Contents

Introducere.....................................................3Noțiunea de Predicat....................................41. Noțiunea de Predicat în logică................................4

1.1. Noțiunea de predicație în logica clasică - Aristotel...........41.2. Noțiunea de Predicație în logica formală.......................8

2. Accepțiile lingvistice ale noțiunii de predicat..............192.1. Predicația la nivel semantic.................................192.2. Predicația la nivel sintactic................................32

2.3. Predicația la nivel pragmatic.................................34

3. Caracteristici ale predicatului semantico-sintactico-enunțiativ................................................................36

Noțiunea de Predicat Complex...........................371. Predicatul complex – prezentare generală.....................37

1.1. Începuturile noțiunii de predicat complex.....................37

1.2. Noțiunea de Predicat Complex în Gramatica Academiei...........381.3. Noțiunea de Predicat Complex în literatura de specialitatecontemporană.......................................................391.4. Lexicon.......................................................41

1.5. Structura predicatului complex................................441.6. Tipologia predicatelor complexe...............................52

2. Interpretarea predicatului complex...........................542.1. Predicatul complex la nivel semantic..........................542.2. Predicatul complex la nivel sintactic.........................74

Abordări diferite în interpretarea construcțiilor cuoperator de predicativitate............................80

1

1. Trăsături sintactice ale predicatului complex................802. Operatorii modali............................................81

2.1.A trebui.......................................................822.2. A putea.......................................................86

3. Operatorii aspectuali........................................913.4. Operatorii copulativi............Error! Bookmark not defined.

O reinterpretare a predicatului complex din perspectivanivelului analizat...........Error! Bookmark not defined.1. Identificarea predicatelor semantice.........................972. Identificarea predicatelor sintactice........................953. Identificarea predicatului enunțiativ.......Error! Bookmark notdefined.

Concluzii..............................................99Referințe bibliografice...............................100

2

Introducere

Noțiunea de predicat este ocurentă în diferite domenii decercetare. Apărută în logica aristoteliană ca una dintre cele douăpărți constitutive ale unui enunt, noțiunea a fost preluată dediferite ramuri ale lingvisticii: gramatică, semantica logică șipragmatică.

Gramatica limbii române (2008) propune interpretareadiferențiată a predicatelor în funcție de nivelul de analiză ales(semantic, sintactic sau enunțiativ) în speranța că noua abordareva rezolva unele dintre controversele apărute în gramatică înprivința analizei unor tipuri de predicate. Dintre acestecontroverse face parte și existența predicatului complex în limbaromână și modul de analiză al acestora: se vehiculează atâtsoluția analizei grupului ca bloc sintactic, cât și soluțiadiferențierii unui centru și al unor subordonați. Analiza peniveluri a predicatului complex pare să rezolve aceastăcontroversă, deoarece se observă comportamentul diferit algrupului în funcție de nivelul analizat. Astfel, se poate apelaatât la soluția tradițională a analizei grupului în ansamblu, câtși la soluția structuralistă de atribuire de funcții sintacticefiecărui component atât timp cât se precizează nivelul avut învedere și comportamenul grupului la acest nivel.

Lucrarea de față preia soluția interpretării pe niveluri apredicatelor complexe oferită de Gramatica limbii române și îșipropune să caracterizeze comportamentul acestora în funcție denivelul ales. Astfel se va pune în discuție existența predicatelorcomplexe la nivelurile semantic, sintactic și enunțiativ. Înfinal, concluziile interpretării fiecărui nivel vor fi aduseîmpreună pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra (existenței)predicatelor complexe în limba română.

3

În gramatică, noțiunea de predicat va constitui punctul deintersecție al celor trei niveluri de analiză. Din acest punct devedere, concluziile analizei detaliate a comportamentului grupuluila diferite niveluri vor fi relevante pentru identificarea înanaliza sintactică atât a predicatelor (și a utilitățiidiferențierii predicatelor verbale de cele nominale), cât și anumelor predicative, elementelor predicative suplimentare,complementelor predicative ale obiectelor. De asemenea,consecințele existenței/inexistenței predicatului complex serăsfrâng asupra interpretării modalizării aspectului și aldiatezei pasive drept categorii gramaticalizate/negramaticalizate.

4

INoțiunea de Predicat

Noțiunea de predicat a apărut pentru prima dată în logică pentru a desemna acea parte a propoziției care spune ceva despre subiect. Astfel, încă din Antichitate a fost observată importanța acestui segment de propoziție pentru fenomenul de transmitere a gândurilor prin intermediul limbajului. Noțiunea a fost preluată de gramatică, semantică și pragmatică unde i s-a conferit de fiecare dată, din nou, un rol principal.

1. Noțiunea de Predicație în logică

Noțiunea de predicație este întâlnită pentru prima dată înlucrările antichității. Dintre acestea, istoria logicii a acordato importanță deosebită lucrărilor lui Aristotel despre predicație,acesta fiind considerat, de altfel, fondatorul logicii clasice.Tradiția impusă de Aristotel va fi considerată normă în lucrărilede logică pentru mai multe secole. Gottlob Frege este consideratfondatorul logicii moderne datorită faptului că a atras atențiaasupra unor neconcordanțe în logica clasică, redefinit elementelelogicii și impunând o nouă perspectivă de abordare a predicatului.

1.1. Noțiunea de predicație în logica clasică - AristotelAristotel pune în legătură predicația cu subiectul despre

care se predică un anumit lucru. Pentru a diferenția între acestedouă poziții, Aristotel creează dihotomia universal-particular șiinventariază lucrurile care pot fi predicate despre un anumitsubiect (predicabilele).

5

În lucrarea sa despre predicație, Angelelli afirmă că, pentruAristotel, predicatul declară un anumit lucru despre un obiect: oproprietate a obiectului sau chiar natura acestui obiect, pe cândpredicația este „actul de a produce o unitate lingvistică scrisă sauorală – predicatul – cu scopul de a declara o proprietate despreun obiect”. Astfel, se creează o relație între predicat șiobiectul despre care se predică o anumită proprietate. Avînd învedere că obiectul nu este în mod normal prezent, este necesarăintroducerea unei a treia entități și anume termenul prin careeste desemnat în limbaj acest obiect. A predica ceva despre un obiectintră astfel în ecuație cu a spune ceva despre acel obiect. (sec.1)

Practic, pentru Aristotel, un enunț este împărțit în douăunități: Subiectul despre care se predică o anumită proprietate șiproprietatea care i se predică Subiectului. Astfel, enunțul devineo structură binară:

[Omul] [este rațional]. Subiect Predicat

1.1.1.1.În condițiile acestor definiții, Aristotel instituiedihotomiile universal – particular (individual) și substanță – non-substanță înfuncție de prezența sau absența proprietății de a fi predicat despre unsubiect (de a fi de așa natură încât să poată fi aplicat mai multorlucruri), respectiv a proprietății de a fi prezent într-un subiect(înseamnă să existe într-un anumit lucru în așa fel încât să nufie capabil de a exista indepedent de acesta). (Smith: sec. 2)

Având în vedere prezența/absența acestor două proprietăți,entitățile sunt împărțite de către Aristotel în patru categorii:

Care nu pot fi predicatedespre un subiect(individual, particular)

Care pot fipredicate despre unsubiect(universal)

6

Care nu suntprezente într-un subiect(substanță)

Substanță primă: SocrateSubstanță secundă: om,animal

Care suntprezente într-un subiect(non-substanță)

Non-substanță particulară:Capacitatea lui Socrate dea citi și a scrie

Non-substanță universală:cunoaștere

(Smith: sec. 2)

Distincția particular (individual) – universal este de mare utilitatepentru prezentarea predicatului, întrucât, așa cum reiese dinproprietatea însăși în funcție de care se clasifică entitățile,numai universaliile par să poată fi predicate.

În continuare, această clasificare a entităților va implica oclasificare a cuvintelor coresponente în cuvinte universale șicuvinte individuale sau particulare. Cuvintele universale sunt cuvinte carepot fi predicate despre un anumit cuvânt ce funcționează caSubiect, adică pot funcționa ca predicate ale propozițiilor.Cuvintele particulare, pe de altă parte, nu pot fi niciodatăpredicate despre un subiect.

1.1.1.2.Aristotel merge mai departe și creează o clasificarea tipurilor de predicație. În lucrările sale această clasificare seîntâlnește de mai multe ori, însă cu un număr diferit dediviziuni. Robin Smith prezintă în cursul său versiunea cea maicompletă a clasificării lui Aristotel (Smith: sec. 3):

Nume Îngreacă...

...Literal Exemplele lui Aristotel

Substanță

ousia

tiesti

a fi,entitate

ce esteSocrate, un anumitcal, om, cal, animal

7

todetiacesta cevaaici

Cantitate

poion cât 2 metri, 3 metri

Calitate

poion ce fel alb, învățat

Relație pros ti în legăturăcu ce

dublu, jumătate

Loc pou unde în piațăTimp pote când ieri, anul trecutPoziție keisthai a fi așezat,

a stastă, este așezat

Posesie echein a avea este încălțat, esteînarmat

Acțiune poiein a face a ardePasiune paschein suferă (o

acțiune)a fi ars

1.1.1.3.Pe lângă clasificarea tipurilor de predicație, seîntâlnește la Aristotel o clasificare a tipurilor de lucruri carepot fi predicate. Lucrurile care pot fi predicate sunt numite deAristotel predicabili și clasificarea acestora este redată de AnneReboul în lucrarea sa despre referință și predicație (pp. 4-5).Astfel, se stabilesc cinci tipuri de lucruri care pot fipredicate:

a) o definiție a esenței obiectului,

b) o proprietate distinctivă a obiectului,

c) genul obiectului,

d) o proprietate a obiectului care are caracteristica de adiferenția obiectul de alte obiecte,

e) o proprietate accidentală a obiectului.

Exemplele aferente sunt următoarele:8

a) Omul este un animal rațional.

b) Omul este un animal care râde.

c) Omul este un animal.

d) Omul este rațional.

e) Omul este alb.

1.1.1.4.În condițiile în care și P și Q sunt universalii șitoți P sunt Q, Aristotel afirmă că P este predicat despre Q (lafel cum P este predicat despre orice individual care este Q).Această caracteristică este numită trăsătura principală a teoriei predicațieiclasice. (Angelelli: sec. 2) Cu alte cuvinte, universalul P poate fipredicat despre universalul Q dacă și numai dacă toți P sunt Q(ceea ce este echivalent cu a spune că predicația, în acest caz,intră în ecuație cu subordonarea – apartenența la o clasă sauincluziunea unei clase într-o altă clasă). Pentru a exemplificaaceastă trăsătură, Angelelli (sec 2) se folosește de un exemplucăruia ii construiește o diagramă. Acestă diagramă va fi din noufolosită atunci în descrierea predicației la Frege, fiindmodificată corespunzător. Exemplul utilizat este următorul:

Toate universaliile, cu excepția celor „ultime”, pot fipredicate despre altele și altele predicate despre acestea.Dacă luăm de exepmplu universalul om, care este predicatdespre Callias Care sunt celelalte lucruri prdicate despreom? Ce poate fi spus despre universalul om? Un cititor modernar anticipa că, de exemplu, universalul „universal” estepredicat despre om – nu este așa. Aristotel se gândește maidegrabă la „animal” ca ceva care poate fi predicat despreuniversalul om. Din moment ce „animal„ este predicat deasemnea despre Callias, rezultă următoarea diagramă:

animal

9

om

Callias 1 (Angelelli: sec.2)

Angelelli (sec 3-6) demonstrează mai departe că aceastătrăsătură principală va domina filozofia limbajului până lasfîrșitul secolului al XIX-lea. Filozofii care i-au urmat luiAristotel sistematizează această trăsătură, Aquinas adăugândtotuși încă trei cazuri în care un predicat P poate fi „spus”despre un predicat Q (citat în Angelelli: sec. 3):

(2) când un individual Q are o anumită proprietate, chiar dacă nutoți Q sunt P

și în două alte cazuri ilustrate prin exemple:

(3) P = cel mai merituos dintre toate creaturile; Q = om

(4) P = unul dintre următoarele: „predicabil despre mai multeentități”, „universal”, „specie”; Q = om.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, ruptura de tradițiaclasică a predicației va fi instituită de Gottlob Frege ale căruiteorii vor sta la baza logicii moderne2.

1.1.1.5.În logica clasică, aristoteliană, noțiunile careorbitează în jurul celei de a predica vor fi definite astfel:

a predica (ceva despre un subiect) = a spune ceva despre acelsubiect;

1 În cazul tuturor referințelor bibliografice într-o limbă străină, traducerea îmi aparține.2 Pentru a evidenția importanța modificărilor aduse de Gottlob Frege în logică, Angelelli scindează logica în logică pre-fregeană și logică fregeană.

10

predicație = actul de a produce o unitate lingvistică scrisă sauorală – predicatul – cu scopul de a declara o proprietatedespre un obiect;

predicabil = ceea ce poate fi predicat despre un subiect1.

1.2. Noțiunea de Predicație în logica formală

Logica aristoteliană a reprezentat normă pentru filozofialimbajului pînă la sfîrșitul secolului al XIX-lea cînd GottlobFrege a pus bazele unei logici moderne. Frege a combătutcaracteristicile predicației din logica clasică și a introdus înfilosofia limbajului binoamele conceptuale funcție – argument, concept –obiect care vor înlocui dihotomia clasică subiect-predicat.

1.2.1. Funcție vs. ArgumentÎn lucrarea Begriffsschrift Frege introduce noțiunile de funcție

și argument care vor substitui noțiunile de subiect gramatical șipredicat gramatical (Kenny: 14). Folosindu-se de expresii dindomeniul chimiei, Frege prezintă în capitolul Funcția conceptele defuncție și argument și explică modul în care acestea pot fi distinseîn propoziții:

Să presupunem că circumstanța că hidrogenul este mai ușordecît carbonul este exprimat în limbajul nostru formal.Atunci, în locul simbolului hidrogen putem insera simbolulpentru oxigen sau pe acela pentru nitrogen. Acest lucru vaschimba sensul în așa fel încât „oxigen” și „nitrogen” intrăîn relațiile din care „hidrogen” făcea parte înainte. Dacă ne

1 A se observa că în logica aristoteliană nu exista noțiunea de Predicat.

11

gîndim la o expresie ca la o variabilă, aceasta poate fidivizată într-o componentă constantă, care reprezintătotalitatea relațiilor și un simbol care poate fi consideratca substituibil și care denotă obiectul care intră în acesterelații. Numesc prima componentă funcție, iar pe ultimaargumentul său (sublinierea mea). Această distincție nu are legăturăcu conținutul conceptual, ci numai cu modul nostru de a îlinterpreta. Deși, așa cum se observă în interpretarea pe caream dat-o deja, „hidrogen” este argumentul și „a fi mai ușordecît dioxidul de carbon” – funcția, putem înțelege acelașiconținut în așa fel încât „dioxidul de carbon” devineargumentul și „a fi mai greu decîi hidrogenul” funcția.Trebuie doar să considerăm că expresia „dioxid de carbon” estesubstituibilă cu alte idei cum ar fi „gazul clorură dehidrogen” sau „amoniac”.

„Circumstanța că dioxidul de carbon este mai greu decîthidrogenul”

și

„Circumstanța că dioxidul de carbon este mai greu decîtoxigenul”

reprezintă aceeași funcție cu argumente diferite dacă„hidrogen” și„oxigen” sunt considerate argumente; pe de altăparte, sunt funcții diferite ale aceluiași argument dacă„dioxidul de carbon” este considerat argument. (65-6)

Pe baza acestor exemple, Frege definește noțiunile de funcțieși argument:

Dacă, într-o expresie […], un simbol simplu sau complex apare într-unul saumai multe locuri, și este considerat substituibil printr-un alt simbol în toate sauunele dintre ocurențe (dar în toate ocurențele prin același simbol), atunci numimacea parte a expresiei care în acest context este invariant, funcție, iar secțiunea

substituibilă, argumentul său. (67)

12

Mai departe Frege derivă dintr-o funcție cu un singurargument funcții cu două sau mai multe argumente:

Dacă, într-o funcție, un simbol care a fost consideratnesubstituibil până în momentul de față devine consideratsubstituibil într-unul sau mai multe ocurențe ale sale,atunci, înțeleasă în acest mod, se obține o funcție care vaavea încă un argument pe lângă cel precedent. Apar astfelfuncțiile cu două sau mai multe argumente. Prin urmare,„circumstanța că hidrogenul este mai ușor decât dioxidul decarbon” poate fi considerată o funcție a două argumente:„hidrogen” și „dioxid de carbon”.

Argumentele selectate de o anumită funcție nu apar în ordineîntâmplătoare, unele dintre ele având chiar o importanță mai maredecât celelalte (clasficate astfel în argumente principale și argumentesecundare): „Argumentul principal este așezat, de obicei, de cătrelocutor în poziția de subiect (al propoziției); al doilea caimportanță apare adesea ca obiect.” (68).

Un exemplu mai ușor de urmărit este oferit de Anthony Kennyîn Introducerea sa în opera lui Frege (14-6). Pornind de laurmătoarea propoziție, Kenny prezintă pe scurt teoria fregeanădespre funcții:

William l-a infrânt pe Harold.

În această propoziție, substituirea numelui propriu Haroldprin Canute ar atrage după sine transformarea propoziției dintr-unaadevărată într-una falsă. Din acest punct de vedere, propozițiapoate fi considerată ca fiind alcătuită dintr-o componentăconstantă „William a înfrânt...” și un simbol substituibil „Harold”.Componenta constantă va fi numită de către Frege funcție, în timp cecomponenta variabilă va fi numită argument al funcției. Astfel,propoziția William l-a înfrânt pe Harold este rezultatul completăriiexpresiei William a înfrânt cu numele Harold. Acesta nu este singurul modîn care propoziția dată poate fi divizată în funcție și argumentul

13

său. O altă posibilitate este a considera a înfrânt pe Harold ca fiindfuncția, iar William argumentul său. Aceste două posibilități suntexemple de funcții cu un singur argument. Însă, putem de asemeneaconsidera ...a înfrânt... o funcție care trebuie suplimentată prin douăargumente: William și Harold. În acest ultim caz, poziția numelor înpropoziție nu este aleatoare1.

Frege împarte astfel propozițiile într-o expresiecaracterizată în lucrarea sa Funcție și concept2 ca fiind nesaturată(care necesită o suplementare) și un nume – parte saturată:

Ne putem imagina enunțurile în general, la fel ca ecuațiile șiinecuațiile sau expresiile din Analiză, ca fiind împărțite îndouă părți; una completă în ea însăși și alta care necesităsuplementare sau nesaturată. (139)

Astfel, propoziția:

Cezar a cucerit Galia.

poate fi împărțită în „Cezar” și „a cucerit Galia”. Expresia „acucerit Galia” este nesaturată, cu alte cuvinte, sensul său esteincomplet deoarece conține un blanc. Sensul acestei expresii poatefi complet numai dacă acest blanc este completat de un numepropriu sau de o expresie care înlocuiește un nume propriu. (139)

1.2.2. Concept vs. ObiectÎn Fundamentele Aritmeticii3, Frege nu mai folosește noțiunile de

funcție și argument, înlocuindu-le cu concept, respectiv obiect.

