Intervenţia minimală, între instrument de lectură şi edificare

Daniela Calciu

in ACUM3 Spaţiul public şi reinserţia socială a proiectului artistic şi arhitectural, grant

CNCSIS – Consorţiu nr. 23/2006, Artă, Comunităţi urbane, Mobilizare (ACUM), Editura

Universitară „Ion Mincu” Bucureşti, 2010.

Rezumat: Pornind de la definirea noţiunii de intervenţie minimală în formularea peisagistului

francez Bernard Lassus, textul exemplifică o anume atitudine proiectuală, care porneşte de la

premisa că proiectul este deja înscris în sit, posibil de activat prin mijloace minime, folosind

aproape-nimicul („le presque-rien”) şi capabil să redea spaţiul către utilizare. Pentru unele

situaţii urbane, scenariul marilor intervenţii este mai puţin pertinent decît căutarea unui

răspuns la întrebarea cum poate fi schimbat peisajul, fără ca situl să sufere modificări fizice

majore?

Cuvinte cheie: Spaţiu interstiţial, acupunctură urbană, non-intervenţie, peisaj democratic,

ospitalitate, eterogenitate, spaţiu propriu, analiza inventivă, inflexiune a procesului peisager

Chiar dacă oraşul este în continuare gîndit ca un soi de „tot” sau ca un

ansamblu, acest ansamblu este totuşi conceput să subziste doar prin

respingerea unificării, să nu se lase modificat decît prin diviziune, diferenţă,

pluralitate, diversitate, partaj ... toate acestea încă de la critica aristotelică a

lui Platon.1

Caracterizate de o densitate redusă a activităţilor şi bucurîndu-se de o mare libertate de

implantare, oraşele de astăzi apar ca structuri difuze şi dezordonate de fragmente urbane

foarte diferenţiate. Împrăştiate în teritoriu, ele modifică dramatic raportul figură-fond pe care

se constituiau oraşele tradiţionale, ca figură singulară evidentă pe fondul global al peisajului

natural. Lipsită de un nume, de o identitate proprie şi de concepte care să îi ghideze

amenajarea, dispersia urbană este totuşi un mediu care „prilejuieşte forme remarcabile de

1 Même si la cité reste pensée comme une sorte de « tout » ou d’ensemble, cet ensemble a aussi été conçu comme ce qui ne subsiste qu’a résister à l’unification, qu’a se laisser travailler par la division, la différence, la pluralité, la diversité, le partage, et cela dès la critique aristotélicienne de Platon. Sylviane Agacinsky, Volume, Philosophies et politiques de l’architecture, Paris, Galilée, 1992, p. 127.

2

întrepătrundere a spaţiilor libere şi construite.” 2 Pornind de la această constatare, Sieverts

încearcă să descompună „fixaţia mentală asupra oraşului tradiţional”, care „introduce de la

început o serie de prejudecăţi în observarea şi evaluarea periferiilor”3 şi propune o nouă

perspectivă asupra a ceea ce el numeşte oraşul-de-între (Zwischenstadt), o perspectivă

capabilă să identifice oportunităţi de lucru la nivelul microstructurii, al spaţiului cotidian. În

ideea de reconciliere a centralităţii urbane cu natura, „peisajul trebuie să devină un veritabil

liant al Zwischenstadt”4. Astfel, căutarea unei identităţi a transformat oraşele în ateliere de

studiu al spţiului public, privit ca osatura structurală care ar permite perceperea şi înţelegerea

noilor forme urbane, caracterizate printr-o mare densitate a spaţiilor f ără afectare precisă: un

tip particular de peisaj, un „rest” al urbanizării care denunţă lipsa urbanităţii. Din perspectiva

optimistă, tocmai aceste interstiţii pot genera noi culturi urbane, autonome în raport cu forma

de viaţă socială şi culturală specifică urbanităţii tradiţionale. Constituindu-se ca laboratoare

ale practicilor informale şi ca teritorii ale diferitelor experimentări, spaţiile interstiţiale

reclamă reformularea reperelor teoretice şi „regîndirea modalităţilor arhitecturale şi peisagere

ale proiectului urban”5. Interstiţiul, ceea ce se află între lucruri, trimite la noţiunea de „por, ca

pasaj şi cavitate, loc propice dezvoltării proceselor care scapă controlului şi contaminează

