Contribuţii pentru istoria domniei lui Bogdan al III-lea

Contribuţii pentru istoria domniei lui Bogdan al IIIlea

«Contributions to the history of the reign of Bogdan III»

by Ştefan S. Gorovei

Source:Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2008, pages: 279294, on www.ceeol.com.

http://www.ceeol.com

http://www.ceeol.com

„Analele Putnei”, IV, 2008, 1, p. 279–294.

ŞTEFAN S. GOROVEI

CONTRIBUŢII PENTRU ISTORIA DOMNIEI LUI BOGDAN AL III-LEA

Viaţa şi strădaniile celui care a fost fiul şi urmaşul direct al lui Ştefan cel Mare – domn şi el al Moldovei vreme de 13 ani (1504–1517), aşezat şi el, spre odihnă veşnică, în măreaţa biserică a Putnei, într-un loc pregătit, probabil, încă de tatăl său – au preocupat pe istoricii români nemăsurat mai puţin, în raport cu marea epopee care l-a precedat. Nici un cercetător nu a socotit de demnitatea lui să-i închine vreo monografie, aşa încât şi astăzi trebuie să ne mulţumim cu ceea ce, acum un secol, un student harnic a dat ca lucrare de seminar1. De atunci şi până acum, contribuţiile pentru istoria acestei domnii – lăsând deoparte ediţia documentelor sale2 – nu s-au remarcat nici ca număr, nici ca însemnătate ştiinţifică3. Şi totuşi, personalitatea acestui principe care a purtat războaie pentru a impune respectarea unui contract de căsătorie cu o prinţesă care nu-l voia pentru că era „alterius ritus et monoculus” prezintă un înalt interes, iar domnia lui merită o cercetare la fel de atentă ca aceea închinată ilustrului său părinte.

În cele ce urmează, înfăţişez câteva observaţii privind aspecte a căror importanţă, mărturisesc, pare, în acest moment, greu sesizabilă.

I. Nepotul lui Radul voievod În diverse inscripţii (între care unele în legătură chiar cu Mănăstirea

Putna), Bogdan al III-lea se intitulează nu doar fiu al lui Ştefan voievod, ci şi nepot al lui Radul voievod, ca şi cum Ştefan cel Mare ar fi fost fiul unui Radu !

1 Iulian Marinescu, Bogdan III cel Orb 1504–1517, Bucureşti, 1910. 2 M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504–1517),

Bucureşti, 1940. 3 Contribuţii răzleţe (în ordine cronologică): Toma G. Bulat, Biserica Moldovei în vremea

lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504–1517), în MMS, 1941, 2–3; Manole Neagoe, Contribuţii la problema aservirii Moldovei faţă de Imperiul Otoman (Înţelegerea dintre Bogdan cel Orb şi Selim din anul 1512), în „Studii”, XVII, 1964, 2, p. 311–322; Alexandru V. Boldur, Biserica ortodoxă din Moldova în timpul domniei lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă, în MMS, XLIII, 1967, 3–4, p. 245–258; Marcel Dumitru Ciucă, Din relaţiile Moldovei cu Imperiul Otoman în timpul domniei lui Bogdan al III-lea, în RdI, 31, 1978, 7, p. 1253–1263; C. Burac, Bogdan-Vlad, urmaşul lui Ştefan cel Mare, în AIIAI, XXV, 1988, 1, p. 247–252; Ovidiu Pecican, Ideologia puterii centrale în Moldova lui Bogdan cel Orb, în RI, V, 1994, 7–8, p. 771–781 (studiu reluat în idem, Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 1998, p. 316–331; Virgil Pâslariuc, Marea boierime moldoveană şi raporturile ei cu Bogdan vodă al III-lea (1504–1517), în IN, s.n., II–III, 1996–1997, p. 1–18 (reluat în idem, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-lea, Chişinău, 2005, p. 17–39). După alcătuirea şi prezentarea acestei comunicări, am luat cunoştinţă de studiul d-lui Alexandru Simon, „Fata de la nemţi”. Bogdan III, Maximilian I şi o căsătorie din 1513, publicat în „Anuarul Şcolii Doctorale. «Istorie. Civilizaţie. Cultură»”, Cluj-Napoca, 2006, p. 103–118.

ŞTEFAN S. GOROVEI 280

Este bizară menţionarea acestei filiaţii („dublă filiaţie”, cum i s-a spus cu îndreptăţire4), care face ca numele unui domn muntean să fie des pomenit în Moldova, în vreme ce în ţara sa de baştină nu mai interesa pe nimeni. Am avut curiozitatea să adun aceste menţiuni, câte mi-au ajuns la cunoştinţă, în absenţa unui repertoriu al monumentelor şi obiectelor de artă din această domnie, similar aceluia alcătuit pentru Ştefan cel Mare. Iată, orânduite cronologic, ştirile pe care le-am putut afla până acum.

1. Manuscrisul monahului Eleazar de la Putna, datat 25 mai 1509,

cuprinzând Tâlcuirea Evangheliei lui Ioan de Arhiepiscopul Theofilact al Ohridei (azi în Rusia):

„Cu bunăvoia Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea

Sfântului Duh, Io Bogdan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod cel Bun şi Bătrân, nepotul lui Radul voievod, cu bunăvoia lui, ca un adevărat iubitor al cuvintelor dumnezeieşti, a făcut această carte, numită Tâlcuirea Evangheliei lui Ioan şi a dat-o mănăstirii sale, Putnei, unde este hramul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. Şi s-a săvârşit în anul 7017, luna mai în 25, iar al domniei sale anul al cincilea curgător şi urmând cel de-al şaselea, care se apropie, din luna iulie 2”5.

2. Dvera Adormirii Maicii Domnului, dăruită la 15 august 1510 Mănăstirii

Putna (unde se păstrează şi astăzi):

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radul voievod, a făcut această dveră pentru biserica zidită de părintele său în Mănăstirea Putna, unde este hramul Adormirii Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, în anul 7018, între al şaselea şi al şaptelea an al domniei sale, luna august 15”6.

4 Ion Toderaşcu, Ştefan cel Mare – principe român, în AŞUI, Istorie, LI, 2005, p. 26. 5 D. Mioc, Materiale româneşti din arhive străine, în SMIM, VI, 1973, p. 333–334, nr. 3;

Radu Constantinescu, Manuscrise de origine românească din colecţii străine. Repertoriu, Bucureşti, 1986, p. 97, nr. 485. Însemnarea este fundamentală şi pentru fixarea precisă a începutului domniei lui Bogdan la 2 iulie 1504: Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, Călugărirea lui Ştefan cel Mare. De la temeiurile ipotezei la realitatea istorică, în AP, I, 2005, 1, p. 98–99.

6 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 106–107, nr. 5; Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988, p. 242, nr. 14.