1 Ocurența numelor proprii într-una sau alta dintre pozițiile libere ale funcției este determinată de rolul tematic pe care acest nume îl ocupă, apariția lor în ordine inversă atrăgând după sine, din nou, transformarea propoziției dintr-o una adevărată, într-una falsă. Nu este afectată, astfel, independența sintactică a propoziției și numai valoarea de adevăr a acesteia.2 Lucrarea Funktion und Begriff a fost scrisă inițial pentru a deservi unui curs ținut la Societatea pentru Medicină și Științe Naturale Jena, urmând ulterior a fi publicată ca lucrare independentă. (Kenny 144)3 Die Grundlagen der Arithmetik

14

Astfel, partea nesaturată a unui enunț este numită concept și „a finesaturat” se va traduce prin faptul că „solicită existența unorlucruri care să cadă sub acest concept; deci nu poate existasingur” așa cum este explicat de către Frege în scrisoarea sacătre Marty din 1882 (81). Funcția devine astfel un mod dereprezentare a procesului de cădere sub un anume concept:

În general, reprezint faptul că un individual cade sub unconcept prin F(x) unde x este subiectul (argumentul) iar F()predicatul (funcția) și unde spațiul liber dintre parantezelede după F indică nesaturarea. (81)

Definițiile date funcției în Begriffsschrift sunt „neclare șiinconsistente”(Kenny: 101). În Fundamentele Aritmeticii, noțiunea defuncție este rareori folosită, cea de concept surclasând-o înimportanță. Cele două noțiuni sunt readuse în discuție în Funcție șiConcept de unde reiese că nu se poate pune semnul egalității întrecele două noțiuni: „un concept este un anumit tip de funcție: ofuncție a cărei valori1 este întotdeauna o valoare de adevăr2”(Kenny: 111):

Valoarea funcției x2 = 1 este întotdeauna una dintre valorilede adevăr. Pentru argumentul -1, valoarea este Adevărul; putemexprima acest lucru prin a spune că -1 cade sub conceptulrădăcina pătrată a lui 1. (op. cit.: 111)

Prin urmare, numai acele funcții ale căror valori suntîntotdeauna o valoare de adevăr exprimă concepte („orice predicatformat prin eliminarea unui nume propriu dintr-o propoziție” (op.cit.: 111)). În următorul exemplu funcția nu exprimă un concept,tocmai pentru că nu respectă această regulă:

capitala Imperiului German

1 Pentru detalii privind conceptul de valoare în terminologia lui Frege, vezi infra, 1.1.2.4.2 Valorile de adevăr recunoscute de Frege sunt Adevărul și Falsitatea.

15

Valoarea pe care o ia această expresie nu este una dintrevalorile de adevăr ci un nume propriu, numele orașului Berlin.

Relevant pentru lucrarea de față este faptul că numaiconceptele pot predicative, în timp ce obiectele (care cad sub unanume concept) sunt „incapabile de a fi utilizate drept predicategramaticale” (Concept and Object: 182). Frege atrage atențiaasupra faptului că situațiile în care afirmăm despre un anumitlucru că este Alexandru cel Mare sau planeta Venus sunt numai un aparentcontraexemplu al afirmației de mai sus. Eroarea căreia i sedatorează această iluzie este confundarea tipurilor de predicațiepe care le poate exprima verbul a fi: a fi predicativ și a fi ecuativ.(op. cit.: 182-3) Diferența dintre propozițiile:

Steaua de dimineață este o planetă.

și

Steaua de dimineață este Venus.

constă în faptul că, în primul caz, propoziția conține un numepropriu Steaua de dimineață și un cuvânt-concept planetă, situație încare ste vorba de a-i atribui stelei de dimineață o anumită proprietateși astfel, verbul a fi funcționează drept copulă logică (predicatullogic fiind întreaga sintagmă este o planetă).

Pe de altă parte, cea de-a doua propoziție este alcătuită dinverbul a fi și două nume proprii1 care reprezintă unul și acelașiobiect2. Unitatea plasată în dreapta verbului a fi nu exprimă un1 Expresia „nume proprii” desemnează, la Frege expresiile care denotă un singur obiect: „Denotația unui singur obiect poate fi alcătuită, de asemenea, din mai multe cuvinte sau alte semne. Pentru concizie, vom numi fiecare astfel de denotație un nume propriu.” (Sinn und Bedeutung 153)2 În lucrarea On Sinn und Bedeutung, Frege încearcă să explice de ce afirmațiile de tipul a=b nu sunt triviale așa cum sunt cele de tipul a=a: propoziția Steaua de dimineață este steaua de seară aduce o informație nouă, pe când propoziția Steaua de dimineață este steaua de dimineață este trivială, deși amândouă expresiile steaua de dimineață și steaua de seară trimit la același obiect (ar putea, deci, să fie echivalentă cu a=a). Pentru a demonstra non-trivialitatea afirmațiilor de tipul a=b, Frege distinge între sensul și referința unei expresii: referința este

16

concept, ci un obiect. În acest caz, verbul a fi funcționează „casemnul de egalitate din aritmetică, pentru a exprima o ecuație”(op.cit.: 183). Predicatul logic se va reduce astfel la verbul estecare considerat în frazele de identitate verb plin, și nu copulă(Miron-Fulea: 140).

Importantă pentru distincția între căderea unui obiect sub unconcept și identitatea a două obiecte este prezența sau absențareversibilității: „O ecuație este reversibilă; căderea unui obiectsub un concept este o relație ireversibilă.” (Concept and Object:183).

Pentru a distinge între concepte și obiecte, Frege apeleazăla un simplu criteriu sintactic: „articolul definit la singularindică întotdeauna un obiect, în timp ce articolul nedefinitacompaniază un cuvânt-concept.” (op. cit.: 183)

În concluzie, „conceptul este Bedeutung al unui predicat; unobiect este ceva ce nu poate fi niciodată Bedeutung al unuipredicat, dar poate fi Bedeutung al unui subiect.” (op. cit.: 187)

Dacă noțiunea de concept se bucură de o definire și oprezentare exhaustivă, noțiunea de obiect este considerată deFrege ca fiind prea simplă pentru a putea fi definită:

Dacă am admis astfel obiectele fără restricție ca argumente șivalori ale funcțiilor, întrebarea care se ridică este ce esteceea ce numim aici un obiect. Consider că o definițieobișnuită este imposibilă, din moment ce aici avem ceva preasimplu pentru a admite o analiză logică. Ese posibil numai săindicăm ceea ce vrem să exprimăm. Aici pot sa spun numai: unobiect este tot ceea ce nu este o funcție, astfel încât oexpresie pentru aceasta nu conține nici un spațiu liber.(Function and Concept: 140)

entitatea extralingvistică la care trimit cele două expresii (și care, în cazul exemplului de mai sus este același: Venus), în timp ce sensul este modul de prezentare a aceleiași expresii. (151-3) În cazul nostru, este vorba de două nume proprii cu aceeași referință.

17

1.2.3. Funcții/Concepte de nivelul întâi vs. funcții/concepte de nivelul doiFrege atrage atenția asupra faptului că funcțiile pot lua ca

argumente atât un obiect, cât și un alt concept, în cazul ultimconceptul căzând sub un concept numit „de nivelul doi”:

Comportamentul conceptului este în mod esențial predicativ,chiar și atunci când ceva se spune despre acesta; prin urmareacestea poate fi înlocuit acolo doar de un alt concept,niciodate de către un obiect. Conceptele de nivelul doi, subcare cad concepte, sunt esențial diferite de conceptele denivelul întâi, sub care cad obiecte. […] Un obiect cade sub unconcept de nivelul întâi; un concept cade în cadrul unui conceptde gradul al doilea. (Concept and Object 189)1

1.2.4. Conceptul de valoareDupă ce introduce termenii funcție și argument, Frege urmează

să introducă noțiunea de valoare. Valoarea unei funcții matematiceeste reprezentată de numărul obținut în urma calculelor expresieifuncției pentru un anumit argument. În același mod, funcțiile(conceptele) vor primi o anumită valoare în funcție de argumentelepe care le selectează la un moment dat.

Frege introduce, în primul rând, Adevărul și Falsitatea ca posibilevalori ale unor funcții. Astfel, după aplicarea unei funcții pe unanume argument, expresia rezultată devine adevărată sau falsă sau,cu alte cuvinte, ia una din valorile Adevărul sau Falsitatea.

În exemplul lui Kenny:

William l-a înfrânt pe Harold.

1 În Fundamentele Aritmeticii Frege operează termenul de concepte de ordinul doi, urmând caîn Funcție și Concept să le numească funcții de nivelul doi.

18

valoarea selectată este Adevărul. Substituirea lui Harold prin Canuteare ca efect apariția unei propoziții noi, cu o nouă valoare (deadevăr): Falsitatea.

Pe lângă valorile de adevăr, Frege introduce și „obiectelefără restricție” (Function and Concept: 140) ca posibile valoriale funcțiilor:

Pentru un exemplu al acestei situații să consideră, deexemplu, expresia

„capitala Imperiului German”

Aceasta ia în mod evident locul unui nume propriu și referă la(bedeutet) un obiect. Dacă o divizăm în secțiunile

„capitala”

și „Imperiul German”, unde consider că forma de genitiv secombină cu prima parte, atunci această parte este nesaturată,în timp ce cealaltă este completă în sine însăși. Atunci, înconcordanță cu ceea ce am afirmat mai devreme, numesc

„capitala (lui) x”

expresia unei funcții. Dacă luăm Imperiul German ca argument,obținem ca valoare a funcției Berlin. (Function and Concept:140)

1.2.5. ExtensiuneaNoțiunea de extensiune a fost folosită de Frege în Fundamentele

Aritmeticii fără a fi definită ceea ce ne conduce la a considera că eatrebuie înțeleasă „în termenii logicienilor de dinainte de Frege,pentru care extensiunea unui concept este dată de obiectele carecad sub acest: astfel, extensiunea conceptului cal ar fi toți caiicare există.” (Kenny: 111)

Pentru o definiție a extensiunii în terminologia lui Frege,Kenny (111) explica rolul unui domeniu de valori: „Dacă douăfuncții au întotdeauna aceleași valori pentru aceleași argumente,

19

atunci ele au aceleași domenii de valori. Acest lucru esteadevărat atât despre funcțiile care exprimă concepte, cât șidespre alte funcții”. Astfel, extensiunea unui concept estedomeniul acestuia de valori: „Așa cum afirmă Frege, putem denotaca extensiune, domeniul de valori al unei funcții al cărei valoripentru fiecare argument este o valoare de adevăr.”(Kenny: 111).

Așadar, extensiunea unui concept este „o serie de perechidintre care un membru al fiecărei perechi este o valoare deadevăr, iar celălalt membru este un obiect.” (Kenny: 111) Prinurmare, obiectele care sunt cai vor intra în pereche cu Adevărul, iarobiectele care nu sunt cai vor intra în pereche cu Falsitatea.

Kenny notează mai departe că avantajul acestei noi definițiia extensiunii este faptul că asociază o extensiune fiecăruiconcept. În accepția pre-fregeană. era dificil de reperatextensiunea unui concept precum unicorn, „din moment ce niciunobiect nu cade sub un astfel de concept.” (Kenny: 112)

1.1.2.6. Angelelli notează că Gottlob Frege este primulfilosof care va combate caracteristica principală a predicațieidin logica clasică: „Prin proprietăți care sunt predicate despreun concept nu înțeleg în mod natural mărcile care formeazăconceptul. Acestea sunt proprietăți ale lucrurilor care se cad subun concept, nu ale conceptului.” (Foundations 102-3). Frege oferăspre exemplificare următorul concept:

[…] „dreptunghic” nu este o proprietate a conceptului„triunghi dreptunghic”; dar în propoziția că nu există nici untriunghi dreptunghic, rectiliniar, echilateral exprimă oproprietate a conceptului „ triunghi dreptunghic, rectiliniar,echilateral”; îi atribuie acestuia numărul zero. (103)

Diferența între abordarea clasică și cea modernă estesubliniată aplicând noua abordare pe exemplul folosit atunci când

20

a fost enunțată caracteristica principală și modificândcorespunzător diagrama prin care acesta era reprezentat:

Conceptele animal, rațional sunt mărci ale conceptului om, suntproprietăți ale lui Callias, sunt predicate despre Callias, nudespre om. În diagrama care ilustrează teoria clasică apredicației o săgeată de predicație trebuie să fie eliminată:

animal

om

Callias(Angelleli:sec. 7)

1.1.2.7. Frege numește relația de la om la animal subordonare(Unterordnung), iar inversa predicației subsumare. Terminologia depredicat și de predicație este evitată de către Frege din cauzautilizării lor improprii: „Ar trebui să fie evitat binomulsubiect-predicat în logică sau această terminologie ar trebuirestrînsă la relația unui obiect de a fi inclus într-un concept(subsumare). Relația de subordonare a unui concept față de altuleste atât de diferită de aceasta încât nu este admisibil să vorbimaici de subiect și predicat.” (citat în Angelelli: sec. 7)

1.1.3. Definiri ale noțiunii de a predica și ale derivatelor acesteia

Vom oferi în cele ce urmează diverse definiții ale noțiuniide predicație și ale derivatelor sale întâlnite la diverși autori:

1.3.1. A predica

În logica clasică, a predica este echivalent cu a spune ceva despreun subiect. Această definiție se va menține și în logica fregeană. În

21

logica modernă, a predica este echivalent cu a asocia unei/unorentități o proprietate ( chiar o proprietate de tip relație).

1.3.2. Predicație

Angelelli descrie procesul predicației după cum urmează:

Există un vorbitor care produce o expresie lingvistică– predicatul – cu scopul de a declara […] I oproprietate sau chiar natura obiectului. Sunt cerutedouă entități: predicatul și obiectul. În mod normal,totuși, obiectul nu este prezent și trebuie să nereferim la el printr-un termen singular, care devine ceade-a treia entitate. În această abordare preliminarăpredicația apare drept o relație între o expresielingvistică, predicat și obiectul despre care estevorba. Aceasta este predicația în sensul extern,lingvistic, descris de Quine: „Predicația combină untermen general și un termen singular pentru a forma opropoziție care este adevărată sau falsă după cumtermenul general este adevărat sau fals despre obiectul,dacă există, la care termenul singular se referă.”(1960, p.96) (Angelelli: sec.1)

O altă interpretare în cazul procesului predicației întâlnimla Neculai Curteanu, care susține:

Prin predicație înțelegem un centru predicațional careselectează argumente potrivite, ca în expresiile a dat cartea luiJohn. Verbele copulative, verbele auxiliare sau semi-auxiliare(modale), numele comune, numele proprii, adjectivele suntconsiderate non-predicaționale. (Curteanu, I: 326)

Pornind de la exemplele următoare:22

(1) (Fr) Je considère Paul très inteligent.(Rom) Îl consider pe Paul foarte inteligent.(Eng) I consider Paul (to be) very intelligent.

(2) John is a man.

Curteanu concluzionează:

Dorim să utilizăm noțiunea de predicație numai pentru categoriilecare denotă evenimente și implică un sens și o reprezentare custructură argumentală. O reprezentare cu un singur argumentpoate, sau poate să nu (ca în exemplul (2)) implice opredicație propriu-zisă. (Curteanu, II: 49)

În anul 1992, Desclés propune următoarea definiție pentrupredicație:

Operația de predicație aplică un predicat argumentelor salesuccesive pentru a construi o „structură predicativăpredicațională”. (Desclés: 92)

Dicționarul de Științe ale Limbajului definește predicațiaastfel:

Atribuirea unei proprietăți obiectelor/indivizilor saustabilirea unei relații între obiecte/indivizi (400)

1.3.3. Predicat

Neculai Curteanu afirmă despre construcția predicatului:

Un predicat este format în mod normal dintr-un grup verbal alcărui centru sintactic are noțiunea gramaticală de timp. Încazul special al predicatului nominal sau adjectival, acestgrup verbal se reduce la verbul copultiv (sau complex) a fi șipredicatul este completat cu partea sa nominală sauadjectivală. În acest caz se poate înțelege că, într-un astfelde predicat, a fi reprezintă centrul sintactic, în timp ce

23

substantivul sau adjectivul alcătuiește centrul semantic.(Curteanu, I: 329)

Caracteristica sintactică principală a frazei predicative estecategoria gramaticală de timp. (Curteanu, I: 333)

Jean-Piere Desclés notează că, în logica aristoteliană,„predicatul este considerat un atribut constitutiv al Subiectului”(84).

În logica aristoteliană, predicatul (logic) este pus înrelație cu Subiectul său (logic) prin intermediul unui relatorbinar, numit copulă; astfel, într-o operație de predicație,predicatul este considerat ca „fiind una dintre proprietățileinerente ale Subiectului”. (Desclés: 83)

Predicatele sunt operatori; predicația este operația deaplicare a predicatului-operator argumentelor sale operanzi;cât despre structurile predicative, acestea sunt rezultatuloperațiilor de predicație care implică predicate și argumente.(Desclés: 92)

Definim predicatul (sau un Predicat constuit plecând de laelemente lexicale, numire „elemente predicative”) ca unoperator (simplu sau făcând parte dintr-o construcție)exprimat printr-o unitate lingvistică „nesaturată” care secombină cu argumente nominale sau propoziționale pentru aconstrui o relație predicativă. ((Desclés: 106)

În viziunea lui Bresson proprietățile unui obiect suntschemele aplicabile acelui obiect:

Proprietățile unui obiect sunt corelativele schemeloraplicabile acelui obiect si proprietăți correlative aleobiecelor cărora li se pot aplica. (Bresson, 1971, p.150)

Aceasta semnifică faptul că, într-un enunț, predicatulcomunică unele dintre proprietățile sale obiectului căruia i

24

se aplică și vice versa. Astfel, a spune spre exemplu căValéry refuză să o facă pe ”marchiză să iasă la ora cinci”,înseamnă a-i atribui „marchizei” o proprietate de mobilitateși lui „a ieși” proprietatea de putea fi aplicată cuiva caretrăiește. (Grize, Le Bonniec: 105-6)

Un predicat este un item care indică o proprietate a uneientități sau o relație între entități. În (1):

(1) Claudia este obosită.

predicatul a fi obosită indică o proprietate a Claudiei.

În (2):

(2) băiatul a mâncat mărul

predicatul a mâncat indică o relație între băiat și măr.

Se spune că predicatul are o valență, iar itemele solicitatede valența sa sunt numite argumentele predicatului: astfel, în(1) sintagma nominală Claudia este un argument al predicatului afi obosit, iar în (2) sintagmele nominale băiatul și mărul suntargumente ale predicatului a mâncat. Pornind de la numărul deargumente pe care îl iau, se poate distinge între predicatemonadice, predicate diadice, etc. Valența predicatului maieste numită […] structură argumentală […]

Potrivit unei alte definiții curente, predicatul este unadintre cele două părți ale unei propoziții sau predicații șieste definit drept ceea ce este spus (predicat) despresubiect. În acest sens, predicatul din (2) este întregul VP amâncat mărul deoarece aceasta este ceea ce se spune despresubiectul băiatul. (Lurarghi, Parodi: 154-5)

Unii autori caracterizează predicatele în acești termeni:„Expresii care devin propoziții atunci când sunt atașate unortermeni singulari sunt numite predicate”, Se poate ajunge la

25

predicate prin decompoziție sau substragere: ‘F’ este ceea cerămâne atunci când ‘a’ este substras din ‘Fa’. (Potter,Ricketts: 119)

Aflăm de la Potter Ricketts faptul că pentru Frege, unpredicat este rezultatul eliminării uneia sau mai multor ocurențeale unui nume propriu:

Pentru Frege, un predicat este rezultatul eliminării uneia saumai multor ocurențe ale unui nume propriu dintr-o propoziție.Predicatul însuși conține un blanc, o poziție argument, acolounde numele propriu este eliminat. Atunci când numele propriueliminat pentru a obține predicatul este subiectul gramaticalal unei propoziții simple, predicatul aproximează un predicatgramatical, pe care Frege, fără comentarii speciale, îlasimilează predicatelor sale. Totușim numele propriu eliminatpentru a obține un predicat dintr-o propoziție simplă, nu esteîn mod necesar subiectul gramatical; mai multe ocurențe alreunui nume propriu pot fi eliminate dintr-o propoziție compusăpentru a forma un predicat. (Potter, Ricketts: 161)

Dicționarul de Științe ale Limbajului oferă două definiții alepredicatului în logică:

În concepția logicii clasice, care analizează propoziția însubiect +predicat, se opune subiectului, subiectulreprezentând „despre ceea ce se vorbește”, iar predicatul, „cese spune despre subiect”.

