Exploatarea sării la Târgu Ocna în epoca modernă timpurie. Constante ale activităţii şi...

Volum editat de Laurenţiu Rădvan

ORAŞE VECHI, ORAŞE NOI ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

SOCIETATE, ECONOMIE ŞI CIVILIZAŢIE URBANĂ

ÎN PRAG DE MODERNITATE

(sec. XVI-jumătatea sec. XIX)

Colecţia HISTORICA este coordonată de prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon.

Acest volum a fost realizat în cadrul unui grant al Autorităţii Naţionale pentru

Cercetare Ştiinţifică din Rom}nia (ANCS), CNCS - UEFISCDI,

proiect numărul PN-II-ID-PCE-2011-3-0562.

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Victor Spinei

Prof. univ. dr. Petronel Zahariuc

Redactor: Mircea-Cristian Ghenghea

Coperta: Manuela Oboroceanu

Tehnoredactor: Luminiţa Răducanu

ISBN: 978-606-714-084-2

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947

http:// www.editura.uaic.ro e-mail: [email protected]

http://www.editura.uaic.ro/

Volum editat de

Laurenţiu Rădvan

ORAŞE VECHI, ORAŞE NOI

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

SOCIETATE, ECONOMIE ŞI CIVILIZAŢIE URBANĂ

ÎN PRAG DE MODERNITATE

(sec. XVI-jumătatea sec. XIX)

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

2014

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RĂDVAN, LAURENŢIU

Oraşe vechi, oraşe noi în spaţiul românesc : societate, economie şi

civilizaţie urbană în prag de modernitate (sec. XVI-jumătatea sec. XIX) /

Laurenţiu Rădvan. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2014

ISBN 978-606-714-084-2

316.334.56(498)"15/18"(091)

913(498)"15/18"(091)

5

CUPRINS

NOTĂ INTRODUCTIVĂ (Laurenţiu Rădvan) ................................................. 7

DESPRE HABITATUL URBAN AL CHIŞINĂULUI ÎN LUMINA CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE DIN ULTIMII ANI

Ion Tentiuc, Mariana Vasilache ........................................................................... 13

ASPECTE ŞI FORME ALE MICII CRIMINALITĂŢI ÎN ORAŞUL ŞI SCAUNUL SIBIU LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA. MODALITĂŢILE UNEI CERCETĂRI EMPIRICE

Julia Derzsi .............................................................................................................. 31

EXPLOATAREA SĂRII LA TÂRGU OCNA ÎN EPOCA MODERNĂ TIMPURIE. CONSTANTE ALE ACTIVITĂŢII ŞI ESTIMĂRI CANTITATIVE

Cristian N. Apetrei ................................................................................................. 55

DE LA RÂMNIC LA VENEŢIA ŞI SFÂNTUL MORMÂNT. CATASTIFUL NEGUSTORULUI CONSTANTIN MALACHE (SECOLUL AL XVIII-LEA)

Gheorghe Lazăr ...................................................................................................... 79

DESPRE EPITROPIILE ÎNFIINŢATE DE DOMNII FANARIOŢI ÎN IAŞII VEACULUI AL XVIII-LEA

Mihai-Cristian Amăriuţei, Ludmila Bacumenco-Pîrnău................................. 99

PRIMUL TÂRGUŞOR DIN MOLDOVA: TÂRGUŞORUL NICOLINA Laurenţiu Rădvan ................................................................................................. 119

MĂSURI DE PREVENIRE A APARIŢIEI ŞI RĂSPÂNDIRII EPIDEMIILOR DE CIUMĂ ÎN ORAŞELE MOLDOVEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA

Sorin Grigoruţă ..................................................................................................... 175

EVOLUŢIA STĂPÂNIRII TERITORIULUI URBAN LA TECUCI ŞI O CATAGRAFIE DIN ANUL 1828

Marius Chelcu ....................................................................................................... 193

COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI A MENAJULUI ÎN TÂRGURILE DIN PRAHOVA ŞI SĂCUIENI ÎN RECENSĂMÂNTUL GENERAL DIN 1838

Bogdan Mateescu ................................................................................................. 249

6

PRIN LUMEA URBANĂ ROMÂNEASCĂ LA ÎNCEPUT DE EPOCĂ MODERNĂ: SOCIABILITATE ŞI PETRECERE

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu ............................................................................ 283

PIAŢA DIN FAŢA MĂNĂSTIRII SFÂNTUL SPIRIDON DIN IAŞI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Dan Dumitru Iacob .............................................................................................. 319

NOI INFORMAŢII CU PRIVIRE LA DEZVOLTARE URBANISTICĂ A ORAŞELOR ŞI TÂRGURILOR DIN MOLDOVA LA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIX-LEA

Silviu Văcaru ......................................................................................................... 337

ABSTRACTS ..................................................................................................... 383

AUTORI ............................................................................................................ 391

55

EXPLOATAREA SĂRII LA TÂRGU OCNA

ÎN EPOCA MODERNĂ TIMPURIE. CONSTANTE

ALE ACTIVITĂŢII ŞI ESTIMĂRI CANTITATIVE

Cristian N. Apetrei

Argument

De-a lungul existenţei sale, istoriografia rom}nească a abordat în repetate r}nduri subiectul extragerii sării în Moldova. Cele mai multe lu-crări şi-au concentrat atenţia asupra secolului al XIX-lea, însă nu lipsesc nici preocupările faţă de secolele anterioare1. Cu toate acestea, un obiectiv fun-damental pentru oricare dintre cercetătorii acestei activităţi a fost în perma-nenţă greu de atins: evaluarea producţiei. Dacă în raport cu secolul al XIX-lea, această sarcină este facilitată de o documentaţie relativ bogată, conservată de nou înfiinţatul serviciu public al Arhivelor Statului, în schimb, pentru secolele anterioare lipseşte complet acest tip de surse. Situaţia a fost eviden-ţiată recent de istoricul Bogdan Murgescu, într-una din puţinele preocupări cliometrice2 pe care le-a produs, p}nă acum, istoriografia naţională3.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că o asemenea evaluare este cu totul imposibilă, ci doar că, p}nă acum, nu au fost căutate metodele potrivite de investigare. R}ndurile care urmează sunt rezultatul direct al conştientizării acestui mod de a vedea lucrurile. În consecinţă, ne propunem să oferim c}teva evaluări cantitative anuale, plec}nd de la constatarea că puţinele

1 Pentru bibliografia de p}nă în 1990, vezi Nicolae Stoicescu, Repertoriul

bibliografic al localităţilor și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974, p. 860-864; Dumitru Vitcu, Istoria salinelor Moldovei în epoca modernă, Iași, 1987, p. 10-18. Lucrarea cea mai recentă este volumul de studii Sarea, timpul si omul, editat de Valeriu Cavruc și Andreea Chiricescu, Sf}ntu Gheorghe, 2006, p. 125-131.

2 Despre sensul acestui curent istoriografic, vezi articolul de bilanţ al lui Avner Greif, Cliometrics After 40 Years, în „The American Economic Review”, 87 (1997), nr. 2, p. 400-403; și colecţia de studii: Economics and History: Surveys in Cliometrics, edited by David Greasley and Les Oxley, Oxford, 2011.

3 Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iași, 2010, p. 43; idem, Ţările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, 2012, p. 231-234. În lipsa oricăror evaluări cu privire la producţia ocnelor de sare din Moldova, acesta s-a văzut nevoit să lase insuficient explicat unul dintre fenomenele interesante ale istoriei noastre economice premoderne, anume rivalitatea dintre Ţara Rom}nească și Moldova pentru acapararea pieţelor de desfacere a sării din Imperiul Otoman.

ORAȘE VECHI, ORAȘE NOI ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

56

surse păstrate lasă să se întrevadă unele constante ale activităţii extractive. Cu alte cuvinte, suntem într-una din rarele situaţii în care specificul tehnic al activităţii a fost suficient de conservator4 încât informaţiile oferite de izvoarele epocii pot fi extrapolate de la un secol la altul fără să existe pericolul unei deformări prea mari a realităţii.

Pot fi sesizate chiar două paliere pe care se află situate aceste con-stante: un palier superior, în care se regăsesc trăsături esenţiale ale epocii moderne timpurii şi, implicit, ale activităţii miniere în general, respectiv un palier inferior, care conţine detalii referitoare la cazul particular al extra-gerii sării în Moldova premodernă. Nu vom insista asupra celor dint}i, întrucât ele au fost suficient explicate în istoriografie; este vorba, aici, de structurile profunde şi determinante ale epocii – de lungă durată, în termenii Şcolii de la Annales5 –, reprezentate de sursele de energie aflate la dispo-ziţie (forţa omului şi a animalelor domestice), tehnica de lucru şi nivelul tehnologic al uneltelor utilizate6. Ne vom concentra atenţia în special asu-pra celui de-al doilea palier, cel care, din punctul nostru de vedere, este direct responsabil pentru deschiderea perspectivei propuse în rândurile de faţă.

Constante ale activităţii extractive

Prima constantă care poate fi sesizată studiind izvoarele este norma de lucru a minerilor. Pentru jumătatea secolul al XVII-lea dispunem de o informaţie destul de precisă, transmisă de episcopul catolic Marco Bandini. Referindu-se la viitorul t}rg Ocna, acesta scria că: „la apus de t}rgul Trotuş

4 Vezi și aprecierile făcute de Aurora Ilieș, Știri în legătură cu exploatarea sării

în Ţara Românească până în veacul al XVIII-lea, în „Studii și Materiale de Istorie Medie”, I (1956), p. 179; Leonid Boicu, Industria în Moldova între anii 1848 și 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 și 1864. Contribuţii, ed. de V. Popovici, București, 1963, p. 175; D. Vitcu, op. cit., p. 37-38, 86, 89.

5 Vezi Dale Tomich, The Order of Historical Time: The Longue Durée and Micro-History, în The Longue Durée and World-Systems Analysis, edited by Richard E. Lee, New York, 2012, p. 10: „In each case, the longue durée is simply the most stable temporal relation of the longest duration in the problem under consideration. It forms the stabilizing ground against which cyclical variations of other temporal structures are established, and it allows the ordering of historical inquiry”.

