ȚARA GUGULANILORPART 1

This material is published in :

Gh Lazarovici and Adrian Ardeţ, Eds., 2015 Țara Gugulanilor ; Studii de etnoarheologie, etnografie şi etnoistorie.Vol 1. Acta Musei Caransebesiensis. Cluj-Napoca : Mega.ISBN 978-606-543-605-3.

… which is the first volume outlining a fieldwork collaboration in Comparative Ethnoarchaeology between GheorgheLazarovici and John Nandris, going back over at least three decades, primarily in the mountains of the Banat in south-western Romania : the Retezat [or Hewn Mountains], Godeanu, Cerna, Țarcu, et al. One of these north of Caransebes is the mountain of Gugu, which gives its name to the inhabitants, TheGugulani.

Although the logistical difficulties were not inconsiderable it is noteworthy that ultimately we arrived at a recording average of a site a day. This included the time taken to drive a long wheelbase Land Rover across Europe, and the detailed description and mapping of each of the sites at ascale of at least 1:200.

The volume includes chapters both in Romanian and English.

John Nandrişnandris@cantemir.u-net.com

1

DIN PARTEA AUTORILOR

Între anii 1982-1986 au fost organizate cercetări etno-

arheologice în zonele înalte din România, în cadrul unui

proiect româno-egnlez. Au fost cercetate zona din Banat,

Transilvania, Moldova şi Maramureş.

Intenţia era de a se continua cercetărilor pe alte teme,

dar din lipsa fondurilor cercetările nu au continuat în

colaborare ci individual, pe mici colective, pe diferite teme

avute în vedere într-un mare proiect gândit împreună cu John –

Nandriş, Gh. Lazarovici şi Zoia Maxim.

Lucrarea de faţă prezintă o primă parte din aceste

cercetări, referindu-ne la problemele cele mai importante din

zona montană a Banatului, în care Caransebeşul a jucat rol

important de-a lungul timpului, în prezent găzduieşte

valorificarea rezutatelor acestor cercetări.

Doi din colegii noştri Adrian Ardeţ, membru al

colectivelor de cercetare de pe multe şantiere pomenite în

acest volum, directorul Muzeului judeţean de Etnografie şi al

Regimentului de Graniţă din Caransebeş şi Ioan Cojocaru,

directorul Casei de Cultură din Caransebeş, cel care a

reconstituit şi reconstituie grafic şi tridimensional o serie

din proiectele noastre, au binevoit, cu sprijinul

2

Preşedintelui Consiliului Judeţean Florin Frunză Verde şi al

Primarul Caransebeşului Ion Marcel Vela să fie gazda unor

manifestări legate de tema de etnoarheologie Ţara Gugulanilor.

Studii de etnoarheologie, etnografie, etnoistorie.

Cum autorii acestui volum nu au putut acoperi tematica

în întregime, din acest an la Simpozioanele organizate sub

oblăduirea directorului Ioan Cojocariu al Casei de Cultură, cu

prijinul instituţiilor sus pomenite vor dezbate celelalte teme

ale Ţării Gugulanilor cuprinse în tematică în simpozioanele din

acest an şi din următori.

Mulţumirile noastre se adresează tuturor membrilor

echipelor româno-engleze care au luat parte la

expediţiile din munţi, îndurând frigul şi greutăţile

acelor ani, cu entuziasm şi bunăvoinţă. Nu îi uităm nici

autorităţile din acele vremuri care au sprijint pe faţă

sau din umbră cercetările din acele vremuri.

Autorii

3

1. ETNOARHEOLOGIA comparativăa ZONELOR INALTE

John Nandris

ACKNOWLEDGEMENTS

The Highland Zone Ethnoarchaeology Project evolved as an

investigation into the exploitation of the highland zone in

south-east Europe by both prehistoric and traditional

societies. The project arose as a continuation of a long-

standing and productive collaboration in the field from

[1972 ?] to 1977 between British and Romanian Academy It is

impossible to make adequate acknowledgement to all those who

have given of their time, goodwill and expertise in such a

long-term project. In any mention whatever of fieldwork in

Romania I should like to credit especially my principal

collaborators, who include: Dr. Gh. Lazarovici of the Muzeul

de Istorie al Transilvaniei; Mr. Ion Opriş, Inspector General

of the Ministry of Culture and Socialist Education; Mr. Mihail

Dăncuş, Director of the Museum of the Maramureş in Sighet; and

Mr. Dan Monah of Iaşi Institute of Arcaheology.

I should especially wish to recall the stimulus and

encouragement of the late Prof Hadrian Daicoviciu; and of his

father before him, Acad. Prof. Constantin Daicoviciu, under

whom the collaboration first took shape.

I wish to acknowledge the essential co-operation of the

Romanian authorities over many years: Minister Mrs Tamara

Dobrin, Inspector Cornelia Stoica, and the Consiliul Culturii

si Educatiei Socialiste. ... etc.

4

British and Romanian teams wish to acknowledge the

material support over the years which has been given by the:

British Academy; Romanian Academy;

Wenner-Gren Foundation for Anthropological Research;

Society of Antiquaries of London;

Institute of Archaeology (University College] London

;

Central Research Fund and the Hayter Fund of London

University

National Geographic Society; British Council.,

archaeologists.

This combined traditional archaeological fieldwork and

excavation, with the application of scientific methods such as

flotation for plant remains1 and neutronª activation analysis

of archaeological obsidian2.

Anglo-Romanian collaboration was extended over the years

1977 to 1986 to include fieldwork with a specifically

ethnoarchaeological orientation. The shift to ethnoarchaeology

was not intended to marginalize archaeology, but to effect a

conjunction between scientific archaeological methods, and the

rich social and and material culture of traditional societies

in south-east Europe.

1 Nandris 1981, Dacia XXV2 Nandris J G 1975 ; Warren S E, Williams O & Nandris J G 1977 ;

Williams O. & Nandris J G 1977 ; Williams-Thorpe O, Warren S E, &Nandris J G 1984; Williams-Thorpe O, Warren S E, & Nandris J G 1987[1989]; analize noi la Simon, V., Ionescu, C. & Dărăban, L. 2003.

5

Ethnographic studies already had shown the value of the

south-east European material; but it was little known outside

the region. The emphasis was on description and

classification, with no very well-developed explanatory

framework, nor much recognition of processes of change. There

was clearly potential for the formation of a mutual

relationship with archaeology.

The archaeology exhibited rather similar deficiencies. It

still leaned heavily on a tribally-defined idea of culture, on

ill-defined Marxist notions such as "savagery, barbarism and

civilization", and on literalist explanations of change and

classification. It seemed an opportune moment for archaeology

to restore a temporal dimension to the ethnography; and time

for ethnographic realities to be incorporated into

archaeological work, together with dynamic models for change,

based on biological facts.

Ethnoarchaeology emerged as a reciprocal process of give-

and-take between ethnographic actuality and archaeological

practice. It became possible to modify the ways in which both

kinds of evidence were presented to the public, by associating

and combining the archaeological and ethnographic material,

and this has already been done, for example in some Romanian

museum displays.

Original fieldwork has been central to the work in south-

east Europe. First-hand acquaintance with the cultural

context, and the development of methods for recording

information, are important components of ethnoarchaeology.

6

„PRIDVORUL SE PRĂBUŞEŞTE”. NU TOTUL ESTE POSIBIL DEODATĂ3

Prezentul articol are ca obiectiv definirea rolului

etnoarheologiei în înţelegerea procesului de schimbare pe

termen lung şi examinarea cadrului explicaţiei arheologice.

Este critic la adresa literalismului, pe care îl defineşte mai

jos, şi a explicaţiilor literale ale cauzalităţii. Viziunea

asupra trecutului trebuie să fie în concordanţă cu realitatea

evolutivă şi biologică, aşa cum este exemplificat de practica

tradiţională; nu este limitată de stereotipuri.

Înţelegerea noastră asupra societăţilor umane din trecut

– şi astfel asupra propriei noastre societăţi – este

îmbogăţită de descoperirile etnoarheologiei comparative în

mâinile arheologului, mintea acestuia mişcându-se constant

înainte şi înapoi, între trecut şi prezent.

3 Traducere din engleză de Coralia Costas. Varianta în englezăa acestui articol a apărut în volumul In Medias Res Praehistoriae.Miscellanea in honorem annos LXV peragentis professoris Dan Monah oblata(ed. G. Bodi), Iaşi, 2009

7

Ca şi însăşi arheologia, explicaţia etnoarheologică se

bazează pe maxima inefabilă a lui J. J. Winkelmann4: „Nu totul

este posibil deodată”.

Mijloacele schimbării pe termen lung

Arheologia este într-o poziţie care îi permite să trateze

– mai eficient decât orice altă disciplină – mărturiile

materiale imperfecte ale schimbărilor pe termen lung în

comportamentul uman transmis pe cale culturală. Etnoarheologia

este colaboratorul său esenţial, care o ajută să interpreteze

date incomplete din trecutul anterior scrierii, ca rezultatul

material al comportamentului. Acest articol nu se referă la

date, ci la atitudini faţă de un cadru al explicaţiilor.

Un sit etnoarheologic este un loc în care rezultatul

material al comportamentului poate fi observat în procesul de

formare sau, într-adevăr, de distrugere. Obiectivele alese de

4 Johann Joachim Winkelmann (1717-1768), istoric de artă şiarheolog german deschizător de drumuri, fiu al unui cizmarşi al unei fiice de ţesător, parţial contemporan cu eruditulDimitrie Cantemir din Moldova (care a murit în 1723). TheHistory of Ancient Art, vol. 1, de J. J. Winckelmann (1849);Winckelmann. Sein Leben, seine Werke und Seine Zeitgenossen,3 vol., de Carl Just (1866-1872); The Renaissance de WalterPater (1873); Wesen und Wandlung des Humanismus de HorstRüdiger (1937); Winckelman and His German Critics de HenryHatfield (1943); Johann Joachim Winckelmann: Sprache undKunstwerk de Hanna Koch (1957); Winckelmann de WalterLeppmann (1971); Johann Joachim Winckelmann 1717-1768, ed.Thomas W. Gaehtgens (1986); Winckelmann and the Origins ofArt History de Alex Potts (1994); Winckelmann and the Notionof Aesthetic Education de Jeffrey Morrison (1996); EmbodyingAmbiguity: Androgyny and Aesthetics from Winckelmann toKeller de Catriona MacLeod (1998). Access via CEEOL NLGermany

8

Proiectul de Etnoarheologie pentru zonele înalte (Highland

Zone Ethnoarchaeology Project) au fost, în primul rând, satul

românesc, sălaşul sezonier şi stânele asociate, de la mari

altitudini din Carpaţi5, precum şi siturile de tip cătun6 ale

aromânilor şi saracaţanilor de la sud de Dunăre. Scopurile

cercetării au fost acelea de a examina aceste forme de aşezare

şi modalităţile de exploatare ale zonelor înalte. Esenţa

etnoarheologiei comparative rezidă în comparaţia într-un cadru

mai amplu a siturilor de mici dimensiuni, care pot părea

nesemnificative privite individual, dar care capătă o altă

semnificaţie puse în legătură unul cu altul. Siturile de tip

cătun, în special, sunt insuficient apreciate ca modele

posibile pentru aşezarea mezolitică europeană destul de

diferită de sat, şi care s-au păstrat doar rareori, de exemplu

la Lepenski Vir, sau chiar din Gravetian.

Metodele de teren au fost îmbunătăţite de-a lungul mai

multor ani. Financiar, au marele avantaj al economiei, în

comparaţie cu proiectele majore de săpături arheologice.

Formularul de raport de sit (Anexa A) furnizează indicaţii

asupra metodelor Proiectului de etnoarheologie pentru zonele

înalte. Proiectul a fost însoţit de raportarea la scară largă

a sitului în contextul peisajului, a planului său intern

(1:200 sau mai mult), şi a listelor codificate pentru

distribuirea de artefacte detaliate, împreună cu descrierile,

5 J. G. Nandris, The Stâna and the Katun: Foundations of a Research Design in EuropeanHighland Zone Ethnoarchaeology, în World Archaeology, vol. 17, 1985, nr. 2, p.256-268 (ortografia corectă şi definiţia termenilor stână, sălaş şi cătun potfi consultate pe http://dexonline.ro), toate nume străvechi

6 Cuvânt traco-dacic, aromân 9

interviurile şi înregistrările fotografice. Pe parcursul unei

campanii de teren, cu o echipă pregătită, formată din doar

câţiva oameni, s-a înregistrat mai mult de un sit pe zi, ceea

ce este atât eficace cât şi eficient. Aceasta a inclus timpul

petrecut în călătorie (circa 5000 mile dus-întors din Marea

Britanie) şi rezolvarea problemelor administrative, inclusiv

călătoria internă în zona înaltă (definită ca peste 1000

metri) şi logistica aferentă campării la altitudine. Strămoşii

noştri vânători de mamuţi ar fi trebuit să aplice chiar ei

aceeaşi strategie şi, cu siguranţă, au făcut acest lucru.

Etnoarheologia nu este etnoistorie. Se mişcă între trecut

şi prezent pentru a stabili o perspectivă realistă asupra

proceselor de schimbare pe termen lung. Este necesar să se

pună întrebarea: „Modificare în ce?”. În sensul cel mai

pragmatic, putem aspira la urmărirea evoluţiei conştiinţei

umane. Dacă acest obiectiv se dovedeşte, pentru moment, prea

ambiţios, putem, cel puţin, încerca să identificăm schimbări

majore în comportamentul uman. Deja la Çatal Höyük, I. Hodder7

postulează noi forme de emergenţă ale conştiinţei şi ordinii

sociale, în explicarea fenomenului neolitic. Spunând că

„implicaţiile sociale şi ideologice asociate adoptării agriculturii au devenit mai

relevante, implicând o asociere a factorilor cauzali cu alte aspecte decât cele

economice”. V. Boroneanţ şi Dinu8 (s. n.) susţin în realitate o

teză similară. Acesta este un ecou îndepărtat al vechiului7 I. Hodder, Symbolism at Çatal Höyük, în J. Coles, R. Bewley, P. Mellars (ed.),

World Prehistory. Studies in Memory of Grahame Clark. Proceedings of the BritishAcademy, Oxford, 1999, p. 177-191; vezi şiwww.smithsonianmag.com/issues/2005/may/seeds_civilization.php

8 A. Boroneanţ, A. Dinu, The Romanian Mesolithic and the transition to farming; a casestudy in the Iron Gates, în Studii de Preistorie, 3, 2006, p. 41-76

10

determinism economic şi de mediu. Este nevoie chiar de

examinarea conceptului de comportament şi a alegerii asociate.

O înţelegere a schimbărilor pe termen lung în

comportamentul uman este esenţială pentru înţelegerea

schimbării problemelor contemporane de mediu şi sociale.

Există patru principali mediatori ai schimbării pe termen lung

(mijloace ale schimbării) care contextualizează procesul:

mediul, economia, tehnologia şi mediul bio-social.

Cauzalitatea acestui sistem este complexă şi există

probabilitatea de a fi supra-determinată, atât/şi, mai curând

decât ori/ori. Aceste mijloace conţin sisteme dinamice

multivariate, de relevanţă adaptativă în cadrul unei epoci şi

a unui mediu date, altfel încât societatea va înceta în mod

rapid de a figura în înregistrarea arheologică.

„Nu totul este posibil deodată”. O critică a

anacronismului este astfel fixată în metodologia

etnoarheologică. Valabilitatea analogiei poate fi cu greu un

aspect major.

Mediul este scena în continuă evoluţie pe care se petrec

toate aceste schimbări, dar ar fi foarte neînţelept să

presupunem că le determină; sau cu alte cuvinte are valoare de

prognoză pentru cultura umană. Parametrii găsiţi în mijloacele

principale de schimbare sunt necesari, în mod cauzal, dar nu

suficient. Este inadecvat şi literal să susţinem că

societăţile umane sunt determinate de circumstanţe economice,

când acestea sunt, ele însele, rezultatul comportamental al

deciziilor umane.

11

Ceea ce noi numim Economia unei culturi arheologice

constituie mijloacele alese de exploatare a mediului.

Relaţiile ecologice şi om/animal ale sistemului sunt cruciale.

Modalitatea aleasă de exploatare a resurselor vegetale,

animale sau minerale identificate în mediu, are o relevanţă

adaptativă pentru epoca şi locul său. Se bazează pe ceea ce

noi numim Premisele exploatării unui grup uman. Acestea sunt

propoziţiile fundamentale caracteristice pentru o societate

dată, care exprimă alegerile umane cu privire la speciile de

resurse vegetale, animale sau minerale pentru a le exploata şi

care sunt modurile de a face acest lucru.

Scopurile economice pot, sau nu, să fie în primul rând

utilitariste. De exemplu, o societate poate dedica resurse

disproporţionate construirii de monumente. Convenţiile sale

pot interzice exploatarea de resurse altfel perfect raţionale

[de ex., mâncatul cărnii de porc], sau pot apărea ca tabuuri

de la îndeplinirea anumitor acţiuni. În cadrul practicilor

româneşti obişnuite de la stână uneori nu se permitea

aruncarea cojilor de ouă pe foc, ci în spatele acestuia.

Credinţa asociată [că oile ar face crupă, o boală

respiratorie] poate fi iluzorie; dar rezultatul material este

o depunere specială care este detectabilă etnoarheologic. Doar

cu ajutorul etnoarheologiei putem spera să obţinem legătura

credinţei cu practica în context preistoric, mai curând decât

din idei preconcepute ale propriilor noastre minţi urbanizate.

Dedicarea resurselor către ceea ce numim religie poate

fi, într-adevăr, de importanţă extraordinară. Societăţile

12

preistorice şi chiar tradiţionale nu aveau o categorie

necesară de „artă” sau „religie”. Pur şi simplu făceau totul

cât de bine puteau. Suntem îndreptăţiţi, dacă vrem, să denumim

aceste credinţe integrate drept religia lor. Dacă sistemul lor

de credinţe nu avea o valoare adaptivă, grupul înceta să apară

în înregistrarea arheologică, la fel cum s-ar fi întâmplat

dacă tehnologia sau economia lor avea vreo problemă.

Literalismul pare să nu aibă cunoştinţă de importanţa

funcţiilor neutilitare, iar materialismul a fost în mod absurd

literal în atribuirea supremaţiei către „economie”.

Premise ale exploatării sunt astfel pre-supoziţiile

transmise cultural, într-o tradiţie culturală dată, care

reconciliază credinţa şi practica. Ele reprezintă alegeri

referitoare la sursele de exploatat din cadrul mediului şi la

căile aferente. Ele pot avea funcţii sociale non-utilitare.

Adesea, noi suntem cei care discriminăm în mod nenecesar între

funcţiile sociale sau religioase şi utilitatea practică. În

cadrul unui sistem economic dat, există adesea sectoare

discrete cu propriile lor premise de exploatare, iar acestea

se pot referi la subgrupuri ocupaţionale sau la caracterul

sezonier, cât şi la „culturi” separate sau etichete precum

Mezolitic sau Neolitic. De exemplu, pescuitul sau vânatul de

păsări necesită anumite predilecţii şi îndemânări pe care nu

toţi le deţin în mod necesar, iar exploatarea acestor resurse

poate, sau nu, să fie tradiţională. Caracterul sezonier poate

fi polivalent, cu sub-grupuri ocupaţionale, care urmează

13

strategii discrete de exploatare, care trebuie diferenţiate în

înregistrarea arheologică de „culturile” separate.

