UNIVERSITATEA DIN ORADEA UNITATEA DE CERCETARE PENTRU EDUCAŢIA ADULŢILOR CUM SE ÎNVAŢĂ...

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

UNITATEA DE CERCETARE PENTRU EDUCAŢIA ADULŢILOR

CUM SE ÎNVAŢĂ CETĂŢENIA ACTIVĂ ÎN ROMÂNIA? REZULTATE DE CERCETARE ŞI RECOMANDĂRI DE POLITICI

Proiect finanţat de Uniunea Europeană prin

Programul cadru 5

Autori: Anca Dodescu (coord.)

Adrian Hatos (coord.)

Nicoleta Chioncel

Anca Drugaş

Tomina Săveanu

Roxana Titieni

2

CUPRINS

REEVALUAREA EDUCAŢIEI ŞI INSTRUIRII PENTRU GOVERNANCE ŞI CETĂŢENIE

ACTIVĂ ÎN EUROPA – O PERSPECTIVĂ CENTRAL ŞI EST- EUROPEANĂ 3

ANALIZA LITERATURII REFERITOARE LA CETĂŢENIE ACTIVĂ ŞI GOVERNANCE ÎN

ROMÂNIA 7 Introducere 7 Rezultate 8

Cetăţenie activă 9 Governance 11 Educaţia şi învăţarea atitudinilor şi valorilor specifice cetăţeniei active şi governance 13 Alte aspecte relevante 14

Comentarii şi concluzii 15

ÎNVĂŢAREA CETĂŢENIEI ACTIVE ÎN ROMÂNIA - RAPORT DESPRE ISTORIILE

PERSONALE 23 Introducere în raportul românesc asupra istoriilor personale 23 Date şi metodă 23 Analiză şi rezultate 25

Definiţia cetăţeniei active – Analiza de conţinut 25 Analiza contextuală a cetăţeniei active 26 Cum modelează actorii cetăţenia activă? 36 Domeniile în care devin persoanele cetăţeni activi? 43 Caracteristici formale ale procesului de învaţare: cum învaţă cetăţenia activă? 47 Rolul tranziţiei politice şi al vârstei subiecţilor 53

Concluzii generale 57

EDUCAŢIA ŞI FORMAREA PENTRU CETĂŢENIE ACTIVĂ ŞI GOVERNANCE. DISCUŢII

CU GRUPURI DE EXPERŢI 63 Introducere 63 Metodologia 64 Rezultatele cercetării 66

Natura activismului 66 Explicaţii pentru politici legate de educaţia civică şi pentru situaţia curentă a culturii civice în România 66 Principalele moduri de intervenţie 69 Care modele se vor dovedi cele mai eficiente pe viitor? 79 Discuţii 84

RECOMANDĂRI DE POLITICI 87

CAPITOLUL 1

REEVALUAREA EDUCAŢIEI ŞI INSTRUIRII PENTRU GOVERNANCE ŞI CETĂŢENIE ACTIVĂ ÎN EUROPA – O PERSPECTIVĂ CENTRAL

ŞI EST- EUROPEANĂ

RE-ETGAGE este o replică a proiectului ETGAGE (Education and Training for Governance and Active Citizenship in Europe), proiect finanţat de Comisia Europeană

prin Programul Cadru 5, desfăşurat în perioada martie 2000 - octombrie 2002, având ca

parteneri instituţii din şase ţări: Finlanda, Olanda, Belgia, Slovenia, Spania şi Marea Britanie.

ETGAGE a avut ca finalitate practică îmbunătăţirea educaţiei referitor la abordări

integrative şi unitare ale cetăţeniei active şi participării la guvernare , răspunzând la întrebări

precum:

Cum învaţă indivizii să devină cetăţeni activi şi să ia parte la guvernare?

Cum sunt afectate cetăţenia activă şi participarea la guvernare de noile

transformări socio-economice?

Ce legătură există între practica individuală referitor la cetăţenie şi participare la

guvernare a indivizilor şi cetăţenia şi guvernarea la nivel naţional, statal?

Cât de diferite sunt conceptele de cetăţenie şi participare la guvernare pentru

femei şi bărbaţi? Este învăţarea atitudinilor şi valorilor corespunzătoare acestor concepte

diferită pe sexe? Ar trebui ca educaţia civică şi pentru guvernare să fie diferenţiată pe sexe?

Care sunt cele mai eficiente strategii şi abordări ale educaţiei civice şi pentru

participare la guvernare?

Rezultatele proiectului au fost considerate relevante pentru înţelegerea problematicii

studiate, fiind apreciate de comunitatea ştiinţifică. De aceea, partenerii au decis continuarea

şi extinderea acestui studiu pe contexte socio-culturale diferite. Astfel a fost elaborat

proiectul RE-ETGAGE. Proiectul RE-ETGAGE, ca o măsură complementară proiectului ETGAGE, are

implicaţii majore pentru două ţări din Centrul si Estul Europei: Ungaria şi România. Proiectul

s-a desfăşurat între 1 ianuarie 2003 - 1 ianuarie 2004, având ca parteneri:

- Olanda: Universitatea Catolică Nijmengen, Secţiunea de Educaţie pentru Adulţi

(coordonator proiect);

- Belgia: Universitatea Catolică Leuven, Secţiune de Educaţie pentru Adulţi.

- Slovenia: Institutul Sloven de Educaţie pentru Adulţi, Ljubljana;

- Ungaria: Universitatea Pecs, Institutul de Educaţie pentru Adulţi;

- România: Universitatea Oradea, Departamentul de Învăţământ la Distanţă,

Unitatea Educaţia Adulţilor;

3

- Bugetul total al acestui proiect pentru România este de 60.000 euro.

Premisa acestui proiect, în contextul european de astăzi, este de a integra reţele şi

consorţii de cercetare cu parteneri din ţări membre ale Uniunii Europene şi parteneri din ţări

în curs de aderare. În vederea realizării unui studiu comparativ, diseminarea rezultatelor şi

pregătirea următoarelor activităţi ale consorţiului este necesară pregătirea şi implicarea de

noi parteneri potenţiali într-un studiu profesional, cu un nivel de competitivitate înalt.

Scopul proiectului RE-ETGAGE este de a investiga similarităţile şi diferenţele dintre

Est şi Vest, dintre ţările membre UE şi cele în curs de aderare. Implicaţiile noilor democraţii

asupra cetăţeniei active şi guvernare necesită investigaţii. Unul din obiectivele acestui

program este de a dezvolta şi sprijini educaţia şi instruirea adulţilor pentru toleranţă,

abordarea unitară şi activă a educaţiei pentru governance şi cetăţenie activă în Europa

Centrală şi de Est.

Astfel proiectul va analiza importanţa următoarelor probleme pentru Ungaria şi

România:

- evoluţia şi semnificaţia conceptelor de cetăţenie activă şi governance în

documentele specifice şi materialele educaţionale;

- modalităţile şi formele în care adulţii au învăţat atitudini, valori şi comportamente

civice şi legate de guvernare;

- procesul de învăţare urmărit comparativ pe două grupe de vârstă, selectate

pentru a permite evidenţierea impactului tranziţiei de la comunism la democraţie, respectiv al

condiţiilor sociale în construcţia guvernării şi cetăţeniei active;

- potenţialul şi limitele practicilor actuale de educaţie civică;

- strategiile de eficientizare a educaţiei pentru cetăţenie activă şi governance, care

facilitează modelele de învăţare.

Obiectivele generale ale proiectului RE-ETGAGE sunt următoarele:

- verificarea şi validarea rezultatelor cercetării din cadrul programului ETGAGE în

contextul Europei Centrale şi de Est;

- stimularea dialogului între cercetători, politicieni, între societăţile Europei de Vest,

respectiv Est, referitor la concluziile studiului, în vederea integrării europene;

- transpunerea noilor rezultate în măsuri politice relevante.

Activităţile principale din cadrul acestui proiect sunt activităţi de cercetare şi

diseminare a rezultatelor. Astfel programul a fost structurat pe cinci dimensiuni principale,

după cum urmează:

1. Explorarea şi planificarea reţelei de audit şi formarea echipei de consultanţi. În primele două luni ale proiectului toţi partenerii au realizat un studiu explorativ asupra

noului context al cercetării, cel al Europei Centrale şi de Est. De asemenea, a fost realizat un

plan de acţiune detaliat, care include pregătirea documentaţiei pentru cadrul de cercetare,

descrierea metodologiilor specifice fiecărei etape în vederea compatibilizării datelor. Fiecare

4

5

nou partener a fost supus unui audit preliminar din reţelele existente referitoare la educaţia

pentru cetăţenie activă şi governance .

2. Metode documentare şi istorice. Analiza documentară este un element

important în prima etapă de cercetare, pentru că oferă o imagine comprehensivă asupra

abordării politicilor educaţionale pentru cetăţenie activă şi governance la toate nivelele, în

statele Europei Centrale şi de Est, respectiv în noile state partenere în proiect.

3. Metoda biografică. Această metodă a permis o mai bună înţelegere a modului

de articulare a "legăturilor", "provocărilor" şi a "capacităţilor" implicate în învăţarea civică în

trei domenii centrale: muncă, stat, societate civilă. În particular, proiectul a construit analitic

istoria unor indivizi, analizând-o în termeni de natură, context şi periodizare a învăţării pentru

cetăţenie activă şi governance. Indivizii au fost selectaţi din cele trei domenii menţionate,

considerate contexte de învăţare diferite.

4. Focus grupuri. Focus grupurile au fost utilizate pentru a transforma rezultatele

celor două metode anterioare în strategii eficiente de educaţie şi instruire. Fiecare grup a

fost format din experţi selectaţi pentru fiecare domeniu (muncă, stat, societate civilă)..

5. Interpretare ştiinţifică şi dialog cu comunitatea politică. În această fază a

programului s-a realizat interpretarea tuturor datelor empirice, realizând legăturile dintre

rezultatele celor trei studii empirice realizate în fazele anterioare, cu scopul de a trasa

concluziile generale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Acest volum va cuprinde rezultatele activităţilor de cercetare incluse în acest proiect,

respectând succesiunea lor cronologică.

CAPITOLUL 2

ANALIZA LITERATURII REFERITOARE LA CETĂŢENIE ACTIVĂ ŞI

GOVERNANCE ÎN ROMÂNIA

Introducere

Prima activitate din cadrul proiectului RE-ETGACE a constat în explorarea literaturii

de specialitate din România, cu scopul contextualizării studiului, având în vedere atât

caracteristicile mediului social cât şi perspectivele teoretice în care conceptele cheie sunt

utilizate. Astfel, am realizat o trecere în revistă a majorităţii documentelor, studiilor, lucrărilor

ştiinţifice care utilizează conceptele de cetăţenie activă şi governance1, urmărind modul în

care se face referire la ele, precum şi contextele specifice în care sunt utilizate cu precădere.

Datele noastre arată că cele două concepte sunt destul de rar utilizate în discursul

social românesc. Cetăţenia activă, care se regăseşte mai degrabă prin echivalentele ei

enunţiale de genul civismului sau participării civice, se regăseşte în contextul dezbaterilor

privind societatea civilă, al sindicatelor sau al dezvoltării comunitare participative.

Governance, pentru care nu am găsit un termen corespondent în limba română, l-am

interpretat prin prisma interacţiunii dintre stat şi economie, stat-societate civilă sau în

discuţiile privind rolul bisericii în raport cu statul. Analizele noastre au trecut în revistă şi

documente care reflectă politicile privind educaţia civică prin prisma reformei educaţiei.

Concluziile noastre privesc relaţiile dintre guvern şi cetăţeni, cu sublinierea problemelor

administraţiei publice şi subliniază importanţa unor schimbări consistente în educaţia pentru

cetăţenie activă.

Acoperirea întregii literaturi fiind imposibilă ne-am orientat cercetarea pe cele mai des

întâlnite utilizări ale conceptelor, fără intenţia ca această trecere în revistă să fie exhaustivă.

De asemenea, considerăm important să menţionăm că nu am realizat o analiză critică a

literaturii, ci mai degrabă o trecere în revistă, concluziile formulate oferind o sinteză generală

a acesteia.

Studiul nostru s-a bazat pe 114 lucrări acoperind următoarele subiecte: cetăţenie,

cetăţenie activă, participare la guvernare, educaţie şi învăţare a cetăţeniei active şi a

participării la guvernare. Cercetarea a fost structurată pe tipuri diferite de documente pentru

fiecare concept: rapoarte de cercetare, documente politice şi legi, cărţi şi articole pe această

temă. S-au cercetat mai multe domenii: legislaţie, documente politice, ştiinţele educaţiei,

sociologie, politologie, economie, antropologie, psihologie şi documente ale ONG-urilor.

1 Acest concept nu are o traducere general acceptată în România, drept urmare vom prefera termenul în limba engleză

7

Conceptele de cetăţenie activă şi participare la guvernare sunt foarte rar folosite în

literatura românească.

Cetăţenia activă este analizată folosind mai degrabă concepte ca: participare civică

şi politică, civism sau implicare civică, sector non-profit?. Cel mai des este folosită în

contextul democratizării, în relaţie cu societatea civilă, dezvoltarea comunitară şi grupurile

minoritare. Cea mai mare parte a literaturii studiate este concentrată pe societatea civilă,

ONG-uri, comportamentul asociativ al românilor şi mişcările sociale.

În contextul tranziţiei de la post-comunism la o societate democratică rolul societăţii

civile a crescut dramatic. România a trebuit să dezvolte o societate civilă capabilă să joace

un rol important în procesul de democratizare. Acesta este motivul pentru care analiza se va

concentra în special pe acest subiect, încercând să explice limitele şi să găsească

posibilităţile de îmbunătăţire.

Datorită relevanţei acestui domeniu am găsit analize sociologice, documente

legislative, analize politice, precum şi documente pedagogice axate pe diferite probleme

aflate în legătură cu cetăţenia activă şi rolul lor ca matrice în formarea comportamentului în

societatea civilă.

Privind al doilea concept cheie al acestui studiu, „governance” sau participarea la

guvernare, problema se complică: acest concept nu are o traducere general acceptată, sau

care să surprindă exact esenţa acestui concept. Am folosit în analiza noastră: sectorul

public, administraţia publică, relaţia guvernului cu societatea civilă şi cu economia de piaţă Literatura găsită pe acest domeniu a fost mult mai săracă decât cea cu privire la cetăţenia

activă, cu toate acestea am putut selecta documente legislative şi analize ale ONG-urilor

având ca subiect negocierile între stat şi societatea civilă; cărţi, articole, documente politice

cu privire la relaţia stat - economie de piaţă

Literatura având ca temă educaţia şi învăţarea cetăţeniei active şi a participării la

guvernare este formată în special din legislaţie, curriculum şcolar şi lucrări pedagogice.

Conceptele mai des folosite sunt educaţie democratică, educaţie şi cultură civică, educaţie

morală. Cele mai multe lucrări se bazează pe educaţia în şcoli dar am găsit şi dovezi ale

existenţei unor programe educaţionale pe această temă conduse de ONG-uri. În ceea ce

priveşte educaţia adulţilor am găsit documente legislative şi câteva discuţii generale cu

privire la rolul acesteia, fără un accent special pe educaţia adulţilor pentru cetăţenie activă

sau participare la guvernare.

Rezultate

Rezultatele acestei investigaţii sunt prezentate urmărind modul în care temele

principale ale proiectului se regăsesc în documente şi materiale din România. Astfel, în

capitolele următoare prezentăm rezultatele generale referitoare la contextele şi modalităţile

8

de utilizare a conceptelor cheie cetăţenie activă şi governance, realizând de asemenea o

sinteză a abordărilor educaţionale şi referitoare la învăţarea valorilor şi atitudinilor

corespunzătoare acestora.

Cetăţenie activă

Termenul de cetăţenie activă este nou şi rar folosit în literatura românească.

Semnificaţia conceptului este cel mai adesea descrisă prin termeni ca: implicare civică,

participare şi civism. În încercarea de a acoperi întregul domeniu ne-am extins cercetarea şi

asupra lucrărilor pe teme ca: societate civilă, democraţie şi dezvoltare comunitară.

Principalele contexte în care este folosit termenul de cetăţenie activă sunt:

perspectiva ştiinţelor sociale: cetăţenia activă din punctul de vedere a sociologiei

şi a ştiinţelor politice. În capitolul 5 am luat în considerare şi lucrări pedagogice şi

educaţionale;

democratizarea României, în care societatea civilă românească este analizată pe

larg. Sunt însă procese la nivel instituţional despre care nu am găsit nici un fel de literatură

specială;

programele de dezvoltare comunitară, care reflectă în general implicarea civică

mai ales prin dezvoltare comunitară participativă;

Principala concluzie şi preocupare regăsită în literatura românească în toate aceste

domenii este că implicarea cetăţenilor în viaţa publică este scăzută. Participarea la asociaţii

de voluntari - indicator general acceptat al implicării civice, este mai scăzută în democraţiile

tinere decât în Europa de Vest. Statisticile arată că, în timp ce în Europa de Vest aproape

29,8% din cetăţeni fac parte din cel puţin o asociaţie de voluntari, în fostele ţări comuniste

acest indicator se ridică abia la 18,3% (Bădescu, G. 1999).Potrivit tuturor măsurătorilor

efectuate (Barometrul Opiniei Publice 1998, 1999, 2000, 2001, 2002) România este printre

ţările cu cele mai scăzute rate de participare asociativă (Norris, 2000). În jur de 11% din

persoane sunt membrii unor asociaţii non-guvernamentale(CSDF, 2000). Cele mai multe

activităţi se desfăşoară în cultură şi divertisment (34%), urmate de educaţie (organizate de

asociaţiile studenţeşti) şi serviciile sociale (21%)(CSDF, 2001)

În contextul tranziţiei şi al aderării la Uniunea Europeană, analizele, discuţiile publice

şi implementarea politicilor pe acest subiect sunt probleme cotidiene. Procesul de

democratizare întâmpină multe obstacole în ţările din Europa de Est iar România nu face

excepţie. Au loc multe transformări şi la toate nivelurile: politic, economic, instituţional şi în

viaţa de zi cu zi. Începând cu schimbările politice, rolul implicării cetăţeneşti a crescut mult în

ultimii ani şi aceasta impune o schimbare de mentalitate şi o modificare a comportamentului

civic şi politic. Totuşi, cei mai mulţi cetăţeni români nu au fost şi nu sunt pregătiţi să răspundă

noilor cerinţe ale societăţii democratice şi ale dezvoltării societăţii civile iar democratizarea s-

9

a confruntat cu cetăţeni pasivi care nu cunoşteau tiparele implicării în reconstrucţia societăţii

lor.

Formele participării sau, am putea spune, activismul social sunt foarte diverse, însă

în literatura românească nu am putut regăsi o abordare sistematică a acestui subiect. Se pot

găsi lucrări care tratează diferite aspecte ale participării, cum ar fi: participarea în asociaţii şi

organizaţii non-guvernamentale, implicarea în dezbaterile publice, participarea politică (şi aici

există cel puţin o abordare sistematică asupra formelor de participare de la demonstraţii la

semnarea unei petiţii).

Alte lucrări tratează rolul cetăţeniei în procesul de democratizare, subliniind

caracteristicile unui cetăţean responsabil. Chelcea şi Loghin vorbesc despre dimensiunea

socială a cetăţeniei extinzând conceptul la cel de cetăţenie activă atunci când spun că

persona socială este aceea care activează pentru binele general al comunităţii. (Chelcea, în

Scurtu Loghin 2000).

Loghin (2001) consideră că statul ar trebui să dea responsabilităţi mai specifice

cetăţenilor săi cu scopul de a-i mobiliza. Aria comună a acestor analize şi dezbateri este cea

a societăţii civile.

Societatea civilă este de o importanţă decisivă pentru o democraţie funcţională.

Procesul de democratizare ar trebui să pună accentul, printre alte probleme de construcţie

instituţională, pe nevoia de a încuraja şi educa practicile cetăţeniei active. Cu toate eforturile

făcute de diferiţi actori ai societăţii civile cu scopul de a o face mai puternică, sunt încă multe

dificultăţi în calea acestui proces. România, printre celelalte tinere democraţii din Europa

Centrală şi de Est nu face excepţie (Balahur,2000). Mai corect ar fi să spunem că România

este un caz în care societatea civilă democratică întâlneşte mai multe probleme decât în

majoritatea ţărilor în tranziţie din această regiune.

Următorul paragraf descrie foarte bine opinia cea mai des întâlnită cu privire la ce

reprezintă de fapt societatea civilă în România (Making Civil Society Work 2001):

„Ce înseamnă societatea civilă în România de azi? Un observator străin ar fi uimit de

prezenţa sa copleşitoare în discursul public. Cei mai mulţi oameni politici se referă la

societatea civilă atunci când vor să zdrobească un oponent sau să obţină suport

pentru politicile lor. Cele mai multe partide politice şi programe au angajamente

ambiţioase şi vagi faţă de colaborarea cu societatea civilă, dialog deschis …mass-

media nu ratează nici o ocazie de a cita acest concept şi mulţi lideri de opinie, care

cu altă ocazie s-ar prezenta ca simpli scriitori, profesori sau sociologi, se

autointitulează cu mândrie voci ale societăţii civile. Pe de altă parte, după câteva luni

petrecute aici, acelaşi observator s-ar întreba de ce sunt aşa de puţine iniţiative

bazate pe comunitate, de ce locuitorii cartierelor nu se organizează în asociaţii

menite să îmbunătăţească condiţiile locale, de ce multe dintre ONG-urile înregistrate

nu au nici un fel de activitate. Unii au ajuns chiar la a vorbi despre societatea civilă ca

10

fiind o societate cu existenţă virtuală, un spaţiul al simbolurilor pentru care mulţi intră

în competiţie dar în care nici unul nu acceptă cu adevărat implicarea într-o colaborare

cu ceilalţi”. (Dungaciu 2001)

În ceea ce priveşte literatura având ca temă sindicatele, cea mai mare parte sunt

lucrări legislative şi documente ce reglementează activitatea şi structura acestora, precum şi

negocierile cu statul şi patronatul. Din acest punct de vedere, trebuie să avem în vedere

faptul că sindicatele active sunt cele din sectorul de stat. Sindicatele din firmele private sunt

mai puţin implicate şi reprezintă la nivel foarte scăzut sfera de manifestare a cetăţeniei.

După părerea mai multor autori, diferenţele în asocierea participativă din Est şi Vest

sunt nu numai în termeni de cantitate, dar mai ales de calitate. Ash (2000), de exemplu,

consideră că societatea civilă este mai degrabă artificială, susţinută de anumite grupuri şi că

nu reprezintă nevoile reale ale cetăţenilor. Multe cercetări şi analize au fost realizate în

încercarea de a evidenţia slăbiciunile sectorului ONG-urilor, considerat un important agent al

schimbării cu relevanţă ridicată în procesul de democratizare,.

Cercetătorii explică slaba implicare prin mai mulţi factori: nivele scăzute de încredere,

în relaţie cu răspândita corupţie, lipsa de resurse ş.a.m.d. (FDSC,2001). Nu vom intra însă în

detalii, prezentarea rezultatelor cercetărilor în domeniu, depăşind intenţia prezentei analize.

Un alt domeniu în care implicarea cetăţenească este un aspect important este

dezvoltarea comunitară. În România se desfăşoară mai multe programe de dezvoltare

comunitară, în special pentru comunităţile rurale. Aceste proiecte încearcă să ridice nivelul

de încredere socială, să stimuleze implicarea cetăţenilor în soluţionarea problemelor cu care

se confruntă comunitatea lor. Acest aspect este considerat a fi unul foarte important, cei

care acţionează în acest domeniu fiind conştienţi de lipsa de implicare a oamenilor. Toate

abordările în domeniul dezvoltării comunitare pun un accent deosebit pe dezvoltarea

capitalului social în fiecare comunitate. Există mai multe evaluări publicate pe probleme de

dezvoltare comunitară participativă?. (Banca Mondială, 2000).

Governance

În România termenul governance nu este folosit în mod direct. Nu am găsit nici o

traducere a acestui termen. Investigând problema, am discutat cu diferiţi specialişti în

domeniu şi toţi au recunoscut că nu există nici un termen sau expresie care să aibă aceeaşi

semnificaţie în limba română. Mai mult chiar, se utilizează termeni diferiţi în funcţie de

domeniul vizat cum ar fi: administraţie publică, sector public şi administraţie locală.

Am început căutarea unor concepte corespondente folosind concepte operaţionale

utilizate în lucrările Re-ETGACE de referinţă şi raportându-ne la rapoartele internaţionale

ETGACE pe „analiza literaturii”, care definesc governance ca fiind interacţiunea guvernării cu

mediul său.

11

În funcţii de domeniul de interes, acest mediu poate fi sectorul economic sau

societatea civilă (şi din acest punct de vedere interacţiunea directă cu cetăţenii, cu ONG-

urile, sindicatele ş.a.m.d.).

Ne vom structura analiza pe aceste domenii, investigând literatura de specialitate pe

interacţiunea dintre stat şi sectorul economic, respectiv interacţiunea dintre stat şi societatea

civilă ( sectorul ONG, biserica, respectiv sindicatele).

1. În confruntarea cu tranziţia la economia de piaţă, în România relaţia Stat-

economie se află sub semnul unui dublu paradox (Dodescu, 2000). În primul rând, statul

trebuie să răspundă la două categorii de cerinţe: aceea de a-şi reduce rolul economic (o

tendinţă naturală după o perioadă de exacerbare a funcţiilor economice a statului-partid), dar

şi de a se implica din ce în ce mai mult în susţinerea reformei economice. În al doilea rând,

Statul-post partid este în mod eronat identificat cu Statul- partid şi perceput ca fiind mult mai

puternic decât este în realitate. Acest dublu paradox arată cât de necesară este o autoritate

statală puternică, dar restructurată, remodelată, de tip democratic şi în acelaşi timp, cât de

necesare sunt schimbările în planul mentalităţilor individuale, organizaţionale si naţionale.

(Voiculescu şi Mereuţă, 1998). Rezultatul practic al manifestării acestui paradox, pe fundalul

unui proces extrem de eterogen de schimbare a mentalităţilor este Statul post-partid

subordonat diferitelor categorii de interese de grup , incompatibile cu principiile de

funcţionare normală a unei economii de piaţă şi împiedicând dezvoltarea acesteia. Statul

trebuie să îşi piardă această dimensiune subiectivă şi să dobândească aceea dimensiune

abstractă, etică, morală care îl face acceptabil de societatea pe care o reprezintă şi

compatibil cu economia de piaţă. Transformarea Statului post - partid într-un Stat - actor

economic compatibil cu economia de piaţă implică remodelarea fascicolului de funcţii ale

Statului în economie, schimbări la nivelul rolului alocativ, distributiv şi reglator al Statului.

2. Relaţia administraţiei centrale cu ONG-urile s-a îmbunătăţit simţitor după alegerea

în 1996 a unui guvern care a recunoscut deschis rolul ONG-urilor în societatea civilă

românească.(Making Civil Society Work, 2001). Deşi eforturile de a stabili instituţionalizarea

relaţiilor dintre ONG-uri şi guvernare datează din 1994, noua guvernare a pus bazele unui

sistem şi a unei structuri care fac posibil dialogul cu acest sector atât la nivel naţional, cât şi

la nivel local. Legăturile ONG-urilor cu administraţia publică sunt, totuşi, în general slabe.

Câteva structuri guvernamentale au afirmat că multe din problemele existente sunt rezolvate,

totuşi cei mai mulţi reprezentanţi ai ONG-urilor consideră că există o lipsă de comunicare

între cele două sectoare. În ultimii ani, acestor probleme le-au fost adresate politici specifice

care reglementează comunicarea şi necesitatea de interacţiune a autorităţilor locale şi

naţionale cu ONG-urile (ca reprezentanţi ai cetăţenilor). Totuşi cei mai mulţi activişti din

ONG-uri percep administraţia locală ca fiind distanţată de interesele şi activităţile lor (Indexul

Societăţii Civile, 2001).

12

3. Un actor tradiţional important în societatea civilă din România este biserica.

Conform tuturor studiilor efectuate în ultimii 12 ani, biserica este – împreună cu armata – cea

mai de încredere instituţie socială, situaţie asemănătoare cu a celorlalte ţări post-comuniste

ortodoxe şi diferită de a altor ţări europene, în special cele protestante (Dogan, 1999).

Religiozitatea şi participarea la viaţa religioasă este mai intensă în România decât în alte ţări

din Centrul şi Vestul Europei. România are o majoritate de 85% de creştini ortodocşi de rit

grec. După căderea regimului ateist comunist, bisericile au făcut mari eforturi să devină

actori puternici pe scena politică românească şi literatura acoperă această evoluţie. Biserica

ortodoxă de rit grecesc are o relaţie de suport mutual cu statul: statul nu trebuie să se

amestece în problemele vieţii bisericii, în timp ce biserica se abţine de la a lua poziţie în

problemele seculare. (Stănescu, 1996; Roudometof, 1999). De asemenea sunt câteva

probleme simbolice care au captat atenţia bisericii ortodoxe. Homosexualitatea, în special şi

chiar câteva categorii de drepturi ale omului nu se bucură de acordul bisericii. (Stănescu,

1996) Pe de altă parte, alte organizaţii religioase par a fi fost forţate să se bazeze mai puţin

pe stat şi mai mult pe auto-organizare şi suport extern. Auto-organizarea în numele

mişcărilor religioase poate fi considerată context de învăţare a participării, dezvoltare

comunitară şi întărire a capitalului social.