Access via CEEOL NL Germany

CONTRIBUŢII PENTRU ISTORIA DOMNIEI LUI BOGDAN AL III-LEA 281

3. Acoperămintele pentru moaştele Sfântului Ioan de la Mănăstirea Rila, în Bulgaria, datate 10 martie 1511:

„Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Bogdan

voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radul voievod, a făcut acest scut şi l-a dat la ruga sa, în lăcaşul de la Rila, unde este hramul preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru, Ioan, vieţuitorul în pustie şi vindecătorul, în anul 7019 martie 10”7.

4. Manuscrisul ieromonahului Eftimie de la Putna, datat 23 aprilie 1511,

cuprinzând Tâlcuirea lui Grigorie Bogoslovul de Nichita din Heracleea (azi în Rusia):

„Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Bogdan

voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod şi nepotul lui Radul voievod, a făcut această carte, zisă Tâlcuirea lui Grigorie Bogoslovul, şi a dat-o Mănăstirii de la Putna, unde este ctitoria domniilor lor. S-a scris în acea mănăstire a Putnei, cu mâna mult păcătosului ieromonah Eftimie, în anul 7019, luna aprilie 23”8.

5. Acoperământul de mormânt al doamnei Maria (Voichiţa), datat 30

ianuarie 1513 (păstrat la Mănăstirea Putna):

„Acest acoperământ l-a împodobit Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radul voievod, şi l-a pus pe mormântul întru sfinţenie răposatei sale mame, Maria, doamna lui Ştefan voievod, în anul 7021 ianuarie 30”9.

La acestea, se adaugă un potir dăruit de Bogdan vodă Mănăstirii Protaton

din Muntele Athos, în a cărui inscripţie dedicatorie se află aceeaşi formulă – fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radul voievod –, dar a cărui dată nu-mi este cunoscută10.

7 Stoica Nicolaescu, Un acoperământ de porfiră dăruit Mănăstirii Rila din Bulgaria de Bogdan voievod, domnul Moldovei (10 martie 1511), în „Arta şi Arheologia”, 9–10, 1933–1934, p. 4 (textul slav) şi 5 (trad. rom.).

8 D. Mioc, op. cit., p. 334–335, nr. 4; Radu Constantinescu, op. cit., p. 99, nr. 500. 9 Dimitrie Dan, op. cit., p. 61, nr. 4; Claudiu Paradais, op. cit., p. 280, nr. 31. 10 Treasures of Mount Athos, ediţia a II-a, Thessaloniki, 1997, p. 380, nr. 9.43.


Se mai adaugă, de asemenea, pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, unde, în capitolul rezervat domnilor şi familiilor lor, este înscris „binecinstitorul domn Io Bogdan voievod, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radul voievod”, imediat după paragraful cu numele lui Radu cel Frumos, al soţiei sale, Maria, şi ale acelora desemnaţi cu formula „ai Mangopului”11.

Se poate observa că, din cele cunoscute până acum, inscripţiile datate se

grupează în intervalul mai 1509 – ianuarie 1513. Un acoperământ de tetrapod, dăruit Putnei la 12 iunie 1506, nu are, în inscripţia dedicatorie, decât formula simplă a filiaţiei: „Io Bogdan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, a făcut acest acoperământ şi l-a dat spre rugă sieşi în Mănăstirea Putna, în anul 7014 iunie 12”12. Prin urmare, între iunie 1506 şi mai 150913 se produce această schimbare în „vocabularul politic” al lui Bogdan al III-lea, prin introducerea, în intitulaţia sa, a unei formule mai ample a filiaţiei, incluzând şi pe bunicul său dinspre mamă, domn al Ţării Româneşti.

Formula aceasta o aminteşte pregnant pe aceea, aşa de des întâlnită, din actele de proprietate, în care, în prezentarea unei filiaţii doveditoare de stăpânire, veriga feminină era înlocuită cu una masculină; astfel, cel care ar putea trece drept un fiu era, de fapt, un ginere ! Nu altul este cazul de faţă: Bogdan al III-lea era nepotul lui Radu vodă cel Frumos nu prin tatăl său – cum creează impresia acea formulă a filiaţiei –, ci prin mama sa, Maria (Voichiţa).

În urma acestor constatări, aş fi înclinat să cred că ceea ce a produs modificarea nu este altceva decât începutul războiului cu Ţara Românească, la 28 octombrie 150714. Dacă ipoteza ar fi corectă, înseamnă că, odată cu intrarea oştilor în principatul vecin, Bogdan al III-lea a ţinut să-şi reafirme – în aceeaşi formă ca la stăpânirea pământului (cum, de altminteri, făcuse şi tatăl său în adjudecarea Pocuţiei) – drepturile asupra tronului muntean. Împă- carea, mijlocită deîndată de „Maximian, ficiorul lui Dispotu împăratul15

11 Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 50 (textul slav) şi

86 (traducerea românească). 12 Dimitrie Dan, op. cit., p. 63, nr. 4; Claudiu Paradais, op. cit., p. 257, nr. 21. 13 Formula lipseşte şi din însemnarea dedicatorie a Tetraevanghelului din 1507 (Dimitrie

Dan, op. cit., p. 69, nr. 1; Claudiu Paradais, op. cit., p. 384), dar se poate admite că acolo contextul (formularul atipic) explică nefolosirea filiaţiei.

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1958, p. 137. Evenimentul este plasat de Macarie „după trecerea unui an” de la luarea domniei, adică în 1505 (Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 91).

15 De remarcat formula „Despot împăratul”: nu este altceva decât forma românească a ceea ce textele slave desemnează prin cuvântul ţar; de pildă, în pisania bisericii Învierii din Suceava (1551), Elena doamna este arătată ca fiica lui Iòaná Despota 'ar{. Maxim era frate cu acest Ioan, tatăl Elenei (doamna lui Petru Rareş) şi al Miliţei-Despina (doamna lui Neagoe Basarab).


grecescu”16 (de fapt, sârbesc !), a putut – într-un spirit eminamente medieval – să nu ducă şi la stingerea pretendenţei. De altminteri, se pare că nici efectiv relaţiile moldo-muntene nu şi-au pierdut tensionarea ca urmare a acestei împăcări17, în care argumentul fostului despot sârb era credinţa şi înrudirea18. Dat fiind că ultima menţiune cunoscută a amintitei formule datează din ianuarie 1513, s-ar putea presupune că punctul final al controversei l-a constituit căsătoria lui Bogdan însuşi cu o domniţă munteană, Ruxanda, fiica lui Mihnea vodă cel Rău, realizată în vara anului 151319.

Desigur, aceste concluzii pot căpăta consistenţă numai adunând şi alte inscripţii dedicatorii cu titlul lui Bogdan: fie şi una singură cu formula nepot al lui Radul voievod datând dinainte de toamna anului 1507 (începutul războiului cu muntenii) sau de după vara anului 1513, va dărâma această ipoteză20. Şi, într-un asemenea eventual caz, o altă explicaţie va trebui căutată pentru această unică formulă din vocabularul politic al domnilor moldoveni.

