A. Pețan, În căutarea nordului pierdut. Două secole de cartografie la Sarmizegetusa Regia...

Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica

5/2015

ÎN CĂUTAREA NORDULUI PIERDUT.

DOUĂ SECOLE DE CARTOGRAFIE LA SARMIZEGETUSA REGIA

Aurora PEȚAN

© Dacica 2015

www.cercetare.dacica.ro

[email protected]

http://www.cercetare.dacica.ro/

Aurora PEȚAN, În căutarea nordului pierdut. Două secole de cartografie la Sarmizegetusa Regia ______________________________________________________________________________

84

Cercetarea și înțelegerea vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia nu se poate face fără o

bună cunoaștere a planurilor și schițelor topografice care au înregistrat, de-a lungul timpului,

diferite etape de dezvelire a sitului. Documentele mai vechi oglindesc nu doar evoluția

cercetării, ci ajută și la documentarea unor monumente sau faze ale sitului astăzi greu de

reconstituit pe altă cale sau chiar dispărute. Interpretarea lor, nu întotdeauna ușoară, a fost

neglijată de arheologi, deși acestea furnizează informații inedite de mare însemnătate.

Documentele cartografice recente oglindesc de asemenea etape ale dezvelirii sitului, însă pun

un alt set de probleme, legate de precizia amplasării și orientării monumentelor pe plan. În

momentul de față Sarmizegetusa Regia este lipsită de un plan precis, bazat pe ultimele

măsurători topografice.

Studiul de față are ca scop inventarierea planurilor și schițelor topografice de la primele

măsurători efectuate la Sarmizegetusa Regia, în anul 1804, și până astăzi, (pentru etapa

recentă fiind vizate numai planurile importante, care au înregistrat elemente noi)1 și

evidențierea elementelor consemnate în plan și a erorilor majore. Abordarea este în primul

rând una istoriografică și istorică.

I. REDESCOPERIREA CETĂȚII. PLANURILE ISTORICE (1804-1932)2

1. Planul austriac de la 18043

Primele intenții cu privire la întocmirea unui plan cu amplasarea ruinelor de la Grădiștea

Muncelului aparțin oficialităților din Transilvania și s-au manifestat la scurtă vreme după ce au

început să circule informații cu privire la descoperiri de tezaure monetare în zonă. După

începerea săpăturilor oficiale, în vara anului 1803, realizarea acestui plan a devenit prioritară.

Totuși, vor interveni mai multe amânări și primul plan va fi întocmit abia în toamna lui 1804,

înainte de încheierea săpăturilor4.

În urma raportului procuratorului fiscal Paul Török din data de 4 iulie 1803, Tezaurariatul

monetar și minier a dispus, în ședința din 7 iulie a aceluiași an, ca supraveghetorul de mină

1 Cu toate eforturile pe care le-am depus în ultimii ani pentru identificarea planurilor și schițelor importante,

publicate sau manuscrise, ale vestigiilor de la Sarmizegetusa Regia, e posibil să mai existe astfel de documente de care nu am cunoștință. Le sunt recunoscătoare celor care îmi vor semnala eventualele omisiuni. Nu am menționat planurile comerciale, cele care nu aduc lucruri noi sau sunt realizate fără o bază științifică.

2 Acest capitol este parte a proiectului „Cercetările din sec. al XIX-lea de la Grădiștea Muncelului” derulat

de Centrul de Studii al Fundației Dacica, http://cercetare.dacica.ro/proiect/20. 3 O versiune în limba engleză a acestui capitol, ușor diferită, a fost publicată în Revista Doctoranzilor în

Istorie Veche și Arheologie (Pețan 2013b). 4 În 1803 s-a săpat în intervalul 21 iulie-11 septembrie, iar în 1804 între 5 mai și 27 octombrie. La sfârșitul

anului 1804, Camera Aulică a decis sistarea săpăturilor, motivând că suma cheltuită este mai mare decât profitul

obținut. Pe parcursul săpăturilor s-au emis rapoarte, în prima campanie bilunare, iar în anul următor,

săptămânale, publicate de către S. Jakό (Jakό 1968; Jakό 1971; Jakό 1972; Jakό 1973). Valorificări parțiale ale

acestora: Pețan 2012 (descoperirile monetare), Pețan 2013a (conducta ceramică), Pețan 2013b (planul de la

1804), Pețan 2014b (clădirea de la sud de fortificație).

http://cercetare.dacica.ro/proiect/20


85

Bernard Aigler din Săcărâmb să se deplaseze la Grădiștea Muncelului însoțit de mineri și zilieri,

pentru a începe cercetările. În același timp, Iosif Bodoki, inspectorul fiscal la Sibișel, a primit

dispoziții să se deplaseze o dată la 14 zile la fața locului pentru a întocmi rapoarte cu privire la

mersul cercetărilor și să întocmească o schiță „cu ceea ce merită văzut”. Iar dacă Bodoki nu s-

ar fi priceput să deseneze, se mai spune în documentul din 7 iulie, se va trimite o persoană

pricepută la momentul potrivit5. După rapoartele lui Aigler și Bodoki din 6 august, redactate

în urma primelor două săptămâni de lucru, tezaurariatul dispune din nou, la 25 august,

redactarea de schițe după obiectele și ruinele descoperite.

Probabil că astfel de schițe, mai mult sau mai puțin stângace, au fost redactate încă în

primul an de săpături, însă abia în toamna anului 1804 ajunge la Grădiștea Muncelului un

specialist cartograf, anume fostul subofițer de artilerie András Szőts, care la acea vreme

cartografia pădurile de pe domeniul imperial. În urma discuțiilor din luna august 1804 dintre

abatele Neumann si tezaurarul Bethlen6, Camera Aulică insista într-un document din 26

septembrie pentru urgentarea întocmirii planului, iar la 5 octombrie administrația domeniului

răspundea că aceste lucrări se află deja într-un stadiu avansat7. O confirmare a datei la care

Szőts a fost la Grădiște o reprezintă absența de pe plan a marelui „cerc dublu” de piatră, care

a început să fie săpat abia în urma dispozițiilor primite pe 12 octombrie de la tezaurariat8. Prin

urmare, cartograful a terminat de redactat planul și desenele înainte de această dată.

Szőts a desenat două planșe. Pe una dintre acestea a reprezentat, în jumătatea sa

superioară, dealul Grădiștii, amplasarea cetății și principalele zone în care s-a săpat, iar în

partea inferioară, clădirea de la sud de cetate și turnul pentagonal, ambele în plan și secțiune.

Cea de-a doua planșă include obiecte descoperite în timpul săpăturilor: conducte de ceramică,

basoreliefuri, „inscripția cu arme”, altare de piatră, fragmente de coloane, litere de pe blocuri

din zid ș.a. Voi discuta în articolul de față doar planul propriu-zis al ruinelor de la Grădiștea

Muncelului.

Zonele în care s-a săpat sunt numerotate cu litere majuscule, iar punctele în care s-au

descoperit obiecte mai importante, cu minuscule, – toate explicate într-o succintă legendă, ce

pare să aibă la bază aceeași sursă cu cea a raportului din 1805. Planșele au fost înaintate

tezaurariatului de către procuratorul fiscal J. Zörnlaib și de A. Bögözi la data de 31 decembrie

1804, cu indicația să fie trimise cât mai curând la Viena, și cu precizarea că s-a păstrat un

duplicat9. În sfârșit, baronul von Reichenstein, președintele Camerei Aulice, le-a prezentat

Camerei în sesiunea din 13 februarie 1805, împreună cu un scurt referat. Raportul rezumativ,

semnat de A. Bögözi, în care vor fi explicate cele reprezentate pe planșe, va veni cu întârziere,

5 Jakó 1968, p. 4. 6 Arhiva colecției de antichități a Kunsthistorisches Museum din Viena, 158/1804, v. Jakó 1973, p. 629. 7 Jakó 1973, p. 629. 8 Jakó 1973, p. 617. Tezaurariatul cere să se sape acolo unde „cartograful de pădure Szőts a fost ocupat cu

înregistrarea și desenul, unde se văd acele ciudate bucăți de coloane și se presupune că a fost o biserică”. Nu

rezultă de aici că Szőts a înregistrat și acest monument, ci că el desena în acea zonă. E posibil să fi stat în zona

marelui templu circular când a desenat turnul pentagonal, aflat în apropierea acestuia, incluzând pe una din

planșe atât planul, cât și secțiuni ale acestui turn. 9 Jakó 1973, p. 624.


86

abia pe 25 aprilie 1805, din pricina multiplelor sarcini pe care acesta le-a avut de îndeplinit ca

supraveghetor de mină10.

Din păcate, cele două planșe desenate de mâna cartografului nu au ajuns până la noi (sau

cel puțin nu au fost identificate până acum în arhive). Au existat însă cel puțin două copii

contemporane. Una dintre ele a fost executată de un anume căpitan Kulyan, după ambele

planșe, și a ajuns în colecția de documente a contelui Joseph Mitrovsky, pe atunci comandant

militar suprem al Transilvaniei, însoțind raportul făcut de maiorul de geniu M. Péchy, care

inspectase vestigiile de la Grădiște în anul 180511. Cele două planșe se află astăzi la

Österreichisches Staatsarchiv din Viena, în fondul arhivei de război (Kriegsarchiv,

Kartenabteilung KVIIk 403 I/2). O copie microfilmată a acestor planșe se află la București, în

Arhivele Naționale ale României, obținută de la arhivele vieneze în anii ‘80 ai secolului trecut

(Fond Austria, rola 198). Cea de-a doua copie a fost executată de un diurnist cameral pe nume

Friedrich Wagner și se află în Arhivele Naționale ale României – Direcția Județeană Cluj, în

fondul Tezaurariatului Minier al Transilvaniei, însă este reprodusă doar planșa cu artefactele

(original 2406/1805, microfilm rola 1238/1805). Nu putem ști dacă duplicatul despre care se

vorbește în documentul de la 31 decembrie este cel executat de Kulyan, cel al lui Wagner sau

o a treia copie.

S. Jáko a reprodus copia lui Kulyan, însă calitatea reproducerii este atât de slabă, încât nu

se poate identifica aproape nimic în planul cetății. La această împrejurare contribuie și tehnica

de reprezentare cartografică a vremii, tributară modei hărților iosefine, prin care zonele

împădurite se reprezentau prin pictograme de copaci, desenate la mică distanță una de

cealaltă, așa încât structurile aflate în pădure se distingeau greu pe plan. Șt. Ferenczi regreta,

două decenii și jumătate mai târziu, slaba calitate a acestei reproduceri12.

Doina Benea, răsfoind rapoartele de săpătură ale fiscului austriac publicate de Jakó,

menționează informația conform căreia s-a cerut redactarea unei hărți și regretă că această

hartă nu a fost găsită până acum, spunând că trebuie căutată în arhiva de la Kunsthistorisches

Museum13. Harta însă fusese publicată de Jakó în același articol citat de Benea.

Planșa lui Kulyan este greu de interpretat. Am reușit să recuperez planul copiat de Kulyan

după consultarea planșei în arhivele din Viena și prelucrând contrastul imaginii în baza unei

copii scanate, de calitate superioară, obținută prin amabilitatea arhivelor vieneze.

Această planșă include tot dealul Grădiștii, cu cele două cursuri de apă de la nord și

sud, numite Râul Alb (astăzi Valea Albă) și Pârâul Alb (astăzi Valea Godeanului), și cu cetatea

situată în partea superioară a dealului. Zona cetății acoperă o suprafață foarte redusă din

totalul hărții, cartograful acordând o mai mare atenție geografiei zonei decât amplasării

vestigiilor. Acest lucru este parțial compensat de planurile celor două clădiri, notate cu B și D,

10 Jakó 1973, p. 628. 11 Jakó 1973, p. 636. Planșele reproduse de Jakó figurează, în articolul acestuia, drept anexe ale raportului

din 31 decembrie 1804. În realitate sunt anexe ale raportului lui M. Péchy din 1805 și copii după anexele

raportului din 31 decembrie 1804. 12 Daicoviciu et al. 1989, p. 131. 13 Benea 2004, p. 18.


