacă nu arfi într-un mod vădit partizan,fundamental partinic… Astfel:

„în condiţiile unor asemeneaflagrante procedee, în ţările „societăţiide consum” ar lipsi orice sentiment deculpabilitate faţă de milioanele înînfometaţi de pe planeta noastră”288.

Iar: 288 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.

247

„în loc să aducă zâmbetul pe faţaunui copil, portocalele să fie date drepthrană nesăţioaselor buldozere”289.

Acuma, dragilor, am trăit învremea aceea şi pe faţa mea de copil n-auprea adus zâmbete portocalele rezervatedoar ştabilor, „organelor de partid” şi acolateralilor acestora (nu toţi le erauafini...).

Cum credeţi, trăi-v-aş, că găsiţicele ce urmează, actuale ori desuete?:

„Anii trec... criza rămâne”subtitlul: „Cauze profunde şi măsuri carepoartă în ele germenii eşecului”290.

Credeţi că este potrivit pentrusituaţia actuală? Da?!...

Să ne aplecăm un pic asuprailustraţiilor care populează ziarulScânteia din acea perioadă.

Imaginile sunt constructiviste şiexistenţialiste: secţii de producţie cumuncitorii trudind în faţa maşinilor,buldozere lucrând la construcţiasocialismului şi a societăţii socialistemultilateral dezvoltate, blocuri, planuriurbanistice generale şi machete ale289 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.290 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.

248

viitoarelor construcţii, şi, nu înultimul rând, instantanee din viaţaTovarăşului, uneori – în această perioadă– şi ale Tovarăşei...

Spre deliciul „nostalgicilor”trebuie să remarcăm că, în pagina 3 anumărului din 8 ianuarie, Marele Cârmaciera mult mai bine îmbrăcat decâtcancelarul RFG, Helmut Schmidt –fotografie făcută cu ocazia viziteioficiale a acestuia în România; numărulde duminică 8 ianuarie face un rezumatdestul de detaliat (observaţi vă rogoximoronul…) al marilor realizări de petimpul vizitei.

Probabil că distinsul cititor s-ar aştepta în momentul în care citeştetitlul următor să aibă de-a face înrubrica respectivă, neobişnuit desigur,cu o aserţiune filozofică despre lume şiviaţă:

„Omul şi viaţa raţională” „Da de unde!” Iată titlul

articolului din această rubrică: „Poatefi prevenit reumatismul?”…

În studiul nostru am trecut laîntâmplare la exemplarul numărul de

249

marţi, 10 ianuarie al oficiosuluiceauşist.

Reveniţi din beţia cauzată deînceputul – sfârşit al anului, „oameniimuncii” se angajează într-o „întreceresocialistă”. Iată cum o fac:

„Să facem totul pentruînfăptuirea măreţelor obiective stabilitede Conferinţa Naţională a partidului,pentru depăşirea planului în acest anhotărâtor al cincinalului”291

Această parte din CHEMAREA LAÎNTRECERE adresată de Comitetul municipalBucureşti al P.C.R. tuturor comitetelorjudeţene de partid” este dintr-un articolstupefiant, în care acel comitetmunicipal al capitalei, se laudă curealizările sale măreţe, realizări carede fapt sunt ale bucureştenilor, nu aleorganelor de partid.

Discursul e acelaşi, exagerat.Iată câteva epitete: „creştereanecontenită a nivelului de trai materialşi spiritual al poporului” (e de mirareşi aici prezenţa lui „spiritual”);„justeţea şi realismul politicii interneşi externe a partidului”; „puternic291 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.

250

însufleţiţi de istoricele hotărâriadoptate de Conferinţa Naţională apartidului, de vibranta chemare adresatăde tovarăşul Nicolae Ceauşescu”292.

Probabil că mai tinerii ziarişticonsideră că teoria pe care au studiat-oprin facultăţile de profil o fi vreoinvenţie capitalistă. Iată însă că şi celmai râvnit dintre toate „ciolanele” dinvreun ziar, editorialul293 poate fi„aservit cauzei” ca orice altă „zonă degândire şi acţiune”.

Iată o analiză laconică a ceea cene transmitea un editorial al epocii,intitulat „Muncă şi cultură”, subsemnătura lui Simion POP.

Din punct de vedere ideologic sesituează pe aceeaşi linie a materialismuluidialectic ce statua că progresulştiinţific este urmare a descoperirilorşi a necesităţilor practice, căcercetarea fără finalitate strictmaterială este de un periculos idealism

292 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.293 Profesorul Gheorghe Schwartz, autorul

monumentalei lucrări „Cei o sută” dar şi alunor cărţi precum „Procesul”, a publicat oantologie intitulată chiar aşa: „Editorialul”.

251

reacţionar şi este sterilă şi„neavenită”.

Observaţi că înainte, ca premisă,este aşezată munca; apoi vine cultura,doar ca o rezultantă. Articolul nevorbeşte despre fundaţia muncii populare,a muncii poporului, pe care se aşeazăcultura. Autorul se fereşte să utilizezecuvântul „biserici” şi în locul luifoloseşte antorismic pe acela de „templede civilizaţie autohtonă străveche”.Fiecare cuvânt are tâlcul lui: templu,căci e vorba de niscaiva fenomenereligioase perimate; „străveche”, căci edemult apusă, şi „civilizaţie”, căci s-apetrecut undeva în evoluţia umanităţii,dar acum, na, nu mai e!...

„Vagonul lui Păcală”, un articolce „denunţă” neajunsurile unei călătoriipe calea ferată, critică amănunte minore,disfuncţionalităţi care „absolutîntâmplătoare”, care desigur nu „stau încaracterul” socialismului, care, iată, le„înfierează cu vigilenţă revoluţionară”:un vagon al garniturii Bucureşti – SatuMare avea la un capăt numărul 7 iar lacelălalt 8 bis.

252

Faptul prezentat ni se spune căeste doar o încurcătură, destul dedrăguţă, „năzdrăvanul care a făcut una caasta, creând atâta nemulţumire”.

Dar despre temele mari: foamea,lipsa tuturor produselor de consum,frigul, etc. etc., nimic, fraţilorziarişti?!...

Iată o altă caracteristică adiscursului de presă al timpului:înfierarea cu ură tovărăşească aproblemelor minore, dar tăcerea chitic(sâc!) asupra adevăratelor teme de presă!

Dacă moralitatea scriitoraşilorde la ziar era „prezentă, dar lipsea cudesăvârşire”, profesionalismul celor carecorectau, aşezau în pagină ziarul eradesăvârşit: nicio greşeală de tipar,niciun spaţiu gol, chiar dacă umplut cu„gogoşi”.

În ziarul Scânteia miercuri 11ianuarie 1978, apare o pagină întreagădedicată culturii. Articolele sunt desprepictură, sculptură, grafică, şi film. Vomanaliza „caracterul de clasă” şi„specificitatea socialistă” ce dădeaunaştere limbii de lemn.

253

Iată ce găsim în articolulintitulat: „Spiritul actualităţii şiunele semne ale unei gândiriconfortabile”.

În primul rând avem senzaţia că„nu-i a bună” cu „gândirea astaconfortabilă”!...

Ia să vedem: este o recenziecritică a salonului municipal Bucureşti,în care pictura „se vădeşte a fi mai multo „ilustraţie” a atelierului de creaţie.(...) În artă, şi nu numai în artă,intenţiile sunt validate numai derezultate.” Şi autorul continuă: „lucrări(...) capabile să jaloneze spiritualmomentul cultural în care se înscriu şimomentul social care le-a inspirat şi le-a oferit seva.”

A! Deci asta „iera”; păi vă„apucatărăţi” să pictaţi cai verzi pepereţi şi nu tractoare roşii pe brazdăsau blocuri gri pe cerul şi înnorat!...

Vorba acelui atât de neinspirat„imn de slavă” care „s-a dovedit a fi” ogafă monumentală: „noaptea nopţilor”.Acea noapte grozavă se pare că a cuprinscugetul autorului de l-a lipsit cu totulde cugetare!...

254

În continuare: „Sunt însă şilucrări strict ilustrative, seci, în careabilităţile tehnice nu reuşesc să ascundăplatitudinea gândirii şi conformismulatitudinii.”

Aici este o contradicţie, dragăcriticule! Dacă erau conformişti înatitudine, cui se conformau? Nu cumvatocmai la ceea ce domnia ta spui că lelipseşte?! Ori, oare, la ce altreferenţial faţă de care să se conformezete vei fi referind?!...

Articolul despre sculptură estescris de Mircea Deac. Este intitulat:

„În prim plan: eroii de ieri şide azi ai istoriei”

Era păcat (şi chiar fatal) săvorbim numai de eroii de ieri când avemîn cotidian aşa nişte mari eroi!

Articolul este tot despre Salonulmunicipal, dar se doreşte a fi: „o vastăincursiune în universul creaţieiplastice”, recte sculptură. (Pictura nu ofi oare tot o creaţie plastică? O fielastică?!...).

Tonul nu este chiar aşa derevoluţionar, iar unele afirmaţii sunt deun bun simţ evident, pe care o cenzură

255

atentă (poate că nu erau chiar aşa deatenţi la sculptură, la cultură, saupoate se făceau că nu înţeleg) l-ar camfi trunchiat, în cel mai bun caz:

„expoziţia exprimă nu atât unbilanţ, ci înfăţişează nivelul artistical preocupărilor actuale alesculptorilor, ce-i determină, la o primăconstatare, caracterul de marediversitate, ca teme şi stiluri, dar şide oarecare eclectism.”294

Se putea să nu? Păi eraueclectici că nu sculptaseră toţi statuiale zeului muncă şi basoreliefuri alerealizărilor socialiste?

Ori erau eclectici că nusculptaseră toţi aceiaşi statuie, înacelaşi fel? Eventual la maşina aia cufreze şi pantograf care ciopleşteconcomitent doisprezece copii identiceale copiei model?!...

Dacă a început relativ neutru, cuplatitudini şi critica eclectismuluicauzat de diversitate, autorul încheieînsă într-o bună tradiţie a limbii delemn comuniste:

294 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.256

„maniera în care au făcut capoezia şi viaţa să coboare în sala deexpoziţie, să vibreze în lucrările lorecourile viitorului, realizând în esenţăun dialog fructuos şi mobilizator alpublicului cu opera de artă.”295

Lăsând la o parte un oarecaregalimatias dat de nedumerirea creată deprezenţa aici a unei antipalage (specie aanacolutului) căci autorul se abate de lacongruenţa cauzală, afirmând căsculptorii fac ca opere lor să vibreze,realizând un dialog nu al lor ci aloperei de artă cu publicul, ţinem săsubliniem şi prezenţa epitetelor„fructuos” şi „mobilizator” alăturatesubstantivului dialog, care fac caaceastă trăire artistică să semene, prinlimba de lemn folosită, cu un discursleninist!

Iată că articolul: „...Îngeneroasa tradiţie a „graficii deşevalet”, al doamnei Marina Preutu,începe, încă din titlu, cu o elipsă.Cititorului i se sugerează că articolulvine în completarea celor de mai sus şitotodată vine să întregească o cunoaştere295 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.

257

şi o împărtăşire comună a unorcunoştinţe.

Domne’ (iertaţi eliziunea),doamna critic ştie despre ce vorbeşte!

Stil alert, vocabular de gen: „ointeresantă descifrare a preocupărilortematice şi o orientărilor stilistice”296.

Dar este totuşi tributară„realităţilor” de atunci: „de a descifraîn lucrări realităţi specifice Românieide azi”, sau „Conferinţa Naţională aPartidului” ori Festivalului „CântareaRomâniei”.

Este destul de curajoasă,concluzia conform căreia, domnia sa adecelat:

„Necesitatea unei graficipublicitare, a unei mai marcate prezenţea afişului.”297

Încheiem cu o hiperbolă, citândun exemplu a ceea ce este un rezultat alretoricii din toate timpurile, pentru acărui obţinere pot fi utilizate toatemetabolele, dar absolut toate!: minciuna:

296 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.297 Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978.

258

„Pe terenurile irigate, oproducţie de 14400 kg de boabe lahectar”298

2. Presa capitalistă

Din multitudinea de publicaţii depresă ale vremurilor în care trăim am fiputut preleva un aproape nesfârşitmaterial de analiză.

Un prim ziar, ce poartă denumireaglorioasă de „tabloid”, la care ne-amoprit, a fost „Cancan”299.

Şi totodată o primă observaţie afost aceea că nu folosea demersuluinostru. Era plin de tropi şi totuşi era,şi aceasta va fi o concluzie ce se vaextinde asupra întregii prese capitalistedin România: mult prea personală.

Principala direcţie este aceea aatacului la persoană. Principalacaracteristică este ancorarea în

298 Ziarul Scânteia, miercuri 11 ianuarie, 1978, pagina 3. 299 Cancan / 27.10.2010

259

realitatea imediată: azi, şi numaiîntâmplător, mâine…

De aceea, distinsule cititor,mărturisim că nu vom arăta în note desubsol locurile de unde provin exempleleşi nici nu vom cita numele persoanelor lacare se referă.

Căci noi, înainte de toate, facemretorică şi nu politică!

Autorul articolului din care amextras citatul de mai jos are un oarecaretalent scriitoricesc, cu care reuşeşte săcreeze o atmosferă ce ne vorbeşte desprepăcatul ipocriziei, combinat cu păcatultrupesc, pe care vreun VIP al zilelornoastre, de sex masculin, le comite. Căcise spune despre el că:

„au reuşit să-l fotografieze(...) în ipostaze total diferite decâtcele pe care le afişează. Activ, destinsşi însoţit tot timpul de o blondă, care-lduce cu maşina, îi ţine de urât înnopţile lungi de toamnă, îi cumpărăziarele în dimineţile ploioase.”

Charientismul prezent înfragmentul citat este realizat prin celedouă eufemisme de la sfârşit.

260

O oarecare împrejurare nefericităîn care o „cuconiţă” întreţinută cu banigata, a fost implicată în comiterea unuiaccident de automobil – din păcate„mortal pentru persoana decedată” – esteredată sub un titlu şoc:

„ucigaşa cu Hummer”Un fenomen de care nu încetăm să

ne minunăm şi asupra căruia nu încetăm săatragem atenţia este cel al paradigmăriicuvintelor utilizate sub formă deîmprumut în special din limba engleză, şicare primesc însuşiri la care, în limbade provenienţă nici măcar nu ar fi visat.

Ce ar spune distinsul cititordacă în loc de George Bush i s-ar fiadresat respectivului preşedinte americancu apelativul Ghiţă Tufiş? Ori dacăreputata cântăreaţă Samantha Fox, ar fisemnat hit-urile cu S. Vulpe…

Ori dacă ar fi aflat că FredyMercury este iranian, Cher era albaneză,iar Frida de la ABBA este un rezultat alprogramului de creare a rasei ariene ces-a desfăşurat în Danemarca de cătrenazişti?!...

Ar trebui ca, pentru a protejapopoarele împotriva propagandei, cugetele

261

luminate să lupte cu paradigmarea miticăa falselor simboluri.

