întrebuinţaţi pentru vSnătoare

B I N O C L U L

do reputaţie mondială. LI -este neîntrecut în calităţile sale optice. Îşi păstrează rezistenţa şi durabilitatea şi la în­trebuinţare continuă. Xouile modele ..extra-uşoare" cân­tăresc numai 350—890 gr. Pentru vânătoare şi turism se pot recomanda următoarele modele: SILVAREM 6X30 model cu lnminositate mare . Lei 6.200 DELTRINTEM 8X:0 model universal cu câmp de

vedere ma..- Lei 6.700 BINOGTEM 7X50 binoclul cu luminozitate ma­

xim a Ic Lei 10.300 DEKAREM 1DXCU cu mărire mare şi totuşi

foarte luminos Lei n.200 'Preţurile se înţeleg iiulusiv loc obişnuit din piele m.iroii sau neagră, după doi'inţă. cu curea. —• Suprapreţ pentru toc permanent, recomandabili pentru vânători Lei 450.— busolă Lei 525.—. scară de distanţă Lei 700.—. De vânzare numai prin magazinele speciale de optică. Preţ-curent T 2-11 eu ilustraţiumi şi descrierile tuturor binoclurilor Zeiss gratuit delà CAI IL ZE1SS, JLNA. sau reprezentanţa generală pentru Uomânia:

Soc. Anon. de Agentură-Comision-import, fost Otto & Alfred Herzog, Bucureşti 1, B*dul Caro! I, N O . 4 8

Furnizorii Curţii Regalt

Unsoare cauciucată

pentru piele

» SCHMOLL« este unicul mijloc pentru conservarea bocancilor. Conţine untură de peşte, care moaie pielea, cauciuc na­tural dizolvat si ceruri, cari astupă porii pielei, împiede­când apa să pătrundă in încălţăminte.

întrebuinţarea uleiurilor scumpe, ca uleiul de rici­nă, sau altele, n'au nici un efect, deoarece apa fiind spe­cific mai grea, ridică la suprafaţă, aceste uleiuri din porii pielei, pătrunde in pori şi distruge pielea.

Consec in ţe i pierderi de bani, picioare umede, guturai, etc, etc.

Umoarea cauciucată „Schmoll" este de o calitate fără concurenţă si în comparaţie cu preţul uleiurilor, foar te e f t l n ă .

Dacă furnizorul Dvoastră nu are această marfă, rugaţi-l să comande. Mărimile din comerţ sunt: No. III, '/< kgr., Vi kgr., 1 kgr.

N U S E U S U C Ă U

Alte produse ale fabrlcel „Schmollpasta" Braşov i Cremă de ghete In cutU sl tuburi. Ceară pentru parchete, pentru mobile fine, pentru automobile şl

mobile vopsite. QALOŞIN pentru galoşi ţl pentru Îmbrăcămintea confecţionat*

din cauc iuc CEARA T . SK1URI, renumita marcă din atrălnâtate „ULLR".

Cutiile mari sunt eftlne, căci nu cumpăraţi tinichea ! !

S U M A R U L , ' N U M Ă R U L U I • 1 2 Fag.

Ionel Pop: Pro memoria 321—322 Sextil Pmcariu: Bourul şi zimbrul . . . . . . . 323—324 Dr. A. B. Stalajj: Lourul din Ardeal 325—351 Dr. P. A. Chappitis: Bouri şi zimbrii în arta preistorică 352—353 Ştiri din clasicii greco-latini. referitoare la zimbru

şi bour 354 Prof. E. Botezat: Existenţa bourului şi zimbrului

în regiunea Bucovinei 355—358 Jan Hay: Parcul de zimbri dela Bialowieza (Polonia 359—362 A. M. Vomşia: Bialowieza şi zimbrii ei 363- 364 Prof. Dr, Sabin Opreanu : Toponimie în Carpaţil

noştri dată după bour şi zimbru . . . . . . 365—366 Nicolae Soneria: Din cele trecute vremi: bourul şi

zimbrul , , , . 367—369 i. m.: Bourul în câteva locuţiuni şi texte populare . 370 Aurel M. Comşia: Bisonul american . . . . . . . 371—373 Alexandru Uifalvy: Vânătoarele ardelene din vremuri

vechi , , , . , 374—375 Lt.-Col. C. Boseit i-Bălăncscu: Taurul negru . . . . 376 Din munţi si din câmpii 377—378

Un pescuit curios (Miliai Ciaki) Ciocănitoarea cea vitează (C. H. II.) La chestia: „De undq ştie copoiul încotro duce

urinar' (C. A. V. I'opescu) Instinct sau inteligenţă? (1. .Y. S.) Sitarul pe asfalt. (C. U. B.) Unde era lovit căpriorul? (C.)

Cărţi — Reviste 379—383 Ştiri marmite 383—384

Cl işee le executate d e l i n c o g r a f i a „ T I Z I A N " C L U J , Strada R e g i n a M ă r i a N o . 6.

BANCA CENTRALA |

pentru Industrie si Comerţ S. A. Cluj Str. Regina Măria 1.

pr imeşte

d e p u n e r i s p r e f r u c t i f i c a r e c u A% brutto,

In t roduce case te le de e c o n o m i e ;

a c o r d a î m p r u m u t u r i c o m e r c i a l e

şl î m p r u m u t u r i h l p o t e c a r e p e t e r m e n

l u n g pentru c u m p ă r a r e de imobi le ş i c o n ­

strucţi i de c a s e , în condl ţ juni favorabi le ;

e l i be rează s c r i s o r i d e g a r a n ţ i e p e n t r u

e x p o r t , mi j loceşte operaţ iun i de dev ize,

v â n z ă r i ş i c u m p ă r ă r i de e fec te ; e x e c u t ă

tot felul de operaţ iun i de b a n c ă .

A N U L V * N o . 12 IIIIIIIIIIIIIIIUIIIIIIIIIIIIIII VÂNĂTOARE • PESCUIT» CHINO LOGIE

1S DECEMVRIE * 1937 llllllllimilllimilllllllllll

Apare la 15 a f i e c ă r e i luni P r e ţ u l unul n u m ă r 2 5 Lei

E D I T O R : D R . I O N E L P O P Abonamentul pe un an 2 4 0 , pe j u m ă t a t e an 130 Lei ::

R e d a c ţ i a şi a d m i n i s t r a ţ i a : C l u j , S t r a d a Regina Măria No. 1.

x

P R O M E M O R I A Nicicând nu am priveghiat, cu capul descoperit, vre-uu

cerb doborât poate după multe trudite zile, — fără să simt tulburăndu-mi toată fiinţa dureroasa dilemă a bucuriei izbân­zii şi a regretului sfdrşirei unei făpturi atât de frumoase si de nobile. Nicicând nu am avut decât dragoste fată de că­priorul pe care îl prindeam în crucea lunetei, ca apoi să îi văd cu satisfacţiune săritura de moarte. Odată am privit cu multă plăcere un urs, cum s'a ospătat timp de vre-o două ceasuri din coacăzăle roşii de pe o coastă insolată, — şi multă plăcere am avut şi atunci, când l-am văzut rostogolindu-se, lovit de glonţul meu.

In care gând am putea noi oare găsi o împăcare între cele două porniri atât de potrivnice, care se răsboiesc necon­tenit în sufletul vânătorului?

Dar de ce mi-e oare mie drag să vânez? Sălbătăciunile, pe care le urmăresc deobiceiu nu sunt dintre cele primejdioa­se, iar fiarăle mari — urşii şi lupii — nu se apropie de sălaşul meu, ca să trăbuiască. să mă apăr. — Nu trăiesc din vânătoare. Carnea cerbului ucis în munte o cinstesc totdea­una unor cărbunari, sau muncitori de pădure, care se potri­vesc prin partea locului. Pe masa mea ar putea veni vânatul şi dacă l-aşi cumpăra dela negustor. — Dacă aş căuta în vânătoare mişcare şi desmorţirea oaselor trudite de masa de birou, ar fi mai ieften şi mai uşor să fac gimnastică suedeză, sau să mă plimb prin parcul oraşului cu, umbrela subsuoară.

Altceva trebue să fie, ceea ce mă face să iau arma, «d cutreer întinderile şesului şi preţipişurile muntelui. E o patimă, care îmi porunceşte cu glas tainic, şi căreia nu mă pot împotrivi.

Şi de ce mi-e oare drag să hoinăresc singuratec pe de­părtate locuri? Plec de capul meu din cabana pierdută şi ea în pustietate, sau fac să mă îndepărtez de paznicul, care mă însoţeşte. Pătrund în locuri sălbatece, pe care le caut setos. Mă chiamă ceva spre umbra misterioasă a pădurii seculare, şi mise pare, că găsesc o lume după care am râvnit înde­lungat, când mă pierd în neumblatele adâncimi ale codrului de brad. In marginea unei căzături, unde mor trupuri de arbori străvechi, sau în mijlocul povârnişului sălbatec în care stâncile dorm subt foarte bătrâne perini de muşchiu, mi-se pare că găsesc locuri văzutg cândva, de mult, îufr'o copilărie mai îndepărtată decât puterea amintirii mele. Şi mi-se în­călzeşte sufletul de o rază de bucurie, ca şi când aş fi revenit la casa părinţilor mei, după o lungă înstrăinare. Mi-e drag tot ce e în jurul meu: arbori, ierburi, ferege, piţiguşii, care trec în cete prin coroana copacilor, gheonoaia ce bate toaca, veveriţa care mă priveşte de după un trunchiu, vulturul care trece pe deasupra. Caut cu ochi avizi fiarăle cele mari, pe care le ştiu aici, îmi „amintesc" de ele pe aceste locuri ale unei uitate copilării....

Iar când îmi aduc aievea aminte şi de zilele adevăratei mele copilării, mi-se pare, că mă apropiu de isvorul care îm­

pacă şi tălmăceşte lucrurile. Fiindcă şi eu, ca şi cei mai mulţi copii aveam în mine porniri de om sălbatic. Cu prie­tenii mei îmi căutam vre-un loc ascuns în zăvoiul de lângă râu, sau în lăstrărişul pădurii. J.Ve duram acolo adăposturi primitive (odată ne-am săpat Im un deal o adevărată peşteră), în care petreceam ceasuri, când nu mai eram noi, copii de şcoală, ci ne găseam a fi nişte oameni vechi, cu arcuri şi> cu lănci, în nehodinită luptă cu fiarălei şi cu oamenii duşmă­noşi. Stăteam şi sfătuiam prelung, adunaţi ca în jurul unui zeu puternic, lângă focul aprins pe o lespede de piatră. Şi aveam în acele ceasuri de uitare a realităţii acelaş sentiment al regăsirei unei vetre bătrâne, unde am mai trăit odată . de mult, cineştie când — şi unde revin fericit şi bucuros de toate câte se găsesc în, jurul meu.

In pornirile noastre lucrează îndemnurile vii ale înde­părtaţilor strămoşi. Ei nu ne-au dat moştenire numai ochii lor, —ei ne-au dat zestre şi un grăunte dini cele ce au văzut acei ochi. Ei nu ne-au hărăzit numai puterea de pătrundere a minţii omeneşti, sau numai putinţa de a naşte în sufletele noastre sentimente şi pasiuni, simpatii, aversiuni şi preocu­pări, — ei ne-au trecut dealungul miilor de generaţii, în cutele subconştientului nostru ceva din experienţa lor, ceva din preocupările lor, ceva din pasiunile lor.

Păşindu-ne viaţa pe drumul zilei de azi, suntem chemaţi si îndreptaţi fără contenire de glasul bătrânilor. Acest glas nu găseşte resi,nanţă în ereerul şi în inima unora dintre oa­menii de acum. Mintea lor» sufletul lor nu recepţionează anu­mite vibraţiuni ale acestui fel de amintire, — după cum trec pe lângă noi atâtea vibraţiuni eterice, pe care nu le cunoaş­tem, dacă minunatul aparul nu le transformă în ceea ce poate auzi urechea noastră. Sunt însă oameni pentru cari această „chemare a cremilor" e un grai lămurit. Chiar dacă nu îşi dau seama de unde purcede acest grai, ei i se supun şi găsesc mulţumire în urmarea lui. Ei părăsesc cu plăcere oraşele, alcătuiri monstruoase, şi pleacă bucuroşi spre larguri. Ei găsesc o mare aplecare spre viaţa hoinară, spre viaţa aventuroasă, plină de mişcare, de întâmplări. Află o mare plăcere să prindă peştele din apă, să fulgere sălbătăciunea în goană şi în zbor, sau în luptă bărbătească. Ei urmărind imboldul lainic se pomenesc deodată în altă lume, pe care o recunosc mai ales prin simţământul de mare bucurie, care îi cuprinde în mijlocul ei: Se simt în lumea strămoşilor, se rc&ăse&e, la obârşia fiinţei lor de om.

Iar în cadrul acestei străvechi case părinteşti toate lucrurile tunt frumoase, apropiate deolaltă şi sunt poleite cu acelaş aur. Şi coliba sau peştera primitivă, şi misterioasele adâncuri ale locurilor sălbatice, şi făpturile vii ale acestor locuri, şi îndeletnicirile rudimentare ale celor ce vânau şi pescuiau fără încetare, cu pasiunea căutării hranei, — şi sâmburele de foc din vatră sau de subt cort de cetină.

Iată de ce cred că îmi suni mie atât de dragi fuplu-

322 CARPAŢII * 1937. No. 12.

rilc acestui pământ si in aceeaşi vreme de ce imi tngădueşl • această dragoste să trimit câteodată plumb ucigător. Prin îndepărtatul lor izvor comun, patima vânătorească moştenită de noi e înfrăţită cu dragostea lucrurilor intre cari au vleţull străvechii nostru părinţi. Vraja trecutului care trăieşte in noi. Ic cuprinde /)<• amândoiiu in căldura uceluiaş sculimeni.

Adeseori, ipixiiii.nină prin rre-o tainiţă a munţilor no»tri, unde lucrurile stau neschimbate din dimineaţa veacu­rilor, printre alaiurile marilor singurătăţi mise pare cu mul nişte paft largi si grei. Vise năzăreşte că aud trup uriaş

rea râvnă si jertfă, pentru a învinge destinul, care ameninţă zimbrul.

Cel legat de istoria neamului nostru prin legenda în-temeerei unui ţări şi prin stema, care întruchipează o scumpă si glorioasă parte a României, — cel către care aleargă u-niinlirile noastre alăt unì udul de imaginea străvechilor vână­tori, părinţi ai nostru, — bourul, ca si zimbrul, e prea puţin cunoscut de vânătorii români si mise pare, că nu i> un lucru de man' laudă pentru noi, că stolul nostru Itti io parte la opera de salvare a zimbrului, că ini re hotarele l'oininiîei nu o r i in loc unde să. ocrotim còlerà exemplare, din care să re­nască măreţia de odinioară a munţilor noştri.

Lupta tntre doi tauri de zimbru (Oin lucrarea recenta a lul Lutz Heckt Auf Urwild in Kanada)

pătrunzând cu trosnete desimea, şi răsuflare adâncă aruncată prin nări coborâte spre pământ. In iluzia vieţii celei vechi, banunse in apropierea nun (rupţii masiv, cu greabăn înalt şi niijus, cu coarne răsfrânte deasupra ochilor mici şi mânioşi. £ zimbrul, stăpânul de odinioară a nesfârşiţilor codrii car­patini.

Zimbrul şi bourul sunt negreşit de fotă în lumea veche, din amintirea căreia porneşte patima noastră vânătorească şi dragostea noastră faţă de linurile largi şî faţă (le vietăţile lor. Suni sălbălăciunile, care în gândul noslru caracterizează aceste ţinuturi ale neu in ulii i noslru in chipul lor din vre-milc cele bătrâne,

liourul s'n stins. Zimbrul, care odinioară popula întin­derile păduroase ale Europei, mai există, salvat din pragul groapei. Sunt câteva nuclee doar, unite vechea viţă a a-cestui „bou sălbatec" luptă ca să mai rămână intre vieţui­toarele pământ ului. State, societăţi, particulari, pun pc aiu-

llcvistu „l'arpaţii" împlineşte cu acest număr cinci ani de existenta. Pentru toţi cei s'au adunat în frăţească muncă in jurul acestei publicatului, împlinirea acestui răstimp e « modestă aniversare. Am ajuns la sfârşitul unui foarte scurt ciclu de viafă, — la popasul de o clipă după trude şi greutăţi trecute şi In faţa altor trude şi ailor greutăţi. Le-am învins pe cele din trecut, — le vom învinge pe cele ce vin.

Iasimilăm "uită acest ceas, ca o închinare către amin­tirea celor două majestoasc sălbătăciuni, care odinioară eran podoaba munţilor şi întinderilor Ţării noastre: bourul şi zimbrul.

Am vrea să dăm un smerit prinos vremurilor bătrâne din care ne tragem noi patima şl dragostea noastră fată de vietăţile pământ ului. Si în acest gând licăreşte şi nădejdea, eă cele ce se scriu alei, vor putea mişca pe cel mari si lari, ca să pună piatra de temelie a unei acţiuni, din care iă se realizeze cât mal curând „Parcul de zimbri al liomâniei'.

U)\KL POP

CARPATH * 1937, No. 12. 323

B O U R U L ŞI Z I M B R U L

Scriitorii noştri vechi confundă de cele mai multe ori bourul (Bos urus, Bos primigenius), (pă­rintele boului nostru domestic, mai mare decât el, cu părul întunecat şi coarnele mari şi ascuţite, cu zimbrul (Bos bonassus, Bos priscus), fratele bun al bisonului american, cu,gâtul şi pieptul îmbrăcat în-tr'o coamă lungă şi stufoasă, cu coarnele mai mici şi aduse şi cu ochii vii *).

Din cele două specii, zimbrul era cel mai răspân­dit şi s'a păstrat mai mult.

In antichitate e pomenit în Spania, Germania (unde şi azi avem numiri de localităţi ca Wiesent, Wiesenfields etc-), în Franţa (unide actualul Besancon derivă dintr'un mai vechiu Vesontium), în Spania de nord, în Pannonia, în Lituania şi mai ales în Tracia, unde erau numiţi de locuitorii aborigeni monopos sau monapos. Antipater din Sidon povesteşte, într'o poezie, cum Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a omorât un astfel de zimbru.

Numele acestui animal era la Slavi zombru — de-unde am împrumutat noi pe zimbru (zâmbru) al no­stru — la Bizantini zombros (zumbros). EI se păs­trează şi în toponimia noastră, mai ales în Moldova (cu Bucovina şi Basarabia). Astfel avem plasa (des­fiinţată în 1895) şi satul Zimbrul în Covurlui, satul Zimbru în Roman, Piatra Zimbrului în Suceava, sa­tul şi valea Zâmbreni în Chişinău, satul, valea şi părâul Zimbreşti în Orhei, pârâul şi pădurea Zubro-vţa în Storojineţ, părâul Zubraniţa şi Zubri în alte părţi bucovinene. Mai rare sunt urmele toponimice în alte regiuni ale ţării vechi,, astfel Zimbroaia, sat în Prahova şi Zâmbreasca în Teleorman.

A doua speţă, bourul, a dispărut mai. de vreme din Europa. Caesar descrie o vânătoare de bour. d :n

«) Cf, Otto Keller: Thtere des klasstschen Alterthums, Innsbruok, 1887 p. 53 şl u. — B r e h m s : Tierleben, Leipzig-Wien, 1891, voi. III, p. 257 şl u. — V. Helm: Kulturpflanzen u. Hauslhiere, Berlin, 1894, ed. 6, p. 459 ş. u. 590—591.

gjtţ) fo'n CW 85»fon6/fo ton fctn <po!m tin Gttbetvwn t?cn 3Teú'tfc ctt <fo SJtTwtí o&cr 2><ti»(btw/pnb von ben viuicrfiaiMgcn a " 2tor»g

3<btt(ftnv>oiitn.

Z i m b r u (Bison europaeus) . Din ediţia germană (Basel 1556) a lucrării „Moscovla" de Herberstain

P U T I N Â ^»L<>G'E " d e : SEXJIL PUŞCĂRII! ale căror coarne lungi- cu marginile cuprinse în ar­gint, se ospătau conducătorii Gelţilor şi ai Germani­lor. Aceste coarne serveau mai târziu de buciume în armata imperială romană. Scriitorii romani şi greci ştiau despre cete de bouri în codrii seculari ai Ger­maniei, în Pirenei, în Ardeni şi Vogezi, iar despre existenţa lor în Elveţia vorbeşte numele şi stema cantonului Uri. Patria bourului pare a fi fost însă cu deosebire Europa estica, regiunile locuite astăzi de. Români, Polonezi şi Lituani. O epigramă a îm­păratului Adrian vorbeşte despre cornul împodobit cu aur la unui bour din regiunile getice, pe care îm­păratul Traian 1-a închinat lui Iupiter,.

„Fiara sălbatică şi grabnică" descrisă de Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldaviei, ed. II, Iaşi, 1851, p. 63), deşi e numită zimbru, e de sigur bourul: „mai înalt la ciolane (decât boul domestic), coarnele sub­ţiri crescute drqpt în sus şi vârfurile lor cele foarte ascuţite sânt puţin întoarse în afară". Şi imaginea din stema Moiidoviei este, a bourului şi nu a zimbrului.

Cuvântul nostru bour nu vine însă, precum cred univdin bos urus, cu care seamănă atât de mult, care era însă. un termen savant, necunoscut de poporul roman- Precum ne atestă Marţial, cuvântul popular era bubalus, de origine grecească, din care a, rezul­tat, în consonanţă cu legile fonologice româneşti» bour, întocmai precum din nubilus s'a născut nour,

Când a dispărut animalul în Peninsula Balcani­că, nu ştim. Se pare însă că cu mult înaintea zimbru­lui şi înainte de ce bourul să se fi stins în noirdul Dunării. Când, pe la anul 500 d. Hr.. se introduce în Pannonia.şi în Italia nordică animalul exotic, bivolul negru şi leneş, despre care se crede că a fost adus dle către Avari, acestui animal i s'a dat, în regiunile în care vechiul bour nu mâi era cunoscut decât din vagi amintiri, numele bubalus. Atât fr. buffle, cât şi germ. Buffet alb. bual, ung. bival şi sl. byvol, se re­

duc la forma latină buba­lus sau la grec. búbalos.

Faptul că noi Românii din Dacia lui Traian, spre deosebire de Românii din Macedonia şi din Istria, a m păstrat numele vechiu, cu forma lui tradiţională, se explică tocmai fiindcă şi animalul trăia în pădu­rile noastre- Exoticul bivol 1-iam cunoscut prin Slavi, care ne-au dat şi numele prin care-1 numim.

Astfel numele bour, în limba noastră, este un ar­gument vrednic de luat în seamă pentru teza conti­nuităţii noastre.

In mod normal cuvin­tele se păstrează în limbă atâta timp cât arată obiec­te cunoscute şi exprimă noţiuni concrete. Dacă Ma­cedoromânii au păstrat pâ­nă azi în diaectul lor cu­vântul hic, derivând din lat. ficus, este pentru că

acest pom creşte şi rodeşte în regiunile mai calde lo­cuite de ei. In nordul Dunării, clima aspră nu-i pri­elnică acestei plante. încât în dialectul decoromân a-cest cuvânt latinesc s'a pierdut şi a fost înlocuit abia mai târziu, prin cuvântul slav smochină, pătruns la noi prin legăturile comerciale cu Slavii de sud. Dim­potrivă dacă latinescul picala (un diminutiv delà px) s'a păstrat numai la noi. subt forma păcură, şi nu e cunoscut la Românii din sudul Dunării, cauza este că ei sunt lipsiţi de terenuri petrolifere.

Numirile topice dacoromâne ne arată cât de răspândit a trebuit să fie bourul în regiunile noastre. In jud. Suceava avem două dealuri, trei păraie şi un sat cu numele Boura. alt sat. un schit, un deal, o pădure şi o vălcea cu ;numele Boureni. Munţi, păduri, dealuri şi văi cu numele Bourul se găsesc în jud. Suceava. Bacău, Dorohoi. Tecuci. Bălţi şi Neamţ, iar Boureni sunt nume de sate. moşii, şesuri şi păduri în jud. Muscel şi Dolj.

Dar cu timpul bourul, vânat cu pasiune de. stră­moşii noştri, ajunse din ce în ce mai rar şi la noi-Abia amintirea legendară a animalului şi înţelesurile figurate ale cuvântului în limbă mai vorbesc despre existenţa lui de odinioară.

Ne mai fiind cuvânt de întrebuinţare zilnică în limba curentă, vedem mai întâi că el nu mai ia parte la transformările fonetice de dată mai recentă. Pe când cuvântul nour a devenit în cele mai multe re­giuni nor, cuvântul bour s'a oprit în evoluţia lui la forma aceasta. Numai în Mediaş găsim forma bor, căci aiici cuvântul e curent până in ziua de azi. deşi cu alt sens. In mod. figurat i s'a zis melcului, din cauza coarnelor sale lungi, ca animalului care era odinioară spaima pădurilor noastre. Anchetorii Atla­sului Linguistic al României care au cutrierat ţara în lung şi în lat pentru ca să stabilească supra­feţele de răspândire ale cuvintelor noastre şi ale sen­surilor lor, au găsit o arie destul de întinsă, în centrul Ardealului, pe Mureş şi pe cele două Târnave cuprinzând comunele: Lăureni. Râciu, Lechinţa. Său-ceni, Şoimuş, Biia, Ighişul-Vechiu. Mihai Viteazul, a-poi Cimibrul în Alba şi Aci-liu în Sibiu, pe unde bou-rel este termenul obişnuit pentru melc. Şi în alte re­giuni copiii rostesc cuno­scutele versuri:

de dinainte, capătul unui obiect adus în sus. astfel partea de dinainte a tălpilor săniei, a proţapului sau botul luntrei. Prin Moldova, bori se numesc şi mar­ginile late şi aduse în sus ale une pălării.

Bour se numea .odinioară şi stema Moldovei, reprezentând un cap de bour. Tot astfel se numea fierul cu marca unui cap de bour cu care se înfierau vitele, măsurile şi obiectele care serveau ca puncte de delimitare, încât in documente vechi de hotărnicii de moşii se vorbeşte adesea de câte un boar făcut intr'un arin sau jugastru, etc. Tot cu această marca se înfierau criminalii, ca să-i poată recunoaşte ori şi cine. precum strămoşii noştri romani recunoşteau pe cei înfieraţi cu K.

Şi astăzi se spune in unele regiuni unui om rău, că-i cu bour în frunte, iar în alte părţi se întrebuin­ţează cu acelaşi sens derivatul boroui-

Pentru înfierarea buţilor cu marca ţării se lua odinioară. în Moldova, un impozit numit tot bour, iar funcţionarii însărcinaţi cu perceperea acestor im­pozite se numiau bourări.

In funcţiune atributivă se întrebuinţează expre­sia coarne boare când sunt aduse cu vârfurile unul spre altul, iar in 'Jara Haţegului se zice ţâţe bourii celoi* ce se văd subt ie ca nişte corniţe tari şi ţeape-ne. Tot pe acolo se zice despre viţel că-i bouresc coarnele, când încep să; crească.

Mitropolitul Dosofteiu, pe vremea căruia apari­ţia năprasnică a câte unui bour. iute de picior, în­grozea incâl pe cei ce cutreierau pădurile, întrebuin­ţează cuvântul acesta in sens adverbial: „văzui spur­catul suindu-se bour", adică iute şi ameninţător ca un bour. Tot astfel spune Camtemir despre arme că sunt bourate atunci când sunt gata de atac.

Din înşirarea acestor sensuri derivate şi între­buinţări figurate ale cuvântului bour se vede îndea­juns importanţa pe care o avea în limbă acest cu­vânt, de origine străveche şi păstrat din tată în fiu pc locurile unde am trăit déla început ca popor romanic.

Melc, m e l c Codobelc S c o a t e c o a r n e b o u r e ş t i . .

adică coarne mari ca ale bourului. Fireşte că acest adjectiv ne mai fiind înţe­les în cele mai multe re­giuni, i s'a dat o alta inter­pretare şi versurile au de­venit:

Melc, m e l c Codobelc S c o a t e c o a r n e b o i e r e ş t i . . .

Interesante sunt şi sen­surile figurate pe care cu­vântul bour şi derivatele lui le-au primit în limbă. Prin asemănarea cu coar­nele animalului, boar a în­ceput să însemneze partea

Mn cin ©MW/fo wn iţit Spolcn «t'it Sttuv «on bm %<iitfâtn cin Sîuwjr/ atHbblJb4rcon&cnimu<rdmMgcntin25ifon63e>

ncnnctieotbcn.

B o u r (Bos primlgenlus). Din ediţia germană (Basel 155S) a lucrării , ,Moscovia" de Herberstaln

C . M e d t c ì : 1> r a k o 5 - V o d a c u Z i m b r u l

B O U R U L D I N A R D E A L M O N O G R A F I A B O U L U I S T R Ă V E C H I U D I N R O M Â N I A

I . I N T R O D U C E R E

Patria vitelor sălbatice este India de Miază-Noapte, 'dte unde a venit înainte de sfârşitul epocii terţiare, strămoşul lui Bison priscus. prin Alasea în America, iar în direcţie apuseană, prin Siberia de Mlază-Zi a pătruns şi în Europa. Nu mult după aceea a emigrat şi strămoşul bourului (Bos primigenius Boj) = Bos trochoceros Meyer et Leithner 1927 (vezi Szalay, Polyphyletische Binderabstammung 1930, p. 206), care, însă, neputând suporta frigul prea mare, n'a reuşit să înainteze atât de mult spre Miază-Noapte încât să găsească drumul care duce spre America. In felul acesta se explică faptul că Spa­niolii nu au găsit niciunde boi în America (vezi Sza­lay, Wisente in Asien, 1924, p. 112).

Cele mai puternice fiare ale Europei din era quaternară au fost mamutbul, bisonul şi bourul. Pri­mul s'a stins mai curând, aşa că la începutul neoh-ticului, peste tot, stăpânii pădurilor şi ai munţilor erau cele două specii de vite sălbatice Bisonii pre­ferau codrii mlăştinoşi din regiunile moviloase ale Europei Centrale şi de Miază-Noapte. Bourul în schimb, suportând mai bine căldura, s'a pripăşit mai ales prin Europa Centrală şi de Miază-Zi. Ii plăceau şi păşunile bune, de aceea îl găsim adese­ori şi pe câmpie, în deosebi în apropierea marilor cursuri de apă.

Mai 'nainte, zimbrii au fost în Europa mai nu­meroşi, mai târziu însă numărul lor a fost întrecut de acela al cirezilor de bouri care se înmulţeau şi se adaptau mai repede mediului. Până mai ieri, pă­rerea generală era că în Europa Centrală, la înce­putul Evului Mediu, numărul zimbrilor întrecea cu mult pe acela al bourilor. Eu am fost acela care, în

de: Dr. A. B. SZALAY, Sibiu, specialist pentru zoologie istorică

două studii (YYisent in Ortsnamen 1915. 61. şi Po-lyph. Binderabst. 1930, p. 171), am dovedit că: pe timpul lui Caesar şi al Nibelungilor, bourul a fost cu mult mai numeros decât bisonul. Acesta din ur­mă de altfel a şi dispărut din Europa de Apus, pe când bourul trăia încă in Franţa prin secolul al IX-lea.

Bourul nu este alta decât vita domesticită în stare primitivă sălbatică, Caesar şi polonezul Schnee-berger pe la 1560, precum şi alţii, descriu urus-ul (acesta a fost vechiul nume latinesc al bourului, mai târziu iau zis bubalus) în fdul următor:

Urus-ul e un bou sălbatic, negru, având o sta­tură uriaşă şi mişcări repezi ca fulgerul- Puterea-i este uimitoare. De lup nu se teme (chiar şi pe urs îl aruncă cu coarnele în aer). Cornul, in partea de jos foarte gros şi în general cu totul neobişnuit de lung. e încovoiat in sus şi înainte, deosebindu-se prin aceasta foarte mult de vita domestică. Pe frunte are păr mare sbârlit, coama îi lipseşte însă. Copita e mai mică ca aceea a boului, iar extremităţile mai svelte. La vita domestică linia spatelui este dreaptă, in timp ce la bourului. înspre cap, se ridică în) mod simţitor. Culoarea viţelului este roşie-brună închisă, iar aceea a animalului adult este neagră, având nu­mai, de-alungul şirei spinării, o dungă cenuşie.

Descrierea amănunţită am dat-o in 3 lucrări an­terioare: 1. War der Ur ein Wildrind? 1917; 2. Die Karbe des Ures. 1930; 3. Polvph. Binderabst. 1930.

Până azi. Zoologia n'a reuşit să stabilească pen­tru bourul din epoca istorică decât 3 forme; în Eu­ropa: Bos primigenius Bojanus, în Asia: Bos nama-dicus Falconeri şi în Africa:: Bos opisthonomus Pomel.

Cei mai mul(i cercetători de până acum au con-

sideral toate aceste specii ca simple forme locale de-ale bourului 'european, şi astfel au fost de părere că delà această unică specie uriaşă de vită sălbatică, s'au născut toate vitele domestice, delà piticul afri­can zebu, care abia atinge 78 om., până la uriaşul grknigeniuis alb de pe câmpie. In lucrarea mea

olyphyletische Rinderaibsitammung, am arătat ca această părere este greşită şi că în vechime trebue să fi existat cel puţin 5—6 specii de vite sălbatice diferite, atât ca mărime cât şi ca fire. In această lucrare p. 206—209 şi în altele (3000 Namen des Wisents etc. ras.) înşir toate speciile şi rasele bouru­lui cunoscute în literatură sub 27 ide nume diferite precum şi bibliografia lor.

Vita cu cornul scurt (brachyceros) a avut cu totul alt strămoş decât aceea cu cornul lung (primi-genius); deaseimenea şi zebu a avut altul- Bourul din Creta şi cel din Africa era de culoare brună-roşcată. ca şi antilopele, şi avea o formă foarte sveltă. (Hilz-heimer). Aceasta era un vânat predilect a l Faraoni­lor, împotriva bourului din Asia, care avea o statură puţin mai îndesată şi al cărui nume era rima (la Evrei reem), principii lasirieni organizau în Mesopo-tamia vânători colosale. In câte Una din aceste vână­tori erau culcaţi la pământ până la 50 de rimu (vezi studiul meu: „Aventuri cu zimbri", 1916).

Care a fost cauza stingerii bourului? Până nu demult, s'a crezut că vânătorii au fost aceia care l-ar fi stârpit. Părerea această e însă greşită. In stu­diul meu Polyph. Rinderabst. 1930. p. 190. 195. 196. am dovedit că în antichitate, peste tot, crescătorii de vite au fost aceia oari au prins cirezile acestui an : mal şi le-au îmblânzit.

I I . V Â N A T U L Vânătoarea bourului în Europa a decurs in a-

celaş fel ca şi aceea a zimbrului. Vânători pedeştri sau călări goneau cu câni nobilul vânat, apoi, în-tâ,<mpinându-l din faţă, îl străpungeau cu lancea, Vâ-narea acestuia era mai periculoasă ca a zimbrului, din cauza mişcărilor lui repezi şi a coarnelor lungi şi ascuţite cu care adesea lua pe vânător şi-1 arunca departe în aer- Mulţi oameni s'au prăpădit in felul acesta.

Am cules, din izvoarele istorice autentice, toate datele vânătoreşti germane, române, maghiare, aus-triace, cehe. greceşti, poloneze ş. a. privitoare la bour. Studiind acestea în mod critic. — cu excepţia celor româneşti şi ungureşti — le-am publicat în cea mai mare parte în revista Vadăszlap sub titlu­rile: „Vânători străvechi de bouri": „Ôsi bôlény-vadâszatok" (delà 15 Decemvrie 1914—5 Iunie 1915) şi „Aventuri ou zimbri" („Bolenykalandok", 1916). Dintre acestea, prin curiozitatea lor tragică, se dis­ting următoarele:

1. Adeseori, în vechime, bazele mănăstirilor le puneau pustnicii care se refugiau în adâncimile cod­rilor. Aceştia au lavut odinioară dese ocazii să în­tâlnească groaznicul bubalus, cum se numea pe a-tunci bourul în Franţa. Este interesantă de ex. o minune de pe la 560 a sfântului PAUL DE LEON. Pe timpul acela locuia într'o colibă, (în locul că­reia s'a ridicat mai târziu o mănăstire), de lângă un izvor din valea Domnonée, un cuvios călugăr, într'o noapte, s'a trezit într'un pârâit îngrozitori simţind cum căsuţa lui se clatină, gata par'că să se

dărâme peste dânsul. Nu era un cutremur de pă­mânt, ci numai un bătrân taur de bour, care se izbi­se în pereţii colibei, deoarece prezenţa acesteia la izvor îl supărase pe morocănosul bour, dornic să-şi stâlmpere setea. Sfântul Pavel, aflând de acest lucru, a blestemat taurul, care niciodată n'a mai apărut-Aşa ne-o povesteşte cronicarul' Wormonocus la 884. (Vezi Hist. des moines occident. II. şi Noirmont II-110).

In legătură cu aceasta, îmi .amintesc de un poem comic, cu caracteir paleontologic, al lui Scheffel, în cârd eroul din «poca locuinţelor lacustre se jelueşte, arătând motivele cari îl silesc să locuiască numai în mlaştini de-asupra pilaştrilor:

„Im Wald stört das Raubtier mit Schreien Den Schlaf im durchhöhleten Stamm, Und bau ich mein Hüttlein im Freien, So stampft's mir der Urachs zusamim".

(Scheffel; Gaudeamus: Der Pfahlmann, 1878, 30). 2. In Dobrogea, nu departe de Küstendil, s'a gă­

sit o placă de marmoră cu inscripţie, care a ajuns in colecţia lui Kogălnioeanu. E o inscripţie funebră grecească, din primul veac al Evului Mediu, în care se vorbeşte în felul următor de tragedia lui ATTA­LOS, campion vestit în lupte Ide taur, dela un circ:

„Aci zac eu, toreadorul Attalos, care am cules atâtea victorii în arenă, care de atâtea ori m'am uitat triumfător în ochii taurului sălbatic şi i-awi zdrobit împotrivirea în nisipul circului, până ce în sfârşit un bour (bus agrios) m'a luat în coarne". (Archăol. cpigr- Mitteil, «aus österr^Ung. VIII. 1884. p. 9) .

3. După cum ne spune legenda grecească, AM-PELOS a vrut să domesticească un taur sălbatic, care 1-a luat în coame şi alergând cu el, aşa de tare 1-a trântit de pământ, încât a murit pe loc. Zeii l-au aşezat mai târziii printre stele Şi aici este vorba tot de bour. (Chester 1898. 146).

4. CAROL CEL MARE vâna adesea bouri. Una din aceste aventuri, în care a şi fost rănit, ne-o povesteşte pe la 905 cronicarul Notkerus Balbulus, abatele dela St. Gallen, în felul următor:

Harun-al-Raşid, califul din Bagdad a fost cel mai mare admirator al lui Carol cel Mare. La anul 802, a trimis împăratului, la Aachen, doi soli persani, spre a-i vesti că dărueşte creştinilor împrejurimile sfântului mormânt dela Ierusalim- împăratul a or­ganizat în cinstea solilor o strălucită vânătoare de bouri. — dar Persanii s'au speriat aşa de tare la vederea fioroşi'lor tauri, încât au fugit înspăimântaţi, împăratul a pornit singur cu calul său împotriva celui mai mare dintre tauri, care în aceiaşi clipă, cu o iuţeală fulgerătoare, se şi repezise la dânsul, gata să-1 ia în coarnele-i groaznice. Imipăratul dintr'o pricină oarecare, n'a putut să se folosească de lance, aşa că s'a văzut nevoit a se apăra cu sabia împotriva taurului, reuşind totuşi să4 străpungă la gât. Rana, însă. n'a fost mortală, căci taurul a reuşit să fugă, după ce spintecase pulpa viteazului împărat. Cava­lerul Isambard 1-a urmărit şi l-.a ucis. Din fericire rana împăratului n'a fost gravă.

5. WLADIMIR, marele principe de Kiew, scriin-du-şi amintirile (Putschenie), îşi aduce aminte <ie câteva vânători vestite din timpul stăpânirii sale cernigowiene (1078—94). Odată a ajuns într'o im-

CAKl'ATII * 1937. No. 12. 327

prejurare foarte critică, fiind atacat simultan, din ambele părţi de câte un taur-(bour) cari l-au dobo­rât cu cal cu tot la pământ. Numai mulţumită suitei sale a fost salvat dela moarte sigură (Eichwald. 1853. 374).

6. In lucrarea lui Pater Guillelmus (scrisă la 1125, MIRACULA BEATI EGID1I, in Mon. Germ-Hist. Script. XII. 320) citim: Principele polon Bo-leslav III a cucerit la 1107 cetatea Stettin. De aici a ajuns la marginea codrului Usosin, vestit prin ma­rele număr de bouri ce se găsesc acolo. Boleslav a făcut aici, Împreună cu paharnicul său Selhet, o vâ­nătoare. In timpul vânătoarei, ajunge în raza de goană un bătrân taur de bour. înspăimântător de

7. întâmplarea următoare e fără pereche in isto­rie. Pe la anul 1504, ALEXANDRU, REGELE PO­LONIEI, organizează o strălucită vânătoare regală de zimbri (nu de bouri). Pentru ca şi regina Ileana să poată admira rara privelişte, pe care o oferia această vânătoare, şi pentru ca să fie în afară de ori ce pericol, a fost ridicată în mijlocul pădurii o lojă din grinzi tari. Goana s'a început şi în curând o mare cireada de zimbri trecu în galop nebun pe sub balcon. Dar iată că vre-o câţiva tauri bătrâni se desprind din cireada şi cu o mânie de necrezut, se reped în stâlpii susţinători ai tribunei regale, aceştia nerezistând atacului, tribuna se prăbuşeşte cu un sgomot înfiorător, îngropând sub dărâmături oaspe-

mare, care în drumul său nu obişnuia să ocolească pe nimeni. îndată vânătorii mânând câinele după 11, îşî îndreaptă arcurile asupra lui şi-i străpung tru­pul cu săgeţi. Taurul, strivind tot ce avea în faţă, se repede spre Sethet. Acesta sare pe neaşteptate de pe cal, înfigându-şi lancea în taur. Dar lovitura e prea slabă şi curajosul vânător oade la pământ. Taurul-i epezindu-se asupra celui leşinat, îl loveşte cu copi­tele şi-I împunge de mai multe ori cu coarnele; nu-i nimeni prin apropiere, care să-i sară în ajutor. In sfârşit, sălbătăciunea, potrivindu-şi coarnele între coapsele celui doborît, îl asvârle în aer ca pe o minge, de unde bietul Sethet căzu străpuns şi a-proape mort într'un tufiş din apropiere; iar taurul dispăru, ca o vijelie- Cum nu mai da nici un semn de viaţă, prietenii săi l-au dus, învălit în cearşafuri, în oraşul din apropiere. In timpul leşinului îi apăru în vis Sf. Aegidius, căruia îi făgădui că va face un pelerinaj pe jos până la mănăstirea închinată lui, la Toulouse; după aceea, sfântul a dispărut, iar tâ­nărul şi-a deschis ochii. Rănile cele mari i s'au vin­decat şi s'a însănătoşit.

tii princiari. Mare minune a fost că a scăpat regina cu viaţă- (Brincken. 1828, 90).

8. Am lăsat la urmă cea mai interesantă; vâ­nătoarea fatală a regelui franc THEODEBERT, pe care istoricul grec Agathas o povesteşte în felul următor (Bouquet, Rer. Gallic. Script. II, 1739, p. 50) :

La anul 548, pe când vâna regele prin regiunea Metzului, in codrii dinspre Miază-Noapte de Vogezi, pe neaşteptate se repezi spre el un gigantic taur de bour (.,bubalus"), cu coarnele lui înălţate, lungi şi înspăimântătoare, care obişnuiau să străpungă mor­tal orice le-ar fi eşit în cale- Multe fiare de acestea grozave se găsesc în această regiune, unde codrii seculari sunt de nepătruns, iar văile reci ale munţi­lor sunt întunecoase şi înspăimântătoare.

Regele, observând că bubalus-ul, care a apărut din desiş, se repede ca o vijelie drept asupra lui, sări după un copac şi întinse lancea pentru ca taurul să se repeadă în ea. El ajunse de fapt în faţa vână­torului, dar lancea acestuia deviind din linia galopu­lui, taurul se izbi orbeşte cu fruntea de trunchiul copacului amintit. Copacul, puţin cam putred, crăpă

în urma acestei puternice lovituri şi se prăbuşi la pământ. Ramura cea mai mare a copacului nimeri chiar capul regelui, care căzu rănit mortal. Suita 1-a dus în castelul său unde, încă în aceeaşi noapte. îşi dădu sufletul.

Aşa s'a sfârşit acel duel ..în care regele păduri­lor a răpuşi pe regele castelelor".

I I I . D A T E P A L E O N T O L O G I C E Istorisirile vânătoreşti înşirate mai sus ne-au fer­

mecat cu întâmplările mari ale timpului trecut şi ne-au prezentat, sub toate aspectele lor. luptele vânători­lor eroi şi marea fiară periculoasă a antichităţii, a cărei vanare era lupta pe viaţă şi pe moarte. Cava­lerii de pe atunci nu se luptau cu puşti cu repetiţie din ascunzişuri, şi cu cartuşe explozive, ci cu arme egale (având astfel-şi forţe egale), f aţă'n faţă, cu în-drăsneală bărbătească, aşa cum se cuvine vitejilor. Mari timpuri au fost acelea, şi mari au fost oamenii.

Am cunoscut aşadar bourul, această grozavă fiară nobilă, din diferite ţări, şi astfel ajungeam să ne punem problema: a trăit oare şi la noi? Şi dacă a trăit, ce ştim despre el. ce urme şi amintiri ne-a lăsat?

Noi ştim că din epoca diluviana, in multe locuri ne-au rămas oase pietrificate — atât în Ardeal, cât şi în Vechiul Regat. Paleontologul cluj an Anton Koch, a fost cel idiintâi (la 1876, 1890, 1900), care a stabilit locurile unde s'a găsit în Ardeal, iar eu am complectat datele privitoare la Ungaria. Rezultatul a fost că până în 1918 au fost cunoscute 55 de locuri de relicte (staţiuni). Din acestea 18 sunt în judeţele de pe câmpie din Ungaria (Alfôld); 2 în Croaţia; 10 în Slovacia; 1 in Banatul Timişan; 4 dincolo de Du­năre şi 20 în Transilvania, în următoarele judeţe: Alba 1, Braşov 1, Treiscaune 1, Hunedoara 2, Târ­nava Mică l r Cluj 2, Mures-Tunda 1. Târnava Mare 6, Sibiu 2. Odorhei 3- — Călinescu în lucrarea sa 1931, p. 69, mai aminteşte 4 localităţi din Ardeal: Căpud (jud. Alba), Cristeiul unguresc, Vinţul de Jos, Sebe-şul-Săsesc - Alba. însă acestea trebuesc încă controlate.

Atât acestea, cât şi localităţile din Vechiul Re­gat, înşirate mai jos, sunt din era quaternară: a) Drăghici (j . Muscel), vezi: Ath, Sava. 1905, p. 417, 436; b) Păcurari (Iaşi): Barbu 1930. p. 12; c) Suceava: Botezat 1914, p. 30; d) Cernăuţi, în fiecare din cele 3 muzee e câte o relicvă (Botezat, 1914, p. 29, 30); e) Din comunicarea făcută de Cardaş 1925, asupra celor idouă cranii fosile delà Muzeul de Ştiinţe Na­turale din Bucureşti, reiese (p. 416), că şi în Mol­dova ar fi cunoscută o staţiune; f) Gr. Ştefănescu deasemenea aminteşte o descoperire.

Din epoca aluviană este pozitivă numai staţiu­nea delà Şipeniţ, între Prut şi Nistru- (Botezat, 1914).

După cum se vede, în toate părţile ţării, vor mai eşi la iveală numeroase staţiuni.

A fost mult mai greu ca să urmărim în Româ­nia urmele lăsate de bour îni epoca istorică? deoare­ce această fiară s'a stins aci cu mult înaintea zim­brului, şi într'astfel de epocă, când nu existau încă cronici româneşti.

Dar nici în vechea literatură maghiară, nici unde nu este amintit clar acest animal, ba nici nu i s'a stabilit vre-un nume vechi unguresc. Vechile izvoare istorice ungureşti amintesc numai animalul bubalus, dar sub acest nume ştim că la noi, după anul 1200. se înţelegea totdeauna zimbrul; noi nu

ştim insă, şi trebue să ne punem problema, dacă înainte de anul 1200, când bourul exista încă în Ungaria, oare nu se chema acesta bubalus şi că nu­mai după stingerirea lui să fi trecut numele asupra zimbrului» exact aşa cum s'a întâmplat cu latinescul unis şi cu germanul Auerochs.

Primul Ardelean care a cercetat cele dintâi date referitoare la bourul din Ardeal şi din Ungaria a fost profesorul universitar din Cluj Geza Entz (1879, p. 24). El a fost primul care a emis părerea că cu­vântul bour nu înseamnă zimbrul din Moldova, ci Bos primigenius. A stabilit că numeroasele locali­tăţi ungureşti tur 'păstrează amintirea bourului şî că în legenda lui Cantemir despre Dragoş-Vodă nu e vorba de zimbrul ci de bour.

Profesorul Botezat a scris în 1913 un frumos studiu asupra semnificării zoologice a bourului.

In 1911 dânsul a descris inelul cu chip de bour al voevodului Bogdan III, aducând cu această oca­zie şi câteva date lexicale noui.

Aceasta este tot ce am ştiut până acum despre bourul românesc şi cel unguresc.

Convingându-mă încă din 1910, că este impo­sibil a se scrie istoria bourului din Ardeal numai pe baza isvoarelor interne, m'am văzut nevoit să scotocesc şi literatura străină. Oboseala mi-a fost Încununată cu rezultatul dorit- Manuscrisul despre istoria bourului Lam avut gata încă din 1916, aşa că periodicul Annales Musei Natural Hungarici l-<a şi avut cules în 1918 pe 60 de pagini. Proba de co­rectură o am şi acum, cu toate acestea lucrarea nici până astăzi n'a putut vedea lumina zilei, deoarece, sub guvernarea de groază a bolşevicilor, tipografia a fost devastată şi clişeele s'au pierdut. Din lucra­rea aceea, pe care de latunci am completat-o cu mul­te informaţiuni şi date noui, dau aici un rezumat, care e însă prima monografie Complectă istorică a lui bos primigenius din ţara noastră, şi chiar prima din toată lumea.

I V . N O M E N C L A T U R A Muncind timp de patruzeci de ani, am cules li­

teratura universală referitoare la bour; ea va apare pe 1200 pagini de tipar sub titlul: „Die Weltliteratur des Wisents und anderer Wildrinder. Referat über 12.000 Werke".

In legătură ou aceasta am avut fericita ocazie de a cunoaşte, în original, cele mai vechi izvoare referitoare la istoria zimbrilor şi bourilor, începând delà cele scrise în -limba asiriană până la cele în limba pieilor roşii din America, şi idin acestea am reuşit să stabilesc, ca cel dintâi şi unicul în lume, — diferitele numiri care iau fost date acestor fiare, Sn diferite limbi, diferite locuri şi timpurL E interesant de urmărit în câte feluri s'au schimbat numele a-cestora. Cele ice urmează mai jos până acum n'au mai văzut cerneala tiparului, şi de aceea, rog cu insistenţă pe acei cititori, cari folosesc numele vite­lor sălbatece, să ia aminte aceste rânduri, deoarece chiar şi în lucrările cele mai recente — atât străine cât) şi româneşti — numirile sunt foarte des. greşite.

ZIMBRUL se numea la elinî de cele mai 'dese­ori Bison, dar la Aristotel bonasos. Despre numele acesta din urmă, până la Buffon, nimeni n'a ştiut ce înseamnă, nici chiar Linné. Şi la Romani zim­brul se numea tot bison. — In latina medievală se numea de multe ori bubalus — în notele marginale

CARP AŢII * 1937. Xt>. 12. 329

(glose), începând delà anul 800; în cronici după 1200 şi mai târziu, până la 1350- începând cu anul 1400, atât în istoriile naturale şi in studiile heraldice, cât şi in dicţionare, apare sub numirea de urus; aceasta e cauza că şi Linné 1-a numit la 1735 Bos urus şi că zoologia, până azi. înţelegea acest animal sub numi­rea de „Bos urus Linné". Astăzi numele ştiinţific al zimbrului din Europa e Bos bonasus Brisson 1756, în timp ce celui din America i se zice Bos bison Linné 1735.