Dacă, de asemenea, ipoteza ar fi corectă, am avea dovada că, asemeni tatălui său, Bogdan al III-lea nu clama cele mai importante năzuinţe ale sale, înscriindu-le în proclamaţii oficiale sau în intitulaţia actelor, ci le strecura în inscripţiile unor obiecte dăruite bisericilor, ca şi cum ar fi dorit să le facă cunoscute lui Dumnezeu de la care aştepta, mai întâi, un semn de încuviinţare şi de binecuvântare.

Trebuie spus, totuşi, că un asemenea gest al lui Bogdan – chiar tăinuit în formulele inscripţiilor dedicatorii – ar corespunde, într-o perfectă simetrie, intenţiilor propriului său părinte, care i-a dat, la botez, un nume dublu, Bogdan-Vlad, cu totul neobişnuit pentru vremea aceea. În acest nume s-a văzut – cu dreptate, fără îndoială – credinţa şi speranţa lui Ştefan cel Mare că acestui unic fiu născut din căsătoria cu domniţa munteană îi va hărăzi Dumnezeu tronul strămoşilor săi materni, ceea ce pare să fi corespuns proiectelor dinastice şi teritoriale ale domnului Moldovei din 1479–148121. În proiectele acestea, se desluşeşte poate, mai bine, azi – în urma constatărilor recent comunicate de d-l

16 Grigore Ureche, op. cit., p. 138. La Macarie, se află ştirea că „nu după mult timp,

[Maxim] a fost înălţat în treapta de mitropolit în chip destoinic de către arhiereii moldoveni şi a împodobit scaunul Belgradului până la săvârşirea lui” (Cronicile slavo-române..., p. 91; subl. mea), ceea ce pare destul de ciudat.

17 Iulian Marinescu, op. cit., p. 33–34. 18 O înrudire, altminteri, de nedeterminat: putea să fie vorba de descendenţa lui Bogdan din

domnii munteni, prin mama sa, după cum putea să fie vorba de o înrudire între cei trei, prin filiera sârbească, mama Mariei (Voichiţa) fiind o despină sud-dunăreană; cf. Ştefan S. Gorovei, Maria Despina, doamna lui Radu cel Frumos, în AP, II, 2006, 1–2, p. 145–152.

19 N. Iorga, Istoria românilor, IV, Cavalerii, volum îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Bucureşti, 1996, p. 208, cu toată documentaţia.

20 Ar fi important de cunoscut data exactă înscrisă pe potirul dăruit Mănăstirii Protaton; după ipoteza formulată aici, ar trebui să se aşeze în intervalul 1507–1513.

21 Cf. Ştefan S. Gorovei, Titlurile lui Ştefan cel Mare. Tradiţie diplomatică şi vocabular politic, în SMIM, XXIII, 2005, p. 53–54, 71–72; idem, Maria Magdalena Székely, Princepsi omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 209–212, 264–271.


Şerban Papacostea22 – rostul trimiterii lui Alexandru în Ţara de Jos, cu scaun la Bacău şi cu titlu quasi-domnesc.

Mai este de observat, de asemenea, că una dintre cronicile moldoveneşti, relatând episodul împăcării dintre Bogdan şi Radu cel Mare, în urma medierii lui Maxim Brancovici, adaugă amănuntul că Bogdan a trimis şi el la Radu vodă solul său, în faţa căruia domnul muntean a jurat că va păstra pacea: „Radul vodă cu boierii săi au jurat pre Sfânta Evanghelie, cum ca să ţie pacea neclătită în véci”23. Pare ciudat un asemenea mod de a încheia un conflict, după ce Bogdan fusese acela care intrase cu oştile în ţara „rudei” sale. Întâmplarea o aminteşte pe aceea din vremea fiului lui Bogdan, Ştefan cel Tânăr, care a ajuns şi el să se războiască, spre sfârşitul domniei sale, cu Radu de la Afumaţi, pentru a face să i se recunoască titlul de voievod mare al Valahiei. Este posibil să ne aflăm în faţa unei manifestări care îşi are originea în relaţiile moldo-muntene aşa cum le statornicise cândva Ştefan cel Mare, într-o modalitate care a îngăduit cronicarului muntean să spună că domnul moldovean a domnit şi în Ţara Românească vreme de 16 ani.

Ar fi folositoare, fără îndoială, o cercetare specială cu privire la conflictul moldo-muntean din această vreme: a-l socoti numai un rezultat al intrigilor polone24 nu mi se pare soluţia cea mai potrivită.

II. Duminica Mironosiţelor Altă împrejurare din domnia lui Bogdan al III-lea, care rămâne nelămurită

pentru mine, se află reflectată de un grup de documente legate prin două elemente comune: data şi obiectul lor. La 8 decembrie 1514, cancelaria domnească a emis mai multe documente consemnând danii făcute de domn unor instituţii eclesiastice şi aşezăminte monahale. Le trec în revistă în ordinea importanţei destinatarului, menţionând şi forma în care se păstrează documentele respective, şi numele pisarilor.

Mitropoliei din Suceava i-a dăruit 800 de zloţi tătăreşti, prevăzând „şi facerea mai multor slujbe”25; documentul ne este cunoscut, din păcate, doar printr-un foarte scurt rezumat păstrat în Index Zolkieviensis.

22 Şerban Papacostea, Politica externă a lui Ştefan cel Mare: opţiunea polonă (1459–1472),

în SMIM, XXV, 2007, p. 13–28; reluat şi în acest număr al revistei, p. 83–96. 23 Grigore Ureche, op. cit., p. 138. 24 Cf. P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria lui Ştefan cel Mare, în ARMSI, s. III, t. XV,

1934, mem. 2, p. 18–19. În vara anului 1506, după moartea regelui Alexandru, sfetnicii poloni au trimis o solie la Bogdan al III-lea, rugându-l să păstreze buna vecinătate şi invitându-l să ia parte la alegerea noului rege; solii poloni erau împuterniciţi să adauge – ca într-un fel de captatio benevolentiae – evocarea unei întâmplări petrecute exact cu doi ani în urmă, la moartea lui Ştefan cel Mare: „după moartea părintelui său, Ştefan, [...] voievodul muntenesc (vojevoda Montaniae) trimisese la regele Alexandru un ambasador cu multe daruri şi făgăduinţe, cerând să-i ajute Polonia a cuceri Moldova şi a răsturna pe actualul vodă”, ceea ce polonii au refuzat, după cum nu au permis nici sprijinirea acelora „care pretindeau atunci că ar fi ei adevăraţii succesori şi erezi ai Moldovei” (Arhiva Istorică a României, I, 1864, 8, p. 59–60; după Acta Tomiciana, I, p. 5–6).

25 DIR, XVI/1, Bucureşti, 1953, p. 90, nr. 87; M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan voievod, p. 340, nr. 51.