6 Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul și imposibilul, traducere de Adrian Riza, vol. II, București, 1984, p. 88-106; M. Stamatiu, Istoricul metodelor de exploatare a zăcămintelor de sare din România, în „Academia Rom}nă. Memoriile Secţiunii Știinţifice”, seria a III-a, XVIII (1942-1943), p. 591-605; Nicolae Maghiar, Ștefan Olteanu, Din istoria mineritului în România, București, 1970, p. 174-175; A. Ilieș, op. cit., p. 169-179; L. Boicu, op. cit., p. 173-174; D. Vitcu, Exploatarea sării în Moldova până la 1828, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie Iași”, XI (1974), p. 14-15.

EXPLOATAREA SĂRII LA TÂRGU OCNA ÎN EPOCA MODERNĂ TIMPURIE

57

se află o ocnă de sare în coasta unui munte; la poale, este un sat care are p}nă la trei sute de case, ai cărui locuitori nici nu plătesc bir, nici nu sunt luaţi la alte munci, dec}t fiecare casă să taie, pe săptăm}nă, patruzeci de bolovani mari de sare pentru principe; capul familiei sau un lucrător tocmit de acesta trebuie să-şi împlinească numărul fie într-o zi, fie în toată săptăm}na; iar dacă sare peste una, în săptăm}na următoare este ţinut să facă optzeci şi aşa mai departe”7. După cum se poate observa, Bandini face referire implicită şi la o formă de control a cantităţii de sare extrase pentru domnie; neîndeplinirea acesteia în timpul săptăm}nii de lucru atrăgea după sine reportarea sarcinii de lucru pentru săptăm}na următoare. Pe parcursul secolului al XVIII-lea, câteva dintre privilegiile date de domni şavgăilor vorbesc despre „sările ce sunt aşezaţi să le dea la căntare”8, ceea ce înseamnă că se controla nu numai numărul drobilor extraşi, ci şi greu-tatea acestora. În fine, forma de control din secolul al XVII-lea o regăsim aproape neschimbată la începutul secolului al XIX-lea, când se numea „căutare”. În 1814, ea era făcută la două săptăm}ni, c}nd fiecare miner trebuia să justifice extragerea unui număr de 78 de drobi de sare9. În anul 1828, c}nd exploatarea minei a fost reluată în administrare de Visterie, norma de lucru a devenit una zilnică, de şapte drobi pentru fiecare lucrător sănătos10. Rezultă, prin urmare, că norma de lucru a minerilor a rămas relativ neschimbată pe parcursul secolelor XVII-XIX şi că aceasta a fost de 39-40 drobi de sare pe săptămână, respectiv de 6,5 drobi pe zi [subl. ns.].

A doua constantă a fost greutatea drobilor de sare extraşi11. De această dată, sursele nu mai sunt la fel de clare, însă o atare concluzie se obţine pe cale logică. În primul r}nd, ea poate fi inferată plec}nd de la concluzia de mai sus privitoare la menţinerea aceleiaşi norme de lucru de-a lungul seco-lelor XVII-XIX. Astfel, dacă norma de lucru, exprimată într-un număr de drobi de sare, a rămas neschimbată, rezultă că nici greutatea drobilor de

7 Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor provinciilor catolice de rit

roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ediţie îngrijită de Traian Diaconescu, Iași, 2006, p. 130-131.

8 Theodor Codrescu, Uricariul, ediţia a II-a, vol. II, Iași, 1889, p. 155, 159, 173. Un indiciu în acest sens este faptul că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cantităţile de sare încep să fie cuantificate și în ocale (vezi Toma G. Bulat, Documentele mănăstirii Văratec (1497-1836), Chișinău, 1939, p. 62-63, 66-68).

9 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 182; Gh. Ghibănescu, Târgu-Ocna. Studiu istoric, în „Arhiva Societăţii Știinţifice și Literare”, Iași, II (1890-1891), p. 612, 629; D. Vitcu, op. cit., p. 17; idem, Istoria salinelor Moldovei, p. 37.

10 Gh. Ungureanu, Rufetul ocnelor din Moldova și revolta șavgăilor în 1843, în „Studii și Materiale de Istorie Modernă”, I (1957), p. 114.

11 Din punctul de vedere al știinţei fizicii, corect ar fi să vorbim despre masă, întrucât greutatea este, de fapt, o forţă; însă, pentru a ușura înţelegerea textului, preferăm să folosim sensul comun dat cuv}ntului greutate.


58

sare extraşi nu a variat prea mult. În al doilea rând, intervin sursele scrise, care fac trimitere şi ele spre aceeaşi realitate. În 1759, Ioan Teodor Callimachi întărea mănăstirii Putna un mertic anual de 150 de drobi de sare de la ocna domnească, mertic pe care aşezăm}ntul monahal îl primise, iniţial, de la Ştefan cel Mare în 150212, prin urmare, între drobii de la începutul secolului al XVI-lea şi cei de la mijlocul secolului al XVIII-lea nu erau diferenţe semni-ficative de greutate. Există, deci, motive suficiente să credem că greutatea drobilor de sare a rămas relativ constantă de-a lungul perioadei analizate [subl. ns.].

Întrebarea care urmează în mod firesc este: cum arătau şi, mai ales, c}t c}ntăreau drobii de sare? Pentru această întrebare dispunem de mai multe răspunsuri, date în special de călătorii străini care au vizitat Moldova sau chiar ocnele de l}ngă Trotuş. În 1641, Petru Bogdan Bakšić sintetizează activitatea de la Ocne astfel: „se taie sub păm}nt în bucăţi mari groase, cubice şi se scoate afară cu ajutorul unor roţi trase de cai”13. Câţiva ani mai t}rziu, în 1652, Robert Bargrave lasă o descriere sumară a modului în care era exploatată sarea la Ibăneşti, în ţinutul Dorohoi: pentru a fi extrasă şi transportată, „sarea este tăiată în bucăţi de două sau trei picioare pătrate”14. Potrivit lui Jean-Louis Carra, în vremea lui Grigore al III-lea Ghica, Moldova producea p}nă la 100.000 bolovani de sare, de cca 100 ocale fiecare15. În fine, la începutul secolului al XIX-lea (1814-1817), Feodor Karacsay descrie sarea extrasă la T}rgu Ocna ca av}nd forma unor bolovani pătraţi cu greutatea de un chintal16. În mod evident, avem de-a face cu informaţii contradictorii, generate de aproximări şi sisteme de referinţă diferite, greu de corelat între ele. Răm}ne, în schimb, ideea comună tuturor acestor aprecieri şi anume că drobii erau bucăţi paralelipipedice, suficient de grele pentru a necesita extragerea lor din subteran cu ajutorul cailor. Este vorba

12 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. III, 1487-1504, editat de I.

Cihodaru, I. Caproșu și N. Ciocan, București, 1980, p. 505, doc. nr. 283 (în continuare, se va cita DRH); N. Iorga, Documente privitoare la familia Calimachi, vol. I, București, 1902, p. 433; idem, Studii și documente privitoare la istoria românilor, vol. V, Cărţi domnești, zapise, răvașe, București, 1903, p. 388. Se pare că, de-a lungul timpului, mai toate ctitoriile domnești din ţară au primit astfel de merticuri; vezi N. Iorga, Documente și cercetări asupra istoriei financiare și economice a Principatelor Române, București, 1900, p. 107; Paul Mihail, Alte acte românești la Constantinopol, IV, 1596-1860, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iași, XII (1975), p. 244, nr. 7; Corneliu Stoica, Evoluţia localităţii Târgu Ocna în Evul Mediu (până la mijlocul secolului al XVIII-lea), în „Carpica”, XXI (1990), p. 16.

13 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, îngrijit de Maria Holban et al., București, 1973, p. 248.

14 Ibidem, p. 495. 15 Ibidem, vol. X, partea 1, p. 248. 16 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, s.n., vol. I, 1801-

1821, vol. îngrijit de Georgeta Filitti et al., București, 2004, p. 763.


59

aici despre crivacul din sursele locale, o instalaţie care, într-adevăr, era acţionată de forţa cailor17.

Din fericire, aceste informaţii sunt completate de un izvor intern cât se poate de precis. Este vorba despre un raport întocmit de Divanul Moldovei în 1811, care răspundea unei serii întregi de întrebări puse de autorităţile ruse de ocupaţie, interesate de valorificarea acestei importante resurse naturale. Alături de alte informaţii preţioase, este prezentă o estimare cantitativă a drobilor de sare extraşi de la Târgu Ocna; aceştia cântăreau în medie 75 de ocale, adică cca 97 kg18. Fireşte, nu întotdeauna drobii putea fi tăiaţi astfel înc}t să c}ntărească exact 75 de ocale, motiv pentru care, în secolul al XVIII-lea, se comercializau drobi care c}ntăreau între 65-80 ocale şi drobi care c}ntăreau sub 65 ocale. Se mai extrăgeau, în paralel, şi steţii, adică bucăţi de cca 35 de ocale fiecare, astfel înc}t două steţii erau echivalate, în epocă, cu un drob19. Mai mult decât atât, în izvoare poate fi înt}lnită şi o a treia unitate de referinţă: bracul sau coteţul20. Aceasta era prezentă mai ales în operaţiunile comerciale şi fiscale, întrucât era rezultatul divizării accidentale a drobilor extraşi21. Probabil în această realitate complexă se află explicaţia pentru informaţiile contradictorii pe care le-au consemnat străinii după ce au vizitat ocnele ori s-au informat despre activitatea acestora. Având, însă, la dispoziţie reperul cantitativ oferit de raportul din 1811, constatăm, în final, cu surprindere, că cele mai apropiate de adevăr au fost evaluările făcute la mijlocul secolului al XVII-lea de Petru Bogdan Bakšić şi Robert Bargrave. Aplicând densitatea cristalului de sare (2,17 g/cm3) unui paralelipiped cu laturile de 60 cm (echivalentul a două picioare englezeşti) şi înălţimea de 12-13 cm, obţinem,

17 A. Ilieș, op. cit., p. 170-172; N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 175; D. Vitcu,

Exploatarea sării în Moldova până la 1828, p. 14; idem, Istoria salinelor Moldovei, p. 29. 18 T.G. Bulat, Ocnele de sare din Moldova. Organizaţia și producţia lor în 1810, în

„Arhivele Basarabiei”, X (1938), nr. 1-4, p. 123: „un drobu ce să socotește de 75 ocă”. Pentru echivalare în sistemul metric, am folosit datele oferite de N. Stoicescu, Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României, București, 1971, p. 279-280.