Goţii îi ziceau Wisuni sau Wisant, iar Germanii Wisent până aproximativ pe la 1400 (1450); de-atunci, însă. până în zilele noastre. însuşi poporul numeşte zimbrul peste tot AuerochsU, deasemenea :şi cronicile, precum şi unele lucrări ştiinţifice ger­mane, dar acestea numai până pe la 1880, — ceeace mulţi scriitori germani nici azi nu ştiu.

In felul acesta e scrisi şi se poate oeti din mii şi mii de lucrări vechi! Populaţia din Sud a uitat cu­vântul Wisent, încă înainte de anul 1400 şi aceasta

<lin cauză că n'a mai văzut animalul; termenul acesta .a fost reintrodus de învăţaţi numai pe la 1880. Ast­fel Nehring, un paleontolog, a citit în lucrările lui Herberstain din sec. XVI, că termenul Auerochs (nu­me subt care încă din timpul lui Herberstain toţi în­ţelegeau zimbrul!), a fost propriu zis numele bouru­lui. Pornind de aici, Nehring a făcut o întinsă pro­pagandă pentru această teorie şi a sugerat compatrio­ţilor săi ideea ca începând de atunci să zică zimbru­lui din nou Wisent, iar bourului Aueroçhs, — lucru pe care nemţii l-au primit. Din cauza aceasta sau stârnit apoi multe confuzii (vezi mai jos).

Scriitorii englezi şi francezi din trecut âu zis zimbrului, bison. Poporul francez şi călătorii îl nu­meau taureau sauvage (taur sălbatic). Buffon a transplantat pe la 1750 în limba ştiinţifică franceză termenul „l'aurochs" pe seama bourulu ; dar Dau-benton la 1760 şi mai ales G. Cuvier înţelegeau deja zimbrul sub această numire, care dealtfel până la 1910 s'a şi generalizat pe seama lui în literatura franceză.

La Italieni zimbrul se numea b:ssonte- La Ruşi zubr; la Polonezi zubr (jubr); dair în trecut zambr!; la Lituanieni stumbras; la Bulgari astăzi i se zice .zubr, iar în trecut zombr (zanbr), şi iată, acesta •este cuvântul pe care 1-a împrumutat prin veacul cea. al VH-lea şi limba română delà Slavi, delà cari mai apoi şi-au împrumutat limba de azi, şi Bulgarii <le origine ugro<-turcă, tot aşa cum Românii, au îm­prumutat delà Bulgari (Slavi) mai multe mii de cuvinte, locuind şi stăpânind împreună un vast im­periu până la 1018. Este cu totul imposibilă teoria lui Botezat, care susţine (1914, p. 22), că numirea de zimbru ar fi trecut în limba română delà litua­nieni pe ia 1410. In cazul acesta, românimea din Sud nu ar fi cunoscut acest nume şi prin urmare Ti'ar fi putut exista în Suld nici numirea toponimică foarte veche de zimbru, aşa precum de fapt să gă­seşte în judeţele Sibiu, Hunedoara, Argeş, Buzău, Ialomiţa, Prahova, Teleorman. Mai ales că localită­ţile cari poartă numirea toponimică zimbra, sunt anterioare anului 1410! Zimbrul a fost un animal comun şi bine cunoscut atât la Români, cât şi în Balcani, încă înainte de 1300. prin urmare trebue să fi existat şi un nume pentru el. E important de ştiut că la anul 1410 Polonezii nu ziceau zimbrului zambr, ci jubr=zubr, iar Lituanienii, stumbras. Aşa­

dar din nici una din aceste forme n'a putut să rezul­te — în vre-un fed oarecare — forma româneiască de zimbru, termen cane a ajuns în limba română din vremea când cuvintele slave erau încă nasale (nu zubr, ci zombr) şi aceasta a fost Înainte de anul 1000!!

Numele unguresc al zimbrului este bôlény, dar în trecut a fost belén. Secuii i-au zis begyen, cuvânt a cărui origine e încă întunecoasă.

Observare. Numele de localităţi din Ardeal, unde avem cuvintele bou, taur, vaca (de ex. Valea boului, Clăbuoetul tau_ rului -etc.), nu îşi an originea delà zimbru sau bour. Dacă ele înitr'adevar ar însemna zimbr, ar trebui să fi pornit din acele vremi, pe când acest animal mai trăia. Pe atunci însă toţi îi cunoşteau adevăratul nume: zimbru!

BOURUL în vechea limbă grecească era búba­los, lucrul acesta l-am dovedit eu (Namen des Wl-sents). El înseamnă bou sălbatic. Acest animal se stinsese însă în Grecia încă de pe la anul 1000 a. Chr. Iar în literatura si mitologia grecească dintre anii 600 a- Chr. şi 300 p. Chr. li-se zicea bourilor din circuri şi legende bus agrios (bou sălbatic). Foarte rar e folosită de către poeţi şi numirea latinească uros (vezi Hadrianus).

Arabii numesc, în Asia Mică, Arabia şi în Afri­ca, antilopele mari „boi sălbatici" şi astfel e natural că şi Grecii să fi luat această numire a vechiului bú­balos (sau aşa, sau în forma bubalis, idtela 600 a. Chr. până la 450 p. Chr.), înţelegând sub ea aşa zisa vacă antilopă (Antilope bubalus), şi prin urmare în vre­mea aceea în afara Europei sub acest cuvânt se în­ţelegea antilopa; după aceea (dn Asia Mică deja du­pă 366) numele a trecut asuptra bivolului.

In regiunea Balcanilor delà Nardul Greciei, un­de bourul a continuat încă mult timp să trăiască, numirea' de búbalos, a rămas pe seama lui, şi a fost împrumutată chiar şi de locuitorii din Nordul Ita­liei sub forma de bubalus. Poporul roman i-a zis totdeauna în felul acesta («bubalus") bourului (din circuri. Astfel a ajuns acest cuvânt în limba vul­gară a Europei de Sud, iar din aceasta a trecut în spaniolă; în limba română a trecut întâi sub forma de buor ( = buol) şi numai mai târziu a devenit bour, iar în franceză veche: bougie.

Cuvântul bubalus se preface, prin veacul al VLlea, în Latina medievală, în buffalus, care cores­punde cu italianul şi spaniolul buffalo ca nume al bourului.

Stingându-se însă bourul în Sud, numele trece în Răsărit încă de pe la 350, asupra bivolului do­mestic, sub forma de bubalus. Buffalus ia deve­nit în vechea franceza şi în vechea engleză buffle, iar în germană Buffet (toate trei însemnând întâi bour, iar mai târziu bivol). E interesant de observat că Spaniolii, cari au cucerit America, niciodată; n'au zis bisonului de acolo buf falo, ci l-au numit numai bou sălbatic (=buey cimarrón), de cele mai dese­ori numai simplu bou = buey, sau vaca ( = vaca)-Limba engleză modeimă însă, (oare a luat numirea italiană de buffalo pentru bivolul domestic, prin sec. XVI), a numit bisonul american prima dată în 1569 buffes (boi sălbatici): Se află la călătorul In­gram; 1586: Ox (bou; la Holy); 1613: Cattle (vita), la Argoll; şi numai 1624 buffalo! (la Fleet), pe care a păstrat-o până astăzi. (Vezi monografia mea: Ge-schichte des "Wortes Buffalo).

Scriitorii şi poeţii clasici latini nu ziceau bou­rului bubalus, ci urus (termen împrumutat delà Ger-

Flg. 1. — Doua capete de bour, de pe Columna Iul Tralan (Reproduse la FrShner)

imani), astfel şi Virgilius. In latina medievală şi-a păstrat acest înţeles (urus=bour) până aproximativ pe la 1300. La acea vreme, însă, bourul se stinsese de mult în Europa Centrală, aşa că începând de pe la 1400, sub numirea de urus era în general cunos eut zimbrul, aceasta sub influenţa cuvântului ger­man Auerochs ( = zimbru!). Lucrul acesta este foar te important!!

Germanii străvechi şi vechea limbă germană i-au zis bourului, Ur, mai târziu Urrind. apoi (pen­tru scurt timp) Urochs, şi mai pe urmă. pe la 1400. dar numai în Prusia Orientală, i-au zis. poate. Uwer (Auer), niciodată însă Auerochs, deoarece atunci când s'a încetăţenit această numire nouă. ( = Auer­ochs). bourul se stinsese de mult. şi delà început au folosit-o pentru zimbru!! Aceasta e ceeace mulţi nici azi nu ştiu! Şi astfel a durat aceasta până la 1890, când toată chestiunea a luat o întorsătură ne­norocită: In urma eşirii violente a lui Nehring. Ger­manii crezând că de fapt Auerochs este adevăratul nume vechi german al bourului, dintr'odată toată lumea a început să zică bourului Auerochs, socotind ca ignorant pe cel ce nu făcea aşa. începând de pe la 1910. numirea aceasta a fost adoptată şi de către mulţi scriitori francezi şi englezi. Prin urmare. Fran­cezii, cari timp de 150 de ani au zis zimbrului l'aurochs, dintr'odată au început să înţeleagă sub a-ceastă numire bourul; alţii însă au continuat şi mai departe să păstreze denumirea aceasta pentru zim­bru, şi azi am ajuns acolo, că nu mai ştim cine ce să înţeleagă sub Auerochs. l'aurochs şi urus. Aceasta e o mare pagubă pentru ştiinţă, deoarece produce mii de confuzii.

Din păcate, s'a schimbat însă şi numirea ştiin­ţifică a bourului, care delà 1827 suna precis: Bos primigenius Bojanus. A sa e prioritatea, şi oricare alt nume e rău şi nefolositor, deoarece dă numai ocazii la neînţelegeri- Numele ştiinţific al zimbrului a fost de exact 200 de ani Bos urus L. învăţatul en­glez Royd-Dawkins a avut la 1866 nenorocita idee, ca în cinstea lui Caesar. delà care avem prima de­

scriere a boului (Bos Caesaris), să boteze acest ani­mal Bos urus (vezi Quarterly Journal of the Geolo-gical Society, London, 1866, XXII, ip. 392). Până a-cum, însă, toarte puţini au fost aceia cari au folosit această numire; abia în timpul din urmă a început să prindă rădăcini (o foloseşte Dr. Cardaş). Vă rog, să luaţi la cunoştinţă că „Bos urus" fără autor este totdeauna „Bos urus Lînne", adecă zimbrul, deoare­ce de mii de ori mai mult a fost desemnat de ştiinţă sub acest nume Şi dacă cineva totuşi vrea să înţe­leagă sub această numire bourul, şi vrea ca să fie înţeles, atunci e absolută nevoie ca să adauge şi nu­mele autorului: „Bos urus Boyd Dawk." Tot pe bour vreau să însemne şi următoarele nume culese de prin lucrări învechite: Bos urus Brandt 1867 et Caesar, et Fleming 1828, et Gesner (la SundevaU 1847, p. 151) et Plinius et Ham. Smith, 1827 (vezi amănunte în cartea mea: .-Namen des Wisents"). In literatura română contemporană cetesc adesea: Bos urus L. = bour. Aceasta e o greşală mare- — După unele dicţionare moderne z mbra = lopătarul (Cervus dama). E greşit. Zimbru n'a fost altceva de­cât vaca zimbrului.

In toate limbile slave, numele bourului a fost tur. Czirbus 1908, 66, 79, greşeşte când traduce pe tur ca zimbru, iac şi boul moscat (Ovibos moschatus).

Numele unguresc al bourului e necunoscut. Vreau însă să amintesc numele unguresc al paserii Ardea stellaris: bolombika, care ar putea fi eventual şi numele vechi unguresc al bourului. Până acum s'a interpretat greşit, presupunându-se că original a r fi fost bolenybika (boleny = zimbru). Eu am fost a-oela, care am dovedit că aceasta este imposibil: Zim­brul nu mugeşte niciodată, ci sforăe numai adânc, abia auzindu-i-se glasul, pe când pasărea aceasta mu­geşte ca un taur, fapt pentru care mulţi îi zic bika-madâr (pasăre-taur); chiar şi Germanii i-au zis în unele părţi Urrind (vezi în Gesner. 1620, p. 144). încă din antichitate glasul acestei paseri a atras asu­pra sa atenţia popoarelor, care au comparat-o cu bourul; iar după stingerea acestuia cu taurul domes­tic. Prin urmare bolombika s'a putut prescurta nu­mai din vechiul bdlombdlo-bika unguresc (bolom-bol = muge tare şi lung) şi astfel putem presupune că tocmai numele bourului 1-a avut la bază;, dfim care apoi, ca ,şi la germani, a trecut la pasăre- Nici­odată poporul n'a asemănat pasărea aceasta cu zim­brul (vezi articolul meu: ..Bolombika" în Folia Sa-variensia, 1935, p. 405, 406).

Domnilor! Aici aţi văzut rezultatele cercetărilor mele originale, făcute în decursul patruzeci de anit

V. D A T E L E L I T E R A T U R I I S T R E I N E

Despre bourul român ne-au rămas atât de pu­ţine date directe. încât adevărata istorie nu i-o pu­tem scrie decât bazându-ne pe o serie de concluzii. Insă numai atunci suntem capabili să tragem con­cluzii logice şi cari să se apropie în cea mai mare măsură de( adevăr, dacă suntem cât mai bine orien­taţi asupra istoriei bourului din toată Europa mai ales din provinciile învecinate ale Transilvaniei şî în special din Ungaria, fiindcă Transilvania pe vre­muri forma o provincie a Ungariei şi astfel relaţiile vânătoreşti ale acestor două ţări au stat în cea mai strânsă legătură.

Odinioară cirezile de bouri şi de zimbri din Ţările Române. Ungaria şi Transilvania formau un singur tot şi nu erau despărţite unele de altele. Te­ritoriile în cari trăiau bourii din Apusul Ungariei erau legate de regiunea deluroasă a Austriei de Ră­sărit, lucru foarte important de care trebue să ţinem seamă. Adesea se întâmplă ca autorii străini, ocu­pan du-se de bourul din ..Hungaria", să vorbească de fapt de bourii cari păşteau prin luminişurile Car-paţilor orientali dintre Transilvania şi Moldova, şi astfel cu acelaş drept putem spune zimbrii români, ardeleni, moldoveni şi maghiari.

Exact aşa stau lucrurile şi cu bourii. Prin urma re, câteva din datele cari apar sub numele ide date ungureşti ne interesează şi pe noi pe Ardeleni in mare măsură. Trecem acum la înşirarea cronologi­că a dalelor din textele străine.

Că în epoca mai nouă de piatră (neobthic), va­gabondau încă prin Ungaria cirezi de bouri cari s'au menţinut şi după începutul evului mediu, ne-o dovedesc mai mulţi scriitori vechi:

1. BOURII DIN PANNONIA. Poetul mantovan. Vergilius. descrie în linii măiestre această vită în­fiorătoare, care pe la anul 50 a. Gir. îngrozea popu­laţia idlin Nordul Italiei, din Illyric si din Noric (cu siguranţă că şi pe aceea dintre aceste 2 provincii din urmă. adică din Pannonia). In aceste locuri, dc-asemenea, s'a stins cu totul vechiul contingent de vite- Nici chiar cu ocazia sărbătorii zilei sfinte a zeiţei Juna n'au fost in stare să găsească 2 boi albi pe care să-i înjuge la trăsura împodobită a procesiu nii. In locul acestora au fost nevoiţi să înjuge la trăsura înflorită 2 uras-i (bouri) de mărimi diferite (îmblânziţi şi de culoare închisă). (Et uris imparibus duelos alta ad donaría currus. . . . Geórgica, III. 473 -538 ) .

De aici putem deduce — impune Krause, 1910.

E. 276 — că. în primul veac dinainte de Christos. ourii de pe dealurile subalpine ale Noricului şi ale

Pannoniei au coborât până departe In câmpia lombarda. Populaţia din Nordul Italiei şi din Alpi i-a prins şi i-a îmblânzit. Insă aceste animale îmblânzite se deosebeau radical de vitele domestice, deoarece erau mai rezistente în fata epizotiilor. Urmaşii acestora sunt vitele primigenius de azi. a căror valoare stă tocmai în această calitate a lor.

Vergilius a cunoscut foarte bine şi urus-ii sălbatici, deoarece îl ve­dem dând podgoreanului următorul sfat (Geórgica- I. 335): Impleteşte-ti Îngrăditură în jurul viei. .• Mai mult strică în plantaţiile de vii decât frigul lâncezitor al iernii, urusii săl­batici ai pădurilor şi căpriorii mân-căcioşi . . . (Silvestres uri assidue. ca-prcaeque isequacles/ ilmdunt). (Vezi lucrarea mea asupra numelui Bos silvestris: Namen des Wisents etc.)

Pannonia de Răsărit aparţinea Ungariei, iar urus-ii din Lombardia erau înfrăţiţi cu (bourii din pădurea din Ungaria Bakony.

2. Ne interesează mult o epigramă a împăratu­lui HADRIANUS (vezi Anthologia palat- 1819, I, 217, în greceşte), deoarece în ea se aminteşte de fap­tul, că împăratul Traian, după înfrângerea Dacilor (Geţilor), a adus din prăzile de război, ea jertfă pe altarul lui Zeus, două covoare minunate şi un splen­did corn de bour din Ardeal (boos uru keras, prin urmare numele animalului a fost urus), bătut cu aur strălucitor. Hadrian promite lui Zeus un dar tot atât de preţios dacă-i va ajuta să înfrângă pa Parti, în Persia. (Lib. VI. Nr. 332.) Document die pe la 118 p. Chr..

3. Aceste rânduri sunt dovezi palpabile că bou­rul exista în Dacia prin sec. III. Că tot pe atunci era băştinaş şi in Dobrogea. ne-o dovedeşte inscripţia de pe piatra fimerară (de eare aim vorbit mai sus) a lui ATTALOS. care, într'un circ, a fost luat în coarne de un bour. înainte de Attalos cu 1800 de ani. la palatul re­gelui Minos din Creta, se organizau minunate lupte cu bouri, în care mulţi tineri şi-au pierdut viaţa-(Vezi în lucrarea mea: Wisente im Zwinger, 1917, 54).

In epoca romani. Dacia a fost vestită în bouri, şi dacă Chabot 1898, 45, susţine că Traian. şi mai ales Hadrian îşi periclitau adesea viaţa cu ocazia/ di­feritelor vânători, apoi în primul rând trebue să ne gândim la zimbrii şi bourii delà noi. După Muchar (1844, I. 263) si împănatul Caracalla vâna bouri (Aurochsen) în Pannonia Sudică şi de alungul Du­nării.

4. Chiar şi pe vestita COLUMNA A LUI TRA­IAN sunt reproduşi, în două locuri, bourii din Tran­silvania. După cucerirea Daciei, artistul a eternizat pe o columnă unele amănunte ale acestui eveniment atât de important. Desenele acestea au fost reprodu­se şi publícate de W. Frôhner (Paris, 1872) şi apoi de Cichorius la 1896. Acesta din urmă, în comenta­riu, dă următoarea explicaţie reproducerii LXII (=Tafel XLIII. Platte 149. 150; = la Frôhner, 83,84).

Fig. 2. - Capetele de bour de pe Columna Iul Traian, aceleaşi ca la Flg. 1 (Reproduse dupâ Cichorius)

a) Titlul: Gebirgskrieg (Răsboi de munte), lân­gă comuna Câineni, La pasul Turnu Roşu. Aici e înfăţişată aşezarea taberii lui Traian din timpul pri­mului război dacic, cu trăsuri (care) trasie de boi. Pe şeaua mică a unui munte e un turn de observaţie dac. Departe, sus, deasupra taberii romane, prin­tre stânci sălbatice, se văd apărând două capete de bouri, împreună cu o parte a spinării- Animalele a-oestea sunt cu mult mai mari decât boii dela carele de povară; capul lor, privit din faţă, este foarte flo-cos; chiar şi expresia figurii şi a feţii este cu mult mai sălbatică. (Vezi fig. 1 şi 2.) Trebue să comparăm această prezentare cu aceea de sub Nr. 149. Şi aici ne conduce artistul prin părţile cele mai înalte ale Carpaţilor, prin locuri pe unde n'a călcat încă picior de om şi unde pasc liniştiţi un cerb. un mistreţ şi un animal, asemenea boului sălbatic desenat mai sus. Despre urus ştia atunci toată lumea că se adă­posteşte numai prin părţile înalte ale munţilor — şi astfel artistul a găsit foarte potrivit acest animal pen­tru simbolizarea înălţimilor. Atitudinea ngpăsătoare şi liniştita a acestor fiare denotă că pasc într'un loc necăkat de om şi prin urmare nu pot fi stânjenite de acesta. Prezentarea a doi tauri rabiali. prin înăl­ţimile munţilor şi în compania altor două fiare, nu poate: fi altfel explicată,

b) Titlul reproducerii Nr. 119 e: Hochgebirgs-landschaft (Regiune alpină) (III. 375—377 = Tafel 109, PLatte 396—398; la Frohner, 180). In partea dreaptă se ridică vertiginos o creastă ştirbită de stânci, la spate un al doilea perete de stânci. între ele un iezer (lac de munte)- In planul din faţă, la poalele crestei de munţi din apropiere, stă un taur, privind spr0 stânga, cu capul şi gâtul plecat, dar nu cu coarne lungi. Mai sus. lângă apă, e un mistreţ, iar în dreapta mai încolo stă liniştit un1 cerb.

Explicarea: Suntem pe la sfârşitul celui de al doilea război dacic. Romanii prigonesc prin Munţii Călimanului pe ultimii fugari Daci. Dar ajung la nişte munţi aşa de stâncoşi, unde nu iduce nici un drum şi unde nimeni nu poate ajunge ca să stânje­nească fiarele — aici se încheie prigoana.

Taurul care paşte în primul plan este un urus, fiară caracteristică a Daciei, pe care şi Pollen o clasifică în acelaş fel. Animalul acesta, neavând co-

Fig. 3 . — Bour pe o piatra de altar din Sarmlsegetuza (Deva) După reproducerea făcută de dl losil Mallaaz

coase, nici barbă şi nici coamă, nu poate fi zimbruL Este adevărat că nu are coarne lungi. Dar greşala aceasta se poate observa la extraordinar de multe din desenele mai vechi ale urusului. Ea provine din. faptul că desenatorii nu puneau prea multă greutate in reproducerea coarnelor. — (Titlul lucrării lui Cichorius: Die Reliefs der Trajanssăule. 1896).

5. TAURUL LIT MITHRAS DELA SARMISEGE-TUZA. In muzeul din Deva, există o piatră de altar cu o inscripţia, care provine din templul zeului Mith-ras din Sarmisegetuza ( = Grădişte)- Este evident că a fost lucrată aici în Transilvania. Asupra acesteia mi-a atras atenţia fostul director al muzeului, losif Mallâsz. Inscripţia este următoarea: Nabarze Deo-pro sal(ute) Ampliati Aug(usti) N(ostri) Disp(ensa-toris) et Sua(s) Suorumq(e) omnium Protas(ius) Vi-kar(ius) eius (fecit votum libens solvens). (Cu privi­re la complectările din paranteze vezi: Erdelyi Mu-zeum, VIII, 1881, 297). In partea de deasupra n e este atrasă atenţia de un, taur lin mişcare. In partea din 'dos a pietrii e săpat un corb şi o pasăre care ţine o săgeată în cioc. — Ribliografia inscripţiei: Corp. Inscript. Latin. HI/1, buppl. 1902. Nr. 7938; Archeol. Mitteil. VII. 1883, tab. VIII.

In vechea mitologie bactriană, numele zeului Mithras e Nabraza ( = tare, viteaz; pe piatra altaru­lui Nabarza).

După părerea mea, piatra datează de pe la 2(K> p. Chr.

Taurul merge spre dreapta şi păşeşte înainte cu piciorul drept din faţă. îşi ţine coada pe spinare. înspre cap, linia spatelui i se ridică simţitor! Are un cap neobişnuit de mare şi de tare. Pe frunte are păr mare. Raza coarnelor e extraordinar de lată. că aceea a fosilei Ros priimigenius. Coarnele sunt lungi şi încovoiate înapoi (pentru că din cauza margineir artistul n'a avut loc ca să le deseneze drept in sus). Nici urmă de coamă nu are. Şi capul de pe cealaltă parte (în dosul altarului), îi este asemănător, dar e cu mult mai mare. O fizionomie într'adevăr sălba­tică, cu ochi neobişnuiţi- — Aceste două reproduceri de tauri sălbatici se deosebesc radical de boii do­mestici, pe cari îi înjunghie Mithras în alte reprodu­ceri contemporane. Aceştia au coarne în formă de semilună şi întru toate sunt asemenea boilor de azi. F o ­

tografiile din pag. 332 şi 333 a binevoit sa mi-le facă dl. director Mallâsz. (Fig. 3—4).

Consider ca un lucru natural că ar­tistul înfăţişează adversarul zeului Mith­ras. taurul zodiac, ca un animal înspăimân­tător, de aceea şi-a ales ca model, tin locul boului domestic, uriaşul şi periculosul bour, pe care a avut dese ocazii să-1 vadă în circurile din Dacia. Din timpul domi-naţiunii romane, ne-au rămas urmele a cel puţin 200 de circuri. Şi în Dacia au fast mai multe (Szalay: Der Rison in Rom. 1914, 278). Timp îndelungat nu a-vem nici o ştire despre lumea animală a patriei noastre din epoca sălbatică de du­pă dominaţiunea romană. Cultura începe să se răspândească din nou pe aici, nu­mai sub dominaţiunea regilor unguri din casa Arpadienilor, despre ale căror gran­dioase vânători de zimbrii se găsesc în­semnări foarte interesante. (Vezi studiul meu: Wisent in Rrehm. 1914. 63 şi ..Zim-

bri săcui" = Szekelv bölenvek, în revista „Szekelyseg". II, 1932, Nr. 5 - 6 ) .

6. Ungaria a fost vestită şi în străină­tate prin sec. XI— XIII, prin mulţimea boi­lor ei sălbatici. Aşa se explică faptul că această veste a ajuns si la cunoştinţa lui ALBERTUS MAGNUS la Colonia, deoare­ce pc la el s'au peregrinat mulţi, din toate ţările, ca să înveţe, şi aceştia, i au descris fiecare curiozităţile din patria lor. In ma­rea lui lucrare „De animalibus" citim (Lib. II Tract I. Cap. 2; ed. Stadler, p. 232): Prin­tre speciile vitelor sălbatice exista uni ma­re neagră, căreia unii-i zic bubalus, iar nemţeşte Wisent (Lib. II. Cap. 25). (A-ceasta este prin urmare zimbrul)- -Aceste animale sunt atât de pukniice, încât pot să arunce ;pe călăreţ in aer. împreună cu calul său" etc Urmează descrierea a-mănunţilă a zimbrului, apoi spune: .-Si printre acestea treime să deosebim mai multe specii. (Et sunt multa genera in hoc genere: Quidam enim habent cornua alta...). Evident că aici revine asupra începutului expunerii şi continuă cu înşirarea speciilor de boi sălbatici: ..Sunt de aceia cari au coarne lungi şi îndreptate în sus (acesta e bourul!), la alţii vedem coarne scurte, groase şi foarte puternice (acesta e zimbrul). Şi pe aceste specii (adecă zimbrul şi bourul) le cunosc foarte bine Slavii, Ungurii, Germanii etc." Că sub numirea de Sclavia trebue să înţelegem Polonia, am dovedit in „Zoologiai Lapok", 1913, p- '1\ 1.

Spusele lui Albertus datează dela 1218. In alte lucrări de-ale mele. am accentuat de multe ori. că afirmaţiunile de acest fel ale scriitorilor medievali-sc referă în general cam totdeauna la o epocă ante­rioară lor. cea. 50—100 de ani, ba uneori sunt ecouri întârziate ale unor lapte cu mult mai vechi. Aşa dar, cele ce ne sunt expuse de Albertus sunt valabile pentru veacul al XH-lea. (Vezi alte exemple în lu­crarea mea: Wisente in Österreich).

7- FAIMA BOURULUI DIN „HUNGARIA". pes­te hotare, ne-o întăreşte o moştenire* mtr'adevăr in­teresantă:

In Alsacia, pe un pilastru din vestita CATEDRA LA DIN STRASSBOUBG. a fost întărit un corn de bour. lung de 6Vi picioare — amintit deja la 1386. şi care secole de-a-rândul a putut fi văzut. Legenda susţine că acesta ar proveni dela un bour îmblânzit din Ungaria, cu care, pe timpul episcopului Werin-ha re (Werner), pe la 1015. când se zidea catedrala, cărau pietrele grele pentru temelie. (Gerard, 1871. t()l; Stoeber: Sagen, 177; Schad 68; Grandidier. 2<>2; Etzel, 1880. 10).

Nu avem nici un motiv ca să ne îndoim asupra provenienţei din Ungaria a acestui animal uriaş, pen-trucă in caz contrar, cum ar fi putut ajunge popo­rul de pe Rin la ideea că acefl corn ar fi tocmai de provenienţă ungurească, dacă n'ar fi existat şi un substrat de adevăr?

Button, in sec. XVIII, a mai avut fericita ocazie sft vadă acest vestit corn (Epoques dela Nature, II, 276) si a fost si el de părere că provine dela un bou sălbatic.

Dar. din păcate». în marea revoluţie şi acest corn a dispărut în mâna cleioasă a majestăţii poporului.

Flg. 4 — Cap de bour dela Sarmisegetuza (losll Mallâsz)

Prima amintire despre cornul din catedrala din Slrassbourg se face in cronica lui Twinger von Kö­nigshoven, p. 568. 569, a cărei titlu e următorul: .,Die älteste Teutscbu Elsassische und Strassburgische Cnronickr, 1386 beschrieben; in Truck gegeben von I). Job. Schiltern, Strassburg, 1698". In aceasta se spune: ..Acolo e atârnat, de un lanţ, un corn lung dc aproape 1 coţi romani, care probabil că provine dela un urus peste măsură de mare, de acum. vre-o 2—300 de ani (fuerit nimirum alicuius uri vastissi-mi). Pentru mărimea lui, demnă de admirat, a fost atârnat acolo în vederea tuturor". Patria nu i o a-ininteşle.

După Schadens Oseas 1617, 68: „Es henckt hier an einer runden Säulen an Ketten ein krummes spiizes und hol es horn vielleicht von einem grossen l iochsen"-

In Forer, care la 1583 a tradus pe Gesner în nemţeşte şi care este izvorul lui Schad, citim p. 129: Ein merklich gross lang Horn wirt zu Strassburg in Münster an ein Ketten gehenckt als ein mkackel uund wunder gezeigt. Ist one Zweyfel ein Horn von einem mercklichen alten wol erwachszenen Auwe-rochsen oder Uristier; die lenge desz horns ist 4 ellenbogen".

Iată şi descrierea lui Bnffon (Epochen der Na­tur. 1781, I. 153): „La 1768 se mai putea vedea în catedrală un „Ochsenhorn", atârnat foarte sus, şi oare apreciat după ochi, putea avea 4V2 picioare; diametrul, la capătul cel gros, era de 7—8 policari (degete mari)".

Maî interesant e însă ceeace spune Aug. Stoeber (Sagen des Elsasses, Ed. I, p. 447; Ed. II, 1896, II. p. 248): Pe timpul lui Erwin, când se zidea această catedrală, pietrele erau aduse din regiuni foarte în­depărtate. Printre altele, căra aici pietre şi carul unui cărăuş „gezogen aus Ungarn mit einem grosz-mächtigen Büffel (înţelege, ca totdeauna bou sălba­tic), oder Auerochsen, so gross wie man zuvor nie einen gesehen hat". Oamenii au admirat extraordi­nar de mult acest animal uriaş, dar şi mai mult i-au admirat imensele lui coarne: „7 Schuhe weit stund jedes Horn hinaus von dem Kopfe des Ochsen. Die­ser ungarische ..Büffel", putea să care el singur o greutate cu mult mai mare decât un întreg ..Ge-

spann Pferde oder Ochsen zusammen", — aşa că şi ode mai grele pietre le duceia cu cea mai mare uşu­rinţă. După ce apoi, în urma atâtor ani de lucru, a murit i-au atârnat cornul in catedrală (legenda nr-304).

Ne aducem aminte de descrierea 'lui Caesar. ca­re compara bourul, cu un mic elefant african.

Prin urmare, aici e vorba de bourii îmblânziţi, care existau peste tot unde trăiau în apropiere exem­plare sălbatice ( \ eai Poly. Rinderabstamimung, 1930. 195); tocmai aşa cum erau de comuni viţeii de bi-soni americani la vechii Indieni. (Szalay, Wisente îm Zwinger, 1918, p. 190).

Pentru înţelegerea acestei date atât de impor­tante, trebue să ştim că în regiunea Rinului şi în Elveţia se obişnuia, în trecut, ca pe edificiile publice să se pironească exemplare mari şi rari de trofee de vânat. Gesner spune (1620, 144), că pe primăriile din Worms şi Maienţa a văzut înainte de 1551 2 cranii de boi sălbatici, de două ori mad mari ca cele obişnuite, cari au fost pironite acolo, împreună cu coarnele lor, şi pe cari Je-a privit ou multă admira­ţie. I-s'a spus că acelea au ajuns acolo' cu \ re-o. câ­teva secole mai'nainte- (Vezi lucrarea mea „Trink-hôrner"). De acestea sunt ide obicei legate şi legende-Este interesantă următoarea analogie, despre care se poate' citi amănunţit în studiul meu „Meerochs" (Zoolog. Anual. 1914, 94}:

Cronica Repgauică („Repgauische Chronik"), care datează din sec. XIII , ne povesteşte felul în care Teodoric cel Mare a ridicat Cetatea îngerului din Roma (primul edificator a fost Hadrian). In colţul sudic al acestui edificiu, ocupă loc un uriaş bou sculptat, care a fost lucrat dintr'o singură bu­cată de stâncă tăiată. Se apune că stânca aceasta mare a fost icărată acolo de doi „Meerochs"-i (den zugen... zvêne starke merohsen gros). In monogra­fia mea întitulată „Meerochs", am dovedit că aceşti boi de mare nu sunt nici elani şi nici elefanţi, cum s'a crezut până acum, ci zebu (bou cocoşat), lucru pe care nici marii specialişti Nehring, Dahms şi Grimm nu l-au ştiut.

Aşadar, cornul de bour delà Strassbourg dove­deşte că pe teritorul Ungariei trăiau bouri şi că a-ceştia aveau o faimă europeană.

Trebue să mai vorbesc aici de încă două date greşite.

8. Valorosul istoric ardelean, Ludovic Szădeczky, în distinsa lui lucrare: „Bâthori Istvân lengyel kirâllyâ vâlasztâsa", după ce descrie bourul după textul cro­nicii lui CROMER, iată ce spune: „o specie mai mică a acestora, boul sălbatic, trăeşte la poalele Carjpaţi-lor". Gromer, 489, I.

Am în faţa mea mai multe ediţii din lucrarea lui Cromer, „Polonia", 1555, dar în nici una idin a-cestea nu se găseşte partea citată; cu siguranţă că e numai o greşală provenită din nebăgare de seamă. Cromer spune numai atât: „La hotarul dintre Un­garia şi Polonia, găsim capre negre de munte/ (cap-reas). Dară Urus-i, adică boi sălbatici de pădure (boves sylvestres), pe care noi Polonezii îi numim Thur, există numai lîn provincia pololnă a Masoviei". Cantimpré (sec. XIII ) prezintă — dar greşit — acest tur, adecă bour, pe care însă- nu l-ia văzut, ca pe un animal mai mic decât bisonul- (Vezi Szalay, War der Ur ein Wildrind? 1917. 117). Despre cuvântul

caprea. vezi monografia mea: .,A koszâli kecske (Ibex) in revista: „A Termeszet". 1932, ,1934, 1935.

9. STUDER, 1899. p. 67, scrie „că după Albertus Magnus bourul era băştinaş pe vremea aceea şi î a Illira" ( = Dalmaţia şi Bosnia). — Eu am stabilit că această afirmare este rezultanta unei greşeli quadru-ple, reuşind prin aceasta să bată recordul mondial în materie de greşeli, fiindcă: 1. în acest loc al textului. Albertul Magnus nici nu foloseşte cuvântul Illyria, ci Sclavia, despre care am spus deja mai sus că este Polonia; 2. La drept vorbind, Gesner este acela — şi nu Albertus Magnus — care vorbeşte de „numele iliric" al bourului sălbatic şi nu de Illyria. Aceasta o spune şi I. G. Schneider, II. 1801, p. 25, după Aldrovandi, (1642, p. 1043), „că după Gesner r

numele illyric al bourului e zubro"; 3. Prin urmare, după cum am văzut, nici nu este vorba de bour, c i de zimbru („Urum illyrica lingua audio vocari zu-ber" e textul original al lui Gesner. Urus, atât in latina nouă, cât şi la Linne, nu înseamnă bour, ci zimbru — şi aceasta e important ide ştiut!!!). Şi 4~ Gesner sub cuvântul Myr înţelege exact ceeace înţe­legem noi sub cuvântul slav, deoarece, la sfârşitul introducerii, el însuşi spune că Poporul Illir este foarte răspândit şi că acestui popor aparţin Cehii,. Polonii, Ruşii etc. (Vezi monografia mea : Sud-deutsche Elene, 1931, p. 418).

V I . D A T E L E L I T E R A T U R I I M A G H I A R E

Am spus că cronicile Ungureşti amintesc boii sălbatici numai sub numirea de bubalus. Plinius a stabilit că sub acest cuvânt Romanii înţelegeau bou­rul. Dintre datele ungureşti, referitoare la buhalus» cea mai veche e singura care s'ar putea referi la bour. Aceasta e eternizată în:

10. LEGENDA SFÂNTULUI LADISLAU (Szent Lâszlo legendâja). Ea ne povesteşte cum sfântul re­ge, prigonind pe Peicenegi pe la 1085 undeva prin regiunea Bihorului, s'a rătăcit prin nişte locuri săl­batice şi părăsite, iar oastea lui a avut mult de su­ferit din cauza foamei. Regele s'a rugat lui Dumne­zeu, cerându-i ajutor, când deodată iau apărut l a orizont cirezi mari de cerbi şi de bubalus-i, împotri­va cărora soldaţii au' organizat imediat o vânătoaret „Cum rex surgens ab oratione reverteretur, ecee gnex cervorum et bubalorum obviat et". (Ediţia Endl:-cher, 1849, 239).

Aici bubalus poate însemna bour sau zimbru, în nici un caz însă bivol domestic. Dealtfel, ce-ar fi putut căuta aceia aici, dacă prin codrii provinciei nici nu locuiau oameni?

Toate celelalte date interne sunt eronate, de­oarece toate s'au bazat ţpe Bonifinus, care şi el a fost victima unei greşeli.

Cronicarii unguri începând cu anul 1200, amin­tesc numai zimbrul. Dar şi acesta, după năvălirea Tătarilor, s'a rărit aşa de mult, că dupiă anul 1500 numai în Transilvania se mai găsea. E absolut sigur că şi în Ungaria, ca şi în Germania, Rusia şi Polo­nia, Bos primigenius s'a stins cu multe veacuri îna­intea zimbrului. Dar e cu atât mâi bătător la ochi, cu cât cronicarii — extraordinar de târziu — prin sec. XVI—XVIII, mai vorbesc de multe ori de 2 fe­luri de boi sălbatici din ţara lor — adică amintesc

indirect de existen Ja bourului, de care însă habar n'aveau. Aceste izvoare eronate, dar totuşi intere­sante, sunt următoarele:

11. ANTONIU BONFINIUS, care şi- a scris lu­crarea Rerum Hungaricarum Decades la 1495, şi ca­re a fost editată la 1545 in nemţeşte, iar la 1543 în latineşte, descrie fiarele Transilvaniei în felul ur­mător: „Prin păduri aleargă boi comaţi şi urus-i. apoi cai de pădure, amândurora (dar căror doi?) le poţi admira iuţeala. Coama cailor atârnă până la pământ (Lib. I, p. 8. In Sylvis jubati 'boves et uri etc.). Sau în ediţia germană, puţin deosebit: ,,So¡ ha,nd Ihre Ochsen an den helsen lang haar und Kamm. Darinn sind ouch wild Ochsen und Pferd" etc. — Textul latinesc al lui Bonfinus este reprodus întoc­mai în Cosmographia lai Münster, 1559, 920 şi în vestitul Theatrum Orbis terrarum al lui Ortelius, 157Q. p. 43.

Pe timpul lui Bonfinius, toţi cronicarii, peste tot înţelegeau zimbrul sub numele de urus. Aceasta n'au •ştiut-o zoologii până acum, eu am dovedit-o în ur­ma unei osteneli de douăzeci şi cinci de ani die cer­cetări. (Vezi: Wisent im Brehm. 1914, 55; War der Ur ein Wildrind? 1917. 110; Namen des Wisents şi multe sitele. Vezi şi pe Herberstein, 1540).

In veacul al XVT-lea, bourul se stinsese de mult, iar numele i 1-a moştenit zimbrul. Poporul nu 1-a cunoscut. Bonfinius. fiind italian — nici zimbru nu văzuse vre-odată — habar n'avea de cele două specii ¿e boi sălbatici. Faptul că el vorbeşte întâi de boi sălbatici comaţi, care puteau fi numai zimbrii (bou­rii n'aveau coamă!!) şi apoi amniteşte şi de urus, nume sub care. in vremea aceea, se înţelegea peste tot zimbrul, — denota că această confuzie vine dela faptul că acelaş animal i-a fost prezentat sub numi­rea de bou comat, ia l mp ce peste tot în cronicile latineşti ale nemţilor l-au găsit amintit sub numele de urus. şi astfel şi dânsul, ca de altfel foarte mulţi scriitori din sec. XVI—XVIII, a crezut că sub a-ceste -două nume deosebite se ascund două specii diferite de animale. (Relaţii cu totul asemănătoare am găsit şi pentru alte animale la vechii scriitori greci, latini şi la contemporanii lui Albertus Magnus. Vezi multe exemple în studiul meu: Namen des Wi­sents).

Următorii scriitori, bazându-se pe spusele lui Bonfinius. vorbesc de cele două specii de boi sălba­tici din Transilvania: GASPAR HELTAI 1575 (boi comaţi, cai sălbatici, elani (Cervusalces). lopătari („danvad) şi zimbru (belén"). — SYEBENBÜRGI-SCHE CHRONICA. 1596, p. 5: „Ochsen mit langen Haaren am Hafsz; Urochsen und wilde Pferde". — FRANZ FACSHING. 1743: ..Bonasos (zimbru) . .. sed uros quoque jubis hórridos et tragelaphos" ( = elan). — COMPÉNDIOLUM. 1777. 107: „Uri, bo­nasí, tragelaphi". — BÜSCH ING. Erdbeschreibung, 1788: „In Siebenbürgen wilde Tiere: Büffel; Walde­sel das ist bonasi! Biandhische das ist tragelaphi". (Büffel înseamnă bou sălbatic). Tragelaphus e un -„ani-mal de glossă" (Glossentier)- Eu am descoperit această clasă importantă a vechilor nume de ani­male din evul mediu. Mai 'nainte. nimeni nu ştia nimic de ele. şi de aceea n'au înţeles vechile texte zoologice, fapt pe care-1 recunoaşte şi Hermann Stadler, editorul zoologiei lui Albertus Magnus, care accentuiază că a profitat mult de pe urma descope­ririi „animalelor de glosă". (Vezi Stadler: Albertus

Magnus, 1921, II, p. VII; p. 1619, 1648, 1649; şi lucra­rea mea: ..Der grimme Schelch des Nibelungenlie-des", 1916, p. 129, 159. Aici luminez şi textul lui Biisching pe care nu l'a priceput nimeni).

Din toate citatele acesteia rezultă ca cronicarii noştri n'au cunoscut boii sălbatici; nici măcar zim­brul nu l-au văzut vre-odată, ci compilează numai unul după celălalt, fără să amintească măcar izvo­rul de inspiraţie.

Pentru existenţa bourului dl n Transilvania în sec. XVI, sau chiar miai târziu, nu ne putem baza in nici un ca;z pe vre-unul din aceste izvoare cari vorbesc de existenţa a două specii de boi sălbatici.

In Ungaria vorbesc încă mulţi autori despre urus: aşa. documentul fals din 1226 al lui Mellethei Bârna; LAKATOS l a 1702 şi după el BZENSZKY; TIMON. BOMBARDIUS (la Entz, greşit sub numele de Haller); BENKO; FRIDWALDSZKY; SULZER; GROSSINGER. Nu este cunoscut publicului manu­scrisul lui MATfil BfiL- despre judeţul Bihor, în care autorul deduce că numele comunei Belenyes vine dela faptul că acalo pe vremuri au fost mulţi urus-i (zimbrii) (copia urorum). (Schmidil, 1863, 191). — La toţi scriitorii aceştia este vorba de o singură specie de bou sălbatic, şi nici nu mai poate încăpea îndoială, că urus-ul lor nu este zimbrul. Vezi amănunte în lucrarea mea: -Istor'.a zimbrului" ( = ,,A magyar boleny tortenete").

12. Printre lucrurile rămase dela KATA BETH-LEN, soţia lui Mihail Apaffy II, se găse^e şi un corn do bou sălbatic („vadokor szaru"). (Jakab E., 1883, 791; Ortvay. 1902, 9) . Aceasta poate îi însă şi un corn străin de antilopă.

13. Amintesc numai tangenţial că WITOLD, princ pele Lituaniei, voind să câştige învoirea rege­lui Sigismund al Ungariei, care se găsea în anul 1429 în lagărul la Lucki, pentru a se proclama rege al Poloniei, i-a donat o vestită reliquă istorică, un corn de bour, pompos aurit şi bătut cu pietre pre­ţioase, din care obişnuiau să bea vin la sărbători mari. Pe purtătorul acestui corn un bou sălbatic uriaş 1-a iculcat la pământ la 1320. Gedyrnin, stră­moşul principelui, pe locul unde se afla azi oraşul Vilna. (Kojalovitz. 1650, 264, Pusch. 1840, 125, Gua-guinus, p- 387. Wurzbach, 1852, 16, Hilzheimer, 1910,

Regele Sigismund a mai primit şi mai namte coarne de zimbru prusian, dela marele maestru al ordinului cavalerilor teutoni. (Szalay: Vadjaink kul-foldon. în „Zoolog. Lapok", 1915).

V I I . N U M I R I T O P O N I M I C E Datele istorice referitoare la bour fiind la noi

atât de puţine, o mare importanţă prezintă numirile toponimice în care se aminteşte această fiară, — ele provin din bubalus. din slavul tur şi din numirea românească bour şi indică locurile de păşunat ale boilor sălbatici.

A) BUBALUS. Pe harta poştală romană dela 366 a lui Castorius, numită şi tabla lui Peutinger, găsim numele staţiunii CAPUT BUBALI (capul bu-balusului), care aşezat în Banat, la Apus de Ca­ransebeş, pe la izvoarele Pogăniciului. căruia Ro­manii îi ziceau Bubalus, adecă rîul bourilor- Aici e acel loc important unde s'au întâlnit cele două armate mai însemnate ale împăratului Traian- Ca-

336 CARPATII 1937. No. 12.

put (cap) înseamnă începutul (sau vârful, culmea) unui lucru (aşadar al inului = obârşie).

Dacă acest nume toponimic este de fapt de ori­gine romană, atunci păstrează fără îndoială numele bourului. Dacă e însă de origine dacică, atunci nu! După Emil Fischer, 1904 237. printre numele dace de persoane se găsesc şi unele ca: Pubula. Pupa-Bubalus.

înainte de război, s'a găsit într'o peşteră din regiunea Caransebeşului scheletul unui zimbru din evul mediu, ceeace denotă că pe timpul Dacilor re­giunea trebue să ii fost foarte bogată în boi săl­batici.

In Pannonia de jos, pe malul Savei, pe locul Mitroviczei de azi, a fost aşezat, pe vremuri, oraşul Bubalia. Numirea dacă i-a fost Budaiia, prin urmare nu se referea la bour. Tot în vremea aceasta se vor­beşte şi de oraşul Pannonian Taurunum, în regiu­nea Zirnony,, şi ide poporul taurisk, care locuia 9-colo. Cuvintele tor, taur şi tarv, erau în limbile cel­tice numirile bourului şi sunt în directă legătură cu numele poporului taurisk.

-B)TUR. In toate limbile slave i s'a zis bouru­lui tur, numire după care multe locuri şi-au luat numele. Cu toate acestea nu toate numirile care în­cep cu tur sunt de pus în legătură cu bourul. Eu am adunat aceste numiri toponimice şi. am scris un ma­re studiu asupra lor, înşirând 41 de sufixe slave cu care s'au format aceste numiri, precum şi regulele pentru formarea lor. Din păcate, aici nu am destul loc disponibil pentru publicarea lor. Din aceasta se vede că:

a) Originar, cuvântul tur, de cele mai multe ori, înseamnă într'adevăr bourul- — b) Dar a însemnat mai târziu — totuş foarte rar — şi tur domesticit, atât timp cât urmaşii au păstrat înfăţişarea bouru­lui. — c) După anul 1400, prin schimbarea de nu­me, tur putea să fie şi zimbrul, dar acest caz e atât de rar, încât n'avem nici o dovadă pentru a-1 ilus­tra. — d) In provinciile Ungariei, tur apare adesea, poate, ca un cuvânt unguresc: Tur Keve ş. a. — e) Sunt câteva cuvinte slave cari încep cu tur, dar au cu totul altă origine, ex.: turek, turc şi turecki = turc; turb etc. — f) Foarte rar găsim şi numiri de persoane, începute cu tur, cari s'au transformat apoi în numiri de localităţi. Câteodată însuş tur a fost nume de persoană. — g) Uneori tur apare în Slavă după deformarea lui (slav) tor, ter, tr; sau din ve­chea limbă celtică, sau chiar din cuvintele altor limbi.

După nomenclatura poştală din România, a lui S- Chiperiu, 1925, numirile de sate de mai jos se trag dela tulpina slavă tur: Tur? (jud. Satu-mare); Tur? (Turda-Arieş); Tureatoa (Dorohoi); Turia?? (Torja. Trei-Scaune); Turia (jud. Olt) (Turu-Lung, Satu-Mare?).

Cuvintele care se încep cu Turb, Turc, Turd, Turl. Turm, Turn — nu păstrează, amintirea anima­lului tur-

Pe vechiul teritor al Ungariei, se cunosc 200 de comune (c), părâie (p) şi numiri de munţi (t) ale căror nume se încep cu mr. 56 din aceste pot fi con­siderate ca trăgându-se cu siguranţă dela numirea bourului. Acestea sunt următoarele (înşirate în gru­pe geografice, nu politice, cu vechea numire a ju­de', elor): i

I. Câmpie centrală ..Alfôld": jud. Bâcs-Bodrog: Turja (c) ; jud. Pest-Pilis: Tura (c) ; jud. Szabolcs: Tura (c) ; jud. Satu-Mare: Tur, Tura. Turjan (toate c ) .

II. Croaţia: jud. Lika-Krbava: Turjanski (c)-Turovac (c) ; jud. Modrusz-Fiume: Tnrinovoselo (c) , Turkaljevo Selo (c) ; jud. Szerém: Turja (c) ; jud. Zagreb: Turopolje (pe leritorul vechiului Campus tiirovo), (Turan?)-

III. Dincolo de Dunăre, jud. Fejér: Tur (c) in 1422; jud. Sornogy: Tur (c) ; jud. Tolna: Turak (c) în 1344; jud. Zala: Tur (c) în 1406; pusta Turod ( = Turod-puszta).

IV. Transilvania: jud. Târnava-Mare: Turzon (c ) ; jud. Turda-Arieş: Tur (c + p); jud. Sibiu: Mun­ţii Tura.

V. Regiunea deluroasă slovacă: jud. Arva: Tu­rin (t), Turek (t); jud- Bereg: Turjanski Puly (p); jud. Borsod: Turzun (c) ; jud. Gômôr: Turocz = Tu-rec (p), Turecka (t); jud. Heves: Turomezo?; jud, Hont: Turopolske Lazy, câmp, Tur (c), Turek (c) în 1334, Turecka (t); jud. Liptô. deasupra 5ui Turoc (p) e Turanska-anagura (t), Turik vârf, Turecko (t) ; jud. Maramureş: Turovo (t); jud. Nogrâd, Turopolje (c), Turicska (t); jud. Nyitra: ô-Tura (c), Turan (c) , Turoluca (c) (Juca = livadia), Turici irtvâny; jud. Săros: Turina (c); juld. Szepes: Turova (t), Turzo-hegy (nume onomastic?); jud. Trencsén: Turecko (t), Turzovka (c), Turo (c), Turejka (t); jud. Tu-rôcz: Turôcz=rîul Turec, (Turan c ) , Turczek ( c ) ; jud- Ugocsa: Tur (p); jud. Ung: Turja (p), Turica (p). jud. Zemplén: Turany (c). Turzansk (c). Tur-côc (c); jud. Zôlyom: Turova (p), Turniki (t).