„Sfintei noastre mitropolii din Târgul Romanului”, unde era episcop kir Macarie, i-a dăruit tot 800 de zloţi tătăreşti, rânduind slujbele după cum urmează: „să aibă a ne face slujbă, în toată viaţa noastră, până când ne va da Dumnezeu să fim vii, în fiecare an, în Duminica Mironosiţelor, la vecernie să ne slujească cinstitul paraclis, iar la utrenie, liturghie cu toţi popii şi diaconii câţi vor fi în mitropolie. Şi iarăşi, după viaţa noastră, când ne va da Dumnezeu sfârşit, ei, în fiecare an, să ne facă slujbă, pentru mântuirea noastră, la vecernie, paraclis, iar la utrenie, liturghie”26. Acest document – scris de pisarul Fădor – s-a păstrat în original şi o însemnare de pe dosul lui arată că rânduiala era păstrată încă şi în veacul al XVII-lea.

„Sfintei noastre mănăstiri de la Putna”, unde era egumen kir Silioan, i-a dăruit tot 800 de zloţi tătăreşti, cerând exact aceeaşi rânduială a slujbelor27. Documentul este scris de pisarul Dumşa Cozmici (al lui Cozma), mai târziu mare dregător şi diplomat în slujba lui Petru Rareş28, şi s-a păstrat în original29.

„Sfintei noastre mănăstiri de la Moldoviţa”, unde era egumen Ştefan (numit kir în cuprinsul actului), i s-au dat nu numai 800 de zloţi tătăreşti, dar şi întărire pentru jumătate din satul Răciuleni, fostă a domnului, în schimb pentru jumătate din Băiceni, pe care mănăstirea o stăpânea din dania jupânesei lui Ivanco pitarul. Documentul, scris de Ivanco Dobrulovici (fiul lui Dobrul, cel dintâi mare logofăt al domniei lui Ştefan cel Mare), a fost cunoscut multă vreme numai într-o traducere din 178730. Acum, dispunem şi de originalul slav31.

„Sfintei noastre mănăstiri Dobrovăţ”, unde era egumen Gherasim, i s-a dat aceeaşi sumă, cu aceeaşi rânduială a slujbelor de pomenire32. Originalul documentului s-a pierdut, păstrându-se doar o copie rezumativă în limba slavă, din veacul al XIX-lea.

Un caz mai deosebit – sub raport arhivistic – îl prezintă exemplarul destinat Mănăstirii Voroneţ. În ediţia M. Costăchescu şi în DIR, el este cunoscut

26 DIR, XVI/1, p. 90, nr. 86; M. Costăchescu, op. cit., p. 338–339, nr. 50. 27 DIR, XVI/1, p. 92, nr. 89; M. Costăchescu, op. cit., p. 334–335, nr. 48. 28 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, 2002,

p. 334–338. 29 Sunt interesante peregrinările acestui document. Originalul s-a aflat la Putna, fiind înscris

de Vartolomei Mazereanu în condica alcătuită de el (Dimitrie Dan, op. cit., p. 215, nr. 4); spre sfârşitul veacului al XIX-lea, se afla în posesia unui învăţat ucrainean, de la care a fost copiat de G. Popovici, după a cărui copie l-a publicat Orest Popescul (în „Candela”, în 1894, şi apoi în broşură, în 1895). M. Costăchescu l-a reprodus după ediţia lui O. Popescul. În DIR, este menţionat ca aflându-se la Muzeul Regional Suceava, sub nr. 1721 (DIR, XVI/1, p. 89).

30 DIR, XVI/1, p. 91–92, nr. 88; M. Costăchescu, op. cit., p. 328–330, nr. 47. Pentru cele două sate: ibidem, p. 330–331.

31 Fost la Muzeul Militar Central şi preluat la Muzeul de Istorie al României: Al. Ligor, Două documente de la Bogdan al III-lea, domnul Moldovei, în SMMIM, 4–5, 1971–1972, p. 225–227: text slav (p. 225) şi traducere (p. 226); însă traducerea preia versiunea din DIR, păstrând „jupânul” în loc de „jupan”, „dumnealui” în loc de „pan”, „Savu” în loc de „Sava” etc.

32 DIR, XVI/1, p. 89, nr. 85; M. Costăchescu, op. cit., p. 336–337, nr. 49.


doar într-un scurt rezumat românesc, care arată doar că domnul „dă monastirii Voroneţului ezăru Leonti”33; în chip curios, editorii nu au cunoscut Condica Sfintei Mănăstiri Voroneţul, scrisă de arhimandritul Vartolomei Mazereanul la 1775 şi publicată de Simion Florea Marian în 1900, care a înregistrat un rezumat mai amplu: „Uric scris pe sirbié de la Bogdan v(oie)voda, întru care scrié că au voit Mărie Sa cu a Mării Sale bunăvoinţă, şi cu inimă luminată şi curată, şi din toată a Mării Salé bună voé şi au făcut pentru sufletelé celor întru sfinţiré răposaţi, a părinţilor Mării Salé Stefan v(oie)vod şi a doamnei lui Marii şi iarăşi pentru s(ă)nătatea şi mântuire a Mării Salé şi a doamnei Mării Sale Roxandii şi a fiilor Mării Salé, Ioan, Stefan, Petr(u), Iliiaş, şi au dat Sfintei M(ă)n(ă)stâre Voroneţului, undé iasté hramul a Sf(â)ntului Marelui Mucenic şi Purtătoriului de Biruinţă Gheorghii şi igumen Teofan, un ezer diasupra Nistrului ce să chiamă Leontié şi cu toaté gărlelé ce curg din Nistru într-acel ezer, ca să fié uric sfintei salé m(ă)n(ă)stâri Voroneţului, cu tot venitul, nestrămutat, niciodănăoară în veci. Iară asupra acelora ce s-ar ispiti să străcé a Mării Salé danié şi întăritură, scrié straşnic blăstăm. Din anii 7022 dechem(vrie) 8”34. Rezumatul nu spune nimic despre o danie în bani, însă ea a putut să existe în original şi să fie trecută cu vederea în rezumat, întrucât acesta a fost făcut pentru capitolul care privea stăpânirea Voroneţului la „Ezerul Leontie şi satul Leontie”, şi nu pentru un capitol care să privească daniile în bani (care nu mai aveau nici o importanţă la 1775 !). Originalul exista încă la 1805, când s-a făcut un opis cu documentele „moşiilor Ghizdita ce-i zice şi Hlinovoda, cu Tărnauca, Tăistrenii şi Leonti, ţin. Soroca, ale clerului din Bucovina”35.