4. În ceea ce priveşte mişcările sindicale, deşi prezente în literatura românească,

lucrările sunt foarte puţine. Problemele cu care se confruntă reconstrucţia mişcării sindicale

sunt multiple. Florica Vasiliu arată câteva dintre aceste probleme şi de asemenea explică

influenţele perioadei comuniste asupra procesului de restabilire. Autoarea vorbeşte despre

principalii paşi ce au fost făcuţi pentru dezvoltarea acestui sector şi se concentrează pe

transformările legislative care au avut loc. (Vasiliu, 1998)

Educaţia şi învăţarea atitudinilor şi valorilor specifice cetăţeniei active şi governance

Începând cu anii ‘90 România a făcut mari eforturi să schimbe sistemul educaţional,

definindu-l ca prioritate naţională. În această privinţă, s-au realizat trei programe de reformă

majore: reforma învăţământului pre-universitar, reforma învăţământului superior şi reforma

sistemului educaţional şi de pregătire vocaţională. Toate acestea au dus la dezvoltarea

sistemului educaţional în mai multe direcţii. Totuşi teoreticienii subliniază câteva probleme în

acest domeniu.

Au fost realizate mai multe cercetări în scopul evaluării sistemului educaţional şi

câteva special cu privire la educaţia civică: Bârzea, 2001; Georgescu, 1998; IDEA 2000.

Accentul în politicile educaţionale româneşti se pune pe strategiile de intervenţie şi

educaţie formale. Se pot de asemenea evidenţia şi câteva programe educaţionale non-

guvernamentale cu privire la cetăţenia democratică, cele mai multe dintre ele fiind

13

implementate în şcoli şi sunt orientate mai mult către copii şi mai puţin către adulţi. (Educaţia

2000+)

Un alt aspect important în acest sens este faptul că, deşi cele mai multe programe

ale ONG-urilor conţin dimensiunea de dezvoltare civică, nu sunt considerate sau analizate

din acest punct de vedere. De exemplu, aşa cum am arătat în capitolele anterioare,

programele de dezvoltare comunitară acordă atenţie specială dezvoltării capitalului social şi

resurselor umane în direcţia educării atitudinilor civice şi creşterii sentimentului de

aparteneţă a cetăţenilor la comunitatea din care fac parte. Totuşi, aceste programe nu sunt

văzute ca educaţionale, deşi componenta lor de educaţie non-formală este importantă.

Multe lucrări pedagogice subliniază importanţa educaţiei civice în şcoli. Din acest

punct de vedere, toate lucrările şi „manualele profesorilor” conţin capitole separate de

educaţie civică, care subliniază importanţa dezvoltării atitudinilor civice în toate etapele

educaţionale. (Robea, 1995, Irimie şi Robea, 1993)

La cererea UNESCO, Institutul de Ştiinţele Educaţiei a realizat o serie de cercetări pe

tema sistemului de educaţie din România. Una dintre concluziile generale se referă la lipsa

abilităţilor şi competenţelor de bază necesare adaptării la noile provocări ale societăţii civile

(exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, responsabilitate, negocieri colective, gândire

critică, dialog social, solidaritate şi toleranţă). (Anghel, 1995)

Este general acceptat în lucrările pedagogice că educaţia în şcoli este un factor cheie

pentru dezvoltarea unei cetăţenii active bune şi democratice. (Bunescu, 1998)

Legea Învăţământului conţine referiri directe la dimensiunea civică a educaţiei. Acest

subiect este legat de accesul liber la educaţie şi prevede că toţi cei care studiază în şcoli

trebuie să dobândească un comportament democratic. O atenţie deosebită este acordată

dobândirii de valori şi atitudini democratice în toate etapele educaţionale şi în cadrul tuturor

orelor.

Acest aspect este prezent în toate politicile educaţionale, inclusiv reglementările cu

privire la educaţia adulţilor. Din 1997, în România, accentul pe educaţia adulţilor a crescut în

mod constant.

În documentele politice şi reglementările legislative româneşti, educaţia adulţilor este

considerată componentă permanentă a sistemului educaţional. Este definită ca o

componentă a educaţiei continue, care se referă la activităţile menite să dezvolte

cunoştinţele, capacităţile, competenţele şi atitudinile necesare adulţilor în perioade specifice

ale vieţii lor pentru a-şi găsi rolul în comunitate.

Alte aspecte relevante

În încercarea de a adapta legislaţia românească la standardele europene, la toate

nivelele şi în toate domeniile reglementările se schimbă rapid. Aceste schimbări afectează

14

toate domeniile, totuşi efectele cele mai dezastruoase se fac simţite în sectorul economic,

definit de instabilitate.

Pe lângă instabilitate, schimbările rapide din sistemul legislativ ridică multe probleme

în procesul de implementare. Sunt necesare schimbări majore la nivel instituţional. Există

nevoia de ajustare până la momentul în care o instituţie atinge nivelul de funcţionalitate

necesar. Personalul trebuie să fie pregătit şi de asemenea şi cetăţenii trebuie să accepte

schimbările.

Una dintre cele mai mari probleme subliniată de specialişti, problemă care face

procesul de reconstrucţie şi schimbările politice încă şi mai dificile, este corupţia de la toate

nivelele. În special instituţiile administraţiei publice sunt atinse de acest flagel. Sunt multe

reglementări orientate spre diminuarea acestei probleme, totuşi se simte nevoia unei

schimbări structurale şi de mentalitate pentru ca aceste schimbări politice să devină efective.

În acest sens, educaţia ar trebui să contribuie la dezvoltarea atitudinilor şi valorilor

democratice la toţi cetăţenii. Politicile educaţionale româneşti şi curricula şcolară conţin

orientări specifice spre dezvoltarea comportamentului şi responsabilităţilor civice, dar

tranziţia de la o educaţie civică ideologică practicată în perioada comunistă la o curriculă

concentrată pe dezvoltarea gândirii critice şi a valorilor democratice este dificilă, necesitând

adaptări instituţionale şi de pregătire a personalului didactic.

Comentarii şi concluzii

Deşi conceptele cetăţenie activă şi governance sunt rar folosite în literatura

românească, discuţiile pe această temă sunt multiple. Aceste concepte prezintă un interes

deosebit în contextul tranziţiei de la o societate post - comunistă la democraţie, unde rolul şi

activitatea cetăţenilor constituie elemente cheie. Cetăţenia activă este analizată mai ales în

relaţie cu participarea civică şi politică în contextul general al societăţii civile. Majoritatea

lucrărilor sunt axate pe slăbiciunile societăţii civile româneşti arătând nivelul scăzut al

participării, al implicării şi al încrederii sociale.

Relaţia guvernului cu cetăţenii este de asemenea importantă în contextul

democratizării. Analizele se concentrează pe dinamica negocierilor între corpul societăţii

civile şi administraţia publică (locală şi centrală). Se simte încă lipsa de comunicare între

administraţia publică şi societatea civilă şi cetăţeni, chiar dacă multe structuri, la nivel

naţional şi local, au fost instituţionalizate pentru a facilita interacţiunea dintre acestea două.

Corupţia din administraţie este unul din factorii care fac aceste transformări şi mai dificile.

Sistemul educaţional face eforturi considerabile pentru a aduce îmbunătăţiri în toate

aceste domenii, având la bază educaţia civică a elevilor. Atât curricula şcolară cât şi alte

programe non-guvernamentale sunt dezvoltate în această direcţie. Schimbările din ultimii

15

ani s-au dovedit a fi eficiente în cele mai multe cazuri, totuşi eforturi susţinute sunt în

continuare necesare.

Această trecere în revistă a perspectivelor şi contextelor în care sunt utilizate

conceptele cetăţenie activă şi governance, precum şi abordările educaţionale ale acestora

au permis adaptarea etapelor ulterioare ale cercetării la realitatea românească. Această

analiză nu a avut intenţia de a acoperi întreaga literatură pe aceste teme, ci doar de a

sintetiza contribuţiile importante şi a contura tendinţele din acest domeniu . Compararea

acestei sinteze cu literatura din alte ţări ne-a permis înţelegerea interpretărilor diferite a

conceptelor cheie, oferind astfel contextul comparabilităţii rezultatelor cercetării.

Lista lucrărilor

Local Governance in Multi-ethnic Communities of Central and Eastern Europe,

Minority Rights Group, London, 1997.

Raportul naţional al dezvoltării umane – România 1998, Ed.Expert, Bucureşti, 1998

Review of the Romanian NGO Sector, Civil Society Development Foundation,

http://www.fdsc.ro/ro/publicatii/index.html , accesed on february 2003

Dezvoltarea educatiei permanente in Romania, Ministerul Educatiei Nationale, ed.

Alternative, 1998

Indexul Societatii Civile, Civil Society Development Foundation, 2001

Suveranitatea Naţională şi Integrare Europeană, ed. Polirom, Iaşi, 2002

The associative and Philanthropic Behavior of Romanians, Civil Society development

Foundation, 2000

Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, ed. Polirom, Iaşi, 2001

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr. 3032 din 11 ianuarie 2000, privind criteriile

de constituire a claselor de pregătire profesionala, liceala sau postliceala din unităţile

învăţământului de stat, cu susţinere financiara din partea solicitanţilor.

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr. 3080 din 12 ianuarie 1999, privind

"Programul educaţional Valori si mijloace ale educaţiei de astăzi",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.3140 din 19 ianuarie 1998, cu privire la

"Programul formarii profesionale continue in conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1995",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.3289 din 19 februarie 1998 cu privire la

"Învăţământul deschis la distanta - centre de studii - din România",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.3407 din 13 martie 1998 privind "Organizarea

formarii profesionale continue prin unitatea şcolară",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.3421 din 12 martie 1999, privind "Folosirea

finanţărilor şi contribuţiilor autorităţilor si comunităţilor locale de către scoli si licee",

3633 din 14 aprilie 1999 privind "Eradicarea analfabetislului, reducerea abandonului

scolar si intarirea scolarizarii",

16

http://www.fdsc.ro/ro/publicatii/index.html

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr. 3859 din 21 mai 1999, privind "Autorizarea

scolilor si liceelor sa preia si sa foloseasca contributii ale comunitatii locale",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.3920 din 2 iunie 1999, cu privire la

"Programul de educatie a adultilor",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr. 4058 din 7 iulie 1999, cu privire la "Educatia

antreprenoriala in invatamantul preuniversitar din România",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.4149 din 13 iulie 1998 cu privire la

"Participarea invatamantului romanesc la noua generatie de programe europene 2000-2004",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.4281 din 18 august 1999, cu privire la

aplicarea experimentala a "Programului de combatere a marginalizarii si excluderii sociale si

profesionale a tinerilor care au abandonat invatamantul obligatoriu si nu au dobandit

competentele minime necesare ocuparii unui loc de munca",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr. 4322 din 31 august 1999, privind "Integrarea

şcolilor si liceelor in comunităţile locale prin contract",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.4356 din 24 august 1998, privind "Folosirea

autonoma a resurselor extrabugetare de catre institutiile si unitatile de invatamant",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.5070 din 23 noiembrie 1998, referitor la

"Regulamentul privind autorizarea furnizorilor de pregatire si acordarea certificatelor de

pregatire profesionala",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.5077 din 30 iunie 1999, privind "Formele in

care se organizează educaţia adulţilor",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.5080 din 1 iulie 1999, privind "Educatia celei

de-a doua sanse",

Ministerul Educaţiei Naţionale, legea nr.5145 din 28 decembrie 1999, cu privire la

reglementari privind descentralizarea invatamantului preuniversitar si crearea autonomiei

institutionale a inspectoratelor scolare, scolilor si liceelor,

Abraham, Dorel, Evaluarea nevoilor si resurselor existente pentru informarea

cetatenilor, CURS SA, 2001

Andreescu, Gabriel, Gandire universala, realitati orientale: o evaluare a drepturilor

minoritatilor nationale in Romania, Altera, Targu Mures, nr.10, 1999

Anghel Florentina, Educatia pentru toti in Romania, Institutul de Stiinte ale Educatiei –

Comisia nationala pentru UNESCO, Bucuresti, 1995

Arendt, Hannah - Originile totalitarismului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994

Badescu, Gabriel, Civil Society Development and Democratic Values in Romania and

Moldova, draft

Badescu, Gabriel, Contextual Factors of Political Participation in Romania, East,

Political Science Review, 1999

17

Badescu, Gabriel, Cultural Heritage and the Romanian Civil Society, unpublished

manuscript.

Badescu, Gabriel, Miza politica a unor forme de încredere, sociologie Romanesca, nr.

II, 1999

Bădescu, Gabriel, Political Participation and Social Capital in Romania, ed. Accent,

Cluj, 2001

Badescu, Gabriel; Neller, Katja, Participation in Voluntary Association, unpublished

manuscript.

Balahur, Doina, Societatea civilă: opinii, puncte de vedere, perspective, în Sociologie

românească, 2: 1999

Bârzea, Cezar, Stocktaking Research on Policies for Education for Democratic

Citizenship and Management of Diversity in Southeast Europe Country report: Romania,

Strasbourg, 28 November 2001

Berlin, Isaiah – Patru eseuri despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1996

Biro, Gaspar, Dreptul la alteritate ca drept de grup, Altera, Targu Mures, nr.3, 1996

Bron, Agnieska and Schemmann, Michael, Civil Society, Citizenship and Learning,

Munster 2001

Brucan , Silviu, Stâlpii noii puteri în România, Nemira, Bucureşti, 1999

Bruckner, Pascal - Melancolia democraţiei, Ed.Antet, Bucureşti, 1996

Buchanan, James –Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European,

Iaşi, 1997

Buchanan, James and Tullock, Gordon - Calculul consensului-fundamente logice ale

democraţiei constituţionale, Ed.Expert, Bucureşti, 1995

Bunescu, Gheorge, Şcoala şi valorile morale, Editura Didactica si Pedagogica RA,

Bucuresti, 1998

Burges, J., Herman, Functia drepturilor omului ca drepturi individuale si colective,

Altera, Targu Mures, nr.2, 1995

Burtea Vasile, Marginalizare istorica si cooperare sociala in cazul populatiei de rromi,

Altera, Targu Mures, nr.5, 1996

Châtelet, François and Pisier, Évelyne Concepţiile politice ale secolului XX,

Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994

Chioncel, N., and Hatos, A., Transition and Community Development, EURESCO

Conference 2002 – “European Societies or European Society?”

Chirot, Daniel - Societăţi în schimbare, Ed.Antet, Bucureşti,1996

Constantinescu, N. N., Reforma si Redresare economica, ed. expert, Bucuresti, 1995

Crăiuţu, Aurelian, elogiul Libertăţii. Studii de filosofie politică, ed. Polirom, Iaşi, 1998

Croitoru, Lucian – Macrostabilizare şi tranziţie, Ed.Expert, Bucureşti, 1993

Daianu, D., Transformarea ca proces social, Oeconomica, nr. 1/1991

18

Daniel, Dăianu – Transformarea ca proces social, Oeconomica, nr. 1/1991

Delanty, G., Citizenship in a Global Age, Open University Press, 2000

Deleanu, Ion, Cetăţenia Română, ed. Dacia, Cluj, 1995

Deleanu, Ion, Drept Constituţional şi Instituţii Politice,vol 1 şi 2, ed Europa Nova,

Bucureşti1996

Dodescu, Anca, Statul si economia, ed. Universitatii Oradea, Oradea, 2002

Dogan, Mattei, Trust - mistrust in European democracies, Sociologie Romaneasca,

2001

Dogan, Mattei; Pelassy, Dominique – Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate

socialistă, Ed.Alternative, Bucureşti, 1992

Donnelly, Jack, Drepturi ale omului, drepturi individuale şi drepturi colective, Altera,

Targu Mures, nr.2, 1995

Dragan, Ioan, „Distorsiuni şi violenţă în spaţiul politic al societăţii româneşti în

tranziţie”, în Sociologie românească, Serie nouă.

Drăganu, Alexandru, natura juridică a cetăţeniei, studia Universitatis Babes Bolyai,

1968

Friedman, Milton – Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995

Gellner, Ernest - Naţiuni şi naţionalism, Editura Antet, Bucureşti, 1997

Georgescu, Dakmara, Civic Education, National Ministry of Education, Bucharest,

1997

Georgescu, Dakmara, Contemporary Involvement in political and Civic Life: trends

and Implications of the Romanian Case, International Conference on EngagementPolitical

and Civic Life, 1998

Grosfeld, Irena, Probleme ale privatizării in tradiţia spre economia de piaţă, Revista

Romana de Economie, nr. 1-2/1996

Gusti, Dimitrie – Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism,

Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1993

Gusti, Dimitrie, Sociologie Juridică, ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,

1997

Habermas, Jürgen – Sfera publică şi transformarea ei structurală, Editura Univers,

Bucureşti, 1998

Hayek, Friederich A. – Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998

Hayek, Friederich A. - Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Horga, Ioan, Construcţie Europeană. Tradiţie, realitate, perspectivă, ed. University of

Oradea, Oradea, 1998

Howard, M. Mark, The Weakness of Post communist Civil society, Journal of

Democracy, 2002

19

Huntington, Samuel - Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed.Antet,

Bucureşti, 1998

Iancu, Aurel – Bazele teoriei politicii economice, Ed.All, Bucureşti, 1998

Ilieş, Alexandru, Elemente de geografie politică, Editura University of Oradea, 1999

Jesop, Bob, The Dynamics of Partnership and Governance Failure,

http://www.comp.lancs.ac.uk, accesed on February, 2003

Kaldor, Mary and Vejvoda, Ivan, Democratization in central and Eastern Europe, ed.

Continuum, London, 2002

Karnoouh, Claude, Communism / postcommunismand late modernity, ed.. Polirom,

Iaşi, 2000

Korten, David - Corporaţiile conduc lumea, Ed.Antet, Bucureşti, 1998

Legea învăţământului nr. 84/1995 republicata (titlul III, capitolul IV, referitor la

educatia permanenta),

Loghin, Scurtu, Cetăţenie şi implicare socială, University of Bucharest, 2000

Macavei, Elena, Pedagogie. Teoria educatiei, ed. Aramis, Bucuresti, 1997

Manoilescu, Mihail – Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria

protecţionismului şi a schimbului internaţional. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1986

Margineanu, I. ; Precupetu, I ; Precupetu, M., Romania in cadrul celui de-al treilea val

al Democartizarii, Sociologie Romaneasca 2001

Mihuţ, Liliana and Lauritzen, Bruno – Modele de politici sociale, E.D.P., Bucureşti,

1998

Mill, John Stuart – Despre libertate, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994

Monchablon, Alain – Cartea cetăţeanului, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991

Mungiu-Pippidi, Alina, Doctrine Politice, ed. Polirom, Iaşi, 1998

Naisbitt, John - Megatendinţe, Ed. Politică, Bucureşti, 1989

Norris, Pippa, Making democracy work: social capital and civic engagement in 47

societies; papers presented at the EURESCO conference on Social Capital, Exeter, sept.,

2000

Nozick, Robert - Anarhie, stat şi utopie, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1997

Oeconomica, 1991

Pasti, Vladimir and Miroiu, Mihaela and Codita, Cornel, Romania: Where it Stands,

ed. Nemira, Bucharest, 1996

Popescu, D., O mutaţie in teoria economica, Tribuna Economica, nr. 49/1998

Popescu-Bogdăneşti, C. – Privatizare versus naţionalizare, Tribuna economică,

nr.36/1998

Popper, K.R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol.I - II, Ed.Humanitas, Bucureşti,

1993

20

http://www.comp.lancs.ac.uk/

prevederile Legii nr. 132/1999 privind înfiinţarea si funcţionarea Consiliului Naţional

de Formarea Profesionala a Adulţilor,

prevederile Legii nr. 145/1998, privind constituirea Agenţiei Naţionale de Ocupare si

Formare Profesionala,

prevederile Ordonantei nr. 102 din 1998, cu privire la formarea profesionala continua

prin sistemul educational in România,

Robea, Monica ; Irimie, Elena ; Ionel, Mircea, Dirigintele si ora de dirigentie, ed.

Tribuna Invatamantului, Bucuresti, 1993

Robea, Monica, Dirigintele, ora de dirigentie, ed. Tribuna Invatamantului, Bucuresti,

1995

Rodley, S., Nigel, Probleme conceptuale in protectia minoritatilor: dezvoltarea

legislatiei internationale, Altera, Targu Mures, nr.3, 1996

Roth, Andrei, Prejudecata etnică şi specificul naţional, Altera, Targu Mures, nr.7,

1998

Roudometof, Victor, Nationalism, Globalization, Eastern Orthodoxy ‘Unthinking’ the

‘Clash of Civilizations’ in Southeastern Europe, European Journal of Social Theory, 2: 1999

Rugina, Anghel, Teoria si practica economica in epoca de tranzitie si dupa, ed.

Fundatiei « Romania de maine », 1994

Sandu, Dumitru, Sociabilitatea in spatial dezvoltarii, unpublished manuscript.

Stan, Valentin, Tratatul romano-ungar si problematica drepturilor collective, Altera,


Stănescu, Mircea, Discursul actual al bisericii ortodoxe române, Revista de cercetări

sociale, 2:1996

Szilagyi, Sandor, De ce nu işi pot însuşi copii maghiari limba română in şcoli?, Altera,


Tismăneanu, V. Încet spre Europa, ed. Polirom, Iaşi, 2000

Toffler, Alvin - A creea o nouă civilizaţie, Ed.Antet, Bucureşti, 1995

Toffler, Alvin - Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

Toffler, Alvin - Raport despre eco-spasm, Ed.Antet, Bucureşti, 1996

Vasiliu, Florica, Reconstructia sindicalismului din Romania, Revista de Cercetari

Sociale, Bucuresti, 1998

Voiculescu, Dan and Mereuţă, Cezar – Analiza de competitivitate a economiei

româneşti, Ed.Academiei Române, Bucureşti, 1998

Weber, Max - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed.Humanitas, Bucureşti,

1993

World Bank, The villages of Romania: development, poverty and social capital,

Bucharest, 2000

21

22

Zhong, Yang, The Fallen Wall and it’s Aftermath: impact of Regime Change upon

Foreign policy Behaiour in Six East European countries, East European Quarterly, XXVIII,

nr.2, 1994

CAPITOLUL 3

ÎNVĂŢAREA CETĂŢENIEI ACTIVE ÎN ROMÂNIA - RAPORT DESPRE

ISTORIILE PERSONALE

Introducere în raportul românesc asupra istoriilor personale

Acest raport se concentrează asupra diferitelor aspecte ale cetăţeniei active:

contextele care au modelat activismul, provocările, conexiunile şi capacităţile legate de

cetăţenia activă, învăţarea cetăţeniei active şi rolul tranziţiei în acest proces. După partea

introductivă, fiecărui aspect îi este dedicat un capitol separat, existând şi două capitole

generale: unul care se ocupă de aspecte contradictorii ce necesită investigaţii de profunzime

şi unul care prezintă o prezentare succintă.

Raportul nostru începe prin prezentarea metodei aplicate în această componentă a

studiului, cu accent pe modul de selecţie al subiecţilor. Prezentarea rezultatelor demarează

cu o sinteză a modului în care cetăţenii activi intervievaţi se descriu pe ei înşişi în această

calitate. Discutăm apoi motivaţiile pe care subiecţii noştri le invocă pentru activism şi

contextele în care au întreprins primele gesturi care îi califică drept cetăţeni activi. „Iluzia

biografică” este depăşită oarecum printr-o analiză a biografiilor subiecţilor în contextul lor

social şi instituţional. Prezentarea continuă cu analiza identificărilor care reies din interviuri,

pe care le-am denumit conexiuni precum şi a „capacităţilor” eroilor noştri, adică a căilor în

care ei sunt eficienţi în calitate de cetăţeni activi. Învăţarea cetăţeniei active ocupă un loc

important în studiul nostru. Două dimensiuni au fost urmărite la acest capitol: formarea

identităţilor de cetăţeni activi ca rezultat al unor procese de identificare şi de diferenţiere şi

învăţarea abilităţilor necesare pentru cetăţenie activă. În final discutăm formarea cetăţeniei

active în contextul tranziţiei, formulăm câteva concluzii generale şi prezentăm câteva reflecţii

critice la adresa metodologiei utilizate.

Date şi metodă

Eşantionul a fost structurat conform metodologiei ETGACE şi recomandărilor făcute

de echipa RE_ETGACE, pe trei domenii generale: 6 respondenţi/ subiecţi din societatea

civilă, 5 din domeniul politic sau de stat şi 5 din cel economic.

În ceea ce priveşte categoriile de vârstă, s-a stabilit ca limita maximă să fie de 35 de

ani. Acest lucru a fost necesar pentru a putea face comparaţii între cei care au trăit o

perioadă mai lungă în timpul regimului comunist şi cei care şi-au petrecut o mai mare parte

din tinereţe după revoluţie (având aproximativ 22 de ani la data revoluţiei şi având şansa să

experimenteze democraţia la o vârstă tânără). Grupul respondenţilor tineri este oricum mai

23

redus (6 subiecţi) decât cel al celor mai în vârstă (10 subiecţi), având în vedere faptul că

numărul acestora din urmă este semnificativ mai mare. Pe sexe, grupurile sunt echilibrate: 9

bărbaţi şi 7 femei (de asemenea, bărbaţii sunt mai activi decât femeile).

Selecţia respondenţilor a fost făcută luând în considerare sugestiile Grupului Naţional

de Experţi şi recomandările respondenţilor. De asemenea, ne-am bazat şi pe informaţiile

noastre cu privire la acest sector. Toţi respondenţii sunt din Oradea.

Analiza învăţării cetăţeniei active a fost structurată pe patru dimensiuni

principale, în concordanţă cu metodologia elaborată de echipa internaţională a

proiectului. Aceste dimensiuni se referă la: provocări, capacităţi, conexiuni şi context

(care în acest raport este tratat în primul capitol). Definirea acestor dimensiuni este

rezultatul analiyei din cadrul programului ETGACE (Education and Training for

Governance and Active Citizenship in Europe).

Provocările se referă la evenimentele care stimulează mai mult sau mai puţin

direct implicarea civică. Răspunsul la aceste evenimente constă în angajamentul

civic, începerea unei traiectorii a cetăţenilor activi, sau schimbaea acesteai traiectorii,

rămânând însă în sfera activismului civic. Desigur aceste provocări sunt foarte

variate. Un exemplu este sentimentul de nedreptate sau excluziune a ta sau a altora.

Oricum, aceasta nu înseamnă că angajarea aste strict legată de alţii. Un element

important în provocare este responsabilitatea. Confruntarea cu o provocare induce

un sentiment de responsabilitate, cum ar fi să te simţi responsabil să schimbi o

situaţie sau să acţionezi în aşa fel încât să schimbi ceva.

Capacităţile se referă la abilităţi sau cunoştinţe care permit activitatea înntr-o

anuită sferă, în acest caz cea a cetăţeniei active. În analiză am inclus strategiile pe

care le abordează subiecţii pentru aşi îmbunătăţi activitatea. Prezenţa unei provocări

şi al unui sens de responsabilitate nu sunt suficiente pentru acţiune şi reflecţie.

Capacitatea este strict legată de eficienţă. A fi eficient în faţa provocărilor înseamnă a

avea capacităţile (aptitudini, cunoştinţe, atitudini, experienţă…) de a acţiona pentru a

face o schimbare în relaţie cu aceste provocări. A fi eficient înseamnă să ştii cum să

faci diferenţa, a avea capacităţile de a acţiona ca agent de schimbare.

Conexiunile au fost utilizate în această analiză pentru a sublinia instanţele cu

care subiecţii se identifică, cetăţenia activă fiind astfel influenţată de apartenenţa la

anumite grupuri. Învăţarea cetăţeniei active nu este niciodată un proces izolat. Valori,

idei la nivelul grupurilor, comunităţilor, familie şi prieteni pot juca un rol important în

24

definirea situaţiei şi poziţia fiecăruia. În acest sens, conexiunea este strâns legată de

construirea identităţii sau autodefinirea. Astfel, construcţia identităţii este întotdeauna

contextualizată şi mediatizată de societate şi cultură, acesta fiind în special cazul

cetăţeniei active.

Context. Referitor la învăţare pentru cetăţenie şi governance diferite nivele de

contexte trebuie menţionate. Primul, contextul socio-cultural şi contextul politic. Al

doilea, contextul social şi grupurile specifice, comunităţile sau domeniile sociale. Al

treilea, contextul personal, sau mediul direct al cetăţeanului. Aceste contexte se

schimbă în timp şi cuprind momente de tranziţie.

Analiză şi rezultate

Definiţia cetăţeniei active – Analiza de conţinut

Cum se descriu pe ei înşişi cetăţenii activi ? Studiul nostru este bazat pe interviuri cu cetăţeni activi: într-o definire generală, ei

reprezentând actori sociali care acceptă costurile legate de producerea bunurilor publice.

În încercarea de a sublinia caracteristicile activismului, am insistat mai mult asupra

modalităţii în care respondenţii se autodefinesc pe ei înşişi.

Etichetarea unei persoane ca fiind activă trebuie să se facă luând în considerare

diferenţele între autoidentificare şi heteroidentificare. Discuţiile legate de înţelesul cetăţeniei

active sunt o parte a reflexivităţii instituţionale a societăţii prin intermediul ştiinţelor sociale.

Trebuie menţionat un lucru de la început: nu toţi respondenţii se consideră cetăţeni activi.

Acest lucru este mai ales întâlnit la persoanele din domeniul economic.

Pentru a putea reconstrui semnificaţia contextuală locală a cetăţeniei active, aşa cum

este înţeleasă ea de subiecţi, am luat în considerare termeni şi expresii care descriu relaţia

subiecţilor cu contextul lor social. Propoziţiile sau expresiile mai lungi au fost transformate în

variabile mai concise. Majoritatea dintre ele se referă la atitudini, valori şi orientări sociale.