87

reprezentate sub hartă. Szőts a surprins săpăturile chiar înainte de încheierea lor, așa încât

desenele lui au redat fidel ceea ce fusese săpat. Din păcate, copia care s-a păstrat nu

reproduce exact originalul, fapt sugerat de detaliile suplimentare din legendă, care trimit la

puncte ce nu se regăsesc pe hartă. Prin urmare, nu putem conta în totalitate pe acuratețea

copiei lui Kulyan.

Fig. 1. Planul lui A. Szőts (copia Kulyan) (1804)

În planșa lui Kulyan, cetatea are o deviere spre est de la axa nordului real de cca 8o. Pe

plan incinta este orientată NNE-SSV și are un contur simplificat. Forma sa este rectangulară,

cu colțurile rotunjite. Conturul este aproximativ și simplificat. Lungimea totală a zidurilor este

de 391 stânjeni (= cca 742 m), apropiată de cea reală14. În realitate fortificația are forma unui

hexagon neregulat alungit, cu axa lungă pe direcția NNV-SSE.

Din legenda succintă aflată pe plan rezultă că principalele zone în care s-a săpat sunt:

A. interiorul cetății, unde se precizează că s-a descoperit o conductă de ceramică (m-n)

și o bucată de zid (o), ambele însă inexistente pe plan; dimensiunile laturilor

fortificației sunt:

14 Deși cetatea este cercetată sistematic de mai mult de 60 de ani, nu am găsit în nici o lucrare modernă

dimensiunile exacte ale fortificației. În Daicoviciu et al. 1951, p. 100, sunt precizate dimensiunile doar la două

laturi ale cetății (240 m, respectiv 152 m). Măsurătorile mele cu un GPS Garmin Montana 650 mi-au furnizat 784

m pentru perimetrul cetății (măsurați la interior).


88

ab (= latura nordică) 56 stânjeni (105,84 m)

ac (= latura vestică) 132 stânjeni (249,48 m)

cd (= latura sudică) 95 stânjeni (179,55 m)

db (= latura estică) 108 stânjeni (204,12 m)

B. Clădirea de la sud de cetate, considerată ulterior baie romană de către arheologi,

reprezentată mai în detaliu sub planul general.

C. Zona cu grâne, unde s-au descoperit cereale arse (x) și un bloc de piatră frumos

prelucrat, cu lungimea de 2 ½ picioare și grosimea de 62 țoli (y).

D. Construcția pentagonală, care pe planul general are reprezentate zidurile adiacente

ce se prelungesc spre nord și vest, iar dedesubt este reprezentată în detaliu, în plan

și secțiune.

E. Zona mlăștinoasă, unde s-au făcut săpături (astăzi cunoscută sub numele „la Tău”).

În interiorul cetății mai este evidențiată terasa cea mai înaltă, pe care s-au făcut săpături

insistente atât în 1803, cât și în 1804.15

Fig. 2. Detaliu din planul de la 1804

Căile de acces reprezentate pe hartă sunt:

1) vechiul drum dacic ce străbate așezarea civilă, trece pe la sud de iaz, ajunge în cetate,

pe care o taie, trecând prin două porți (de vest și de est), apoi se îndreaptă spre est,

traversând ceea ce astăzi se cunoaște drept zonă sacră;

2) un al doilea drum vechi ce vine din așezarea civilă și trece pe la sud de Tău și de

clădirea B, ajungând la poarta de est;

3) o cărare ce duce de la clădirea B la est de cetate, intersectând cele două drumuri de

mai sus;

15 Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I/2. Pentru transcrierea legendei

de pe planșă, v. Pețan 2013b, p. 34, n. 12.


89

4) un drum, ce pleacă din dreptul zidului estic al cetății, din jumătatea sa nordică, și duce

în linie dreaptă înspre est, paralel cu drumul principal.

La indicațiile sumare din legendă se adaugă informațiile incluse de Bögözi în raportul său

rezumativ16. Astfel, aflăm că zidul cetății are o grosime de 2 ½ picioare (0,75 m)17 și o înălțime

de 5-9 picioare (1,5-2,7 m)18, iar lungimea sa totală este de 391 de stânjeni, așa cum reiese și

din legenda hărții. În interiorul fortificației, aproape de zid, s-a descoperit într-adevăr o

conductă din argilă bine arsă, învelită cu scânduri de 10-12 țoli (25,40-30,48 cm). Adâncimea

la care a fost descoperită este de 4-5 picioare (1,20-1,50 m), tuburile au lungimea de 3 picioare

(0,90 m), grosimea peretelui este de 1 ½ țoli (3,81 cm), iar diametrul interior de 15 țoli (38,10

cm). Lungimea totală a conductei săpate, pe care au găsit-o nevătămată în pământ, este de 11

stânjeni (20,79 m)19.

La B, spune Bögözi, se află urmele unei clădiri acoperite cu pământ, dar la care nu s-a

identificat nici o poartă, ci care avea intrarea pe sus. În interiorul clădirii s-a găsit mult minereu

de plumb, zgură, vase de topit, cioburi de sticlă, cărămizi de diferite dimensiuni, fragmente

ceramice și oase de oameni. Tot aici s-au găsit mai multe blocuri de piatră pe care se aflau

litere, coloane frumos șlefuite și pietre cu desene și simboluri.20

La C și E s-au găsit cereale arse, la o adâncime de 2-3 picioare sub pământ.21

Ori în zona B, ori în zonele C și E (din expunerea lui Bögözi nu este clar)22 s-au găsit cioburi

de vase de mari dimensiuni, cu pereții groși de un deget și capacitatea de 20-24 de măsuri,

precum și monede de tip koson și lysimachos23. Cele două locuri în care s-au găsit cereale arse

se află la 400 de stânjeni (756 m) depărtare unul de celălalt, iar cerealele s-au găsit direct pe

pământ, fără urmă de recipiente sau hambare, la o adâncime de 12-20 țoli (30,48-50,80 cm).

Între cereale se aflau și boabe arse de mazăre și fasole.

16 Jáko 1973, p. 629 și urm. 17 Cifră cu siguranță greșită. Patru decenii mai târziu, Fodor András consemna o grosime a zidurilor de 9

picioare (2,70 m), mult mai aproape de dimensiunea reală (Fodor 1844, p. 302). Conform măsurătorilor de la

începutul săpăturilor sistematice, grosimea zidului este de 3,20 m (Daicoviciu et al. 1962). Astăzi zidul este

refăcut. 18 Dacă această cifră este corectă, înseamnă că la acea vreme zidurile erau conservate pe o înălțime

semnificativ mai mare decât astăzi. În 1980, înălțimea maximă a zidului era de 3 asize (în jur de 1,20 m), v.

Călinescu 1982, p. 17. Totuși, în 1851 este menționată o înălțime de doar 6 picioare (1.80 m), v. Neigebaur 1851,

p. 99, nr. 2. 19 Pentru această conductă, rămasă necunoscută arheologilor, v. Pețan 2013a. 20 Considerată, de-a lungul timpului, templu, teatru, închisoare, baie sau palat, v. istoricul cercetărilor și al

interpretărilor la Pețan 2014b. 21 Cercetările ulterioare au confirmat existența cerealelor arse și a boabelor de leguminoase în cele două

zone, dar și pe alte terase, v. Suciu 2009, p. 353, cu bibliografia aferentă. Zona mlăștinoasă, în care se află una

dintre captările de apă ale dacilor, a fost cercetată ulterior în detaliu, v. Daicoviciu et al. 1951, p. 121-122;

Daicoviciu et al. 1952, p. 296-297; Glodariu et al. 2003. 22 După ce expune zona B, Bögözi descrie ce s-a găsit la C și E, apoi revine la B, pentru a vorbi despre pietrele

cu semne, apoi spune că „tot în această zonă” s-au găsit cioburile de vase și monedele. 23 Pentru descoperirile monetare din timpul campaniilor din 1803-1804, v. Pețan 2012.


90

Despre construcția de la D ni se spune doar că este o clădire cu cinci colțuri și cu latura de

2 stânjeni (3,78 m).24

Acestea sunt informațiile care completează harta lui Szőts, păstrată doar în copia lui

Kulyan, cu omisiuni și, poate deformări.

2. Schița lui A. Bögözi (1805)

Mai există o schiță, foarte asemănătoare cu planul lui Szőts, copiată de contele Jozsef

Kemény și păstrată în colecția lui de manuscrise. A fost publicată de Finály Gabor în 1916 și

atribuită abatelui Eder25. Înainte de a vedea planșele lui Kulyan la arhivele din Viena, am

considerat26 că planul publicat de Finály trebuie să fi avut la bază o versiune redactată de

Bögözi și atașată ulterior la raportul acestuia din 25 aprilie 1805. Cum Eder a scris la 1803,

Bögözi ar fi trebuit să deseneze acel plan tot în 1803, în timpul primei campanii de săpături.

Planul lui Bögözi s-a pierdut, Jáko nereușind să găsească în arhive decât textul raportului, în

care se spunea că este anexat un plan27.

Fig. 3. Schița lui A. Bögözi (1805)

După ce am consultat planșele lui Kulyan în arhivele vieneze (în februarie 2013), am

constatat că planul publicat de Finály și atribuit lui Eder este practic identic cu cel desenat de

Szőts în toamna lui 1804. Am fi putut presupune că Szőts a folosit o schiță anterioară a lui

Bögözi, redactată în 1803 și cunoscută și de Eder, și atașată ulterior la raportul din 1805, însă

ar fi fost puțin probabil ca Bögözi, un simplu inginer de mină, să fi putut alcătui singur acel

24 Turnul pentagonal a fost săpat în perioada iunie-octombrie 1804 (v. rapoartele la Jakó 1972 și Jakó 1973)

și investigat ulterior de echipa lui C. Daicoviciu, v. Daicoviciu et al. 1952, p. 291-292. Arheologii s-au arătat foarte

surprinși să descopere în 1966 cele două ziduri adiacente, fără să știe că acestea fuseseră deja dezvelite în 1804

și consemnate pe acest plan (Daicoviciu et al. 1973, p. 68). 25 Finály 1916, p. 18, fig. 1. 26 Pețan 2012, p. p. 82-83, n. 8. 27 Jakó 1973, p. 631.


91

plan, iar specialistul în cartografie doar să fi copiat planul lui Bögözi. O verificare în

manuscrisele lui Kemény mi-a confirmat faptul că greșeala se află în textul lui Finály: planul

copiat de conte nu aparține lui Eder, ci reprezintă tocmai anexa pierdută ulterior a raportului

rezumativ al lui Bögözi, din 25 aprilie 1805. Textul lui Eder se află, în manuscrisul lui Kemény,

cu 3 file înainte de cel al lui Bögözi, între cei doi fiind inserate textele lui Aigler, Bodoki și Pribila,

iar planul este desenat chiar la sfârșitul raportului lui Bögözi28. Fără nici un dubiu, acesta este

planul copiat de Bögözi în 1805 după planșa lui Szőts.

Acest plan a rămas necunoscut și neexploatat în epocă. Nici copia schematică a lui Bögözi,

salvată de Kemény și publicată de Finály, nu a fost utilizată de cei ce au cercetat vestigiile de

la Grădiștea Muncelului înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Planul a fost ignorat și

după deschiderea săpăturilor sistematice, deși fusese publicat de Jakó (e drept, în condiții

grafice slabe) și fusese adus în țară microfilmat. O cercetare aprofundată a acestui plan,

împreună cu informațiile din raportul rezumativ din 1805, poate oferi arheologilor informații

suplimentare valoroase. De asemenea, ar fi de mare importanță găsirea planului original

desenat de Szőts, ce include amplasarea conductei din cetate și, posibil, alte detalii rămase

până acum necunoscute.

Planurile de la mijlocul sec. al XIX-lea

Cercetările de la mijlocul secolului al XIX-lea ne-au furnizat trei planuri ale cetății, de

asemenea cvasi-necunoscute astăzi lumii academice, semnate de trei cărturari pasionați de

antichități: medicul hunedorean Fodor András, consulul Prusiei la București J.F. Neigebaur și

preotul J.M. Ackner. Cei trei au întreprins cercetări de scurtă durată la Grădiștea Muncelului

și au consemnat la fața locului ceea ce se mai vedea la acea vreme din ruinele cetății.