Nu exclud posibilitatea ca aceluiaşi lot să i se poată alătura încă un document, păstrat într-un rezumat ceva mai întins şi din a cărui dată a rămas doar văleatul, 7022 (1514), prin care domnul a dăruit Mănăstirii Probota satul Heciul, „pre care au fost acel sat vara domniei sale Niacşa, fata Mariei, sora tatălui domniei sali Ştefan vodă, la moartea sa, din al său drept uric şi cumpărătură, ce i li-au fost cumpărat Domniei Sali răposatul Ştefan vodă de la Maruşca, fata Mihului logofăt”. Vara domnului este una dintre fiicele lui Şendrea, portarul Sucevei, mort în lupta de la Râmnic, şi despre care aflăm, de aici, că a primit o oarecare înzestrare şi de la domnescul ei unchi. Interesantă este şi provenienţa satului: aparţinuse fiicei logofătului Mihul, opozantul lui Ştefan vodă, iar acesta o cumpărase de la urmaşii

33 DIR, XVI/1, p. 93, nr. 90; M. Costăchescu, op. cit., p. 341, nr. 52. 34 Vartolomei Mazerean, Condica Mănăstirii Voroneţul, edată de Sim. Fl. Marian, Suceava,

1900, p. 68–69. Am transcris din Condica Voroneţului, aflată în biblioteca Mănăstirii Putna (inv. 514/1863), p. 103 (după numerotarea iniţială), f. 52r (numerotarea nouă). Doamna Ruxandra mai este menţionată într-un singur document cunoscut până acum, anume acela prin care Bogdan al III-lea a confirmat, la 20 aprilie 1515, unele danii făcute Mănăstirii Dobrovăţ de medelnicerul Mihu şi de Alexa Nebojatco (DIR, XVI/1, p. 96, nr. 95).

35 Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi, I, întocmit de Virginia Isac, Bucureşti, 1989, p. 183, nr. 439.


logofătului Neagoe din vremea lui Alexandru cel Bun şi a fiilor săi, Iliaş şi Ştefan36.

Aceeaşi danie de 800 de zloţi tătăreşti, cu cerinţa aceloraşi slujbe, a făcut-o Bogdan vodă şi „mitropoliei noastre de la Rădăuţi”, unde era episcop kir Pahomie. Şi acest document s-a păstrat în original, numai cât el are data 7023 decembrie 8 şi a fost scris în piatră37, încastrată în zidul altarului bisericii episcopale din Rădăuţi, în stânga (lângă proscomidie). Acest unicat a fost semnalat întâia oară în 1883 de episcopul Melchisedec, care a dat şi o primă imagine38 (Fig. 1). În toamna anului 2003, cu binecuvântarea P. S. Gherasim, de fericită amintire, şi cu ajutorul Părintelui Iachint de la Mănăstirea Putna, am putut cerceta pe îndelete acest document în piatră, ale cărui dimensiuni sunt de 0,46 m x 1,46 m şi care conţine 21 de rânduri, literele frumos săpate având înălţimea de 6,5 cm (Fig. 2–7). Publicând textul, M. Costăchescu a făcut următoarele observaţii: „Este singurul uric de danie, în piatră, pe care-l cunosc. El corespunde, din punct de vedere al cuprinsului, cu documentele din 7022 (1514), dechemvrie 8, prin care Bogdan voievod face danii mănăstirilor Moldoviţa, Putna, Dobrovăţ39, Mitropoliei din Roman, Mitropoliei din Suceava şi mănăstirii Voroneţului, încât se prea poate ca documentul Mitropoliei de la Rădăuţi să fie şi el din 1514, dechemvrie 8. Ar fi un caz, când începutul anului s-a socotit de la septemvrie. Poate că a existat şi un uric scris pe pergament, care nu s-a păstrat”40. În ceea ce priveşte data, e greu de indicat o soluţie: e posibil ca lapicidul să fi fost influenţat de stilul bisericesc, cu începutul anului liturgic la 1 septembrie, după cum la fel de posibilă este şi transpunerea în piatră la exact un an după emiterea documentelor scrise pe pergament. Dar nu chestiunea văleatului din acest hrisov în piatră este o problemă importantă; cu adevărat importante sunt altele: de ce toate aceste acte au data de 8 decembrie, de ce au un conţinut identic şi de ce la Rădăuţi s-a săpat în (sau şi în) piatră. Acelaşi M. Costăchescu observa, în 1943: „Se vede că ziua aceasta de 8 dechemvrie este foarte însemnată pentru Bogdan voievod, căci tot în acest an, lună şi zi, domnul face danii însemnate” mai multor mănăstiri41. Şi nu este numai ziua de 8 decembrie, ci – şi, pare-mi-se, mult mai însemnată în economia actelor – ziua pentru care se prevăd slujbele de pomenire, atât pentru durata vieţii, cât şi după moarte: Duminica Mironosiţelor, sărbătoare mobilă, fixată în a doua duminică după Paşti (prima după Duminica Tomei). În calendarul aflat în uz în veacurile al XV-lea – al XVI-lea, Duminica Mironosiţelor cădea de regulă în luna aprilie şi, o dată la câţiva ani, în primele zile ale lunii mai. În intervalul anilor 1479–1514,

36 DIR, XVI/1, p. 88–89, nr. 84; M. Costăchescu, op. cit., p. 358, nr. 55. 37 DIR XVI/1, p. 97–98, nr. 97; M. Costăchescu, op. cit., p. 378–379, nr. 60. 38 Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, în RIAF, an. I,

vol. II, fasc. I, 1883, p. 55–56 şi planşa 1, fig. 2. 39 Adaug, cu multă probabilitate, şi Mănăstirea Probota (v. mai sus). 40 M. Costăchescu, op. cit., p. 379. 41 Ibidem, p. 331.


Duminica Mironosiţelor a fost în luna mai numai de opt ori. Astfel, un prim gând în legătură cu această zi – ca zi de naştere a domnului – trebuie înlăturat, întrucât, după informaţia Cronicii moldo-germane, Bogdan s-a născut la 16 iunie 147942.

Lectura atentă a documentelor (e vorba, bineînţeles, de acelea al căror text s-a păstrat nu doar în regeste şi rezumate) mai pune în lumină un aspect comun: în toate se arată că iniţiativa daniilor a aparţinut domnului („am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră şi curată şi luminată inimă şi din toată bunăvoia noastră”), dar a avut loc şi o sfătuire cu ierarhii şi egumenii respectivi: „ne-am sfătuit cu rugătorul nostru, kir Macarie, episcop de Roman”; „ne-am sfătuit cu rugătorul nostru, kir Pahomie, episcop de Rădăuţi”; „ne-am sfătuit cu rugătorul nostru, kir Silioan, egumen de la Putna”; „ne-am sfătuit cu rugătorul nostru, Ştefan, egumenul de la Mănăstirea Moldoviţa”; „ne-am sfătuit cu rugătorul nostru, Gherasim, egumenul de la Mănăstirea Dobrovăţ”. Şi, desigur, tot aşa se va fi aflat şi în actul pentru Mitropolia Moldovei, şi în cele destinate celorlalte mănăstiri. Citind, ai impresia că domnul a convocat la Suceava pe ierarhi şi pe egumeni, a făcut cu ei un consiliu, le-a cerut sfatul într-o problemă deosebit de importantă pentru el şi a acţionat în consecinţă, făcând daniile „pentru sănătatea noastră şi pentru mântuirea sufletului domniei mele”. Nu mai cunosc un caz analog.

