GEOGRAFIA ASEZĂRILOR UMANE

1

Conf. univ. dr. Madalina-Teodora ANDREI

GEOGRAFIA ASEZĂRILOR UMANE

CAPITOLUL I

GEOGRAFIA ASEZARILOR UMANE – DISCIPLINA DE BAZA A GEOGRAFIEI UMANE

1.1. Conceptul de geografie a aşezărilor umane

Conceptul de aşezare umană exprimă sintetic, orice formă de locuire, care poate porni de un număr minim de gospodării, locuinŃe, unităŃi economice la un număr impresionant, dând naştere unei variate tipologii de aşezări urbane şi rurale. Aceste forme de locuire sunt determinate de caracteristici, demografice, administrative, politice, geografice şi fiecare aşezare poate deŃine anumite particularităŃi specifice. Fenomenul de răspândire şi organizare a populaŃiei pe glob este un unul foarte dinamic, cu caracteristici de dispunere spaŃială neomogene, unde rolul terenurilor sunt. dominante În aceste condiŃii s-a delimitat în timp şi spaŃiu o subramură a geografiei umane, geografia aşezărilor.

În acest context, geografia aşezărilor umane reprezintă ştiin Ńa geografică care are drept scop studiul formelor de locuire a populaŃiei planetei prin abordarea atentă a problemelor legate existenŃa celor două medii-urban şi rural. Această ştiinŃă are un caracter mai complex decât alte ştiinŃe care studiază anumite fenomene geografice, datorită faptului că pune în evidenŃă relaŃiile directe şi indirecte dintre mediul geografic existent şi modul de organizarea a populaŃiei.

Pe parcursul etapelor istorice parcurse de fiecare generaŃie de populaŃie, aceasta a încercat să transforme mediul natural potrivit propriilor cerinŃe de viaŃă şi nivelului de dezvoltare economic atins. Acest aspect explică şi modul de organizarea populaŃiei în teritoriu sub forma aşezărilor umane.

Potrivit cercetărilor de antropologie şi de sociologie, aşezarea umană include totalitatea construcŃiilor şi amenajărilor realizare de oameni în scopul de a satisface în mod decent, cerinŃele de producŃie, locuire şi recreere. Fiecare aşezare umană exprimă şi nivelul de adaptabilitate la condiŃiile naturale existente, la calitatea şi cantitatea resurselor exploatabile. Abordarea geografică a problemelor legate de mediile de locuire aduce în prim plan modul în care a fost modificat spaŃiul geografic pentru a aduce un anume mod de gestionare şi echipare a spaŃiilor geografice, structura şi tipologia acestora, precum şi modul de repartiŃie pe glob a tuturor aşezărilor umane.

Sub aspect ştiinŃific, aşezarea umană, din punct de vedere al cunoaşterii şi evaluării calitative şi cantitative are două aspecte de abordare. Primul este de natură statistică ce include totalitatea datelor şi informaŃiilor numerice ce exprimă mărimea demografică şi al doilea cuprinde observaŃiile referitoare la anumite particularităŃi legate de dispunerea şi caracteristicile obiectelor construite.

Aşezările umane, prin modul de gestionare a terenurilor, a resurselor naturale şi antropice aduce în prim plan probleme de natură demografică, psihologică, de sănătate, familie, dezvoltare economică şi poluare. PopulaŃia este principalul factor cheie în apariŃia şi dezvoltarea aşezărilor umane pe glob.

Fiecare fenomen demografic legat de evoluŃia numerică, mişcare naturală, migraŃiune şi structură conduce la schimbări în organizarea şi dezvoltarea oricărei aşezări umane. ContribuŃia geografiei aşezărilor umane este dată de faptul că face o evaluare atentă a cauzelor şi factorilor care determină un mod diferenŃiat de organizarea spaŃială şi tipologia aşezărilor, dispersia sau concentrarea geografică a acestora.

În analiza aşezărilor umane se aplică din domeniul matematicii moderne, teoria generală a sistemelor ca formă de cunoaştere ştiinŃifică ce studiază principiile, proprietăŃile, legile specifice unui anume fenomen. În cadrul oricărui sistem există unul sau mai multe subsisteme care ordonează procesul de derulare a cercetării ştiinŃifice pentru orice domeniu de activitate.

În acest sens, există trei tipuri majore de subsistem care ajută la selectarea şi ierarhizarea informaŃie, la analiza şi evaluarea sintetică finală a caracteristicilor unui fenomen. Astfel s-a conturat un subsistem informa Ńional care include totalitatea datelor, informaŃiilor deŃinute la un moment dat şi prin principii şi metode specifice unui anume domeniu determină o analiză generală sau de detaliu şi un subsistem al principiilor şi metodelor utilizate ce poate fi caracteristic unui anumit domeniu de activitate sau de cercetare ştiinŃifică, iar ultimul este un subsistem funcŃional care în urma analizei efectuate sprijină realizarea strategiilor viitoare şi ajută la elaborarea prognozelor.

2

Subsistemele la rândul lor se pot divide în grupe de probleme şi de activităŃi şi astfel permite o analiză de mai mare detaliu. În acest sens se poate exemplifica prin subsistemul ce are în vedere abordare unitară a structurii şi tipologiei aşezărilor umane.

Fiecare aşezare include probleme complexe legate de sectoare şi activităŃi economice, circulaŃie şi locuire, poluare, infrastructură generală şi edilitară, educaŃie, sănătate, cultură şi religie, delicvenŃă şi terorism etc. Satisfacerea cerinŃelor şi nevoilor populaŃiei existente în mediul urban şi rural vor fi mereu probleme deosebite în gestionarea şi dezvoltarea acestor medii antropizate.

În domeniul ştiinŃelor geografice, la nivel actual, cel mai adesea este utilizat termenul de geosistem care cuprinde un sistem alcătuit din grupări de oameni, teritorii şi resurse cu multiple legături informaŃionale şi condiŃionări reciproce pentru a determina un cvasi-echilibru în existenŃa societăŃii umane şi a planetei. NoŃiunea de geosistem face legătura între mediul natural existent şi problemele sociale, economice determinate de nevoile umane.

La rândul lor, atât populaŃiile, spaŃiile geografice ca medii de locuire, resursele exploatabile se constituie ca subsisteme de sine stătătoare, definite prin diferite fenomene, mecanisme de funcŃionare şi criterii de evaluare. Fiecare subsistem în parte deŃine obiective şi particularităŃi, mecanisme de acŃiune proprii care pot interfera secvenŃial cu altele din alte subsisteme. Există practic două geosubsisteme, unul reprezentat de aşezările urbane, celălalt de aşezările rurale, fiecare cu caracteristici proprii, dar care se interferează între ele.

Un geosistem urban sau rural deŃine trei elemente esenŃiale, fiecare cu particularităŃi proprii – componente, structuri, relaŃii. Componentele arată tipurile de resurse pe care se sprijină aşezarea în existenŃa sa, structurile explică prezenŃa unei game diversificate de activităŃi, profiluri, fizionomii urbanistice, relaŃiile se manifestă cu precădere sub aspect politico-administrativ, demografic, social şi economic, infrastructură.

Utilizarea conceptului matematic de sistem, domeniului aşezărilor umane arată că aceasta deŃine o multitudine de variabile şi de fluxuri, interdependenŃe structurale ce explică starea actuală în concentrarea populaŃiei şi organizarea socială şi economică, politico-administrativă atinsă de statele unui sau de aşezările umane dintr-o Ńară, regiune la un moment dat. Pentru conturarea multor detalii de apariŃie, dezvoltare, tipologie, orice aşezare foloseşte în mod direct de o cercetare multidisciplinară.

De-a lungul timpului geografia aşezărilor umane şi-a conturat, propriile teorii ştiinŃifice, principii şi metodologii, mijloace de reprezentare grafică şi cartografică. Progresele din domeniul altor ştiinŃe – statistica matematică, demografie, antropologia, arhitectura şi artele, religia, sociologia au influenŃat mult dezvoltarea geografiei umane şi cu deosebire a geografiei aşezărilor.

1.2. Principii şi metode utilizate în geografia asezarilor umane

Ca orice ştiinŃă, geografia aşezărilor umane cuprinde o sumă de informaŃii şi date care se află într-un

dinamism permanent. Cunoaşterea este un proces care în geografie se sprijină pe date statistice, noŃiuni, concepte şi teorii, analize prin care se încearcă conturarea unei imagini cât mai complexe asupra habitatului uman la nivelul întregului glob.

Fenomenul de cunoaştere şi studiere a aşezărilor umane se sprijină pe realitate iar toate datele sunt selectate şi prezentate conform unor principii şi metode valabile domeniului geografic ce conferă coerenŃă şi valoare ştiinŃifică.

1.2.1. Principii geografice în analiza aşezărilor umane În abordarea populaŃiei sub aspect ştiinŃific sunt utilizate o serie de principii care sunt valabile nu

numai pentru geografia umană dar sunt aplicate în tot sistemul ştiinŃelor geografice. Pe parcursul apariŃie şi evoluŃiei geografiei populaŃiei, numai un anumit set de principii geografice se pot aplica în orice analiză. În acest context pot fi prezentate următoarele principii:

Principiul cauzalităŃii care are rolul de apune în discuŃie factorii determinanŃi în modul în care se realizează apariŃia şi evoluŃia tuturor aşezărilor umane, unde datele istorice şi de arheologie, economice, de mediu sunt foarte importante, deoarece explică apariŃia şi/sau dispariŃia unor aşezări de pe glob;

Principiul acumulării prin care orice aşezare a evoluat spaŃial, pe aceiaşi vatră de origine, ulterior extinzându-şi perimetrele de locuire. Multe aşezări, cu origine în antichitatea veche, greacă şi romană, chineză, incaşă au apărut pe un anume spaŃiu geografic care a fost păstrat şi care ulterior s-a extins mult în zonele învecinate; astfel au apărut marile metropole de astăzi care cuprind ca puncte de atracŃie şi de cunoaştere culturală vechi centre antice şi medievale;

Principiul accesibilităŃii care arată ca de fapt oraşele au apărut din necesitatea de a beneficia mai uşor de avantajele oferite de mediul natural si de posibilit ăŃile de valorificare mai rapida a resurselor existente. Rolul minimului efort şi asigurarea unor condiŃii de munca şi de locuit mai bune au condus la creşterea numerică şi spaŃiala a aşezărilor urbane în timp şi spaŃiu;

3

Principiul precauŃiei care se referă la existenŃa unor factori de risc naturali şi antropici ce pot limita dezvoltarea şi evoluŃia spaŃială a unei aşezări. În plus, epuizarea sau deficitul pentru anumite resurse conduce la regândirea strategiilor de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Astfel existenŃa unui factor seismic activ poate conduce la limitarea construcŃiilor pe verticală şi respectarea riguroasă a calităŃii şi stabilităŃii tehnice a construcŃiilor civile şi industriale;

Principiul reparti Ńiei spaŃiale prin care orice aşezare rurală şi/sau urbană are o anume evoluŃie pozitivă sau negativă pe termen scurt, mediu şi lung. In funcŃie de dimensiunile demografice, condiŃiilor de mediu aşezările umane s-au multiplicat sau s-au redus numericeşte la nivelul continentelor, regiunilor, Ńărilor. Astfel se pot pune în evidenŃă spaŃii geografice cu anumite particularităŃi cu dinamică accelerată a localităŃilor urbane şi rurale, mai ales în Ńările în curs de dezvoltare;

Principiul corelaŃiei care are un rol major în analiza tuturor aşezărilor umane, dat fiind faptul că sunt luate în consideraŃie favorabilitatea spaŃiului geografic, resursele naturale exploatabile, poziŃia faşă de marile axe de transport şi comerciale, evoluŃia datelor demografice, economice, culturale care particularizează anumite aspecte de dinamică, de structură sau de repartiŃie geografică. Astfel anumite date referitoare la anumite schimbări climatice, de degradarea condiŃiilor naturale poate explica de ce în decursul istoriei, multe aşezări au fost părăsite, devenind adevărate ruine, cu valoare istorică şi urbanistică, culturală.;

Principiul paralelismului care îşi are originea în domeniul sociologiei şi care arată că sub influenŃa unei game similare de factori se pot înregistra fenomene şi aspecte referitoare la aşezările umane, cu valori numerice identice; abordarea aşezărilor umane prin prisma acestui principiu arată apropierile şi diferenŃierile dintre aşezări sub aspect istoric, spaŃial, urbanistic, social, economic, cultural, element care conferă o identitate proprie sau apropiată de alte aşezări umane existente pe glob;

Principiul ordon ării şi sistematizării sprijină în mod deosebit modul în care sunt utilizate datele statistice şi informaŃiile generale şi de detaliu ce privesc aşezările umane. La nivelul organismelor internaŃionale şi naŃionale sunt adunate date şi informaŃii referitoare la existenŃa şi dezvoltarea aşezărilor umane care au drept scop stabilirea unor strategii generale şi naŃionale în politicile de urbanism şi amenajare a teritoriului. Scopul final al acestui principiu este acela de a creşte calitatea locuirii şi a permite dezvoltarea durabilă a tuturor aşezărilor umane de pe glob;

Principiul integr ării geografice sprijină abordarea ştiinŃifică pornind de la aspecte generale la cele de detaliu şi invers. În acest context un rol major îl are deŃinerea unui volum important de date geografice care să poată determina o asemenea generalizare sau particularizare a unui fenomen demografic în raport cu determinarea sa spaŃială. Astfel, configuraŃia reliefului, particularităŃile sale, caracterul climei, resursele de apă, elementele de vegetaŃie şi de faună, resursele minerale sunt elemente care analizate împreună ne conferă ideea de favorabilitate în apariŃia şi dezvoltarea aşezărilor umane;

Principiul delocalizării ce exprimă mutaŃii ale unor obiective economice, sociale, culturale, etc. dintr-o zonă în alta pe principiul modernizării şi satisfacerii nevoilor populaŃiei. Acest principiu stă la baza acŃiunilor de sistematizare şi amenajare a teritoriului şi influenŃează foarte mult evoluŃia şi dezvoltarea spaŃială a localităŃilor urbane şi rurale. Astfel, multe unităŃi industriale sunt delocalizate din perimetrele centrale şi aduse în zone periferice, pentru a evita o aglomerare a circulaŃiei şi de a diminua efectele de poluare asupra zonelor rezidenŃiale.

Principiul refacerii şi reconstituirii ce sta la baza tuturor demersurilor politice, economice, culturale de a păstra elemente valoroase din patrimoniul construit; acest aspect presupune demararea unor acŃiuni menite să conserve anumite centre istorice, clădiri vechi cu statut de monumente istorice. Toate iniŃiativele derulate pe baza acestui principiu au menirea de a multiplica funcŃiile economice, sociale, culturale ale oraşelor şi satelor. Un exemplu concret este acela al recunoaşterii statutului de capitală cultural europeană.

Principiul ierarhiz ării care pe baza unor criterii cantitative şi calitative realizează anumite construcŃii conceptuale prin care determină importanŃa localităŃilor urbane şi rurale. Practic pe baza acestor criterii se face o evaluare a aşezărilor umane sub o multitudine de aspecte şi se determină în final o tipologie clară a acestora. Astfel există ierarhii şi tipuri de mărime după numărul de locuitori, suprafaŃă, structură funcŃională şi urbanistică etc.