În logica formală, denumește componentul propoziției careasociază unui individ o proprietate sau care îl pune într-o relațiedeterminată cu alt sau alți indivizi. (397)

1.3.4. Predicativ

Pollard, citat de Curteanu (I,328):

În general, cuvintele predicative (sau proiecțiile lorfrazale) sunt acelea care apar drept complemente ale copulei.

26

Pentru Curteanu o unitate este numită predicativă dacănivelul analizat este cel gramatical și predicațională dacănivelul analizat este cel semantic. (Curteanu, I: 336)

1.3.5. Predicativizare

Angela Bidu-Vrânceanu notează despre predicativizare:

Procedeu sintactic constând în atașarea mărcilor sintactice ale predicației (morfeme de timp și de mod personal, de număr și persoană) la componente verbale nepredicative (forme verbale nepersonale) și la oricare dintre componentele funcționând ca predicate logice (adjective și substantive) dinpoziții sintactice nepredicative. (Bidu-Vrânceanu et al.: 400)

1.3.6. Predicativitate

Predicativitatea este văzută de Pană-Dindelegan ca rezultat al unui proces de flexionare:

Predicativitatea se obtine prin atasarea la un predicatsemantico-sintactic a informatiei de Flexiune (mod, timp,aspect – trasaturi continute de proiectia Flexiune; persoananumar – trasaturi obtinute prin accord cu Subiectul. aflat inpozitia de Specificator al GFlex). (Pană-Dindelegan,Dragomirescu, Nedelcu: 30)

2. Accepțiile lingvistice ale noțiunii de predicat

27

2.1. Predicația la nivel semantic

2.1.1. Scurtă introducere în semantica formală

Semantica formală este o etichetă „folosită de obicei pentruo familie de teorii denotaționale care folosesc logica în analizasemantică.” (Saeed: 268). Semantica formală mai este numită șisemantică logică.

Pentru reprezentanții semanticii formale „funcția principalăa limbajului este aceea că ne permite să vorbim despre lumea dinjurul nostru.” (Saeed: 269) Atât în conversația care implică uninterlocutor, cât și în procesul gândire (raționament), folosimlimbajul pentru „a descrie, sau modela fapte și situații.” (op. cit.:269) În această perspectivă, „a înțelege sensul unui enunțînseamnă a fi capabil de a o face să corespundă situației pe careo descrie.” (op. cit.: 269) Astfel, căutarea sensului, dintr-operspectivă denotațională, este echivalentă cu căutarea modului încare simbolurile limbajului se ancorează în realitate.

Pentru un vorbitor, a înțelege sensul unui enunț se traduceprin a ști cum ar trebui să arate lumea pentru ca enunțul să fieadevărat. (Heim, Kratzer: 1). Cu alte cuvinte, pentru a cunoaștesensul unui enunț este necesar „a ști ce condiții din lumea realăar face enunțul adevărat”. Astfel, vorbitorul determină„condițiile de adevăr” ale enunțului. Din acest motiv, acest tipde abordare este numit semantica condițiilor de adevăr”.

Prin urmare, o teorie a sensului „corelează propozițiile cucondițiile lor de adevăr” (Heim, Kratzer: 1).

Această teorie nu spune altceva decât că, pentru capropoziția

Orașul Budapesta a fost inundat.

28

să fie adevărată, trebuie ca orașul Budapesta să fi fost inundat.

2.1.2. Predicatul în semantică

Ca funcții propoziționale, predicatele sunt adevărate saufalse despre un anumit obiect. Clasa de obiecte despre care unpredicat este adevărat este numită extensiunea sa.

Colin McGinn afirmă în capitolul despre Predicație: „dacăpredicatele pot fi adevărate despre obiecte, atunci trebuie săexiste o mulțime de obiecte despre care predicatul este adevărat”(52). Aceste mulțimi de obiecte, adică extensiunea predicatului,reprezintă o caracteristică semantică relevantă a predicatului:

O propoziție formată dintr-un predicat și un nume esteconsiderată adevărată dacă și numai dacă obiectul la care sereferă numele este un membru al mulțimii care formeazăextensiunea predicatului. (52)

Din acest motiv, se poate spune (așa cum afirmă Quine) căpredicatul prezintă o „referință divizată” sau o ”multiplicitatede referințe”: referă într-un mod plural. (citat în McGinn: 52).McGinn explică în continuare:

Așa cum un nume referă la un singur obiect, la fel un predicatreferă respectiv la membrii unei colecții de mai multeobiecte. Predicatele referă la fiecare dintre aceste obiectedespre care sunt adevărate; astfel, există mai multe referințepentru un predicat având în vedere că acestea sunt obiectedespre care este adevărat. Sensul unui predicat poate deține ounitate sau singularitate, însă referința sa este risipită șimultiplă. Din moment ce un predicat este adevărat despre maimulte lucruri dispersate, referința sa este o totalitatedistribuită. Astfel, un predicat nu este un termen singular însensul lui Quine: „un termen singular numește sau trimite lanumele unui singur obiect... în timp ce un termen general esteadevărat despre fiecare dintre multe obiecte”. Predicatele

29

sunt clasificate drept termeni generali tocmai deoarece nureferă, în mod individual, numai la o singură entitate, ci, înmod general, la un domeniu de entități. Multiplicitateainerentă în referința predicatelor este ceea ce le distinge denume și alți termeni singulari. (52)

McGinn observă că această proprietate este de fapt corelatăcu semantica predicatelor și cu distincția dintre predicate șientitățile care au proprietatea de a numi.

Dintr-o altă perspectivă, predicatele referă, în modsingular, la proprietăți:

Predicatul „roșu” referă la proprietatea de a fi roșu, nu lamai multe obiecte roșii pe care se întâmplă ca lumea să leconțină. Iventureto sugerează că acesta este modul natural dea concepe predicatele, în opoziție cu abordarea standardextensională. În această abordare naturală, predicatele suntconsiderate ca referind la proprietăți sau calități sauatribute – universalii în sensul tradițional. Acesteproprietăți nu trebuie să fie identificate cu extensiunile:ele nu sunt mulțimi de obiecte, ci atributele care formeazăastfel de mulțimi. Astfel, „roșu” referă inițial laproprietatea „roșeață” și acele obiecte care au aceastăproprietate constituie mulțimea de obiecte roșii. (op. cit.: 53)

În această nouă perspectivă, predicatul nu își dividereferința, din moment ce referința este o proprietate singulară,la fel ca obiectul la care referă un nume. Predicatele nu referăla obiectele despre care sunt adevărate, ci la proprietățileinstanțiate de obiectele despre care sunt adevărate. Se distingeastfel între relația de „a fi adevărat despre” și relația de „areferi”.

Astfel, în semantica formală, predicatul este „componentulpropoziției care asociază unei entități o proprietate sau care

30

stabilește o relație determinată între două sau trei entități” (Guțu-Romalo: 241)

În gramatica generativă, predicatul este responsabil deorganizarea argumentală. Predicatele semantice cer obligatoriuprezența unui număr minim de participanți pentru ca sensulexprimat de acestea să fie complet. Acestor participanți sauactanți, predicatul le atribuie roluri tematice stabilite: [Temă],[Agent], [Pacient], [Beneficiar] etc.

Caracteristica unor cuvinte de a funcționa ca predicate lanivel semantic, deși, la nivel sintactic ocupă o altă poziție fațăde cea de predicat este motivația introducerii termenului„predicativ” în denominația acestora: nume predicativ, elementpredicativ suplimentar, complement predicativ al obiectului:

(1) Ea este frumoasă.

(2) El a venit supărat.

(3) Domnul Popescu l-a numit manager.

În fiecare dintre cazurile de mai sus, cuvintele frumoasă,supărat, și manager denotă o proprietate a referentului subiectului,respectiv al obiectului (sintactic).

2.1.3. Paradigma predicatelor logico-semantice

La nivel paradigmatic, predicatul logic poate fi realizat princuvinte aparținînd diferitor clase lexico-gramaticale (Guțu-Romalo2008 II: 242; Bidu-Vrânceanu et al.: 398; Pană-Dindelegan,Dragomirescu, Nedelcu: 29)

2.1.3.1 Verbe

31

Cuvintele din clasa verbului sunt cele mai întîlnitepredicate logice, fiind, în toate ocurențele lor, semantic-predicative datorită capacității lor de a-și atrage argument/e(unul în cazul în care desemnează proprietăți sau două sau maimult de două în cazul în care stabilesc relații):

(1) Copilul merge.

(2) Există un dumnezeu.

(3) Andrei o place pe Ana.

(4) Mihaela i-a oferit o carte prietenei sale.

(5) Băiatul merge surîzînd.

(6) Iubind-o de ani de zile pe Maria, a hotărît să îndrăznească.

În Dicționarul de Științe ale Limbii se afirmă că verbele la modnepersonal nu sunt predicative atunci cînd funcționează ca Subiectși Obiect, funcționînd, din contră, ca argumente (398). Următorulenunț este utilizat pentru exemplificare:

(7) Este o bucurie a citi o carte.

În cazul exemplului de mai sus, urmînd definițiile logiciiclasice, infinitvul a citi funcționează ca Subiect logic căruia i seatribuie proprietatea este o bucurie (predicat logic). Pe de altăparte, avînd în vedere capacitatea acestuia de organizatorsemantic (deoarece solicită prezența argumentului o carte1), verbul aciti poate fi considerat predicat logico-semantic așa cum esteafirmat de Pană-Dindelegan, Dragomirescu, Nedelcu (29)

2.1.3.2. Adjective

1 A se observa faptul că este imposibilă ocurența Subiectului logic al verbului a citi.

32

Adjectivele funcționează ca predicat logico-semantic înaproape toate ocurențele sale avînd în vedere faptul că exprimăproprietăți:

(8) Copilul este fericit.

(9) Fetița este încrezătoare în mama ei.

(10) Băiatul a remarcat imediat fața zîmbitoare ce apăruse peneașteptate.

Cu alte cuvinte, toate adjectivele calificative funcționeazăpredicativ. Pe de altă parte, adjectivele categorizante, numite șirelaționale, nu pot funcționa singure drept predicat semantic, cinumai împreună cu substantivul a cărui clasa referențială orestrînge:

(11) Aici putem adăuga numai acid clorhidric, nu și acid sulfuric.

(12) Clădirea aceasta este o proprietate privată, și nu proprietatepublică.

2.1.3.3.. Substantive

Substantivele funcționează atît referențial, cît șipredicativ, în funcție de poziția în care acestea apar. Dacăactualizează funcția sintactică de Subiect, substantivelefuncționează referențial:

(13) Președintele Franței este bătrîn1.

1 În viziunea lui Bertrand Russell descrierile definite ca cea din exemplu nu sunt expresii referențiale, ci cuantificatori existențiali. Cu alte cuvinte, propoziția (logică) care stă la baza enunțurilor de tipul „F este G”, în care F este un substantiv articulat definit, este „există un singur F și orice este F este G”. (Reimer: 3.3)

33

Atunci cînd actualizează sintactic funcția de NumePredicativ, substantivul funcționează fie predicativ, fiereferențial:

(14) Ion este profesor.

(15) Popescu este profesorul nostru de matematică din liceu.

În primul caz, substantivul profesor (expresie nedefinită)funcționează predicativ, deoarece îi atribuie subiectului Ionproprietatea de profesor. În cazul celei de-a doua propoziții, pe dealtă parte, substantivul profesorul (expresie definită) nufuncționează predicativ, ci referențial (cuantificațional), acestaneatribuindu-i subiectului Ion proprietatea de a fi profesor ci,identificându-l pe Ion cu profesorul de matematică (verbul a fifuncționează în acest caz ca un ecuativ).1

Se observă, astfel, că substantivele nedefinite suntîntotdeauna predicaționale. (Ludlow: sec.10)

Substantivele mai pot funcționa predicativ (ca predicatlogic, nu și predicat enunțiativ) atunci când, sintactic,actualizează pozițiile de Element Predicativ Suplimentar șiComplement Predicativ al Obiectului (numele funcțiilor sintacticesugerează de asemenea calitatea de predicat la nivel semantic):

(16) Îl credea profesor.

(17) L-au numit director.

Pe lângă aceste cazuri, substantivul poate funcționapredicativ atunci când este o apoziție izolată:

1 Diferența dintre cele două interpretări se poate realiza și cu ajutorul posibilității înlocuirii enunțului cu o structură cuantificațională, așa cum arată Peter Ludlow (sec. 10): în cazul structurilor nedefinite nu este posibilă substituția enunțului cu o propoziție logică de tipul Există un profesor astfel încât Ion este identic cu acel profesor. Pe de altă parte, substituția este posibilă în cazul expresiei definite profesorul nostru de matematică din liceu: Există un profesor de matematică de liceu astfel încât a fost profesorul nostru, iar Popescu este identic cu acel profesor.

34

(18) Noua lucrare a sa, excepțională pictură postmodernă, a fostapreciată în expozițiile internaționale.

Substantivul este realizarea definitorie a referinței,funcționarea sa fiind, în afara cazurilor prezentate mai sus,argumentală și nu predicativă.

2.1.3.4. Adverbe

Adverbele funcționează predicativ ca predicat relațional saunerelațional. Dintre adverbele relaționale sunt amintite în Guțu-Romalo (2008: 242) următoarele adverbe: aproape, departe, alături,asemenea. Sunt predicate nerelaționale adverbele modale șicantitative:

(19) El este asemenea părinților.

(20) Ea locuiește aproape de școală.

(21) El scrie frumos.

(22) Copiii săi citesc mult.

Se observă că adverbele, atît cele relaționale, cît și celenerelaționale, au o caracteristică specifică: sunt predicate alealtor predicate. Din acest motiv, în Dicționarul de științe alelimbii, adverbele, ca și prepozițiile – care au aceeașicaracteristică de „a denota proprietăți ale proprietăților și nuale entităților” (Guțu-Romalo 2008: 242), sunt numite predicate derang înalt. (398)

2.1.3.5. Prepoziții

35

Prepozițiile pot funcționa atît predicativ, cît șinepredicativ. Prepozițiile care funcționează predicativ sînt cele„purtătoare ele însele de informație semantică” (Guțu-Romalo 2008:243). Prin natura lor, aceste prepoziții sunt predicate de tiprelațional deoarece leagă obligatoriu două componente, dintre careuna este ea însăși un predicat.

(23) A pus creionul pe masă.

În exemplul de mai sus, prepoziția pe (purtătoare deinformație semantică locativă) are rolul de a face legătura întrepredicatul a pus și nominalul masă.

Ca și adverbele, prepozițiile sunt predicate de rang înalt deoareceleagă un predicat de un alt component.

Prepozițiile al căror rol este de a lega un argument decentru sau de a „lega și de a marca o anumită funcție sintactică”(Guțu-Romalo 2008: 243), fără a avea ele însele informațiesemantică, nu funcționează predicativ:

(24) Andrei contează pe Alexandru.

(25) Ion îl ajută pe Gheorghe.

În cazul prepozițiilor purtătoare de informații semantice,rolul tematic (de exemplu +Locativ) este atribuit de prepozițiaînsăși, în timp ce în cazul prepozițiilor cu rol de marcăargumentală „rolul este atribuit compozițional [V/Adj + Prep]:geloasă pe + [Țintă].” (Guțu-Romalo 2008: 243).

36

2.1.4. Tipologia predicatului logic-semantic

În funcție de numărul de argumente selectate, predicatelelogice cunosc următoarea clasificare: predicate monadice, predicate diadiceși predicate triadice1.

2.1.4.1. Predicate monadicePredicatele monadice sunt acele predicate care au un singur

argument. Predicatele care denotă proprietăți sunt predicatemonadice, proprietățile putînd fi atribuite cel puțin unuiindivid2:

(26) Ion este cuminte.

(27) Maria scrie frumos.

În cazul exemplelor de mai sus, predicatele cuminte și frumosasociază proprietăți unei singure entități: Ion, respectiv, scrie.

În Gramatica limbii romîne (241) este oferit un inventar alsituațiilor în care predicatul este monadic:

- argumentului i se atribuie proprietatea existențială:

(28) Există un mijloc de rezolvare.

- argumentul este identificat:

(29) Noi suntem Ion și Maria.

- argumentului i se atribuie o calitate:

(30) Ana este frumoasă.1 Denumirile de predicate monadice, diadice și triadice sunt regăsite în Dicționarul de Științe ale limbii (397-8).2 În cazul în care aceeași proprietate este atribuită mai multor indivizi, se consideră că predicatul are tot un singur argument. De altfel, în cazul unor indivizi multipli, al unor nume coordonate, nu se consideră că există mai multe Subiecte, ci un singur Subiect multiplu care va impune verbului numărul plural.

37

- argumentul are calitatea de autor al acțiunii:

(31) Daniela aleargă.

- argumentul suferă procesul exprimat / starea exprimată prin predicat:

(32) Fântânile seacă.

2.1.4.2. Predicate diadicePredicatele diadice sunt predicate care au două argumente.

Este cazul predicatelor care denotă relații între două entități:

(33) Ion o place pe Maria.

(34) Ion este frate cu Gheorghe.

(35) Ion este asemenea fratelui său.

2.1.4.3. Predicate triadicePredicatele triadice sunt predicatele cu trei argumente (care

stabilesc relații între trei entități):

(36) Ion îi dă o carte lui Gheorghe.

Gramatica limbii romîne (2008: 241-2) inventariazăurmătoarele situații în care pot apărea predicate diadice șitriadice:

- argumentele sunt implicate într-o relație de stare (identitate, asemănare,conformitate, relație de rudenie, de posesie/ apartenență, relațiespațială/temporală)

(37) Ion este vecin cu Gheorghe.

(38) Ana este asemănătoare mamei sale.

38

(39) Lucrarea este conformă cerințelor.

(40) Maria este sora lui Dan.

(41) Cartea îi aparține Anei.

(42) Blocul lui Andrei este aproape de școală.

(43) Festivalul urmează unui șir lung de pregătiri.

- argumentele se află într-o relație dinamică, procesuală; unul dintre acesteadeterminînd procesul sau actționînd prin proces asupra celorlalte:

(44) Ion îi vorbește lui Gheorghe.

(45) Ion dă premianților diplome.

2.1.5. Tipuri de predicație

În semantică, predicația reprezintă o „particularitatesemantică internă a verbelor manifestată în cadrul relațiiloractanțiale (verb + actanți)” (Bidu-Vrânceanu: 400).

În Guțu-Romalo (269) se oferă următoarea clasificare apredicației, în funcție de valorile semantice ale numeluipredicativ în raport cu subiectul:

a) Predicația identificatorie: Atunci când numele predicativ are rolul de aidentifica entitatea exprimată prin subiect:

(46) El este Ion.

39

b) Predicația denominativă: atunci când numele predicativ denumește nominalul-subiect:

(47) El se numește Andrei.

c) Predicația categorizantă: atunci când numele predicativ exprimă fieincluderea într-o specie supraordonată a clasei referențialedesemnate prin nominalul-subiect, fie prin indicareaclasei/categoriei înseși căreia îi aparține entitatea-subiect:

(48) Balena este un mamifer.

(49) Ion este profesor.

d) Predicația ecuativă: atunci când între entitatea-nume predicativ șientitatea subiect se stabilește o echivalență.

(50) Mark Twain este Samuel Clemens.

e) Predicația apreciativ-calificativă: numele predicativ indică o calitate aentității-subiect

(51) Andreea este blondă.

f) Predicația posesivă și partitivă: numele predicativ indică posesorul sauparte a întregului dintr-o relație partitivă:

(52) Cartea este a Mariei.

(53) Soldatul e de-al nostru.