O simplă traducere în limbamaternă a numelor acestor simboluri ar ficel puţin un început, dacă nu ar fi cumvachiar suficient…

Dar să revenim la fragmentulanalizat. Avem în el o apoziţie fără celde-al doilea termen; aici avem doarsubstantivul cu valoare de adjectiv, iarpronumele „ea”, ori numele propriu alpersoanei, în prima situaţie sesubînţelege, realizând o elipsă, iar încea de-a doua, lipseşte.

Credem că dacă hiperbolahipotipotică era caracteristica cea maide preţ a retoricii din presa comunistă,presa capitalistă este coruptă organic denevoia de şoc.

Şocul administrat cititoruluieste menit să creeze acea „ancoră”psihologică prin care, conform teorieiNLP300 , potenţialul cititor să găseascăun motiv să cedeze în faţa îndemnuluiimperios al patronului de ziar, acela dea cumpăra ziarul.

300 Programare neuro – lingvistică.262

Nu numai titlurile sunt „şoc”. Şicuvintele utilizate, cele mai multedintre ele extrase din argoul momentului,au o anumită violenţă imagistică:

„De ce a ajuns (...) după gratii?(...) a turnat-o”

Folosirea verbului „a turna” înacest caz este un exemplu de argou şirealizează o metonimie.

Se remarcă la presacapitalismului sălbatic o abundenţă demetabole, o efervescenţă deosebită careduce la crearea unei retorici „de şoc”.

Un caz de clivaj rezultat dinnevoia de a şoca este folosireatitlurilor „bombă”, unele deloc urmate devreun articol pe măsură; în unele cazurititlul chiar nu are nicio legătură cuconţinutul articolului.

Când editorului de ziarcontemporan cu noi îi mai rămâne cevaspaţiu de umplut, îl umple, desigur.Titlul însă trebuie să rămâne unul dingenul „advertising” cu orice preţ:

„are bocanci personalizaţi!”Prezenţa semnului de exclamare

este destinată creării măcar a unei umbrede hiperbolă, dar, „caracterul derizoriu”

263

al comunicării face ca să „ne sară înochi” că e vorba doar de o „umplutură”.

Printre foarte multe poze, foartecolorate şi foarte împănate cu reclame,ni se strecoară un „secret” care deşi sevrea acuzator, este totuşi laudativ. Maiavem de-a face cu o personificare a„întunericului” care este – „cum altfel”- „aliat” celor care vor să se ascundă,dar care, nici măcar el, nu este de ajunsîn calea paparazzilor:

„Nici pe stradă nu reuşesc sătreacă neobservaţi, chiar dacăîntunericul nopţii le este aliat.”

Dacă presa comunistă utilizacaligrama, iată că şi presa capitalistă outilizează. Şi tot aşa, eufemismul parefoarte prezent în ambele cazuri:

„Situaţia este cu atât mai bizarăcu cât, nu mai departe de câtevasăptămâni în urmă, afaceristul declaranonşalant că nu o cunoaşte (...) deşipaparazzi CANCAN i-au surprins intrând şiieşind împreună din acelaşi bloc”

Sintagma eufemistică perifrastică(ar putea fi înlocuită cu mult mai scurtaşi mai directa propoziţie: „ei mint”)este însoţită de împrumut şi caligramă.

264

Pentru a forţa cititorul să preiaşi să reţină informaţia despre faptul căo formaţie de fete îşi pune în vânzarealbumele, titlul, un fel de eufemisminsinuant, aruncă în populaţie cuconotaţiile sale sexuale:

„FETELE DE LA (...) SE VÂNDONLINE (...) s-au gândit că metod cea maiuşoară de a-şi vinde albumele este prinintermediul poştei online.”

Avem mai sus „de-a face” cu unexemplu de titlu (desigur caligramic,insinuant şi şoc) urmat de un textlămuritor care este contrar mecanismelorde imagine şi gândire declanşate detitlu. Şi de aceea manipulator…

Ancora: „fetele se vând online”,apelează la instinctul de reproducere şila tot fetişismul legat zilele acestea deel. Şi încearcă să ne spună că dacă vomcumpăra albumul, de fapt vom cumpărafetele…

Urmăream la un moment datdiscursul unui intelectual care încercasă ne spună că, dacă în Evul Mediucavalerii aveau săbii, lănci şi cai, şidesigur armuri strălucitoare, în zilelede azi locul acelora este luat de guşaţii

265

la ceafă şi bărbii multiple, cu lanţuride aur şi bmw-uri…

Dac-aşa o fi, atunci trist este!Dar iată cum vorbeşte un astfel

de „cavaler”:„Totul a pornit de la scârba de

(...) (procurorul de caz – n.r.), care aspus că eu aş fi vinovat, dar el mai multse face că lucrează. Spune că vrea să ogăsească, dar nici nu o caută.”

Ce poate cuprinde o frază spusăde un vajnic cavaler manelist: invectivă,antipalagă şi chiasm.

Nu ştim dacă a fost intenţiajurnalistului de a crea oximoronulgalimatiasic din fraza care urmează, însăefectul este unul aiuritor:

„Fotografia cu faţa „codată” ablondei care... apare de astă datănecodată.”

Deşi sunt preluate din„folclorul stradal” unele expresii suntchiar interesante. Cum ar fi metonimia demai jos, destul de elaborată din punct devedere semiotic:

„vrea să o lovească pe (...)acolo unde o doare cel mai tare - labuzunar”

266

Poate fi „adusă în discuţie”problema nivelului literar la care să sesitueze, ori la care se situează,articolele, nu numai ale tabloidului defaţă dar şi ale altor publicaţii depresă301.

Desigur că este o problemă la felde fără fund302 ca şi aceea de a face petoţi oamenii buni, ori, cu cuvinteleTovarăşului: „crearea omului nou,multilateral dezvoltat”.

Dar parcă simţim nevoia uneianumite deontologii profesionale care săincludă şi cerinţa păstrării unuioarecare nivel intelectual aldiscursului, fie el politic ori de presă.

Căci altfel de ajunge lasemidocţii de felul:

301 Ne vine în minte o întrebare: „presa de Net”este presă?! Căci metonimia „presă” s-a născutca participiu al verbului „a presa” (to press –engl.). Descria pe atunci faptul că ziarele pehârtie erau tipărite prin presare. Ar mai fivalabil acest fapt pentru „presa electronică”;însăşi formularea aceasta ultimă este unoximoron care clivează foarte mult spreparadox.

302 Mai degrabă fără cap!267

„se laudă pe Twitter cu ultima eicucerire, un tânăr care seamănă bucăţicăruptă, cu fostul ei soţ”

Comparaţia conţine expresia„bucăţică ruptă” care emană parfumul uneisintagme „de cartier”, ori mai degrabă demahala.

Cât despre faptul că persoana încauză şi-a găsit un tânăr care seamănăleit cu un bătrân?: ce să mai zicem?!...Şi se mai şi laudă cu asta?

Poate ar trebui să primeascăvreun Nobel pentru că a făcut imposibilulposibil!...

O trăsătură caracteristică atabloidelor este colajul, ca mixajmultimedia, între arta scrisului şi cea aimaginii. Imaginile completeazăarticolele, dar nu într-un mod clasic, cisunt parte a frazelor. Iată la ce nereferim:

Titlul articolului „Salariul eînjumătăţit pentru (...)”, e însoţit de opoză a fotbalistului care-şi punemâinile în cap (probabil după oratare...).

Se produce astfel o completaredar şi o întărire a titlului, prin acest

268

colaj multimedia; prezenţa acestei pozeilustrează însă, prozopopeic, reacţiaprobabilă a personajului la fapteleilustrate prin titlul respectiv.

Vorbeam ceva mai devreme desprenevoia unor adăugiri la deontologiaziaristicii, deşi nu credem că aceasta vafi vreodată posibil. Totuşi, măcar bunulsimţ ar trebui să inducă o minimăreţinere de la trivialitate. Căci altfelse va întâmpla ca în etopeea josnică demai jos:

„E un puştan şi un pulărău”303

Mergând mai departe cu scurtanoastră incursiune prin vraful de ziareluate ca mostre, trecem la EvenimentulZilei304.

„De regulă” un articol exprimă oanumită atitudine; ori afirmă cevacoerent, logic.

Iată însă că am avut „mareaşansă” de a citi un text în care autorulreuşeşte să se ferească de a-şi defini învreun fel poziţia pe care se află.

Nu vom reda articolul, doartitlul acestuia, care este paradoxal:303 Libertatea, 27.10.2010.304 Evenimentul Zilei, 27.10.2010.

269

„Preşedintele care apără ţara depopor”

Paradoxul pare la prima vedereacuzator la adresa preşedintelui.

De mare uimire este cumeditorialistul cu pricina, în continuareaeditorialului său, înjură de parcă laudăşi laudă de parcă înjură. N-am preaînţeles de partea cui era, aşa că amformulat o ipoteză: ori înjura pe toatălumea, ori era de acord cu toată lumea,ori era, iertare, hermetic. Oare ăstaeste stilul lui?!...

N-am cum a vă răspunde, de vremece îmi propun să nu mai citesc nimic,vreodată, de respectivul; şi, oximoronic,sinecdocţial, eufemistic, şi aproapemistic, îi cer scuze: iertare, Maestre!

Din punct de vedere metasememicarticolul respectiv este un galimatias deprimă mână.

Dacă tot am citat dintr-unuldintre ziarele oficioase, este interesantde studiat discursul puterii din punct devedere Saussurian.

Dacă, până la această acutizarefără precedent a luptei dintre clanurilepolitice, prin convenţie, cuvintele

270

satisfăceau anumite nevoi alediscursului, iar regulile semantice şipragmatice erau cutumiar respectate, acumse atentează chiar la baza convenţieisociale a comunicării.

Lui „alb” i se spune „negru” (şinu în baza, ori poate, chiar în baza,versului Nichitian: „iar albul în desime,e negru împărat”).

Şi se mai manifestă un fenomen:dacă o întrebare legată semantic de undomeniu, solicită din punct de vederelogic, şi deontologic, un răspuns adresatdomeniului respectiv, discursul politicactual instaurează cutuma de a răspundecu totul altceva, ori – nu tocmai onoutate – de a nu răspunde deloc!

Mai pe şleau: întrebaţi voi cevreţi că eu vă voi răspunde tot aşa, cevreau!

Şi dacă tot „suntem la ora”analizei clivajului discursului politicşi a efectelor lui deloc benefice, iatăce constatăm prin studierea presei:radicalizarea dihotomică a discursului depresă.

Presa puterii anatemizează oriceacţiune a opoziţiei, şi invers, presa

271

opoziţiei desfiinţează orice afirmaţie aputerii.

Tema „comunism – capitalism” s-amutat în interiorul aceluiaşi popor. Dinpunct de vedere hermeneutic, polarizareadiscursului duce la lipsa controluluiasupra veridicităţii afirmaţiilor. Deasemenea duce la pierderea puterii deconstrucţie în detrimentul celei dedărâmare şi la pierderea inspiraţieicreative. Ne convinge că toţi suntem răişi mai ales, ne instaurează în cugetelipsa acută a speranţei.

Presa este una dintre căile princare împrumutul retoric deşănţat vine şiparazitează nu doar limba ci, prinparadigmare, chiar gândirea celor care îlfolosesc.

Chestii de felul: „cool”,„trendy”, „hot” devin „elemente decultură” pentru cei care le folosesc.

Şi poate că, din cauza ritmuluidiferit şi mult accelerat al„civilizaţiei Internet” ar fi de înţeles,în izolarea lor cibernetică, internauţiicare folosesc argoul. Însă, atunci cândeste vorba de domenii cum ar fi celeculinare, considerăm că este cu totul

272

deplasată exprimarea de felul celei ceurmează:

„Raw305-veganii mănâncă doaralimente naturale, neprocesate şi spun căstau excelent cu sănătatea”

Împrumutul şi adaptareaasimilativă totodată, sunt urmate deexpresia „şi spun că”. Aceasta sesituează în afara susţinerii a ceea ce ei„spun”; reticenţă mascată: o fi autorularticolului (articol probabil impus săfie scris de redacţia ziarului) vreun„,meat eater”306?!...

Ni se spune că:„se slujeau de diverşi veleitari,

trepăduşi şi lachei dispuşi să scrie celi se poruncea”

Invectivele groteşti de mai suspot fi trecute în clasa argumentelorprivind perenitatea retoriciidiscursului. Căci dacă comuniştii(cacofonie intenţionată) se exprimau lafel la adresa angajaţilor Europei Libere,acum, un fost angajat al Europei Libere,azi, în capitalismul „de tip românesc” şi

305 Crud (engl.).306 Mâncător de carne (engl.).

273

„de factură europeană”, spune toateacestea despre comunişti.

Şi mai departe: doar „culoarea”puterii politice se schimbă, însă, ierişi azi, puterea acuză „tonomatele”opoziţiei şi ale „mogulilor”, „tonomatelemogulilor” acuză de părtinire şi reaintenţie „deontologii şi analiştii”puterii (ca, dealtfel, şi pe„prompteristele şi prompteriştii unora şialtora...).

Ne-am gândit că nu ar strica să„ne aplecăm” puţin şi asupra preseilocale.

Absolut la întâmplare începem cua remarca superba antonomază careînlocuieşte un nume comun cu un numepropriu, antonomază care este chiar„potrivită” pentru contextul de azi:

„Încă o sută de ani pentru„Traian””307,308

În acelaşi ziar, într-un articollegat de manifestările de protest ni sespune că:

307 Este Vorba de recondiţionarea Podului Traianpeste râul Mureş, lucrare menită să rezisteîncă o sută de ani.

308 Jurnal Arădean, 27.10.2010.274

„Chiar dacă sindicatele, împreunăcu opoziţia, vor reuşi să aducă, astăzi,la Palatul Parlamentului, cu 500.000 deoameni, moţiunea de cenzură nu va aveaniciun succes, iar Guvernul (...) îşi vavedea de treabă mai departe,nestingherit, până în momentul la careZeus va decide.”

Afereză este urmată de o prea-frumoasă alegorie.

Un alt jurnal hebdomadar309, aratăcă:

„Prin această iniţiativă am doritsă dăm dovadă de responsabilitate înapărarea valorilor mediului înconjurător,a sănătăţii populaţiei şi a unui mod deviaţă civilizat. Nu contează directvolumul de deşeuri adunat, dar cred căacest exemplu poate fi un imbold pentrunoi, mai ales că ne adresăm uneigeneraţii noi, care poate să-şi clădeascăprin acest gen de exemple un mod deviaţă”310

Exemplul de limbă de lemn de maisus este de factură comunistă; în primul

309 Contradicţie intenţionată.

310 Glasul Aradului, 27.01.2010.275

rând generalitatea, apoi perifrastismul,şi mai ales amestecarea unor noţiuni careemerg în spaţiul raţional ca nucile înperete. Şi când te gândeşti că estediscursul unui europarlamentarromân!!!....

O parte a presei actuale poate figrupată sub denumirea de „presă demiştocăreală”.

„Începem mai întâi” cu exponentullocal al categoriei pe care tocmai o„inventatărăm”, în care, „cu valoareprogramatică”, descoperim o expresie decoloratură locală, foarte sugestivă:

„Românie, cum te hului”311 Ironia deferentă cu care autorul

mimează entuziasmul vis-á-vis deprăbuşirea monumentală a ţării,personificată cu afecţiune, dar şi prinmodul direct de adresare, este întregităde la fel de ironica utilizare aregionalismului „a hului”.