Principiile sunt cele care conferă oricărei ştiinŃe anumite funcŃii specifice exprimate prin caracterul explicativ, rezumativ şi predictiv. În plus, acestea asigură trecerea de la o primă cercetare cu caracter empiric către una cu caracter ştiinŃific. În condiŃiile în care fenomenele demografice evoluează diferit în plan spaŃial, aplicarea principiilor asigură analize coerente, realiste, cu eliminarea aspectelor nesemnificative.

1.3. Teorii ale apariŃiei, evoluŃiei, dezvoltării a şezărilor umane Analiza fenomenelor de apariŃie şi dezvoltare a aşezărilor umane a conturat în timp şi spaŃiu mai multe

teorii legate de modul de formare a acestora. IniŃial orice comunitate umane a pornit de la un grup de locuinŃe situate în jurul unui mic templu sau sanctuar religios şi care se sprijinea îndeosebi pe legături de

4

rudenie. Treptat creşterea numerică a populaŃiei şi dezvoltarea mijloacelor de producŃie a dus la multiplicarea numerică a micilor aşezări.

O atenŃie deosebită a fost acordată modului în care au apărut oraşele. În acest context se pot nominaliza mai multe teorii. Dintre acestea se pot prezenta cel mai importante sub aspectul analizei geografice.

a) Teoriile apariŃiei aşezărilor umane încearcă să ne ofere explicaŃii asupra modului în care acestea au luat naştere, de-a lungul timpului. Acestea se axează pe date geografice şi istorice. Acestea sunt reprezentate prin:

Teoria condiŃiilor geoclimatice care pune accent pe favorabilitatea spaŃiilor geografice ce au constituit puncte de atracŃie pentru aglomerări umane, mai ales prin terenuri fertile, resurse de apă şi climat mediteranean – aşezările din bazinele hidrografice ale fluviilor Nil, Eufrat, Tigru;

Teoria pieŃei de produse şi servicii care a prin diviziunea muncii şi diversificarea prelucrării materiilor prime a condus la apariŃia unor locuri pentru schimburi în natură, la început iar mai târziu la adevărate rute şi oraşe comerciale – oraşe porturi, oraşe situate la intersecŃia marilor căi de comunicaŃie;

Teoria oraşelor necropolă (susŃinută de britanicul Lewis Mamford) care încearcă să arate că marile oraşe ale lumii antice au fost direct legate de mari temple, bazilici, complexe religioase – Egipt, Grecia, Mexic etc;

Teoria apărării ( dezvoltată de istoricul german Ludwig Maurer şi economistul Karl Bucher) ce încearcă să explic faptul că în antichitate dar mai ales în Evul Mediu şi Renaştere au apărut multe oraşe, cu aspect fortificat de tip Vauban (ziduri de apărare în formă de stea);

Teoria deciziei legislative (susŃinută de filozoful K Hegel, istoricii G. Below, T. Wright) ce arată în cercetările lor că multe oraşe au apărut prin recunoaştere şi numire oficiale, sub aspect juridic, deşi de multe ori nu îndeplineau condiŃii reale de a fi considerate aşezări urbane. Multe asemenea oraşe au fost decretate în perioada societăŃii şi economiei de tip socialiste, în multe Ńări europene.

În domeniu istorie şi al urbanismului au apărut cele mai multe teorii legate de apariŃia şi dezvoltarea aşezărilor umane. Abia către a doua jumătate a secolului XX au început să se contureze asemenea teorii în geografia urbană şi rurală, mai ales sub influenŃa şcolii franceze de geografie.

b) Teorii ale evoluŃiei dinamice ale aşezărilor umane se sprijină pe literatura geografică de specialitate ce acordă o atenŃie deosebită analizei spaŃiilor urbane. Oraşul a constituit un obiect de studiu mult mai interesant, prin caracteristicile sale şi prin dinamica sa. De-a lungul timpului s-au conturat o serie de teorii legate de modul cum s-a dezvoltat spaŃial oraşele. Dar în realitate, acestea au evoluat din vechi spaŃii rurale. Prin urmare se poate considera că aceste teorii sunt aplicabile şi în abordarea comunităŃilor rurale.

Teoria zonelor concentrice, iniŃiată în 1925 de americanul E.W. Burges, asupra unor oraşe din jurul Marilor Lacuri (Chicago) şi care exprimă faptul că aşezările umane adaugă cu fiecare etapă istorică sau treaptă de dezvoltare socio-economică, un nou areal concentric, pornind de la un nucleu central către noii periferii. Această teorie est perfect valabilă şi pentru spaŃiul rural, deoarece şi satele urmează aceiaşi tendinŃă de extindere teritorială.

Teoria sectorială, abordată în 1935 de americanul H. Hoyt, în urma unei evaluării atente a circa 142 de oraşe americane. Această teorie arată că în realitate, de a lungul marilor axe comerciale şi de transport se conturează zone bine definite sub aspect rezidenŃial şi funcŃional. Astfel apar sectoare dispuse în alternanŃă şi care fiecare concentrează un anume tip de activitate (zone industriale, rezidenŃiale, recreere, socio-culturale etc.). Modernizarea continuă a activităŃilor economice şi de infrastructură din spaŃiului rural aduce în prim plan şi apariŃia de sectoare bine definite în aşezările rurale, indiferent de vechimea şi mărimea acestora.

Teoria nucleelor multiple apărută în 1945, din preocupările comune ale lui Ch. Harris şi E. D. Ullman ce pune în evidenŃă faptul că la nivelul marilor metropole există conturate mai multe centre polarizatoare ce deservesc zone rezidenŃiale şi economice importante. Astfel, rolul vechilor centre istorice se reduce în favoarea existenŃei şi a altor centre ce deservesc oraşul. Această teorie este aplicabilă spaŃiilor rurale mari, unde comunele deŃin un număr important de sate şi unde centrul de comună nu poate satisface cerinŃele şi nevoile populaŃiei. Prin urmare sunt realizate la nivelul unor sate componente, mici centre de deservire care să reducă efortul distanŃei.

Teoria echilibrului spaŃial abordată de W. Alonso în 1964 şi care încearcă să diminueze dezechilibrele ce au apărut în marile aglomeraŃii urbane. Prin intermediul unei ecuaŃii matematice, autorul încearcă să arate relaŃia directă ce există între valoarea reală a terenurilor, în funcŃie de poziŃie şi accesibilitate, suprafaŃa acestuia, dependenŃa de mijloacele de transport şi cantitatea de mărfuri şi servicii ce se realizează, precum şi preŃurile acestora. În realitate, există mari diferenŃe între zonele centrale şi cele periferice şi prin urmare apar şi deosebiri în investiŃiile directe şi în preŃurile finale de consum. Acest aspect este evident şi pentru lumea rurală, deoarece, satele poziŃionate favorabil deŃin mai multe avantaje de dezvoltare decât cele situate periferic şi izolat.

5

Teoria densităŃii aşezării (urbane), a fost iniŃiată de B. J. L. Berry, în 1967 şi are în vedere modul de distribuŃie a densităŃii populaŃiei în spaŃiul construit, în funcŃie şi de distanŃă faŃă de centru şi de prezenŃa periferiilor. La baza acestei teorii stă o funcŃie matematică ce aduce în relaŃie şi vechimea oraşului, dat fiind faptul că păstrarea aceleaşi vetre favorabile de locuire aduce cu sine şi o creştere continuă a populaŃiei. Acest aspect este perfect valabil şi pentru aşezările rurale, deoarece cel mai vechi sate sunt cele mai stabile şi viabile sub aspect demografic (adaptare şi prelucrare după I. Ianoşi, 1987).

c) Teorii ale dezvoltării aşezărilor umane pornesc mai multe de la abordări economice, unde existenŃa resurselor şi modul cum sunt acestea valorificate dau măsura dezvoltării socio-spaŃiale şi economice. Din cadrul acestora se detaşează câteva care explică mai bine fenomenul dezvoltării aşezărilor umane:

Teoria conturilor input-output , apărută după anul 1965 ce reflectă toate intrările şi ieşirile de materii prime, produse semifinite şi finite, servicii, rezultate în urma tuturor activităŃilor economice din orice aşezare umană. Exprimă de altfel, potenŃialul de dezvoltare a unei aşezări, arată atractivitatea demografică pentru locuri de muncă şi participă intens la schimburile comerciale regionale , naŃionale şi internaŃionale. În plus, această situaŃie favorabilă permite o mai bună dotare cu infrastructură generală şi edilitară şi deŃine un standard de viaŃă bun.

Teoria localizării pe bază de costuri, apărută în sec. XIX, prin cercetările lui Weber, Losch, Hotelling arată că de foarte multe ori progresul sau regresul în dezvoltarea regională şi implicit al oricărei aşezări umane este legată de satisfacerea unei cereri economice şi sociale prin costuri reduse. În acest sens sunt luate în consideraŃie costurile de producŃie, de forŃă de muncă şi de transport, aspecte ce influenŃează localizarea pe termen mediu şi lung a multor unităŃi economice şi sociale. Acest fenomen explică mutarea unor unităŃi productive a marilor firme dintr-o Ńară în alta şi dintr-o localitate în alta. În aceste condiŃii, localităŃile ce oferă avantajele cele mai bune asigură o localizare mai puternică a unităŃilor de producŃie, asigurând venituri suplimentare pentru gestionarea localităŃii, locuri de muncă, precum şi realizarea unui standard de servicii urbane foarte bun.

Teoria avantajelor comparative, elaborată în perioada de sfârşit a sec. XVIII, de către David Ricardo, care se sprijină pe caracteristicile pozitive ale tuturor componentelor mediului natural şi antropic. Aceste particularităŃi arată un avantaj ce îl poate deŃine o aşezare în comparaŃie cu alta, ce deŃine mai puŃine componente favorabile dezvoltării soci-economice. Acest aspect poate conduce la dezvoltarea de schimburi comerciale între aşezările umane pentru a-şi satisface cerinŃele populaŃiei şi de funcŃionalitate proprie.

Teoria polilor de creştere, iniŃiată de economistul francez F. Perroux în 1950 şi dezvoltată de alŃi economişti din FranŃa, Germania, SUA, între anii 1957-1965. Această teorie porneşte de la faptul că în timp şi spaŃiu, la nivelul oricărei aşezări se poate constitui o comunitate economică puternică, alcătuită din mai multe unităŃi de producŃie de renume şi cu înaltă tehnologie, ce pot influenŃa toate celelalte activităŃi economice şi pot contribui la dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii. În acest context, aceste aşezări devin treptat nişte poli de creştere, cu impact asupra celorlalte aşezări umane învecinate, prin atragerea de forŃă de muncă şi extinderea zonelor rezidenŃiale şi de transport.

Teoria relaŃiei centru – periferie, abordată de Friedmann în perioada 1965-1975 care arată că sub aspect istoric şi al dezvoltării socio-economice regionale apar zone ce deŃin poziŃie dominantă şi altele care sunt subordonate primelor. Zonele centrale deŃin supremaŃia în derularea activităŃilor economice, în atragerea de investiŃii directe, în dotarea cu infrastructură iar cele periferice sunt dependente de aceste, având mai puŃine unităŃi economice şi utilit ăŃi de infrastructură. De multe ori lipsa de control asupra zonelor periferice şi de gestionare a problemelor sociale şi economice poate determina convulsii sociale, existenŃa unui nivel ridicat de sărăcie şi probleme de securitate şi siguranŃă a populaŃiei în urma creşterii delicvenŃei.

Teoria modernizării ce se aplică după anul 1900, arată faptul că orice aşezare umană este supusă unui proces continuu de schimbare şi de înnoire. Un rol important îl deŃin performanŃele din ştiinŃă şi tehnică care aduc schimbări în proiectare, dotare şi amenajare a tuturor perimetrelor construite şi a infrastructurii generale şi edilitare. Acest fenomen este foarte vizibil în căile de comunicaŃie, telecomunicaŃii, ridicarea confortului de locuire şi a ameliorarea condiŃiilor de muncă.

Această modernizare este evidentă şi în stilurile de arhitectură şi în detaliile de mobilier urban care se găsesc în mai toate aşezările umane. Ele conferă o anumită imagine şi oferă o individualitate distinctă.

Teoria dezvoltării durabile ce s-a conturat, după anul 1980, după publicarea Raportului Brundland şi aduce în prim plan relaŃia directă şi indirectă dintre aşezări şi calitatea mediului înconjurător. În acest context se pune problema planificării dezvoltării aşezărilor umane, cu identificarea aspectelor negative, alocarea resurselor şi realizarea unei dezvoltării unitare şi omogene pentru întreg spaŃiul deŃinut. În gestionarea şi dezvoltarea aşezărilor umane un loc aparte îl deŃine raportul cost/beneficiu, eliminarea risipei asupra resurselor existente, reducerea formelor de poluare, evitarea degradării ireversibile a mediului ambiant, refacerea zonelor naturale şi antropice deteriorate, realizarea unui standard de viaŃă decent şi egal pentru toŃi locuitorii.

Toate aceste teorii arată preocupările existente la nivel mondial, dar şi în multe Ńări de pe glob pentru găsirea unui echilibru stabil în dezvoltarea aşezărilor. Acestea sunt legate de politicile macroeconomice şi

6

microeconomice ce vizează exploatarea resurselor existente, măsurile de restructurare necesare şi asigură continuitatea, stabilitatea, viabilitatea tuturor formelor actuale de aşezări.

1.4. Factorii de influenŃă ApariŃia oricărei aşezări umane a fost determinată de anumite condiŃii naturale de prezenŃa unor

resurse naturale care prin valorificare au determinat un anume mod de concentrare a locuinŃelor. În general, apariŃia aşezărilor umane este determinată de o gama de factori : • Factori naturali reprezentaŃi de altitudinea, declivitatea, fragmentare, energia principalelor forme de relief; • Factori istorici care atestă vechimea şi modul de evoluŃie a aşezărilor umane de –a lungul etapelor

istorice; • Factori administrativi prin care unele aşezări au căpătat un anume statut şi poziŃie în teritoriu prin

intermediul unor reglementări juridice. • Factori demografici daŃi de numărul, densitatea, mişcarea naturală, migratorie, structura populaŃiei cu

influenŃă în dezvoltarea economică; • Factori culturali care prin păstrarea unor tradiŃii, obiceiuri, forme de construire exprimă o identitate

arhitecturală, culturală şi artistică. În studiile de geografie umană, aşezările includ totalitate comunităŃilor umane, reprezentate de oraşe şi

sate. ApariŃia şi evoluŃia oricărei aşezări umane este dată de valorificarea resurselor naturale existente şi de satisfacerea cerinŃelor de locuire şi de muncă, de identitate culturală şi religioasă. După specificul, ponderea activităŃii economice dominante, după mărime, structura fondului construit, echipare cu infrastructură, comunităŃile umane se prezintă sub următoarele forme de organizare spaŃială : • Satul care este cea mai veche formă de locuire umană, având anumite caracteristici istorice, etnografice,

economice, sociale, edilitare; • Comuna reprezintă o unitate teritorial administrativă de grupare a satelor pe un anumit teritoriu delimitat,

unite prin interese şi caracteristici comune ; o comună poate include un sat sau mai multe sate; • Oraşul a fost definit de Fr. Ratzel prin existenŃa a trei elemente de bază: numărul de locuitori, activităŃile

profesionale dominante, concentrarea mai mare a locuinŃelor. 1.5. Tipurile de habitat uman Aşezările umane sunt rezultatul unui continuu şi dinamic fenomen de umanizare a spaŃiilor geografice

naturale, determinat de cerinŃele societăŃii umane află pe diferite trepte de dezvoltare. În lucrările geografiei umane se consideră că totalitatea aşezărilor umane dintr-un teritoriu exprimă

ideea de habitat uman. Pe baza cercetărilor geografice şi urbanistice efectuate în timp şi spaŃiu existenŃa două categorii : • Habitatul rural care cuprinde următoarele componente esenŃiale: vatra (intravilanul) unde se concentrează

locuinŃele cu anexele gospodăreşti şi spaŃiile de grădină, locul de muncă (moşia, Ńarina, hotarul) cu rol de extravilan, populaŃia cu ocupaŃii predominanta agricole;

• Habitatul urban care are următoarele componente principale : centru istoric al oraşului care conservă cele mai vechi forme de locuire; zonele urbane cu funcŃiuni diferite, extravilanul cu activităŃi secundare date de funcŃii agricole, turistice; populaŃia cu activităŃi în sectoare industriale şi de servicii.