natura statică a reprezentării” 6. Prin esenţa lor, spaţiile interstiţiale pot fi originea unor noi

cunoaşteri şi interpretări şi pot îmbogăţi astfel înţelegerea lucrurilor şi a fenomenelor. În

consecinţă, intervenţia în aceste spaţii trebuie reconsiderată, într-o formă care nu mai caută să

impună o ordine globală, ci vizează mai degrabă o deviere a dinamicilor existente. Într-un

moment de reinventare a instrumentelor de planificare urbană, procesele de transformare de

tipul bottom-up (de jos în sus) redefinesc eficienţa în termeni calitativi şi refac astfel ierarhiile

temporale ale acţiunilor în cadrul unui context structurat sau în curs de structurare.

Concursul Celebration of Cities, lansat de UIA în octombrie 2003, propunea ca temă de

reflecţie noţiunea de acupunctură urbană, ca o procedură catalizatoare la scară redusă,

posibilă într-un timp scurt şi capabilă de un impact major asupra vecinătăţii imediate.

Teritoriile de investigare propuse se înscriau fie în categoria locurilor cu o puternică memorie

urbană, cu potenţial de unicitate şi deschise posibilităţilor multiple, fie în categoria spaţiilor

interstiţiale, terrains vagues, definte de Solà-Morales şi Ignasi ca terenuri fără limite precise şi

2 Thomas Sieverts, Entre-ville, une lecture de la Zwischenstad, (2001), Editions Parenthèses, Marseille, 2004, p. 21. 3 Idem., p. 29. 4 Ibid., p. 24. 5 Luc Lévesque, Des paysages interstitiels comme ressources, contribuţie la Congresul al XIX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor (UIA), Berlin, 2002. 6 Idem.

3

fără o utilizare curentă7. Înscriindu-se în acelaşi discurs referitor la spaţiile libere, goale,

Robert Smithson propune non-intervenţia ca recunoaştere a potenţialului acestora de a fi

investite cu semnificaţii prin utilizarea colectivă. În acelaşi timp, afirmarea statutului de loc

neocupat este asimilată gestului poetic de negare a dinamicilor imobiliare speculative. Între

„înţeparea” locului şi promovarea ocupării clandestine, peisajele interstiţiale urbane se

prefigurează ca „resurse exploatabile pentru ceea ce oferă şi ca medii favorabile

experimentărilor” 8. De exemplu, în aşteptarea acţiunilor planificate pe termen lung, spaţiile

abandonate din Berlin au devenit în ultimii ani micro-nuclee de dezvoltare urbană alternativă,

prin catalizarea unor activităţi temporare menite să integreze treptat terenurile abandonate în

viaţa urbană. Din ce în ce mai des, chiar investitorii privaţi care aşteaptă permisul de

construire îşi oferă terenurile utilizărilor temporare, ca mijloc de activare informală şi de

inserare a locului în conştiinţa colectivă a unui public ţintă, încă înaintea realizării

construcţiei.9 Mai mult decît o recuperare a spaţiului abandonat, iniţiativa a prilejuit formarea

de parteneriate între primării, proprietari, iniţiatori ai proiectelor şi utilizatori, precum şi

adaptarea instrumentelor legale, administrative şi financiare10 la acest gen de dezvoltare

urbană. Chestiunea centrală a demersului o reprezintă promovarea şi vizibilitatea

intervenţiilor, ca modalităţi de „marcare” a teritoriilor cu potenţial social.

Acestea sunt doar cîteva dintre noile modalităţi de lucru ale proiectului urban, care renunţă la

a mai căuta o estetică a amenajării şi se recompun în jurul demersurilor de reperare a

reprezentărilor şi utilizării locurilor. Continuînd istoria oraşului, care şi-a găsit dintotdeauna

coerenţa în spaţiul liber, Zwischenstadt -ul de astăzi se vrea, la rîndul lui, redescoperit şi

reinventat ca spaţiu al multiplicităţii. În consecinţă, miza discursului şi a practicii urbane este

integrarea11, de obicei socială, dar şi formală sau funcţională, în spiritul unui peisaj

democratic. Într-un spaţiu al pluralităţii formelor de locuire, de înţelegere şi de reprezentare a

peisajului, integrarea este condiţionată de disponibilitatea sitului de a primi noul, acceptînd