Cu excepţia documentului pentru Mitropolia Sucevei şi a hrisovului în piatră de la Rădăuţi – pe care, până la M. Costăchescu, istoricii l-au socotit o simplă inscripţie –, toate celelalte au fost cunoscute şi lui Iulian Marinescu, în a cărui lucrare au fost regestate cu sârguinţă43, însă fără să spună nimic autorului, model perfect al cercetării strict pozitiviste în latura sa cea mai nefericită.

Ce se ascunde, oare, în spatele formulelor stereotipe ? A fost domnul într-o grea cumpănă, din motive de sănătate sau din împrejurări politice ? Dacă cele din prima categorie scapă, evident, cunoaşterii noastre, cele din a doua categorie pot fi supuse examinării.

Anul 1514 consemnează câteva evenimente ale domniei lui Bogdan al III-lea. O năvală a tătarilor din Crimeea este astfel povestită de contemporanul Macarie: „a venit mulţime de tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării Moldovei şi au prădat, luând mulţime de pradă fără număr, oameni şi vite, de la Nistru şi până la Prut, toată valea Prutului şi a Jijiei, de la Ghigheci până la Hotin şi toate vitele de la câmp şi s-au întors în pace, împlinind mânia lui Dumnezeu”44. Macarie aşează evenimentul „în anii de două ori zece şi şapte mii şi o singură dată doi”, adică 7022, ceea ce ar însemna 1514, însă Grigore Ureche, folosind şi alte surse, arată că Mengli Ghirai a lovit Lituania (până la Vilna) în august 1513 şi, „pre aceiaşi vreme”, un fiu al său a intrat în Moldova „de au prădat ţara până la Iaşi şi au ars târgul şi ţinutul Cârligăturii şi au ajunsu şi pănă la

42 Cronicile slavo-române…, p. 34. 43 Iulian Marinescu, op. cit., p. 112. 44 Cronicile slavo-române…, p. 91–92.


Dorohoiu şi pănă la Ştefăneşti. Iară alţii au prădat în jos la Lăpuşna şi la Chigheciu şi de sârgu vrându să iasă cu robii, în Nistru multe suflete au înecatu şi robi şi şi de ai sei. Iară asupra lor trimiseasă pre Corpaciu, hatmanul său, de i-au lovitu cu o mie de oameni şi nesocotit dându războiu vitejaşte, au căzut de ai noştri şapte sute, iară trei sute au scăpat. Iară tătarii cu pagubă mai multă de apă decâtu de oaste au avut, s-au întorsu la Pericop. Iară Bogdan vodă îngrozindu-să de acea pagubă, au trimis la craiul leşăscu soli, de au poftitu ajutor împotriva tătarilor, de vor vrea să vie de iznoavă, ca să să apere, alta pentru ca să-i sloboază solii, să treacă la Moscu45 şi de toate i-au făcut craiul pre voie”46. În această relatare, Ureche urmează îndeaproape cronica lui Ioachim Bielski47, care însă plasează evenimentul în anul 1510. Rămân la datarea lui Ureche, întemeindu-mă pe activitatea cancelariei domneşti, care nu cunoaşte întreruperi majore între decembrie 1508 şi martie 1513, în schimb pare să nu mai producă nici un document din septembrie 1513 până la 8 decembrie 1514 (lotul de la care a pornit cercetarea de faţă). Dacă pauza din 1513, între martie şi septembrie, îşi poate avea explicaţia în pregătirile de nuntă şi în evenimentul propriu-zis, care a avut loc în vară, cea de un an şi aproape trei luni nu se poate datora decât unor întâmplări grave, care au răvăşit ţara.

Cronica lui Ureche mai consemnează, pentru februarie 1514, năvala lui Trifăilă, „ce să făciia ficioru de domnu, venindu din Ţara Ungurească”, adică dinspre Ardeal, năvală precedată şi ea de o incursiune tătărească48. În domeniul relaţiilor cu Polonia, detensionarea părea să-şi urmeze cursul: Bogdan era anunţat despre convocarea adunării generale la Piotrkow pentru ziua de 22 aprilie 1514 („pro medio Quadragesime”), acolo urmând să capete rezolvările aşteptate problemele grave pe care le comunicase regelui49. Solia aceasta, adusă de Iurie Krupski – care-l reprezentase pe rege şi la nunta din vara anului anterior – menţionează întâmplările potrivnice („de adversis successibus”) prin care trecea Bogdan. Va fi fost vorba despre zvonurile privind o campanie otomană, menită să înlocuiască şi pe domnul Moldovei50 ? Evenimentele din 1513–1514 nu fac

45 O solie către Moscova, prin Toma, a fost oprită de regele Sigismund, care la 7 martie

1513 scria domnului Moldovei explicându-i acest gest prin starea proastă a relaţiilor polono-moscovite; regele nu uita să amintească omorârea nepotului lui Bogdan („interfecto nepote suo”), fiul domniţei Elena, ca îndemn pentru o acţiune comună împotriva Moscovei (Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, II, 3, 1892, p. 76, nr. LXXX; Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România în veacurile XV – începutul celui de al XVIII[-lea], comitetul de redacţie: J. S. Grosul, A. Oţetea, A. A. Novoselski, L. V. Cerepnin, I, 1408–1632, Moscova, 1965, p. 94, nr. 30).

46 Grigore Ureche, op. cit., p. 141–142. 47 P. P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche

şi Miron Costin, în ARMSI, s. III, t. IV, 1925, mem. 4, p. 162. 48 Grigore Ureche, op. cit., p. 142. 49 Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 146, nr. CXXXV; Relaţiile istorice dintre popoarele

U.R.S.S. şi România, p. 97, nr. 31. 50 Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 150, nr. CXXXVIII: „Ex legatione tua, quam habuisti

apud Ser. Mtem. Regis Polonie, intellexerunt dni. consiliarii et proceres regni, quod Turcorum


obiectul însemnărilor de faţă, însă este evident că cercetarea lor amănunţită va putea oferi rezultate importante şi pentru subiectul nostru.

Anul 1514 mai înseamnă ceva în domnia acestui fiu al lui Ştefan cel Mare: a pornit lucrările de construcţie la noul lăcaş al Mitropoliei din Suceava. Pisania, pusă mai târziu de Ştefan cel Tânăr, spune că Bogdan „a început să zidească în anul 7022 şi n-a ajuns să săvârşească” (a zidit până la înălţimea ferestrelor, de unde construcţia a fost continuată de fiul său)51. În legătură cu aceasta, s-a presupus, cu suficient temei, că partea datorată lui Bogdan a trebuit să însemne doar atât cât s-a putut face „într-un singur sezon, din primăvară până la sfârşitul toamnei, când, de obicei, lucrările de construcţie se întrerupeau”52; în acest caz, „sezonul” de construcţie putea să fie din aprilie până în noiembrie, iar Duminica Mironosiţelor din 1514 putea fi ziua când s-a binecuvântat începutul lucrărilor.