Toate categoriile de habitat au evoluat de la forme simple la unele mai complexe, cu o extindere spaŃială mai mare şi cu concentrare mai importantă de populaŃie. La nivelul habitatului rural, formele cele mai simple de locuire sunt reprezentate de: bordei, stâna, târla, sălaşul, coliba, cătunul, crângurile, conacul. În mediul rural mai există forme temporare de locuire legate de unele activităŃi agricole şi cel permanente date de locuire.

În cadrul habitatului urban, au apărut mai întâi târgurile care ulterior au căpătat statut de oraşe. Expansiunea în plan cantitativ a locuinŃelor unei comunităŃi umane, cu standardizarea modului de viaŃă, realizarea primelor forme de infrastructură, dezvoltarea sistemului de producŃie a condus treptat la apariŃia şi dezvoltarea oraşelor.

Acestea au avut în general un caracter de locuire permanentă dar de-a lungul etapelor istorice ca urmare a unor factori de risc natural, conflicte armate şi religioase, unele oraşe au fost părăsite şi treptat au ajuns la stadiul de ruine. TEME

1. Sa se argumenteze de ce geografia asezarilor umane este disciplina fundamentala a geografiei umane. 2. Sa se comenteze componentele habitatului rural si ale habitatului urban.

INTREBARI

1. Asezarile umane reprezinta: a. mod de gestionare economica a terenurilor; b. mod de valorificare a resurselor economice; c. mod de concentrare si dispunere a locuintelor si unitatilor economice.

7

2. Care este teoria referitoare la evolutia asezarilor umane care explica modul de extindere a marilor

metropole la nivel mondial: a. zonelor concentrice; b. nucleelor multiple; c. densitatii demografice; d. echilibrului spatial.

CAPITOLUL II

ORIGINEA ŞI EVOLUłIA AŞEZĂRILOR UMANE

2.1. Scurt istoric asupra apariŃiei şi dezvoltării a şezărilor umane Geneza şi evoluŃia aşezărilor umane este diferenŃiată după componenta istorică şi spaŃială care au

determinat cel dintâi caracteristici ale aşezărilor umane. Fiecare etapă istorică a contribuit la apariŃia, dezvoltare şi multiplicarea habitatului rural şi urban.

De la originile îndepărtate ale geografiei şi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, dezvoltarea sa a fost mult influenŃată de existenŃa problemelor istorice, politice, antropologice şi demografice. Există etape istorice ce reflectă modul de dezvoltare a aşezărilor umane şi merg aproape în paralel cu conturarea primelor noŃiuni ale geografiei aşezărilor umane.

Perioada preistorica ce corespunde genezei organizării sociale şi include realizarea de către primii hominizi a uneltelor din piatră, apoi din bronz şi fier. Primii oameni preistorici au locuit în peşteri, unde au fost descoperite şi urme arheologice importante.

Exemple de peşteri locuite cu picturi rupestre şi valori arheologice, deosebit de valoroase se întâlnesc în FranŃa (La Madeleine, Moustier, Chelle), Marea Britanie (Grotele Gibraltarului), Tunisia (peşterile Tassili din deşertul Sahara), peşterile din deşertul Kalahari, R. P. Chineză cu peşterile de la Chuvin Tieng. În general, se remarcă caracterul nomad de viaŃă legat mai mult de culegerea din natură a plantelor comestibile, practicarea pescuitului şi a vânătorii.

Cele mai vechi picturi rupestre din lume se păstrează în Grota Chauvet din FranŃa, ce datează de acum 32000 de ani şi sunt realizate în culori de ocru roşu şi pigment negru. Acestea înfăŃişează cai, rinoceri, bizoni şi mamuŃi. În anul 2007, în Afganistan s-a descoperit cele mai vechi picturi rupestre realizate în culori pe bază de ulei, ce datează din anul 650 î.Hr.

De la primele forme de locuire în peşteri se va trece treptat la realizarea primelor grupări de 5-10 locuinŃe, tip bordeie semiîngropate, construite din lut, împletituri de crengi şi piei de animale. Ulterior acestea sunt construite la suprafaŃa solului, pe terenuri plate, având la bază prăjini de lemn, piei de animale, bolovani de râu. Descoperirile arheologice atestă în multe locuri din Europa, Asia existenŃa unor asemenea forme de locuire.

Din perioada neolitică datează primele forme de locuire coerentă, sub forma unor mici aşezări agricole ce vor constitui nucleele viitoarelor sate. De altfel, primul tip de aşezare umană l-a constituit satul ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale, când agricultura se desparte social şi economic de păstorit. La mijlocul acestei etape istorice a neoliticului se vor forma primele sate fortificate, de mai mari dimensiuni, situate în general în apropierea unor surse de apă, mici terenuri agricole, unde oamenii erau grupaŃi pe ranguri şi grade de rudenie.

In timp se produce fenomenul de aşezare sedentară a populaŃiei, de diversificare a activităŃilor agricole, de apariŃie a primelor meşteşuguri şi de comerŃul incipient cu schimburi directe de produse. Treptat satele cele mai bine organizate şi sistematizate vor conduce la apariŃia oraşelor. În acest sens poate fi menŃionat străvechiul oraş Jericho (Ierihon) din Iordania. Sfârşitul neoliticului va aduce cu sine, perfecŃionarea activităŃilor de construcŃie prin realizarea unor case grupate, de dimensiuni mai mari, unele cu etaj şi foloseau lutul piatra, lemnul. Treptat apar primele temple şi sanctuare religioase, pieŃe publice şi palate ale conducătorilor.

De asemenea, începe să se contureze un fenomen de urbanizare incipientă prezentă în Mesopotamia, Fenicia, Persia, Grecia, China, India, Japonia, Egipt, Mexic, Peru. Astfel, locuinŃele din noile spaŃii urbane, cunosc fenomenul de geometrizarea interioarelor, de ordonarea camerelor după anumite funcŃii sociale şi economice.

În neolitic se consideră că au apărut primele oraşe vechi rezultate în urma progreselor înregistrate în agricultură prin practicarea irigaŃiilor şi creşterea producŃiei vegetale şi animale, surplusul fiind comercializat. Cele mai vechi oraşe sunt: Ierihon (Iordania, 8300 î.Hr.), Ur, Babilon, Uruk (Irak, mil.V î.Hr),

8

Heracliopolis (Egipt, 4000 î.Hr), Mohenjo–Daro (Pakistan, 3000 î.Hr.), Memphis (Egipt, 2850 î.Hr), Kiş, Nippur, Eridu, Lagas, Assur (Irak, mil.IV -V î.Hr), Troia (Turcia, mil.IV î.Hr), Anian (China, 2000 î.Hr). Localitatea Mohenjo–Daro este considerată a cea mai veche formă de organizare a populaŃiei, ca aşezare umană.

CivilizaŃiile bronzului şi a fierului, mult mai evoluate tehnic, aduc în prim plan mici oraşe cu acropolă, mai puternic fortificate la exterior. Multe localităŃi rurale încep să fie dominate de târguri unde se desfăşura un intens comerŃ şi care vor pune bazele oraşelor de mai târziu. Documente istorice amintesc de existenŃa unor reŃele de aşezări umane în intre bazinul Mări Mediterane, al Mării Negre, în vestul peninsulei Balcanice, în vestul arcului carpatic, în nordul peninsulei Italice şi Iberice, Ńărmul nord-african, sudul şi estul Chinei, nordul Americii de Sud.

Perioada antică aduce cu sine o consolidare a primelor forme de organizare statală şi o extindere a aşezărilor umane. Agricultura se extinde, apar sisteme de irigaŃii, se diversifică meşteşugurile şi se intensifică schimburile comerciale, se dezvoltă navigaŃia pe mare şi se desfăşoară primele războaie de cucerire de noi teritorii. Societatea umană se împarte în clase sociale, unde puterea este deŃinută de o aristocraŃie instruită şi birocratică, posesoare de numeroase bogăŃii şi privilegii.

Perioada antică se identifică prin primele forme de locuinŃe aglomerate, stabile, situate de-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat (Mesopotamia), valea mijlocie şi inferioară a fluviului Nil (Egipt), valea inferioară a fluviului Huanghe (China), de-a lungul fluviilor Indus şi Gange (India). Situarea primelor aşezări în aceste spaŃii geografice se datorează prezenŃei luncilor joase şi a câmpiilor inundabile, dealurilor joase cu păşuni şi fâneŃe naturale, cu areale forestiere compacte, climă mediteraneeană, prezenŃa resurselor de apă permanente.

Ceea ce aduce nou această perioadă istorică este utilizarea mai ales în oraşe de construcŃii din cărămidă crudă şi arsă, forme de teracotă smălŃuită şi pictată, piatră cu reliefuri, lemnul sculptat. Cele mai importante aşezări urbane, cu construcŃii deosebite-palate, locuinŃe, temple, monumente funerare se regăsesc în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, India, China, iar în Grecia se dezvoltă cu precădere oraşele porturi (Athena, Corint, Milet, Rhodos). CivilizaŃia elenistică (323-31 î.Hr.) va conduce la modernizarea şi dezvoltarea oraşelor, mai ales sub aspect edilitar.

În spaŃiul Mesopotamiei existau oraşele Ur, Lagash, Larsa, Uruk, Uruma, Kiş, Siper, Nippur, Erridu, Susa ce aveau între 10.000-20.000 locuitori. În Egipt erua renimite oraşele Teba, Memphis, Kahum. În Fenicia, oraşele renumite erau Arvad, Byblos, Sidon, Tir, Ugarit.

Forma de locuire care începe să se dezvolte tot mai mult este oraşul. Cele mai renumite şi cunoscute erau oraşele cu acropolă şi oraşele cetăŃi (polis) din Grecia şi Roma antică.

În Grecia cunoscute erau oraşele Atena, Argos, Corint, Chalcis, Milet, Rhodos. Oraşele deŃineau o reŃea de străzi, pieŃe publice, temple şi sanctuare, instituŃii ale justiŃiei, armatei şcoli, ateliere de meşteşuguri, magazii, etc. În plus, locuinŃele celor avuŃi deŃineau sisteme de alimentare cu apă şi de încălzire.

În schimb, satele cuprindeau un număr mic de gospodării Ńărăneşti a căror principală ocupaŃie o constituia agricultura. Fiecare gospodărie era organizată în aşa fel încât să producă toate bunurile necesare familiei şi surplusul era vândut pe piaŃă. Nu existau forme de sistematizare şi organizare a gospodăriilor, şi dispunerea lor era haotică.

În Italia, civilizaŃia etruscă va realiza o serie de localităŃi urbane, într-un sistem de construcŃie foarte ordonat, cu multe utilităŃi edilitare, iar unele erau fortificate. Astfel pot fi menŃionate oraşele Arezzo, Cortona, Voltera, Perugia, Veies. CivilizaŃia romană, de mai târziu, va pune bazele urbanismului roman. Oraşele deŃineau administraŃie autonomă, după modelul oferit de Roma şi aveau o structură spaŃială bine organizată. Astfel aveau un for public, temple şi sanctuare, gimnazii, pieŃe comerciale, garnizoane, magazii, prăvălii, stadioane, amfiteatre, aducŃie de apă (apeducte) şi canalizare. ConstrucŃiile sunt mult mai înalte, cu mai multe etaje, mult mai masive şi deŃineau cupole, arce, coloane etc.

În Asia, importante erau oraşele cu multiple activităŃi comerciale, precum Babilon şi Ninive-Irak, Patna-India, Xian, Anian, Sang, Huanghzou, Beijing, Nanjing – China, Constantinopol – Turcia, Antiohia în Siria. În America de Sud rămân cunoscute vechile oraşe ale incaşilor, mayaşilor, aztecilor, iar în Africa, cele situate pe Ńărmul Mării Mediterane – Cartagena şi Tyr.

Aşezările rural rămân la un stadiu mai simplu de constricŃie şi organizare şi sunt arondate administrativ şi economic oraşelor. Prin activităŃile agricole acestea furnizau principalele produse agricole către oraşe, precum şi bunurile necesare pentru armată.

Perioada medievală aduce în prim plan o diferenŃiere distinctă a ocupaŃiilor şi dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerŃului. Întreg Evul mediu se desfăşoară între anii 476-1500 şi cuprinde mai multe civilizaŃii distincte ce şi-au pus amprenta asupra aşezărilor umane de pe glob. Se remarcă o dezvoltare numerică a satelor care aveau rolul de a valorifica mai bine resursele naturale existente. ApariŃia oraşelor este strâns legată de comerŃ, prin apariŃia târgurilor, ca pieŃe de schimb. În această perioadă oraşele erau foarte puŃin angrenate în producŃie şi servicii şi depindeau foarte mult de valorificarea spaŃiului rural înconjurător.

9

Dintre acestea, unele vor căpăta funcŃii administrative, devenind capitale de provincii şi regiuni. Cele mai multe oraşe medievale sunt recunoscute prin prezenŃa unui centru administrativ, a unei pieŃe centrale, a unor catedrale sau impozante biserici. Prima civilizaŃie remarcabilă este cea bizantină care va pune accent pe oraşe puternic fortificate. Acestea includeau obligatoriu o bazilică şi un palat politico-administrativ, fiind însoŃite de o creştere a clădirilor publice. Din modul de organizare şi dezvoltare spaŃială existau trei categorii de oraşe, după funcŃia dominantă: oraşe administrative, puternic fortificate, oraşe agrare, oraşe comerciale, oraşe industriale.

În Europa Occidentală sub influenŃa Imperiului Roman de Apus, afluxurilor migratorii şi a extinderii religiei catolice aşezările încep să deŃină alte coordonate de dezvoltare. Procesul de feudalizare va determina apariŃia a numeroase regate. ApariŃia şi extinderea pelerinajelor religioase, dezvoltarea comerŃului vor conduce creşterea puterii economice, sociale, religioase a oraşelor.