2.1.6. Scurtă introducere în Semantica Generativă

Semantica generativă se ocupă cu generarea sensului uneipropoziții din sensurile elementelor sale componente. Frege

40

considera că generarea sensului unei propoziții poate consta însaturarea unor entități nesaturate (citat în Heim și Kratzer: 3).Având în vedere identitățile entitate nesaturată – funcție șientitate saturată – argument al funcției1, afirmația echivalează cua spune că generarea sensului unei propoziții poate fi făcută prinaplicarea de funcții unor argumente. Pornind de la aceastăconjectură, Heim și Kratzer încearcă „dezvoltarea unei teoriisemantice pentru limba naturală” (13).

Vom prezenta în cele ce urmează conceptele de bază aleacestei teorii care ne vor fi folositoare în secțiunile următoare.

Sistemul semantic creat de Heim și Kratzer conține treicomponente: inventarul de denotații, lexiconul („care specificădenotația unei entități lexicale sau a unui arbore care poateocupa un nod terminal” (15)) și regulile semantice ale fiercăruitip de nod non-terminal.

Se va nota cu [[α]] denotația elementului α.

Pentru a nota funcțiile se va folosi notația  λ :

În loc de:[[lucrează]] = f : De → Dt

∀x∈D,f (x )=1⇔xlucreazăse va scrie:

[[lucrează]] = [λx∈ D. x lucrează] și se va citi: „fie [[lucrează]] funcțiaasociază oricărui x valoarea 1 dacă x lucrează și valoarea 0 în cazcontrar.

Atunci când se introduce noțiunea de variabilă („variabila denotă unindivid, însă numai relativ la o alegere de asociere a valorii2”(92)), este necesară distingerea denotației de denotația sub o asociere

1 A se vedea I 1.1.2.1. și 1.1.2.2.2 Asocierea de valori pentru o variabilă este definită astfel: O asociere este un individ (adică un element al lui D). (92)

41

(ex. denotația urmei t sub asocierea Texas este Texas). În acestscop, asocierea va fi notată ca superscript:

[[t]]Texas= Texas

A. Inventar de denotații

D este mulțimea care cuprinde toți indivizii care există în lumea reală.

Denotații posibile:

Elemente din D, mulțimea indivizilor existenți.Elemente din {0,1}, mulțimea valorilor de adevăr.Funcții definite pe D și cu valori în {0,1}

Tipuri de denotații (tipuri semantice):

- denotații saturate:(1) e este tipul indivizilorDe := D

(2) t este tipul valorilor de adevărDt := {0,1}

- denotații nesaturate (funcții)<a,b> = tipul funcțiilor al căror argumente sunt de tip a și al căror valori sunt de tipb

(3) D<e,t> := f este o funcție definită pe De și cu valori în Dt

(4) D<e,<e,t>> := f este o funcție definită pe De și cu valori în D<e,t>

B. Lexicon

Nume proprii:

42

[[Ana]] = Ana[[Ion]] = Ion

Predicate monadice: [[lucrează]] = λx. x∈ D. x lucrează[[pisică]] = λx. x∈ D. x este o pisică

Predicate diadice: [[iubește]] = λx∈ D. [λy∈ D. y îl iubește pe x] [[frate]] = λx∈ D. [λy∈ D. y îi este frate lui x] [[în]] = λx∈ D. [λy∈ D. y este în x]

Articolul definit[[l]]= λf ∈ D<e,t> și există exact un x ∈ C astfel încât f(x)=1.

unicul y astfel încât f(y)=1unde C este o submulțime a lui D relevantă contextual

C. Reguli pentru interpretarea nodurilor

(1) Noduri Terminale (NT)a) Iteme lexicaleDacă α este un nod terminal ocupat de un item lexical, atunci[[α]] este specificat în lexicon.b) Unitati lingvisticeDacă α este o urmă, atunci, pentru fiecare asociere a, [[α]]a = a.

(2) Noduri Neramificate (NN)Dacă [[α]] este un nod neramificat, și β este nodul său fiică,atunci [[α]] = [[β]]

43

(3) Aplicația Funcțională (AF)Dacă α este un nod ramificat, iar {β ,γ} mulțimea nodurilor salefiică și [[β]] este o funcție a cărui domeniu conține [[γ]],atunci [[α]]= [[β]] ([[γ]]).

(4) Determinarea Predicatelor (DP)Dacă α este un nod ramificat, iar {β ,γ} mulțimea nodurilor salefiică și [[β]] și [[γ]] sunt amândouă în D<e,t>, atunci [[α]]= [[β]](x) = [[γ]](x) = 1

[[oraș în Texax]] = λx∈ De. [[oraș]](x)= [[în Texax]](x) = 1 = λx∈ De. x este un oraș și x este în Texas

(5) Abstracția Predicatului (AP)Dacă α este un nod ramificat ale cărui fiice sunt un pronumerelativ și β, atunci [[α]]= λx∈ De . [[β]]x

2.2. Predicația la nivel sintactic

Predicatul sintactic, prezentat în Gramatica limbii române caparte a triadei predicat semantic – predicat sintactic – predicatenunțiativ, prezintă o abordare diferită față de cea tradițională:

Predicatul sintactic constituie centrul / nucleul unui grupsintactic așezat într-o poziție semantic predicativă (centrulunui GV, dar și centrul unui grup – nominal, adjectival, sauadverbial – aflat în poziție de NP, CPO, PS, apozițieizolată). (Guțu-Romalo: 243)

44

Definiția sugerează calea de identificare a predicatelorsintactice: primul este identificarea grupurilor sintacticefuncționând ca predicate semantice ale unui enunț. Odatăidentificate pozițiile semantic predicative ale enunțului, atențiaeste mutată pe structura (sintactică) internă a grupului: sedelimitează, astfel, centrul grupului și determinanții săi. Sepune apoi semnul egalității între centrul grupului și predicatulsintactic.

Să luăm exemplul următor:

(54)Popescu este un cunoscut și iubit actor al timpurilor noastre.

În propoziția () identificăm părțile Popescu (entitatesaturată, referențială) și un cunoscut actor al timpurilor noastre1 (entitatene-saturată, a cărei saturare depinde de ocuparea unei singurepoziții – Subiectul logic). Am identificat, astfel, grupulsintactic aflat în poziție predicativă.

Următorul pas este analiza structurii sintactice a grupului.În acest scop, se identifică tipurile de relații existente îninteriorul grupului2:

- relația de dependență dintre cunoscut și un actor- relația de non-dependență dintre cunoscut și iubit- relația de dependență dintre al timpurilor și un actor- relația de dependență dintre cunoscut și un actor

un cunoscut și iubit actor al timpurilor noastre

1 Funcția care se aplică argumentului Popescu este întreaga sintagmă nominală – interpretarea sa este generată prin DP (vezi infra 2.2.)2 Pentru identificarea tipurilor de relații existente, se recurge la criterii morfologice. De exemplu, pentru a identifica relația dintre cunoscut și un actor, seiau în considerare informațiile morfologice de gen, număr și caz ale celor două componente. Se observă existența ACORDULUI.

45

Dintre toate tipurile de relații identificate, cele maiimportante pentru analiza noastră sunt cele de dependență,deoarece acestea ne vor permite identificarea elementului căruia ise subordonează (direct sau indirect) toate celelalte elemente alegrupului.

În exemplul dat, toate elementele se subordonează (direct sauindirect) substantivului un actor. Prin urmare, acest substantivreprezintă centru de grup.

În cele din urmă, prin aplicarea definiției, vom pune semnulegalității între predicatul sintactic și centrul de grupidentificat în urma pașilor anteriori.

Se observă, astfel, că este posibilă apariția mai multorpredicate sintactice într-o singură propoziție.

Pozițiile semantic-predicative în sintaxa limbii române sunt:predicatul, numele predicativ, elementul predicativ suplimentar,complementul predicativ al obiectului și apoziția izolată. Centrulunui grup aflat într-o astfel de poziție va fi predicat sintactic:

(55) Ea [începe să scrie]. (predicat)

(56) El este [copil cuminte.]

(57) El o crede pe Ioana [sora Mariei].

(58) L-au numit pe Ionescu [directorul filialei Constanța].

(59) Cartea, apărută în anul 1992, este încă republicată de edituri.

Se observă, astfel, că este posibilă apariția mai multorpredicate sintactice într-o singură propoziție, căci fiecarepredicat semantic va conține (sau îi va corespunde – în cazul unuicentru fără determinanți) un predicat sintactic. De exemplu, încazul propoziției (58), sunt întâlnite două predicate semantice1.

1 Prezența unui alt predicat semantic considerat principal este trăsătura semantică a construcțiilor cu (element) predicativ suplimentar.

46

Având în vedere modul de identificare a predicatuluisintactic se observă că acesta este (face parte dintr-un) predicatsemantic.

Dacă predicatulului semantic îi corespunde un predicatsintactic (și nu conține un predicat sintactic), același cuvânt alpropoziției are rolul semantic de își atrage argumentele,impunându-le roluri tematic și rolul sintactic de a-și atragecomplementele cărora le impune poziția sintactică. Altfel spus,structurarea propoziției în funcție de grila argumentală apredicatului semantic are drept corespondent în sintaxăorganizarea sintactică a enunțului: practic, fiecare argumentselecționat de predicatul semantic preferă anumite realizărisintactice: Agentul se realizează, de obicei, prin Subiect1, Pacientulsau Tema – prin Complement direct etc.2. De exemplu, adjectivulcuminte din (56) cere, semantic, un singur argument căruia îiimpune rolul tematic de Agent, iar sintactic, poziția de Subiect,pe când substantivul frate este un predicat care cere prezența adouă argumente fiecare dintre ele primind rolul tematic de Temă,iar la nivel sintactic cere prezența unui Subiect și a unui Obiectprepozițional.

Dacă, pe de altă parte, predicatul semantic este reprezentatde un grup sintactic, atunci, în acest grup, centrul grupului estepredicat sintactic, pe când predicatul semantic poate fireprezentat de un subordonat.3

2.3. Predicația la nivel pragmatic

1 Excepție face cazul regrupării sintactice dictate de pasivizare, când Agentul este realizat prin Complement de Agent, Subiectul sintactic fiind diferit de Subiectul logic.2 Aceasta este echivalent cu a spune că predicatul are calitatea semantică de a s-selecta argumentele și calitatea sintactică de a c-selecta complementele.3 Vezi cazul predicatelor complexe în care suportul semantic are rolul de ordonator al argumentelor, iar primul operator organizează sintactic propoziția.

47

La nivel pragmatic, predicatului semantico-sintactic i seatașază trăsătura predicativității realizată morfologic prinM(ărcile) P(redicativității). Predicativitatea este o trăsăturăpragmatică deoarece prezența acestei trăsături într-un predicatsemantico-sintactic îi oferă acestuia autonomie în enunțare.Altfel spus:

Este trăsătura care asigură punerea în relație, prin diferitemijloace lingvistice, a grupului semantico-sintacticpredicativ cu un fapt / eveniment extralingvistic, ancoratspațio-temporal, și care asigură, în același timp,„încărcarea” grupului cu o anumită informație modală.Calitatea predicativității este singura trăsătură care conferăunei secvențe lingvistice, indiferent de întindere, autonomieenunțiativă (=autonomie în comunicare, altfel spus, calitatea de enunț)(Guțu-Romalo 2008: 244)1

Gramatica limbii române inventariază următoarele forme deatașare a morfemelor predicativității la un predicat semantico-sintactic:

a) Morfemele de predicativitate se pot atașa verbului în moddirect (flexionar) rezultând un predicat simplu al enunțării:

a învăța Ion lecția + MP Ion → învață / a învățat / va învăța / ar învăța lecția.

b) MP se pot atașa unui component exterior verbului principal, unoperator cu diferite valori: aspectală, modală, pasivă, copulativă( numit operator de predicativitate ) → Predicat Complex al enunțării

(60) Ion se apucă de învățat lecția.

(61)Ion poate învăța lecția.

(62)El urmează să învețe lecția.

1 A se observa că noțiunii de predicat din gramatica tradițională îi corespunde numai predicatul enunțiativ.

48

c) MP nu se leagă de predicatul semantico-sintactic carereprezintă centrul grupului. În acest caz predicativitatea este oferităde un component exterior grupului

(63) Înainte de a învăța Ion lecția → a aflat că...

Situațiile a) și b) sunt singurele semnificative în cazultransformării unui predicat semantico-sintactic într-un predicat al enunțării.

Având în vedere definiția predicatului ca punct deintersecție al predicatelor semantic, sintactic și enunțiativ,verbele la mod nepersonal nu vor putea niciodată ocupa funcțiasintactică de predicat.

MP nu au posibilitatea de a se atașa în mod direct centruluide grup în cazul în care predicatul semantico-sintactic este de tipadjectival, nominal, participial, adverbial sau prepozițional. În aceste caz variantaa) nu este posibilă, singura viabilă fiind varianta b), caz încare MP se vor atașa unui operator copulativ sau pasiv, rezultândun predicat complex al enunțării.

(64) Ion este util celorlalți / Ion este profesor / Ion este asemenea nouă

În majoritatea cazurilor, predicatul enunțării este și unpredicat semantico-sintactic. Această relație nu este însă valabilă vice-versa. Această caracteristică este capabilă de a explica motivulpentru care un grup verbal al cărui centru reprezintă o formăverbală nepersonală deși beneficiază de o organizare de grupcomplexă (fiind predicat semantico-sintactic) nu oferă șiautonomie enunțiativă.

Aceeași caracteristică motivează, pe de altă parte, de cegrupurile de tip nominal, adjectival, adverbial sau prepoziționalnu dețin și autonomie enunțiativă.1 1 Astfel, elementul predicativ suplimentar, complementul predicativ al obiectului, deși sunt predicate semantico-sintactice în cazul realizării sale sintactice printr-un singur cuvânt, și nu un grup sintactic, nu reprezintă si

49

*stăpân pe sine, *nepot de frate lui Gheorghe, *diferit de ceilalți;

Foarte rar se întâmplă ca predicatul enunțării să nu aibă uncorespodent în predicatul semantico-sintactic. Mai alesinterjecțiile (Ei!, De!, Ah!, Of!) care fac legătura cu un anumiteveniment din cadrul realității extralingvistice, se disting prinautonomie prin autonomie-enunțiativă.

Între autonomia semantico-sintactică și autonomia enunțiativă nu esteimpusă nicio condiționare obligatorie. În cazul enunțutilorstructurate întîlnim situația în care autonomia enunțiativă oimplică pe cea semantico – sintactică, dar nu și vice-versa.

3. Caracteristici ale predicatului semantico-sintactico-enunțiativ

În Gramatica limbii române (246-7) este prezentată oserie de caracteristici ale predicatului (semantico-sintactico-enunțiativ):

3.1. Predicatul este singura funcție care implică și nivelulpragmatic prin prezența obligatorie a mărcilor predicativității.Spre deosebire de celelalte funcții sintactice a căror configurareeste exclusiv semantico-sintactică, configurarea predicatuluidepășește nivelul sintaxei. Cu alte cuvinte, pe lângă funcțiilesale de organizator sintactic și de atribuitor de roluri tematice,predicatul trebuie să fie obligatoriu ancorat spațio-temporal (pusîn relație cu un element extralingvistic).

3.2. Predicatul nu poate fi definit drept clasă desubstituție din cauza imposibilității realizării propoziționale(propoziție relativă sau conjuncțională) a acestuia. Se atrage

predicate ale enunțării. Acest fapt explică încadrea lor ca ale funcții sintactice decât predicatul.

50

atenția că în cazul realizărilor propoziționale ale unor predicatesemantice (element predicativ suplimentar, nume predicativ1,complement predicativ al obiectului), lipsește autonomiaenunțiativă (aceste propoziții nu pot exista singure). Cu toateacestea, predicatul este o poziție sintactică dominantă.

3.3. Suprimarea predicatului dintr-un enunț atrage după sineanularea enunțului. Cu excepția cazurilor de elipsă în carepredicatul poate fi recuperat contextual, nu este posibilăexistența unui enunț în care să lipsească predicatul – „cel careasigură organizarea semantico-sintactică și, în plus, autonomia înenunțare” (Guțu-Romalo 2008: 246).

() *Copilul o carte.

() *El copiilor o poveste.

3.4. Predicatul nu poate funcționa decît ca regent,subordonarea sa față de o altă clasă morfologică fiind imposibilă- spre deosebire de toate celelalte funcții sintactice care pot fiactualizate atît ca regent, cît și ca elemente subordonate.

3.5. În limitele unei unități de tip propozițional,predicatul este singura poziție sintactică ce nu pemite repetareaprin coordonare – celelalte funcții sintactice pot apărea camultiple: subiect multiplu, nume predicativ multiplu. Coordonareade predicate depășește limitele propoziționale, avînd drept efecto organizare frastică.

(65) El a mers acasă 1/și și-a adus tema2/.

3.6. În cazul unor organizări propoziționale binare de tipulTemă + Remă, verbul-predicat aparține întotdeauna părții rematicea enunțului, fiind purtătoare de noi informații.

1 Acesta este motivul pentru care propoziția predicativă (o propoziție cu funcția sintactică de nume predicativ), nu este echivalentul unui predicat, ci numai al numelui predicativ. Se motivează astfel necesitatea distingerii în propozițiefrază a funcției sintactice de nume predicativ.

51

II Noțiunea de Predicat Complex

1. Predicatul complex – prezentare generală

1.1. Începuturile noțiunii de predicat complexÎn gramatica românească noțiunea de predicat complex sau predicat

(verbal) compus a apărut târziu, la începutul celei de-a doua jumătăția secolului al XX-lea (Dimitriu, 1992-1993: 197). S-au observatmai întâi trăsăturile semantice și sintactice ale verbelor modaleși al celor de aspect (Iordan: 563-4, Nedioglu) care au ridicatproblema categorizării acestora drept (semi)auxiliare (Guțu 1956, Guțu-Romalo 1961)1. În condițiile acceptării existenței semiauxiliarelor(de mod)2, s-a propus soluția predicatului (verbal) compus (complex).Noțiunea a fost lansată de Valeria Guțu-Romalo (1956: 81, 1973:129-30) pentru a caracteriza grupurile de verbe modale3 și verbepline, ale căror trăsături sintactice demonstrează comportamentullor ca o unitate sintactică. Noțiunea a fost preluată de alțicercetători, cuprinzând, de asemenea, și grupările formate dinsemiauxiliare de aspect și verbe pline (în cazul cercetătorilorcare susțin categorizarea verbelor de aspect drept semiauxiliare).Se observă, astfel, că noțiunea de predicat complex este strânslegată de noțiunea de semiauxiliar4.1 Concluziile acestor două articole sunt: existența semiauxiliarelor de modalitate (Guțu 1956), dar inexistența semiauxiliarelor de aspect, contrar aprecierilor precedente articolului - ale căror argumente sunt de ordin pur semantic (Valeria Guțu-Romalo le, 1961).2 Nedioglu propune o analiză unitară a verbelor mod și a celor de aspect, recunoscând, spre deosebire de Valeria Guțu, și existența semiauxiliarelor de aspect.3 Analiza Valeriei-Guțu Romalo se oprește numai asupra verbelor a putea și a trebui.4 Pentru definirea noțiunii de semiauxiliar și deferențierea acesteia de cea deauxiliar vezi infra 1.4.

52

Reinterpretarea din perspectivă structurală a studiuluifuncțiilor sintactice „a determinat considerarea numeluipredicativ ca poziție sintactică de sine stătătoare, cerută de uncentru verbal cu anumite particularități combinatorii” (Pană-Dindelegan 1994: 131)1. Consecința directă a admiterii existențeinumelui predicativ ca funcție sintactică distinctă esterecunoașterea valorii predicative a verbelor copulative și, deci,inexistența predicatului nominal. În condițiile inexistențeiopoziției predicat verbal – predicat nominal, dispare dindenominația noțiunii de care ne ocupăm categorialul „verbal”2.