În zona edenică a Târnavei Mici312

varianta regional-„arădană” a verbului demai sus include în plus litera „r”, care-i conferă un dinamism mai accentuat, prin311 Flacăra Roşie, 27.01.2010.312 Satul Dâmbău, comuna Adămuş, judeţul Mureş.

276

întărirea sonorităţii. Este vorba de: „ahurlui”.

În stilul caracteristic, înacelaşi ziar se polemizează privindsituaţia economică a bugetarilor. Dar,inspirat din punct de vedere retoric,creativ, autorul alătură unei apocopetrei epifraze:

„A venit toamna. Cu fluturaşu’.De salariu. La instituţiile publice.Circul a început miercuri”

Autorul continuă exprimându-şi înfelul caracteristic regretul faţă desituaţia în care sărmanii bugetari auajuns:

„Ce să mai „mănâncă” gura lor”Licenţa poetică de mai sus este

preluată din „retorica stradală”, dintr-ozonă destul de închisă la culoare, careporneşte de la slabe nuanţe de gri şi seîncheie acolo unde negrul devine cuadevărat negru. Şi nu vom putea finicidecum suspectaţi de vreo formă dexenofobism, căci prin acei negri – dinpunct de vedere cultural – sunt destuialbi, unii chiar blonzi şi blonde… Noi ne

277

referim, dacă vreţi să înţelegi, lacultură, dom’le!313...

Ferindu-ne să cădem în capcanaatacului la persoană ori la sistem, neafirmăm intenţia de a rămâne în zonaanalizei retorico – semiotice. Chiar dacăcele ce urmează constituie un semnificantcare ar putea să genereze un semnificatspecific, haideţi să considerăm că „oriceasemănare cu o persoană anume este o purăcoincidenţă”. Nu de alta, dar nu dorim caodată cu dispariţia obiectului semnificatde semnificant, mecanismul retoricdecelat să „cadă în derizoriu”. Căci eleste peren!…

Iată la ce ne referim, laclimaxul de mai jos, care foarte probabil– dar nu necesar – în istorie îşi vacâştiga şi celălalt membru pentru a fi uncaz clasic, retoric şi real, deanticlimax:

313 Caz rar de apocopă, ori de afereză – dacădoriţi -, în care suprimarea silabei nu are locnici de la sfârşitul cuvântului, nici de laînceputul acestuia, ci în interiorul acestuia,membrii rămaşi fiind simetrici (câte osilabă…).

278

„din picolo începător în primarşi, apoi, în deputat”

Credeţi că ar fi un pleonasm orio încercare nereuşită de anaforă săafirmă că climaxul de mai sus estehiperbolic?!...

Nu trebuie să minimalizămtalentul retoric al ziariştilor a cărorpublicaţie este analizată „aici de faţă”.Iată cum o caligramă, apărută într-uncuvânt, duce la prezenţa contrariilor închiar acel cuvânt:

„penULTIMA ORĂ” Sensul, ironic creat, care

pulverizează înţelesul primei citiri,este astfel pervertit.

O să încheiem analiza noastră laadresa acestui „organ de presă” cu otmeză:

„şi-a cam fleşcăit bu(r)cile”Şi cu insinuanta lamentaţie,

utilizată drept moto al capitolului, ce’ncepe cu o afereză:

„’ai dă presa mea”314

314 Merita „boldirea”, căci exprimă laconic stareaperenă a ziaristului dintotdeauna şi depretutindeni.

279

Un caz aparte „în peisajul preseiromâneşti este „Săptămânalul de moravurigrele” intitulat „Academia Caţavencu”.

Mărturisim distinsului cititor căne-a fost foarte greu – aproape amrenunţat – să ne convingem a-l folosi!Căci deşi este „de departe” cel mai „hot”şi „cool” ziar retoric român, întreagasubstanţă a mesajelor sale este compusădin atacuri la persoană.

Dacă avem de-a face cu o tmeză,ea este formată cu ironie prin utilizareanumelui vreunui demnitar, dacă esteetopeea unui personaj, aceasta esteexplicit defăimătoare şi batjocoritoarela adresa aceluia, dacă este „aşternutăpe hârtie” o hiperbolă, ea este grotescăşi este foarte clar la cine se referă.

Ne asumăm totuşi riscul de a ficriticaţi şi de putere şi de opoziţie, deambele, de ieri şi de azi, şi de mâine,atâta timp cât cititorul interesat „înprimul rând” de analiza retorică, ne vaaşeza, din punct de vedere al intenţiei„politicianiste”, pe ultimul rând!...

Iată, chiasmul ce urmează poatefi aplicat unei pleiade de conducători

280

„micuţi de stat”315, mai mari, dar deobicei, mai mici „la sfat”, de laNapoleon Bonaparte, Hitler, Sarkozy, şialţii:

„Premierul este destul de mic câtsă răstoarne carul mare”

Nemaivorbind de faptul că ceicare cunosc forma originală a proverbuluivăd că „buturugă” a fost înlocuit cu„premier”, că astfel trăsăturile„buturugii” clivează asupra„premierului”; însă alăturarea dintre„premier” şi epitetul „mic”, ne vorbescfoarte clar despre intenţia autorului dearticol. La fel de clar reiese efectulacelei mici entităţi asupra „caruluimare”.

Lăsăm distinsului cititor săgândească la ce se referă eufemismul„carul mare”, celest, mai ales învarianta asocierii cu zicerea,referitoare la unele ţinuturi în care:

„S-a răsturnat carul cu proşti”316

315 Dorim din tot sufletul ca cititorul să fi înţeles subtila ironie!

316 Dă-ţi seama, cinstite cititoriule, ce tragediecă acest car, foarte plin, era şi foarte mare!

281

Ne cerem scuze că redăm metabolace urmează, mai ales că în ea esteprezent substantivul „femeie”, dar,retoric vorbind, grotescul ironic şitotodată hiperbolic, realizat princuvinte simple, este o operă de artă:

„o femeie cât Camera Deputaţilor”Femeile, dragă cititoriule, au

făcut numai rău poporului acestuia. Câtrău a făcut o anumită femeie împotrivaTroiei, tot atât de mult rău, dar servitîn doze mic,i pentru a prelungi chinul,au păţit românii din cauza femeilor lorbotezate cu acelaşi nume...

Un exemplu de absurd de tipulcelui charientist şi contradictoriu,poate paradoxal, care stă la bazaumorului englezesc, este prezent însintagma ce urmează:

„Vedere a parcării subterane depe autostrada suspendată”

Credem că exemplul de echivoc demai sus poate fi considerat clasic. El nueste la fel de neinteligibil cagalimatiasul… Pare că este clar ce sespune. Doar că cititorul este lăsat săaleagă dacă receptează vederea „parcăriisubterane”, el, cititorul, aflându-se pe

282

„autostrada suspendată”, ori că, şi aiciintervine absurdul: cititorului i sespune despre cum se vede „parcareasubterană” care este situată „peautostrada suspendată”!!!.… Cool, nu?!...

Şi autorul „de faţă” este adeptulcacofoniilor intenţionate atunci cândeste vorba „de a înfiera” cu „mânieproletaro” – scriitoricească (Bă! Şiscriitorii munceau scriind, chiar dacă nulopătau la betoane!...). Aşa că versurilepuerile de mai jos le considerăm totuşi oformă de ironie, chiar dacă facilă! Câtdespre ilustrativitatea lor pentrucomportarea noastră în istoria de ieri şide azi, ea este una deosebită, de„top”317:

„Mai feroce ca şacalulşi mai viguros ca calul,năvălea pe noi vandalul”O fi oare necesar să despicăm în

mai mult de patru firul Ariadnei noastreistorice şi să arătăm cititorului căvandalii erau un popor migrator, cu unmod de comportare foarte barbar, care auvenit, dar mai ales, până la urmă, auplecat?! Pentru totdeauna?!...317 Vârf (engl.); depinde al cui vârf!...

283

Ca un corolar al celor de maisus, dar şi ca o formă concluzivă deîmpăcare cu soarta, afirmă şi noi alăturide autorul apoftegmei de mai jos că:

„poţi muri de orice în România,dar nu de plictiseală”318

Oh, yeah319!!!....

318 Şi avem de-a face aici, dragă cititoriule, şi cu o afereză.319 O, da! (engl.).

284

285

Motto: Europa Unită arenevoie de un discursretoric propriu, nu deunul eclectic, rezultatdintr-un colaj aldiscursurilor tuturormembrilor!

Partea a VII-a – Limba de lemn aUniunii Europene

Noi, dragă cititoriule, suntemaşa de îndoctrinaţi că tot ceea ce vine„de la Europa” este bun, că am putea aveao atitudine de respingere a capitoluluide faţă, chiar din prima clipă ce survinelecturării titlului.

O nouă formă de mitologizareapare odată cu adoptarea fărăraţionalitate a „valorilor europene”.

Noi românii suntem un poporemoţional. Nu vom putea niciodată percepe

286

mesajele raţionale, pur economice, ale„civilizaţiei capitaliste”.

În acest sens, curajul mareluiRădulescu – Motru, a coborât miturileromânilor în adevărul profund alpoporului român. Îndemnăm cititorul cuadevărat interesat să afle „în ce bocancise află” să citească lucrareapsihologului, intitulată „Psihologiapoporului român”320.

Acum, să fim drepţi, nu suntemchiar aşa de vinovaţi!… Noi, cei de acum,încercăm să construim capitalismul cumijloacele şi cu gândirea comuniste.

Că ne-au băgat în cap, nouă,celor care suntem acum la maneteleconducerii, un anumit „aparat degândire”321 care, din păcate nu poate fiadaptat „unor noi realităţi”!

Cei care recitau cu „avântrevoluţionar”: „Ana Pauker şi cu Dej, aubogat spaima-n burghej’ ”, odată că nu

320 Psihologia poporului roman / CONSTANTINRÅDULESCU-MOTRU / Colecţia de studii şieseuri / Redactor: Eugenia Petre: EdituraPaideia, 1999.

321 Metonimie „creaţie proprie”.287

erau tocmai „citovi”322 din punct devedere literar, dar, mai mult, se aflauîn situaţia în care se află şi azi:

„Cine-a învăţat la ruş’, nu-lpoate iubi pe Buş’ ”

Dar să revenim la UniuneaEuropeană, al cărei adept „înfocatsuntem”323…

Uriaşa organizaţie este „înprimul rând şi înainte de toate” un colosbirocratic.

Bine intenţionat! O ideegeneroasă, spectaculoasă şi profundumanistă! Dar totuşi birocratică!...

Europa Unită este un proiectrealizabil, fezabil, iluminat!... dartotuşi enorm de birocratic!

Uniunea Europeană se vrea şiprobabil că va fi o „democraţieluminată”324 care va armoniza tot ceea ce322 Sănătos (regionalism de pe Valea Târnavei Mici).323 Atracţia retorică este datorată faptului că dinmodestie vorbim despre propria persoană laplural, şi totodată, pentru obiectivitate, nudorim să atribuim cititorului cele careconsiderăm că ne sunt caracteristice nouă…

324 Tare, sau ce?! (creaţie proprie…). Căci vaurma, din cauza falimentului principiilor

288

are eficient din punct de vedere alumanismului, atât comunismul cât şicapitalismul!!! Totuşi, acum, estesufocată din cauza proprieibirocraţii!...

Uniunea Europeană vrea ca niciunlocuitor al continentului325 să nu fielăsat pe dinafară, să nu fie nemulţumitde „construcţia europeană” care, celpuţin retoric, i se adresează, i se punela dispoziţie. Dar, vorba Aceluia: „Caleacea mai sigură spre dezastru este aceeade a încerca să-i mulţumeşti de toţi!”.

Credem sincer că Europa arenevoie să-şi creeze o elită proprie, nugermană, nu franceză, nu română, ci oelită unită, care să ofere nu numai oviziune clară asupra viitorului, ci şi oretorică unită pentru a vorbi despreacest viitor!

Poate că ceea ce ne spuneaGustave le Bon în „Psihologiarevoluţiilor”, trebuie să fie completat

idealiste şi vizionar democratice, o „treziredin mrejele democratice”, pe care MirabilulPetre Ţuţea o prevestea încă de pe vremeacomunismului diletant.

325 Apropo: împărţit arbitrar…289

cu concluziile ce rezultă din această,până la urmă, „revoluţie de catifea”,spre o Europă Unită!

Detectăm totodată în sintagma„Europă Unită” un pleonasm. Vorba cuiva:„Europa ori va fi unită, ori nu va mai fideloc!”.

Cu toate acestea, acum, Europa, oUniune destul de şubredă pe care toatepărţile o vor să fie ca un fel deintersecţie a mulţimilor – adică fiecaresă-şi păstreze părţile ne-comune dar săprofite la maximum de părţile pe care leprezumă că le au în comun – este o marebirocraţie…

Nu am fost prea zeloşi în aanaliza retorica europeană. Am făcut doarcâteva observaţii asupra „documentuluiprogramatic” care este, desigur, oconstituţie europeană, eufemisticintitulată – spre a scuti niştesensibilităţi interesate:

„Tratatul de Instituire a uneiConstituţii a Europei, adoptat princonsens de Convenţia Europeană, la 13iunie şi 10 iulie, 2003”

Ca să nu uităm, dragăcititoriule, afirmăm acum că principala

290

piedică împotriva realizării unirii „defapt şi de drept” a Uniunii Europene,este tocmai retorica diferită adiferitelor naţiuni. Că una spunem cunişte cuvinte, şi alta înţelegem, dinaceleaşi cuvinte.

Semioza diferitelor popoare estediferită. Altele le sunt iconurile,altele le sunt simbolurile. Deci, aducemîn faţa confraţilor retori, nu numainevoia de a crea o retorică, dar mai aleso semiotică: comune!!!....

Spunem, încercând să întărimafirmaţia noastră de mai sus, că înistorie au rămas ideologiile care auputut furniza sisteme coerente degândire, chiar dacă filozofic ori moralau fost „greşite”. Coerenţa, chiar dacăasta înseamnă că o greşeală o justificăşi o continuă pe alta, este esenţială! înconstrucţiile social – ideologice!

Iată că revenim la afirmaţiacontradictorie, oximoronică:

„Din greşeală în greşeală, sprevictoria finală!”

În prefaţa la „Tratat” ni sespune că a fost adoptat la Salonic…Iertare! Dar nu ştiam că Grecia este în

291

Uniunea Europeană… Parcă nici nu era. Amaflat acum când am văzut că, la fel canişte copii obraznici, cer Europei să-iscoată „din rahat”. Chiar suntem martorila o zicere pe care o odraslă a lansat-ola adresa părinţilor săi:

„Voi m-aţi făcut, voi să-mi daţice vă cer. Altfel, de ce m-aţi maifăcut?!”