Se remarcă stilul gotic în realizarea celor mai multe construcŃii civile şi religioase. Renumite sunt oraşele Bologna, Cambridge, FlorenŃa, Paris, Londra, Amiens, Marsilia, Chartres, Koln, Kracovia, Ravenna, Neapole,etc. În Asia, oraşele au o dezvoltare mult mai lentă, iar în Africa, America de Sud numărul acestora era redus.

Fizionomia şi structura oraşelor medievale se recunoaşte după, zidurile/şanŃuri de apărare, teritoriu redus, densitate ridicată a locuinŃelor, structură haotică şi întortocheată a reŃelei de străzi, lipsa unor dotări de infrastructură edilitară. În multe dintre oraşele contemporane, nucleul medieval a devenit centru istoric cu valorificare în plan turistic şi comercial.

Cele mai cunoscute oraşe medievale se regăsesc în multe Ńări din Europa şi în unele state din Asia (FranŃa – Rouen, Orleans, Lyon, Avignon, Reims, Toulouse etc.) Germania, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Olanda, Belgia, Grecia, apoi din India, China, Japonia.

Extinderea fenomenului religios şi a pelerinajelor a condus la apariŃia şi dezvoltarea oraşelor legate de anumite religii, precum Alep, Alexandria, Bagdad, Constantinopol, Cordoba, Ierusalim, Damasc, Mecca. Concomitent dezvoltarea schimburilor comerciale a susŃinut dezvoltarea unor oraşe precum Anvers, Bruges, Bergen, Novgorod, Genova, Hamburg, Londra, Lubeck, Paris.

CivilizaŃia Renaşterii (sec.XIV-XV), cu accent pe marile descoperiri geografice aduce cu sine noi oportunităŃi de extindere numerică şi spaŃială a aşezărilor urbane. În plus, prin importante defrişări de păduri se extind terenurile agricole şi prin acestea şi numărul de comune şi sate. Noile descoperiri şi inovaŃii în tehnică îmbunătăŃesc navigaŃia maritimă şi fluvială, apar bursele de mărfuri, primele bănci şi asociaŃii comerciale.

ArhitecŃii şi inginerii se întorc către simetria şi proporŃiile din antichitate şi sunt realizate primele planuri urbanistice. Un loc important îl vor deŃine clădirile laice (palate, vile, biblioteci, primării, etc.). Cu toate aceste confortul şi salubritatea locuinŃelor era deficitară. Încep să se contureze o zonare a activităŃilor economice, o ierarhizare a pieŃelor şi străzilor după destinaŃia lor, de punere în funcŃiune a unor rute pentru căile de circulaŃie şi aprovizionare, de consolidare a unor ziduri de apărare.

Treptat descoperirile geograficei şi ocuparea de noi teritorii de pe alte continente a făcut ca procesul de urbanizare să aibă o evoluŃie ascendentă. Astfel se remarcă apariŃia de oraşe în Brazilia, Argentina, Venezuela, Mexic, sudul SUA, estul Canadei, nordul Africii.

Perioada premodernă (sec. XVII-XVIII) se remarcă prin consecinŃele revoluŃiei industriale, prin urmările primelor mişcări revoluŃionare de formare a naŃiunilor independente. În plus noile realizări din ştiinŃă şi tehnică au creat premisele pentru valorificare unor materii prime cu impact asupra dezvoltării economice şi sociale (cărbunele, petrolul, gazele naturale, minereurile feroase şi neferoase, prelucrarea lemnului, etc.). Aceste aspecte au condus la apariŃia de noi ramuri economice şi la utilizarea energiei electrice şi a motorului cu abur.

În aceste condiŃii, s-a înregistrat o creştere numerică a populaŃiei, multiplicarea aşezărilor umane care la nivelul anului 1800 ajunge la 750 de oraşe cu peste 5000 de locuitori; 200 de oraşe aveau 20 000 de locuitori, 45 deŃineau circa 100.000 locuitori fiecare. Până în 1850, 25 de oraşe vor avea fiecare circa un milion de locuitori. Circa ½ din oraşele cu peste 1 milion de locuitori se află pe continentul european, asiatic şi în spaŃiul japonez.

În acest context, creşte independenŃa economică şi financiară a oraşelor, precum şi influenŃa lor asupra zonelor rurale învecinate. Dezvoltarea spaŃială şi creşterea numerică a oraşelor va conduce la formularea primelor reglementări legate de urbanism şi de estetica urbană. Amplificarea activităŃilor industriale va permite conturarea unor puternice oraşe industriale, cu numeroase fabrici şi ateliere de producŃie.

Astfel există preocupări pentru realizarea de şosele, poduri, de dispunere geometrică şi regulată a străzilor, de unitate arhitecturală şi estetică a faŃadelor. Se multiplică acŃiunile de aducŃiune şi de construcŃie a castelelor de apă, de realizarea a canalizării şi strângerii gunoaielor către marginea localităŃilor. La începutul acestei perioade, dominante vor deveni în construcŃiile urbane stilurile baroc şi roccoco şi apoi cele rezultate din amestecuri de componente ce aparŃin mai multor stiluri arhitecturale.

10

În anul 1723 apare în FranŃa, primul regulament de urbanism, al cărui model va fi preluat şi de alte Ńări europene, precum Anglia, Germania, Olanda, etc. De asemenea, tot în FranŃa, de la sfârşitul secolului XVIII, dreptul urban, devine parte componentă a dreptului administrativ.

Formele de urbanism european, prin existenŃa sistemelor coloniale de pe alte continente, va fi prezent în America de Nord, în America de Sud, Australia. Asia şi Africa îşi vor păstra mult mai evident modul de realizarea construcŃiilor şi de zonarea funcŃională tradiŃională. Oraşele africane şi asiatice se vor moderniza mult mai lent şi vor exista mari decalaje faŃă de cele europene.

Aşezările urbane ce datează din această perioadă prezintă contraste puternice între partea centrală a localităŃii şi cea situată la periferie, mult mai săracă în dotări. În plus apare separarea evidentă a locului de muncă şi cel de locuire şi recreere.

La nivel rural are loc o specializare a satelor pe activităŃi agricole şi încep să se contureze marile exploataŃii agricole şi ferme. In plus se extind satele din spaŃiile, deschise, de câmpie care valorifică mai bine terenurile agricole existente, deoarece cererea de produse agricole se măreşte cu fiecare deceniu, odată cu creşterea generală a populaŃiei.

Perioada contemporană axată pe secolele XIX şi XX are la bază puternica explozie demografică înregistrată după cel de-al doilea război mondial. Progresul ştiinŃific şi tehnic au revoluŃionat toate activităŃile din industrie, agricultură, comerŃ, turism, medicină, cultură.

În paralel se constată o schimbare radicală în structura populaŃiei active la nivel mondial, apt ce explică şi o specializarea oraşelor pe anumite tipuri de activităŃi. Extinderea sectorului terŃiar va determina apariŃia de noi localităŃi urbane. Destrămarea sistemului colonial şi apariŃia a numeroase state independent va conduce la naşterea de noi aşezări urbane şi de accentuarea fenomenului de migraŃiune de la sate către oraşe.

Multe oraşe au fost create pentru a deveni capitale sau centre administrative federale puternice. Astfel la mijlocul secolului XIX va apare oraşele Ottawa în Canada, San Franncisco în SUA, Pretoria în R. Africa de Sud, Canberra în Australia, New Delhi în India, Ankara în Turcia etc. De asemenea, în spaŃiile rurale sunt realizate oraşe pentru a valorifica mai bine toate materiile prime agricole. Apar noi aşezări rbane în R.P.Chineză, în India, SUA, Mexic, Algeria, Israel, Egipt, FederaŃia Rusă, Ucraina, Olanda, Spania, Brazilia, Argentina, Australia.

ApariŃia altor oraşe în acelaşi secol XIX este legată de multiplicarea şi modernizarea căilor de comunicaŃie maritime şi terestre, când se conturează puternic noduri de căi de comunicaŃie. În acest context vor fi construite porturile Melbourne, Singapore, Gdynia, Seattle, Vancouver, Vladivostok, Porth Artur, Madras. În plus apar primele oraşe porturi militare precum Murmansk şi Molotovsk. La acestea se adaugă cele cu funcŃie turistică dominantă ca Deauville în FranŃa, Miami în SUA.

În secolul XX se constată o orientare către modernizarea oraşelor. Astfel apare tendinŃa de dezvoltare planificată a noilor cartiere, de punere în valoare a vechilor centre istorice, de modernizarea tuturor utilităŃilor edilitare. Cea mai mare dezvoltare o înregistrează oraşele mari şi foarte mari. Apare o explozie a suburbiilor cu aspect de sate, mai ale în Ńările în curs de dezvoltare economică. Astfel, se remarcă şi extinderea simultană a aşa numitelor cartiere ale sărăciei, cunoscute sub diferite denumiri – bidonvilles în fostele colonii franceze, favelhas şi barrios în America Centrală şi de Sud, shanty-town în Asia.

Către sfârşitul secolului XX se conturează o tendinŃă de depopulare a centrelor marilor oraşe. Dintre numeroasele cauze se pot menŃiona câteva mai importante: extinderea activităŃilor din sectorul terŃiar- financiar bancar, asigurări, comerciale, birouri de afaceri, creşterea preŃului locuinŃelor din zonele centrale, forme mai agresive de poluare. De multe ori, păturile sociale mai înstărite caută să şi mute locuinŃele către zone periferice mai liniştite şi mai aproape de natură.

În această perioadă se constată o diferenŃiere în evoluŃia şi dezvoltarea oraşelor din fostele Ńări socialiste, mult axate pe activităŃi industriale, cu mari cartiere-dormitor, cu o arhitectură puternic standardizată, şi oraşele din statele capitaliste preocupate de modernizarea infrastructurii generale şi edilitare, de restaurarea vechilor ansambluri şi clădiri de reînnoire urbană prin apariŃia unor clădiri-gigant.

Începutul de secol XXI aduce în prim plan realizarea de oraşe-grădină şi de oraşe ecologice, menite să pună accent pe utilizarea de surse energetice alternative, pe extinderea zonelor verzi, pe reducerea poluării, pe creştere confortului individual de locuire. Cel mai verde oraş de pe glob este localitatea Vajxo din Suedia, iar cel mai poluat Dock Sud (periferia metropolei Buenos Aires) din Argentina. Emiratul Abu Dhabi va construi Masdar City, primul oraş, în totalitate ecologic, unde pierderile de energie şi emisiile de carbon vor avea valoarea zero.

De asemenea, acest început de secol conturează existenŃa cinci uriaşe şantiere de construcŃii în Beijing (aeroport internaŃional), Moscova (Crystal Island, Las Vegas (City Center) pentru realizarea unor construcŃii gigant ca o expresie a puterii politico-financiare a acestor aglomeraŃii urbane.

TendinŃa pentru următoarele decenii este de conturare a unor centre polarizatoare în mediul rural, localităŃi ce se vor înscrie în categoria oraşelor mici şi mijlocii. În marile aglomerări urbane, creşterea

11

populaŃiei va fi foarte lentă, dat fiind faptul că asigurarea necesarului de materii prime, energie devine tot mai costisitoare.

CondiŃiile de viaŃă urbana modernă va determina ca familiile să aibă mai puŃini copii dar să mărească resursele necesare pentru creşterea fiecărui copil, pentru a face faŃă concurenŃei şi competiŃiei educative şi profesionale. De asemenea se va pune accent pe schimbarea stilului de viaŃă din marile aglomerări urbane pentru a permite o viaŃă mai activă, cu reducerea sedentarismului, modificări ale regimului alimentare în concordanŃă cu profesiile practicate, extinderea zonelor de recreere şi agrement în aer liber.

PerformanŃele noi din ştiinŃă şi tehnică vor aduce în reŃeaua aşezărilor urbane noi echipamente de pentru transportul urban, pentru dotările edilitare, de utilizare de noi materiale de construcŃii. Astfel oraşele, în tot mai multe Ńări de pe glob, indiferent de mărimea spaŃială şi demografică vor fi sisteme tot mai complexe şi vor deveni dependente de tehnicile cele mai performante şi eficiente.

2.2. Factorii în dezvoltarea urbanizării Orice fenomen de urbanizare îşi datorează existenŃa şi evoluŃia unui set de factori care se

interacŃionează reciproc. Aceşti sunt reprezentaŃi prin: Creşterea productivităŃii muncii în agricultura. Mecanizarea lucrărilor şi îmbunătăŃirea tehnologiilor

agricole a dus la creşterea productivităŃii în agricultură, fapt ce a determinat eliberarea unui procent ridicat al forŃei de muncă din mediul rural, creând posibilitatea susŃinerii de către o populaŃie agricolă tot mai redusă, a unui procent tot ridicat de populaŃie non-agricolă.

Industrializarea. DependenŃa industriei manufacturiere de sursele de materii prime şi energie a determinat localizarea fabricilor în anumite zone sau areale. Multiplicarea sau dezvoltarea ramurilor industriale a dus la creşterea necesarului de forŃă de muncă, creând premisele apariŃiei aglomeraŃiilor urbane.

PotenŃialul pieŃei comerciale. Odată cu dezvoltarea industriei uşoare a devenit tot mai evidentă necesitatea existenŃei unei pieŃe de desfacere a produselor. Oraşele, mari consumatoare de bunuri de consum, au atras şi apariŃia unor noi ramuri industriale, ramuri ce au necesitat un surplus de forŃă de muncă.

Diversificarea serviciilor. ActivităŃile terŃiare s-au multiplicat datorită dezvoltării comerŃului, a creşterii nivelului de viaŃă şi implicit a nevoii de o mai bună organizare economică şi socială. Multe servicii, datorită varietăŃii lor, tind să fie concentrate în oraşe.

Dezvoltarea căilor de comunicaŃie. ÎmbunătăŃirea căilor de comunicaŃie, în afara faptului că au încurajat expansiunea oraşelor de-a lungul arterelor majore, au facilitat mobilitatea populaŃiei, dinspre zonele rurale spre cele urbane.

ActivităŃi informale care fac parte din economia paralelă, necontrolată de instituŃiile publice, implicând menŃinerea unei pieŃe negre a forŃei de muncă şi investiŃii în domeniul imobiliar, economic şi bancar, axate pe fraude fiscale şi spălări de bani, incluzând uneori resurse ce provin din contrabandă, trafic de persoane, droguri etc.

AtracŃia socio-culturală. Oraşele, în special cele mari sau cele cu funcŃii culturale, atrag o populaŃie numeroasă datorită facilităŃilor sociale cinema, teatre, galerii, instituŃii de învăŃământ.

Creşterea nivelului educaŃional. Oraşele au fost şi sunt, în general, privite ca deŃinătoare de mari oportunităŃi, unde succesul poate fi foarte facil. Pe măsură ce populaŃia rurală devine mai informată asupra acestor posibilităŃi, proporŃia celor ce se îndreaptă spre oraşe creşte semnificativ.

Creşterea naturală. Expansiunea oraşelor este datorată atât imigraŃiei (exod rural) cât şi creşterii naturale (sporului natural). Uneori, rata de creştere naturală din oraşe este mai ridicată decât în zonele rurale, dat fiind faptul că migraŃiile au vârsta fertilă, dar şi datorită îmbunătăŃirii condiŃiilor de viaŃă şi a creşterii bunăstării familiilor. Urbanizarea, relativ activă nu va reduce foarte repede populaŃia rurală ce deŃine în prezent, mai mult de 50% din populaŃia mondială, cifrându-se la aproximativ 3 miliarde de persoane. În statele Lumii a treia, populaŃia rurală se cifra la circa 2 miliarde în 1990.