Alegerea este o limitare a libertăţii, o renunţare la

alternative, o ramură nodală în algoritmul strategic al

evenimentelor sezoniere. De exemplu, creşterea oilor necesită

un angajament serios, pe care nu toate culturile care au avut

la dispoziţie această opţiune au fost pregătite să-l

demonstreze. Vânătorii-culegători din cultura Bugului de Sud

din stepa împădurită au fost în contact cu grupul Criş din FTN9

din Moldova, şi au importat de la ei numeroase lucruri,

inclusiv ceramica şi creşterea bovinelor, dar au ales să nu

includă oile. Aproximativ acelaşi exerciţiu de discriminare a

avut loc în cultura Ertebolle, şi cine poate spune că nu a

fost din cauza unor motive legate de credinţă, precum tabuuri

referitoare la consum. Contemporaneitatea pe parcursul a

câteva milenii a mezoliticului şi neoliticului din Europa

centrală şi de nord a încorporat, probabil, o relatare despre

astfel de mecanisme complementare unul faţă de celălalt, mai

curând decât o indicare a „fazelor de dezvoltare”.

Tehnologia unei societăţi constă de obicei în mijloacele

de atingere a scopurilor economice, dar, ca şi economia în

sine, poate conţine funcţii sociale non-utilitare. Expunerile

de ceramică, a căror existenţă în casele neolitice a fost9 Pentru o prezentare generală şi un rezumat al conceptului de FTN vezi J.

G. Nandris, Adaptive Mediation in the FTN; the Nature and Role of the First TemperateEuropean Neolithic, în Michela Spataro, Paolo Biagi (eds.), A Short Walk throughthe Balkans: the First Farmers of the Carpathian basin and Adjacent Regions, 2008, p. 11-23. Primul Neolitic Temperat (First Temperate Neolithic – FTN) din sud-estul Europei pe durata mileniilor VI şi V î. Ch. a fost primul Neoliticcomplet format din Europa Temperată, incluzând Criş, Körös, Starčevo,Karanovo I-II, Kremikovci şi aspecte ale Bugului de Sud

14

demonstrată, erau proiecţii sociale ale celei mai avansate

tehnologii a momentului şi, din acest punct de vedere, însemne

sociale. Din paleolitic până în prezent, necesarul zilnic a

fost temeinic elaborat, dincolo de simplele cerinţe de

funcţionalitate, iar cea mai avansată tehnologie a fost

folosită pentru a semnala statutul, alături de accesul la

materiale rare.

Mediul bio-social este seria adaptivă de dezvoltări

biologice şi sociale asociate cu emergenţa conştiinţei umane,

în cadrul căreia s-au propagat astfel de semnale. Este cel mai

important din toate mijloacele de schimbare pe termen lung

pentru fiinţele umane, şi cel mai complex în termeni de

mărturie arheologică materială; iar la modul potenţial este şi

cel care aduce cele mai multe satisfacţii. Este cadrul în care

are loc evoluţia caracteristicilor fizice şi mentale ale

umanităţii. Include evoluţia fizică a speciilor umane ca

atare, precum şi sistemele dinamice ale relaţiilor sociale

observate în aceste extraordinare culturi ale Europei

preistorice pe care le admirăm atât de mult. Ele au fost

create fără beneficiul Teoreticienilor Sociali. Trebuie, de

asemenea, să aducă lumină asupra problemei fundamentale cu

privire la ce constituie identitatea unui grup uman. Aceasta

se leagă, la rândul său, de definiţia unei culturi

arheologice. Identitatea culturală rezidă în aspecte ne-

esenţiale, în „comportament ca şi cum” monada10 ar aparţine

10 Entitate spiritual[ la Leibniţ15

grupului; „respectând limitele neexecutorii” aceasta aparţine

comportamentului de grup11; şi în citatul din Winkelmann.

Arheologia Socială a fost, la un moment dat, o tendinţă

la modă pentru arheologi, dar nu există o modalitate mai

concretă de a extinde gama posibilă a comportamentului trecut

decât etnoarheologia. Societăţile tradiţionale din ţările est-

europene au fost foarte eficiente în prezervarea, pentru

posteritate, a unor mărturii nepreţuite cu privire la natura

culturii europene. Povestea scrisă în Cartea Profetică a

Etnoarheologiei Europene este în mod inevitabil pe cale de a

fi distrusă. Fenomenele pe care le tratează au fost anterior

larg răspândite în Europa, astfel că nu este în nici un fel

Eurocentric (şi nici nu ar conta dacă ar fi) atragerea

atenţiei asupra naturii lor în mod distinctiv europene.

Metodologia etnoarheologiei este, în acelaşi timp, globală,

precum şi o aserţiune a individualităţii regionale.

Societăţile europene tradiţionale sporesc înţelegerea noastră

asupra fundaţiilor universale ale culturii europene aşezate de

ţăranii şi păstorii care au creat condiţiile pentru progres

cultural şi intelectual, peste fundaţiile primordiale ale

satului neolitic.

Utilitatea socială

Cel mai bun prospect pentru înţelegerea prezentului, şi

luarea unor decizii sănătoase privind viitorul, se află într-o

mai bună percepţie asupra trecutului nostru. Pare esenţial

pentru viitorul planetei să ne reamintim succesele şi să

11 J. G. Nandris, The Jebeliyeh of Mount Sinai and the Land of Vlah în Quaderni di StudiArabi, 1990, 8, p. 45-80

16

învăţăm din eşecurile modelelor trecute ale comportamentului

uman, unele dintre acestea rezistând mileniilor, toate fiind

adaptate proceselor de modificare a mediului. Unele aspecte

ale conflictului uman şi ale comportamentului violent sau

contagios al mulţimii, care au fost fixate în genom timp de

sute de milenii pe durata Paleoliticului, nu sunt uşor şterse.

Etnoarheologia consideră aceste interacţiuni din perspectiva

societăţilor tradiţionale, în care variabilele sunt poate mai

uşor de definit, ca paradigme ale situaţiei noastre acum

complexe. Totuşi, am aflat cât de complexe sunt societăţile

„simple, tradiţionale”. Ca în matematică şi filozofie, este

uneori uşor să consideri cazuri extreme. Succesul sau eşecul

strategiilor alese de societăţile tradiţionale şi preistorice

sunt relevante pentru preocupările noastre actuale despre

poluare şi resurse regenerabile. Urmărirea metodică a

reconstrucţiei paleomediului ne face să ne oprim în faţa

impactului asupra mediului generat de propriul nostru

comportament, şi ne furnizează unele instrumente cu care îl

putem analiza. De exemplu, analiza calotelor de gheaţă din

Groenlanda, efectuată pentru a cerceta mediile paleolitice, ne

furnizează o perspectivă utilă asupra încălzirii globale.

Atunci când considerăm societăţi îndepărtate ar trebui,

probabil, să facem diferenţa între ceea ce are o funcţie

socială mai amplă, şi ceea ce are o utilitate practică

imediată. Spre exemplu, diferenţa dintre îmbrăcăminte ca

micro-mediu şi rochia ca semnal social, şi încorporarea

ambelor într-un singur articol. Etnoarheologia în sine are de

17

îndeplinit atât o contribuţie funcţională cât şi una utilă din

punct de vedere social. Utilitatea sa imediată se regăseşte în

influenţa realistă pe care o poate avea asupra metodei şi

interpretării arheologice şi în eficienţa şi economia sa ca

set de metode de teren, mai puţin costisitoare decât

majoritatea săpăturilor, mai bine definite decât multe

investigaţii, şi incluzând toate disciplinele arheologiei

ştiinţifice.

Funcţia socială a Etnoarheologiei rezidă în realizarea

unui grad mai mare de conştientizare cu privire la moştenirea

noastră din preistorie. În prezentul istoric recent, satul

românesc a oferit un model de ecologie sustenabilă şi relaţii

umane care a fost în mod sistematic distrus de socialismul

autoritar. A demonstrat importanţa atitudinilor cu care

abordăm mediul natural şi resursele sale. În diversitatea de

exemple de ridicare şi cădere a societăţilor umane, pe care

preistoria şi etnoarheologia le furnizează, putem găsi atât

motive pentru succes, cât şi pentru eşec, pentru a ajuta în

propria auto-examinare.

Etnoarheologia comparativă are pretenţii şi mai mari de

utilitate socială. La un moment dat, la finalul secolului al

XX-lea, când se părea că genul de mărturii care se găsesc în

satele şi munţii României erau pe punctul de a dispărea

dintotdeauna, Proiectul de Etnoarheologie a Zonelor Înalte a

fost implicat în înregistrarea unui status quo pentru

posteritate. Secolul al XXI-lea aduce o accelerare a

modificării în societatea rurală românească. Întreaga

18

etnoarheologie este etnoarheologie de salvare. Există o

oportunitate finală de a face un studiu comparativ al acestor

dezvoltări, şi chiar de a sugera direcţiile practice pe care

le-ar putea lua schimbarea, în concordanţă cu rădăcinile lor

istorice.

Siturile desemnate prin termenii româneşti stână, sălaş

şi cătun pe care le-am studiat în anii 1980 ca modalităţi de

exploatare a resurselor din zonele înalte, au existat ulterior

într-un declin relativ. Au devenit victimele planificării

centrale socialiste, care nu putea tolera existenţa unui

pastoralism independent de stat, practicat la scară mică.

Pajiştile din România au capacitatea de a suporta multe

milioane de oi pe suprafeţele peneplenice Boresco. Acestea se

întind pe suprafeţe mari de-a lungul crestelor Carpaţilor.

Pajiştile sunt o resursă de mediu menţinută de păstorii cu

milenii de experienţă. Practicile lor sunt acum ameninţate din

nou de regulamentele birocratice ale Uniunii Europene, care

par să nu ia în calcul această perspectivă.

Re-vitalizarea industriei ovinelor ar putea furniza

României carne, lapte şi brânză. Lâna susţine nu doar

confecţionarea de haine, ci şi industrii secundare

profitabile, precum ţesutul de cergi şi covoare, pentru care

abilităţile rurale româneşti sunt deosebit de potrivite, şi

pot fi adaptate în acest secol chiar inovaţiilor, aşa cum este

izolarea caselor. Este în continuare valabil caracterul

sezonier polivalent12 care se centrează pe categoriile de

12 J. G. Nandris, Some Features of Neolithic Climax Societies, în StudiaPraehistorica, 1, 1978, p. 198 – 211

19

aşezări reprezentate de stână, sălaş şi cătun, care presupun

turme mici de oi, vite şi porci, deţinute de proprietari

individuali, precum şi horticultura şi pomicultura sezonieră,

care pot fi re-activate. O resursă modernă majoră rezidă în

servicii recreaţionale pentru locuitori şi vizitatori în egală

măsură. Cele mai eficiente tampoane contra exploatării omului

obişnuit şi a familiei sale de către autorităţi, şi

stimulentele cu recompensele cele mai bune pe plan uman pentru

a contribui la binele social general îşi găsesc

aplicabilitatea în gama de activităţi şi structuri sociale

centrate pe rudenie şi proprietate privată, şi de asemenea în

turism.

Pe durata activităţii de teren în Daghestan în 199113

sisteme de terase abandonate au fost găsite în mod obişnuit

până la altitudinea de 2300-2500 metri. Există multe regiuni

cu terasare extensivă în dealurile subcarpatice. Astfel de

terase demonstrează exploatarea extensivă la scară mică

practicată în trecut; dar şi o exploatare anterior mai

intensă, pe durata unor perioade care pot varia de la recentă

şi medievală până la preistorie (putem aminti că peisajul

ceramicii lineare în Germania s-a dovedit a fi în Aldenhovener

Platte mult mai dens locuit decât cel modern). Cultivarea

teraselor, ca şi pastoralismul zonelor înalte, nu a fost

practicabilă sub colectivizare, dar este foarte potrivită

13 J. G. Nandris, The Land of Mountains in the Island of Languages; Aspectsof Comparative Ethnoarchaeology in Daghestan and the Caucasus, în P.Biagi, J. Nandris (ed.) Highland Zone Exploitation in southern Europe,Monografie di Natura Bresciana nr. 20, 1994, p. 21-47 (Proc. ofInternational Tavola Rotonda, Brescia 29 Apr-01 May 1994)

20

pentru creşterea plantelor la scară mică, de exemplu folosind

animale de povară. Pentru a integra creşterea demografică şi

economică într-un proces de umanizare a peisajului, resurse

precum terasele pot fi reintroduse în utilizare, încurajând

revitalizarea zonelor şi satelor de munte. Nu trebuie uitat că

sistemul a inclus de asemenea şi horticultura, pomicultura,

silvicultura, creşterea vitelor şi porcilor şi o gamă

uimitoare de conectivitate, dezvoltată de-a lungul unei

perioade lungi.

Din perspectivă istorică, încercarea de a colectiviza

umanitatea în Europa de est a eşuat sub contradicţiile falsei

conştiinţe marxiste care a subminat refacerea Europei după al

doilea război mondial, înlocuind-o cu un secol de eforturi

umane pierdute14. Marxismul s-a dovedit absurd de capabil de a

modifica lumea fără a o înţelege. Ca şi perechea sa

autoritară15, a vrut să categorisească clase întregi ale

umanităţii drept mai puţin decât umane. Paradoxal, economia

reacţionară planificată a socialismului autoritar a păstrat

dovezi etnoarheologice importante în unele locuri precum

Maramureş, şi care acum se dezintegrează. Printre cele câteva

exemple de grupuri sociale care au dăinuit cu succes şi care

au existat de-a lungul istoriei se numără şi monasticismul

creştin. În perioada medievală a îndeplinit funcţii sociale

multiple, de învăţare, medicină, caritate sau economie14 Vezi, de ex., Stephane Courtois et alii, The Black Book of Communism; Crimes,

Terror, Repression, 1999, Harvard University Press 15 J. Goldberg, Liberal Fascism, 1980. Goldberg subliniază legăturile

inextricabile între fascism şi gândirea liberală de stânga. Naziştiiîntr-adevăr erau naţional-socialişti, şi nu a existat o diferenţăpractică între rezultatul nazismului şi cel al socialismului autoritar

21

agricolă. Mănăstirile ortodoxe din sud-estul Europei revin la

viaţă cu rapiditate, după lunga lor perioadă de victimizare

brutală sub regimul socialist. Prezenţa de noi clădiri din

lemn proaspăt tăiat este documentată pretutindeni, fie că este

vorba de micile unităţi dependente de mănăstiri, denumite

schituri16, sau de măreţele biserici de lemn din Maramureş,

construite precum mănăstirile medievale din Europa de maeştri

constructori care nu aveau nevoie de planuri şi care

constituiau realizarea colectivă a comunităţii rurale.

Pastoralismul în satul românesc a depins, de asemenea, şi

de un efort colectiv. Ca şi satul românesc în momentele sale

de prosperitate, administrarea abilă a mănăstirilor de

călugări sau măicuţe exemplifică modul în care o comunitate

poate trăi creativ în relaţie cu mediul său. Aceste atitudini

nu sunt în nici un caz limitate la teritoriul României. Ele se

regăsesc în horticultura uimitoare bazată pe ecologie a

mănăstirii de maici Ormylia17 sau în la fel de remarcabila

mănăstire de maici Prodromos de la Mt. Pelion (aproximativ 35

km est de Larisa). Ca exemple de funcţionalitate socială non-

utilitaristă monasticismul creştin furnizează, în cele din

urmă, un posibil sens pentru termenul „socialism”: acesta

presupune auto-negare. Are o legătură minusculă sau chiar

inexistentă cu conceptul iluzoriu de justiţie socială care

atrage pe tinerii idealişti către socialism. În Europa de sud-

est tradiţiile monastice de ospitalitate şi munca grea au

16 Vezi din nou http://dexonline.ro pentru definiţie 17 Sora de la Simonopetra de pe Muntele Athos, la baza peninsulei Sithonia

în Chalkidiki 22

făcut ca grădinile bine întreţinute şi un management aproape

auto-suficient al averilor să poată furniza surplusul pentru a

găzdui oaspeţii.

A apărut o tendinţă care explorează tema relaţiei dintre

ortodoxie şi mediu. Aşa cum evidenţia în 1991 un pustnic

român, cu care împărţeam chilia amenajată în stâncile mării

sub schitul (vezi din nou http://dexonline.ro pentru

definiţie) românesc de la Prodromou, la capătul Mt. Athos: nu

făcea rău nimănui cu atât mai puţin mediului său. Dimpotrivă,

horticultura sa era una meticuloasă, şi am continuat să

consumăm o duzină de plante sălbatice care sunt abundente pe

Athos [şi uneori nimic altceva]. Un studiu al satului Breb din

Maramureş18 a arătat că locuitorii acestuia foloseau

aproximativ patru sute de plante pentru diverse scopuri.

Astfel de forme de cultivare nu doar că se armonizează cu

ideea de management al resurselor regenerabile, dar furnizează

un antidot la problemele induse de lăcomie cum ar fi

encefalopatia spongiformă la bovine, determinată în occident

de practici mai extreme de creştere intensivă axate pe profit,

în realitate animalele fiind hrănite cu propriile organisme.

Şi mai important, astfel de comunităţi pot exemplifica o

satisfăcătoare diversitate şi armonie de forme sociale, fără a

se putea elibera în întregime de limitările condiţiei umane.

Cum capitalismul nu este un sistem etic ci o serie de fapte

18 L. Antal, M. Antal, Plantele cunoscute si utilizate de sătenii din Brebîn Marmaţia, 3, 1977, p. 268-276

23

despre viaţa economică, ele furnizează un cadru contextual

moral pentru cei care sunt doritori să asculte19.

Etnoarheologia ne arată modul în care satele din zonele

înalte din sud-estul Europei au reuşit să îşi exploateze

resursele disponibile sezonier pe colinele, codrii şi

pajiştile adiacente. Pădurile, munţii şi păşunile au o relaţie

simbiotică atât cu satele şi pastoralismul, cu animalele şi

oamenii20, cât şi, în mod intrinsec, cu silvicultura şi,

colateral, cu turismul şi recreaţia. Aceste peisaje se

adresează funcţiilor recreaţionale cu baze ecologice,

concepute pentru a promova capacităţile regeneratoare ale

naturii. Este vorba atât de cei care vin ca vizitatori, cât

poate, în primul rând, de cei care o locuiesc. Ideea de

management al resurselor regenerabile şi a valorii lor

restauratoare pentru fiinţele umane stresate, trebuie să

înlocuiască maximizarea fără logică a unui „turism” care este

în egală măsură exploatator pentru autohtoni, pentru

vizitatori şi pentru mediu. Turism precum cel de care are

nevoie Capitalismul pentru a se conforma naturii, moralităţii

şi umanităţii sau a se autodistruge împreună cu resursele de

mediu şi culturale pe care se bazează. Îşi pot apoi aduce o

contribuţie indubitabilă la viaţă, libertate şi urmărirea

fericirii. Unele state europene iau în consideraţie ideea

lansată în Bhutan a unui index al FNB (Fericirea Naţională19 Kallistos Ware, Mitropolit de Diocleea, Philip Sherrard; a Prophet for

our Time, Oxford, 2009 20 J. G. Nandris, Man-animal Relationships and the Validation of

Ethnoarchaeology in Highland south-east Europe, în C. Grigson, J.Clutton-Brock (ed.) Animals and Archaeology, Pt. 4., Husbandry in Europe(BAR Int. Ser. 227), 1984, p. 13-21

24

Brută); mai curând decât să insiste pe creşterea economică,

productivitate şi PIB (Produsul Intern Brut). Aceste concepte

nu sunt îndepărtate unele de altele, ci, dimpotrivă, provin

dintr-o muncă etnoarheologică comună. Fiecare zi pe teren ne-a

adus ceva nou. Nimic nu era neimportant. Am fost continuu

impresionaţi de ingenuitatea dispozitivelor folosite în

societăţile tradiţionale pentru a rezolva problemele. Am fost

puşi faţă în faţă cu mari realizări ale culturii populare

europene, începând cu Neoliticul, în întreaga Europă şi

exemplificat în special în sud-est.