Rezultatul poate fi observat în lista de caracteristici din Tabelul nr. 1, aranjate în

ordinea descrescătoare a importanţei lor, în funcţie de frecvenţa apariţiei.

25

Tabel nr. 1 Caracteristicile cetăţeniei active

• responsabilitate 12 • perseverenţă şi hărnicie12 • angajament, vocaţie şi pasiune 10 • curaj 9 • abilităţi: de organizare şi comunicare (diplomaţie) 8 • idealism, naivitate, nebunie 7 • autodeterminare combinată cu încredere în sine 7 • ambiţie 7 • receptivitate, deschidere 7 • corectitudine 6 • gândire critică, autocritică 6 • realism 5 • simţ practic 4 • încredere în oameni, empatie şi intuitivitate 4 • optimism, gândire pozitivă 3

• să fii luptător 3 • profesionalism (sistematic, metodic) 3 • cinism 3 • dinamism 3 • toleranţă 3 • incisivitate 3 • nonconformism 2 • adaptabilitate 2 • altruism 2 • atitudine pozitivă 2 • modestie 2 • calculat / prudent 2 • putere 1 • entuziasm • onestitate • pesimism

Luând în vedere răspunsurile subiecţilor, profilul general al activistului ar fi următorul:

responsabil, perseverent, dedicat misiunii sale, având abilităţi (profesionalism) pentru

desfăşurarea eficientă a activităţilor.

Există o aparentă contradicţie între primele două caracteristici: responsabilitate şi

perseverenţă şi cea de-a treia: dedicare şi vocaţie. Această caracteristică este foarte

apropiată de cea a idealismului şi nebuniei. Unii dintre activişti consideră că este necesară

„puţină nebunie” pentru a te implica (George, Elena).

Responsabilitatea, determinarea şi pasiunea sunt elementele care caracterizează

eroismul zilnic al oamenilor care au schimbat lumea, precum primii protestanţi. Totuşi

subiecţii susţin că cetăţenii activi nu doar rezolvă anumite probleme, ci fac acest lucru având

idealuri şi acţionând într-un mod curajos pentru îndeplinirea lor.

“e nevoie de puţină nebunie. Pentru că în momentul în care nevasta mea a venit să

lucreze în organizaţie am discutat vreo două luni dacă să facă asta şi să renunţe la

servici, să vină să lucreze full time pentru asociaţie sau să mai rămână acolo, pentru

că era mai sigur şi să lucreze doar în timpul liber în asociaţie. Şi am înţeles atunci că

nu este cale de întoarcere dacă într-adevăr vrei să îţi urmezi visul…” (George).

Curajul are un rol important. Majoritatea respondenţilor au făcut o evaluare raţională

a riscurilor implicării sau a situaţiei în care se află. De asemenea, majoritatea subiecţilor se

consideră curajoşi, chiar şi în cazurile în care consideră că au o vocaţie faţă de ceea ce fac.

Analiza contextuală a cetăţeniei active

De ce devin oamenii cetăţeni activi?

În acest capitol am surprins motivele subiecţilor de a deveni cetăţeni activi, analizând

în general biografiile lor, contextul fiecărei faze a vieţii, subliniind aspectele legate de

activismul lor.

1. Un prim element al analizei se referă la contextul familial al fiecărui respondent.

26

În ceea ce priveşte tipul relaţiilor familiale, am clasificat familiile în trei mari grupuri: a)

familii „normale” (ambii părinţi, stabilitate familială, lipsă de conflicte) 8 cazuri; b) familii care

se confruntă cu mici probleme (probleme financiare, certuri cu părinţii) 4 cazuri; şi c) familii

care se confruntă cu probleme grave(crize financiare, număr mare de copii, un singur

părinte, orfani) 4 cazuri.

O altă dimensiune relevantă în ceea ce priveşte activismul este modul în care familia

influenţează opţiunile legate de carieră ale subiecţilor, în special deciziile de a se implica

activ într-un mod pozitiv în vieţile celorlalţi cetăţeni. În acest sens, trei dintre respondenţi (toţi

bărbaţi) se simt responsabili faţă de familiile lor, toate confruntându-se cu crize financiare pe

o perioadă lungă de timp (familii sărace). Fiecare dintre ei se implică în domenii diferite.

Totuşi, în nici unul din aceste cazuri, activismul nu provine direct din aceste probleme (ca o

soluţie directă a acestora), fiind mai mult un context educaţional pentru ei. O categorie

distinctă o reprezintă acele persoane care se simt responsabile faţă de părinţi, sau faţă de

îndeplinirea viselor părinţilor (două cazuri).

În acest sens, am analizat tipurile relaţiilor dintre respondenţi şi părinţii acestora:

majoritatea au o relaţie bună cu părinţii, doi au o relaţie în contradictoriu (unul datorită

religiei, iar celălalt datorită diferenţei de percepţie asupra vieţii), iar doi subiecţi afirmă că

stilul de viaţă este foarte asemănător cu cel al părinţilor.

2. O dimensiune interesantă legată de contextul familial o reprezintă religia. În

general, subiecţii nu se referă la aceasta în mod direct. Există trei cazuri în care au apărut

probleme referitoare la religie: în două din aceste cazuri părinţii sunt neo-protestanţi, iar

copilul este împotrivă, iar în cel de-al treilea caz tatăl este preot ortodox, iar copilul se simte

persecutat (se împotriveşte). Nici un subiect nu se declară ateu. Trei dintre ei recurg la

interpretări în termeni de principii ale creştinismului sau dreptate divină.

3. Pe perioada învăţământului obligatoriu, 9 subiecţi erau activi ca elevi. Dar, în

acest caz, termenul de activism este confuz: în timpul comunismului erau organizaţii

naţionale de tineret, în fiecare şcoală participarea fiind obligatorie. Totuşi activismul

subiecţilor nu se referă atât la statutul de membru al acestor organizaţii, ci în special la a

face mai mult decât era nevoie în mod formal ca membru. Referitor la activismul voluntar

după 1989, există un singur caz al unui elev care este membru al unui ONG. Dar acest lucru

poate fi explicat datorită structurii pe vârste a eşantionului. În perioada învăţământului

superior, trei subiecţi (unul înainte de revoluţie, membru într-un grup artistic) erau implicaţi în

organizaţii pe bază de voluntariat.

Putem identifica în cazul cetăţenilor activi tineri din societatea civilă o perioadă de

muncă voluntară într-o asociaţie, diferită de cea din care fac parte în prezent. Acesta pare să

fie o etapă de pregătire a acestora pentru asumarea unor responsabilităţi mai mari, fiind în

primul rând un context de învăţare şi un element motivator important.

27

De asemenea, s-a analizat rolul educaţiei superioare în conturarea activismului civic:

13 subiecţi au studii superioare, doar trei subiecţi au urmat cursurile universitare după o

perioadă de activism, în principal după 1989 şi cu scopul dezvoltării unei cariere în domeniul

în care au fost implicaţi. Cinci dintre respondenţi au ales studii legate de domeniul în care

activau, dintre care trei şi-au schimbat specializarea (toţi au ales ştiinţe politice, doar doi

activează în domeniul politic).

Din datele pe care le deţinem nu se poate identifica o influenţă a şcolii în conturarea

cetăţeniei active. Şi mai relevante par a fi contextele structurilor adiacente instituţiilor şcolare

(structuri de tineret comuniste, ONG-uri sau grupuri artistice) în care ei s-au implicat.

Acestea par a fi mai importante pentru activiştii în societatea civilă şi în politică sau stat, mai

puţin importante pentru cei din domeniul economic. Totuşi pentru unul din respondenţi,

mediul universitar este un context pozitiv pentru implicarea activă prin opoziţie.

4. Deoarece în timpul comunismului mobilitatea internaţională era redusă,

vizitarea altor ţări a fost un eveniment important pentru subiecţi. Doar trei dintre ei au avut

ocazia să treacă graniţa în acea perioadă, iar în două cazuri a avut o importanţă majoră în

formarea activismului (în ambele cazuri subiecţii erau membrii ai minorităţii maghiare şi au

călătorit în Ungaria). Au putut face comparaţii, lucru important în dezvoltarea gândirii critice.

“am fost născut şi crescut în comunism. Deci nu am avut experienţa unei societăţi

libere, dar am avut un punct de comparaţie… alte ţări. Deci ascultam BBC în

ungureşte în fiecare seară după miezul nopţii. Era o emisiune de 45 de minute.

Ascultam Europa Liberă în română şi în magiară … (…) având acces la mass media

maghiară care era mult mai liberă în discutarea evenimentelor din acea perioadă…

am putut să văd ce se întâmplă”. (Cristi)

În ceea ce priveşte relaţia dintre vârstă şi momentul începerii activismulu, se poate

observa că grupul tânăr are tendinţa de a începe activismul în timpul sau imediat după

terminarea şcolii. Poate fi cazul în care activismul reprezintă o strategie alternativă în

realizarea unei cariere. Rămâne deschisă însă o întrebare, şi anume în ce măsură aceste

strategii sunt impuse subiecţilor, sau sunt alese de ei, şi dacă au fost alese, în ce măsură a

fost conştientă alegerea lor. Un caz particular îl reprezintă Cristi, care fiind încă la

universitate, şi-a început activismul înainte de revoluţie. De asemenea, există un singur caz

de activism continuu în grupul celor în vârstă: Dan, care avea responsabilităţi pe timpul

regimului comunist. Cristi refuza valorile comunist-naţionaliste impuse de regim şi s-a

identificat cu misiunea de a păzi interesele culturale şi politice ale minorităţilor maghiare din

România. Dan a îmbrăţişat în totalitate valorile şi normele acelei perioade şi şi-a construit o

carieră ca un agent activ al regimului.

Legat de momentul din viaţă în care respondenţii au devenit activi pot fi identificate

două grupuri apoximativ egale: 1. activismul este liniar, apare în timpul sau imediat după

terminarea studiilor (în timpul tinereţii), opt subiecţi din care doi fac parte din grupul celor în 28

vârstă (unul activ în domeniul economic şi unul în politic, fiind activ şi în comunism) şi 2.

activismul apare mai târziu în viaţă, în toate cazurile ca urmare a unor schimbări

contextuale/politice (doi dintre subiecţi fiind femei care explică non-activismul anterior ca

urmare a obligaţiilor de familie, a lipsei de timp pentru alte activităţi).

Cu toate că doar doi dintre subiecţii noştri pot fi consideraţi ca fiind activi în timpul

comunismului, mai mulţi consideră că “unele lucruri se puteau face chiar şi atunci” (Ana). O

analiză detaliată a acestor aspecte se găseşte în secţiunea 5.

Rolul familiei de apartenenţă nu este descris în detaliu de către subieţi. Majoritatea

fac referire la faptul că familia îi susţine şi că au nevoie de ajutor din partea familiei. Doar în

patru cazuri activismul este influenţat de familie: în trei cazuri este determinat de nevoi

financiare, iar într-un singur caz (George) putem delimita faptul că famila/ soţia este un

important factor mobilizator. Un caz interesant este reprezentat de Mihaela, care declară că

activismul provine din lipsa familiei (provocări negative: moartea soţului).

Analizând contextele care produc schimbarea dinspre non-activism spre activism

următoarele categorii generale au putut fi evidenţiate:

1. evenimente:

a. oprimare sau nedreptate – fiind adolescent, la locul de muncă sau ca membru

a unui grup minoritar;

b. involuntar devine membru al unui context care oferă importante legături care

facilitează activismul. Aici pot fi delimitate următoarele dimensiuni:

i. oportunităţi legate de carieră care necesită activism civic – locuri de

muncă specifice;

ii. contexte de învăţare – voluntariatul sau implicarea într-un ONG.

c. evenimente negative care solicită implicarea – faliment, probleme financiare

ale comunităţii.

2. legături semnificative cu părinţii:

a. responsabilitate faţă de aceştia (sau faţă de îndeplinirea viselor acestora);

b. opunerea faţă de părinţi.

3. apartenenţa la grupuri care facilitează activismul;

4. întâlnirea unor persoane care devin modele de activism.

În majoritatea cazurilor, contextele care influenţează activismul pot fi definite ca

evenimente. Spre exemplu, în cazul Danei care s-a lovit de nedreptate ca elev de liceu. A

tipărit, imediat după decembrie 1989, o revistă a elevilor care a fost considerată de către

profesori prea agresivă, motiv pentru care au interzis-o:

“ Am făcut o revistă. Asta a fost în …1989 a fost revoluţia deci asta a fost în 1990 şi

atunci am avut cel mai mare şoc cultural cu România democrată care am crezut că

va fi altfel …dar nu am reuşit. Revista era umoristică şi se lega de sistemul de

învăţământ românesc şi de profesori…şi am fost daţi afară din şcoală … a fost un

29

scandal naţional şi internaţional…ministerul … noi am fost daţi afară au venit apoi cei

de la Drepturile Omului, au rezolvat problema şi am fost mutaţi disciplinar în altă

şcoală. Acesta a fost momentul în care am cunoscut sectorul non-profit pentru că

societatea civilă m-a ajutat şi asociaţia din Oradea m-a ajutat să îmi rezolv

problema.”. (Dana)

Mulţi dintre respondenţi, în primul rând cei din societatea civilă, au ajuns să se implice

la început din întâmplare, sau au cunoscut persoane care i-au chemat în anumite asociaţii,

sau au încercat să îşi rezolve probleme personale prin intrarea într-un ONG.

“Am fost întrebat pe stradă de un individ, Ed Baker se numea, nu ştiu ce m-a întrebat

el acolo în engleză şi eu cum mai buchiseam pe atunci engleza l-am … i-am răspuns

şi el mi-a spus că este aicea în cadrul unei organizaţii şi mi-a prezentat aşa în mare

organizaţia şi m-a invitat dacă am timp să trec pe la ei pe la organizaţie să văd şi eu

cu ce se ocupă. Şi din momentul acela mi-am dat seama cu ce se ocupă şi am dorit

şi eu să-i sprijin. Ăăă… la vremea respectivă, imediat după revoluţie, limba engleză

era… era mai puţin folosită. Acum este cu totul altceva. (…) da, un context adorabil,

mie mi-a plăcut ce făceam, ei aveau nevoie de o persoană care să discute cu

reprezentanţii spitalelor pentru a le face acele acte de donaţie, iar eu eram tare fericit

că pot să …să văd copii care zâmbeau chiar dacă erau bolnavi” (George)

“ s-a întâmplat ca în vechea gardă… preşedintele îşi dăduse demisia pentru că era în

vârstă, iar noul administrator a fugit cu nişte bani şi avea probleme cu legea… deci

după ce vechea gardă a plecat a trebuit să găsim banii şi atunci m-am implicat mai

mult.” (Valy)

Apoi îşi continuă acţiunile în domeniu, activitatea lor devenind tot mai asemănătoare

cu o carieră. Într-unul din cazuri, implicarea în sectorul non-profit este continuarea activităţii

de la locul de muncă, care astfel a putut fi îmbunătăţită datorită oportunităţilor din acest

sector.

Primul pas către activism este realizat de către subiecţi în tinereţe. În acest sens,

relaţia cu părinţii are putere explicativă când este vorba de activismul lor ca adulţi:

“tata, dincolo de faptul că ne-a impus acest program, el ne-a impus această educaţie,

era destul de distant de noi…. Îl vedeam destul de rar. Cu mama în schimb eram

foarte apropiaţi. Deci… până în clasa a 8-a am locuit în Viseu cu părinţii.(…) am vrut

să evadez, şi atunci m-am înscris la un liceu de chimie în Cluj.” (Marius)

“am avut întotdeauna relaţii foarte strânse cu părinţii, cu mama … ei au fost alături de

mine la majoritatea lucrurilor care s-au întâmplat. Deci eu doar le spun ce se

întâmplă, care sunt schimbările importante şi planurile de viitor, şi pot spune că

30

niciodată nu au încercat să mă influenţeze în vreun fel… m-au ascultat întotdeauna şi

au spus “dacă tu crezi că e bine, atunci fă aşa”…”.(Claudiu)

Celelalte două tipuri de contexte care influenţează activismul sunt legate şi apar

împreună cu tipul 1.c: apartenenţa la un context facilitator pentru activism. Rolul altor

persoane considerate ca modele este important în stimularea activismului:

“(la primul proiect)… i-am rugat oarecum să conteze pe entuziasmul şi pe dorinţa

noastră de a lucra bine. Şi proiectul într-adevăr a prins şi a fost un proiect finanţat şi

a trimis la evaluare, totuşi, un om ciudat la prima vedere, complex în timp, un om care

a reprezentat pentru mine un model. Ăăă…şi a venit şi ne-a făcut proiectul

ăăă…vraişte. Şi am spus, dom’le …aşa ceva nu se poate desfăşura…deja trecuse de

prima evaluare şi el venise aici practic să ne ajute, dar modul în care a pus problema

ne-a făcut să înţelegem că entuziasmul nu este suficient şi că trebuie gândit în

profunzime şi cu activitate… ăăă… şi mai departe cu un proiect, ăăă… un obiectiv şi

un proiect, ăăă… trebuie să-l vezi de la început până la sfârşit în momentul în care îl

scrii. (…)”. (George)

Concluzii:

- Rolul tipului familiei de origine nu este direct: respondenţii noştri provin din medii

diferite, familii diferite atât ca statut social, educaţie sau probleme cu care se confruntă.

- Religia nu este un factor relevant în modelarea cetăţeniei active.

- Activismul în timpul şcolii este un element important în învăţarea cetăţeniei active,

dar trebuie să avem în vedere faptul că acest activism era obligatoriu în timpul

comunismului. Pentru grupul celor tineri din societatea civilă, o perioadă de voluntariat este

legată de activismul acestora.

- Tinerii îşi încep activismul mai ales în timpul sau imediat după terminarea

perioadei de şcolarizare, acest fapt confirmând ipoteza că activismul este o strategie ce ţine

de carieră pentru ei.

- Punctele de tranziţie care marchează schimbarea dinspre non-activism spre

activism constau în evenimente, relaţii semnificative cu părinţii, apartenenţa la structuri

facilitatoare, întâlnirea unor persoane semnificative.

Traiectoriile personale ale cetăţenilor activi

Luând în considerare doar atribuirile personale ale subiecţilor, acest tip de analiză

presupune să ţinem cont de “iluzia biografică”. Subiecţii tind să exagereze atât continuitatea

biografiei personale, cât şi reflexivitatea şi capacitatea lor de a acţiona raţional asupra

propriei vieţi. În multe situaţii, condiţiile de viaţă ale actorilor sociali: locuri de muncă, acţiuni,

evenimente, sunt exterioare şi oarecum coercitive, dar actorii le consideră voluntare sau

rezultatul unor calcule raţionale sau a unor judecăţi etice ferme. Acest lucru duce la o eroare 31

fundamentală, aceea de a considera cetăţenia activă o problemă culturală, atitudinală sau ce

ţine de anumite tipuri de învăţare. Indivizii iau decizii raţionale, dar raţionalitatea este limitată

de lipsa informaţiilor respectiv de bias-urile culturale sau psihologice. Cel puţin la fel de

important este faptul că indivizii iau decizii în situaţii pe care nu le controlează decât eventual

parţial. Analiza contingenţelor din biografiile personale necesită puncte de vedere exterioare.

Cu toate că nu dispunem de acest tip de informaţii, putem reconstrui traiectoriile personale

pentru înţelegerea învăţării/formării cetăţeniei active, nu doar din perspectiva identităţii sau a

abilităţilor necesare, ci şi urmărind ansamblul influenţelor exterioare, contextualizând aceste

naraţiuni. Acest lucru va fi realizat în acest capitol, referindu-ne în special la datele factuale

legate de traiectoriile profesionale ale cetăţenilor active. Date ulterioare vor putea contribui la

validarea acestor rezultate.

Analiza traiectoriilor personale prezentate mai jos permite înţelegerea activismului

autonom ca rezultat al contingenţelor biografice. Acest lucru se datorează în primul rând

faptului că activismul se prezintă ca un efect al eşecului în altă carieră. Acesta nu este şi

cazul activiştilor heteronimi care reuşesc să activeze în contexte pe care le controlează mai

puţin.

Structura analizei istoriilor personale ale subiecţilor necesită introducerea unor

concepte şi distincţii relevante. Acestea sunt rezultatul prezentei analize.

Numim traiectoria profesională sau instituţională a unei persoane carieră. O etapă

stabilă e definită ca activitate, în timp ce schimbările de la o activitate la alta: tranziţie.

Tranziţiile în această lucrare sunt considerate rupturile în activitate care pot fi observate în

traiectoria unei persoane.

Traiectoriile personale pot fi astfel clasificate după mai multe criterii. O distincţie utilă

se bazează pe numărul de cariere pe care un individ le are simultan. Astfel, există indivizi cu

o carieră, care sunt activi doar într-un domeniu şi indivizi cu cariere multiple, care

activează în mai multe domenii simultan. În funcţie de numărul de tranziţii până la situaţia

actuală putem identifica persoane cu o singură tranziţie în care situaţia actuală este

rezultatul unei singure crize sau a unei schimbări a activităţii, în timp ce pentru persoane cu

mai multe tranziţii putem identifica mai multe transformări în direcţia sau domeniul de

activitate.

Contextul activismului poate fi clasificat în funcţie de controlul pe care subiecţii l-au

avut asupra alegerii acţiunilor. Astfel se pot delimita: 1) acţiuni autonome, în care actorii

acţionează după propriile decizii, implicându-se în diferite instituţii (sau chiar fondând aceste

instituţii) şi 2) activism heteronim în care actorii acţionează în contexte pe care le

controlează doar parţial, cazul angajaţilor (profesori sau funcţionari , oficialităţi publice).

Pornind de la clasificările făcute anterior, se pot face unele observaţii generale:

Numărul tranziţiilor este corelat cu vârsta subiecţilor: cei tineri şi cei în vârstă

(extremele) au cel mai mic număr de crize. Acest lucru este normal pentru cei tineri, dar este

32

problematică interpretarea faptului că aceia cu vârste intermediare au un număr mai mare de

tranziţii decât cei mai în vârstă. O posibilă explicaţie poate fi legată de faptul că adaptarea la

schimbările din contextul instituţional după 1990 a ridicat mai multe probleme pentru cei cu

vârste cuprinse între 30-40 de ani, datorită lipsei resurselor necesare pentru repoziţionarea

în noul cadru.

Analiza realizată ne-a permis sublinierea a trei posibile traiectorii personale: carieră

singulară - tranziţie simplă, carieră dublă – tranziţie simplă, carieră singulară- tranziţii

multiple. Aceste tipuri sunt prezentate în paginile următoare.

Carieră singulară- tranziţie simplă

Cea mai frecvent întâlnită traiectorie în cadrul interviurilor este cea mai simplă, cu o

singură activitate în prezent, tranziţia determinând această activitate. Este cazul a 6 subiecţi.

Cel mai omogen set din această categorie este reprezentat de patru - cei mai tineri din

grupul celor în vârstă, care sunt împinşi din activitatea anterioară în urma unei crize către

acţiune autonomă. Traiectoria activismului poate fi prezentată astfel:

Figura nr. 1 Traiectorii cu carieră singulară, tranziţie simplă

Acţiune autonomă

Origine Factură

Carieră principală - angajat - şcoală - urmează o traiectorie convenţională a carierei

- umilire - respingere - şomaj

- Înfiinţarea unui ONG - Devine militant - Înfiinţarea unei firme private

După cum se observă din această diagramă, activismul începe cu o traiectorie

convenţională a carierei care nu implică activism. În această fază, subiecţii suferă

evenimente frustrante ca urmare a umilirii sau respingerii, situaţie la care aceştia răspund cu

acţiune autonomă. Practic, ei dau un nou sens vieţii, refuzând neputinţa sau nedreptatea. Nu

ruptura sau evenimentul frustrant în sine este cel care dă acest nou sens, ci modul în care ei

reacţionează la eveniment, modul în care ei adoptă strategii sociale care presupun activism.

În două cazuri, fractura determină o intensificare a activismului sau a militantismului referitor

la grupuri specifice (minoritatea maghiară).

Al doilea set de istorii personale din acest tip este cel format din doi antreprenori (din

cei patru în total. În cazul acestora, noul cadru instituţional din mediul economic după 1989

le-a impus probleme la care s-a răspuns prin acţiune autonomă în domeniul economic privat

– înfiinţarea şi dezvoltarea unei firme private.

Asemănările dintre cele două categorii duc la concluzia că acestea sunt faţete ale

aceluiaşi fenomen. Ambele reduc activismul la modalităţi de a face faţă unor situaţii

frustrante din viaţă. În ambele situaţii, actorii trebuie să se adapteze la anumite întreruperi

33

din traiectoria convenţională şi sigură. Toţi actorii din aceste situaţii trebuie să ia decizii în

aceste contexte incerte. Cu toate acestea, lipsa unor strategii de minimizare a riscului a

determinat contexte în care lipsa acţiunii nu putea rezolva în nici un fel situaţia. Putem astfel

afirma că iniţierea acţiunii autonome care defineşte subiecţii noştri ca şi cetăţeni activi este

rezultatul unei frustrări corelate cu curajul de a întreprinde o nouă activitate.

Pe de altă parte, există diferenţe referitoare la natura crizelor şi totodată la tipul de

acţiuni iniţiate ca rezultat al acestor crize. În majoritatea cazurilor, evenimentul frustrant are

un sens strict personal (egoist), la care se răspunde prin acţiune autonomă. Putem adăuga

că, în cazul celor doi reprezentanţi ai minorităţii maghiare, frustrarea a fost un răspuns la

umilinţă şi la atacul la apartenenţa etnică a acestora. În toate celelalte cazuri, activismul pare

a fi o soluţie la diferitele problemele personale cu care se confruntă subiecţii, în timp ce

pentru maghiari se pot identifica probleme colective (oprimare, discriminare) la care se

găsesc răspunsuri, strategii individuale.

Mai mult, trebuie să fim precauţi în realizarea acestor interpretări. Diferenţele în

modul în care subiecţii descriu evenimentele frustrante pot fi influenţate de erori de atribuire

sau de biasuri culturale sau psihologice.

Cariere duble- tranziţii simple

Acest model care apare în cinci cazuri prezintă modificări în activitatea actorilor dintr-

o situaţie cu o singură activitate principală la o situaţie care presupune angajarea într-o altă

activitate paralelă, păstrând, cel puţin la început şi activitatea principală anterioară, aşa cum

rezultă din Figura 2. În toate aceste cazuri, acţiunea autonomă este asumată ca urmare a

unei crize care alterează activitatea anterioară a subiecţilor, forţându-i să găsească soluţii ca

şi în cazul descris în modelul anterior.

Figura nr. 2 Traiectorii cu cariere duble, tranziţii simple

Acţiune autonomă

Origine Factură

Variaţii în acest model pot apare în cazul în care răspunsul este o activitate care nu

presupune activismul după această criză sau schimbarea primei activităţi. Astfel, într-un caz

cariera convenţională este adoptată în paralel cu acţiunea autonomă, ca soluţie la aceeaşi

criză sau situaţie critică (respingere din partea părinţilor). Practic această situaţie reflectă

faptul că subiectul încearcă în mai multe feluri să se descurce. Această persoană a renunţat

Proiect bigrafic convenţional

- boală - singurătate - moartea soţului - probleme economice - conflict cu părinţii

Acţiuneautonomă

Carieră convenţională

34

la cariera convenţională în timp. În al doilea caz, avem un subiect care este activ atât în

domeniul politic, cât şi în cel economic, ambele activităţi fiind caracterizate de activism, pe o

perioadă mai lungă de timp, în paralel.

Un aspect comun al acestor traiectorii este faptul că sunt caracteristice grupului în

vârstă. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că aceste crize sunt caracteristice acestei

categorii: singurătate, moartea soţului sau soţiei, putând fi, de asemenea, corelate cu vârsta

pe care aceştia o aveau în timpul revoluţiei, care a deschis noi oportunităţi, a creat provocări

pentru cei care aveau o carieră bine definită. Caracterul tipurilor de capital de care aceştia au

dispus în acel moment explică de ce au diversificat activitatea în locul unei simple schimbări.

Cu toate acestea, asemeni tipului descris anterior, adoptarea acţiunii autonome rămâne o

metodă de adaptare la noi situaţii.

Cariere singulare, tranziţii multiple

Această categorie este mult mai heterogenă, incluzând patru subiecţi care au

dezvoltat traiectorii cu multe schimbări/transformări, aşa cum rezultă din Figura 3. Doi dintre

ei au fost întotdeauna angajaţi în instituţii de stat, rămânând fideli acestui domeniu cu toate

eşecurile şi problemele întâmpinate. Ceilalţi doi sunt profesionişti care au avut multe

schimbări între domenii: de la stat, la societate civilă, trecând prin economic. Toţi patru

aparţin grupului în vârstă. Cu toate că se poate evidenţia această legătură cu vârsta, este

greu de afirmat că numărul crizelor este legat doar de lungimea carierei profesionale. Este,

de asemenea, influenţat de adaptarea dificilă la cadre instituţionale heteronime sau de

caracteristici personale care fac această adaptare dificilă. Putem evidenţia, utilizând acest

tip, că activiştii heteronimi au o carieră profesională complexă marcată de numeroase crize,

sugerând că acest tip este legat de o mobilitate profesională ridicată, explicată prin

numeroasele conflicte în care aceste persoane sunt implicate. Aceste probleme necesită

investigaţii ulterioare.