Săpăturile austriece fuseseră lăsate deschise, însă căutătorii de comori și trecerea timpului au

contribuit la gradul avansat de distrugere a vestigiilor. Totuși, la mijlocul secolului al XIX-lea se

puteau vedea lucruri care astăzi sunt dispărute, așa încât planurile redactate la acea vreme,

împreună cu explicațiile care le însoțesc, sunt importante nu doar pentru istoricul cercetării,

ci și pentru recuperarea unor informații pentru care astăzi nu mai avem nici o altă sursă.

Cel dintâi dintre cei trei care a ajuns la Grădiște, în anul 1838, este J.M. Ackner, care a

publicat primele informații cinci ani mai târziu. În 1844 Fodor András urcă și el la cetate și

întreprinde cercetări de scurtă durată, săpând în câteva locuri. În același an el ține o conferință

și publică primele rezultate, căutând să câștige interesul și al altor cărturari. Momentul „de

vârf” în cercetarea și popularizarea ruinelor de la Grădiștea Muncelului îl constituie excursia

din anul 1847, organizată de Fodor, la care participă un număr mare de pasionați, între care

Ackner împreună cu fiul său și consulul Neigebaur29. Toți trei au consemnat ce au văzut la fața

locului30 și au redactat planuri ale cetății, însă nici unul dintre ei nu văzuse planșa desenată de

28 Kemény mss., fol. 135. E posibil ca această confuzie să nu îi aparțină lui Finály, ci să fie o eroare survenită

în timpul pregătirii manuscrisului pentru tipar. Reproducând raportul lui Bögözi, Finály trimite la fig. 1 pentru

anexa raportului, dar sub fig. 1 îl citează pe Eder. 29 Detalii despre activitatea celor trei la Daicoviciu, Ferenczi 1951, p. 70-71. 30 Ackner 1844; Ackner 1856; Fodor 1844; Fodor 1847; Fodor mss; Neigebaur 1851.


92

Szőts sau schița lui Bögözi. Este greu de stabilit data la care a fost redactat fiecare dintre cele

trei planuri. Versiunea lui Fodor este diferită de cea a lui Ackner și Neigebaur, cei din urmă

folosind aceeași schiță. Dat fiind că cele mai multe informații au fost culese pe teren în excursia

din 1847 (schița lui Neigebaur chiar pare să fi fost desenată la fața locului), ele pot fi datate,

convențional, în acel an. Cel dintâi care a văzut lumina tiparului dintre cele trei planuri a fost

cel al lui Ackner, în 1856. Cele ale lui Neigebaur și Fodor au rămas multă vreme în manuscris,

primul fiind publicat în 1916, iar celălalt abia în 1982.

3. Planul lui Fodor András (1847)

Planul lui Fodor s-a păstrat în colecția sa de manuscrise31, în vol. VI, fila 48, planșa XLIX,

iar explicațiile la această planșă sunt incluse în volumele I, 32 și II, 36-37. O a doua planșă (VI,

48, tab. XLVII) reproduce obiecte descoperite la Grădiștea Muncelului. Ambele planșe au fost

publicate de V. Wollmann în anul 1982, într-o monografie dedicată lui Michael Ackner32 și

reluate ulterior în câteva publicații, însă fără a fi analizate.

Fig. 4. Planul lui Fodor A. (1847)

31 Cele mai multe dintre scrierile lui A. Fodor au rămas în manuscris. Acestea, păstrate inițial la Érdelyi

Nemzeti Múzeum, au fost transferate, după desființarea muzeului, la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian

Blaga” din Cluj-Napoca, la secția „Colecții speciale”, unde se află acum grupate în opt volume sub cota 754, cu

titlul generic Lugosi Fodor András Kézirata. Deși conțin o mulțime de informații valoroase, sunt foarte puțin

cunoscute și utilizate de specialiști. Informațiile legate de epoca dacică au fost valorificate parțial de Al. Ferenczi

(Daicoviciu, Ferenczi 1951), care citează manuscrisul sub numele Utmutató a három Dáciakban (probabil acesta

era titlul sub care era înregistrat la ÉNM). 32 Wollmann 1982, fig. 54.


93

Fodor desenează incinta de piatră ca fiind aproape rotundă, cu un zid format din trei

rânduri de blocuri de piatră. Reprezentările sunt naive, cu încercări de figurare a volumelor,

însă furnizează destule informații prețioase. Pe plan se văd patru porți ale cetății (B, C, D și E),

una la vest, alta la est, una în partea de sud-est a incintei (în fața ei fiind figurată o bucată de

coloană culcată) și o alta la nord-est. Dintre acestea, ultima nu este confirmată arheologic33.

Singurul drum care ajunge în cetate (notat cu litera A) este cel care străbate așezarea civilă,

pe la sud de Tău (reprezentat la litera O), și taie cetatea prin porțile de vest și de est, traversând

apoi zona sacră și îndreptându-se spre Muncel. Alte două cărări sunt doar sugerate ca pornind

de la porțile de sud și de nord. Incinta este prezentată goală la interior, fiind desenat un singur

obiect, un vas de mari dimensiuni, chiar în cărare, în apropiere de poarta de est34. În afara

fortificației se pot identifica patru obiective: clădirea de la sud de cetate (L), o construcție de

piatră situată în marginea terasei, pe firul izvorului (K)35, construcția circulară (fără literă) și o

structură aproximativ circulară, notată cu N, amplasată nu departe de poarta de est, la sud de

cărare. În același loc se află punctul a, desemnând poziția unui basorelief. Cu litera H este

notat izvorul din zona sacră36.

Dacă cercul de piatră și clădirea de la sud de fortificație sunt ușor de identificat, ele

reprezentând marele templu circular și „baia romană”, cele două construcții de piatră de la

literele K și N ridică probleme, deoarece sunt complet necunoscute arheologilor. Ambele au

fost cercetate de Fodor, prima în 1844, iar cea de-a doua în 1847 și au fost descrise în

publicațiile și în manuscrisul lui37. Construcția de la K este numită de Fodor, în scrierile sale,

„baia de apă rece”, însă nu trebuie confundată cu „baia romană”. S-a ruinat rapid după

dezvelire, așa încât în 1847 nu se mai vedea din ea decât un perete.

Planul lui Fodor este valoros și prin felul în care este reprezentată clădirea de la sud de

fortificație, pe care a cercetat-o împreună cu Neigebaur în 1847, și pe care ei o considerau un

teatru. Pe planul său apar 3 clădiri, nu una singură, aliniate pe axa est-vest. Informațiile din

publicațiile sale confirmă că el a văzut acolo trei construcții independente, una cu 6 încăperi,

una cu 4, iar alta cu 3, informație extrem de prețioasă, care confirmă parțial unul dintre

rapoartele de săpătură austriece, în care se menționa descoperirea unei a două clădiri imediat

lângă cea mare, dar care nu a mai fost cercetată38.

4. Planul lui J.F. Neigebaur (1847)

Planul lui J.F. Neigebaur a fost inclus de contele Joseph Kemény în colecția sa de

manuscrise39, având legenda pe revers. Atât schița, cât și legenda, au fost publicate ulterior

33 Despre o poartă nordică pomenește și Téglás Gábor mai târziu, v. Kuun et al. 1902, p. 20. 34 Pentru aceste vase (erau două), v. Pețan 2015a, p. 48-49. 35 Nu este vorba de turnul pentagonal, așa cum ar părea la prima vedere. 36 Despre care Fodor spune că dispare și reapare la 2 stânjeni distanță (Mss, II, p. 37). Pe plan este marcat,

probabil, acest segment al izvorului. 37 Pentru aceste construcții inedite v. Pețan 2014a și Pețan 2015c. 38 Pețan 2014b, p. 438-439. 39 Kemény mss, fol. 138.


94

de Finály Gabor40. Este vorba de o simplă schiță în tuș, făcută probabil la fața locului, dar

conține mai multe detalii decât planul lui Fodor. Ceea ce nu se consemnează însă sunt căile de

acces. Incinta are o formă mai complexă, oarecum pentagonală, cu laturi atât drepte, cât și

curbate, și are doar trei porți, cele cunoscute și astăzi – de sud, de vest și de est (D, C, E). În

afara fortificației sunt figurate, prin hașuri, două mari terase la est (astăzi cunoscute drept

terasele X și XI) și una mai mică la sud. Un turn interior este marcat (cu litera x) pe latura

nordică a fortificației, aproape de colțul nord-estic al acesteia, însă nu este confirmat

arheologic41.

Fig. 5. Planul lui J.F. Neigebaur (1847)

Majoritatea informațiilor sunt cele pe care le știm deja de la Fodor: iazul (P), vasul de

piatră (L), clădirea de la sud de fortificație (I), considerată teatru, structura circulară,

considerată Zirkus (J), turnul pentagonal, descris doar drept „o clădire cu ziduri groase” (H), o

„baie” (Das Baad, M), amplasată pe firul izvorului din zona sacră, în marginea terasei inferioare

și, în sfârșit, structura circulară cercetată de Fodor (F). Punctele cardinale sunt relativ corect

indicate, însă nu cu precizie.

5. Planul lui M. și H. Ackner (1847)

Cel de-al treilea plan a fost redactat de H. Ackner pe baza a două schițe: cea a tatălui său,

J.M. Ackner, și cea a lui Neigebaur. A fost publicat în anul 185642 și republicat după mai mult

de un secol43. Desenul lui Ackner este mai elaborat decât celelalte două, încercând să redea

relieful prin valorație. Săgeata de pe plan indică spre nord-vest. Numerotarea punctelor este,

într-adevăr, foarte apropiată de cea folosită de Neigebaur, și lipsesc și la el căile de acces.

40 Finály 1916, p. 26, fig. 2, cu legenda la p. 27. 41 E posibil să fie o interpretare greșită a zidurilor perpendiculare din sectorul nord-vestic al fortificației, v.

Glodariu 1996, p. 132-133. 42 Ackner 1856, pl. VI, cu legenda la p. 98. 43 Wollmann 1982, p. 258.


95

Există totuși și diferențe față de schița consulului: forma cetății este mai imprecisă, la fel și cea

a teraselor, și lipsește „turnul” nordic. În schimb sunt menționate ruinele unui templu (litera

k, Tempelruine) și locul în care era amplasat adăpostul în care au stat ei pe perioada

cercetărilor (litera o, Platz der Hütte), în preajma izvorului.

Fig. 6. Planul lui M. Ackner (1847/1856)

Fig. 7. Detaliu din planul lui M. Ackner


96

Templul semnalat de Ackner este amplasat la nord-est de marele templu circular și pare

să corespundă unei semnalări de pe planul lui Neigebaur, care nu dăduse detalii în legătură cu

acel punct în legenda planului, însă l-a pomenit în scrierea sa Dakien. După amplasare, pare să

fie vorba de micul templu circular. Distanța la care Ackner (urmându-l pe Neigebaur) plasează

pe plan construcția față de cercul de piatră este destul de mare și ridică unele semne de

întrebare în legătură cu această identificare. Totuși, Neigebaur oferă destule detalii care

confirmă că este vorba de un al doilea „cerc de piatră”. El spune că „la 80 de pași (= cca 56 m)

la nord-est de cercul menționat mai sus (i.e. de marele cerc de piatră) există o construcție

asemănătoare unde se găsesc două capete de coloane din porfir cu un diametru de 2 picioare

(= 0,60 m)”44. Informația despre al doilea „cerc” de piatră va fi preluată de I. Marțian, care va

reprezenta acest templu pentru prima dată pe un plan (v. mai jos II.7).

Planurile de la începutul sec. XX

6. Planul lui Finály Gabor - Láng Nándor (1910/1916)

Harta profesorului maghiar Finály Gabor, redactată în 1910 de către desenatorul Láng

Nándor, care l-a însoțit pe Finály la Grădiște, a fost publicată în 1916 și este prima hartă realistă

a zonei45.