Două treimi din aceste numiri se găsesc în regiunile muntoase de Nord. restul apoi, în Croaţia şi în Bakony. (Peste Dunăre). Din 6 numiri de pe câmpie, 5 se găsesc ila margine. în regiunea puţin deluroasă. In Transilvania ar trebui să găsim mult mai multe nu­miri de felul acesta, dar mulţimea numelor slave, în forma lor schimbată de azi. nu mai sunt de re­cunoscut. Aşa de ex. Turcia de azi. în trecut trebue să fi fost Turzia: ş. a.

E important de ştiut că, atât în teritoriile slave-cât şi pe acele al vechii Ungariei (tocmai ca în Ţara Celţilor şi Germania: Ur, Wisent). numirile topono-mice care se trag delaV tulpina tur sunt de 3 ori mai numeroase ca cele cari se trag dela tulpina -ubr (zimbru). (Vezi studiul meu: Wisent in Ortsnarmn ţ

1915. p. 69, 70). ceeace denota că, la originea acestor nume topcnomice, bourii au fost mai numeroşi de­cât zimbrii.

Putem spune că toate numirile loponomice ro­mâneşti- însemnând zimbrul, sunt în munţi, căci a-colo a fost patria zimbrilor; in timp ce numirile provenind .dela tur le putem găsi destul de des şi la câmpie. Acest lucru se explică prin faptul că numi­rile toponimice tur sunt cu cea- 300 de ani mai vechi decât cele cari se trag dela zimbru şi sunt din epoca în care bourul îşi găsea uşor adăpost şi în codrii, bogaţi, cu poieni, de pe câmpia din inte­riorul ţării, unde nu călca picior de om, iar bouruk simţindu-se în siguranţă, nu avea nevoie să-şi caute adăpost pe înălţimile munţilor. Aici au venit peste ei Avarii şi Slavii, iar locurile unldle era văzut acest animal însemnai erau botezate de ei cu numele lui-Astfel au luat fiinţă spre ex.: Campus turovo din Croaţia.

Istoricilor le p.'.re ciudat faptul că eu vorbesc de LOCALITAŢIIJÎ SLAVE, născute pe teritorul un­guresc prin SEC. XI. lucru de care ti nici nu vreau să audă. şi mai ales de cele din regiunea muntoasă din Nord. a căror întemeiere este datată de obicei din sec. XII şi mai târziu, fiindcă mai multe judele din regiunea muntoasă (Maramureş. Ugocsa etc.) sunt amintite in documentele din veacurile XII— XIII ca sUva, adecă păduri străvechi, şi că numele lor apar în izvoare, pentru întâia dată. prin sec. XIII . |jud. Bereg=..Silva Beregu" în registrul dela Oradea, şi la 1232 (Botka: Szâzadok, 1871. 393; Jer-

122-1 niuneştc' teritoriul fertil de pe cursul inferior al Oltului în Transilvania, unde popoarele îşi vroi­seră drumuri din timpuri imemorabile. Silva Blac-COTum, deşi acolo existau chiar şi comune organi­zate- De asemenea e o exagerare când regiunea Si­biului e numită la 1189. Desertum de Cibinio (Arch. Siebenb. Landcsk. 1870. 215).

b) Se ştie că 95% din vechile documente istorice au ars pe timpul năvălirii Tătarilor. Aceasta e cauza că de cele mai multe din comunele noastre docu­mentele existente vorbesc începând numai cu jumă­tatea a doua a veacului al XIII.

V a c i fi vl^ei de zimbru, tn parcul Boltzenhurg al'conlelul Arnlm

nev, 1854. 12) — ,.Silva Zepus (Szepes) la Anonymus Belae (Botka)].

Dar relativ la aceslea, eu am de făcut următoa­rele observaţiuni generale importante, care sunt va­labile şi pentru alte numiri toponimice:

a) Cuvântul silva din scrierile documentare poa­te într'adevăr însemna codru de nelocuit, aşa cum au generalizat — greşit — istoricii; dar poale în­semna şi teritor pădurds cu văi. rar locuit şi fără sate, dar1 unde putea să existe câte o colibă, un adă­post pentru vânători sau gospodăria nomadă a vre­unui păstor, care să fi avut însă nume stabile, din care s'au desvoltat apoi, cu mult mai târziu comune organizate cu acelas nume!

Apoi nici mulţimea locurilor aşa zise desertum (pustiu, nelocuit), cari abundă în vechile cronici, nu pot fi considerate ca absolut pustii, ci ca locuri un­de totuşi existau dacă nu mai mult. cel puţin câteva cătune.

E surprinzător, de ex., că privilegiul Saşilor din

c ) Gele mai multe din numirile toponimice cu tur înşirate mai sus sunt nume de mici comune, dealuri, părâie etc, sau ale unor atari locuri, de cari scriitorii de atunci au avut foarte rar ocazia ca să vorbească. Pe vremuri, au existat nenumărate lo­calităţi şi alte lucruri, de care azi nu ştim absolut nimic, deoarece pe atunci nimeni n'a crezut că e necesar ca să scrie ceva despre «le. Apoi mai trebue să luăm în considerare că aceia cari ştiau să scrie erau foarte rari.

d) Se ştie că Ungurii, la aşezarea în noua lor patrie, au dat acolo peste foarte mulţi Slavi. Şi e sigur că Slavii au întemeiat, în veacurile VIII—X, nenumărate comune în Germania. Polonia şi Rusia. De ce să nu fi făcut oare aoelaş lucru atât în Tran­silvania cât şi in Ungaria? Am putea noi oare numai presupune că aceste mii de aşezări şi comune s'au prăpădit atunci toate, şi că în sec. XIII , când încep să fie amintite în documente, să se fi întemeiat peste tot comune noui? De multe ori se întâmplă ca în

locul unei comune, care a pierit, să se ridice mai târziu una nouă, care ia'numele păstrat al celei dis­părute- Chiar şi astăzi multe hotare poartă numele unor aşezări de mult dispărute •— lucrul acesta-1 ştie oricare istoric. Astfel, multe din numele co­munelor cari au fost 'distruse cu ocazia năvălirii Tătarilor au putut intra din nou în uz.

e) Aşezări noui au luat naştere şi mai târziu; dar privind vârsta lor relativ recentă, din punct de vedere; zoologic — cu excepţia a 1 sau 2 — este im­posibil ca ele să fie în legătură .ou numele fur. Ştim că multe comune noui şi-au împrumutat numele cu mult mai vechi al vre-unui cătun, izvor, pod, etc. ex.: Apahida, Okorito (orig. okor — itato — forrâs = izvor pentru boi) ş. a. Astfel s'a întâmplat sigur şi cu numele toponimic tur, când la 1300 a luat naş­tere o comună, al cărei loc de aşezare se numea deja cu 300 de ani mai'naintej Turja, în raza unui loc de vânat turi. Aceasta în cazurile, când numele comu­nei este mai vechiu decât comuna!!!

Din toate acestea putem deduce, în mod sigur, că numirile toponimice tur, înşirate mai sus, nu pot fi mai noui decât din sec. XII—XIII . Totuş ar fi senzaţional, din punct de vedere zoologic, dacă s'ar putea dovedi că cel puţin o parte din numirile a-cestea sunt mai recente de cum credem noi acum, căci aceasta ar dovedi în acelaş timp că bourul a trăit mai mult decât bănuim noi astăzi!

C) BOUR, numirile derivate din acesta vezi ca­pitalul următor.

V I I I . E T I M O L O G I A Ş I I S T O R I A C U V Â N T U L U I B O U R

Cuvântul bour e numele românesc, foarte inte­resant, al boului sălbatic Bos primigenius- Despre „bour" abia de douăzeci de ani se crede că de fapt este numele animalului bour. Această părere a emis-o întâi — dar numai ipotetic — profesorul de zoolo­gie din Cluj, Geza Entz la 1879, p. 21, fapt care, după apariţia preţioasei lucrări a profesorului Bo­tezat din 1914, a fost unanim recunoscut, pe când mai'nainte toate dicţionarele l-au considerat ca si­nonimul zimbrului; iar istoricii şi heraldicii nici nu l-au considerat ca nume de animal, ci numele pro­priu al capului de bou de pe stema Moldovei.

Din punct de vedere zoologic, nimeni n'â dove­dit până acum că termenul bour face parte din te­zaurul comun al limbii române şi că originar, a fost totdeauna numele bourului propriu zis şi nu al altei specii de boi sălbatici. Problema principală a pre­zentului studiu este ca să dovedească — ca cel dintâi — în mod ireproşabil şi definitiv acest lucru, cu ajutorul zoologiei istorice.

In vechea limbă românească, cuvântul bour a avut cel puţin 12 derivate, dintre cari, cele mai mul­te nu mai sunt astăzi în uz. Numirea însăşi! ne este cunoscută mai ales din numiri toponimice. De a-cestea sunt în Transilvania, dar cele mai multe sunt adâncite în regiunea muntoasă dela graniţa dintre Transilvania şi Moldova, unde trebue să căutăm ul-timpul loc de refugiu al bourilor maghiari şi mol­doveni.

ETIMOLOGIA. — Cuvântul bour nu poate de­riva din bos-urus, cum a crezut /. Budai Deleanu (Lexiconul românesc—nemţesc, cea. 1810; şi în: Lexic. val. latin- hung. germ-, Budae, 1825). — Sla­

vistul A. Cihac, 1870, I, 27 şi A. T. Laurianu .şi Mas-simu, în Dicţionarul 1871, 243, au arătat neputinţa de a susţine acest punct de vedere. Nici unul din popoarele de limbe romane (franc, spaniol, ital. etc.), n'au zis vre-ddată bourului „bosur(us)", de­oarece acest nume i-a fost dat numai de zoologia ştiinţifică, iar poporul niciodată nu îşi-a însuşit ter­menii emişi de ştiinţă. Dar nici chiar urus sau ur nu ia vre-odată unul din aceste popoare, deoarece ter­menul acesta este de origine germană şi ca toate cuvintele de împrumut nu a putut pătrunde dlecât numai în vocabularul învăţaţilor şi nu şi în limba latină vulgară, care este baza limbilor: franceză, portugheză, spaniolă, italiană şi română, din cari termenul acesta lipseşte. întrucâtva găsim, însă, cu­vântul bubalus, trecut din limba poporului în latina medievală» şi aceasta numai fiindcă poporul a zis bourului bubalus şi nu urus! Şi apoi, cu mult miai târziu, după-ce s'a stins această specie de boi sălba­tici, a trecut numirea de bivol-bubalus, asupra bi­volului domestic (vezi Szalay: „Istoria Bivolului" = „A bivaly tôrténete")- Cu alte cuvinte: sub numirea de bivol, mai 'nainte, toate popoarele înţelegeau bou­rul! Chiar şi Plinius scria: Pătura meînvăţată a popo­rului roman numeşte bourul, bubalus (Uros, quibus imperitum vulgus bubalorum nomien imponit).

După dicţionarul lui Cihac şi Laurian, cuvântul bour derivă dela buvulus, bovulus (boulus)- Aceasta e cauza pentru care Haşdeu (1882, 212) susţine că originar bour ar fi însemnat bou mic. Mai târziu, tot după Haşdeu, acesta a devenit numele taurului, fiindcă Dosoftei (sec. XVII) îl foloseşte cu acest în­ţeles. Dar toate părerile acestea sunt greşite, deoare­ce, pe timpul lui Dosoftei, bourii se stinseseră de mult, iar numele lor se folosea acum pentru rasa de boi mari, adecă pentru urmaşii bourilor. Tradu­cătorii bibliei traduc inexact latinescu bos (bou) prin cuvântul bour.

Cercetătorii mai noi au arătat ică termenul bour derivă din cuvântul latin medieval bubalus, şi după. mine, încă din epoca aceea când însuşi înţelesul pro­priu i-a fost bour, deoarece voiu arăta (^Istoria bi­volului"), că pătura de jos a poporului din Italia n 'a cunoscut niciodată bivolul domestic, despre care

nici nu ştim dacă a apărut vre-odată pe arena vre­unui circ roman, unde putea ajunge numai adus fiind direct din India.

In urma exprimării neglijente a lui bubal, în. Balcani a luat naştere termenul bual (forma oarei se păstrează şi azi în limba albaneză pe seama bi­volului domestic; vezi Szalay: „Namen des Wi-sents"). Din acesta s'a făcut ,apoi în limba românii budr, apoi bour (bu-ua-ru; ua=o) , şi numai mai târ­ziu, sub influenţa cuvântului bou, a devenit bour. Tocmai cum din nubilum nuâr, nuor, a devenit nor (în limbile latine r-n variază adesea: mola-¡mora= moară etc.). Autorul acestei etimologii definitive este G. Creţiu (Col. lui Traían IX, N. S- III, p, 246, 1882), tot acolo şi B. Haşdeu, 1882, p. 210.

Forma buăru apare la Dosoftei 1682 (Viaţa Sfinţilor) şi pe dosul porţilor dela Cazania lui Var-laam. Iaşi, 1643 (Creţiu, 248). In Psaltirea lui Dosof-teiu X L I X v. 10, boves este tradus prin buor („A miale sunt toate fierile pământului... şi buorii"). (Haşdeu, 1882, p. 211)- Dar Haşdeu greşeşte cântd spune că termenul francez bugle (care şi iei derivă dela bubalus), a fost numele bivolului domestic;

bugte a fost bourul! (vezi studiul meu: Namen des "VVisents).

BOURUL IN LEGENDĂ. Adevăratul înţeles al cuvântului bour poporul nu-4 mai icunoşte de secole. După dicţionare, astăzi înseamnă capul de taur de pe stema Moldovei. Capul (die taur a ajuns pe stemă pe baza unei legende: După tradiţie, întemeietorul Moldovei este Dragoş Vodă, oare a venit din Mara­mureş la 1354, trecând codrii şi crestele munţilor, precum o dovedesc şi documentele (Wenzel. 1857-p. 336, 340; Dekani, 152; Botezat, 1914, p. 20). şi a găsit drumul spre noua lui patrie, prigonind un bour. Când a ajuns la rîul oare se chiamă azi Mol­dova (afluentul din dreapta al Şiretului), bourul pri­gonit a săirit în rîiu. După el a sărit şi căţeaua de vânătoare al lui Dragoş, Molda, care, fiind luată de curentul repede al iiului,, şi-a găsit acolo moartea. In amintirea acestei căţele a fast botezat rîul Mol­dova. Dar regiunea de dincolo de rîu a plăcut atât de mult acestor (drumeţi, încât s'au aşezat acolo; astfel a devenit Moldova o ţară deosebită, ceeace povestesc mai mulţi cronicari, Ureche; Nie. Gostin (Letop 2. I- 84); Cantemir ş. a. — Botezat, 1914, 20, a arătat că drumul lui Dragoş a fost în apropierea punctului de intersecţie al hotarelor dintre Moldova. Bucovina şi Transilvania.

Nu pot trece cu vederea faptul că astfel de le­gende, în cari întemeietorul unei ţări este condus de câte un animal, sunt răspândite la toate popoarele (la Unguri de ex.: „cerbul minunat" = „csodaszarvas") şi că adesea ele sunt ulterioare, ba câte-odată chiar isvorîte numai „nach bewährten Mustern".

Geealaltă dată este o poezie populară foarte veche, şi anume o colindă, în care se povesteşte că odată vărsându-se Jiul Mic aşa de tare, încât nici unde nu se mai vedea vre-o margine, valurile au luat cu ele o minunată plavie de brad. Printre trunchiurile ide brad înnota un bohor (bour) negru care ducea pe coarne un splendid leagăn. Şi cine şede'n ele? E Ileana mea cu obraji rumeni şi cu ochi căprui etc.

regiune. Aceasta a publicat-o Păsculescu (Liter. popul. 1910, p. 57). Povestea este aceeaş ca şi cea de mai sus:

„Jiul Mie, mare a venit, Şi amarnic s'a lăţit; Căci de mare Margini n'are Şi plăvie a-mi aduce Şi la "viate că mi-o duce, Tot brazii 'nalţi Minunaţi, Molifţi verzi Omni nu * vezi.

Pintre brazi Pkitre molifţi Bohor negru înoată Şi pe coarne ă-mi poantă Leagăn mândru şi frumos Lucrat cai sedif şi os; Ooperit cu tafta verde. Dar în ©1 cine ămi şede? Ileana ou ochi căprii On obrazii rumeni i . . . ." etc.

(T. Burada: O călătorie, 1880, p. 102).

A. Gubernatis arată (Thiere d. indogerman. Mythologie, 1874, 183), că legenda ou eroina care pluteşte într'un leagăn sau într'o ladă, poate fi ur­mărită până în cele mai vechi timpuri, în cercul de legende al popoarelor indo-germane. Se găseşte la eleni, şi în mitologia hinduană.

Din aceste amintiri ne putem convinge că po­porul român a cunoscut pe vremuri foarte bine bourul. E ideasemenea interesant de observat că locul unde se petrece acţiunea legendei este valea Jiului şi că „bohorul" este negru! Mai trebuie apoi să ne însemnăm că legenda este răspândită şi în celelalte provincii ale României, astfel în Covurlui, în Sudul Moldovei; aici însă nu e vorba de valea Jiului, ci întreaga scenă ne este prezentată în altă

Dar ce fel de plavioareî Tot brazi naţi, molifţi uscaţi Printre brazi, printre molifţi Innoată, înnoată Bohor negru, bohor negru, Coarne^şi scoate. In vârful corniţelor Legănele: tafta verde. Dar în leagăn eine_nii şedeî. . . etc.

M. Mar.nescu publică şi o a treia variantă a acestei legende (Poezia poporală, Pesta, 1859, pi 127). care pare a fi o prelucrare mai recentă, de­oarece, în loc de bour. se vorbeşte de taur:

Dară unda ce aduceî Lucru mândru ce străluce! Legănioru topitu din auru, Ce mi lu poartă "n eapu unu tauru, Ce-i cu coarne argeutâte Cu copite potcovite. Dar 'n leganu cine şade Ca o zlnă ca se vede! Siede a mi Ana fruinusloara Ca pe ceriu o stelişoara . . . etc.

(Vezi încă Dietion- limb. rom. 1913, 632. Tiktin: Dicţ. rom. germ. I. 1903).

Chiar şi poeţii moderni dau câteodată roluri bourilor, în scenele din pădurile străvechi. AstM M. Eminescu, în frumoasa lui poezie: Povestea Codrului (Poezii, 1908, Ed. Scurtu, p. 75), înşiră fiarele codrilor în felul următor:

Oai de mare albi ca spuma, Bouri 'nalţi cu steme 'n frunte Cerbi ou coarnei rămuroase Ciute sprintene de m u n t e . . . . etc.

Din toate acestea reiese, că e îndoelnic, că fru­moasa colindă a bourului din Valea Jiului ar fi odrasla Carpaţilar meridionali?

NUMIRI TOPONIMICE. In munţii Sibiului, există un munte, care se numeşte Zimbru. Dar subt acesta, lângă comuna Răşinari, e un' alt aminte mai mic care se numeşte Bum. Poporului român îi place ca de cele mai multe ori să contopească diftongii (Bontea—Bonta ş. a.) şi astfel s'a format1 părerea că şi bura s'a prescurtat din bouru, care prin urmare aminteşte numele bourului. Trebue să amintesc aici unul din rezultatele mele, pe cari le-am obţinut Sn urma îndelungatelor mele cercetări toponimice pe cari le-am întreprins în multe excursiuini prin munţi, şi anume, că mai multe nume de părţi de munţi sunt izvorîte din nume onomastice. Pe aceasta o pot do­vedi cu foarte multe argumente, — I. Popovici a-mkiteşte (Rum. Dialekte, Halle, 1905, p. 50), căi ter­menul buru apare şi ca nume de familie; părerea mea e că şi în eazull acesta numele derivă probabil din bour, deoarece şi în limba română, exact aşa, ca şi în multe alte limbi, numele boilor sălbatici şi numele altor animale au devenit numiri onomastice foarte populare (Bika, în ungureşte şi în turceşte; Wisunt, Zubr, Tur, Aurochs, Auer, Beleny, dar şi Zimbru). Astfel muntele Buru a putut s!ă-şi câştige numele chiar idela boul sălbatic, sau poate, mijlocit, dela o familie cu acest nume.

Noi trebue să cunoaştem valoarea morfologică a numirilor toponimice bour, şi să ştim că bour este bou sălbatic; boureţ=bour mic, boura=vaea bou­rului.

Formele Boureni (Creţiu G. 1882, p. 248) ne duc spre vechile nume de familii: Buăr, Bour; for­ma primitivă a fost: Buărenii. Buorenii. Exact a-ceasta se poate însă spune şi despre formele Bou-reşti, care nu ne sunt însă cunoscute. Aşadar, for­mele Boureni, de cele mai multe ori, nu înseamnă existenţa animalului prin locurile acelea.

Zubra a fost la Slavi numele vacii de zimbru; la Polonezi şi zubrzyca; numele vacii de bour a fost la Slavi turzyca (tur=bour). — Studiile mele asupra vechilor numiri toponimice româneşti au dus într'adevăr la rezultate interesante în privinţa aceasta.

Limba de azi a poporului îşi formează numele femelei animalului, schimbând terminaţiunea nu­melui masculului -u, -e. în -oaie, -eaica sau -iţa, ex.: lupu — lupoaia, iepure—iepuroaia, ursu — ursoaia (vezi Densuşianu O.: Urme vechi în toponimie. 1898. p. 2—6). Valea Vulpoaiei este lângă satul Nucşoara. Exact aşa s'a născut şi în Suceava, din numele zim­bru, numirea toponimică Zimbroaia; în Prahova, vârful Zimbroaiei, iar în regiunea Bistriţei este un munte care poartă numele de Zimbroaia.

In trecutul îndepărtat însă, simţul limbii româ­ne nu avea nevoie să adauge lungul sufix oaia pen­tru designarea femelii. era deajuns să înlocuiască finalul -u prin -a. şi ave-.u denumirea femelii, astfel s'a născut din lup lupa. din porc—poarca, urs—ursa. (Densuşianu. p. 3) . Tot aşa s'a făcut şi din Zimbru— zimbra! Şi aceste doua feluri de gen femenin dove­desc în mod incontestabil, întinsa răspândire a bi-sonilor in trecut, deoarece puţindr animale, limba n'a dat femelei nume deosebit.

Situaţii cu totul analoage găsim şi în vechea limbă germană. Eu am fost cd dintâi care. în vasta mea lucrare: ,.Der grimme Scheich des Nibelun­genliedes" (1916, p. 174), am atras atenţia zoologilor germani asupra împrejurării că limba germană, ca­re numea elanul Elaho. iar azi Elch, avea termen deosebit pentru designarea femelei cerbului elan: elaha (din aceasta elha. eola, eolh, din vechea en­gleză, vezi: Iordan R., Altenglische Säuget. Namen, 1903, p. 180) şi elahita. elchin în sec. XI (Steinmayer: Glossen, 1879, III. 447; Palander, 103). din care de-asemenea se vede că acest animal a fost comun în toate provinciile Germaniei. (Vezi Szalav: Süddeut­sche Elche, 1930, 1931).

Şi acum urmează cel mai interesant lucru: nu­mele românesc al vacii de bour este BOUR A; numai boura; forma bouroaia lipseşte cu totul! Ce rezultă din aceasta? Aceea, că numirile toponimice: Zimbra. Lupa, Boura. sunt cu multe veacuri anterioare for­melor Zimbroaia şi Lupoaia; şi că, în vecinătatea poporului românesc, bourul trebue să se fi stins cu mult înaintea zimbrului! Putem deduce apoi şi a-ceia că, atunci când s'au ivit primele numiri cu ter­minaţiunea -oaia, bourul nu mai ex sta la noi. ba am putea deduce chiar — cu oarecare aproximaţie — şi epoca când s'a stins în România. Aceasta e o mi­nunată dovadă pentru a arăta cât die importantă este philologia, ca ştiinţă auxiliară, a zoologiei.

Ar fi foarte interesant ca să ştim secolul in care zimbra s'a transformat în zimbroaie, din păcate în­

să, în întreaga literatură nu avem nici o ştire despre acest lucru. Dacă luăm în considerare forma foarte rară de zimbra, putem deduce că schimbarea a avut loc aproximativ de mult, cam pe la mijlocul veacu­lui al XV-ka. Prin urmare, numirile toponimice zimbra şi boura datează de prin anii dintre 1100— 1450. iar cele cu formele zimbroaia, s'au născut în­tre 1450 şi 1750, fără a lua însă în considerare unele cari întâiu numinidu-se zimbra şi-a schimbat mai târziu forma în zimbroaia.

Pentru explicarea formelor toponimice i'emeni-ne. din experienţa mea personală, pot spune urmă­toarele:

In curs de mai mulţi ani, am reuşit să strâng 1 j, din Munţii Făgăraşului nu mai puţin de 10.000 de \f numir, toponimice româneşti, ceeaice constitue, fără-l îndoială, un record mondial; în străinătate, nici unde nu se găseşte ceva asemănător. Aici apare adesea numele „Căţea". Locuitorii, în unanimitate, susţin câ acolo, pe acel loc- a fătat o căţea; aceasta a ori­ginea numelui. Despre Lupoaie, precum şi despre alte nume asemănătoare spun, fără excepţie, aoe'laş lucru. Deasemenea şi despre locul ,.La Ţigana", din valea Laita, se ştie că acolo, în sălbăticie, a născut o ţigancă un copil. — Prin analogia acestora, putem deduce, cu absolută siguranţă, că şi pe locurile cu numele Zimbra. Boura. şi Zimbroaia trebue să fi fost văzute aceste animale fătând, sau cel puţin hoi­nărind pe acolo cu viţeii sugaci.

Aşadar, amintirea numelor femelelor fiarelor, trebue totdeauna pusă în legătură cu împrejurări de naştere!

Dacă animalul ar fi fost văzut singur, poporul cu greu i-jar fi putut stabili sexul.

NUMIRILE TOPONIMICE BOUR, se găsesc, în cea mai mare parte, în adâncimile din munţii cari formează hotarul între Transilvania şi Moldova. — Aşezarea acestora, în direcţia N—S, după judeţe, este următoarea:

Jud. D o r o h o i : Bourul, aşezat printre dealuri mai mici.

Jud. S u c e a v a : există 5 Boura (deal, pârău) lângă graniţa săcuiască. Apoi: Dealul Bourei; comu­na: Boureni, care stă în strânsă legătură cu legenda lui Dragoş-Vodă. Numirea Boureni apare aici încă de 5 ori, ca nume de deal sau vale împădurită. Bou rul de 2 ori, ca nume de deal- In acest juideţ trebue să fi fost adevărata patrie a bourului. (Dar, atenţie! Cât sunt de necorecte câteodată tradiţiile, şi cât sunt de suspicioase din punct de vedere zoologic, se vede din aceea că poporul susţine despre comuna Bou­reni că a fost numită astfel după bourul lui Dragoş-Vodă, dar în acelaş timp, philologia ne spune că numele nu derivă deda animal, ci dela urmaşii unui proprietar cu numele Bour!!).

Jud. N e a m ţ u : Bouri-Firtigi, părâu şi vârf In regiunea Muntelui Ceahlău, lângă graniţa săcuiască. — Bourul deal şi Boura comună. (Creţiu, 1882, 2 4 8 \

Jud. B a c ă u : Bourul, munte în munţii dela graniţa Transilvaniei, şi încă unul vezi Frundescu. D. Dicţ. topogr. 1872.

Jud. T e c u c i : Dealul bourului în regiunea de­luroasă mai îndepărtată de Transilvania-

Jud. M u s c e l : Dela partea de Răsărit a Mun­ţilor Făgăraşului spre Sud. e un munte înalt, Dealul boureţului.

Jud. D o l j : Boureni de 4 ori, în regiunea pu­ţin deluroasă de sub Haţeg, departe de Transilvania.

Prin urmare avem 27 de numiri toponimice (la care s'ar mai putea adăuga încă vre-o 5—6). E toar­te interesantă răspândirea lor. 22 sunt în regiuni muntoase la poalele celor mai înalte vârfuri şi chiar şi printre ele; şi numai 5 dintre acestea sunt în re­giuni mai line sau in parte chiar pe câmpie. In Mol­dova am găsit 21 de numiri toponimice dela bour-iar în Sud numai 6.

Aşadar, în veacurile X—XV, bourul devenise deja prin excelenţă un animal de munte, refugiindu-se aci., din cauza prea deselor prigoane.

E important apoi de ştiut şi faptul că numirile toponimice din Moldova nu pot fi anterioare epocii mutării Românilor acolo, şi aceasta a avut loc la 1354. Nici cele din Sud nu sunt anterioare sec. XI, pentru că, de ex., etimologia numirilor părţilor de munţi din Transilvania, dovedeşte că în izvoarele istorice nu este cunoscută nici o numire mai veche de sec XIII.

Şi aceasta s'ar explica prin aceia că în munţii din­tre Transilvania şi Moldova, bourul s'a menţinut cu mult mai mult (cea. până la mijlocul veaicului XV). decât în regiunile muntoase ale fostului regat ungu­resc (Carpaţii Nordici), unde la sfârşitul sec XIII nu mai exista nici o urmă.

Bourul e bou străvechiu: Argumentare

După toate aceştia, putem trece acum la argu­mentarea specială a faptului că bourul este de fapt unul şi acelaş animal cu Ros primigrnius. băştinaş atât în Transilvania, cât şi in Moldova. Şi pentru ca să putem vedea clar acest lucru, e recomandab.l ca întâi să examinăm critic şi cu atenţie argumentele contrare.

Cei ce susţin că bourul e sinonimul dela Nord al zimbrului, argumentează în felul următor:

a) „Canteimir, un boer moldovean, în lucrarea lui din 1716, care tratează despre zimbru, p. 32, scrie: „Acesta este animalul, al cărui cap a fost ales ca semn

Zimbrii din parcul Contelui Arnim, In Boitzenburg

al Moldovei". — Bazându-se pe spusele acestuia, re­petă acelaş lucru Coslin. I» 81. 2 şi Alecsandri (Dic­tion, limb..rom. 1913, 632). — Părerea aceasta e insă greşită. Explicaţia e căei n'au avut nici o cunoştinţă de existenţa bourului proprii zis. Cantemir a cunoscut numai zimbrul, şi astfel a fost foarte natural ca el să considere capul de pe stema Moldovei cap de zimbru.

b) „Capul de taur de pe stema Moldovei are coarne scurte, este deci un cap de zimbru, deoarece coarnele bourului au fost de 5 ori mai lung.". — Ar­gumentarea aceasta e însă greşită. In primul rând, nici nu cunoaştem cea mai veche stemă a Moldovei. Eu am arătat în lucrarea mea: „Emblemele Zimbru­lui" ( = ..M. Bôlénycimerek"). că heraldica s'a născut tocmai in timpul acela, secolul XII, când bourul se stingea în Europa Centrală, astfel că a fost târziu ca să mai poată fi luat în steme! Aceasta e cauza că, în heraldică, capul boului sălbatic are totdeauna coarne scurte, deoarece totdeauna e reprezentat ca­pul zimbrului! Iar mai târziu a servit ca model nu animalul sau mai bine zis capul acestuia, ci desenul lui de pe steme.

E important de ştiut şi faptul că, după cele mai veche prescripţii heraldice, animalul era desenat pe blazon- nu după natură, ci după un model simplifi­cat, adică, mai bine zis „stilizat"; şi astfel importanţa lor din punct de vedere zoologic, este neînsemnată. Amintirea bourului căzuse cu totul în uitare prin sec XVI—XVIII, in timp ce zimbrul era încă destul de bine cunoscut, şi astfel este imposibil a presupu­ne, că desenatorii blazoanelor au modelat un bour!

c) „Dragoş a trecut în Moldova în sec. XIV, adică într'o epocă în care bourul cu siguranţă că nu mai exista în Ungaria, şi probabil că nici in Mol­dova nu mai exista; prin urmare el n'a putut să în­tâlnească decât zimbrii".

Răspuns: E adevărat că pe câmpie şi prin locurile mai

dens populate n'au mai putut să existe pe atunci bouri. Dar că ar fi lipsit bourul şi în uriaşa întin­dere a munţilor nelocuiţi şi de nepătruns dela hota­rul dintre Transilvania ţi Moldova, e intr'adevăr

neverosimil; doar tocmai \n aceste locuri a reuşit să se menţină şi zimbrul pâ­nă la 1790. ca niciunde în altă parte a Europei! — Istoria bourului a rezervat repetate surprize ştiinţei, întâi s'a crezut că urus-ul Romanilor s'ar fi stins în­că din epoca lor. Mai târ­ziu a fost însă descoperit în Germania şi apoi in Polonia, unde a avut par­te de mare protecţie şi s'a stins numai la 1627 (vezi Szalay: Wisenle im Zwin-ger, 1918, p. 9) . Până în zilele noastre s'a crezut că pe la anul 600 au existat mai puţini bouri decât zimbri. Eu am demon­strat insă tocmai contra­rul (Wisent în Ortsna-men). Şi aşa avem speranţă

că mai târziu se vor mai găsi şi alte date noui şi interesante cu privire la acest animal.

Chiar şi în cazul când ar fi sigur că Dragoş într'adevăr a vânat zimbri, şi că Moldovenii de fapt i-au zis zimbrului bour, trebue sa accentuăm că* aici avem de aface numai cu o simplă transmitere a nu­melui de animal; — şi înţelesul originar al numelui bour este totuşi boul străvechiu, cuvântul derivând din vechiul bubalus.

d) Limba română şi-a format tezaurul de cu­vinte după două izvoare; mai demult după Latina rustică (de aici îşi are gramatica şi de aceea este înrudită cu italiana); iar mai târziu după limba sla­vă. Datorită acestui fapt, pentru multe idei. aflăm două expresii, una latină (romana) şi alta slavă; de ex.: deal (sl) şi munte (1); bica (turcesc), buhai (sl) şi taur (1). In felul acesta ne-am putea închipui că numirea zimbru este slavă- iar bour cea latină, însemnând acelaş animal. Dar că lucrurile nu stau tocmai aşa, vom vedea mai jos.

e) Bour nu este numirea regională moldove­nească a zimbrului, deoarece numirea aceasta am găsit-o şi în Sud: In faţa oraşului făgăraş, la Sud de vârful principal al Urlei. este o creastă (la Apus, lân­gă partea Sudică a văii Leota), al cărei nume e Boureţiu, adecă muntele viţelului de bour. (Vezi: „Jahrbuch des Siebenb- Karpathen Verein" 1934-unde am început publicarea monografiei: Der Kamm des Fogar. Gebirges). In afară de aceasta, mai gă­sim numiri toponimice bour în judeţele Tecuci. Muscel şi Dolj.

f) Din cele de mai sus reiese şi faptul că ter­menul Bour a fost cunoscut şi în Sud, prin urmare nu poate fi o numire locală moldovenească, ceea-ce e şi foarte natural. In trecut a fost cunoscut, fără 'îndoială, în toate provinciile româneşti: fiindu-i rădăcina latină, a putut să ajungă în limbă numai dinspre Sud. unde era leagănul latinei mijlocii şi nu dinspre Nord- din oceanul slav. In Sud. însă-dealungul Dunării, bourul stingându-se cu mult mai curând şi numele i-a fost uitat mai repede, pe când în Nord, prezenţa animalului a prilejuit şi păstrarea numelui.

Să trecem acum la înşirarea acelor date pozi­tive, care dovedesc că termenul bour a fost într"-adeviăr numele propriu zis al lui Bos primigenius, şi nu al zimbrului. Lucrul acesta ni-1 dovedeşte:

1. Etimologia: bour=bubalus=bos primigenius. 2. Istoria răspândirii bourului: Se poate dovedi

cu siguranţă că. înainte de anul 1100. prin ţările în­vecinate ale Transilvaniei, hoinăreau o mulţime de bouri. In Ungaria, în Balcani, în Polonia, Rusia şi în Cehoslovacia sunt extraordinar de numeroase nu­mirile toponimice tur!

3. In Moldova sunt foarte multe numiri to­ponimice bour. împrăştiate printre numirile topo­nimice zimbru! Prin urmare, acolo au existat ambele specii de boi sălbatici — şi în felul acesta este com­bătut acel punct de vedere, care susţine că Mol­dovenii n'au cunoscut zimbrul, nici numele a-cestuia; sau că în cazul de faţă ne-am găsi în faţa unei transmiteri de nume (că adecă zimbrul s'ar fi numit bour). Vezi mulţimea de nume toponimice zimbru din Moldova şi localizarea lor, în monografia mea („Istoria zimbrului unguresc"), care în acelaş timp e şi monografia zimbrului român şi a celui slovac.

4. Şi Cantemir, fiul Moldovei, dovedeşte că nu­mele zimbrului, la noi în Moldova, este zimbr (prin urmare nu bour!).

Aşadar. Moldovenii au folosit două nume de boi sălbatici, cu siguranţă pentru a denumi două specii deosebite.

Noi ştim că populaţia cu care a trecut Dragoş in Moldova a fost originară din Maramureş şi din regiunile nordice ale Transilvaniei, şi că această populaţie a zis. până la 1790. zimbrului totdeauna zimbru, cunoscându-1 foarte bine, fiindcă 1-a văzut destul de des prin munţi (sunt foarte numeroase numirile toponimice zimbr. Vezi lucrarea mea: Der letzte Wisent in Siebenbürgen. 1916). Putem întreba prin urmare: De ce se vorbeşte în legendă totuşi de bour? De aceia, fiindcă acela n'a fost zimbru! De aici putem vedea că adevăratul înţeles al cuvântului bour, a fost cunoscut atunci, foarte bine, şi de po^ porul din Transilvania.

5. Bourul s'a stins în Transilvania pe la anul 1400. Din acest moment nu mai auzim nimic despre el, nici numele nu-i mai este folosit; deoarece popo­rul ne mai văzând acest animal, i-a uitat şi numele. Numele lui a ajuns până la noi numai datorită ve­chilor colinzi, legendei lui Dragoş şi numirilor to­ponimice. Toate aceste ştiri sunt din timpurile â-celea când animalul trăia încă. In sec. XIV, au apă­rut alături numirile zimbru şi bour, datorită faptu­lui că pe atunci trăiau încă acolo ambele animale.

6- Poporul român a Împrumutat cuvântul zim­bru delà $lavi (şi anume delà Bulgari, delà care a trecut şi în Greaca modernă). — Se pune acum problema, de ce n'au împrumutat şi numele bouru­lui — TUR — tot delà Slavi? De asta, fiindcă pen­tru denumirea bourului avea dinainte un cuvânt latin, popular şi cunoscut peste tot, bubalus, adică bour! Guvântui .,bison" lipsea însă din vocabularul limbii latine vulgare, fapt care a silit poporul să-i împrumute numele delà Bulgari. (Vezi istoria cu­vântului bison, în lucrarea mea fundamentală „Na­men des Wisents").

7. Cel mai putem c argument pentru dovedirea faptului că într'adevăr termenul bour, originar, a însemnat bourul, sunt mulţimea cuvintelor derivate} din aceasta' şi valoarea lor în vechea limbă română, ele jucând aci acelaş rol ca şi derivatele din tur in limbile slave. (Vezi amănunte în lucrarea mea: ..Wisent in Orts namen". 1915. p. 66—68). Impor­tanţa acestei analogii e extraordinară.

Nici un popor n'a folosit numele zimbrului — deşi acesta a trăit în Europa până la 1790 — pen­tru a arăta altceva decât numiri toponimice. Pe când, din numele bour, poporul român a format cel puţin 12 cuvinte şi noţiuni noui: boura, bourel, boUresc, bourean — cu două sensuri, — boureana, bouriu. bourie. a bouri, a boura. bourat, boureţ, etc. (Dicţ. limb. rom. Acad- 1913, I, 632). Toate a-cestea sunt cuvinte străvechi, şi cele mai multe din ele nici nu mai sunt azi în uz. De aici reiese, în mod precis, că mai demult poporul român a cunos­cut extraordinar de bine acest animal, că i-ta a-mintit numele foarte des. şi că un interes deosebit La legat de el. Dar acest deosebit interes stătea în faptul, că ţăranul român — ca ide altfel fiecare po­por de atunci — prindea bourul spre a-1 domestici» îmbogăţindu-şi astfel contingentul său de vite cu o specie minunată, tare, potrivnică şi rezistentă. Lu-

crul acesta nu 1-a ştiut până acum străinătatea. (Eu am dovedit-o în lucrarea mea: ^Poiyphyletisch€ Rin-derabstammung". 1930, p. 190—196).

Numai această deosebită cinste şi dragoste, pe care o datora fiecare popor bourului, explică urmă­toarele:

Popoarele şi^au consacrat zeii-tauri nu din zim­brii, ci numai din bouri: Apis în Egypt, Cultul lui Mithras, Cultul hindus al taurului, cultul lui Baal-Moloch fin Fenecia. etc. Numai după bouri au bote­zat oamenii pahare de corn, stele, corn uri de vână

Caesar). Dar tocmai acest lucru e argumentat şi de alte 3 adjective bourii (bourie) şi cei doi fraţi an­teriori ai săi: bourel şi boura, care însemnează exact „tare ridicat". E caracteristic faptul că popo­rul spune astfel u n i bărci ori unei sănii care ares ciocul tare ridicat, apoi coarnelor melcului, coar­nelor măreţe de cerb (vezi cronica lui Neculce. II, 317) — mai ales următoarea comparaţie, e intr'-adevăr poetică şi minunată: chiar şi sinului virgin, umflat, îi zice poporul că e bouriu. adică stă ridicat ca nişte coarne de bour. Comparaţiile acestea — pu-

Z I M B R U

toare, plante etc. Numai el e acela care apare in tradiţii, zicători, legende, comparaţii şi nu zimbrul. (Vezi titlurile Tur, Bour şi Reem din lucrarea mea Namen des Wisents)-

In vechea limbă românească existau 5—6 ad­jective, noţiuni, cari toate exprimau comparaţii cu forma specială a coarnelor de bour; astfel: coarne houre (la Dosofteiu, 1673, Psalt, 249 şi cronicarul Neculce; vezi Kosălniceanu, Letop. 1845, II, 317); fiind sinonim cu oouresc şi bourat (la Teodorescu: taur bourat). Din acestea reiese că bourul trebue să fi avut coarne cu o formă cu totul originală şi radical deosebite de cele ale boului domestic. Coar­nele pietrificate de Bos primigenius ne arată că a-ceste coarne, extraordinar de lungi, se îndreptau înainte şi se ridicau tare în sus (vezi citatul lui

se în legătură cu cornul de zimbru, n'ar avea nici un sens! (deoarece acesta avea coarne mici şi scunde). (Prin urmare, bourul n'a putut să fie zimbrul!

Forma înaltă a coarnelor de bour a atras aten­ţia şi altor popoare: „Excelsis cornibus" (cu coarne foarte ridicate) zice cronicarul Agathias (vezi lucra­rea mea: War der Ur ein Wildrind? p. 119). Cu mai multe mii de ani înainte, psalmistul aduce în felul următor mulţumiri lui Dumnezeu pentrucă 1-a feri­cit: ..Doamne. Tu mi-ai ridicat coarnele în înălţime (înţelege fericirea), aşa precum sunt coarnele reem-ului (=bour!!)". (Psalm, 92. 11).

Ştim şi că mulţi dintre scriitorii cei vechi accen­tuează mişcările minunate de repezi şi fulgărătoare ale bourului (..Excellenti velocitate uros" — Pliniu; • Magna velocitas eorum est" — Caesar; ,-Agilitatis

prope stupendae" — Swiecicki. 1637, I. 484, etc. (War der Ur. Wildr. 116). Şi iată că străvechiul adverb bourii înseamnă = „toarte .ute!" Dosofteiu, 1673, Psalm, 125, zice „Suindu-se buoru". (Zimbrul nu e aşa de repede în mişcări).

E interesant de ştiut şi faptul că atât vacile, cât şi taurii de bour îmblânziţi, cât şi primele 1—5 ge­neraţii următoare au avut nume deosebit: bourean, boureana (vaca), ceeace denotă că şi Înfăţişarea a-cestora se deosebea de aceea a vitelor obişnuite, şi cu siguranţă că au fost cu mult mai preţioşi, luând în considerare mărimea şi puterea lor.

Au mai existat însă şi alte derivate: Bourel = viţel de bour, aşa la Marianii, 1895. 43, într'o veche poveste: -,In urmă se iveşte un bourel murg cu trei stele în frunte". Şi melcului îi zice poporul bourel (din cauza coarnelor lui mari şi ridicate); rădaşcă tot aşa o numeşte. Intre altele s'au format şi două verbe: „a bouri" = 1. a se pregăti de atacare cu coarnele; 2- primeşte formă de corn de bour; — şi „a boura" = a semăna cu bourul.

(Despre cuvintele înşirate aci tratează amănun­ţit Marele Dicţionar al Academiei, 1913).

Toate aceste — extraordinar de multe — for­maţii de cuvinte, dovedesc în mod clar, că toate straturile vechiului popor românesc au văzut mai demult foarte mulţi bouri şi că i-au îmblânzit; i-a ţinut In mare cinste, cunoscându-le foarte bine toa­te amănuntele caracterului şi obiceiurile (iuţeala, forma coarnelor, felul de atacare cu coarnele e tc ) , care au devenit la noi proverbiale.

Dar trebue să mai notez şi altceva, că, asupra adevăratul înţeles al unor din aceste adjective, nu­mai poporul din evul mediu, a fost lămurit. Cu mul­te sute de ani după stingerea acestei specii de ani­mal când forma bourului a dispărut din mintea poporului, au uitat şi forma coarnelor acestuia, aşa că azi, în diferitele provincii, se înţelege cu totul altceva sub forma bourean- Aceasta e şi cauza fap­tului că unele precizări din Dicţionarul Academiei sunt greşite, aşa de: iex.: coarne boure = în Suceava, astfel de coarne, ale căror vârfuri se apropie unul de celălalt; sau în altă provincie, astfel ide coarne la care unul se îndoaie înainte, iar altul înapoi. Toate acestea sunt transformări făcute de popor mai târziu.

E sigur, însă, că fiecare derivate dela bour, care se folosesc totdeauna în legătură ou boi, sau cu alte animale, asemănătoare cu boi în anumite privinţe (coarne), se referă la o specie de animale care a stat în oea mai strânsă înrudire cu vita domestică, care a fost prototipul mărit al acesteia — şi care a putut să fie numai bourul.

Pe baza concluziilor trase în urma unor studii de ani de zile, am stabilit, pe seama istoriei cultu­rale, următoarea teză importantă: In viaţa de toate zilele, nici un popor n'a asemănat sau identificat vre-odată zimbrul cu vita domestică; aceste asemă­nări şi comparaţii intime au revenit totdeauna bou­rului!! (Vezi lucrările mele: Polyph. Rinderabstam-mung, 1930. p. 196 şi Weisze Bisons, 1932).

Mai trebue să amintesc ceva: In Europa, peste tot, poporul de rând s'a interesat şi s'a ocupat nu­mai de bour, fiindcă acesta putea să-i devină folo­sitor; de zimbrii s'au interesat numai vânătorii, ei n'au putut să cucerească sufletul poporului, care a rămas rece în faţa lor. De aceea bourul şi tur-ul la

Polonezi, apare în comparaţii şi proverbe („viteaz ca un tur"). Poporul român, mai ales în trecut, a fost prin excelenţă un popor de păstori, şi numai într'o măsură redusă vânător (cu excepţia nobili­lor). De aceea i-a interesat în mod deosebit bourul, şi nu i-a atras deloc zimbrul.

I X . B O U R U L Î N E M B L E M E Prin secolul al XII-lea, când au intrat în uz

emblemele, în cele mai multe părţi din Europa bou­rul era pe cale de a se stinge. Aceasta a fost cauza că puţini au avut ocazia să-1 mai vadă şi prin ur­mare să fie eternizat pe vre-un scut capul său cu coarne lungi.

Chiar şi pe cele mai, vechi embleme cu cap de taur, acesta e totdeauna cu coarne scurte, fiindcă reprezintă zimbrul.

Despre emblemele cu cap de taur, din Ungarir şi din Transilvania, am scris un studiu special „Em­blemele cu zimbru" _(„Bólénycimerek"), în care de­scriu în mod amănunţit toate emblemele de aci, le stabilesc epoca, caracterul, istoricul — şi ceeace e nou de tot — sensul lor, lucru de care heraldicii nu obişnuesc să se ocupe.

Am aflat că, înainte de anul! 1350, mai precis la 1235, capul de taur a existat numai în emblema fa­miliei Buzad. Acesta e reprezentat cu coarne scurte semilunare ide (zimbru din Bakony; aici nici nu poate fi vorba de bour.

Printre vechile steme ungureşti din Transilva­nia, e numai una în carel se disting coarnele de taur lungi şi ridicat în sus, aceasta pe pecetea veche de dinainte de 1507 a familiei BABLABÁSI (Barîa-bási Lénárt de Hóderfája). Această familie se tra­ge din Sătmar, unde e amintită! deja la 1439 (Kârolyi csal. oklev. II. 219). După Keichenauer, însă Adel von Siebenbürger, 1898, pag. 20, 59, Tab. 24 b. 120), leagănul strămoşesc ăl acesteia e la Aita Seaca ( = Szâraz-Ajta) şi e de origine săouiasCă, din Ardeal de Nord, din provincia unde rătăceau multe vite sălbatice. — Ne gândim acum la faptul, că dacă vre-odată ar ieşi la iveală că ter­menul săcuesic begyen a însemnat Ia origine bour, atunci pecetea acestei familii ar fi singura amintire care ne vorbeşte de acest animal în patria noastră.

Pecetea aceasta ar putea fi înslă şi amintirea unei. tradiţiuni mai vechi, despre bour cu coarne lungi. Pecetea mai nouă a familie^ cea deia 1524,. este cu totul deosebită, şi are reprezentat un cap normal de taur.

In 1914. prof. Botezat a publicat un excelent studiu „Bourul şi Zimbrul" (Analele Acad. Rom. Ser- II. tom. XXXVI: Memoriile Secţ. Ştiinţ. Şedinţa 21 Iunie 1913), în care vorbeşte de un desemn - -până acum necunoscut — al bourului:

BOGDAN III, voevodul Moldovei, a fost înmor­mântat la 1517 (p. 36). Ia 1866, din ordinul statului, i-a fost deschis mormântul, în care, printre alte lucruri, s'a găsit un inel cu o pecete învechită şi uzată, pe care — după părerea lui Botezat — I-a moştenit déla tatăl său, Ştefan cel Mare, şi în care era săpat desenul unui bour alergând- In momentul de faţă, inelul se află în păstrare la muzeul mânăslî-rii Putna. Boteza tu descrie desemnul în felul urmă­tor. Taurul aleargă, cu coada ridicată. Forma co­respunde cu aceea a bourului; are coarne lungi,

gâtul tare, bărbia mică, spatele drept, corpul lun-guţ, coadă lungă şi subţire, ceeace afirmă sălbătăda animalului. Se vede, căi artistul a cunoscut bine spe­cial acestui animal, deaceea 1-a desemnat atât de lămurit (p.37). (Vezi fig. 5—6).

Relativ la schiţa mică şi săracă in amănunte, anexată aici. iam de făcut oarecari observaţii: Taurul goneşte spre stânga. Coarnele ii sunt numai cu ceva mai lungi decât ale zimbrului şi în formă de semi­lună (ca şi ale zimbrului). Dar coamă nu are. E important că linia spatelui se ridică dela mijlocul spinării până la cap; aceasta-i o caracteristică a bourului. Partea codală a spatelui, nu e coborîtă, ci dimpotrivă puţin ridicată, ceeace e mai curând o caiac- , teristică de bos, decât de bison.

Am studiat foarte multe desene vechi de zimbrii şi bouri, şi am reuşit să stabi­lesc că în 90 % din cazuri vechii desenatori desenau gre­şit coarnele. considerându-U amănunte fără importanţă. Şi astfel, nu cred ca imposibil ca de fapt, pe pecetea lui Bog­dan, să fie reprezentat bourul-

Dar luând în considerare înfăţişarea uzată a inelului, cred ca a fost lucrat cu cel puţin 100 de ani mai'nainte, deci, aproximativ, pe timpul domniei lui Alexandru cel bun. 1 ¡01 —1132, când cu si guranţă mai exista această fia­ră în Moldova!