Din perspectivă arheologică, trebuie să admirăm formele

sociale foarte evoluate care au apărut în această zonă,

printr-o lungă diferenţiere, ieşind din preistorie şi intrând

în istorie. De exemplu, societăţile Cucuteni şi Gumelniţa din

mileniile V-IV BC din Moldova şi zona Dunării inferioare, care

au păstrat modul de comportament neolitic cât de mult a fost

posibil fără a-l transforma în altceva (de exemplu o „Epocă a

Bronzului”). Li se pot atribui realizări culturale

substanţiale care au apărut fără beneficiul Teoreticienilor

societăţii. Astfel de societăţi s-au răspândit pe scena

Europei, având avantajul mediului în general temperat, al unei

varietăţi geografice şi al înaltei conectivităţi a

continentului european. Au fost rezultatul unor condiţii

evoluate de exploatare care s-au întâlnit în Neolitic, au pus

temelia societăţii medievale europene şi au rămas inerente în

cultura populară românească, ca marcă a lumii civilizate

(koiné) europene.

25

Numeroase perioade de abandon şi reactivare a peisajului

zonelor înalte sunt reflectate în etnoarheologie.

Pastoralismul din Carpaţi poate părea în mod decepţionant

auto-suficient şi bucolic pentru un observator superficial,

dar asemenea tuturor zonelor înalte a fost strâns legat

începând din preistorie de modificări politice şi economice la

scară largă care au avut loc în zonele joase. Cu ajutorul

modelelor etnoarheologice pe care le-a furnizat devine mai

uşor de înţeles ce se întâmplă astăzi, şi probabil că se va

întâmpla mâine.

Explicaţia schimbării

Ținând cont de natura imperfectă a datelor de care

dispunem, atât în arheologie cât şi în etnoarheologie, ideea

că există o orientare teoretică corectă [lăsând la o parte una

"corectă din punct de vedere politic" ] este în mod absurd

pseudo-ştiinţifică. Este un mecanism de control social.

Criteriile ştiinţei nu sunt autoritatea, ci experimentul

şi infirmarea, şi chiar şi acestea au o aplicaţie îndoielnică

în lumea preistorică. Este foarte futil să ne plângem că

datele noastre sunt imperfecte, deoarece în asta rezidă

interesul subiectului şi valoarea specială a metodei

arheologice. Dimpotrivă sociologia, care are la îndemână o

supra-abundenţă de date contemporane, este prea des

diferenţiată de banalitatea concluziilor sale. Formularea

întrebărilor potrivite este cel puţin la fel de importantă ca

şi furnizarea de explicaţii convingătoare. Definiţia problemei

26

are prioritate în planificarea strategiilor de colectare de

date.

O gamă largă de orientări teoretice pot ilumina la modul

potenţial practica arheologică. Realitatea etnoarheologică

oferă un număr de posibile modele interpretative dintre care

să se aleagă. Ar trebui ca arheologii să poată oferi

explicaţii alternative pentru materialul lor, în loc să

susţină o singură poziţie. Rolul etnoarheologiei nu este doar

de a oferi siguranţă despre o versiune a trecutului, şi nici

să fie pesimistă datorită imposibilităţii siguranţei. Rolul

său este de a lărgi gama explicaţiilor noastre.

Explicaţia poate fi oferită la diferite niveluri, aleasă

pentru a corespunde datelor şi problemei. Proiectul de

Etnoarheologie pentru zonele înalte a ales, în afară de

înregistrările regionale intense, să eşantioneze masiv în

Europa de est. Dacă puţine sunt cazurile în care situri

individuale duc la rezultate comprehensive, pot apărea

regularităţi utile contrastând date imperfecte la nivel

regional. Aceasta este Etnoarheologia Comparativă.

Adesea, siturile arheologice sunt supra-interpretate.

După ce a obţinut resurse dintr-o săpătură de amploare, un

director de şantier este în mod natural nerăbdător să arate că

săpătura sa are o semnificaţie deosebită. O strategie mai

ieftină şi mai adecvată în multe cazuri ar fi eşantionarea şi

obţinerea unei imagini mai ample, interpretând situl la un

nivel corespunzător. În orice caz, este nevoie să explicăm

schimbarea într-un mod mai puţin static decât cel care

27

satisface cerinţele intelectuale modeste ale literalismului.

Acest fapt presupune specificarea sau cel puţin conceperea de

ritmuri de modificare într-un cadru de spaţiu şi timp.

Difuzare. Procese spaţiale de dispersie.

Diferenţiere. Modificarea evoluţionistă care are loc în

timp.

Numeroasele mecanisme ale modificării sunt toate grupate

sub două rubrici principale, care interacţionează în sisteme

complexe şi dinamice. Ritmurile modificării sunt cruciale

pentru modelarea cu succes a multor procese, indiferent dacă

de difuzare sau diferenţiere. Discutarea ritmurilor de

modificare a devenit posibilă doar după apariţia datării cu

radiocarbon, în cadrul unui sistem relativ absolut (sic)21. De

exemplu, explicaţiile demografice depind de o estimare

realistă a timpilor de dublare. Nu există noţiuni precum

„populaţia” unei regiuni sau a unui sit, în special pe scara

temporală arheologică. O populaţie este dinamică în sine,

într-un proces de modificare direcţională cronică. Acelaşi

lucru se poate susţine cu privire la ceea ce se numeşte

„economia”, ţinând cont de toate recombinările regionale,

sezoniere, rituale, sociale (de ex., gen) şi de alt fel ale

modurilor în care exploatarea resurselor disponibile este

21 Pentru o discuţie interesantă despre C14 vezi: S. A. Luca, C. Suciu,Migrations and local evolution in the Early Neolithic in Transylvania;the Typologicalstylistic analysis and the radiocarbon data, în M.Spataro, P. Biagi (ed.) A Short Walk trough the Balkans: The firstFarmers of the Carpathian Basin and Adiacent Regions, Trieste, 2007, p.77-87; J.-P. Bocquet-Appel., S. Naji, M. van der Linden, J.-K.Kozlowski, Detection of diffusion and contact zones of early farming inEurope from the space-time distribution of 14C dates, în Journal ofArchaeological Science, XXX, 2009, p. 1-14

28

atestată etnoarheologic. De exemplu, în Carpaţi există „stâne

de femei” ocupate de câteva femei din sat, fiecare cu copiii

ei, fiecare cu vatra ei, şi cu un repertoriu de animale,

altele decât oile: de ex: vite, păsări şi porci. Oile sunt

îngrijite de păstori la ceva distanţă. Toate acestea reflectă

caracterul sezonier polivalent al subgrupurilor ocupaţionale

ale căror semne le putem căuta în dovezile preistorice, mai

curând decât în viziunea literală a caracterului sezonier ca

simplu mecanism.

„Ipoteza invaziei” literalistă a fost adesea invocată

pentru a explica modificarea de difuzare, până când Graham

Clark în lucrarea sa de referinţă22 a arătat că termenul

„invazie” a fost folosit mult prea des faţă de ceea ce ar

putea fi adecvat. Invazia este un eveniment, mai curând decât

un proces. Nu are valoare explicativă pentru procesele de

modificare, deoarece presupune că modificarea are loc

întotdeauna în altă parte. “Invazia” a fost de fapt o

încercare literalistă stângace de a introduce un element

dinamic într-un model iremediabil static şi literal de

modificare stadială.

Conceptele neexaminate „portmantou”, precum „migraţiune”,

„invazie” sau „comerţ”, sunt în mare parte doar fraze care fug

de responsabilitate pentru a furniza o explicaţie. Ele nu

reuşesc să examineze locul omului în peisaj şi exploatarea

resurselor de către acesta. Totuşi, ca exemplu, în colonizarea

masivă a Greciei de către slavi şi albanezi, mişcarea

22 J. G. D. Clark, The invasion hypothesis in British archaeology, înAntiquity, 40, 1966, p. 72–89

29

oamenilor are locul său explicativ. Ca în rezolvarea unei

infracţiuni, este util să se examineze motivul, oportunitatea

şi mijloacele. În principiu, arheologia nu are de-a face cu

evenimente şi personalităţi. Totuşi, la periferia istoriei,

poate cuprinde evenimente şi chiar personalităţi şi, făcând

aceasta, poate mări orizontul istoriei înseşi. A numi nu este

a explica, deşi etichete precum Mezolitic sau Neolitic sunt

necesare pentru a facilita discursul de specialitate.

Modificările care au avut loc în timpul Neotermalului în

Europa nu pot fi înţelese în termeni de modele stadiale

demodate întruchipate în conceptul de Mezolitic şi Neolitic ca

faze de dezvoltare. Aşa cum sublinia cu multă vreme în urmă

Daryll Forde23: „Oamenii nu trăiesc în faze economice; ei

posedă economii”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru

tehnologii. Pentru perioada neotermală timpurie, ar trebui să

concepem diverse recombinări adaptate regional ale condiţiilor

de exploatare exemplificate într-un număr de societăţi

strategice r- şi K-. Explicaţii furnizate de biologie, care nu

pun bazele pe modelele stadiale, au fost propuse pentru

situarea dinamică cu care ne confruntăm în relaţia dintre

aceste societăţi24.

Dinamica populaţiei şi caracterul sezonier

„Densitatea” şi „distribuţia” unei populaţii sunt uneori

discutate ca şi cum ar fi idei statice. Populaţia este totuşi

un concept dinamic şi nu unul static. Densitatea unei23 D. C. Forde, Habitat, Economy and Society; an Introduction to Ethnology,

Londra, 1948 24 J. G. Nandris, The r- and K- Strategy Societies of Lepenski Vir in Early

Neothermal perspective, în Rivista di Archeologia, XII, 1988, p. 5-13 30

populaţii variază direcţional şi distribuţia sa se modifică

ecologic. Realitatea interacţiunilor umane preistorice cu

biomul nu a fost mai puţin complexă decât cea a speciilor de

plante şi animale pe care le putem studia astăzi. „S-a

descoperit la mijlocul anilor 1970 că până şi interacţiunile

simple între speciile de plante şi animale pot rezulta într-o

dinamică haotică a populaţiei şi modele spaţiale complexe"25.

Aşa că avem arheologi care se află în posesia unor date

imperfecte şi a unor distribuţii spaţiale foarte selective. A

supra-interpreta aceste date în termeni de modele statice şi

literaliste înseamnă să transformi într-un nonsens realităţile

dinamice reprezentate de relaţiile organismului cu mediul său.

Arheologii utilizează masiv hărţi de distribuţie ca

instrument, care este valabil doar dacă acestea nu sunt

interpretate ad literam26. Aproape nici o hartă de distribuţie

arheologică nu documentează contemporaneitatea, nici măcar în

cadrul unei generaţii umane. Nici o hartă nu poate reproduce

adecvat dinamica şi distribuţia populaţiei mobile sezonier,

precum aromânii sau saracaţanii. Acest dezavantaj nu este

depăşit prin trasarea de săgeţi pe hartă. O hartă de

distribuţie arheologică este de fapt precum o constelaţie de

stele, inimaginabil de depărtate unele de altele în timp dar

care formează modele iluzorii. Este dificil de stabilit

contemporaneitatea siturilor arheologice, chiar şi în

25 A. R. Ives, Nature 353; 214 (19th Sep 1991) 26 H. R. Wilkinson, Maps and Politics, 1951, Liverpool; este o discuţie

foarte eficientă despre utilizările şi limitările hărţilor dedistribuţie a populaţiilor, cu referire la Europa de Sud-Est. El aratăcă cele care au variat sunt hărţile şi interpretările datelor, înfuncţie de tendinţele politice

31

interiorul unei aceleiaşi generaţii, astfel încât rareori

poate fi justificabilă interpretarea unei hărţi de distribuţie

în termenii de „model de aşezare”. De fapt, se cunoaşte cu

acurateţe distribuţia spaţială reală a foarte puţine

organisme. Aceasta se aplică atât organismelor mai mici cât şi

animalelor mai mari; dar şi omului, indiferent că este vorba

de grupuri relativ restrânse precum cele de aromâni, grupuri

mobile precum cele de saracaţani, sau chiar grupuri naţionale

mai mari şi mai variate. Majoritatea naţiunilor europene sunt

într-o măsură considerabilă eterogene, şi au apărut în timp

dintr-o adunătură de distincţii acum ignorate în mare

majoritate. Trebuie să sperăm că avansarea tipului genetic va

elimina, în timp util, un număr de credinţe dragi despre

omogeneitatea rasială, în timp ce chiar conceptul de stat este

ambiguu. Precum populaţiile animale, grupurile umane prezintă

un dinamism spaţial dar şi temporal. Pastoraliştii sezonieri

precum aromânii, saracaţanii, sau ciobanii transhumanţi români

sunt exemple etnoarhaeologice foarte bune ale acestei

situaţii.

Discuţiile arheologice despre „optimizarea strategiilor”

adesea nu reuşesc să definească exact ce anume este

„optimizat”, sau să facă distincţia între ceea ce este

eficient şi ceea ce este eficace; între maximizarea resurselor

şi utilizarea la maxim a resurselor disponibile. S-a

argumentat27 că „toate distribuţiile spaţiale pot fi privite în

mod legitim ca rezultând din balanţa dintre două seturi

27 L. R. Taylor, R. A. Taylor, Aggregation, Migration and PopulationMechanics, în Nature, 266, 1977, p. 415-421

32

antitetice de comportament prezent întotdeauna între

indivizi”. Acestea sunt „comportamentul repulsiv”, care

reprezintă rezultatul presiunii selecţiei pentru ca indivizii

să „îşi maximizeze resursele” şi de aici să „separe”, şi

„comportamentul atractiv” care rezultă din presiunea selecţiei

pentru „a utiliza la maxim” resursele disponibile şi deci a

„congrega” acolo unde resursele sunt cele mai abundente la

momentul respectiv. Aceasta ilustrează modul real în care

resursele sunt exploatate, în funcţie de unităţile

comportamentale, bazate pe strategiile de selecţie r- sau K-.

Deoarece agentul asupra căruia operează selecţia este în mod

discutabil28 nu unul colectiv, alegerile efectuate de indivizi

atunci când se află în faţa acestor tendinţe comportamentale

opuse sunt cele care influenţează modelul spaţial al

populaţiei în ansamblu, la un moment dat, creând efectele de

creştere sau descreştere în densitate. Răspunsul acestui

echilibru la condiţiile de mediu intern şi extern în schimbare

contribuie la elementul dinamic al populaţiilor. Dinamismul

temporal al caracterului sezonier este o încercare de a

utiliza la maxim pe termen scurt resursele disponibile

sezonier. Densităţile şi distribuţiile în schimbare are

aromânilor sunt rezultatul interacţiunilor acestui

comportament cu procesele pe termen lung ale modificărilor

istorice şi de mediu.

28 Afirmaţia rostită de Margaret Thatcher „Cine e societatea? nu există aşaceva” a fost atacată de liberali fără a înceta să considere orice astfelde argumente

33

Strategiile de reproducere r- şi K. Polaritatea dintre

strategiile r- şi K- este definită în legătură cu

comportamentul reproductiv şi exploatarea ecosistemului29.

Poate fi considerată analogă contrastului dintre exploatarea

cantitativă a sistemelor productive şi/sau de creştere; şi

exploatarea calitativă a sistemelor ecologice protective

şi/sau mature. Exploatarea cantitativă este eficientă, în timp

ce exploatarea calitativă este eficace. Vorbind despre

„exploatarea zonelor înalte” ale mediului înconjurător, nu

trebuie să uităm că termenul în sine de „exploatare” este un

concept portmantou, în cadrul căruia trebuie trasate

distincţii precise. Spectrul dintre r- şi K- poate fi conceput

ca o expresie a proporţiei energiei consumate în reproducere.

Distincţia se face între societăţile bazate pe strategia r-,

care sunt societăţi oportuniste; şi societăţi bazate pe

strategia K-, al cărui comportament este adaptat la

stabilitate şi homeostază. Modelele r- şi K- tratează cu

spectre continue între extreme, nu cu dihotomii. Deoarece

aceste strategii comportamentale formează un spectru şi nu o

dihotomie, o populaţie poate urma o strategie r- într-un

context şi o strategie K- într-altul. Găsim astfel de exemple

în Defileele Dunării în Neotermalul timpuriu, în siturile

vânătorilor – pescarilor şi FTN.

Speciile bazate pe strategia K ocupă medii stabile la sau

în apropiere de capacitatea lor [K- ]. Ele pot concura cu

succes în circumstanţe aglomerate şi pot monopoliza extragerea

energiei dintr-un sector anume al mediului. 29 De exemplu, J. G. Nandris, op. cit., 1988 ; 2008

34

Speciile bazate pe strategia r- sunt adaptate la

utilizarea sau colonizarea mediului care fluctuează rapid sau

se dezvoltă direcţional şi la exploatarea resurselor efemere

prin descoperirea, reproducerea rapidă (ritmul intrinsec de

creştere r- al unei populaţii) şi dispersare.

Aceste concepte furnizează un fel de cadru pentru datele

istorice şi etnoarheologice, pentru a interpreta, de exemplu,

pastoralismul sezonier. Ele pot fi aplicate întrebărilor

ridicate de creştere şi declin, distribuţiilor spaţiale şi

strategiilor comportamentale ale populaţiilor în timpul

Neotermalului timpuriu30, precum şi populaţiilor istorice,

precum aromânii sau saracaţanii.

Explicaţia comportamentului

„Comportamentul” începe să pară un alt concept

portmantou. Multe lucrări arheologice se referă la „arheologia

comportamentală”; dar ca şi în cazul „etnoarheologiei” nu

vizează toate în mod necesar acelaşi înţeles31. Dezbaterea

principală la care se referă aceasta nu este una arheologică

ci una evoluţionistă. Definind însăşi arheologia drept

examinarea modificărilor pe termen lung ale comportamentului

uman, implicaţia este că societăţile preistorice, precum

indivizii sau speciile, sunt într-un anumit sens strategii

comportamentale orientate către supravieţuire. Strategia r- şi

30 J. G. Nandris 1978; 1988 31 L. Binford, Behavioural archaeology and the Pompeii premise, în Journal of

Anthropological Research, 37, 1981, p. 195-208; Halstead, I. Hodder, Jones,Norwegian Archaeological Review, 10-11 (?. on Behavioural Archaeology andrefuse patterns); M. B. Schiffer, Behavioural Archaeology, New York, 1976; H.M. Wobst, Stylistic behaviour and information exchange în C. E. Cleland (ed.),Research Essays in honour of James B Griffin, Anthropological Papers, nr. 61, 1977

35

K- este deja concepută ca orientată către scop, cu

posibilitatea punerii accentului pe alegere (adică, auto-

limitare). Există şi cei care pun accentul pe şansă şi

necesitate şi care ar privi pe strategiştii umani şi animali

din aceeaşi perspectivă; ceea ce înseamnă atribuirea aceluiaşi

înţeles unei „strategii” în ambele instanţe.