Revenind la proiectul de tratataprobat la Salonic, iată ce „ni se pare”:

Prefaţa la „părţile I şi II aleproiectului de Tratat de instituire aunei Constituţii pentru Europa prezentateConsiliului European întrunit la Salonicla 20 iunie 2003” debutează printr-oformulare pe care am putea s-o considerămca provenind din domeniul limbajuluidiplomatic, dacă nu am fi atât de tentaţisă vedem în ea o dovadă a perenităţiidiscursului alarmist-bombastic, utilizat cu nu prea mult timpîn urmă de comunişti: „Uniunea Europeanăa ajuns într-un punct hotărâtor alexistenţei sale”.

Epitetul hotărâtor personificăentitatea „punct” şi-i conferă totodatăcaracteristica unui mesaj cât se poate de

292

apocaliptic. La prima citire ne-au trecutfiori: parcă urma să se declanşeze unrăzboi...

Nu putem desigur a crede cătraducătorul textului ar fi fost şcolitpe la Moscova!... Mai degrabă sesizămaici acea „atotprezenţă”, acea„generalitate” care generează„perenitatea”, a discursului politic.Căci iată la ce „suntem martori”:

„lucrările Convenţiei au culminatcu”

Afirmaţia se înscrie într-un„trend” triumfalist, „de factură”apoteotică, de felul celor care descriau„lucrările” diferitelor „manifestări”comuniste. Plenare, congrese…

O aceeaşi factură are şi textulredat mai jos, care apare ca fiind oneaoşă mostră de discurs comunist:

“Convinşi că Europa reunită deacum încolo intenţionează să continue peaceastă traiectorie de civilizaţie, deprogres şi de prosperitate”

Aliteraţia ce se naşte prinreluarea lui „de” şi enumerarea: „decivilizaţie, de progres şi deprosperitate”, merită „a beneficia” de

293

aplauzele Marii Adunări Naţionale aoricărui „regim comunist”. Care adunare,dat fiind numărul populaţiei, se doreşteacum a fi mult mai mică…

Fraţilor, ne cuprinde olecuţăfrica… Păi textele lui Ceauşescu erau lafel de „otova” ca şi cele ce urmează…

Iată:„cunoaştere şi progres social; şi

că doreşte să aprofundeze caracteruldemocratic şi transparent al vieţii salepublice şi să acţioneze în favoareapăcii, justiţiei şi solidarităţii înlume”

Polisindetonul de mai sus esteparte a unei peroraţii „de-a dreptul şiîntru totul” de felul celor comuniste!...

La: „caracterul democratic (…) înfavoarea păcii, justiţiei şisolidarităţii în lume” – care par unplagiat după discursurile lui Ceauşescu,doar adjectivul „transparent” esteadjonctivat!

Obiectivitatea cercetării neîndeamnă charientist să recunoaştem că deorice ar putea fi acuzat Ceauşescu, numaide glastnost326 nu!326 Transparenţă (rus.).

294

Toate formele de „orânduiresocială” incumbă327 o numită cantitate deidealism. Un „idealism materialist”328 încazul comuniştilor, un idealism de tipidealist329 în cazul capitaliştilor, şichiar o formă de comunitate falansterianăîn cazul ideologilor europenişti!

Iată ce spun cei din urmă330:„Uniunea se bazează pe valorile

respectării demnităţii umane, alibertăţii, a democraţiei, a egalităţii,a statului de drept, precum şi perespectarea drepturilor omului. Acestevalori sunt comune statelor membre într-osocietate caracterizată prin pluralism,toleranţă, justiţie, solidaritate şinediscriminare.”

Enumerarea, foarte frumoasă,deosebit de generoasă, profund idealistădin punct de vedere principial, este, ce

327 Un şef de-al meu spune, la timpul trecutimperfect: „Incuba…”. Perhaps, all theAmericans read it: „In Cuba”… Căci ei chiar auo problemă cu Cuba!...

328 Oximoron.329 Rugăm distinsul cititor să nu le lase înşelatde pleonasmul aparent!...330 Cărora le dorim să fie cei dintâi!

295

păcat, aproape imposibil de realizat înpractică!...

Revenim la cele de mai sus şiafirmăm că, dat fiind caracterul profundbirocratic al documentelor UniuniiEuropene, ca şi diversitatea deopotrivă asurselor şi a destinatarilor „hârtiilor”unioniste331, enumerările duc larestrângerea posibilităţilor de memorareşi gestionare a atâtor de multe noţiuni.

Prezentăm în cele ce urmează altedouă enumerări, una ale cărei elemente aufost preluate sub formă de împrumuturiretorice în discursul politic românesc,iar cealaltă, formată din obiectiveirealizabile, cuprinde o inversiune şi oepifrază:

“dezvoltarea durabilă”, “comerţulliber şi echitabil”

“Libera circulaţie a persoanelor,mărfurilor, a serviciilor şicapitalurilor precum şi libertatea destabilire sunt garantate de către Uniuneşi în cadrul acesteia, conformdispoziţiilor prezentei Constituţii.” 331 Referitor la cele ale unei uniuni putem spune

„Unioniste”, nu? Chiar dacă cei care urăsc altestate la fel de unite, vor sări ca arşi!...

296

Nevoia şi cerinţa de a „achiesa”la „valorile Uniunii Europene”favorizează împrumutul fără de dreaptăsocotinţă al tuturor elementelor de limbă„unionistă”; unele dintre elenetraductibile, dar cele mai multeposibil de tradus.

Iată un caz de împrumut, carecredem că este cu totul nou limbiiromâne, şi care a avut loc pentru că nuexista un cuvânt corespunzător(intraductibil):

“dreptul de a vota şi de a fialeşi în Parlamentul European, precum şiîn cadrul alegerilor locale în statulmembru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşicondiţii ca şi resortisanţii acelui stat”

Atât de mult doreşte elitaeuropeană unirea că ne vorbeşte despre eaepanaleptic:

“politici externe şi desecuritate comune, inclusiv pentrudefinirea progresivă a unei politici deapărare comune.”

Pentru o corectitudine maximă,membrul al doilea al acestei epanalepsear fi trebuit să fie un adjectiv femininla persoana întâi: „apărare comună”.

297

Dar, asta e! Când la PoartaEuropeană sunt trimişi toţi neaveniţiisemidocţi!...

Şi acum, gata! Cu Europa, unităori ba!...

298

Moto: „Ce mă făceam dacă nueram nebun? Înnebuneai!îmi răspunderaţiunea.”332

Partea aVIII-a – Din preaplinulinimii vorbeşte gura

332 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinherdt –Cluj Napoca: Editura Dacia, 1999, pg. 403.

299

- Unii dintre noi chiarvorbesc!!!.... –

Suntem aşa de fericiţi, distinsecititoriule, că am ajuns la aceastătreaptă a celei de-a doua părţi astudiului retoric, că ne este greu să ne„exprimăm în cuvinte”.

Motive ar fi destule. „În primulrând destul ne-am sofronit” cu partea„condamnabilă” – deopotrivă retoric şisemiotic - a textelor analizate în primaparte.

Al doilea motiv ar fi că de-abiaam aşteptat să scăpăm din turmentareascriiturilor anterioare pentru a neodihni întru bucurie, iată, acum că amajuns în Ţara Făgăduinţei, unde cuvântul,adevărat, mai păstrează legăturasemiotică dintre obiect, semnificant şisemnificat, chiar dacă scriitorul se„dedă” la un comportament metabolic!

Ca niciunde mai ’nainte, amafierosit acestei părţi un număr de surse

300

ce depăşeşte „de departe” izvoarelestudiate pentru fiecare din celelaltecapitole.

Şi, tot cu bucurie, declarăm că,dacă atâţia scriitori se află întruadevăr, atunci suntem încredinţaţi căadevărul mai adastă asupra scrisului,chiar şi în vremurile noastre!

Printre prietenii radiografiaţiretoric în acest capitol enumerăm într-oordine întâmplătoare: Nicolae Steinhardt,Gheorghe Schwartz, Dragoş Ceahoreanu,Horia Ungureanu, Paulo Coelho, Ioan PetruCulianu şi Umberto Eco.

Desigur că noi considerăm, aşacum am mai afirmat, că Noul Testamenteste tot ceea ce poate fi mai adevăratdin punct de vedere retoric, însă, fiinddictat de Însuşi Dumnezeu, nu poate fiopus slabei priceperi a oamenilor în aizvodi opere literare…

Ordinea analizării preadistinşilor scriitori enumeraţi mai susnu va mai fi, nicidecum, una aleatoare.Căci vrem să încheiem cu cele scrise dePărintele Nicolae Dela Rohia, ale căruitrăsături scriitoriceşti ating starea desfinţenie.

301

Moto: Simplu: un om, şi mult mai mult decât atât!

1. Dragoş Ceahoreanu

Vom începe cu preabunul nostruprieten, Dragoş Ceahoreanu, poet şiprozator totodată, un autoclaustrat într-o metropolă333 plină de frivolitatea333 Un maestru al culturii române local – arădene

ne-a atras atenţia că Aradul nu a fost, nu esteşi nu va fi niciodată o metropolă, aşa cummetropola este definită de DEX. Rugăm pedistinsul contestatar să constate şi să încercesă conteste caracterul de graniţă al prezenteiscrieri, care, se află şi dincolo şi dincoace,pe tărâmul exactităţii ori al prelucrăriiartistice… Iar dacă noi, distinse cititoriule,vrem ca satul Dâmbău să fie pentru noi ometropolă spirituală, cine neva-mpiedica?!...

302

capitalismului, fiind totodată o victimăa ororilor leninismului, stalinismului şicapitalismului.

Autorul cărţilor de poezie:„Lumini şi umbre” şi „Viaţa ca o zi saumoartea cuvintelor”, ca şi a „cânteculuipentru dragoste şi prietenie”, în proză,intitulat „Octavian”, este sursa uneitrăiri şi exprimări scriitoriceşti ce sesituează deasupra modei trecătoare.

Scriitorul Dragoş Ceahoreanupăstrează aceeaşi măsură, acelaşi ritm,acelaşi „feeling”334 scriitoriceşti maibine de cincizeci de ani.

Am avut privilegiul de a citichiar şi manuscrisele scriitorului DragoşCeahoreanu şi, fără a mai preciza surseleexacte care au generat consideraţiilenoastre exegetice, ori afirmaţiilehermeneutice, vom reda mai jos o„recenzie” în care am prezentatobservaţiile noastre la adresa DomnieiSale.

Nu întâmplător alegem să redămconţinutul fişierului existent încalculatorul nostru, în forma în care afost generat atunci, în anul 2009, când334 Simţire (engl.).

303

absolut întâmplător, l-am cunoscut, şicând, punându-mi în braţe un braţ decărţi mi-a cerut părerea asupra lor.

Iată ce gânduri ne-au produscărţile scriitorului Dragoş Ceahoreanu:

„Un superb roman psihologic şi de

dragoste.

Viaţa aşa cum e.

Curaj.

Oare ai dreptul de a te confesadespre viaţa ta sau eşti obligat să ţiisecretul?!...

Nu se poate păstra tăcerea! Nuînţelegi?! E viaţă! Ce aţi spune despreviaţă?!

Unele lucruri foarte frumosspuse. Foarte adevărate. Geniale.

Turmentarea religioasă arată că,deşi a găsit calea, nu se lasă biruit.

O confesiune periculoasă.

O căutare.

304

O trăire complicată; o complicarenesfârşită a trăirii.

O mare neîncredere din dorinţa dea se proteja. De a nu suferi din cauzadeziluziilor.

O mare suferinţă. Un personajtragic grec.

Ilustrare a degenerării iubiriiîn material. Ori poate, a iubirii în ne-iubire.

Obosim oare iubind?! Suntem oareatât de „dialectici” că nu putem ţine„metafizicul”?!

Mi-e teamă, citind acestea, să nusimt plăcerea păcătoasă şi vinovată abârfitorului. Totodată simt teama de a nuafla ceva care să mă facă vinovat şi suntuşurat că până acum nu am întâlnit cevade acest fel.

O mare nefericire. Odezamăgire... Cum să mă situez faţă deea?! Doar iubind pe aproapele meu ca pemine însumi. Dar totodată sunt dator să-iarăt că nu am cunoştinţă de vreo

305

rezolvare. Pentru mine soluţia estetrăirea Noului Testament ca un Cuvânt Viuîn viaţa de zi cu zi. Probabil că nicimăcar nu ştiu ce spun!... Dar pentru el?Care-i va fi calea, căci încă se află pecale...

Şi eu şi el ştim că întâlnireanoastră e pentru totdeauna. Eirepetabilă. De-aia e universală. De-aiae adevărată.

E atât adevăr aici încât douăsunt posibilităţile: arde manuscrisul saupublică-l!

A cunoscut vreodată liniştea?

Scriitorul Dragoş Ceahoreanu esteposesorul trăsăturilor suferinţeiadevărate, după Steinhardt: să fieinexplicabilă, să fie fără speranţă, săfie umilitoare.

Mereu aflat în îndoiala de a fiînţeles.

Să „scapi” prin ratare deanonimat! Ce idee!!!

306

Nu este nicidecum un ratat! Aredoar o modestie patologică. Smerenia însănu exclude curajul. A admite valoareaproprie nu-i totuna cu a te lăuda cu ea.A mulţumi pentru har nu-i slavă deşartă…

Acest timid a avut curajul sătrăiască aşa cum a vrut.

Frumoasă metaforă: „să-mi rateztimpul”.

Îi e greu celui ce iubeşte femeiaideală să nu fie dezamăgit de femei.

„Femeie, fără tine, am fost omare moartă” – superb.

Moto: „Măsura omului e datăde ceea ce poate facedar se abţine, nu deceea ce face ori nu facepentru că este slab!”

George Călinescu

2. Horia Ungureanu307

Scriitorul Horia Ungureanu, încărţile absolut epopeice ale Domniei Salecare ne-au căzut în mână la alcătuirea„Dicţionarului de retorică non-exhaustiv”335, dar şi în ultima şiimportanta apariţie editorială intitulată„Podul de piatră”336, se constituie într-un exemplu ce vine să contrazică nevoiade abundenţă a mijloacelor retoricepentru a da scriiturii mai multăpenetranţă, mai multă putere de a generatrăirea artistică în sufletulcititorului.

Vă rugăm, distinse cititoriule,să nu vă grăbiţi a trage de aiciconcluzii pripite! Refuzul de a musti detropi nu este nicidecum o sărăcie aliteralităţii operei literare!

Am întâlnit această „decenţă” alutilizării tropilor şi la alţi scriitori

335 Dicţionar de retorică non-exhaustiv,exemplificat analectic cu un florilegiu dinoperele unor scriitori arădeni şi de aiurea,din i-mediatele apropieri (n.a.„de aiurea”= litotă), /Marius Golea - Editura Concordia: Arad, 2009.

336 Podul de piatră / Horia Ungureanu – Arad: Mirador, 2009.

308

„arădani”337: Gheorghe Schwartz şi DragoşCeahoreanu.

Asta nu înseamnă că HoriaUngureanu nu se dedulceşte de tropi detoate felurile atunci când consideră căprezenţa lor acolo este pe deplinjustificată.