E important de ştiut şi faptul că, din toată Europa-Transilvania şi Moldova sunt singurele ţări, pe ale căror pe-•ceţi se găseşte bourul!

E interesant că atât pe pecetea de pe inelul lui Bog­dan III. cât şi pe piatra de al­tar dela Deva, după cum şi în traducerea Ryff (1545) alui Al-bertus Magnus, animalul urus (=bour - urni, veni — ima­ginea la Riesenthal 1925. p. 37). bourul îşi ţine coada aruncată pe spate: se poate că aceasta să fi fost o însuşire caracteristică a bourului, după care se poate recunoaşte în desemne-

Citesc că Năsturel, în Stema României 1912. prezintă stemele moldoveneşti. Oare şi pe cele mai vechi? Din păcate în Sibiu nu există această lucrare.

X . U R U S Î N D I C Ţ I O N A R E In culegerea de vechi cuvinte ungureşti, în

veacurile XVI—XVIII, urus-ul este adeseori amintit sub numele de bou de pădure, taur de pădure, bou sălbatic, taur sălbatic; despre acest lucru tratez în mod amănunţit în „Istoria zimbrului" („A boleny tortenete"). Chiar şi germanicul Ur apare ca nu­mire ungurească la Szepsi-C.sombor, 1616, care în­ţelege sub această numire zimbrul, pe când Gruner, 1885, înţelege bourul. Francisc Pethe foloseşte la 1815. p. 450. cuvântul ..urvad" ( = ..feara de ur"=zimbru).

Fig. 5. — Inelul Voevodulul Bogdan III (1504—1517) cu bou­rul moldovenesc. Fotografla originalului din Mănăstirea Putna, scos din mormântul Voevodulul şl păstrat in mu­zeul mănăstirii — pierdut după terminarea răsbolulul. —

(Din „Botezat", Anal. Acad. Rom.)

Fig. 6. — Pozitivul slgllulul de pe inelul dela l lgura 5

Toate acestea sunt insă date fără de valoare. Cele mai vechi dintre ele sunt: „taurul pădurii" (er-dei bika) al lui CALEPINUS 1578 şi ..boul sălba­tic" (vad okor) al lui MELIUS, 1578, când în Unga­ria veche nu mai exista nici urmă de bour. Vedem prin urmare cât de individual se scriau aceste nume, chiar şi de aceia cari n'aveau nici cea mai obscură idee despre bour. Dar nici zimbrul nu l-au văzut vre-odată, deoarece, Idupă dezastrul dela Mohâcs

(1526), el mai exista numai în N E . Transilvaniei, pe unde n'a călcat nici unul dintre aceşti autori.

După studii îndelungate (vezi „Istoria zimbru­lui din Ungaria" = A magy boleny tortenete, ms-),

am stabilit, că toate numirile de .,vadokor" (bou sălbatic) nu sunt decât simpla tradu­cere a latinescului „bos syl. vestris".

In vechile dicţionare un­gureşti, nemţeşti, latineşti gă­sim câteodată astfel de iden­tificări, pe cari, până acum nimeni nu le-a înţeles, de ex:. MOLNAR A. zice la 1601: ..elanul (jâvor) = „urus" (jâ-vor = cervus alces). După PARIZ-PAPAI „urus = rupi-capra vel alces". adecă pe limba de azi: ,,urus" = capra neagră de munte (Gemse), sau elan (Elch)".

Identificările acestea (în aparenţă) imposibile şi pros­teşti, numai atunci le-am înţe­les după ce am descoperit existenţa animalelor din glos-se din Sfânta Scriptură ..Glos-sentiere" (vezi lucrările mele: Geschichte des Dămhirsches şi „Grimmer Schelch 1916"). Şi astfel a ieşit apoi la iveală că înţelesul cuvântului de mai sus al lui Pâpai, nu se referă la zimbrul (urus) sau bourul dela noi, ci la cel din Sfânta Scriptură! La drept vorbind, aici (în Biblie), nu e vorba

de zimbru (Cartea 5-a a lui Moise, XIV. 5), ci de animalul cu numele evreesc „dişon"! — (Lucru de care nu vorbeşte nici un autor de dicţionare ungureşti, nemţeşti şi latineşti. Dişon a fost o an­tilopă!)- Cei mai mulţi exegeţi, ex. Forster, 1564 p. 169, aseamănă acest animal (dişon) cu bos syl-vester (bou sălbatic, zimbru), pe când alţii. ex. Biblia .lui W'altonus 1657 şi Scrierea sfântă dela Berlenburg, etc. îi zic ' .,capra neagră de munte = Gemse"; vezi Szalay: „Namen des Wisents" şi .,Der grimme Schelch des Nibelungenliedes". p. 129. 132, 133- — Şi astfel cuvântul lui Pâpai este de schimbat în felul următor: „Elanul, adică dişonul din biblie, este egal cu urus. rupicapra şi alces, în diferitele! tra­duceri ale Bibliei,'. — Prin urmare, această identifi­care, aparentă proastă, a căpătat un înţeles exact. Animalele-glossă au jucat un rol formidabil în lucră­rile din trecut.

X I . E T N O G R A F I E

Gesner, Herberstein şi alţii prezinlă bourul ca fiind negru (vezi Szalay: Die Farbe des Ures. 1931). p. 257). Şi colinda din valea Jiului povesteşte de bourul negru. Corespunde cu acestea şi faptul că C. Keller, carte a găsit în insula Creta schelete de-ale acestui animal, din epoca regelui Minos (1600 a. G'hr.), a găsit acolo la Knossos, şi un frumos cap negru de bou străvechi, strungit din steatită (1909. 430).

Mai notez căi acele caoete negre de tauri, de pe embleme, nu Înseamnă mult pentru noi, deoarece culorile animalelor de pe steme nu le dicta natura, ci regulele heraldice^vezi: „Embleme de Zimbru" = „Bolenycimerek").

In viaţa din trecut a tuturor popoarelor euro­pene, aceşti tauri sălbatici,, cari au străpuns de moar­te mulţi oameni, au jucat un rol important.

Chiar şi legendele tătăreşti din Sudul Siberiei îi amintesc: Herculesul Tătarilor, Piidâi Khan, în va­gabondajul său aventuros, dă peste stăpânul Alta-iului, peste „taurul negru", pe care-1 învinge. Ma"? trebue apoi să rezolve trei probleme, între cari să prindă şi pe cei trei tauri negri-albastri ş- a. (Gu-bernatis, Tiere cL indo-germ. Mythol. p.. 111). In mi­turile Vedilor din India, Indra (zeul soarelui) apare de multe-ori în forma unui taur negru (1. c , p. 8) . — In legendele tătăreşti taurul negru mănâncă oameni şi are coarne grele: eroul Tana prinde taurul negru şi-1 aduce în faţa hanului, unde e hrănit, vârându-i

ge gură câte 7 cai şi 7 boi (Radioff, 1866, 267; randt, 1867, 165). Poveştile acestea mărturisesc că

în trecut Tătarii au avut mult de luptat cu anumiţi tauri sălbatici uriaşi şi negri. (îmblânzirea bourilor).

Periculosul taur negru joacă un rol important în legendele tuturor popoarelor. In regiunea Călă-ţele, de ex.: poporul spune despre cineva care a murit: „L'a călcat taurul negru cu piciorul pe de­get", (Şi Gubernatis aminteşte acest lucru, 1874, 130). Sau, „La împuns taurul negru" etc. Tot acolo, e semn rău dacă visezi cu taur; dacă taurul se opreşte în faţa casei unui bolnav — înseamnă moarte (Wls-locki: Ethnographia, 1892, 50 şi Kandra, 1897,, 158).

In Scoţia, găsim proverbe asemănătoare: The black bull bas trodden on your feet (taurul negru 1-a călcat pe picioare, vezi Walllace: White Cattle, 1898, 424); sau: the black cow crushes him" (1-a sdrobit vaca neagră), care se găseşte şi în limba germană (Gubernatis, 177. 184).

O baladă străveche engleză dă o descriere plină de viaţă a luptei lui Guy, Earl of Warwick, cu gro­zava şi sălbatica vacă neagră-brună (dun cow), îna­inte de veacul al Xl-lea. (Wallace. 1898, 423).

Toate acestea tradiţiuriile izvoresc din moşte­nirile folkloiristice foarte răspândite, cari şi în Un­garia pot fi, eventual, împrumuturi străine.

Gubernatis, în a cărui vestită lucrare, zoologia e de,cele mai multe ori prea tare scufundată în fa­bule şi în fluturările fanteziei, explică toate aceste moşteniri pe bază absolut mithologică. După dânsul toate acestea se pot urmări până departe în stră­vechile mituri hinduse. în cari — exact ca şi în închipuirea hinduşilor — întunei ecul, noaptea, adi­că stăpânirea răului, sunt reprezentate printr'o vacă neagră demonică (p. 35). Norii, furtuna, le-au per­sonificat deasemenea în forma unei vaci sau taur

negru. Aceasta este însemnătatea taurului negru, în toate legendele popoarelor indo-germane (Guberna­tis. 134. 135. 112).

Dar toate acestea nu pot aduce nici o schimbare faptului că această interpretare, adică punerea rău­lui in legătură cu taurul negru, ar fi luat naştere din proprie experienţă. înainte de apariţia miturilor (dar în Europa .mult timp şi după aceia). Bourul negru a fost acela care a lăsat atâtea amintiri negre după el.

La Kecskemét. era mai demult în uz un vechiu joc poporal: „Alungarea taurului la Rusalii" ( = „a pùnkôsdi bikahajsza"). După părerea lui Iuliu Se­bestyén (A Regôsôk, 1902, I, 393). acesta trebue pus în legătură cu jocul slav numit turka sau turica şi că e deci un împrumut slav.

In,jocul TURKA apare adevăratul bour pe sce­nă. Sebestyén. în minunata sa lucrare, arată că jocul a-cesta a fost importat în Europa încă în antichitate* în cinstea zeului soarelui, Mithras. In anumite zile ale anului, se organizau jocuri în cinstea acestui zeu-Aceste jocuri, transformate apoi în diferite forme, au pătruns aproape la toate popoarele din Europa; chiar şi la Avari, de pe urma cărora au rămas, şi la Unguri, până în ziua de azi, în forma de „regos énekek" = cântece povestitoare. A pătruns şi la Slavi care, pe baza pretinsului zeu-taur, numit Tur, au primit cu mult mai uşor acest joc mitriac. (La Miklosich altfel 1874, 251).

In evul mediu, în aceste jocuri, aşa zise turiţa? pe care delà Slavi le-au luat şi Românii ârt colinzi, un individ mascat ca taur (în alte părţi ica cerb), cântă şi joacă. Acest taur e tur sau torun la Slavi, (la Români turca sau turca, la Unguri „esodafiu szarvas" = cerbul miraculos), care este aşadar la origină personificarea bourului. După Sebestyén şi Avarii au împrumutat o parte din conţinutul cânte­celor delà Slavi, pe care le-au modificat apoi (Sebes­tyén. 203. 205, 411.,505).

Din toate acestea putem trage concluzia că Slavii delà noi au cunoscut, în sec. VII—IX, foarte bine bourul, care era,pe atunci un animal icomun pe te­ritoriul Ungariei (prin urmare şi în Transilvania), şi că masca da taur -tur- (din care s'a făcut mai apoi mască de. cerb), păstrează în colinde direct aminti­rea lui!!

Acelaş lucru se întâmplă şi cu un nume româ­nesc de plantă, turiţa, iarba bourului (Miklosiclv 1886, V, 404; Cihac, II, 427), pe care o identifică cu Galium aparine L. Agrimonia eupatoria L. şi Chaerophyllum sylvestre. După botanistul Panţu Z. r

1906, 310, Turiţa albă = Isopyrum thaliotroides. — Aici e vorba de o transmitere de nume slav care poate că n'are legătură cu amintirea bourului au­tohton.

X I I . E P O C A S T I N G E R I I B O U R U L U I

Carol Sajo scrie, că de aceea s'a stins bourul din Europa (Bos primigenius) aşa de curând, fiind­că nimeni nu l-ar fi protejat (A Természet, 1897/98, Nr. 9,,p- 3). Cu toate acestea, lucrurile nu stau toc­mai aşa. Noi ştim că începând din sec. XII I până în sec. XVII, principii poloni, între cari şi ardelea-

Zimbrii, t a n r pur sânge ;l vac i c o r c i t u r i de bizon american tn parcul Sprlnge (Germania)

nul Ştefan Bâthory. au {inul bourul = turul, in pro­vincia Masoviei, sub cea mai mare protecţie; iar în Franţa. în secolele VI—X, au fost păziţi lin anumite păduri. (Vezi lucrările rinele: ,.A jo Gunthramnus 6s-tuika" = „Bourul regelui Gontran", — Vadâszlap. 191a, p. 92 şi mai ales în „Vv'isent im Zwinger". 1917. p. 118). Aşadar, trebue să spunem că numai în câ­teva locuri şi destul de târziu au început să-1 prote­jeze. De dispărut, a trebuit să dispară, fiindcă peste tot au I'o.-t prinşi. Brehm zic. că regii Ungariei şi principii Transilvaniei au luat sub protecţie zimbrul — dar nici susţinerea aoeasta nu se poate menţine (vezi Szalay: ^Wisent im Brehm". 1914. 58). In Transilvania, unde a fost principala lui patrie, nu avem nici o ştire despre protejarea lui. Braconierii puteau opera în voia lor. Este interesantă de ex- ob­servaţia lui Fichtel. (Vezi Szalay: ..Uetzte Wisent Siebenbg.". 1916. p. 5) .

Printre şirurile unui document din timpul Arpa-dienilor. datat Ia Ugocsa în 1272. se aminteşte die ceva asemănător cu protecţia. (Vezi Szalav: ..Wisent in Brehm". 1911, p. 59).

Poporului de rând nu-i era permis să vâneze, dar aceasta numai pe hârtie. A trebuit aşadar să vie şi ultimul moment al acestei nobile fiare care a fost bourul, — moment despre care O. Keller, 1887, 59-se exprimă în felul următor: „Der grosshornige Ur ist bis nahe an unsere Zeit in Ungarn und Polen vergekommen". (Brehm. Ed. II. voi. III. p- 387). E păcat numai că în nici una din ediţiile lui Brehm nu e această frază în felul acesta exprimată.

După Eh. Fraas, 1900. 39. cu câteva secole îna­inte, în Ungaria şi Polonia- bourul era încă un ob-iect.de vânătoare. Pentru argumentarea acestui lucru se referă la trei izvoare (lucrările lui Nehring). pe care insă şi eu le cunosc foarte bine. şi nu se vor­

beşte în nici unul din ele în acest sens despre bou­rul din Ungaria.

Munster (Cosmogra-phia. 1628, p. 1298), care-1 citează pe Bonfiniu, când se referă la Ardeal, vor­beşte şi el despre boi co­maţi şi urus-i (jubati bo-ves et uri), dar cu sigu­ranţă că subt ambele nu­miri trebue să înţelegem numai zimbrul.

Iar Soergel, 1912. 33 (după cele spuse de Mer-tens. dar deasemenea fă­ră nici-o bază), spune că acest animal a trăit în Ger­mania. Polonia, Rusia şi Ungaria până în veacul XIV. Vezi Millais. 1906. p, 184: ,.It was hunted in Transsylvania until the lourteenth century". (Mer-tens. 1906, nu aminteşte Ungaria!).

Toate afirmaţiunile a-cestea greşite (cu cari de altfel este îmbâcsită toată literaturu străină, lucru pe care e bine să-1 ştie şi zoo­logii români!), se bazează pe interpretarea total gre­şită a p. 388 din Tierleben-ul lui Brehm, ed. IL voL III (ed. I. p. 639). Aici citează Brehm pe Forer din 1583. care după Albertus Magnus spune, că ..\Viscntstier"-ul (prin urmare nu bourul) traeste încă în Slavonia şi în Ungaria; apoi începe să vor­bească despre l'ristier (-bour), dar nu-1 aminteşte în Ungaria. Repet, că din aceste câteva cuvinte s'au născul toate neînţelegerile de care am vorbit mai sus. Cauza tuturor acestor greşeli e că zoologii sunt prea leneşi ca să se obosească şi să cerceteze vechile izvoare originale.

Cea mai mare confuzie a făcut-o Bock, care spune, referindu-se la epoca contemporană,lui (1784). IV, 197: ..Wilde Waldochsen finden sich noch in Masovien. Pddolien, Ungarn und in der Moldau": dar el în nici un caz nu susţine că aceste animale sunt zimbrii, pentru că pe aceştia din urmă îi cu­noaşte foarte bine, i a văzut chiar în Prusia şi scrie amănunţii despre ei sub numele de Auerochs ( = zimbrul).

NOUA LITERATURĂ ROMÂNĂ începe să se ocupe din ce în ce mai mult cu chestiunea istorică a bourului şi a zimbrului, dar de multe ori se ba­zează pe izvoare streine greşite, iar pe cele interne le interpretează greşit. Prin urmare cred că nu va fi nefolositor, dacă voi atrage cititorilor atenţia a-supra unei împrejurări speciale: In cele mai multe studii vânătoreşti (în literatura europeană), datele istorice referitoare la boii sălbatici, sunt cu totul eronate, aşa. mai ales în cele 3 ediţii ale atât de des citatului Brehm, cred că nu există nici o dată care să nu fie greşită!! O parte din acestea (40 de date)

348 CÂRPA 1 M 1937. No. 12.

le-am pus la punct în lucrarea mea, .,Wisent in Brehm", 1914! De ex. Botezat se referă (1914, p. 28—34) la 6 din datele lui Brehm, dar nu este el de vină că toate acestea sunt greşite; aşa nu se poate susţine nici faptul că Garol cel Mare ar fi vânat zimbrii în munţii Harz- Desenele zimbrului din cro­nica lui Thuroczi nimeni pe lumea aceasta nu le-a văzut. Lângă comuna Filea (jud- Odorheiu = Fiile) n'au existat zimbrii (vezi Szalay: „Letzte Wisent Sie­benbürgen", 1916, p. 25)- Principele Otto de Braun­schweig n'a dăruit nimănui boi sălbatici. Izvorul lui Cramer n'a spus niciodată că la 1364 au fost împuş­caţi zimbri mai mari decât bourii (vezi combaterea mea din lucrarea „War d. Ur ein Wildrind", 1917, 117), şi în sfârşit nu este adevărat că după Stella, în 1518 (şi nu în 1410), bourii au fost mai numeroşi în Prusia decât zimbrii!! (Vezi Szalay: Literatur des Wisents, sub Stella).

Scot toate acestea la iveală pentru ca stimaţii mei cetitori să^şi poată ,da seama, cât de îmbâcsită este întreaga literatură mondială cu date istorice false! Şi cauza acestui lucru e faptul că, îri afară de mine, nimeni în întreaga lume nu se ocupă în mod special cu această ştiinţă atât de grea, care e zoologia istorică a fiarelor mari, şi nimeni nu cunoaşte iz­voarele originale, ci,foarte simplu, scriitorii iau da­tele greşite unul după celălalt şi le dau apoi aşa mai departe.

In ultimul meu studiu mai mare „Irrige Wisent­belege", vorbesc amănunţit de cele 6 greşeli ale lui Brehm, amintite mai sus, precum şi de alte 290 de greşeli din diferite lucrări germane, româneşti, f ran-ţuzeişti, poloneze, ungureşti, etc.

La noi deasemenea extraordinar de multe afir-maţiuni eronate văd lumina tiparului, şi e foarte important ca să le clasificăm.

Dr. Cardaş, 1925, p. 416, se referă la următoa­rele cuvinte ale lui CANTEMIR (Descrierea Moldo­vei, 1716, p. 31): „Cam pe amândouă malurile Nis­trului se văd adesea bivoli sălbatici „bubali sylves­tres", dar se pare că nu sunt ingideni, ci veniţi din Podolia, şi din ţinuturile tătăreşti* siliţi să treacă Nistrul îngheţat din pricina vânturilor de Miază-Noapte, cari bat iarna în ţinuturile acelea^ — In munţii moldoveni din Apus este un animal, care aş îndrăsni a spune — este cam propriu al ţării noas­tre. Moldovenii îi zic zimbru. E mare cât un bou domestic, dar are capul ,mai mic şi mai lung... coarnele mai subţiri şi crescute drepte în sus, iar vârfurile lor foarte ascuţite Întoarse puţin în afa­r ă . . . Acest animal e simbolul Moldovei". — Gardas susţine ea bivolul sălbatic din text e zimbrul, care la 1716 mai trăia încă în Podolia, iar pe zimbru îl cre­de bour, fiind dus în eroare de însemnarea lui Can­temir în care spune că se aseamănă cu vita do­mestică.

Părerea lui e: „Or ces buffles (bubali) a n'en pas douter, sont tout simplement des bisons, car il n'a jamais existé de buffles sauvages en Europe; c'étaient des bisons, qui vivaient dans les régions marécageuses des bords du Dnister en Podolie et en Volhynie, ou on les recontrait en très grands

nombre. Pour ce, qui est de la bête sauvage, qui ressemblait au boeuf domestique, c'était indubitable­ment un Bos primigenius syn. Bos unis- Au temps de Cantemir ce Bos unis aussi bien que le Bison europeus existaient en Moldavie".

In opoziţie cu aceasta, G. Entz. a arătat încă din 1879„ p. 25, că zimbrul din textul lui Cantemir e cu siguranţă zimbrul propriu zis (pe care însă el per­sonal nu 1-a văzut, ci a auzit numai delà vânători despre existenţa lui. Dar poporul îl cunoştea încă foarte bine şi peste tot îi zicea zimbru!!!); iar nu­mirea de bubalus sylvestris o foloseşte in sensul a-celor scriitori medievali, cari înţeleg sub aeeasia bu-balusul lui Plinius, adecă un fel de antilopă (în pa­tria lor antilopele sunt numite vaci sălbatice, iar celor mai mici li se zice capra sălbatice); prin ur­mare acest animal din textul lui Cantemir e antilopa saiga, care nu de mult timp a păscut pe malul Nis­trului, obişnuind să treacă şi la noi atunci când îngheaţă apa. (Toate datele din vechea literatură mondială le-am cules şi le voiu publica în monogra­fia mea: „Namen des Wisents").

Chiar şi baronul Bonarus afirmă (î- a. 1550), că în Podolia se află a mulţime de saige (Gesner, p. 361), de care şi Cantemir zice, că în Moldova nu sunt indigene!!

Cantemir aminteşte, — dar numai în aparenţă — încă odată antilopa saiga sub numele de oile sălba­tice. In fapt, şi Sig. Gelenius (v- Gesner, 1620, p. 361) şi Herberstain (1. c. 362) menţionează saiga sub numele „oves silvestres" ( = oile sălbatice). — Dar ar fi foarte eronat a crede, că şi Cantemir vorbeşte aici despre saiga. Textul lui se referă de sigur nu­mai la elan (oare ,este descris tot aşa de Plinus), — sub numele „oves sylvaticae", dovedind, că Cante­mir nu a văzut animalul acesta, ci a vorbit din auzite după alţii, cari au auzit idin întâmplare ceva despre elanul Carpaţilor din sec. XVI. !

Textul lui Cantemir ne spune: -,De cât acestea (oile domestice), mai cu mult deosebite sunt oile cele sălbatice ( = oves sylvaticae), cari cu greu se vor găsi şi pe alte locuri. Buza lor cea de asupra, spânzură în jos de două palme mari; pentru aceia sunt nevoite ca să pască mergând înapoi. Şi grumazul lor, foarte scurt, e' imobil, fără de încheiatură, pentru aceia nu pot să-şi întoarcă capul, nici în dreaptă, nici în stân­gă. Şi picioarele lor sunt scurte, însă atât de iuţi...." etc.

Chiar aceste poveşti se citesc în întregime deja la Pliniu, VIII, 15, 16, şi la Solinus, cap. 32, 33, de­spre animalul „achlis" sau alces, care era elanul t (Vezi Szalay: „Süddeutsche Elche", 1931, p. 417).

Pe timpul lui Cantemir, bourul cu siguranţă că n'a 'mai trăit în Moldova, lucru care de altfel reiese foarte clar din prezentul studiu. Toate părerile o-puse provin din confundarea numelor boilor sălba­tici şi,din interpretare greşită a textelor.

La 1716 în Podolia n'au mai putut să existe-zimbrii! Eu am cules toate datele ruseşti privitoare la zubr (vezi „Wisent in Asien", 1924, p. 138), din cari reiese că în Rusia, din cauza lipsei de protecţie, s'a stins cu mult mai repede decât în,Polonia! De­spre animalul zubr din Podolia ne dă ştiri un singur izvor, şi anume cronicarul Martin Cromer, la 1578-

CARPATH * 1<>37. Xo. 12. 349

Acesta este izvorul tuturor datelor din literatură! După Cromer, nu mai avem nici o ştire privitoare la zimbru, deoarece acesta se stinge curând de tot.

Data lui Pusch, 1837. p. 203 b, privitoare la zimbrul din pădurile din regiunile mlăştinoase ale VolgeL este eronată, adecă cuvântul Volga este o £reşalâ de tipar (de care de altfel găsim vre-o câ­te va sute la dânsul), în loc de Vilga, (lucru pe care tot eu l-am dovedit printr'o comparaţie cu o altă parte din text: ..Wisente in Asien", 1934, p. 138). Vilga însemnează regiunea Varşoviei. Prin urmare

se vede, însă, cei doi autori au cam uitat că aceste două specii de animale s'au stins la sfârşitul erei di-luviane, aşa dar înainte cu vre-O 20.000 de ani (vezi: Buttel-Reepen, 1911, p. 180) şi că în întreaga lume nu există nici un popor oare să aibe tradiţii diluvia-ne. Dacă lucrăm. însă în felul acesta, putem susţine că poporul îşi aminteşte şi de bourii diluviani, de­oarece într'o altr» tradiţie se vorbeşte intr'adevăr de un bou sălbatic, zicându-se bou sur, (Rev. crit., IV, 87), şi e fără îndoială că acesta a fost fratele aminti­tului cerb sur. Amănunte privitoare la pretinsele le-

Zlmbru din parcul Sprlnge

nu putem susţine că la 1710 mai existau încă zimbrii ruseşti in regiunea Nistrului.

Nici nu mai vorbesc de monstruosul articol al lui Mişu Cornescu (Revista Vânătorilor, VI. 1925. p. 131), în care spune că sub numirea de zimbru trebue să înţelegem gnii-ul şi sub bour, zimbrul. De altfel, acest articol a fost pus la punct încă din 1925 de către prof. Botezat.

Din alte lucrări (Botezat, Cardaş, N. Densuşia-nu. (ir. Ştefănescu), ştim că aproape peste tot. pe teritorul României, se pot găsi fosilele zimbrului străvechi (bison priscus) .şi ale bourului străvechi, precum şi cele ale ursului de peşteră şi cerbului uriaş (Ceivus megaceros). Ba de cele două animale din urmă, după C. Istrati şi N. Densuşianu (..Dacia preistorică", 1913. p. LVI), poporul îşi mai aduce aminte şi azi pentrucă de ex. in vechile tradiţii şi colinzi zice cerbului uriaş, CERB SUR! — După câte

(Oln lucrarea Lutz Heck: Auf Urwild In Kanada)

geode istorice referitoare la cerbul uriaş, vezi, în lucrările mele: „Grimmer Scheich", 1916, p. 163— 171 si ..Süddeutsche Elche", 1931, p. 283, 284. 462.

Recomand autorilor ca să citească lucrarea ca­pitală a lui Gy. Sebestyen: „A regösök" ( = Colindă­torii), 1902, din care vor putea şti apoi că atât cer­bul sur (în alte părţi cerbuţul. — p. 206), cât şi bou­rul sur, sunt numai animale legendare, animalele colinzilor.

Cerbul sur, adică cervulus-ul roman, l-au cu­noscut şi Ungurii, dar nu din epoca diluviană. ci din evul mediu şi i au zis .,csodaszarvas". Aceste colinzi povestitoare sunt rămăşiţele jacurilor de Anul Nou (de unde şi numirea de calendae) ale Romanilor cari se închinau la tauri (Colinda este transformarea a calendae, — latine); ele erau cântate de Slavi la Cră­ciun în amintirea lui Mitbras, zeul luminii (la ei Tur).

Delà Slavi au trecut aceste colinzi — împre­ună cu cerbul sur — la Români şi la Secui, Cu si­guranţă că cerbul sur este etimologia poporană a mai vechiului cerbuţul; şi tot după acelaş model trebue să fi născut şi boul sur. — Denumirea „cer-buţul" (din lat. cervulus) dovedeşte, că poporul ro­mân a învăţat colindele de-a dreptul delà Romani, şi numai după aceia ia modificat formele colinzilor după modele slave. (Colindaşi = „cervulum facien-tes").

Istrati mai spune, 1913, p. LVI: „Aşa-mi aduc aminte că ultimul bour l-au culcat la pământ în Transilvania, după 1700". — Este clar, că el con­funde bourul cu zimbrul.

întreb acum, cine are dreptate? CÂND S'A STINS BOURUL din patria noastră? La această chestiune putem răspunde numai în cazul când mai 'nainte suntem bine informaţi asupra aceluiaş lucru în ţările vecine.

In vechea UNGARIE, codrii erau mai mari, co­munele mai rare decât în Austria şi astfel putem spune aproape cu siguranţă, că bourii noştri au trăit mai mult decât cei din Austria- Din istoria generală a bourului am stabilit că acest animal s'a stins în Europa începând delà Apus spre Răsărit, dar delà Sud spre Nord. Din acestea urmează în mod firesc că taurul nostru a trăit mai mult ca cel din Austriai, dar ică s'a,stins imai curând ca cel din Polonia, Deci, prima chestiune care se pune e: Când s'a stins Bos primigenius în Austria.

Până-acum, Austriacii s'au ocupat prea puţin cu istoria 'vitelor -sălbatice. Şi gândul prezentării istoricului zimbrului lor, am trebuit tot eu să-1 iau asupra mea („Wisente in Österreich").

Propriu zis în AUSTRIA, în afară de câteva fo­sile, , abia ne-au rămas câteva date despre bour. Criz, fără a avea vre-o dovadă, stabileşte că bourul a trăit în epoca istorică, în Moravia, dar că n'a fost îm­blânzit (1892, p. 525; după el Kobelt, 1902, p. 407). Argumentarea a doua e greşită (vezi Polyphyl. Rin-derabst).

Ne interesează mai curând existenţa târzie a «ir-ului ceh, fiindcă aceasta este în acelaş timp şi cea din urmă inîormaţiune austriacă-

Smoler, 1847, 56, aminteşte numai pe scurt, că în Böhmerurwald au trăit mai demult bouri (Ure). După Struckmann (1882, 181), se vede că acest ani­mal mai trăia în sec. XIV pe pământul cehesc. Stern. berg — 1823 — indică şi izvoarele pe cari se bazea­ză aceste susţineri, şi anume pe istoricul ceh Marig-nola, care scrie la 1354 (Ediţia Dobner, II, 138), că acolo pot fi găsiţi în sălbătăcie „tragelaphus-uL bu-bali (bouri), bisontes (zimbrii)".

E extraordinar de surprinzător faptul că atunci când în Ungaria nici pu mai poate fi vorba de bouri, în Boemia foarte populată, — în această epocă atât de târzie — au mai existat ambele'specii die boi- săi-' batici. Eu personal m'am îndoit totdeauna de exacti­tatea acestei ştiri, pentni,eăj,de ex.: Cantimpré pe la 1240 şi după el Maerlant la 1268 amintesc în Boemia numai zimbrul. Lucrarea, până acum inedită a lui

Cantimpre o cunosc dinlr'un text fidel al contem­poranului său Vincentius Bellovacensis: „Zubro. . . reperitur in Bohemia". Pe când olandezul Maerlaut scrie despre urus: „In Beheem leesman datter oec syn", după care trece apoi imediat la compilaţia lui Caesar (vezi: „Wisente in Ostierr.").

Mi-a reuşit însă să descopăr izvorul sigur al lui Marignola (pe care nu 1-a cunoscut nimeni până a-cum) — într'o geografie destul de veche, pe care a scos-o la iveală renumitul om de ştiinţă Wackerna-gel (Zeitschrift f. Deutsch- Altertum, IV. 1844, p. 483), dar pe al cărei autor n'a putut să-1 stabilească. Aici citim în cap. XXX: „De Bohemia: Ferae innu-merabiles... Tragelaphi (Elche), bubali seu bison­tes".

Eu am fost mai favorizat de noroc, căci am pu­tut stabili, cu depună siguranţă, că această geografie, comparată cuvânt cu cuvânt, este asemenea cu lu­crarea din 1260 a unui călugăr englez Bartholomaeus Anglious, întitulată „De Proprietatibus Rerum", şi în ediţia acesteia; din 1492, în partea XV/30 sunt în­şirate fiarele Boemiei ca şi la Marignola, cu de­osebirea numai, că aici e vorba de o singură specie de bou sălbatic, şi anume de „bubalus sau zimbru", pe când Marignola reproduce „bubalus şi zimbru".

Schade notează foarte bine, 1882, p. 1174. că Bartolomeus cu siguranţă că's'a informat asupra vi­telor sălbatice din Boemia dela| vre-un eolleg de or­din din Boemia, cu care va fi studiat împreună.

Dar e, important de ştiut, că şi aici, aşa cum se întâmplă cu cele mai multe lucrări din evul mediu* şi acel frate din Boemia, tot din auzite vorbeşte, şi că ştirild lui sunt valabile pentru o epocă cu 50—80 de ani anterioară.

Adevăratul înţeles al părţii care ne interesează, şi pe noi din textul lui Marignola, este următorul: „la 1354 nu mai sunt boi sălbatici în Boemia, dar cu siguranţă că pe la 1150—1200 mai trăia zimbrul pe aici- Cei din urmă bouri s'au stins eventual prin sec. XI" .

In ceeaoe priveşte POLONIA, în primul rând ar trebui luată în considerare regiunea Carpaţilor din Galiţia- Din păcate, însă, pentru această provin­cie avem date numai referitor la zimbru. Numiri toponimice tur sunt însă destul de multe, oa şi în Boemia. In celelalte provincii ale Poloniei, de ex. în Lituania, bourul a trăit până în sec. XIV—XV, şi apoi în Mazovia, speciala protecţie de care s'a bucu­rat 1-a menţinut până la 1627. Dar aceste date, care se referă la provinciile mai îndepărtate din Nord* cu greu pot fi puse în legătură cu ţara noastră. Cu siguranţă că la începutul sec. XIV şi în Polonia de Nord tur-ii trebue să fi fost foarte rari.

In GERMANIA DE SUD, în sec. XII era aproape de tot stins, numai în Prusia Orientală s'a menţinut până la 1350. Amintirile de Uwer, de mai târziu* sunt într'adevăr suspecte (Document de Lyck, 1425). După abatele Rumpler însă, la 1506 codrii Bavariei răsunau încă de puternicul muget al bourilor (urus)-Mulţi se bazează pe această dată vestită (Wimmerr Gesch- D. Bodens, 1905; Reindl: Bayerns ausger^ Tiere, 1906; Hilzheimer. 1910, 64; Killermann, 1912r,

786 etc.), fără să-i fi trecut însă cuiva prin minte ea să cerceteze textul original. In sfârşit Stadler, 1907, 252, arată că aici nu e vorba de urus-ail contempo­ran, ci de urusul bavarez din timpul lui Caesar.

Ar fi foarte interesant ca să adăugăm şi datele privitoare la BALCANI, dar din păcate şi aici lip­sesc cele privitoare la urus-ul de după epoca roma­nă, toate pe cari le avem referindu-se numai,ia zim­bru — zumpros. Este sigur că bourul şi aici a fost exterminat mai curând decât zimbrul.

Marele număr de nume toponimice tur în Bos­nia şi Bulgaria dovedesc în mod sigur că atunci când au venit Slavii în această regiune (sec. VI), au1 găsit aici tur-ul, şi prezenţa aceasta aici trebue s'o ridicăm până ,în sec. IX—X.

In ceeace priveşte RUSIA, oele din urmă date referitoare la bour, demne de luat în considerare, sunt diela 1525. şi ne-au rămas nouă delà romanul Jovius (De Legatione, p. 174), care la rândul său le auzise din gura unui ambasador rus, venit delà Mos­cova, şi anume delà Gherasimov (acesta pare a fi un izvor demn de credinţă); el spune că în acea parte a Rusiei, care se mărgineşte cu Prusia, trăesc „uri ingentes e t . . . . bisontes" (bouri uriaşi şi zim­bri). — E sigur că zimbrii au mai existat atunci pe acolo; dar în ceeace priveşte relatarea referitoare la bour, şi aici trebue să fi fost ecoul unei epoci ante -rioare.

In descrierea vieţii sfinţilor ortodoxi ruşi, vitele sălbatice sunt destul de des amintite; şi e păcat că până, acum nu s'a găsit nici unul dintre zoologii ruşi, oare să se ocupe cu prelucrarea acestor date, deşi prin aceasta s'ar aduce o preţioasă contribuţie la istoricul tur-ului din Răsăritul Europei.

După această prudentă privire generală asupra vecinilor, putem strecura şi mărturiile oari se referă Ia PATRIA NOASTRĂ.

In ELVEŢIA, bourul e amintit încă pe la anul 1000, de cronicarul Ekkehard Dar noi ştim că în sec. XII bourul dispăruse deja din Germania de Sud şi din Austria, ceeace înseamnă că în epoca aceasta la noi trebue să mai fi trăit, deoarece nu avem nici un indiciu care să ne facă să presupunieim că bourul nostru a fost extirpat mai curând decât cel din Ger­mania; şi mai ales dacă ne gândim şi la faptul, că şi zimbrul nostru a supravieţuit cu mult pe fra­tele său din Germania de Sud, fără să fi avut parte de vre-o protecţie.

Să mai luăm apoi în considerare şi faptul că dispariţia bourului — iceteris pairibus — mergea dinspre SW. spre NO. şi că în sec. XIV chiar şi în îndepărtata Lituania se rărise cu totul, reuşind să sie mai menţină aici numai datorită marei protecţii de care s'a bucurat- Aceasta înseamnă, că acum e ulti­mul moment în care au mai putut să hoinărească ultimii mohicani de bour prin codrii munţilor din Nordul .Transilvaniei. In această regiune a codrilor întinşi dintre Transilvania—Moldova şi Maramureş— Bucovina, unde era intersecţia a trei provincii („triplex oonfinium"), ea fiindl cu mult mai puţin umblată ca toate celelalte provincii ale Europei; şi ceeace e mai important, că nici drumuri nu duceau

pe aici. In felul acesta se explică faptul că tocmai această regiune a munţilor Călim ani din preajma Borsecului, a fost cea mai puţin călcată de piciorul omului, şi aici zimbru a trăit mai mult oa ori unde în Europa (fără a socoti şi Gaucazul), fapt pentru care Ardealul poate li mândru (în Bialowieza au ţinut zimbrii păziţi în parcuri).

Prin urmare şi bourii au putut să trăiască aici mai mult decât în altă (parte. Ou toată aşezarea destul de sudică a Transilvaniei, poate că ar fi su­pravieţuit şi tur-ul litvan, care cu siguranţă că s'ar fi stins pe la 1300 dacă n'ar fi fost 'protejat. Tot aşa şi în Mazovia.

Pe baza tuturor acestor lucruri, putem stabili oa o CONCLUZIE FINALA că: După stadiul actual) al ştiinţei, în Ungaria propriu zisă — fără Transilva­nia şi Maramureş — bourul trebue să se fi stins cel mai târziu la mijlocul secolului XIII . Din punctul meu de vedere, eu atribui acest lucru foametei gro­zave care a bântuit după năvălirea Tătarilor, căreia i-au căzut jertfă aproape toate animalele comesti­bile, Iba s'a ajuns câte odată chiar şi la cazuri de canibalism.

In Moldava s'a menţinut bourul în stare de libertate mai mult ca ori unde în Europa, lucru care reiese din mulţimea numelor toponimice bour, şi din legenda lui Dragoş-Vodă. Mulţimea numelor toponimice de felul acesta, înseamnă că existenţa bourului în Moldova trebue s'o împingem cu cea. 100 de ani după Dragoş, prin urmare dispariţia lui din Moldova am putea-o fixa aproximativ la anul 1460.

E imposibil ca să susţinem existenţa bourului în Carpaţii meridionali,ai Transilvaniei, după 1260. Culmile Nordice ale Munţilor Făgăraşului sunt, de ex-, atât de scurte, încât au fost neaccesibile acestei vite; aşa că bourul nu putea să-şi găsească adăpost acolo. (Vezi monografia mea: JDer Kamm des Fo-garascher Gebirges", Jahrb. Siebenb. Karpathenver. 1934, p. 6, 8. 9). Numai în Nordul Transilvaniei, prin munţii Călimanului s'a putut menţine circa până pë la 1380. fapt prin care s'ar explica legenda veche pe baza căreia a luat naştere stema cu cap de bour cu coarne lungi a familiei Barlabâsi, cari au avut moşii prin regiunea aceasta; şi în legătură cu aceasta ajunge la mare importanţă şi partea ră­săriteană moldovenească a acestor munţi, anume, bourul fugind moldovenesc de mai târziu, de pe inelul-pecete, moştenit de Bogdan III delà stră­moşii lui.

* Observare, Spre marele meu regret, nu mai pot

da de urma cărţii, în care am văzut coarniele mari de bour de pe stema familiei Barlabâsi. Până când nu se va prezenta această ilustraţiifflie, datele mele referitoare la această chestiune sunt discutabile.

In lucrarea Rechenauer—Gsergheö, 1898 (Adel von Siebenbürgen) la planşa 20 e redată o stemă Barlabâsi, din 1507, pe care coamele sunt ceva mai mari, dar nu, este aceasta stema la care eu făcusem referire, sfrf? " r '

Bouri şi zimbri în arta preistorică

Bour (La Madeleine)

înainte cu vre-o 20.000 de ani se găsea. în Europa Occidentală, o ra­să de oameni mari, cu fruntea înaltă şi nasul drept- Cli­matul era rece, gheţarii Nordului şi ai Alpilor aveau întindere cu mult mai mare decât a-cum. Renul şi ma­mutul trăiau In toată Europa, iar omul, care pe-a-

tunci nu ştia incă să-şi zidească locu­inţe, îşi căuta adă­postul în caverne.

In cursul acestui ev al Renului (epo­ca magdaleniană) şi-a atins arta preistorică apogeul; ea ne-a lă­sat în multe caverne din Pirinei capod­opere de pictură mu­rală.

Aceşti oameni magdalenieni. cari n'aveau nici agricul­tură, nici animale domestice, erau sor­tiţi să moară, dacă vânatul şi pescuitul nu le-ar fi asigurat hrana necesară.

De aicj a rezul­tat, mai întâiu, că oamenii amintiţi e-rau, desigur, obsedaţi de gândul de-a prinde vânatul

şi îndemnaţi astfel, după oe-şi cunoscură puterea de închipuire, să facă foarte numeroase imagini de ani­male. Din aceasta putea să derive, mai departe, o idee magică, după cât cunoaştem despre mentalită­ţile primitive. Prin creiarea acestor imagini, omul dobândea stăpânirea asupra animalelor pe care ea le reprezenta. Dacă chipul era rănit, lovit sau în­conjurat de Săgeţi, animalul însuş trebuia să piară.

Cum s'a născut această ipoteză? Poate în urma uneia din acele coincidenţe care sunt la originea a-tâtor credinţe: în ziua în oare el a schiţat o siluetă de zimbru, un om a putut doborî un astfel de ani­mal şi, de-atunci, cele două inşirări de fapte s'au legat în spiritul său.

Dar. desigur, magia n'a stat la originea picturi­lor din caverne. Magia s'a suprapus acestei arte a-tunci când ea se găsea deja în plină desvoltare-Dacă aceasta ar fi constituit însăş raţiunea de a fi a artei amintite, noi n'am fi avut atâtea opere per-

Zlmbru ; desen pe perete (La Orèze, Dordoque)

de: Dr. P. A. CHAPPUIS fecte, căci cele mai simple scheme ar fi fost sufici­ente pentru operaţiunile de descântec.

In afară de mamut, cal şi ren, Magdalenienii au cunoscut trei feluri de bovine: Zimbrul, boul primi­tiv şi boul-muscat. Zimbrul pe care-1 cunoscură, nu este identic cu cel care a supravieţuit în Europa până în zilele noastre; el era înrudit mai deaproape cu zimbrul din America. Boul primitiv, dimpotrivă, corespunde perfect ..zimbrului". Cel mai des repre­zentat în caverne, este zimbrul; el păştea, desigur, în turme mari pe întinderea stepelor, dar era un animal mai puternic decât zimbrul actual. Figuraţiile preisto­rice ni-1 arată cu o mare cocoaşe dorsală întovărăşită, la greabăn de-o a doua protuberantă mult mai desvol-tată decât la zimbrul nostru. Nil mai prezintă aco­perit cu păr des. prelungit la bot într'o barbă lun­

gă şi purtând coarne mari, încovoiate, pe care nu le mai are zimbrul actual. Oa­menii magdalenieni excelează în figura­rea acestui fel de zimbru. Peştera din Altamiru. în Spania, ne oferă, în această privinţă, cel mai mi­nunat ansamblu. Pla­

fonul peşterei a fost împodobit cu figuri negre şi roşii cu mai bine de douăzeci de animale multicolore, de-o vivacitate de co­

lorit fără asemănare-Suni zimbri în

poziţii dintre cele mai variate şi mai

vii; stând într'un re­paus majestuos, mu­gind sau alergând în galop. Unul încordat

şi privind un duşman invizibil pentru noi, cu acea ex-

Bour sculptat (La Madeleine)

presie feroce şi mărginită a taurului, care e gata să atace, iar altul şi-a luat avântul şi cu capul în pământ, cu coar­nele înainte şi cu cele patru copite a-dunate sub burtă. într'o săritură pro­digioasă, se prăvăleşte înainte desnă-dăjduit.

Boul primitiv trebue să fi fost cu mult mai răzleţ decât zimbrul. El este închipuit de către artişti ca un animal cu forme mult mai svelte, lipsit de pal­íanos, cu capul lungăreţ şi provăzut cu coarne lungi, cele mai adeseori proiec­tate înainte.

Figura căreia-i dăm copia aici, a fost gravată pe un perete caloaros. Se vede în ea boul mare primitiv, stră­puns de suliţa vânătorului, căzând în-covoindu-şi picioarele dinainte. într'o altă gravură găsim trei profiluri supra­puse, cari ne dau în adevăr imaginea stră­moşului vitelor noas­tre de azi.

Toate aceste ani­male desenate de o-mul preistoric trăiesc, se mişcă, compun sce­ne animate sau arată In înfăţişările lor na­turale, pe lângă ve­racitate, o extremă intensitate de expre­sie. Unii dintre aceşti umili vânători de reni, cai sălbatici şi zimbri au fost artişti mari; fără să-şi dea seama, ei au fixat, în multe din creaţiile lor, trăsăturile esen­ţiale ale frumuseţii.

Zimbru (picturi mural i pollchromâ. Altamtra)

I

Zimbru atacând (plcturi"murali pollchromâ, Altamlra)

Zimbru mugind (picturi mural i pollchromâ, Altamlra)

Către sfârşitul Epocei Magdalenie-ne, în Epoca renu­lui, măestria acestui popor de vânători a ajuns pe povârnişul decadenţei şi foarte probabil, că nici în­suşi acest neam nu mai sătea la înălţi­mea de mai înainte, întrucât el fusese dis­locat de un alt neam, cel al Asilienilor. A-ceastă rasă nouă de oameni, care venise dinspre Miazăzi a-vea o sensibilitate artistică extrem de primitivă: se mulţu­meau să zugrăvească

pe stânci şi pietre unele figuri geo­metrice foarte neindemânatec exe­cutate. Dar neamul acesta stărui nu­mai puţină vreme. Curând au sosit valurile altor popoare, de diferite origini, şi au năpădit Europa apu­seană-

Dar nici unul dintre aceste popoare nu a adus cu sine o înflo­rire a artei, care s'ar putea compara cât de cât cu cea din mijlocul Mag-dalenienei.

Epoca mare se terminase! A trebuit să treacă zeci şi sute

de veacuri, până când alte rânduri de oameni au putut clădi din generaţie în generaţie nu numai îndemânarea maeştrilor vechi, dar rafinatul simţ artistic de mai înainte. Epocele de mărire au fost adese întrerupte de răstimpuri prelungite de dărâmare şi decadenţă.

Ştiri din clasicii greco-latini referitoare la zimbru şi bour (Sec. IV. a. Chr.) Aristotel, Istoria animalelor. IX, 45. „Bisonii l se naşte în Peonia (provincie din Traoia) In

muntele Mesapiu, care desparte ţiinitul Poenilor de regiunea Maezilor. Peonii îi zic acestui animal monapos. El e de mări­me;', unui taur. dar e mai trupeş ca lioul, deşi n'are o prea mani lungime. Pielea lui întinsă ocupă im spaţiu pe care ar puica fi aşe/.ato şapte paturi pent-ni oaspeţi. In alte privinţe seamăn", cu. boul, numai că are o coamă, care-i cade până la oit'.<:;>lat. (muşchii do deasupra picioarelor dinainte), ca şi la cal însă alcătuită din peri mai moi şi mai lungi. E de cu­loare» murgă; coama îi e bogată, deasă, ce-i ajunge nană la ochi. Culoarea perilor (trupului) e ceva între roşcat şi cenu­şiu, părul <i mai zburleţ (ca la cal), iar pe dedesubt e lânos. Culoarea lor nu se l'aee nici prea întunecată, nici prea roş­cată. Mugetul lui e la l'el cai al boului; coarnele îi sunt în­covoiate şi întoarse una spre alta. aşa că nu_i pot sluji la luptă, lungi ca de douăsprezece degete (circa ',4 metru) sau puţin mai mari. groase atât că încăpea in fiecare din ele cam la o, oca şi jumătate. (Din ele se făceau cupe de Mut). Ele sunt netede şi închise la culoare. Smocul de păr de pe frunte le ajunge până la ochi; aşa că ei privesc mai de grabă în lături, decât înainte. Ca şi boul şi celelalte animale purtătoare de coarne, n'are dinţi în partea de sus a gurii. Picioarele îi sunt păi oase şi au copita despicată. Coada. în raport cu mărimea trupului, e mai de grabă mică, şi sea­mănă cu aceea a bivolului. Stârneşte praful şi frământă pă­mântul, ca şi taurul. Pielea e foarte rezistentă la lovituri. Carnea lui e plăcută Ia gust; de-aceea e un vânat căutat. Când e rănit, fuge, iar când e obosit, stă pe loc. Se apără cu lovi­turi de copite, cu bulina Ivi. pe care e aruncă, până la patru stânjeni departe; el se uşurează des şi din belşug. Ea (baliga) e aşa de fierbinte, că aide părul cânilor (care se ţin după el la vânătoare. N. Tr.) însuşirea aceasta o are numai când fiara o întărâtată sau speriată; când e liniştit, baliga Ini nu. mai arde.

Cam a.şa e firea şi înfăţişarea acestei fiare; când se apropie timpul de a prăsi, vacile lor fată la un loc în munţi. Mai înainte de a făta, se balegă în jurul locului pî care şi l-au ales. ea şi cum ar vrea să zidească (cu balega asta abundentă) tui meterez; căci animalul acesta se balegă din be'şug."

— Caesar. Sec. I. a. Chr. De tello gallico. VI, 28: ..Al treilea fel de animale (mai sus vorbise de elan —

ELCH şi do un animal neidentificat, probabil renul), îl alcă-tuesc aşa numiţii uri bouri (nu bisoni! 1). Ei sunt ceva mai mici ca elefanţii; cu chip, înfăţişare şi culoare, seamănă ou taurul. Sunt foarte puternici şi foarte iuţi; nu cruţă, când îl zăresc, nici pe om. nici pe oricare altă fiară. Vână­torii îi ucid dupâ-ce l-au prind în curse (în formă de gropi), făcute cu mult meşteşug. Cu munca aceasta se învaţă din vreme oameni tineri şi se deprind cu acest fel de vânat. Cel caro a ucis cei mai mulţi, după ce a expus, drept dovadă, coarnele lor in public, se alege ou mare laudă. Bourii, chiar daeă-s prinşi de mici, nu se ohişnuesa cu omul şi nu se îm­blânzesc. Coarnele prin mărimea (lungimea), prin înfăţişarea şi chipul lor, se deosebesc mult de coarnele boilor. Coamele acestea, procurate cu multă grijă, ei (Germanii) le îmbracă la gură eu aur sau argint, şi se slujesc de ele la, ospeţe, ca de nişte cape".