Figura nr. 3 Traiectorii cu cariere singulare, tranziţii multiple

Origine Criza 1

Activitatea 1

Criza 2

Criza n

Activitatea n (în prezent)

35

Concluzii:

Analiza traiectoriilor personale ale subiecţilor a permis explicarea modalităţii în care

au devenit cetăţeni activi, evitând dimensiunea subiectivă şi oferind detalii privind construcţia

traiectoriilor sociale ca efecte ale constrângerilor şi oportunităţilor contextuale. Mai jos

prezentăm concluziile generale şi ipotezele ce pot fi desprinse din această analiză:

- Numărul tranziţiilor sau a crizelor care determină schimbări este mai mare în

carierele subiecţilor cu vârste de mijloc, sugerând probleme de adaptare ale acestei

categorii.

- În majoritatea cazurilor, acţiunea autonomă – înfiinţarea unui ONG sau a unei

firme private – este soluţia la crize biografice care fac urmarea unei traiectorii convenţionale

mai puţin probabilă.

Existenţa unor calităţi personale, cu toate că sunt necesare, nu sunt suficiente în

explicarea cetăţeniei active. Este nevoie de contexte specifice, constrângeri, ameninţări şi

oportunităţi care să facă posibil activismul, stimulând acţiunea.

Cum modelează actorii cetăţenia activă?

Pentru a răspunde la această întrebare am analizat provocările întâmpinate de

subiecţi, legăturile/conexiunile pe care aceştia le aveau, precum şi capacităţile pe care le-au

îmbunătăţit pentru a deveni cetăţeni activi.

Provocări

În capitolul anterior am analizat contextele care au influenţat activismul

respondenţilor. În acest capitol ne vom concentra asupra motivelor declarate de subiecţi ca

relevante pentru propria implicare civică. Aceste motivaţii pot fi grupate în mai multe tipuri 1.

programe sau 2. metode de obţinere de gratificaţii. Este normal să legăm activismul de

ideologii sau apartenenţa la anumite grupuri, dar datele obţinute nu aduc informaţii în acest

sens. Factorii mobilizatori sunt mai degrabă legaţi de sistemele de gratificaţii decât de acest

tip de identităţi.

Comportamentele respondenţilor noştri au foarte puţină coerenţă tematică sau

programatică. Acest lucru poate fi explicat în mai multe feluri: subiecţii acestui studiu sunt

puţin activi sau cetăţenia activă este un efect al activismului social, sau doar le lipseşte

reflexivitatea de a lega activitatea lor de un program sau temă (sau cel puţin o problemă

generală). Cu toate acestea, există câteva teme menţionate de respondenţi. Acestea sunt

legate de implicare civică, educarea responsabilităţii, dezvoltarea societăţii civile, respectiv

dezvoltarea instituţională a sectorului ONG.

Analizând motivaţiile invocate pentru a explica cetăţenia activă, am utilizat o schemă

care permite diferenţierea între motivaţiile orientate către sine şi cele orientate social. Motivaţiile orientate către sine au fost, de asemenea, clasificate în intrinseci şi extrinseci.

36

În categoria motivaţiilor extrinseci am adăugat un subcriteriu care permite diferenţa între

tipurile de atribuire a comportamentului: interpretative sau deterministe.

Motivaţiile intrinseci includ satisfacţia şi plăcerea oferite de muncă sau de grupul de

lucru, de împlinirea viselor sau urmarea vocaţiei.

“şi astăzi există persoane fără de care organizaţia nu ar fi atât de … fundaţia nu ar

unită. În momentul în care o persoană.. un voluntar.. fost voluntar acum angajat în

fundaţie ar părăsi organizaţia, ar lăsa un gol şi cred că ar influenţa buna activitate a

fundaţiei …”(George)

Motivaţiile extrinseci sunt mai diverse. În tabelul de mai jos sunt prezentate în

ordinea importanţei: 1. Nevoia de aprobare, prestigiu sau mobilitate socială 2. Frica de eşec 3. Nevoia de succes individual/ ? 4. Sentimentul utilităţii sociale 5. Datorie sau convingere 6. Nevoi materiale 7. Exemplul părinţilor

8. Competitie 9. Responsabilităţi formale 10. Nevoia de schimbare 11. Dezamăgire/ eşec în activitatea anterioară 12. Utilizarea resurselor personale 13. Ca răspuns la un alt actor motivator 14. Nevoia de evadare 15. Călătorii

1. “ şi probabil, nu ştiu dacă… dacă se poate înţelege … dar deseori mă găsesc în

situaţia unui român care la un moment dat trebuie să decidă dacă să aducă 10.000

de dolari în ţară (…) dar la început a fost o responsabilitate forte mare, extraordinară,

şi tu întotdeauna ai avut această responsabilitate … cel puţin eu întotdeauna mă

gândeam că: Doamne- Dumnezeule nu mă lăsa să fac prostii, nu vreau să râdă toată

lume de mine. Am trecut de acest moment, dar am fost foarte mândră de mine…au

fost momente când dintr-o sută de participanţi la o activitate eram singurul român (…)

şi trebuie să ai mare grijă că lumea te vede ca pe cel din România” (Maria)

2. “da, şi aici este vorba de un moment critic. Frica de eşec a fost un stimulent pentru

mine, şi poate mândria, … mi-a fost puţin frică că am intrat în sector destul de târziu,

în’95 “(Maria)

3.” Într-o zi am avut o dicuţie cu soţia şefului meu şi… nu ştiu, împreună am ajuns la

concluzia … ea a avut o remarcă şi eu am spus “crezi că eu nu pot să îmi fac o firmă”

aşa că am făcut-o. Am luat decizia şi după ce am plecat jumătate din colegii mei au

venit cu mine. Nu ştiu eram simpatizat de colegii mei, chiar şi astăzi sunt în echipă

mulţi dintre cei cu care am început.” (Luci)

4. “faptul că lucram cu oamenii şi că mă simţeam utilă, că ceilalţi aveau nevoie de

mine, că eram implicată în ceva… eram dintr-o dată importantă …” (Valy)

5. “am o chemare, eu simt aşa. Chemarea de a lucra cu oamenii, pentru că nu toată

lumea..sunt persoane care îmi spun: eşti nebun! Vorbeşti cu câte 80 de peroane în

fiecare zi, fiecare dintre ei cu propriile probleme şi nevoi. Eu acolo mă simt bine, asta

37

îmi oferă satisfacţie …mă simt bine dacă am pus ceva acolo… am rezolvat o

problemă ….” (Dan)

În interpretarea propriilor evenimente biografice, subiecţii utilizează uneori modele

psihologice deterministe. În acest mod, uneori activismul este explicat ca rezultat al unor

caracteristici psihologice cum sunt perseverenţa, ambiţia, complexul de inferioritate,

vanitatea, entuziasmul, încăpăţânarea.

Motivaţiile orientate social pot fi structurate în trei mari categorii. Prima este legată de

ideea de a schimba lucrurile ca un scop şi direcţie generală, a doua de realizarea schimbării,

în timp ce ultima categorie include explicaţiile ce sunt legate de satisfacerea nevoilor

celorlalţi.

Conexiuni

În cadrul interviurilor am găsit referiri la conexiuni doar în mică măsură. Doar în

câteva cazuri, activismul este legat de către subiecţi de acest tip de identitate (ataşament

sau angajament faţă de o comunitate sau grup). Acesta este cazul celor doi subiecţi ataşaţi

de identitatea etnică a maghiarilor.

Lipsa unei identităţi colective nu presupune existenţa unor motivaţii centrate pe sine.

Indivizii îşi construiesc identitatea cu referire la familie (părinţi sau fraţi). Cele mai importante

aspecte ale familiei, în acest sens, sunt apartenenţa la grupuri ocupaţionale sau clase

sociale – muncitori, preoţi sau armată, respectiv numărul de fraţi. Acest al doilea aspect este

important când sunt mulţi fraţi, subiectul fiind cel mai mare. Este greu de stabilit în ce măsură

activismul este legat de diferite identităţi colective.

Lipsa identificărilor colective este un factor important în rezultatele naraţiunilor

subiecţilor noştri. Datorită reprezentativităţii limitate, nu putem generaliza aceste

caracteristici la întreaga populaţie de cetăţeni activi. Cu toate acestea, speculaţiile ce se pot

face pentru a interpreta acest aspect pornesc de la dinamica generală a societăţii civile şi a

implicării civice din România.

În primul rând, studiile au arătat adesea cvasi-absenţa mişcărilor sociale identitare şi

dependenţa aproape totală a societăţii civile româneşti de fonduri materiale şi ideologii

importate din vest. Lipsa identităţii sau a identificărilor cu o mişcare ascunde o abordare

instrumentală a activismului. Ipoteza noastră în acest sens este că majoritatea persoanelor

active în asociaţii voluntare din România folosesc acest cadru instituţional pentru accesarea

unor resurse: salarii, aptitudini, experienţă, relaţii şi doar în mică măsură identităţi. În timp ce

în contextul vestic, mişcările mari cum sunt ecologiştii sau lupta împotriva globalizării sunt

importanţi creatori de identităţi, în România ONG-urile sunt populare pentru că oferă

oportunităţi de carieră membrilor. În consecinţă, analiza activismului civic trebuie să ia în

calcul probleme legate de mobilitate socială şi dezvoltarea carierei individuale. În această

direcţie, o temă care suscită interesul este legată de tranziţiile ce apar în traiectoria celor

38

implicaţi în domeniul economic – cu accent pe continuitatea şi stabilitatea angajamentului în

societatea civilă precum şi a modalităţii în care resurse, sau forme de capital, accesate în

sectorul ONG sunt transferate în alte domenii.

În al doilea rând, din interviuri reiese emergenţa vagă a unui tip specific de identitate:

aceea a activiştilor ONG. În acest sens, declararea apartenenţei la grupul de membri ONG,

ca separat de alte domenii, este prezentată în citatul următor:

“au trecut doi ani până am avut practic curajul să renunţ la locul meu de muncă… pe

care îl aveam încă la acea oră, şi să ne îmbarcăm definitiv în barca ONG-iştilor.”

(George)

Acest tip de identitate accentuează asemănările dintre actorii din sectorul ONG şi

subliniază diferenţele, chiar opoziţiile, simţite de actori faţă de cei din alte domenii ale vieţii

publice (economic, stat sau academic).

Se poate sublinia o identificare generală în cazul a trei dintre respondenţi din

societatea civilă, care fac opoziţia între activişti şi voluntari. Elena a exprimat aceste

diferenţe: voluntarul este mai mult un executant, neavând acces la procesul decizional în

timp ce activistul este cel care ia deciziile şi are o perspectivă mai amplă asupra a ceea ce

trebuie făcut.

Aceeaşi distincţie este realizată de George, dar în acest caz este dublată de opoziţia

între pasiune şi raţionalitate. Voluntarul este cel care se implică datorită pasiunii, lucrează cu

inima în timp ce activistul este cel pregătit special şi coordonează activitatea prin analize

raţionale ale situaţiei. Rămânând dedicat misiunii, activistul este mai raţional în acţiunile sale

în domeniu.

“voluntariatul este acţiunea unei persoane care simte interes pentru o activitate sau

campanie. Dar acest voluntariat are loc într-un cadru deja organizat. Deci te implici în

ceva deja planificat. Şi te simţi foarte bine. Dar în momentul în care vrei să faci mai

mult decât acest voluntariat trebuie să faci parte din echipa care organizează. …să

devii tu o resursă pentru voluntarul care vine şi ştie doar că vrea să ajute. Deci ceea

ce facem noi acum.. sunt activităţi planificate, activităţi care se bazează pe informaţii

obţinute din sistemul de învăţământ.” (George)

Claudiu exprimă aceeaşi idee, evidenţiind însă distincţia dintre loc de muncă şi

hobby. Primul este realizat pentru bani fiind emoţional detaşat de activitate, în timp ce

voluntariatul este ca un hobby: este independent de interese materiale, fiind bazat pe

pasiune.

39

Concluzii:

- Există doar câteva referiri la conexiuni legate de cetăţenia activă în cadrul

interviurilor. Excepţie sunt membrii grupurilor minoritare, al căror activism este direct legat de

apartenenţa la aceste comunităţi.

- Se poate delimita un nou tip de identificare a activiştilor din societatea civilă care

fac diferenţa dintre activist şi voluntar.

Capacităţi:

Strategiile şi acţiunile întreprinse de respondenţi pentru a deveni activi pot fi

structurate după cum urmează:

1. Dezvoltarea carierei personale, care include:

a. Achiziţionarea cunoştinţelor şi aptitudinilor în:

i. Educaţie formală;

ii. Educaţie non-formală (training);

iii. Educaţie informală – culegerea de informaţii, internet.

b. Voluntariat.

c. Investirea resurselor persoanelor cum sunt: sacrificiu de sine, îndeplinirea

datoriei, implicare, empatie, utilizarea relaţiilor.

d. Implicarea în politică, crearea de structuri, intrarea în organizaţii.

2. Dezvoltarea instituţională prin iniţiative personale:

a. Iniţierea şi dezvoltarea unor programe;

b. Colaborarea şi parteneriat;

c. Dezvoltarea strategică a instituţiilor;

d. Crearea de structuri (networking).

1.a. Majoritatea respondenţilor consideră ca foarte importante cunoştinţele şi

aptitudinile pentru o activitate de succes. Acesta este motivul principal pentru care 5 dintre ei

aleg studiile universitare în domeniul în care activează.

“în momentul în care am făcut organizaţia… fundaţia … nu m-a interesat aşa mult

şcoala, ca să spun aşa… sau ce se învăţa la şcoală pentru că totul mergea de la

sine. În momentul în care am avut primul nostru proiect…, contract… pentru că ai

întrebat de cursuri, cu formatori… vorbeau atât de bine, din cărţi, despre ce ar trebui

organizaţiile să facă, aşa că am vrut să fiu acolo … pentru că atunci mi-am dat seama

că noi… ce făcusem până atunci era doar începutul: am pus bazele unei structuri,

care trebuia să funcţioneze şi nu putea fără informaţii, cunoaştere. Nu poate

funcţiona decât când ştii nevoile beneficiarilor tăi …”.(George)

40

Alţii participă la cursuri pentru a-şi îmbunătăţi activitatea:

“am simţit nevoia suportului teoretic şi a unui master în Studii Euro-regionale pentru a

înţelege care este nivelul la care munca şi domeniul meu sunt importante… dacă nu

citeşti şi nu păstrezi legături cu alte persoane poţi să stai aici şi să semnezi contracte,

să respingi aplicaţii şi asta e totul. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, căci rişti să respingi

proiecte bune, relevante în afara biroului tău, dar tu nu îţi dai seama.”(Maria)

O altă metodă importantă de a-şi îmbunătăţi activitatea este educaţia informală. Mulţi

dintre respondenţi caută singuri informaţiile de care au nevoie, întreabă alţi activişti, etc.

“Cu FTIE (Forumul de Tineret pentru Integrare Europeană) aveam ideea dar nu ştiam

ce trebuie să fac, aşa că m-am întâlnit cu alţii, din alte organizaţii şi ei mi-au spus ce

trebuie să fac. Acestă este modelul pentru statut, aceasta e legea de funcţionare a

organizaţiilor…. Şi am citit legea, ne-am angajat un jurist să ne facă hârtiile şi am

urmat toţi paşii, deci la început nu am ştiut nimic nu ştiam nici care sunt rezultatele şi

nici cum să ajungem acolo. Am învăţat din mers, e nevoie de multă deschidere

pentru asta.” (Elena)

1.b. Activiştii tineri din societatea civilă, în primul rând, şi-au început activismul cu o

perioadă de voluntariat în altă organizaţie decât cea în care activează.

“am intrat în Youth Action for Peace (Mişcarea Tinerilor pentru Pace) în ’99 destul de

brusc, adică nu ştiam nimic despre ce înseamnă o aociaţie de tineret, ce face, care

este scopul ei, dacă există aşa ceva în România … (…). Mergând acolo m-am oferit

imediat să scriu proiecte şi astfel m-am lovit de a doua problemă: habar nu aveam ce

este un proiect, cum trebuie scris, cam asta am făcut ca biet voluntar.”.(Elena)

Trei dintre respondenţi au realizat o distincţie netă între activişti, voluntari şi loc de

muncă. Astfel, aşa cum am mai arătat deja, Elena consideră voluntarul un executant care nu

are acces la decizii importante, în timp ce activistul este implicat în procesul decizional şi

este responsabil pentru toate activităţile. Activiştii sunt de asemenea mai bine pregătiţi

teoretic în domeniul în care sunt angajaţi. George face aceeaşi diferenţă, dar accentuează

motivaţiile celor două categorii: voluntarii sunt mai dedicaţi, lucrează “cu inima”, în timp ce

activiştii sunt mai raţionali şi orientaţi spre practică. Ei au nevoie de mai multe cunoştinţe

teoretice pentru că sunt responsabili de eficienţa organizaţiei. Claudiu formulează distincţia

în alţi termeni, utilizând opoziţia loc de muncă – hobby.

1.c. O parte a respondenţilor consideră că activismul este o problemă de datorie sau

chemare. Este cel mai adesea cazul în activităţile cu caracter social (George şi Dan), dar şi

41

cazul reprezentanţilor minorităţii maghiare care se consideră reprezentanţi ai acestui grup,

asumându-şi responsabilitatea faţă de comunitate.

“…a fost un moment în care m-am gândit mult pentru că este flatant să fii preşedinte

executiv al unei organizaţii care are membri în Bihor câţi alte partide la nivel

naţional,… este …sunt responsabil pentru o comunitate cu aproape 200 de mii de

persoane.” (Sergiu)

1.d. Majoritatea subiecţilor au ales în mod raţional să intre sau să dezvolte activităţi în

diferite organizaţii sau în politică. Este una din cele mai importante strategii utilizate în

dezvoltarea activismului.

“fiind născut în acest sat, cunoscând problemele comunităţii, am candidat pentru

postul de primar în 1996. Am fost la câteva voturi distanţă de a fi ales în al doilea tur.

Dar am ajuns în consiliul local, fiind preşedintele comisiei economice din cadrul

consiliului. În aceşti patru ani am câştigat experienţă în administraţia publică şi mi-a

permis să candidez din nou în 2000 (…) ce m-a motivat să candidez pentru această

poziţie a fost faptul că vroiam să fac ceva pentru oamenii din jurul meu, mai mult

decât ce a fost făcut înaintea mea, şi, cunoscând problemele şi potenţialul comunităţii

am considerat că este mai rău să stai deoparte şi să nu te implici când vezi că

lucrurile nu stau cum ar trebui şi că tu poţi contribui la construirea unor lucruri bune în

comunitatea în care m-am născut şi în care vreau să rămân.”(David)

În domeniul economic, acelaşi tip de alegere raţională este realizată referitor la

dezvoltarea unei firme private. Respondenţii din acest domeniu accentuează curajul, precum

şi iniţiativa proprie şi dinamismul lor în dezvoltarea propriei afaceri.

“când deja era licitaţia finală pentru clădire, mi-am deschis propria firmă… şi în

firmă… acesta a fost momentul în care mi-am luat viaţa în mâini. Asta s-a întâmplat

după o vizită în Italia unde m-am întâlnit cu un prieten din copilărie cu care am

povestit despre situaţia politică şi economică din România din acea perioadă.”

(Dorina)

În altă parte ea afirmă:

“ …o lume total difertă, Italia văzută de la nivelul avionului personal, servitor, şofer,

am văzut Italia altfel. Nu am văzut Italia oamenilor simpli cu vieţile lor, am văzut cum

trăieşte high-life-ul şi poate, în sufletul meu am vrut să ajung un pic mai sus şi atunci

am vorbit cu el şi aşa a început totul.”. (Dorina)

2. Al doilea tip de strategii utilizate de subiecţi sunt reprezentate de acţiuni specifice

realizate după intrarea în organizaţii/instituţii sau structuri politice. Acestea sunt etape 42

parcurse de respondenţi ca activişti în vederea continuării acestui drum, a implicării şi

dezvoltării personale.

Concluzii:

- Analiza modalităţii în care actorii modelează activismul a fost realizată urmărind

separat cele trei dimensiuni: provocări, conexiuni şi capacităţi.

- Indivizii sunt mai motivaţi de diferite tipuri de interese decât de dedicare faţă de

ideologii sau identităţi.

- Provocările relevante în modelarea cetăţeniei active sunt de mai multe tipuri:

motivaţii orientate către sine (intrinseci şi extrinseci) respectiv orientate social. Respondenţii

au făcut referire şi la caracteristici personale/ psihologice. Cele mai importante motivaţii sunt

cele extrinseci care includ: nevoia de aprobare, prestigiul, frica de eşec, sentimentul de

inutilitate, reuşita individuală/autonomă, datorie, etc.

- Sunt foarte puţine conexiuni la care s-a făcut referire în cadrul interviurilor,

activismul fiind independent de identificarea cu anumite comunităţi în afara cazurilor de

reprezentanţi ai minorităţii maghiare.

- O distincţie importantă este cea între voluntari şi activişti, primii fiind neplătiţi şi

pasionaţi de munca lor, în timp ce a doua categorie este mai raţională, activitatea lor

asemănându-se mai mult cu o carieră.

- Capacităţile utilizate de cetăţenii activi pot fi structurate în două mari categorii:

dezvoltarea carierei personale, incluzând educaţie, voluntariat, sacrificiu de sine, intrarea

în organizaţii sau în structuri politice, şi dezvoltarea institutională: iniţierea şi dezvoltarea

unor activităţi specifice, dezvoltare strategică, crearea de reţele.

Domeniile în care devin persoanele cetăţeni activi?

Analiza a fost structurată pe trei domenii principale, conform metodologiei acceptate

de echipa internaţională a proiectului. Acestea sunt: societate civilă, sferă politică respectiv

economică. Majoritatea respondenţilor nu au schimbat în timpul carierei domeniul

activismului.

Singurele excepţii sunt cele oferite de reprezentanţii minorităţii maghiare care, după o

perioadă de activism în societatea civilă, s-au implicat într-un partid politic, orientându-şi

treptat activitatea spre domeniul politic în locul sectorului non-guvernamental.

“…deci, probabil că ştiţi că Uniunea Studenţilor Maghiari din Bihor (USMB), este o

uniune independentă, statut legal, care are parteneriate cu toate organizaţiile civile

maghiare din Oradea şi cu UDMR-ul (Uniunea Democrată a Maghiarilor din

România). Printre alte atribuţii, preşedintele USM are dreptul, nu este obligatoriu să ia

această posibilitate, de a fi membru în consiliul reprezentanţilor UDMR din judeţ.

Dacă el vrea să facă asta bine… dacă nu-nu … este un loc rezervat pentru el în 43

acest consiliu. În acel moment, ca (preşedinte al UDMR) m-am implicat în UDMR prin

acest consiului, până în ‘97 când am fost ales preşedinte executiv al UDMR.” (Sergiu)

Activismul în societatea civilă

Am realizat şase interviuri cu reprezentanţi ai societăţii civile (egal distribuite pe grupe

de vârstă). Toţi respondenţii sunt motivaţi în activitatea lor, dedicaţi acesteia. Sunt pasionaţi

de domeniu, considerând că fac ceva bun pentru comunitate. Acesta este unul din

caracteristicile comune pentru acest grup, motivaţiile lor fiind orientate social mai mult decât

orientate către sine. Acest lucru este adevărat şi pentru persoanele implicate în domeniul

politic, dar mai puţin pentru cei din economic.

“şi îndrăgostit de munca mea, munca pentru comunitate… de spijin direct, ne-

mediat.” (George)

Schimbările recente din societatea civilă sunt importante în explicarea răspunsurilor

subiecţilor. Societatea civilă este încă slabă şi există tendinţa de a o confunda cu

voluntariatul. Respondenţii s-au referit la această problemă, realizând o distincţie netă.

“…da, am văzut cum lucrează, ce tip de logistică au, ce condiţii de muncă, mă refer

în primul rând la asociaţiile din străinătate. Am văzut că au persoane angajate

permanent … am crezut că voluntariat înseamnă voluntariat până la capăt, fără bani,

fără profit personal…” (Elena)

În acest sens, este relevant să spunem că şase din intervievaţi şi-au început

activismul cu o perioadă de voluntariat în altă organizaţie.

Cu toate acestea majoritatea respondenţilor şi-au dezvoltat activitatea ca pe o carieră

în domeniu. Unul dintre ei a şi început activitatea în sectorul non-profit ca loc de muncă;

ceilalţi au început ca voluntari şi apoi au continuat acest drum. După această perioadă,

majoritatea şi-au înfiinţat propria asociaţie şi s-au concentrat asupra acesteia ca un loc de

muncă.

“ deci am spus că trebuie să facem ceva, trebuie să continuăm pe drumul pe care am

început. (…) am înţeles că nu se poate fără un spaţiu adecvat. Nu aveam alternativă,

trebuia să facem ceva, dacă nu…am înţeles că sunt nişte costuri pe care trebuie să

le suportăm, deci că va trebui să scriem proiecte sau să facem ceva.” (Dana)

Toţi respondenţii au trebuit să se descurce singuri, cu foarte puţin sprijin din exterior.

Aceasta se datorează în primul rând faptului că societatea civilă, ONG-urile sunt structuri noi,

experienţa în domeniu fiind limitată. În perioada în care subiecţii şi-au început activismul nu

existau ONG-uri puternice, stabile, ei fiind practic printre primii activişti din domeniu. Chiar şi

partea legală de început, înfiinţarea asociaţiei, întocmirea documentaţiei necesare etc., ridica

probleme datorită lipsei de experienţă .

44

“…şi a durat un an, am fost la ministere, da, am fost la ministere şi, cum un coleg de-

al meu avusese aceeaşi problemă mi-a spus să mă duc să le spun că fac evaziune

fiscală … pentru că nu puteam să mă angajez legal.” (Maria)

Unele probleme sunt întâmpinate şi de persoane care intră în asociaţii înfiinţate

anterior. Una din respondentele mai în vârstă, preşedinta unei asociaţii de locatari s-a

implicat în această activitate datorită unor probleme financiare cu care se confrunta

asociaţia. Cu toate că a trebuit să meargă la tribunal având de rezolvat probleme juridice

complexe, doar două persoane i-au putut acorda ajutor, nimeni neştiind concret ce trebuie

făcut.

Un aspect interesant al problemei activismului în societatea civilă constă în faptul că

toţi subiecţii tineri din acest domeniu şi-au început activismul în altă organizaţie decât cea în

care activează în prezent. Toţi au declarat că aveau nevoie de libertate de exprimare şi de a-

şi asuma responsabilitatea pentru activităţile implementate, aşa cum considerau ei că trebuie

lucrat. Acest lucru poate fi legat şi de faptul că activiştii tineri din sfera politică au avut de

asemenea o perioadă de activitate în societatea civilă. Se poate concluziona că tinerii au mai

mult timp să exploreze drumul pe care vor să continue activitatea, încearcă mai multe direcţii

înainte de a-şi formula alegerea, ce poate consta şi în schimbarea domeniului. Având o nouă

societate civilă, nu foarte bine structurată, actorii pot încerca mai multe tipuri de activităţi

până să îşi definitiveze traiectoria.

Activismul în domeniul politic

Înainte de a începe analiza acestei dimensiuni, trebuie să menţionăm faptul că acest

domeniu are o credibilitate foarte scăzută în contextul românesc. În cazul subiecţilor noştri,

chiar o persoană implicată politic nu are încredere în acest domeniu. Poate acesta este

motivul pentru care persoanele implicate în alte domenii nu sunt orientate către acesta.

Majoritatea subiecţilor din alte domenii afirmă că nu sunt interesaţi în a se implica politic.

Cazul politicienilor care reprezintă grupuri minoritare este diferit, fiind într-o primă fază

activi în societatea civilă. Un caz particular este reprezentat de o persoană care a fost

implicată în acest domeniu şi înainte de revoluţie. În acea perioadă şi-a început activitatea în

structurile de tineret iniţiate de partidul comunist, devenind mai târziu membru al corpului de

control al partidului comunist.

Trei dintre respondenţii din acest domeniu sunt dedicaţi comunităţii pe care o

reprezintă. Ei încearcă să facă o schimbare, să îmbunătăţească situaţia grupului cu care se

identifică. Toţi trei au legături strânse cu comunitatea pe care o reprezintă, doi fiind membri

ai unor grupuri minoritare, iar ultimul este primarul unui sat, definindu-se ca “fiu al locului”.

“m-am simţit ofensat, oprimat de sistem şi ca om şi ca maghiar. Am simţit cum şi

aceea dimensiune etnică este ameninţată, începând cu anii de şcoală… şcoala era

ameninţată pe vremea aceea, eram conştienţi de faptul că mai mult decât în alte şcoli 45

eram suspectaţi… întreaga comunitate de acolo: profesori, elevi eram suspectaţi

de… nu ştiu de ce dar eram întotdeauna sub supraveghere specială din parte

inspectoratului şi a partidului… (…) şi nu am vrut să plec… am vrut să rămân aici. Mă

simt ataşat de Oradea.”. (Cristi)

Activismul în domeniul economic

Activiştii din domeniul economic sunt orientaţi în foarte mare măsură pe afacerea

proprie, activitatea principală fiind în acest sector. Nu iau în considerare activismul în alte

domenii. De asemenea, trebuie făcută o precizare importantă: doar una din respondente se

consideră cetăţean activ.

Selecţia subiecţilor a fost structurată pe două tipuri de actori: persoane cu iniţiative

economice de succes, respectiv angajaţi motivaţi care participă la dezvoltarea instituţională

a structurii din care fac parte.

În primul grup sunt persoane mai în vârstă care, după ce au lucrat în mai multe locuri

consideră că îşi pot dezvolta propria afacere şi au curajul de a încerca acest lucru. Toţi au

avut relaţii (înainte sau în timpul dezvoltării iniţiativei private) cu persoane din alte ţări,

învăţând din experienţa acestora.