Dezbaterea cu privire la rolul comportamentului în

evoluţie este complexă. Jacques Monod32 a dorit să derive

modificarea evoluţionistă doar din agregarea mutaţiilor

întâmplătoare. Aceasta merge dincolo de neodarwinism care a

încercat să elimine la modul virtual comportamentul ca sursă

de variaţie morfologică, deşi Darwin însuşi i-a atribuit o

mare importanţă. Dimpotrivă, după cum precizează Piaget: „Fie

şansa şi selecţia pot explica totul, fie comportamentul este

motorul evoluţiei". El a examinat rolurile din procesul

evoluţionist al şansei, al mediului şi al structurilor

anatomice şi comportamentale; şi încheie „că există o evoluţie

organizatoare precum şi una variaţională, şi comportamentul

este motorul său”33.

Expresia materială a ideilor rezidă în comportament, iar

rezultatul material al comportamentului este materialul brut

al arheologiei. Funcţia etnoarheologiei este de a proiecta

conceptul invers care restabileşte înţelesul materialului.

Aceasta poate însemna că înţelesul este contemporan, că este

înţelesul dat de noi, mai curând decât cel contemporan cu

32 J. Monod, Chance and Necessity, New York, 1971; J. Piaget, Behaviour andEvolution, 1979; A. Rowe, G. G. Simpson (ed.), Behaviour and Evolution, 1958

33 Piaget, op. cit., p. 142, 153 36

materialul. Trecutul nu este un fapt obiectiv, iar arheologia

nu se referă numai la trecut. Ca şi istoria şi alte ştiinţe,

arheologia este rezultatul unui consens stabilit între

practicieni calificaţi.

Procesele schimbării în comportamentul uman pe termen

lung, în contextul modificărilor în mediul înconjurător,

economie şi mediul biosocial, sunt materia principală a

arheologie, iar noi suntem parte din acest proces, reatribuind

continuu înţeles universului material la fel ca predecesorii

noştri istorici. Amintindu-ne de întâietatea comportamentului

uman, etnoarheologia ne poate ajuta, de asemenea, să

rectificăm obsesia metodologică secundară cu statistici,

înseriere, grupare, sau „tipologia” de artefacte. Acestea pot

elimina uneori complet orice consideraţie a comportamentului,

dar sunt sterile fără el.

Literalismul în arheologie

Literalismul este o formă de autism intelectual,

caracterizat de un număr de atribute. Conţine explicaţii cu un

singur factor şi declaraţii cauzale reversibile. Interpretează

literal conţinutul stratigrafiilor. Un nivel de distrugere

devine o „invazie”; un ansamblu ceramic sau de silexuri este o

„cultură”; o strategie economică este o „fază de dezvoltare”;

trăsături excepţionale care atrag atenţia sunt „tipice”;

animalele sunt fie „sălbatice” fie „domestice”. Literalismul

nu reuşeşte să vadă, dincolo de date, relaţiile care au creat

37

aceste date. El gândeşte în termeni de evenimente mai curând

decât în termeni de procese, şi de revoluţie, mai curând,

decât de evoluţie cu pre-adaptările necesare. El tinde să

clasifice tipologic mai curând decât statistic. El recunoaşte

„ori …? ori” dar nu „şi …? şi”. Literalismul nu ia în calcul

rolul observatorului. Acordă puţină atenţie proceselor

tafonomice sau postdepunere care operează asupra materialului

arheologic. Indiferent dacă se opune sau nu datelor

radiocarbon, are tendinţa de a accepta aceste date ad literam.

Modelele sale sunt statice şi stadiale, în loc să fie dinamice

şi supra-determinate.

A interpreta literal rezultatul material al

comportamentului înseamnă să plasezi experienţa unei persoane

înaintea societăţii considerate. Pentru preistorie aceasta

exclude noi interpretări, astfel încât trecutul rămâne o

parodie cu oameni cu bâte, îmbrăcaţi în piei. Literalismul nu

este limitat la sfera arheologiei. Cel care spune unei clase

de copii că Moş Crăciun nu există este un literalist.

Situri excepţional de bine conservate care constituie

„capsule ale timpului”, aşa cum este oraşul Pompei sau

mormântul lui Filip al Macedoniei sau al lui Tutankhamun,

adesea asociate cu evenimente sau personalităţi, dau

promisiunea iluzorie că ne vor scoate la iveală trecutul ad

literam, „aşa cum a fost”. Dar arheologia nu se poate baza doar

pe ceea ce Binford34 a numit „premisa Pompei” (sic; pentru

premisses = spaţii, localuri). Nu putem şi nu trebuie să ne

34 L. Binford 1981 38

limităm la găsirea de capsule ale timpului. Chiar şi omul

zăpezii de la Ötzthal aduce mesaje ambigue.

Importanţa arheologiei pentru înţelegerea omului se află

în universalitatea metodelor sale pentru tratarea mărturiilor

imperfecte, referitoare la procese de schimbare pe termen lung

de-a lungul istoriei umanităţii. Acestea sunt aduse la lumină

în fragmente, precum cadre (care sunt datele noastre, precum

siturile şi ansamblurile) ale unui film despre scurgerea

timpului care arată plante în procesul de creştere. Nu putem

fi întotdeauna siguri că vedem dezvoltarea aceleiaşi plante;

dar dinamismul şi frumuseţea evolutivă a procesului rămâne

aparentă.

În studierea rezultatului material al comportamentului

este nevoie ca observatorul să devină într-o oarecare măsură

implicat în obiectul de studiu. Afirmaţia că nu se pot face

observaţii fără a deranja subiectul observaţiei este un loc

comun ştiinţific. În etnoarheologie trebuie să se ia o decizie

dacă să se observe de cât mai departe cu putinţă din

interiorul unei societăţi (abordare care a fost denumită în

mod bizar „emică”) în timp ce se acomodează cu cunoştinţele

observatorului despre cultură sau din exterior rămânând

detaşat sau impunând categorii ştiinţifice pe care societatea

în sine nu le-ar recunoaşte în mod necesar (abordarea

„etică”). Ca şi în cazul tuturor acestor dihotomii din relaţie

un compromis intră în vigoare între teorie şi practică, sau

între teorie şi date. Într-adevăr dacă abordarea etică constă

în impunerea propriilor preconcepţii culturale preferându-le

39

celor ale culturii observate este îndoielnic dacă există vreo

distincţie utilă de trasat între emic şi etic. Etnoarheologia

face bine că le evită pe ambele.

Am fost înclinaţi să credem, în cadrul Proiectului de

Etnoarheologie a Zonelor Înalte, că influenţa ideilor

transmise pe cale culturală este exprimată în decizii despre

comportament şi acestea sunt reflectate în cultura materială

şi dau sens mărturiilor materiale. Pentru a participa cât mai

eficient la aceste decizii şi a retrasa acei paşi aborigeni,

am preferat, pe parcursul muncii noastre de teren, să

acţionăm, în măsura în care ne-a fost posibil, din interiorul

culturii, rafinând acest aspect în fiecare sezon, păşind în

afara culturii în intervalul dintre acestea şi adaptându-ne

categoriile la ştiinţa arheologicţ. Utilizarea Etnoarheologiei

Comparative lărgeşte viziunea noastră despre trecut,

permiţându-se să transcendem limitele a ceea ce este deja

imaginabil. Oricărei generaţii îi place să arate că are

propria terminologie. Mai curând decât să aşteptăm rezolvarea

unor poziţii teoretice, am ales să mergem oricum ar fi

înainte.

Nu trebuie să presupunem că înainte de apariţia

orientărilor teoretice moderne nu au existat cercetători de

calitate capabili să pună în context toţi factorii care

contribuie la interpretarea materialului lor. Generaţii de

cercetători, cum sunt Nicolăescu-Plopşor, Constantin şi

Hadrian Daicoviciu, Virgil Cândea, Vasile Pârvan, Mircea

Petrescu-Dîmboviţa, părintele Matasă şi mulţi alţii şi-au

40

derivat excelenţa din deschiderea cu orientare occidentală a

civilizaţiei europene pre-comuniste din România, cu mult

înainte de încercările impuse de sovietici de a anihila

gândirea creativă pe un model asiatic. Marele antropolog

Bronislaw Malinowski a avut o influenţă majoră în încurajarea

observatorilor antropologi să câştige o înţelegere a culturii

subiecţilor lor din interior şi, în special, o familiaritate

cu limbajul lor. În fraza sa, observatorul trebuie „să se

desprindă de pe pridvor”, închizând acea distanţă de la

subiectul său care numai a dat iluzia de obiectivitate. În

munca de teren etnoarheologică, nu poţi rămâne în pridvor,

deoarece acesta stă să se prăbuşească.

NOT EVERYTHING IS POSSIBLE AT ANY ONE TIME

Abstract

Archaeology provides a position that allows the

researcher to deal more effectively than any other discipline

with the imperfect material evidence of the long-term changes

in the culturally transmitted human behavior. Within this

approach, ethnoarchaeology is an essential source of

information that contributes to the interpretation of

incomplete data from prehistoric past, given their

condition of real results of human behavior.

This paper aims at defining the role of ethnoarchaeology

in the understanding of the process of long-term change and

the examination of the framework of archaeological

explanation, criticizing literalism and implicitly the literal

explanations of causality. The vision on the past must be

41

capable and follow the dynamics of the evolutionary and

biologic realities, as exemplified by the traditional

practice.

© J.G.Nandris ver.05

Anexa A

FIŞĂ DE SIT

PROIECT: ETNOARHEOLOGIA ZONELOR ÎNALTE

NATURA INFORMAȚIEI: [ PUBLICAȚIE / SĂPĂTURI/ INF. DESPRE

PIERDERE/]

NUMELE SITULUI / CUNOSCUT CA: < IDENTIFICARE SIT....

OBSERVATOR : ..... DATA .....

ALTITUDINEA SITULUI: metri ..., < REFERINȚĂ HARTĂ....

LOCUL SITULUI: [ Detalii esenţiale, Satul, Orientare cf puncte

cardinale]

SCHIȚĂ PLAN DE SITUAȚIE - D/N ?

ÎMPREJURIMI SIT:

Amplasament: [ Pantă; Pinten; Şa ; Depresiune; Creastă ;

Vârf;

Orientare, Înclinarea pantei, Mediu, Apă, Sol, Vegetaţie,

Intervizibilitate, Resurse,

42

Acces, Vânturi.

FOTO D / N ? SCHIȚĂ– D / N ?

DESCRIEREA SITULUI: VEZI PLANUL 1 : 200 #

Pe sit : Dimensiuni, Structuri, Depozit, Aspect, Ecologie,

Descoperiri, Materiale, Prezervare &c.

REMARCI SPECIALE:

Ce s-a eşantionat sau ce a rămas; Nr. pungă ; Interes

special; Localizarea materialului.

[ VEZI FOTO / DESENE / NOTE ]

SIMBOLURI

• R = Rar ; UNK = Necunoscut; L = Localizat;

• + = Prezsent ; ++ = Relativ abundent ; -- = Absent

• < = Mai puţin de; > = Mai mult de; ± = Aproximativ;

<--> = Asociat cu

• ? = Fotografie: VEZI FILM #

NB : Dacă se imprimă pe partea stângă a unei coli format

A3 cu dispunere orizontală, care este apoi pliată vertical, acest

SITREP furnizează trei laturi goale A4 pentru note şi schiţe.

43

Model de plan ▲, legenda▼

44

ETHNOARCHAEOLOGICAL ATTITUDES.

An Introduction to the Aims and Methods of the Highland Zone Comparative Ethnoarchaeology Project.

(Comparative EA)

John Nandris

Europe has a rich ethnography; but ethnography has not onthe whole provided a comprehensive explanatory framework forthe incorporation into archaeological contexts of the materialculture of traditional societies as an outcome of behavior.

All ethnoarchaeology is rescue ethnoarchaeology. Thehighland zone in particular preserves aspects of the behaviorof traditional societies which are rapidly vanishing. Many areseasonal, some specialize in seasonal pastoralism; and thereare other ways of exploiting the resources of the highlandzone. Many of these show signs of being well-establishedadaptations of considerable antiquity.

Highland zone settlement has perhaps tended to be under emphasized by archaeologists concentrating on more obvious andaccessible lowland sites, but the highlands do not exist inisolation from these. They form parts of a systemic whole. Our

45

studies of EA go to and fro between highlands and lowlands,between village and pasture, and between the archaeologicalpast and the historic present, in form of intellectualtranshumance. EA is particularly inimical to literalistvisions of the past built on unthinking stereotypes or erectedon the basis of “ethnographic parallels”. Instead it looks toactual instantiations of behavior, expressed within anenvironmental, bio-social and ecological framework for theprocesses of long-term change. Economies are means toexploiting the environment, while Technologies are means toeconomic ends. These are not determinants but expressions ofoften difficult choices. They may perform non-utilitarianfunctions acting as social signals. They often expressunexpected adaptations and forms of ingenuity which remind usthat it is only such innovative societies which survived tofeature in the archaeological record.

The data with which archaeologists have to workrepresents the material outcome of adaptive behavior35. Anethnoarchaeological site is any site at which the materialresidues of behavior may be observe din course of formation,destruction or deposition. The EA evidence can also beconsidered in terms of a critique of archaeological postdiction. A better understanding of behavior on and around thesite is a precondition for improved archaeologicalinterpretation.

The ethnoarchaeological material studied by our HighlandZone Project is effectively European in scope. The methods areComparative in the sense that they have proved widelyapplicable in areas as far apart as Sinai and the Caucasus;and that while individual EA sites may often seem modest theyacquire significance in a wider context.

The stâne [sheepfolds] of the Carpathians althoughoutwardly simple are in reality highly complex, often35 See also the statement on Comparative EA in the Daghestan paper for the

Brescia Tavola Rotonda 1993 : Nandris JG 1994.The Land of Mountains inthe Island of Languages; aspects of comparative ethnoarchaeology inDaghestan and the Caucasus.In: Biagi P & Nandris J Eds., 1994 Highland Zone Exploitation insouthern Europe, Monografie di "Natura Bresciana"; 21-47 [= Proceedingsof the 1993 Tavola Rotonda at Brescia on Exploitation of the HighlandZone]

46

comprising a palimpsest of re-utilization and transformation,a hierarchy of sites, and a complex of economic relationshipsand social forms, which cannot simply be derived literallyfrom their morphology. The technology and terminology of theRomanian stâna are exemplary throughout south-east Europe, fromthe Aromâni of the Pindus to the Gorale of the PolishCarpathians. They constitute a distinctively European mode ofbehavior which, viewed in historical perspective, is relatedto the great and ancient near - eastern pastoral techno-complexes .

EA field Methodology is economical by comparison withexcavation, and relatively simple. The logistics of work inthe highland zone are not. They are the conditions withinstantiate those with which early man had also to contend;often as during the Ice Ages, they became even more demandingby circumstance. The Ice Man of the Italian Alps exemplifies afourth millennium adaptation of this sort.

While the data happens to be well preserved within someareas of southeast Europe, the patterns of behavior which theyexemplify were formerly much more widespread in the continent,and represent a significant element in the formation ofEuropean culture.

The Highland Zone EA Project was never conceived of aslimited to eastern Europe, although its methods were theresult of long-term collaboration with archaeologists in eg.,Romania, Yugoslavia, Greece, Poland, Bulgaria, Italy, Sinai,the Caucasus, Daghestan and other areas. It evolved as anextension of fieldwork which since the 1960's involved theapplication of techniques such as flotation for plant remains,the neutron activation analysis of archaeological obsidian,borings for palynology, and radiocarbon dating. It wasdeliberately designed to effect a conjunction between themethods of scientific archaeology, and the ethnographical datafrom traditional European societies. The Project deals withthe landscape archaeology, recording and EA of small sites,and with the history of exploitation of the highland zone.

The aim has been to plan and record a number of smallsites of various periods. These methods compensate for theimperfections of data from individual sites by making widescale regional comparisons, which enable poor data to be

47

interpreted at a higher level. One essential fact which hasemerged is the complexity of even the simplest sites.

Another method is the ethnoarchaeological excavation ofabandoned recent sites, where the oportunity offers itself totest their interpretation against oral testimony. Uniquely inarchaeology this constitutes a form of experiment. The aim isto relate as closely as possible to archaeological problems,and to increase our knowledge of highland zone exploitation.

The strategy includes comparisons between manageablesmall(c)scale sites over wide areas. Efficient logisticalmethods have had to be evolved to deal with the problems offieldwork in the mountain zone. These methods are not onlywidely applicable, but also economical, compared with the costof most archaeological fieldwork and excavation abroad.

The past like the present proves not to be an "objective"fact. Indeed Archaeology is not about the past. Like Historyit is the outcome of a consensus between informed contemporarytwenty-first century observers as to a coherent vision of thepast. Like the past this is continually changing. Dueimportance has to be given to the role of the observer.

In the sense that all history is contemporary history,all archaeology is ethnoarchaeology, for there is no means ofattaining to a vision of the past other than going to and frobetween observed sense data and the generalizations which canlend them coherence. The only certainty is change. Allethnoarchaeology is rescue ethnoarchaeology.

A fundamental question for archaeology, which isilluminated by ethnoarchaeology, is: “What is it thatconstitutes the identity of the human group ?” It certainlydoes not reside in assemblages of pottery or flints. Thearchaeological tendency to envisage cultural identity as aform of nationhood is anachronistic; along with such conceptsas “trade”. Opposition, polarity or counter position can beseen as a source of identity (as eg., among Gypsies or Jews),while Mimesis and disguise may be used to protect identity[forexample among the Aromâni]. Cultural identity often resides in“inessentials” [as an example eg., the Jebaliyeh Bedouin ofSinai 36] and in non-utilitarian dimensions of technology or

36 Nandris J G 1990. The Jebeliyeh of Mount Sinai and the Land of Vlah.Quaderni di Studi Arabi [ Venezia ] 8; 45-80 & Figs 1-16

48

economy. One of its most important expressions is thecriterion of “Behavior As If”; that is, behavior as if thecandidate belongs to the society or group and thus subscribesto its identity. Finally a fundamental principle for theestablishment of archaeological and ethnoarchaeologicalcultural identity resides in the dictum of the great 18th

century art historian and archaeologist Johann JoachimWinckelmann:

“Not everything is possible at any one time”.

================

VALIDĂRI ETNOARHEOLOGICE - METODE DE CERCETARE ŞI ANALIZĂ

John Nandriş

Methods & Approaches

The concept of ethnoarchaeology is hardly new.