2.3. Marile aglomeraŃii urbane de pe glob şi continente

Accelerarea fenomenului de urbanizare este corelat şi cu apariŃia marilor concentrări urbane de populaŃie. Astfel se constată potrivit statisticilor actuale ale ONU o intensificare a creşterii numărului de aglomeraŃii urbane mari şi foarte mari. In anul 1900 erau 49 de oraşe cu peste un milion de locuitori, astăzi există peste 25 de aşezări umane cu peste 10 milioane de locuitori. Urbanizarea este evidentă în spaŃiile geografice considerate motoare ale economiei mondiale, respectiv, Europa Occidentală, SUA şi Canada, Japonia, R. Korea.

12

Ordinea ierarhică a marilor oraşe de pe glob, sub aspect demografic este mereu în schimbare ca urmare a evoluŃiei condiŃiilor economice şi sociale. Astfel la început de secol XIX, Londra era pe primul loc, şi după un secol a fost devansată de New York.

Ierarhizarea primelor 20 aglomeraŃii urbane pe glob pentru perioada 1875-2015

1875 1900 1925 1950 1975 2000 2015 Londra Londra New York New York New York Mexico Tokyo Paris New York Londra Londra Tokyo

Yokohama Sao Paulo Mumbay

New York Paris Tokyo Ruhr Shanghai Tokyo Yokohama

Mexico

Beijing Berlin Paris Tokyo Mexico New York Sao Paulo Berlin Chicago Berlin Shanghai Los

Angeles Shanghai New York

Viena Viena Chicago Paris Londra Beijing Delhi Canton Tokyo Rin Ruhr Buenos

Aires Beijing Rio de

Janeiro Shanghai

Philadelphia St. Petersburg

Buenos Aires

Chicago Rin Rhur Calcutta Calcutta

Tokyo Philadelphia Osaka Moscova Buenos Aires

Mumbay Dhaka

St. Petersburg

Manchester Philadelphia Calcutta Paris Djakarta Djakarta

Mumbay Birmingham Viena Los Angeles

Rio de Janeiro

Seul Lagos

Calcutta Moscova Boston Osaka Osaka Los Angeles

Karachi

Liverpool Beijing Moscova Milano Chicago Cairo Buenos Aires

Glasgow Calcutta Manchester Mumbay Calcutta Madras Cairo Moscova Boston Birmingham Mexico Moscova Manila Los

Angeles Istanbul Glasgow Shanghai Philadelphia Mumbay Buenos

Aires Manila

Manchester Liverpool St. Petersburg

Rio de Janeiro

Seul Bangkok Beijing

Birmingham Osaka Glasgow Detroit Philadelphia Karachi Rio de Janeiro

Boston Istanbul Detroit Napoli Cairo Delhi Osake/Kobe Napoli Hamburg Calcutta St.

Petersburg Milano Bogota Istanbul

Sursa: Word Urbanization Prospects, The Bulletin 2005, UN.

Din această prezentare rezultă că la începutul procesului de urbanizare a globului continentul european a deŃinut numărul cel mai mare de oraşe. Marea Britanie deŃinea numărul cel mai important de oraşe mari, fiind urmată de Austria, FranŃa, Germania, Italia, Rusia, Turcia. Treptat ,începutul de secol XX aduce o schimbare semnificativă. În acest sens se constată o creştere a importanŃei oraşelor din SUA, China, Japonia, iar Europa pierde din poziŃiile deŃinute anterior.

Începutul de secol XXI arată o tendinŃă de dezvoltare numerică şi spaŃială a oraşelor din Asia. Numărul cel mai mare este deŃinut de R.P.Chineză, Japonia, India, dar se conturează oraşe mari în Filipine, Indonezia. Treptat şi oraşele mari, în majoritate cu statut de capitale din America Latină cunosc o mare dezvoltare demografică în Mexic, Brazilia, Argentina.

Pentru a evidenŃia şi numărul total al populaŃiei existente în aceste mari aglomeraŃii urbane, pentru anul 2000 şi 2015, vor fi prezentate primele 20 de aglomeraŃii de pe glob.

13

Marile aglomeraŃii urbane pe glob în 2005 şi prognoza pentru 2015 Nr. crt.

Oraşul/2005 łara PopulaŃia Mii loc.

Nr. crt

Oraşul/2015 łara PopulaŃia Mii loc.

1. Tokyo Japonia 35 197 1. Tokyo Japonia 35 494 2. Mexico City Mexic 19 411 2. Mumbay India 21 869 3. New York SUA 18 718 3. Mexico City Mexic 21 568 4 Sao Paulo Brazilia 18 333 4 Sao Paulo Brazilia 20 535 5 Mumbay India 18 196 5 New York SUA 19 876 6 Delhi India 15 048 6 Delhi India 18 604 7 Shanghai China 14 503 7 Shanghai China 17 225 8 Calcutta India 14 277 8 Calcutta India 16 980 9 Djakarta Indonezia 13 215 9 Dhaka Bangladesh 16 842 10 B. Aires Argentina 12 550 10 Djakarta Indonezia 16 822 11 Dhaka Bangladesh 12 430 11 Lagos Nigeria 16 141 12 L. Angeles SUA 12 298 12 Karachi Pakistan 15 155 13 Karachi Pakistan 11 608 13 B. Aires Argentina 13 396 14 R. de Janeiro Brazilia 11 469 14 Cairo Egipt 13 138 15 Osaka Kobe Japonia 11 268 15 L. Angeles SUA 13 095 16 Cairo Egipt 11 128 16 Manila Filipine 12 917 17 Lagos Nigeria 10 886 17 Beijing China 12 850 18 Beijing China 10 717 18 R. de Janeiro Brazilia 12 770 19 Manila Filipine 10 686 19 Osaka Kobe Japonia 11 309 20. Moscova F. Rusă 10 654 20. Istanbul Turcia 11 211

Sursa: Word Urbanization Prospects, The Bulletin 2005, UN. Conform acestor informaŃii rezultă că pentru primele locuri pe glob, principalele aglomeraŃii din Asia

vor trece în fruntea ierarhiei, SUA va pierde poziŃia treia din 2005, iar India, R.P.Chieză, Indonezia, Bangladesh, Pakistan vor urca mai multe locuri în ierarhie în anul 2015, comparativ cu anul 2005. În plus şi Ńările din America de Sud vor pierde în ierarhie, în faŃa Asiei, de asemenea şi aglomeraŃile Osaka/Kobe , Rio de Janeiro, Los Angeles vor coborî sub aspect demografic.

Această imagine evolutivă arată că sub influenŃa factorilor economici, demografici, marile aglomeraŃii mari de pe glob sunt într-o continuă dinamică şi că oricând pot pierde sau câştiga locuri în ierarhie. Având în vedere tendinŃele de creştere demografică a populaŃiei, în general, se poate constata că valorile ce le mai mari vor fi deŃinute de Asia, Africa, America de Sud, unde şi populaŃia urbană va atinge ponderi importante din totalul populaŃiilor.

2.4. Prezentarea unor mari aglomeraŃii urbane de pe glob

Fenomenul foarte dinamic a exploziei demografice, asociat cu performanŃele economice şi ale tehnicii

au permis conturarea în timp şi spaŃiu a unor mari aglomerări urbane. Pentru fiecare continent în parte există un număr important de asemenea arii de concentrare a populaŃiei şi de bunuri materiale.

Europa 1.AglomeraŃia oraşului Paris are o suprafaŃă de circa 1500 kmp, cu aproximativ 9,8 milioane de

locuitori, aflat pe un relief de câmpie, presărată cu coline joase şi pe un şir de terase ale fluviului Sena. Capitala FranŃei, deŃine o pondere ridicată din economia naŃională şi o mare diversitate a funcŃiilor economice şi culturale, turistice. Acesta este împărŃit în arondismente şi include mai multe suburbii alcătuite din oraşe mai mici ce gravitează social şi economic în jurul marii metropole.

2. AglomeraŃia oraşului Londra cu o suprafaŃă de circa 1900 kmp, populaŃie de peste 8,5 milioane de locuitori, situată în zonă de câmpie, pe fluviul Tamisa. DeŃine un mare număr de orăşele satelit, iar City de 280 ha este vechiul nucleu al oraşului, cu valoare istorică şi urbanistică. Include şi un număr mare de cartier şi numeroase funcŃii economice, sociale, culturale, turistice.

3. AglomeraŃia oraşului Milano, cu 2800 de kmp, populaŃie de peste 3,5 milioane de locuitori, aflat în câmpia Padului, cu funcŃii predominant industriale. Se remarcă existenŃa cartierelor vechi istorice, cu numeroase monumente şi prezenŃa clădirilor noi moderne. Întreg patrimoniul vechi construit este valorificat sub aspect turistic.

4. AglomeraŃia Moscovei include 900 kmp, cu peste 10,7 milioane de locuitori, situat în Câmpia Rusă, traversată de râul cu acelaşi nume. A avut sub aspect economic o lentă evoluŃie, cel mai remarcabile

14

performanŃe datează din ultima sută de ani. Remarcabil este centrul istoric, unde domină construcŃiile Kremlinului, cartier ce a devenit un tezaur de monumente pentru arhitectura şi arta rusă. FuncŃiile economice sunt diverse, axate pe domeniul industrial şi al serviciilor.

Asia 1. AglomeraŃia urbană Tokyo, cu circa 2200 kmp, cu circa 35,2 milioane de locuitori, aflată în sudul

insulei Honshu, pe Ńărmul golfului Tokyo, în zona de vărsare a mai multor mici râuri, şi în ultimii ani prin extinderea sa spaŃială cuprinde şi aglomeraŃia Osaka. Această aglomeraŃie se situează în zona Cercului de Foc al Pacificului, recunoscută prin activitate seismică şi prezenŃa a numeroşi vulcani activi. Aşezare cu o puternică industrie şi o puternică concentrare domeniului financiar-bancar, bursier se confruntă cu multe probleme de poluare şi un cost al vieŃii ridicat. Aspectul urbanistic este dominat de clădirile cu multiple etaje şi foarte moderne ca arhitectură şi manieră de construcŃie, capabile să facă faŃă unor seisme mai puternice.

2. AglomeraŃia urbană Mumbay (Bombay) deŃine 650 kmp, o populaŃie de peste 18,2 milioane de locuitori, situat pe litoralul Mării Arabiei, pe coasta Conkan şi cu extindere şi pe un grup de insule învecinate. Cea mai importantă este insula Bombay ce concentrează cea mai mare partea populaŃiei şi a activităŃilor economice, culturale (cinematografie în special). Centrul vechi este reprezentat de cartierul Fort, care este înconjurat de clădiri moderne. Un aspect particulare este dat de multitudinea cartierelor mici şi sărace situate la periferie.

3. AglomeraŃia urbană Delhi, cu o suprafaŃă de 480 kmp, populaŃie de peste 15,0 milioane de locuitori, în partea de nord a Ńării, pe râul, Yamuna, în Câmpia Gangelui. DeŃine fncŃii economice importante şi prezintă un amestec de cartiere vechi cu arhitectură indiană, cu mici magazine de suveniruri şi bijuterii, în alternanŃă cu clădiri foarte moderne. Un loc aparte îl deŃine Red Fort, o cetate medievală, cu numeroase monumente de arhitectură, expresie a vechii civilizaŃii a mogulilor.

4. AglomeraŃia urbană Shanghai cu o suprafaŃă de circa 5900 kmp, o populaŃie de peste 14,5 milioane de locuitori. Aceste se află în parte de est a Chinei, pe un relief de câmpie, pe malurile râului Huang-Po, la 15 km de estuarul fluviului Yangtze. IniŃial cu rol comercial, treptat a devenit un puternic centru industrial, recunoscut maiales pentru domeniul industriei textile. DeŃine mai multe oraşe satelit şi un număr mare de sate situate în periferia şi alte 30 de insule aflate în estuarul fluviului Yangtze.

America de Nord 1. AglomeraŃia urbană New York, cu 10 500 kmp, o populaŃie de circa 18,7 milioane de locuitori,

situat pe Ńărmul Oceanului Atlantic, la vărsarea fluviului Hudson. Incluzând mai multe insule, din care cea mai cunoscută este Manhattan. IniŃial cu o lentă evoluŃie, în ultimele două secole cunoaşte o puternică dezvoltare economică şi comercială, culturală şi mai ales universitară. Acesta constituie sediul multor organizaŃi internaŃionale iar simbolul cel mai renumit îl constituie Statuia LibertăŃii.

2. AglomeraŃia urbană Los Angeles cu peste 1100 kmp, populaŃie de circa 12,3 milioane de locuitori, aflat în peninsula California, pe Ńărmul Oceanului Pacific, unde se află golfurile Santa Monica şi San Pedro, teritoriul având o seismicitate ridicată. ActivităŃile economice sunt diverse, dar renumele este dat de industria cinematografiei –Hollywood. Există numeroase cartiere cu specific urbanistic şi economic, comercial, cultural dat de grupurile emigranŃi ce s-au stabilit aici.

3. AglomeraŃia urbană Ciudad de Mexico, cu 2800 kmp, populaŃie de peste 19,4 milioane de locuitori, aflat la 2277 m altitudine, într-o zonă depresionară a podişului Anahuac, înconjurată de munŃi între 4500-5500 m. Teritoriul său este inclus în Cercul de Foc al Pacificului şi a fost afectat de puternice seisme. Veche capitală aztecă, oraşul a evoluat continuu sub aspect demografic şi economic. DeŃine un spaŃiu de periferie foarte mare, cu mici oraşe şi sate satelit, afectate de sărăcie, poluare şi construcŃii f ără aspect urbanistic adecvat unei mari metropole.

4. AglomeraŃia urbană Chicago, cu 10.000 kmp, o populaŃie de 8,8 milioane de locuitori, poziŃionat pe Ńărmul de sud-vest al Marilor Lacuri, respectiv Lacul Michigan, într-o zonă de câmpie străbătută de râurile Calumet şi Chicago. IniŃial aşezare amerindiană, treptat sub influenŃa emigranŃilor europene a devenit un puternic centru industrial, renumit în special pentru industria auto şi cea de echipamente şi utilaje pentru transporturi. Acest oraş deŃine sub aspect urbanistic, imaginea unui cadru citadin ce concentrează o multitudine de clădiri înalte, expresie a stilului american. Un loc aparte îl deŃine prezenŃa unor cartiere rezidenŃiale deosebite situate central dar şi periferiile sale, cu numeroase oraşe satelit.

America de Sud 1.AglomeraŃia urbană Sao Paulo deŃine 1500 kmp şi o populaŃie de peste 18,3 milioane de locuitori, aflat

la 800 m altitudine, într-o depresiune colinară înconjurată de lanŃuri montane înalte, la confluenŃa râului Tiete cu alŃi mici afluenŃi. łărmurile Oceanului Atlantic se află la circa 80 de km. Adevărata industrializare se defineşte în secolul XX, când se diversifică foarte mult activităŃile economice. Se remarcă prin alternanŃa unor clădiri vechi cu alte foarte moderne, în stil european şi nord american. DeŃine o viaŃă culturală activă şi atrage numeroşi vizitatori prin muzeele sale, parcurile şi grădinile publice amenajate deosebit.