Scara este de 1:28.800 și include câteva cote de nivel, cea mai apropiată de cetate fiind

cota 1144, aflată la vest de fortificație, la jumătatea drumului dintre iaz și cetate (prea sus,

totuși, în comparație cu altitudinea reală, care nu ajunge la 1100 nici în cel mai înalt punct al

cetății). Este reprezentat întreg dealul Grădiștii, mărginit de cele două văi (Valea Albă la nord

și Valea Grădiștii la sud, cu numele de Râul Godeanului de la confluența cu Tâmpul spre

amonte). Pentru prima oară apare clar trasat vechiul drum dacic de culme ce pornește de la

confluența celor două văi și străbate dealul pe cota sa cea mai înaltă, ajungând la vest de

cetate, unde se bifurcă. O ramură a acestuia se oprește aproximativ în dreptul actualei porți

de vest (nefigurată pe hartă), iar ramura principală taie cetatea pe la nordul acesteia, pe un

traseu care astăzi pare greu de reconstituit, îndreptându-se spre Muncel. Traseul modern,

figurat cu linie punctată, suprapune vechiul drum pe cea mai mare parte a sa, depărtându-se

de el doar în zona iazului: drumul vechi trece pe la sud de iaz, pe când cărarea modernă trece

pe la nord de acesta. Pe traseul vechiului drum de pe Dealul Grădiștii este semnalată ceramică.

Forma cetății este corect reprezentată, la fel și orientarea. Singurele obiective semnalate sunt

marele cerc de piatră, numit Cirkus, și clădirea de la sud de cetate, considerată templu din

pricina mulțimii de coloane răspândite în preajma ei.

În volumul din 1989 este publicată o versiune diferită a planului lui Finály, atribuită tot

acestuia, și pentru care se trimite la publicația maghiară din 191646. Denumirile din limba

maghiară sunt înlocuite cu cele românești , iar pe plan apar mai multe elemente care lipsesc

44 Neigebaur 1851, p. 101 sub. nr. 9. N-ar fi exclus ca cele două capete de coloane să provină de la templul

rectangular învecinat, necunoscut la acea vreme, și care a fost găsit descompletat în 1950, lipsindu-i două

„coloane” de pe rândul nordic. Diametrul pieselor din acest templu este de cca 70 cm. 45 Finály 1916, p. 36, fig. 7. 46 Daicoviciu et al. 1989, fig. 37. De fapt se trimite, greșit, la numărul din 1961 al revistei.


97

din versiunea originală. Foarte probabil este vorba de un plan de lucru al lui Al. Ferenczi, găsit

între manuscrisele sale, care are la bază planul lui Finály tradus și adnotat. Elementele

adăugate sunt exact cele care se regăsesc pe planul cetății redactat de Ferenczi (v. mai jos cap.

II.8).

Fig. 8. Planul lui Finály Gabor (1910)

7. Planul lui I. Marțian (1921)

Planul pasionatului istoric și colecționar ardelean Iulian Marțian reprezintă un regres față

de toate reprezentările anterioare. Cetatea este figurată ca fiind ovală, cu diametrul lung

orientat est-vest, și cu două porți – una la vest și una la sud – la cea din urmă ajungând un

drum ce urcă în zig-zag din Valea Godeanului. Se mai văd două turnuri interioare, unul la est

de poarta sudică și unul pe latura nordică a incintei, și două structuri rotunde, egale ca

diametru, amplasate la est de cetate. Scara este 1:25.000.

Este evident că Marțian nu a cunoscut nici unul dintre planurile predecesorilor săi și nici

nu a fost la fața locului, iar planul său reprezintă o foarte stângace încercare de reprezentare

a unor elemente din scrierile lui Neigebaur.

Este totuși de notat un element important pentru istoricul cercetărilor de la Grădiștea

Muncelului, anume prima reprezentare a ambelor temple circulare47. Neigebaur nu oferise

dimensiunile acestui al doilea cerc. I. Marțian spune că „zidurile” celor două cercuri sunt

construite în aceeași tehnică precum zidul de incintă, ceea ce este, evident, eronat. Tot el,

spune că cele două incinte circulare se află aproape una de alta și măsoară în circumferință

fiecare câte 100 m, iar „zidul” lor are o grosime de 0,80 m48. În planul său cele două cercuri

sunt reprezentate cu diametru egal, ceea ce nu corespunde realității49.

47 După Marțian, următoarele informații pe care le avem despre acest monument sunt cele de după 1950,

când începe săparea sa sistematică de către C. Daicoviciu și echipa sa. 48 Marțian 1921, p. 39. 49 În realitate acesta se află la o distanță de 18 m nord-est de „cercul” mare și are diametrul de doar 12,50

m.


98

Fig. 9. Planul lui I. Marțian (1921)

O versiune mai veche a acestui plan este publicată în 1989 și atribuită abatelui Eder50.

Imaginea este identică, însă lipsește drumul „în zig-zag”. Schița este atribuită greșit abatelui,

care a scris la începutul sec. al XIX-lea. Trimiterile la Finály și colecția de manuscrise a lui

Kemény sunt de asemenea greșite și se referă de fapt la schița lui Bögözi, atribuită greșit de

Finály lui Eder. Este, așadar, o dublă confuzie: i s-au atribuit lui Eder două planuri care nu îi

aparțin, cel al lui Bögözi (de căre Finály G.) și cel al lui Marțian (de către H. Daicoviciu). Nu am

reușit să aflu cui aparține această versiune a planului utilizat de Marțian, dar nu este exclus să

îi aparțină tot lui, dat fiind că denumirile de pe plan sunt în limba română. Poate fi și mai vechi,

cu denumirile traduse, însă nu anterior lui Neigebaur, ale cărui informații le oglindește.

8. Planul lui Al. Ferenczi (1921)

Planul lui Al. Ferenczi este realizat pe baza informațiilor culese de el din documente mai

vechi. Obiectivele de pe plan sunt puține și nu corespund amplasării de pe teren, lucru firesc,

dat fiind că planul a fost redactat în 1920, înainte ca Ferenczi să desfășoare săpături la

Grădiște, împreună cu D.M. Teodorescu. Acest plan însoțește manuscrisul lucrării sale de

doctorat, „Vestigiile dacice și romane de la Grădiște și din împrejurimile sale”, publicat postum

și în variantă prescurtată de C. Daicoviciu în 1951, sub titlul „Studiu bibliografic asupra

așezărilor”, în volumul semnat de el împreună cu Ferenczi51.

Zona sacră din planul lui Ferenczi este foarte schematică și cu obiectivele, cunoscute la

acea vreme, amplasate cu marje mari de eroare. Este consemnat marele cerc dublu de piatră,

izvorul, structura identificată de Fodor în 1844 pe traseul izvorului, cea de la vest de izvor,

cercetată tot de el, și două structuri mai dificil de identificat, notate cu G și E, una dintre ele

semnalând probabil turnul pentagonal. Din păcate, în lucrarea din 1989 este publicat doar

50 Daicoviciu et al. 1989, fig. 34. 51 Daicoviciu, Ferenczi 1951, p. 67-116.


99

planul, nu și legenda, rămasă în manuscris. La sud de fortificație se află construcția cunoscută

azi sub numele de „baia romană”, dar pe care Ferenczi o numește „palatul de sud”. C.

Daicoviciu a eliminat din varianta tipărită a tezei lui Ferenczi opinia acestuia cu privire la

această clădire, lucru care reiese din textul lui Ferenczi52. Planul acestei construcții îl

reproduce pe cel al lui Friedrich și Heinrich Müller, publicat în 188053.

Fig. 10. Planul lui Al. Ferenczi (1921)

Ceea ce surprinde însă este forma destul de precisă a fortificației, care se datorează

probabil planului lui Finály. Precizia acestui contur nu va fi depășită decât în urma ridicării

topografice din 1979. De asemenea, incinta este orientată corect. Din păcate, cei ce au venit

după Ferenczi au preferat să utilizeze planuri mai proaste ale fortificației.

9. Planul lui D.M. Teodorescu - Gyárfás Gondos (1932)

D.M. Teodorescu publică un plan de situație al vestigiilor în anul 1932, împreună cu o

secțiune longitudinală prin cetate, realizate de inginerul Gyárfás Gondos din Orăștioara de

Sus54. Secțiunea urmărește axul lung al cetății, orientat corect NNV-SSE, și redă conturul

fortificației în jumătatea sa sudică, fără marcarea altor elemente constructive. În text sunt

menționate și patru porți – la A, g, h și i55. Cea de la litera g este postulată în baza unor

elemente arhitectonice de poartă (în special o cheie de boltă) găsite pe latura vestică a cetății,

unde fuseseră refolosite după anul 106 la extinderea fortificației. La f și h se află porțile de est,

52 În legătură cu acest lucru v. Pețan 2014b, p. 442-444. 53 Pețan 2014b, p. 440-441. 54 Teodorescu 1932, p. 51, fig. 3. 55 Teodorescu 1932, p. 52 și 54.


100

respectiv vest. Secțiunea evidențiază terasele din interiorul cetății, cu terasa IV pe segmentul

bc. Este singura secțiune topografică publicată vreodată.

Fig. 11. Planul lui de D.M. Teodorescu (1932)

Singurele elemente din afara fortificației sunt „cercul dublu de piatră”, izvorul din zona

sacră și „Vila Elisabeta”, în care au stat arheologii pe perioada cercetărilor, situată cam în

același loc în care avea să fie amplasată, mai târziu, „Vila Lili”.

10. Scurte considerații finale

Istoria reprezentărilor cartografice ale vestigiilor de la Grădiștea Muncelului înainte de cel

de-al Doilea Război Mondial oglindește istoria redescoperirii cetății, etapă cu etapă. Aceste

planuri sunt importante din punct de vedere istoriografic, dar importante și datorită

informațiilor pe care le conțin, rămase complet necunoscute arheologilor. Între acestea se

numără în primul rând conducta de apă din interiorul fortificației, cercetată în 1804, cele două

construcții de piatră săpate de Fodor András în 1844 și 1847, precum și grupul de clădiri de la

sud de fortificație.

Planurile lui Finály G., Al. Ferenczi și D.M. Teodorescu aparțin etapei științifice de

cercetare a sitului, dar le-am inclus în acest capitol deoarece în 1950 începe o etapă distinctă,

iar planurile redactate după acest an formează un „set” aparte, decurgând unele din altele.

Între etapa Finály-Ferenczi-Teodorescu și etapa Daicoviciu există o prăpastie, nu doar în sensul

că odată cu Daicoviciu cercetările au progresat foarte rapid, ci și în sens contrar, deoarece, în

mod paradoxal, planurile lui Daicoviciu și cele ale succesorilor săi nu vor mai fi la fel de precise

în raport cu nivelul epocii, dificultatea în a determina conturul real al fortificației sau

orientarea corectă a structurilor de pe plan fiind leit-motivul care va străbate toate planurile

aparținând arheologilor care au cercetat Sarmizegetusa Regia din 1950 până azi.


101

II. ÎN CĂUTAREA NORDULUI PIERDUT. PLANURILE MODERNE (1950-2014)56

1. Planurile lui C. și H. Daicoviciu (1950-1972)

După demararea săpăturilor extensive în 1950, în primul raport de săpături a fost publicat

și primul plan, realizat în urma dezvelirii parțiale a vestigiilor din zona sacră și din cetate57.

Planul conține curbe de nivel. Sunt consemnate urmele vechilor săpături identificate de

Daicoviciu, provenind în special din campaniile de la începutul sec. XIX, dar și săpăturile din

1950. Nordul nu este indicat (și nu se află în partea de sus a paginii), acesta fiind începutul

unei lungi serii de confuzii cu privire la orientarea corectă a structurilor de la Sarmizegetusa

Regia.

Conturul fortificației este prezentat eronat în jumătatea sud-vestică, unde zidul formează

o curbură accentuată: practic, acolo sunt două segmente aflate în unghi de 125o, cu colțul

rotunjit. Daicoviciu reprezintă însă această latură ca pe una aproape dreaptă, doar foarte ușor

curbată spre vest. Finály, Ferenczi și Teodorescu redaseră corect acest contur, însă Daicoviciu

nu a folosit planurile lor. Eroarea a fost corectată de măsurătorile topografice din 1979, dar

arheologii au continuat să utilizeze până astăzi acest contur inexact.