Am întâlnit la Horia Ungureanuurmătoarele tipuri de metabole (şi suntemîncredinţaţi că unele categorii ne-auscăpat): adagiul, adjoncţia, antanaclaza,antimetabola, antonomaza, apoftegma,aposiopeza, arhaismul, stilul colocvial,comparaţia, contrariile, descrierea,diafora, dilema, elipsa, eliziunea,enumerarea, epanadiploza, grotescul,hiperbata, hipotipoza, metafora,metafraza, oximoronul, paronomaza,personificarea, pleonasmul, sincopa,sinereza.

Am citat chiar la categoriaretorică a cărei definire ni s-a impus cao necesitate, „Frumuseţi neclasificate” –pentru a căror caracterizare generalăafirmam destul de perifratic faptul că eaeste: „devenită necesară atât pentru căunele sintagme nu se încadrau strict în337 Regionalism pentru „Arădeni”.

309

definiţii, dar, credem cu tărie, şipentru că unele abateri retorice erauprea frumoase, prea complexe, iar prinînghesuirea lor sub pocnetul vreunuisertar definitoriu, li s-ar fi retezatpenele de pasăre măiastră, ce-ar fi rămaspe dinafară.”338

Iată ce am inclus în categoriadefinită mai sus din scrierile lui HoriaUngureanu:

„din nicio parte, să staideoparte”339

Ca o concluzie la enumerareametabolelor folosite de Horia Ungureanu,cu acea uşurinţă a respirării: vedeţidumneavoastră, distinsule cititor călipseşte hiperbola?...

Însă autorul creează totuşiimagini care ţin de o anumită intensitateparoxistică, uneori prezentă în putereade sugestie a amănuntului, alteori înîncremenirea peisajului ori în portretelede o mare intensitate pe care zugrăveşte

338 Dicţionar de retorică, non-exhaustiv / MariusGolea – Arad: Concordia, 2009, „Cuvânt înainteal autorului”.

339 Fântâna * Matei şi Maria / Horia Ungureanu -Arad: Mirador, 1999, pg.44.

310

şi rareori în mişcarea, în gesticaoamenilor care vieţuiesc în lumea aceeaaşezată, a universului scriitoricesc allui Horia Ungureanu.

Dacă ar fi să definim într-oscurtă frază ceea ce am putea numi pânăla urmă ca fiind marota scriitorul HoriaUngureanu: homolatria acestuia estepermanent ghidată de fuga de exagerare,de fuga de prea facila cădere însentimentalismul ieftin…

Iată cu cât firesc creează HoriaUngureanu fresce de un realism mistic340,în care partea aceasta inexplicabilă a„actului de a trăi” se urcă mai sus dematerialismul imediat:

„intra în curtea casei, se ducela fântână, scotea găleata şi-şi turnaapă în pumni, să se spele pe mâini şi pefaţă, după care urca treptele, una, două,trei, dispărând înghiţit de gura neagră auşii”341

Concluzionăm parafrazând oexpresie fundamentală a lui Nicolae

340 Ne asumăm acest oximoron.341 Podul de piatră / Horia Ungureanu – Arad: Mirador, 2009, pg.83.

311

Steinhardt: Horia Ungureanu este unscriitor al „dreptei socotinţe”.

312

Moto: Nu confundaţi nebunia cu pierderea controlului.342

Corolar: Renunţaţi un pic,uneori, la control, casă nu înnebuniţi!

3.Paulo Coelho

De mult nu am mai citit cu aşaplăcere! Cu puţin timp în urmă, mai puţinde un an, ne-au fost dăruite câtevascrieri ele lui Paulo Coelho.

Citisem, spre ruşinea noastră,doar „Alchimistul”! Acum, tocmai ne aflamîntr-un fel de accedia, de suprasaturarecu lecturi, căci tocmai terminaserăm„sfertul de metru cub” de cărţi utilizatîn alcătuirea „Dicţionarului deretorică”.

Nu am putea defini prea bineamestecul de mistic, de mit trăit

342 Veronika se hotărăşte să moară / Paulo Coelho. 313

cotidian, care transpar din întreagascriitură a lui Coelho.

A-i citi scrierile este aşa cumai bea un vin sfinţit!

Substanţa lor literară se consumăcu suculenţă pe întreaga întindere ascriiturii. Coelho nu are umpluturi.Poate distinsul scriitor a observat, darel are scrieri care se încheie uneori aşaizeci şi ceva de pagini, la o sută şiceva, ori, rareori, mai mult.

Asta înseamnă să respecţicurgerea vieţii în acea falie de universpe care o explorezi cu scrierea ta şi săai bunul simţ de a culege fructele atâtatimp cât sunt în pârg. Când vine iarna,trebuie să accepţi moartea florilor…

Am studiat retoric următoareleopere ale lui Paulo Coelho: „Al cincileamunte”, „La râul Piedra am şezut şi-amplâns”, „Maktub”, „Unsprezece minute” şi„Veronika se hotărăşte să moară”.

Am extras din ele câteva zeci detropi de o preafrumoasă factură şisubstanţă. Nu ne va fi posibil să-iprezentăm în cartea de faţă pe toţi, însăvom extrage, spre exemplificare, câţiva,la întâmplare. Fără a preciza sursa

314

bibliografică, lăsând cititoruluiplăcerea de a o descoperi.

Şi vom purcede la aceasta nuînainte de a mărturisi că scrierile luiCoelho ni se par iniţieri alchimiste carese petrec cu firescul unui dialog ce areloc în jurul focului aprins seara, dialogla care nu iau parte doar cuvintele orităcerile celor care vorbesc, ci mai alesîmprejurimile, împrejurările, atât câtpot fi ele receptate de sufletele noastrecam fricoase…

Coelho are totuşi o trăsăturăgenerală a scriiturii: aceasta esteapoftegmică. Peste tot sunt prezentecugetări, aforisme, maxime:

„Tot ce ni se întâmplă estetrecător”

Şi ne mai aduce în faţăparadoxuri, spuse firesc, dar a cărorasumare se întâmplă să fie o treabăfoarte periculoasă pentru leneaspirituală:

„Vorbele dumitale par înţelepte sinu există pericol mai mare ca acesta.Dacă ai spune prostii ar fi uşor dedemonstrat că nu ai dreptate. Dar vorbele

315

pe care le-ai rostit adineauri ne conducspre o capcană.”

Iată un sfat care este totodată oapoftegmă:

„Mai bine să nu bem din cupafericirii pentru că atunci când va figoală vom suferi cumplit”

Iată ce riscuri îşi asumă autorulcând ne spune că:

„Dacă trebuie să plângi, plângica un copil. Odată ai fost copil şi unuldin primele lucruri învăţate în viaţă afost să plângi, pentru că plânsul faceparte din viaţă. Nu uita să fii liber şică nu e ruşinos să îţi arăţi emoţiile.”

Ori că:„Nu e un păcat să fim fericiţi.”Superba poveste a „Veronikăi ce

se hotărăşte să moară” conţine la fel,cugetări ce sunt foarte vii, tocmai că neîmping afară, prin lipsa lor declişeizare verbală, din lipsa noastră deantrenare şi de curaj a gândirii „cumintea proprie”:

„Oamenii, cu cât pot fi maifericiţi, cu atât rămân mai nefericiţi.”

Şi, în continuarea acesteia, dur,fără posibilitatea nuanţării, dar şi cu

316

asumarea grozavei răspunderi a celorafirmate:

„Oamenii sunt incapabili săînţeleagă fericirea.”

Observaţia ce urmează, de aceastădată psihiatrică, foarte fină, este oaltă trăsătură a scriiturii pline deviaţă a lui Paulo Coelho. Iată cediferenţiere de mare fineţe face:

„Gândurile se vor întoarce, darîncercaţi să le evitaţi. Aveţi douăopţiuni: să vă dominaţi mintea sau săfiţi dominaţi de ea. Aţi şi trăit aceastăde-a doua alternativă, V-aţi lăsatantrenaţi de frici, nevroze, nesiguranţă,fiindcă omul are această tendinţă cătreautodistrugere.

Nu confundaţi nebunia cupierderea controlului.”

317

Moto: „a căutasincronicitatea îndiacronie”343

4.Ioan Petru Culianu

În „Arborele Gnozei” autorul vreasă ne introducă pe tărâmulgnosticismului, a cărui veridicitate oritrebuinţă nu o comentăm aici.

Arătăm însă că o face cu marefineţe retorică, creând metabole ce arface cinste oricărui retor.

Dihotomia pe care ne-o prezintăla pagina 12 a cărţii este întregită încel de-al doilea membru de un chiasm de oclaritate şi expresivitate deosebite:

343 Arborele Gnozei. Mitologia Gnostică de lacreştinismul timpuriu la nihilismul modern /Ioan Petru Culianu. – Ed. a 2 – a; trad. DeCorina Popescu – Iaşi: Polirom, 2005, pg.26.

318

„Potrivit existenţialismului,suntem pur şi simplu rătăciţi într-o lumeîn care nu ne avem locul; potrivitgnosticismului, suntem rătăciţi într-olume inferioară, atâta timp cât ignorămcă locul nostru este într-o lumesuperioară.”

Afirmaţiile lui Culianu „suferă”de un curaj cel puţin nesăbuit, la primavedere, dar care face ca situarea înadevăr a afirmaţiei, după receptareanuanţelor, să fie cu atât mai certă:

„gnosticismul este cu siguranţăun fenomen de contracultură”344

Pentru a crea un charientismCulianu nu se fereşte de pleonasm:

„şi îmi cer scuze faţă de cei pecare poate i-am omis, din involuntarăscăpare”345

344 Arborele Gnozei. Mitologia Gnostică de lacreştinismul timpuriu la nihilismul modern /Ioan Petru Culianu. – Ed. a 2 – a; trad. DeCorina Popescu – Iaşi: Polirom, 2005, pg.12.

345 Arborele Gnozei. Mitologia Gnostică de lacreştinismul timpuriu la nihilismul modern /Ioan Petru Culianu. – Ed. a 2 – a; trad. DeCorina Popescu – Iaşi: Polirom, 2005, pg.16.

319

Moto: „Istoria este acelor care au ştiut sămoară ori să nu le fie

320

teamă – fizic – deperspectiva ei.”346

5.Gheorghe Schwartz

De o anvergură ca aceea apersonalităţilor renascentiste, de ofactură profund umanistă, scriitorul,profesorul, psihologul şi filozofulGheorghe Schwartz, cel „Al o sutăunulea”347, ne-a prilejuit lecturi detoate felurile: de la „O crimă în tren”,manuscris, cu acţiune gen Kafka, de la„Procesul”, tot kafkian, având ca subiectAfacerea Dreyfuss; de la carteaştiinţifică precum „Psihologia marginal㔺i „Editorialul”, până la „Cei o sută”.346 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – Cluj

Napoca: Editura Dacia, 1997, pg.334.347 Gheorghe Schwartz este dedicat de mai bine de

douăzeci şi cinci de ani scrierii unei epopeiromanţate şi de o factură cu totul originală apoporului evreu, intitulată „Cei o sută”, dincare a apărut în anul 2010 volumul opt, cusubtitlul „Secretul Florenţa”. Din cele o sutăde generaţii – de unde şi numele romanului -autorul a împlinit prin ultimul volumdescrierea aventurii celei de-a şaptezeci şinoua generaţii.

321

Schwartz are o ştiinţă anume atitlurilor. Care sunt nu numaiilustrative dar ne şi introduc înconţinutul paginilor respectivei lucrări.Iată că vine şi intitulează o superbăcarte, de o autoironie dar şi de o ironiefină: „Paranoia Schwartz”.

Încercând să arătăm care este ceamai definită trăsătură a scriitoruluiGheorghe Schwartz nu putem decât săafirmăm că aceasta este luciditatea.

Scriitorul se află permanentîntr-o superbă dar totodată dureroasăstare de veghe. El este primul carediscută posibilul pericol reprezentat deîntreprinderea sa monumentală de a scrie„Cei o sută”.

Frazarea scrierilor sale este unaasemănătoare scrierilor lui Dan Brown,Agatha Christie ori J.K. Rowling, adică,după două – trei propoziţii foarte clare,la obiect, urmează o frază mai lungă, curolul de a odihni creierul cititorului,de a-l lăsa să se bucure de atmosferacreată, de magia comunicării.

Iată un exemplu:„Aşa s-a întâmplat cu maroniţii.

Aşa s-a întâmplat cu însănătoşiţii322

caldei. Cruciada împotriva turcilor, maimult decât să alunge păgânii dinteritoriile Imperiului Roman de Răsărit,trebuia să-i readune la un loc pe toţicei chemaţi la acea luptă, iar papa eranecesar să devină şeful suprem al tuturormulţimilor divizate în naţii şi structuridiferite, mărşăluind încă sub flamuridiferite.”348

Iată că, autorul de faţă,Gheorghe Schwartz, chiar dacă nu posedăcapacitatea de a fi „confortabil” înlupta „pe viaţă şi pe moarte” cupropriile nelinişti, are în schimbabilitatea de a mânui cuvântul după bunulsău plac, în funcţie de necesitateaexprimării vreunei ori a altei atmosfere.

348 Cei o sută – Secretul Florenţa / GheorgheSchwartz – Bucureşti: Curtea Veche, 2010,pg.280.

323

324

Moto: „Această posibilitatenu priveşte numai practicile detraducere, ci şi posibilitatea de

325

convieţuire a unui continentmultilingv prin vocaţie. Problemaculturii europene a viitorului nurezidă în nici un caz în triumfulpoliglotismului total (acela care arşti să vorbească toate limbile ar fiasemenea lui Funes el Memorioso allui Borges, cu mintea ocupată deimagini fără număr), ci într-ocomunitate de persoane care să poatăsurprinde spiritul, parfumul,atmosfera unui grai diferit. O Europăde poligloţi nu e o Europă depersoane care vorbesc în mod curentmai multe limbi, ci, în cel mai buncaz, de persoane care se pot întâlnivorbind fiecare în limba sa şiînţelegând-o pe a celuilalt, pe caretotuşi n-ar putea-o vorbi fluent, iarînţelegând-o, fie şi cu greu, săînţeleagă”349

6.Umberto Eco349 În căutarea limbii perfecte / Umberto Eco –Bucureşti: Polirom, 1999.

326

Recunoaştem smeriţi că dinscrierile maestrului Umberto Eco citisemdoar „Numele trandafirului”. Despre careulterior, de la Culianu, am ajuns să aflăcă este una dintre cele mai hulite şitotodată mai adorate cărţi din GalaxiaGuttenberg…

Ce am „găsit la el”, atunci, dinpunctul de vedere al dinţilor de lapte înale cititului (căci i-am citit carteala o vârstă destul de fragedă…), a fostatmosfera aceea de film poliţist, încare jucau nişte călugări dintre carefăceau parte eroii principali – unultânăr în care ne regăseam, şi unul bătrânfaţă de care simţeam înflorind unsentiment filial -, mult realism şitotodată atât de mult mister gnosticîncât am fost „de-a dreptul fermecaţi”…

„În căutarea limbii perfecte” noiam plecat de la căutarea „limbii delemn”, atât de prezentă atunci când aparelenea în gândire.