1.2. Noțiunea de Predicat Complex în Gramatica Academiei

Începând cu Gramatica Academiei (2005), interpretareapredicatului se va face diferențiat în funcție de nivelurilesemantic, sintactic sau enunțiativ. În aceste condiții, se reinterpreteazăgrupările cu caracter unitar: grupările semiauxiliar + verb plin,verb copulativ + nume predicativ, operator pasiv + participiu, însperanța că interpretarea acestora pe niveluri diferite va„rezolva dilema alegerii între două modalități distincte deinterpretare a predicatului complex” (Guțu-Romalo, 2008: 261) șiva folosi drept punte de unificare a cazurilor recunoscute (saunu) de gramaticile anterioare drept predicate compuse cuinterpretarea construcțiilor cu copulative și construcțiilorpasive.

Astfel, noțiunea de predicat complex cunoaște o nouă abordare,aceasta incluzând, pe lângă construcțiile cu semiauxiliare (numite

1 Ideea a fost sugerată, în limba română, de Valeria Guțu Romalo și preluată și susținută de G.G. Neamțu.2 Vezi Gabriela Pană-Dindelegan (1994) care denumește grupările predicat compus (complex).

53

acum operatori modali, respectiv aspectuali) și construcțiile cucopulativ (predicatele nominale din gramatica tradițională) șicele cu operator pasiv.

Predicatele de tip verbal sunt clasificate, în funcție de„modul de încorporare al M(ărcilor) P(redicativității)”, înpredicate simple și predicate complexe. (Guțu-Romalo, II: 247). Astfel,dacă aceste mărci se atașează direct verbului, atunci predicatulactualizat de verb este simplu. Dacă, pe de altă parte, mărcile deflexiune sunt atașate unui „component exterior verbului principal,adică unui operator verbal aspectual, modal, pasiv, copulativ”,predicatul actualizat de acest grup este de tip complex1.(Dindelegan, Dragomirescu, Nedelcu: 30).

Prin urmare, predicate complexe sunt considerate grupăriledin exemplu de tipul:

() El trebuie să înceapă fie mai atent.

() El continuă să fie pedepsit pentru greșelile sale.

() Ea pare liniștită.

1.3. Noțiunea de Predicat Complex în literatura de specialitatecontemporană

1 În Morfosintaxa limbii romîne, este specificat faptul că grupul formează „un predicat complex al enunțării (s.n.)”, izolînd astfel intepretările sintactică și semantică ale grupului ca predicat complex.

54

În literatura de specialitate, denominația de predicat complexeste utilizată pentru a referi la variate tipuri de construcțiicomplexe, dintre care extensii verbale, verbe compuse, verbeserializate etc. Din această cauză, o definiție exhaustivă estegreu de conceptualizat. Reținem, totuși, cîteva încercări. MiriamButt definește un predicat complex astfel:

...o construcție în care două sau mai multe centre semanticese combină pentru a funcționa ca o singură unitate întermenii relațiilor gramaticale care sunt predicate. (Butt1995: 230)

• Structura argumentală este complexă (două sau mai multecentre semantice contribuie cu argumente).

• Structura gramaticală funcțională este cea a unui predicatsimplu. Este plată: există un singur predicat (un PREDnuclear) și un singur subiect.

• Structura frazei poate să fie ori simplă, ori complexă.Aceasta nu determină în mod necesar statutul predicatuluicomplex. (Butt 1995: 2)

Predicatul complex are un singur subiect. Nu există dovezipentru un subiect controlat sau inclus. (Butt, Ramchand 2003:5)

O structură complexă (multipropozițională) care corespundeunei structuri funcționale monopropoziționale (un singursubiect; o singură predicație de eveniment primar) (Butt2007: 2)

Definiția oferită de Adams Bodomo impune o singurăcondiție pentru ca o structură să fie considerată predicatcomplex:

...o construcție în care două sau mai multe predicate auacelași subiect în aceeași propoziție. (Bodomo 1993 citat înBodomo 1996: 1)

55

Se observă astfel, că, în concepția lui Bodomo, un număr marede grupări face parte din noțiunea de predicat complex:

() Ea vine alergând.

() Ea merge cântând.

() Ea vrea să vină.

unde verbele co-ocurente au același subiect (Ea)1.

Stefan Müller observă că predicatul complex este deobicei definit astfel:

…predicate care au mai multe centre, care sunt compuse dinmai mult de un element gramatical (fie el morfem sau cuvînt),fiecare dintre ele contribuind ca părți ale informațiilorasociate, în mod normal, cu un centru. (Müller 2006: 697)

De asemenea, Müller notează că în clasa predicatelorcomplexe sunt incluse și construcțiile perifrastice(analitice):

Dacă am considera limba dintr-o perspectivăcrosslingvistică, am realiza că limbile diferă în funcție demodul în care exprimă proprietăți ca timp, aspect și acord.Aceste noțiuni pot fi exprimate fie sintetic, fie analitic.Ca exemplu considerăm propoziția în franceză și Germană din(1): franceza exprimă sintetic timpul viitor, în timp ce

1 Diferența dintre construcțiile de acest gen și cele prezentate de GALR ca fiind predicate complexe au la bază tipul de eveniment pe care verbele îl descriu: în cazul predicatelor complexe conținând semiauxiliare de mod și/sau deaspect, construcțiile referă la un singur eveniment (care este modalizat ori căruia îi este specificat stadiul în care se află procesul exprimat de verbul care funcționează drept suport semantic), pe când în cazul celorlalte construcții, verbele referă la mai multe evenimente (deci predicate semantice multiple). Ambele tipuri de construcții prezintă, la nivel sintactic, dovezi alecoeziunii (permisivitatea redusă a intercalării altor elemente în interiorul construcției). Diferența apare, însă, la nivel semantic, unde grupările care denotă evenimente unice funcționează ca un predicat semantic unic în, pe când grupările denotând mai multe evenimente sunt analizabile în mai multe predicate semantice.

56

germana folosește o combinație de infinitiv al unui verbprincipal și o formă flexionară a auxiliarului werden.

(1) a. Je le varrai. Eu pe el voi vedea. „Îl voi vedea.” b. weil ich ihn sehen werde deoarece eu pe el vedea voi „Îl voi vedea.”

Aceste construcții perifrastice sunt adesea analizate capredicate complexe, cu alte cuvinte se presupune căauxiliarul formează o structură complexă cu verbul încorporatcare are un statut similar cu al verbului combinat cumorfemul de viitor din alte limbi. (Müller 2006: 697)

Cu alte cuvinte, construcțiile conținînd auxiliar(e) suntconsiderate predicate complexe:

(1) a. Eu voi veni mîine.

b. Eu aș cînta.

c. Eu am recitat poezia.

d. Eu aș fi rezolvat mai repede.

e. Să fi știut atunci ce știu acum, aș fi acționat diferit.

Christopher D. Manning notează:

Predicatele complexe rezultă atunci cînd două sau mai multeverbe se asociază mai mult decît se întîmplă în construcțiileobișnuite în care un verb are ca soră un complement verbal.(Manning 1992: 3)

Pe de altă parte, GALR oferă următoarea definiție a predicatuluicomplex:

57

Predicatul complex esre predicatul care, pe lîngă componenta luisemantică, include cel puțin unul dintre operatorii verbalide predicativitate. (Guțu-Romalo, II: 256)

Astfel, în opoziție cu definiția notată de Müller, în GALRdenumirea de predicat complex nu acoperă toate construcțiile cuauxiliar, ci numai pe cele pasive.

1.4. Lexicon

În prezentarea noțiunii de predicat complex (atât în accepția dinlingvistica ormânească, cât și în accepțiile lingvisticii anglo-saxone, de exemplu) devine necesară definirea unor concepteadiacente precum construcție verbală serializată, verb ușor (light verb), operator,(semi)auxiliar.

Noțiunea de predicat complex se întîlnește în unele lucrări despecialitate sub denominația de construcție verbală serializată (Bodomo1996: 2). Din componența unui predicat complex fac parte semiauxiliare(Guțu-Romalo 1973, Dimitriu 1993-1994), verbe ușoare (Butt, Ramchand 2003: 5;Bodomo 1996: 2; Butt and Geuder 2001 citat în Butt and Ramchand2003: 11), operatori (Guțu-Romalo, II: 256) sau/și auxiliare (Müller2006: 697).

În The Oxford Grammar of the English Language, se definește noțiuneade construcție catenativă în care se pot încadra predicatele complexe așa cumau fost acestea definite mai sus.(Huddleston, Pullum 2012: 65,1176)

Vom oferi în cele ce urmează definițiile acestor noțiuni:

Auxiliar:

Verb, la origine, de sine stătător care a evoluat în direcțiapierderii autonomiei lexicale și gramaticale, devenind afixmobil, și care, atașat verbului principal, servește, în

58

anumite limbi și pentru anumite forme flexionare, laexprimarea distincțiilor de mod, timp, aspect, diateză. (DSL2005: 82)

Semiauxiliar:

Termen adoptat în gramatica românească, distinct de auxiliar,pentru a sugera terminologic caracteristica acestor verbe dea-și fi pierdut numai parțial autonomia, situîndu-se întrecalitatea de verb autonom și cea de marcă gramaticală (deauxiliar). (DSL 2005: 462-3)

Valeria Guțu, pornind de la verbele modale, introducenoțiunea de semiauxiliar, ca etapă intermediară (în procesul deabstractizare) între auxiliare și verbe pline:

Dintre verbe, gradul maxim de abstractizare îl atingauxiliarele. Ele își pierd conținutul semantic propriu, îșimodifică de cele mai multe ori forma (din cauza uzureiprovocate de frecventa lor folosire și de poziția atonă pecare o au în frază) și formează cu celălalt verb o unitatefoarte strânsă.

Comparația cu auxiliarele arată că verbele modale discutatereprezintă în procesul de abstractizare o etapă intermediară.

Deosebirile mai importante dintre auxiliare și verbele modaleconstau în:

a. Fixarea auxiliarului la o singură formă (a unui mod șitimp) și la exprimarea unui singur sens, față de verbul modal,care se folosește la diferite forme, exprimând nuanțe modalevariate și uneori destul de îndepărtate.

b. Posibilitatea mult mai redusă a intercalării altor cuvinteîntre cele două elemente ale formei verbale compuse.

Având în vedere deosebirile existente, socotesc mai potrivitpentru verbele modale termenul semiauxiliar.

59

În stabilirea caracterului de semiauxiliar al unui verbtrebuie să ținem seama de criteriul semantic (atenuarea saupierderea sensului inițial) și de criteriu gramatical(prezența unor fapte de natură morfologică sau sintactică caresă marcheze fuziunea verbului modal cu cel pe care îlînsoțește).

Valeria Guțu (1956: 80)

Construcție verbală serializată:

Construcțiile verbale serializate (CVS) reprezintă uncaz interesant de dezacord intre sintaxă și semantică.Aceastea sunt construcții în care două sau mai mult verbediferite împărtășesc aceleași argumente într-o singură frază.De obicei, aceastea lexicalizează acțiuni care suntconsiderate un singur eveniment, încorporând un număr desubevenimente.

În această lucrare, propun ca analiza CVS săfierealizată într-o arhitectură gramaticală paralelă șirelațională, în care procesarea informațiilor gramaticale săia în considerare categorii, roluri și funcții la niveluriparalele, dar relaționate. Un asemenea model este reprezentatde Bresnan 1994, 1996). Susțin că CVS ar trebui analizate capredicate complexe care permit ca unei structuri complexe laun nivel al procesării informației să-i corespundă ostructură simplă la alte nivele, de exemplu al structuriifuncționale. (Bodomo 1996: 1)

Verb ușor:

Verbele ușoare sunt verbe incomplete tematic care trebuie săfie combinate cu un complement (substantiv sau verb) pentru aactualiza un predicat. Verbele ușoare au un conținut semanticredus, însă aduc predicatului, de obicei, informații deaspect, mod sau timp prin flexiune. (Lurarghi, Parodi 2008:132-3)

60

Verbul ușor nu predică un eveniment al său – ci: servește laa modifica semantica evenimenutlui verbului principal. (Buttand Geuder 2001 citat în Butt and Ramchand 2003: 11)

Verbele ușoare trebuie considerate un tip de co-centrusau co-predicator (cf. Baker 1999).

V’

V V

Această co-predicație se poate traduce prin FuziuneArgumentală la nivelul structurii argumentale (a rolurilortematice). Butt, Ramchand 2003: 5)

Verbe serializate:

Verbele serializate sunt lanțuri de două sau mai multe verbecu ocurență în aceeași clasă, fără marcatori de coordonare,având același subiect și, posibil, același obiect și care auacelași timp, aspect, mod și polaritate. Verbele serializateindică evenimente simultane, sau evenimente care urmeazăimediat unul altuia. (Lurarghi, Parodi 2008: 172-3)

Construcție catenativă:

Termenul ‘catenativ’ reflectă faptul că această constructivăeste recursivă (repetabilă), astfel încât poate rezulta unlanț sau o concatenare de verbe urmate de complemente non-finite. (Huddleston, Pullum 2012: 65)

61

1.5. Structura predicatului complex

Dintre toate aceste tipuri de predicate complexe prezentatemai sus, în limba română numai cele conținând (semi)auxiliaremodale și/sau aspectuale, verbe copulative și operatori pasiviprezintă un grad mai mare de coeziune sintactică.1 De aceea, înlucrarea noastră vom opera numai cu acest tip de construcții.

Un predicat complex este alcătuit din operatori depredicativitate și un suport semantic. Ocurența operatorilor are oordine fixă. GALR oferă următoarea structură:

[operator modal3 [operator aspectual2 [operator copulativ1/pasiv1

[suport semantic]]]]

(Guțu-Romalo, II: 256)

(2) a. Ion trebuie3 să ajungă2 să fie1 ascultat decătre toți. operator operator operator suport modal aspectual pasivsemantic

b. Ea pare3 să înceapă2 să fie1 cuminte.

operator operator operatorsuport

1 Și pot, astfel, să fie considerate predicate complexe.

62

modal aspectual copulativsemantic

Pentru a evidenția modul de atașare a mărcilor de flexiuneși, deci, transformarea unui predicat sintactico-semantic înpredicat al enunțării, următoarea schemă este oferită în Morfosintaxalimbii române:

GFlex

GDet - Spec Flex Ion Flex GV poate Spec V Ion V GV poate V GDet - Complement citi Ø

(Pană-Dindelegan, Dragomirescu, Nedelcu 2010: 30)

1.5.1. Fiecare component (operator sau suport semantic) are un rolbine stabilit, astfel:

- suportul semantic este constituentul care poartăinformația semantică (proprietate sau relație) care îieste atribuită entității care funcționează sintactic caSubiect. Acesta stabilește, de asemenea, structura

63

argumentală complinită sintactic prin prezențacomplementelor1 cărora, la nivel semantic, le suntatribuite roluri tematice.

- operatorul copulativ/pasiv aflat la nivelul imediatsuperior suportului semantic are rolul de conector alSubiectului cu predicatul semantic (3); acesta poateadăuga informație semantică dacă este actualizatprintr-un semicopulativ (4). Operatorul de la nivelul 1prezintă restricții combinatorice: operatorul copulativselectează numai un cuvînt în cazul nominativ, în vremece operatorul pasiv selectează numai un participiu (7).

(3) a. Ioana este1 frumoasăss .

b. Profesorul era1 ascultatss cu atenție.

(4) a. El a devenit1 faimosss. (a deveni adaugă informațiasemantică de însușire a unei noi proprietăți: faimoseste o proprietate pe care entitatea desemnată prinel nu a deținut-o dintotdeauna)

b. El părea1 speriatss. (se adaugă informația[+incertitudine])

(5) Copilul este1 alintatss. (adjectiv)

(6) Floarea este1 o plantăss. (substantiv)

(7) Statuia a fost1 admiratăss de toți vizitatorii.

1 Aici, am folosit denominația de Complement și pentru a denota Subiectul. Tesnière considera că opoziția Subiect-Predicat nu se susține „decît din punct de vedere logic, punct de vedere ce nu poate fi acceptat în lingvistică”. Subiectul reprezintă doar o complementare. (NDESL 1996: 293 )

64

- operatorul aspectual, aflat la nivelul 2, introduceinformații aspectuale de tipul [Incoativ] (8), [Continuativ](9) ori [Terminativ] (10). (Guțu-Romalo, II: 457)

(8) El a început2 să fie1 ascultătorss.

(9) Copilul continuă2 să fie1 abuzatss.

(10) Pluto a încetat2 să fie1 consideratăss planetă.

- operatorul modal modalizează enunțul, introducîndsemele [Probabilitate] (11), [Necesitate] (12), [Permisiune](13), [Incertitudine] (14) etc.

(11) El poate3 să ajungă2 să fie1 concediatss dacă nu își corecteazăcomportamentul.

(12) El trebuie3 să înceapă2 să fie1 ascultătorss dacă nu mai vrea să fiecertat.

(13) Poți3 să începi2 să cînțiss.

(14) El pare3 să continue3 să fie1 obraznicss.

1.5.2. Este posibilă ocurența operatorilor într-o structurăincompletă, „în condițiile păstrării ordinii lor ierarhice” (Guțu-Romalo, II: 257):

(15) El s-a apucat2 de scrisss .

(16) Trebuie3 să viiss !

(17) El pare3 să fie1 obositss .

(18) Ea a încetat2 să fie1 așa curioasăss .

65

Uneori, structura incompletă a grupului este rezultatultransformării unor structuri polipropoziționale în structurimonopropoziționale1:

(19) El a ajuns 1/ să fie faimos 2/. > El a ajuns2,1 faimosss .

(20) El pare 1/să fie generos 2/. > El pare3,1 generosss .

(21) El a ajuns 1/ să fie cunoscut de toată lumea 2/. > El a ajuns2,1

cunoscutss .

(22) El trebuie 1/ să fie ajutat 2/. > El trebuie3,1 ajutatss .

În aceste cazuri, „se produce o recategorizare a regentului”(Guțu-Romalo, II: 257), operatorul păstrat ajungînd să dețină, pelîngă valoarea aspectuală/modală, și valoare copulativă/pasivă:valoare aspectuală + valoare copulativă (vezi (19)), valoaremodală + valoare copulativă (vezi (20)), valoare aspectuală +valoare pasivă (vezi (21), valoare modală + valoare pasivă (vezi(22)).

1.5.3. Unele verbe modale selectează numai un suportsemantic, ocurența unor operatori aspectuali pe nivelul 2 și/sau aunor operatori copulativi/ pasivi fiind rară ((25), (26)) sauimposibilă ((27), (28), (29), (30), (31)), cu. Este cazul verbelora avea și a fi modale:

(23) El are3 de învățatss .

(24) Asta e3 de reținutss !

(25) (*)Ea are3 de început2 de scrisss !

(26) (*)Ea are3 de început3 să scriess !

(27) *Asta e3 de început2 de scrisss !

1 A se vedea în capitolul al III-lea că structura derivată a acestor propoziții conduce la concluzia că, grupurile analizate nu reprezintă predicat complex.

66

(28) *Asta e3 de continuat2 de cititss!

(29) *El are3 de fost1 cumintess .

(30) *El are3 de fost1 bătutss .

(31) *El are3 de început2 de fost1 cumintess .

Ocurența acestor verbe modale cu verbe aspectuale esteposibilă, însă, în acest caz, verbele aspectuale nu funcționeazăca operatori aspectuali, ci ca suporturi semantice:

(32) Asta e3 de terminatss !(33) Aveți3 de terminatss !

1.5.4. La același nivel se pot selecta mai mulți operatori.Astfel, sunt posibile ocurențe cu mai mulți operatori:

a. modali: a trebui și a putea (numai în această ordine (34);combinarea lor în ordine inversă este imposibilă (35)), a părea și aputea (în orice ordine, vezi (36), (37)).

(34) Trebuie3 să poți3 scriess !

(35) *El poate3 să trebuiască3 să scriess .

(36) El pare3 să poată3 scriess !

(37) El poate3 să pară3 îngîmfatss , dar nu este.

Ocurența simultană a verbelor modale a avea sau a fi, pe de oparte, și a verbelor a trebui, a părea și a putea, pe de altă parte, esteimposibilă (în această ordine):

(39) *El are3 de putut3 să fie1 cuminte1.