7 Maurizio Marzi & Nicoletta Ancona, Urban acupuncture, a proposal for the renewal of Milan’s urban ring road, Milan, Italy, Congresul ISoCaRP nr. 40, 2004. 8 Luc Lévesque, op. Cit. 9 Phillip Misselwitz, Phillip Ostwalt & Klaus Overmeyer, „Urban Development without Urban Planning – A Planner’s Nightmare or the Promissed Land?” in Urban Pioneers. Temporary Use and Urban Development in Berlin, Jovis Verlag, Berlin, 2007, p. 104-106. 10 Contract de utilizare temporară, contract de renunţare în favoarea utilizărilor temporare, contract de întreţinere, modele contractuale pentru proprietari, agenţi publici şi utilizatori, Contract de dezvoltare urbană, Contract de redezvoltare urbană, Permis de planificare pentru o perioadă limitată, Propuneri care nu au nevoie de aprobare, Permis excepţional pentru utilizarea restrictivă a unui parc sau zonă protejate, suport financiar, consultanţă pentru aplicaţiile de finanţare, avantaje fiscale pentru proprietari, etc. Urban Pioneers. Temporary Use and Urban Development in Berlin, Jovis Verlag, Berlin, 2007, p. 159-171. 11 După cum notează şi Bernard Lassus, Vers un paysage plus global (au-delà du rural et de l’urbain), raport al Consiliului Naţional al Peisajului – sesiunea inaugurală din 28 mai 2001, p. 3.

4

faptul că acesta va fi parţial diferit. De aici decurg o serie de întrebări cu privire la acţiunea

asupra spaţiilor interstiţiale. Mai primitoare, acestea pot oferi loc de exprimare a diferenţelor

în mult mai mare măsură decît un spaţiu public programat. Prima chestiune este, deci, legată

de necesitatea sau oportunitatea intervenţiei într-un anume sit. Trebuie sau nu să facem ceva?

Abia apoi apare întrebarea legată de cum intervenim, ţinînd seama de faptul că diferenţele sunt

mai bine şi mai uşor primite de un mediu eterogen. Prin urmare, eventualele acţiuni vor

urmări organizarea eterogenităţii, în care nici o parte nu este privilegiată, ci fiecare dintre ele

îşi afirmă caracterul specific, singularitatea12.

Faptul că un loc există dinainte de a ne propune să facem ceva se repercutează

profund asupra naturii înseşi a intervenţiei şi chestionează în mod radical

necesitatea acesteia. 13

Pornind de la premisa că „peisajul este o complicitate între ceea ce concretul poate oferi şi

percepţia a ceea ce este sau era într-un anume loc”14, teza lui Lassus susţine că intervenţia

peisageră nu se leagă strict de transformarea fizică, ci de o acţiune la nivelul percepţiei

utilizatorului spaţiului, prin conferirea unor noi dimensiuni sensibile existentului. De aici

decurge principiul fondator al interven ţiei minimale, anume de modificare a peisajului

fără ca situl să sufere transformări fizice. În sprijinul argumentaţiei, Lassus face apel la un

experiment mai vechi, de testare a limitelor transformării prin intervenţie: pentru a înţelege

mai bine natura lalelei, el inserează o fîşie de carton alb în corola florii, în spaţiul propriu

(espace propre) al florii. Observă astfel că fîşia de carton capătă o tentă roz, a cărei intensitate

creşte progresiv, odată cu adîncimea la care e inserată. Acest gest îi permite să „citească”

existenţa unui volum de aer roz care se formează prin reflecţiile multiple ale luminii, de la o

petală la alta. Odată retrasă fîşia de carton, laleaua pare neschimbată. Însă ea nu mai este şi nu

va mai fi niciodată la fel pentru Lassus. De cîte ori va privi o lalea, va şti că priveşte, în

acelaşi timp, un volum de aer colorat. Experimentul permite observarea fenomenului prin care

se formează peisajul ca o construcţie mentală a subiectului şi a corespondenţelor dintre

componentele imaginare şi cele reale pe care se constituie relaţia dintre subiect şi obiect.