— Vergiliu, poet latin. sec. I. a. Chr. în Georgice, car­tea 11/ v.' 374, vorbeşte de:

„Bourii (uri) pădureţi şi caprele încăpăţânate, ce pră­pădesc frunzele tinere ale viţei". In eomentarul la acest vers, gramaticul Servius (sec. IV după Chr.) afirmă, că bourii (uri) se prăseSG prin munţii Prrinei. In epoca preistorică se se ştie sigur . după interesantele desenuri găsite pe pereţii grotei Alta Mira din Spania în prov. Standander, — că trăiau mulţi bif-oni în patria lui (,'ervantes.

— Strabo, scriitor grec din timpul lui August, în lu­crarea lui întitulată „Geografie", în cartea 15, cap. 1, par. 69, spune că la sărbători anume aveau loc procesiuni variate şi bogate în care se vedeau, alături de lei şi tigri domesticiţi, şi bisoni îmblânziţi.

—. Pliniu, cel Bătrân, sec. I. după Chr. în a sa Natura-

' ) F« Poericke (v. Bisonen und Elohen) se înşeală când crede, că Cesar vorbeşte de bison. Aci la Cezar, cum se vede. e vorba de bouri (Auroclis). nu de bisoni.

lis Historia. Cartea VIII. cap. 15, vorbind de animalele din Seiţia, spune că aceasta „şi vecina ei. Germania, din pricina i egetaţiei nu prea bogată, dă naştere la puţine, dar remarca­bile speţe de boi sălbatici, precum bisonii cei cu coarne, .şi bourii, de o putere şi iuţeală neînchipuită, pe care poporul neştiutor îi numeşte bivoli, animal care de fapt trăieşte în Africa".

. _ Sencca filosoful, sec. I. după Chr. în presa sa PhaerJra, în versurile 64—66, ce fac parte dintr'un monolog, prin care Hipolit slăveşte pe zeiţa Diana, spune: „Ţie, Diana, iţi înfăţişează pieptul lor tigrii tărcaţi, în faţa ta o iau la goană bisonii cu spinarea păroasă (cu coamă) şi bourii cu coarna mari."

E do remarcat eă Seneca distinge foarte bine cele 2 speţe: Aurochsul (hos primigenius) cu coarne lungi şi biso-nul (bos bonasus) cu coamaV lungă.

— .Marţial, autor de epigrame, sec. I. după Oh. In Liber specl. epigr. X X I I I : „Cu o mână sigură îşi

îndreaptă tânărul Carpoforos săgeţile dorice! El a omorât cu uşurinţă doi tauri (ca gladiator în circ), a răpus lesne un bivol şi un bison".

In Epigram. Lib. cartea 1, epigr. 105 vorbeşte de „bi­soni urâţi, care trag lai un car de paradă", iar în cartea I X , epigr. 58: ..Ximic nu e mai trist . . . decât coastele (laturea) unui bison roase de gratiile colibei (gardului), în care e închis".

—i Oppian, poet grec. din, sec. II. după Chr. In Poema sa „Kynegetika", în cartea II, ne descrie (vers. 159—175) ast­fel bisonul:

„Există printre taurii cei cruzi un soi neîmblânzit, nu­mit bisoni, pentru că se trag din Tracia bistonică. Eii au următoarea înfăţişare: deasupra grumazilor le fâlfâe o coamă cumplită, au o ceafă groasă şi la gât la spânzură o guşă (?! e vorba de pielea ce atârnă la gâtul boului), moale. Flocoşi cum sunt, au o înfăţişare măreaţă; coama le e galbenă în­chisă. Vârfurile coarnelor le sunt tare ascuţite, asemenea eu naşte undiţe de aramă încovoiate, dar nu sunt întoarse în-afară, ci înăuntru, unul spre celalalt, privind cu vârfurile lor înafară spre cer. De-aceea când, în drumul lor dau- peste vre-un om sau fiară, îl iau în coarne şi_l asvârle în sus. Limba lor e îngustă şi foarte aspră, ea şi o pilă de fier şi când se ling, îşi sângerează pielea". (Exagerare poetică).

— Pausanias, sec. II . după Chr. în a sa „Descriere a Greciei", în cartea 15, cap. 13, vorbeşte astfel de bisoni: „Bi­sonii aceştia sunt, dimtre toate fiarele, cete mai greu de prins vii, şi nici nu se pot face laţuri aşa de tari ca să rezista la năvala lor 1 ) - Eîi se vânează in chipul următor: gând vânătorii găsesc un loc povârnit şi potrivit de scobit (adică o vale. X. Tr.), o întăresc cu un meterez, puternic, iar partea înclinată şi locul neted dinspre capătul (ponorului), îl acoperă eu piei proaspăt jupuite, iar dacă n'au astfel de piei, sa sluj toc de piei uscate, pe care le ung cu untdelemn. Apoi călăreţi experţi mână bisonii spre locul pomenit (îngrădit), iar aceştia, cum dau pe piei, încep să alunece, până când dau de locul şes (îngrădit). Aici sunt lăsaţi câtva timp să tânjească. Abia în a patra sau a cincea zi foamea şi strâm­toarea în care se găsesc le stampară sălbătăcia, iar cei în­sărcinaţi sâ-i îmblânzească le dau să mănânce, când bisonii încă sunt culcaţi, cucuruz de brad donieati©(!!), după-ce 1-an jupuit de foi. In starea în care se află bisonii nici nu s'ar atinge de altfel de hrană. Apoi îi leagă ou frânghii şi îi duc". T.n legătură cu aceasta putem pomeni şi procedeul asemă­nător în care Lituanienii prindeau bisonii. Raphaël Volater-ranus, în cartea sa „Commentarii urbani", din 1603, ne infor­mează că: „Ei (Lituanienii) vânează bouri (Aurochs) şi bisoni, care seamănă cu vitele (le bétail) sălbatice. Pentru a evita primejdiile inerente vânatului, ei întrebuinţează următoarea metodă. Ei împrejmuesc revirul bisonilor cu un gard, lăsând o singură deschizătură, care duce spre fundul văii. Aici, după-cb au fost slăbiţi şi domesticiţi prin o foamete de mai multe zile. sunt apoi prinşi cu uşurinţă".

fsidorus din Sevilla, sec. VII. după Chr. în scrierea sa ,,Origines" (14, 4, 4), spune că pe timpul său în Germania se aflau bisoni. bouri şi elani (lopătari, Elche).

— Solinus, sec. III . după Chr. în cap. 20 din scrierea. „Collectanea rerum miratilium" pomeneşte de bison.

*) Pe cupa delà Vaphio se reprezintă totuşi bouri (ffu bisoni!). cum sunt prinşi în laţuri făcute din frânghii groase.

E X I S T E N T A B O U R U L U I ŞI ZIMBRULUI

Sfioasă şi înfricoşată se apropie, cu paşi trăgă-naţi, capra în bătaie. Cei 2 iezi s'au strecurat pe alăturea.

El o împroaşcă cu o încărcătură de alice. •. şi se crede „vânător", pentrucă ceilalţi camarazi au aşteptat înzadar- cu expresele ghintuite, ivirea mis­treţului solitar, care şi-a făcut vânt în desişul din cea râpă tufoasă. Altul goneşte în promoroaca înghe­ţată un cârd de dropii ou călăreţi şi pedeştri şi are la îndemână chiar ,,carne" vie pentru timp mai în­delungat. Ursoaica cade lovită drept în inimă de glontul lansat de pe amvonul învelit cu cetină, la distanţă de abia 20 paşi, în cli­pa în care rupe din hoitul calu­lui înţepenit cu ţăruşi, ca să nu poată fi tras în desime, unde aşteaptă puii. Altul trage în tur­ma de bivoli, sau în leul tupi-lat, gata să sară asupra agreso­rului, în întinsa savană din Africa. Iar altul, da după stân­că, trage cu repetiţie în cârdul de capre negre, gonite la strâm­toare: 5 focuri, 5 bucăţi, capre, iezi şi un ţăpuşor plin de spe­ranţă. Şi iarăşi altul umblă 3 săptămâni, zi şi noapte, prin cei codri din Carpaţii senini, ud şi înfrigurat cel puţin de 2 ori pe zi, nedormit şi fără odihnă prin mlaştini şi tufişe-petriş şi buruene, zmeuriş, ur­zici şi spini, peste păraie, crengi uscate şi arbori căzuţi, urmă­rind, ca jidovul rătăcitor, o ţin­tă mult dorită: întâlnirea cu maiestosul crai al codrilor noş­tri- De atâtea şi atâtea ori îl aude răgind. Mugetul puternic cutremură codrii şi îndeamnă la mai mare încordare şi oste­neală. De atâtea şi atâtea ori se apropie Ia 10, la 5 paşi, şi mân­drul mire din admirabila toam­nă a codrilor vecinie tineri tot nevăzut rămâne, chiar dacă dibăcia şi iscusinţa îl ademeneşte cu mu­getul imitat dan corn (scoică), de vine ca o nălucă până în cea mai mare apropiere de rătăcitor, dacă zîna norocului nu îi zâmbeşte. El pleacă acasă, fără „carne!", dar şi fără trofeu.. . expansivul 8,2 mm. nu i-a şuerat din puşcă. . . el nu este vânător!? . . .

Noţiunea de vânător este foarte variată, şi cu atât mai mult când ne gândim la timpurile trecute-Odyseus vânează pe insula vrăjitoarei Kirke un cerb, pentru ca să aducă ceva de mâncare consoţilor; dar felul cum vânează, eroul vânător ne este arătat prin măestria poetică ia lui Homer. Pe figura din pag. 375 îl vedem pe Dragoş cu buzduganul în faţa bovi­nului agresor, înfuriat, după legenda poporului ro­mân, prin atacul căţelei ,.Molda". Negreşit că această (înfăţişare nu prezintă figurai tot pe eroul vânător. Nu încape nici o îndoială, că înţelesul acestei înfăţi­şări nu poate să fie decât fapta eroică a viteazului

Î N R E G I U N E A B U C O V I N E I Bm^y at de: Prof. E. BOI EZAT

vânător. Nu putem presupune, că spiritul poporului român, totdeauna viteaz, ar fi putut concepe în le-ri.cn rlf» r4 a o /"* n I O f* ri r«i -i -»-*-» /\1 rlrt-.tpn I" — « „ + -. _1 — î fî nr.

Bourul diluviai (Bos primigenlus). Desemn de pe paretele pesterei din Combarelle (Dordogne) Artistul paleolitic a marcat şi deosebirile sexuale i Vaca a r e corpul mal mic, coarnele mai subţiri, capul $1 grumazul mal subţiri ; tau­rul în toate mai m a r e . (După A n t o n iu s , din P â r v u -

I e s c u — Filogenìa vitelor albe „de Transilvania")

înfăţişarea bourului. Reconstrucţiune executată In baza tabloului din Augsburg şl a desemnurilor de schelete de V o t t e l e r . Copie fotogr. după R a m m . (Din B o t e ­

z a t , Anal. Acad. Rom.)

gen da „descălecării moldoveneşti", pentru glorifica­rea descălecătorului în înţeles de erou, că animalul vânat ar putea să fi fost un taur sălbătăcit diin vite domestice, care stau doară numai la marginea pădu­rilor de lângă fâneţe şi poienile întinse, iar nu în desimile îndepărtate ale codrilor. Şi după concep-ţiunea timpurilor de atunci nu poate să se refere legenda decât la un animal sălbatic, agresiv şi pu­ternic. Cred că aceste consideraţiuni sunt de-ajuns pentru a înţelege, că în legenda descălecării este

ascuns faptul, că pe timpurile acele existau bovine sălbatice în munţii Bucovinei. Aceste a-nimale sunt de 2 feluri: Zim­brul şi bourul. Rămâne de sta­bilit, la care din aceste animale se referă legenda său, mai pre­cis, al căruia din aceste 2 feluri de animale este capul, care de­corează stema Moldovei. încă în anul 1913 am arătat, că nu zimbrul, ci bourul figurează pe pe deplin figura sculptată în stemă (Anal. Acad. Rom. Seeţl ştiinţ- 1913), ceeace dovedeşte inelul voevodului Bogdan III, fiul lui Ştefan cel Mare, scos din mormântul voevodului şi păstrat în muzeul mănăstirii (a-*-cum pierdut la sfârşitul războ­iului). Acea figură arată neîn­doielnic, că animalul nu era zimbru (comp. figurile alătura­te). Dacă oamenii diluviali, din erele pietrelor erau în stare să redes pe păreţii peşterilor figu­rile diferitelor animale, pre­cum: cai, taranzi, cerbi, mamu­tul, antilope, zimbrul şi bourul; nu ne mai putem îndoi, că ar­tistul inelului nu ar fi reprodus uşor figura zimbrului, care este

foarte caracteristică, dacă animalul stemei ar fi fost zimbrul; aceasta cu atât mai mult, cu cât zimbrul a trăit în munţii Bucovinei până la începutul secolu­lui al XlX-lea. iar bourul a dispărut mai demult. :

Aceste două animale, zimbrul şi bourul, fac parte dintr'o biocoenoză (comunitate de viaţă) va­riată din epoca pleistocaenă sau diluvială, premer­gătoare timpului geologic nou, epocă caracterizată mai ales prin întinderea gheţarilor peste Europa pâ­nă la gradul 50 1. n. Acest timp glacial destul de în­delungat (câteva sute mii de ani) era întrerupt prin pe­rioade mai caldie = interglaciale. In acest raport era şi clima, deci şi vegetaţiunea, precum şi fauna schim­bătoare, umedă şi oaldă, umedă şi rece, uscată şi rece negreşit avea influentă asupra vieţuitoarelor (plantelor şi animalelor). Vegetaţiunea cu caracte­rul tundrei se schimba cu stepa, iar aceasta cu stepa păduroasă- Şi fauna era schimbătoare, mai mult cu caracterul meridional sau nordic. In această bioce-

noză trăia şi omul primitiv, sălbatic, care locuia în mare parte în peşterile sau cavernele naturale- Re­prezentând începuturile culturii, chiar acţiunea ome­nească ne serveşte, prin manifestările sale, drept mărturie pentru desfăşurarea vieţii din aceste tim­puri numite paleoliticul, în care omul se servea de pietre mai prelucrate cu mai puţină (primitivă) sau mai multă îngrijire (pal. nou). Regiunea cea mai clasică pentru aceste documente este valea râului Vezère (Dordogne, Franţa de sud) cu păraiele sale afluente de pe lângă localitatea Les Eyzies. Malurile Înalte, calcaroase, au o mulţime de caverne şi peş­teri, precum Le Moustier, La Madeleine, Cro-Magnon, Font-de-Gaume, Combarelles ş. a. Mai ales în C'om-barelles şi Font-de-Gaume sunt păstrate, pe lângă cele mai felurite rămăşiţe fosile, cenuşă, ş. a. dovezi de activitate omenească şi desenuri d? animale să­pate în pereţii peşterilor (în Font-de-Gaume chiar pictate în colori roşietice şi negre). Din aceste se poate constata chiar pro­gresul culturii omeneşti, întrucât de ex. în Com­barelles desenurile sunt mai simple şi primitivi, iar în peştera din Font-de-Gaume mai progresa­te, adevărate tablouri („Louvre paléolithique"), ceeace dovedeşte, că a-ceste din urmă au fosl executate în o perioadă mai nouă. Dar nu numai arta este diferită, ci şi â -nimalele scobite in pereţii stâncoşi din aceste două peşteri. Dintre animalele din peştera Combarelles prevalează mai ales calul (2 forme), apoi mamutul, jar celelalte sunt: taranzi, cerbi, capre de stânca, zimbri, antilope, bovine etc. Prof. Căpitan din Pa­ris a putut număra aici 14 figuri de mamut- In peş-

Zlmbrul diluvial (Bison prlscus'. Desemn In culori pe paretele s tâncos tn pejterea paleolitica Font de Oaume (Dordogne). Dupi C a p i t a n , din „Weltall und Menschheit«

Drago; lâncaza bourul. Stampa. Colecţiunea Sion de la BlblloL Univers. Cluj După „Bul. Arheologic". (Din P â r v u l e s c u — Vitele albe de Transilvania)

tera Font-de-Gaume prevalează zimbri. Căpitan a putut număra 49 zimbri, 4 taranzi, 4 cai, 3 antilope şi 2 mamuţi. Şi aceasta ne arată situaţiuni schimbate în condiţiunile de viaţă din timpul diluvial, respec­tiv paleolitic. După retragerea gheţarilor s'a petre­cut o schimbare şi mai simţitoare. Omul a trecut în

era neolitică, cu pietrele bine lucrate, cu mai mul­tă îngrijire, poleite etc. Clima s'a îndulcit tot mai mult. In locul pus-tiurilor s'a format stepa ierboasă, din aceasta, ste­pa păduroasă cu tufişe, dumbrăvi şi păduri iar apoi vegetaţiunea s'a des-voltat în păduri întinse, ca aspect general. Acesta, la rândul său, numai pe alocurea a fămas stepă sau stepă păduroasă, sau cu câte unele dumbrăvi şi boschete mai mici şi mai mari, iar de-alungul

râurilor cu lunci întinse şi dese. Aceşti factori oeco-logici!) nu au rămas fără influenţă asupra animale­lor din biocoenozele, resp. faunele amintite. Unele s'au retras, urmând retragere! gheţarilor spre Nord sau la înălţimile munţilor, precum tarandul, mamutul, iepurele alb, capra neagră şi cea de stâncă

etc, altele au urmate stepelor, precum: anti­lopa saiga, altele au trecut în părţile de sud, precum: ipopotamul, unele antilope, iar altele s'au stins, precum: Elephas antiquus (dacă nu se continuă în elefantul african) şi mai târziu cunoscutul cerb gigantic (Megaceros), care in ultimele exemplare s'a refugiat până în mlaştinile Irlandei, neputându-se adapta la pădurile închise. . . fiind o specie cu caracte­re extreme (coarnele lopătoase extrem de largi — până peste 3 m. — ) . Evident că şi omul a contribuit în mare parte la extermi­narea unora şi altora dintre aceste animale. Alte animale din acea societate, mai flexibile, au avut putinţa de a se adapta la noile con-diţiuni. schimbându-şi caracterele corpului şi felul vieţuirii, sau continuând existenţa lor tn alte forme, fie devenind mai mici, fie îndu­rând pe lângă aceasta^ încă şi alte transfor­mări morfologice. Aşa a dispărut ursul peşte­rilor cu desăvârşire, iar ursul brun. contim­poran cu el, s'a păstrat până în prezent, de-

Zimbrul de astăzi iBlson bonasus). — Cârd din pădurea principelui Pless din Sllezla, orlg. din Blalowleza. După totogratla de S c h r a m m e n , din S o l i e i — Bilderatlas

z. Zoologie d. SSngetlere Europas

') Oeoologia = raporturile dintre vieţuitoare şi lumea care le incunjoară, precum şi dintre olaltft (nutrirea, locuirea, răspândirea, clima, solul, viata familiară, socială, parazitară, ertc).

venind o podoabă a Carpaţilor noştri. Leul peşteri­lor a urmat cârdurile de antilope şi cai (zebra) în­spre sud, în mărime redusă. Tot astfel şi hiena peş­terilor, privită ca foarte apropiată de hiena pătată, deasemenea africană. Cerbul nobil, descendent al formelor (în genere cu patru raze pe corn) din plio-cen, premergător diluviului. precum C issiodorcn-sis, C- Perrieri, C. tetraceros, C. ramosus, mai flexi­bil, s'a diferenţiat în mai multe forme variate, mai ales în ce priveşte conformaţia coarnelor, dintre cari unele forme au pătruns în regiunile cele mai depăr­tate din Asia şi America de Nord. Cerbii tibetani cu coarnele simple, dar cu 2 raze oculare, cerbii wapiti, deasemenea cu coarnele simple, dar cu înfurciri continue la partea terminală (wapiti american şi wapiti Altarului), urmând mai mult sau mai puţin stepelor păduroase, iar alţii adaptându-se mai mult la pădurea propriu zisă, au desvoltat cele două for­me de coroană la partea terminală a coarnelor, do­vedind prin aceasta, că sunt o grupă în deplină des-voltare. care încă nu este terminată.

bări şi adaptări amăsurate mediului, precum de alt­fel este cunoscut de ex. dela capra neagră care. de­asemenea in diluviu fiind o antilopă locuitoare de stepă, s'a adaptat alât de perfect la viaţa din munţii stâncoşi. Deaceea nu este de mirare că D mitrie Can-temir în „Descrierea Moldovei" îi face descrierea bourului 1), corespunzătoare unui animal bovin tau­rin) adaptat la viaţa de pădure şi chiar de munte. Din punct de vedere oecologic descrierea dată de Cantemir bourului, care pe timpul acela (1716) evi­dent că mai exista încă numai in puţine exemplare, refugiat în adâncurile munţilor moldoveneşti, co­respunde cât se poate de bine unui mamifer mare, de forma vitei domestice (bovin, resp. taurin), adap­tat la viaţa do pădure şi chiar dle munte. Dar chiar din diluviu sunt cunoscute forme divergente de bour. precum descrie de ex. i». d. Malsburg K. o formă mică (Cber neue Formen des kleinen diluvialen Ur-rindes. Bull. de l'Acad. de Science de Cracovie, 1911). Fie numai din aceste motive, este evident că forma bourului a fost destul de plastică şi variabilă, deci

Bucium din corn de zimbru bucovinean iBIson bonasus , montat cu tinichea de a lama. P e tinichea se cunoaşte gravura: „Iftymy Zlub" Iar deasupra anul 1808 (propr. autor uh >

Tot aşa şi bovinele existente in timpul diluvial, aparţinând genurilor Bos şi Bison, s'au adaptat îm­prejurărilor schimbate, după retragerea gheţarilor şi Înaintarea culturii omeneşti, mai ales prin mic­şorarea corpului, modificarea capului şi a coarne­lor, devenind şi ele în cele din urmă animale de pădure.

Una dintre aceste forme este Bos primigenius, bourul, foarte răspândit în diluviu, precum dove­desc numeroasele fosile, cranii cu oasele coarnelor, fălci, dinţi etc. El era răspândit şi în tot cuprinsul ţării noastre. Unele rase de vite domestice sunt des­cendentele bourului. In baza celor arătate este me-îndoelnic, că din timpul neolitic încoace — în afară de domesticirea bourului — acest Bos primigenius nu a putut să continue decât adaptându-se şi el con-diţiunilor schimbate, atât în ce priveşte clima, cât şi vegetaţiunea, care se desvoltă mereu până la for­marea de codri întinşi, devenind tot mai mult un animal de pădure. Dar cum în acelaşi timp se extinde şi omul cu pretensiunile sale, care transformă stepa şi pădurea în câmpie, pe care îşi cultivă cerealele-devenind agricultor, iar bourul fiind de felul său agresor şi feroce, nu este de mirare, dacă a fost ur­mărit şi împins tot mai adânc în pădurile din re­giuni mai puţin acoesibile. Acest proces dăinuind timp destul de îndelungat, a îndurat şi bourul schim-

adaptabilă. Dacă nu a putut rezista până in prezent, cred că faptul se datoreşte cel mai mult caracterului „furios şi iute" (ferox el velox, —i cum spune Can­temir), fiind din cauza agresiunii cu mult mai cu­rând exterminat decât zimbrul, care în genere nu este agresiv. Este uşor de înţeles, că bourul şi-a schimbat făptura, mai ales mărimea, dela diluviu în­coace, cu atât mai mult întrucât acelaşi lucru este constatat şi la alte animale, care trăiesc încă şi astăzi in făptură modificată, fiind continuarea celor dilu-viale, precum de ex. formele cerbului nobil (Cervus elaphus), drept continuări ale celor diluviale, descri­se de ex. de Pohlig şi Kaup sub danumiri ca: C. pri­migenius, C. antiquus, C- priscus. Existenţa bourului (B. primigenius) până in timpurile mai apropiate

') „Ear in munţii de spre apus este nu alt animal, care inai ca aşi adeveri, cu este propriu regiunii noastre. Moldo­venii Si zic zimbr. se osamănă la mărime eu boul domestic, dar are totuşi capul mai mic şi lungăreţ. grumazul şi pân­tecele mai subţiri, picioarele mai înalte, coarnele mai mult rădicate in sus. cu vârfurile puţin îndreptate înspre afară. Animalul este furios şi iute şi asemenea ca şi caprele se poate urca prin prăpăstiile munţilor, de undo abia se poate prinde decât omorît sau rănit <u puşca. Acesta este cel al cărui cap a voit să fie simbolul Moldovei înfiinţate primul principe ul ei Dragoş".

este documentată şi prin unele resturi din terna neagră (sură), aflate alăturea de arme cioplite şi o mulţime de vase (urne multe şi diferite), precum şi rămăşiţe de alte animale, de ex. în staţiunea neoli­tică şi mai nouă din Şipeniţ (20 km. spre nord de Cernăuţi).

Zimbrul este al doilea fel de bovine convieţui­tor cu bourul, dar arătând în făptura sa o serie de diferenţe, pentru care este subordonat genului Bison (comp. fig.), iar bourul face parte din genul Bos. Cu forma sa mai caracteristică şi impresionantă, zim­brul a fost un obiect de predilecţie pentru artiştii paleolitici (comp. fig.). El are capul mare cu frun­tea boltită, pieptul la aparenţă extrem de desvoltat, având greabănul foarte ridicat, din care cauză pare ghebos, cu capul ca şi îndreptat în jos. Părul este. pe această parte a corpului foarte lung şi lânos. Din această pricină pare a fi partea sa anterioară extrem de desvoltate, iar picioarele anterioare par ar fi foar­te scurte- Caracteristică este şi barba (comp. figu­rile). Coarnele scurte sunt relativ mici; tot aşa şi coada. Zimbrul diluviai (Bizon priscus) era un ani­mal mare şi foarte impozant. După retragerea ghe­ţarilor, schimbându-se faţa vegetală şi sub influenţa înaintării culturii omeneşti el şi-a schimbat mai ales felul traiului, devenind un animal de pădure. In aşa fel, el s'a retras în localităţi ascunse, mai puţin accesibile omului, schimbându-şi şi mărimea corpu­lui, devenind mai mic. In această formă nouă mài trăieşte şi astăzi în puţine exemplare, fie sub scutul omenesc precum în codrul din Bialowieza în Polo­nia, fie, în formă puţin diferită, în munţii Caucazu-lul la obârşiile Selencinghei (un afluent al Cubanu-lui), în apropierea înălţimii Èlbrus. Forma existen­tă, drept continuarea celei diluviale, este cunoscută sub denumirea de Btson bonasus. Se crede, că după răsboi turma din Caucaz ar fi fost exterminată cu totul. In Bialowieza, după ravagiile soldaţilor ger­mani, au mai fost scăpate peste 20 exemplare, luate sub scutul guvernului polon. De altfel mai există zimbri crescuţi în grădini zoologice, în parcu­rile principelui Pless, în Springe etc.. iar Societatea pentru conservarea zimbrului, cu sediul din Frank-furt/M, are de scop menţinerea şi creşterea lui.

In Bucovina zimbrul a mai trăit, în ultimele exemplare, până la începutul secolului XIX. ceeace este dovedit nu numai prin denumirj^Joc^le. ca: „Zimbrul, Zimbroaia, Dealul Zimbrului'^etc"? ci mai ales prin unii ţărani bătrâni din Dorna Cândreni-lor (familia Ştirbu) şi din Şipotele Sucevei (fam-Ziub, din loc. Sălaş), cari îi cunosc şi figura („boi sălbatici, mari şi gheboşi, cari nu mai sunt"). Ulti­mele localităţi de retragere a zimbrului au fost re­giunea stăpânită de munţii din apropierea Călima-nului cu turbările întinse delà Poiana Stampii; un altul a fost în regiunea obârşiilor Sucevei. Din a-ceastă regiune s'a păstrat la familia Ziub din Sălaş singurul document despre existenţa zimbrului: un corn adaptat pentru buciumat şi ţinut ca trofeu. Pe acest corn, întărit la deschizătură cu verigă lată de alamă, şi-a gravat numele său purtătorul cornului „Iftymy Ziub", tatăl bătrânului Ziub din Sălaş, care are cunoştinţă despre existenţa zimbrului în munţii noştri. In afară de nume se cunoaşte şi mai bine In­scripţia „1808" (v. figura).

Prin această piesă este dovedit, că zimbrul a existat cu siguranţă in munţii Bucovinei până acum

de curând. Totuşi urmele despre acest animal sunt numai puţine. Cu atât mai mult putem înţelege dis­pariţia totală a oricărei urme despre bour, care a dispărut cam 100 da ani mai curând decât zimbrul. Aceasta ne face să mai înţelegem şi faptul identifi­cării denumirilor acestor două animale, a bourului şi zimbrului, deci în genere a nesiguranţei în ce pri­veşte aceste două denumiri; atât de repede se pier­de amintirea lor. Şi alcele sau elanul a existat în regiunile noastre, precum dovedesc resturi de coar­ne din felurite localităţi. Totuşi în amintirea popo­rului nu există nimic despre acest animal; în afară dacă nu cumva denumirea „Valea Elanului", de pe lângă Botoşani, ar fi singura amintire păstrată.

Popoarele civilizate au învăţat a se întoarce la natură cu dragoste şi adorare- Intre altele, ele caută să păstreze cât şi ce se mai poate păstra din odoa-rele naturale ale trecutului, păduri, boschete, locuri pitoreşti, fâneţe, animale ş. a. Chiar silvicultura cau­tă! să revie la pădurile naturale. In ţara noastră mai sunt codri seculari, fâneţe, animale din trecut ş. a. Ce ar fi, dacă şi noi am concepe idea conservării naturii mai temeinic de cum ne^am străduit până acum? Ce i-ar strica poporului şi statului român, dacă ar înfiinţa un parc drept rezervaţiune naturală într'o regiune mai puţin populată şi puţin accesibilă culturii (adică pustiirii)? Şi ce ar fi, dacă în ea' am reintroduce zimbrul şi elanul, precum au trăit aceste animale acolo nu tocmai de mult? Aşa o rezerva­ţiune îmi pare cea mai potrivită, dacă ar cuprinde regiunea munţilor Călimării şi vecinătatea lor din Vechiul Regat, precum şi din Bucovina (cu Lucaciul şi Piatra Dornei şi cu turbăriile dela Poiana Stampii). Nu numai că aici au trăit zimbrul şi elanul, dar re­giunea este foarte bine situată, nu departe de băile. Domelor şi în calea spre Bistriţa şi Cluj, având por­ţiuni încântătoare şi atractive pentru vilegiatură, tu­rism, vânătoare şi sănătate.

Regretăm, că din cuprinsul acestui număr lip­seşte o lucrare, care ne^a fost pusă în vedere. Intre românii, care s'au ocupat mai cu dinadinsul de ches­tiunea zimbrului, a fost Inginerul silvic Mihail Ittu-In posesiunea sa se găsea un foarte bogat măTerîal inedit, referitor la acest animal. Lucrarea cuprinză­toare a acestui material a şi fost începută, dar o boală grea, şi decesul distinsului consilier silvic a oprit terminarea ei. Ne-a fost trimisă chiaf schiţa lucrării, cu singuratecele capitole ale ei. Redăm titlurile unora din aceste capitole: Descrierea zimbrului (după autori şi ţărani români vechi),' Patria zimbru­lui; Unde se găseau zimbrii în teritoriile! azi româ-neşi; Viaţa zimbrului; Vânătoarea zimbrului; Ocro­tirea zimbrului; Superstiţii; Vânarea zimbrului de către ţăranii români; Legende Româneşti referitoare la zimbru; Vltimiil zimbru în libertate; Imagini ale zimbrului vechi; Pe stema Moldovei avem cap de zimbru? etc. In posesiunea lui Ittu se găsea şi un stoc de ilustraiiuni foarte interesante. — Credem, că ar face un lucru de mare preţ moştenitorii regreta­tului Mihail Ittu, dată ar stalva acest material atât de valoros, publicându-l, sau punându-l la dispoziţia unor specialişti, pentru aranjare\. încă odată: regre­tăm, că moartea lui M. Ittu a împiedecat, ca să avem în numănil prezent această importantă lucrare.

„CARPJTII".

Parcul de zimbri dela Bialowieza (Polonia) Desvoltarea Ini în t r e c u t , o r g a n i z a r e a de a z i ş i r e z u l t a t e l e o b ţ i n u t e

de: JAN HAY , -medic veterinar în Bialowieza

Este un lucru îndeobşte şi bine cunoscut, că Pădurea dela Bialowieza (Polonia) era ţinutul a cărei specie dominan­tă, in ce priveşte Fauna, a fost aceea a zimbrului şi că «ceasta pădure constituia terenul celei mai mari aglomerări a «peciei amintite, care, fugindj de civilizaţia omului, a| găsit In cuprinsul ei un adăpost sigur.

Odinioară, înainte de împărţirea Poloniei, Pădurea Bia­lowieza aparţinea regelui, iar vânatul de zimbri era privile-ap-ni său exclusiv. Oricine ar fi răpus această sălbătăoiune fără permisiunea regală, era aspru pedepsit. Sub stăpânirea rusească pădurea deveni proprietatea privată a curţii Ţaru­lui. Astăzi, făcând parte din Tezaurul Statului Polonez, ma­sivul pădurilor dela Bialowieza (circa 110.000 ha.)v se află sub regia Administraţiei Pădurilor Domeniale.

Pentru a da o ided despre starea numerică a zimbrilor aflători în Pădurea dela Bialowieza în timpurile premergă­toare războiului, dăm cifrele următoare:

în 1860 numărul zimibrilor se ridică, aproximativ la 1500; în 1900 , , , „ 400; In 1907 , . „ 750; în 1914 „ , , „ , , 735; Războiul eu urmările lui a despuiat complet Pădurea

dela Bialowieza de zimbri şi Administraţia Pădurilor Doime, niale abia către sfârşitul anului 1929 şi^a propus să reali, zeze ideea organizării unei crescătorii de zimbri la Bialo-wieeza. In acest scop a fost ales, din teritorul vechiului paro de vânătoare, o suprafaţă de 22 ha. întindere (liberă de orice animale), unde au fost aşezaţi zimbri cumpăraţi.

La 19 Septemvrie 1929 a fost adus la Bialowieza un taur pur-fiânge, numit „Borus", cumpărat de către Ministerul de Agricultură, iar la 10 Octomivrie, acelaş an, două vaci: „BdBerta" şi „Favoryta". După un interval de câteva luni (la 29 August 1930) au fost cumpărate alte două vaci. pur­tând numele de ,,Stolze şi Biscaja". In felul acesta Bialowieza

• gardul de scânduri; • Împrejmuirea cu gard viu şoseaua al caile

A, B = porţiunea închişi mal reduşi C, D — porţiunea Închisa mal mare

E = linia de Izolare

= jura, ^ = Ieslea, O = 'ântana, Q = tribuna, l/</««////l = casa paznicilor, • = casa administratorului

posedă deci 5 zimbri, dintre cari: 1 taur pur-sânge (Borus), 2 vaci pur-sânge (Blserta şi Biscaja) şi două vaci.corcituri (Favoryta şi Stolze). Tot atunci s'a fixat principiul ca zim­brilor pur-sânge, prăsiţi la Bialowieza, să li-se dea nume care să înceapă cu „Bi" şi să li-se adauge supranumele „bialowieski".

Cu paza parcului de vânătoare sunt însărcinaţi unul de ziua, altul de noaptea — doi paznici de vânătoare, a căror datorie este aceea de a Îngriji, de a proteja şi de a da nutreţ animalelor. Grija d« a veghia asupra parcului şi conservării zimbrilor este încredinţată gonaciului Direcţiei Pădurilor Domeniale dela Bialowieza.

Terenul destinat celor 5 zimbri întrunea toate con-diţiunile necesare creşterii lor: accesul la apă curgătoare (râu), o luncă, un teren arid şi umed, eeeace le permitea să ducă o viaţă aproape normală, adică în sensul în care trăeso vietăţile sălbatice în pădurile mediului lor obişnuit, fiind posibilă, în plus, nutrirea lor intensivă ou: fân, ovăz, sfeclă, morcovi, ghindă, sare etc., servite în iesle construite anume.

In luna Noemvrie 1930 veni pe lume primul zimbruşor pur-sânge, „Bisurmanin bialowieski" (dela „Biserta"), iar în luna Iunie 1931 — viţeaua ,.Popala (dela „Stolze"). La câteva zile după aceasta au l'ost aduşi la Bialowieza alţi doi zimbri, cumpăraţi dela grădina zoologica din Posnan: taurul „Ha-gen" şi vaca „Gatezyna", dobitoace mai bătrâne (peste 20 de ani), sperându-se că ele se vor înmulţi. Această speranţă însă, din nenorocire, a fost neîntemeiată.

In cursul lunii Iulie 1931 se născu viţeaua „Biruta bia-lowieska" (dela „Biscaja"), iar în Septemvrie acelaş an — tăurenciul „Huron" (dela „Favoryta"). Tatăl acestor patru zimbruşori a fost taurul „Borus".

Acum, după sporirea turmei, în chip necesar trebuia să fie lărgită şi întinderea parcului, ceeace se şi făcu, adăugân-duj-se' o suprafaţă de 37 ha. Se mai construira apoi: o şură,

o iesle, o locuinţă pentru administrator şi o tribună pentru vizitatori.

\ Iată planul parcului de zimbri, aşa cum se pre-^ » zintă în momentul de faţă. (Vezi fig. alăturată.)

Terenul parcului, în eeeace: priveşte vegetaţia, este extrem de variat. Se găsesc acolo porţiuni a-coperite atât ou brad şi jneapăn, cât şi ou arbori înfrunziţi şi anume: stejari, mesteacăni, frasini, tei. Această vegetaţie ierboasă şi arbuştii pre­zintă o diversitate asemănătoare, fapt care permite zimbrilor alegerea liberă a păşunii vara, în afară de raţia lor zilnică normală: 2 kg. ovăz de cap şi r a ­muri de salcie, oari li-se aduc în mod special. Pre­ferinţa pe care zimbrii o arată tinerilor frasini, rozându-le în întregime scoarţa, nimiceşte arborii aceştia cu desăvârşire. In locul al doilea vin săl­ciile şi, în sfârşit, mlădiţele de; teiu.

I a m a fiecare zimbru primeşte câte 4 kg. de ovăz, 4 kg. de sfeclă, morcovi, etc., şi ghindă, a că­ror cantitate depinde de recolta din Pădurea dela Bialowieza şi care se ridică până la 4 kg. zilnic, apoi fân, umplându-li-se ieslea în aşa măsură încât

dobitoacele să poată mânca după plac. Cât priveşte instalatiunile economice, parcul dispune

de o . . . conciergerie, o fântână şi de pivniţi pentru legume. Pe teritorul parcului se găsesc încă şuri pentru fân

şi mai multe iesle. Ieslea zimbrilor este construită în aşa

fel ineât ea să nu i>oata servi decât animalelor color mai tine­re. Prevederea aceasta este indis­pensabilă, ţi nandu-se seama de primejdia rănirilor la care ele ar l'i expuse, imbulzâildu-se la mân­care în acelaşi timp cu exempla­rele adulte.

Suprafaţa parcului este îm­părţita în 4 părţi (dintre cari. două mai mari şi două mai mici), ou ajutorul a două garduri, cari constituo centurile izolatoare în­tre diferitele sectoare închise, lu-t'.-ivrul este inclus printr'o împrej­muire dubla. Una ermetică, făcu­tă din gard viu. înconjoară zim­bri direct, cealaltă — un gard de scânduri — la o distantă de câ­teva zeci de metri, formează o largă zonă izolatoare. împiede­când accesul oricărei specii de a-iiimale mai mari la gardul care separă pe zimbri.

l'rintro instalaţiile sanitare şi veterinare care au menirea de a împiedeca pătunderoa sau răs­pândirea bolilor jn parcul de zimbri, trebuie să mai amintim rogojinele impregnate cu dezinfectante, aşezate la toate intră, rile, pe care vizitatorii «unt oblicaţi a-şi şterge picioarele. In caz că se iveşte o boală infocţioasâ. fie intr"o porţiune învecinată, fie printre vânatul Pădurii dela Iîialowieza, l>oală oare ar prezenta cea mai mică primejdie pentru zimbri, in­trarea în pare este imediat interzisă oricui, cu excepţia paz

Dela stânga la dreapta: Stolze, Blscaja, Borus, Huron, Blrma, Favoryta — Februarie 1933 ( F o t o : Dr.Karplnskl)

nicilor. cari. avândti-şi locuinţa în imediata apropiere a par­cului, II 'HU trebuinţa do a comunica cu sectoarele învecinate. ( ( eaee împiedică, în plus. contactul nemijlocit al vizitatori­lor cu zimbrii, este şi-o tribunii înaltă de 4 metri, singurul 1<>- de unde se permite vederea animalelor. Acest fel de izolare asigură zimbrilor. în acel aş timp, cea mai mare li­nişti- posibilă. condiţie absolut indispensabilă desvoltării

şi creşterii lor favorabile. Astfel, posibilitatea de a

introduce în parc boli infeoţioase este îndepărtată la maximum O altă preservare vrednică de re­marcat este controlul nutreţului, atât în ce priveşte calitatea, cât şi locul de povenienţă, lucru, de-asemenea, do mare importanţă.

In scopul de a préserva îm­potriva bolilor şi, în caz de apa­riţie a lor, de a da un ajutor imediat, la Bialowieza staţionea­ză ira medic veterinar anume, ca­re, într'un laborator special, în­zestrat cu instalaţiunile necesare, face tot felul de experienţe în legătură cu higiena zimbrilor. A-oest laborator, întreţinut cu chel­tuiala Institutului de Cercetări al Pădurilor Domeniale, se ocupă şi cu studiul bolilor vânatului din Bialowieza şi ale celui din alte pădurui domeniale. precum şi «le mijloacele de a le combate.

Revenind la crescătoria de­la Bialowieza, e necesar să sem­nalăm, că în 1932 veniră pe lume zimbrii următori: „Birma bialo wieska" (dela „Biscaja") şi „Pusz cza (dela „Favoryta"). In acel»» Sosirea la Bialowieza a primilor zimbrii. La stânga Borus (taur pur sânge) Însoţit de Favoryta (vaca c o r ­

c i tă) — Octomvrle 1929 ( F o t o : Dr. Karplnskl)

Hrănitoare pentru zimbrii bătrâni. La stânga Biscaya, însoţită de Biruia

uit moare vaca ..(iatczyna". In 19IS;i ..Biscaja" dă viaţă ..Bies-I>ialowieski"-pi. iar taurul „Hagen" moare. In 19:U se DJUMS: . Biruia bialowioska". „Maja" si „Birtiant bialowieski". In luna Martie a acostai an zimbrul „Huron" a fost transportat la grădina zoologiei!, din Varşovia.

Pentru a demonstra iiiui bine sporul numeric al zimbri, lor din Bialowieza. dăm tabloul de mai jos:

Acest tablou ne învederea­ză, că din cei 7 zimbri cumpăraţi, 5 au rămas în viaţă, oeeace. cu progenitura tânără, in număr de 9 (al 10-lea „Huron", fiind elimi­nai din turmă, conform principii­lor de crescătorie adoptate, ca ne-făcând parte din cei „pur-sânge" şi fiind plasat în gradina zoolo­gică din Varşovia), face in total 14, dintre cari: 4 tauri pur-sânge, S vaci pur-sânge şi 5 vaci-eorci-tură (Bison bonasus X Bison bi­son is).

In chipul acesta crescătoria dala B.. posedând 14 indivizi, se plasează in locul al doilea în toa­tă lumea. în ceeace priveşte nu­mărul zimbrilor.

Aşadar, in mai puţin de 5 ani, numărul acestei specii a spo­rit cu 10 zimbruşori tineri. Re­producţia acestor dobitoace — tre* Ime să menţionăm — este destul de inceată. nu fiindcă fătatul ar fi rar. ci din pricina mortalităţii destul de frecvente la cei mici.

Utilitatea crescătoriei de zimbri din Pădurea delà Bia_ lowieza nu poate fi apreciata cum se cuvine numai deo&t după cc considerăm chestiunea creşterii acestor animale în funcţia de oeeace se face, pe acest târâm, in grădinile zoolo­gice, care creştere pricinueşte o atrofiere a muşchilor, o diminuare a facultăţilor de reproducţie sau aducerea pe lume de progenituri slabe. Pădurea le pune la îndemână un nutre-

(Foto : Dr. Karplnskl)

Indivizi născuţi

la Blalowleza

Indivizi cumpăraţi

pentru Blalowleza

1929:

/. Boras ţ-j* 2. Favoryia p 3. Biserta p

1930:

4. Stolze p 5. Biscaja p

(1. Bisurnumiu bialowieski q*

1931 :

8. Hagen 9. Gatczyna p

7. Popala P 10. Biruia hialowieska P 11 Hurott o*

1932:

12. Birma hialowieska J 13. Puszcza fp

1933:

14. Bies bialowieski

1934:

15. Biruia hialowieska p 16. iloja P 17fHirbant bialowieski (f Borus (la stânga) şl Favoryia, tn lata unei hrănitoare, puţin după sosirea lor la Blalowleza

Octomvrle 1929) ( F o t o : Dr. Karplnskl)

362 CARPAŢIl * 1937. Xo. 12.

mânt lemnos, în special mugurii şi scoarţa, nutremânt foarte im-I>ortant. dacă ţinem seama de în. gredientele azotoase pe care le con. ţine şi cari sunt absolut necesare la desvoltarea unui organism pu­ternic. Tot astfel se ştie ea pen­tru a putea să trăiască şi să se înmulţească, o specie dată trebuie să se găsească -— în chip indis­pensabil — în condiţiuni de viaţă cât mai apropiate de acelea în cari au vieţuit strămoşii ei şi mal e necesar ca condiţiile artificiale, oreiate în jurul ed, să difere cât mai puţin cu putinţă de cele na­turale.

Toate aceste condiţiuni Par­cul de zimbri dela Bialowieza le îndeplineşte perfect, oferind vlăs. tarelor sale tinere: sănătate, miş­care şi libertate.

Cât despre proiectele de vii­tor, vom mai adăuga că. In con­formitate cu principiile adoptate de „Societatea Internaţională pan. tru Protecţia Zimbrului", la Bia-

Borai (la dreapta) şl Blscaja (vaci par sânge) — Octomvrle 1932 ( P o t o i Dr. Karplntkl)

lowieza se va urmări creşterea în direcţia „pur-sânge". elimin&n-du_se indivizii de rasă mixtă fi creind, pentru aceştia din urmă. un mediu de creştere în pădurile domeniale din centrul ţării.

Zimbri piur-sânge se mai cresc încă, in semi libertate, în

Parcul de vânat de 10.000 ha., e-proape de Pszczyna. în Si Iezi a Su­perioară. Zimbrii aceştia în nu­măr de 9, formează astăzi pro­prietatea prinţului de Pszczyna.

SOTA, Acest articol l-om primit prin bunăvoinţa Ministe­rului Agriculturei din Polonia. El fiind trimis încă in 1936, une­le date nu sunt aduse până la zi.

(Bed.)

Dela stânga 1« d r e a p t a :

Stolze, Blsurmanln. Favoryla şl Huron

Februarie 1932

( F o t o : Or. Karplnakl)

CAKPAŢH * 1937. No. 12 363

B I A L O W I E Z A ŞI Z I M B R I I E I Din sămânţa zimbrilor de odinioară n'a prea rămas

mult pentru timpurile noastre. In decursul secolului al 18-lea a dispărut complect acest vânat, ou excepţia alor două re­giuni, unde el s'a bucurat dc ocrotire din partea autorităţi­lor. Una dintre acestea ..oaze" a fost pădurea Bialowieza (districtul (îrodno) din Polonia, iar cealaltă e cunoscută subt numirea de izvoarele râului Kuban din Caucazul european. Mici una din acestea două regiuni nu a avut vre-o împrej nraire; deci zimbrii lor au trăit in deplină libertate. Din numi­tele localităţi se aprovizionau cu specimene ccJe mai multe instituţii zoologice şi parcuri de vânătoare de pretutindeni.

Războiul mondial şi revoluţiile sale au distrus total populaţia de zimbrii ai Bialowiezei. care în anul 1914 număra 727 de unităţi; dar au nimicit şi nucleul din Kuban. care înaintea războiului se cifra aproape la o mie de bucăţi, iar azi e foarte problematic dacă mai există acolo în total o duzina. La tot cazul că in regiunea alpină a Kubiinului. unde zimbrul trăia pânâ la limita sii|>erioară a pădurei. şansele dc scăpare din faţa urniărirei omului sunt incomparabil mai mari decât in Bialowieza. care este pădure situată |x» şes. «trătăiată de o reţea bogată de drumuri şi şosele, resp. Îm­părţită —, din punct de vedere al strategiei vânătoarei în blocuri de câte 11;; ba. Subt asemenea raporturi stingerea speţei in această localitate a fost o jucărie; chiar neamintind faptul că frontul războiului mondial a trecut în repeţite r in . duri peste Bialowieza.

La data de azi. numărul zimbrilor europeni, pur Sânge, este de 70, dintre cari 25 trăesc între graniţele (îermaniei, iar restul se repartizează pe diferitele ţări. Ei sunt plasaţi in grădini zoologice sun pariuri naţionale.

Pentru a asiguri; continuitatea acestei rase. prin acce­lerarea sixn-ului. -c recurge de vre-o câţiva ani incoace la împerecherea rimh.ulu! <u bisonul american şi selecţionarea «uorescenţei in uşa lei, ca ca se întrunească sută la sută numai caracterNticole zimbrului. Cu alte ouvinte. vaca de bison e utilizată ca un fel de fabrică ce are menirea de a crea zimbru pur sânge. Germanii au numit acest metod. — care de altfel ancorea­ză în mendelism. — Verdrin-smngsznoht"

Dar să privim ceva mai a_ proape lucrurile din Kialowieza. In decursul războiului am avut ocazia a trece odată prin această uriaşe pădure, a cărei suprafaţă (inclusiv livezi, mlaştini), pe a-tunci era de 128.000 ba. Mă a-şteptam să văd o pădure ou a-spect secular, in oare sunt repre­zentate toate clasele de vârstă ale arborilor, dela puiet până la co­pacul oel de 300 de ani. Da, am văzut şi unele petece ou o simi­lară structură, insă marea majo­ritate mi-a dat impresia unui pan­ou arbori foarte bătrâni, de vâr­stă uniformă, fără subarboret şi «u lacune mari în coperiş. Cu toate-că nu se păşuna în acel «omplex, oare de altfel forma te­renul de vânătoare al tarului, la

de: A. M. COMŞIA

tot pasul vedeai pe faţa vegetaţiei marele ravagiu cauzat de sălbăticiunile ierbivore. Esenţele foioase aveau crengile roase până la înălţimea de 2 m.. astfel că în plin desiş se putea vedea şi trage comod la distanţa de 150 de paşi. Semne trişte ale unei gospodării cinegetice nenorocite şi ale supraîncar­că re i terenului (mult peste capacitatea sa biologică!) cu vâ­nat! Dai" nici n'au întârziat urmările rele.

Situaţia zimbrilor din Bialowieza se poate urmări destul de precis de pe la anii 1812 încoace, din catastifurile oficiale rămase posterităţii. Ocrotirea lor insă, ca vânat regal, s'a început mai demult, probabil pe la 1700. De-atunci şi până la războiul mondial pădurea a dăinuit ca teren de vânătoare al capetelor Încoronate, iar gospodăria forestieră ora — oel puţin de 150 de ani incoace — complect subordonată interese­lor vânătoarei. Astfel exploatări de lemn se făceau numai excepţional. — ici-oolo o mică tăetură, cu scopul de a crea o îmbunătăţire de trai zimbrilor.