(40) *El are3 de părut3 cumintess .

67

(41) *El are3 de trebuit3 să scriess .

(42) *Asta e3 de putut3 de scrisss !

(43) *Asta e3 de trebuit3 de scrisss !

(44) *Asta e3 de părut3 frumosss !

În ordine inversă, însă, construcțiile de tipul a trebui/ a părea/a putea + a fi/ a avea, sunt posibile:

(45) El pare3 să aibă3 de scrisss.

(46) Asta pare3 să fie1 de reținutss.

(50) El trebuie3 să aibă3 de terminat2 de scrisss; din această cauză întîrzie.

b. aspectuali: unele verbe aspectuale pot fi, de asemenea,combinate: a începe și a se lăsa (51), a începe și a se da (52).

(51) El a început2 să se lase2 de fumatss .

(52) Încep2 a mă da2 la scrisss și la făcutss cădelnița. (Ion Creangă,Amintiri).

Nu este posibilă, pe de altă parte, ocurența simultană a maimultor operatori copulativi sau pasivi.

(53) *El devine1 să fie1 cuminte.

(54) El este *devine1/*să devină1 cuminte.

Ocurența simultană a unui operator copulativ și a unuioperator pasiv este imposibilă, așa cum reiese și din structuraoferită în GALR.

68

Posibilitatea ocurenței simultane a mai multor operatori deacelași tip rezultă în apariția unor construcții catenative:

(55) El trebuie3 să pară3 a începe2 a se lăsa2 de a fi1 neascultătorss .

Avînd în vedere această trăsătură, structura predicatelorcomplexe va fi:

[operatori modali3 [operatori aspectuali2 [operator copulativ1/pasiv1

[suport semantic]]]]

1.5.5. Categoriile morfologice ale constituenților unuipredicat complex sunt dictate de „restricții sintacticebidirecționale” (Guțu-Romalo, II: 257):

A. Operatorn Operatori / suport semantic (1 ≤ i < n )

Operatorul dictează organizarea sintactică a componentului cucare se construiește direct, astfel:

a. operatorul modal impune restricții de formă operatorului cucare se construiește direct1:

- operatorului aspectual

(56) Părintele trebuie3 să ajungă2 să fie1 ascultatss . (conjunctiv)

(57) *El trebuie3 a ajunge2 să fie1 capabilss să țină undiscurs. *(indicativ)

(58) Ea pare3 a fi terminat2 să scriess . (infinitiv)

(60) Ea pare3 să fi terminat2 să scriess .

1 Pentru restricțiile de formă impuse de operatorul modal vezi și II, 2.2.1.

69

(conjunctiv)

(61) *Ea pare3 termină2 de scrisss. (indicativ)

(62) Ea poate3 să ajungă2,1 profesor. (conjunctiv)

(63) El poate3 ajunge2,1 deputat. (infinitiv)

- operatorului copulativ

(64) Fata trebuie3 să fie1 frumoasăss . (conjunctiv)

(65) Ea pare3 a fi1 indulgentăss . (infinitiv)

- operatorului pasiv

(66) Cartea trebuie3 să fie1 citităss . (conjunctiv)

(67) Sintagma aceasta poate3 fi1 întîlnităss . (infinitiv)

- suportului semantic

(68) Cartea trebuie3 citităss . (participiu)

(69) Trebuie3 să ajungăss . (conjunctiv)

(70) El poate3 încercass o singură dată.

70

(infinitiv) b. operatorul aspectual impune restricții de formă1:

- operatorului copulativ

(71) El a început2 să fie1 mai silitorss . (conjunctiv)

- operatorului pasiv

(72) El a ajuns3 a fi1 apreciatss . (infinitiv)

- suportului semantic

(73) El s-a dat2 la mîncatss cireșe. (supin)

(74) S-a pus2 pe mîncatss cireșe. (supin)

c. operatorul copulativ este mai puțin restrictiv, clasa desubstituție a numelui predicativ fiind foarte vastă:substantiv, adjectiv, pronume, adverb, verb etc.

(75) El a devenit1 profesorss . (substantiv)

(76) Ea este1 frumoasăss . (adjectiv)

(77) Dorința mea este1 de a învățass . (verb la infinitiv)

1 Pentru restricțiile de formă impuse de operatorul aspectual vezi și II,2.2.2.

71

d. operatorul pasiv este cel mai restrictiv, aceasta admițînddoar un participiu:

(78) Coletul a fost1 livratss acasă.

(79) *Cartea a fost1 frumoasăss de către colegii mei.

B. Suport semantic Operator(i)

1.5.6. Suportul semantic restricționează, de asemenea,sintaxa operatorilor. În cazul unui suport semantic impersonal,toți operatorii grupului vor selecta o „formă unipersonală și oconstrucție impersonală” (Guțu-Romalo, II: 258).

(80) Poate3 să înceapăs să ningăss !

Influența suportului semantic este evidentă și în cazul unuioperator impersonal, acesta manifestînd tendința de a se acomodaformei verbului semantic predicativ.

(81) Eram să cad. (formă prezentă în uz, însă neacceptată denorma literară).

1.6. Tipologia predicatelor complexe

În GALR se oferă următoarele clasificări ale predicatelorcomplexe (Guțu-Romalo, II: 258-9):

1.4.1. În funcție de clasa morfologică a suportului semantic,predicatele complexe se clasifică în:

a. predicate complexe cu suport semantic verbal: verbe la modulconjunctiv (83) sau la moduri nepersonale (infinitiv (84),supin (85))

(83) El poate3 să vinăss .

72

(84) El poate3 cîntass

(85) El are2 de scrisss .

b. predicate complexe cu suport semantic adjectival, nominal,adverbial, grup prepozițional.

(86) El pare3 supăratss .

(87) El a ajuns2,1 doctorss .

(88) El e1 asemeneass lor.

c. predicate complexe cu suport semantic participial.

(89) El a fost1 urmăritss .

1.4.2. În funcție de valoarea operatorului, predicatele complexese clasifică astfel:

a. predicate complexe cu operator pasiv:

(90) Biletul i-a fost1 înmînatss ieri.

b. predicate complexe cu operator copulativ:

(91) Spectacolul a fost1 interesantss .

c. predicate complexe cu operator aspectual:

(92) El s-a pus2 pe cititss .

d. predicate complexe cu operator modal:

(93) El trebuie3 să vinăss .

O altă clasificare a predicatelor complexe relativ la numărul șitipul operatorilor, poate fi următoarea:

73

A. Predicate complexe cu un operator:

a. predicate complexe cu operator pasiv

b. predicate complexe cu operator copulativ

c. predicate complexe cu operator aspectual

d. predicate complexe cu operator modal

e. predicate complexe cu operator aspectual-copulativ:

(94) El a ajuns2,1 medicss .

f. predicate complexe cu operator aspectual-pasiv:

(95) El a ajuns2,1 cunoscutss de toată lumea.

g. predicate complexe cu operator modal-copulativ:

(96) Volumul pare3,1 vechiss .

h. predicate complexe cu operator modal-pasiv:

(97) Pare3,1 adusăss de curînd.

B. Predicate complexe cu doi operatori:

a. predicate complexe cu operator aspectual + operator copulativ:

(98) El a ajunss să fie1 bolnavss .

b. predicate complexe cu operator aspectual + operator pasiv:

(99) Chiar și după această întîmplare, el a continuat2 să fie1 respectatss .

c. predicate complexe cu operator modal + operator copulativ:

(100) El pare3 să fie1 fericitss .

d. predicate complexe cu operator modal + operator pasiv:

(101) El pare3 să fi fost1 urmăritss .

74

C. Predicate complexe cu 3 operatori

a. predicate complexe cu operator modal + operator aspectual +operator copulativ:

(102) El pare3 să fi ajuns2 să fie1 mulțumitss .

b. predicate complexe cu operator modal + operator aspectual +operator pasiv:

(103) El pare3 să fi ajuns2 să fie1 căutatss .

2. Sintaxa și semantica operatorilor predicatului complex

2.1. Semantica

La nivel semantic, rolul cel mai important îi revine suportuluisemantic, deoarece acesta poartă predicația semantică: proprietate (1)sau relație (2):

(1) El pare3 să fie1 interesatss .

(2) El pare3 să fie1 frateless lui Andrei.

Pe de altă parte, semantica grupului este realizată printr-oamalgamare a trăsăturilor semantice ale operatorilor și alesuportului semantic:

(3) El trebuie3 să înceapă2 să fie1 cumintess . – se amalgameazăinformațiile semantice [+proprietate, +incoativ, +necesitate].

Structura argumentală a enunțului este dictată de ultimulcomponent, de suportul semantic:

(4) El poate3 să-l învețess pe Dan să cînte; nu ne vom supăra. Agent Pacient Temă

75

(5) El a ajuns2 să-i oferess Andrei ce și-a dorit. Agent BeneficiarTemă

2.1.1. Semantica operatorilor modaliOperatorii modali modalizează enunțul, aceștia adăugînd lasemantica grupului informații semantice ca [Incertitudine],[Permisiune], [Supoziție], [Posibilitate], [Evidențialitate], [Obligativitate] înfuncție de tipul de modalitate pe care îl realizează.

Modalizarea „reprezintă marcarea în mesaj a modalității”.(Guțu-Romalo, II: 702).

Definiția modalității oferită de GALR este următoarea:

Modalitatea este categoria semantică, parțial gramaticalizată,care exprimă raportarea locutorului la un conținutpropozițional, atitudinea sa cognitivă, volitivă sauevaluativă față de stările de lucruri, reale sau potențiale,descrise prin limbaj. (op. cit.: 702).

În Huddleston și Pullum, se face distincția întremod și modalitate:

Distincția între mod și modalitate este asemănătoareaceleia dintre timp gramatical și timp istoric […]: modul esteo categorie a gramaticii, modalitatea este o categorie asensului. Modul este gramaticalizarea modalității în cadrulsistemului verbal. Termenul „mod” este, de obicei, aplicatsistemelor inflecționale ale verbelor, ca de exemplu încontrastul dintre indicativ, subjonctiv și imperativ în limbica latina, franceza și germana. (Huddleston, Pullum 2012: 172)

Un enunț asertiv ca A ajuns singur pînă aici. este un enunțnemodalizat: „în uzul normal [al acestuia] (n.n.) locutorul este

76

confruntat, fără calificare sau accentuare, cu factualitateapropoziției exprimate” (op. cit.: 173). Trebuie să fi ajuns singur pînă aici.este, pe de altă parte, un enunt modalizat: „deși mă supun încontinuare factualității faptului că a ajuns singur, supunerea meaeste calificată în sensul că adevărul propoziției nu esteprezentat ca ceva ce e cunoscut direct, ci ca ceva care esteinferat.” (op. cit.: 173).

În cazul grupurilor care funcționează ca predicate complexe,modalizarea se realizează prin verbele modale care funcționează caoperatori: a putea, a trebui – „cele mai clar marcate verbe modale”(Guțu-Romalo,II: 704), a părea, a fi, a avea.

Principalele tipuri de modalitate sunt: epistemică (cognitivă) (6),deontică (7) și apreciativă (8). Dacă enunțul prezintă „relațiiobiective privitoare la conținutul referențial – abilitateaagentului, existența condițiilor externe favorabile, impunereaunei situații din cauze exterioare” (op. cit.: 702), acesta nu mai estecaracterizat de o modalitate propriu-zisă, ci de pseudomodalitateadinamică (9).

(6) Ea trebuie3 să fi ajunsss între timp.

(7) Puteți3 să plecațiss !

(8) E frumos să îi saluți pe cei mai în vîrstă.

(9) El poate3 să scriess cu stînga.

În cele ce urmează, vom urma modelul lui Huddleston și Pullumpentru a prezenta modalitatea și sensurile verbelor modale.(Huddleston, Pullum 2012: 175-207)

77

2.1.1.1. Dimensiuni ale modalitățiiPentru a descrie sensurile și uzajul verbelor modale,

Huddleston și Pullum disting trei dimensiuni majore: intensitate,tip și grad.

2.1.1.1.1. Intensitatea modalității• Necesitate /vs./ posibilitate: modalitate puternică /vs./

modalitate slabă

Prima dimensiune estea cea a intensității cu care locutorulcrede în factualitatea situației. În funcție de intensitate, sedistinge între două concepte modale principale: necesitate șiposibilitate. Necesitatea implică o încredere mai mare înfactualitatea situației, în timp ce posibilitatea implică o maislabă încredere.

În limba romînă, necesitatea se exprimă, prototipic prinverbul a trebui, iar posibilitatea prin a putea.

• Negare internă /vs./ negare externă

Pentru a descrie relația logică dintre necesitate șiposibilitate trebuie luată în considerare interacțiunea acestoracu negarea. Astfel se poate distinge între negare internă și negareexternă.

(10) El poate3 să nu-l fi cititss . [negare internă]

(11) (*)El nu se poate3 să-l fi cititss . [negareexternă]

(12) El nu poate3 să nu-l fi cititss . [negareinternă+externă]

78

În enunțul (10) negația este aplicată complementului lui aputea: enunțul este derivat de la o structură primară prin procesulde transformare de ridicare a subiectului din subordonată înregentă:

(13) Se poate (Este posibil) 1/ ca el să nu-l fi citit.2/

În enunțul (11) verbul modal este cel negat, propoziția fiindderivată din:

(14) Nu se poate (Nu este posibil)1/ ca el să nu-l fi citit.2/

În enunțul (12) apare o dublă negație: atît a modalului, cîtși a complementului acestuia:

(15) Nu se poate (Nu este posibil)1/ ca el să nu-l fi citit.2/

• Relația logică dintre necesitate și posibilitate

Pentru a exprima relația logică dintre necesitate șiposibilitate, Huddleston și Pullum oferă următoarele exemple înmăsură să ilustreze „echivalența dintre perechi de enunțuri careexprimă necesitatea și posibilitatea” (op. cit.: 176):

(16) NECESITATE

i. He must be guilty.

„Trebuie că e vinovat.”

POSIBILITATE

i. He can’t be not guilty. [Nec P] = [not-Poss not-P]

„Nu se poate ca el să nu fie vinovat.”

79

ii. He must not be guilty.

„Nu e necesar că evinovat.”

iii. He isn’t necessarilyguilty.

„El nu e în mod necesarvinovat.”

iv. He isn’t necessarily notguilty.

„El nu e în mod necesarnevinovat.”

îi. He can’t be guilty. [Nec not-P] =[not-Poss P]

„El nu poate fi vinovat.”

iii. He may be not guilty. [not-nec P] =[Poss not-P]

„El poate să nu fie vinovat.”

iv. He may be guilty. [not-Nec not-P] =[Poss-P]

„El poate fi vinovat.”

(op. cit.: 176)

• Intensitate semantică /vs./ intensitate pragmatică

În continuare, autorii precizează că, „atunci cînd luăm înconsiderare intensitatea modalității exprimate într-un enunț esteimportant să ținem cont de distincția dintre semantică șipragmatică.”. (op. cit.: 176). Exemplele folosite pentru a demonstranecesitatea acestei distincții sunt următoarele:

(17) i. a. You must come in immediately.b. You must have one of thesecakes. „Trebuie să intri imediat!” „Trebuiesă încerci una dintre prăjiturile

acestea.”

ii. a. You may take your tie off. b. You may leavenow.

80

„Poți să îți dai cravata jos.” „Poțisă pleci acum.”

Exemplul [ia] exprimă o „instrucțiune să intri” (op.cit.: 176):modalul este puternic deoarece nu te încurajează să nu faci asta.Același trebuie este folosit și în [ib], însă, autorii notează, dacăar fi folosit la un ceai, modalul ar fi mai slab. Aceasta va finumită „scădere pragmatică a intensității” (op.cit.: 177). A trebuieste un verb modal puternic, însă intensitatea acestuia esteredusă contextual.

În [iia] este oferit exemplul contrar: [iia] are o valoaremodală slabă (este interpretat ca a oferi permisiunea); locutorul arelibertatea de a alege să facă sau să nu facă acțiunea de a îșiscoate cravata. În [iib], pe de altă parte, dacă enunțul estefolosit de un șef și este adresat secretarei sale, va fiinterpretat ca un ordin mai mult decît permisiune. Autorii vorbescîn acest caz de „creștere pragmatică a intensității” (op.cit.: 177).

2.1.1.1.2. Tipuri de modalitate

Tipurile de modalitate prezentate în Huddleston și Pullumsunt aceleași prezentate mai sus, regăsite și în GALR, cu excepțiamodalității apreciative. Diferențierea tipurilor, notează autorii,este făcută pe baza dimensiunii de intensitate.

• Modalitatea epistemică /vs./ modalitatea deontică

Pentru a distinge între modalitatea epistemică și modalitateadeontică, Huddleston și Pullum recurg la interpretările diferiteale auxiliarelor (în gramatica engleză) – corespunzînd verbelormodale în limba romînă – a trebui și a putea (may).

(18) PUTERNIC

i. a. He must have been delayed.

SLAB

b. He may have been delayed.[epistemic]

81

„Trebuie că cineva/ceva l-afăcut să întârzie.”

ii. a. You must pull your socks up.

„Trebuie să-ți ridici șosetele.”

iii. a. You must be very tactful.

„Trebuie să lucrezi cu multtact.”

”Trebuie că lucrezi cu multtact”.

„Este posibil că cineva/ceva l-afăcut să întârzie.”

b. You may stay if you wish. [deontic]

„Poți să rămîi dacă dorești.”

b. He may sleep downstairs. [ambiguu]

„Poate să doarmă la parter.”

„Se poate că doarme la parter.”

(op. cit.:178)

În [iii], enunțurile sunt ambigue: [iiiia] poate fiinterpretat fie ca „Sunt forțat să concluzionez (din dovezi) că tulucrezi cu mult tact.” (interpretare epistemică) sau ca „Fiifoarte atent!” (deontic). În cazul lui a putea grupul din care faceparte poate fi interpretat, de asemenea, în două moduri: fie ca„Poate că doarme la parter.” (epistemic) sau ca „Are permisiunea dea dormi la parter.” (deontic).

În continuare este oferită succint diferența dintremodalitatea epistemică și cea deontică:

În mod prototipic, modalitatea epistemică are în vedereatitudinea locutorului față de factualitatea unor situațiitrecute sau prezente, în timp ce modalitatea deontică are învedere atitudinea locutorului privind actualizarea unorsituații viitoare. (op. cit.)

82

GALR clasifică modalitatea epistemică în modalitateepistemică propriu-zisă (evaluarea sau judecata cognitivă) șievidențialitate (indicarea formelor cunoașterii):

Modalitatea epistemică propriu-zisă (judecata epistemică)reprezintă actul de evaluare a adevărului unei propoziții, deindicare a gradului de certitudine pe care îl are locutorul înlegătură cu realitatea stării de lucruri descrise înpropoziție.

Evidențialitatea reprezintă înscrierea în mesaj – prin mărcispecifice, numite evidențiale – a surselor pe care locutorul le-aavut la dispoziție pentru a cunoaște adevărul unei propoziții.(Guțu-Romalo, II: 707)

Modalitatea deontică este, de asemenea, clasificatăîn modalitate deontică propriu-zisă și modalitate deontică volitivă(deziderativă):

Modalitatea deontică propriu-zisă [este] nonsubiectivă,întemeiată pe condiționări exterioare. (op. cit.: 719)

Modalitatea deontică volitvă indică gradul subiectiv denecesitate sau acceptabilitate a unei acțiuni. (op. cit.: 718)

• (Pseudo)Modalitatea „dinamică”

În cazul construcțiilor dinamice, „se indică abilitatea saucapacitatea Agentului, a Pacientului etc., existența condițiilorexterne care permit o anumită situație (a putea, a fi în stare, a fi posibil).ca și impunerea unei situații din cauze exterioare, obiective (atrebui, a fi necesar, a fi nevoie, a fi nevoit).”. (op. cit.: 722-3)

2.1.1.1.3. Gradul modalității

83

Gradul modalității reprezintă gradul în care se poate găsi unelement cu sens modal ușor identificabil și separabil.