“Văd Italia altfel, nu o văd de la nivelul oamenilor obişnuiţi cu vieţile lor. Am văzut cum

trăieşte high-life-ul , şi poate că în sufletul meu a fost dorinţa de a ajunge un pic mai

sus…şi atunci am povestit cu el, şi de acolo a început totul.” (Dorina)

Toţi au accentuat nevoia de a încerca independent. De asemenea, toţi au dezvoltat

relaţii de muncă democratice sau de tipul celor din familie.

Al doilea grup este format din activişti la locul de muncă. În orice context, în timpul

activităţii acestora, indiferent de locul de muncă sau activitatea concretă în care erau

implicaţi, ei au fost activi, depăşindu-şi adesea atribuţiile, încercând să îmbunătăţească cât

mai mult situaţia existentă. Ei explică acest fapt cel mai adesea prin caracteristici personale.

“prin formaţia mea fiind aşa ca una care iese din tipare, trebuia să fac şi aici ceva …

renunţând la simpla închiriere, că este o închiriere de fapt a cărţilor m-am transformat

într-un consultant pe probleme de metodică, de pedagogie, de specialitate pentru

toate cadrele didactice din şcoală. Aici se întâmplau inspecţiile, aici se întâmplau

activităţile metodice, iar pentru directorul şcolar eram aşa un sprijin real în

fundamentarea teoretică a tot ceea ce se făcea la nivel şcoală, să existe acel

sâmbure ştiinţific, ca totul să decurgă în mod normal.” (Ana)

46

Caracteristici formale ale procesului de învaţare: cum învaţă cetăţenia activă?

În ceea ce priveşte caracteristicile formale ale procesului de învăţare a cetăţeniei

active, trebuie luate în considerare transformările istorice, procesul de învăţare în perioada

comunistă, iar apoi perioada democratică şi schimbarea colaborării dintre state. Procesele

de învăţare în cazul cetăţeniei active pot fi clasificate în două categorii: formarea cetăţenilor

activi pe parcursul proceselor de învăţare şi acumularea aptitudinilor necesare activismului.

Învăţarea cetăţeniei active ca formare a identităţii

Luând ca şi criteriu conţinuturile acumulate, pot fi identificate două tipuri de procese

de învăţare:

1. a cetăţeniei active (ex. a caracteristicilor identificate pe baza analizei de conţinut a

definiţiilor catăţeniei active).

2. a aptitudinilor, a instrumentelor, a resurselor, a competenţelor în cazul acţiunilor

unui cetăţean activ.

În primul rând, trebuie să menţionăm că ambele instanţe de învăţare sunt rareori la

nivel de discurs şi apar predominant în practică.

Întrebarea care se poate pune este dacă există o identitate colectivă a cetăţeniei

active sau activismul este o caracteristică a unor identităţi sociale specifice? Pornind de la

datele obţinute, tindem spre cea dea doua teză. Explicarea formării cetăţeniei active necesită

investigarea formării identităţii sociale a cetăţenilor activi. În acest sens, realizarea un studiu

comparativ este foarte recomandată, incluzând atât cetăţeni activi cât şi cei care ar putea

intra în categoria pasivilor .

De asemenea, este foarte importantă şi premisa conform căreia cetăţenia activă se

referă la formarea unei identităţi, a unei orientări sociale sau politice, a unui sistem cultural –

norme şi valori. Astfel, învăţarea cetăţeniei active ar trebui privită ca o problemă de

socializare sau formare a sinelui. Pornind de la o structură conceptuală din cadrul

interacţionismului simbolic, am analizat procesele de formare a sinelui subiecţilor anchetaţi

utilizând termeni ca: identificare şi diferenţiere.

Identificarea presupune interiorizarea pozitivă a unei definiţii specifice a eu-lui,

datorită contactelor directe sau mediate cu ceilalţi – indivizi sau colectivităţi. Diferenţierea se

referă la redefinirea sinelui pornind de la o referire negativă în legătură cu o persoană sau

colectivitate semnificativă care defineşte o situaţie drept indezirabilă. De exemplu,

socializarea anticipativă, cunoscută în cadrul teoriei convenţionale a socializării cuprinde

identificarea cu un grup de referinţă şi diferenţierea faţă de grupul de apartenenţă.

Interviurile au fost analizate utilizând această schemă, urmărind referirile la

identificare şi diferenţiere. Obiectivul urmărit a fost descrierea modelelor de formare a sinelui

47

a cetăţenilor activi şi investigarea asocierilor dintre aceste modele şi materializarea lor în

cazul caracteristicilor sociologice.

Rezultate

În primul rând, vom prezenta două rezultate generale:

1. Nu există instanţe tipice de identificare în cazul celor din domeniul economic

(angajaţi şi patroni). Este posibil să fie doar o problemă de selecţie sau de fidelitate, dar

acele persoane care nu fac nici o referire la identificare sunt subiecţii care au fost selectaţi

datorită activismului excepţional în domeniul managerial sau cei care lucrează ca angajaţi

de stat. Referirile la identificare sunt prezente în discursul persoanelor din domeniul societăţii

civile sau politică. Cu toate acestea, într-un caz, unul dintre cei trei manageri se identifică cu

„oamenii muncii” şi se diferenţiază faţă de cei leneşi, care îşi pierd timpul şi banii pe băutură.

“…trebuie să ai un program…deci mă duc la lucru: bună seara la revedere, mă duc la

cârciumă şi mă îmbăt şi gata. Nu se poate aşa.”. (Daniel)

2. Nu au putut fi identificate modele specifice de formare a identităţii cetăţenilor

activi în legătură cu diferite caracteristici sociologice, cum ar fi vârsta, sexul şi nici în ceea ce

priveşte domeniul. Cu toate că asemenea asocieri nu sunt vizibile, paragraful următor oferă o

idee asupra procesului de formare a identităţii cetăţenilor activi.

Modele de formare a identităţii cetăţenilor activi

Din datele obţinute au fost identificate trei mari categorii influente în cazul formării

sinelui:

- ceilalţi semnificativi;

- familia;

- proiecte ale mobilităţii sociale;

- identităţi colective.

În următorele paragrafe, vom dezvolta aceste categorii, urmărind modul în care

influenţează formarea identităţii şi cetăţenia activă.

Alte persoane semnificative

O parte dintre respondeţi au început activismul ca urmare a impulsului dat de alte

persoane semnificative. Aceştia acţionează ca modele, resurse de identitate sau mobilizează

activismul prin carismă.

“Tokes, preotul, m-a impresionat de la prima întâlnire. Şi am fost impresionat de

faptul că nevasta lui aştepta un copil atunci, şi nu îmi puteam închipui că cineva

poate risca viaţa lui, a nevestei şi a copiilor pentru principiile sale.” (Cristi)

48

Contactul cu aceste persoane este în general direct, dar poate fi şi mediat, în general

prin mass- media, cum este cazul Mihaelei care este atrasă spre un partid datorită

discursului liderului acestui partid.

“mi-a plăcut M, mi se părea că este o persoană integră având calităţile care îmi plac

la o persoană.”. (Mihaela)

Exemplele oferite de aceste persoane semnificative sunt diferite: unii dintre subiecţii

din societatea civilă admiră profesionişti, în timp ce alţii admiră caracteristici morale ale unor

lideri de opinie publică (cum sunt Tokes Laszlo sau Teodor Meleşcanu).

Într-un mod mai degrabă ironic, aceleaşi persoane care stimulează activismul sunt

ulterior respinse. Tokes Laszlo a fost admirat înainte de 1989 pentru capacitatea de

autosacrificiu, fiind acum respins de aceeaşi persoană ca fiind extremist. Teodor Meleşcanu

a dezamăgit unul din respondenţi prin decizii luate, care au afectat în mod negativ cariera

subiectului.

Familie

Familia s-a dovedit una din cele mai importante elemente pentru identitatea

subiecţilor, atât ca sursă de modele pozitive, cât şi negative. Contrar prejudecăţii că familia

este o sursă de identitate, se pare că, în cazul subiecţilor acestui studiu cel puţin, cetăţenii

activi se definesc în primul rând prin opoziţie faţă de familie, în cadrul căreia identificarea cu

modelul patern poate fi subliniată cu uşurinţă.

Modelul patern

În trei cazuri, taţii acţionează ca modele pentru subiecţi, orientându-le viaţa prin

eroism – mai ales în timpul revoluţiei, devotament faţă de muncă şi perseverenţă.

“…(în timpul evenimentelor tragice din decembrie ’89), tatăl meu, pentru că nimeni nu

a avut curajul să ducă ajutoarele adunate în S, s-a oferit să transporte aceste

ajutoare cu maşina, tatăl meu era şofer, … s-au adunat pachete şi în C, haine,

mâncare, nu mai ştiu… am avut sentimentul că tatăl meu este un erou.”.(Sergiu)

“cred că tatăl meu a fost prima persoană care m-a influenţat; a fost un om

perseverent, un om care a studiat toată viaţa…când eu eram în clasa a 8-a el era

student cu bursă.” (Maria)

Modelul patern oferă singurul tip de identificare recurent referitor la familie. Cu toate

acestea, diferenţierile faţă de familie sunt mult mai complexe şi mai des întâlnite.

Negarea familiei

Familia oferă primul context pentru exprimarea autonomiei. Separarea de familie, fizic

dar în primul rând simbolic, este prima formă de manifestare a acţiunii autonome. Este parte

49

a procesului de maturizare şi creare a independenţei. Patru dintre respondenţi, trei dintre ei

fiind din grupul celor tineri, s-au opus autorităţii şi dependenţei faţă de familie.

“sunt singură la părinţi, şi am înţeles mai târziu că aceasta presupune o mai mare

responsabilitate decât în familiile cu mai mulţi copii. De ce: pentru că eşti singura

şansă, trebuie să te supui idealului părinţilor, să faci compromisuri, şi nu este aşa

uşor. Copilăria mea a fost fericită pot să spun…adolescenţa mai agitată, şi apoi, după

liceu am hotărât să plec de acasă, aveam nevoie de această experienţă pentru că

până atunci am fost mult prea protejată. Asta înseamnă că eram apărată de tot

contextul exterior şi aveam nevoie să experimentez viaţa pe propria piele.” (Elena)

Separarea de părinţi poate lua mai multe forme, cum este respingerea religiei lor sau

a stilului de viaţă.

“(mama îşi schimbă religia)…. A fost un şoc pentru mine, (…) nu ne lăsa să …sau

vroia să nu ne mai uităm la televizor, la unele emisiuni, să nu mai mergem în unele

locuri, …(…) sau pentru că mă machiam sau haine la modă, era perioada fustei mini

(…) faptul că frecventam anumite grupuri pe care ea le considera libertine, nu putea

înţelege… au fost multe certuri”. (Valy)

Proiecte de mobilitate socială

În acest subcapitol ne vom referi la cazurile în care a fost invocat un proiect de

mobilitate socială ca explicaţie pentru activităţile întreprinse, ca schimbare a unei situaţii

economice sau sociale nedorite. Familia de origine este în acest caz un punct de pornire

negativ, faţă de care subiecţii se diferenţiază, în timp ce identifică alte grupuri de referinţă

care acţionează ca modele – de exemplu intelectualii, în cazul lui Dan.

“oamenii dau sens acestor cercuri (cercuri ale vieţii corespunzătoare diferitelor poziţii

sociale) … ele îi reprezintă, şi sigur… eu citeam foarte mult în acea perioadă din sat,

… şi când am ajuns la Timişoara.. în al doilea an… păi am citit şi mai mult… şi

bineînţeles am ales drumul pe care l-am vrut în viaţă, tipul de familie pe care l-am

vrut, ce nevastă, ce copii…”.(Dan)

Legat de aceste proiecte de mobilitate socială se pot delimita naraţiuni care

reprezintă cazuri de rezistenţă a subiecţilor faţă de problemele întâmpinate. Astfel, avem

situaţii în care respondenţii fac referire la succesele lor în termeni de victorie prin depăşirea

condiţiei sărace din care provine.

“deci am avut ambiţia să demonstrez că se poate şi dacă provii dintr-o familie săracă

(…) vreau să vă spun că în vacanţele de vară am lucrat în fiecare an, ca cel puţin

pentru începutul şcolii să nu creez probleme financiare familiei. Şi am lucrat şi asta a

ajutat mult.” (David)

50

Dar proiectele biografice de mobilitate socială pot fi definite prin respingerea altor

puncte de pornire. Într-un caz, înfiinţarea unui ONG şi astfel începerea acţiunii autonome,

este derivată din respingerea controlului şi a lipsei de responsabilitate care definea poziţia

anterioară. (George). În alte două cazuri avem persoane care au respins locul de muncă

anterior datorită nemulţumirii faţă de acesta, decizie prin care şi-au schimbat traiectoria

carierei către obţinerea unor satisfacţii mai mari legate de locul de muncă (Marius, Sergiu).

Identităţi colective

Legături cu colectivităţi specifice pot, şi ar trebui să ofere motive pentru mobilizare şi

surse de identitate – situând individul într-un spaţiu simbolic care implică o poziţie şi o

percepţie a situaţiei care determină acţiunea. Colectivităţile care conferă acest tip de

identitate sunt diverse. Acestea pot fi vagi, dar specializate cum este “societatea civilă” sau

“grupul de voluntari”, sau specifice - cazul şcolii, de care indivizii sunt ataşaţi emoţional, sau

difuză cum este în cazul sentimentelor de responsabilitate faţă de grupul de apartenenţă.

Alte colectivităţi cu care subiecţii se identifică sunt partidele politice, grupurile etnice,

localitatea de provenienţă, sau chiar ţara – faţă de care indivizii se simt responsabili când o

reprezintă în contexte internaţionale. Aspectul comun al acestor legături emoţionale sau

simbolice este faptul că determină sentimentul responsabilităţii subiecţilor, care la rândul ei

induce acţiunea.

Actorii colectivi abstracţi sunt invocaţi deseori ca surse negative de identificare. Unul

din respondenţi, din domeniul politic, condamnă lipsa curajului generaţiilor anterioare – care

nu s-au opus sistemului, şi după câteva încercări, se opune de asemenea actorilor politici

care provin din fostul sistem, slăbind întregul sistem politic actual.

Concluzii – învăţarea cetăţeniei active prin construcţie identitară

Învăţarea cetăţeniei active poate fi văzută ca un proces identitar sau al dezvoltării de

sine. Am analizat aceste fenomene urmărind procesele de identificare şi diferenţiere,

bazându-ne pe o perspectivă interacţionist simbolică. Concluziile generale sunt sintetizate

mai jos:

- Cetăţenii activi se definesc pe sine în raport cu alte persoane semnificative,

familia, diferite colectivităţi şi în funcţie de proiecte de mobilitate socială

- Redefinirea de sine apare prin contacte directe sau mediate şi prin asumarea sau

respingerea unor identităţi.

- Familia este unul din cele mai importante surse identitare. Este cel mai des

întâlnit cazul diferenţierii faţă de acestea – indivizii se definesc pe sine în opoziţie cu familia.

Modelul patern însă oferă resurse identitare pozitive.

- Activismul derivă adesea din nevoia de evadare dintr-un context social indezirabil,

ajungând într-o situaţie dezirabilă prin proiecte de mobilitate socială.

51

- Legăturile emoţionale cu colectivităţi specifice, precum şi respingerea altora

acţionează adesea ca un factor mobilizator pentru subiecţi.

Învăţarea abilităţilor necesare pentru activism

Subiecţii noştri au acumulat cunoştinţele şi abilităţile necesare activismului mai ales în

cadrul învăţământului formal (la diferite nivele de învăţământ) şi în contexte non-formale de

învăţare (orfelinat).

În paragrafele de mai jos, vom exemplifica aceste trei tipuri tipuri de educaţie,

urmărind de asemenea aspecte legate de auto-educaţie.

Treisprezece dintre respondenţi au absolvit o formă de învăţământ superior.

Trei sunt implicaţi într-un partid politic.

Doar opt dintre respondenţi sunt implicaţi în domeniul pentru care s-au pregătit

iniţial.

“m-a motivat foarte puternic atitudinea comisiei (lipsa lui de credibilitate) şi în toamna

acelui an am eram student cu cele mai mari note la facultatea de sociologie. Acum

sunt foarte bucuros, dar atunci aşa a fost. Şi am înţeles că pentru mine, pentru

cariera mea este foarte important să cunoşti ştiinţe sociale.”. (George)

În celelalte cazuri, legătura dintre diplomă şi domeniul activismului este destul de

vagă, diploma universitară este considerată ca rezultat al studiilor generale (istorie, limbi,

arhitectură, inginerie).

Doi dintre subiecţi, au întrerupt studiile pe o perioadă, considerându-se persoane

practice, mai puţin interesate de teorie.

“….şi mai am un an până să termin a doua facultate. M-am oprit pentru că nu mai

puteam fizic să îmi termin doctoratul, să lucrez şi să îmi fac cariera în comunitate …

era prea mult pentru mine. Şi m-am oprit. Şi pentru că nu îmi plac lucrurile făcute pe

jumătate tot voi termina, chiar dacă îmi vor trebui cinci ani, tot voi termina ştiinţele

politice.” (Sergiu)

Şapte dintre respondenţi au participat la diferite cursuri non-formale. Ei au ales

participarea la aceste cursuri, deci în acest sens putem face legătura cu mecanismele de

autoeducaţie. Cursurile se referă cel mai des la eficientizarea activităţii, cum sunt cele de

management sau administraţie.

“au fost aceste cursuri de administraţie, care m-au ajutat foarte mult, pentru că oferă

suport. Înainte mi-a fost foarte greu şi trebuia să fac ceva, să semnez documente,

care nici nu ştiam dacă sunt legale.” (Valy)

52

Unul dintre cele mai interesante contexte de învăţare a activismului este

orfelinatul, context descris de unul din respondenţi ca benefic pentru stimularea cetăţeniei

active.

“pe urmă m-a mai determinat ceva să fiu activă, faptul că am fost un copil

instituţionalizat. Provin dintr-o instituţie de ocrotire, care din oficiu au programe şi

activităţi culturale, artistice, sportive, turistice, aş putea spune mai bine fixate decât în

interiorul unei familii unde sînt grijile gospodăreşti mai mari”. (Ana)

Şapte dintre intervievaţi şi-au ales studiile în concordanţă cu domeniul în care

activează, după o lungă perioadă de activitate în acesta. Fac acest lucru ca o metodă de

îmbunătăţire, profesionalizare a muncii cu ajutorul unui suport teoretic.

Doar un singur respondent şi-a ales domeniul de activism în conformitate cu

domeniul studiilor, ca o continuare practică a acestora.

Persoanele semnificative au un rol important în învăţarea cunoştinţelor sau a

abilităţilor necesare activismului, astfel de persoane fiind menţionate de majoritatea

respondenţilor, în diferite etape ale activismului lor. Aceştia sunt modele, oferă un exemplu

de bună practică, arătându-le metode de succes.

“Am avut din timpul universităţii (ca model) pe domnul C ca profesor de pedagogie.

(…) De la el am învăţat să fiu organizată şi sistematică, (…)Şi se mai simte în

formaţia mea, amprenta unei doamne M.B.A. care mi-a fost de asemenea profesoară

(…….) şi sunt de o formaţie exact cum îi dânsa, foarte meticuloasă, metodică,

ştiinţifică”.(Ana)

După revoluţie, relaţiile dintre România şi alte ţări s-au îmbunătăţit semnificativ.

Importanţa acestor relaţii bune este relevantă în special pentru societatea civilă. Activiştii din

acest domeniu sunt implicaţi în parteneriate internaţionale, datorită cărora au avut ocazia să

înveţe de la alţi experţi din domeniu.

Pentru cei tineri se pare că procesul de învăţare a fost destul de natural şi pragmatic.

Şi-au utilizat abilităţile si competenţele profesionale, au învăţat elemente noi, pentru a putea

folosi eficient oportunităţile apărute în urma schimbărilor din cadrul instituţional în vederea

urmăririi scopurilor sau intereselor proprii.

Rolul tranziţiei politice şi al vârstei subiecţilor

Tranziţia politică a marcat un moment important în determinarea comportamentului

respondenţilor. Transformările impuse de schimbarea regimului au impus schimbări legate

de tipul şi forma activismului în toate cele trei domenii. Teoretic, există premisa că înainte de

revoluţie nu au existat forme de cetăţenie activă, activismul fiind inexistent în afara partidului.

Analiza acestei problematici va fi realizată pe trei momente distincte, după cum reies

din interviuri: înainte de 89, în timpul revoluţiei, şi după revoluţie până în prezent. Toţi 53

respondenţii au imagine clară asupra rolului tranziţiei politice din România, independent de

vârstă.

Înainte de revoluţie

Se poate afirma că înainte de revoluţie nu au fost posibile forme ale cetăţeniei active.

Cu toate acestea, respondenţii, mai ales din grupul în vârstă, au afirmat că “unele lucruri

puteau fi făcute chiar şi atunci”. (Ana). Aceste activităţi au fost posibile doar în domeniul

economic, având cu toate acestea o dimensiune civică. Acest lucru este cel mai uşor de

observat în cazul unui subiect implicat în sistemul de învăţământ care a iniţiat programe

pentru îmbunătăţirea pregătirii profesorilor.

Un alt respondent, care a fost implicat politic şi în timpul comunismului, oferă un alt

punct de vedere. Având o părere pozitivă despre acea perioadă, cu toate că s-a confruntat

cu oprimare şi discriminare, menţionează lipsa libertăţii şi sentimentul general de frică.

Majoritatea respondenţilor se referă la sentimentul de frică, lipsa securităţii ontologice din

acea perioadă. Cei din grupul tinerilor sunt mai puţin vehemenţi împotriva sistemului decât

cei mai în vârstă.

“acele momente au fost pentru mine pline de ură, … ultimii ani, tu nu îţi mai aminteşti

dar generaţia noastră a adunat atâta ură faţă de … da faţă de persoană, o ură care

se numea – e vina lui Ceauşescu, ură pentru că nu aveam destui bani – Ceauşescu

era de vină, ură pentru că nu puteai face ceva – Ceauşescu era de vină, pentru tot

ceea ce nu putem face el era de vină, chiar pentru problemele persoanele tot pe el

dădeam vina.”. (Valy)

Tinerii se referă la această perioadă mai specific. Amintesc cozile pentru mâncare,

lipsa accesului la informaţii (ziare, emisiuni de televizor).

“faptul că în Ungaria puteai merge la magazin şi găseai de toate, că aveai mai multe

ziare… eu, în timpul şcolii, a liceului, în primul semestru am avut o intervenţie

medicală la mână… nu am putut merge cu colegii mei, trebuia să mergem să

culegem porumb sau aşa ceva .. eu a trebuit să distribui un ziar, “Tineretul Liber” cred

sau ce trebuia să distribui … era ziarul comunist de pe vremea aia.” (Sergiu)

În doar două cazuri putem vorbi de faptul că subiecţii au fost victime ale oprimării în

mod direct: Dan care a fost eliminat din funcţie, discriminat datorită relaţiilor soţiei cu rudele

acesteia plecate în străinătate şi Cristi, care s-a simţit discriminat ca maghiar încă din timpul

şcolii.

“Prin familie, prin comunitate am înţeles că suntem oprimaţi ca oameni şi suntem

ameninţaţi ca maghiari. Deci era o dublă frustrare, dacă vreţi, împotriva sistemului, ca

sistem politic şi împotriva sistemului ca sistem naţionalist care încerca asimilarea

54

noastră sau plecarea noastră din ţară. Deci refuzul meu de a pleca din ţară a pornit şi

de aici, poate dacă mă năşteam român aş fi plecat de mult din ţară.” (Cristi)

Cristi este singurul dintre respondenţi care s-a opus sistemului înainte de revoluţie,

fiind membrul unui grup de teatru, jucând piese cu conţinut anticomunist. Fiind student în

Timişoara a fost membru în grupul de adepţi ai lui Tokes:

“…aveam recitaluri…era un recital care… nu era revoluţionar, dar nu era tipic pentru

acele vremuri… securitatea l-a interzis… noi repetam pentru spectacol…şi am decis

patru dintre cei opt membri ai Thalia, că vom face spectacolul chiar dacă a fost

interzis, împreună cu preotul nostru, care pe atunci protesta împotriva sistemului,

împotriva distrugerii satelor,…împotriva politicii de asimiliare …. şi după a doua

reprezentare în biserică, în biserica protestantă, Thalia a fost interzisă. A fost

suspendată până la soluţionarea problemei. Tokes a continuat protestele, a scris

scrisori în străinătate (…) până când Thalia a fost reînfiinţată, dar fără noi patru. …”.

(Cristi)

Ceilalţi subiecţi nu au avut probleme speciale în raport cu sistemul comunist.

Reprezentări ale revoluţiei

Toţi intervievaţii au o imagine vie asupra revoluţiei, în general şi legată de violenţa

acesteia.

Cu toate acestea este interesant faptul că, mai ales în ceea ce priveşte grupul

respondenţilor mai în vârstă, revoluţia nu reprezintă un moment de tranziţie personală. Toate

biografiile personale au traiectorii independente faţă de aceasta, chiar dacă unii fac referire

la faptul că revoluţia a marcat un moment de cotitură pentru societate. O parte dintre ei nici

nu au făcut referire la revoluţie ca un punct de tranziţie, vorbind despre aceasta doar dacă au

fost întrebaţi.

În general, ei s-au concentrat mai mult pe violenţa care a caracterizat revoluţia decât

pe caracterul acesteia:

“…primele zile ale revoluţiei au fost pline de frică. Toată lumea era fericită,

entuziastă, era totala nebunie, dar eu eram îngrijorată: ce se întâmplă dacă se

întoarce? Dacă nu reuşim? Ce se întâmplă dacă… şi când am văzut aceea furie

dezlănţuită ca un torent m-am întrebat ce se întâmplă dacă oamenii nu o mai pot

controla. Deci pentru mine revoluţia a fost ca o privire din afară, aşteptare, şi la

început entuziasm… dar nu am putut trăi marea fericire”. (Dorina)

Unul din subiecţi mărturiseşte că mult după revoluţie a înţeles de fapt ce a însemnat .

Acele momente au fost caracterizate de un entuziasm general, combinat cu frică, dar foarte

puţine alte sentimente .

55

“…să fiu sinceră am înţeles aceste schimbări sociale mai târziu. Când am intrat în

administraţia publică a fost mai uşor să înţeleg aceste lucruri, am fost… direct

implicată în organizarea alegerilor din 1996 şi am fost foarte dedicată , desigur nu

doar curiozitatea m-a determinat să mă implic ci şi munca mea. Deci în 92 fusese

acest tip de campanie de familie, nu vota trandafirii (simbolul unui partid) fără să ştim

de fapt ce înseamnă asta şi … genul ăă de spionaj, îţi trimiţi copilul de 5 ani să vadă

cu cine votează bunica şi lucruri din astea copilăreşti, pentru că nu înţelegeam ce se

întâmplă,… lipsa educaţiei.” (Maria)

Singurul caz în care revoluţia a însemnat un moment de tranziţie şi la nivel individual

este situaţia unui reprezentant al minorităţii maghiare. Imediat după revoluţie s-a implicat

într-un partid politic al minorităţii maghiare.

“…deci după aceste schimbări (revoluţia), ne-am implicat, imediat după Crăciun,

câţiva prieteni ne-am adunat în faţa primăriei, am mers la o casă şi am hotărât să

înfiinţăm o organizaţie de tineret. Aşa s-a format MIDESZ, a fost o lungă discuţie

legată de nume şi am decis că MIDESZ e bun… şi apoi în 28 decembrie am anunţat

consiliul temporar, FSN-ul că suntem înfiinţaţi să ne ia în considerare. Apoi ne-am

organizat să ajutăm la descărcarea ajutoarelor care veneau din străinătate, pentru că

camioanele veneau, dar nu aveau curajul să meargă mai departe în ţară, aşa că ne-

am organizat să le descărcăm în sala sporturilor.” (Cristi)

Tranziţia

Impresia generală legată de tranziţie este pesimistă. La început a fost mult

entuziasm, dar prea multe probleme au rămas nerezolvate, subiecţii fiind sceptici în privinţa

posibilităţii de schimbare. În mare parte, dezamăgirea faţă de viaţa politică a avut un efect

negativ asupra activismului în acest domeniu.

“am trăit foarte intens viaţa politică din România un an după revoluţie (având 12 ani la

acea vreme) pentru că erau multe partide, multe conflicte, greve, le urmăream, îmi

aduc aminte o întâlnire a consiliuuli, nu mai ştiu exact când, … era în timpul nebuniei

de după 89, şi am trăit asta până, să spun aşa până m-am obişnuit cu gustul libertăţii,

şi m-am plictitsit de el.” (Elena)

Această tendinţă generală nu este influenţată de vârstă, cei din domeniul economic

fiind însă mai vehemenţi decât ceilalţi.

Majoritatea subiecţilor s-au confruntat, în diferite forme şi momente ale vieţii cu

dezamăgiri cu privire la societatea democratică în România. Şase dintre intervievaţi,

distribuiţi egal în domenii, s-au lovit de probleme serioase: exmatriculare din şcoală, violenţă,

ameninţare.

56

“Trebuie să spun, oamenii au înţeles democraţia… la primărie (unde lucra în acel

moment) era locul de contact cu oamenii, am renunţat, mi-am dat demisia… pentru

că viaţa mea şi a copilului meu era ameninţată… dacă nu îmi dai autorizaţia să fac nu

ştiu ce, chiar dacă nu avea puterea economică de face acel ceva, deci dacă nu îmi

dai spaţiul pentru o fabrică, vin şi îţi tai gâtul…. ”(Dorina)

Cu toate acestea, ei nu au renunţat la activitate, majoritatea considerând aceste

probleme, provocări la care trebuiau găsite soluţii.