Ce ne preocupa era modul în caresemnificantul ajunge să fie rupt dinconvenţia stabilită social, referitoarela faptul că el denumeşte un anumit

327

obiect ori fenomen, şi în felul acesta segoleşte de conţinut. Ori poate fiutilizat deviant (catahretic…), ajungândsă pervertească gândirea emiţătorului oria receptorului. Adică zona aceea„sensibilă” în care apare manipulareaprin limbaj (limbă, semne verbale şinonverbale, etc.).

Ceea ce ne-a încântat la această„Căutare a limbii perfecte”, nu a fostnicidecum numai erudiţia copleşitoare aautorului, organizarea atât de logică,claritatea exprimării, ci, „în primulrând”: curajul de a se exprima viu, de acomunica viu, de a fi viu comunicând!...

Retoricitatea limbii lui Eco,literalitatea scriiturii sale, rezidă dinutilizarea cu o naturaleţe deosebită atuturor figurilor de stil care există „pefirmamentul” celor care trec, cu graţiaabsolută a genialităţii, în istorie.

O primă metabolă pe care o redăm,mai puţin obişnuită fiind, este o zeugmă:

„din care s-a născut a mea„Bibliotecă semiologică ciudată,lunatică, magică şi pneumatică””350

350 În căutarea limbii perfecte I Umberto Eco,trad. din lb. italiană de Dragoş Cojocaru -

328

Din epitetele enumerate mai sus,„pneumatică” nu-şi găseşte locul aici,dar, în ciuda prozaicului „pneumatic”,constituie nuanţa care aruncă o umbră demister asupra întregii afirmaţii.

Stabilind cadrul aparatului degândire ce va fi utilizat în căutarealimbii perfecte, Eco ne aduce în faţă oapoftegmă a cărei exprimare constituie unchiasm:

„Pentru a căuta o limbă perfectă,trebuie să ştii că propria ta limbă nueste astfel.”351

Tot cotrobăind prin cufărul cucomori al cărţii marelui umanist italianiată că descoperim ceva ce vine să seadauge argumentelor, recunoaştemulterioare, ale convingerii noastre căromanii nu au făcut altceva decât săpoarte un război fratricid cu triburiledacice, pe care le-au jefuit, aşa cum depildă oastea unui domnitor lacom al ţăriiromâneşti ar fi jefuit Moldova…

Iaşi: Polirom, 2002, pg.6.351 În căutarea limbii perfecte I Umberto Eco,

trad. din lb. italiană de Dragoş Cojocaru -Iaşi: Polirom, 2002, pg.16.

329

Iată ce ne spune Eco, un faptcare în istoria oficială este cudesăvârşire trecut cu vederea – limbagreacă devine limba romanilor ce „seocupau” cu cultura:

„ea devenind treptat limbaoficială a întregii zone mediteraneene şiorientale atinse de cucerirea luiAlexandru şi supravieţuind pe timpuldominaţiei romane ca limbă a culturii.Vorbită chiar de patricienii şi deintelectualii romani, precum şi de ceiimplicaţi în comerţ, în călătorii, îndiplomaţie, în dezbaterea ştiinţifică şifilosofică în lumea cunoscută, greacadevine limba în care se transmit primeletexte ale creştinismului”352

Păi de ce să fi fost cu limbadacilor altfel?!... Cu atât mai mult cucât era înrudită cu limba latină cam aşacum este limba română cu dialectularomân…

Încheiem această foarte scurtăincursiune în „mirifica” lume a operei

352 În căutarea limbii perfecte I Umberto Eco,trad. din lb. italiană de Dragoş Cojocaru -Iaşi: Polirom, 2002, pg.17.

330

lui Umberto Eco, citând un exemplu deraţionament al marelui scriitor:

„Nimic nu e mai fascinant decât oştiinţă secretă; se ştie că există, darnu e cunoscută şi, prin urmare, sepresupune că e foarte profundă.”353

Ironia de mai sus este foarteacoperitoare, şi deloc întâmplătoare.

Nu sunt oare oamenii înclinaţi sădea crezare zvonurilor celor mai bizareşi mai imposibile tocmai pentru că suntbizare şi imposibile?!... Ce să maivorbim despre înclinaţia snoabă a fiinţeiumane spre abscons…

353 În căutarea limbii perfecte I Umberto Eco,trad. din lb. italiană de Dragoş Cojocaru -Iaşi: Polirom, 2002, pg.18.

331

332

Motto: Puşcăriile politicecomuniste au creat ceimai mulţi sfinţi pentrupoporul român. Şi aumântuit pe şi maimulţi!...

7. Nicolae Steinhardt333

Spre a ne respecta propriulprincipiu354, conform căruia nu trebuie sădepăşim trei sute de pagini la o carte,vom încheia de povestit aventuracălătoriei noastre.

Pentru acest ultim subcapitol amales să analizăm retorica irepetabiluluiNicolae Dela Rohia, numele de călugăr alinegalabilului trăitor de cultură:Nicolae Steinhardt.

Mulţumim pe această cale, încă odată, prietenului nostru Cosmin Turcuş,depozitarul operei complete, atâta câtăs-a tipărit, a marelui trăitor creştin,pentru faptul de a ne fi pus cubunăvoinţă la dispoziţie cărţileacestuia.

354 Cărţile noastre trebuie să fie de două sute depagini. Şi dacă este mult mai mult de spus săfie trei sute. Ce-i mai mult decât atât esteumplutură, maculatură, divagaţie sterilă şidiluţie. Este imposibil unei fiinţe omeneşti săexperienteze subiecte compacte cu care să umplecărţi mai mari de trei sute de pagini. –Cugetări din i-mediatele apropieri / MariusGolea – Arad – Editura Concordia, 2010.

334

În citirea operelor luipărintelui Steinhardt, am început laîntâmplare cu „Jurnalul fericirii”355.

Aşa că am aflat întreagă, înfilele jurnalului, viaţa marelui Om.Toate celelalte cărţi, inclusiv cele deinterviuri de citate din Steinhardt, nis-au părut a relua cele prezente în OperaMagna: „Jurnalul fericirii”!

Aşa că, deşi retorica părinteluiSteinhardt este una prodigioasă, ne vomlimita la a prezenta pietrele preţioasepe care umila noastră cercetare le-adescoperit în Jurnal.

Mai întâi, câteva observaţiidespre elocinţa Steinhardtiană.

Prima impresie este aceea averosimilităţii tuturor afirmaţiilor. Oalta este aceea a unui vocabular cultivatşi totodată uriaş356.355 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – Cluj

Napoca: Editura Dacia, 1994.356 Citind opera lui Steinhardt ne-a venit ideea dea alcătui un „Dicţionar pentru scriitori”, pecare ne-am propus să-l completăm mereu, şi caresă conţină acele cuvinte erudite specificedomeniului scriitoricesc. Desigur există DEX-ul,dar întreprinderea noastră va furniza accesulrapid la definiţiile căutate. Şi, important, vi-

335

În toate cărţile sale NicolaeDela Rohia ne vorbeşte despre curaj.Pentru sfinţia sa acesta este zenitul şinadirul unei vieţi aflate în adevăr, Alfaşi Omega!

Şi lui i-a fost cercetat curajuldincolo de limitele omeneşti!

Aşa că, supravieţuind, şi-atransmis opera, gândirea, amintireaminunilor pe care le-a trăit, cunaturaleţea aceluia care nu se simtevexat de posibila neîncredere a celorcare nu pot înţelege357.

În continuare, vom extrage unacâte una pietrele preţioase pe care leavem în desaga plină şi le vom arătacititorului luminate de soarele mariiiubiri a părintelui pentru Om şi pentruDumnezeu.

Ostracizat, terorizat, chinuitpână la limita cea mai apropiată auciderii lui, părintele ne vorbeştedespre curajul pe care, chiar şi cei mai

l vom pune la dispoziţie gratis, la solicitarealui pe adresa e e-mail: goleam@yahoo.com!...

357 „Între credincios şi necredincios se află oprăpastie”- 321 de vorbe ale lui Petre Ţuţea.

336

plăpânzi dintre noi, trebuie să-l aibă înfaţa chinuitorilor:

„nu ai ce-i lua, nu ai ce-ioferi”358

Chiasmul de mai sus, se referă latotal neadaptatul la sistem, şi estetotodată o soluţie de luptă a„individului personal” împotrivadictaturii şi abuzului social.

Despre acea supremă îndrăzneală,căci fiinţa profund umană a„intelectualului rasat” nu putea decât sămoară ori să cuteze împotriva aceloracare căutau s-o extermine, părinteleSteinhardt găseşte o soluţie despre carene spune că:

„prin soluţie subînţeleg o formăde viaţă, echivalentă cu moartea”359

Chiasmul creat în afirmaţia demai sus, cu valoare de apoftegmă, alăturăcontrarii într-un mod paradoxal.

După o afirmaţie oarecare,părintele amuzat, charientist, neinteroghează:

358 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.9.

359 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.9.

337

„Asta aşa este! Vă miraţi?”360 Pe mulţi bigoţi o fi speriat

părintele. Şi totodată, pe mulţi i-ascos, şocând-i, din carapacea uneiautomulţumiri călduţe, când a spus:

„adevăratele temeiuri aleconcepţiei creştine: absurdul şiparadoxul”361

Noi, la prima vedere, am gândit:ce periculos! Poate sminti pre mulţi!

Dar ce înseamnă, dacă este săabordăm retoric, cele de mai sus? Ori,din punct de vedere semiotic, ce intenţieare acest geniu al gândirii şi vorbeiromâneşti? Oare nu aceea de a ne puneînainte pâinea şi vinul scoaterii noastredin gândirea comună, autosuficientă, alumii acesteia?!...

Când părintele ne spune cuvinteleacestea, periculoase până la urmă pentrucei care au dinţi de lapte în privinţaînţelegerii, nu este oare el, în felul„dreptei socotinţe”, mai curajos decâttoţi curajoşii lumii?360 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – Cluj

Napoca: Editura Dacia, 1999, pg.9.361 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – Cluj

Napoca: Editura Dacia, 1999, pg.10.338

Căci nu se ascunde în spatelemisticismului, ori al absconsului, civine şi ne descoperă alchimia legăturiisale cu Dumnezeu, aşa cum este ea,adevărată, frustă, clară, „pe faţă”!

Şi tot aşa, vine să zguduie dintemelii suficienţa celor care aprinzândvreo lumânare, la sărbători, se credcreştini. Iată cum utilizează părintelemijloacele grotescului pentru a ilustramarele curaj la care trebuie să seangajeze creştinii:

„Maţe sfârtecate, năduşală,sânge, batjocură, cuie. Ăsta ecreştinismul băiete.”362

Părintele Dela Rohia se afla înadevăr! Dar, celor care caută adevărul cuorice preţ, celor care încearcă să seridice deasupra condiţiei lor de trăitoriîn lume, le spune „verde în faţă”, prinurmătoarea apoftegmă:

„Aflarea adevăruluiînsingurează.”363

362 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.29.

363 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.30.

339

În toate operele sale, că descriechinurile din închisorile comuniste, căzugrăveşte trăirile burgheze interbelice,că arată îndoielile unui evreu aflat încăutarea adevăratului Dumnezeu – faptpentru care s-a şi încreştinat -, NicolaeSteinhardt se deparazitează de masajulconvenţional, de a îndoi vinul cu apă, şioferă adevărul întreg, fără menajamente.Pentru că în lupta împotriva răuluitrebuie să dăm totul, acum şi aici. Căcicine ştie dacă vom mai avea o a douaşansă…:

„Imposibilul.Asta ni se cere.”364 Rugăm distinsul cititor să nu le

lase înşelat de aparentul paradox. Caligrama în care sunt aşezate

rândurile de mai sus contribuie şi ea laefectul retoric...

În continuare Părintele Nicolaene spune, printr-o superbă metonimie că:

„Atâta timp cât nu ieşim dinposibil, din contabilitate, nu putemconcepe paradisul.”365

Şi tot aşa:364 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – Cluj

Napoca: Editura Dacia, 1999, pg.30.340

„S-ar putea ca definiţiasfinţeniei şi a eroismului să nu fiedecât aceasta: să faci imposibilul.”366

Şi-apoi, cum să faci celedescoperite mai sus, dacă nu încondiţiile acelea dincolo de raţiuneacomună, când te afli în situaţia în carenu ai nici cel mai mic ajutor?!...

Iată cum ne spune părintele într-o paronomază:

„şi de nicăieri nimic.”367

Dubla negaţie paronomazicătrebuie că oglindeşte un întuneric maimare decât „noaptea nopţilor”,aiuritoarea sintagmă comunistă…

Cât de mare poate fi însingurareaaceea, consecutivă adevărului, când nu semai primeşte nici un ajutor denicăieri!...

Uşurinţa genială cu care NicolaeSteinhardt foloseşte cuvintele duce laformule retorice inedite, de felul unui

365 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.36.

366 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.37.

367 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.37.

341

anticlimax întors pe dos, care începe cuevoluţia descrescătoare a fenomenuluidescris, pentru a plonja la sfârşit înînalturi:

„Crezând numai pe jumătate, oripe sfert, ori şi mai puţin, aproapedeloc, dar atât de nenorocit încât,nenorocirea însăşi substituindu-secredinţei, m-am încredinţat.”368

Părintele nu s-a ruşinat deDumnezeu! Nici de cărarea cea strâmtăprin care se ajunge în ÎmpărăţiaCerurilor. De aceea ne şi arată calea:

„Nu mi-a fost ruşine să mă rog.Poate de aceea am şi fost ascultat.”369

Este o formă de curaj arecunoaşte că eşti fricos?! O, da! Şiîncă ce mare este acel curaj de arecunoaşte că-ţi este frică. PărinteleSteinhardt ne spune „pe şleau””:

„Mi-este teribil de frică, nicinu ştiam cât de fricos sunt.370

368 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.39.

369 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.40.

370 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.42.

342

Reluarea anaforică a ideii defrică accentuează dezgolirea asta asufletului care se arată înaintea noastrăfără convenţiile autoliniştitoare, auto-mincinoase, ale lumii…

Aşezăm în faţa sufletuluicititorului descoperirea că NicolaeSteinhardt nu foloseşte în scrierea Sa,deşi nici un cuvânt al sfinţiei sale nueste unul lipsit de importanţă, semnulexclamării. Pune doar un simplu punct lasfârşitul afirmaţiilor de o însemnătate,de un tragism şi de un adevărctitoricesc. Fundamental. Căci pentru eladevărul nu are nevoie de emfază. Estecapital dar nu este ieşit din comun. Estetragic dar este absolut. Şi, deoareceeste absolut, este firesc!!!....

Erudiţia părintelui depăşeşteorice limită obişnuită. Sfinţia sa nueste doar un depozitar al unei cunoaşterimoarte, ci trăitorul viu alcunoştinţelor vii pe are le-a acumulat.Totodată, ca şi alţi mari oameni decultură, dispune de o memorie fantastică.De astă dată ne citează un gânditor,care, ori prin care, se realizează unparadox:

343

„Teoria lui Jean Genet după careimpostura, uneori, e mai convingătoaredecât modelul autentic.”371,372

Să nu credem cumva că NicolaeSteinhardt scuteşte cumva de ironia sa deo precizie chirurgicală, pe proşti,despre care afirmă:

„Nesecata putere generatrice aneroziei.”373

Charientismul ce urmează ne-afermecat nu atât prin realizarearetorică, cât mai ales datorităanvergurii filozofice şi moralei socialecărora şi se adresează:

„elementara deşteptăciune e oîndatorire.”374

Prin aforismele sale părintele netransmite cu claritate referenţiale degândire care ne servesc la înţelegerea

371 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.45.