15

2. AglomeraŃia urbană Buenos Aires are o suprafaŃă de 3700 kmp, cu o populaŃie de peste 12,6 milioane de locuitori, situat pe malurile fluviului Rio de la Plata, de o parte a estuarului format la vărsarea în Oceanul Atlantic, pe un spaŃiu geografic o altitudine medie de 25 m. IniŃiat în 1580, oraşul are timp de trei secole o evoluŃie foarte lentă, iar ulterior activităŃile industriale şi comerciale devin dominante. DeŃine o reŃea stradală dispusă geometric, apropiată de tabla de şah, în funcŃie de care sunt dispuse zonele funcŃionale. Acesta constituie şi principalul oraş al Argentinei cu activitate culturală, sportivă şi turistică deosebită.

3. AglomeraŃia urbană Rio de Janeiro are o suprafaŃă de aproximativ 1200kmp, o populaŃie de peste 11,5 milioane de locuitori. Aşezarea este situată pe zona de litoral a Oceanului Atlantic, în golful Guanabara, presărat cu mici insule. Latura opusă este dominată de lanŃuri muntoase, cu o vegetaŃie bogată. Apar acel dealuri sub forma unor căpăŃâni de zahăr care fragmentează parte periferică a oraşului. Include 16 oraşe satelit, cu numeroase suburbii. Activitatea economică este complexă, iar turismul deŃine un loc aparte, prin frumuseŃea plajelor şi numeroase pieŃe publice frumos amenajate, monumentele istorice situate în partea veche a oraşului. Perla staŃiunilor turistice, cea mai cunoscută pe glob rămâne Copacabana, cu dotări deosebite şi servicii de înaltă calitate.

Africa 1. AglomeraŃia urbană Cairo cu peste 900 kmp, populaŃie de circa 11,1 milioane de locuitori, situat în

Delta fluviului Nil, unde sunt incluse şi câteva mici insule, la o altitudine de 75m. Vechiul oraş se află situat pe malul drept al fluviului şi deŃine numeroase suburbii, extinse cu deosebire în partea de sud şi de sud-est. Deosebite sunt noile construcŃii foarte moderne, cu multiple etaje şi podurile ce traversează fluviul şi care unesc parte continentală şi de micile insule. ActivităŃile industriale sunt dominante şi deŃin 20% din cea a Ńării. Acest oraş este o emblemă a culturii şi civilizaŃiei arabe şi deŃine valoroase monumente istorice şi instituŃii culturale, artistice, reprezentative (Muzeul de istorie egiptean este cel mai renumit, Muzeul Copt). În ultimele decenii şi-a dezvoltat foarte mult şi funcŃia turistică.

Australia 1. Pe acest continent sunt prezente două importante aglomeraŃii urbane, reprezentate de Melbourne -

3,6 milioane locuitori şi Sydney - 4,3 milioane locuitori, care nu se ridică la dimensiuni demografice şi spaŃiale foarte mari, aşa cum există pe alte continente. Aceste oraşe sunt recunoscute pentru multitudinea de activităŃi economice, pentru cele culturale. În dezvoltarea lor urbanistică şi arhitecturală, influenŃa europeană şi nord-americană a fost majoră. Ultimele trei decenii au conturat o reînnoire urbană prin extinderea clădirilor foarte moderne şi prin confortul de locuire, muncă, recreere deosebit.

La nivel mondial, mai există şi alte aglomeraŃii urbane, dar acestea sunt cele mai cunoscute şi mai mediatizate. Acestea oferă cea mai clară imagine a tot ceea ce înseamnă explozie demografie şi extindere spaŃială, unde urbanismul vechi se îmbină armonios şi echilibrat cu cel modern. TEME

1. De analizat si argumentat teoriile privind formarea oraselor. 2. Sa se determine, pe harta, orasele specifice fiecarei generatii.

INTREBARI

1. Selectati orasul cel mai vechi ce dateaza din anul 8300 i.Hr.: a. Babilon; b. Susa; c. Ierihon; d. Memphis.

2. Care este statul din Orientul Apropiat si Mijlociu cu cele mai numeroase si vechi orase: a. Arabia Saudita; b. Oman; c. Irak; d. Iran; e. Siria.

16

CAPITOLUL III

ORGANIZARE TERITORIULUI URBAN SI RURAL Creşterea demografică şi valorificarea resurselor existente sunt pârghiile esenŃiale ce determină

extinderea spaŃială şi diversificarea funcŃională. Cu fiecare etapă istorică parcursă, aşezările umană câştigă în dezvoltarea socio-economică, în modernizarea şi diversificarea dotărilor urbanistice şi în concentrarea activităŃilor pe anumite spaŃii teritoriale.

3.1. Planificarea strategică şi teritorial ă În gestionarea şi administrarea oricărei aşezări umane, se pune problema ca la baza politicilor generale

de dezvoltare să existe o planificare pe bază de obiective, axată pe elementele concrete ale realităŃii. Atractivitatea şi calitatea vieŃii din orice aşezăre este dată şi de modul în care este gestionată în timp şi spaŃiu.

Planificarea strategică reprezintă un demers menit să realizeze o diagnoză a unui spaŃiu dat şi care în funcŃie de disfuncŃionalităŃile constatate să identifice soluŃiile cel mai potrivite de rezolvare.

Astfel o asemenea planificare strategică porneşte de la următoarele componente esenŃiale – buget, resurse materiale, capacitate operaŃională, resurse umane, servicii oferite, sisteme de evaluare şi monitorizare. Datorită includerii aşezărilor în sistemele şi ciclurile electorale, planificările realizate de primari şi de consilieri sunt concepute în general pe termen scurt care să acopere perioada unui ciclul electoral. În cazul unor aspecte negative deosebite în funcŃionarea localităŃilor, obiectivele dintr-o planificare strategică poate depăşi durata de 4-5 ani.

Planificarea teritorială se referă la metodele folosite de administraŃia şi instituŃiile publice pentru a ajusta şi echilibra distribuŃia populaŃiei şi a activităŃilor în spaŃiul deŃinut de orice aşezare umană. Această acŃiune presupune realizarea unei bune valorificări a potenŃialului natural, uman, economic, cu completarea unei infrastructuri menite să asigure o circulaŃie şi distribuŃie uniformă a produselor şi serviciilor. La baza acesteia se regăseşte o sumă de componente esenŃiale ce aparŃin politicilor economice, sociale, de protecŃie a mediului.

Orice plan teritorial trebuie revizuit periodic şi completat în funcŃie de noile realităŃi existente la nivelul aşezărilor. Întotdeauna se face mai întâi o evaluare a situaŃiei existente (audit) şi apoi se stabilesc necesarul de intervenŃii pentru modernizare şi creşterea calităŃii generale a habitatului. Patru dintre obiectivele fundamentale este acela de a asigura o dezvoltare echilibrată a tuturor zonelor componente şi ameliorarea calităŃii vieŃii, gestionarea raŃională a terenurilor şi exploatarea responsabilă a resurselor şi formelor de energie În cadrul planificări teritoriale se integrează toate tipurile de amenajare şi de urbanism.

3.2. Zonarea aşezărilor umane

În timp şi spaŃiu se produce fenomenul de specializare care rezultă din valorificarea unor poziŃii

geografice deosebite sau a unor resurse economice variate. Specializarea se mai poate produce şi prin contribuŃia agenŃilor economici care având un profil anume pot conduce la dominarea unei activităŃi anume. În funcŃie de structura populaŃiei pe domenii de activitate economică, dar şi pe baza modului de grupare în teritoriu a dotărilor necesare pentru aceste activităŃi sunt stabilite pentru orice aşezare umană mai multe zone funcŃionale şi extensia lor spaŃială.

În acest context se remarcă că orice aşezare poate deŃine mai multe zone funcŃionale sau doar câteva. Zonele funcŃionale includ următoarele tipuri: • Zonele industriale cuprind unităŃi economice ce aparŃin industriei grele şi/sau prelucrătoare şi care pot fi

situate la periferia localităŃilor (în extravilan), în paralele cu cartierele de locuit (rezidenŃiale), sub formă de pană, dispuse în balanŃă (de o parte şi alta a cartierelor rezidenŃiale), în bandă (în jurul cartierelor rezidenŃiale), în alternanŃă (dispuse la marginea şi în continuarea cartierelor rezidenŃiale).

• Zone cu parcuri ştiinŃifice şi tehnologice, centre de inovaŃie care participă prin dotări moderne la realizarea celor mai performante echipamente şi utilaje, necesare altor domenii de activitate.

• Zonele rezidenŃiale reprezintă locuinŃele populaŃiei stabile şi care exprimă gradul de aglomerare umană; aceste zone cuprind ansambluri de clădiri înalte, ca sistem de locuire colectivă, sau mici cartiere cu clădiri joase (case individuale, vile) cu mici grădini şi spaŃii verzi mai extinse.

• Zone cu funcŃii politico-administrative şi internaŃionale ce grupează instituŃiile guvernamentale şi sedii pentru multe organizaŃii internaŃionale şi ambasade.

17

• Zonele comerciale şi financiar bancare, asigurări care concentrează în perimetre mai mici instituŃii care oferă populaŃiei locale şi vizitatorilor, turiştilor asemenea servicii pentru satisfacerea unor cerinŃe personale sau de afaceri.

• Zonele de transport sunt cele care grupează suprafeŃe de teren alocate pentru căile feroviare, rutiere, fluviale şi maritime, aceste deŃin gările de persoane şi mărfuri, de tranzitare, depozite, liniile şi căile de rulare etc.

• Zonele de recreere şi agrement care includ construcŃiile referitoare la structuri de cazare, alimentaŃie, recreere şi divertisment situate în general la limita exterioară a intravilanului sau în extravilan.

• Zonele culturale şi educative, sanitare care arată o concentrare a unităŃilor artistice, culturale, de învăŃământ pe toate treptele de educaŃie şi a celor care acordă asistenŃă medicală pentru toate categoriile de populaŃie.

• Zonele cu spaŃii verzi cuprind terenurile amenajate ca parcuri şi grădini publice, benzi şi alei plantate cu specii ornamentale arealele dintre blocuri asociate cu terenurile de joacă pentru copii etc.;

• Zone militare ce pot concentra depozite de armament sau unităŃi militare situate pe teritoriul administrativ al unei aşezări.

• Zone nefuncŃionale, reprezentate de cartiere mizere dominate de sărăcie, cu locuinŃe improvizate, locuite de emigranŃii, persoane cu comportamente anomice (şomeri permanenŃi, navetişti, alcoolici, morfinomani, emigranŃi neadaptaŃi la sistemul social şi economic existent etc.).

Cele mai dinamice zone sunt cele rezidenŃiale care suportă cel mai intens ritm de modernizare şi de schimbarea a stilurilor arhitecturale, a dotărilor de tip urban. În general, orice zonă rezidenŃială este constituită din grupe de locuinŃe, ansambluri de locuinŃe, cartiere, sectoare urbane. Cartierele sunt forma cea mai des întâlnită de grupare a locuinŃelor în mediul urban.

Aşezările urbane mai deŃin anumite zone de influenŃă reprezentate de sate şi comune care sunt componente esenŃiale pentru aprovizionare, potenŃial de forŃă de muncă, de influenŃă culturală, turism şi recreere. Cu cât oraşul este mai mare cu atât sfera sa de influenŃă est mai mare, determinând existenŃa unei regiuni periurbane sau suburbane. RelaŃiile care se dezvoltă pot fi de trei dimensiuni: • RelaŃii de bază cu caracter permanent, axate pe domenii economice şi sociale, schimburi de materii prime şi produse, locuri de muncă;

• RelaŃii temporare legate de existenŃa unor servicii educaŃionale, sanitare, comerciale mai bune la nivel urban;

• RelaŃii ocazionale datorate u nor evenimente culturale, religioase sau individuale şi de familie (hramuri şi sărbători creştine, festivaluri şi spectacole, evenimente de familie-nunŃi, botezuri, înmormântări, etc.).

Realizarea unei bune zonări în cadrul teritoriului deŃinut de orice aşezare permite asigurarea aceloraşi condiŃii de dezvoltare economică, de protecŃie şi siguranŃă socială şi conferă o imagine pozitivă întregii localităŃi.

3.3. Tipurile morfostructurale de oraşe

Planurile oraşelor au evoluat în timp şi spaŃiu şi acestea arată cum s-au dezvoltat aceste aşezări umane în raport cu influenŃa formelor de relief, reŃeaua hidrografică, căile de comunicaŃie, activităŃile economice. Pe baza analizei planurilor se poate determina tipurile morfostructurale de oraşe. Există 5 categorii de oraşe : • Tipul radiar concentric care este specific oraşelor care au vechime din perioada medievală şi a

Renaşterii, dezvoltate în zonele colinare joase şi de câmpie (Paris, Lyon, Barcelona, Bucureşti, Munchen, Zurich etc.);

• Tipul liniar desfăşurat de- lungul unor mari artere hidrografice sau căi de comunicaŃie şi care se regăsesc mai mult în Europa şi America de Nord.

• Tipul polinuclear care reprezintă un spaŃiu urban alcătuit din mai multe nuclee urbane bine conturate fiecare ca fizionomie şi structură (San Francisco, Los Angeles, Chicago, Beijing, Timişoara, GalaŃi, Satu Mare etc.);

• Tipul rectangular cu aspect geometrizat unde reŃeaua stradală este bine conturată în teritoriu, cu o circulaŃie fluentă pe direcŃii bine determinate pentru a preveni blocajele de intersecŃii (New York, Montreal, Islamabad, Cluj Napoca etc.);

• Tipul nestructurat cu aspect haotic, cu o reŃea stradală dispusă neorganizat, cu probleme de circulaŃie şi aglomerare a mijloacelor de transport.

Aceste tipuri de oraşe arată cum a evoluat şi procesul de urbanizare şi de sistematizare urbană şi cum au fost rezolvate probleme legate de alternanŃa zonelor funcŃionale şi de desfăşurare a circulaŃiei intraurbane. Lipsa unor proiecte realiste şi îndrăzneŃe, însoŃite de resursele financiare reduse au determinat apariŃia unor

18

disfuncŃionalităŃi în dezvoltarea oraşelor de pe glob. Acest fapt explică şi existenŃa sau lipsa confortului de locuire, muncă şi calitatea scăzută a habitatului urban.

Oraşele de pe glob se mai pot diferenŃia şi prin alte particularităŃi date de fizionomia şi de textura urbană. Fiecare dintre aceste caracteristici determină o anume imagine ambientală şi estetică şi arată individualitatea acestuia, originalitatea în comparaŃie cu alte aşezări.

Fizionomia arată modul cum sunt dispuse în teritoriu zonele funcŃionale în alternanŃă cu căile de comunicaŃie intraurbane şi interurbane, în funcŃie de densitatea acestora.

Profilul urban explică modul de dispunere a clădirilor în funcŃie de regimul de înălŃime, fiind o expresie a dezvoltării pe verticală a aşezărilor urbane.