Alţi cinci dintre subiecţi sunt nemulţumiţi în general cu sistemul social. Nu s-au

confruntat cu probleme deosebite, dar sunt neîncrezători în şansele de îmbunătăţire ale

situaţiei.

“….(nu există ajutor în producţie… sau ceea ce vor ei să facă … şi de aia în ţara asta

este aşa un haos. (…) comunismul a avut problemele lui, nimeni nu spune că nu, dar

a avut şi lucruri bune şi din toate trebuie să învăţăm ceva. Şi ce trebuia să facem, era

să luăm aceste lucruri bune, să le păstrăm, şi să eliminăm lucrurile rele… noi am

făcut numai prostii, asta am făcut.”. (Daniel)

Din acest grup, un caz particular este cel al Mihaelei care este foarte pesimistă,

considerând că viaţa în timpul comunismului era mai simplă, regretând acel sistem. Face

referire la lipsa perspectivelor şi a unei direcţii a societăţii, dar în primul rând, vorbeşte

despre propria situaţie ca fiind fără speranţă. Restul nu fac referire la aceste aspecte.

Concluzii generale

În acest capitol vom prezenta câteva concluzii generale legate de factorii care

influenţează procesele de învăţare şi modelare a cetăţeniei active în România, ca puncte de

pornire pentru alte discuţii şi studii ulterioare.

Ce este cetăţenia activă

Acest studiu se bazează pe o definiţie largă a cetăţeniei active (actori care îşi asumă

costurile producerii unor bunuri publice), o definiţie cu care puţin dintre subiecţii noştri s-au

identificat. Redefinirea acestui concept a fost unul din obiectivele cercetării, dar datele

referitoare la definirea cetăţeniei active sunt puţin concludente.

Răspunsurile referitoare la profilul cetăţeanului activ au contribuit la construirea

următoarei imagini: acesta este responsabil, perseverent, dedicat activităţii sau misiunii sale,

dând dovadă de profesionalism într-o activitate eficientă. Nu există alte referiri la definirea

conceptului.

În acest sens, trebuie clarificată utilizarea conceptului activism în locul locul celui de

cetăţenie activă în mai multe ocazii în acest raport. Trebuie să avem în vedere faptul că al

doilea concept este nou în România, perceput adesea ca fiind un tip special de activism, 57

fără însă a se face o distincţie clară între activism, activismul civic sau cetăţenia activă. Acest

raport, bazându-se pe naraţiunile subiecţilor, păstrează în mare măsură modul în care ei au

utilizat aceste concepte, în discursul lor fiind mai des întâlnit termenul activism.

Problemele activismului în România

Activismul este totodată un context pentru anumite activităţi cât şi o strategie de

acţiune. Mai mult, cu toate că este definit în mod obişnuit ca un act de implicare altruistă în

sfera publică, producând beneficii publice, poate fi definit şi ca o strategie de atingere a

scopurilor individuale (egoiste).

Cu toate acestea, activismul are semnificaţii diferite în diferite perioade istorice, care

determină limitele instituţionale şi resursele care afectează acţiunile indivizilor. În comunism,

activismul nu putea implica apartenenţa la anumite structuri fiindcă această apartenenţă era

obligatorie, controlată şi orientată de partid. Cu foarte puţine excepţii de disidenţă, activismul

presupunea implicarea mai mare decât media, sau participarea la contexte formale ale

participării sociale. Deoarece aceste organizaţii erau în primul rând mijloace ale regimului de

a controla mobilitatea socială, de a-şi recruta elita, activismul a fost mai mult o strategie

instrumentală pentru anumite persoane. Se poate afirma că anumite persoane au utilizat

resursele acestor structuri controlate de partid pentru a-şi urmări propria traiectorie sau

carieră. Această situaţie s-a schimbat în 1990 când apartenenţa la asociaţii a devenit

voluntară, iar implicarea sau activismul legat direct de aceasta. Cu toate că semnificaţia

activismului s-a modificat de la context la strategie, mizele au rămas în mare măsură

asemănătoare. Luând în considerare fragilitatea şi lipsa mişcărilor identitare sau cele care

luptă pentru apărarea drepturilor unor grupuri specifice, precum şi agilitatea ONG-urilor

pregătite să urmărească scopurile dictate de finanţatori internaţionali, putem afirma că

activismul este astăzi în mare măsură o strategie instrumentală pentru antreprenori în acest

domeniu.

Activismul este, de asemenea, un concept care face referire la strategii de viaţă

precum şi practici, elemente care se includ, dar nu se suprapun în totalitate.

Traiectoriile personale ale cetăţenilor activi

Cu scopul de a înţelege modul în care actorii devin cetăţeni activi, rezultatele pot fi

structurate în funcţie de traiectoriile personale ale subiecţilor. În acest sens, se poate sublinia

faptul că numărul crizelor şi tranziţiilor, care determină schimbări în această traiectorie, cresc

în funcţie de vârstă, fiind cele mai dese la persoanele cu vârste de mijloc din eşantionul

nostru. Acest fapt sugerează că această categorie întâmpină cele mai multe dificultăţi de

adaptare la noua situaţie.

În majoritatea cazurilor, acţiunea autonomă – înfiinţarea unui ONG sau a unei firme

private – este o soluţie la crize biografice, care ameninţă succesul unei cariere

58

convenţionale. Această concluzie a putut fi evidenţiată urmărind provocările la care subiecţii

au trebuit să reacţioneze, precum şi conţinutul activismului. Generalizarea acestei concluzii

trebuie făcută cu precauţie, pănâ când alte date nu vor susţine această ipoteză.

Un alt aspect important care influenţează activismul civic este contextul în care

acesta se dezvoltă. Se pot evidenţia în timpul existenţei oportunităţi şi constrângeri,

răspunsul indivizilor la unele dintre acestea fiind legat de cetăţenia activă. O analiză a

acestor contexte ar contribui la o mai bună înţelegere a acestei problematici.

Învăţarea cetăţeniei active

Aşa cum s-a subliniat în concluziile secţiunii referitoare la această problemă,se pot

distinge mai multe abordări ale învăţării cetăţeniei active.

Învăţarea poate fi văzută atât ca dezvoltare identitară, cât şi ca un proces de

acumulare a cunoştinţelor şi abilităţilor necesare unui activism eficient. Tratarea separată a

acestor două dimensiuni este necesară pentru înţelegerea fenomenului.

Abordarea învăţării cetăţeniei active ca un proces de identificare este dificilă,

necesitând instrumente specifice. Răspunsurile subiecţilor nu au fost edificatoare în acest

sens. Majoritatea identificărilor sunt cele cu familia, relaţii cu persoane semnificative, şi doar

rareori acţiuni colective sau proiecte de mobilitate socială, care influenţează activismul, dar

nu în mod direct. O discuţie aprofundată, orientată pe aceste probleme ar contribui la

formularea unor explicaţii comprehensive ale problemei identităţii cetăţenilor activi.

Rolul minorităţii maghiare

Se poate argumenta că prezenţa maghiarilor în eşantionul nostru este mai mare

decât procentul reprezentativ al minorităţii maghiare din România. Metodele utilizate în acest

studiu nu sunt bazate pe reprezentativitate, ci sunt orientate către sublinierea unor strategii,

linii, direcţii, traiectorii pe care le urmează cetăţenii activi, fiind astfel metode comprehensive.

Minoritatea maghiară din România are o oarecare omogenitate culturală, identitatea

sa fiind exprimată în toate relaţiile. Având în vedere faptul că, în studiul nostru, unul din

criteriile de selecţie a respondenţilor a fost legat de legături identitare puternice, am inclus în

analiză mai multe persoane din acest grup. Această alegere nu este nici politică, nici

personală, şi considerăm relevant să reafirmăm că eşantionul nu este reprezentativ în acest

ens, fiind relevant doar în raport cu învăţarea cetăţeniei active.

O analiză detaliată, comparând formele activismului cu modul în care respondenţii au

devenit cetăţeni activi pe diferite grupe etnice, ar contribui la o mai bună înţelegere a acestei

probleme. Considerăm că sunt importante diferenţele între minorităţi şi majoritate, datorate

tipurilor diferite de legături sociale (şi a capitalului social în acest sens). Cu toate acestea,

presupoziţia trebuie verificată în studii ulterioare, testând validitatea şi pentru alte grupuri

etnice minoritare.

59

Probleme de validitate ale istoriilor personale

Intervievaţii au oferit doar date parţiale privind viaţa lor. Cu toate acestea, deoarece

am ales subiecţii din sau prin reţelele noastre, dispunem de date suplimentare referitoare la

aceste biografii. Comparând naraţiunile oferite de subiecţi cu aceste informaţii, trebuie să

concluzionăm că metoda istoriilor personale utilizată fără alte surse de informare poate duce

la erori.

Naraţiunile sinelui sunt adecvate studiilor proiecţiei narative a sinelui ca cetăţean

activ. Aceste proiecţii sunt afectate de ceea ce Bourdieu care a numit “iluzie biografică”:

reprezentarea vieţii ca un drum continuu sau linear, evenimentele desfăşurându-se unul

după altul, într-o ordine logică, având semnificaţii în sine şi putând fi exprimată naraţiunea

cronologică asemănătoare metodei biografice utilizate. Datorită acestui fapt, pentru a

completa datele oferite de subiecţi privind atât contextele, definiţiile, cât şi acţiunile acestora,

trebuie recurs la alte surse de informare, utilizând triangulaţia.

În realizarea generalizărilor privind contextele şi procesele de învăţare socială a

cetăţeniei active, rezultatele istoriilor personale trebuie comparate cu date culese utilizând

loturi comparabile de non-activişti. Această metodă este necesară pentru testarea şi

validarea ipotezelor formulate pe acest eşantion, mai ales în ceea ce priveşte dimensiunile

atitudinale şi cognitive ale cetăţeniei active. Fără aceste comparaţii, generalizările pot fi

eronate.

Toate încercările de generalizare sunt ameninţate de caracterul non-reprezentativ al

eşantionului. În realizarea analizei, nu am urmărit dezvoltarea unei teorii a modalităţilor şi

motivaţiilor cetăţenilor activi din România, ci mai degrabă am încercat să elaborăm ipoteze şi

să identificăm concepte pentru o abordare interpretativ – explanatorie a dezvoltării cetăţeniei

active.

Prezentarea subiecţilor

Prezentăm pe scurt lotul subiecţilor cu care am realizat interviuri biografice. Din

motive evidente de confidenţialitate, numele reale ale subiecţilor au fost înlocuite peste tot cu

pseudonime. În rest, caracteristicile considerate importante au fost menţionate în profil,

inclusiv grupa de vârstă marcată cu acronimele t – pentru tineri şi b – pentru vârstnici.

Sergiu –t- este unul din reprezentanţii minorităţii maghiare. Fiind implicat într-o

asociaţie studenţească, ajunge să fie ales preşedinte. Este însă eliminat, el interpretând

gestul ca discriminare etnică. Decide să se implice într-o altă asociaţie, unde nu întâmpină

astfel de probleme, ajungând treptat să se implice şi la nivel politic. Are o relaţie foarte

strânsă cu părinţii, fiind conştient de faptul că sunt mândri de el, nu vrea să îi

dezamăgească.

60

Daniel -b- a fost un muncitor harnic încă din timpul comunismului. După revoluţie, îşi

dezvoltă propria activitate, având relaţii cu reprezentanţi din alte ţări. Dezvoltă o relaţie

constructivă cu angajaţii. Familia îl ajută mult, lucrând alături de el.

David –b- a trăit toată viaţa în satul de provenienţă. Studiază, termină facultatea, în

timp ce lucrează într-o fabrică din oraşul din apropiere. Se implică politic în comunitate,

simţind că poate face ceva mai mult pentru satul lui.

Cristi -b-a crescut într-o familie fără probleme grave. Încă din timpul şcolii s-a

identificat cu minoritatea maghiară, simţindu-se oprimat de regimul comunist. După revoluţie,

s-a implicat politic în acest sens.

Dana –t- a avut de suferit în şcoală pentru că şi-a exprimat părerea faţă de sistemul

de învăţământ şi faţă de profesori. Acest lucru s-a întâmplat după revoluţie, fapt care a

marcat-o mult. Momentul coincide cu contactul cu societatea civilă, în care ajunge să se

implice treptat.

Ana -b- a crescut în orfelinat, motiv pentru care învaţă să fie responsabilă şi activă.

Pe tot parcursul vieţii este implicată în învăţământ, îşi depăşeşte atribuţiile, încercând să

dezvolte instituţiile în care lucrează. Este mai mult orientată pe carieră, decât pe familie.

Valy -b- s-a născut într-o familie cu şapte copii, fiind sora cea mai mare. Lucrează din

greu pentru a-şi susţine familia. În urma unor probleme în asociaţia de locatari, ajunge să se

implice, simţindu-se astfel utilă în societate, de ajutor pentru cei din jur, cu toate că ea

consideră această activite destul de grea.

Dorina-b- a studiat arhitectura lucrând în domeniu până după revoluţie, când şi-a

schimbat domeniul, dezvoltând o afacere proprie de succes.

Dan –b – a fost activ şi în perioada comunistă în cadrul regimului, fiind însă eliminat

după căsătorie. Reuşeşte să se implice în mai multe domenii, după revoluţie intră în

administraţia publică, unde ajunge să conducă cu succes un departament.

George –t – a crescut într-o familie mono-parentală. Din întâmplare, ajunge să se

implice în societatea civilă, unde îşi descoperă pasiunea. Ajunge să îşi înfiinţeze propria

fundaţie împreună cu soţia, dezvoltând numeroase programe.

Claudiu –b- şi-a dorit să călătorească şi să cunoască oameni noi. După revoluţie

devine interesat de societatea civilă, unde îşi găseşte cu timpul loc de muncă. Între timp se

implică într-un club contribuind la dezvoltarea acestuia.

Mihaela –b- provine dintr-o familie cu probleme, având conflite cu părinţii. După ce

suferă o tragedie în familie, se implică politic în paralel cu locul de muncă anterior. Acest

lucru o ajută să cunoască lume şi să folosescă energia canalizată anterior spre familie.

Marius –b- după ce îşi termină studiile într-un domeniu care se dovedeşte

neinteresant pentru el, are un drum marcat de evenimente personale, ajungând să se implice

treptat în societatea civilă. Mutarea în alt oraş determină alte schimbări, dar revine la

61

62

societatea civilă, după o perioadă de muncă în administraţia publică şi după încercări de

dezvoltare a unei afaceri proprii.

Maria –b- după revoluţie îşi schimbă cariera, lucrând în administraţia publică. De

acolo ajunge în societatea civilă, lucrând pentru o organizaţie internaţională.

Elena –t- este un copil singur la părinţi, care a simţit întotdeauna acest lucru ca pe o

povară datorită presiunii de a îndeplini visele părinţilor. După terminarea studiilor, iniţiază

împreună cu foşti colegi o asociaţie pentru a-şi contnua activitatea în domeniul de interes.

Luci-b- provine dintr-o familie cu nouă copii, lovindu-se de probleme financiare grave.

Se implică în foarte multe domenii, având calificări în 18 meserii. Iniţiază propria afacere,

care reuşeşte încă de la început să fie de succes. Relaţiile de muncă sunt foarte bune.

CAPITOLUL 4

EDUCAŢIA ŞI FORMAREA PENTRU CETĂŢENIE ACTIVĂ ŞI

GOVERNANCE. DISCUŢII CU GRUPURI DE EXPERŢI

Introducere

Obiectivul acestei componente a proiectului a fost de a transforma rezultatele din

analizele biografice şi documentare ale studiului în strategii de intervenţie.

Analiza discuţiilor cu panelurile de experţi a fost introdusă pentru a furniza răspunsuri

următoarelor întrebări de cercetare din proiectul re-ETGACE:

1. Ce abordări ale educaţiei pentru cetăţenie activă şi participare la guvernare au

fost susţinute în literatură la diferite niveluri? Care au fost primele moduri de intervenţie

educativă (formale, nonformale, informale)? Care au fost efectele acestor intervenţii asupra

indivizilor şi diferitelor sectoare în societate?

2. Ce noi abordări educative pentru cetăţenie activă şi guvernare sunt în prezent

dezvoltate, aducând schimbări în actualul context social? Care abordări ar trebui susţinute

având în vedere provocările cu care Europa se confruntă în prezent?

3. Care moduri de intervenţie în educaţie s-au dovedit cele mai eficiente pentru

învăţarea cetăţeniei active şi participării la guvernare? Care moduri sunt considerate a fi cele

mai eficiente pe viitor?

Capitolul de faţă va începe prin prezentarea metodologiei utilizate în realizarea

interviurilor de grup cu o discuţie specială a ratelor de participare la panelurile de experţi

organizate la Bucureşti. Discuţia rezultatelor va acoperi tema naturii activismului, va descrie

şi va interpreta starea actuală a educaţiei civice din România după care va trece în revistă

principalele moduri de intervenţie educativă pentru formarea atitudinilor şi competenţelor

civice, urmând cele două direcţii principale: formal-non-formal-informal şi educaţia copiilor –

educaţia adulţilor. În continuare vom discuta eficienţa activităţilor educaţionale, aşa cum a

fost evaluată de către experţi şi cum reiese din studiile de evaluare, necesitatea educaţiei

civice şi noile abordări ale educaţiei civice. Vom încheia prezentarea rezultatelor printr-o

critică a strategiilor formale de educaţie civică şi prin prezentarea unor recomandări de

strategii non-formale sau informale. Încheierea raportului va cuprinde o dezbatere ale

paradoxalelor efecte secundare ale educaţiei civice precum şi criticile aduse metodologiei

utilizate în panelurile de experţi.

63

Metodologia

Conform metodologiei proiectului, au fost organizate două sesiuni separate. Astfel,

prima a constat în trei întâlniri distincte în care participanţii au fost grupaţi pe cele trei

domenii: stat, muncă şi societate civilă. A doua sesiune a fost comună pentru participanţii din

fiecare domeniu, având ca scop formularea concluziilor generale şi a recomandărilor pentru

politici educaţionale.

În ideea realizării unei liste a invitaţilor ne-am lărgit şi aprofundat reţelele relevante.

Aceasta s-a realizat folosind canale formale, mai ales internet, şi prin reţele personale, prin

metoda bulgărelui de zăpadă. Încă de la început s-a decis că, pentru a avea o participare

corespunzătoare, trebuie să ne concentrăm atenţia spre Bucureşti, acolo unde e cel mai

mare număr de instituţii şi de persoane implicate în forme de instruire pentru civism. În

Oradea persoanele, instituţiile, organizaţiile active în câmpul educaţiei pentru cetăţenie

activă sunt rare. Sunt, de asemenea, câteva organizaţii active în acest domeniu care sunt

împrăştiate în marele oraşe ale ţării ca Timişoara sau Cluj. Am făcut vizite personale la

Bucureşti, unde am contactat reprezentanţi ai organizaţiilor şi am identificat noi instituţii. Am

avut în total în jur de 40 de persoane invitate în calitate de experţi la discuţiile noastre.

La prima întâlnire am abordat probleme legate de actuala abordare educaţională, au

fost dezbătute rezultatele rapoartelor anterioare ale proiectului pe analiza literaturii şi istoriile

de viaţă precum şi alte cercetări, în timp ce în a doua întâlnire discuţia s-a concentrat în

special pe concluziile asupra strategiilor de intervenţie în educaţia pentru cetăţenie activă şi

guvernare.

Participarea la această întâlnire a fost mai degrabă scăzută, în special în domeniul

societăţii civile. Astfel, respectând gruparea iniţială a participanţilor pe domenii, la prima

întâlnire au fost prezenţi:

- trei participanţi din domeniul societăţii civile (doi reprezentând Transparency

International şi unul Institutul Român de Training)

- cinci participanţi din domeniul statului (Institutul pentru Ştiinţele Educaţiei,

Guvernul României, Institutul de Politici Publice şi doi de la Universitatea din Bucureşti) şi

- cinci participanţi din domeniul muncii (CODECS- Centrul de Educaţie la Distanţă

pentru Societate Civilă, GRASP- Reformă Guvernamentală şi Parteneriat Durabil şi trei

participanţi din trei sindicate diferite).

La a doua întâlnire au fost prezenţi numai doi experţi: un preşedinte al unui sindicat

din, care a participat şi la prima întâlnire şi preşedintele unei organizaţii ne-guvernamentale,

care a fost prezent pentru prima oară. Slaba participare poate fi atribuită câtorva factori:

1. Au fost invitaţi un număr mai mare de experţi. A fost propus un număr de 20 de

participanţi pentru fiecare domeniu, în idea asigurării unui număr corespunzător de

participanţi. În ciuda eforturilor făcute de echipa de cercetare, pe toată durata lunii

septembrie, pentru a mări numărul de persoane invitate, acesta nu a fost mai mare de 40.

64

2. Un alt factor agravant a fost străduinţa noastră de a respecta profilurile solicitate

ale invitaţilor, astfel încât atenţia noastră s-a concentrat pe găsirea şi invitarea persoanelor

care au experienţă în domeniu şi îi califică pentru statutul de experţi. Un status mai puţin

ridicat al invitaţilor ar fi putut ridica rata participării. Invitaţii din Oradea, având un status mai

coborât, au fost mult mai uşor de atras, deşi contactul personal cu aceste persoane invitate a

făcut o mare diferenţă. Şi în Oradea, cea mai dificilă problemă a fost alcătuirea listei care să

se potrivească cerinţelor. Absenţa persoanelor cu experienţă în domeniul educaţiei pentru

cetăţenie activă a redus semnificativ numărul celor invitaţi.

3. Slaba motivaţie a invitaţilor de a participa la întâlnire poate fi explicată în diferite

moduri. Destul de interesant, participarea a fost mai mare din partea celor care activează în

sindicate şi a celor care provin din sfere academice şi scăzută din partea domeniului

considerat cel mai mare, al experţilor din diferite organizaţii guvernamentale. Lipsa

expertizei în domeniul educaţiei civice face ca timpul persoanelor implicate în acest domeniu

de activitate să fie foarte valoros, iar ei decid să investească în cele mai profitabile activităţi.

Slaba cunoaştere a Universităţii, neîncrederea în cercetare ca o sursă de acţiune şi reflecţie,

la fel şi imaginea unei mese rotunde cu finalitate neclară ar fi putut reduce interesul

persoanelor invitate în panelul de experţi. Cea mai bună susţinere pentru explicaţia pe bază

de motivaţie este absenţa a aproape 30 de persoane invitate în al doilea panel de experţi.

Întrebaţi la telefon despre motivul absenţei lor, după ce au confirmat participarea, invitaţii au

răspuns aproape automat că a intervenit ceva mult mai important ce nu putea fi amânat.

Trebuie să luăm în considerare că grupul educatorilor şi experţilor în educaţie constituie o

reţea folosită pentru a împărţi informaţii, mai mult sau mai puţin sistematic, pentru a

omogeniza reacţiile în rândul participanţilor la discuţiile în panelul nostru de experţi. Evident,

este problema organizatorului faptul că nu a putut stimula interesul posibilului participant în

aşa manieră încât să considere întâlnirea mult mai importantă decât alte activităţi.

În idea de a suplimenta datele adunate în cadrul panelului de experţi am organizat o

a treia rundă de întâlniri cu specialişti de la nivel local. Au participat şase experţi din cele trei

domenii după cum urmează:

- doi profesori de educaţie civică din liceele din Oradea;

- doi instructori din ONG-uri, implicaţi în instruire pentru cetăţenie activă şi în

aptitudinile pe care această cetăţenie le implică;

- un instructor dintr-o companie de consultanţă în afaceri;

65

- un angajat în domeniul public implicat în instruirea în domeniul administrativ;

- un expert în educaţie din Universitate.

Organizat într-un timp mult mai scurt decât cel din Bucureşti, panelul din Oradea s-a

dovedit a fi valoros şi recomandă folosirea expertizei locale pentru cercetări ulterioare,

obţinându-se date de aceeaşi calitate, dar la costuri mai mici.

Rezultatele cercetării

Natura activismului

Este important să stabilim dacă activismul (şi în particular activismul civic) este nativ

sau învăţat, în ideea de a stabili relevanţa eforturilor făcute pentru abordările educaţiei pentru

cetăţenie activă.

Activismul poate fi înţeles de asemenea ca o defulare a diferenţelor sociale sau a

frustrărilor. Stabilitatea sistemului depinde de defularea acestor tensiuni şi aceasta poate fi

făcută în două moduri: controlat (ca în sistemul nordic de educaţie a adulţilor) sau

necontrolat, ceea ce poate fi periculos.

Activismul legat de un anumit statut socio-economic se apropie de teoria lui Ingelhart

a valorilor post - materialiste.

„Putem vorbi de un anumit determinism economic legat de un anumit nivel de

activism” (Transparency International)

O altă problemă dezbătută referitoare la această discuţie priveşte graniţele până la

care ne putem referi la cetăţenia activă. Prezenţa atitudinii şi comportamentului civic sunt

posibile fără a cunoaşte acest fapt şi fără a avea o înţelegere teoretică generală a acestor

subiecte legate de ele?

Explicaţii pentru politici legate de educaţia civică şi pentru situaţia curentă a culturii civice în România

Care sunt cauzele pasivităţii civice sau a neimplicării comunităţii pe care o putem

numi „pasivitate civică”?

Pasivitatea civică este atribuită la două mari categorii de cazuri:

1. Pasivitatea este strategică sau raţională, izvorând dintr-o evaluare raţională a

resurselor personale şi a şanselor. În acest fel, frecvenţa activismului civic este dependentă

de distribuţia resurselor importante pentru activism, de interese şi de evaluarea subiectivă a

riscurilor asociate diferitelor strategii mai mult sau mai puţin de activitate civică.

66

2. Pe de altă parte, absenţa civismului poate fi privită ca socializată. Persoanele

pasive nu se abţin de la activismul lor din moment ce ele şi-au construit această pasivitate

sub influenţa diferitelor cicluri de socializare pe perioada vieţii lor.

Activismul este deci o chestiune de resurse şi riscuri.

Ignoranţa, lipsa interesului, frica a fost invocată ca explicare a pasivităţii. Un exemplu

pozitiv al unei iniţiative civice a subliniat prăpastia uriaşă între resursele celor care au iniţiat o

activitate civică în România şi ale majorităţii, un handicap care este capabil să descurajeze

pe aproape oricine care încearcă să furnizeze comunităţii resurse prin acţiune colectivă.

Mult mai sofisticate sunt socializările pasive. Internalizarea atitudinilor necivice sau

dezvăţarea unor atitudini civice deja existente se poate întâmpla prin orice instanţă de

socializare pe parcursul unui ciclu de viaţă.

Educaţia în familie a fost menţionată ca un proces cu impact negativ major asupra

atitudinilor civice. Familiile româneşti au fost acuzate de inculcarea pasivităţii prin învăţarea

obedienţei sau a lipsei de responsabilitate prin răsfăţ. Literatura despre educaţie în familiile

româneşti susţine această ipoteză, deşi într-o manieră relativ diferită; Stănciulescu (1999)

susţine că, exceptând familiile educate, copiii sunt învăţaţi să perceapă într-o manieră

relativistă şi situaţională normele, ceea ce determină strategii cotidiene cu accent pe a te

descurca şi a avea o imagine bună. Câţiva dintre experţii noştri au admis că aceste două

moduri de educaţie necivică au specific sociologic, pasivitatea fiind o caracteristică învăţată

mai mult în familiile sărace, în timp ce lipsa de responsabilitate sau anomia pot fi atribuite

pentru familiilor mai înstărite. Totuşi, virtutea tenacităţii a fost menţionată ca fiind învăţată în

familiile deprivate.

„În cadrul familiei şi a şcolii este învăţat să tacă şi să asculte. Cum se poate aştepta

ca acesta la o anumită vârstă chiar să facă ceva, să intervină şi să schimbe reguli? În

special când el a fost răsplătit pentru că a fost ascultător.” (muncă)

„...noi avem grijă de copiii noştri în mod exagerat, e important ca pentru ei să fie mai

bine, pentru că pentru noi n-a fost. Deci oamenii au tendinţa să ofere acestora totul şi

să nu fie responsabili de nimic. De aceea ei nici măcar nu înţeleg că după ce au

folosit această cană de plastic trebuie aruncată la gunoi, ci o lasă pe unde nimeresc.”

„Într-un studiu realizat de noi (am arătat)....că modelul ţăranului, prima generaţie

venită la oraş....copilul dintr-un sat, are o bursă guvernamentală...locuieşte într-un

cămin, studiază foarte mult...a dispărut, acesta a fost modelul dintre cele două

războaie...a fost promovat de partidul comunist...5% dintre studenţii noştri provin din

mediul rural.” (stat)

„...dar copilul provenind din familie simplă învaţă cum să lupte pentru a-şi îndeplini

aspiraţiile şi are calitatea de a fi perseverent. De aici provin „luptătorii”.”(societate

civilă)

67

Şcoala este de asemenea un loc în care cinismul sau valorile non-civice sunt învăţate

informal prin rutinele zilnice ale instituţiilor educaţionale. Cultura civică şi atenţia acordată ei

nu sunt clar evidenţiate în curricula educaţională în care educaţia civică este predată numai

trei ani, din care un an este opţional, cu probleme şi abordări care nu se potrivesc de multe

ori cu vârsta elevului. Unul dintre respondenţi a remarcat că elevii cresc tot mai inactivi pe

parcursul etapelor şcolare. Nu numai familia joacă un rol în acest proces, ci şi şcoala. O

parte a problemei este explicată şi de atitudinea profesorilor, care descurajează orice

tentativă de activism. La fel de descurajant, pe de altă parte, este contactul zilnic al copiilor

cu injustiţia, care dezvoltă în ei cinismul.