Archaeologists have always taken account of ethnographic

evidence, because it is indispensable. What is rather more

recent is a realization on the part of anthropologists that

anthropology without archaeology is nothing. This is because

an adequate time perspective is a necessary pre-condition for

any understanding of the present. Growing recognition of this

has brought about an extension of anthropology into the past,

with the wider adoption of archaeological methods and case

studies, and a new emphasis on the study of material culture.

Failure to recognize it has rendered much sociological

explanation inconsequential, despite the access which

sociology enjoys to all the data in the world.

49

Ethnoarchaeology is not merely an extension of anthropology

into the past, or of archaeology into the present.

It is a study of the formation and transformation of the

material residues of human behavior, and the application of

this knowledge to archaeological situations. An

ethnoarchaeological site is any site at which these processes

can be observed. Ethnoarchaeology operates primarily among

societies which may be characterized as traditional, although

it is difficult to isolate such socially-transmitted

traditions in the modern world. It is possible to examine

contemporary urban waste in much the same light and call this

ethnoarchaeology; but the results will be sociological rather

than archaeological.

The distinction lies in the scale of the time-depth over

which premises of exploitation are socially transmitted. The

continued application of scientific archaeological method

remains our best hope for understanding long-term processes of

change in human behavior in relation to changes taking place

in the environment, and in technology, economy and the human

bio-social media. If anthropology has awakened to the time

dimension, archaeology is inextricably bound up with the

present, and much less exclusively about the past than might

be supposed. This is not simply because archaeology is

unquestionably not a backward-looking study. Like many another

of the sciences, it is what its late twentiethª century

practitioners do and approve of professionally.

This activity is reinforced by cultural as well as

academic criteria; in other words by subjective, as well as50

objective or scientific, approbation. Archaeology is not

retrospective because it has a great deal to say about

problems of very pressing concern to modern Europe and the

world, such as the nature of the identity of human groups and

the ways in which this is reinforced. In the ferment of

insecurity about identity, and anxiety about resources,

following the collapse of the totalitarian Marxist solution of

the repression of identity, and the reckless destruction of

resources, many nation states unfortunately continue as did

the Marxists to make use of their archaeology in ways which

are far from academic or objective.

One function of ethnoarchaeology is to make this

explicit, however embarrassing it may be. Another is to

enlarge the range of references and associations which

archaeologists bring to their vision of the past. Another is

to draw attention to the intrinsic value of the rapidly

vanishing evidence from traditional societies. Ethno-

archaeology has been engaged in data-capture from ethnography,

and in concept-capture from whatever other sources it chooses

to consider relevant. There is no reason for archaeologists to

apologize for concerning themselves with the social and

behavioral dimensions of the material evidence, or for doing

ethnoarchaeology.

Anthropologists for too long disdained to recognize that

behavior was encapsulated in material culture, and they

declined to consider the dynamics of long-term change, with

the result that valuable evidence available during the early

51

days of anthropological observation has been lost to us.

Questions have almost greater significance than answers.

What questions is ethnoarchaeology asking? What are

archaeologists asking of ethnoarchaeology? Has it got a

theoretical basis; and does it need one ? Could such questions

be answered for archaeology? How can ethnoarchaeology achieve

the aim of linking material objects in the archaeological

context to their associated behavior ? How can we ensure that

ethnoarchaeology continues in close association with

archaeology, and remains of practical use to it? Traditional

societies often transmit ingenious and unexpected ways of

doing things in the context of their premises of exploitation.

Ethnoarchaeology brings out the practical implications of

the many skills and types of behavior involved. It is also

possible to carry out ethnoarchaeological excavation, which

one of the few approximations to experiment is offered by a

scientific humanity. Another aspiration of

ethnoarchaeology must be to enlarge the consciousness of

archaeologists themselves, to widen the network of references,

and to increase the range and variety of possible explanations

for archaeological material, ceasing blindly to defend single-

factor.

Explanations.

Ethnoarchaeology can seek to encourage the idea of

offering alternative explanations, rather than of defending an

exclusive hypothesis. It can undertake to define the types of

explanation to which archaeology can realistically aspire, and

those which it cannot hope to achieve. It can raise doubt; and52

this is to define the limitations of archaeology itself.

There is call for neither optimistic nor pessimistic [or

over-optimistic and over-pessimistic] attitudes to

interpreting the past. It is not a question of finding one-to-

one correspondences between prehistoric and recent situations.

Single-factor explanations are an inadequate and literalist

response to the complexity of prehistoric and recent human

culture.

There does need to be some sort of overall uniformitarian

assumption, as in geological science, that physical rules have

not changed over time; but to apply this assumption

uncritically to human behavior may lead to our overlooking the

very changes in our emergent humanity which we seek to

comprehend. The assumptions of urbanized late-twentieth

century archaeologists about the nature of pre-literate life

and society can sometimes seem narrow and predictable.

An over-rigorous methodology may develop into ”rigor

mortis” of the rational imagination. Ethnoarchaeology is able

to refresh the subject with examples of the range and variety

of different human solutions to basic situations. Both the

statics and the dynamics of this rich material have to be

considered, together with the nature of the relationship

between the two.

In cadrul colaborărilor dintre Institutul de Arheologie

din Londra (London Institute of Archaeology ) coordonate de

prof. John Nandriş şi Muzeul Naţional de Istoria Transilvaniei

prin dr. Gheorghe Lazarovici s-a evidenţiat necesitatea

studierii mediului, a terenului şi ocupaţiilor în zona53

siturilor arheologice în curs de cercetare în perioada 1973-

1986 organizând diferite proiecte. Ideile lui J. Nandriş de

cercetare mai largă au fost aplicate în cadrul şantierelor

arheologice din Banat (Gornea, Cuptoare, Parţa, Balta Sărată

vezi mai jos) cu echipele acestor şantiere şi în aceste zone,

cercetări similare au continuat şi în alte zone37.

În perioadele următoare în asociere cu alţi colegi au

continuat unele din proiectele începute sau gândite împreună

cu John Nandriş pe diferite domenii legate de etnoarheologie

(vezi partea Zoiei Maxim), etnoreligie (vezi mai jos partea

Gh. şi M. Lazarovici) sau arheometrie (Gh. Lazarovici şi Z.

Maxim). Analizele noastre acum se referă la probleme generale

sau legate de Banat, unde proiectul de etnoarheologie a fost

cel mai dinamic şi cu cele mai importante rezultate privind

studiu Muntelui, mai ales în zona Caransebeşului.

O idee importantă era legată de necesitatea studierii

mediului, a bogăţiilor, a relaţiilor omului cu mediul

înconjurător în zona siturilor arheologice unde am făcut

cercetări. Scopul era de a-i familiariza pe membrii

colectivelor de cercetare cu nevoia consultări cu situaţii

aflate în uz (casa, coliba, vatra, obiceiuri, proverbe,

zicători ş.a.) ale căror începuturi nu se cunosc dar care au

importanţă pentru funcţionalitatea aşezărilor (om mediu),

artefactelor (unelte cu tradiţii de milenii), sociale-

religioase (tradiţii, mituri) şi altele.

37 Gura Baciului, Iclod, Țaga, Ch. Turenilor dar despre asta în volumeleviitoare.

54

R- & K- STRATEGIES

The "density" and the "distribution" of a population are

sometimes depicted as if they were static ideas. Population is

however a dynamic not a static concept, and the "density" of a

population varies directionally. he reality of human

prehistoric interaction with the biome cannot be assumed to be

less complex than that of the plant and animal species which

we are able to study today.

"It was discovered in the mid 1970's that even simple

interactions between species of plants and animals may result

in chaotic population dynamics and complex spatial patterns"

(A R Ives Nature 353; 214, 19 Sep 1991).

Archaeologists are usually in possession of imperfect

data and highly selective spatial distributions. To over-

interpret these in terms of static and literalist models is to

make nonsense of the dynamic realities exhibited by the

relationships of the organism to its environment.

Archaeologists make quite extensive use of the

distribution map. As a tool it is valid, but not if it is

taken literally.

Wilkinson H R, 1951 in particular is a most effective

discussion of the uses and limitations of population

distribution maps. No map can adequately reproduce the

dynamics and distribution of a seasonally mobile population,

and for this we have such examples to hand as the Aromâni or

the Sarakatsani. This disadvantage is not overcome by drawing

arrows on maps. An archaeological distribution map is in

55

effect a constellation in which individual points have, like

the stars and galaxies, greater or lesser time depth. It is

difficult to establish contemporaneity even in terms of coeval

generations, so that seldom can a distribution be interpreted

in such terms as eg. "settlement pattern".

Archaeological discussion of "optimizing strategies"

often fails to define what exactly is being "optimized", or to

draw the distinction between what is efficient, and what is

effective; between maximizing resources, and making the

maximum use of the available resources.

The actual spatial distribution of very few organisms is

accurately known. This applies to the lower organisms and to

animals; and also to man, whether in the case of relatively

restricted groups such as the Aromâni, or to larger and even

more diverse national groups.

Most of the European nations are markedly heterogeneous.

Like animal populations, human groups show spatial as well as

temporal dynamism. Seasonal pastoralists such as the Aromâni,

Sarakatsani or the Romanian shepherds are particularly good

ethnoarchaeological examples:

Taylor & Taylor (1977) argue that "all spatial distributions

can legitimately be regarded as resulting from the balance

between two fundamental antithetical sets of behavior always

present between individuals.

These are repulsion behavior, which is the outcome of

selection pressure for individuals to maximized their

resources, and hence to separate; and attraction behaviors

which results from selection pressure to make the maximum use56

of available resources, and hence to congregate where those

resources are currently most abundant.

The agent upon which selection operates is not the

collective. It is the choices made by individuals when faced

with balancing these two conflicting behavioral tendencies,

which influence the spatial pattern of the population as a

whole at a given instant.

Although it has to be recognized that physics does not

acknowledge the existence of such a present instant, in time,

with its effect of increase or decrease in density.

The response of this balance to changing internal and

external environmental conditions contributes a dynamic

element to populations (Taylor & Taylor 1977; 418).

The temporal dynamism of seasonality is an attempt to

make the maximum use in the short(c)term of seasonally

available resources. The changing densities and distributions

of the Aromâni are the outcome of the interactions of this

behavior with long term processes of historical and

environmental change.

The polarity

The polarity which was expressed by Taylor and Taylor

1977 reflects that between r(c) and K(c) strategies which are

defined in relation to reproductive behaviors and the

exploitation of the ecosystem (MacArthur 1960). It can be seen

as an analogous polarity to the distinction drawn by Odum

(1969], in which the q quantity / exploitation of productive

&/or growth systems is contrasted with the quality (c)

57

exploitation of protective or mature systems. Quantity (c)

exploitation is effective, and quality (c) exploitation

efficient. In talking of the "exploitation of the highland

zone" or of the environment, we should therefore bear in mind

that "exploitation" too is a portmanteau word, within which

distinctions need to be drawn.

The r(c) and K(c) model deals with a continuous spectrum

not with a dichotomy. The spectrum between r(c) and K(c) can

be envisaged as an expression of the proportion of energy

expended in reproduction. The distinction is between rª

strategist societies, which are opportunist; and Kª strategist

societies, whose behavior tends to promote stability and

homeostasis. These behavioral strategies form a spectrum not a

dichotomy, and a population may be r(c) strategist in one

context and K(c) strategist in another.

K(c)strategist species occupy stable environments at or

near carrying capacity (K(c)); they can compete successfully

in crowded circumstances and are able to monopolize the

extraction of energy from a particular part of the

environment.

r(c) strategist species are adapted to make use of or

colonize a rapidly fluctuating or directionally developing

environment, and to exploit ephemeral resources by discovery,

rapid reproduction (the intrinsic rate of increase r(c) of a

population) and dispersal.

These concepts at least supply some sort of framework,

for the historical and ethnoarchaeological data within which

to interpret eg., seasonal pastoralism. They can be applied to58

questions raised by the growth and decline, spatial

distributions, and behavioral strategies of populations during

the Early Neothermal38. Some Features of Neolithic Climax

Societies39. The r- and K- Strategy Societies of Lepenski Vir

in Early Neothermal perspective40. prehistory of south-east

Europe; as well as to historical populations such as the

Aromâni or Sarakatsani.

38 Nandris 197839 Studia Praehistorica• 1, Sofia, Bulgaria 198 - 211 [ 14 fig. & maps ],

Nandris 198840 "Rivista di Archeologia• Rome, XII ; 5(c)13

59

DE LA CERCETĂRILE INTERDISCIPLINARE LA APLICAREA UNOR METODE

MODERNE

Ca urmare a unor discuţi de la Xanti, cum am mai arătat,

prof. John Nandriş a lansat o tematică pe care să o dezbatem

în colectivele de cercetare ale unor mari şantiere ale

noastre, ca parte practică, pentru a înţelege relaţia complexă

a omului cu mediul dar şi o deschidere largă pentru bazele de

date şi de informaţii. Modelul de structură analitică în

vederea ordonării bazelor de date şi a analizei

funcţionalităţii l-am preluat de la D. Clarke41.

Structuri pentru bazele de date. Model de analiza sistemului şi sub sistemului

Cum aceste lucruri nu se predau în acea vreme la

universităţile noastre cea mai bună metodă considera

41 Clarke D. Analythical Archaeology, ed. II, 1971.60

profesorul Nandriş era aceea de a colabora direct cu el sau

echipele sale pe diverse teme (silex, sare, cupru, aur şi

altele) pentru ca arheologul să înţeleagă practic şi din

mersul cercetărilor.

Lipsa unor fonduri, lipsa unor proiecte, lipsa unor

instrumente moderne a făcut ca unele procese să dureze ani de

zile. Pentru ca temele gândite cu John Nandriş să nu rămână

sterpe am organizat împreună cu Zoia Maxim şi alţi colegi

seminarii-simpozioane de etnoarheologie fiind peste 35 de

ediţii (vezi studiul şi temele la Zoia Maxim). Temele aveau

menirea de a uni colaborarea dintre arheolog, etnograf,

etnolog. Rolul era de a analiza tipul şi funcţionalitatea ca

proces istoric42 şi nu ca istorie culturală, dar studiul nostru

nu a avut consecinţe decât pentru noi şi echipele noastre.

Arheologii, etnografii, istorici nu au sesizat nevoia şi

importanţa unei structuri organizate în baze de date şi

informaţii.

PROIECTUL SEMNIARII DE ETNOARHEOLOGIE43

Zoia Maxim

Anul acesta se împlinesc 25 de ani (1991-2015) de când a

avut loc primul Seminar de Etnoarheologie! , asociate în

ultima vreme cu cele de arheometrie. Un sfert de veac de

întâlniri prolifice dintre arheologi, etnografi, etnologi,

istorici, sociologi, paleobotanişti, antropologi,

42 Lazarovici comunicare la sesiunea din Sibiu, dar la publicare nu au maifost interesaţi de temă, nu au înţeles rolul şi importanţa..., dinaceste motive a publicat-o la Zalău: Lazarovici Gh. 1993.

43 Nandriş J. 2009; 2009a.61

paleozoologi, matematicieni, fizicieni, astronomi,

restauratori, arhitecţi ecologişti şi geologi din Cluj-Napoca,

Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Timişoara, Reşiţa,

Baia Mare, Zalău, Sighetu Marmaţiei, Brăila, Piatra Neamţ,

Oradea, Suceava, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Craiova,

care au discutat şi dezbătut împreună diferite teme privind

viaţa, moartea, tradiţii, obiceiuri, obiecte, construcţii,

funcţionalităţi, resurse, ecosistem, origini şi dăinuiri:

toate aceste abordări parcurgând, ca un fir roşu, istoria din

cele mai vechi timpuri până astăzi, cu scopul de a înţelege

cât mai bine Trecutul şi Prezentul.

Cum s-a născut ideea organizării acestor seminarii

interdisciplinare de etnoarheologie? Nu a fost un moft al

câtorva cercetători! A fost o necesitate organică impusă de

multitudinea informaţiilor şi de stadiul cercetării moderne,

pluridisciplinare a civilizaţiilor din toate timpurile pentru

a „percepe” şi a desluşi tainele Istoriei. A fost o necesitate

ca cercetătorii din domenii ale ştiinţelor să se întâlnească

pentru a discuta şi a dezbate diferite aspecte metodologice de

abordare a unor direcţii de cercetări interdisciplinare şi

pluridisciplinare.

Mai mult, în decurs de aproape două secole de cercetări

arheologice s-au adunat o multitudine de date şi informaţii

privind dezvoltarea civilizaţiilor pe aceste meleaguri,

impulsionate de curentul epocii moderne a romantismului şi

tradiţionalismului44. Campania lui Napoleon în Egipt şi

44 Maxim 2010.62

descifrarea hieroglifelor a însemnat pentru Europa o „goană”

după trecutul istoric, ceea ce a determinat lansarea unor

proiecte de acumulare a cât mai multe informaţii despre

trecutul civilizaţiei.

În cadrul acestor proiecte s-au adunat cercetători din

diverse ramuri ale ştiinţelor care au pus bazele unor

metodologii de investigare, au aplicat şi folosit noile

cuceriri din domeniul ştiinţelor exacte. Existenţa unui volum

mare de informaţii, variat ca idee au fost „chestionare” pe

diferite teme. Completarea acestor chestionare, pe lângă

faptul că au adus informaţii preţioase de ordin istoric,

etnografic, lingvistic, economic, social, mitologic, etc. au

contribuit la formarea în cadrul comunităţilor a conştiinţei

naţionale de valorificare a creaţiilor săteşti. Această metodă

de lucru a fost implementată şi la noi în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, fiind emise mai multe tipuri de

chestionare până în perioada interbelică.

În cadrul proiectelor de cercetare, munca de teren a

ocupat un loc primordial. S-a acordat o atenţie deosebită

vestigiilor şi implicit descoperirilor arheologice, punându-se

bazele noii ştiinţe. Tot în această perioadă îşi au originile

etnografia şi etnologia. Important de precizat este faptul că

cercetătorii (indiferent de domenii) aveau o cultură vastă,

uneori poliglotă, iar prin atitudinea de respect şi nevoi din

alte ştiinţe s-a apelat cu încredere şi s-au pus bazele

etnoistoriei, etnoarheologiei şi antropologiei culturale. Sub

acest impuls au luat fiinţă societăţi şi asociaţii, colecţii

63

de antichităţi, reviste culturale, monografii45 care reflectă

munca concertată de valorificare a patrimoniului cultural.

Entuziasmul acestui demers s-a materializat şi prin

înfiinţarea universităţilor (la Cluj au fost înfiinţate

catedra de arheologia, iar în 1898, catedra de „etnografie

generală şi autohtonă”). Primii care au îmbinat munca de

cercetare arheologică cu cea etnografică au fost Zsófia Torma46

şi Márton Roska 47.

În secolul trecut, cercetările etnografice şi arheologice

s-au desfăşurat oarecum paralel, arareori atingându-se la

anumite niveluri (privind funcţionalitatea sau obiceiuri),

având un caracter mai mult pluridisciplinar. Proiectul româno-

englez „Etnoarheologia Zonelor Înalte” a dat o formă închegată

cercetării interdisciplinare şi etnoarheologice48. Munca de

teren şi contactul direct cu multitudinea de informaţii

variate au determinat învăţarea „din mers” a tot ce implică o

astfel de activitate de stocare şi mai ales de prelucrare a

datelor. Dispuneam de o bogată bibliografie etnografică (multe

de arhivă) şi arheologică, de rezultatele muncii de pe teren.