19 T.G. Bulat, op. cit., p. 123. Vezi, de asemenea: Condica lui Mavrocordat, ediţie îngrijită de Corneliu Istrati, vol. II, Iași, 2008, p. 105, doc. nr. 296 (din anul 1741); Gh. Ghibănescu, Documente, în „Ioan Neculce”, IX (1931), p. 158, 163 (documente din 1757 și 1758); N. Iorga, Studii și documente, vol. XXII, p. 21-22, 43 (document din 1775); D. Vitcu, Istoria salinelor Moldovei, p. 38-39. La începutul secolului al XVIII-lea (în 1715), drobii erau numiţi „steţii de cele mari” (vezi P. Mihail, op. cit., p. 244), probabil pentru a-i deosebi de steţiile normale.

20 D. Vitcu, op. cit., p. 38-39. 21 Vezi N. Iorga, op. cit., vol. XXII, p. 21-22: „venitul spătării cei mari: 3 *lei,

bani noi+ de tot drobu i steţie de sare i de coteţu care să strigă drobu, ce s-a vinde și s-a ridica din măglă”.


60

într-adevăr, o greutate de cca 100 kg, foarte apropiată de cele 75 de ocale de la începutul secolului al XIX-lea.

Cea de-a treia constantă a fost una organizatorică: extragerea drobilor de sare se făcea de către mineri specializaţi, reuniţi într-o breaslă cu caracter profesional şi fiscal. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, denumirea dată acestei bresle a fost aceea generică de şaigăi22. În secolul al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, sensul termenului şavgău (cu vari-antele şaigău, şaugău, şalgău şi şabgău) s-a restr}ns, ajung}nd să desemneze doar o parte a membrilor breslei, în speţă, pe minerii propriu-zişi care tăiau sarea în ocnă. În consecinţă, denumirea breslei a fost schimbată în aceea de rufet al Ocnei. Din sursele secolului al XVIII-lea23 ştim că, alături de şavgăi, mai lucrau câteva categorii de muncitori specializaţi: lăturaşi, curteni, tărăbunţaşi şi vătafi sau vătăjei. Cei dint}i curăţau interiorul ocnelor de sarea măruntă şi de apa infiltrată, procurau lemnele necesare pentru foc şi pentru amenajarea gurilor de ocnă şi tot ei săpau gurile de ocnă în straturile super-ficiale, p}nă când localizau masivul de sare. Curtenii asigurau legătura ocnelor cu administraţia centrală şi îi scoteau la lucru pe locuitorii ţării obligaţi să presteze podvoade şi cărături. Tărăbunţaşii se ocupau de funcţionarea în bune condiţii a crivacului, supravegheau extragerea şi descărcarea drobilor de sare la gura ocnei, iar vătafii se îngrijeau de caii necesari funcţionării crivacului. Trebuie adăugat, însă, că alături de aceşti specialişti, relativ bine cunoscuţi, la ocne au mai lucrat două categorii de personal, mai puţin cunoscute sub aspect funcţional şi numeric: robii ţigani şi condamnaţii. Judec}nd după realităţile de la cumpăna secolelor XVIII-XIX, cei dintâi se ocupau mai ales cu transportul drobilor de la gura ocnei la locurile de depozitare din apropiere (mâgle) şi cu încărcarea căruţelor venite să preia sarea pentru a o duce spre graniţele ţării24. În ceea ce-i priveşte pe condamnaţi, se pare că aceştia au început să fie folosiţi pentru tăierea drobilor de sare încă din secolul al XVII-lea25. Iniţial, probabil numai cei

22 Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XVI, vol. IV, 1591-

1600, București, 1952, p. 6, nr. 5 (în continuare, se va cita DIR); Miron Costin, Opere, ediţie îngrijită de Petre P. Panaitescu, București, 1958, p. 147-148; Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Românești și a Moldovei, ediţie îngrijită de Gabriel Ștrempel, vol. II, București, 1994, p. 68.

23 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 169, 171; Moldova în epoca feudalismului, vol. VII/2, Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 și 1774, Chișinău, 1975, p. 329-334.

24 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 169, 175, 179-180; Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, ediţie îngrijită de C. Istrati, Iași, 2011, p. 178-179; T.G. Bulat, op. cit., p. 123-124; D. Vitcu, Exploatarea sării în Moldova până la 1828, p. 21-22, 28. Aceeași structură organizatorică funcţiona și în Ţara Rom}nească, vezi A. Ilieș, op. cit., p. 177.

25 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 248-249. Afirmaţia lui Petru Bogdan Bakšić, care susţinea că în ocne lucrau exclusiv condamnaţi, este, însă, în


61

condamnaţi la termene reduse vor fi fost folosiţi în acest sens; pentru a scăpa mai repede de pedepse, aceştia trebuie să fi fost mai receptivi dec}t ceilalţi faţă de interesele administraţiei ocnelor. La începutul secolului al XIX-lea, însă, munca în ocnă devenise obligatorie pentru toţi condamnaţii valizi26.

O altă întrebare care se ridică este dacă structura breslei din secolele XVIII-XIX a funcţionat şi în secolele anterioare? Răspunsul firesc ar fi acela că nu întocmai, pentru că experienţa acumulată de-a lungul timpului ar fi impus – de la un secol la altul – anumite progrese organizatorice. Totuşi, din motive tehnice, o anumită diviziune a muncii a existat şi în secolele anterioare, astfel încât trebuie acceptate cel puţin trei componente – amenajarea gurilor de ocnă şi întreţinerea ocnelor, tăierea drobilor din masivul de sare, respectiv extragerea şi depozitarea la suprafaţă a drobilor extraşi – aflate, probabil, într-un oarecare echilibru funcţional.

A patra constantă are în vedere faptul că procesul de producţie trebuia să fie relativ predictibil. Cum comercializarea sării extrase din ocne constituia un monopol domnesc, veniturile realizate au reprezentat una dintre sursele importante de venit ale puterii centrale. Prin urmare, intere-sul acesteia pentru administrarea ocnelor a fost unul mare, mai ales după ce sumele astfel încasate au început să alimenteze cămara domnească, adică veniturile personale ale domnului27. În aceste condiţii, este foarte probabil faptul că administratorii săi aveau la dispoziţie instrumente eficiente pen-tru a evalua veniturile anuale încasate. Pledează în acest sens estimările despre care ne vorbesc mai multe izvoare din secolele XVII-XVIII28. Dacă adăugăm faptul că, de-a lungul perioadei analizate, domnii au optat adesea pentru arendarea activităţii ocnelor unor particulari29, ipoteza devine aproape certitudine, căci nici un antreprenor privat nu s-ar fi aventurat într-o astfel de afacere fără să-şi fi făcut în prealabil un calcul de rentabi-litate bazat pe informaţii credibile30.

mod evident exagerată (vezi și N. Maghiar, Șt. Olteanu, op. cit., p. 175; C. Stoica, op. cit., p. 24).

26 D. Vitcu, Istoria salinelor Moldovei, p. 106. 27 Petre Strihan, Cămară, în Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar,

coordonatori Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, București, 1988, p. 82. 28 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 20, 23; ibidem, vol. VII, p. 262;

ibidem, vol. X/1, p. 249; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ediţie îngrijită de Gh. Guţu, București, 1973, p. 265.

29 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 23; T.G. Bulat, op. cit., p. 122-124; D. Vitcu, op. cit., p. 30-31, 44-47.

30 Să adăugăm aici faptul că, de-a lungul secolelor, domnitorii au acordat marilor boieri și mănăstirilor numeroase „mile”, const}nd din mari cantităţi de sare furnizate gratuit de administraţia ocnelor, care trebuiau avute de asemenea în vedere într-o astfel de afacere (vezi D. Vitcu, op. cit., p. 43).


62

Întrebarea care se pune în continuare este cum se putea asigura o ase-menea producţie predictibilă? Răspunsul credem că se leagă de menţinerea în activitate, cel puţin pe termen mediu, a unui număr de muncitori mai mare sau egal cu o limită considerată minimală. În condiţiile în care aceştia aveau stabilită o normă de lucru zilnică sau săptăm}nală, după cum am arătat anterior, se putea anticipa producţia minimă a ocnelor şi valoarea comercială minimă a acesteia. Acesta a fost, probabil, principalul motiv pentru care puterea centrală s-a implicat direct în organizarea şi funcţionarea breslei şavgăilor. Faptul este vizibil în a doua jumătate a secolul al XVIII-lea şi în primii ani ai secolului al XIX-lea, c}nd domnii au impus păstrarea în activitate a unui număr minim obligatoriu de breslaşi. Ne sunt cunoscute două astfel de cifre: cea de 225, atestată în privilegiile rufetului între anii 1761-178331, şi cea de 300, atestată între 1796 şi 181432. Ele au funcţionat limitativ numai în sens descendent, împiedicând doar scăderea, nu şi creşterea numărului rufetaşilor. O demonstrează c}teva date din primii ani ai secolului al XIX-lea, c}nd găsim atestaţi mult mai mulţi rufetaşi decât limita minimă de 300, aflată în vigoare: 508 rufetaşi în 1803, 511 în 1810 şi 400 în 181333. Având în vedere insistenţa cu care este reiterată prevederea referitoare la numărul minim de rufetaşi în actele secolului al XVIII-lea, este de crezut că astfel de cifre minime au fost stabilite ori de c}te ori autoritatea centrală a confirmat sau modificat substanţial statutul breslei.

O ultimă nelămurire ţine de motivul pentru care au fost alese cele două cifre? Dacă 300 poate fi privită drept o „cifră rotundă” şi nu stârneşte nedumeriri, 225 este în schimb un număr oarecare şi aparent fără nici o semnificaţie aparte. Un răspuns posibil ar fi acela că reprezentau repere funcţionale moştenite din trecut, care se pretau, încă, la realităţile secolului al XVIII-lea.

În fine, trebuie adusă în discuţie ultima constantă: durata activităţii extractive. Nici unul dintre textele referitoare la secolele XVI-XVIII nu face aprecieri asupra timpului de lucru al muncitorilor şi al tăietorilor de sare. Avem, în schimb, astfel de informaţii despre activitatea ocnelor din Transilvania şi din Ţara Rom}nească în secolul al XVIII-lea. Astfel, în timp ce despre minerii transilvăneni s-a conservat informaţia că nu lucrau vara,

31 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 168-175: „prin știrea domniei și prin

marafetul ispravnicului de ţinut, ca să nu fie niciodată lipsă de soma a 225 liudi, ce sunt arătaţi mai sus, însă tot rufetul acesta a Ocnei ce sunt arătaţi mai sus, ce se cuprinde 225 liude, adică șaugăi, lăturași, tărăb}nţași, vătăjei”.