Acţiunea temporară asupra spaţiului propriu al lalelei a revelat lumina colorată ascunsă în

interiorul corolei, arătîndu-ne astfel ceea ce era prezent dar invizibil. În acest caz, dacă spaţiul

12 Idem. 13 Le fait qu’un lieu existe avant qu’on se propose d’y faire quoi que ce soit retentit profondément sur la nature même de l’intervention et pose, de manière radicale, la question de savoir s’il faut ou non intervenir. Bernard Lassus, “L’obligation de l’intervention. Du paysage aux ambiances successives” in Augustin Berque (Dir.), Cinq proposition pour une théorie du paysage, Champ Vallon, Seyssel, 1994, p. 91. 14 Idem., p. 92.

5

propriu este locul în care se formează reprezentarea mentală a concretului, atunci asupra lui

trebuie intervenit pentru a modifica peisajul (percepţia şi experienţa subiectului) fără a antrena

transformări fizice ale obiectului sau ale locului.

Uneori, o intervenţie cît de mică, infimă, poate pune în cauză lectura obişnuită

a unui loc.15

Păstrarea referinţei oraşului tradiţional, continuu şi limitat, dar şi sentimentul de straniu şi deci

de insecuritate se traduc de multe ori în atitudini colective de ostilitate şi neîncredere faţă de

spaţiile interstiţiale, eliminîndu-le din viaţa urbană. În cadrul Bienalei de Arhitectură

Bucureşti 2008, revista Arhitectura a încercat o demonstraţie a faptului că aceste spaţii

publice urbane, atît de prezente în peisajul urban românesc, dar nu numai, pot fi

„îmbunătăţite” şi fără mari eforturi. Idei mici pentru un oraş mare a fost o expoziţie de

proiecte care propuneau mici reamenajări sau inserarea unor obiecte de mici dimensiuni, dar

care pot avea un impact major din punctul de vedere al utilizării şi practicilor sociale urbane.

“Unele se pot considera proiecte de arhitectură sau de amenajare urbană, altele sunt design de

mobilier urban. Unele dintre aceste proiecte sunt adaptări ale unor lucruri banale, iar altele cer

un mic efort de recuperare – trăim epoca recycle doar – iar altele propun o curăţenie

deşteaptă.”16 Cîteva dintre aceste proiecte pot fi citite ca intervenţii minimale în sensul

definirii lui Lassus, în termeni de potrivire cu un demers de durată care poate declanşa sau

intensifica un proces social într-un anume loc.

Socialight. Felinar social17 propune o conexiune între „un joc urban care se

adaptează cu uşurinţă la venirea şi plecarea oamenilor”, anume baschetul, şi

un obiect care asigură continuitatea utilizării spaţiului şi pe timp de noapte,

stîlpul de iluminat. Acesta devine suport al coşului de baschet şi împreună

oferă un loc de întîlnire potrivit în orice tip de vecinătate. „Există deja totul,

la locul potrivit.” Simpla amplasare a coşului de baschet va transforma locul

părăsit, conflictual sau traversat de maşini în spaţiu al negocierii şi al

împărtăşirii jocului. Baschetul este folosit adesea în centrele comunitare din cartiere

problematice din Statele Unite pentru a aduce împreună şi a reconcilia găştile de albi şi de

negri din vecinătate. Ostilitatea faţă de Celălalt îşi poate găsi astfel un prilej de exprimare

neviolent, prin intermediul jocului. Amplasarea coşului de baschet pe un stîlp de iluminat din

15 Bernard Lassus, Vers un paysage plus global (au-delà du rural et de l’urbain), raport al Consiliului Naţional al Peisajului – sesiunea inaugurală din 28 mai 2001, p. 4. 16 http://www.arhitectura1906.ro/votare.php?mod=det 17 Philip Stessens, în colaborare cu Bogdan&Van Broeck Architects (Oana Bogdan, Leo Van Broek).

6

Bucureşti instaurează un teren de manifestare a posibilelor relaţii amicale sau conflictuale în

mijlocul complexităţii realităţilor urbane.