Aceste date trebuiau „înţelese” şi coroborate (compararea şi

analogia ne fiind suficiente49), prin elaborarea unei45 Ibidem, p. 341-34346 Torma 1894, Zsófia Torma, Ethnographische Analogien, Jena, 47 Roska 1923, Márton Roska, Román juhászat a Máramoros megyei (Păstoritul

românilor din judeţul Maramureş), în Közlemények, Cluj 48 Maxim 2006, Zoia Maxim, Seminarul Naţional de Etnoarheologie 1991-2005,

în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, p. 259-270; Idem 2010,Etnoarheologia la ceas aniversar (1991-2010), în Anuarul Muzeului Etnografic alTransilvaniei, p. 341-343

49 Nandris – Maxim 2008, John Nandris, Zoia Maxim, Etnoarheologia. Scopurileteoriilor şi metodele de cunoaştere consacrate, în Anuarul Muzeului Etnografic alTransilvaniei, p. 275-289

64

metodologii şi terminologii comune arheolog/etnograf. De aici,

necesitatea unor „întâlniri” periodice, regulate, pentru a

discuta şi a dezbate problemele ivite în timpul cercetărilor.

Astfel, în anul 1989 s-a discutat înfiinţarea unui „seminar”

anual de Etnoarheologie, cu caracter naţional, la care să

participe specialişti din variate domenii, care prin

activitatea lor pot să-şi aducă aportul la cercetarea şi

cunoaşterea cât mai veridică a trecutului. Era „timpul” să

conlucrăm, nu să avem doar discuţii mai mult „private”. Aşa

că, din anul 1991, cele două muzee clujene (Muzeul Naţional de

Istorie a Transilvaniei şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei)

au fost organizatorii unor seminari şi simpozioanelor

naţionale de etnoarheologie.

Scopul acestor seminarii este de a lămuri şi „unifica”

terminologiile folosite de diverşi specialişti, pentru a

„vorbii aceeaşi limbă”; de a face schimb de informaţii şi

experienţe; de a elabora lucrări cu caracter interdisciplinar;

de a închega un sistem unitar etnoarheologic pentru o viziune

globală asupra evoluţiei societăţii. Multitudinea subiectelor

de cercetare etnoarheologică ne-au determinat să definim o

serie de probleme, care frământă, deopotrivă, pe arheologi şi

etnografi. Pentru eficienţa colaborării am hotărât stabilirea

unor teme de cercetare, unele datorită complexităţii au fost

derulate pe parcursul a mai multor ani. Astfel, la cele 21 de

întâlniri, s-a discutat despre: „Fortificaţii. Tip şi funcţionalitate”

(1991); „Rit şi ritual funerar” (1992); „Rit şi ritual funerar. Ofranda funerară

din morminte” (1994); „Focul, lutul, gestul şi sunetul” (1995-2000); „Focul,

65

Apa, Lutul, Gestul şi Sunetul” (2001-2002, 2005); „De la Grâu la Pâine”

(2003); Casa – simbol şi limbaj; Fondare, tehnici de construcţie, sfinţire” (2006-

2007); „Rit şi ritual magic. Cine, cu ce, cum şi de ce?" (2008-2009) “Magia

gospodăriei: casa, curtea şi acareturile”(2010-2011); „Revelaţia metalurgiei”

(2012-2013); Vestimentaţia – între utilitate practică şi mesaj” (2014-2015).

În cadrul acestor teme s-a discutat despre: probleme

generale de teorie şi metodologie de cercetare şi modalităţi

de interpretare a datelor; oameni, păsări, animale, plante şi

aştrii; construcţii, aşezări şi fortificaţii; cimitire,

morminte, inventar funerar şi ritualic; obiceiuri, credinţe,

ritualuri şi mentalităţi; alimentaţie şi medicină; focul, apa,

lutul, gestul şi sunetul; măşti, capete, imagini antropomorfe;

grâu şi pâine; apa şi lichidul sacru; ocupaţii, sărăritul,

olărit şi dohotărit. Contribuţiile pertinente ale etnografilor

au aruncat o altă lumină asupra istoriei cunoscute doar prin

arheologie şi documente, aşa cum cele ale arheologilor şi

altor specialişti au punctat drumul parcurs de un obiect

(funcţional sau decorativ), de un obicei (credinţă, rit), sau

ocupaţie, de a lungul istoriei. Uneori, seminariile de

etnoarheologie şi simpozioanele de arheometrie s-au ţinut

împreună cu teme comune, cercetătorii ştiinţelor exacte

îmbogăţind prin cunoştinţele lor demersul etnoarheologic.

Prima întâlnire a avut ca temă „Fortificaţii. Tip şi funcţionalitate”

şi au participat V. V. Morariu (fizician), P. Roman, S.

Morintz, I. Andriţoiu, M. Gumă, T. Mariş, A. Luca Sabin, St.

Pandrea, Fl. Draşovean, V. Vasiliev, Şt. Matei, P. Iambor, Gh.

Lazarovici, Zoia Maxim, S. Cociş, I. Glodariu, Viorica Crişan

66

(arheologi), Lidia Gaga, I. Toşa, T. Graur şi Simona Munteanu

(etnografi)50. Discuţiile cele mai intense au vizat

funcţionalitatea şanţurilor din jurul aşezărilor şi a

obiceiurilor legate de originea şi semnificaţiile unor astfel

de practici.

Timp de trei ani (1992-1994) a început să se închege un

nucleu format din arheologi şi etnografi care ţi-au propus

studierea „Rit şi ritual funerar. Ofranda funerară din morminte”. Au fost

prezentate lucrări analitice şi de sinteză, deosebit de

interesante prin aportul de noi informaţii şi interpretări

privind aspectele ritualice surprinse prin săpături

arheologice. La aceste dezbateri au luat parte: arheologii şi

istoricii din Iaşi (N. Ursulescu, D. Teodor, Ruxandra Maxim-

Alaiba), Bucureşti (E. Comşa, P. Diaconu, C. Schuster, Camelia

Hristian Alexandrescu, M. Adameşteanu, Cornelia Stoica),

Oradea (Doina Ignat), Baia-Mare (Janeta Ciocan), Reşiţa (D.

Țeicu, Geogeta El Susi), Deva (I. Andriţoiu), Carei (I.

Nemethi), Brăila (V. Sîrbu), Timişoara (Al. Rădulescu), Tulcea

(Vasilica Lungu), Cluj-Napoca (D. Protase, I. Glodariu, Gh.

Lazarovici, D. Alicu, Zoia Maxim, Ioana Hica, Şt. Matei, M.

Wittenberger, A. Rustoiu, M. Rotea); etnografi şi etnologi din

Bucureşti (I. Ghinoiu, Doina Işfănoni), Timişoara (Lidia

Gaga), Iaşi (Lucia Berdan) Cluj-Napoca (T. Graur, Maria Bocşe,

I. Toşa, N. Bot, Simona Munteanu, C. Bărbulescu); lingvişti

50 Maxim 2006, Zoia Maxim, Seminarul Naţional de Etnoarheologie 1991-2005,în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, p. 259-270

67

(P. Poantă) şi antropologi (Alexandra Comşa, Laurenţia

Georgescu)51.

Arheologii şi istoricii au prezentat situaţiile funerare

relevate prin săpături arheologice sau documente, încercând să

găsească răspuns la întrebarea „de ce aşa?”. Au fost dezbătute

probleme legate de „hrana mortului” de ofranda ca dar şi

pomană şi semnificaţia ofrandelor alimentare o parte din

acestea se păstrează şi sunt descoperite prin săpături

arheologice. Inventarul funerar este face parte din

ceremonialul ritualic al „separării şi integrării”. Subiectul „cimitir

sau necropolă” a fost amplu dezbătut fiind considerat ca „loc

de plecare, loc de odihnă, loc de întâlnire între generaţii”

şi în acest context este necesară „păstrarea legăturilor între

„tărâmuri” şi locuitorii acestora prin gând, cuvânt şi

obiect”. Interesant a fost studiul privind reminiscenţe de rit

şi ritual funerar preistoric în folclorul Moldovei

Meridionale, fiind un nou tip de abordare a obiceiurilor

funerare.

Timp de nouă ani (1995-2000, 2001-2002, 2005) ne-am

canalizat eforturile pentru înţelegerea comportamentului

social, economic şi spiritual, limita (dacă există) dintre

sacru şi profan, rolul mentalităţii colective în utilizarea

„Focului, Apei, Lutului, gestului şi sunetului” în procesul de făurire a

obiectelor de uz casnic, gospodăresc, militar şi ritualic,

Omul primind atributul de Creator, ceea ce-i conferă o

51 Ibidem, p. 262-26568

încărcătură sacră, care s-a pierdut în decursul istoriei,

păstrându-se doar crâmpeie din „ceremonialul” ritualic52.

Focul – lumină, căldură, ardere, transformare, purificare, simbol; Mijloace

tradiţionale de producere a focului; Focul Pământului – Focul Iadului; Rituri de

naştere prin foc, apă şi pământ; Credinţe şi rituri privind vatra şi focul reflectate în

descoperirile arheologice din dava getică de la Grădişte; Focul în riturile de

trecere; Vatra – simbolul focului, sunt doar câteva direcţii de

investigare a rolului jucat de Foc ca factor civilizator.

Apa, elementul primordial, dătător de viaţă, folosit în

toate ritualurile Mariilor Treceri a ocupat un loc important

în preocupările noastre, atât prin încărcătura sacră şi

profană, cât şi a obiectelor folosite în contact cu apa.

Discuţiile s-au axat pe existenţa unor mentalităţi ancestrale

ce s-au păstrat de-a lungul istoriei indiferent de religie,

fiind adânc împământenit în credinţe şi obiceiuri, emblematică

fiind abordarea conceptului de „Râul de Apă” şi „Râul de Foc”.

Lutul (Pământul), conform cosmogoniei româneşti şi

universale s-a născut din ape, din lut s-a plămădit Omul,

Substanţa materială a fiinţei umane, fiind şi „casa” Lui. Cu ajutorul

celor trei elemente (lutul, apa, focul) omul a devenit

Demiurg, stăpâneşte pământul şi „creează” bunuri necesare

vieţii, pentru care are nevoie de susţinere „supranaturală”

atrasă prin gesturi ritualice (Depunere rituală de lut, Realitate şi

simbol).

„Etnoarheologia comportamentală” ca o sub ramură a

Etnoarheologiei generale are o importanţă deosebită în52 Maxim 2006, Zoia Maxim, Seminarul Naţional de Etnoarheologie 1991-2005,

în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, p. 266-267 69

„luminarea” unor dovezi dezgropate arheologic. Cunoaşterea

semnificaţiilor unor „gesturi” determină cercetătorul să

renunţe la teorii - de multe ori conservatoare şi închistate,

alteori elaborate din „birou” fără legătură cu lumea reală -

să admită existenţa a varii posibilităţi de interpretare.

Gestul ca limbaj non-verbal însoţeşte fiinţa umană în

toate acţiunile sale deopotrivă economice, sociale, politice,

militare şi religioase, constituind pârghia în comunicarea

familială, comunitară şi intercomunitară. În procesul acestui

gen de comunicare se folosesc semne şi simboluri relevate

prin: gesturile din timpul ceremoniilor ritualice sau

lucrative cu caracter profan; gestul de a pune ceva undeva;

gestul de a marca prin semne distinctive a unor obiecte pentru

a se distinge utilizarea în scopuri sacre sau profane.

Domeniul etnoarheologiei comportamentale este foarte vast,

dovadă sunt cei opt ani de cercetare neîntreruptă şi

necesitatea revenirii asupra acestei teme în anul 2005. Dintre

subiectele abordate amintim: Simbolistica gesturilor; Poziţia mâinii în

limbajul gestului; Obiectul tradiţional în relaţia „a da – a primi”; Paharul şi

paharnicul în sistemul comunicării; Gesturi redate de figurinele neolitice; Gestul

de a înmormânta copii în vatra, etc.

În timpul comunicării „gestul” este însoţit de „sunet”

sau de tăcere ritualică (Simbolistica confluenţelor. Gestul şi sunetul).

Semnificaţia sunetului este dat de tonalitate, ritm,

repetiţie, incantaţie, etc. fiind produs de vocea umană

(bocetul, colindul) sau de instrumente (Instrumentele populare şi

glasul zeilor; Toaca). Sunetele prin modalitatea lor de producere au

70

scopul de a atrage energiile pozitive sau de a alunga (a pune

pe fugă) spiritele malefice. În cadrul procesului de „creaţie”

se folosea sunetul (Gestul şi sunetul în prelucrarea metalelor) sau tăcerea

(Gesturi şi semnificaţii în facerea pâinii) pentru a ajuta săvârşirea

lucrării. Toate ritualurile de trecere sunt însoţite de sunet

(botezul, căsătoria, moartea). Semnalele acustice au o

simbolistică bine definită în comportamentul uman (adunare,

veselie, pericol, război, victorie, etc.). Arheologic sunt

atestate instrumente muzicale, zornăitoare pentru copii şi

diferite contexte ritualice. Pentru înţelegerea unor

descoperiri de acest tip, etnografia şi folclorul oferă un

bogat material documentar.

În cadrul unor ceremonii ritualice şi obiceiuri de peste

an, gesturile şi sunetele sunt însoţite de purtarea măştilor

cum au fost ilustrate în comunicările: Rituri agrare şi culte funerare

oglindite în măşti (Emilia Pavel); Masca – simbol în riturile funerare (Lucia

Berdan); Masca şi gestul pe statueta de la Liubcova (Cl. Molnar, V.

Popa); Masca, gestul şi ritualul (Alice Lazarovici); Cultul capului şi

teofagie (Wittenberger Mihai); Capetele de piatră (M. Dăncuş).

Discuţiile s-au centrat în jurul statuetei neolitice de la

Liubcova care înfăţişează un personaj costumat ritualic ce are

în mâna dreaptă un askos, iar în stânga o mască.

În acest răstimp s-a cristalizat relaţia dintre membri

echipei etnoarheologice care a crescut numeric şi mai ales

calitativ. Programele seminariilor cuprindeau rezumatele

contribuţiilor, iar publicarea lucrărilor a dat un impuls

cercetării. Echipa etnoarheologică propriu-zisă s-a format în

71

„focul” acestor dezbateri, fiind formată din etnografi (I.

Ghinoiu, T. Graur, Lidia Gaga, I. Toşa, Lucia Berdan, Simona

Munteanu, Janeta Ciocan, M. Dăncuş, Sultana Avram, A.

Gogolan), arheologi (E. Comşa, Gh. Lazarovici, Ruxandra Maxim-

Alaiba, V. Cavruc, V. Sârbu, Zoia Maxim, Adela Mateş, F.

Draşovean, A. Rustoiu, Monica Bodea), istorici (T. Sălăgeanu,

Livia Călian, M. Gherman,), antropologi (Ioana Maxim,

Alexandra Comşa, D. Gheorghiu, M. Munteanu), teologi I.Psf.Sa

Laurenţiu Streja pe atunci Episcopul Caransebeşului; M.

Drăgoi, azi episcopul ortodox al Europei de Nord), artişti

(Teodora Roşca, Constanţa Cristescu), matematicieni (Militon

Frenţiu, Dan Dumitrescu şi alţii şi studenţii lor Alice

Lazarovici, Sever Lazarovici53) deopotrivă profesori,

cercetători, doctoranzi şi studenţi54.

În perioada 2003 – 2004, tema abordată de etnoarheologi a

fost „De la Grâu la Pâine”. Din neolitic se cultiva grâul şi se

făcea pâine! În decursul mileniilor care s-au scurs de atunci,

grâul şi pâinea şi-au adjudecat rolul de lider în practicile

ritualice, fiind totodată alimentul de bază a populaţiei

sedentare de agricultori. Descoperirile arheologice (modele de

pîini din lut; Grâul carbonizat de la sfârşitul epocii bronzului; Un complex cu

râşniţe din Peştera Unguru Mare; Problema râşniţelor în arheologie) au

constituit motivul iniţierii unui astfel de demers. Ideea a

fost salutară după cum se vede din modul de ilustrare a

53 Au realizat programe şi algoritmi în cadrule bazelor de date şiinformaţii unificate apoi de Lucian Tarcea ţn programul Zeus: Sistem degestionarea bazelor de date şi informaţii.

54 Maxim 2010, Zoia Maxim, Etnoarheologia la ceas aniversar (1991-2010),în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, p. 341-354

72

obiceiurilor şi credinţelor populare (Rituri de fertilitate în satul

românesc; Grâul şi pâinea în tradiţiile maramureşene; Simbolistica grâului în

riturile şi credinţele; Pâinea la asiatici; Grâul şi pâinea în iconografia creştină).

Descoperirea Sanctuarului neolitic de la Parţa şi a numeroase

râşniţe în situri arheologice au indicat existenţa „Râşnitul

cultic”, care se practica în cadrul unor ritualuri. Subiectul

este deosebit de vast şi nu a fost nicidecum epuizat în aceşti

doi ani. În echipa de etnoarheologi au fost cooptaţi Ioana

Achim, N. Gudea şi Mihaela Mureşan55.

O altă temă larg dezbătură a fost casa: acolo unde

locuiesc şi ş-au desfăşurat activitatea de zi cu zi cei ce au

făurit istoria. Această temă („Casa – simbol şi limbaj. Fondare, tehnici

de construcţie, sfinţire”) este dragă atât arheologilor cât şi

etnografilor: arheologii descoperă diferite tipuri de

locuinţe, iar etnografii studiază arhitectura populară.

Din acest demers s-a născut „arheologia experimentală” –

arheologul pe baza informaţiilor etnografice încearcă să

reconstruiască case neolitice distruse, folosind observaţiile

furnizate de săpătură (fundaţii, gropi de stâlpi şi pari,

planimetrie, etc.). În acest context s-a înfiinţat în situl

neolitic de la Țaga a unui Parc Etnoarheologic Experimental;

s-a scris o lucrare de doctorat la Universitatea „Lucian

Blaga” din Sibiu (Ioan Cojocaru), s-au scris două cărţi

(Arhitectura Neoliticului şi epocii cuprului – Gheorghe Lazarovici, Magda

Lazarovici; Arhitectura populară din România – Ioan Godea).

55 Maxim 2006, Zoia Maxim, Seminarul Naţional de Etnoarheologie 1991-2005,în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, p. 269

73

Subiectele discutate (2006-2007) au fost: Case şi anexe

preistorice – sec. XX ( de la casa preistorică la cea recentă. Convergenţă şi

funcţionalitate (Gh. Şi Magda Lazarovici); Distribuţia proporţiilor

locuinţelor neolitice (V. V. Morariu); Material, spaţiu, simbol: Note despre

tehnologia de construcţie a locuinţelor chalcolitice din sud-estul Europei (D.

Gheorghiu); Tehnici de construcţie a caselor tradiţionale şi a anexelor

gospodăreşti şi credinţe asociate acestora în mărturiile locuitorilor comunei Jucu

(T. Sălăgean); Cadrul teoretic al spaţiului. Dimensiunea „calitativă” a spaţiului

(G. Dimitriadis, Milano); Despre casele dacice (Gabriela Gheorghiu);

Simbolistica casei (Maria Bocşe).