„Mă voi întoarce la argumentul dumneavoastră. Ce se întâmplă cu elevul care

studiază educaţie civică, va acţiona diferit atunci şi se va schimba când termină

liceul? Este activ la început, după care se va simţi „suficient sieşi”. De ce? Pentru că

el câştigă mai multă experienţă şi a văzut multe situaţii în care au existat diferenţe

impresionante între ceea ce trebuie făcut şi ceea ce se face.” (muncă)

„Nu numai că nu ar fi apreciaţi, din contră, sunt chiar criticaţi; sunt două niveluri:

grupul de profesori şi grupul de elevi. Ei sunt copii activi, dornici să se implice, care,

cred, au o anumită responsabilitate civică şi după aceea sunt ceilalţi copii care spun

că şcoala se va termina, şi sunt răi cu cei activi. Dar, pe de altă parte sunt profesori

care vin şi întreabă elevii: „care este legătura voastră cu consiliul elevilor?” „Lăsaţi-l în

seama profesorilor.” Sau, „ De ce v-aţi implicat în aşa ceva, voi trebuie să învăţaţi”,

dar, dacă există copii care au capacitatea de a se implica şi de a învăţa în acelaşi

timp, de ce să nu-l încurajăm?! De ce trebuie să-i criticăm? Cred că e exact unde ar

trebui ei educaţi.” (societate civilă)

„(una dintre concluziile raportului meu arată) că problemele eficienţei legate de

educaţia civică sunt legate de folosirea unor metode altele decât în predarea

matematicii, manualele nu sunt potrivite şi în general nu există instruire în această

zonă, nu prin şcoală...ideea de participare...astăzi numai pensionarilor le pasă.”(stat)

Viaţa adultă aduce cu ea noi probleme care stimulează atitudinile necivice şi

pasivitatea. În afară de problemele deja menţionate, care determină o concentrare personală

asupra obiectivelor materialiste, alte organisme ale sistemului instituţional al societăţii

lucrează împotriva construirii cetăţeniei active. Slaba funcţionare a instituţiilor publice, unde

corupţia şi managementul deficitar sunt predominante, fac ca indivizii să se simtă

neputincioşi, demotivând orice activism şi forţându-i să recurgă la strategii instituţionale

necivice. Mass - media, cu frecvent acuzata sa preferinţă pentru senzaţie, cultivă percepţia

lumii ca fiind rea, anomică şi de necontrolat. Selectarea şi instruirea funcţionarilor publici

este şi ea deficitară. Un participant la discuţii a acuzat birocraţia instituţiilor publice, în special

68

a şcolii şi a bisericii, unde angajaţii ar trebui să aibă o anumită carismă care însă lipseşte tot

mai mult, producând lipsa de legitimitate şi de încredere.

„Toată lumea a încercat pe cont propriu să meargă şi să întrebe ce vrea fiecare şi

unde vrea să aparţină...după care se alege cu uşa trântită în nas şi este foarte greu

să meargă din nou şi să bată la uşă. Cu 10 uşi închise cred că este greu să convingi

pe cineva să încerce din nou. Eu cred că tinerii nu au recurs la aşa ceva...dar

persoanele peste 35 de ani nu au întâlnit numai uşi închise dar au avut parte de

politici care refuzau orice iniţiativă privată şi, de aceea, este greu să ajungi la un

moment dat să le spui: domnilor, este în regulă, este bine să vă implicaţi...în special

când majoritatea primarilor spun că primăria e a lor, bugetul e al lor şi că ei sunt

singurii în măsură să ştie cum trebuie să fie făcute lucrurile. Cetăţenii merg să ceară

informaţii şi li se spune că nu au nici un drept.”(muncă)

O altă explicaţie posibilă este problema generaţiilor: cei mai în vârstă nu au suficientă

capacitate de a învăţa aptitudinile şi noţiunile legate de cetăţenia activă. La această

perspectivă se poate adăuga ideea că tinerii reprezintă viitorul şi posibilele schimbări, că

sunt mai deschişi către nou, mai doritori să răspundă cerinţelor democraţiei şi mai capabili să

se adapteze la schimbările sociale.

Toţi participanţii, în special cei din panelul de la Oradea, au fost de acord că

cetăţenia activă nu are nici o şansă dacă politicile se orientează numai pe probleme de

formă sau conţinut ale educaţiei civice formale. Dacă cetăţenia şi activismul social sunt în

continuare învăţate sau dezvăţate, în diferite variante în care o persoană este prinsă într-un

ciclu de viaţă, educaţia pentru cetăţenie activă ar trebui să abordeze toate acele variante şi

să realizeze modele de intervenţie. Adulţii, ca şi educatori ai propriilor lor copii, ar trebui să

fie educaţi, organizarea şcolii, organizarea clasei şi atitudinea profesorilor trebuie schimbată,

instituţiile publice ar trebui reformate şi media trebuie să furnizeze o concentrare mai largă

pe exemplele pozitive, de succes ale cetăţeniei active.

Participanţii au discutat, de asemenea, insuccesele ONG-rilor din România, subliniind

faptul că acestea nu ar fi capabile să îmbunătăţească transparenţa în instituţiile publice.

Aceasta a contribuit la lipsa de încredere a cetăţenilor în ONG-uri, scăzând nivelul de

participare în asociaţiile de voluntariat şi în perspectiva învăţării cetăţeniei active prin

activităţile informale ale ONG-urilor.

Principalele moduri de intervenţie

Educaţia formală

Curricula şcolară conţine conţinuturile de educaţie civică pentru toţi elevii, la toate

nivelurile, de la şcoala primară la liceu: în clasele a VII-a şi a VIII-a şi mai sus. Problemele

luate în discuţie în aceste clase sunt legate în primul rând de achiziţionarea unor deprinderi 69

generale şi cunoştinţe legate de sistemul democratic: ce este democraţia, rolul

parlamentului, preşedinţiei, ce este o constituţie şi care este conţinutul general al Constituţiei

României. De asemenea, în cadrul acestor ore sunt organizate discuţii legate de drepturile şi

obligaţiile cetăţeanului, rolul societăţii civile, rolul mass - mediei în democraţie ş.a.m.d.

În primul rând, educaţia civică în şcoli este orientată spre învăţarea diferitelor

documente legate de drepturile omului, a Constituţiei şi spre alte cunoştinţe „teoretice”. Acest

fapt este considerat de o parte a experţilor din panel ca fiind o limită importantă a sistemului

de învăţământ legat de cetăţenia activă. În timp, multe şcoli au arătat deschidere faţă de

reprezentanţii ONG-urilor şi faţă de programe care au avut o abordare diferită şi au beneficiat

de experienţa occidentală.

În anul şcolar 1995-1996 curricula şcolară a fost modificat pentru a dezvolta gândirea

critică şi comportamentul democratic al elevilor şi pentru a le oferi capacităţile de comunicare

necesare pentru implicare democratică. Manualele au fost modificate şi au fost abordate noi

metode de predare în efortul de a face educaţia civică mai eficientă.

Schimbările din 1998 şi 1999 din curricula educaţională au adus o deschidere, şcolile

având posibilitatea să abordeze problemele locale. În ultimii ani, s-a dat mare atenţie acestui

sector educaţional datorită nevoilor de îmbunătăţire pentru integrarea în Uniunea Europeană.

Domnul Bârzea a realizat o prezentare generală a analizei educaţiei pentru cetăţenie

democratică în contextul şcolii. Unul dintre participanţi la panelul de experţi s-a referit la două

studii care analizează eficienţa acestor programe, pe care le vom trece în revistă aşa cum el

le-a subliniat ca fiind importante surse de informare.

Descrierea bazată pe regulile generale ale educaţiei civice formale poate fi eronată.

Educaţia civică formală este dependentă numai într-un sens limitat de curricula centrală.

Există diferenţe mari între şcoli şi chiar între clase în ceea ce priveşte modul în care curricula

este pusă în practică. Diferenţele sunt determinate de distribuţia variabilă a competenţelor,

intereselor şi motivaţiilor cadrelor didactice. Una dintre cele mai bune motivaţii pentru

profesori este posibilitatea ca elevii să participe la concursuri inter-şcolare. Succesul elevului

aduce cu sine mai mult respect pentru profesor şi implicit câştig material, dar numai

profesorii care au aşteptat succesul se vor implica în competiţie, deci este rezonabil ca

investiţiile profesorilor la orele de educaţie civică să fie foarte inegale. De aceea, elevii

beneficiază de măsuri diferite din partea programelor de educaţie civică din şcoli. Mai mult,

este rezonabil să credem că lecţiile de educaţie civică slab predate au efecte negative

asupra cunoştinţelor şi atitudinilor cetăţeneşti.

Educaţia formală a adulţilor

În timpul discuţiilor cu panelul de experţi nu am găsit nici o evidenţă despre existenţa

unor programe de educaţie a adulţilor în ceea ce priveşte cetăţenia activă, implicarea sau

participarea civică.

70

Una dintre posibilele explicaţii este oferită de unul dintre respondenţii noştri. După ce

a lucrat cu adulţi, acesta consideră că e mult mai eficient să lucrezi şi cu copiii în acelaşi

timp:

„Principala noastră preocupare este educaţia adulţilor. Dar noi considerăm că e

necesar să facem ceva înainte de nivelul de adult, deci activităţile noastre sunt

direcţionate către elevii de liceu, începând cu vârsta de 15, 16 cu extindere la

studenţi şi nu numai.” (societatea civilă)

Aceeaşi persoană a argumentat că există o nevoie generală pentru acest tip de

instruire (învăţare pentru cetăţenie activă) şi pentru adulţi.

Educaţia non-formală şi informală

Instruire specială

Programele de instruire privind educaţia civică pot fi structurate după cum urmează:

pentru copii (în şcoală sau în afara şcolii) organizate de şcoală sau de alte instituţii decât de

cele formale şi programe de educaţie a adulţilor.

Programe de instruire realizate în şcoli. Profesorii de educaţie civică mai bine

motivaţi abordează uneori metode care nu sunt standard pentru şcolile din România ca

implementarea unor proiecte la scară mică sau implicarea elevilor în procesul decizional. Mai

mult, multe ONG-uri au pus la punct programe educative pentru copiii din şcoli, ore speciale,

organizate independent de programul şcolii. În acest sens, există o gamă largă de programe,

de la campanii de informare până la programe mai complexe, pe termen lung. Exemplul

următor este dat de unul dintre participanţii la panel:

CODECS- Centrul de Educaţie Deschis la Distanţă pentru o Societate Civilă, are un

program de instruire pentru leadership cu elevii din liceu. Programul este structurat pe

module trimestriale, care cuprind teme precum munca în echipă, tehnici de comunicare,

negociere, puterea organizaţională şi conducere. Conţinutul exact al instruirii este adaptat

nevoii fiecărui grup sau scopurilor organizaţiei beneficiare.

Programele pentru instruirea adulţilor sunt de asemenea diverse. În această

secţiune ne vom referi, aşa cum am discutat şi cu experţii noştri, la două mari dimensiuni:

instruire pentru angajaţii din sectorul public sau pentru membrii de sindicate.

1. Instruirea persoanelor angajate în sectorul administrativ a crescut în importanţă în

ultimii ani. Mai mult, importanţa accesării diferitelor tipuri de fonduri a implicat necesitatea

unui personal specializat. De asemenea, promulgarea legii accesului la informaţiile publice a

accentuat rolul instruirii pentru angajaţi din diferite nivele ierarhice.

În panelul nostru de experţi au fost prezenţi reprezentanţi din instituţii care

desfăşoară astfel de programe de instruire: GRASP (Reformă Guvernamentală şi Parteneriat

71

Sustenabil), Institutul de Politici Publice, Agenţia pentru Strategii Guvernamentale.

Prezentăm un exemplu al acestui tip de programe:

GRASP are între principalele sale obiective democratizarea prin întărirea

transparenţei în administraţia publică. În acest scop, ei au introdus recent activităţi

educaţionale cu primari şi angajaţi publici pentru guvernarea locală. Aceste cursuri se

adresează în special problemei accesului la informaţiile publice şi participării la luarea

deciziilor. Programul este planificat pe 5 ani, include 14 judeţe, fiecare având 20-40 de

comunităţi.

2. Programele educaţionale ale sindicatelor sunt de asemenea foarte importante în

instruirea pentru cetăţenie activă (Alfa, Frăţia, Alma Mater). Vom prezenta un singur

exemplu, rolul sindicatelor fiind discutat într-o altă secţiune.

Şcolile de vară organizate pentru câte trei zile, timp de trei săptămâni în iunie şi

august, bazându-se pe noile tehnici de predare ca: problematizarea, dezbaterea şi munca în

echipă. (CNSRL Frăţia).

Locul sindicatelor

O dimensiune foarte interesantă a educaţiei pentru cetăţenie activă este cea

referitoare la educaţia sindicatelor. Există o corelaţie între nivelul de instruire al persoanelor

din sindicat şi activitatea sindicatului în sine. Sindicatul „Frăţia” a făcut un studiu de teren în

care a arătat că drepturile civile sunt mai bine cunoscute în cadrul sindicatelor.

În discuţiile noastre un loc important l-au avut reprezentanţii sindicatelor de la nivel

central. Concluzia generală este că sindicatele sunt conştiente de rolul important pe care îl

au instruirile sindicale pentru eficienţa activităţii lor, investind astfel în diverse programe

educaţionale.

„Ce am vrut să subliniez este că, din punctul de vedere al activităţii sindicatului, am

avut probleme acolo unde pregătirea sindicală a fost slabă. Am pornit de la ideea că

instruirea sindicală este un element de bază a educaţiei adulţilor.” (sindicat)

Evoluţia educaţiei sindicatelor reflectă transformările în strategia lor de lucru.

Conţinutul programelor de instruire ale sindicatelor s-a schimbat esenţial în ultimii 14 ani.

Aceste transformări subliniază profesionalismul şi eficienţa strategiei lor. La început,

principala lor activitate de formare se referea la aptitudini de negociere şi managementul

conflictului. În timp, acestea au fost dezvoltate şi diversificate incluzând teme ca

managementul sindical, psihologia negocierii, comunicare şi chiar integrare europeană şi

educaţie la distanţă. O rată înaltă de participare au cursurile de planificare strategică.

Profesionalizarea personalului executiv al sindicatelor este marcată de asemenea şi

prin implicarea membrilor acestora în programe de masterat .

72

„La nivel naţional putem spune că avem acest lucru (personal executiv

profesionist)……ca un exemplu, avem doi oameni care au terminat un program de

master legat de muncă şi relaţiile industriale la Facultatea de Drept” (sindicat)

Eficienţa activităţilor educaţionale

Studiile de impact sunt rare în problema educaţiei civice din România. Referinţele la

acestea demonstrează slăbiciunea culturii civice în România.

Conform unui studiu menţionat de Bârzea, România este a 27-a din 28 de ţări în ceea

ce priveşte eficienţa educaţiei civice prin diferite mijloace. Un alt studiu de care s-a amintit

concluzionează faptul că membrii sindicatelor au o mai bună cunoaştere a drepturilor lor

civile, calificând sindicatele ca şi contexte de învăţare. Studiul cvasiexperimental al lui Tibbits

(1999), a arătat că mai puţine metode formale folosite pentru educaţia civică în şcoală pot

îmbunătăţi semnificativ eficienţa, în special în ceea ce priveşte sensul cetăţeniei sau cel

puţin pentru înţelegerea drepturilor omului.

După introducerea educaţiei pentru cetăţenie în curricula naţională (1994), câteva

ONG-uri sau corpuri profesionale au evaluat impactul pe care aceste măsuri l-au avut asupra

elevilor şi profesorilor. Cele mai importante sunt studiul IEA pe educaţie civică şi studiul de

impact realizat de Comitetul de statistică Helsinki pe educaţia drepturilor omului din Olanda.

A) Studiul IEA

România a participat în toate etapele studiului IEA asupra educaţiei civice. Începând

din 1999, studiul IEA include 2993 de elevi de clasa a 8-a, de 14 ani. Acesta este ultimul an

al şcolii obligatorii, perioada în care educaţia civică este predată ca disciplină obligatorie, o

oră pe săptămână (clasele 5-8). Studiul IEA a fost aplicat pe un eşantion reprezentativ (150

de clase de elevi din 150 de şcoli).

Cunoaşterea civică

Cu 42% răspunsuri corecte, România este sub media internaţională (52% răspunsuri

corecte).

Rezultatele elevilor români legate de conţinutul cunoştinţelor despre educaţie

democratică au fost următoarele:

- identificarea unui guvern non-democratic: 42% răspunsuri corecte versus 53%

media internaţională;

- importanţa multor organizaţii pentru democraţie: 48% versus 69%;

- existenţa unui organism multi-partit: 67% versus 75%

- importanţa de a avea mai mult de un ziar într-o ţară: 39% versus 57%;

Toate aceste conţinuturi specifice au fost învăţate de elevi în timpul orelor de

educaţie civică. Alte întrebări s-au referit la aptitudini interpretative. Ei au măsurat aptitudinile

73

elevilor în interpretarea materialelor legate de civism (benzi desenate, manifeste, descrierea

unei probleme) şi abilitatea lor de a distinge între fapte şi opinii.

Implicarea civică

În toate cele 28 de ţări democratice cuprinse în studiul IEA, persoanele de 14 ani sunt

numai moderat interesate de politică. În România, 45% dintre elevi au declarat că au un

interes real pentru politică (versus media internaţională de 39%).

Deşi experienţa în această zonă este relativ recentă, elevii români sunt interesaţi în

implicarea civică în clase, şcoli şi organizaţii pentru tineri.

B) Studiul de Impact al Comitetului de la Helsinki din Olanda

Analiza realizată de Comitetul de la Helsinki din Olanda s-a concentrat asupra

impactului manualelor alternative de educaţie civică în România în 1991-92 (clasa a 7-a şi a

8-a). Aplicată la patru clase „experimentale” (109 elevi care au învăţat din manuale

experimentale) şi patru clase de control (113 elevi care au învăţat din manualele oficiale) au

arătat următoarele:

- se câştigă o mai bună cetăţenie în cazul elevilor din clasele „experimentale” care

beneficiază de învăţarea prin metode participative;

- elevii din clasele „experimentale” devin mai conştienţi de rolul legii, extinzând

cunoştinţele lor despre noţiunile de cetăţenie dincolo de politeţe şi bune maniere;

- rezultate dezolante în aria educaţiei drepturilor omului; o explicaţie este că

amândouă manuale, atât cel experimental cât şi cel de la Minister au pus foarte puţin

accentul pe aspectele drepturilor omului (această problemă particulară a fost îmbunătăţită în

diferite manuale editate începând cu 1999).

Educaţia pentru democraţie nu poate rezolva singură problema în administraţia

publică. Este nevoie de o reformă instituţională care să atenueze problemele existente ca

motivaţia sau corupţia.

Unul dintre principalele motive invocate pentru problemele existente este legat de

lipsa solicitudinii din administraţia publică. Nu numai cetăţenii pot fi educaţi pentru participare

civică, dar de asemenea administraţia publică trebuie să fie pregătită să asimileze implicarea

civică.

„Cineva spune că cetăţenii trebuie să fie educaţi prin participare, în ideea de a le

arăta cum să fie motivaţi pentru cetăţenie activă, dar cred de asemenea că

administraţia locală, guvernarea locală trebuie să fie mai bine pregătită pentru a

răspunde acestui tip de implicare civică.” (stat)

Sindicatele reprezintă un pol important al societăţii, nu numai pentru că reprezintă

interesele unei categorii specifice, dar şi pentru că promovează cetăţenia activă cerută în

74

activităţile sindicale. Unul dintre participanţi a subliniat faptul că, potrivit unui studiu,

sindicatele sunt cele mai eficiente în promovarea drepturilor civice.

Necesitatea educaţiei civice

Educaţia civică este o necesitate care a fost recunoscută de toţi participanţii prezenţi

în panel. Educaţia pentru cetăţenie ar trebui să acţioneze la două niveluri: cunoaştere şi

valori. Oamenii nu îşi cunosc drepturile sau structura şi mecanismele funcţionale ale

institutelor democratice. Ei sunt astfel incapabili să abordeze instituţiile de putere în mod

eficient şi se simt copleşiţi de acestea. Ar trebui adoptate diferite acţiuni informative, folosind

diferite canale în ideea de a apropia cetăţenii şi autoritatea.

Unul dintre participanţi a dezvăluit faptul că, potrivit unui studiu comparativ referitor la

cetăţenia activă, România este situată pe poziţia 27 din 28 de ţări. O altă problemă discutată

este cea legată de faptul că tinerii de 12-13 ani nu au programe sociale, activităţi sociale şi

culturale care să promoveze o cetăţenie responsabilă. Referitor la acest lucru unul dintre

participanţi a vorbit de un alt studiu care a arătat că primarii din Transilvania au o cultură

civică mai vastă decât cei din alte părţi ale ţării.

Câţiva dintre experţi au vorbit despre o „ignoranţă naţională” referitoare la

cunoaşterea şi practica drepturilor civile, această ignoranţă fiind observabilă în scăderea

transparenţei în instituţiile publice după promulgarea legii transparenţei informaţiilor publice

ca rezultat al costurilor înalte pentru accesul la informaţii.

Din păcate, lipsa de informaţie este numai o parte a problemei. O cultură non-civică

este larg răspândită în diferite domenii, determinând interacţiuni pe multe câmpuri—cum ar fi

în familie sau între familie şi alte instituţii, în cadrul şcolii şi cele de la locul de muncă sau

interacţiunile dintre cetăţeni şi instituţiile publice. Toate aceste instanţe au efectul slăbirii

continue a culturii civice şi promovează o abordare non-civică a vieţii publice. Este nevoie de

intervenţie în toate domeniile menţionate mai sus.

Care moduri de intervenţie educativă s-au dovedit cele mai eficiente pentru învăţarea

cetăţeniei şi participării la guvernare?

Conform puţinelor studii de impact pe care le avem la dispoziţie, la nivelul educaţiei în

şcoli, metodele de predare non-formale adoptate pentru învăţarea cetăţeniei active s-au

dovedit mult mai eficiente decât metodele clasice. Temele din manual care au fost tratate cu

mai mult interes, cu metode atractive, cuprinzând problematizarea, dezbaterea, punerea

elevilor în situaţii concrete de a alege, s-au dovedit de departe mai eficiente. Pe lângă

activităţile formale din clasă, copiii au progresat semnificativ în ceea ce priveşte cunoştinţele

şi aptitudinile pe care le-au învăţat în situaţiile de învăţare informală, ca participarea la

proiecte mici, în care au fost puşi în situaţia de a lua decizii, în grupuri care le-au stimulat

competiţia, responsabilitatea.

75

Pentru adulţi cea mai bună cale de a îmbunătăţii cultura civică pare a fi stimularea

participării asociative. Astfel, impactul uniunilor sindicale asupra cunoştinţelor civice este

semnificativ.

Oricum, multe dubii metodologice pot fi ridicate împotriva motivului din spatele acestui

tip de evaluare. Exceptând studiul cvasi-experimental de impact al lui Tibbitts, care a dovedit

eficienţa mai mare a orelor de predare a cetăţeniei în cadrele non-formale, toate celelalte

evaluări sunt nesistematice, nefiind experimentale. În toate cazurile, selecţia s-a bazat pe

următoarele criterii: activităţile informale ca şi cele non-formale din clase sunt mult mai

întâlnite în şcolile prestigioase, cu elevi ai căror părinţi sunt mai educaţi şi cu profesori mai

motivaţi şi mai bine instruiţi. De aceea, atribuirea tuturor avantajelor când vorbim de cultură

civică unor modele educaţionale poate fi o greşeală. O anumită deschidere, care este

asociată unor trăsături de status social—educaţie, venit, reşedinţă—este cerută pentru ca

practicile participative să aibă succes atât în şcoală cât şi în afara ei. Chiar dacă activităţile

educaţionale sunt eficiente, sunt susceptibile de a avea efecte sociale reproductive,

furnizând celor avantajaţi mai multe resurse şi adâncind prăpastia comparativ cu cei

deprivaţi.

În opinia noastră, măsurile de eficientizare trebuie să ia în considerare resursele celui

educat, resursele investite de educator şi efectele sociale ale educaţiei. Cu alte cuvinte,

succesul real al educaţiei pentru cetăţenie activă şi participare la guvernare va fi atunci când

practicile şi atitudinile cetăţeniei active sunt inculcate? elevilor care manifestă o educabilitate

scăzută cu eforturi pedagogice rezonabile şi fără rezultate care să reproducă inegalitatea

socială.

Noi abordări ale intervenţiei educative

În timp ce în sfera educaţiei pentru adulţi totul este nou, schimbările sunt mai uşor de

recunoscut în educaţia formală.

Din moment ce educatorii şi educaţii trebuie să fie formaţi într-un mod mai

responsabil, mai familiarizaţi cu luarea deciziilor, un bun început pentru a îmbunătăţi

trăsătura civică a educaţiei formale în general a fost introducerea aşa numitului manual

alternativ. Oricum, aceste manuale sunt acuzate de a fi opţionale pe piaţa manualelor, fără a

determina decizii semnificative privind conţinutul. Cu alte cuvinte, ar trebui să sublinieze o

viziune a cunoaşterii, în special în ştiinţele sociale care nu sunt dominate de adevăruri cu

valoare de lege, dar unde coexistă abordări comparative, interpretări, şcoli diferite. O astfel

de abordare a conţinutului manualului va susţine toleranţa, văzută ca o condiţie esenţială

pentru cetăţenia activă.

Conţinutul educaţiei civice a trecut de asemenea prin diferite schimbări. S-a realizat o

schimbare în învăţare de la paradigma acumulării de informaţii, care a dominat metodele de

evaluare în anii ’90, la dezbatere şi practică.

76

Care metode de intervenţie în educaţia pentru cetăţenie activă şi governance sunt

dezvoltate în prezent pentru a aduce schimbări în actualul context social?

În termeni de practici educaţionale implementate în educaţia civică aproape tot este

nou, luând în considerare viteza schimbărilor şi trăsăturile anterioare ale educaţiei pentru

cetăţenie din România. Noutatea conţinuturilor şi a metodelor, vastitatea schimbărilor,

numărul mare al celor care trebuie educaţi fac implementarea reformei complicată şi justifică,

cel puţin parţial, absenţa studiilor de evaluare.

Modelele educaţionale de intervenţie croite după nevoile contemporane şi context pot

fi analizate luând în considerare grupurile de vârstă ale celor educaţi.

Pentru copii, putem menţiona două noi practici educaţionale larg răspândite menite a

intensifica cetăţenia activă. Amândouă cuprind contexte pentru învăţarea informală:

1. Practicarea unor forme de democraţie în şcoli. Aceasta implică implementarea

recomandărilor incluse în cele mai recente regulamente ale şcolilor sau ale iniţiativelor care

sunt total noi pentru şcoli. Se pot aminti aici implicările elevilor în structuri de deliberare şi în

activităţi care implică luarea deciziilor importante pentru şcoală: participarea în Consiliul

Şcolii sau discutarea şi votarea pe diferite probleme.

„dacă sunt câteva activităţi organizate de tineri, pe problemele lor, cum ar fi un proiect

sau o discuţie de grup...sub forma unui ziar...dacă de la început şcoala ar fi implicat

pe toată lumea ar fi avut o mai bună şansă...educaţia civică nu este neapărat

împotriva cuiva...se face prin parteneriat.”(stat)

2. Implicarea copiilor în proiecte civice organizate şi implementate la nivel de şcoală.

Implicarea copiilor poate fi realizată la diferite niveluri, dar cele mai eficiente metode pentru

educarea cetăţeniei sunt responsabilizarea elevilor şi stimularea participării lor la rezolvarea

unor probleme concrete. Exemple în acest sens sunt proiectele descrise de un profesor de

educaţie civică din Oradea: proiectul ”Zebra” şi proiectul „Pedagogic parc”. În Liceul

Pedagogic din Oradea au fost iniţiate două proiecte de către elevi: unul privind o trecere de

pietoni într-o intersecţie aglomerată şi unul privind un mic parc în curtea şcolii.

„…(ei au făcut aproape totul) şi operând cu aceste concepte în practică ei au învăţat

aptitudini de comportament civic” (stat)

3. Şcoli în parteneriat cu alte instituţii. De multe ori ONG-urile şi instituţiile publice

caută parteneriate cu şcoli în ideea de a implementa programe educaţionale. Aceasta

abordare este justificată de marea nevoie a tinerilor pentru educaţie civică, lucru dublat de

faptul că ONG-urile au optat pentru programe în şcoli pentru a obţine audienţă mai mare. În

această situaţie este proiectul de leadership implementat în Bucureşti în parteneriat cu o

companie de consultanţă în afaceri şi un proiect de educaţie civică pus în practică de un

ONG cu studenţi de la Universitatea din Oradea care au făcut practică în firme private,

instituţii administrative şi ONG-uri. 77

Pentru adulţi avem un peisaj mult mai complicat al practicilor educaţionale orientate

spre stimularea cetăţeniei active şi participării la guvernare având în vedere grupul ţintă,

instituţiile şi interesele implicate. Nu e surprinzător că unele din strategiile mai noi şi mai

eficiente îşi au originea în reglementările şcolare formale. Aceasta se poate datora lărgirii

sau diversificării activităţilor din şcoli, la fel ca şi retragerii parţiale a statului din viaţa şcolii şi

a sporirii nevoii de implicare în favoarea comunităţii pentru a susţine instituţiile şcolii.

Relatările experţilor noştri sugerează că aici nu există nici o abordare sistematică referitoare

la educaţia adulţilor pentru cetăţenie activă şi cea mai mare parte se produce ca efect

secundar de genul învăţării experienţiale.

Următoarea listă va conţine contexte de învăţare mai degrabă decât strategii

educaţionale, aşa cum au fost ele prezentate de către subiecţi.