372 Ne aducem aminte de concursul pentrustabilirea celui mai bun imitator al luiCharlie Chaplin, la care, participând chiar el,originalul Chaplin, iese pe locul şase.

373 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.52.

374 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.52.

344

superioară a lumii în care trăim. Iată deexemplu ce concentrat pe esenţele ultimeeste când afirmă în paranteză la unadintre afirmaţiile sale că:

„(Spionii de cele mai multe oritransmit inutil, de două ori inutil:pentru că se ştie, pentru că nu suntcrezuţi.)”375

Descriind perifrastic – dar nuprolix! – pe Iisus Dumnezeul Nostru,părintele Nicolae Dela Rohia ne spune căEl era:

„Asemenea nouă în toate şiispitit de toate ca şi noi”376

Câte de mare trebuie să fiedragostea cuiva şi curajul său de aafirma despre cineva care scrieurmătoarele:

„Dostoievsky plănuia să scriepână în 1882 un epilog al FraţilorKaramazov şi apoi o viaţă a lui Hristos.

Pesemne că Dumnezeu n-a vrut sămai existe o a cincea evanghelie”377

375 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.52.

376 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.57.

345

Epifraza din cea de-a douapropoziţie a frazei de mai sus este denivelul unicului schimb de adulaţie carea generat versurile:

„E unul care scrie mai bine decâtmine

Cu-atât mai bine ţării, şi Luicu-atât mai bine!”Lăsăm distinsul cititor să

descopere cine şi cui i se adresa cuatâta curaj şi cu atâta recunoaştere avalorii Aceluia378…

Nicolae Steinhardt citează des,citează mult, citează cu naturaleţe,citează cu maximă pertinenţă! Oare cum ofi fost ghidat în lecturile Domniei Salede a ajuns până la urmă la o aşa mareconştienţă de sine?!

Şi, mai ales, citează cu curaj!Căci iată ce spune despre „cireziledemocrate”379, fie ele şi comuniste, câtşi capitaliste:

377 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.58.

378 Pentru a nu chinui cititoriul mai puţin avizatvom arăta că: Vasile Alecsandri scria aceleversuri despre Marele Mihai Eminescu.

379 321 de vorbe ale lui Petre Ţuţea.346

„Alexandru Herzen: masselor nu lepasă de libertatea individuală, delibertatea cuvântului; ele îndrăgescautoritatea... prin egalitate înţelegegalitatea opresiunii... doar indiviziicivilizaţi doresc libertatea.”380

Tot aşa, descurajează gândireacelor care cred că valorile „democratice”li se cuvin şi ne spune citându-l peDenis de Rougemont, că:

„Libertatea nu e un drept, easumarea unui risc.”381

Afereza aceasta nu dă nicio şansăcelui care vrea să fie liber acceptândcompromisurile lumeşti!

Vorbindu-ne despre penitenţascrisului dar şi despre pericolele uriaşecare decurg din această îndeletnicire,Nicolae Dela Rohia ne arată că scriitoruleste un demiurg:

„Marii scriitori cu adevăratfăuresc o lume şi fiinţe, asemenea luiDumnezeu.”382

380 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.61.

381 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.61.

347

Sinecdoca următoare este de ofrumuseţe stilistică ce nu poate fiegalată decât de valoarea ei morală şitotodată iniţiatică:

„Nu te baţi în duel cu omul carenu-i vrednic să-i verşi sângele.”383

Când vrea să gratuleze pe cinevapărintele Steinhardt găseşte eufemismecare au un iz antiparastazic:

„Franţa bolnavă de inteligenţă şispirit practic.”384

Părintele a sublimat la niveluriindescriptibil superioare experienţele şisuferinţele trăite în puşcăriilecomuniste. De aceia are puterea de arosti, prin scris, un exemplu al argouluidin aceste „instituţii de cultură”,realizând o imprecaţie de felul celorutilizate de infractori, dar care înrelaţie cu cel care o exprimă capătă uniz de sfinţenie:

382 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.61.

383 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.63.

384 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.73.

348

„să-mi moară mama, să fiu nebun,să-mi sară ochii de nu”385

Hiperbola este la Steinhardtcombinată permanent cu litota. Acestfenomen ţine de „dreapta socotinţă”interioară a autorului. Şi mai e ceva:când îşi exprimă tropii Steinhardtreuşeşte să pună în relaţie realităţi ceţin de universuri diferite:

„de o paloare ce ar putea să ţinăde o altă prismă cromatică decât auniversului nostru.”386

Dacă vă mai îndoiţi de curajulacestui apostol al curajului, vă aducemînainte următoarea afirmaţie a SfinţieiSale:

„Minuni vor fi în cursul anilor deînchisoare cu duiumul. Cine a trecut prinînchisoare nu numai că nu se îndoieşte deminuni, ci se miră că nu sunt recunoscutede toată lumea ca lucrul cel mainormal.”387

385 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.74.

386 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.79.

387 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.81.

349

Iată cât de frumos, cât deatrăgător ne arată calea curajuluipărintele Steinhardt, prin apoftegmaurmătoare:

„Frica trebuie învinsă (...). Iarsecretul e să ne purtăm aristocratic.”388

Părintele Nicolae Steinhardt „s-afost botezat” clandestin, în puşcărie.Laconic din punct de vedere al stilului,dar fără să fie prea zgârcit însubstanţa dezvăluirilor – chiardimpotrivă – părintele ne spune, cu oneobişnuită frumuseţe că, în urmabotezului simte că:

„Mă nasc din nou, din apăviermănoasă şi din duh rapid.”389

Şi tot legat de botez, ne descrieperioada care a urmat acestuia, ca fiindo sumă de contrarii:

„O contopire mescalinică în toateşi o desăvârşită îndepărtare în senin.”390

388 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.82.

389 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.85.

390 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.86.

350

Tot contrarii sunt prezente încele ce urmează:

„euforia care m-a cuprins când ampărăsit Gherla este egalitară şiindiferentă.”391

Tehnica stabilirii decorespondenţe pentru transmitereaetosului îl face pe Nicolae Steinhardt săafirme că:

„Dealtfel albastru nu e oculoare, e şi el o linişte.”392

Un procedeu preferat alscriitorului, aşa cum rezultă dinutilizarea sa repetată, estecharientismul. Adică acea ironie oriautoironie fină, ca în exemplul următor:

„Asta-i tot ce am la îndemână,câteva citate (din oameni cumsecade)”393

Prin sintagma „oameni cumsecade”se referea la Homiakov, iezuitul AugusteValentin şi Dostoievski.

391 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.87.

392 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.87.

393 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.88.

351

Uneori, ori, de cele mai multeori, Steinhardt sfărâmă regulile ştiute,căile bătute, aşa cum face şi în cele demai jos, când oferă termenului „egoist”conotaţii pozitive, nu peiorative:

„făptuirea binelui e maxima ceamai egoistă pentru că ea singură dăliniştea şi împăcarea cu sine”394

Egoismul nu este aici aceagândire şi acţiune a omului de a lua dela ceilalţi, din punct de vedere materialşi de a-şi da acea materia şi energie,luate, sieşi. Ci egoismul lui Steinhardtînseamnă a-ţi oferi, prin smerenie, celmai important lucru pe care l-ai puteaobţine vreodată: mântuirea.

Adică, spuneam noi, asta arînsemna: „să fii sărac cu Duhul”395…

Citându-şi tatăl, care i-a datunele sfaturi înainte de a fi arestat şitrimis la puşcărie, Steinhardt îiatribuie aceluia un superb chiasm:

394 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.88.

395 Vezi „Studiu de retorică comparativ al SfinteiEvanghelii după Matei, al Patericului şi alunor scrieri ale Prea Cuviosului ArhimandritIlie Cleopa: Arad – Editura Concordia, 2010.

352

„Nu te întrista, pleci dintr-oînchisoare largă într-una mai strâmtă,iar la ieşire nu te bucura prea tare, veitrece dintr-o închisoare strâmtă într-unamai largă.”396

Prin deosebit de complexa figurăde stil, dar care este realizată cu atâtde simple cuvinte, se descrie tot ceea cea fost întregul peisaj socio – politico –cultural al acelei perioade!...

Nicolae Dela Rohia citează mereu.Ca şi Părintele Arhimandrit Cleopa, carecitează tot timpul. Amândoi au devenitizvoare nesecate de înţelepciune, oînţelepciune care i-a cuprins şi deprinspe cei şi pe care-i citează.

Citarea ce urmează, a scrierilorSimonei Weil, este una de o frumuseţeprea-adevărată pentru a nu fi redată:

„lucrurile de care suntemînlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurilecare ne leagă de ele sunt foarte reale”397

Din când în când, pe parcursulJurnalului fericirii, Nicolae Steinhardt

396 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.90.

397 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.91.

353

are „episoade” de galimatias caligramic,ale căror semnificaţiei noi nu le înţelegaltfel decât ca o parcurgere onirică, aunui univers superior al realităţilorconcomitente…:

„Bughi Mambo Rag N-a vrut să asculteManiu, şi cât l-am rugat, ei dacă ar fi vrut să mă asculte,s-a luat după Penescu... Budinca de griş? Să-ţi spun eucum se face budinca de griş, că văd că dumneata habar’n-ai... Ei, care zici că ai trăit atâta la ţară, ia să tevedem: găina cotcodăceşte, raţa măcăie, gâsca gâgâie,dar curcanul cum face? Ai? Bolboroseşte domnule,bolboroseşte... Natalia Negru, aşa o chema... Da deunde! Asta a fost femeia pentru care s-a omorât Şt. O.Iosif, pe a lui Odobescu o chema altfel, nu-mi aducaminte acum, parcă un nume cu rezonanţă germană...Uite, mai întâi laptele trebuie neapărat fiert înainte,grişul se pune după aceea... Comes grecques,domnule, aşa le spune la bame... da, ai dreptate,Tămădăul a fost o acţiune întreprinsă atât de uşuraticîncât nici nu-ţi vine... Vezi, bursuc să-ţi spun drept numai ştiu cum e, dihorul însă... E în Dante,domnule...”398,399

398 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.92.

399 O formă similară de redare a dialogului,dialogul de faţă fiind unul interior, amîntâlnit-o la un scriitor devenit manifest mult

354

Vă mărturiseam, distinsecititoriule, că Părintele Nicolae DelaRohia propovăduia curajul în credinţă.Iată că nu s-a dezis niciodată de predicaaceasta a curajului, căci avea permanentîn minte cuvintele lui Iisus:„Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”. Şi,îndrăznind să treacă cu vederea lipsanoastră de înţelegere şi slabele noastremăsuri, de povesteşte despre una dintreminunile pe care a trăit-o, încă înpuşcărie fiind:

„În noaptea următoare adormfrânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar,sunt dăruit cu un vis miraculos, ovedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristosîntrupat, ci numai o lumină uriaşă – albăşi strălucitoare – şi mă simt nespus defericit. Lumina mă înconjoară din toatepărţile, e o fericire totală, şi înlăturătotul; sunt scăldat în lumina orbitoare,plutesc în lumină, sunt în lumină şi

mai târziu, numitul José Saramago, care renunţăla linia de dialog şi redă propoziţiileeununţate de participanţii la discuţie, unadupă alte, continuat, începând cu literă mare,dar fiind despărţite de virgule; discuţia sepetrece ca într-un fel de onirism.

355

exult. Ştiu că va dura veşnic, e unperpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeştelumina, dar nu prin cuvinte, printransmiterea gândului. Eu sunt: şi înţelegprin intelect şi pe calea simţirii –înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrulluminii Taborului, că nu numai o văd, cişi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit,fericit, fericit. Sunt şi pricep că suntşi mi-o spun. Şi lumina parcă e mailuminoasă decât lumina şi parcă eavorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi separe a dura mult, mult de tot. Fericireanu numai că durează încontinuu dar şicreşte mereu; dacă răul n-are fund, apoinici binele n-are plafon, cercul delumină se lăţeşte din ce în ce, iarfericirea după ce m-a învăluit mătăsos,deodată schimbă tactica, devine dură, searuncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişteavalanşe care – antigravitaţional – măînalţă; apoi, iar, procedează în alt fel;duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă,fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu maisunt. Ba sunt, dar atât de puternic încâtnu mă mai recunosc.

356

(De atunci îmi este nespus deruşine. De prostii, de răutăţi, descârnăvii. De toane. De viclenii.Ruşine.)

Părintele Haralambie mă ascultăcu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoise pronunţă: nu crede că visele sauarătările sunt suspecte. Dimpotrivă, măfericeşte. Îmi cere însă multă discreţieşi smerită stăpânire de sine. Şi mai ales– e greu de priceput, zice, totuşi, măroagă să fac un efort – să le iau dreptfireşti, drept ceva ne-excepţional, caresă nu mă scoată din făgaşul cât de poatede comun al vieţii de obşte. Un gând bundin partea mamei, aşa ca o salutare: IarMila Domnului e bogată; când trece, seîntâmplă aşa ca poala hainei Lui săatingă pe te miri cine.”400

Nicolae Steinhardt este o sursă atuturor metabolelor pe care limba românăori gândirea şi imaginaţia scriitoriceştiale oricărei limbi, le pot crea. Iată oproteză:

400 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.97.

357

„ca să nu-i trăsnească putoareadin celule se împarfumează cu toţii”401

O inversiune potenţează efectulhiperbolic al unei negaţii:

„pentru fiecare (oricât deneînsemnat) drumul e pregătit cu o denecrezut amănunţită grijă”402

Pare o afirmaţie paradoxală careschimbă planurile logice, dar, PărinteleSteinhardt ştie foarte bine ce spune:

„Cel mai greu ne vine a ierta pecei cărora le-am greşit.”403

Cu un curaj uimitor, de felulcelui care aduce în calea autosuficienţeisabia, părintele Dela Rohia zguduie dinnou pe cei care „beau vinul îndoit cuapă”:

„Celui care ne-a creat dupăchipul şi asemănarea Sa îi răspundem cuaceeaşi monedă, închipuindu-L după chipulşi asemănarea noastră”404

401 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.115.

402 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.116.

403 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.117.

404 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.117.

358

Fraţilor, cu un nesfârşitentuziasm vă aducem în faţa domniilorvoastre, cardinala, geniala laudă pe careSteinhardt o aduce, maiestuos, unuiadintre părinţii omenirii: Lui NaeIonescu:

„vorbesc cu admiraţie şi respectdespre Nae Ionescu (...) de la Zamolxeîncoace umbra cea mai prestigioasă cares-a profilat pe cerul tracic.”405

Când Steinhardt personifică ceva,mai ales ceva atât de nepersonificabilprecum neprihănirea, foloseşte cuvinte deo mare forţă pentru a descrie loculîndumnezeit pe care l-a creat:

„Neprihănirea, din toate părţile,te izbeşte, te ia de gât, te învinge.”406

Ne aducem aminte din Pateric deun sfânt părinte care, urcându-se pe unmunte, priveşte neputinţele lumii şiplânge văzând capcanele întinse omuluicare apucă pe calea mântuirii. Totastfel, dar cu naturaleţea, concizia şi

405 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.133.