Outlook18 propune un alt fel de a privi spaţiile libere abandonate

din Bucureşti, prin prisma posibilităţilor pe care le oferă. Ele „pot

fi cu uşurinţă transformate într-o sculptură urbană” folosind

cauciucurile uzate ca elemente mobile şi interactive, care pot fi

adunate şi pot constitui un loc de întîlnire, punct de orientare sau

loc de relaxare. În funcţie de caracteristicile locului, ele pot forma

„o structură care poate creşte treptat, [şi care poate fi] apoi

dezmembrată şi refăcută în altă parte”. În opoziţie cu spaţiile verzi îngrijite de primăriile

bucureştene conform unei estetici proprii, ferită de trecătorii cărora li se oferă doar ca

imagine, prezenţa cauciucurilor pe maidane este o afirmare a relaţiei directe, fireşti dintre

locuitori şi spaţiile plantate care se oferă astfel utilizărilor multiple.

Podul Mogoşoaiei19 aminteşte de prezenţa pietonilor în Piaţa

Revoluţiei şi încearcă „să delimiteze cursul Căii Victoriei de

parcările din faţa Ateneului, a restaurantului Cina şi a Bibliotecii

Naţionale”, printr-un trotuar modular din lemn, un „pod” care să

permită pietonilor o parcurgere a spaţiului mai sigură, ferită de

maşini. În plus, acest gest de dimensiuni modeste arată că nu este

nevoie de mai mult pentru a reconstitui spaţii publice: ajunge imprimarea unei limite discrete.

Cele trei proiecte exemplifică foarte bine finalitatea intervenţiei minimale, care poate fi

descompusă în cinci coordonate.

1. Permite descoperirea unor aspecte sau întrebuinţări ascunse, neexplorate. Stîlpul

de iluminat, de exemplu, este redescoperit ca sursă de delimitare a unui loc de întîlnire

pe timp de seară. Această calitate este transferată şi timpului diurn, prin integrarea lui

într-un nou proces, prilej de noi întîlniri, prilej de joc şi de exploatare a potenţialului

spaţiilor banale.

2. Dezvăluie posibilitatea luării unei poziţii şi implicării în procesul peisager, prin

incitarea la acţiune. Prezenţa unor obiecte într-un sit constituie „dovada” unei luări în

posesie anterioare de către cineva asemenea. Coşurile de baschet, cauciucurile,

18 Joris Moonen în colaborare cu Philip Stressens, Oana Bogdan şi Leo Van Broek 19 Justin Baroncea, Jean Craiu, Radu Enescu, Ştefan Ghenciulescu, Constantin Goagea, Carmen Popescu; Raluca Marţiş.

7

trotuarul din lemn pot fi socotite urme ale unui ritual de „nivelare” sau „cucerire” a

unui spaţiu de către un seamăn, al unei aproprieri care a avut deja loc. Astfel, obiectele

se deschid către noi utilizări şi utilizatori pentru că simpla lor prezenţă constituie o

dovadă a unei intervenţii /treceri anterioare care inspiră şi stimulează prin forţa

exemplului.

3. Sugerează relaţii între obiecte, asumînd şi integrînd caracterul eterogen al sitului.

Plasarea liberă a cauciucurilor uzate poate genera prin utilizare o gamă largă de

situaţii, fără a şterge specificitatea locurilor. Atît situl, cît şi cauciucurile se oferă

redescoperirilor constante, diferenţiate de istoriile personale ale utilizatorilor.

4. Sugerează conexiuni între subiect şi loc, făcînd apel la imaginaţia subiectului. Un

bun exemplu în acest sens este proiectul Hypothèses d’amarrages20, deja realizat la

Montréal, proiect care foloseşte masa de picnick ca potenţial dispozitiv de recuperare a

sociabilităţii prin exploatarea unui element familiar care permite „condiţii minime de

locuire”. La scara spaţiilor în care se inserează, masa de picnick sugerează noi

conexiuni care pot apărea între subiect şi locul în cauză, fără a pune în joc vreo serie

de reconfigurări spaţiale. Atît obiectul de mobilier, cît şi situl, sunt dezvăluite

utilizatorului sub noi aspecte, pînă atunci probabil neexplorate ; devenirea lor este

oferită diferitelor forme de întrebuinţare, de apropriere, de reinventări şi redefiniri

repetate. Spaţiile proiectului se constituie în mici reţele care „se infiltrează în oraş prin

interstiţiile acestuia”21 şi oferă posibilităţi alternative de experimentare a spaţiului

uitat, banalizat de marile gesturi ale urbanismului modernist.