Pe glob sub aspectul condiŃiilor fizico-geografice, istorice, politice, economice, etnice se pot contura mai multe tipuri de oraşe care sunt reprezentative pentru anumite regiuni continentale şi chiar Ńări: • Tipul european axat pe o continuare istorică a vechilor vetre de locuire, cu prezenŃa unor puternice

centre istorice vechi care conserve clădiri de mare valoare istorică şi arhitecturală la care în plan periferic s-au adăugat alte construcŃii mai moderne reprezentative pentru perioadele istorice parcurse de aşezările urbane;

• Tipul oriental care au păstrat clădiri cu vechi sisteme de construcŃie şi arhitectură, cu dispunere haotică a cartierelor şi reŃelei stradale, cu zone cu funcŃii economice, sociale, culturale strict delimitate teritorial;

• Tipul nord-american include aşezări urbane mai recente, realizate între secolele XIX-XX, impresionante prin multitudinea de clădiri foarte înalte, cu aspect geometrizat, dispuse foarte ordonat în raport de reŃeaua stradală;

• Tipul mixt care este un amalgam de aşezări urbane ce concentrează aspecte arhitecturale diferite, amestecate pe grupe de clădiri cu funcŃiuni economice şi rezidenŃiale, multe dispuse în teritoriu în paralel sau prin succesiune diferenŃiată.

În momentul de faŃă, societate modernă este interesată de dezvoltarea echilibrată a reŃelei de aşezări urbane, mai ales a oraşelor mici şi mijlocii şi de diminuare dirijată a extinderii marilor oraşe, care ridica probleme de consumuri ridicate de materii prime, energie şi produc forme diverse de poluare. Un accent deosebit se va pune pe susŃinerea oraşelor medii şi mici care pot echilibra gradul de urbanizare la nivelul oricărei spaŃiu geografic.

3.4. Tipurile morfostructurale de sate

Alături de spaŃiul urban, un loc aparte îl deŃine şi cel rural care are propriile sale caracteristici. Conceptul de rural se referă în principal la anume cadru şi mod de viaŃă al populaŃiei cu ocupaŃii în agricultură. Realitatea demografică, socială, economică din spaŃiul rural, denumit şi habitat rural diferă mult faŃă de cel urban.

ApariŃia aşezărilor rurale este determinată de o multitudine de factori: • factori naturali reprezentaŃi de altitudinea, fragmentarea principalelor forme de relief, clima, soluri şi

reŃeaua hidrografică ca suport pentru practicarea culturii plantelor şi creşterii animalelor, dezvoltarea formelor de locuire;

• factori istorici şi economici care au determinat apariŃia satelor de-a lungul etapelor istorice, datorită extinderii exploatării spaŃiale a terenurilor pentru agricultură;

• factori politici şi administrativi prin care simple aşezări rurale cu caracter permanent au devenit sate şi apoi comune prin intermediul unor reglementări juridice.

• factori demografici reprezentaŃi prin numărul, densitatea, mişcarea naturală, migratorie, structura populaŃiei care au o intensitate mai redusă în mediul rural;

• factori culturali care prin păstrarea unor tradiŃii, obiceiuri, forme de construire exprimă o identitate arhitecturală, culturală şi artistică

• factori de mediu, care printr-o serie de hazarde naturale şi antropice pot afecta existenŃa gospodăriilor rurale (furtuni puternice, inundaŃii, cutremure, alunecări de hale de steril, prăbuşiri de mine etc.).

ToŃi aceşti factori exprimă condiŃiile şi standardul de viaŃă existent la un moment dat şi arată o realitate istorică, socială, edilitară, economică, teritorială care împreună dau o anume identitate oricărei aşezări rurale.

In functie de gradul de dispersie a constructiilor in vatra satului, se deosebesc: • Sate risipite specifice în general pentru zonele montane; dominante sunt creşterea animalelor şi

meşteşugurile, exploatarea lemnului şi a produselor secundare ale pădurii (fructe, ciuperci, plante medicinale, vânat etc). Asemenea sate se găsesc în MunŃii Alpi, CarpaŃi, Caucaz, Urali, Himalaya, ş.a. În alte regiuni geografice ca urmare a particularităŃilor de relief, sate risipite mai apar în Câmpia Tisei (pusta maghiară), în Câmpia litorală olandeză (poldere);

19

• Sate răsfirate apar în zonele colinare şi de podiş unde ocupaŃiile agricole sunt mult diversificate – culturi de plante cerealiere şi plante tehnice pe suprafeŃe restrânse, pomicultură, viticultură, creşterea animalelor, artizanat. Astfel de sate tipice se găsesc în Masivul Central Francez, în Podişul Bretagne, în Podişul Boemiei, în SubcarpaŃi şi Podişul Transilvaniei, în Podişul Prebalcanic, Podişul Anatoliei etc.;

• Sate adunate sunt mai bine conturate în teritoriu, cu o delimitare mai evidentă a zonelor de intravilan şi extravilan. Acestea sunt dominante în toate regiunile mari de câmpie continentală sau de litoral de pe glob. ActivităŃile agricole se concentrează pe culturi cerealiere, plante tehnice, asociate cu creşterea intensivă a animalelor;

• Sate mixte care cuprind nuclee de gospodării grupate adunat la nivelul unor depresiuni intramontane şi intracolinare mici sau de-a lungul unor râuri şi care în rest prezintă alte gospodării risipite sau răsfirate pe versanŃii apropiaŃi. ActivităŃile agricole şi meşteşugăreşti sunt variate iar această dispune se datorează configuraŃie formelor de relief şi a reŃelei hidrografice.

TEME

1. Explicati ce reprezinta zona functionala si care sunt principalele zone functionale. 2. Sa se determine zonele functionale ale teritoriului unui oras (fiecare student isi va alege un oras mare

dintr-un stat, exclusiv Romania, si va delimita pe planul acestuia zonel;e functionale). INTREBARI

1. Specificati de care categorie de perimetre construite sunt dominate zonele rezidentiale: a. perimetre cu ansambluri de blocuri; b. perimetre cu vile; c. perimetre cu case individuale; d. toate tipurile de perimetre.

2. Planificarea ………. reprezintă un demers menit să realizeze o diagnoză a unui spaŃiu dat şi care în funcŃie de disfuncŃionalităŃile constatate să identifice soluŃiile cel mai potrivite de rezolvare. (completati cu termenul corespunzator)

CAPITOLUL IV

FUNCTIILE ASEZARILOR UMANE

4.1. FuncŃiile aşezărilor umane

FuncŃiile aşezărilor umane sunt expresia dominanŃei exercitate de o anume activitate economică ca urmare a unor condiŃii favorabile de dezvoltare. Metoda cea mai folosită în determinarea funcŃiei unei localităŃi este nomograma triunghiulară. Aceasta se bazează pe o diagramă triunghiulară, unde pe fiecare latură a triunghiului echilateral se găsesc valorile cantitative, exprimate în procente pentru fiecare sector economic important – sectorul primar, secundar, terŃiar.

FuncŃiile aşezărilor urbane sunt dominate de activităŃile industriei prelucrătoare şi de servicii, care ocupă proporŃii diferite de la un oraş la altul. În acest context există mai multe tipuri de aşezări urbane: • Oraşe specializate în industrie; • Oraşe specializate în agricultura; • Oraşe specializate în administratie; • Oraşe specializate în activităŃi comerciale şi bancare; • Oraşe specializate în servicii turistice şi culturale; • Oraşe specializate în servicii cercetare şi învăŃământ.

Aceste oraşe se axează pe o sumă de activităŃi economice specifice unor ramuri industriale, dar aceasta nu înseamnă că nu au şi activităŃi ale industriei uşoare, industriei turismului, sau cele aferente culturii şi artei.

FuncŃiile aşezărilor rurale sunt în general dominate de subramurile agriculturii. Prima încercare de clasificare a fost realizată între 1931-1932 de Iulian. Rick, apoi de Simion MehedinŃi în 1932, urmat la mare distanŃă de V. Cucu, cu o alta abordare în 1995, continuată cu cea elaborată în I. Velcea în 1996. După ultima clasificare se pot evidenŃia 4 tipuri funcŃionale de sate: • Aşezări rurale cu activităŃi predominant agricole; • Aşezări rurale cu activităŃi predominant industriale; • Aşezări rurale cu funcŃii mixte ( agricole şi neagricole);

20

• Aşezări rurale cu funcŃii turistice, pescuit şi vânătoare. La acestea se mai disting subtipuri date de diversitatea activităŃilor agricole şi neagricole care se pot

derula în diferite ponderi, Astfel se pot menŃiona aşezări rurale cu activităŃi agricole şi de meşteşuguri artizanale, aşezări rurale cu activităŃi pastorale şi de extracŃie minieră, etc.

Prin urmare se conturează activităŃi de bază şi altele secundare care conduc la diferenŃierea funcŃională a aşezărilor rurale. În plus, aceste tipuri au fost determinate şi pe baza ponderii deŃinute de populaŃia din agricultură care poate ocupa procente între 50-70% pentru cele cu activităŃi agricole dominante şi de până la circa 30% în cele cu alte activităŃi industriale şi/ sau activităŃi mixte.

Atât în mediul urban dar şi în cel rural se mai pot face distincŃii între acestea pe baza zonelor de influenŃă pe care acestea le în spaŃiul învecinat. Astfel o metropolă urbană cu cât este mai dezvoltată economic şi urbanistic poate exercita o influentă mai puternică asupra localităŃilor rurale din jur, pe distanŃe relativ mari. O comună cu resurse naturale importante poate avea o influenŃă mai puternică asupra unor comune mai mici, cu potenŃial social şi economic mai redus. TEME

1. Sa se specifice criteriile de determinare a functiilor oraselor. (exemple) 2. Sa se explice cum influenteaza functia unei asezari organizarea spatiului.

INTREBARI

1. Functia principala a unei asezari umane este data de: a. tipul de resurse; b. modul de valorificare a materiilor prime; c. existenta unor profesii dominante; d. relatiile economice cu alte localitati.

2. Activitatea de petrecere, in alte locuri, a timpului liber, a vacantelor, concediilor determina, in asezarile umane, o functie de: a. transport b. economica c. turistica d. culturala

CAPITOLUL V

CONCEPTII CU PRIVIRE LA POZITIA SI REPARTITIA ORASELOR

Orice aşezare urbană sau rurală se dezvoltă spaŃial şi economic şi conform unor criterii se pot face diferenŃe între acestea. Procesul de ierarhizare şi clasificare poate avea la bază- componenta demografică, de suprafaŃă măsurată de, funcŃie dominantă prezentă.

5.1. Sisteme de ierarhizare a aşezărilor umane Problematica habitatului uman a fost analizată în detaliu la prima ConferinŃă Mondială pentru Locuire,

Habitat I organizată de ONU în luna iunie, în anul 1976. La finalul lucrătrilor s-a propus înfiinŃarea Centrului NaŃiunilor Unite pentru Aşezări Umane – UNCHS - Habitat, cu sediul la Nairobi în Kenya. Ulterior, din anul 1976, la Geneva a început să funcŃioneze şi Comisia pentru Aşezări Umane în cadrul Diviziei Mediu şi Habitat a ONU. În anul 1987, a fost elaborată Strategia Mondială a Locuirii.

A doua conferinŃă mondială pe probleme de habitat, denumită Habitat II, a avut loc la Istanbul în Turcia, în anul 1996. Cu acest prilej a fost dată DeclaraŃia de la Istanbul şi Agenda Habitat care au adus în prim plan problema locuirii şi modul de diferenŃiere şi ierarhizarea a aşezărilor umane.

Evaluarea aşezărilor are în vedere mai multe criterii, dar cele mai importante au fost date de mărimea demografică şi spaŃială. Astfel pe baza recomandărilor date de organismele ONU dar şi pe baza unor cercetări geografice efectuate în FranŃa se preconizează utilizarea următorului sistem de ierarhizare şi departajare:

21

• o aşezare poate fi considerată sat în momentul în care deŃine cel puŃin trei cătune sau aşezări permanente mai izolate;

• o comună trebuie să cuprindă cel puŃin trei sate cu statut de aşezări permanente; • o localitate rurală ca centru polarizator poate include trei comune cu cel puŃin 9 sate; • un oraş se poate constitui în măsura în care o comună prezintă o diversitate de activităŃi economice şi o

bună dotare cu infrastructură generală şi tehnico-edilitară. Factorii sociali-economici îşi pun cel mai puternic amprenta asupra configuraŃiei şi ierarhizării

sistemelor rurale şi urbane. Prin urmare, ierarhizarea satelor şi a oraşelor variază foarte mult ca urmare a acestor factori şi nu se respectă aceste minime cerinŃe. Nu se pot propune soluŃii universale dar trebuie îndeplinite anumite cerinŃe legate de dezvoltarea echilibrată aşezărilor umane şi de ameliorarea locuirii. Există mari diferenŃe de la un continent la altul, de la o regiune geografică la alta şi chiar între Ńările aceluiaşi continent. Astfel există comune care deŃin un singur sat şi o oraşe care sunt cu un număr redus de activităŃi economice sau chiar monoindustriale sau monoagricole.

Teorii privind repartitia teritoriala a oraselor apatin urmatorilor autori: A. Smith, J.H. von Thunen, J.G. Kohl, C.H. Choley, R.N. Haig etc.

In teritoriu, intre orase se stabilesc relatii ce conduc la crearea unei retele in care apar forte centrifuge care asigura dezvoltarea orasului propriu-zis si aparitia unor centre polarizatoare in cadrul retelei, determinand o ierahizare a oraselor in functie de acestea. Acestea sunt procesele si fenomenele care determina repartitia oraselor.

Teoria care sta la baza repartitiei oraselor in teritoriu si a interrelatiilor care se stabilesc intre ele este teoria asupra locului central, emisa de Walter Christaller in lucrarea „Die zentralen Orte in Suddentschland”, publicata la Jena, in anul 1933. Aceasta teorie a fost dezvoltata de A. Losch, in lucrarea „Die raumalishe ordung der Wirschaft”, publicata la Jena, in 1940. Astfel, s-a dezvoltat Scoala Christaller – Losch, care a dezvoltat si explicat „locul central”.

În acest context la nivel urban se pot detaşa următoarele tipuri de centre urbane după gradul şi zonele de influenŃă asupra comunităŃilor învecinate: • Arii metropolitane care deŃin un portofoliu complex de activităŃi administrative, economice, culturale,

cu dotări puternice de infrastructură; • Poli de creştere exercitate de aşezări urbane cu o populaŃie de la 500.000 şi peste 1 milion de locuitori,

cu influenŃe ce merg pe o rază de acŃiune cuprinsă între 60-100 km; • Centre de echilibru ce includ oraşele de mărime mijlocie, cu poziŃie faŃă de căile de comunicaŃie

favorabile, ce deservesc şi influenŃează comunele din vecinătate; • Centre de atracŃie zonală care includ aşezări cu funcŃii industriale, portuare, comerciale, turistice,

cercetare şi învăŃământ, care asigură valorificare unor resurse naturale şi/sau umane importante. La nivel rural diferenŃierea se face mai greu şi este determinată de extensia în suprafaŃă, numărul de

sate existente, numărul şi densitatea populaŃiei, diversitatea activităŃilor economice, dotarea cu căi de comunicaŃie şi infrastructură tehnico-edilitară. În mediul rural se pot detaşa comune care au rol de coordonare zonală şi care deŃin capacitatea de a deveni noi oraşe.