Fig. 12. Planul lui C. Daicoviciu (1950)

56 Intervențiile cu roșu pe planurile discutate mai jos reprezintă corecturile mele și au ca referință ridicarea

topografică din 1979. 57 Daicoviciu et al. 1951, pl. II.


102

În anul următor se publică și un plan al zonei sacre58. Nordul este indicat greșit, cu o

deviere de 30o spre vest. Templul mare de andezit are, în această fază de cercetare, 9 x 6

plinte. Un an mai târziu, se va stabili că sunt 10 plinte pe un șir. Templul mare de calcar este

dezvelit parțial, iar cel mic de calcar și discul de andezit încă nu sunt cunoscute. Se cunosc în

schimb cele două temple circulare, templele mici de andezit (dintre care unul, foarte distrus,

are doar o parte a conturului cunoscută) și templul mic de calcar, cercetat parțial.

Fig. 13. Planul lui C. Daicoviciu – zona sacră (1952)

Tot în 1952 se tipărește prima și singura schiță publicată vreodată a așezării civile de

vest59, realizată cu un an înainte. Sunt marcate câteva dintre numeroasele terase de pe Dealul

Grădiștii (la acea vreme se credea că numărul acestora este în jur de 50, dar măsurătorile

topografice ulterioare au arătat că sunt în jur de 260), un val de apărare, captarea din punctul

„La Tău” și o serie de turnuri. Deși cercetările au avansat de atunci, iar în 2006-2007 s-a făcut

și o ridicare topografică a întregii zone, nu s-a mai elaborat alt plan, iar locuirea civilă de la

Sarmizegetusa Regia rămâne, până astăzi, o necunoscută din punct de vedere topografic60.

58 Daicoviciu et al. 1952, p. 282, fig. 1. 59 Daicoviciu et al. 1952, p. 303, fig. 26. 60 Rămâne un secret accesibil doar arheologilor care sapă la Sarmizegetusa Regia unde se află numeroasele

terase cu nume pitorești investigate de-a lungul timpului: Terasa cu brazi, Terasa cu cercuri, Terasa cu stâna,

Terasa drum, Terasa de sub baie, Terasa de sub curmătură, Terasa depozitului de vase, Terasa cu oale pictate 1,

Terasa cu oale pictate 2, Terasa cu turnul de veghe, Terasa cu locuința I de lângă turnul de veghe, Terasa cu

locuința rotundă, Terasa cu atelierul pentru prelucrarea fierului și a bronzului, Terasa VIIA, Terasa VIIB, terasa

XIV, Platoul cu șase terase ș.a.


103

Fig. 14. Planul lui C. Daicoviciu – așezarea civilă (1951/1952)

În 1960 C. Daicoviciu a completat vechiul plan, împreună cu fiul său61. Nordul nu este

indicat nici de data asta, iar conturul fortificației rămâne greșit în partea de sud-vest.

Apare pe plan marele templu de calcar de pe terasa XI-sud, a cărui cercetare avansase

între timp, însă este orientat greșit, cu o deviere de cca 45o spre est față de axa reală. De

asemenea, este propus un nou contur pentru templul de andezit distrus de pe terasa XI-sud,

însă este greșit față de cel creionat în planul din 1952. Tot greșit este orientat și templul mic

de andezit de pe terasa XI-nord, deși în planul din 1952 acest templu apare orientat corect.

Sunt numerotate cele XI terase, mai puțin terasa VI, care nu apare menționată pe plan.

O nouă versiune a acestui plan se tipărește în 1972, de către Hadrian Daicoviciu. Pentru

prima oară este consemnat templul mic de calcar, dezvelit între timp, însă și acesta este

orientat greșit, la fel ca cel mare. Pe plan numărul plintelor este de 5 x 3, deși cercetările din

anii ‘60 dezveliseră 6 x 3 plinte62. Se adaugă și soarele de andezit, care are „raza” orientată cu

o eroare de câteva grade, ea fiind, în realitate, paralelă cu zidul care susține terasa X.

În 1975, I.H. Crișan a completat planul din 1960 cu o serie de ziduri care, în viziunea sa,

închideau zona sacră, dar care nu au fost confirmate pe cale arheologică decât pe mici

porțiuni63.

Arhitectul Dinu Antonescu a utilizat planul din 1972, aducându-i o modificare: el considera

că templul mare de andezit de pe terasa X nu putea avea 6 șiruri de coloane, ci doar 464.

61 Daicoviciu, Daicoviciu 1960, pl. IV. 62 Daicoviciu et al. 1973, p. 65. 63 Crișan 1975, p. 351, fig. 10. 64 Antonescu 1984, p. 59, fig. 38.


104

Fig. 15. Planul lui H. Daicoviciu (1972)

2. Prima ridicare topografică (1979)

În vara anului 1979 s-a efectuat o ridicare topografică (1:200, distanța între curbele de

nivel 0,50 m), probabil prima de acest fel, necesară pentru lucrările de consolidare și

restaurare care urmau să demareze în 1980. Arhitecții care semnează această lucrare sunt M.

Ionescu și C. Călinescu. Un plan bazat pe aceste măsurători a fost publicat de Călinescu65 și

este cel mai precis plan existent la ora actuală. Sunt marcate, pentru prima oară, 3 bastioane/

contraforți pe traseul fortificației, inclusiv cel de lângă poarta de vest. Ca urmare a restaurării

fortificației, apare, tot pentru prima oară pe un plan, poarta de sud poziționată în colțul sud-

estic al incintei. Pe planurile anterioare existau trei deschideri în latura sudică, dintre care

două au fost astupate cu ocazia restaurării.

A mai existat un set de măsurători topografice, anterioare anului 1980, efectuate doar în

zona sacră de un colectiv de specialiști de la Universitatea din Brașov66. Foarte probabil este

vorba de cei ce s-au ocupat de problema „calendarului” de la Sarmizegetusa Regia67, însă nu

s-au publicat planuri noi în urma acestor măsurători.

65 Călinescu 1982, p. 14, pl. I (situația dinaintea restaurării) și p. 15, pl. II (situația de după restaurare) 66 Antonescu 1984, p. 169. 67 Șerban Bobancu, Cornel Samoilă, Emil Poenaru, Calendarul de la Sarmizegetusa Regia, București, 1980.


105

Fig. 16. Planul lui C. Călinescu (1982)

3. Planurile lui Ioan Glodariu (1983-2009)

Ioan Glodariu a preluat conducerea șantierului arheologic la 6 ani după realizarea ridicării

topo din 1979. Totuși, a preferat să nu folosească planurile redactate de arhitecți cu acea

ocazie. Cum între timp cercetările scoseseră la iveală informații noi, erau necesare completări,

așa încât Glodariu a publicat planuri noi, – unul pentru fortificație și altul pentru zona sacră –,

care au perpetuat o serie de greșeli mai vechi. Începând cu Glodariu, se renunță la un plan de

ansamblu al Sarmizegetusei, care să includă și cetatea și zona sacră.

a. Planul fortificației (1983, 1996)

În 1983, într-o sinteză dedicată arhitecturii dacice, Glodariu a preluat de la Daicoviciu

vechiul plan al cetății, adăugând și nordul, care însă este eronat, fiind deviat cu 20o spre vest68.

68 Glodariu 1983, fig. 31/1.


106

Planul este republicat în 1988, fără indicarea nordului69, și în 1989, cu nordul eronat70. Între

timp se acumulaseră descoperiri noi și era necesar un nou plan, așa încât în 1996 Glodariu

completează vechiul plan, dar îi modifică nordul cu 60o, de data asta fiind deviat cu peste 40o

spre est față de poziția corectă71. Practic, săgeata indică spre poarta de est a cetății. Noutățile

constau în identificarea traseului fostului zid sudic al fortificației dacice, demontat la un

moment dat, când incinta a fost lărgită, descoperirea unei cisterne pe terasa IV și a unui atelier

monetar pe traseul laturii sudice a fortificației, și valul de pământ, considerat roman, ce cobora

spre sud de la poarta sudică. Toate acestea sunt consemnate pe noul plan. De asemenea, sunt

consemnate 3 bastioane/contraforți pe traseul fortificației, însă nu și cel de lângă poarta de

vest.

a. b.

Fig. 17. Planul lui I. Glodariu - cetatea (a-1983, b- 1996).

Astăzi (b) este planul oficial al cetății

Glodariu a preferat să preia conturul fortificației din planurile anterioare redactate de

Daicoviciu, deci cu reprezentarea greșită a laturii sudice, deși avea la dispoziție planurile

corecte elaborate în urma măsurătorilor topografice. El a utilizat acest plan până la retragerea

sa de la conducerea șantierului, incluzându-l în mai multe rapoarte de săpătură oficiale până

în anul 2009. Acest plan a fost adoptat ca plan „oficial” și după 2009, când conducerea

șantierului a fost preluată de Gelu Florea. Imaginea este promovată pe pagina oficială dedicată

69 Glodariu et al. 1988, p. 130, fig. 24. 70 Daicoviciu et al. 1989, fig. 45. 71 Glodariu et al. 1996, p. 135, fig. 24.


107

cetăților dacice72 și, începând din 2013, este afișată pe un panou la intrarea în sit, pentru

informarea turiștilor. Eroarea a fost semnalată de A.S. Stefan în 2005, și de mine în două

rânduri73, însă la sfârșitul anului 2014 situația era neschimbată atât în sit, cât și pe site-ul

oficial.

b. Planul zonei sacre (1988, 1996)

În 1988 Glodariu redactează un nou plan al zonei sacre, pentru a-l înlocui pe cel al celor

doi Daicoviciu. Este mai mult o schiță, foarte schematică, fără curbe de nivel. Se corectează

eroarea majoră, aceea a alinierii celor trei temple, iar nordul este indicat cu o eroare de câteva

grade. Templul mic de calcar este reprezentat în continuare cu 15 plinte în loc de 18. Sunt

reflectate descoperirile făcute între timp: intrările în cele două temple de andezit și în cele

două temple circulare din sectorul nordic al terasei XI, precum și intrarea în templul mare de

calcar. Pe latura nordică a terasei X sunt consemnate două turnuri. De asemenea, se poate

vedea un segment de zid la nord de cele două temple de andezit de pe terasa XI-nord. Cele

două temple circulare sunt prezentate cu erori (templul mic are diametrul mai mic decât în

realitate, iar la cel mare distanțele dintre inele sunt aproximate). Templul de andezit de lângă

zidul terasei X revine la conturul corect, cel din planul din 1952, dar interiorul său rămâne

necunoscut. Templul mare de andezit este reprezentat cu doar 6 x 6 plinte, deși cercetările

lui C. Daicoviciu arătaseră că sunt 10 plinte pe un șir74. Șirul cel mai estic încalecă zidul de

susținere al terasei X.

Fig. 18. Planul lui I. Glodariu – zona sacră (1988)

În 1996 Glodariu publică o nouă versiune a acestui plan. De data asta, nordul este deviat

mai mult, cu cca 15o spre est. Templul mare de andezit are 6 x 10 plinte, iar în marginea sa

72 http://cetati-dacice.ro/ro/situri/sarmizegetusa-regia/obiective-arheologice (accesat 21 februarie 2015). 73 Stefan 2005, p. 324, fig. 164 și 165; Pețan 2013b, p. 43, fig. 4; Pețan 2014c, p. 16, fig. 3. 74 De altfel, în aceeași carte, Glodariu oferă un plan al acestuia în care figurează 10 x 6 plinte (Glodariu et

al. 1988, p. 123, fig. 22). Inconsecvența provine probabil din faptul că volumul are mai mulți autori.

http://cetati-dacice.ro/ro/situri/sarmizegetusa-regia/obiective-arheologice


108

nordică sunt figurate 3 turnuri. Templul de andezit de lângă zidul terasei X nu mai este gol la

interior, ci are consemnate 5 elemente. Între noutăți se numără și turnul de pe latura estică a

templului de calcar, precum și șirul central de plinte din ultima fază de funcționare. Se

corectează și distanțele dintre inelele templului mare circular. Dispar însă zidul de susținere al

terasei IX și cel de pe latura nordică a zonei sacre. Acest plan a devenit oficial, a însoțit rapoarte

de săpătură, a fost preluat de Gelu Florea în lucrările sale, se află pe pagina web oficială a

colectivului și este afișat în sit pentru informarea turiștilor începând din anul 2013.