406 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.152.

359

verosimilitatea specifice, Părintele DelaRohia ne spune că:

„Înainte de a te avânta petărâmul binelui este bine să ştii cătreci pe teren minat”.407

Când Steinhardt vrea să transmităcât mai exact cele dezvăluite lui deDuhul Sfânt, nu pregetă să foloseascăcatahretic, alăturări de cuvinte ce par afi desprinse din context, ori, cel puţinforţate. Iată în cele ce urmează la cinese referă cu sinecdoca „a pune umărul”:

„Hristos, ca şi Tatăl, lucreazămereu (Ioan 5, 17) iar la fiecareliturghie se jertfeşte. (...) E pe şantierşi pune umărul.”408

Dacă „instituţiile”, agregărilesociale de orice formă, ar firesponsabile numai de utilizarea argouluica formă a unui limbaj „intern”, ele nuar fi păcătui prea mult. dar iată că,clivajul către limba de lemn este sesizatşi de către părintele Steinhardt, şi

407 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.157.

408 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.171.

360

exprimat cu maximă claritate şiexhaustivitate:

„Orice aşezământ are limbajul luioficial şi de realitate nu ia cunoştinţădecât pe căile folosite de organele luiinformaţionale.”409

Creştinismul nu este pentruNicolae Steinhardt nicidecum cevaabstract! Ne încântă siguranţa cu care„din prea plinul inimii vorbeşte gura” încazul acestui mare părinte creştin alomenirii! Iată cum defineşte Sfinţia Sacreştinismul:

„Nenorocirea este că veacuri de-arândul – şi acum mai mult decât oricând –până şi oamenii de bună credinţă (maiales ei) văd în creştinism un fel de vagşi blând cretinism, bun pentru bigoţi,creduli şi fiinţe pierdute cu firea.

În vreme ce e clocot, e scandal, e„curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi maiexigent decât orice teorie extremistă deaventură, e happening – e cel mai formidabilhappening.

Creştinismul e dogmă, e mistică, emorală, e de toate, dar e în special un409 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.175.

361

mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta defericire. Mai că aş spune că e supra-deconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrinacreştină, cerinţele şi rezultatele ei,toate stupefiantele şi halucinogenelesunt leac băbesc, diluţie Hannemanminimală, roabă neolitică.

Nu există mai zguduitoareterapeutică (ne cere imposibilul) şi nicimedicament mai eficace (ne dă libertateafără a mai fi nevoie să trecem pe latraficanţii de heroină).

Creştinismul dă pace, linişte şiodihnă – dar nu serbede şi monotone, cipe calea aventurii celei mai temerare, aluptei neîncetate, a acrobaţiei celei mairiscante. Un trapez la mare înălţime – şinici o plasă dedesubt.

Nu înţeleg cum de nu văd peleriniiaventurilor şi petiţionarii fericirii cătrec pe lângă ceea ce caută. Eu unul vădcreştinismul ca pe un hiper acid lisergicşi o versiune mai „tare” a unor cărţi caArta de a fi fericit sau Cum să reuşeşti în viaţă a luiDale Carnegie.

362

Isihie: fericire. Şi nu numaiîn anumite locuri, la sfântul munte.Pretutindeni. O reţetă universală.”410

Lăsăm distinsului cititor plăcutaîntreprindere de a analiza bogăţiainegalabilă şi totodată lipsită destridenţă, pe care o are retoricasfântului părinte Nicolae Dela Rohia...

În continuare găsim din nou unexemplu de îndemn la curaj pe carepărintele Nicolae Steinhardt ni-l aducedinainte pentru a se lupta cu fricanoastră, cu lipsa noastră de îndrăzneală:

„Cine crede că religia creştină eun îndemn la nătângie, se înşealăamarnic. Amarnic se înşeală şi cine credecă e şcoală a slăbiciunii şimiorlăielii.”411

Anadiplozica inversivă creatăprin reluarea lui „se înşeală amarnic”,sub forma „amarnic se înşeală”, duce lasublinierea înşelării amarnice în carecade cel căruia-i lipseşte curajul de afi creştin!

410 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.176-177.

411 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.185.

363

Când ne vorbeşte despre păcatultrupesc, folosind o epanalepsă, părinteleîncearcă să ne transmită ceea ce doarhermeneutica ne poate face să intuim:

„Gravitatea păcatului trupescprovine din ceea ce nu e trupesc.”412

Tot analizând cartea aceasta alui Steinhardt mărturisim că este o carteplină de minuni, de dezvăluiri minunateşi curajoase, şi de frumuseţi retoriceneîntâlnite la nimeni până acum, decât laMarele Eminescu. Iată un exemplu deparadox la citirea căruia ne-am simţitnorocoşi şi totodată inspiraţi:

„toţi acei ani mohorâţi şiagitaţi – în care clipele şi oreletreceau infernal de încet iar golulsăptămânilor şi lunilor mai repede cavântul”413

Gândul ce-l gândim în acestemomente este legat de marea sete cu caream citit o asemenea carte şi totodatămarea pierdere a celor care nu vor aveaşansa unică de a o fi citit!

412 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.200.

413 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.203

364

O altă minune pe care atâţiaalţii s-ar fi sfiit să o povestească, defrica de a nu părea ridicoli, de frica dea nu sminti pe alţii ori de frica de a nufi consideraţi ca „exaltaţi” spiritual,este cea care urmează. MulţumimPărintelui Steinhardt pentru curajul de amărturisi că până şi zilele apostate alecomunismului celui mai crâncen şi maiinuman, zile în care părea că „până şisperanţa a murit”, minunile DumnezeuluiCelui Viu erau prezente:

„De-odată îmi şopteşte: dacă sestinge lumina în seara asta, dar nupentru câteva clipe, ci dacă se întrerupecurentul oarecare vreme – să ştii căînseamnă că voi ieşi înainte de termen. Ovoi stinge cu puterea fiinţei meleastrale.

Nu-i răspund.Clipele pică indiferente,

liniştea se adânceşte, coboară o moţăialăce izolează pe fiecare în ghemulvisărilor, regretelor ori neroziilor saleproprii. După un interval destul de lung,brusc lumina se stinge. În puşcărieevenimentul este extrem de rar. V., cubraţele încrucişate, cu trupul încordat,

365

nu tresare, nu scoate o vorbă. Dar simtcă e ca în transă. Întunericul dureazămult de tot, pe coridoare se aud cizmelegardienilor în pas de alergare, şiînjurături. Bănuim pe sub uşă dârele delumină ale felinarelor.

Când se aprinde iarăşi becul,aproape de stingere, mă uit la V. Să vădfaţa lui rotofeie, strălucitoare,inundată de calmă biruinţă.

Nu comentăm.”414

Nu vom comenta nici noi, căci ce-ar mai fi de adăugat?!...

414 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.204.

366

367

Epilog

Mare fericire ne-a produs,stimate cititoriule, parcurgerea cugurmandă nevoie de a ne hrăni spiritul, acărţilor Marelui Erudit şi CunoscătorÎntru Cele Sfinte, părintele NicolaeSteinhardt.

El a mers pe calea curajului şine-a inspirat şi pe noi să avem curajulde a scrie această carte.

Dacă ar fi scris-o Sfinţia Sa arfi fost nevoie de un singur paragraf, încare ar fi sintetizat toată aceastărătăcire omenească la care duce apariţiaşi dezvoltarea limbii de lemn ca tumoare

368

a gândirii de lemn. Ca formă a păcatului,până la urmă…

Noi însă am încercat cu slabelenoastre măsuri să ne eliberăm, în primulrând noi înşine, de povara aiurelii de aavea lemn în loc de limbă şi în loc degândire.

Iată însă cum a rezumat deja,Părintele Dela Rohia, întreaga noastrăaventură, chiar înainte ca aceasta săaibă loc:

„Limbajul pentru Brice Parain emodul prin care ne exprimăm putereanoastră de a ne transforma ideile înfapte, făgăduinţele în adevăruri.

(…) relaţiile create între oamenide regimurile teroriste îmi atrag atenţiaasupra unor alte înfăţişări alelimbajului, acute la unele categoriisociale şi chiar morale.

Pentru cei pe care i-aşcuprinde sub genericul „şmecheri”, graiule cu totul altceva decât pentru BruceParain: e un ceremonial, o capcană şi unrit. În loc de a fi o expresie arealului, gândurilor şi simţirii, unmijloc de transmitere a cunoştinţelor,cugetării şi emoţiei, e mai ales un

369

sistem de minciuni, o reţea de capcane şiun zgomot de fond.

Cuvintele ajung să însemne ceeace era în dreptul roman „formula”, înlipsa exactei folosiri orice act deveneanul. Litera se substituie întru totulspiritului, intenţia nu mai are nicioimportanţă. Cuvintele, astfel, devinincantaţie magică dar şi mijloc detortură şi cursă în care-l poţi prinde peadversar. (În concepţia aceasta, fireşte,orice om îţi este doar un adversar şiraporturile nu pot fi decât raporturi deadversitate produse de tripticul:bănuială, frică, pândă – întreită barierăelectrostatică).

Când şmecherii află că vorbireapoate fi şi altceva decât ceremonial şicapcană, începând să adulmece rosturilepe care i le intuieşte Brice Parain,uimirea lor e fără margini.”415

415 Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt – ClujNapoca: Editura Dacia, 1999, pg.333.

370

Cuprins

Autodelaţiune, auto-flagelantă,publică: cuvânt înainte despreconcluziile din urmă, ale uneiaventuri retorice

7

Partea I – O delimitare – non-exhaustivă – a obiectului de studiu

12

Partea a II – a – Retorica politicăîn Epoca de Aur

43

Partea a III – a – Cartea politică 55

Partea a IV – a – Limba de lemn întehnica şi ştiinţa comuniste

67

Limba de lemn în ştiinţa comunistă 67

Limba de lemn, comunistă, întehnică

101

Partea a V-a – Cartea manipulativă 135

1. Analiză retorică la: 135371

Contradicţii militare occidentale –Sorin Stanciu, Ed. Militară –Bucureşti, 1971.

3. Studiu retoric laOrizonturi roşii / IoanMihai Pacepa – Bucureşti:Humanitas, 2010.

140

Partea a VI-a – Presa de ieri şi deazi

165

1. Presa Ceauşistă 166

2. Presa capitalistă 185

Partea a VII-a – Limba de lemn aUniunii Europene

205

Partea a VIII-a – Din preaplinulinimii vorbeşte gura

215

1. Dragoş Ceahoreanu 217

2. Horia Ungureanu 221

3. Paulo Coleho 225

372

4. Ioan Petru Culian 229

5. Gheorghe Schwartz 231

6. Umberto Eco 235

7. Nicolae Steinhardt 241

Epilog 267

Cuprins 269

Bibliografie 271

Bibliografie

“Cei o sută / Secretul Florenţa /Gheorghe Schwartz – Bucureşti: CurteaVeche Publishing, 2010

„Dăruind vei dobândi” / NicolaeSteinhardt – Cluj – Napoca: EdituraDacia, 1994

„Semnele: o introducere în semiotică” /Thomas A. Sebeok; trad.: Sorin

373

Mărculescu. - Bucureşti: Humanitas, 2002.

Arborele Gnozei. Mitologia Gnostică de lacreştinismul timpuriu la nihilismulmodern / Ioan Petru Culianu. – Ed. a 2 –a; trad. De Corina Popescu – Iaşi:Polirom, 2005

Buletinul pompierilor nr. 2-3-4 / 1979

Buletinul pompierilor nr.3 / 1980

Cancan / 27.10.2010

Cei o sută – Secretul Florenţa / GheorgheSchwartz – Bucureşti: Curtea Veche, 2010

Contradicţii militare occidentale – SorinStanciu, Ed. Militară – Bucureşti, 1971

Cugetări din i-mediatele apropieri /Marius Golea, Arad – Editura Concordia,2010

Despre fizica modernă şi perspectivautilizării energiei atomice – prof. univ.ing. V. Roman

374

Dicţinar politic / B.N. Ponomarev –Bucureşti: Editura Politică, 1958

Dicţionar de retorică, non-exhaustiv /Marius Golea – Arad: Concordia, 2009

Epoca Nicolae Ceauşescu strălucităafirmarea României în conştiinţa lumii/Editura Politică

Evenimentul Zilei, 27.10.2010

Fântâna * Matei şi Maria / HoriaUngureanu - Arad: Mirador, 1999

Flacăra Roşie, 27.01.2010

Glasul Aradului, 27.01.2010

Introducere în semiologia literaturii /Maria Carpov – Buureşti. Editura Univers,1978

În căutarea limbii perfecte / Umberto Eco– Bucureşti: Polirom, 1999

În umbra marelui Hidalgo / Ioan Talpeş în375

dialog cu Horia Alexandrescu – Bucureşti:Vivaldi, 2009Îndrăzneala de a spera / Barak Obama;trad. Liana Stan. – Bucureşti: RAOInternaţional Publishing Company, 2008

Jurnal Arădean, 27.10.2010

Jurnalul fericirii / Nicolae Steinhardt –Cluj Napoca: Editura Dacia, 1999

Libertatea, 27.10.2010

Mind powers – Christian H. Godefroy

Michel Butor, spre o literatură asemnului / André Helbo – Dacia: Cluj –Napoca, 1978, traducere Maria Papahagi,prefaţă Adrian Marino

Orizonturi roşii / Ioan Mihai Pacepa –Bucureşti: Humanitas, 2010

Podul de piatră / Horia Ungureanu – Arad:Mirador, 2009

Psihologia poporului roman / CONSTANTINRÅDULESCU-MOTRU / Colecţia de studii

376

şi eseuri / Redactor: Eugenia Petre:Editura Paideia, 1999

Raport la cel de-al IX-lea Congres alPartidului Comunist Român / NicolaeCeauşescu – Bucureşti: Nicolae Ceauşescu,Editura Politică, 1965

Structuralismul / Jean Piaget – EdituraŞtiinţifică: Bucureşti, 1973

Tactica stingerii incendiilor / A.Garpinenko, S.G. Golubev, M.V. Danilov,A.A. Kalmi, S.G. Kaleaev, V.I. Mihailov –Bucureşti: Direcţia de Pază ContraIncendiilor, 1956

Umberto Eco / În căutarea limbii perfecte- Traducere din limba italiană de DragoşCojocaru POLIROM 2002

Veronika se hotărăşte să moară / PauloCoelho

Ziarul „Scânteia”, de marţi, 03.01.1978

Ziarul Scânteia, joi, 04.01.1978

377

Ziarul Scânteia, miercuri 11 ianuarie,1978

Lumini şi umbre / Dragoş Ceahoreanu –Arad: Editura Mirador, 2008

Octavian / Dragoş Ceahoreanu – Arad:Editura Mirador, 2009Viaţa ca o zi, sau moara cuvintelor /Dragoş Ceahoreanu – Arad: EdituraMirador, 2007

378