Pentru a diferenția între modalitate de grad înalt șimodalitate de grad scăzut, Huddleston și Pullum contrasteazăenunțuri nemodalizate și enunțuri modalizate:

(19a)NEMODALIZAT

MODALITATE CU GRAD RIDICAT

i. a. They know her. b. They may know her. „Ei o cunosc.”„Ei pot să o cunoască.”

ii. a. Your passport is în the drawer. b. Your passport should be înthe drawer. „Pașaportul tău e în sertar.”„Pașaportul tău ar trebui să fie în sertar.”

iii. a. The letter arrived yesterday. b. The letterwill have arrived yesterday. „Scrisoarea a sosit ieri.”„Scrisoarea va fi ajuns ieri.”

(19b)NEMODALIZAT

i. a. Strange at it seems, Ibelieve you.

MODALITATE CU GRAD SCĂZUT

b. Strange as it may seem, I believe you.

„Oricît de ciudat ar părea, te cred.” „Oricît deciudat ar putea să pară, te cred.”

ii. a. It’s odd that he is so late. b. It’s odd that she shouldbe so late. „E ciudat că întîrzie atît.”„E ciudat ca ea să întîrzie atît.”

84

iii.a. She is one year old tomorrow. b. She will be one yeartomorrow. „Ea împlinește un an mîine.” „Ea va împlini unan mîine.” (Huddleston, Pullum 2012: 178)

În (19a), introducerea auxiliarelor (verbelor) modale ridicăgradul de modalizare a enunțului. În (19b), pe de altă parte,diferența dintre enunțurile nemodalizate și cele modalizate esteneglijabilă.

2.1.1.2. A trebui La nivel semantic, atît verbul a trebui cît și a putea secaracterizează prin lipsa autonomiei: aceste verbe nu pot apăreafără un verb suport; cazurile în care sunt întîlnite singure fiindcazuri de elipsă:

(20a) Trebuie [să vii]!

(20b) Trebuie să poți [să ajungi]!

Verbul a trebui poate exprima o deducție, obligativitatea sau onecesitate obiectivă. De asemenea, după cum am arătat mai sus, potexista interferențe între aceste valori.

2.1.1.2.1. Sens epistemicEpistemic, verbul a trebui exprimă o deducție, numită de

Huddleston și Pullum „necesitate epistemică” (Huddleston, Pullum2012: 180).

Totuși, necesitatea epistemică se exprimă, mai curînd, princonstrucții de tipul trebuie + subiectivă introdusă prin că, decîtprintr-un predicat complex, „construcțiile cu să [fiind] adeseaambigue, valoarea modală depinzînd de sensul verbului suport, de

85

rolurile sale actanțiale și de contextul întregului enunț.” (Guțu-Romalo. II: 709).

(21) Nu deschide ușa. Trebuie că e plecată de acasă.

(22) Îi văd mașina în parcare. Trebuie3 să fi ajunsss deja.[epistemic]

(24) Trebuie să fie el vinovatul.[ambiguu]

• Negarea

Trebuie epistemic prezintă negare internă:

(25) Pare surprinsă. Trebuie3 să nu fi știutss . [negareinternă]

(26) *Nu trebuie3 să fi știutss . [negareexternă]

(27) *Nu trebuie să nu fi știut. [negareinternă+externă]

• Epistemic propriu-zis /vs./ Evidențialitate

Trebuie epistemic poate avea atît valoare epistemică propriu-zisă (28), cît și evidențială (29):

(28) De ce întîrzie Ioana? Trebuie3 să se fi trezitss tărziu.

(29) Dacă pisica e o felină, iar felinele sunt animale, pisica trebuie3 să fie1

un animalss .

• Timpul

Timpul este, în general, trecut și prezent, ca oriceepistemic prototipic:

86

(30) Trebuie3 să fi ajunsss deja.

(31) De ce nu vine? Trebuie3 să doarmăss mai mult.(citit: Trebuie cădoarme mai mult.).

Însă, în timp ce timpul perfect al conjunctivului este, înmajoritatea cazurilor1, un indice clar al unei lecturi epistemice,timpul prezent permite o lectură dublă: epistemică și deontică.

2.1.1.2.2. Sens deonticValoarea modală prototipică a verbului modal a trebui este cea

deontică de obligativitate.

• Negarea

A trebui deontic este negat intern, negarea sa externă fiinddoar aparentă, deoarece construcția este doar o construcțiederivată dintr-o frază bipropozițională cu verbul din subordonatăla aspect negativ:

(32) Trebuie3 să nu spuiss nimic! [negare internă]

(33) Nu trebuia3 să viiss!2 < Trebuia să nu vii! [negareexternă]

1 Pentru cazurile în care nu este citit epistemic, precum și pentru modalitățilede diferențiere între lectura epistemică și cea deontică a verbului a trebui vezi 2.1.1.2.3.2 Dacă verbul a trebui este la prezent, folosirea sa negativă este interpretabilă drept „nu este necesar”, deci valoarea sa nu este modală, ci dinamică:

Nu trebuie să vii!„Nu este necesar să vii!”

Însă, utilizarea sa la imperfect are o lectură dublă: fie ca „nu era necesar”, fie ca „era necesar să nu”, în cel din urmă caz fiind vorba de o ridicare a semiadverbului negativ în fața lui a trebui. Interpretarea este dezambiguizată de intonație:

Nu trebuia să vii! „Nu era necesar să vii!” „Trebuia să nu vii!”

87

Dacă verbul este negat atît intern, cît și extern, însă, celedouă negații se anulează, rezultînd o frază cu toate predicatelecu aspect pozitiv:

(34) Nu trebuia3 să nu spuiss nimic! [negareinternă +externă]

„Trebuia să spui ceva!”

• Deontic propriu-zis /vs./ deontic volitiv

Verbul a trebui este un mod de realizare a modalității deonticepropriu-zise, modalitatea volitivă neputînd fi exprimată prinacest verb modal.

• Timpul

În utilizare deontică, timpurile verbale preferate suntprezentul și viitorul. Acțiunile descrise de verbele subordonatelui a trebui sunt, de asemenea, de timp prezent sau viitor (deșiconstrucția predicatului complex nu permite verbului subordonat oformă de indicativ viitor; identificarea timpului se face, înacest caz, cu ajutorul adverbelor de timp sau a construcțiilor cuvaloare temporală):

(35) Trebuie să intri acum!

(36) Va trebui să vii și mîine!

(37) Trebuie să pleci peste două zile!

2.1.1.2.3. Dezambiguizarea sensului epistemic sau deontic în construcțiile cu săDupă cum am arătat mai sus, construcțiile în care după trebuie

urmează un conjunctiv au interpretare dublă, verbul trebuie avîndvaloare modală sau deontică. În Guțu-Romalo se oferă cîteva moduride distingere între valoarea epistemică și cea deontică (II: 709-10):

88

a. dacă verbele suport sunt existențiale este mai probabilălectura epistemică:

(38) Trebuie3 să existess o posibilitate.

b. dacă verbele suport au agent uman, lectura este deontică:

(39) Trebuie3 să vorbescss corect.

c. dacă verbul suport este la modul conjunctiv, timpul perfect,interpretarea este epistemică:

(40) Trebuie3 să fi uitatss

d. valoarea epistemică nu poate apărea decît la indicativ șiimperfect:

(41) Trebuie să fi venit deja, mașina e aici![epistemic]

(42) Trebuia să fi cîntărit toate posibilitățile, era o femeie rațională.[epistemic]

Utilizarea verbului la condițional prezent excludeinterpretarea epistemică, în favoarea uneia deontice care implicăo scădere pragmatică a intensității, sensul fiind mai curînd esugestie decît de obligativitate:

(43) Ar trebui să vii !

Avînd în vedere că necesitatea epistemică se exprimă, maiales, cu ajutorul construcțiilor trebuie + că, considerăm că acestapoate deveni un test de identificare a valorii epistemice a lui atrebui:

(44) Trebuie să doarmă încă.

Dacă enunțul (44) poate fi refrazat cu ajutorul construcțieitrebuie + că, atunci acesta are valoare epistemică:

89

Trebuie că doarme încă.[epistemic]

(45) Trebuie neapărat să vii mîine.[deontic]

*Trebuie că vii mîine.

2.1.1.2.4. Sens dinamicVerbul a trebui are sens dinamic atunci cînd este semantic

echivalent cu este necesar:

(46) Trebuie3 să pornimss o nouă revoluție!

• Negarea

A trebui dinamic prezintă atît negare internă, cît și externă:

(47) Trebuie3 să începem2 să nu mai fim1 indiferențiss la problemeleglobale![negare internă]

(48) Nu trebuie3 știmss totul ! [negareexternă]

(49) Nu trebuie3 să nu ne revoltămss! [negareinternă+externă]

• Timpul

Verbul a trebui poate avea sens dinamic indiferent de timpulverbal la care este folosit:

(50) Trebuia3 să ne revoltămss!

(51) Trebuie3 să ne revoltămss!

(52) Va trebui3 să ne revoltămss!

90

2.1.1.2.5. A trebui fără valoare modalăVerbul a trebui este polisemantic, una dintre valorile sale

fiind aceea de „a avea nevoie”. În acest caz, verbul nu are valoaremodală.

(47) Ne trebuie încă două zile.

2.1.1.3. A putea Verbul a putea poate exprima posibilitatea epistemică(supoziția), permisiunea deontică sau abilitatea (pseudomodalitatedinamică).

2.1.1.2.1. Sens epistemicEpistemic, verbul a putea exprimă o supoziție, o ipoteză,

astfel îmbogățind semantica de ansamblu a predicatului complex cutrăsătura [Incertitudine].

Formal, verbul a putea poate apărea cu sau fără cliticulreflexiv se, aceste două ocurențe diferențiindu-se la nivelsintactic1. Dacă apare cu cliticul reflexiv, atunci construcția dincare face parte nu este un predicat complex, deoarece gruparea nueste guvernată de același subiect.2

(48) Poate3 să fi venitss tîrziu.

(49) Se poate3 să fi venitss tîrziu.

Este posibilă, pe lîngă ocurența într-un predicat complex(verbul suport fiind la modul conjunctiv sau infinitiv), șiocurența lui a putea + complement direct / subiect realizatpropozițional și introdus prin că:

(50) Poate că a venit tîrziu.

(51) Se poate că a venit tîrziu.

1 Pentru sintaxa verbului a putea a se vedea 2.2.1.2.2 A se vedea 1.5.4.

91

Spre deosebire de verbul a trebui, a putea poate exprima valoareaepistemică și ca operator al predicatului complex.

• Negarea

În privința negării verbului a putea epistemic, existădiferențe între posibilitățile de negare ale lui a putea și a se putea:

a. amîndouă participă la o negare internă:

(52) Ei pot3 să nu doarmăss . [negareinternă]

(53) Se poate3 să nu doarmăss. [negareinternă]

b. construcțiile în care întîlnim negarea externă a verbului a puteasunt ambigue, verbul a putea putînd fi interpretat ori epistemic,ori dinamic (54) (sensul fiind recuperat contextual). Pe de altăparte, negarea externă a verbului a se putea nu antrenează nici unfel de ambiguitate semantică.

(54) Ei nu pot3 să doarmăss .[negare externă] „Nu se poate că ei dorm.”[epistemic]

„Ei nu sunt în stare să doarmă (din cauza uneiinsomnii).” [dinamic]

(55) Nu se poate3 să doarmăss. [negareexternă]

c. în privința negării duble (atît interne, cît și externe),sensul modal atît al lui a putea, cît și al lui a se putea este, dinnou ambiguu. Este greu de încadrat acest verb într-un singurtipar, deoarece sensul său modal depinde de verbul suport,dezambiguizarea făcîndu-se contextual:

92

(56) Ea nu poate să nu-l sune. [negareinternă+externă] „Nu este posibil să nu-l sune.”[epistemic]

„Trebuie să-l sune.” [deontic]

„Ea nu este în stare să nu-l sune. Îi este dor deel.” [dinamic]

(57) Nu se poate să nu știi. [negareinternă+externă]

„Nu e posibil să nu știi.”[epistemic]

„E obligatoriu să știi.” [deontic]

• Epistemic propriu-zis /vs./ Evidențialitate

A putea epistemic nu poate avea decît valoare epistemicăpropriu-zisă, evidențialitatea neputînd fi exprimată printr-unverb de posibilitate:

• Timpul

Ca și în cazul verbului a trebui, timpul verbului suportfuncționează ca dezambiguizator al valorii modale: lecturaepistemică este mai probabilă în cazul unui verb suport la modulconjunctiv, timpul perfect; dacă verbul este la prezent, lecturaeste, mai curînd, deontică:

(58) El poate3 să fi ajunsss deja.

(59) El poate3 ajungess în orice moment.

Timpul verbului a trebui este, de asemenea, dezambiguizator allecturii modale: dacă a trebui este la prezent ori imperfect, lecturaepistemică este posibilă; dacă, însă, timpul modalului este

93

perfect compus ori viitor, lectura deontică și, mai ales, dinamicăsunt mai probabile:

(60) Ea poate3 să fiess acasă.

(61) Ea putea3 să fiess acasă, văzusem lumină.

(62) Ea a putut3 să vinăss.

(63) Ea va putea3 să vinăss.

2.1.1.2.2. Sens deonticValoarea modală prototipică a verbului modal a putea este cea

deontică de permisiune.

• Negarea

A putea deontic poate fi negat atît intern, cît și extern;dubla negare este, de asemenea, posibilă:

(64) Poți3 să nu aduciss eseul mîine ! [negare internă]

(65) Nu poți3 să viiss mîine! [negareexternă]

Dacă verbul este negat atît intern, cît și extern cele douănegații se anulează, rezultînd o frază cu toate predicatele laaspect pozitiv:

(66) Nu poți să nu predai eseul mîine! [negareinternă +externă]

„Trebuie să predai eseul mîine!”

• Deontic propriu-zis /vs./ deontic volitiv

Verbul a putea este un mod de realizare atît al modalitățiideontice propriu-zise, cît și al modalității volitive:

94

(67) Poți3 să pleciss !

(68) Poți3 să viiss oricînd, din punctul meu de vedere.

• Timpul

Ca și în cazul verbului a trebui, a putea deontic se utilizează cuverbe suport la prezent sau viitor; un timp al trecutului nu poatefi selectat în lectura deontică a verbului (lectura fiindepistemică):

(69) Poți3 să intriss! [deontic]

(70) Poți3 să viiss mîine! [deontic]

(71) Poți3 să fi plecatss ! [epistemic]

2.1.1.2.3. Dezambiguizarea sensului epistemic sau deontic în construcțiile cu săConstrucțiile nereflexive sunt mai probabil interpretabile ca

deontice sau dinamice, lectura lor epistemică fiind rară: unuldintre indicii unei lecturi epistemice este selectarea unui verbsuport la conjunctiv perfect.

Construcțiile reflexive, pe de altă parte, exclud lecturadinamică, preferîndu-le pe cele epistemice și deontice.

2.1.1.2.4. Sens dinamicVerbul a putea are sens dinamic atunci cînd are sensul de

capacitate sau abilitate a Agentului sau Pacientului:

(72) El poate3 să escaladezess munți!

• Negarea

95

A putea dinamic poate fi negat intern (atunci cînd acțiuneareprezentată de verbul suport nu este fizică, ci psihică) sauextern:

(73) Ea poate3 să nu îi vorbeascăss! [negareinternă]

(74) *El poate3 să nu ridicess greutățile acelea! [negareexternă]

(75) Ea nu poate3 să nu îi vorbeascăss! [negareinternă+externă]

• Timpul

Verbul a trebui poate avea sens dinamic indiferent de timpulverbal la care este folosit:

(76) Ea putea3 să își stăpîneascăss emoțiile!

(77) Ea poate3 să își stăpîneascăss emoțiile!

(78) Ea va putea3 să îi învingăss pe adversari după mult antrenament!

2.1.2. Semantica operatorilor aspectuali

Verbele aspectuale sunt mijloace lexicale de exprimare acategoriei aspectului în limba romînă.

2.1.2.1. AspectulAspectul este definit în GALR după cum urmează:

96

Aspectul este categoria specifică verbului, care dăseama de structura intervalului de desfășurare aprocesului comunicat prin grupul verbal. (Guțu-Romalo, I: 449)

În funcție de trăsăturile semantice ale grupului verbal,următoarele distincții aspectuale sunt reliefate:

a. după trăsătura [Delimitat]: perfectiv (descrie unproces încheiat) /vs./ nonperfectiv (descrie un proces îndesfășurare):

(79) El a cîntat.[perfectiv]

(80) El cînta.[nonperfectiv]

b. după trăsătura [Durativ]: durativ /vs./momentan/punctual:

(81) El povestește.[durativ]

(82) El închide ușa. [momentan]

c. după trăsătura [Determinat]: determinat/individual /vs./generic:

(83) El spune o poveste cu prinți.[determinat]

(84) El spune povești. [generic]

d. după trăsătura [Numărabil]: unic/semelfactiv /vs./iterativ:

97

(85) A avut un spectacol. [semelfactiv]

(86) Avea spectacole de două ori pe lună.[iterativ]

e. după trăsătura [Schimbare]: linear /vs./ progresiv:

(87) El cîntă. [linear]

(88) El cîntă din ce în ce mai tare.[progresiv]

f. după trăsătura [Divizibil]: incoativ /vs./ continuativ /vs./terminativ

(89) Ei încep să realizeze ce s-a întîmplat.[incoativ]

(90) Ei continuă spectacolul. [continuativ]

(91) Ei au sfîrșit cearta.[terminativ]

2.1.2.2. Operatorii aspectuali ai predicatului complexDintre toate aceste distincții, operatorii aspectuali ai

unui predicat complex o pot realiza numai pe ultima.

Verbele aspectuale contribuie semantic la grupul carefuncționează ca predicat complex cu trăsăturile semantice[Incoativ], [Continuativ], [Terminativ], trăsături aspectuale subordonatesemnificației divizibilitate („unde <<divizibil>> înseamnă <<fragmentarea procesului în etape>>” (Guțu-Romalo, I: 449).

Verbele aspectuale se pot combina cu alte verbe suport ori cusubstantive „care prezintă trăsăturile semantice [+Temporalitate],

98

[+Durativ], [+Dinamism]” împreună cu care „realizează predicatecomplexe” (Guțu-Romalo, I: 457):

(92) Ea continuă2 să vorbeascăss , deși i s-a atras atenția.

(93) El s-a pus2 pe învățatss .

(94) El a început2 reprezentațiass .

2.1.2.3. Clasificarea operatorilor aspectualiÎn funcție de trăsătura semantică pe care o conțin, verbele

aspectuale se clasifică în:

a. verbe incoative (care descriu prima fază, începutul unei acțiuni):a se apuca, a se da, a începe, a se lua, a se porni, a prinde, a se pune.

(95) Ea începe2 să cîntess.

(96) El s-a luat2 la harțăss cu colegii.

(97) El s-a dat2 la cireșess.

b. verbe continuative (care descriu faza intermediară a desfășurăriiprocesului): a continua, a urma.

(98) Ea continuă2 să fie1 obraznicăss.

c. verbe terminative (care descriu ultima fază a procesului, fazaprin care acesta se încheie): a ajunge, a conteni, a isprăvi, a înceta, a selăsa, a se opri, a (se) sfîrși, a (se) termina.

(99) Ana a contenit2 cu scrisulss.

(100) El a încetat2 să se mai plîngăss.

2.1.2.4. Posibilități combinatorii ale operatorilor aspectualiOperatorii aspectuali se pot combina direct cu un suport

semantic realizat verbal sau substantival sau cu un operatorcopulativ ori pasiv.