Fig. 19. Planul lui I. Glodariu – zona sacră (1996), reprodus după Florea 2011.

Astăzi este planul oficial al zonei sacre

Planurile individuale ale templelor suferă, de asemenea, prin orientări greșite, care au dus

și la interpretări greșite. Astfel, marele și micul templu circular, precum și templul de andezit

de pe terasa X au nordul marcat cu aceeași deviație ca pe planul general75. În schimb, marele

templu de calcar are nordul marcat corect.

4. A doua (?) ridicare topografică (ante 2004)

Imagini rezultate dintr-un set nou de măsurători au circulat la un moment dat pe internet,

dar au dispărut între timp76. Măsurătorile par să includă și „baia romană”, care în aceste

planuri are un plan diferit față de cel din măsurătorile din anul 1979, când era parțial acoperită

cu pământ. Fortificația are marcate 3 bastioane/contraforți, inclusiv cel de lângă poarta de

vest. În aceste planuri se poate remarca foarte bine dispariția construcției circulare din colțul

sud-estic al „băii”, distrusă cu ocazia amenajării drumului în perioada lucrărilor de

75 Glodariu et al. 1996, p. 120, fig. 16: p. 124, fig. 19; p. 128, fig. 22. 76 Îi datorez imaginile și această informație lui Mihai Stancu.


109

restaurare77. Apare, în plus față de alte planuri, „Cabana UNESCO”, situată la vest de același

drum, la mică distanță înainte de a se ajunge în zona sacră. Cum această construcție a fost

demontată în toamna anului 2004, rezultă că aceste măsurători s-au făcut înainte de acest

moment. Un alt indiciu îl reprezintă numărul plintelor de la templul mic de calcar, 15 la număr,

care reflectă o convingere a lui Glodariu, schimbată abia în 2005, când verificările la acest

templu au relevat un număr de 18 plinte78, așa cum de altfel se consemnase cu câteva decenii

înainte. N-am reușit să aflu mai multe despre aceste măsurători.

Fig. 20. Planuri cu origine nedeterminată, realizate în urma unei ridicări topografice

5. Planurile lui A.S. Stefan (2005)

În monumentala sa lucrare din 2005, A.S. Stefan, care nu a participat niciodată la

cercetările arheologice de la Sarmizegetusa Regia, corectează vechile planuri și vine cu unele

noi, bazate pe fotografii aeriene și imagini satelitare, dar și pe parcurgerea exhaustivă a

bibliografiei de specialitate. El redactează un plan detaliat al zonei sacre, unul al

Sarmizegetusei Regia înainte de războaiele cu romanii și unul reprezentând situația de după

cucerirea romană – toate conținând curbe de nivel79.

77 V. și Pețan 2014b, p. 448. 78 Glodariu et al. 2006. 79 Stefan 2005, p. 25, fig. 6 (zona sacră), p. 98, fig. 31 (Sarmizegetusa Regia înainte de războaiele cu romanii),

p. 340, fig. 176 (Sarmizegetusa Regia după cucerirea romană).


110

Date fiind sursele folosite pentru realizarea planurilor, orientarea este corectă, la fel și

forma obiectivelor documentate arheologic. Stefan adaugă însă elemente ce rezultă din

propria sa interpretare a datelor existente, dar care nu sunt confirmate pe cale arheologică.

Astfel, în planul zonei sacre adaugă elemente rezultate din interpretarea eronată a unor

date din rapoartele de săpătură, precum ramificația drumului pavat de pe terasa X, imaginată

în baza unor dale de pavaj ce aparțineau în realitate altei construcții80. Nu există argumente

arheologice care să probeze faptul că zidul de susținere al terasei XI se continuă și la sud de

marele templu de calcar. De asemenea, nici existența celui mai nordic zid de pe planul zonei

sacre, reprezentând o continuare spre est a zidului terasei IX, nu poate fi demonstrată pe baza

datelor existente. La fel de ipotetic este traseului zidului ce protejează templele de andezit de

pe terasa XI, trecând pe la nord de ele și cotind spre est. Și el optează, ca și Antonescu, pentru

4 șiruri de plinte în cazul templului mare de andezit, soluție ce pare mai logică decât ce a lui

Daicoviciu și Glodariu, care își imaginau al șaselea șir de coloane chiar peste zidul de susținere

a terasei.

Fig. 21. Planul lui A.S. Stefan – zona sacră (2005)

Planul Sarmizegetusei Regia înainte de cucerire presupune, în viziunea lui Stefan, o incintă

de mari dimensiuni, care includea și zona sacră, și cea militară, incluzând o suprafață întinsă și

la sud de fortificația de piatră, însă mare parte a traseului zidurilor presupusei fortificații încă

80 Pentru interpretarea greșită a săpăturilor de pe terasa X, v. Pețan 2015a, p. 39-41.


111

nu a primit confirmări arheologice. Sunt imaginate și o serie de porți, de asemenea fără nici o

documentare pe teren.

Fig. 22. Planul lui A.S. Stefan – Sarmizegetusa Regia înaintea războaielor cu romanii (2005)

Planul Sarmizegetusei după cucerirea romană duce mai departe ideea lui Glodariu care,

în planul său din 1996, arăta că a existat o incintă dacică de mici dimensiuni, extinsă ulterior

de romani. Și pentru Stefan fortificația pe care o vedem astăzi este romană. În plus, sunt

consemnate pentru prima oară pe un plan toate structurile cunoscute atribuite garnizoanei

romane, inclusiv cele din zona sacră. De asemenea, fortificația are consemnate pe traseul său,

pentru prima oară, 5 bastioane/contraforți. Conturul fortificației este cel corect.

Și pe acest plan Stefan adaugă elemente rezultate din interpretarea proprie a datelor de

săpătură, interpretare nu întotdeauna justă. De pildă, conducta w4 de la est de „baia romană”

este postulată în baza interpretării greșite a săpăturii din 1979 de la templul mare de calcar,

unde există într-adevăr o asemenea conductă81.

Planurile lui A.S. Stefan sunt mult mai precise decât cele anterioare, însă trebuie utilizate

cu prudență deoarece includ date neconfirmate arheologic.

81 Pețan 2013a, p. 244, n. 16.


112

Fig. 23. Planul lui A.S. Stefan – Sarmizegetusa Regia după cucerirea romană (2005)

6. A treia ridicare topografică (2006, 2007, 2011)

În 2004 s-au făcut primele măsurători cu GPS-ul, iar în anii următori s-au obținut fonduri

de la Ministerul Culturii pentru ridicări topografice pe arii extinse. Astfel, în 2006 s-a realizat

harta topografică 1:500 a Dealului Grădiștii cu cele cca 260 de terase ale sale care alcătuiesc

așezarea civilă de vest. În anul următor, s-a făcut ridicarea topografică a așezării civile de est

și a dealului Căprăreața. Tot atunci, în baza altui proiect, s-a realizat baza de date de tip GIS cu

privire la relaționarea teraselor antropogene cu morfometria terenului pentru întreg situl

Sarmizegetusa Regia (cca 510 ha). În 2011 s-a făcut ridicarea topografică a cetății și a zonei

sacre. Director al acestor contracte a fost Ioan Rus. Nu s-au elaborat planuri noi în urma

acestor măsurători.

7. Planul lui R. Mateescu (2012)

În anul 2012 Răzvan Mateescu a publicat un nou plan al zonei sacre. Cum a participat

direct la măsurătorile din 2011, ar fi fost firesc să fi utilizat aceste date extrem de precise.

Totuși, nu a făcut-o. Planul său este realizat, așa cum declară el însuși, „prin suprapunerea

planurilor realizate în diferite etape pentru edificii (după C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, I.H.

Crișan, I. Glodariu)”. Prin urmare, este o sinteză a planurilor anterioare, care aduce însă și

câteva noutăți. Planul nu are curbe de nivel.


113

Fig. 24. Planul lui R. Mateescu – zona sacră (2011)

Prima noutate este aceea că nordul este indicat corect în acest plan. Totuși, Mateescu nu

își folosește propriul plan atunci când prezintă templele în cartea sa. El moștenește confuziile

înaintașilor săi, pe care le combină și le duce la un alt nivel. De pildă, dacă până la el s-a afirmat

că templul mare de calcar, cu diferitele sale faze, a avut o singură orientare, Mateescu afirmă

că templul are o primă fază în care era orientat NE-SV, o a doua în care era NV-SE și o a treia

fază în care era orientat NNE-SSV82. Desigur, datele arheologice confirmă că toate cele trei

faze au fost orientate NNE-SSV, așa cum era orientat și templul mic de calcar și cel de pe terasa

X. Că lui Mateescu nu îi este deloc clară istoria acestui templu, reiese și din felul în care l-a

înfățișat pe plan. El prezintă zidul H, care aparține fazei I, cele 60 de plinte, care aparțin fazei

II și platforma nordică, construită doar în faza III. Nu reprezintă în schimb turnul din faza I și

șirul central de plinte din faza III (dacă l-ar fi reprezentat, și-ar fi dat seama că cel puțin în

ultimele două faze orientarea era aceeași). Prin urmare, planul templului reprezintă o

combinație de elemente selectate din cele trei faze, fiind mai degrabă un plan artistic decât

unul științific, un mare pas înapoi față de planul lui Glodariu, în care templu era reprezentat

cu toate elementele. Templul mic de calcar este reprezentat aici pentru prima oară cu toate

cele 18 elemente ale sale: după decenii la rând în care H. Daicoviciu și I. Glodariu au fost

convinși că avea doar 15 plinte, deși săpătura din anii ‘60 certifica un număr de 18, I. Glodariu

a redescoperit, în 2005 al șaselea rând de plinte, care abia acum este consemnat pentru prima

oară pe un plan.

82 Mateescu 2012, p. 97-100.


114

O altă „noutate” din planul lui Mateescu o reprezintă felul în care este imaginat zidul de

susținere al terasei XI în dreptul templului mare circular, mai exact unghiul pe care acesta îl

face împreună cu turnul pentagonal. La Mateescu acest unghi este de 106o, în vreme ce

măsurătorile topografice din 1979 arată 126o. În planurile anterioare, unghiul a fost

reprezentat corect. Această eroare de 20o influențează serios traiectoria zidurilor presupuse

de Mateescu83.

a. b.

Fig. 25. Unghiul zidului cu turnul pentagonal în măsurătorile topografice din 1979 (a) și în planul lui

Mateescu (b)

O surpriză o constituie zidul I, documentat cu ocazia cercetării construcției „pentagonale”

de lângă piațeta pavată, care la Mateescu are o lungime dublă față de cea consemnată în

planurile mai vechi, trecând peste izvor (?), acesta din urmă nefiind marcat pe plan, deși joacă

un rol important în structurarea și organizarea suprafețelor din zona sacră. Nu ni se spune de

unde provine această nouă informație. Este reprezentat segmentul de zid de la nord de

templele de andezit, preluat din planul lui Glodariu din 1988, precum și un alt zid, situat mai

la nord de acesta, prezentat acum într-un plan pentru prima oară.

Clădirile notate cu J sunt amplasate prea înspre nord, suprapunând în mare parte o zonă

abruptă, care s-ar fi văzut dacă ar fi fost trecute curbele de nivel. De altfel întreg templul de

pe terasa X este deplasat spre nord față de realitatea din teren. Drumul pavat este reprezentat

schematizat, în linie dreaptă, dar în realitate traseul său este ușor curbat.

În concluzie, planul aduce lucruri noi și corectează unele greșeli mai vechi, dar nu este un

plan de nivelul anului 2012.