32 Ibidem, p. 181-182; Gh. Ghibănescu, Târgu-Ocna, p. 627; N. Iorga, Privilegiile șangăilor de la Târgu Ocna, în „Academia Rom}nă. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria a II-a, XXXVII (1915), p. 258.

33 Condica Visteriei Moldovei la 1803, ediţie îngrijită de C. Istrati, Iași, 2010, p. 97; T.G. Bulat, op. cit., p. 123; Gh. Ghibănescu, Chestia domeniului Tg. Ocna, București, 1900, p. 45.


63

despre cei din Ţara Rom}nească ştim că lucrau tot timpul anului34. Având în vedere faptul că modul de organizare a producţiei în Moldova este destul de asemănător cu cel din Ţara Rom}nească, prima tentaţie ar fi să ne îndreptăm spre exemplul acesteia din urmă. Această ultimă apreciere este, însă, una foarte generală, iar realităţile t}rzii din prima jumătate a secolului al XIX-lea vin să o contrazică într-o oarecare măsură şi într-o manieră credi-bilă. Concret, este vorba despre faptul că, în epoca regulamentară, şavgăii aveau obligaţia să taie „în toate zilele, bez duminicile şi 12 praznice mari bisericeşti într-un an [...] câte 78 drobi într-o căutare de 12 zile şi fiecare drob să fie în greutate de 75-80 oca”35. Rezultă de aici că, în mod principial, şavgăii lucrau, într-adevăr, tot timpul anului, însă beneficiau de zile libere cu prilejul sărbătorilor religioase. Prin urmare, ritmul activităţii era reglat în funcţie de calendarul religios, ceea ce ne permite să credem că şi în secolele anterioare se întâmpla acelaşi lucru; aceasta cu atât mai mult, cu cât celelalte date implicate în ecuaţie (sintetizate azi prin conceptul de „normă de lucru”), sunt de asemenea de regăsit în secolele XVII-XVIII.

Ar mai fi de adăugat aici faptul că, de la jumătatea secolului al XIX-lea, ni s-a păstrat şi o altă mărturie despre timpul de lucru al şavgăilor. Este vorba despre capitolul intitulat „Ocnele Moldovei”, din volumul Notiţe statistice asupra Moldovei al economistului Nicolae Şuţu. Textul în cauză a fost redactat de Alecu Obreja, unul dintre angajaţii ocnelor în perioada regulamentară. Încerc}nd să estimeze, la rândul lui, cantitatea de sare extrasă, Alecu Obreja şi-a pus aceeaşi problemă a timpului de lucru, prilej cu care constata că şavgăii lucrau de fapt numai 284 zile pe an, extrăg}nd, în medie, 6,5 drobi de sare a câte 70 de ocale fiecare36. Aşadar, în anii 1830-1840, şavgăii erau ţinuţi să lucreze cca 300 zile pe an, însă, în realitate, lucrau cu cca două săptăm}ni mai puţin.

În raport cu secolele XVII-XVIII, timpul de lucru al şavgăilor s-a situat, cel mai probabil, în jurul cifrei maxime, de 300 zile. Datorită structurii calendarului religios, suntem siguri că şavgăii beneficiau de cca 64-65 zile libere pe an. Nu ştim, însă, dacă la aceste zile libere „legale” se mai adăugau şi altele, autoasumate în afara reglementărilor în vigoare, aşa cum se întâmpla spre mijlocul secolului al XIX-lea. Probabil că da, pentru că, în mod firesc, interveneau probleme individuale (cum ar fi cele de sănătate, de pildă) care îi puteau ţine pe şavgăi c}teva zile în afara ocnelor. Totuşi, dacă vom citi cu atenţie sursele secolelor XVII-XVIII, vom observa că problema creşterii numărului de zile libere peste cel al sărbătorilor religioase este lipsită de relevanţă, întruc}t nu a influenţat nivelul

34 Călători străini despre Ţările Române, vol. X/1, p. 361, 367, 766. 35 D. Vitcu, op. cit., p. 99. 36 Alecu Obreja, Ocnele Moldovei, în Nicolae Șuţu, Notiţe statistice asupra

Moldovei, Iași, 1852, p. 155, 169.


64

producţiei. Un argument pertinent în acest sens este oferit de Marco Bandini, care susţine că, dacă şavgăii nu lucrau c}teva zile succesive, erau nevoiţi să recupereze timpul pierdut şi să împlinească norma de lucru, c}nd reveneau în ocnă.

Constantele analizate se pretează unei formule matematice cu ajuto-rul căreia putem estima cantitatea de sare extrasă anual. În principiu, este vorba despre acelaşi mecanism de calcul pe care l-a folosit şi Alecu Obreja la mijlocul secolului al XIX-lea37. Între cele două perioade supuse evaluării există, însă, o diferenţă notabilă: în vreme ce, la mijlocul secolului al XIX-lea, numărul tăietorilor de sare era unul cunoscut, pentru secolele XVI-XVIII el va trebui căutat. Prin urmare, pentru a putea folosi formula de calcul, răm}ne să stabilim evoluţia numerică a şavgăilor, atunci c}nd izvoarele existente ne permit acest lucru. Având în vedere, însă, pauperitatea şi parcimonia surselor, acest obiectiv va putea fi atins după ce vom schiţa mai întâi liniile principale ale evoluţiei rufetului Ocnei în secolele XVI-XVIII.

Evoluţia rufetului Ocnei în secolele XVI-XVIII

Cea mai veche informaţie scrisă despre activitatea breslei vine de la sfârşitul secolului al XVI-lea, fiind prezentă în „Catastihul de cisle de ţirani, de la toate ţinuturile şi curteani şi vătaji şi neamişi şi popi”, din 20 februarie 1591. Aici, în dreptul ţinutului Trotuş, sunt menţionaţi 120 de şaigăi38. Ei figurează alături de curteni, vătafi, nemeşi şi preoţi, alcătuind împreună ceea ce un alt catastif fiscal, redactat în 1606, va numi categoria mijlociilor. Situată, din punct de vedere fiscal, între ţăranii de istov (cei care plăteau dările complet) şi săraci sau oameni (cei care plăteau dările cele mai reduse), mijlocii beneficiau de anumite scutiri. Acestea erau statuate potrivit slujbei pe care o prestau în interesul domniei şi se materializau printr-un bir special, cu un cuantum redus39. Aşadar, în 1591, cei 120 de şavgăi constituiau un grup profesional care plătea birul în mod parţial. Câţiva ani mai târziu, la 18 ianuarie 1599, este atestat documentar pentru prima dată condu-cătorul breslei, numit birăul ocnei; putem presupune că şavgăii consemnaţi

37 Ibidem, p. 169. 38 DIR, A, veacul XVI, vol. IV, p. 6, nr. 5; Constantin Turcu, Cele mai vechi

statistici moldovenești, în „Studii și Cercetări Știinţifice”, Iași, VII (1956), nr. 2, p. 76; C. Stoica, op. cit., p. 23.

39 Vezi Ioan Caproșu, Structuri fiscale și administrative într-un catastif moldo-venesc de vistierie din 1606, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, Iași, XXX (1993), p. 261-262; Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1994, p. 115-116; Mihail Lazăr, Realităţi fiscale din Ţara Moldovei. Dări de cotitate în sfera economiei păstorești (secolul al XV-lea – mijlocul secolului al XVIII-lea), Iași, 2000, p. 111.


65

în catastiful cislelor reprezentau întreaga breaslă40. Populaţia ce locuia l}ngă ocne nu se reducea, însă, la cele 120 familii de mineri, ci era cu siguranţă mai mare41. Totuşi, numărul tăietorilor de sare propriu-zişi nu îl aflăm din sursele vremii; pentru a-l aproxima, va trebui să apelăm la datele cunoscute din secolele următoare şi să revenim asupra problemei în cele ce urmează.

Pentru secolul al XVII-lea, dispunem de informaţii şi mai puţin clare, motiv pentru care va trebui să ne sprijinim at}t pe datele şi concluziile referitoare la secolul al XVI-lea, cât şi pe informaţiile mai bogate din secolul al XVIII-lea. Am arătat mai sus că Marco Bandini vorbeşte despre aşezarea de l}ngă ocne ca av}nd sub 300 de familii însărcinate cu extragerea drobilor de sare în schimbul scutirii complete de bir şi de celelalte obligaţii în muncă. Pe l}ngă acestea, Bandini adaugă, însă, că: „mai sunt încă două sate ocupate cu aceeaşi muncă şi îndatorirea aceasta, în afară de ele, nu le revine altora. Nici ei nu sunt lăsaţi cu totul fără plată, căci pentru fiecare bolovan de sare li se dă c}te un ban de argint sau doi solidi polonezi, însă la sf}rşitul anului, c}nd cămăraşul se schimbă, se obişnuieşte să se dea săpătorului de ocnă, după starea fiecăruia, unul, două sau trei care de sare”42. Am preferat să reproducem în întregime citatul pentru a sublinia aici un detaliu foarte important, şi anume că în vremea vizitei lui Bandini, la ocne activau două categorii de muncitori. Prima era formată din locuitori ai satului de cca 300 de case, în care recunoaştem aşezarea Ocna/Ocne; aceştia aveau o normă de lucru şi lucrau pentru domn în schimbul scutirilor fiscale. A doua era formată din locuitorii unor sate învecinate cu Ocna, care lucrau pentru domnie în schimbul unui salariu şi al unei cantităţi anuale de sare; aceştia nu aveau o normă de muncă impusă şi nu beneficiau de scutiri fiscale43. În aceste condiţii, dacă este să ne raportăm la realităţile din secolul al XVI-lea, rezultă că numai cei din prima categorie erau membri ai breslei şavgăilor; ceilalţi erau lăturaşii pe care, în secolul al XVIII-lea, îi vom regăsi tot în vecinătatea Ocnei.