5. Recunoaşte şi permite simultaneitatea, coprezenţa, fără să urmărească o poetizare

a priori a spaţiului. Legată mai mult de interpretarea fenomenologică, intervenţia

minimală urmăreşte să scoată la iveală esenţa sitului, ca un „chip” recognoscibil de

către toţi utilizatorii. Ea vizează trăirea împreună a locului şi nu doar oferta unei

imagini estetice, care uneori poate fi lipsită de sens pentru comunitate.

„Peisajul este o manieră de a gîndi şi exprima ceea ce singularizează experienţa unui nume

loc”22. Intervenţiile amintite creează condiţii pentru apariţia entităţii relaţionale care este

20 Luc Lévesque, Jean-François Prost, Jean-Maxime Dufresne, Louis-Charles Lasnier SYN – Atelier d’exploration urbaine, Montreal, 2001 – 2006 - … . 21 Luc Lévesque, „Espacement urbain et intervention minimale: notes autour de deux experimentations”, in ZAHARIADE, Ana Maria, POPESCU, Toader, PONTA, Radu Tudor, Edification des lieux et paysage – Atelier d’été, conférences, projets, débats publiques, Ed. Universitara « Ion Mincu » Bucuresti, 2006, pp. 48-51. 22 Michel Conan, „L’invention des identités perdues”, in Cinq propositions pour une théorie du paysage, Champ Vallon, 1994, p. 37.

8

peisajul. Cu respect faţă de multiplicitatea formelor de lectură, ele sunt orientate către a da

lucrurilor posibilitatea să se întîmple şi nu către a desena spaţii. Fără a fi remodelte, terenurile

abandonate devin locuri ale experimentărilor, locuri de emergenţă a unor noi condiţii urbane,

infinit diferite. Caracterul vag, nedefinit, al sitului este prilej pentru activarea unui ciclu de

utilizări, de practici sociale, de experienţe colective sau individuale unice.

Vocaţia artei arhitecturale sau urbane ar fi (deci) de a dezvălui ceea ce este

comun, de a destăinui o lume.23

Pe măsură ce sociabilitatea se retrage din locul public pentru a-şi găsi loc în sferele virtuale,

sau aiurea, semnele distinctive ale locului sunt reduse la nivelul de trăsături fizice, fără o

importanţă prea mare în definirea cartierului. Ele nu pot să îşi păstreze proprietăţile de semne

ale unei comunităţi în lipsa unei constante redefiniri sau aduceri aminte împreună. Odată

pierdută semnificaţia semnului, locul devine nelocuit (nu mai este investit cu semnificaţie) şi

prin urmare straniu, insolit, uneori pîrloagă. Pe acest fond, intervenţia minimală este o

abordare care caută să re-aducă în memoria colectivă practici uitate, dar a căror urmă a rămas

înscrisă în sit, sau să sugereze o evoluţie posibilă a locului, fără să impună însă, un destin

anume. O primă condiţie pentru a găsi acea lume specifică locului o constituie analiza

inventivă, o descriere a stării de fapt care integrează în egală măsură datele naturale,

patrimoniale şi cele sociale, dar care identifică totodată şi procesele de evoluţie fizică şi a

practicilor acelui loc.24 În spiritul conservării multiplicit ăţii locului, ca obiect al rescrierilor şi

reinterpretărilor succesive, problema principală este de a discerne ce caracterizează în mod

esenţial relaţia specifică dintre loc şi practicile asociate lui. Istoria oraşului este o succesiune

de intermitenţe, şi fiecare dintre acestea lasă urme în cadrul fizic. Dacă locul este o

suprapunere de straturi care se întreţes, atunci intervenţia nu poate privilegia pe vreunul în

defavoarea celorlalte decît prin prisma unor criterii foarte clar justificabile. De exemplu, în

cazul unui peisaj simbolic, al unui spaţiu monument istoric, cum sunt Grădinile Tuileries,

Lassus acţionează prin restaurarea acelor elemente despre care existau suficiente date,

reabilitarea celor parţial prezente în sit sau prezentate în documente şi adăugarea unui strat

nou, contemporan. Spaţiul interstiţial însă, nu există nici ca document de arhivă şi nici nu

permite o selecţie a straturilor decît prin eliminare. Şi atunci, cum poate fi conferit un nou

sens banalului, dacă nu printr-o intervenţie care re-vizualizează practici spaţiale şi re-face 23 Chris Younès, „Rencontre avec Henri Gaudin : l’en commun et le lieu”, transcriere a unei convorbiri din 14 octombrie 1999, in Chris Younès & Thierry Paquot (dir.), Ethique, architecture, urbain, Paris, Editions de la Découverte, 2000, p. 87. 24 Bernard Lassus, “L’obligation de l’intervention. Du paysage aux ambiances successives” in Augustin Berque (Dir.), Cinq proposition pour une théorie du paysage, Champ Vallon, Seyssel, 1994, p. 96.