5.2. Forme de concentrare urbana pe glob După modul cum au evoluat oraşele există mai mult categorii de aglomeraŃii urbane, care au ca

elemente de departajare populaŃia, densitatea populaŃiei, suprafaŃa ocupată, relaŃiile cu zonele învecinate. În general concentrarea urbană este rezultatul direct şi proporŃional ca dimensiune al concentrării industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a unui potenŃial activ de forŃă de muncă.

În acest context se pot enumera următoarele aglomeraŃii urbane, cu răspândire la nivelul întregului glob: • Oraşul propriu-zis care cuprind oraşele de mărime medie şi mică, cu activităŃi economice diversificate,

cu densităŃi demografice moderate, cu repartiŃie echilibrată a zonelor funcŃionale, cu reŃea stradală bine orientată, cu circulaŃie fluentă;

• AglomeraŃia urbană care include oraşele între 1-5 milioane de locuitori, cu densităŃi de populaŃie mai mari, cu funcŃiuni economice dominante, cu rol în plan administrativ-teritorial, cu zonă de influenŃă mai extinsă, la circa 40-60 km de localitatea urbană;

• Microregiune urbană care grupează un şir sau grupare apropiată de oraşe, ce arată un nivel ridicat de urbanizare pentru un anume spaŃiu geografic. Aceasta cuprinde densităŃi mari de populaŃie, activităŃi economice aflate în dependenŃă unele cu altele care conferă un anume specific economic (minier şi siderurgic, agricol şi de industrie uşoară etc.);

• ConurbaŃia exprimă o grupare mai mare de oraşe care deŃin relaŃii importante în plan economic şi comercial; aceste aglomerări urbane arată un nivel ridicat de urbanizare şi includ 2-3 oraşe mari şi foarte

22

mari iar în jurul lor gravitează oraşe mai mici care asigură o parte din unităŃile economice cu statut de filiale a căror sedii centrale se află în marile centre urbane, forŃa de muncă şi posibilităŃi de recreere şi agrement (Tokyo-Yokohama, Osaka Kobe etc.);

• Metropola se referă în general la aşezările urbane multimilionare, care deŃin areale mari de influenŃă în jurul lor, cu multiple activităŃi economice, cu potenŃial de dezvoltare continuă, cu mare putere de atracŃie pentru investitori şi cu schimbări importante în plan arhitectural şi urbanistic. În general aici sunt cuprinse marile capitale ale lumii (Buenos Aires, New York, Paris, Beijing, Londra, Madrid, Moscova, Seul);

• Megalopolisul (în limba greacă – oraş gigant) reprezintă spaŃii geografice foarte puternic urbanizate, pe mii de kilometri; in cadrul acestora sunt cuprinse un număr mare de oraşe cu populaŃie de mai multe milioane de locuitori, cu densităŃi mari de populaŃie, înconjurate de oraşe de mărime medie şi mică. În multe situaŃii, poate totaliza între 20-50 milioane de locuitori. Acestea se găsesc pe un fel de axe pe care sunt dispuse aceste concentraŃii urbane (axa Chicago – Detroit – Cleveland – Pittsburg; axa Los Angeles – San Francisco – San Diego, ambele în SUA, axa Rndstad – Holland în Olanda, axa Tokyo – Yokohama – Yokosuka – Kawasaki – Chita – Nagoya în Japonia);

• Ecumenopolis este un termen propus de urbaniştii contemporani care prin prisma fenomenului de globalizare aduc în prim plan extinderea teritoriului urbanizat pe spaŃii geografice tot mai mari, având tendinŃa de uniformizare urbană a aşezărilor umane, cu reducerea decalajului dintre urban şi rural; fenomenul pare a se dezvolta în zonele oceanice şi marine unde oraşele mai mari sau mai mici se înşiruie într-o continuitate aproape perfectă.

La nivelul secolului XXI, tendinŃa de urbanizare va continua într-un ritm accelerat, ducând la apariŃia unor fenomene de gigantism urban, cu efecte mai puŃin pozitive asupra cererii de resurse naturale, cu efecte de degradare şi poluare a mediului înconjurător. Extindere urbanizării în teritoriu conduce la o hipertrofie urbană (maree urbană) cu dezvoltare mai mult spaŃială şi de echipare cu infrastructură a teritoriului cu o densitatea populaŃiei care nu atinge valori foarte mari. Creşterea spectaculoasă în suprafaŃă se remarcă în oraşe precum Tokyo, Paris, Copenhaga, Londra, New York, Rio de Janeiro, Sao Paulo, Melbourne etc.

Fenomenul de hipertrofie urban ă se exprimă în teritoriu prin extindere teritorială, reducerea importanŃei centrelor urbane polarizatoare, creşterea suburbanizării, cu efect direct în fizionomia şi textura, profilul localităŃilor urbane componente. Fenomenul urban mondial prezintă în ultimele decenii o serie de noi caracteristici, date de: • descongestionarea oraşului clasic, cu deosebire a centrelor istorice; • transferul către periferie a multor activităŃi industriale şi comerciale, depozitare; • descentralizarea zonelor rezidenŃiale către teritorii periferice, mai aproape de un mediu mai curat; • extinderea reŃelei de oraşe mijlocii ca poli de echilibru regional pentru reducerea dezvoltării

supradimensionate a marilor aglomeraŃii umane; • reducerea treptată a diferenŃelor de calitate a habitatului urban şi rural. TEME

1. Explicati ce reprezinta fenomenul de polarizare si cum influenteaza acesta pozitia orasului. 2. Comentati teoriile privind repartitia teritoriala a oraselor si ierarhizarea asezarilor umane.

INTREBARI

1. In relatiile dintre asezarile umane, cele cu un nivel complex de activitati si cu o suprafata spatiala importanta constituie: a. pol de crestere; b. centru de echilibru; c. arie metropolitana; d. centru de atractie.

2. Care este orasul cu statut de mare aglomeratie urbana si capitala din Australia: a. Perth; b. Canberra; c. Melbourne; d. Sydney.

23

CAPITOLUL VI INFLUENłA AŞEZĂRILOR UMANE ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Deceniul şapte al secolului trecut aduce în prim plan primele probleme legate de calitatea mediului înconjurător şi de apariŃia primelor semne de schimbări climatice. Problemele mediului înconjurător dincolo de unele aspecte teoretice sunt reale şi profunde şi ele afectează întreaga planetă. Încep să fie studiate componentele majore ale mediului natural, îndeosebi aerul, apa mărilor şi oceanelor pentru a se cunoaşte nivelul modificărilor climatice şi pentru a se aprecia influenŃa acestora asupra aşezărilor umane.

6.1. Aspecte ale poluării în aşezările umane Fiecare tip de habitat uman se confruntă cu anumite forme de poluare, cu relaŃii om-mediu care se

derulează în anumite condiŃii determinate de nivelul de antropizare a spaŃiilor naturale. În plus, poziŃia şi aşezarea geografică pe glob şi pe continente, prezenŃa formelor de relief, modul de exploatare şi valorificare a resurselor naturale, gradul de dezvoltare economică şi a infrastructurii generale implică moduri diferite de manifestare a poluării şi de degradare a mediului înconjurător.

Mediul urban, determinat de explozia demografică, revoluŃia industrială a condus la apariŃia oraşelor moderne. Acestea se găsesc în continuă expansiune, cu includerea treptată a zonelor suburbane, cu dezvoltarea unor mari densităŃi de populaŃie. În acest context, fenomenul de poluare devine tot mai prezent, mai ales la nivelul aerului, apei şi a zgomotelor.

Din punct de vedere funcŃional, se poate afirma că aproximativ toate oraşele deŃin cam aceleaşi funcŃii principale: de locuire, economică şi de muncă, social-culturală, administrativă şi de servire, de recreere şi agrement, strategică şi de apărare. Păstrarea şi modernizare acestor funcŃii impune existenŃa unor fluxuri de energie şi substanŃe dintre oraş şi regiunile înconjurătoare. Toate zonele existente sunt consumatoare de importante resurse energetice, materii prime, produse semifinite şi finite, servicii din care rezultă în urma consumului şi a valorificării cantităŃi importanŃe de deşeuri, ape reziduale, noxe şi emisii poluante.

La nivel urban începe să se manifeste schimbări la nivelul radiaŃiilor directe şi indirecte primite, impurificarea atmosferei urbane, încălzirea artificială a aerului, prezenŃa unor forme de poluare radiativă şi fonică. În plus apar modificări în valorile de precipitaŃii, nebulozitate, de umezeală relativă, de manifestare a vânturilor şi a curenŃilor de aer, creşterea fenomenului de ceaŃă urbană. Supraîncălzirea oraşului poate induce uneori la intensificarea manifestărilor orajoase (furtuni).

Mediul rural, se confruntă mai puŃin cu fenomenul exploziei demografice, deŃine mai puŃine dotări de infrastructură generală şi tehnico-edilitare şi se axează în principal pe activităŃi agricole sau prelucrarea primară a materiilor prime rezultate din producŃia vegetală şi animală. Agricultura începe să fie asociată cu dezvoltarea serviciilor şi a turismului care implică creşterea nivelului de urbanizare, apariŃia unor mai mari densităŃi de populaŃie.

În acest context, fenomenul de poluare devine tot mai prezent, mai ales la nivelul aerului, apei şi a mai ale a solurilor. Poluarea solurilor se datorează chimizării agriculturii în mod excesiv asociat de multe ori cu aportul de dejecŃii şi ape uzate de la marile complexe zootehnice. Rezultatul direct se vede prin scăderea randamentelor şi a producŃiilor vegetale şi animale şi reducerea volumului de materii prime şi produse agricole.

Dincolo de formele de poluare un loc important îl deŃin şi hazardele naturale şi antropice ce pot afecta grav existenŃa aşezărilor rurale şi urbane. Astfel se pot produce catastrofe naturale, accidente, rupturi funcŃionale în anumite zone componente. În mod concret se pot contura areale cu grade diferite de vulnerabilitate care nu sunt favorabile dezvoltării şi extinderii spaŃiale. În dezvoltarea teritorială şi economică este esenŃial să fie cunoscuŃi toŃi factorii de risc care în timp pot crea grave probleme asupra aşezărilor umane.

6.2. Dezvoltarea durabilă aşezărilor umane Potrivit lumii economice actuale dezvoltarea este un fenomen complex, multidimensional, cu atribute

numeroase în plan cantitativ. Dezvoltarea economică nu trebuie pusă la acelaşi nivel de interpretare cu creşterea economică.

Realizarea unei concordanŃe între resursele existente şi posibilităŃile de valorificare aduce în prim plan conceptul de dezvoltare durabilă. Între mediu mediul înconjurător şi dezvoltarea socio-economică există un sistem de relaŃii care exprimă în final calitatea habitatului uman.

Omul modern a transformat ecosistemele naturale complexe şi stabile cu altele de tip antropic mai simple şi mai vulnerabile în faŃa transformărilor. În sistemele naturale, procesele urmează legile naturii care

24

determină propriul echilibru ecologic. La nivelul sistemelor antropice, aceste procese sunt dirijate de legile societăŃii şi ale mecanismelor economice aplicate.

Problematica dezvoltări durabile a planetei a fost pusă în discuŃie la Summitul de la Rio de Janeiro (Brazilia) din 1992 şi de cel de la Johanesburg (R.Africa de Sud) din 2002. Pe baza declaraŃiilor finale şi prin intermediul Agendei 21 s-au propus un set de opt programe care au în vedere următoarele aspecte: • asigurarea unei forme de locuire pentru fiecare cetăŃean al planetei; • ameliorarea managementului aşezărilor umane, îndeosebi la nivel urban pentru reducerea contrastelor de

urbanizare şi dezvoltare; • gestionarea şi valorificarea responsabilă a terenurilor cu reducerea fenomenului de scoatere a terenurilor

din circuitul agricole şi al formelor de floră şi faună sălbatică; • completarea şi modernizarea dotărilor de infrastructură generală şi edilitară prin echipamente şi instalaŃii

ecologice; • utilizarea altor resurse de energie alternativă care să reducă consumul excesiv de combustibili energetici

epuizabili; • reducere consecinŃelor negative datorate unor factori de risc naturali şi antropici, pentru limitarea

distrugerilor; • promovarea unor noi tehnici şi materiale de construcŃii în industria de construcŃii pentru a ameliora

nivelul de confort prin creşterea nivelului de izolaŃie termică, hidrică, fonică; • creşterea participării populaŃiei la programele de ameliorare a calităŃii actuale a mediului înconjurător prin

practici şi activităŃi mai puŃin poluante. Aplicării cerinŃelor dezvoltării durabile la nivelul habitatului uman va asigura mai buna stabilitate a

populaŃiei în timp şi spaŃiu şi viabilitatea socio-economică a aşezărilor rurale şi urbane, limitarea efectelor negative datorate dezastrelor naturale. TEME

1. Argumentati ce normative si imbunatatiri ale vietii si ale habitatului a adus Conferinta Mondiala Habitat II din Turcia, 1996.

2. Mentionati pe ce se bazeaza asigurarea unui echilibru intre resurse si crestere economica a asezarilor umane.

INTREBARI

1. La nivel urban poluarea se manifesta mai puternic: a. in aer; b. in apa; c. pentru soluri; d. pentru vegetatie.

2. La nivel rural poluarea se manifesta mai puternic in: a. aer; b. vegetatie; c. apa; d. soluri.

Bibliografie Obligatorie Andrei, Madalina-Teodora (2004), Geografia populatiei si a asezarilor umane. Caiet de lucrari practice., Editura MondoRO, Bucuresti. Ilinca, N. (2008), Geografia populaŃiei şi a aşezărilor umane, Editura CD Press, Bucureşti. Iordan, I. (2006), Romania – geografie umana si economica, Editura Fundatiei „Romania de Maine”, Bucuresti. Simon, Tamara (2009), Geografia asezarilor umane pe Terra, Editura Fundatiei „Romania de Maine”, Bucuresti. Sandru, I., Aur, N. (2009), Geografia asezarilor rurale pe Glob, Editura CDPress, Bucuresti.

Bibliografie selectivă

Bonnet J. (2000), Marile metropole mondiale, Institutul European, Iaşi. Cucu, V., Vlăsceanu, Gh., Urucu, Veselina (1982), Oraşele milionare ale lumii, Editura Albatros, Bucureşti. Cucu, V (2000), Geografia asezarilor rurale, Editura Domino, Targoviste. Cucu, V. (2001), Geografia orasului, Editura Fundatiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”, Bucuresti. Erdeli G., Ianoş I.(1983), Marile concentrări urbane pe glob, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

25

Hall, P. ( 1996), Oraşele de mâine, Editura All Beck Educational, Bucureşti. Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti. Ianoş, I. (2004), Dinamica urbană, Editura Tehnică, Bucureşti. Ilinca, N. (1999), Geografia urbană, Editura Atlas Multimedia, Bucureşti.

GEOGRAFIA ASEZĂRILOR UMANE

Documents

Transcript of GEOGRAFIA ASEZĂRILOR UMANE