Un detaliu care a scăpat atenţiei p}nă acum este acela că între breslaşii din 1591 plătitori de bir special (parţial), şi cei din 1646-1648, scutiţi complet de bir (tributum, potrivit lui Bandini), a intervenit în mod evident o schimbare de statut fiscal. Aceasta trebuie să fi avut loc în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ca o consecinţă a separării cămării dom-neşti de vistierie. Reforma administrativ-fiscală în cauză era deja realitate la 1 aprilie 163144; prin urmare, este de crezut că domnia a folosit acest prilej

40 DIR, A, veacul XVI, vol. IV, p. 243, nr. 298; D. Vitcu, op. cit., p. 31, 33; C.

Stoica, op. cit., p. 17. 41 C. Stoica, op. cit., p. 20. 42 M. Bandini, op. cit., p. 130. 43 Vezi și D. Vitcu, op. cit., p. 32, care face o distincţie foarte asemănătoare. 44 P. Strihan, op. cit., p. 82.


66

pentru a impulsiona activitatea ocnelor, acordându-le breslaşilor scutire completă de la plata birului45.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se pare că domnii au mai adăugat un stimulent, introduc}nd salarizarea şavgăilor cu un ban pentru fiecare drob de sare extras. Concluzia rezultă din corelarea a două izvoare independente: de o parte se află un privilegiu dat şavgăilor de Grigore al II-lea Ghica, în iunie 1741, în care a fost consemnată tradiţia potrivit căreia salarizarea breslaşilor ar fi datat „din-ceput de la strămoşii lor”46; de cealaltă parte intervine relatarea lui Bandini, care constata, la jumătatea secolului anterior, că numai lăturaşii erau plătiţi. Prin urmare, fie în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fie în primii ani ai secolului următor, breslaşii au început să fie plătiţi, asemenea lăturaşilor.

Regimul fiscal şi salarial aplicat de domni breslaşilor a stimulat creşterea demografică a aşezării, care, între anii 1690-1710, a devenit târg47. În primul rând, acesta a acţionat direct, determinând un anumit flux migra-tor orientat spre activitatea ocnelor. În acelaşi timp şi în acelaşi sens, a acţionat şi pe cale indirectă. Întruc}t era remunerată, activitatea muncito-rilor de la ocne a dus la o creştere a cererii locale de bunuri şi servicii. Drept urmare, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la Ocne s-au aşezat statornic mai mulţi negustori şi meşteşugari, care au venit să răspundă acestei cereri crescânde48. În paralel, a acţionat şi un al doilea factor de creş-tere demografică, şi anume extinderea teritorială a vetrei Ocnei, prin înglo-barea mai multor sate învecinate, printre care s-au aflat şi cele două sate de lăturaşi pomenite de Marco Bandini49. Ca urmare a acţiunii conjugate a

45 Se pare că activitatea ocnelor din secolul al XVI-lea era departe de

potenţialul său real, iar situaţia era cunoscută și în Imperiul Otoman, unul dintre beneficiarii exporturilor de sare moldovenească. Cel puţin așa se poate deduce citind un ordin al sultanului Mehmed al III-lea din iunie 1595, prin care se acorda guvernarea Moldovei, cu titlul de pașă, unui oarecare Ibrahim, fost sançakbey de Vize. Alegerea acestui personaj era justificată de Poartă prin aceea că promitea o creștere a veniturilor încasate de visteria otomană, printre altele și pentru că intenţiona să redreseze activitatea ocnelor de sare (vezi Mihai Maxim, Trei noi docu-mente turcești despre relaţiile româno-otomane la sfârșitul secolului al XVI-lea, în „Acta Moldaviae Septentrionalis”, VII-VIII (2008-2009), p. 105-107). Prin redresarea la care se referă fostul sançakbey de Vize trebuie înţeleasă în primul r}nd reorga-nizarea activităţii potrivit principiilor otomane, însă reţinem ideea că activitatea putea fi eficientizată în avantajul statului, fapt care s-a petrecut, într-adevăr, în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

46 Condica lui Mavrocordat, vol. II, p. 640, nr. 1425. 47 Gh. Ghibănescu, Târgu-Ocna, p. 633; C. Stoica, op. cit., p. 19. 48 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I, București, 1925, p. 134; Ștefan

Olteanu, Constantin Șerban, Meșteșugurile din Ţara Românească și Moldova în Evul Mediu, București, 1969, p. 264, 275, 276, 281.

49 D. Vitcu, op. cit., p. 32; C. Stoica, op. cit., p. 25, 28.


67

celor doi factori, încă în anul 1688, Ocnele erau: „un sat frumos de 500 de case de schismatici, care taie sare într-o groapă vecină cu satul amintit”, după cum îl descrie misionarul catolic Antonio Giorgini50. Un sfert de secol mai târziu, fostul domn Dimitrie Cantemir descria şi el aceste realităţi locale, scriind la r}ndul lui că: „aceste ocne nu se sf}rşesc niciodată, deşi zilnic lucrează săp}nd la golirea lor mai multe sute de oameni *subl. ns.+”51. Dezvoltarea noului t}rg de la Ocna a avut loc în paralel cu decăderea vechiului oraş Trotuş, aflat şi el în apropiere şi bazat tot pe exploatarea sării52.

Av}nd în vedere că extinderea salarizării în raport cu şavgăii şi extinderea aşezării pe seama satelor vecine şi în defavoarea unui oraş s-au petrecut în aceeaşi epocă, devine plauzibilă o legătură de cauzalitate între cele două „evenimente”. Cel mai probabil scenariu este acela în care lăturaşii au fost introduşi în breasla şavgăilor53 şi că cei mai mulţi dintre ei au căpătat atribuţiile care îi vor consacra funcţional în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Acesta este momentul în care s-a produs de fapt reorganizarea breslei şavgăilor în rufetul Ocnei. Cea dint}i atestare cunoscută a acestei noi realităţi vine, însă, abia din 1741, când Grigore al II-lea Ghica vorbeşte într-un document despre „şaugăii, oameni şi alte rufeturi a Ocnii”54. Odată cu uniformizarea statutului profesional, salarial şi fiscal al şavgăilor şi lăturaşilor s-a produs, în mod firesc, şi anexarea celor două sau trei sate în care locuiau lăturaşii la vatra Ocnei.

La finele secolului al XVII-lea, cel mai târziu în primii ani ai secolului al XVIII-lea, domnia a operat o nouă modificare a statutului breslei. Aceasta iese la iveală către jumătatea secolului al XVIII-lea, când a fost înlo-cuită cu o altă reglementare. În fapt, însă, discutăm despre două documente emise tot de Grigore al II-lea Ghica. Cel dint}i poartă data de 1 iunie 1741 şi se referă la condiţiile de salarizare a şavgăilor. Potrivit acestuia: „văz}ndu-se că leafa lor este puţină c}te un ban de o sare, neput}nd să să chiverni-sească cu at}ta, osebit de alte mile ce am făcut domnia mea, după cum arată testamentul domniii mele ce este la mâna lor, am adaos leafa lor cu doao părţi mai mult şi i-am aşăzat de acmu înainte leafa lor să fie c}te trei bani de o sare”55. De aici pot fi desprinse mai multe concluzii. Mai întâi, se remarcă faptul că avem de-a face cu o mărire salarială, de unde rezultă că

50 Călători străini despre Ţările Române, supliment I, vol. întocmit de Ștefan

Andreescu et al., București, 2011, p. 221. 51 D. Cantemir, op. cit., p. 103. 52 Pentru t}rgul Trotuș, vezi Laurenţiu Rădvan, Orașele din ţările române în

evul mediu (sfârșitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al XVI-lea), Iași, 2011, p. 587-590. 53 Vezi A. Obreja, loc. cit., p. 160, care afirmă același lucru, invoc}nd un

document din 1693. 54 Condica lui Mavrocordat, vol. II, p. 639, nr. 1424. 55 Ibidem, p. 640, nr. 1425.


68

şavgăii începuseră, într-adevăr, să fie plătiţi de mai multă vreme; cel mai probabil, încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, după cum am arătat mai sus. În al doilea r}nd, deducem că, în timpul celor două domnii anterioare (1726-1733, 1735-1739), Grigore al II-lea Ghica menţinuse condiţiile de salarizare anterioare (1 ban pentru fiecare drob tăiat). În fine, se poate constata că, tot atunci, Ghica le acordase şavgăilor şi un alt hrisov, care avea un conţinut diferit. Al doilea document poartă data de 1 decembrie 174156 şi vine să confirme un altul mai vechi, emis tot de Grigore al II-lea Ghica, pe care şavgăii îl pierduseră în timpul războiului ruso-austro-turc din 1735-173957. Actul vizează statutul fiscal al breslei şi aduce ca noutate impunerea acesteia la plata integrală a birului: „să dea numai cifertul lor, pă aşăzare, cum s-or tocmi cu cămăraşii”. În schimb, rufetaşii erau scutiţi de toate celelalte dări de repartiţie şi obligaţii în muncă. La capitolul dărilor de cotitate, domnul stabilea pentru întregul rufet un număr maximal de vite, cai, porci şi stupi de albine, pentru care membrii săi erau de asemenea scutiţi; aveau să plătească dări numai pentru anima-lele care depăşeau respectivele cifre maximale. În privinţa gorştinei oilor, însă, rufetaşii urmau „să dea pă obiceiul lor, c}te 6 bani” de fiecare ani-mal58. Judec}nd după conţinut, privilegiul iniţial a fost emis, probabil, în 1736, c}nd domnitorul „au pus bani pe neguţitori şi pe alte bresle”59, scopul lui fiind acela de a-i proteja pe şavgăi de noile obligaţii fiscale.

Şi de aici desprindem mai multe concluzii. Cea mai importantă este aceea că membrii breslei erau supuşi la plata cifertului de mai mult timp. Cum climatul fiscal de la cumpăna secolelor XVII-XVIII a fost unul instabil şi tot atunci se plasează introducerea cifertului, devine plauzibilă plasarea, în acest context, a impunerii şavgăilor la plata birului. Responsabili par să fi fost Constantin Cantemir şi Antioh Cantemir. De la Ioan Neculce ştim, despre primul, că „scoté mulţimé de orînduiali pe ţar<ă>, şi pe mazâli dajdii gréle, şi pe breşlaşi greutate, de s-au stâns dé atunce”60; iar despre al

56 Ibidem, p. 639, nr. 1424. Dacă nu cumva este o scăpare a editorului, atunci

data în cauză trebuie să indice doar momentul copierii în condica lui Constantin Mavrocordat, întruc}t acesta din urmă a preluat tronul în toamna lui 1741 și era deja în Iași la 12 octombrie (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul epocii fanariote, 1601-1821, ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, București, 2007, p. 186). Vezi și Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 611, care îl datează în 1740, c}nd Grigore al II-lea Ghica încă domnea.