Ipoteza aceasta pare ispititoare, întrucât ni l-ar înfăţişa pe Bogdan aducând mulţumiri pentru începerea realizării unui mare proiect (care nu a lipsit, probabil, nici din mintea părintelui său), anume ridicarea unui lăcaş nou pentru Mitropolia Moldovei. Neavând, din păcate, originalul documentului destinat acestei instituţii, trebuie să ne limităm la mărturiile existente, care, însă, nu susţin o asemenea ipoteză. Nu numai că proiectul a fost, şi el, fără viitor, Bogdan neizbutind (din motive necunoscute) să-l ducă la capăt până la sfârşitul domniei sale, dar existenţa hrisovului în piatră de la Rădăuţi ne obligă să părăsim această direcţie: dacă eforturile domnului erau canalizate spre ridicarea bisericii Mitropoliei, ce rost avea să pună hrisovul de piatră în biserica Episcopiei de Rădăuţi ?! Şi încă într-un loc unde se apropie de rostul pomelnicului de la proscomidie !

În cadrul acestei donaţii multiple, Episcopia de la Rădăuţi nu a beneficiat de mai mare munificenţă domnească decât ceilalţi destinatari; atunci, prin ce se singulariza această biserică, pentru a primi unicul (se pare) hrisov săpat în piatră ?!

La nici una dintre aceste întrebări nu am nici un răspuns. Dar mai este o observaţie de făcut. Documentele emise la 8 decembrie

1514 nu au sfat: ele menţionează doar pe executorul poruncii domneşti, marele logofăt Isac. Totuşi, într-unul din aceste documente sunt citaţi câţiva boieri: este vorba despre actul destinat Moldoviţei, care cuprinde, pe lângă dania în bani, întărirea jumătăţii de Răciuleni, dată în schimbul jumătăţii de Băiceni. „Iar la această tocmeală şi schimb au fost martori boierii noştri: jupan Hrana spătar şi jupan Coste stolnic şi pan Căţelean comis şi Condrea ceaşnic şi Vlaicul spătar şi Scripco pitar şi Vasco şetrar şi Sava stolnic şi Felea ceaşnic şi Huru spătar şi Buda vistiernic”; după această înşirare, urmează formula tipică: „şi credinţa tuturor

imperator parat exercitum ad invadendam Valachiam, ut tu amovearis a gubernatione et dominio palatinatus et alius in locum tuum sufficiatur”.

51 Ioan Caproşu, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou, Iaşi, 1980, p. 38.

52 Ibidem, p. 39.


boierilor noştri moldoveneşti, mari şi mici”. Editorii colecţiei DIR au semnalat „configuraţia divanului [sic !], neobişnuită; apar trei spătari”53. De fapt, este mai mult decât atât: nu sunt doar trei spătari (Hrană, Vlaicul şi Huru), ci şi doi stolnici (Costea Cârjă şi Sava) şi doi paharnici (Condrea şi Felea) ! Cercetarea comparată a sfatului domnesc din anii 1513–1515 arată şi alte ciudăţenii în cazul acestui act. Astfel, alături de marele spătar (Hrană), stau alţi doi spătari, foarte probabil al doilea (vtori) şi al treilea (treti); marele stolnic (Costea Cârjă) este însoţit de un vtori sau treti stolnic (Sava, necunoscut ulterior); pentru alte două dregătorii, lipsesc titularii, dar sunt prezenţi „subalternii”: astfel, nu-l avem pe marele paharnic (Săcuianu), ci pe paharnicii Condrea şi Felea (desigur, vtori şi treti paharnici, ambii cu carieră ulterioară cunoscută); tot aşa, nu-l avem pe marele vistiernic Gavriil Trotuşanul, ci pe vtori sau treti vistiernicul Buda (şi el cu carieră ulterioară cunoscută). Prezent, dar neînsoţit de „subalterni”, este marele comis (Toma Căţeleanu). Nu ştiu dacă trebuie să acordăm o atenţie specială faptului că doi boieri sunt numiţi jupan, unul doar pan, iar restul numai cu numele şi dregătoria. E drept că cei doi jupani sunt titularii dregătoriilor respective (Hrană marele spătar şi Costea marele stolnic), dar un al treilea titular, Căţeleanu (marele comis), e numit doar pan; va fi fost o scăpare de condei a pisarului ?!

Aşadar, dregătorii din fruntea sfatului domnesc (marele vornic şi pârcălabii cetăţilor Hotin, Neamţ, Cetatea Nouă şi Suceava) lipsesc cu toţii; în schimb, aproape toate dregătoriile din jumătatea a doua a sfatului, de la spătărie până la comişie (cu excepţia postelniciei), sunt reprezentate fie prin titulari – singuri sau însoţiţi de subalterni –, fie numai prin subalterni. În afară de aceasta, în mod surprinzător, au fost chemaţi ca martori şi doi dregători care nu făceau parte din sfatul domnesc: pitarul (Scripco, boier cunoscut mai târziu) şi şetrarul (Vasco, boier necunoscut altminteri).

Este limpede, cred, că avem de-a face nu cu formula obişnuită a marii mărturii (invocată oarecum în trecere), care dă de obicei componenţa sfatului domnesc, ci mai degrabă cu un grup de apropiaţi ai domnului, deţinători de dregătorii mai mici în aparatul funcţionăresc al curţii, chemaţi ca martori (cuvânt înscris ca atare în act: martori) într-o chestiune, s-ar zice, privată. Elementul surpriză (nu ştiu dacă şi cheie) al acestui grup îl constituie, însă, unul dintre cei trei spătari, anume Vlaicul.

Acum mulţi ani, istoricul Constantin Rezachevici a comunicat descoperirea, în Polonia, a unui Tetraevanghel dăruit Mitropoliei din Suceava de „cneaghina Theodora numită Dragna, fiica lui Duma pârcălab” şi nepoata lui Vlaicu pârcălab, „unchiul” lui Ştefan cel Mare54. În însemnarea dedicatorie a

53 DIR, XVI/1, p. 91, nota 1. În text, am dat o traducere după textul slav publicat de Al.

Ligor (cf. supra, nota 31). 54 Constantin Rezachevici, Un Tetraevanghel necunoscut aparţinând familiei dinspre mamă

a lui Ştefan cel Mare, în SMIM, VIII, 1975, p. 161–183. Despre acest manuscris, v. şi: Petre Ş.


manuscrisului55, donatoarea menţionează unele dintre rudele ei foarte apropiate, între care fiul ei, Ion zis Vlaicu spătarul. D-l Rezachevici observa, atunci, că aceste rude – cu o excepţie, poate56 – „nu apar în documentele şi relatările din a doua jumătate a veacului al XV-lea şi de la începutul celui următor”57. Or, unul dintre cei trei spătari menţionaţi ca martori în actul din 8 decembrie 1514 pentru Moldoviţa este tocmai Vlaicul ! Nu cred că poate să încapă vreo îndoială: este vorba de fiul Teodorei-Dragna58, nepot (de văr al doilea) al lui Bogdan vodă. Deşi aparţineau unor generaţii diferite, unchiul şi nepotul trebuie să fi fost apropiaţi ca vârstă, dată fiind naşterea mai târzie a lui Bogdan.