9

naraţiuni? Iar refacerea acelor naraţiuni specifice locului presupune o atenţie flotantă, ca o a

doua condiţie de lectură a sitului, o lectură mai liberă, de „impregnare” cu elementele lui

constitutive: perspective preferenţiale, micropeisaje şi legături vizuale dintre ele, scări vizuale

şi tactile, locuri memorabile, poveşti ... utilizări ale locurilor, urme ale utilizărilor trecute sau

indicii ale unora posibile... Ca metodă a proiectului urban, intervenţia minimală se întemeiază

pe premisa că elementele de proiect (singularităţi, istorii, potenţial) sunt deja înscrise în sit şi

că ele trebuie doar făcute vizibile.

Însă trebuie sau nu lăsată fîşia de carton în lalea? Şi dacă da, în ce condiţii?25

Intervenţia minimală provine dintr-o nouă dialectică a acţiunii în spaţiul concret, de

substituire a proiectului de amenajare cu provocarea unei inflexuni a procesului peisager.

Intervenţia se produce între lucruri şi este, prin aceasta, legată mai degrabă de fenomen decît

de manipularea obiectelor. Ea înlocuieşte noţiunile de compoziţie, aranjare, ordonare -

specifice amenajării spaţiului - cu inflexiune, afectare, influenţă – termeni ce constituie o nouă

metodă a arhitecturii peisajului – şi anume, inflexiunea procesului26. După ce analiza

inventivă a dovedit necesitatea intervenţiei, aceasta va prinde formă în mijlocul dinamicilor

din sit, remobilizînd anumiţi factori inactivi, eventual adăugînd alţii; toate acestea asociate

proceselor deja existente. Intenţia este de a ieşi din practicile comune de compoziţie,

amenajare prin „ordonare”, şi de a orienta demersul peisager către reinventarea datelor de la

care porneşte formularea proiectului. În cadrul aceluiaşi proiect Idei mici pentru un oraş

mare, Planwerk propune o minimă amenajare a spaţiului dintre blocuri, pentru a separa

fluxurile şi a oferi cîte un spaţiu propice diferitelor activităţi.

Puzzle, Planwerk Socialight

25 Bernard Lassus, “L’obligation de l’intervention. Du paysage aux ambiances successives” in Augustin Berque (Dir.), Cinq proposition pour une théorie du paysage, Champ Vallon, Seyssel, 1994, p. 93. 26 Bernard Lassus, Vers un paysage plus global (au-delà du rural et de l’urbain), raport al Consiliului Naţional al Peisajului – sesiunea inaugurală din 28 mai 2001, p. 7.

10

Este un demers de pregătire a spaţiului pentru primirea utilizărilor. Dimpotrivă, coşul de

baschet prins de stîlpul de iluminat parazitează spaţiul încă neconfigurat, restructurîndu-l după

noi reguli, venite din dinamica utilizării. În această subtilă distincţie s-ar regăsi raportul dintre

„minima acţiune” (de reconfigurare spaţială, de reordonare a elementelor) şi „intervenţia

minimală” (de inflexiune a proceselor care au loc în spaţiul eterogen şi dezordonat). Menirea

intervenţiei minimale nu este de a regăsi o coerenţă, ci de a pune în operă un nou „spectru”, o

nouă apariţie. Fiecare element, definit prin spaţiul propriu, este pus într-un triplu raport, cu el

însuşi, cu elementele vecine şi cu „spectrul” în care se situează şi pe care îl face posibil.27

Intervenţia minimală este, aşadar, intenţia minimă de control al experienţei, care atrage atenţia

asupra relaţiilor spaţiale şi simbolice, şi nu asupra unităţii compoziţionale sau a unui mesaj

„totalizator”.