57 Condica lui Mavrocordat, vol. II, p. 639, nr. 1424: „și mai-nainte vreme au avut ei testament de milă de la domnia mea cu așezare de odihna lor și în vremea turburării ce-au fost, li s-au prăpădit testamentul”.

58 Ibidem. 59 Ioan Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei și O samă de cuvinte, ediţie

critică de Gabriel Ștrempel, București, 1982, p. 832. 60 Ibidem, p. 319.


69

doilea că: „într-aceli vremii de vrăjbii, au slăbit tare din prilej pe mănăstirei şi pe breslaşi”61. Mai mult decât atât, Antioh Cantemir este autorul reformei fiscale concretizate prin introducerea cifertului, ca modalitate de impunere şi percepere fiscală62. Observăm, apoi, că vechiul regim fiscal al breslei includea şi scutiri în raport cu dările de cotitate; din lista acestora, Grigore al II-lea Ghica a păstrat neschimbat doar cuantumul gorştinei oilor, oper}nd modificări pentru toate celelalte dări. În fine, se cuvine să remarcăm că privilegiul despre care Ghica spune, în iunie 1741, că se afla în posesia şavgăilor era distinct de cel cu caracter fiscal, întrucât originalul fusese pierdut; prin urmare avem de-a face şi cu un al treilea privilegiu, diferit de precedentele.

Conţinutul acestuia din urmă iese la iveală tot în primele decenii ale secolului al XVIII-lea; el prevedea rezervarea pentru şavgăi a monopolului asupra comerţului cu carne, pâine şi vin în Târgu Ocna. Se pare, totuşi, că hrisovul emis de Grigore al II-lea Ghica era numai un act de întărire şi că privilegiul iniţial fusese dat şavgăilor mai demult. În acest sens pledează existenţa unor acte din anii 1720 şi 1733, din care rezultă că at}t domnii emitenţi, cât şi rufetaşii considerau că membrii breslei aveau dreptul exclu-siv de a vinde băuturi alcoolice în localitate63. Prevederile monopolului au fost păstrate intacte şi reconfirmate ulterior de toţi domnii din a doua jumă-tate a secolului al XVIII-lea64.

Prin impunerea la plata integrală a birului, domnii de la cumpăna secolelor XVII-XVIII au lovit serios în structura privilegiilor de care se bucuraseră breslaşii. Nu ştim care a fost regimul dărilor de cotitate datorate de şavgăi în secolul al XVII-lea, pentru a ne da seama dacă au fost afectaţi şi la acest capitol, însă, cu siguranţă, în primele decenii ale secolului următor ei datorau şi dări de acest tip, după cum o demonstrează privilegiul lui Grigore al II-lea Ghica. Merită să fie subliniat aici faptul că impunerea la plata birului s-a făcut în condiţiile în care salariul şavgăilor era de doar 1 ban pentru fiecare drob şi că situaţia a fost modificată abia în iunie 1741, când, în urma plângerilor adresate domnului, salariul le-a fost mărit p}nă la 3 bani pentru fiecare drob. În consecinţă, după cum recunoaşte chiar Ghica, această conjunctură fiscală şi salarială a produs o deteriorare vizibilă a condiţiilor de viaţă pentru şavgăi, ceea ce a cauzat, probabil, o scădere a numărului total de rufetaşi.

61 Ibidem, p. 386. 62 Ibidem, p. 418. Vezi și Nicolae Grigoraș, Instituţii feudale din Moldova.

Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, 1971, p. 128-129. 63 Catalogul documentelor moldovenești din Direcţia Arhivelor Centrale, vol. V,

1701-1720, întocmit de Veronica Vasilescu și Doina Duca-Tinculescu, București, 1974, p. 468, nr. 1708; D. Vitcu, op. cit., p. 34; C. Stoica, op. cit., p. 23, 28.

64 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 175-177; Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 625; N. Iorga, Privilegiile șangăilor, p. 256-258.


70

Noi modificări au fost operate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, întruc}t mărirea salarială acordată de Grigore Ghica al II-lea nu a fost suficientă. Astfel, la 2 august 1765, Grigore al III-lea Ghica stabilea că rufetaşii vor plăti un cifert fix, de 500 lei, de două ori pe an. El revenea, astfel, la modul de impunere de care beneficiaseră şavgăii la finele secolului al XVI-lea şi în primii ani ai secolului al XVII-lea: scutire parţială de plata birului. Apoi, în 1783, Alexandru Mavrocordat Delibey a intervenit uşor în condiţiile de salarizare, mărind leafa de la 3 la 4 bani pentru fiecare drob tăiat65. Ulterior, între 1792-1814, au fost operate cele mai mari creşteri salariale din istoria rufetului. Lefurile au ajuns, astfel, la 18 bani noi pentru fiecare din cei 78 de drobi din norma de lucru şi la 21 bani noi pentru fiecare drob suplimentar66.

Multe dintre detaliile activităţii rufetului Ocnei, aşa cum le-am putut observa p}nă aici, sunt confirmate de un izvor care nu a fost valorificat p}nă acum de istoricii aşezării; valoarea sa este cu at}t mai mare cu c}t aduce şi o serie de noutăţi la nivelul detaliilor. Avem în vedere aici cata-grafia fiscală din anul 1774, întocmită la comanda autorităţilor ruseşti de ocupaţie67. Potrivit acesteia, T}rgul Ocnei era format din două subdiviziuni teritoriale: „vatra t}rgului” şi „lăturaşii de preîmprejur”. În vatra t}rgului, locuiau 526 de familii ortodoxe, 83 familii de armeni, 6 familii de evrei şi 92 rufeturi68. Cele 526 familii ortodoxe erau împărţite în două categorii: 225 familii alcătuiau rufetul Ocnei, iar restul de 301 familii erau birnice69. Deşi catagrafia afirmă clar faptul că din „526 – toată suma caselor” t}rgului, se scad „rufeturile, însă 225 oamenii ocnii”, totuşi trecerea în revistă a ocupaţiilor târgoveţilor ne arată un număr de 278 capi de familie în dreptul cărora sunt trecute ocupaţii specifice activităţii miniere. La o privire mai atentă, se observă că cei 278 capi de familie erau de fapt de două feluri. Unii dintre ei aveau o singură ocupaţie, legată exclusiv de nevoile ocnei; aceştia erau 110 şavgăi, 78 lăturaşi, 23 curteni, 9 tărăbunţaşi şi un vătăman de Ocnă, adică 221 familii. Ceilalţi 57 erau capi de familie cu c}te două ocupaţii. În majoritatea cazurilor, este vorba despre meşteşugari şi negustori (croitori, ciubotari, curelari, blănari, trăistari, dogari, cr}şmari, funari, jitari, morari, bărbieri şi chiar un dascăl), care aveau în secundar şi ocupaţia de şavgău, lăturaş, curtean sau vătăman. În mod evident, cifrele se contrazic între ele, aşa înc}t trebuie găsită o lămurire.

65 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 169-175; N. Iorga, op. cit., p. 255-256. 66 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 159-182; Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 615,

627; N. Iorga, op. cit., p. 251-258; D. Vitcu, op. cit., p. 34-35. 67 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII/2, p. 328-336. 68 Este vorba despre 8 familii de preoţi, 2 de diaconi, un pensionar, probabil

rus, 4 de mazili și ruptași și 45 de ţigani, restul de 32 fiind femei sărace și nevolnici (ibidem, p. 335-336).

69 Ibidem, p. 329-336.


71

O parte a explicaţiei pentru această situaţie se află în privilegiile prin care domnii fixau un număr minim de rufetaşi. Drept măsură de precauţie, s-a prevăzut că: „de se va înt}mpla să moară vre unii *rufetaşi, nota ns.+, să fie volnici cămăraşii de Ocnă a lua din ficiorii lor, ce vor fi însuraţi, şi din haimanalile Ocnii, alţi oameni în locul lor şi să-i puie la slujba Ocnii”70. Aşadar, pentru a menţine constant numărul rufetaşilor, se constituise o rezervă de lucrători, la care cămăraşii de Ocnă puteau apela atunci c}nd familiile rufetaşilor morţi nu puteau asigura continuitatea activităţii, şi care era numită „haimanalele Ocnei”. Acesta era un grup de târgoveţi cu identi-tate fiscală proprie, legat, însă, într-un fel sau altul de membrii breslei, detaliu care reiese din faptul că, pentru animalele care depăşeau numărul maxim scutit de domnie, rufetaşii plăteau dările la un loc cu haimanalele: „iar pe c}te vite vor avé mai mult vor da, şi ele [rufeturile, nota ns.] la cisla haimanalelor”71. Date fiind aceste amănunte, este foarte probabil faptul că haimanalele Ocnei erau cei 57 capi de familii pe care catagrafia din 1774 îi arată ca av}nd două ocupaţii. De fapt, era vorba despre târgoveţi meşteşu-gari şi negustori, cărora cămăraşii de Ocnă le fixaseră viitoare sarcini de lucru, pentru eventualitatea în care era nevoie de ei72. În acest sens pledează şi constatarea că în catagrafie găsim rude apropiate, plasate atât în rândul rufetaşilor, cât şi în rândul târgoveţilor cu ocupaţii duble73. Dat fiind acest context, termenul „haimanale” se pare că făcea trimitere nu numai la statu-tul incert al membrilor săi în raport cu activitatea Ocnei, ci şi la faptul că ei nu locuiau grupat, într-o mahala a târgului, ci risipiţi printre ceilalţi târgo-veţi, după cum o demonstrează elocvent ordinea familiilor din catagrafie74.

Cealaltă jumătate a explicaţiei o aflăm privind cu atenţie secţiunea catagrafiei care se referă la „lăturaşii de preîmprejur”. Înţeleşi aici ca oameni care locuiesc în imediata vecinătate a t}rgului, lăturaşii erau în număr de 58 familii75. În marea lor majoritate (46 familii), ei sunt indicaţi după nume, fără o ocupaţie anume; cel mult li se arată locul de ob}rşie, atunci când era vorba despre noi veniţi (6 familii). Aceasta înseamnă, foarte probabil, că erau agricultori. Alături de ei mai găsim trei familii de pescari, două de armeni, una de vr}nceni, una de ungureni, familia unui puşcaş, dar şi 4 familii de lucrători la ocnă: doi şavgăi, un lăturaş şi un tărăbunţaş76.