Problematica locuinţelor a rămas deschisă urmând a fi

reluată peste doi ani (2010-2011) în cadrul temei “Magia

gospodăriei: casa, curtea şi acareturile”.

Ca prag dintre lumea familială şi cea comunitară, poarta

are un rol semnificativ (Poarta – Obiect cu funcţie ritualică; Intrarea şi

spaţiul de tranziţie al gospodăriei; Tipologia şi simbolismul ornamenticii porţilor

monumentale; Poarta ca prag de trecere: studiu de caz – Maramureşul;

Valenţele magice ale porţilor tradiţionale), la fel ca şi gardul (Gardul –

despărţitorul de lumi)

În gospodării trebuie să existe o sursă de apă, de obicei

fântâni (Fântâna. Funcţii şi semnificaţii iniţiatice şi magice; Fântâna – simbol al

vieţii fără de sfârşit; Puţurile şi apa – necesitate şi semnificaţii)

Ritualurile de curăţare a locului de casă şi punerea

temeliei trebuie respectate (Ritualuri de fondare a casei şi gospodăriei de

la Dezmir; Sacralitatea locului casei şi problema delimitării gospodăriilor în

aşezările Culturii Precucuteni), precum şi cutumele privind realizarea

Acoperişului şi frontonului casei.

74

Inventarul casnic (obiectul şi contextul) au o

semnificaţie deosebită atât pentru arheologic cât şi pentru

etnograf şi a constituit subiectul câtorva lucrări (Rolul mesei şi

a scaunului în gospodărie; Vatra în gospodăria dacică: studiu de caz - estul

Transilvaniei; Locul şi rolul icoanei în casa tradiţională; Arta religioasă şi

iconografia în gospodărie).

Alte contribuţii au vizat: Casa - etnos şi cutumă (I. Cojocaru);

Bordeie şi case cucuteniene la Ruginoasa (Magda şi Gh. Lazarovici) şi

Gospodării cucuteniene la Truşeşti (Zoia Maxim).

Tot ce se întâmplă în casă şi comunitate este sub semnul

unor reguli date de un „Rit şi ritual magic. Cine, cu ce, cum şi de ce?”.

Studierea acestei probleme s-a realizat în anii 2008-2009 şi a

strâns în jurul mesei de lucru specialişti din mai multe

domenii de activitate, printre care amintim pe Marco Merlini

(Roma) cu contribuţiile: The Danube script as a tool of ancestry ideology in

a kinship-based society; Calendarul lunar din neo-eneoliticul sud-est european şi

The Legend of Adam’s Contract with Satan, from the Folklorization of Byzantine Art

to major Inspiration of Folk-tale. Subiectele abordate au fost diverse

după cum ne-am aşteptat în urme lansării tematicii. Pe lângă

clujeni au participat colegi din Baia Mare, Bistriţa, Suceava,

Zalău, Alba Iulia, Iaşi şi Bucureşti cu comunicările: Desfăcutul

de făcătură – o vrajă axată pe magia în lanţ; Rit şi Ritual Magic (teorie şi

metodologie de cercetare); Cămaşa ciumii în satul Ungureni - Ţara Lăpuşului;

Manifestări magico-religioase în perioada romană târzie şi începutul epocii

migraţilor; Strigoi, moroi, pricolici şi vârcolaci în credinţele populare; Scenarii

magico ritualice în terapia tradiţională, individuală şi colectivă; Utilizarea speciei

Allium sativum cu scop mogico-ritual; Motivul „şarpelui”; „Şarpele” şi riturile

75

agrare; Ritualuri magice şi cuptorul de pâine; Rituri şi ritualuri magice practicate în

atelierele de olărie ; Tehnici de manipulare a elementelor în cultura tradiţională,

etc. Ca o noutate, în echipa de etnoarheologi au venit astronomi

Tiberiu Chiş, Florin Stănescu, Iharka Csillik, Mircea Liviu şi

Vlad Turcu, contribuind la diversificarea paletei ştiinţifice

prin aportul astronomului (Cerul cu eclipsele totale deasupra sanctuarului

neolitic din Parţa; Constelaţii pe teme „metalurgice”; Constelaţiile astronomice şi

"vestimentaţia"; Cassiopeea. Observatorul astronomic experimental din Parcul

Etnoarheologic de la Ţaga) prin care unim Cerul cu Pământul.

Descoperirea a tot mai multe obiecte din metal şi

cercetarea unor ateliere de bijutier (Sarmisegetuza Regia,

Peştera Ungurească din Cheile Turzii) au impus necesitatea

unui proiect pe această temă, astfel, între anii 2012-2013,

Seminarul de Etnoarheologie s-a axat pe „Revelaţia metalurgiei”

finalizat prin realizarea unor experimente la Vădastra şi Țaga

(D. Gheorghiu, M. Stroe, C. Oancea). Dintre comunicările

acestei secţiuni putem aminti: Experiment tehnologic şi observaţie

etnografică; Mineritul şi arheologia industrială în Maramureş; Georgius Agricola

“De re metallica” – primul tratat de minerit şi metalurgie, (Bassel, 1557); Medalii

dedicate dezvoltării şi încurajării mineritului şi metalurgiei în Imperiul Romano-

German din secolul al XVIII-lea; “Sexualitatea” prelucrării metalului; Cuptoarele

metalurgice din Dacia Oltului Superior; Magia „bronzului”; Un atelier de „aurar”

din Epoca Cuprului în Cheile Turzii; Simbolistica aurului; Aur şi vâlve în legende şi

povestiri; Mărturii documentare despre practicarea metalurgiei de către ţiganii

transilvăneni; Argintul - funcţionalitate şi simbol; Coabitarea fierului cu lemnul în

cadrul gospodăriei ţărăneşti tradiţionale; Furnalul - tehnologie şi simbolistică. Ca o

noutate în cercetarea etnoarheologică a fost participarea unor

76

restauratori de obiecte din patrimoniul muzeal (Daniela

Toader, Laura Troşan şi Gil Turculeţ) care prin observaţii

pertinente bazate pe analize au menirea să dea viaţă

obiectelor din trecut (Accesorii şi elemente metalice combinate cu

materiale organice, Conservarea broderiilor cu fire metalice, Restaurarea şi

conservarea unui obiect metalic din antichitate).

Fiind vorba de resurse şi exploatarea lor, de zăcăminte

şi valorificarea potenţialului oferit de mediul înconjurător,

cu această ocazie au fost susţinute şi câteva contribuţii la

cunoaşterea extragerii, depozitării şi folosirii „aurului alb”

cum este denumită sarea: Noi cercetări privind sursele de silex şi sare

(expediţia din 2013); Vase pentru transportul sau păstrarea slatinii din cultura

Starčevo-Criş ?; Recipiente pentru păstrarea sării.

În ultimul an Seminarul a fost dedicat Omului ce se

recunoaşte (de la distanţă) după îmbrăcăminte, deci tema

dezbătură a fost „Vestimentaţia – între utilitate practică şi mesaj”. Când am

demarat tematici privind „gestul”, Tiberiu Graur, cu verva lui

binecunoscută a ţinut o disertaţie despre gestul de a purta

anumite accesorii vestimentare, printre care pălăria (clopul),

traista, cingătoarea şi batista. Revenind la cele spuse de T.

Graur am introdus „portul” în preocupările noastre, mai ales

că din paleolitic avem reprezentări de veşminte pe idoli sau

picturi rupestre, ne mai vorbind de bogăţia informaţiilor

etnografice. Lucrările prezentate ne-au plimbat virtual pe

firul istoriei, ajutându-ne să dezlegăm misterele ascunse sub

semnele decorative a statuetelor. După cum rezultă din titlul

temei, nevoile economiei cotidiene au impus utilitatea

77

practică. De aici şi până la mesaj nu este decât un pas. Tot

comportamentul uman se bazează pe natura şi simbolul portului,

ceea ce formează mentalităţi. Expresia eminesciană „după

limbă, după port” este cât se poate de verosimilă – la

târgurile de pe Valea Izei, recunoşti locul de provenienţă

(localitatea) a oamenilor după culoarea de şi cusătura

costumului sau clopul sibian pentru ciobanii de emserie. Tot

aşa costumul dă informaţii despre vârstă, poziţie economică şi

socială.

Documentaţia arheologică şi etnografică despre veşminte

şi accesorii este imensă, la prima noastră întâlnire am

punctat doar câteva idei ce urmează să fie analizate şi

dezvoltate. Nu putem să vorbim despre port şi să uităm că

îmbrăcămintea marchează şi anumite momente din viaţa omului.

După cum am arătat şi în cazul măştii, purtarea unei „haine”

destinate unor ocazii înseamnă desăvârşirea ritualică prin

gest, dans, sunet.

Dintre lucrările prezentate amintim: Vestimentaţia ca însemn al

vârstelor, Despre vestimentaţia idolilor neolitici, Statuete neolitice de copii, Elemente

de vestimentaţie şi coafură în neo-eneolitic Piese şi accesorii vestimentare figurate

în reprezentările plastice ale complexului cultural Cucuteni-Tripolie Accesorii

vestimentare preistorice. Artă, tehnică şi mesaje Obiecte de podoabă cu atribuţii

cultice aparţinând epocii bronzului mijlociu Vestimentaţia romană şi elemente

aferente Portul popular tradiţional românesc din judeţul Cluj Portul popular din

Ţara Năsăudului Împodobirea capului în portul popular Batic, basma, năframa -

simbolistică, rol şi semnificaţie Nasturii - accesoriu vestimentar şi podoabă Textile

arheologice în istoria modei vestimentare Conservarea şi restaurarea unui clop

78

Restaurarea unor evantaie şi Din activitatea Asociaţiei „Şoimii Carpaţilor” în

direcţia salvării patrimoniului tradiţional românesc (port, cântece şi jocuri

populare) fiind susţinute de: Janeta Ciocan, Gh. Lazarovici,

Cornelia Magda Lazarovici, Zoia Maxim, Ioana Bădocan, Senica

Țurcanu, M. Wittenberger, Monica Tecar, C. Pop, Simona

Munteanu, Mihaela Mureşan, Voichiţa Damian, Adela Kovacs,

Vasilica-Daniela Toader, Papp Andreea, Laura Troşan, Anca

Zahaniciuc, Adriana Bulbuc Iharka Szücs-Csillik, M. Merlini,

Mihaela Jipa şi I. Toşa.

Discuţiile s-au desfăşurat în sălile Muzeului

Etnoarheologic din Iclod, unde este o bogată colecţie de

costume ce ilustrează varietatea portului popular.

În timpul celor 25 de ani de activitate a Seminarului a

fost o preocupare permanentă pentru terminologie, metodologie

şi tehnici de cercetare. Amintim doar câteva: Determinări ambientale

şi tradiţii culturale în etnoarheologie (Radu Florescu); Veniamin Nistor ca etnolog

(Lăcătuşu Ion); Atitudinea faţă de moarte – semnificaţii culturale (Graur

Tiberiu); Posibile repere arheologice privind cazurile asupra peregrinării sufletului după

moarte (Paula Popoiu); Investigaţia etnologică în studiul comportamentului funerar

(Ileana Benga); Oameni şi vase (Gheorghiu Dragoş); Spartul oalelor (I.

Ghinoiu); Bivalenţa spaţiului în satul românesc tradiţional (Bodiu Aurel);

Obiceiuri şi credinţe (Pamfil Bilţiu); Baze de date pentru etnoarheologie (Camelia

Hristian, Valeriu Sârbu) Fişa - chestionar de etnoarheologie (Maxim Zoia).

Importanţa şi rolul jucat de Seminariile de

Etnoarheologie s-a văzut în timp. Tot mai mulţi tineri din

echipa Seminarului au îmbrăţişat Etnoarheologia şi

Antropologia – Ioana Bădocan, Ioana Achim şi Voichiţa Damian

au optat pentru un astfel de subiect de licenţă, sau de

79

doctorat cum a fost cazul Dragoş Gheorghiu, Ioan Cojocaru,

Paulei Mazăre, Ioanei Bădocan, Beatrice Ciută, Ovidiu Sechel,

etc.

Printre realizările colaterale ale Seminarului putem să

relevăm atribuirea titulaturii „Muzeu de Etnoarheologie şi

Istorie” din Iclod (fostă secţie a MNIT până în 1997), fiind

singurul muzeu etnoarheologic. Aici a funcţionat un atelier de

ceramică în cadrul Şcolii de Vară. Muzeul este încă „viu” –

echipe de dansatori se pregătesc pentru festivaluri

internaţionale; anual găzduieşte festivalul de colinzi pentru

copii; toate obiectele etnografice din sălile de expoziţii

sunt funcţionale.

Dezbaterile pe diferite teme din cadrul Seminarul au

pregătit realizarea Parcului Ernoarheologic Experimental de la

Țaga (prin ajutorul autorităţilor locale de la Primaria lui

Ioan Cojocaru, Marius Marian şi Ovidiu Sechel) şi înfiinţarea

Centrului Etnoarheologic de Cercetări Experimentale. În cadrul

acestui proiect s-au construit experimental două bordeie, o

casă neolitică, un furnal pentru topit minereu, o coloană din

lut (după modelul neolitic).

Întâlnirile de la Seminarul Naţional de Etnoarheologie,

rezultatele obţinute în cercetare, importanţa demersului

interdisciplinar şi tendinţele internaţionale în domeniu, au

contribuit la iniţierea unor cursuri de Etnoarheologie în

cadrul Universităţilor din Cluj, Iaşi şi Timişoara.

O parte din studiile elaborate în urma activităţii de la

Seminarul Naţional de Arheometrie au fost publicate în Acta

80

Muzei Napocensis (ActaMN), nr. 33/1, 1996; 34/1, 1997, iar din

anul 2006 în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei (AMET);

Archaeometry in Romania Bucureşti 1/1988; 2/1990. Alte lucrări din

cadrul proiectului etnoarheologic au fost comunicate şi la

alte simpozioane, colocvii şi congrese naţionale şi

internaţionale, fiind publicate în volumele acestor

manifestări.

O altă tematică a fost legată de arheometrie l care am

dezbătut nevoia unor baze de date, a unor prospectări,

analize, datări, arheoastronomie. Dezbaterile au fost

interesante dar treptat arheologii nu au mai participat,

rămânând un grup restrâns, mereu aceiaşi specialişti. După ovreme s-a dezvoltat la Timişoara la Universitatea de Vest sub

coordonarea lui Dorel Micle, Liviu Măruia şi echipele lor o

parte din teme. Ulterior, la conducerea unor doctorate la

Sibiu s-au dezvoltat o serie de teme bazate pe baze de date şi

de informaţii. Iar recent sunt noi teme, unele legate direct

de etnoarheologie (vezi mai jos).

Un alt proiect a fost de etnoreligie noi fiind

confruntaţi cu numeroase complexe şi obiecte de cult despre

care în proporţie de peste 85% erau definite ca manifestări

sau practici magico-religioase, ceea ce era departe de a

înţelege funcţionalitatea lor. Din aceste motive am organizat

în cadrul departamentului de Istorie şi Teologie Ortodoxă de

pe lângă Universitatea „Eftimie Murgu” în colaborare cu Muzeul

din Caransebeş simpozioane de Etnoreligie cu teme anuale apoi

la Iaşi (vezi mai jos).

81

Pentru lărgirea cercetărilor cu caracter

interdisciplinar am organizat diferite alte proiecte în care

etnosul şi analiza funcţionalităţii, arheometria şi bazele de date

au jucat un rol important. Multe din aceste teme fiind

cuprinse într-un mare proiect iniţiat cu John Nandriş, dar

continuat şi realizat cu alţi şi de alţi colegi de la Cluj-

Napoca (Vasile V. Morariu, Zoia Maxim), Wiena (Gerhard Trnka),

Caransebeş (Nicoleta Gumă, Ioan Cojocariu şi Daniel Alic),

Timişoara (Micle Dorel cu echipele sale), Sibiu (Luca Sabin

Adrian şi Cosmin Suciu), Iaşi (Magda Lazarovici etnoreligie,

sare participând la proiectele româno - franceze), Suceava

(etnoreligie cu Emil Ursu).

Chiar dacă vastul proiect conceput de John Nandriş şi de

noi (înţeleg un larg colectiv mai sus amintit) nu s-a

concretizat, ideile au prins şi am fost în pas cu vremea,

adică cu orientările, având unele realizări dar şi „eşecuri”

înţelegând proiectele sau temele care nu au continuat, s-au

diluat mai ales din cauza lipsei de fonduri.

PROIECTUL DE ETNORELIGIE

Lazarovici Gheorghe şi Cornelia - Magda Lazarovici

Nevoia de etnoreligie

La Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Istorie a Univ.

„Eftimie Murgu”, din Reşiţa, cu sediul la Caransebeş, sub

oblăduirea şi coordonarea Episcopiei Ortodoxe Române

Caransebeşului, alături de Universitate se simţea nevoia unui

dialog între cei care predau disciplinele teologice şi

82

istorici. Entuziasmaţi de idee Înalt Psf. Sa Episcopul

Laurenţiu Streja, împreună du Directorul Seminarului teologic

acum vicar administrativ arhiepiscopia Timişoarei pr. dr.

Ionel Popescu, decanul facultăţii Vasile Zaberca şi

directoarea Muzeului de Etnografie şi al Regimentului de

Graniţă Caransebeş Nicoleta Gumă, consilier cultural pr. dr.

Alic Daniel din partea Episcopiei şi noi am organizat zece

simpozioane de etnoreligie. L-am considerat seminar deoarece

cea mai mare parte a membrilor au venit an de an cu lucrări pe

temele alese la finele fiecărui simpozion pentru cel următor.

Seminarul s-a desprins din cel de etnoarheologie din

nevoia adâncirii dialogului dintre arheolog şi profesorii care

se ocupă de predarea disciplinelor legate de religie în cadrul

facultăţii.

Entuziasmul de la început a continuat câţiva ani apoi s-

a stins treptat. Pe de o parte nu toţi care au ţinut

comunicări nu le-au dat la publicat în revista Muzeului

Tibiscum 2000. Lucrările primului seminar au fost publicate în

română şi o limbă de circulaţie. Pe de altă parte chiar la

seminar s-au prezentat comunicări şi au fost publicate56 care

nu au făcut nici o referire la tematica simpozionului Idei,

simboluri, credinţe despre Regenerare - Inviere, am adăuga Reîntrupare cum

a fost binevenită observaţia din deschiderea lucrărilor a Psf.

Sa Laurenţiu Streja.

In perioadele următoare tematica s-a extins, au fost

abordări noi, noi idei, noi argumente, dar în loc de a folosi

56 Bălănescu Dana, Câteva Consideraţii privind „Teuzaurele„ monetare...2000.

83

izvoarele antice pe marginea temei arheologice au rămas la

discursul din domeniul disciplinei respective (arheologie

preistorică sau clasică, teologie, istoria teologiei ş.a.). Cu

timpul grupele s-a separat comună a rămas doar tema. Era şi

acesta un câştig, dar în loc de cercetare interdisciplinară a

rămas o abordare a temei în comun, fiecare pe disciplina lui.

Nu este cazul să facem o analiză a lucrărilor pe marginea

temelor, a fost totuşi un câştig dialogul comun, discuţii şi

abordări etnologice, etnoistorice, uneori etnoculturale.