1. Implicarea părinţilor în activităţile şcolare constituie uneori instanţe valabile în

care adulţii învaţă informativ aptitudini democratice ca dezbaterea. În Consiliile Părinţilor, la

fel ca în activităţile specifice în care şcolile implică părinţii, competenţele de participare sunt

stimulate datorită nevoilor şcolilor sau de cele mai multe ori la iniţiativa directorilor de şcoală.

Câteva dintre beneficiile acestui fel de activităţi sunt: creşte conştiinţa civică şi

responsabilitatea, motivează comunităţile din jurul şcolii şi implicarea şcolilor ca principali

actori în dezvoltarea comunitară şi stimularea pentru implicare civică. De exemplu, unul

dintre respondenţii noştri ne-a spus despre o şcoală din Arad, dintr-un cartier sărac, unde

părinţii au participat la orele deschise („Săptămâna porţilor deschise”), au constatat

problemele şi în consecinţă s-au implicat în viaţa şcolii. (muncă)

2. Instruire pentru angajaţii statului în programe de transparenţă şi de reformă în

sectorul public. Cazul a fost deja exemplificat şi discutat anterior în acest raport.

3. Alte activităţi de instruire—cum ar fi educaţia antreprenorială, care au ca obiectiv

îmbunătăţirea aptitudinilor organizaţionale, de conducere sau relaţionale în cadrul grupului

ţintă. Este posibil ca toate instanţele acestui tip de învăţare să poată promova cetăţenia

activă.

De exemplu, la Universitatea din Oradea e în desfăşurare un proiect de instruire

antreprenorială şi de consultanţă în afaceri pentru trei judeţe: Bihor, Satu Mare şi

Sălaj, proiect care utilizează metoda învăţării prin acţiune. Grupurile ţintă sunt formate

din antreprenori, manageri şi personal din IMM-uri. Participanţii lucrează în grupe

formate din 6- 8 persoane. Topica şcolii antreprenoriale cuprinde un spectru larg de

teme de la economie, la management, marketing, contabilitate, finanţe, etică în

afaceri. Instruirea se bazează pe un suport general de curs structurat pe teme, care

reprezintă contextul pe baza căruia participanţilor li se cere să discute despre propria

afacere sau firmă ‚ să rezolve probleme. Problemele sunt cazuri concrete (activitate

practică). Se aşteaptă astfel ca participanţii să înveţe, în afară de cunoştinţe şi

aptitudini manageriale, alte competenţe ca: responsabilitate civică, aptitudini de

78

deliberare, abilităţi de negociere, de comunicare, de dialog într-o comunitate de

încredere, competenţe care vor intensifica civismul lor.

Instruirea s-a făcut într-o manieră informală, concentrându-se pe rezolvarea

problemelor concrete prin cooperare. Răspunsul din partea instructorilor este până

acum pozitiv, deşi există voci care cer mai multe informaţii, mai multe manuale.

Putem interpreta această reacţie în cel puţin două moduri: 1) Populaţia adultă din

România nu este familiarizată cu strategiile de instruire non-formală, care fac

necesare un fel de programe de ajustare sau faze de pregătire în orice activitate de

instruire care implică participarea masivă şi acţiuni deliberate ale instructorilor; 2) este

o lipsă de instructori gata să adapteze eficient tehnicile vestice de instruire la

cerinţele locale. Probabil că amândouă interpretările se vor dovedi valide după

evaluare, susţinând teza noastră şi anume că educaţia adulţilor este încă

nesistematică şi nu foarte bine dezvoltată în România, şi are nevoie de instructori mai

bine instruiţi.

4. Implicarea cetăţenilor în proiecte de dezvoltare comunitară. Cele mai multe dintre

acţiunile de dezvoltare comunitară, în special cele finanţate de Banca Mondială sau de

Uniunea Europeană presupun că activităţile implicate intensifică capitalul social al comunităţii

ţintă şi deciziile sunt luate prin deliberare publică. De aceea, cetăţenii sunt implicaţi în diferite

instanţe de diseminare a informaţiilor, discuţii şi luări de decizii care furnizează informaţii

valabile şi rutine.

5. Educarea adulţilor prin campaniile media. Deşi implică puternic pedagogia,

campaniile media ar trebui să schimbe cunoştinţele şi aptitudinile celui educat. Campaniile

recente au încercat să pună accentul pe conştientizarea unor probleme acute ca: abandonul

şcolar, violenţa domestică, discriminarea sau abuzul de alcool. De un interes special în

contextul cercetării noastre au fost campaniile de informare a publicului despre dreptul de a

avea acces la informaţiile publice şi legea care reglementează acest drept.

Care modele se vor dovedi cele mai eficiente pe viitor?

Planificarea activităţilor educaţionale. Critici şi sugestii:

Problemele şi recomandările de educare pentru cetăţenie activă pot fi împărţite în

două mari teme: educaţie pentru şcolari şi educaţie pentru adulţi. Aşa cum arată analizele

noastre, opiniile referitoare la soluţiile pentru această categorie depind de aria de expertiză şi

de interes a celor chestionaţi. Cu toate acestea, problemele care împiedică educaţia

persoanelor adulte pentru cetăţenie activă copleşesc posibilele soluţii, se manifestă un

oarecare optimism referitor la generaţia tânără. Discuţia următoare va trata pentru fiecare

dintre cele două categorii de vârstă problemele, avantajele şi soluţiile educaţionale.

79

Planificarea măsurilor de intervenţie pentru stimularea cetăţeniei active, în primul

rând, trebuie să ia în calcul avantajele şi riscurile care apar la diferite niveluri de intervenţie.

Pe baza discuţiilor în cadrul grupului nostru am reuşit să delimităm atât reuşite cât şi piedici

individuale cât şi sociale care sunt capabile să promoveze sau să împiedice dezvoltarea

cetăţeniei active la copii şi adulţi. Putem ignora cu greu faptul că dificultăţile depăşesc de

departe avantajele şi că perspectivele pentru dezvoltarea cetăţeniei sunt mai degrabă

sumbre.

La nivelul organizaţiilor socio-instituţionale, slăbiciunea societăţii civile, lipsa eficienţei

sectorului non-guvernamental, procentul mare de vârtsnici - socializat pentru pasivitate (deşi

cineva i-a descris ca singura categorie responsabilă), politica culturală centrată pe stat,

absenţa interesului în favoarea elitei politice pentru dezvoltarea cetăţeniei active,

demotivarea şi efectele necivice ale administraţiei publice ineficiente pot fi catalogate ca

principalele categorii sociale care stau împotriva dezvoltării unei culturi civice eficiente.

„avem 5-6 milioane de pensionari. Ei sunt clar marcaţi de ceea ce a fost înainte de

revoluţie. Deci în cele din urmă putem vorbi despre schimbarea mentalităţilor.”

(muncă)

La nivel individual descrierile pot fi făcute pe grupe de vârstă, pentru copii şi adulţi

separat. Copiii sunt singurul grup care, nefiind încă total formaţi inactivi sau non-civici, este

predispus să fie activ şi civic. Experţii noştri, mai ales cei implicaţi în programe educaţionale

cu copiii, au fost de acord că tinerii arată un interes şi o deschidere mai mari pentru

schimbare, fiind astfel mai activi. Un profesor din Oradea chiar a spus că copiii sunt mult mai

civici decât adulţii.

„Copiii sunt dornici să schimbe lucruri.” (muncă)

De aceea, datorită influenţei puternice a instituţiilor de socializare primare şi

secundare (familia, şcoala) tinerii devin din ce în ce mai puţin activi şi civici pe măsură ce

cresc. Adolescenţii sunt descrişi ca având proiecte sociale opuse civismului. Folosind

clasificarea mertoniană a strategiilor de viaţă, unul dintre experţi se referă la adolescenţi ca

fiind mai degrabă devianţi sau anomici în realizarea obiectivelor.

„…..tineri fără nici un proiect social……..tineri de 12-13 ani mândrindu-se că nu au

citit nici o carte…..” (stat)

Adulţii au mult mai multe caracteristici care fac educaţia pentru cetăţenie activă

pentru ei problematică. Pasivitatea, sau nepregătirea pentru asumarea responsabilităţilor

sunt atribuite mentalităţilor, unei culturi şi habitus specifice, care au fost internalizate în

timpul regimului comunist. Această cultură, care descalifică mulţi adulţi de la statusul de

cetăţeni, poate fi exprimată în declaraţii şi expresii ca acestea:

- reprimarea iniţiativelor proprii;

80

- subiecţii nu sunt obişnuiţi să îşi asume responsabilităţi;

- dacă nu este scris nicăieri ce se cuvine să facem, noi nu vom face nimic;

- orice lege nouă nu înseamnă noi limite ci o varietate de soluţii (oamenii îşi

consumă multă energie încercând să găsească modalităţi de evitare a legii);

- „ignoranţa naţională”, sau neasumarea responsabilităţii de a se informa fiecare

despre problemele comune, ca un mod de implicare civică.

„…IRIS…conceptul pentru ignoranţa naţională…..în al doilea an de la lege (accesul la

informaţiile publice) cererile sunt …………..cetăţenii au realizat că efortul pentru a

obţine informaţii nu merită, este prea mare comparativ cu beneficiul folosirii

informaţiei……….nu am terminat raportul încă…..va fi gata în toamnă….” (muncă)

Educaţia formală

Luând în considerare dificultăţile subliniate mai sus, experţii au dedus câteva reguli

care trebuie să fie urmate pentru planificarea educaţiei pentru cetăţenie activă şi guvernare.

1. Cetăţenia nu este învăţată prin metode formale - orele de educaţie civică (din

şcoala generală) furnizează numai conceptele cheie. Cele mai eficiente strategii sunt cele

care implică problematizarea, situaţiile concrete în care oamenii trebuie să reacţioneze, în

contextul parteneriatului şcolar cu alte instituţii. Au fost invocate modelele din vest în care

elevii sunt puşi în situaţii concrete de a alege, care să-i înveţe responsabilitatea din procesul

decizional.

„Studenţii pot fi organizaţi în situaţii concrete, în…nu în simulări în cadrul

parlamentului copiilor……..vorbesc de practicile de luare a deciziilor în situaţii

concrete.” (stat)

„…dacă vrem ca oamenii să fie activi trebuie să nu facem asta în sistemul normal de

educaţie….educaţia este pasivă prin definiţie…un profesor care îţi spune ceva

…….nu te poate învăţa cum să fii activ şi nu este posibil pentru tine să….educaţie

informală.......este important cum eşti perceput după aceea…dacă contează pentru

angajare, de exemplu funcţionarii civici care ar putea avea probleme din cauza

activismului anterior…” (stat)

2. Educaţia civică ar trebui adaptată pe diferite grupe de vârstă. Pentru copii, cea

mai adecvată metodă va fi aceea a proiectului, metodă folosită în şcolile americane. Copiii

învaţă făcând anumite activităţi sociale în situaţii concrete care implică responsabilitatea.

Pentru adulţi cea mai bună metodă ar fi empowerment, unde subiectul are atât problema cât

şi mijloacele pentru a o rezolva, situaţie care îi face pe ei responsabili. Empowerment poate

fi foarte folositoare atât pentru comunităţile de romi cât şi pentru funcţionarii publici. Vine

împreună cu programele de dezvoltare comunitară şi poate fi introdus în cercetarea activă

sau învăţarea prin acţiune.

81

„Teoria drepturilor omului este grea şi pentru studenţii mei la master, cum poate

cineva să aştepte ceva de la un elev în clasa a patra.”(stat)

3. Educaţia formală trebuie să se concentreze pe construirea toleranţei, care este

baza cetăţeniei şi are ca fundament acceptarea diversităţii.

„Pentru că impresia mea este că cetăţeanul este un subiect pasiv îndeplinind numai

datoria sa şi devine activ când este educat în acest spirit al toleranţei. De ce? Pentru

că numai toleranţa te poate ajuta să accepţi diversitatea şi să te implici în activităţi

care nu pot fi reduse la raţiuni pur egoiste.”(stat)

4. Problemele prezentei infrastructuri educaţionale se datorează: profesorilor care

nu sunt bine instruiţi şi curricula educaţiei civice care nu este eficient: cursurile din şcoala

generală nu sunt relevante. Manualele alternative, care în forma alternativă ar trebui să fie

eficiente în promovarea toleranţei, nu au reuşit să ofere diferite interpretări diferitelor

evenimente (relevante în special ştiinţelor sociale).

Strategii informale şi non-formale

5. Strategiile informale şi non-formale ca internetul, vizitele de studiu, proiectele,

schimburile şi, în special, practicarea situaţiilor democratice trebuie să fie utilizate în cadrul

şcolii. Pe de altă parte, câteva din formele de participare sau activităţile de construire a

identităţilor colective (în special cele competitive) trebuie să fie ajustate astfel încât să nu

mărească inegalităţile oportunităţilor şcolare şi astfel să alieneze părţi ale colectivităţii. Un

exemplu al unei astfel de abordări este metoda proiectului, recomandată de unul dintre

experţii noştri:

„Ce este metoda proiectului? Este o metodă creată de…orice fel de activitate socială

introdusă în şcoală. Exemplu cu şcolile americane: târg de cărţi,…un exerciţiu în care

cumperi şi vinzi, marketing…poţi să îţi imaginezi ce ar fi asta pentru noi: să înveţi

copiii să fie vânzători în pieţe; ziarul elevilor, o activitate socială introdusă în

şcoli.”(stat)

În ceea ce priveşte adulţii, recomandările sunt mai rare decât în cazul educaţiei

formale. Unul dintre respondenţii noştri, recunoscut expert în educaţia adulţilor a argumentat

că educarea adulţilor pentru cetăţenie activă şi participare la guvernare ar trebui făcută activ,

în cadrul proiectelor mari de mobilitate, de construire a responsabilităţii şi eficienţei pentru

cetăţeni în situaţii frustrante.

„Pentru adulţi cred că „responsabilizarea” este cea mai bună metodă…este ceva ce

nu are un echivalent în româneşte empowerment, deci îi dau lui responsabilitate, sau

îl fac capabil de a avea responsabilitate…o metodă care ar trebui folosită în

comunităţile de romi…Principala lor problemă este că liderii lor nu-i reprezintă pe

82

ceilalţi….ei îi ţin doar într-o situaţie marginală, exploatează această situaţie şi nu au

acces la responsabilizare aşa cum au liderii români: preoţi, profesorii locali…”(stat)

Abordări instituţionale

Referitor la modalitatea în care ar trebui să contactăm instituţia, ar fi necesară o

abordare strategică în care instituţia care furnizează instrucţia să se alieze cu structurile

puterii din instituţia beneficiară. Cu sprijinul celor din urmă, atât nevoile pentru instruire cât şi

pentru condiţii optime în atingerea obiectivelor educaţionale ar trebui definite. Această tactică

nu e întotdeauna eficientă, şi avem aici ca exemplu colaborarea slabă între Ministerul

Educaţiei Naţionale şi Centrul Educaţia 2000+ referitor la un manual pentru educaţie civică.

„Din 1995 a existat un efort general pentru a face un manual referitor la educaţia

„juridică”, mai mult decât educaţie civică. ONG-ul american a fost numit NICEL. Prima

oară nu a mers, s-au întor în 1997, schimbându-şi numele în Street Law (Legea

străzii). Nu a mers, din mândria cuiva, aceasta a condus la nefinalizarea proiectului.

Obiectivul acestui manual era de a te învăţa care sunt instituţiile la care poţi să te

adresezi când ai o problemă. Dar s-a blocat. Încă nu pot găsi o explicaţie pentru ce s-

a întâmplat acum trei ani. Problema a fost că aliatul a fost şi cel mai mare oponent.”

(societate civilă).

„Strategia noastră este de să identificăm centrul de putere în organizaţie (pentru care

facem instruire) şi mergem să vorbim cu acesta, strategia sa de abordare şi

dezvoltare aşa cum sponsorul ne spune să facem în derularea acelui program.”(

muncă)

Instruirea ar trebui să fie cuprinzătoare, să nu excludă pe nimeni, şi ar trebui să

furnizeze contexte de dialog între diferite structuri ale instituţiilor, cum ar fi sindicatele şi

administraţia.

Tendinţe socio-economice şi politice

Respondenţii noştri au discutat problema educaţiei pentru cetăţenie activă în

contextul societăţii româneşti contemporane. Ei nu s-au referit la această eră ca la tranziţie

reflectând un curent care a fost pentru un timp în dezbaterea publică/aceea de a renunţa la

retorica tranziţiei. Analize în termeni de înainte şi acum sunt mai degrabă rare.

Europenizarea sau globalizarea nu sunt printre termenii la care s-au referit experţii în

discuţiile purtate. Aceasta sugerează că aceste chestiuni nu sunt văzute la fel de importante

ca altele mai des abordate, cum ar fi democratizarea. Speculând puţin mai departe, experţii

noştri au indicat că educaţia pentru cetăţenie activă sau pentru participare la guvernare—un

alt concept mai puţin familiar—nu este o reacţie la astfel de curente, cum ar fi construirea

unei identităţi europene sau globalizarea, dar este o soluţie de a îmbunătăţi funcţionarea

83

democratică a instituţiilor româneşti, care în contextul actual este adevărata problemă. De

aceea, informaţii relevante pentru cetăţenie, implicare civică şi îmbunătăţirea calităţii

serviciilor furnizate de instituţiile publice sunt principalele preocupări legate de educaţia

civică.

Mai mult, dezvoltarea economică nu este văzută ca şi contradictorie implicării civice.

De altfel absenţa resurselor materiale şi riscurile economice mari sunt consideraţi factori care

sunt capabili să oprească participarea celor care au o situaţie materială mai precară, sfera

economică şi sfera civică nu sunt considerate opuse. Abordarea experţilor sugerează mai

degrabă o indiferenţă faţă de economic sau mai degrabă o percepţie subtilă a relaţiilor dintre

cele două: 1) îmbunătăţirea eficienţei, responsabilităţii şi transparenţei instituţiilor publice; 2)

furnizarea resurselor prin acţiune colectivă. Instituţiile bune creează perspective pentru

dezvoltare—incluzând creşterea economică, pe când acţiunile la nivel economic creează

direct bogăţie şi de asemenea motivează cetăţenii în a-şi rezolva problemele, forţează

instituţiile spre practici orientate pe cetăţean, toate precondiţii pentru creştere şi schimbare

instituţională.

Discuţii

Efecte secundare în instruirea pentru cetăţenie activă

Activităţile care promovează o atitudine activă pot produce conflicte care creează

contexte de învăţare pentru cetăţenia activă. Cei însărcinaţi cu aceste programe uneori intră

în conflict cu cei din funcţii de decizie, cu profesorii sau părinţii?. Aceeaşi problemă în rândul

funcţionarilor publici care intră în conflict cu superiorii lor.

„Odată început programul nostru în şcoli ne-am dat seama că vom avea şi unele

probleme. Era un conflict din partea profesorilor, după care au început problemele

acasă prin faptul că noi învăţam elevul că el poate avea o opinie, el şi-o poate

exprima şi poate negocia opinia sa cu persoanele care se opun: şcoala, familia şi

chiar cu grupul de prieteni. Deci teoretic noi predăm într-o manieră activă.” (muncă)

Un alt efect pervers este legat de oamenii care urmează programe de instruire în

sectorul public şi, la scurt timp după aceea, părăsesc sectorul pentru o firmă particulară sau

un ONG, folosindu-se de competenţele obţinute în programele de instruire. Cursurile non-

formale pentru funcţionarii publici şi alţi angajaţi din cadrul administraţiei publice sunt surse

ieftine de acreditare şi competenţe folosite în mod egoist pe piaţa muncii.

„Sunt persoane din ONG-uri care lucrează un an sau doi, participă la patru sau cinci

cursuri de instruire gratuite după care pleacă în sectorul privat. Nu-i poţi păstra decât

dacă îi motivezi pe mai multe niveluri.” (Transparency Interantional-societate civilă).

84

85

Critici aduse metodologiei

În timpul panelului de experţi au fost formulate câteva critici asupra metodologiei

cercetării, în special în ceea ce priveşte folosirea termenilor de governance (participare la

guvernare) şi activ citizenship (cetăţenie activă).

Domnul P. a detaliat sensul termenului governance făcând o scurtă istorie

intelectuală a conceptului. Governance este, în opinia sa, un termen ambiguu, reflectând

calea post-democratică de guvernare, imaginată în contextul mişcărilor studenţeşti din vest

din anii ’70. Reflectă necesitatea de a ajunge la un echilibru între implicarea civică minimă şi

un minim de putere arbitrară conferită regulilor. Conceptul a fost aspru criticat pentru că este

perceput ca un înlocuitor nelegitim al termenului de guvernare democratică. Domnul B. a

clarificat termenul dintr-o perspectivă managerială, apropiată de ştiinţele educaţiei.

Managementul înseamnă conducerea şi organizarea unor sisteme predictibile, în timp ce

governance înseamnă conducerea unor sisteme funcţionând cu o slabă predictibilitate.

Suntem de acord cu evaluările domnilor P. şi B. care susţineau că noţiuni ca governance au

fost create ca răspuns la variatele contestaţii ale statului din ultimii ani în acord cu

legitimarea necesară pentru Uniunea Europeană.

Domnul P şi-a exprimat dubiile în ceea ce priveşte folosirea termenului de active

citizenship în cercetarea noastră. Activ citizenship se referă la cetăţenie, promovarea activă

şi apărarea drepturilor omului. Selectarea intervievaţilor în cercetarea istoriilor de viaţă

reflectă o scăpare a conceptului de activism civic în noile direcţii, considerate a nu fi corecte,

ca şi conducerea sau antreprenoriatul, confundând spiritul civic cu comportamente care au

alte motive decât acelea de a susţine drepturile omului. O critică similară a făcut-o domnul B

care a arătat că studiul nostru se concentrează pe un anumit tip de personalitate, o

personalitate activă şi un fel de activism general, şi nu un activism civic. De aceea,

rezultatele pot fi îndoielnice în ceea ce priveşte topica pentru active citizenship.

CAPITOLUL 5

RECOMANDĂRI DE POLITICI

În timp ce ţările din Europa de Vest se confruntă cu problema globalizării şi a

deficitului democratic, agenda politică a ţărilor din Europa Centrală şi de Est este mai puţin

post-modernă. Democraţia în formele ei cele mai simple şi securitatea economică sunt aici

principalele probleme. Societatea civilă este mai slab dezvoltată şi se bucură de mai puţină

încredere din partea cetăţenilor, care se văd mai degrabă ca subiecţi ai statului decât agenţi

implicaţi în distribuţia puterii.

În comparaţie cu ţările occidentale cuprinse în proiectul Etgace, noile democraţii din

Europa Centrală şi de Est poartă povara grea a trecutului în ceea ce priveşte deprinderile

non-civice şi nedemocratice. Toate politicile ce se adresează civismului şi guvernării

democratice în regiune ar trebui să ţină cont de diferenţele de software democratic (lipsa de

iniţiativă, neîncrederea socială şi instituţională, cinismul, înclinaţia spre corupţie, nepăsarea

faţă de voluntariat etc.) .

S-ar părea, de asemenea, că designul democratic şi instituţional ar trebui

implementat înaintea măsurilor în domeniul educaţiei formale pentru cetăţenie activă în ţările

Europei Centrale şi de Est. O cerinţă absolut necesară pentru a asigura implicarea civică

este reforma unor instituţii ca: şcoala, administraţia publică sau cele din sectorul politic care

sunt la ora actuală, dacă nu se schimbă nimic, spaţii în care atitudinile şi practicile contrare

cetăţeniei active sunt învăţate şi promovate. De aceea, cele mai urgente eforturi pentru

intervenţii trebuie orientate spre sprijinirea schimbărilor legislative cerute de atât de

necesarele schimbări instituţionale.

Intervenţiile educaţionale pentru cetăţenie activă şi participare la guvernare sunt

dezvoltate în prezent în mai multe domenii: programe educaţionale formale, programe

educaţionale non-formale specifice, adaptarea bunelor practici educaţionale ale unor

organizaţii donatoare civile străine, experienţe şi paternuri ca programe educaţionale

informale, sprijinirea serviciilor ca intervenţii educaţionale informale, participarea şi

cooperarea în probleme de guvernanţă ale unor companii, furnizarea de informaţii, chestiuni

media şi publicaţii.

Impedimentele majore pentru a dezvolta (practica) cetăţenia activă sunt identificate a

fi (1) slaba situaţie social-economică a cetăţenilor, (2) lipsa „know how” – ului pentru

cetăţenie activă, (3) ambivalenţa şi simptomele de opoziţie ale organizaţiilor civile existente

şi (4) deficitul democratic la diferite nivele.

Câteva soluţii a acestor probleme ar fi: creşterea nivelului de trai, ridicarea interesului

pentru activism civic şi implicare în gestionarea chestiunilor publice, îmbunătăţirea reputaţiei

organizaţiilor civile, asigurarea informaţiilor publice, schimbarea atitudinii instituţiilor publice şi 87

structurilor guvernamentale, implicarea oamenilor în problemele publice, schimbarea culturii

instituţionale şi a firmei într-una mai democratică şi cu o implicare activă a oamenilor în

procesul decizional.

Strategiile de dorit pentru responsabilizarea cetăţenilor ar trebui centrate pe (1)

dezvoltarea capitalului uman; (2) garantarea nivelului minim de educaţie, hrană şi sănătate;

(4) promovarea educaţiei pentru drepturile omului; (4) cultivarea de iniţiative comunitare,

responsabilizarea membrilor acestora: aptitudini organizaţionale şi simţul solidarităţii şi a

încrederii în sine; (5) descentralizarea puterii; şi (6) formarea organizaţiilor eficiente pentru

oameni (liga şomerilor, uniuni sindicale, asociaţii ale studenţilor, organizaţii ale femeilor,

organizaţii ale locatarilor).

Se simte nevoia unei implementări substanţiale a strategiilor educaţionale formale

destinate insuflării atitudinilor şi competenţelor civice. Şcolile trebuie să devină mai

democratice, conţinutul mai bine adaptat la resurse şi la nevoile educaţionale în timp ce

profesorii trebuie să fie mai bine pregătiţi, motivaţi şi mai bine plătiţi.

În timp ce absenţa unor evaluări logice, raţionale, a programelor desfăşurate în

prezent şi în trecut şi dedicate stimulării participării şi atitudinilor civice, este evidentă, sunt

necesare viitoare cercetări menite să estimeze variatele strategii de intervenţie şi să

identifice consecinţele negative neaşteptate.

Toate rezultatele arată că cetăţenia activă este însuşită mai ales prin învăţare

experenţială (empirică). Cetăţenilor ar trebui să le fie puse la dispoziţie oportunităţi de

participare mai bune, activismul fiind astfel stimulat, facilitat şi devenind efectiv. Aceasta

necesită stimulente pentru participare, un număr sporit de ONG-uri şi diversificarea lor. Mai

mult chiar, soluţiile pe termen lung ar trebui create astfel încât să susţină dezvoltarea

diferitelor organizaţii din acest domeniu, ar trebui alocate resurse adecvate pentru facilitarea

şi suportul bunelor practici în societatea civilă.

Finanţatorii ar trebui să ia în considerare noi strategii pentru a susţine dezvoltarea

democratică în cele două ţări. Ar trebui să preseze domeniul politic pentru realizarea unor

reforme instituţionale în adâncime, pe de o parte şi să creeze programe care să sporească

capacitatea comunităţilor de a se mobiliza pentru a rezolva problemele colective. În ţările

Europei Centrale şi de Est se remarcă un slab sector al voluntariatului care ar avea menirea

de a convinge marii finanţatori (Uniunea Europeană, Banca Mondială) să îşi adapteze

strategiile şi să îşi modifice agenda.

Pentru ca ONG-urile să devină parteneri reali în dialogul social şi să devină mult mai

atractive pentru noi membri, să contribuie la o guvernare mai democratică şi să stimuleze

cetăţenia activă, acestea trebuie să fie mai atente la nevoile locale şi să se bazeze mai mult

pe voluntariat. În comparaţie cu ţările Europei Occidentale, ţările post – socialiste au un

sector al ONG-urilor mult mai slab dezvoltat, sectorul non-profit nu se bucură de credibilitate

88

89

şi de voluntari, cu foarte puţine „grass root organisations” şi prea mulţi experţi şi membrii

plătiţi.

Statul ar trebui să se stimuleze pe el însuşi pentru implicarea în viaţa publică a

cetăţenilor. Elita politică ar trebui să insiste pentru o democratizare de la vârf înspre bază a

administraţiei.

Activiştii şi organizaţiile lor ar trebui să fie preocupaţi de caracterul cuprinzător şi de

efectele sociale ale activităţilor lor. Competenţele şi atitudinile civice trebuie distribuite în

toate clasele sociale, toate rasele şi sexele şi să contribuie la obţinerea unui vieţi mai bune

pentru toată lumea.

Educaţia adulţilor este la început şi destul de slab organizată. Mai multe resurse ar

trebui investite în a construi un sistem de educaţie a adulţilor mult mai elastic şi care ar trebui

să conţină printre altele şi atitudini şi aptitudini civice a oamenilor de peste 30 de ani. Multe

sunt de făcut pentru a sensibiliza elita oamenilor de afaceri cu privire la responsabilităţile lor

sociale şi civice.

UNIVERSITATEA DIN ORADEA UNITATEA DE CERCETARE PENTRU EDUCAŢIA ADULŢILOR CUM SE ÎNVAŢĂ...

Documents

Transcript of UNIVERSITATEA DIN ORADEA UNITATEA DE CERCETARE PENTRU EDUCAŢIA ADULŢILOR CUM SE ÎNVAŢĂ...