70 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 171, 174-175, 182-183. 71 Ibidem, p. 171, 174, 182 72 Vezi în acest sens și Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 624. 73 La poziţia 82, îl găsim înregistrat pe „Gheorghi, fiul preotului Vasile,

lăturaș”, iar la următoarea, pe „Ioniţă, blănar, fratele lui, lăturaș” (Moldova în epoca feudalismului, vol. VII/2, p. 330).

74 Se confirmă, astfel, afirmaţiile lui Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 624, puse sub semnul îndoielii de D. Vitcu, în op. cit., p. 11, 36.

75 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII/2, p. 328-329. 76 Ibidem, p. 329.


72

Aceste patru familii vin, aşadar, să se alăture celor 221 de familii ale rufetului Ocnei care locuiau în vatra târgului, întregind cifra de 225 de rufetaşi despre care vorbesc atât documentele de cancelarie, cât şi textul catagrafiei.

Cele 57 de familii de „haimanale” din t}rg împreună cu cele 58 de familii de „lăturaşi de preîmprejur” sunt, foarte probabil, urmaşele celor care suplimentau activitatea breslei şavgăilor la jumătatea secolului al XVII-lea, în vremea lui Marco Bandini77. Că este aşa o demonstrează prezenţa celor 4 rufetaşi care locuiau în afara vetrei târgului. Ei sunt dovada vie a faptului că cele două grupuri au fuzionat, d}nd naştere rufetului Ocnei. Faptul că, din cele două sate văzute de Bandini, numai 4 familii mai lucrau efectiv la Ocnă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, trebuie, totuşi, subliniat. Aceasta înseamnă că, în cursul celor 125 de ani care se scurseseră de atunci, cei mai mulţi locuitori renunţaseră la minerit. Explicaţia nu poate fi dec}t aceea că, la un moment dat, activitatea a încetat să mai fie profita-bilă pentru ei. Acel moment a intervenit la începutul secolului al XVIII-lea, odată cu eliminarea scutirilor fiscale de care se bucuraseră anterior şavgăii. În consecinţă, domnia s-a văzut nevoită să adopte măsuri pentru a opri scăderea numărului de lucrători. A căutat, mai întâi, să reconstituie privilegiile fiscale ale rufetaşilor, apoi a mărit salariile, iar în cele din urmă a fixat numărul minim de rufetaşi la 225. Pentru a putea pune în practică această ultimă măsură, a fost constituită rezerva haimanalelor, în care au fost consemnaţi obligatoriu foşti rufetaşi şi lăturaşi, reorientaţi deja din punct de vedere profesional. Probabil că nici aceste măsuri nu au dat rezultatele aşteptate, întruc}t în 1785 Alexandru Ioan Mavrocordat ajunge chiar să interzică strămutarea rufetaşilor78.

Estimări cu privire la evoluţia numerică a membrilor breslei

Stabilirea principalelor repere ale evoluţiei rufetului ne permite, în cele din urmă, să ne apropiem de latura cantitativă a activităţii de la Ocne. De data aceasta vom proceda regresiv. Un prim reper este cifra de 225 membri ai breslei, pe care o constată Grigore Callimachi în 1761, întruc}t succesorii lui au păstrat-o drept cifră minimă obligatorie pentru funcţio-narea rufetului, p}nă în anul 179679. Într-adevăr, catagrafia fiscală din 1774 confirmă această supoziţie: în ciuda scutirii parţiale de plata birului (intro-duse în 1765), „oamenii ocnii” erau, în 1774, exact 22580. Mărirea salarială din 1783, prin care Alexandru Mavrocordat Delibey a mai adăugat un ban pentru fiecare drob, nu poate să fi produs schimbări majore. Numărul de

77 Vezi și A. Obreja, loc. cit., p. 160, care consemnează o tradiţie orală în acest

sens. 78 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 173; D. Vitcu, op. cit., p. 37. 79 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 168-175; N. Iorga, op. cit., p. 256. 80 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII/2, p. 329.


73

225 de rufetaşi a rămas în vigoare, aşadar, p}nă în 1796, c}nd Alexandru Callimachi a ridicat la 300 numărul minim al breslaşilor81. Cifra de 300 a fost păstrată apoi şi de Scarlat Callimachi, în 1814, ceea ce justifică, în parte, cifrele mult mai mari de la începutul secolului al XIX-lea: 508 rufetaşi în 1803, 511 în 1810 şi 400 în 181382.

Următorul pas este să încercăm aproximarea numărului de breslaşi din intervalul cuprins între jumătatea secolului al XVII-lea şi primele două decenii ale secolului al XVIII-lea. Am arătat anterior că misionarul Antonio Giorgini şi Dimitrie Cantemir pun în aceeaşi ecuaţie cele cca 500 de familii ale târgului şi activitatea de la ocne. O primă observaţie care se impune este aceea că este cu totul improbabil ca întreaga populaţie să fi fost implicată în activitatea extractivă; pe l}ngă locuitorii de rând, mai locuiau în târg şi categorii socio-profesionale care, în mod cert, nu lucrau în ocne: cămăraşii domneşti şi oamenii din subordinea lor (grămătici, militari, slugi), c}ţiva boieri, preoţi, diaconi, negustori şi meşteşugari83. Prin urmare, afirmaţiile celor doi reprezintă o generalizare, dictată de faptul că cea mai mare parte a populaţiei târgului lucra la ocne într-un fel sau altul. De cealaltă parte, dacă este să-i trecem în revistă pe cei implicaţi alături de rufetaşi în activitatea ocnelor, putem enumera trei categorii: lăturaşii din satele învecinate, ţiganii unor mănăstiri84 şi câţiva condamnaţi85. O estimare putem face numai în legătură cu lăturaşii din satele învecinate, întrucât ele au fost identificate. Este vorba aici de trei aşezări: Viişoara, Gura Slănicului şi Tiseşti86. Dacă pentru fiecare dintre ele luăm în calcul un număr de 40-50 familii87, ne putem gândi la cel puţin 100 de lăturaşi care lucrau la ocne în schimbul unui salariu. În acest context, numărul rufetaşilor credem că ar putea fi estimat ca fiind de minim 300. Poate de aici va fi preluat Alexandru Callimachi, în 1796, modelul pentru reorganizarea rufetului cu minim 300 de membri.

81 Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 627. 82 Idem, Chestia domeniului Tg. Ocna, p. 45; T.G. Bulat, op. cit., p. 123; Condica

Visteriei Moldovei la 1803, p. 97; D. Vitcu, op. cit., p. 43. 83 Vezi și D. Vitcu, op. cit., p. 35-36. 84 C. Stoica, op. cit., p. 24, nota 180. 85 Ocazional, se puteau adăuga prizonieri de război, cum sunt cei care au fost

eliberaţi în cursul expediţiei militare din anul 1659, la care a participat Evlia Çelebi, vezi Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, p. 463.

86 C. Stoica, op. cit., p. 25. 87 Folosim aici „standardele” secolului secolul al XVI-lea, c}nd încă mai

găsim danii domnești de locuri pustii, făcute cu scopul înfiinţării de sate noi, vezi DRH, A, vol. VI, 1546-1570, p. 445, nr. 245; p. 660, nr. 400; Catalog de documente din Arhivele Statului Iași, vol. I, 1398-1595, întocmit de Virginia Isac, București, 1989, p. 474, nr. 1280.


74

A rămas să ne ocupăm de prima jumătate a secolului al XVII-lea, etapă pentru care nu dispunem decât de afirmaţiile lui Bandini, potrivit cărora locuitorii Ocnei erau în jur de 300 de familii, implicate în activitatea de tăiere şi extragere a sării. Însă, ca şi în cazul lui Georgini, avem de-a face cu o generalizare, întrucât, din motive tehnice, nu toţi locuitorii tăiau sare. În ceea ce priveşte cifra de 300 de membri ai breslei, ea trebuie privită drept maximală pentru această epocă. La extremitatea opusă îi vom găsi, la înce-putul secolului, pe cei 120 de şavgăi din catastiful lui Petru Şchiopul. Între cele două capete ale intervalului a existat momentul de reorganizare a breslei, anterior anului 1631, prilej cu care numărul membrilor săi a crescut. Dacă acceptăm ideea că domnia a lucrat cu cifre minime pentru a-şi putea anticipa veniturile, atunci am putea stabili cifra de 225 drept minimă obligatorie pentru această epocă, aşa cum vom vedea din nou în secolul al XVIII-lea. Evoluţia demografică a aşezării nu se opune unei asemenea estimări, întruc}t încă de la finele secolului al XVI-lea aşezarea sătească de la Ocne avea cca 200 de familii88.

Estimări cu privire la evoluţia numerică a şavgăilor

În cele din urmă, ne putem ocupa şi de numărul şavgăilor. Vom proceda încă o dată regresiv, plec}nd de la datele cunoscute din secolul al XIX-lea. Pentru deceniul 1801-1810, dispunem în primul rând de cifrele prezente în raportul Divanului Moldovei din anul 1811: 90 şavgăi, dintr-un total de 511 lucrători. Mai avem la îndem}nă o informaţie din anul 1803, c}nd Condica Visteriei consemnează, în rufetul Ocnei, 508 familii89. Cifrele din 1803 şi 1810, care indică totalitatea membrilor rufetului, sunt aşadar foarte apropiate, ceea ce ne permite să presupunem că numărul şavgăilor a fost la fel. Prin urmare, în primul deceniu al secolului al XIX-lea, numărul şavgăilor s-a situat în jurul cifrei de 90. Din fericire, pentru această perioadă dispunem şi de c}teva evaluări cantitative făcute de contemporani pe care le putem alătura numărului şavgăilor. Astfel, în anul financiar 1801-1802, au fost extraşi 185.222 drobi şi 14.396 steţii sau bucăţi mari; însumate pe baza echivalenţei 1 drob = 2 steţii, acestea totalizează 192.420 drobi90. Raportul Divanului din 1811 arată la r}ndul său că producţia anuală se situa între 17 şi 18 milioane ocale91, ceea ce înseamnă 226.667–240.000 drobi.