8. Planuri recente neoficiale

În 2013 graficianul Radu Oltean a realizat un plan al ansamblului de la Sarmizegetusa

Regia, care include cetatea, zona sacră și o parte din arealul civil84. Este primul plan de acest

fel, care reușește să includă o zonă mai amplă. Sunt reprezentate principalele elemente

cunoscute, la care se adaugă traseul valului de pământ de la sud de fortificația de piatră, așa

cum a fost evidențiat prin scanarea Lidar din primăvara anului 2012. Conturul cetății este cel

corect, conform ridicării topo din 1979. Deși planul este corect orientat, cu nordul în susul

83 Pentru o discuție cu privire la aceste ziduri, v. Pețan 2015b, p. 69-71. 84 Oltean 2013, p. 139.


115

paginii, autorul plasează inutil o săgeată a nordului eronată, cu o deviere de 45o est, după

vechea orientare a lui Glodariu. Cu acest amendament, planul lui Oltean rămâne un plan care

surprinde esențialul și este accesibil publicului. Tot lui Radu Oltean i se datorează o

reconstituire grafică probabilă a zonei centrale a Sarmizegetusei, incluzând cele două cartiere

civile85.

Fig. 26. Planul lui Radu Oltean (2013)

Cei interesați de situl de la Sarmizegetusa Regia pot folosi, începând din 2014, un plan

digital realizat de un pasionat, Mihai Stancu, prin vectorizarea planului topografic din anul

1979. Acesta este cel mai precis plan existent la ora actuală, însă include și unele elemente din

teren care astăzi nu mai există (gropi, șanțuri), însă fără valoare arheologică. În plus, este

singurul plan în format electronic, liber accesibil oricui are nevoie, în format .pdf și .dwg și ușor

de utilizat/adaptat86. Recent a fost realizat și primul plan topografic 3D al cetății, de către

același Mihai Stancu87, tot în format .pdf și .dwg, pe care este marcată construcția rectangulară

de pe terasa I a cetății, semnalată recent, identificată pe teren și în imaginea Lidar88, dar

nedocumentată arheologic89. În baza acestui plan se poate realiza modelarea 3D a cetății.

85 Oltean 2013, p. 54-55. 86 http://www.romaniadevis.ro/dacia/descopera-romania/romania-virtuala-3d/item/plan-topo-2d-situl-

arheologic-sarmizegetusa-regia 87 http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/plan-topo-3d-situl-arheologic

-sarmizegetusa-regia-cetatea 88 Scanarea cu tehnologie Lidar a fost făcută în primăvara anului 2012 de către BBC în vederea realizării

documentarului Rome’s Lost Empire și a inclus (cel puțin) cetatea, zona sacră și o parte a așezării civile de vest. 89 Pețan 2014c.

http://www.romaniadevis.ro/dacia/descopera-romania/romania-virtuala-3d/item/plan-topo-2d-situl-arheologic-sarmizegetusa-regia


http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/plan-topo-3d-situl-arheologic%20-sarmizegetusa-regia-cetatea

http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/plan-topo-3d-situl-arheologic%20-sarmizegetusa-regia-cetatea


116

Fig. 27. Plan digital realizat de M. Stancu prin vectorizarea ridicării topografice din 1979 (2014)

9. Concluzii și perspective

O privire rapidă asupra planurilor redactate în ultimele decenii de către specialiștii care

au desfășurat săpături la Sarmizegetusa Regia arată că aceștia nu au reușit, niciodată, să

consemneze nordul corect, cu excepția recentă a lui Mateescu pentru zona sacră. Au existat

și planuri precise, dar au fost evitate de cercetători90 (ridicarea topografică din 1979 și planul

lui Călinescu din 1982, planurile lui Stefan din 2005, ridicările topografice ulterioare, dar chiar

și planurile din etapa Finály-Ferenczi-Teodorescu, corect orientate și cu un contur al

fortificației precis).

Planul fortificației nu a cunoscut multe modificări din 1950 până azi, adăugându-i-se doar

cele câteva elemente nou descoperite de-a lungul timpului: traseul vechiului drum dacic,

cisterna, atelierul, valul de la poarta de sud. Orientarea sa a variat pe un arc de peste 60o.

S-au perpetuat până astăzi erorile de orientare: nordul este greșit cu peste 40o de grade în

versiunea curentă oficială, iar conturul este eronat în partea de sud-vest.

Planul zonei sacre a cunoscut erori încă de la început, atât în ce privește marcarea

nordului, cât și în ce privește orientarea templelor de pe terasa XI-sud. Templele au fost

aliniate corect abia începând cu planul lui I. Glodariu din 1988, dar orientarea întregii zone

sacre a rămas greșită până la Mateescu. Planul oficial păstrează orientarea greșită, cu o eroare

de cca 15o.

90 Am identificat o singură utilizare a unui plan derivat din ridicarea topografică de la 1979, la Glodariu et al.

1992, p. 58, fig. 1.


117

a. b.

Fig. 28. Planul cetății (a) și al zonei sacre (b) pe panourile de informare

din situl Sarmizegetusa Regia

Cartierele civile nu au beneficiat niciodată de planuri în adevăratul sens al cuvântului.

Schița lui C. Daicoviciu din 1952 nu face decât să ofere o vagă idee despre complexitatea

acestor aglomerări. Terasele cercetate nu au fost niciodată amplasate pe un plan, deși există

ridicări topografice făcute anume în acest scop de aproape 10 ani.

Avansul tehnologic, creșterea rezoluției imaginilor Google Earth, realizarea de

ortofotoplanuri de către instituțiile abilitate, scanarea sitului cu tehnologie Lidar în primăvara

anului 2012, fotografiile aeriene (din avion și dronă), măsurătorile topografice recente – toate

acestea ar fi trebui să înlăture până acum erorile existente și să ducă la realizarea de planuri

detaliate, atât pentru cetate și zona sacră, cât și pentru cartierele civile91. Este de dorit ca acest

lucru să se întâmple într-un viitor cât mai apropiat.

______________________________

Anexa 1. Lista planurilor importante

______________________________

Nr. crt.

Autor Anul realizării

Zona cartografiată

Sursa/locul publicării

1 Szőts A. 1804 Dealul Grădiștii Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I/2; Jakó 1973; Pețan 2013.

2 Bögözi A. 1804 cetatea Kemény mss, vol. XXXIV, Varia, fol. 135; Finály 1916, p. 18, fig. 1.

3 Fodor A. 1847 cetatea Fodor mss, vol. VI, fila 48, planșa XLIX; Wollmann 1982, p. 257.

91 Singura imagine folosită până în prezent este cea a unui ortofotoplan cu Dealul Grădiștii, pe care sunt

însemnate zonele de interes - cetatea, zona sacră și cele două cartiere civile (Mateescu 2012, p. 18, fig. 4), afișată și la intrarea în sit.


118

4 M. & H. Ackner 1847 cetatea Ackner 1856, pl. VI; Wolmann 1982, p. 258.

5 J.F. Neigebaur 1847 cetatea Kemény mss, vol. XXXIV, Varia, fol. 138; Finály 1916, p. 26, fig. 2.

6 Finály G./ Láng N. 1910 Dealul Grădiștii Finály 1916, p. 36, fig. 7.

7 I. Marțian 1920 cetatea Marțian 1921, fig. 26.

9 Al. Ferenczi 1921 cetatea Daicoviciu et al. 1989, fig. 18.

8 D.M. Teodorescu/ Gyárfás G.

1932 cetatea Teodorescu 1932, p. 51, fig. 3.

10 C. Daicoviciu 1950 cetatea + zona sacră

Daicoviciu et al 1951, pl. II.

11 C. Daicoviciu 1951 zona sacră , cartierul civil de vest

Daicoviciu et al. 1952, p. 282, fig. 1 (zona sacră), p. 303, fig. 26 (așezarea civilă).

12 C. & H. Daicoviciu 1960 cetatea + zona sacră

Daicoviciu, Daicoviciu 1960, pl. IV.

13 H. Daicoviciu 1972 cetatea + zona sacră

Daicoviciu 1972, pl. III.

I.H. Crișan 1975 cetatea + zona sacră

Crișan 1975, p. 351, fig. 10.

14 M. Ionescu, C. Călinescu

1979 cetatea + zona sacră

Prima ridicare topografică.

15 C. Călinescu 1982 cetatea + zona sacră

Călinescu 1982, p. 14-15, pl. I și II.

16 I. Glodariu 1983 cetatea Glodariu 1983, fig. 31/1.

17 I. Glodariu 1988 zona sacră Glodariu et al. 1988, p. 106, fig. 11.

18 I. Glodariu 1996 cetatea, zona sacră

Glodariu et al. 1996, p. 135, fig. 24 (cetatea) și p. 110, fig. 11 (zona sacră).

19 ? ante 2004

cetatea + zona sacră

A doua ridicare topografică.

20 A.S. Stefan 2005 zona sacră, cetatea înainte și după cucerire

Stefan 2005, p. 25, fig. 6 (zona sacră), p. 98, fig. 31 (cetatea înainte de războaiele cu romanii), p. 340, fig. 176 (după cucerirea romană).

21 I. Rus 2006 cartierul civil de vest

A treia ridicare topografică.

22 I. Rus 2007 cartierul civil de est, Căprăreața

23 I. Rus 2011 cetatea, zona sacră


119

24 I. Rus 2007 întreg situl (510 ha)

Baza de date GIS.

25 R. Mateescu 2012 zona sacră Mateescu 2012, fig. 31.

26 R. Oltean 2013 cetatea, zona sacră, cartierul civil de vest (parțial)

Oltean 2013, p. 139.

27 M. Stancu 2014 cetatea + zona sacră (vectorizarea ridicării topo din 1979)


28 M. Stancu 2015 cetatea (plan vectorizat 3D)

http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/plan-topo-3d-situl-arheologic-sarmizegetusa-regia-cetatea

Bibliografie

Ackner 1844 M. Ackner, Reisebericht über einen Theil der südlichen Karpaten, welche Siebenbürgen vonden Kleinen Walachei treunen, aus dem Jahre 1838, Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, I Band, II Heft, 1844, p. 1-33, (Neues Gredistie p. 17-33).

Ackner 1856 M. Ackner, Decennal-Aufzeichnung der archäologischen Funde in

Siebenbürgen vom Jahre 1845 bis 1855, Jahrbuch der Kaiserlich-

Königlichen Central-Comission zur Erforschung und Erhaltung der

Baudenkmale, I, 1856, p. 93-103.

Antonescu 1984 Dinu Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, București, 1984.

Benea 2004 Doina Benea, Istoricul cercetărilor arheologice de la Grădiştea de

Munte, în A. Pescaru, I. V. Ferencz (ed.), Daco-Geţii. 80 de ani de

cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii

Orăştiei, Deva 2004, p. 9-37.

Călinescu 1982 C. Călinescu, Consolidarea, conservarea și valorificarea complexului arheologic Sarmizegetusa-Grădiștea Muncelului, în Revista Muzeelor și Monumentelor, 1, 1982, p. 13-29.

Crișan 1975 Ion Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, București, 1975.

Daicoviciu 1972 Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972.

Daicoviciu et al. 1951 Constantin Daicoviciu, Octavian Floca, P. Duka, E. Chirilă, Ștefan Ferenczi, V. Manoliu, I. Pop, M. Rednic, M. Rusu, H. Teodoru, Studiul









http://www.sarmizegetusa.org/doc/Ackner,%20Reisebericht,%20p.%2017-33.pdf




http://www.sarmizegetusa.org/doc/Ackner,%20Decennal%201856.pdf




http://www.sarmizegetusa.org/doc/C.Calinescu%20-%20Consolidarea,%20conservarea%20si%20valorificarea%20complexului%20arh.%20Sarmizegetusa-Gradistea%20Muncelului%20(RMMIA,1,1982).pdf



http://www.sarmizegetusa.org/doc/Daicoviciu%20C.&%20colaboratorii%20-%20Studiul%20traiului%20dacilor%20in%20Muntii%20Orastiei-1950-(SCIV,II,1,1951).pdf



120

traiului dacilor în Munții Orăștiei (Șantierul arheologic de la Grădiștea de Munte. Rezultatul cercetărilor făcute de colectivul din Cluj în anul 1950), Studii și Cercetări de Istorie Veche, II, 1, 1951, p. 95-126.