Nu se poate să nu se pună întrebarea: ce semnificaţie are, în cazul schimbului de care a beneficiat Mănăstirea Moldoviţa, prezenţa unor dregători de rangul al doilea sau al treilea, dintre care unii sunt menţionaţi pentru prima şi ultima oară, unul dintre aceştia fiind, însă, rudă a domnului ?! Întrebarea se pune, dar răspunsul nu există.

Această constatare mi se pare încă şi mai interesantă dacă o alăturăm menţiunii din actul pentru Probota, din care se vede că – desigur, împreună cu darul în bani, nemenţionat în rezumatul păstrat59 – Bogdan a reglat o altă moştenire de Năsturel, De la datation d’un Évangéliaire slavo-roumain de Varsovie, în „Cyrillomethodianum”, III, 1975, p. 166–168; Andrei Eşanu, Vlaicul pârcălab – unchiul lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 2001, p. 58–67, reluat (cu completări şi întregiri) în idem, Valentina Eşanu, Epoca lui Ştefan cel Mare. Oameni. Destine. Fapte, Bucureşti, 2004, p. 179–189.

55 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 166–167 (textul slav), 168 (traducerea românească) şi 169 (reproducere foto). Traducerea filiaţiilor din această însemnare a provocat discuţii, neîncheiate încă: Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, Nepoţii lui Ştefan cel Mare, în ArhGen, V (X), 1998, 1–2, p. 111, nota * (parte aparţinând primului autor); Al. Mareş, Consideraţii pe marginea a două valoroase Tetraevanghele slavone, II. Tetraevanghelul cneaghinei Teodora, în SMIM, XXI, 2003, p. 212–214 şi 219–221 (fig. 10–15); Maria Magdalena Székely, Addenda et corrigenda, în SMIM, XXII, 2004, p. 271–273.

56 Excepţia ar putea să-l privească pe Isac (fratele sau fiul donatoarei – cf nota precedentă), identic, poate, cu vistiernicul lui Ştefan cel Mare (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 168), mai târziu mare logofăt al Moldovei ca succesor al lui Ioan Tăutu.

57 Ibidem, p. 168. 58 Această menţionare la 1514 ar putea contribui la datarea mai exactă a Tetraevanghelului,

a cărui realizare a fost plasată fie spre sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 168, 181, nota 100), fie „în primele decenii ale sec. al XVI-lea” (Andrei Eşanu, op. cit., p. 62; idem, Valentina Eşanu, op. cit., p. 183). O observaţie şi cu privire la numele duble: Teodora zisă Dragna, Ion zis Vlaicul. Bineînţeles, nici Dragna, nici Vlaicul nu se află în onomastica din sinaxare ! Deci ei se numeau din botez Teodora şi Ion, dar erau porecliţi şi cunoscuţi public drept Dragna şi Vlaicul.

59 Felul în care se făceau rezumatele a diferit întotdeauna, în funcţie de cel care rezuma şi de utilizarea respectivului rezumat. Documentul putea să se refere la mai multe pricini, la mai multe sate, dar dacă era folosit în judecata pentru un anumit sat, rezumatorul avea să menţioneze numai satul respectiv, lăsând deoparte orice alte amănunte. În secolul al XIX-lea chiar, Fr. A. Wickenhauser a făcut – după original, pare-se – un rezumat al documentului dat Moldoviţei la 8 decembrie 1514; a menţionat cei 800 de zloţi tătăreşti şi schimbul celor două jumătăţi de sate, dar nu şi prezenţa grupului de martori (M. Costăchescu, op. cit., p. 329–330).


familie, de data aceasta de la vara sa primară, Neacşa, fiica lui Şendrea portarul şi a Mariei, sora lui Ştefan cel Mare.

Şi, în fine, nu poate să fie lipsită de semnificaţie nici menţionarea soţiei (doamna Ruxanda) şi a copiilor domneşti în documentul pentru Voroneţ.

Avem, oare, de-a face cu un eveniment din viaţa familiei domnitoare ? După cum se vede, o explicaţie întru totul mulţumitoare nu se poate da

pentru emiterea grupului de acte cu conţinut identic. O motivaţie ar putea fi din domeniul politic, alta din domeniul ctitoricesc, alta din domeniul privat (în legătură cu starea de sănătate sau vreun eveniment din viaţa familiei domnitoare). Sau, cine ştie, motivele s-au suprapus şi s-au împletit. Însă cred că orice explicaţie s-ar avea în vedere pentru această multiplă donaţie – care iese cu totul din tipicul daniilor obişnuite, şi în ceea ce priveşte obiectul, şi în ceea ce priveşte formele de manifestare (documentele) –, ea ar trebui să fie valabilă pentru toate elementele aduse în discuţie: data de 8 decembrie a documentelor; desemnarea Duminicii Mironosiţelor ca zi de pomenire veşnică; eliminarea sfatului domnesc, cu aducerea câtorva sfetnici tineri; săparea hrisovului în piatră numai pentru biserica episcopală de la Rădăuţi.

Cert este faptul că dorinţa lui Bogdan vodă a fost respectată până târziu. Am menţionat deja însemnarea de pe documentul dat Episcopiei de Roman, care arată că în veacul al XVII-lea dania domnului încă era ţinută în seamă. La 1756, ieromonahul putnean Natanail Dreteanovschi (care avea să devină stareţul Sihăstriei Putnei), copiind vechile pomelnice, a găsit şi a însemnat următoarele: „În duminica a treia după Paşti, a Mironosiţelor. Pomenire: Bogdan voevod cu doi feciori ai săi. Ştefan voevod. Petru voevod”60. Ceea ce înseamnă că, la vremea aceea, dorinţa exprimată de Bogdan al III-lea era încă respectată, fără să se mai ştie motivele care o determinaseră cu aproape un sfert de mileniu mai înainte.

60 Ms. 9/79 (numere vechi: 907/1863, 60), fila 168v (numerotare veche: 165v). Descriere la

Olimpia Mitric, Cartea românească manuscrisă din nordul Moldovei, Bucureşti, 1998, p. 207–213, cu extrase selective; menţiunea reprodusă în text nu se află printre ele. Mulţumesc părintelui Alexie Cojocaru pentru semnalarea manuscrisului.


Fig. 1. Documentul în piatră de la Rădăuţi. Desen (apud Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina,

în RIAF, an. I, vol. II, fasc. I, 1883, planşa 1, fig. 2)

Contribuţii pentru istoria domniei lui Bogdan al III-lea

Documents

Transcript of Contribuţii pentru istoria domniei lui Bogdan al III-lea