Se cuvine să subliniem că, în această perioadă, s-au schimbat mai multe dintre elementele care asiguraseră în trecut funcţionarea predictibilă a rufetului. În primul r}nd, în 1796 constatăm reorganizarea rufetului, pe

88 C. Stoica, op. cit., p. 17. 89 Condica Visteriei Moldovei la 1803, p. 97. 90 D. Vitcu, Exploatarea sării în Moldova până la 1828, p. 24; idem, Istoria

salinelor Moldovei, p. 38. 91 T.G. Bulat, op. cit., p. 124.


75

baza unui număr de minim 300 de membri. Probabil cu această ocazie au fost incluşi în componenţă breslaşii bătr}ni şi infirmi, văduvele şi copiii breslaşilor, multiple categorii de meşteşugari care furnizau servicii şi „con-sumabile” necesare derulării activităţii, precum şi robii ţigani care cărau drobii de sare la mâgle92. Un alt aspect nou este practicarea stimulării muncii şavgăilor prin suplimente financiare, după cum o demonstrează raportul Divanului din 181193. Ulterior, Scarlat Callimachi a prevăzut chiar obligativitatea acordării stimulentelor, pentru depăşirea normei minime de lucru, trecându-le în privilegiul şavgăilor din 181494. Luând în calcul datele cantitative prezente în raportul Divanului Moldovei din 1811, rezultă că, în primul deceniu al secolului al XIX-lea, au fost înregistrate creşteri ale pro-ductivităţii muncii cu 20% p}nă la 42,5%, în raport cu norma obligatorie. În fine, adăugăm că, odată cu debutul secolului al XIX-lea, devine certă impli-carea tuturor condamnaţilor în activitatea extractivă95. Prin urmare, la înce-putul secolului al XIX-lea, numărul şavgăilor a încetat să fie la fel de rele-vant pentru estimarea producţiei, aşa cum se înt}mplase în epoca anterioară.

În raport cu secolele XVI-XVIII (cu excepţia notabilă a anului 1774), ne lipsesc cifrele exacte. Pentru a le aproxima avem la dispoziţie o singură metodă de calcul, anume utilizarea unui indicator, calculat pe baza datelor din secolele XVIII-XIX. Indicatorul avut aici în vedere este ponderea şavgăilor în totalul breslaşilor şi se bazează pe convingerea că între tăietorii de sare propriu-zişi şi restul muncitorilor a existat, din raţiuni tehnice, un echilibru relativ stabil. Sarcina nu este, însă, deloc facilă, întruc}t puţinele date existente care permit un astfel de calcul ne conduc la cifre foarte diferite unele de altele. Astfel în 1774, ponderea şavgăilor era de 49%, în vreme ce la începutul secolului următor aceasta a variat între un minim de 16% şi un maxim de 24%96. Totuşi, dacă ţinem seama de faptul că producţia de la începutul secolului al XIX-lea este rezultatul unor condiţii care nu au existat în epoca anterioară, atunci ajungem la concluzia că ponderea din 1774 este cea care se potriveşte realităţilor din secolele XVII-XVIII. De altfel, o astfel de pondere, mare în comparaţie cu a celorlalte trei categorii de

92 Ibidem, p. 123; Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, p. 178-179; D. Vitcu,

Istoria salinelor Moldovei, p. 42. Pentru comparaţie, trebuie spus că, în catagrafia din 1774, nevolnicii și văduvele sunt număraţi separat de cei 225 rufetași (Moldova în epoca feudalismului, vol. VII/2, p. 336).

93 Raportul Divanului Moldovei din 1811 arăta că producţia anuală normală era de 17-18 milioane ocale, dar „într-un an s-au întâmplat de s-au scos și peste 20 *milioane ocale, nota ns.+ mulţămindu-să șabgăii cu plată pentru sporire” (T.G. Bulat, op. cit., p. 124).

94 Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 181-182. 95 D. Vitcu, op. cit., p. 106. 96 Vezi și ibidem, p. 100; C. Stoica, Dezvoltarea economico-socială a orașului Târgu

Ocna în epoca modernă, în „Carpica”, XXIV (1993), p. 134, cu cifre ușor diferite.


76

muncitori specializaţi, justifică faptul că, o bună bucată de timp, breasla a fost numită generic şavgăi; ei erau mai numeroşi în raport cu fiecare dintre celelalte categorii, iar uneori, poate, chiar şi în raport cu toţi ceilalţi la un loc.

Estimări ale producţiei ocnelor între anii 1591-1810

Având la dispoziţie at}t constantele activităţii productive, cât şi evo-luţia în timp a variabilei „numărul şavgăilor”, ajungem, în final, la urmă-toarea formulă de calcul: producţia anuală = nr. şavgăilor x 6,5 drobi/zi x 300 zile/an x 75 ocale/drob. Punând-o în aplicare, obţinem următoarele date:

Nr. crt.

Reperul cronologic Numărul

breslaşilor/rufetaşilor

Numărul şavgăilor

Numărul drobilor extraşi

Cantitatea (în ocale)

1 1591 – ante 1631 120 cca. 60 cca.

117.000

cca. 8.775.000

2 1646 – 1648 max. 300 max. 150 max.

292.500

max. 21.937.500

3 cca. 1680 – 1700 min. 300 min. 150 min.

292.500

min. 21.937.500

4 1761 – 1796 225 cca. 110 cca.

214.500

cca. 16.087.500

5 1801 – 1803 508 90 192.420 cca.

14.431.500

6 1810 511 90 min.

226.666

min. 17.000.000

Înainte de a interpreta sumar datele obţinute, se cuvine să subliniem

mai înt}i faptul că acestea reprezintă cantităţi minimale. Pe baza lor credem că se făceau estimările veniturilor pe care conta domnia. Pe l}ngă ele au existat, în permanenţă, şi cantităţi suplimentare, menite să asigure marja de profit a ocnelor, din care trebuiau să se îndestuleze cămăraşii domneşti şi arendaşii ocnelor. Alimentarea acestei producţii suplimentare se putea face din trei surse: creşterea numărului de şavgăi peste limita minimă impusă de domnie, utilizarea muncii salariate a lăturaşilor din satele învecinate cu ocnele, precum şi a muncii servile a condamnaţilor. În funcţie de condiţiile economico-sociale din fiecare etapă a istoriei ocnelor, numărul acestora şi contribuţia lor la producţia generală a ocnelor au înregistrat fluctuaţii, pe care nu le putem estima. Este cert, totuşi, că, în anumite perioade, marja de profit a fost redusă, motiv pentru care at}t cămăraşii, cât şi arendaşii


77

practicau evaziunea fiscală, raport}nd producţii sau încasări mai mici dec}t cele reale97.

Concluzii

Parcurgând datele obţinute, se poate observa că, pe termenul lung, secolul al XVII-lea pare să fi fost perioada cea mai productivă din istoria ocnelor. Această productivitate ridicată s-a impus destul de încet în prima jumătate secolului şi s-a consolidat spre finele lui. A urmat o primă scădere, probabil destul de accentuată, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, apoi o stabilizare la cote inferioare în partea a doua a aceluiaşi secol, după care a intervenit o nouă scădere, mai puţin abruptă, în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea şi în primii ani ai secolului al XIX-lea. Măsurile luate de domni în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea au dus la revenirea treptată a producţiei, astfel încât nivelurile din perioada de vârf, de la finele secolului al XVII-lea, au fost atinse din nou către 182098.

În ceea ce priveşte cauzele reducerii producţiei în secolul al XVIII-lea, acestea trebuie căutate în primul r}nd în regimul de muncă impus şavgăilor. Condiţiile grele de lucru în ocnă, instabilitatea regimului fiscal, dar mai ales salarizarea într-o monedă aflată în continuă depreciere99, au făcut ca meseria de tăietor de sare să devină din ce în ce mai puţin atrac-tivă. Stă mărturie în acest sens politica dusă de domni faţă de breaslă, prin care au căutat să combată această stare de fapt, combin}nd măsurile de stimulare şi de protejare (creşteri salariale repetate, acordarea de privilegii fiscale, concederea unor monopoluri comerciale locale şi chiar aplicarea unor măsuri de protecţie socială100) cu cele de natură coercitivă (fixarea numărului minim al rufetaşilor şi interzicerea strămutării lor).

În cele din urmă, evoluţia seculară pe care am schiţat-o în rândurile anterioare vine să explice mai multe fenomene care au fost observate deja de istoricii problemei: volumul mare al exporturilor din secolul al XVII-lea,

97 A. Obreja, loc. cit., p. 148; L. Boicu, op. cit., p. 174; D. Vitcu, op. cit., p. 41, 48. 98 În anul 1823, a fost înregistrată o producţie de cca 27,5 milioane ocale (D.

Vitcu, op. cit., p. 45). 99 În 1814, c}nd Scarlat Callimachi a procedat la o nouă mărire salarială,

domnul s-a angajat să-i plătească pe șavgăi în bani noi (Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 181-182). Banii noi nu puteau fi, însă, decât monedele emise recent de Mahmud al II-lea, urcat pe tron în 1808. Rezultă, de aici, că șavgăii fuseseră plătiţi și anterior cu monedă otomană (vezi și Gh. Ghibănescu, Târgu Ocna, p. 627). Între 1788 și 1844, aceasta s-a devalorizat cu cca 90%, în vreme ce preţul alimentelor a crescut între 1780-1850 de peste 10 ori (vezi Șevket Pamuk, A Monetary History of the Ottoman Empire, Cambridge, 2000, p.193).

100 Vezi Th. Codrescu, op. cit., vol. II, p. 171, 174, 182.


78

indicat de multiple surse, independente una de cealaltă101, concurenţa pe pieţele sud-dunărene între sarea moldovenească şi cea valahă, sesizată în legătură cu sf}rşitul secolului al XVII-lea – dar care a continuat şi în secolul următor102 –, respectiv eforturile repetate făcute de domnii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi din primii ani ai secolului al XIX-lea pentru a creşte producţia sau, mai bine zis, pentru a o redresa.

101 M. Bandini, op. cit., p. 130; Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p.

248; ibidem, vol. X/1, p. 248; D. Cantemir, op. cit., p. 75-76. 102 Vezi Condica lui Mavrocordat, vol. II, p. 271, doc. nr. 945; Mihai Guboglu,

Catalogul documentelor turcești, vol. I, București, 1960, p. 127, doc. nr. 499.

Exploatarea sării la Târgu Ocna în epoca modernă timpurie. Constante ale activităţii şi...

Documents

Transcript of Exploatarea sării la Târgu Ocna în epoca modernă timpurie. Constante ale activităţii şi...