Peisagistul devine un soi de voyeur care „cotrobăie” prin memoria locului, venind între sit şi

colectivitate (utilizatori) şi căutînd să scoată la iveală posibile urme ale unor practici uitate sau

latente. Menirea peisagistului – plasat între spaţiul concret, al tactilului, şi cel abstract, al

imaginarului – va fi de a îmbunătăţi relaţiile dintre cele două: schimbînd percepţia

participanţilor la spaţiul real, oferindu-le noi moduri de experimentare, el va crea peisaj fără

să altereze caracteristicile sitului, ci dimpotrivă, făcînd posibilă descoperirea şi evidenţierea

singularităţilor acestuia.

În loc de concluzii, voi aminti o secvenţă din documentarul francez L’arbre, le maire et la

médiathèque, produs de Francoise Etchegaray, Compania Eric Rohmer, în 1993. Din dorinţa

de a face satul mai atractiv pentru familiile tinere, primarul decide construirea unui centru

cultural şi sportiv, un centru de loisir care să ofere locuitorilor posibilitatea de petrecere a

timpului liber în spirit urban. în primul rînd, dezbaterile se referă la utilitatea proiectuloui; în

al doilea rînd, la locul ales, pe care se află un pom secular, reper pentru comunitate, care va

trebui tăiat pentru a permite implantarea construcţiei; în al treilea rînd, construcţia va obtura

imaginea dinspre stradă a bisericii. Surprinzător este momentul în care o fetiţă de zece ani îi

spune primarului că nu mediateca lipseşte în sat, ci un „spaţiu verde”. Locuitorii satului nu au

un spaţiu exterior în care să se întîlnească, altul decît strada: păşunile, pădurile şi cîmpiile

fuseseră îngrădite şi deveniseră, astfel, greu accesibile. În acelaşi timp, pomul putea fi folosit

ca reper pentru constituirea unui loc al comunităţii, echivalentul parcurilor sau grădinilor

publice din oraşe. Fetiţa propune, în acelaşi timp, răspîndirea funcţiunilor concentrate în

27 Bernard Lassus, “L’obligation de l’intervention. Du paysage aux ambiences successives” in Augustin Berque (Dir.), Cinq proposition pour une théorie du paysage, Champ Vallon, Seyssel, 1994, p. 100.

11

centrul de loisir prin casele abandonate din sat. Astfel se păstrază cele două elemente

semnificative ale identităţii satului: pomul şi imaginea bisericii proiectate pe fondul dealurilor

din depărtare. Mai mult, ele pot deveni reper pentru compunerea unui „spaţiu verde” în spirit

urban dar cu rădăcini locale profunde.

...astfel poate fi schimbat peisajul, fără ca situl să sufere modificări fizice majore ...

Bibliografie

Sylviane Agacinsky, Volume, Philosophies et politiques de l’architecture, Paris, Galilée,

1992.

Augustin Berque (Dir.), Cinq proposition pour une théorie du paysage, Champ Vallon,

Seyssel, 1994.

Bernard Lassus, Vers un paysage plus global (au-delà du rural et de l’urbain), raport al

Consiliului Naţional al Peisajului – sesiunea inaugurală din 28 mai 2001.

Luc Lévesque, Des paysages interstitiels comme ressources, contribuţie la Congresul al XIX-

lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor (UIA), Berlin, 2002.

Maurizio Marzi & Nicoletta Ancona, Urban acupuncture, a proposal for the renewal of

Milan’s urban ring road, Milan, Italy, Congresul ISoCaRP nr. 40, 2004.

Klaus Overmeyer, Urban Pioneers. Temporary Use and Urban Development in Berlin, Jovis

Verlag, Berlin, 2007.

Thomas Sieverts, Entre-ville, une lecture de la Zwischenstad, (2001), Editions Parenthèses,

Marseille, 2004.

Chris Younès & Thierry Paquot (dir.), Ethique, architecture, urbain, Paris, Editions de la

Découverte, 2000.

ZAHARIADE, Ana Maria, POPESCU, Toader, PONTA, Radu Tudor, Edification des lieux et

paysage – Atelier d’été, conférences, projets, débats publiques, Ed. Universitara « Ion

Mincu » Bucuresti, 2006.

http://www.arhitectura1906.ro/votare.php?mod=det