Clima Bialowiezei e destul de maşteră; iarnă lungă, zăpadă multă; vară scurtă şi ploioasă. Solul e nisipos. In corn. lK>ziţia florei pinii şi molizii s'au extins aşa. încât azi ocupă trei sferturi din aria pădurei. Restul e diu foioase: carpen, stejar, frasin, mesteacăn, arin. plus o seamă de arbuştrli. Toate semnele arată că mai demult erau mai bine răspân­dite esenţele foioase. Regresul arial al lor, in favorul coni­ferelor, s'a desfăşurat în baza succesiune! florale provocată de un stoc prea mare al vânatului ierbivor. I simţele foioase fiind hrană preferată, ele au fost consumate de mici. în de­cursul secolului, astfel sistându-se reproducţia naturală. Lo_ cui lor l'au ocupat răşinoasele, mai puţin pal .-dabile. Rezul­tatul final a fost dispariţia aspectului secular al pădurei şi transformarea aceleia în tip de parc. bunăoară cu stejari de —400 de ani (deci fără clase de vârstă mai tinere) şi fără ubarboret. Ori un asemenea mediu dezechilibrat nu mai poate

da acea cantitate şi varietate de hrană naturală pe care o

4 . ajilaca.*'

Borus (Octomvrle 1932, Bialowieza) (Fotoi Dr. KarplnskQ

necesita un «toc de vânat «prit prin toate mijloacele artificiale ale unei gospodării cinegetice, exagerat de intensive.

Bialowieza este un exemplu clasic, cum se poate ajunge. în felul de mai sus la o stagnare, resp la o decadenţă a vânatului, lată în scurt evoluţia cinegetică şi fenomenele cari au acompaniat-o:

Kfeetivul zimbrilor în anul 1812 era 300. Au sporit până fu anul 1857 la 1898 de capete (eil'ra lor cea mai mare!). Până la 1892 numărul a scăzut la 491. iar în 1914 a fost 727. In general nu s'au vânat mulţi; doar 1—2 anual (ex­cepţie face anul 1860. când s'au recoltat 28, anul 1897 cu 37 şi anul 1900 ou 45 piese!). Pierderea prin braconaj, datorită pazei, nu a fost însemnată; la fel nici cea pricinuită de răpitoare (lup. râs. urs). Intre 1800 şi 1860 stocul r ă ­pitoarelor era mai mare decât

mai târziu: în plus au bântuit si revoluţiile poloneze în aceiaşi e-poeă. şi totuşi efectivul zimbrilor era în urcare. Maladii Încă nu erau pe atunci. Această situaţie favorabilă se poate pune în credi­tul Balaşului încă neepuizat, când pădurea încă nu era într'o măsură prea mare transformată în tipul d« parc. Dar tocmai prin acel stac. oare se vede că a întrecu: puterea pădurei. s'a provocat începutul răului, care s'a ma­nifestat prin regresul numeric al zimbrilor delà 1860 încoace. Conducerea Bialowiezei speriată de acest fenomen s'a pus iinediat pe muncă, intensificând hrănirea artificială şi pu­nând in acţiune o severă campanie pentru eliminarea răpi­toarelor asociate cu acest vânat. Astfel pe la anul 1880 nu a mai existat nici râs, nici urs acolo; iar lupii au devenit numai musafiri în trecere. Toate acestea măsuri însă n'au dat nici un rezultat pozitiv.

Cea mai mare greşală s'a făcut pe la sfârşitul secolu­lui trecut, prin crearea forţată a unui efectiv formidabil do vânat „colateral": cerbi, elani. lopătari. căprioare şi mistreţi. Toate acestea speţe existau numai în mod cu totul sporadic mai înainte, Bag'seamă oamenii do pe atunci s'au gândit la o utilizare mai amplă a acelei păduri enorme, decât numai în scopul zimbrului. Au fost aduşi cerbi mari din Caucaz şi ţapi roşii siberiani. Oraţie unei hrăniri artificiale luxurioase

nu numai în timp de iarnă, ci şi în plin sezon de vară — s'a produs o inflaţie a vânatului până la media de 120 de piese (luând toate speciile ungulate!) la mia de hectare. Pen­tru un peisaj de condiţii climatice şi edafice în sine slabe, cu o preponderenţă de esenţe răşinoase şi în plu6 deja supru-grevat cu o populaţie de zimbrii, faptul a fost mai mult decât catastrofal. Da data de 1 Martie 1914 populaţia acestor speţe încurajate era următoarea: 6778 cerbi; 1488 lopătari; 50 elani; 4966 căprioare şi 2225 mistreţi. Dar iată şi tabloul regresului calitativ obvenit intre timp: Greutatea unui cerb voinic 140 kg., iar coarnele max. 5 kg. CApriorul în medie 17, iar că­prioara 13 kg. Cel mai mare vier a cântărit 170 kg. Procentul

Hlscaja. vacă pur sânge (Februarie 1934, Bialowleza) ( F o t o : Dr. Karplnskli

sterilităţii s'a urcat 'înspăimântător la toate soiurile de vânat copitat Căprioara de ex. nu mai producea drept norma % ci numai 1 ied. X'a ajutat nici un fel de doftori- cu aşa zisele „împrospătări de sânge". Sămânţa „regeneratoare" a-dnsă din Caucaz şi Asia s'a topit şi redus la zero în foarte scurţi timp. deoarece mediul deteriorat şi legile genetice i.au opus un veto definitiv.

Stagnarea şi regresul numeric al zimbrilor s'a datorit unei extraordinare sterilităţi a vacilor; iar şi acelea cari mai produceau viţei, o făceau aceasta numai tot la 3 ani. în loc de 2 ani, cum este legea lor în teren liber. Cauza adevărată a acestui fenomen nu se poate explica altfel decât prin defi­cienţa, resp. epuizarea mediului de substanţe esenţial nece­sare, —, aceasta drept urmare a superexploatărei prin un prea maro număr de animala

Da 1910 a isbucnit septicemia emoragică. făcând ravagii mai eu seamă în rândurile cervideelor, aşa că sute de cadavre au trebuit să fie distruse prin ardere. Acest flagel, şi în fine războiul, au fost factorii, cari au împăciuit lucrurile-făcând justiţie naturei violate.

Bialowieza este azi o ruină in refacere: o pădure arhi-hâtrână, fără tineret; un exemplu istoric cum nu trebue să se facă gospodăria vânatului. Zimbrii ei de odinioară s'au dus, probabil pentru totdeauna, iar ea e predată azi silvi-culturei, care va prima. Totuşi s'a înfiinţat un modest par© ce găzduieşte câteva familii de zimbrii donate în 1929 din grădina zoologică din Varşovia. In afară de aceştia Polonia a mai primit înainte cu 3 ani o donaţie de 4 bisoni ameri­cani din partea guvernului canadian. Se porneşte astfel în­cet iarăşi la drum . . . .

TOPONIMIE ÎN CARPATII NOŞTRI DATĂ DUPĂ B O U R ŞI ZIMBRU d e

Atât bourul (Bos urus), icât şi zimbrul (Bison l>onassus), au fost animale străvechi ale pământului românesc. Ne-o dovedesc aceasta fosilele (oasele

pietrificate) ale amândurora găsite în diferite judeţe ale ţării. Astfel fosile de bour, s'au găsit în judeţul Iaşi la Păcurari, m"]udeţul Alba la Sebeş, Vinţul de jos, apoi la Nandru, Căpud, Cristeiul unguresc, In jud. Muscel la Drăghici- în jud. Treiscaune la Sft-Gheorghe. în jud. Târnava Mare la Sighişoara, Daia •ş. a. O

Fosile_de,_ziirLb«i la .Colentina, jud. Ilfov, la Ga­laţi, Giurgiu, lângă Dunăre, Hosman, jud. Sibiiu, Ormeniş. jud. Turda- Rahău, Sebeş, Ajpuşdorf, Băţa-nii, jud. Treiscaune- Bod jud. Braşov, Aiud, Băile Episcopiei, jud. Bihor ş. a. 1)-

Din cele citate mai sus putem face constatarea -că atât bourul, cât şi zimbrul înainte de ivirea omu­lui pe pământ erau răspândiţi pe pământul Româ­niei de azi, atât în regiunile de deal, cât şi în cele de şes, atât în cele.de pădure, cât şi în cele de ier­buri de stepă. Dacă azi nu sunt cunoscute fosile din toate provinciile româneşLi, este cu siguranţă numai chestie de timp şi de noroc, ca să se găsească de ex. şi în Banat, Olteniai, Basarabia, Bucovina ş. a. m. d. Răspândirea lor la noi era prin urmare generală.

B o j i X U l 'este unul dintre strămoşii vitelor mari oornute de azi, — cărora el se asămăna atât ca în­făţişare, cât şi ca mărime. Capul lui a rămas pentru vecie în stema Moldovei şi este caracterizat prim coar­ne lungi, arcuite deasupra frunţii, întoarse puţin spre vârfuri în afară şi ascuţite.

Toponimia ne-a lăsat prea puţine urme cu nu­mirea de „bour". Eu ..am.-găsii cu~îotul numai vre-o ţa^rudcinci. dintre cari trei sunt în apropierea. Car-paţilor Răsăriteni şi numai una. este tocmai în Să­laj- Astfel nu ideparte de oraşul Şiret, spre E. în jud. TJorohoiu, este frumoasa numire de Dealul Bouru­lui, înalt de 477 m., acoperit şi azi în întregime de pădure. In_jud^_I^eajnţ, la frontiera veche a Ardea­lului la Nord de râul Trotuş, este muntele Bourul numit şi Torogleşul. Este una dintre cele mai intere­sante şi mai vechi numiri cu bourul, după cum ne .arată şi păstrarea numelui slav alături de cel româ­nesc. Care dintre aceste două este mai veche cea «lavă sau cea română, este o problemă, care nu ne aparţine. Tot ce putem spune aci este, că populaţia care a păstrat aceste două numiri şi care, probabil, Ie-a şi dat pe amândouă a fost românească. De când istoria cunoaşte aceste lacuri, slavi pe aici n'au lo­cuit. Asupra numelui slav al bourului revenim mai la vale. — Numirea slavă sub forma de Mt. (mun­tele) Obcina Torocleju, de 1253 m. o găsim şi la S. de Trotuş,, nu departe de Ghimeş-

Găsim apoi două numiri frumoase de aşezări omeneşti venite diela bour. In jud. Sălaj, nu departe

Prof. Dr. SABIN OPREANU de comuna Craşna, este numirea de Bouraşi, o fer­mă aşezată pe dealul cu acelaş nume înalt™3e 389 m. Numirea are şi importanţă documentară istorică. Deşi,prin apropiere sunt şi sate ungureşti sau mixte (româno-ungureşti) şi deşi ferma, pe care eu n'am vizitat-o pe teren, totuşi cred că a avut proprietari unguri, are până azi această numire frumoasă şi străveche românească, ca o dovadă de întâietatea aci a elementului etnic care a dat-o. Numirea Bou­raşi este mai presus de orice îndoială dată după bourii, cari trăiau sălbateci pe aici, dar cari au dis­părut de prin aceste locuri demult, demult, fiindcă până azi nu avem nici-o însemnare scrisă despre existenţa lor prin părţile de apus ale ţării. Menţio­nez aci că numirea este culeasă de pe harta-militară austro-ungară.

Pe valea râului Moldova, în jud. Neamţ, la E. de oraşul Neamţ, este comuna Boureni. îndeobşte : este cunoscută legenda întemeierii ""Ţării Moldovii. Domnul Dragoş din Maramurăş, cu prilejul unei vânători, s'a înfierbântat atât de mult în urmărirea unui bour, încât ar fi ajuns pânăt jos pe apa MoBdo-vii, afară dintre munţi. După zile întregi de urmări­re a bourului a ajuns în sfârşit bourul şi 1-a ucis, tocmai pe locul, unde se află azi satul Boureni. Plă-cându-i foarte mult locurile, pe unde alergase după bour, şi-a ridicat din Maramurăş oştenii şi mult po­por şi a trecut de nou munţii şi s'a stabilit pe apa Moldovii, punând temeliile frumoasei Ţări a Mol­dovii.

Greşit se spune prin urmare în unele variante ale acestei legende, că Dragoş cu prilejul unei vână­tori de zimbja-ar fi ajuns în Moldova. De altcum do­vada sigură despre rolul bourului în legendă este evidentă şi din faptul, că în stemajfării_ este capul de bour şi nu de zimbru. De altcum confundarea bourului cu zimbrul"!* fost aproape generală până azi. Se datoreşte cu siguranţă faptului că bourii şi zimbrii trăiau împreună prin muniţii noştri, până'n ultimele veacuri. Poporul însă n'a confundat nici­odată bourul cu zimbrul, ci mai mult cărturarii, cari nu cunoşteau din văzute aceste falnice animale.

Profesorul Drăganu 2) mai djă afară de cele a-mintite încă douTnumiri cu bour, între cari şi nu­mirea Bouri. Nu ştiu însă la ce se refere, nici unde 5

este, lucru interesant de ştiut. In ooncluziune putem spune, că numirile, în

cari găsim rădăcina incontestabilă a cuvântului bour sunt puţine, în Carpaţii Meridionali nu le găsim de­loc, deşi bourii n'au lipsit cu siguranţă nici din a-ceşti munţi. Cu mult mai număroase ^unţin_şjihilob. numirile de Zimbru, dei^n'avenT nici un motiv să credem, că a f n f o s t măi număroşi decât bourii-

Fenomenul are o singură explicare. Este ştiut că Românii numesc mistreţii şi porci sălbateci, sau

') Dr. E a u l I. C ă l i n e s c u : Mamiferele României, Bucureşti, 1931, pag. 68—74.

'-) N. D r ă g a n u : Toponimie şi Istorie, Cluj, 1928, pag. 17—18.

numai simplu porci. Căprioarelor le zic simplu ca­pre. Nu este exclus ca şi bourilor să le fi zis boi săl­bateci sau chiar mai pe scurt boi, mai cu seamă, că în adevăr înfăţişarea lor, precum am amintit, era ca a boilor. Drept consecinţă numirile date după bou sunt foarte multe pe întreg cuprinsul României, începând delà câmpie până la vârful munţilor, unde vitele cornute au început să fie duse la păşune nu prea demult. Dacă aceste numiri ar fi date după vitele domestice, alături de numirile cu bou, ar tre­bui să fie tot atât de număroase şi cele cu vacă. Acestea din urmă însă sunt neasămănat mai puţine. Nu voi înşira aci decât o parte din aceste numiri, numai pe cele mai frecvente şi mai caracteristice. Astfel găsim D. Boului ,1a S. de Muntele Băişoara, alt D. Boului de 1106 m. la izvoarele Someşului, altul de 1179 m. lângă Arieş, altul de 985 m- în co­muna Bucureşti-Rovina. jud. Hunedoara, un Dealu Boilor 705 m. în M-ţii Poiana Ruschii. Tot la S. de Murăş găsim Valea Boi, Coasta Boi ş. a. In M-ţii Buzăului găsim Clăb.(ucetul) Taurului 1523 m. Pe un aflu eut al Moldovii, pe Moldoviţa găsim Valea Boului, apoi satul Gura Boului; Arşiţa Boului 1000 m. în Carpaţii Bucovinei. Pârău Boului lângă Bu­zău, Smida Boului în M-ţii Ciucului ş. a. m. d- De-altcum şi majoritatea acelora, cari s'au ocupat cu această chestiune cred acel aş lucru, că numirea to­ponimică cu bou este dată după animalul bour. care trăia prin acele locuri.

Tot delà bour mulţi filologi cred, că vine şi nu­mirea oraşului Turda, cum şi alte numiri asemănă­toare. Dl. Drăganu3) citează pe filologii germani G. Kisch şi G. Weigand, cari explică numirea de Turda delà slavul tur=Auerochs = bour. Dl. Dră-ganu crede însă. ică vine delà un cuvânt străvechiu românesc turda, adecă sturz. Dl. S. Puşcariu a ex­plicat Turda din turu = zimbru- Noi. aci, fără a ne amesteca în această controversă filologică, ne îngă­duim a aminti că mai sus am citat numirea de Munte Bouru=Torogleşul 1şi lângă ea altă numire de mun­te, Obcina Toroclejului, care eventual ar putea a-runea puţină lumină, şi în explicarea numirii Turda şi a celor similare.

Tot atât de răspândite. însă numai în regiunea munţilor, sunt numirile date după animalul zimbru-Zimbrul se deosebia mult de bour. Avea capul mai scurt şi coarnele mici şi îndoite în sus, spre creştetul capului, pieptul foarte puternic. Un rjalţ admirabil îi împodobea gâtul începând delà bărbie până jos sub piept. A fost unul dintre cele mai frumoase şi mai impozante animale sălbatice, din câte au trăit, până aproape acum o sută de ani, prin mândri noştri munţi.

Judecând după toponimia păstrată până azi se pare, că în ultimele veacuri,ale zbucimatei lui exis­tenţe, în munţii noştri vieţuia în patru regiuni mai însemnate. Principala se pare, că era în MunţrOta-rainurăşului şi ai Bucovinei. Aci am găsit următoa­rele numiri: Şimbrgaia 1400 m. în M-ţii Bârgâului; la N. de acest munte, deasupra Tihuţii, se înalţă muntele Zimbroaia 1200 m. La S. ;de şoseaua Tihuţa

3 ) X. D r ă g a n u : o. c, p. 146 149.

avem alt munte Zimhml de 1236 m„ iar ceva mai spre răsărit ide acesta găsim Dealul Z mbrilor 1111 m- Tot în această regiune aminteşte dl. Drăganu (o. c.) un Dosul Zimbroaia, apoi Tănt Zimbrului în ho­tarul comunei Rebra şi Zâmbtiţa în hotarul ZăgriL Mai la Nord, din Maramurăş. T. Papahagi4) ne dă un Dealul Dzămb?'iilui şi un Zimbroslav. Se pare că ul­timul refugiu al zimbrului a fost în aceşti munţi împăduriţi.

O altă regiune de vieţuire a fost în munţii dela cotul Carpaţilor. între Braşov şi Focşani. Aci găsesc, la răsărit de Siriul' şi apa TTuzaulu:. Zimbru! cu înăl­ţimea de 1249 m., iar la Sud-Vest de Focşani D. Zimbrului de 300 m., acoperit cu pădure, tocmai în marginea câmpiei. Dl. G. Moroianu îmi spune că se află o Vale a Zimbrului cea. la 1000 m. în hotarul Săcelelor, la V. de Ciucaş.

A treia regiune a fost în munţii Hajegului- unde găsesc, la miazăzi de Haţeg în grupa Retezatului,, frumoasa numire de Măgura Zimbrului 1276 m.

In sfârşit mai găsesc un munte Zimbrul de 902 in. la N. de Vlădeasa, în Munţii Bihorului.

Ca o curiozitate .amintesc aci şi ML Bivol de 1534 m., între râurile Bistriţa şi Moldova, unde este exclus să fi fost cândva bivol duşi la păşune. Prea uşor se poate, ca poporul spre deosebire de boul sălbatec (bourul) să fi numit zimbrul, bivol sălbatec şi id'e aci să vină şi numirea de mai sus.

Se crede apoi, că numele de Beiuş derivă din ungurescul Bolenyes (ungurescul boleny — în româ­neşte zimbru). Dl. Calinescu (în o- c ) mai aminteşte Dosul Zimbrului. Izvorul Zimbrului. ClăbucetuT, Zim­brului [ = Bivalforrâs(?) ~|7" nu ne spune însă. nici unde sunt, nici ce înălţime au.

"Din însemnările istorice rămase se mai poate stabili ca o regiune foarte bogată în veacurile trecu-te_în zimbri şi regiiul£a_Gurghiului. Eu n'am^găsit însă aci, spre marea mea părere de rău. n ic io iirmă. de zimbrii rămasă în toponimie.

Toate numirile cu zimbru, înşirate mai sus, sunt fără nici o îndoială date după animalul zimbru şî nu după planta zimbru (Pinus cembra). care creşte r

după cum ma informează prietenul meu, profesoTnî Al. Borza, numai la altitudini mari, ide peste.l700_m* altitudini la cari n'am găsit însă nici o numire cu zimbrul.

Atât bourul, cât şi zimbrul trăiau la înălţimi maLmici, în zona pădurilor, bourul chiar în regiu­nile de câmpie. Cu timpul însă amândoi au fost izgoniţi tot mai sus spre munţi, unde bourul n'a rezistat prea mult timp, prăpădindu-se, cel puţin cu o sută de ani, înaintea zimbrului.

Drumul de retragere al lor se pare. judecând tot după frecvenţa numirilor toponimice^ că a fost dela miazăzi spre miazănoapte. S'au prăpădit falni­cele animale, dar mândrele lor nume au rămas şi vor rămânea în veşnicie păstrate cu dragoste, de poporul nostru, care le-a iubit, şi le-a veşnicit în ce are ţara aceasta mai măreţ şi mai frumos, în nume de munţi şi ape. şi mai rar şi de sate-

*) T. P a p a h a g i : Graiul şi folclorul Maramurăşului^ Bucureşti, 1925. p. 203 şi urm. Citat şi de dl. Drăgianu.

Din cele trecute vremi: bourul şi zimbrul „Fiara aceasta, ce-i zic bour, poate că au fost zimbru".

(Cronic. Kic -Costin, Letopiseţ. I, 84/2.)

Două bovine mari trăiau, sălbatice, prin pădu­rile şi luncile Europei din evul vechiu şi cel mij­lociu şi omul învăţă a le cunoaşte, fiind silit a se apăra de ele: boarul (Bos primigenius sau bos urus), numit de Germani: Ur siau Urochs, mai târziu Aue-rochs, de Poloni: tur şi Zimbrul (Bison europaeus s. Bison bonasus). numit de Germani: Wiscnt. iar de Poloni: zubr. de unde derivă şi numirea româ­nească de z mbru. Dintre acestea, primul se stinse complet pe la începutul sec- al XVII-lea, al doilea, zimbrul, mai trăieşte şi astăzi prin diferitele grădini zoologice din Europa şi până la sfârşitul sec. XVIII trăia chiar şi în câmp liber. Nu c de mirat deci. că după dispariţia bourului, animalele acestea au fost mereu confundate, aşa încât zimbrul, care supravie-ţueşte. este numit când bour. când zimbru.

Aşa de ex. în balada populară „Dragoş", zâna fermecătoare, pe care o întâlneşte Dragoş, zice că-tră el:

„Dragoş, Dragoş frăţioare! Lasă ochii tăi să zboare Peste culme şi câmpii. Păscute de herghelii Peste văi, peste grădini. Cnde-s roiuri de albini, Peste ape curgătoare Şi dumbrăvi răsunătoare. Cât pământ tu vei vedea E cuprins de zestrea mea! Ş'acea dalbă de moşie Toată 'n veci a ta să fie Când prin tine-a fi scăpată De o fiară 'nfricoşată, De un zimbru fioros l), Care-o calcă 'n sus şi 'n jos!

Tot astfel şi dl. Mihail Sadoveanu în «Lacrimile ieromoiţachului Venia-min" (ed. 1922, pag. 44), când descrie aceeaşi vânătoare a lui Dragoş, zice: „Iar într'un loc, la vremea popasului amiezei, iată că li-se arată la o margine de sihlă o fiară sprintenă, cu coamă şi cu coarne aduse ca luna când e craiu nou. Fiara aceasta, taur sălbatic, trăia pe atunci la noi în munţi şi se chiema zimbru sau bour".

') Vuşile Alexandri, care publică această Tlaludâ, adaugă la acest vers, următoarea notă explicativă: „Tradiţia veche pretinde, că bou­rul Moldovei reprezintă capul zimbrului ucis •de Dragoş, când a descălicat în ţară; istoria susţine că acel bour vine dela cetatea Capăt B-iris. ridicată de împăratul Traian în Dacia'".

de: NICOLAE ŞONERIU, prof, la liceul din Dej

Chiar şi în Enciclopedia Română (vol. I, pag. 495), găsim aceeaşi confuzie : „Bison sau zimbru, bour (Bison europaeus). un mamifer din fam. Ca-vieomia. subord- rumegătoarelor, ord. Artiodlactyla (cu degete păreche). are coarnele mici, la partea dinainte a frunţii; fruntea e mai lată decât lungă şi boltită. Are păr lung la frunte, cap şi grumaz. Coada scurtă şi groasă. La partea dinainte corpul e m?i înalt ca la partea dindărăt. Culoarea părului brună-negrie. înalt de vre-o 1.8 m. şi lung de vre-o 3,5 m. Cel mai mare animal din Europa. Mai înainte era răspândit preste toată Europa centrală, precum şi in munţii Carpiaţi (marca Moldovei e un cap de zim­bru). In Ardeal cel din urmă B. s'a puşcat în 8 Oc-tomvrie 1762 în munţii Bârgăului. Astăzi (1898) se află numai în Litvania (pădurea imperială dela Bia-lowieza) şi în Caucaz".

Totuşi, cu plăcere trebue să constatăm, că în timpul mai nou, tot mai' mult îşi face drum concep­ţia ştiinţifică, deosebind aceste două animale dife­rite- încă cronicarul Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, îşi exprima această nedumerire în Letopise­ţul sau (cartea I, cap 84/2):

„Fiara aceasta, ce-i zic bour, — spune cronica­rul, — poate că au fost zimbru". In Dic> onarul lim­bii române (ediţia Acad. Rom.) noţiunea de bour e delimitată în mod clar de a ceea de zimbru:

„Bour, mamifer din rasa bovină, un fel de bou sălbatic, oare odinioară se afla şi prin munţii Mol­dovei (deosebit de zimbru=bison, oare are păr lung şi coarne mai mici ca bourul)".

In literatura mai veche sunt pomenite aceste a-nimale ca făcând parte din fauna ţărilor diferite; aşa de ex. Caesar In cârtea/ sa: De bello gallico (lib. VI c. XXVIII) , unde vorbeşte de sălbătăciunîle Ger­maniei, zice:

„Tertium est genus eoram, qui uri appellantur. Hi sunt magnitudine paulo infra elephantos; specia

Bourul (Bos primigenius s. bos urus) Dnpă copia unei picturi din primul pătrar al secolului al XV1-1 a. Tabloul a fost găsit la anul

1827 ta Augsburg, dar s'a pierdut apoi din nou

et colore et figura tauri". E vorba die bouri sau tauri sălbatici, numiţi, de Romani „uri".

Tot aşa pomeneşte şi Nibelungenlied-ul pe uri: „Danach schlug Herr Siegfried einen Wisent und einen Elch Starker Ure viere und einen grimmen Schelch".

Dar şi la făptură câtă deosebire între ambele! Scriitorii naturalişti contimporani ca: baronul Her-berstein, ambasador austriac la curtea polonă, de­scrie în cartea sa „Moscovia "(Basel, 1556) atât bou­rii (Urus), cât şi zimbrii (Bisons), prezentând şi ilustraţiile lor şi insistând asupra confuziei, care se face între cele două animale.

Cea mai bună imagine a bourului ne-o dă însă un tablou în oleiu, zugrăvit probabil de unul care 1-a văzut cu ochii. Chipul datează cam din primul sfert al secolului al XVI-lea şi a fost găsit în anul 1827, Ia un colecţionar de tablouri din Augsburg. Intr'un colţ al tabloului e scris în culori şi numele animalului: thur, adică bour, în limba litvană-polonă.

Se mai găsesc bune icoane ale uru-lui şi pe păreţii templelor asiriene^ dar cele mai plastice sunt din perioada my-cenică- Nu de mult s'a descoperit pe un perete al peşterii din AUamira (Spa­nia nordică) o figură în culori, care redă minunat formaţiunea capului de urus. Din toate aceste icoane reiese

marea asemănare între urul străvechiu şi rasele bovine de astăzi, fapt care a îndemnat pe Cuvier şi mai târziu pe Rătimeyer să considere în urus pe stră­bunul, delà care derivă în mare parte bovinele domestice actuale (C. Keller, Die Stammesgeschichte unserer Haus-tiere). Locul şi timpul primelor încer­cări de domesticire a urului nu pot fi stabilite cu siguranţă, dar e probabil, că vechii crescători de vite ai grecilor au început, încă din sec- II, înainte de ChristoiS, domesticirea urului. De si­gur, rezultatul nu a putut fi obţinut din-tr'odată şi au trebuit să treacă mai multe veacuri până s'a putut ajunge la turme mai mari, cari să poată fi considerate ca o zestre statornică a oamenilor de atunci. Un obiect de artă mycenică zugrăveşte, într'o succesiune neîntre­ruptă de icoane, toate peripeţiile delà prinderea uri­lor până la domesticirea lor. Pe nişte potire de aur dela| Vaphio, scenele acestea sunt redate cu o fideli­tate atât de realistă încât te vezi silit a deduce, că artistul le-a prins din viaţă. Toate acestea ne fac să presupunem o veche vatră de crescătorie grecească cu atât mai vârtos, cu cât şi astăzi se găsesc acolo bovine, cari se aseamănă bine cu urul.

Cât de mare a fost suprafaţa de răspândire a urului în evul vechiu şi mediu ni-o dovedesc şi mul­tele nume de localităţi compuse cu cuvântul „tur": Turdosin, Turan, Turik, Turobika. Tura, Mezô-Tur, Turiscka, etc.

Zimbrul Zimbrul, numit de germani Wisent, de Poloni

zubr, de Unguri: bôlény (în limba latină medievală: jumbro), este însă alt animal; cu greabănul extrem de înalt, pieptul peste măsură de desvoltat, părul aspru-flocos, coamă puternică şi corniţe scurte,

strâmbate înapoi, iar vârfurile îndreptate înainte. E l se asieamănă cu renumitul b.son american, din pre­riile Americei de Nord (numit de englezii: buffalo). Totuşi zimbrul, cu spatele său fin ondulat, apare mai uşor şi mai elegant, decât un taur bătrân de bison, care, văzut din faţă, pare mai mult un munte de păr în mişcare. Văzut din lăture, zimbrul prezintă două gheburi scurte, bisonul însă numai unul, dar cu atât mai considerabil. Tot asemenea capul zim­brului, în urma scurţimei grumazului, pare contopit cu trunchiul, nu ca la bisonul american.

In timpurile vechi zimbrul era foarte răspândit, mai ales prin stepele Asiei, după cum se poate de­duce din desenele aflate în Babilonia şi imitaţiunile lor mycenice (1400 înainte de Chr.); din animal de stepă a devenit apoi un animal de pădure, când a imigrat în Europa dealungul Mării Negre şi animal de munte, când a urcat coastele Caucazului şi ale munţilor înalţi din Persia. La vechii Chaldei zim-

Zlmbrul (Bison europaeus s. blson bonasus)

brul era considerat ca un animal sfânt, de-aceea fi­gurile zeilor lor poartă capete de zimbri cu coarne şi bărbi.

In timpul extensiunii sale cele mai mari, zim­brul ajungea până la Pirenei, unde e amintit dela anul 400 d. Chr. )

Primele relaţiuni despre zimbrul din Europa le avem dela Aristotel, care-1 cunoaşte sub numele de „bonasus" şi-1 descrie foarte precis (H. A. 6, 37), ară-tându-1 ca animal frecvent în ţara Bistonilor din Thracia, Bulgaria de astăzi; Plinus (8, 38—40) îl nu­meşte „bison" şi consideră Germania ca patria lui; tot asemenea vorbeşte despre el şi Calpurnius (anul 282 d. Chr.). Cronicele germane din sec. VI şi VII, precum şi NiebelungenliedVul îl amintesc ca trăind prin Wasgau (fr. Vosges). In timpul domniei împ. Ca-rol cel Mare era des întâlnit prin munţii Harz şi prin Saxonia. Când în anul 807 se prezintă la curtea împăratului Carol cel Mare o solie a califului din Bagdad, împăratul punei la cale o vânătoare de zim­bri pentru delectarea solului şi a suitei sale. Cu mult umor zugrăveşte un cronicar spaima, oare i-a cu­prins pe oaspeţi la vederea animalului întărâtat. în-

„Georgius Râkoczy, Dei Gratia Princeps Trans-sylvaniae, Porlium Regii şcl. Făcându-se din deose­bita milă şi dm darul lui Dumnezeu între noi şi regii Franciei şi Svediei legătura nunţii pentru folosul iubitei noastre patrii, am socotit a răsplăti domnilor ambasadori credinţa şi dragostea arătată nouă şi pentru aceasta am orânduit pe ziua de 27 a lunii acesteia (Septemvrie 1643) o vânătoare de zimbri în munţii Ciucului şi ai Gurghiului, la care dorim ca şi Măria-Ta cu vânătorii să iei parte. Dreptaceea Te invitam, ca in ziua de 23 luna aceasta să fi de faţă in cetatea noastră a Gurghiului. unde am hotărît lo­cul de adunare, la care noi şi domnii ambasadori şi alte cinuri nobile voim a lua parte, cu arme, cu câni şi cu vânători şi cu săpători de gropi, pricepuţi la vânătoarea de zimbri. Secus non facturus. Datum AUbae-Miae, die 18. Septembris A. D. 1643. Râ­koczy m. p-"

„La vânătoarea de zimbrii — scrie Rodiczky — vânătorii îndrăzneţi momiau animalul într'o poiană deschisă, unde-1 atacau cu lancea hangerul şi cu alte arme întrebuinţate pe atunci; lupta, oare se angaja, era pe viaţă şi pe moarte, mai crâncenă decât lup­tele cu tauri din arenele Spaniei".

Mai obişnuită şi fără primejdie era prinderea lor în gropi acoperite cu frunziş. De felul acesta de a-i vâna pomeneşte şi Iulius Caesar, dar era în uz şi mai târziu, cum se vede şi din scrisoarea lui G. Râkoczy, citată mai sus. Până astăzi se văd prin munţi gropi, în mare parte năruite, numite de popor ,,groapa zimbrului".

După Alexandru Ujfalvi, cel din urmă zimbru din Ardeal a fost vânat pe dealul -,Plaiu" din munţii Bârgăului, în ziua de 8 Octomvrie 1762. Era zim-broaie şi cântărea 5 măji şi 42 punţi (521 kg.). Tot în munţii aceştia s'au păstrat până n ziua de astăzi numirile: Dealul Zimbrului, Zimbroaia. Dosul şi faţa Zimbroii.

Până la războiul mondial zimbrul se mai între­ţinea în pădurea imperială dela Bialowieza şi în munţii Caucaz, afară de exemplarele răzleţe din gră­dinile zoologice ale diferitelor oraşe din Europa, cari se mai pot vedea şi astăzi. Schimbarea frontului in repeţite rânduri peste pădurea Bialowieza a răpus şi ultima rămăşiţă din turma de zimbrii (vre-o 700— 800) întreţinută mai înainte pe cheltuiala ţarului; după războiu trupele roşii au organizat vânători cu mitraliere şi gonaci în contra zimbrilor din Caucaz, ucigând şi ultimii zimbrii (numiţi în graiul de acolo: dombai).

Au mai rămas în viaţă numai exemplarele gri­jile prin grădinile zoologice. Pentru a reface şi a păstra această rămăşiţă a regnului animalic, s'a în­temeiat „Asociaţia internaţională pentru păstrarea zimbrului", care stă sub conducerea directorului gra­dinei zoologice din Frankfurt am Main, Dr- Kurt Priemel. In asociaţie s'au înscris ca membre 40 de state din toate părţile lumii. Prin încrucişări meto­dice ale materialului existent, asociaţia vrea să ridice la nouă vigoare această specie, ca să poată fi din nou redată naturii fin parcuri naturale adecvate, unde să se poată susţinea şi spori nestingherită de nimeni. Noi, ca admiratori ai naturii şi ai produselor ei >— animale şi plante — dorin din tot sufletul acestei so­cietăţi izbândă în refacerea zimbrului, care — cum zice Dimitrie Cantemir — «este propriu al ţării noastre".

i * ^ ™ — * — ™ * ~ ~ ~ ~ ~

cât au luat-o la fugă care încotro şi numai Carol cel Mare, cu un cavaler franc, Isenbart, i-s'a opus dobo-rându-1.

Pe la anul 1000 era un vânat obişnuit în împre­jurimile dela St. Gallen (Elveţia); în sec. XII e a-mintit în Pomerania, în sec. XV 'in Prusia, în sec. XVI era frecvent în Lituania, în sec. XVII se afla încă des între Tilsit şi Labiau din Prusia Orientală-unde cel din urmă fu răpus în anul 1775 de un bra­conier.

Tot aşa de mult s'a menţinut zimbrul în Ardeal şi în Moldova- Iată ce scrie voevodul-cărturar Di-mitrie Cantemir despre zimbru, în cartea sa ,,D«-scriptio Moldaviae", scrisă în latineşte pe la 1716 şi tradusă în mai multe limbi (româneşte încă. e tra­dusă în mai multe rânduri; noi cităm din traducerea făcută de G. Adamescu, apărută în 1935. în editura „Cartea Românească"):

„In munţii din Apus este un animal, care-aş In-drăsni a spune, este propriu al ţării noastre. Moldo­venii îi zic zimbru. E mare cât un bou domestic, dar are capul mai mic şi mai lung. gâtul şi pânte­cele mai delicate, picioarele mai înalte, coarnele mai subţiri şi mai drepte, iar vârfurile lor foarte ascuţite, întoarse puţin în afară. E un animal fioros şi iute, poate să se urce pe stâncile abrupte ale munţilor ca şi caprele; de aceea nu se poate prinde decât rănit sau ucis cu puşca. Acesta e animalul, al cărui cap Dragoş, cel dintâiu domnitor al Moldovei restatorni-cite, a vrut să fie simbolul ţării".

Cu toate-că această descriere se potriveşte mai mult pentru bour, cum o remarcă aceasta şi dl. prof. Botezat dela Cernăuţi („Carpaţii", 1933, No. 3, pag. 3) , totuşi, judecând după multele numiri topografice din Moldova cu zimbru: Zimbroaia, Zimbrul, Schitul Zimbrului, Piatra Zimbrului (vezi Marele Dicţionar geografic al României), precum şi: Boureni, Boura etc , unde subt bour e înţeles tot zimbrul, şi după ve­cinătatea Mofldovii cu acele părţi ale Ardealului, unde zimbrul era mai răspândit, trebue să tragem concluzia că văile şi luncile Moldovei adărpostiau mulţi zimbri, aşa încât populaţia moldoveana făcea adesea cunoştinţa cu acest animal, care avea să dis­pară mai târziu.

Despre zimbrii din Ardeal ne grăiesc nenumă­rate cronici, mai ales vânătoreşti-

Iezuitul Ioan Frwaldsky scrie în cartea sa lati­nească apărută în 1767, la Cluj, următoarele: „Tră­iesc în Ardeal şi zimbri cu coamă stufoasă (un fel de tauri sălbatici), pe cari obişnuiau să-i vâneze, când se retrăgeau de dogoreala verii împrejurul iz-voareloT de borviz şi a lacului format de ele, din valea Gurghiului".

„Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea mai trăiau încâl zimbri în Ardeal, zice Benko, mai ales prin pă­durile nepătrunse ale satelor Rica, Boroslan şi Belin, cari se întind din judeţul Odorheiu până 'n marginea Moldovei; tot aşa şi în hotarul comunei Filea încă mai trăiau câţiva zimbri (1775)".

Intre anii 1770 şi 1780 îi scrie economul conte­lui Teleky, că „de data aceasta îi trimite 5 viţei de zimbru dela Şieul-mare şi regretă că cu acest prilej nu-i poate trimite mai mulţi".

Ce importanţă se dădea vânătorii de zimbri re­iese mai plastic din următoarea invitare a principe­lui George Râkoczy I, adresată contelui Pavel Bor-nemissa:

Bourul în câteva locuţiuni şi texte p o p u l a r e

Folkloru-1 nostru a păstrat, după cât avem cunoştinţă, amintirea bourului în foarte puţine cazuri, doar în câteva genuri: locuţiuni, colinde şi tradiţii.

In judeţul Botoşani se zice unui „om rău": om cu bour în frunte. Explicaţia e uşoară: In vechea limbă vorbită în Moldova, bour însemna şi „fierul eu marca unui cap de bour, eu oare se înfierau vitele, măsurile, obiectele care serveau, la puncte de delimitare, criminalii, ete."

In acelaşi judeţ „lucrul care se găseşte pe o comoara se chiamă bour — bourul comorii". E vorba, probabil, de semnul de hotar (sau de altfel de semn) lângă care putea fi găsită o comoară.

In colinde, bourul apare mai des. într'una din judeţul Covurlui i_se zice însă boitor:

„Printre brazi, printre molifţi Innoată, înnoată Bohor negru. Bohor negru Coarne.şi scoate. In vârful corniţelor Legănele: tafta verde. Dar în leagăn cine-mi şeade?" ....

Totuşi, e sigur că e vorba da bour, chiar daca autorul nu ne^ar expliea cuvântul,, căci bourul îl întâlnim şi în alte colinde. Astfel, într'una culeasă în judeţul Tuloea, pe care editorul Tocilescu o întitulează chiar „Bourul"':

„Noatâ-s noată bour negru Noatd-ş noată, coarni-ş poartă. Dar în coarnl el mai poarta Legănel di mătasâ. Dar într'ânsu cini-mi coasă?"

O fată, eare-i spune:

„Mal lin, mai lin, bour negru. Cu-mi strici rostu meu; Eu am fraţi, în slujbâ-s daţi.... Ii pi tini că ti.or prindi. Bour, din corniţa tali, Face-or dalbi me.rişoari; Bour, din costiţa tali Face-or cupi şî pahari; Bouri, din genunchiu tali, Face-or dalbi sfeşnicioari; Bour, din ungia tali, Face-or dalbi talgioari".

Multe colinde eu acest motiv găsim şi în Basarabia, mai ales pe Valea Nistrului de jos. într'una din ele pe bour îl cheamă Maier:

„Maier, Maier, bour negru, Mai încet cu coarne-a tăli Mi-i sminti odoarili meii..."

Cunoscutul folklorist Simion Florea Marian susţine că a cules din satele Bucovinei tradiţii despre Dragoş, pe care Ie-a contopit. într'una singură. E vorba aici de întâlnirea voavodului eu un „bourel murg cu trei stele în frunte", care călăuzeşte pe pribegi spre apa Moldovei; apoi de uni „bour", care se dovedeşte a fi fost numai un „bou sălbatic" şi, în sfârşit, iarăşi de un „bour cu trei stele în f r u n t e . . . , pe care.1 strâmtoresc din mai multe părţi şi-i curmă viaţa". Credem însă, că aceste tradiţii sunt mai de grabă născocite de Marian — sau de intelectualii din partea locului — pentru a expliea numele satului Bouri, întâlnit în Bucovina. (Locali­tăţi ou acest nume se mai găsesc şi în alta judeţe: Dolj, Baia —• un sat din acest judeţ din urmă se chiamă până în zilele noastre Boura.

Spre reigretul nostru, tradiţiile de acest gen şi cele care apar la cronicari n'au trecut şi în baladele poporului. Aşa-zisa baladă populară „Dragoş" a lui Aleosandri este, cum însuşi mărturiseşte: „compusă de mine în stilul cântice­lor bătrâneşti". Dar deoarece el a cuprins-o în colecţia poe­ziilor poporale, fiindcă ea aminteşte una din legendele cele mai interesante ale Moldovei, vom cita şi noi câteva versuri:

... „Bine vorba nu sfîrşia Din riu eată că eşia Zimbrul aprig ca un zmeu Cu lungi coame ca de leu Si cu coarne oţelite Şi cu aripi la copite .. .."

Cât de sobre sunt, pe lângă acestea, versurile lui Emi-nesmi. pe caTe nu na putem să nu le amintim:

„Bouri 'nalţi cu steme'n frunte" sau:

„Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi..."

Remarcăm, în treacăt, că toate citatele noastre sunt din Moldova, rueovina şi Basarabia, chiar şi cei doi poeţi fiind moldoveni. Oricât de vagă a r fi amintirea bourilor în folklo-rul nostru, constatăm oă ea s'a păstrat mai ales în ţinutul străbătut de apa Moldovei, apă în care, spune Dimitrie Oamte-mir că „s'ar fi înecat boarul împreună ou căţaua Molda".

t. m.

B I S O N U L A M E R I C A N Nici un fel de sălbătăciune nu a avut o atât de

tragică soartă ca bisonul american; soartă provocată nemijlocit de omul civilizat- Fosilele acestui animal, găsite în diferitele straturi geologice în întreg cu­prinsul Americei de Nord, arată, că ci şi-a făcut pri­ma apariţie în acel continent cam prin era pleisto-senă, trecând din Asia în Alaska şi penetrând apoi spre Sud până în Mexico. Deci e înrudit cu zimbrul european, de care taxonomiceşte se deosebeşte prin anumite trăsături pe cari i le-a imprimat mediul a-merican.

Omul alb a văzut primul bison pe la începutul secolului al 16-lea şi anume în regiunea cunoscută azi subt numele de Texas. Se crede că pe acelea vremuri efectivul speţei — pe întregul continent — ar fi atins o cifră de cea. 30 milioane de capete. Unele însemnări, rămase după colonelului american R. J . Dodge, care pe la 1871 făcea serviciu în regiu­nea Arkansas, vorbesc despre o cireada de bisoni. văzută de el şi extimată la o jumătate de milion ele indivizi. Nu e de mirat dacă o atare massă mobilă nu cunoştea piedeci, când pornea de-a razna.

Prăbuşirea bisonului s'a întâmplat foarte repe­de, iar faptul a fost luat la cunoştinţă cu un regret penibil de cătră întreaga lume civilizată. Două mo­tive au jucat rolul principal în această prăbuşire cla­sică. Unul a fost aprovizionarea cu hrană, comod accesibilă, a pionerilor cari cucereau cu plugul —

de: AUREL M. COMŞIA dela răsărit spre apus — plaiurile mănoase ale nou­lui contingent. Astfel se poate spune, că penetrarea „civilizaţiei albe" în America d? Nord s'a făcut în mare parte pe socoteala acestui lainic vânat- La coada cirezii de bisoni era aşezată ultima şină de cale ferată. Cam aşa se prezenta tabloul. Al doilea motiv a fost de ordin pur strategic. Populaţia autoh­tonă, adecă „pieile roşii", depunând o rezistenţă dis­perată faţă de penetraţia albă,, guvernul american a luat o hotărâre cu totul barbară: de a nimici — cum se procedează în orice război — brana principală a inamicului, adecă in cazul de faţă bisonul. Această măsură s'a dovedit a fi de o eficacitate fulgerătoare, deoarece a înfrânt rezistenţa indienilor, aducându-i în timp scurt virtualmente la sapă de lemn.

Pe la 1869 numărul bisonilor scăzuse la cea. patru milioane şi jumătate, iar în 1883, când guver­nul american şi cel canadian au procedat la o recep-ţionare, s'a constatat cu îngrijorare că întregul efec­tiv scăzuse la cifra de 1300 bucăţi, dintre cari 1000 formânâo insulă de rămăşiţe, ascunsă în regiunea puţin explorată a marelui lac -Great Slave Lake" (Canada).

Intre timp plaiurile fertile fiind ocupate de agri­cultură, o rechemare a bisonului. ca animal incom­patibil cu plugiîritul, a devenit utopică. Guvernelor — a celui american şi celui canadian — nu 3e-a ră-maa decât două soluţii pentru salvarea acestei speţe

372 CARPATII * 1937. No. U.

de vânat: De a-1 ocroti în parcuri naţionale, şi de a încuraja Înmulţirea lui în regiunea ..Great Slave Laice" ca una situată la o distanţa destul de mare de zona agricolă canadiană. Ambele modalităţi au fost urmărite cu perseverenţă şi fără considerare la jertfele materiale, astfel că existenţa bisonului — in anumite limite — azi este pe deplin asigurată.

Situaţia prezentă a bisonului este deci următoa­rea: Rămăşiţa dela „Great Slave Lake". — augmen­tată în parte prin sporul natural iar în parte prin adăugiri de din afară, — a sporit între timp 14.000— 10.000 de capete. Acesta este un efectiv în deplină libertate, care trăeşte pe o suprafaţă păduroasă (pă­duri de esenţe mixte, aşezate pe un şes ondulat!) de aproximativ 50—80.000 km. pătraţi. Vânarea a-C3Stor bisoni azi este încă desăvârşit prohibită.

Vre-o câteva sute de capete trăiesc iarăşi, ca monumente ale naturei. în diferitele parcuri naţio­nale, atât în C?nada. cât şi în Statele Unite. Acelea parcuri nu sunt împrejmuite cu gard.

Mai există în Canada două împrejmuiri speciale, cari conţin o seamă de bisoni- Una se nunteşte ..Wainwrighl Buffalo Park". de o întindere de 50.000 ha., situată în provincia Alberla. conţinând cea. 5000 de piese; iar cealaltă! cu numele „Elk Island Park". în aceiaşi provincie, mult mai redusă ca suprafaţă, cu un efectiv de 1000-1500 de animale.

Interesant este cum au luat fiinţă aceste două parcuri. întâmplarea a voit ca un indian cu numele Mihail Pablo să prindă pe la sfârşitul secolului tre­cut în pădurile statului Montana 4 viţei de bison. I-a luat în îngrijire, l'ăcându-le o ogradă specială. Cu multă dibăcie i-a succes acestui ora genial de a crin din acest mic nucleu un stoc formidabil, ce se cifra pe la 1907 la nu mai puţin de 709 bucăţi de bisoni pur sânge. Guvernul canadian sesizându-se de acest fapt. a cumpărat întreaga cireada pentru o sumă

Bisoni In parcul Walnwright

destul de importantă, transportându-i apoi bisaţii: în împrejmuirile susamintite, construite special pen­tru găzduirea acestor bovine. Trei ani de muncă i a trebuit lui Pablo şi cowboy-ilor săi pentru a capta, ambala şi transporta întregul stoc!

Din cei 709 de bisoni, distribuiţi în parcul ..Wainwright" şi ..Elk Island", guvernul canadian a produs până azi mai mult de 20.000 bucăţi. O parte din sporul anual este ucis în mod selectiv, iar cea­laltă parte se transpoartă în regiunea „Great Slave Lake" pentru augmentarea efectivului de acolo- In afară de aceia guvernul canadian este extrem de ge­neros în a dona anual o seamă de piese diferitelor instituţii, ca grădini zoologice, parcuri naţionale, ele. din întreg cuprinsul lumii. O astfel de donaţie i-s'a tăcut în 1936 guvernului german, constând din 20 de bisoni, cari azi trăesc în parcul naţional numit ..Schorfbe :de", nu departe de Berlin.

Renumitul „Wainwright Buffalo Park", pe care subsemnatul 1-a vizitat şi studiat în repeţite rânduri, este o uriaşe crescătorie de bisoni. El e împărţit în două părţi, dintre cari una pauzează o jumătate de an pentru-ca vegetaţia să se poată reface întrucâtva ] rin cultivare. Nici nu s'ar putea altfel pe lângă o populaţie atât de mare. cu un raport de 5 ha. supra faţă de trai pentru fiecare cap de bison. In afară de acea hrănirea artificială în timpul iernei se face pe o scară destul de întinsă. E de notat, că acel parc mai găzdueşte 66 elani. 600 cerbi Wapiti şi cea. 2000 cerbi mici americani.

Exploatarea sporului anual de bisoni din Wain­wright se face după un anumit sistem- întregul stoc trebue numărat şi selecţionat în fiecare an. Lucru cu bucluc când e vorba de 5000 de vite sălbatice, pe o întindere respectabilă! Cu toate acestea întreaga operaţiune e performată. spre sfârşitul toamnei, de o ceată de numai 12 cowboy superspecializaţi în a-

ceastă meserie. Călări pe cai mă­runţei, dar sprinteni, înarmaţi cu o carabină şi echipaţi cu câte un ..Lasso". ei pornesc în zori de zi spre a ajunge cât mai de vreme ci­rezile principale, cari pasc la 10—15 km. dela conacul parcului. La ve­derea acestei trupe taurii încep a pufăi şi a zgâria pământul cu copita. întreaga cireada e cuprin­să de o nervozitate. Prin o şarjă rezolută şi o manevrare abiiă ie succede cowboy-ilor a sparge massa bisonilor şi a rupe un pâlc de 100 până la 300 de capete. Res­tul cirezii o ia la sănătoasa. Greul ce urmează acum. este de a ţine laolaltă grupa odată izolată de cârdul cel mare. de a o pune în mişcare şi de a o dirija spre co­nac. Taurii bătrâni atacă adese­ori pe călăreţi, insă aceştia cunosc trucul şi se feresc. Cade vre-un cowboy de pe cal în decursul ma­nevrăm, atunci nu îi rămâne alt­ceva decât a se căţăra pe cel mai apropiat arbore- Carabina este ul-

Cowboy-il îndreaptă spre (arcuri cireada de blsonl sălbateci

lima ratio. Grupa pusa odată in mişcare, e condusă de-obicei de o vacă ibătrână. De dinapoi şi din flancuri e ţinută în ordine de către sprintenii că­lăreţi. In apropierea conacului sunt instalate o se­rie de ocoale solid împrejmuite, a căror menire este de-a primi pâlcurile de bisoni aduse cu forţa. Pri­mul ocol are o suprafaţă de cea. 300 ha. cu o poartă de intrare de 14 m. lărgime. Dela această poartă duc două garduri cari se deschid în forma unei pâlnii. Pâl­cul de bisoni e dirijat spre gura acestei pâlnii, iar apoi presat prin ea şi prin poarta ocolului care se închide imediat ce a trecut ultimul animal. Urmea­ză acum o altă fază: fărâmiţarea acestui cârd de zicem. 300 capete, în fracţiuni mărunte de câte

10—20 de bucăţi, cari apoi trebuesc trecute iarăşi 'in un ocol mai mic. Această operaţiune se face la fel călare, însă cu alţi cai, proaspeţi- De aici încolo manevrarea animalelor se face deja pe jos. cowboy-ii atacaţi refugiindu-se pe gardul înalt. Din acest ocol mic, bisonii sunt forţaţi a trece, unul câte unul. în aşanumitul ..ocol de examinare", care e foarte mic, astfel încât veterinarul să poată vedea animalul din nemijlocită apropiere. Individul găsit a fi în con-dijiuni fizice bune. trece prin o portiţă într'un ocol de cea. 2000 ha. mărime, unde rămâne până ce se termină examinarea întregului stoc. Individul defec­tuos trece în schimb în alt ocol, unde este împuşcat în cap, cu o armă militară englezească, din partea unui funcţionar al parcului, specializat în această direcţie.