Daicoviciu et al. 1952 Constantin Daicoviciu şi colaboratorii, Şantierul Grădiştea Muncelului. Studiul traiului dacilor în Munţii Orăştiei, Studii și Cercetări de Istorie Veche, III, 1952, p. 281-307.

Daicoviciu et al. 1962 Constantin Daicoviciu, Octavian Floca, Ștefan Ferenczi, Ioan Horaţiu Crişan, N. Vlassa, Hadrian Daicoviciu, G. Cazimir, A. Palkó, Şantierul arheologic Grădiştea Muncelului, Materiale și Cercetări Arheologice, VIII, 1962, p. 463-476.

Daicoviciu et al. 1973 Constantin Daicoviciu, Ion Horațiu Crișan, Ștefan Ferenczi, Șantierul arheologic dacic din Munții Orăștiei, jud. Hunedoara (1960-1966), Materiale și Cercetări Arheologice, X, 1973, p. 61-85.

Daicoviciu et al. 1989 H. Daicoviciu, I. Glodariu, Șt. Ferenczi, Cetăți și așezări dacice în sud-

vestul Transilvaniei, vol. I, București 1989.

Daicoviciu, Daicoviciu 1960

Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Sarmizegetusa. Cetățile și așezările dacice din Munții Orăștiei, București, 1960 (ed. II 1962).

Daicoviciu, Ferenczi

1951

C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei,

Bucureşti 1951.

Finály 1916 G. Finály, A Gredistyei dák várak, ArchÉrt, 36, 1916, p. 11-43.

Florea 2011 Gelu Florea, Dava et oppidum. Débuts de la genèse urbaine en Europe au deuxième âge du Fer, Cluj-Napoca, 2011.

Fodor mss Fodor András, Lugosi Fodor András Kézirata [Date arheologice din Transilvania], vol. I-VIII, BCU Cluj-Napoca, Colecții Speciale, cota 754.

Glodariu 1983 Ioan Glodariu, Arhitectura dacilor. Civilă și militară (sec. II î.e.n. – sec. I e.n.), Cluj-Napoca, 1983.

Glodariu et al. 1988 Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu, Cetăți și așezări dacice în Munții Orăștiei, București, 1988.

Glodariu et al. 1992 Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu, Die Münzstätte von Sarmizegetusa Regia, Ephemeris Napocensis, II, 1992, p. 75-58.

Glodariu et al. 1996 Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescaru, F. Stănescu, Sarmizegetusa Regia. Capitala Daciei preromane, Deva, 1996.

Glodariu et al. 2003 Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu, D. Sima, Răzvan Mateescu, C. Toma, D. Cioată, M. Sacalâș, Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu, R. Crișan, A. Pescaru, Cristina Bodó, 86. Grădiștea de Munte, com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara, [Sarmizegetusa Regia], Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2002, online, 2003.




http://www.sarmizegetusa.org/doc/Daicoviciu%20C.&%20colaboratorii%20-%20Santierul%20arheologic%20Gradistea%20de%20Munte-1951-(SCIV,III,1952).pdf



http://www.sarmizegetusa.org/doc/Daicoviciu%20C.%20&%20colaboratorii%20-%20Santierul%20arheologic%20Gradistea%20de%20Munte-1959-(MCA,VIII,1962).pdf




http://www.sarmizegetusa.org/doc/Daicoviciu%20C.&%20colaboratorii%20-%20Santierul%20arheologic%20dacic%20din%20Muntii%20Orastiei-1960-1966-(MCA,X,19).pdf



http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/22029

http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/22029

http://www.institutarheologie-istoriaarteicj.ro/Articole/eph-II-07.pdf

http://www.institutarheologie-istoriaarteicj.ro/Articole/eph-II-07.pdf

http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=1961&d=Gradistea-de-Munte-Gradistea-Muncelului-Orastioara-de-Sus-Hunedoara-Dealul-Gradistei-2002







121

Glodariu et al. 2006 Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu, Răzvan Mateescu, Paul Pupeză, C. Toma, D. Sima, Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu, Cristina Bodó, 87. Grădiștea de Munte, com. Orăștioara de Sus, jud. Hunedoara [Sarmizegetusa Regia], punct Dealul Grădiște, Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Campania 2005, online, 2006.

Jakó 1968 S. Jakó, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea

Muncelului în anii 1803-1804 (I), Acta Musei Napocensis, V, 1968, p.

432-443.


Muncelului în anii 1803-1804 (II), Acta Musei Napocensis, VIII, 1971,

p. 439-455.


Muncelului în anii 1803-1804 (III), Acta Musei Napocensis, IX, 1972,

p. 587-602.


Muncelului în anii 1803-1804 (IV), Acta Musei Napocensis, X, 1973, p.

627-639.

Kemény mss Kemény József, Collectio Maior Manuscriptorum Historicorum, volumul XXXIV, Varia, Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, fondul Kemény.

Kuun et al. 1902 Kuun G., Torma Zs., Téglás G., Hunyadvármegye története, Budapest, 1902, p. 19-21, (Decebal királyi vára).

Marțian 1921 I. Marțian, Urme din războaiele romanilor cu dacii. Studiu arheologic

cu 39 schițe și desemnuri, Cluj, 1921.

Oltean 2013 Radu Oltean, Dacii. Războaiele cu romanii. Vol. 1 Sarmizegetusa, București, 2013.

Pețan 2012 Aurora Pețan, Coin finds at Grădiştea Muncelului during the

excavation campaigns of 1803-1804, Acta Musei Napocensis, 47-

48/I, 2010-2011 (2012), p. 81-90.

Pețan 2013a Aurora Pețan, The water supply of Sarmizegetusa Regia’s precinct, în

„Simpozion ArheoVest. Interdisciplinaritate în arheologie și istorie. In

memoriam Liviu Măruia. Timișoara, 7 decembrie 2013”, Szeged,

2013, p. 241-252.

Pețan 2013b Aurora Pețan, Sarmizegetusa Regia in the Austrian map of 1804, Revista Doctoranzilor în Istorie Veche și Arheologie, I, 2013, p. 29-43.

Pețan 2014a Aurora Pețan, An unknown stone structure in Sarmizegetusa Regia's sacred zone recorded in writings of 19th century, Revista Doctoranzilor în Istorie Veche și Arheologie, II, 2014, p. 28-40.

http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3388&d=Gradistea-de-Munte-Orastioara-de-Sus-Hunedoara-Dealul-Gradistii-2005





http://www.sarmizegetusa.org/doc/Jako%20S.%20-%20Date%20privitoare%20la%20cercetarile%20arheologice%20de%20la%20Gradistea%20Muncelului%20din%201803-1804%20-I(AMN,V,1968).pdf



http://sarmizegetusa.org/doc/Jako,%20S.%20-%20Date%20privitoare%20la%20cercet%C4%83rile%20arheologice%20de%20la%20Gr%C4%83di%C5%9Ftea%20Muncelului%20%C3%AEn%20anii%201803-1804%20%28II%29,%20%C3%AEn%20AMN,%20VIII,%201971,%20p.%20439-455.pdf



http://www.sarmizegetusa.org/doc/Kuun,%20Torma,%20Teglas,%20%20Hunyadvarmegye%20tortenete,%201902,%20p.%2019-21.pdf

http://www.sarmizegetusa.org/doc/Kuun,%20Torma,%20Teglas,%20%20Hunyadvarmegye%20tortenete,%201902,%20p.%2019-21.pdf

https://www.academia.edu/4847569/Coin_finds_at_Gradi_tea_Muncelului_during_the_excavation_campaigns_of_1803-1804



https://www.academia.edu/5351021/The_water_supply_of_Sarmizegetusa_Regias_precinct




https://www.academia.edu/5291111/Sarmizegetusa_Regia_in_the_Austrian_map_of_1804

https://www.academia.edu/5291111/Sarmizegetusa_Regia_in_the_Austrian_map_of_1804

https://www.academia.edu/8177839/Aurora_Pe%C8%9Ban_An_unknown_stone_structure_in_Sarmizegetusa_Regias_sacred_zone_recorded_in_writings_of_19th_century




122

Pețan 2014b Aurora Pețan, „Baia romană” de la Sarmizegetusa Regia. 1. Istoricul cercetărilor, în Sorin Forțiu Adrian Cîntar (ed.), Simpozion ArheoVest, nr. II. Interdisciplinaritate în arheologie. In honorem Gheorghe Lazarovici, Timișoara, 6 decembrie 2014, JATEPress Kiadó, Szeged, 2014, p. 427-455.

Pețan 2014c Aurora Pețan, Sarmizegetusa Regia în timpul lui Burebista. Problema reședinței regale II. Datele arheologice, în Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica, 2, 2014, p. 12-33.

Pețan 2015a Aurora Pețan, Drumul pavat de la Sarmizegetusa Regia, în Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica, 3, 2015, p. 34-59.

Pețan 2015b Aurora Pețan, Șapte temple și un sanctuar. Opinii pe marginea unei cărți recente despre zona sacră a Sarmizegetusei Regia, în Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica, 4, 2015, p. 60-83.

Pețan 2015c Aurora Pețan, Another unknown stone structure in Sarmizegetusa Regia’s sacred zone recorded in writings of 19th century, Revista Doctoranzilor în Istorie Veche și Arheologie, III, 2015, în pregătire.

Suciu 2009 Liliana Daniela Suciu, Habitat și viață cotidiană în Dacia secolelor I a.Chr.-I p.Chr., teză de doctorat, coord. I. Glodariu, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, 2009.

Teodorescu 1932 D.M. Teodorescu, Cetatea dacă de la Grădiștea Muncelului, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, secția pentru Transilvania, III, 1930-1931, 1932.

Wollmann 1982 V. Wollmann, Johann Michael Ackner (1782-1862). Leben und Werk,

Cluj-Napoca, 1982.

_____________________________________________________

Acest text a fost publicat în data de 24 februarie 2015. Se citează:

Aurora Pețan, În căutarea nordului pierdut. Două secole de cartografie la Sarmizegetusa

Regia, Rapoartele Centrului de Studii al Fundației Dacica, 5, 2015, p. 84-122, online

www.cercetare.dacica.ro/rapoarte/2015-5.pdf

https://www.academia.edu/9661875/A._Pe%C8%9Ban_Baia_roman%C4%83_de_la_Sarmizegetusa_Regia._1._Istoricul_cercet%C4%83rilor_ArheoVest_II_2014_p._427-455_





https://www.academia.edu/8181578/Aurora_Pe%C8%9Ban_Sarmizegetusa_Regia_in_timpul_lui_Burebista._Problema_re%C8%99edin%C8%9Bei_regale_II._Datele_arheologice



https://www.academia.edu/10166678/A._Pe%C8%9Ban_Drumul_pavat_de_la_Sarmizegetusa_Regia_Rapoartele_CSFD_3_2015_p._34-59_

https://www.academia.edu/10166678/A._Pe%C8%9Ban_Drumul_pavat_de_la_Sarmizegetusa_Regia_Rapoartele_CSFD_3_2015_p._34-59_

https://www.academia.edu/10816631/A._Pe%C8%9Ban_%C8%98apte_temple_%C8%99i_un_sanctuar._Opinii_pe_marginea_unei_c%C4%83r%C8%9Bi_recente_despre_zona_sacr%C4%83_a_Sarmizegetusei_Regia_Rapoartele_CSFD_4_2015_p._60-83_



http://www.sarmizegetusa.org/doc/Teodorescu%20D.M.%20-%20Cetatea%20daca%20de%20la%20Gradistea%20de%20Munte(ACMIT,1930-1931).pdf



http://www.cercetare.dacica.ro/rapoarte/2015-5.pdf

A. Pețan, În căutarea nordului pierdut. Două secole de cartografie la Sarmizegetusa Regia...

Documents

Transcript of A. Pețan, În căutarea nordului pierdut. Două secole de cartografie la Sarmizegetusa Regia...