Tematica seminarilor de etnoreligie.

Fiind conştienţi că nu se pot publica imediat studiile

s-a hotărât ca publicarea să fie din 2 în 2 ani. Temele vechi

rămâneau în discuţie. La primul seminar din 1999 s-au dezbătut

teme despre Regenerare - Inviere (publicate în 2000, 160 p.57), Mâna

gest şi semnificaţie (in 2000), Pâinea şi lichidul sacru (în 2001-2002;

publicate în 2003, 124 p58), Lumina şi focul (2004), Sanctuare în natură

(2005, 74 p. şi o lucrare de istorie59), Trinitatea şi atributele

divinităţii (2008), Sanctuare, organizare, ritualuri atribute (Caransebeş şi

Cluj 2009). Deoarece lucrările nu au mai fost publicate şi

interesul pentru o cercetare interdisciplinară era tot mai

redus, unele lucrări susţinerea unele dogme, fără a analiza

fenomenul etnoistoric, iar la cele de arheologie temele aveau

slabe contingenţe interdisciplinare am considerat necesară

suspendarea seminarilor deoarece ele nu îşi mai atingeau

57 Tibiscum, 2000.58 Tibiscum, 2003.; Lazarovici Gh. 2002a; 2004, 2009b; Lazarovici Gh.,

Lazarovici C.-M. 2006; 2007; 2007a,; 2007b; 2010 ş.a.59 Tibiscum, 2005.

84

scopul iniţial, acela de a împleti cercetările şi a urmări

evoluţia în timp temelor dezbătute, cum s-au menţinut, cu ce

sensuri.

Am avut oferta de a continua acest gen de cercetare

etnoistorică la Institutul de arheologie din Iaşi prin doamna

Cornelia Magda Lazarovici şi a domnului director Alexander

Rubel de la Institutul de Arheologie din Iaşi şi cu sprijinul

nostru prin care am menţinut o parte din membrii seminarului

de la Caransebeş. Tematica generală Idei, simboluri, credinţe a

continuat fiind reluate unele teme de la Caransebeş şi mergând

spre altele noi Sanctuare în natură. Iasi 2011 fiind publicate în

Arheologia Moldovei, dar şi în alte publicaţii60). În anul

următor tematica a fost reluată cu Ritualuri în sanctuare" (Iasi

201261), şi despre obiecte cu simboluri legate de lumină şi foc (Iaşi

– 13 mai 2013) apoi la Suceava cu sprijinul domnului director

Emil Ursu de la Muzeul Bucovinei din Suceava, cu acordul şi

colaborarea Institutului de arheologie din Iaşi şi cu

susţinerea Institutului de Arheomithologie din Sebastopol a

fost cel mai extins şi dinamic simpozion, la Suceava în 2014,

cu participare internaţională din SUA, Germania, Italia,

Ucraina62. Tematica a fost „De la simbol la semn”.

Teme de doctorat

Din echipele seminarului de etnoreligie noi şi colegul

Luca Sabin Adrian am ales o serie de colegi interesaţi de

60 Lazarovici C.-M. 2006a; Lazarovici C.-M., Lazarovici Gh. 200761 Am avut sprijinul Muzeului Unirii din Complexul Muzel Iaşi în aceast an

şi în anul următor62 Au participat peste ** specialişti

85

probleme cărora le-am dat ca teze de doctorat din domeniul

etnoreligiei: Cea mai interesantă şi extinsă a fost teza lui

Marco Merlini care a avut preocupări mai vechi şi a analizat

în teză dar şi o serie de studii (unele împreună cu noi)

problematica simbolurilor şi semnelor ca element de

introducere în Scrierea Danubiană: An Inquiry into the Danube Script63.

O altă temă de doctorat legată de Sanctuare, semne, simboluri, ritualuri

a fost a doamnei Adela Mateş-Kovács care are şi o serie de

studii despre tematică64. Un alt membru al echipei a

seminarului de etnoreligie a fost Ioana Bădocan Funcţionalitate şi

simbolistică în plastica neo- eneolitică. Studiu de etnoreligie, şi care a

avut mai multe studii pe temă65. O altă doctorandă a prof. Luca

Sabin Adrian a realizat o teză de doctorat despre plastica

neolitică din Oltenia cu analize şi interpretări de

etnoreligie (Sibiu 2012).

Masterat de etnoreligie.

La Facultatea de Teologie Ortodoxă decanul facultăţi,

prof.univ. Gheorghe Popovici ne-a solicitat un curs de

etnoreligie pe structura celor doi ani de studiu pe diferite

teme, legate de dezbaterile din simpozioanele noastre: Etnosul

în cultură şi ştiinţe sociale, teme din arta franco-

cantabrică, arhitectura sacrului, lichidul sacru, pâinea,

63 Merlini M. 2004, 2005; 2006, 2007, 2007a, 2007b, 2009, 2010; MerliniM., Lazarovici Gh. 2008 ş.a.; Lazarovici Gh., Merlini M. 2004/2005;2008, 2008a, Maxim Z. et alii 2009; Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M.,Merlini M. 2011; de pus altele dupa ce trimite noile studii

http://www.prehistory.it/Tartaria_book/Tartaria_book_index_.htm64 Mateş Adela 2010; Kovács A. 2010; ** noi studii 65 Bădocan I. Maxim Z. 2005; 2011;

86

focul, ritualuri de fundare şi abandonare râşnitul cultic,

preot/shaman, Simbolul, semnul, gestul, invocaţia şi altele.

Din păcate masteranzii nu au fost interesaţi de probleme de

cercetare în domeniu.

Simpozioanele, seminariile şi dezbaterile au fost

importante prin elaborarea a zeci de studii pe aceste teme,

iar cercetările şi dezbaterile continuă.

PROIECTUL LEGAT DE SARE ŞI TRANSPORTUL EI

Gheorghe şi Magda Cornelia Lazarovici

In tematica proiectată cu John Nandriş de a studia

resursele de sare şi legăturile lor cu zona marilor şantiere

arheologice. Atunci am vizitat Ocna Şugatag din Maramureş,

folosită intens în diferite perioade istorice (K. Kocsó66).

Cercetarea acestei probleme s-a materializat mai târziu când

am fost angrenaţi în proiectele colegilor de la Iaşi şi Piatra

Neamţ care au cuprins un număr mare de specialişti67 în

colaborare cu cei francezi, iar mai târziu cu Gerhard Trnka de

la Viena68.

Interesul nostru era pentru staţiunile de la Fundătura (9

km), Iclod (7km.) Livada (5 km) şi Gherla (3km) legate de

66 Kacsó C. 200667 Weller, Dumitroaia 2005; Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M. 2008b;

Poruciuc A. 2008; Archaeology and Anthropology of Salt: A DiachronicApproach - Proceedings of the International Colloquium, 1-5 October2008-20111, A. I. Cuza University, Iaşi, Romania, M. Alexianu, O.Weller;

68 Expediţii în mai multe campanii: 2006; 2009; Lazarovici Gh.,Lazarovici C.-M. 2008b, 4

87

sursele de sare de la Buneşti69. Alţi doctoranzi ai noştri au

analizat unele aspecte70. Trebuie să remarcăm că sistemele de

fortificaţii neolitice de la Iclod, Fundătura (la gura văii

Lonei) controlau drumurile de sare spre vest prin trecători în

Munţii Apuseni spre centru Câmpiei Alfőld, iar Țaga spre

Câmpia Transilvaniei, tot aşa cum în Evul Mediu cetatea de la

Dăbâca controla şi vămuia sarea spre Câmpia Alfőldului71.

Comunităţi din Crişana, de la Oradea Salca – Herpáy veneau

după sare, pe Someşul Mic, în Cluj la Făget - Izvor72.

69 Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M. 2008/201070 Tincu S., Roman Ch. 201271 Pascu Şt. et alii 196872 Materiale în MNIT MIC inv. IV 9822-9825; L azarovici Gh., Kalmar Z.

1982; Lazarovici Gh., Lakó E. 1981.88

Expediţii cu Gh. Trnka şi M. Lazarovici inTransilvania

Turda – lacul de la Durgău

Sursa de la Buneşti are în vecinătate un număr mare de

staţiuni din mai toate epocile. Mai importante şi învecinate

sunt siturile de la Gherla - Băiţa cu cetate dacică şi

medievală, drumul roman era la 500 m respectiv 300 m de două

izvoare, o aşezare de epoca bronzului la Jichiş - Buneşti73,

dar şi o bogată zonă arheologică pe teritoriul oraşului

Gherla74

73 Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M. 2008b, 15 şi hărţile74 RepCluj s.v. Gherla, Iclod, Livada, Jic his, Buneşti.

89

Buneşti cu situri de Epoca Bronzului în zonă, drum roman (500m)

Pentru şantierele din Cheile Turzii, Cheile Turenilor,

Pruniş, Sănduleşti sursa de sare era la sub 7km75, dar în zonă

erau numeroşi tumuli din epoca timpurie a bronzului.

Puţul de sare de la Miceşti şi punctele arheologice din zonă din neolitic, epoca Cuprului,bronzul timpuriu tumuli, romane şi altele

Desigur cele mai bogate surse de sare erau la Apahida şi

Cojocna legate de siturile neolitice de la Cluj-Napoca (12km),

Gura Baciului (la 15km). Sursele de sare de la Coasta şi Sic75 Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M. 2008/2010

90

legate de transportul sării spre centru Câmpiei Transilvaniei,

fortificaţia de la Țaga jucând un rol important în controlul

sării, mai ales că un drum secundar leagă valea de zona Sic76.

Apahida zona arheologică Surse de sare în Europa

În mod deosebit ne-a interesat procesul de neolitizare în

care Transilvania prin cele mai timpurii situri neolitice

(Gura Baciului, Miercura Sibiului, Ocna Sibiului şi Dedeştii

Vechi mai jos) a jucat un rol important în aprovizionare cu

sare a lumi centrale şi vest balcanică până spre Macedonia,

nordul Greciei, Thessalia ş.a.77, unde credem noi că oameni

maturi, femei, bărbaţi şi copii erau angrenaţi în transportul

sării (vezi vasele de la Magiari de jos ▼), ca şi la

Hallstatt (tot mai jos)78.

76 Lazarovici Gh. 2006; Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M. 2008/2010 şibibl; 2015a.

77 Lazarovici et alii 1995, Paul 1995; Luca S. A., Suciu C. 2005a;Lazarovici Gh. 2006; Ciută 2008, 2009.

78 Kucera et alii 201091

Dudeştii Vechi, Kutzián 1944 Magiari Zdravkovaki D. Cioka Kutzián 1944

O problemă care ne-a interesat în mod deosebit a fost

legată de transportul la distanţă a saramurii. Din exemplele

etnoarheologice de care ne-am ocupat erau legate de

transportul se făcea în spinare cu vase-rucsac (Szegvar III,

Vinča, Cioka, Turdaş ş,a. , idoli pe tron cu vas in spinare de

la Turdaş şi altele79).

De la Scânteia provine un idol80 care poartă pe spate un

rucsac sau vas, din păcate rupt. Nu ştim dacă era pentru copil

sau vas pentru lichide. Idoli cu copii sau vase în spate mai

apar în Epoca Neolitică şi Cuprului (mai jos nr. 4-5▼)81. Unele

vase de la Magiari ( fig. 2▼) în afara orificiilor pentru

purtat pe spate mai avea un orificiu orizontal pe gât care

fixa vasul de corp şi era mărită siguranţa. Apa nu deranjează

prea mult, dar sare poate provoca răni dacă de varsă şi

freacă.

79 Vinča: Gimbutas 1974/1982 , fig. 191 192: Cuprija Gimbutas 1991, fig. 7.6;Szegvar III : Horváth, Paluch 2005, cat. 79

80 Lazarovici C.-M., Lazarovici Gh., Senica Turcanu 2009, p. 188, cat. 187inv. 21.854

81 Gimbutas 1991, fig. 7.692

1

2

3 45

1. Szegvar III (Horváth, Paluch 2005), 2) Magiari (Zdravkovski82), 4Scânteia, 5)Turdaş83

Vase sau pentru transportul pe cap apar frecvent pe

idoli şi vasele preistorice. In cultura Gumelniţa sunt mai

multe (▲ fig. 3). Exemple de transportul vaselor pe cap avem

în mai multe civilizaţii începând din neoliticul timpuriu

continuând şi perfecţionându-se sistemul.

Unele din aceste vase cu gura îngustă (fig. 3) sau vase

închise după opinia lui M. Seferiadis sau Kaplan serveau

pentru bătutul sau alesul untului de smântână84.

82 Angeleski S. 2012, pl. 47/I, 48/a, apud Zdrawkowski83 Lazarovici Gh., Lazarovici C.-M. 2015, p. 141, fig. 184 Jorit Kelder 2013, p. 143 şi urm. + 13 figuri

93

1

2 3 4

1 ,4) Transport pe cap: Epoca Fierului; 2) Femei din Oltenia merg la râu să spele rufe , 3)Divinitate cu vas pe cap, cultura Ghasssulien85.

Astăzi ne-

am dezobişnuit

de acest gen

de

transport ,dar

el era

frecvent

întâlnit la

ţărani care

mergeau la

piaţă, la lucrători care transportau baloţi pe cap, la

transportul lemnelor (fig. 5), a sării (fig. 6) şi altele

(fig. alăturate.

85 Horvat Beter 1959; pd.farli.org/the-southern-levant/The-Chalcolithic-Period/ghassulian-pottery; Lolk J. 2009;

94

56

Din muzeele etnografice din Macedonia avem imagini ale

unor aromânce care transportau pe cap lubeniţe, adică pepene

verde. Deoarece drumul era lung până pe cătunele de pe munte

transportul pe cap le ajuta să poată duce mai multe obiecte.

calupurilor Hallstatt

95

96

transport pe cap şi cu cobiliţa

Vlahe transportând pe cap lubeniţe

Sarakacani caruri duse pe cap

97

Unele din aceste vase care erau purtate pe cap erau

pentru bătutul untului din smântână (vezi mai sus). Opinia

noastră legată de vasele pentru transportul sării şi a apei

deoarece din cele mai vechi timpuri au rezolvat problema

aprovizionării cu apă de băut prin practicarea puţurilor sau a

unor gropi în marginea râurilor sau pâraielor, chiar dacă apa

din acelea nu era foarte buna prin filtare devenea potabilă.

Primele aşezări legate de procesele de neolitizare din fiecare

provincie a ţării erau legate de sursele de sare de la Ocna

Sibiului, miercurea Sibiului, Gura Baciului şi apoi cele din

Moldova din vremea migraţiei a treia sau a patra.

PROIECTUL OBSIDIAN ŞI SILEX

Gheorghe Lazarovici şi Cornelia - Magda Lazarovici

Posibile surse de obsidian în Transilvania: pentru aceasta au fost

organizate expediţii (în anii 1972) pe Valea Drăganului (jud.

Cluj) şi Oraşul Nou (jud. Satu Mare) la cariere de perlite: pe

văi ale muntelui Țibleş86.

86 De obsidianul de la noi s-au preocupat Roska M. 1934; Nandris J. 1975;1977; Thorpe, O. W. and Nandris J. 1977; 1984 ş.a. Analize peobsidianul de la noi: Cârciumaru M. et alii 1977-1979; 2000-2001;Sălăgean M. et alii 1988; Dumitrescu D. Lazarovici Gh., 1990;Constantinescu B. et alii 2000-2001; Biagi P. et alii 1995b; Simon,V., Ionescu, C. & Dărăban, L. 2003.

98

Cu ocazia expediţiilor cu J. Nandriş 1972) am descoperit

pe vale un galet de obsidian de 4-7 mm în cursul unui

pârâiaş87. Ne fiind suficient de mare pentru obţinerea unor

unelte de silex am abandonat cercetarea88. Proiectele de silex

şi obsidian au fost continuate cu Gh. Trânka pentru silex şi

obsidian (vezi şi mai jos).

Fig. ** Munţii Ţibleş, valea cu obsidian la Groşii Ţibleşului ?

Ne referim aici doar la zonele şi la siturile în care

cercetările au început cu John Nandriş. În iulie 1973 la

întâlnirile cu profesorul Eugen Stoicovici, şeful catedrei de

geologie, pasionat de arheologie, ne-a recomandat unele zone87 Proiect J. Nandriş 1975 in cooperation with Muzeul Naţional de Istorie

a Transilvaniei. After recent experience, those of 2014 ar fi trebuitsă cercetăm şi pe terasele mai înalte ale dealurilor de sub muntele **şi dealurilor învecinate.Coordonatele lui J. Nandris de pe harta1:200.000 nu corespund cu cele Google.

88 Din experienţele următoare dobândite cu Gh. Trânka, cercetarea trebuiafăcută pe terase cu urme de eroziune acolo sunt mai numeroase ivirile deobsidian, decât în albiile râurilor. Exemplul de la Gornea unde lângămoară în 1972-1973 găseam galeţi mari de silex, iar în 2005 nu am găsitnicio urmă de silex în râu.

99

în care se găsesc roci înrudite cu obsidianul sau roci

eruptive cu care e posibil să apară şi obsidian. Intre

recomandările sale legate de muntele Vlădeasa am verificat

doar Lunca şi Valea Drăganului. Într-un studiu recent a inclus

în bazele de date alături de unele surse pe care le aveam din

România, Ungaria şi Slovacia89.

Din analizele de obsidian de mai jos, marcaj Obs1,

observăm că sursele geologice de la Oraşul Nou, Turţ, Racşa

(vezi tabelul)90 şi chiar cele de perlit sunt în acelaşi

cluster cu Vinicki 1 şi 2 Kil, Tolcsava Bog. 2 şi Grecia G3b,

G6, G3, G7, G4, G9, G8 aparţin acelui cluster. Din aceste

motive considerăm necesare noi probe şi analize dar mai ales

verificarea zonelor de unde provin. Obsidianul de la Carei din

situl arheologic se clasifică cu cel de la Tolcsava.

Noi am reluat unele din proiectele cu John Nandriş într-

un mare proiect între Academia Română (Institutul de

arheologie din Iaşi) şi Academia din Austria (Institut für Ur-

und Frühgeschichte din Wiena), încercând a pune bazele unei

litoteci la Cluj, la Muzeul Naţional de Istorie a

89 Lazarovici Gh. C. Magda Satu Mare 2014; analize făcute de LiviuDărăban si colegii săi m.s..

90 Simon, V., Ionescu, C. & Dărăban, L. 2003100

Transilvaniei. In expediţiile cu Gherhart Trnka din 2014 am

recoltat probe de obsidian din Ungaria şi Slovacia. Este vorba

de un obsidian cenuşiu cum este cel de la Carei. Cel de la

Oradea, tot arheologic intră în alt cluster (marcaj cu

culoarea albastră).

Alte puncte cu roci magmatice, surse de silicolite ne-au

fost recomandate de prof. Stoicovici din Transilvania pentru a

le vizita.

In cadrul temei legate de obsidian Zoia Maxim şi Bogdan

Constantinescu au făcut unele analize, publicate şi

interpretate privind existenţa unor surse locale, fără a fi

clar identificate, fiind însă şi o serie de doze de inerţie în

privinţa clasificărilor91.

91 Dumitrescu D. - Lazarovici Gh. 1990101