Wainwright are şi instalaţii speciale (frigorifere. etc.) pentru conservarea şi industrializarea cărnei.

O parte a acesteia se vinde pe piaţă, iar cealaltă par­te e prefăcută într'un fel de pastrama, care apoi se distribue gratuit din partea guvernului indienilor şi eschimoşilor in cazuri de famină. Numărul bisonilor ucişi în acest fel, an de an, variază între 800 şi 1800.

Dintre animalele găsite bune o parte este încăr­cată în vagoane şi se expediază la cel mai nordic punct de cale ferată canadiană: Fort Mac Murray-.Viei bisonii sunt transbordaţi pe şalupe, cu care apoi merg până la ultima destinaţie de colonizare, în regiunea „Great Slave Lake". In forma aceasta s'a expediat acolo — până in prezent — peste 10.000 de bucăţi.

Aceasta ar fi pe scurt istoria zimbrului ameri­can in cei 80 de ani din urmă

Bisonul american a fost aproape exterminat de vânătorii albi. Abea ne putem imagina hecatombele, pe care le făceau aceştia ajutaţi deoparte de armele lor bune, purtătoare de gloanţe grele şi depărtate, pe de altă parte de aproape stupida nepăsare a acestor animale faţă de omul care se apropia. Să amintim câteva isprăvuri ale unor „vânători" de bisoni. Jack Brydges în 6 săptămâni a ucis 1142 bisoni. A. An­drews, în mai puţin de un ceas a omorât 63 bisoni» fără să se mişte din loc- Un alt vânător (după rapor­tul lui Dodge). în abea 45 minute şi pe un teritor cu rază de 200 metri, a omorât 112 animale. Mulţi din­tre aceşti „vânători" au dobândit o tristă celebritate prin mulţimea enormă a bisonilor, pe care i-au îm­puşcat pentru pieile lor, de ex. Colonelul Codv. vesti­tul ..Buffalo Bill".

374 f ARPATII * 1937. No. 12.

Vânătoarele ardelene din vremuri vechi* Pe vremea de înflorire a principatului Transilvaniei,

între toate sălbătăciile pădurilor seculare, rege er.i zimbrul. Vânătoarea lui era cea mai de frunte şi cea mai iubită. Din cauza firii duşmănoase a acestui animal, adesea se ne­noroceau cei ce se încumetau să-1 atace. Zimbrul nu w> dădea bătui cu una cu două, şi dacă nu era rănit de moarte, se razUu.na amarnic asupra celui ce l prigonea. Dar dacă hirui-rea zimbrului era împreunată cu oarecare primejdie şi cu multă osteneală, aceste împrejurări mai măreau încă plăcc-rilo vânătorului.

Copiii Ardealului îşi petreceau putinele ceasuri slobode, pe care le îngăduiau veşnicile luipte cu nemţii, cu turcii şi cu tătarii, vânând sălbatecii zimbrii. Pe vremea aceia treime să se fi găsit în mare număr prin munţii noştrii. In descrie­rea mobilelor do casă de pe vremea principatului. Petru Apor adesea aminteşte, că divanele nobililor înalţi şi scaunele din corturile lor de tabără erau bogat acoperite cu piei de zimbru. Nobilii mai de rând foloseau cbiar de pat pieile zimbrului.

Animalul acosta viteaz, puternic, desvolta curajul ti­nerilor şi le călea puterea muşcbilor, aşa cum în vremea noastră o face scrima. Tineretul făcea dovada vredniciei lui mal întâi faţă in faţă cu zimbrul. Apoi. putea să devină om de oaste bun. Epoca de-atunci. plină de fapte şi evenimente,

* N. fi. Ujfalvy Sondor, mic nobil ardelean, născut în I7U2, după o viafă destul de zbuciumată, în 1854—/Sj.5 si-a scris memoriile rănătoresti, din care extraycin un capitol, pe care il socotim că dă interesante ilate referitor la zimbrul nostru.

O . O r l o w s k l

de- ALEXANDRU UJFALVY

aveia nevoe mai alos de mâni tari şi de suflete euragioase. Şl se şi găseau de aceste; nu aşa, ca in zilele noastră molâi.

Zimbrul era un animal ursuz şi iubitor de singurătate. Trăia departe de zgomotul oamenilor in pustietăţile pădurilor seculare; ducea o viaţă do sihastru singuratec, in afară de timpul împerecherii, prin luna August. După alergare înce­peau de nou viaţa singuratecă. Se hrănea ou iarbă, iarna cu lugeri fragezi, ou muşchi de arborp; mâncare destul de să­racă. Şi totuşi mai mult era in carne bună, gras. Ou tot trupul lui mare şi gras. străbătea ca fulgerul prin hăţişu­rile cele mai dese şi mai încâlcite. Vânătorii trebuiau să ţintească bine, din pricina furiei care il stăpânea la vedere» omului. OH curagioşi, dacă puteau upuca zimbrul la loc mai deschis, îl atacau de călare, cu lancea, bărbăteşte, cavalereşte.

Din pricina pielei lui groase, elastice, şi din cauza muşchilor groşi, care îi cuprindeau deşi întreg trupul, zim­brul avea numai unele anumite locuri unde putea fi lovit de moarte: rădăcina urechii, inima, rinichii şi flămânzarea. Dacă ¡1 loveau in alte părţi, nu fâceuu decât să-1 întărâte şi mai mult. Po la sfârşitul lui Martie vacile fătau câte doi viţei. P<» caro ii ştiau ascunde cu multă isteţime, aşa, că nici cel mai iscusit cercetător nu.i putea găsi. Tocmai din pri­cina aceasta nici nu se puteau vedea niciodată viţei de zimbru.

Odinioară trebuo să se fi găsit în mare belşug pe la noi, deoarece avem numirile de T'bleş, Ineu (Unokd), Hozsâj. l'uooşdi; apoi în munţii lU'irgăului ai (iheorghenilor şi ai Trei-Scaunelor adese întâlnim numiri ca Bivulbcrc (Muntele bivolului). Bival oszakos (Dosul bivolului). Bivalko (Piatra bivolului), Bivalforrăs (Izvorul bivolului). Săouii îi spuneau

zimbrului „bivaf*. In munţii româneşti de M menea întâlnim Dosu-Zimbnilui. lzvoni-Zimbrului, Valea Zimbrului; toate locuri din cele mai ascunse şi mai sălbatece. (Ro­mâneşte se numea .zimbru"). Denumirile n_ pdăte verosimil proveneau dela vre-un zimbru ucis acolo, sau dela vre.o nenorocire vânăto-rească pricinuita de zimbru prin partea lo­cului. Chiar şi în vremea mea, locurile un­de s'a potrivit să se întâmple vre-un lucru mai deosebit, au fost botezate Muntele ursu­lui. Muntele cerbului. Pârâul lupului, şi ele şi-au păstrat până azi aceste denumiri. In munţii amintiţi mal sus şi azi mai găsesc oamenii coarne de zimbru. Şi eu am un a_ semenea corn, care a fost aflat nu de mult în Munţii Bârgănlui.

In 1 uropa zimbrul nu se mai găseşte decât în Lituania; acolo ţarul Muscalilor îl susţine in un teritor do 12 mile pătr. subt mare Îngrijire. Înainte cu un sfert de an, ţarul a trimis la Viona doi zimbrii. I-am căutat in grădina zoologică din Schonbrunn şi i-am găsit in o stare foarle slabă şi pră­pădită; intr"atât. încât după descrierile şi icoanele pe care le văzusem înainte, nu mi.aş fi dat seama că văd aievea zimbrii. Trup puternic, statură, muşchii, privire pro­vocatoare sălbatică, mişcări repezi, elastice: toate le lipseau. A ui "întrebat pe păzitor, care să fie pricina acestei netrebnicii atât de bft-tătoarq la ochi, şi acesta s'a scuzat, că zim­brii au sosit abea de curând din drumul lung; că zbaterea lor în loc îngrădit, nevol­nicia de a mânca i a slăbit aşa tare; dar crede că dacă se vor obişnui cu robia, cu vremea, se vor mai drege. Mai târziu ain auzit, că g'au întremat, şi că acum se asea­mănă bine cu zimbrii din picturi.

In Ardeal cel din urmă zimbru a fost ucis în 8 Octomvrie 17fi2. pe dealul Plai. din Munţii Bârgăului. Socrul meu, acum mort, a fost de faţă la vânătoarea aceasta, pe

Imbrll tn lupt* oare o aranjau tatăl Bân subprefect al eoni'-

CARPAŢII * 1937 No. 12. 375

talului Dâbâcei. Ţinutul Bârgăului pe atunci era moşia tonţi­lor Betlilen; mai târziu a devenit ţinut de graniţă militară, dându-se în schimb cenţilor moşii erariale in Banat. Socru] meu a murit la adânci bătrâneţe, in al 86-lta an: până la stai şi t a fost om sănătos, cu mintea limpede, zdravăn şi a rămas vânător pătimaş, până în anii cei de pe urină. De multe-ori îmi povestea din aventuriilo lui vânâtoieşti şi in­tre acestea poveşti, işi reamintea cu multă cinstire de vâ­nătoarele de zimbru. Totdeauna accentua, că după anul ară­tat mai sus, nu sa mai văzut zimbru ¡11 cuprinsul Ardealului.

Zimbrul din urmă era o vaca bine făcută, de vre-o 10—12 ani. A cântărit cinci măji şi 42 finiţi.

In afară de bunul bătrân, mi-au mai povestit despre zim­bru şi doi români, tare înaintaţi in vârstă, oameni, care au văzut zimbrii cu ochii lor. Amândoi se apropiau «le suta de ani, şi de aceia puteau vorbi despre lucruri foarte vechi. Oinul de munte de ohiceiu işi păstrează până in pragul gropii puterea trupească şi trezia minţii. Şi aceşti doi români mi-au vorbit totdeauna cu minte clară şi cu multă înţelep­ciune. Cu vestitul vânător Ion Gorfa din Bârgău am vânat adeseori prin 1814 în Munţii Bârgâului. Cu toţi anii mulţi ce-i purta în spate, suia tot atât de sprinten povârnişurile şi pieptul muntelui, ca şi mine. care pe atunci eram doar flăcâuaş. In ceasurile de hodinâ vorbea cu multă măestrie şi cucernicie de lucrurile de demnii, cu deosebire de păţaniile lui cu zimbrii. A fost de faţă in şase rânduri, când s"au ucis zimbrii. Odată unul schilodise câţiva vânători. Nu uita să amintească cu hotărâre, că vânătoarele noastre de urşi. de azi, cu toate că uneori |M>t lua întorsături mai serioase, sunt nişte jocuri de copil pe lângă vânătoarea zimbrilor. Azi vânătorul trage in urs de bună voe, pe atunci trăgea în zimbru, ca să şi mântuiască viaţa: dacă va fi greşit, s'a

stins. Şi Corja a fost de faţă la vânătoarea povestită de socrul meu, şi şi el spune, că acest zimbru a fost cel de pe urnii1, in Ardeal.

Am mai cunoscut încă un ţăran român bătrân, pe Alexe Crtsnn, care mai de mult era mare vânător, dar care nu mai putea tino cu noi prin pricina vrâstei lui mari. Seara insă se trăgea până la focurile noastre, şi ascultam ceasuri dearândul poveştile lui minunate şi frumos spuse, despre vâ-nătorilu, do altădată. Şi Crişan era 0111 cu mintea limpede şi cu vorbă cuminte. Vorbea cu oaiecare dispreţ de vânătoarele noastre de acum, pe caro le socot ca copilăreşti şi nevrednice do trudă. Despro zimbrii vorbea pe o formă cu ceilalţi doi martori amintiţi mai sus: „Altă-oe era vânătoarea «le zimbrii. Acolo iţi trebuia inimă şi curaj. Dar se şi plătea să te tru­deşti după ei. De cădea vre-unul, săptămâni întregi ţinea carnea minunată. Şi apoi vânătorul nici DU—I stătea în faţă, mişcând a lene «lin picioare şi privindu-1 peste umăr, cum se faco azi. Doar vânătorul de azi nici nu prea ştie împuşca. Şi de ce i-ar şi fi azi frică? Do un urs? Xoroc bun! Ursul e jucărie goală. Do n'are ce faco vânătorul, sare dinaintea lui şi ou asta a scăpat de primejdie".

Zilele liniştite paşnice ale veacului trecut au adus pe ardeleni din câniprile de luptă la gosimilărie, iar populaţia, care se înmulţ.ia într'una sili pe oameni să lărgească pămân­tul cultivatul prin tăcrea pădurilor, care au început a se îm­puţina. Apoi au pătruns tot mai adânc în munţi cu vitele, cu caprele. De aici a urmat, că zimbrul sălbatic nu a mai avut rămânere Iu noi, ei a trecut în alte părţi ale (arpaţilor eu păduri seculare. Tot aşa, după cum se spune despre india­nul sălbatic, din America: unde se arată omul alb şi plugul trage brazdă, indigenul trebue să piară, Kaţis roşie nu incape iângă cea palidă.

D R A G O S C U Z I M B R U L

376 CAKPATII * 1937. No. 12.

T A U R U L N E G R U Câteodată, singur, in fund de pădure încreme­

nită în taina ei de umbră, in tăcerea adâncă pre­mergătoare goanei, închipuirea descătuşată de lunga aşteptare prinde să nălucească prin jur — şi ,-vezi" fiara cum vine zăbrelită de trunchiuri peste clina de faţă, sare sau năvăleşte în desişul hârtoapei, iese dincolo pe lângă buşteanul prăvălit în rovină . . .

Şi visul merge mai departe, cu isbânzi în sunet de armă. . . Cine n'a visat în fund de pădure — ră­mânând adesea cu visul şi închipuirea?

Şi totuşi e ziuă-* * *

Ia noaptea aceea n'a fost vis, căci am văzut, aevea, trup greu astupând sclipiri de stele.

Fund pierdut in cei mai sălbateci Carpaţi, tăi­nuit de păduri neumblate, fund străjuit de văgăuni adânci când drepte şi goale, când învăluite în de­simi nepătrunse, văi şi pereţi de întuneric, fund fără hătaş nici poteci — munte ridicat masiv, cu trunchiuri uriaşe în spinare, până la cer, ca să se frângă deodată şi să se rostogolească în hăurj de besnă. încremenire deplină, apăsă­toare, fără o mişcare, fără o şoaptă, fără un svon de viaţă. Striveşte — muntele, pădurea, singurătatea, tăcerea. Fund rămas din altă lu­me, par'că — de mult de tot . .

Coboară noaptea — nu, urcă. din adâncuri, iese din văi. încet, fără sgomot, ca un aer negru, acoperă. înfundă, desfiinţează, suie oa o putere mută, neîndurată, până r&sbcşte în stele şi le aprinde — puzderie spre piscuri.. . O părere de lumină' acum. ireală, de sticliri şi sclipiri tremurate, de raze subţiri şi drepte, fără abur de lumină în jur — lumină de scântei-Se desprinde negrul muntelui pe negrul ceru­lui în forme fantastice, ciudate Închegări ale nopţii între piatră şi trunchiuri avântate. în­tre clina dreptă din zare şi ghemurile tufelor de ruji. între poarta de besnă a prăpastiei şi netezimea poienei sub stelele sclipind mă­runt . . .

Din ce gură de întuneric ieşise când mi-am dat seama că era acolo, formidabil şi viu?

Din ce funduri de neştiute adâncuri, din ce închegare a nopţii luase fiinţă, uluitoarea arătare pe cer?

Infricoşetor trup negru crescut ca din piatră, trup de putere, de măreţie şi de groază, cu capul sus, sfidător ca intr'o încununare a

de: LL-Col. C. R0SETT1-BĂLĂXESCU

mândriei, cu sclipiri de stele pe coarne grele, am văzut înmărmurit vedenia de basm, Taurul ne­gru înfipt în muntele strămoşesc... Trufaş şi fal­nic stăpân ieşit din noapte, din prăbuşiri de vre­muri şi de munţi.

Nemişcat, semeţ, a rămas acolo ca o statue de întuneric privind departe, dincolo de noapte. Şi deodată, halucinant, a mişcat şi a trecut încet pe firul zării, negru în negru, trup greu astupând pe rând sclipiri de stele . •.

Şi s'a topit ca un gând în grămădirile de munte şi intuneric...

* * * Eu ştiu că l-am văzut aevea, între stele şi mine.

Eu ştiu că mai trăieşte acolo, în fund sălbatec de munte, şi că se arată noaptea — ca o mustrare grea.

Eu ştiu că s'ar arăta şi ziua dacă am fi demni de sfânta pecete a Moldovei uitate . . .

B ă t r â n u l

U n p e s c u i t c u r i o s

La 10 Octomvrie am plecat la pescuit la ştiuci la Mureş.

Pe malul Mureşului, în desişul papurii, tovară­şul meu de pescuit observă o gâscă sălbatică-

„Domnule profesor — strigă el, — regret că n'aţi adus arma!" „Pentru ce?", întreb eu. ,-Uitaţi-Vă acolo, o gâscă sălbatică".

Lăsând pescuitul, cu grabă, mă duc mai înainte şi observ gâscă. Era foarte liniştită, hrănindu-se ou iarbă şi cu insecte. Eram foarte curios, dacă mă apropiu de ea. sboară sau nu?. . . şi iată, nu sboară, mănâncă liniştit mai departe. Ce să fac? Cum să o prind? Am apropiat-o cam de 10 metri şi am arun­cat undiţa mea asupra ei. Atuncia s'a speriat, sbătân-du-se, s'a încurcat in sfoară, voind să fugă către apa Mureşului. N'a reuşit şi am pus mâna pe ea. Era o gâscă tinără (boboc), care probabil a rămas din-tr'un cârd de gâşte sălbatice, fiind obosită şi n'a putut să sboare mai departe. Am aşezat-o în raniţa mea cu capul în afară, aducându-o acasă. Mare a fost surprinderea mea şi a casei, nebănuind că dela o excursie de pescuit să mă întorc — fără armă, — cu un vânat aşa rar-

MIHAI CSAKI, praf. de liceu, prcsed. Soc. de pescuit.

C i o c ă n i t o a r e a c e a v i t e a z ă

Aştept în observator să iasă ţapul „cel bun" în poiana din faţă. Sunt ceasuri lungi, pline de gân­duri sau de mărunte observaţii din lumea pădurii. Iacă, un iepure — destul de neaşteptat în aceste locuri înalte de munte. Se aşează după câteva ţopăi-turi — şi roade iarba. E linişte desăvârşită, dar ori­ce sălbătăciunea e mereu de veghe. Şi iepurele se ridică pe jumătate din când în când, joacă urechile, se aşează iar. Aşa se vede, a prins de veste, când din­spre pădurea mare a săgetat uliul drept spre culcu­şul lui. A ţâşnit din timp — şi fără prea mare grabă s'a strecurat printre tufe. Uliul a poposit pe jos. Scurt timp. Apoi| s'a aşezat în vârful ciuntit al unui brad uscat. II văd bine de tot cu binoclul- Stă ne­mişcat, ca lipit de uscăturile bradului, gata de un nou atac hoţesc. Şi deodată, pe o cracă mai joasă dar .încovoiată până chiar în dreptul uliului, văd o ciocănitoare din cele mici. Se plimbă, face scandal, se agită. Uliul nu mişcă. Acum ciocănitoarea a săltat chiar pe crenguţele din imediata apropiere a uliu­lui. Se sbenguieşte ca la ea acasă, la două palme de primejdiosul vecin. Nu-1 vede? Nu-i pasă? Nu ştiu. Dar era în adevăr interesant de văzut imper­tinenţa cu care era tratat fiorosul uliu de* către mica ciocănitoare. In cele din urmă totul s'a ispră­vit cât se poate de cuminte: ciocănitoarea a sburat

într'o parte, uliul, mai târziu, într'alta- Era poate prea aproape ca să poată uliul declanşa un atac? — şi ciocănitoarea şt ia . . . şi-i da cu s â c ? . . . Poate că sunt ştrengari şi 'n lumea păsărilor... C R B

L a c h e s t i a : „ D e u n d e s t i e c o p o i u l , î n c o t r o d u c e u r m a ! "

Dl. H- Place, reflectând la o notiţă a mea, apă­rută în „Garpaiţii", .încă anul trecut, în care căutam să dau răspuns la titlul prezentei, scrie în Nrul 2. al aceleiaşi reviste, din 1937, că după convingerea d-sale, cânele judecă direcţia pârtiei, examinând mi­rosul urmei singulare, anume spune textual: „Talpa unui animal are alt miros decât unghiile ceea-ce permite unui câne, să „vadă" cu nasul — dacă mă pot exprima astfel — conformaţia urmei, precum noi cu ochii o vedem pe teren plastic".

Este foarte interesantă teoria d-lu- Place, mai ales pentru mine, căci era timp, când împărtăşeam aceiaşi părere. In urma însă a unei corespondenţe cu distinsul nostru colaborator Col. Rosetti, apoi stând şi singur pe gânduri, m'am convins, că este imposibil aşa ceva.

Că aceia, ce noi numim „urmă", nu 'este com­pusă numai din tiparul, pe car e piciorul vânatului f a imprimat în sol, voi desvolta în alt loc. Deocam­dată atât, că în cazul unei târâeli, sau urmă artifi­cială de sânge, unde nici vorbă nu poate să fie de tipar, sau urmă singulară, cânele totuşi cunoaşte direcţia mersului. Tot aşa mă pot urmări cânii mei, când mă aflu la drum cu bicicleta.

Prin urmare, sunt nevoit a crede şi p e mai de­parte fără să mă socotesc a fi infailibil — că tot intensivitatea mirosului ce emană din „urmă", este călăuzai cânelui. Poate să fie la mijloc şi un „simţ", de,care noi nici nu avem cunoştinţă, muliţumindu-ne doar, să trecem tot ce nu înţelegem, în contul in­stinctului. C. A. V- Popescu.

I n s t i n c t s a u i n t e l i g e n ţ ă ?

In luna August 1936 mă aflam în pădurea Cin-ciş. Eu stăteam în tăietură şi la vre-o 50 de paşi dela mine, în pădure, o echipă de lucrători cioplea lemne, cu zgomotul cuvenit. Terenul era în pantă.

La un moment dat se aude goana unui oopou. Nu peste mult apare iepurele, urmat la vre-o 100 de paşi de câne.

Ajungând între mine şi lucrători, iepurele a au­zit zgomotul făcut de aceştia şi imediat s'a oprit, apoi făcând câţiva paşi înapoi, a deviat brusc, în­spre mine unde s'a oprit la 15 paşi sub o tufă.

Deşi m'a observat, nu s'a sinchisit de mine.-

:: L u c r a t o r i

Copoul venit în goană, pe pantă în jos, a trecut înainte cu vre-o 50 paşi de locul de­vierii iepurelui pierzând urma iepurelui.

A făcut cercul de recu­noaştere, însă prea mic, din care cauză nu a dat de urma PĂDURE iepurelui.

Văzând pierdută urma ie­purelui copoul s'a întors îna­poi cu vre-o 3—400 de paşi şi a început a goni din nou, cu mult zel, pe vechea urmă. Din cauza excesului de zel a trecut din nou de punctul de deviere.

In tot acest timp iepurele stătea ridicat pe labele dinapoi şi urmărea cursa copoului, mişcând pâlnia unei urechi constant în direcţia copoului, iar cu ceialaltă trăgea la zgomotul lucrătorilor. — După-ce a trecut cânele şi a oră de punctul de vedere, iepurele s'au reîntors înspre urma lăsată, pe care a făcui calea înapoi.

Desigur, procedarea iepurelui este făcută după obişnuita reoetă a minciunei iepurăreşti.

Interesant este momentul şi locul ales pentru deviere, în preajma lucrătorilor, cari fac zgomot şi a observatorului neutru.

Ajungând în acest loc, atenţia copoului nu a fost aţintită nu numai asupra urmei iepurelui, ci şi asupra zgomotului din prejur, din care cauză a şi pierdut urma.

Dar este şi mai interesantă atitudinea iepurelui în timpul când copoul făcea cursa 2-a oră: cum îl urmărea iepurele cu urechea şi apoi după a 2-a gre-şală a cânelui, iepurele a luat urma înapoi pentru a produce o confuzie şi pentru a nu fi eventual des­coperit la a 3-a urmărire.

Dacă deviereai s'a făcut din instinct pe baza ex­perienţei moştenite delà strămoşi, iar locul a putut fi ales la întâmplare, în schimb atitudinea lui în timpul când copoul făcea cursa 2-a, denotă un spirit •de observaţie, care nu poate exista fără inteligenţă-

I. N. N.

S i t a r u l p e a s f a l t

Amicul meu Victor V., renumit vânător de si­tari, stătea întins pe divan, cetind ,*Cărpaţii", în a-cea după amiază de 26 Septemvrie. Cald. vreme fru­moasă, uşi deschise... Nici gând, evident, de sitari la o aşa dată vremelnică. Şi cum stătea deci amicul meu pe divan, deodată năvăleşte în casă unul din frumoşii pointeri invidiaţi de mulţi amicului meu — şi dă buzna pe divan. Amicul meu cetind „Carpaţii", se înţelege că era scufundat în depărtări şi delectări şi n'avea nici un chef de joacă. Dar cânele insistă, amicul ridică ochi i . . . şi rămâne înmărmurit! Din

• OBSERVATOR

TĂIETURA

gura cânelui atârna un sitar!! „Mult se minunează şi nici nu-i vine-a crede" — vorba petului — se freacă omul la ochi, dar hotărât nu visează: mândru, câ­nele îi prezintă după toate regúlele, un sitar încă viu. La 26 Septemvrie! In plin Bucureşti! Intr'o curte asfaltată! — căci numai în acea curte îngustă, asfaltată şi închisă a putut cânele să găsească sita­rul. Acum vedeţi şi Dvs câte ciudăţenii şi coinci­denţe au trebuit să se strângă la olană ca să ajungă întâmplarea în paginele „Carpaţilor"! Când nimeni nu se aştepta, au trecut totuşi sitari peste Bucureşti; unul, atras sau zăpăcit de luminele oraşului, s'a lovit desigur de ceva; a căzut şi s'a refugiat undeva, cine ştie după câte grozave peripeţii în haosul Capitalei; iar din toată îngrămădirea de case, de curţi, de străzi, de pieţe şi grădini a trebuit să nimerească exact la prietenul Victor, renumit „sitărar" şi cu nu mai pu­ţin renumiţi câni!

In chiar acea seară era clocot mare printre „si-tărarii" bucureşteni, convinşi cu probă palpabilă", c ă . . . trec sitarii. încă târziu noaptea mai sbârnâia încă telefonul în casa amicului meu: „Adevărat? — Nu se poate . •. Spune-mi, frate, drept, să nu plec degeaba... Extraordinar!" Iar a doua zi au plecat mulţi „sitărari" mai jos de Bucureşti . . . Căci din neamul vânătorilor, „sitărarii" sunt poate cei mai inflamabili... CR-B.

U n d e e r a l o v i t c ă p r i o r u l ?

Semnele pe care le face vânatul lovit, sunt tipice. Le găsim înşirate foarte frumos şi lămurit mai ales (În cărţile de vânătoare . . . Afară pe teren uneori nu se petrec însă lucrurile tocmai ca în tratatele de vâ­nătoare. (De sigur, vina nu e a autorului, ci a vâna­tului, care nu se comportă aşa, precum este scris.)

Iată un caz. Déla o distanţă de vre-o 80 de paşi trag cu o armă de 8 mm- într'un căprior. La îm­puşcătură, căpriorul ia poziţia cea mai neînchipuită! Se aşază î n . . . şedere, tocmai ca un câne, se ridică pe picioarele dinainte şi începe să bată aerul cu ele. Repede, par-că s'ar apăra sau ar boxa. Apoi se răs­toarnă mort.

Ce credeţi, unde zăcea glonţul? Precis în inimă. C

1 1 1 • 1 1 1 1 1 s 1 1 1 1 1 1 1 1 • • 1 • • • • • • • • • 1 • 1 • 1 1

•i • # \ 1 J 1 1 / 1 7 U \ / l V L 1 | _ i h 1 • • • • • • I • • • • • V ÂJk 1 1 / K^C i Vr 1 1 r •• • • • • • • • 1 • • • • •i V » ^ ^ ^ 1 V 1 • 1 1 ^ L a V 1 V . / 1 LaJM • 1 • • •

• • • • • • m • • • •1 • ¡44-114444444 I I I l 1 I I I I I I I I 11 II M I I I I I I 1 M I I I ! | | | |

A. v. Spiess: „Karpathenhirscha" Ed. Paul Parey. Berlin. Preţul Era. 3.60). De câteori îl văd pe colonelul August v. Spiess, Directorul vânătorilor Regale, am UN curios senti­ment. Mi.se pare, că am în faţa mea un erou din epoca romantică a marilor cuceriri, pe când harta globului nostru prezenta multe pete albe: terra incognita. înalt, purtându-ŞI fără o cât de neînsemnată seăpătare a umerilor cei aproape şaptezeci de ani, — cu faţa arsă de vânturi gheţoase şi de arşiţ?. africană, — cu genele adunate, ca să concentreze pri­virea ageră, — cu mustăţile înţepate sfătos spre cei doi ochi, CU barbişon cochet, — ou o severitate a concepţiilor de viaţă şi o generoasă bunătate de suflet cum rar întâlnim azi — colonelul Spiess mi_se pare, că s'ar fi potrivit mai bine ÎN epoca şi pe locurile iui Daniel Boone (celebrul „Ciorap de piele"), a Paterului Menard, alui Jean Martin, decât în epoca noastră, cu zgârie-norii ei, cu viaţa îngrădită în statute ŞI ÎN urgisite legi, eu sufletele oamenilor tăbăcite de materia­lism. In colonelul Spiess sălăşlueşte un suflet de mare aven­turier. „Aventurier" în sensul frumos al cuvântului, aşa cum au fost marii descoperitori de lumi. marii colonizatori, cum au fost cei ce au bravat moartea în dorul să înfigă oel-dintâi steag la pol sau să urce neurcatele preţipişuri de ghia--ţă şi viscol ale unor uriaşi munţi. Din acest grăunte de argint pururea neastâmpărat a fost îndrumată toată viaţa colonelului Spiess începând din ziua, când — ofiţeraş tinăr .— A pus mai întâi piciorul pe pământul Ardealului, până acum, când onorat cu însărcinarea de director al Vânătorilor Regale, găseşte destulă energie şi putere să facă expediţii vânate-reşti în Africa, dispreţuind vrâstă şi sfaturi ale „oamenilor •cuminţi".

Colonelul Spiess e poate cel din urmă din generaţia de „vânători sălbateci" ai Carpaţilor. S'au schimbat vramile, s'au schimbat oamenii! Pe când el era în floarea vrâstei .şi a energiei, codrii Carpatini erau mai sălbateci şi mai în­tinşi, potecile şi salamurile vânătoreşti mai puţine. In locul drumului pe care zboară azi automobilul cu viteză de bolid, păşea trudnic pe atunci vânătorul cu raniţa grea în spate; acolo unde azi se găseşte cabană de turişti sau vânătorească. doar vre-o stână părăsită de oferea sălaş celui pe oare îl Tiătuso o zi întreagă lappviţa; acolo unde azi. poţi vedea din jilţul pătuluiui defilând cerbii în muget, câte patru, câte zece într'o seară, pe vremea aceia trebuia să umbli zile. ca să auzi un muget, şi oricare trofeu (şi nu se drâmuiau atunci troleele, cum cântăreşti cartofii!), era floarea unei trude mari, A unei iscusinţe deosebite, ea a unei deosebit de favo-TABILA sărutări A zeiţei Diana. — După o viaţă de vânător, petrecută în necontenită atingere — uneori prietenească, alte­ori adversă — cu locurile Carpatine, cu făpturile necuvân­tătoare, cu oamenii Carpaţilor, nu este nici o mirare că Colo­nelul Spiess, simte cu toată puterea inimei sale. că patria lui e brâul Carpaţilor româneşti, ou Ţara dinspre apus, cu T a r a dinspre răsărit. Nu e mirare, că Carpaţii. ou neamul lor, ÎL consideră pe acest vânător fără teamă şi fără prihană a adevărat fiu şi îl reclamă, şi 1-a cucerit depărtatei lui -ţări de naştere.

Colonelul Spiess a dat lumei vână-toreşti oeiaee îi da­tora: descrierea amintirilor sale. Cea dintâi carte de acest gen „Im Zauber der Karpathen". ajunsă la a treia ediţie, a format o adevărată senzaţie. Deschidea prin ea cititorilor o fereastră, prin care aceştia puteau arunca o privire în lumea vrăjită a Carpaţilor. Pe când această lucrare cuprinde me­moriile autorului, privitoare la toate soiurile de vânat şi de vfnătoare din Carpaţi — în noua sa lucrare — „Karpathen-hirsche" —• apărută de curând. Colonelul Spiess descrie întâl­nirile sale ou cel mai de scamă vânat european, cu cerbul carpatin. Sunt istorisiri care te răpesc din timpul şi locul ÎN care te găseşti, şi te fac să trăieşti alăturea cu ilustrul autor peripeţiile adese într'adevăr de mare aventură, care •dormitează la sp-i!.e!<> fiecărui trofeu de cerb din splendida colecţie a Colonelului Spiess. In afară de valoarea ei mare literară şi tu lechvă neîntrecut de interesantă, această lucra­re are mai alen o valoare documentară, fixând ea stările vânătoreşti de acum patruzeci şi mai bine de ani.

Nu patera să încheiem aceste câteva şire. fără să re_ mircămm gingăşia de sentimente cu care acest aspru călător al munţilor şi dârz înfruntâtor c'e primejdii. Colonelul Spiess. înconjoară şi în amintirile sale familia sa. Cu deosebită dra­

goste de părinte, dedică această nouă lucrare fiicei sole „Sil-vietta, cea iubitoare de munte".

Urăm „Tatei Spiess" — orna îndrăznesc să-i spună vâ­nătorii din generaţia mai tineră — să se bucure încă multă vreme de frumuseţile Carpaţilor săi, şi să mai poată răscoli în sacul în care încă de sigur sunt multe amintiri vrednice să fie imortalizate. / ,

Dr. Lutz Heck: „Aul Urwild in Kanada". (Cu 87 fotografii ale autorului. Ediţia Paul Parey, Berlin. Preţul: legat Rm. 10 80 — ou reducere de 20% pentru România).

Drul Lutz Heck este directorul gradinei zoologice din Berlin şi unul dintre personalităţile proeminente ale vânăto-rimei germane. înainte cu câţiva ani a primit dela Măiestrul de vânătoare al Imperiului german, Goring, încredinţarea, să întreprindă o eălătorie mai îndelungată în Canada în scopul studierii zoologice a faunei canadiene, şi pentru a aduce în Germania, vii, bisoni, elani şi alţi reprezentanţi ai faunei de acolo. E de sine înţeles, că un vânător atât de pasionat, cum e Dl. Dr. Lutz Heck, nu şi-a uitat acasă arma, ci a dus-o bună tovarăşe. In cartea lui, apărută zilele trecute, „Auf Urwild in Kanada", Dr. Lutz Heck descrie această ex­pediţie. Canada cu drept cuvânt a devenit visul suprem al vânătorilor. Fauna vânătorească a Canadei e neîntrecută, mai ales pentru vânătorul care are pasiunea glonţului. Cer­bul Wapiti, elanii cei mai puternici din lume, urşii grismry, cei negrii, cei uriaşi din Kadiak, apoi râşii, lupii, oile săl­batice, caprele de zăpadă, feluritele specii de reni sălbatici populează imensele terenuri sălbatice ale vestului canadian, oferind zoologului şi vânătorului aproape nesfârşite posibili­tăţi, de cercetări şi de aventuri. Călătoria autorului acestui splendid şi interesant volum a fost încununată cu succes, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi vânătoresc. Dr. Lutz Heck nu numai a putut aduce pentru parcurile germane pie­sele de bisoni şi elani necesare, ci a întreprins minunate şi pline de rezultate excursiuni vânătoreşti. Peripeţiile acestor exoursinni, descrierile de locuri, oameni şi animale, fascinea­ză pe cititor dela prima pâmă la ultima, pagină a volumului. O deosebită frumuseţă şi importanţă dau acestei cărţi cele 87 fotografii de animale, pe care le publică autorul, rod al multor trude şi primejdii. Cartea aceasta va fi citită cu, plă_ cere şi cu folos de vânători, amatorii şi profesioniştii vână­tori şi de toţi cei ce au plăcere în lucrurile frumoase ale naturei.

Viaţa fores&eră (Noemvrie, 1937). Dl. Dr. Valeriu Dinu, încape o critică a expoziţiei de vânătoare din Berlin, promi­ţând, că după premizele pe care le dă în acest prim articol SP. tragă concluzii în ceeace priveşte modul cum s'a prezentat România la această expoziţie. Din unele fugare aprecieri, pe care le face deja, credem, că autorul intenţionează să aducă învinuiri celor ce au organizat secţia românească a acestei expoziţii. Ne rezervăm dreptul să revenim asupra acestor a r ­ticole, după-ee vor apare în Întregime, când poate vom avea ocaziunea să rectificăm şi câteva din cifrele pe care le dă autorul în acest articol introductiv. De data aceasta ţinem să ne; oprim o clipă asupra unor săgeţi, ce pare-că intenţio­nează autorul să le îndrepte spre revista noastră. Cu oarecare maliţie aminteşte, repetat, „faimosul", „mult trâmbiţatal" trofeu Frita Klein, trofeu de cerb românesc, care a fost des­coperit de curând în Germania, şi eu care s'ai ocupat în două rânduri revista, noastră. Acest trofeu „mult trâmbiţat" (de „Carpaţii" verosimil) „nu a vrut să apară" la expoziţie, cum ironizează autorul. Aici e nevoe de o lămurire.

Revista noastră a sprijinit din răsputeri participarea României la marea competiţiune vânătorească din Berlin. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, ca ţara noastră să cuce­rească acolo locul de onoare, care i-se cuvine. Constatăm sa­tisfacţia noastră, când putem mărturisi obiectiv, că România — eu toate-că nu a fost prea avantajată de organizatorii nemţi, — s'a clasat în fruntea tuturor ţărilor europene, (la nevoe vom dovedi aceasta şi cu cifre!), şi că secţiunea Româ­niei a fost cea mai apreciată şi mai căutată (în afară de tro­feele coloniale ale Imperiului Britanic). In cursul străduinţe­lor noastre de a susţine patriotica acţiune de participare la Berlin cu tot ce avem mai bun, ni s'a adus la cunoştinţă, că Germanii au hotărît să admită la concurs cunoscutul trofeu

unguresc „Montenuovo" disealifieat mai înainte. Am protes­tat energic împotriva acestei tentative, care ne răpea pe ne­dreptul titlul de record mondial la trofee de cerbi. Intre timp a sosit la Direcţia Vânătoarei din Bucureşti raportul oficial al conducerea germane a expoziţiei, că s'a trimis acolo un enorm trofeu românesc, necunoscut până atunci, oare avea 240.46; puncte iNadler. Ne-am bucurat — şi era natural să ne bucurăm — de aceasta veste, pe care — scriam delà înce­put •— am primit-o cu oarecare scepticism. „Carpaţii" prin corespondenţii săi din Germania a făcut imediat investigaţii, şi am putut dai fotografia acestui trofeu, cu toate datele lui. (Vezi „Carpaţii" Nrii 8 şi 9). Deci: trofeul „Fritz Klein" nu era o poveste; exista şi există, dimensiunile date de noi îl calificau record mondial, fără nici-o dubietate. (N. B.! Dl. Dr. Dinu — cu oarecare venin — spune, că acest trofeu ro­mânesc s'ar fi clasificat al 3-lea, având 240,46 punct, pe când trofeele Sehwartzenberg şi Reinspach — din 1730 şi 1891 — aveau 246,4 resp. 243,9 puncte. O profundă eroare a D-lui Dinu! Trofeul românesc Fritz Klein are 240,46 puncte A'adler, iar celelalte două au punctajul Praga — 1937, — punctaj ce majorează în general cam ou 10 —15 punctele N&dler. Deci trofeul Fritz Klein după formula Praga avea cel puţin 256 puncte şi se clasa fără îndoială în fruntea tuturor!). Acest trofeu nu a fost admis însă în concurenţă, pe motivul, că nu se ştie precis localitatea) din România, unde a fost dobândit. Deci pe motiv de, formă. In aceiaş vreme însă — poate chiar în urma apariţiei acestui trofeu românesc, — a fost disoalifi­eat şi trofeul unguresc Montenuovo. Din toate aceste reiasă, că trofeul „trâmbiţat" de „Carpaţii" există, e de fapt cel mai tare trofeu de cerb din timpurile moderne, care e cunoscut şi nu putem) decât să ne mândrim, că revista noastră a con­tribuit la cunoaşterea lui.

Aşteptăm cu interes critica ce se pune în vedere refe­ritor la modul de organizare, a secţiei româneşti şi la activi­tatea „oficialilor noştrii", cum numeşte Dl. Dr. Dinu pe cei ce au luat sarcina grea să realizeze secţia aceasta româ­nească. Sperăm, că va fi ou totul obiectiv şi ne va spune ce trofee româneşti existente în ţară au lipsit delà expoziţie, şi din oare cauză au lipsit ele. Ca documentarea să fie com­plectă.

Dar, după cum am promis, vom reveni duipă complec-tarea studiului; D-lui Dr. Dinu

L'Eleveur (Paris, No. 15 Oct, 1 Nov., 15 Nov. 1937). Citim întotdeauna cu o tresărire de mirare şi revoltă infownaţiu nile despre prinderea păsărelelor şi porumbeilor sălbatici cu ajutorul reţelelor. E oare în adevăr admisibil ca astfel de procedee să mai dăinuiască într'o ţară civilizată ca Franţaî Vedem eă da —> şi ne pare nespus de rău, că atunci când eşti silit să recunoşti o urâţenie la un prieten/ drag. — Situa­ţia vânatului în Franţa e critică. In afară de teritoriile! par­ticulare întreţinute din greu şi cu mari cheltuieli, —i e vorba de vânat mic —> câmpiile, plaiurile şi pădurile Franţei sunt în mare criză. Federaţiile regionale fac sforţări meritaaee, învestesc sume enorme pentru repopulare. Dar, cum cui drep­tate remarcă d. Munnier, dacă nu se va trezi însăşi massa vânătorimei spre o altă mentalitate decât cea actuală, în curând se va găsi tot atât vânat în câmpii şi păduri, cât in „place de la Concorde". Trist. — Continuă discuţia prin oare se protestează de glasuri daneze, franceze şi engleze con­tra pretenţiunei germanilor de a numi dogul danez, dog german. —• Intr'un articol despre expoziţia de vânătoare delà Berlin, găsim eu surprindere sub semnătura dl. P. Mégnin, directorul revistei, următoarea înşiruire de ţări: „România, Germania, Polonia, Ungaria, Transilvania". Crede oare în adevăr dl. P. M. că Transilvania e altceva decât însăşi inima României? Ar fi o probă mai mult despre. . . fantezia geo­grafică a francezilor. In tot cazul despărţirea mândrei noastre provincii de România şi aşezarea ei în imediat după Unga­ria, ne este penibilă într'o revistă franceză. — Reproducând fotografia mistreţului de 320 kgr„ apărută în „Carpaţii", găsim aprecierea de „superba şi interesanta revistă româ­nească". Ne pare bine, dar să se ştie că „Carpaţii" apar în Transilvania. — Aflăm că pentru repopulare cu vânat Fe­deraţiile de vânătoare au cheltuit în 1936 4,500.000 franci, adică peste 30 milioane lei, apreciabilă sumă intrată în bu­zunarele ţrăilor exportatoare de vânat din Europa centrală. O lecţie dureroasă pentru oricine ştie să înţeleagă, crb.

Sport Canin (Paris. No. 46. Oct. 1937). Remarcăm, pe lângă frumuseţea câtorva exemplare de câni din toatei rasele — fo­tografii perfect reproduse pe hârtia cretată a elegantei şi luxoasei reviste — un interesant articol, semnat F. Turcat, •despre ogarul arab „Sloughi". — Mai aflăm, între altele, şi

despre efortul creatorilor englezi pentru obţinerea eockeru-lui . . . alb. Aproape s'a ajuns. Încă puţin şi va li realizat. Interesantă, cu acest prilej, părerea col. Casson. relativ la selecţionarea asupra culoarei. Acest crescător pretinde că. negrii, marcaţi cu albi, proveniţi dintr'un reproducător negru şi altul pluricolor nu_şi „marchează" descendenţii. (Acelaşi lucru, evident, pentru un oranj marcat alb). După această teorie o căţea unicoloră, puternic marcată cu alb, împerechea­tă cu un etalon 100% alb şi oranj (dacă există), ar reproduce în întregime culoarea tatălui. Căţeaua ar fi „neutră" din punct de vedere al eredităţii culoarei. Dacă teoria se justifi­că, vede ori-cine importanţa ce decurge, căci s'ar putea ©vita astfel infinitele Încrucişări între exemplare din ce în ce mai consangvina •— cu toate mizeriile fizice şi morale ce decurg dintr'o astfel de practică. Dar ne întrebăm ce interes deosebit se poate lega de un cocker alb? Noutatea, raritatea — şi mirajul unei mode de lansat, „profitabilă" desigur. crb.

Le Saint-Hubert (Paris. No. 11, Nov. 1937), Asistăm cu dl. Col. D'Epinay la o captură de cerbi vii în Cehoslovacia, destinaţi exportului. Operaţiile decurg cam în felul următor, în vreme de iarnă, după-ce cerbii încep să vie la adăposturile de hrană. In preajma acestor adăposturi se construeşte cap­cana. Aceasta constă dintr'un „ocol" pătrat, cam 200 m. lăture, a cărui pereţi sunt din pânză groasă, înaltă de 4 m., agăţată de copaci special plantaţi în vederea scopului şi fixată jos eu ţăruşi. Acest ocol e prevăzut cu o deschizătură de vre-o 3 m. lărgime, care poate fi închisă printr'o perdea din aceiaşi pânză. Perdelele ridicate în lături pot fi liberate deodată, printr'un mecanism simplu. Aproape de aoeastă intrare se construeşte un prepeleac înalt da vre-o 8—10 m., care adăpos­teşte un paznic. Acesta va declanşa căderea perdelelor atunci când destui cerbi au intrat în ocol. Intrarea cerbilor în ocol se obţine mutând progresiv fânul din adăpostul de hrană spre ocol, apoi chiar în ocol. Odată cerbii în ocol şi perdelele închise şi consolidate, paznicul anunţă personalul de condu­cere al operaţiunilor, se convoacă gonacii şi invitaţii. Pentru aceştia se construeşte chiar o . . . tribună! . . . A doua fază este prinderea propriu-zisă a bieţilor cerbi. De partea opusă, a intrării în ocol se află o deschidere, care dă într'un al doilea ocol, mai, mic. O reţea de 6—8 m. înaltă şi vre_o 20 nj-lungime e agăţată între cele două ocoale, astfel ca la eea mai mică atingere să cadă jos. Ceeace urmează se înţelege uşor. Cerbii cari se avântă spre deschidere dau în plasă, aceasta cade peste cerb şi îl imobilizează. Se pune plasa la. loc şi se reîncepe această goană dintr'o parte în alta până s'a prins numărul de cerbi necesari. Aceştia sunt legaţi de* picioare, li-se taie coarnele cu ferăstrăul (oroare!) — ca să se economisească loc în cuştile da expediţie, — se introduc în aceste cuşti, unde sunt deslegaţi de picioare. Asta e. Cam antipatică treabă. — Dl. G. Benoist propune radiestezia ea. explicaţie la misterul orientării animalelor. Deci tot mister rămâne. — Dl. A. Chaigneau arată cauzele cari au contri­buit la părăsirea capcanelor „gât de lebădă": dimensiuni şi greutate mare (5—6 kg. în loc de 1,5—0,700 la cele cu paletă sau cele americane), pericolul şi delicateţa întrebuinţării, pre­ţul egalând pe cel a 8 capcane bune cu paletă, randamentul mai mic şi mai aleatoriu decât ou celelalte, mai ales pe îngheţ, procedee mai reduse în întrebuinţare, etc. Autorul a r e desigur dreptate, dar uită un singur criteriu: omenia. „Gâtul de lebădă" omoară, celelalte chinuesc. — Dl. G. Tisset discută din nou chestiunea recunoaşterei în vânătoare a iepuroiului de iepuroaică. Nu se poată afirma că orice iepure sărit poate fi identificat ca sex. Dar că destul de des poţi să-ţi dai seama de aceasta, din foarte caracteristica atitudine a iepuroiului, respectiv iepuroaică, este exact. Suntem de aceiaşi părere — după dese verificări — cu condiţia, evident, să „ai în ochi"' atitudinea respectivă şi să ş t i i . . . să recunoşti sexul la iepuri, când îi examinezi, lucru nu atât de uşor pe cum şi l -ar putea închipui cineva care n'a avut această curiozitate. — Mai relevăm un interesant articol al d_lui R. Dommanget, cunoscutul cinofil, despre stilul la cânii de aret, precum şî articolul, pe cât da1 just şi spiritual, al d-lui J , de Lussigny despre Arta şi technica cinofiliei. Trebue însă citit pentru a-i gusta savoarea. crb.

Der Deutsche Jäoer (München, ö Nov.—1 Dec. 1937). Pă­rerea că ţapul trebue să devină destul de hătrân ca să aven» trofee capitale este azi demodată. Ştie oricine eă pentru pros­peritatea vânatului sunt dătătoare de ton influenţele cele mai felurite. In afară de patriotismul ereditar factorii încon­jurători joacă un rol determinant asupra desvoltării vânatu­lui. Diferitele formaţiuni geologice au componentele lor flo­ristice caracteristice a căror valoare nutritivă ca plante fura-

jere o t'oarto diferită. Aşa; de ex. plantele din terenurile cal-caroase bogate în pratenie oferă multă substanţă constructivă pentru oase. Plantele terenurilor cu roci vechi conţin în schimb un procent mai mare de siliciu necesar în dezvoltarea părului. O influenţă mare exercită şi clima dominantă. Chiar la cea mai lmuă predispoziţie ereditară vânatul nu se des. voltă în toate revirurile în mod identic, ci se pot deosebi regiuni de progres şi regiuni de stagnare, ceeace pentru vâ­natul mare se va resimţi puternic în evoluţia trofeelor, iar pentru vânatul inferior resimţirea va fi de mică importanţă. Greu se va putea determina, şi atunci numai prin gustul unui gaurman 1. un iepure provenit dintr'o vale adâncă de "unul dintr'o vale alpină cu clima siberiana.

Vânatul mie, mai mult decât cel mare se resimte de fluctuaţiile meteorologice anuale. E interesant din punct de vedere ştiinţific să se cunoască factorii meteorologici par­ţiali, cari posedă o influenţă asupra progresului vânatului. Cunoscându-i, deşi nu putem schimba vremea, cel puţin prin anumite măsuri vom scuti vânatul de cutare sau cutare in­fluenţă meteorologică defavorabilă. Observaţiile trebuesc fă­cute pe teren liber şi prelucrate după metodele statisticei matematice. Datele trebuie să se bazeze pe numărători pre­cise asupra stării, vânării -şi imigrarea, speciilor de vânat în revir şi asta pentru o serie de ani consecutivi. Pe baza acestor date se stabileşte un coeficient de corelaţie.

Asemenea calcule s'au făcut pentru un revir cu vânat mare din Steyeiul mediu. Rezultatul grafic a fost expus în 1936. S'au comparat cifrele relative de creştere ale vânatului cu diversele date meteorologice. Iu felul acesta s'a constatat că creşterea vânatului de capre negre depinde de înălţimea medie a precipitaţiunilor de iarnă şi de probabilităţile de ploaie din acest anotimp. Cu cât massa precipitaţiunilor şi probabilităţile do ploaie sunt mai mari, cu atât sporul stocu­lui este mai mic. Creşterea stocului de cerbi c influenţată de nivelul mediu al precipitaţiunilor de pe vremea boncănitttlui şi a mugetului in timp ce la căprioare nivelul de precipitaţiuni joacă un rol numai în epoca mugetului, în schimb tempera­tura mijlocie influenţează şi pe una şi pe alta.

Prof. Schaider din Graz, căutând corelaţia între datele meteorologice ale Universităţii de acolo şi rezultatele vână­torilor dintre anii 1800—1909, ajunge la concluzia că între fenomenele meteorologice, ce provoacă progresul prepeliţelor şi iepurilor, este o concordanţă complectă. Iernile nu prea reci, cari încep de vreme cu precipitaţiuni dese, dar nu -prea mari, sunt bune, căci asigură hrana vânatului. Vremea caldă în Septemvrie şi Cctomvrie este rău venită pentru iepuri, căci nu se întrerupe activitatea de împreunare, iar puii se vor prăpădi de frig. Pentru potârnichi vremea frumoasă din acesta luni e tot nefavorabilă, căci se continuă printre ele o vânare abuzivă. Ambele aceste specii de vânat mic sunt in-«enzibile pentru timpul de vară. Precipitaţiile de-abia dacă influenţează potârnichile, chiar pe vremea scoaterii puilor. Factorul temperatură e deciziv pentru iepure şi potârniche în cantitate de 68%. iar elementele de umezeală în cantitate numai de 32%. Pentru fazan umezeala e hotărâtoare în pro-«ent de 45%.

Mai multe zile de ploaie influenţează nefavorabil asu­pra intensităţii de vânare a fazanului. Pentru fazan, lucru do mirare, timpul ide vara e hotărâtor, pe când cel de iarnă n'are nici-o influenţă. Condiţiile de temperatură şi umidita­te atmosferică sunt cu totul altele în straturile de aer apro­piate de pământ decât la 2 m. înălţime, iar vânturile sunt mai rare în pădurea, chiar desfrunzită, decât în câmp des­chis. Fazanul de pe pom e mai scratit de rigorile iernii, ca iepurele şi potârnichea de jos. Cercetările micro-clim atice sunt foarte importante pentru a vedea cum e influenţat pro­gresul vânatului. Ele nu spun cât de sus trebuie ţinute şoproanele pentru clocire şi creştere a puilor. Orientarea geografică a şopronului să se facă după direcţia dominantă a vânturilor.

Aceste cercetări climatice subtile plicticoase, cari nece­sită o aparatură scumpă, vor face să se cunoască multe taine căutate zadarnic până acum de vânătorul de iepuri şi pre­peliţe. Colindăm câmpul în timp de iarnă. Câtă bucurie la "vederea unei brazde îndepărtate din dosul căreia sperăm să sară şoldanul. Dar nu, trecem peste încă 2 sau 3 asemenea brazde ca să rămânem tot desiluzionaţi. De-abia a 5-a brazdă ne dă satisfacţie, căci nu mai biruim cu împuşcatul. Se în­tâmplă aceasta an de an în acest loc? Depinde aceasta de direcţia vântului? De teren? De un optim de căldură solară? Iată întrebări, cărora practicianul nu le va putea da o mo­tivare studiată. El va putea trage concluzii numai din datele omului de ştiinţă.

In cercurile vânătoreşti din Germania nu de mult se vorbea puţin maliţios despre fazani. Această pasăre aparţinea vânătoriilor nobile, iar carnea sa era o specialitate. Se în­grămădeau fazanii păziţi, apoi erau speriaţi şi societatea avea în cine să tragă. O. Graskery consideră pasărea ca un echiva­lent pentru preţurile de arendă mereu ridicate, mai ales în revirurile din cari vânatul ales a fost exterminat. Vână­toarea fazanului e o plăcere şi scriitorul combate părerea că această pasere ar fi atât de proastă eum s'ar crede.

H. Dons, care are o mare iubire pentru creaturi, nu apreciază nici el îndeajuns fazanul. Acesta se potriveşte mai bine în stepele cultivat» şi e ridicol să-1 vezi în regiunile de boltă şi smârcuri, cărora le sunt proprii alte specii. Deabia într'una din lucrările sale aminteşte despre fazan, care aduce de trei ori mai multă pagubă, decât face el. Valoarea sa constă numai în pasiunea eu care este vânat. Desigur, că un poet poate să spune ce vrea, chiar şi lucruri nereale Azi e perfect determinat că fazanul poate aduce frumoase servicii agTieulturii, căci consumă multe larve şi insecte stri-eăcioase. Pe ogoarele proaspăt semănate un stoc mare de fazani poate aduce pagubă. De aceia ogoarele însămânţate trebuiesc păzite un timp oarecare. Scrierile asupra fazanului se referă mai mult la metodele de creştere, la felul de ali­mentare, de apărare contra răpitoarelor. Cu câtă dragoste se vorbeşte despre trecerea sitarilor, paseri atât de apropiate de noi. Câtă bucurie la redarea jocului de muntă al cocoşului de munte, iar primul muget al cerbilor îl anunţă chiar şi ziarele. Toate sălbătăciunile au aureola lor de poezie, numai fazanul a fost 'tratat cu vitregie.

Lui nu i-s'a dat decât un interes economic sau sportiv cinegetic. Ou creionul şi cu inima sloi de ghiaţă nu ne putem apropia de nici o creatură şi atât mai puţin de fazan. Ün maestru fazanier v a vorbi cu multă dragoste despre aceasta pasere, fiindcă o cunoaşte mai bine.

Autorul Dr. F . Hülle, care şi-a început cariera de vâ­nător în regiunea de dealuri împădurite, cunoştea fazanul numai din reviste. Pentru dânsul poezia pădurii era legată de trecerea sitarilor şi jocul cocoşilor de munte. Farmecul vânătoarei de fazani 1-a cunoscut deabia de un deceniu, când avu prilejul să vâneze pe unele reviruri din Silezia. Drumul pe roua dimineţii până la moşie, liniştea din revir, grija cu care erau supravegheaţi fazanii şi goarna în care totul mer­gea ea poate i-au şters admiraţia. Fazanii cari veneau ca săgeţile pe deasupra brazilor, cădeau ca trăzniţi în dreptul trăgătorilor.

Cu drept cuvânt aceste paseri multicolore pot fi admi rate şi iubite, căci vânareai lor oferă ceasuri de multă prospe­ţime şi de adevărată plăcere vânătorească. In fazan nu trebuie să se vadă numai partea economică, ci trebuie într'adevăr iubit.

Wild and Hund ^Berlin, No. 15 Oct—1 Dec. 1937). Silvi­cultorul M. D. semnează o poveste despre cerbii cu perucă. E vorba de un astfel de cerb văzut în 1931 de un asesor silvic şi ale cărui coarne au fost expuse în 1933 la expoziţia din Colonia. Autorul în decursul expediţiilor sale avu prilejul să vadă un cerb deseori în compania altora. El se distingea de tovarăşii săi prin coarnele sale cari avea o culoare violet-albastră. A scăpat mereu urmăritorilor săi atât în 1933, cât şi 1934. Autorul îl văzu din nou în 1935. dar întunericul serii îl împiedeca să tragă asupra lui. Indicaţiile altui coleg într'-ale vânătoarei, că ar mai exista prin revir şi un alt cerb perucat, a complicat şi mai mult vederile autorului oare în Iulie 1937 s'a dedicat din nou urmăririi acestei rarităţi. Cer­bul în chestiune apăru după vre-o 6 ceasuri de aşteptare în compania altor trei exemplare şi fu doborât în cele din urmă. Examinat, ramurile sale prezentau o lungime de 30 cm., iar cuprinsul rozetei era 23 cm. Pe ramul drept ramifioaţiu-nile incipiente erau complect închircite, dar de recunoscut încă. Peruca era destul de aderentă. Cerbul avea peste 10 ani şi cântărea, fără cap, 100 kg. Testiculele mici denotau o insuficienţă sexuală ereditară.

In acelaş an s'a împuşcat un cerb bolnav, care avea craniul fracturat eu testiculele tot în regres. In 1935 i.s'au găsit chiar coarnele, cari până atunci erau normal desvoltate. Probabil că fractura a atras după sine atrofia glandelor hor­monale antagoniste cu testiculul aşa că fractura a avut ea efect inhibarea desvoltării testiculului şi deci prezenţa perucii.

Silvicultorul H. Neuholland evidenţiază într'un articol importanţa terenului cu hoit şi construcţiile artificiale în vânarea vulpilor. Dacă dorini să vânăm iarna vulpea prin intermediul terenurilor cu hoit, e bine ca aceste locuri să fie fixate din vreme. Ele se aleg din primăvară şi din când

în când se aduc la ele mortăciuni. Se aleg pentru aceasta în pădure: poiene ou şanţuri sau goluri, ce se pot -vizita uşor. La câmpie se vor căuta locuri mai adânci. Locurile alese atât la câmpie, cât şi la pădure trebuie să fie liniştite, nu prea umblate. Hoitul se pune de preferinţă în apropierea unui râu, ca vulpea să poată utiliza pe cât posibil trecăto-rile. Apropierea apelor e preferată de vânătorul de răpitoare, căci pleoscăitul acestora evită zgomoatele pe cari l-ar face vânătorul când ridică puşca.

Locul trebuie în aşa fel ales, ca hoitul să fie bătut de vânt din toate; direcţiile, căci vulpea vine aproape totdeauna din direcţia vântului. Nu se va pândi decât când acesta e favorabil. Hoitul va sta la 40—50 paşi de locul de pândă, o distanţă potrivită pentru alice, dar nu răsfirat la suprafaţa terenului, ci aruncat într'o groapă sau conductă de ciment. Groapa va avea o lărgime de 50—70 om., iar pământul scos se nivelează în jurul ei şi se toarnă peste el gunoi sau pleavă. Tot cu gunoi se umple şi jumătate din groapă în care începând din primăvara se aruncă resturi de peşte, pisici şi măruntaie. Adesea la 8—10 zile delà prima momeală se constată prin urme şi cărţi] de vizită lăsate prezenţa mai multor vulpi, cari au luat cunoştinţă de acest loc.

Cu cât toamna! se apropie mai mult, cu atât locul tre­buie presărat mai des şi cu bucăţi mai mari de hoit. Gunoiul din groapă ajută ca hoitul să nu îngheţe nici pe vremea gerului aspru. Lacul de hoit e bine să fie neted, fiindcă vulpea va fi mai bine văzută în nopţile de iarnă. Hoit pe pământ gol e o greşală, căci adesea cadavrul acoperă vulpea prevăzătoare. Pânda pe locul de hoiti se va face numai când e zăpadă şi lumină de lună, iar ca să mărim şansele, facem în acelag zi după masă o trenă din măruntaie del iepure sau pisică. Locul de pândă va fi ocupat seara, imediat ce iese luna. Bine îmbrăcat şi cu puşca încărcată se aşteaptă în li­nişte. Dacă apare vulpea şi începe să mănânce, se trage la primul prilej când animalul e văzut din coastă. Dacă focul a dat rezultatul dorit, atunci putem merge liniştit acasă, căci o altă vulpe nu va mai da în seara aceia pe acolo.

Dacă dorim să amenajăm un loc de hoit pentru mai mulţi ani, atunci construim pentru pândă o colibă pe care o acoperim cu saci sau covoare bătrâne, cari ne vor feri de frig. Gaura prin care se trage, trebuie să fie largă, pentru a avea o suprafaţă cât mai mare înaintea ochilor.

Conducta de ciment se preferă gropilor acolo unde sunt mistreţi, cari adesea duc într'o noapte tot hoitul expus.

Un al doilea procedeu de a vâna vulpea este vânătoa­rea prin vizuini artificiale. Acestea se fac acolo unde sunt trecătorile principale ale vulpilor. In aceste locuri construcţia se face pe o mică pantă. Condiţia este ca să putem trage asupra vulpii în fugă nestânjeniţi delà 40—50 paşi. Forma construcţiei va fi de potcoavă, iar intrările la cel mult 2—3 m. unele de altele, ca să le putem vedea şi trage asupra lor. Construcţia poate avea o lungime de 10—12 m. şi o lăţime de 8 m. Pereţii se, sapă vertical la 25—30 cm. unul de altul. In adâncime se merge până la 50—70 cm. In mijlocul con­strucţiei facem căldarea cu un diametru de 100 cm. Pereţii laterali şi pardoseala se pot căptuşi cu cărămizi. Când totul e gata, se nivelează cu pământul scos. înaintea intrărilor se netezeşte nisip. Construcţia întreagă poate fi însămânţată cu iarbă, cu excepţia intrărilor. Acoperişul sé poate face din scânduri. Dimensiunile construcţiei pot diferi după loc. Acela care vrea să facă vizuini artificiale,, trebuie să ştie bine nu­mărul vizuinilor naturale din revirul său şi să le facă de­parte de desişuri. Din totalul de vizuini naturale se lasă ne­atinse cel puţin două, iar celelalte se nivelează dacă nu-s numai două intrări de fiecare, iar cele plus se închid ou pretabile în a fi transformate în vizuini artificiale. Vor fi pietre şi nisip. O vizuină făcută dinadins va fi acceptată de-abia după un timp îndelungat. Vulpile încetăţenite în astfel de vizuini se lasă cam un an în pace, pentruca să se producă în ele flerul de vulpe. Vulpea acceptă mai repede vizuinile artificiale provenite din c»le naturale.

Delà vizuinile construite în primăvară nu putem avea rezultate decât iarna.

Dacă vrem să avem pui de vulpe, atunci se astupă galeriile după-ce au Introdus bosetul, care-i va mâna până la căldura unde pot fi prinşi.

Vizuina artificială, cât şi locul cu hoit, pe lângă că ţin vulpele în limite naturale, procură multe bucurii vână­torului.

Dl. H. Holl semnează un articol asupra ..Vânătoarei de. capre negre în Carpaţii Transilvaniei".

Autorul având prilejul unei călătorii in Orient, este invitat să vâneze capra neagră pe plaiurile carpatine din Munţii Sibiului. Regiunea Braşov, Făgăraş provoacă întreaga, lui admiraţie, cât şi agilitatea cailor noştri de munte, cari spre neplăcerea călăreţului ţineau mai ales de panta pră-păstioasă a potecii de munte. Urcuş pe stânci şi coborâri în căldări duc pentru prima zi doar la semnalizarea vânatului, căutat, A doua zi, zi de Hubertus. autor şi călăuză acţionează după acelaş plan, gazda cercetând căldarea din altă parte» Condiţii de vânt neprielnice silesc pe autor şi gon-aş să caute prin alte căldări mai depărtate de coliba. Cu acest prilej el are putinţa de a admira plămânii rezistenţi şi mersul sprinten al unui român încălţat ou opinci şi fără ţinto printre stâncile abrubte. In drum au întâlnit doi ţapi de capra neagră şi trei capre, cari trebuiau apropiate. Se alege locul şi gonaşul porneşte peste creastă să abată vânatul. Speranţele rămân însă speranţe, căci caprele in loc să coboare, o iau în SUB. printre cei 2 gonaşi spre creastă. Frânt şi obosit soseşte la colibă, de unde proprietarul de revir plecase să caute zadar­nic un ţap de capră neagră pretins lovit. Vânarea în aceste, regiuni minunate — spune autorul, — şi priveliştea capre­lor negre, este o splendoare în sine, de care trebuie să fii mulţumit şi fără un rezultat palpabil.

Mâine-zi, o ultimă încercare în căldarea, în care gazda, rănise ţapul. Deşteptarea grea din cauza oboselii. Autorul este determinat însă să se scoale prin insistenţa gonaşului de a-1 duce la succes şi prin insistenţa indirectă a gazdei-Din cauza vântului favorabil s'a rămas la ac-elaş plan din. ziua precedentă. Un ţap de capră neagră fu observat nu peste-mult. El cobora păscând dinspre creastă. Cu un efort mare, autorul 'pareuitge 50 metri întru întâmpinarea sa. Ţapul, care scobora mereu, prezenta deodată dorinţa de a schimba, direcţia. Câte emoţii. Autorul se hotărî să tragă şi lovi înv plin. El găsi într'o depresiune, nu peste mult. ţapul lovit. E r a un ţap mediu de 3—4 ani. ale cărui cârjii nu erau trofee,, dar au făcut pe mosafirul nostru să nu uite ziua de 4 Nov.. 1936. Măruntaiele împrăştiat© pe zăpadă au hrănit pe cei 2 uli, cari prin zborul lor au distrat pânda de 3 zile a autoru­lui. Barba ţapului nu era prea puternică ca de-obicei în Carpaţi, iar eârjile au avut 23 cm., ceeaee nu e prea mult pentru condiţiile din Carpaţi. Totuşi ele constituie pentru autor o amintire plăcută a 3 zile, de vânătoare într'o regiune, ispititoare în compania unor gazde amabile şi binevoitoare.

Bruno Liljefors: Das Reich des Wildes. Bd. 1. Xeuman-n— Neudamm. Preţul) Km. 12.— cu o reducere de 20% pentru Ro-mânia). E cel mai splendid volum, pe care l'au editat în ultima vreme marele case de editură vânătorească din Ger­mania. Format mare — album, — hârtie excelentă şi mai ales o profunzime de minunate reproduceri în culori. Citind, această carte, ai o curioasă impresie. Regreţi, că perinzi prea repede textul frumos, şi în aceiaş vreme aştepţi nerăbdă­tor să ajungi cu cititul la câte-o planşă, reproducând una. din operele( de artă ale lui Liljeîors.

Bruno Liljefors e unul dintre cei mai mari pictori, suedezi, şi, de sigur, cel mai mare pictor de teme de vână­toare a ţărilor nordului. Bătrânul artist — azi e de 77 de-, ani — şi-a adunat amintirile de vânătoare într'un volum, care a apărut nu de mult în limba suedeză subt titlul „Det Vildas Rike". Această lucrare a făcut o profundă impresie în lumea literară, şl a obţinut premiul de onoare oferit do= Germania pentru cea mai bună operă de artă a unui artist în viaţă. Această operă a fost acum tradusă in germană şâ editată de marea editură din Neudamm.

In revistele din străinătate, în locuri de. cinste, adese am văzut reproduceri după tablourile lui Liljefors. Totdea­una am avut sensaţia unui lucru cu totul nou, o factură spe­cială, o tehnică şi un unghiu de privire, pe care nu l-am>. mai întâlnit. Pisica sălbatică înaintează cu paşi de puf prin o fantastică încurcătură de lăstăriş şi buruene. Şi miile de-fire de iarbă, de crenguţe, de frunze, pe oare le vezi, iasă. aievea fiecare, — din trăsături largi ale unui penel care vrăjeşte detaliile fără a le desena una de una. „Vânătorul"" stă alăturat de trunchiul unui brad. Arma în mâna dreaptă; cu stânga face scoică la ureche; ochii aţintiţi undeva, în sus. Printre brazi, mijeşte un cer aur, împins din jos de> răvărsarea discretă a zorilor. Fără sS_l vezi, ştii că e aproa-

pe, par-oă auzi cocoşul de munte. Mişcarea suprimă a vână­torului, dela spatele căruia sbugneşte vulpea; porumbarul ce stă cu aripii» răsfirate deasupra prăzii: un iepuraş; lebe­dele din marginea stufului sau familia de ciori înşirată pe ulucii gradinei, sunt teme soluţionate surprinzător de ma­rele artist suedez. — Textul e măiestra amintire a timpului copilăriei petrecute în regiunile Upsalei. zbiciuită de cele două mari pasiuni: arta plastică şi vânătoarea — adolescenţa încărcată de dorul aven turei. — bărbăţia petrecută în obser­varea şi redarea, naturei. în seninele bucurii ale vânătoarei. Xobilo cum sunt picturile şi desenele lui Liljefors. sunt şi descrierile lui. amintiri şi peripeţii vânătoreşti. Spovedania unui mare artist din Ţara Nordului.

La Peche Sportive (Bruxelles. No. din Noemvrie J 937;. la tă cum trebuie pusă momeala după TJ. P.: Peştii dispuşi să mănânce se pun în mişcare. Având un miros desvoltat ei caută urme odorante. Pescarul trebuie deci să deştepte pofta lor, oferindu-le ceeace-i susceptibil sâ_i tenteze. Trebuie să fie bine cunoscute locurile preferate de peşti în râu, adânci­mea apei, natura fundului, viteza curentului şi momeala adequată geniului de peşte, poc care vrem să-1 prindem. Prin­cipiul momelii constă în a, întrebuinţa materii ce nu se des-ag-e-ră prea repede şi cari rezistă 1/4—'/t de ceas. Mirosul lor va da de gol prezenţa peştilor găsiţi prinprejur.

Pescuitul de păstrăv a avut pentru acest an un bilanţ nesaţ ist'ăeător. Se enumără ca motive principale: nivelul prea ridicat al pâraielor şi râurilor dela începutul deschiderii până la sfârşitul lunei Mai, predominare de vânturi desavantajoa-ee. ecloziuni de insecte, lucru care atrage după sine depla­sări mici alo păstrăvilor, numărul tot mai mare al adepţilor acestui sport pasionant.

Se impută statului greşeala de a nu face destule aba­teri de ape şi nici un efort pentru repopularea pâraielor cu plevuşti de păstrăv sau mreană. Păstrăvii dispar pentru-că în unele pâraie se pescuiesc până la 4500 exemplare într'o Duminecă. In zece Dumineci aceasta face 45.000 exemplare o cifră ce nu poate* fi compensată prin nici un fel de repopula­re. Belgienii ştiu că statul oare eliberează permisul, trebuie «a se îngrijească ca pescarii să prindă ceva. dar mai ştiu şi aceia, că au datoria ca să ajute» în primul rând supraveghe­rea. Pescarii au datoria să arate delicvenţilor desavantajul pescuirii păstrăvilor sub mărimea reglementară şi să-i con­vingă să arunce peştele îndărăt.

Pentru pescuitul de iarnă al ştiucii se pretează cel mai bine undiţele „Spinning", poreclite şi undiţe submarin. "Spre sfârşitul toamnei când zilele devin mai reci. peştele tinde spre fundurile adânci pentru a-şi pregăti locul de ier­nat. Iarna întreagă eţ stă acolo semiaetiv sau complect imo­bil. Cu toate acestea el mănâncă. Pentru a reuşi trebuie să peseuim în adâncime. Când pescarul ştie la ce adâncime se tine peştele, succesul e aproape asigurat. Momeala cea mai hună este momeala vie. Undiţa trebuie însă în aşa fel aşezată «a peştişorul să se găsească la o distanţă de 40—50 cm. dela fund şi să poată înota ou toată uşurinţa.

Leit-motivul pescuitului este că colţul trebuie ascuns, -căci după concepţia, mai ales a începătorilor, peştele dacă vede acest fier indezirabil nu va mai trage.

E o părere greşită. Bolul colţului este să servească ea punct de sprijin pentru momeală, să înţelege bine şi să nu dea drumul prăzii, care s'a prins de el.

Când se pescuieşte cu masse plastice, tot interesul este de a, lăsa colţul destul de slobod. E cazul când se întrebuin­ţează ca momeală, grâu fiert, sămânţă, râme, cuburi mici de brânză, bucăţi de pâine cocoloşită, etc.

Dacă întrebuinţăm din contră masse de materie cu mai puţină statornicie ca sânge, paste moi, miez de pâine în foi, viermi din nămol acestea în timpul ferecării se detaşează uşor şi lasă ca colţul să-şi îndeplinească rolul în toată efica-•eitatea. Dacă utilizăm ca. momeală materii consistente şi aco­perim în întregime colţul, atunci peştii vor aluneca, căci nu s'a lăsat colţului priza suficientă Un grăunte provoacă pofta de mâncare a peştelui în orice moment, chiar dacă colţul •este complect vizibil. De-aceea e birie ca această superstiţie să dispară.

U r ă m t u t u r o r p r i e t e n i l o r „ C a r p a ţ i -l e r " — c o l a b o r a t o r i ţ i c i t i t o r i - S ă r b ă ­t o r i f e r i c i t e ţ i A n u l n o u cu b i n e !

* * * La începutul lui Noemvrie a fost împuşcat în regiunea

noastră un sitar cu aripile albe. S'a mai văzut înainte oare aşa ceva? Sitarul l-am trimis, ca să fie naturalizat.

Col. Lupu Baláis — Vârfu Câmpului. * * *

In numărul nostim viitor vom reveni asupra expoziţiei de vânătoare din Berlin, şi vom, publica un important articol de apreciare, seris de Dl. Aurel M. Comşia, articol, care nu a putut apare în numărul de faţă având în vedere caracterul special al materialului din acesta.

Totuşi intercalăm aici câteva mici observări, pe oare le g-ăsim interesante.

Dintre to(i vânătorii, care au expus trofee la Berlin, care au obţinut cele mai multe premii? Adecă în cari mâni sunt azi cele mai multe premii internaţionale acordate la Berlin?

Potrivit catalogului oficial, recordmanii aceştia sunt: Beichsjagermeister Hermann Goring, care deţine 31

premii. Al doilea e Dl. Aurel M. Comşia, care deţine 22 premii. Al treilea Bl. Ieronhn Stoichiţia, primind 19 premii. Vom observa, că Bl. Goring vânează numai din anul

1934. şi multele sale premii sunt a se atribui terenelor în­chise Scliorfheide. Bominten, etc.. ou cerbi de pare, hrăniţi.

Performanta D_lor Comşia şi Stoichiţia e remarcabilă, trofeele lor de vânătoare fiind dobândite toate în sălbătăcin-nilel Carpaţilor.

Mai amintim, că colonelul Spiess are 15 premii. E . Sehmutzler — Braşov 14/ premii; E. Witting 10 premii, Maior A. Vătămanu 6 premii.

E foarte instructivă compararea pe ţări a premiilor obţinute la Berlin. Şi e foarte necesar aceasta, miai ales a-tu.nci. când nepricepuţi sau paraponinţi vorbesc despre „in­succesul Bomâniei la Berlin".

Iată trei tablouri reprezentând premiile dobândite de Bomânia. de Polonia şi de Ungaria, ţări între care s'a dat cea mai aprigă concurenţă. (Datele extrase din catalogul ofi­cial al expoziţiei): Tabloul 1. Premiile acordate trofeelor romaneşti:

V â n a t e : Din cari tn sala de onoare T R O F E E : înainte dupa Totalul înainte dup» Totalul

de 1900 1900 premiilor de 1900 1900 premiilor

Cerbi — 119 119 — 11 11 Capre negre 4 93 97 1 11 ¡2 Mistreţi 1 25 26 — 2 2 Căpriori - 83 83 — 13 13 Urşi — 19 19 _ 3 3 Lupi — 4 4 — 1 1 Bâşi — 5 5 — 1 1

Total: 5 348 353 1 42 43 Ta bl 0 u l II. Premiite acordate trofeelor ungare: Cerbi 41 96 137 7 12 19 Căpriori 7 85 92 7 7 Lopătari — 28 28 10 10 Mufloni _ 4 4 Mistreţi — 15 15 — —

Total: 48 228 276 7 29 36 Tabloul III. Premiile aeorâutc trofeelor* poloneze: Elani 3 21 24 3 3 Cerbi 6 58 64 — 3 3 Căpriori 9 67 76 2 13 15 Mistreţi 3 91 94 1 5 6 Urşi — 5 5 1 1 Lupi 1 25 26 1 1 Bâşi — 21 21 — 2 2

Total: 22 288 310 3 28 31

Ce se desprinde din compararea acestor cifre? România a avut 119 cerbi premiaţi, Polonia 64, Ungaria

137. Dar toţi cerbii României an fost împuşcaţi după 1900, deci din epoca nouă, pe când din cele 137 trofee d© cerb un­gureşti nu mai puţine decât 41 trofee sunt mai vechi de 1900, din cele poloneze 6.

Impresionant este numărul mare al urşilor româneşti premiaţi, 19, toţi da după 1900. — Faţă de aceasta Polonia are numai 5 urşi premiaţi. In schimb ne bate Polonia cu lupii (Polonia 26, România 21) şi cu râşii (Polonia 21, România 5). Explicaţia acestui fenomen e uşoară. Polonia a pus şi pune preţ pe hlanele de lup şi de râs, România nu. Vânătorii ro­mâni nu conservă acesta blănuri. In cel mai bun caz fac din ele covoare sau cuverturi, care în 2—3 ani se deteriorează] şi sunt aruncata la gunoi. Va trebui sâ facem, o întensă propa­gandă, că pieile de râs şi de lup de excepţionale dimensiuni, să fie păstrate. Polonia excelează de asemenea prin; mulţimea şi puterea colţilor de mistreţi (Polonia 94, România 26, Un­garia 15).

In total România a cucerit 353 premii (din care numai 5 mai vechi de 1900), Polonia; 310 premii (22 dinainte de 1900), Ungaria 276 premii (dintre care 48 mai vechi de 1900). In „sala da onoare": România 43 trofee, Polonia 31, Ungaria 36.

E de remarcat, că toate trofeele de cerb expuse de Ro­mânia au obţinut premii internaţionale. Dintre: cale 119 trofee de cerb numai 4 au fost dobândite înainte de 1918. Deci, a_ proapa toate sunt din era românească. Interesant, că din cele 119 trofee, acum amintit, 72 au fost împuşcate după 1920. Deci cele mai proaspete trofee, denotând) clasa actuală, exce­lentă, a cerbilor nostru. — Cele mai multe trofee le-a trimis judeţul Mureş (62). Dintre coarnele de capră neagră expuse Munţii Făgăraşului au dat) 110; Retezatul 37.

Referitor la repartizarea trofeelor de cerb expuse de Ungaria, e bine să remarcăm unele cifre. Aşa, amintim, că dintre coarnele expuse de Ungaria în sala de onoare, patru aparţin teritoriilor ca nu sunt în Ungaria. După 1930 Unga­ria a dobândit 28 trofee premiate. Mai vechi de 1890 expune 33. Mai vechi de 1850 expune 10. Are eâte-un trofeu de 1812, 1813, 1817, 1819, 1820. Deci muzeu.

* * * In serile da 30 Septemvrie, 1 şi 2 Octomvrie au trecut

deasupra oraşului Roman cârduri mici de gâşta sălbatece. In ziua de 4 Octomvrie a trecut dela Nord spre Sud

un mare cârd de cocori. Un paznic de vânătoare mi-aj istorisit, că pe la începu­

tul lunci Septemvrie a stârnit în plin câmp un cârd de vre-o 25 paseri, care păreau — după spusele lui — săi fie găinuşi de păduri (ierunei), iar nu potârniehi. Spune, că le-a văzut bine, de aproape, şi atât sborul. cât şi culoarea, mărimea etc. l_au făcut să aibă convingerea, că nu era vorbă de potârniehi, ci de ierunca. Să fie posibil săi fia, ierunci în plin câmp şi în număr atât de mare? Sau doar e vorba da o specie de potâr­niehi călătoare, despre care s'a mai vorbit în „Carpaţii". Păcat, că nu a împuşcat una, pentru a se stabili specia.

In tot cursul lunei Octomvrie am avut în judeţul Ro­man mari pasaje de sitari, în păduri ca şi primăvara, iar în lunci cum e de obiceiu toamna. In ziua de 25 Octomvrie am văzut un sitar chiar în grădina/ dini oraş.

Sezonul de iepuri la început părea slab. Acum, dacă s'au mai adunat, putem constata, că efectivul e bun, .— cel-puţin ca cel din anul trecut. Lucien Place,, Roman.

* * * Prin D. M. Jurn. No. 16421—1937, Dl. Vasile Cricopol a

fost numit subinspector dai vânătoare al jud. Cahul, cu dele­gaţia a semna permisele de vânătoare în lipsa titularului.

* * * Prin Decizia Ministerială dela Jurn. No. 18072-J937,

dată pe baza avizului Consiliului superior al pescuitului în apele de munte, se) interzice eu desăvârşire pescuirea „Lostri-ţei" pe tot cuprinsul ţării, fără autorizaţia specială, dată de Minister cu avizul conform al Consiliului superior al pescui­tului în apele de munte. Fiecare autorizaţie de pescuit se va da pe O durată de cel mult 15 zile şi ntv va da dreptul decât la un singur exemplar. Totodată se interzice cu desăvârşire vânzarea ei pe tot cuprinsul ţării".

* * * Prin Decizia Ministerială No. 36.565—1937, s'a revenit

asupra Deciziei Ministeriale No. 20.979—1937, permiţându-se vânătoarea iepurilor pe întreg teritoriul com. Salcia, din jud. Dolj.

Prin Decizia Ministerială No. 226661/937 s'a interzis vâ­nătoarea oricărei specii de vânat util, până la 1 Decembrie 1939, pe terenurile comunelor Enghelsbrun şi Schondorf din judeţul Arad.

Cu toate-că am mărit la mai mult de îndoit iată de cel obişnuit numărul paginilor acestui număr, ne-a fost peste pu­tinţă să publicam întregul material pe caie-I avem referitor Ia problema atâlt de interesantă a zimbrului şi bourului. Ne-au rămas câteva articole (între care unul pus la dispoziţia noastră de Internationale Gesellschait zur Erhaltung des Wisents din Frankfurt, cuprinzând numeroase şi foarte interesante ilustra-tiuni), pe care nu la-am putut publica în acest număr. Ele vor apare în unele numere viitoare ale revistei noastre.

* * * Prin Deciziunea Ministerială No. 210.073—1937 s'a re­

venit in parte asupra Dec, Minist. No. 47.800—1937, permiţân-du_se vânătoarea pe terenurile comunelor: Hărău, Balota şi Bârsău. Prin aceiaşi Deciziune s'a interzis vânătoarea până la 15 Octomvrie 1939, pe terenurile comunelor: Boholt, Cher-cheş, Herepea şi Căoiu din jud. Hunedoara.

Prin Deciziunea Ministerială No. 18.967—1937: 1. S'a revenit în parte asupra Dec. ilinist No. 159.871—

1935, permiţându-se vânătoarea pe terenul Palatca, din jude­ţul Cluj;

2. S'a interzis vânătoarea tuturor speciilor de vânat util, până la 15 Noemvrie 1938 pe terenul com. Dicăneşti, jud. Bihor; —

3. S'a interzis vânătoarea tuturor speciilor de vânat util, până la 15 Noemvrie 1939 pe terenul comunei Rugineşti, jud. Putna;

4. S'a interzis vânătoarea iepurilor, până la 15 Octom­vrie 1938 pe terenurile comunelor: Alungeni, Breţcu, Ruseni, Cernutul de Jos, Dalnic, Albiş, Lutoasa, Mareni, Săsăuşi, Ti-roasa, Hoşdula, Hilib, Petriceni, Belani, Sânzieni, Târgu-Săouiesc, Aita Medie, Valea Zâlanului, Bâţanii mari, Ohepeţ, Aninoasa, Valea Mare, Pachia. Covasna, lmeni, Peteni, Leţ, Mărtineni, Fătuica, Chiurusş, Tămaşfalău, Zăbala, Zagon, Ba­cei, Comolău, Sâncrai, Uieni, Pădurea Lisnău, Saciova, Eres-teghin, Fotoş. Composesoratul Arcuş, Bicsad, Zoltan, Arini, Iarăş. Zălan, Malnaş Băi, Malnaş. Olteni. Valea Crişnlui, Vâlcele (partea stângă a drumului judeţean), din judeţul T/rei-Scaune;

5. S'a interzis vânătoarea până la 15 Noemvrie 1939, pe întreg teritoriul com. Fâneaţa, din jud. Satu-Mare;

6. S'a revenit asupra Deciziunei Ministeriale No. 159.276— 1935, permiţându-se vânătoarea pe terenurile com. Bujoreni şi Bogdăneşti, din judeţul Vâlcea.

* * *

Prin Deciziunea Ministerială No. 190.179—1937, s'a in­terzis vânătoarea iepurilor, până la 15 Octomvrie 1938, pe terenul comunei Rotbav, precum şi pe porţiunea de teren cuprinsă între: hotarul com. Rotbav, drumul Rotbav—Selistat, până la Bărcuit, drumul Bărcuţ—Soarş şi drumul Soarş—Bo­holt (porţiunea cuprinsă în hotarele comunelor Soarş, Bărcuţ şi Boholt, din judeţul) Făgăraş.

Prin Deciziunea Ministerială No. 185.185—1937 s'a reve­nit asupra Deciziunei Ministeriale No. 55.611—1937, permiţân^ du-se vânătoarea pe terenurile: Orşova. Tufări, Dubova, Iesel-niţa, Cornanic, Ogradina Nouă, Ogradina Veche, Topleţ, J u -palnic, şi Plavişeviţa, — din judeţul Severin.

Prin Decizia Ministerială No. 202.303—1937 s'a revenit în parte asupra Deciziunei Ministeriale No. 159.276—1935, per­miţându-se vânătoarea pe terenul comunei Poiana, din jude­ţul Dolj.

* * * Un silvicultor german, din serviciul particular foarte»

experimentat în pagubele aduse de vânat anului, pretinde că vânatul mare s'ar speria grozav de culoarea roşie. Cârpele-cari se aşează pentru păzirea câmpiilor primejduite s&i fie de culoare roşie. Deşi sunt rezerve în această privinţă, căci vâ­natul produce pagube, mai ales. noaptea, când abia că sa pot distinge culorile, totuşi acest vânător susţine groaza vâna tu­tei pentru această culoare. Deşi trebuie să ţinem seama de-experienţa altora, totuşi acei cititori, cari au experienţa pe-teren, sunt rugaţi să comunice observaţiile lor în această pri­vinţă redacţiei revistei ,.Wind un Hund" din Berlin.

* * *

Prin Decizia Ministerială No. 20148/937, s'a revenit a-supra Deciziei Ministeriale No. 17646/937, permiţându-se vână­toarea iepurilor cu începere de la 1 Decembrie a. c pe te ­renurile: Bueovăţ, Podari. Livezi. Balta Verde, Bordeiu, Preajba, Malul Mic, Malul Mare, Secui şi Coşovenii de Suft din judeţul Dolj.

S U M A R U L R E V I S T E I „ C A R P A Ţ I I , A N U L V. 1 9 3 7

A R T I C O L E , SCHIŢE

Pag.

Anghelescu Victor: Cercetări asu­pra bazinului Barnar din punct de vedere hidrobiologici şi pisci­col 13 şi 38

—• Sporirea producţiei piscicole a apelor cu ciprinide . . . . . 268

Aniţei Dumitru: Scrisoare . . 280 Bolboca loan dr.: Examenul de vâ­

nător . . . . 19 — Examenul de vânător (răspuns

unui răspuns) . . . . . . . 108 Bohmches v. H.: La pândă de vidră 61 — Porumbarul (Astur Palumbarius)

şi Şorecarul (Buteo Buteo) . . 194 Botez Demostene: Vânătoare moldo­

venească . 87 Botezat E.: Iarăşi urletul lupoaicei 73 — Existenta bourului şi zimbrului

în regiunea Bucovinei . . . . 355 Brătescu-Voineşti Al. I.: „Instinct" 117 Brătescu Voineşti I. Alexandru: Eti­

cheta pescuitului . . . . . . 29 -— Pescuitul cu musca artificială în

susul apei 266 „Carpaţii" (I. P.): TJn nou fel de

braconaj 85 — Un protest 162 — Aurel M. Comşia — Inspector

general al vânătoarei . . . . 181 — Salvarea caprei negTe . . . . 182 —- Mai multă recunoştinţă Inspec­

torilor de vânătoare! . . . . 205 — înfiinţaţi societăţi de pescuit

sportiv 233 —. Materialul adunat de către M.

Ittu despre bour şi zimbru . . 358 Chappuis A. P. dr.: Martin Johnson 66 —'Bouri şi zimbri în arta preistorică 352 Ciortea Marin: Despre ocrotirea că­

prioarelor 57 —• Propuneri pentru organizarea

vânătorilor pe judeţe 241 Coc Roman: Aspecte vânătoreşti din

Delta Dunării 98 Coliu Emil: In drum spre grindul

vulpilor 219 Comanescu Corneliu: După ţapi de . capră neagră 297

Comşia M. Aurel: Programul acţiu-... nei de salvare, resp. refacere a ., caprelor negre din întreg cu­

prinsul Ţărei . 146 — Bialowieza şi zimbrii ei . . . 363 — Bisonul American 371 Corax: Răspuns la scrisoarea d-lui

Dumitru Aniţei . . . . . . 281

Pag.

Damian Alex.: Crabul cu labe lâ-nate şi eventuala lui influenţa vătămătoare asupra pescuitului din sistemul de ape ale Dunării . 214

Hay Jan: Parcul de zimbri dela Bielowieza (Polonia) . . . . 359

Hinsche Max: Ursul meu uriaş din Yukon . . . . . . . . . . 5

Hirschfeld A.: Seria de muşte arti­ficiale pentru păstrăvi . . . . 131

Jdnosi Paul: Răspuns la ancheta: Ne degenerează cerbii? . . . . 48

Ioanoviciu C: Ceasul râu . . . . 36 Isăcescu Al.: Un leac . . . . . . 108 Lecca C. O-: Lume nouă . . . . 134 Linţia V.: Noţiuni de botanică vâ-

nătorească Zadul sau Laricele . 94 Lupu I.: Mărgeaua şerpilor . . . 246 M. I.: Bourul în câteva locuţiuni şi

texte populare . . . . . . . 370 Măinescu Alex. Petru: Noul Drilling

cu platine laterale model S. S. E . . 248 Moldoveanu G. dr.: Cânele ciobă­

nesc român . , 153 Moşandrei Mihai: începuturi ehi-

nofilice . J33. — Setterul irlandez 190 —- Contribuţiuni la standardul câ­

nelui ciobănesc român . . . . 278 N.: Aspecte fugare dela expoziţia

din Berlin 310 Nemo: Evaluarea coarnelor de că­

prior . . . . . . . . . . . 118 — Ceva despre combaterea vidrelor 166 — Am greşit? 306 Opreanu Sabin: Toponimie în Gar-

v păţii noştri dată după bour şi zimbru . . . . . . . . . . 365

Oprescu Anton: Arhiva cinegeticei româneşti . . . . . . . 47, 223

Paşcovski S.: Vultur pleşuv în cap­tivitate 9

Petrescu-Galiceanu Florica: Iepu­raşi şi ouă de şocolată (fantezii cinegetice) . . . . . . . . . 107

Petrescu Tiberiu V. Arcadiu: Le­bedele 95

Petrescu Valerian: Kynegeticos . . 124 Philipovicz I. dr.: Cerbii capitali

209, 234, 274 Pop Ionel: Marele rezultat . . . . 1 — La vulpi cu arma ghintuită . . 43 — Sitari de primăvară . . . . . 62 — Pacea învierii . . . . . . . 86 — File din ziar 102 — Dela râmă la musca artificială . 128

Pag.

— Ceva despre lipan . . . . . . 185 — Urşi la hoit 187 — Lângă stava lui Popăciuc . . . 242 — Etica glonţului . . . . . . . 289 — Mugetul de cerbi în toamna 1937 291 —• Pro memoria 321 Popescu B. loan: Răspuns la an­

cheta: „Ne degenerează cerbii?" 74 Popescu C. A. V.: Câteva observări

la părerile unui Moldovan . . . 35 — Despre selecţionarea cervideelor

noastre . . . . . . . 119, 157 — „Examen pentru vânători" şi al­

te asemenea idei 261 Popovici A. P.: Mistreţul carpatin

negru . . . . . . . . . . 183 — Expoziţia canină din Timişoara 308 Puşcariu Sextil: Bourul şi zimbrul 323-Bevencu D. Ion: O raţă şi un pes­

car — braconier 167 Rosetti-Bălănescu C: Pentru har­

ta cinegetică a României . . . 31 — Eram vre-o patruzeci . . . . . . 106 — Lămuriri omului din şes . . . 215 — Printre pescari 262 — Cartuşe proaste . . . . . . 305 — Taurul negru 376 Sadoveanu Mihail: Sărmanii iepuri 54 — Datini şi legende 114 — Ursul 141 — O. Topîrceanu 145 — Sărbătoarea învierii într'un te­

ren de munte . . . . . . . 172 — Badea Toma 177 — Balta Zînelor . . . . . . . . 206 —• Capra neagră 230 — Păstrăvii să duc către izvoarele

vieţii 284 Schneider-Snyder Roland: încerca­

rea armelor pe poligonul de tra­gere n

— Băspuns la întrebarea: „Se poa­te transforma carabina Mann-lioher-Schonauer cal. 8X56 pen­tru Magnum 8X60Î" 138

— Ceeace un vânător trebue să ştie 163 Şoneriu Nicolae: Din cele trecute

vremi: bourul şi zimbrul . , . 367 Ştefănescu Al.: Pe marginea artico­

lului „Părerile unui Moldovan" . 110 Suceava I.: La muget de cerbi cu

aparatul de fotografiat . . . 3 Szabo Coloman: Păstrarea propor­

ţiei sexelor la iepuri . . . . . 245 Szalay B. A. dr.: Bourul din Ar­

deal 325 -

Pag.

Teban Max: Ţapul lung dela Vasilica 132 Topîrceanu G.: Masa (poezie) . . . 156 Ujfalvy Alexandru: Vânătoarele ar­

delene din vremuri vechi . . . 374 Un Moldovan: Parările unui Mol-

dovan . 34 Vânător vechiu: Care e soluţia ne­

înţelegerilor grave din o societate de vânătoare? — şi răspunsurile primite dela Dr. Ion Victor Van-cea, H. Teindel, Antoniu Fekete, Dr. I. Bolboca şi „Carpaţii"

135, 136, 137

DIN Aniţei Dumitru: Acrobaţie de cioară 78 B. I.: Vânătorul ş i . . . umbrela . . 283 B, N.: Noroc sau ghinion? . . . 169 Bdmches v. Heinrich: Iarăşi despre

surzenia cocoşului de munte . . 282 — Obrăznicia unui ulişor . . . . 282 Bucher Fr.: O anomalie interesantă 315 C: Lup imun faţă de otravă . . 229 — Unde era lovit căpriorul? . . 378 C. Manevra unei vidre . . 170 — Somnul căprioarelor . . . . 314 Clark M. Catherine: Instinct sau

inteligentă? (Din rev. „The Field") 171 Csdki Mihai: Un pescuit curios . . 377 Eftimescu C. JV..- Instinct? Raţiune? 229 Bantz Ernest: Cuib de sitar . . . 196

Caz de adopţiune la o căprioară 229 I. P.: Păcăliţi de muştele artificiale 52 — Aude oare cocoşul în momentele

căutatului? 112 /. S.: Atitudinea curioasă a unui

viţel de cerb 20 Lupu Ion: Din isprăvile cumetrei . 78 — Ceva din viaţa cleanului . . . 111

c Bianu V.: Vânatul util şi răpitor

împuşcat în anul 1936/37 . . . 258 Damian A.: Psihologia canină . . 25 Fekete Antoniu: Pasajul sitarilor

în Sălaj 143 Ghica Beişor: Parcurile de vânătoa­

re şi paza lor 174

Cărţi: Pag.: 22, 53, 54, 113, 142, 173, 174, 199, 200, 231, 254, 285, 317, 318, 379, 382.

Deciziuni ministeriale: Pag.: 25, 27, 28. 115, 116, 144, 174, 204, 232, 257, 288. 319, 320, 384.

Pag.

Vancea Victor Ion dr.: Certificatul de provenienţă . 93

Vasiliu D. George dr.: Proprietăţile chimice ale unei ape bune pen­tru creşterea peştelui . . . . 70

Vulcu S. dr.: Răspuns la ancheta: „Ne degenerează cerbii?" . . . 17

— Urmărirea vânatului rănit . . 90 Wass Albert Conte: Caleidoscop: . 164 Witting Emil: Bătae de cocoşi . . 96

DIVERSE * Aforisme pescăreşti . . . . . 12 * Din ochi, bade, te-am cătat (poezie) 19 * Ocrotire 65

O M U N I C A R Medveczky: Vânatul împuşcat în

jud. Storojineţ . . . . . . . 116 Ministerul Agriculturei si Domenii­

lor: Valuta pentru vânătorii din Germania 144

Philipovicz I. dr.: Vânatul împuş­cat în Bucovina în anii 1927, 1934—19"G . . . . . . . . . 232

D I V E R S E Legislaţie: Lege pentru modificarea art. 9 şi

33 din legea privitoare la pescui­tul în apele de munte . . . . 84

Reglementarea pe anul 1937 a pă-şunatului în pădurile ţării . . 115

Delimitarea apelor de munte . . . 226 Statutul societăţilor de pescuit în

apele de munte . . . . . . 258

Pag.

* Inteligenţa animalelor: Cânele Bobbie, Răţoiul independent . . 105

* Broasca ţestoasă alpinistă, Teddy, broască inteligentă . . . . . 138

* Despre primejdia ciorilor . . 186 * Cum să ambalăm trofeele de cerb

şi căprior? 208 * Acţiunea de salvare a caprei negre 224 * Expoziţia internaţională din Ber­

lin . 244 * Participarea României la expozi­

ţia din Berlin 267 * Ştiri din clasicii greeo-latini, re­

feritoare la zimbru şi bour . . 354

/

Place L.: Pasajul sitarilor . . . . 148 * Problema formulei pentru clasa­

rea trofeelor de vânătoare . . 203 * Expoziţia anuală de trofee de

vânătoare din Budapesta . . . 144 * Observări despre expoziţia inter­

naţională dela Berlin . . . . 388

Reviste: Pag.: 22, 23, 24, 25, 54, 55, 79, 80, 81, 82, 113, 114, 141, 142, 172, 173, 174, ,199, 200, 201, 202, 230, 231, 254, 255, 256, 257, 285, 286, 287, 316, 317, 318, 319. 379, 380, 381, 383.

Ştiri mărunte: Pag: 25, 26, 27, 28, 56, 82, 83, 84, 115, 116, 142, 143, 144, 174, 175, 176, 202, 203, 204, 232, 257, 258, 288, 31»; 320, 383.

MUNŢI ŞI DIN CÂMPII -V.: O vulpe obraznică . . . . . 51 — A înviat mistreţul! . . . . . 76 — Jder în goană . . . . . . . 140 V. N. I.: Instinct sau intelgenţă . 377 Nemo: Gloanţe miraculoase . . . 20 — O vecinătate curioasă . . . . 170 — Lăcomia de păstrăv . . . 196, 228 — De ce îşi lapădă cerbii coarnele? 197 — O stăncuţă deşteaptă . . . . . 199 — Atitudini curioase la ciute . . 315 P. S.: Unde a dispărut iepurele? . 77 P, V. A. C: Ce remedii ştiţi contra

„emoţiei vânătoreşti"? . . . . 52 — Pui de sitar 315 — La chestia: „De unde ştie copo­

iul, încotro duce urma?" . . . 377 Place H.: La o întrebare veche . . 51 R. B. C: Raţa spioană 195 — Noroc 228 — Aripi ude . 2 8 2 —• Ciocănitoarea cea vitează . . . 377 — Sitarul pe asfalt 378 /'. P.: Bigamie la paseri . . . . 139

Răthonyi C: Pescuit de pastrăVvi — în fântână 21

Razman Gavrilă: O mamă gata de sacrificiu 252

Revencu D. Ion: Un caz extrem de rar 77

— Solii primăverii 1937 . . . . 197 S. S.: Isteţimea unui piţigoi . . . 140 — Un oaspe neaşteptat . . . . . 314 Slubciacovski Endoxie: Efectul muş-

căturei de viperă' asupra cânilor 149 Teban Max: Urletul lupoaicei . . 111 Todea V. Ion: Vulturul de stâncă

cel mai aprig duşman al iepu­relui . __17J.

Tunescu Constantin: Farsa unui ţap 77 Vinulescu Gh.: însemnare •veche de­

spre vânatul şi peştii din Ardeal 198 Vulcu S.: Lăcomia păstrăvului . . 253 * -ţ- Aron Iacob . 139 * -j- Dr. Aurel Socol 251

Cerbul românesc de 240,46 puncte 252 * Păstrăvi mari 288 * •{- Alexandru Lupeanu-Melin . . 314