99

2.1.2.4.1. Verb aspectual - VerbPentru a putea exprima distincțiile incoativ – continuativ –

terminativ, verbele de aspect se combină cu verbe care exprimăprocese, verbe durative; ocurența verbelor momentane cu verbe deaspect „este condiționată de prezența altor trăsături aspectuale”(Guțu-Romalo, I: 461).

Pentru a selecta un aspectual, verbul suport trebuie să poatăselecta cel puțin două dintre trăsăturile [Incoativ], [Continuativ],[Terminativ]. Verbele a se apuca, a da, a se da, a se lua, a prinde, a se porni, a sepune (incoative) și a ajunge, a apuca, a isprăvi, a se opri, a termina(terminative) selectează verbe suport agentive:

(101) El s-a pornit pe ceartă.

(102) Ea a isprăvit de vorbit.

(103) *Vîntul s-a dat la bătut.

Pe de altă parte, verbele a începe, a continua, a înceta selecteazăatît verbe agentive, cît și nonagentive:

(104) Ea continuă să povestească.

(105) Vîntul a încetat să bată.

Selecția unui verb momentan este condiționată de co-ocurențatrăsăturii nondeterminat:

(106) *Andrei începe să-i ofere un cadou.[determinat]

(107) Andrei a început să-i ofere cadouri.[nondeterminat]

100

2.1.2.4.2. Verb aspectual – SubstantivSubstantivele selectate de un verb aspectual trebuie să fie

abstracte și să aibă trăsătura semantică [+Temporalitate]: petrecere,lucrare. Sunt, astfel, substantive derivate din verbe durative,trăsătura temporalității fiind moștenită semantic de la acestea.

(108) Ei se pun2 pe petreceress .

(109) Puteți3 începe2 lucrareass .

În cazul construcțiilor reflexive, grupul verbal rezultat nupoate fi considerat un predicat complex, din cauza selectăriiunor subiecte diferite. Aceste construcții acceptă selectareaunor substantive care denumesc fenomene atmosferice:

(110) S-a pus pe ploaie.

(111) S-a oprit ninsoarea.

Dacă substantivele selectate funcționează sintactic dreptSubiecte, interpretarea lor ca elemente ale predicatului complexdevine imposibilă și la nivel semantic.1

Un subiect cu trăsătura semantică [+Plural] permiteinterpretarea procesului exprimat prin grupul verbal dreptrepetitiv:

(112) Armata începe să se retragă.

2.1.3. Semantica operatorii copulativiPentru a discuta despre contribuția semantică a operatorilor

copulativi la semantica de ansamblu a grupului ce funcționează capredicat complex, este necesară distincția verb copulativ /vs./semicopulativ. Pentru această distincție, trebuie avută în vedere

1 A se vedea definiția predicatului semantic I, 1.1.3.

101

distincția dintre verbul a fi și celelalte verbe copulative alelimbii romîne (copulative de bază sau operatori modali sauaspectuali care capătă valoare copulativă prin construcția directăcu un suport semantic1): a deveni, a însemna, a părea, a rămîne etc.

Verbul a fi este un verb copulativ, funcția sa fiind de purtătoral mărcilor predicativității, iar contribuția sa la semantica deansamblu a grupului fiind nulă; aceste tipuri de cuvinte suntnumite de Heim și Kratzer „cuvinte goale semantic”, deoareceacestea „nu au nicio contribuție semantică în structurile în careapar” (Heim, Kratzer 1998: 61), interpretarea lor semantică fiindurmătoarea:

[[a fi bogat]] = [[bogat]].

Verbele semicopulative, pe de altă parte, au o contribuțiesemantică. Definiția semicopulativelor oferită de DSL esteurmătoarea:

Termen utilizat în unele lucrări de gramatică pentru a denumiîntreaga clasă a verbelor copulative, cu excepția lui a fi.Separarea semicopulativelor (a deveni, a se face, a ieși, a rămîne, a păreaetc.) de a fi, considerat singurul verb copulativ propriu zis,are o justificare strict semantică; în viziunea cercetătorilorcare fac această diferențiere terminologică, a fi are înțelesullexical zero, în timp ce semicopulativeleîși păstrează,integral sau parțial, înțelesul lexical, participînd lasemantica globală a predicatului nominal. (DSL 2005: 464)

În aceste condiții, a vorbi despre contribuția operatorilorcopulativi la semantica de ansamblu a grupului înseamnă, de fapt,a vorbi despre semantica semicopulativelor.

Semicopulativele adaugă la semantica de ansamblu a grupului,propriile informații semantice; în cazul modalelor sauaspectualelor care capătă și sens copulativ, informația semantică1 Pentru procesul prin care un operator modal ori aspectual capătă și valoare copulativă, a se vedea 1.3.2.

102

este aceea de modalitate, respectiv de valoare incoativă,continuativă, terminativă.

2.1.4. Semantica operatorului pasivOperatorul pasiv specializat în exprimarea diatezei pasive

este auxiliarul a fi. Acesta nu modifică semantica de ansamblu agrupului; de altfel, pasivizarea este un fenomen eminamentesintactic, singura modificare semantică apărută fiind inversarearolurilor tematice de Agent și Pacient, semantica de ansamblu agrupului nefiind alterată în alt fel.

Operatorii modali ori aspectuali deveniți, contextual, șipasivi, adaugă informații semantice suportului semantic, însă învirtutea valorii lor modale/aspectuale, și nu a valorii pasive.

2.2 Sintaxa operatorilor predicatului complexLa nivel sintactic, există, pe de o parte, elemente de

coeziune a grupului verbal, iar, pe de altă parte, elemente careprovoacă separarea grupului verbal, interpretabil ca predicatcomplex, în centre verbale diferite.

103

Vom prezenta, în continuare, caracteristicile sintactice aleoperatorilor modali, aspectuali, copulativi/pasivi, precizînd atîtelementele de coeziune, cît și elementele care permit separareagrupului în mai multe centre sintactice.

2.2.1. Sintaxa operatorilor modali

2.2.1.1. Sintaxa verbului A trebuiVerbul a trebui este polisemantic1, având atât utilizări

modale, cât și descriptive. Ne vom limita, în cele ce urmează, lasensul modal, întrucât acesta este relevant pentru analizapredicatului complex.

Gabriela Pană-Dindelegan descrie, în Teorie și analiză gramaiicală(pp. 51-4), sintaxa verbului a trebui. Caracteristicile sintacticereliefate sunt:

a. structura sa argumentală conține un singur argument (evident,ocupând sintactic poziția de Subiect):

(113) Trebuie1/ să vină imediat! 2/

b. argumentul este realizat propozițional, niciodată printr-unnominal:

(114) *Ion trebuie.

c. propoziția care funcționează ca subiect are o pozițiepostverbală:

(115) *Noi să mergem trebuie.2

1 Așa cum am arătat în II, 2.1.1.22 Construcția este posibilă în cazul în care scopul este de a accentua verbul să mergem în opoziție cu alte evenimente ce ar putea fi necesare: Noi SĂ MERGEM trebuie, și nu altceva.

104

d. verbul-predicat din subordonată selectează o formă exclusivconjuncțională:

(116) *Trebuie veni!

(117) *Trebuie a veni!

(118) *Trebuie aș veni!

Selectarea formei verbale conjuncționale este motivată deValeria Guțu prin caracterul unipersonal al verbului a trebui. (1956:68)

Cu toate acestea, Dindelegan verbul a trebui intră, de asemenea,în componența altor tipuri construcții:

(119) Ei trebuie să citească cărți.

(120) Ei trebuiau (vor trebui) să citească cărți.

(121) Aceste cărți trebuie citite.

În GALR se adaugă câteva caracteristici ale verbului a trebui(GALR 2008, II: 705):

e. construcția formată din a trebui + verbul suport nu poate fi dislocatăprin două subiecte diferite:

(120) *Eu trebuie ca ea să plece.

f. verbul a trebui nu poate lua formă de imperativ (cauzele suntsemantice).

2.2.1.2. Sintaxa verbului a puteaÎn GALR (704-5) și în Pană-Dindelegan (1994: 105-7) regăsim

următoarele caracteristici ale modalului a putea:

a. controlează subiectul verbului suport:

(121) Eai poate Øi să vină când vrea.

105

b. la fel ca în cazul verbului a trebui, construcția impersonală a seputea poate deveni personală prin ridicarea subiectului dinsubordonată în regentă:

(122) Se poate1/ ca Ana să doarmă la noi.2/

(122') Ana poate1/ să doarmă la noi.2/

c. fenomenul specific verbului a putea printre verbele modale esteselecția infinitivului fără morfemul liber a1:

(123) El poate spune ce vrea!

Gruparea rezultată din combinarea verbului a putea cu un infitivliber prezintă, de asemenea, trăsături sintactice specifice(Pană-Dindelegan 1994: 106):

a. ridicarea formei atone de pronume personal înaintea verbuluiregent:

(124) Îi poate spune totul. < Poate să îi spună totul.

b. ridicarea formei atone de reflexiv înaintea verbului regent:

(125) Ea se poate pregăti. < Ea poate să se pregătească.

c. ridicarea dativului posesiv înaintea verbului regent:

(126) Ea își poate spune nemulțumirea. < Ea poate să își spunănemulțumirea.

d. poziționarea semiadverbelor, a adverbelor de cuantificare, demdoalizare și de aproximare a predicației înaintea întreguluigrup:

(127) El nu mai putea spune nimic. < El nu putea să mai spună nimic.

1 Ocurența infinitivului fără a este un fenomen rar intâlnit nu doar în rândul verbelor modale, ci și în limba română. Singurul verb care mai permite selectarea unui infinitiv fără a este a ști: Ea știe vorbi românește.Dintre cele două verbe, ocurența infinitivului liber este mai întâlnită în apropierea verbului a putea decât a lui a ști.

106

e. absorbția celui de-al doilea clitic reflexiv

(128) Asta nu se poate ști. < Asta nu se poate să se știe.

Valeria Guțu (1956: 61-4) analizează, de asemenea,construcțiile formate din a putea + infinitiv, observând, pe lângăcele deja menționate, următoarele caracteristici:

f. în primul rând, tocmai lipsa morfemului a dinainteainfinitivului este o marcă a sudării construcției

g. imposibilitatea de a insera adverbul1 de negație între a putea șiinfinitivul care îi succedă:

(129) *El poate nu citi.

2.2.2. Sintaxa operatorilor aspectuali2.2.2. Operatorii aspectuali

În GALR se identifică două tipare sintactice de îmbinare averbului aspectual cu verbul plin (verbul suport) (461-4):

a. de coordonare (Vaspectual + Verb)

b. de subordonare (Vaspectual Verb)

2.2.2.1. Vaspectual + Verb

Construcția cu un verb plin coordonat este specifică unorincoative: acestea permit introducerea verbului plin princonjuncția coordonatoare și ori de (cu sensul lui „și”). Verbul plinprezintă același mod și timp cu verbul aspectual:

(129) Începe și scrie!

(130) Apucă-te de învață!

1 Considerat, în gramaticile actuale, semiadverb.

107

Construcțiile Vaspectual + Verb sunt specifice formei orale alimbii.

Această structură nu este interpretabilă drept predicatcomplex din cauza prezenței elementului coordonator și sau de.

2.2.2.2. Vaspectual Verb.

Operatorul aspectual aduce suportului semantic informațiidespre stadiul procesului de desfășurare a acțiunii, rolul săufiind, la nivel sintactic, secundar rolului suportului semantic.

La nivel sintactic, însă, verbul aspectual domină sintacticsuportul semantic prin restricțiile sintactice pe care i leimpune:

- Construcția verbului plin la modul conjunctiv, prezent,modul infinitiv sau modul supin:

(131) Ea începe să vorbească.

(132) Ea continuă a scrie.

(133) Ea a terminat de citit.

Conjunctivul își pierde, în combinație cu aspectualul,valoarea modală; din acest motiv este posibilă substituțiaacestuia printr-un infinitiv:

(134) El începe să scrie / a scrie.

Atunci când este selectat un infinitiv, grupul verbal estecontrolat de subiectul verbului aspectual:

(135) Eai începe Øi a coase.

Construcțiile cu conjunctiv sau infinitiv prezintă gradscăzut de sudură, din cauza menținerii conjuncției subordonatoaresă, respectiv a morfemului liber a.

108

Pe de altă parte, grad ridicat de sudură este prezent încazul construcției cu supinul, în condițiile în care regimulprepozițional al aspectualului impune prepoziția supinului, căruiaîi controlează, de asemenea, subiectul:

(136) El se apucă de băut.

(137) El se pune pe cântat.

(138) El se dă la mâncat cireșe.

(139) El s-a oprit din citit.

- excluderea posibilității de construcție a verbului plinla modul indicativ, condițional, imperativ sau conjunctivperfect:

(135) *Ea începe scrie.

(136) *Ea începe ar scrie.

(137) *Ea continuă citește!

(138) *Ea termină să fi citit.

2.2.3. Sintaxa operatorilor copulativiRestricțiile sintactice impuse de operatorul copulativ sunt

mai puțin numeroase decît în cazul modalelor și aspectualelor.

Singura cerință sintactică a copulativelor este prezențasimultană a două nominative: nominativul-subiect și nominativul-nume predicativ. În GALR este oferită următoarea confirgurațiesintactică a copulativului:

NominalN 1 + NominalN 2/AdjN (Guțu-Romalo, I: 352)

109

Din această configurație sintactică reies caracteristicilesintactice ale copulativului:

- Restricția de caz nominativ pentru cele două pozițiisintactice

(144) *Ea este frumoase. genitiv

- Imposibilitatea omiterii poziției nume predicativ

(145) *Ea a devenit.

- Realizarea numelui predicativ printr-un nominal sau printr-un adjectiv

(146) Ea s-a făcut medic.

(147) Ea s-a făcut cuminte.

- Relația ternară: ocurența numelui predicativ estedependentă de ocurența nominalului-subiect, pe de o parte,de la care preia informațiile sintactice de gen și număr șide ocurența copulativului, pe de altă parte, care iiimpune, prin recțiune, cazul nominativ:

. ACORD: fem., sg

(139) Fata este frumoasă.

RECȚIUNE: N

În cazul copulativului a fi, ocurența obligatorie a numeluipredicativ este dictată de calitatea lui a fi de a avea informațielexicală zero, deci aflîndu-se în imposibilitatea de a actualizapredicatul semantic. Predicatul semantic va fi realizat astfel

110

prin lexemul care funcționează sintactic ca nume predicativ:acesta va fi cel care va atribui subiectului o proprietate ori orelație1

2.2.4. Sintaxa operatorilor pasiviOperatorii pasivi sunt cei mai restrictivi din clasa

operatorilor verbali: aceștia selectează numai un suport semanticrealizat participial.

(140) Orașul a fost invadat de nemți.

III1 A se vedea definiția predicatului semantic I 1.3.

111

Abordări diferite în interpretarea construcțiilor cuoperator de predicativitate

În literatura de specialitate existența predicatului complexeste susținută aproape întodeauna prin argumente semantice:construcția are un sens unitar la care componentele participă înmod inegal, operatorii (modali și aspectuali) au un sensincomplet, care poate fi completat numai prin combinația cu verbepline (Guțu 1956: 80, . Soluția adoptării predicatului complex catip de predicat sintactic nu poate, totuși, să se bazeze peargumente strict semantice. În acest sens, Guțu și Dindelegan auadus în lumină elementele care demonstrează fuziunea celor douăcomponente.

Cu toate acestea, la nivel sintactic, există, pe de o parte,elemente de coeziune a grupului verbal care pledează pentruexistența unui predicat complex, iar, pe de altă parte, elementecare provoacă separarea grupului verbal în centre verbale diferiteși, care pledează astfel pentru inexistența unui predicat de tipcomplex.

Vom prezenta, în continuare, trăsăturile sintactice ale unuipredicatul complex și, prin raportare la acestea și la alteelemente de ordin sintactico-semantic, vom prezenta diferiteleinterpretări ale grupurilor formate din operator depredicativitate și suport semantic.

1. Trăsături sintactice ale predicatului complex

Pentru a fi considerat predicat complex la nivel sintactic,un anumit grup de verbe (semi)auxiliare + suport semantic trebuiesă îndeplinească o serie de trăsături care să demonstrezecaracterul unitar al grupării.

112

1.1. Imposibilitatea separării grupului prin alte componente Coeziunea sintactică a grupului este demonstrată de

imposibilitatea inserării unor elemente noi între componenteleacestuia:

(1) *Ar fi putut și aici lucra.

(2) *Ea poate nu scrie.

1.2. Avansarea cliticelor în fața primului operatorÎn limba română, cliticele pot apărea în fața primul

operator, deși, funcțional, determină un operator mai îndepărtatsau chiar suportul semantic1.

(3) Îl poate3 vedea. < Poate să îl vadă.

Deși, funcțional, este legat de verbul (trecut – printransformarea de ridicare – la mod nepersonal) să vadă, cliticul îlajunge să preceadă formal semiauxiliarul de modalitate poate,.

În cazul predicatelor complexe cu operator copulativ,cliticele se așază înaintea copulativului, deși sunt cerute degrila semantică a numelui predicativ.

(4) Îi este1 cumnat.

Cliticul îi este argumentul numelui predicativ cumnat – predicatsemantic cu valență dublă, argumentele realizându-se sintacticprintr-un Subiect și un Complement Indirect)

1.3. Participarea grupului, în ansamblu, la opozițiile de diateză(5) Ele trebuiau3 să învețe lecțiile.

(6) Lecțiile trebuiau3 să fie1 învățate (de către ele).

1.4. Negarea întregului grup o singură dată(7) Ea nu poate3 veni.

1 Capacitatea verbelor modale - și de aspect (în alte limbi romanice) de a permite ridicarea cliticelor în fața lor a condus la categorizarea acestora drept verbe restructurante (Abeille, Godard; Manning: 5)

113

(8) *Ea nu poate nu veni.

1.5. Ocurența subiectului înaintea primului operator al grupului(9) Ea începe PRO să cânte.

(10) Andrei poate t veni/să vină.

(11) Romanele trebuie t să fie citite.

2. Operatorii modali Este unanim acceptat faptul că, dintre toate verbele modale,

verbele a trebui și a putea, prezintă un grad mai înalt de coeziunesintactică, deci de abstractizare. Având în vedere faptul căefectul sintactic al acestei abstractizări este recunoaștereaexistenței (semi)auxiliarelor și, prin urmare a predicatelorcomplexe, urmează să vedem în cele ce urmează în ce măsură s-aprodus abstractizarea acestor elemente.

2.1.A trebuiDupă cum am văzut în capitolul al doilea, verbul a trebui poate

apărea în următoarele tipuri de construcții:

a) a trebui impersonal + propoziție conjuncțională

(12) Trebuie ca el să vină.

b) Nominal + a trebui + propoziție conjuncțională

(13) El trebuie să vină.

c) Nominal + a trebui personal + propoziție conjuncțională

(14) Ei trebuiau să vină.

d) Nominal + a trebui personal + participiu

(15) Romanele trebuiau citite.

Prima dintre situațiile de mai sus a fost analizată,invariabil, ca structură bipropozițională conținând o propozițieprincipală care conține numai verbul impersonal trebuie și un subiect

114

realizat propozițional ca el să vină cerut de impersonalitatea verbuluidin regentă.

Ultimele trei construcții au primit însă interpretăridiferite de-a lungul timpului de la diferiți gramaticieni.

2.1.1. Valeria Guțu-Romalo și soluția predicatului verbal compusAceste situații au fost analizate de Valeria Guțu în

articolul Semiauxiliarele de mod (57-81), soluția fiind reluată și înSintaxa limbii române. (129-31).

În articolul Semiauxiliarele de mod, Guțu consideră că verbelemodale pot primi statutul de semiauxiliare (nu de auxiliare avândîn vedere păstrarea flexiunii în funcție de mod și timp), dinconsiderente semantice și sintactice: semantic, verbele modale îșiatenuează sensul inițial), iar sintactic, se observă fuziuneagramaticală a grupului, mai ales în cazul verbelor a trebui și a putea.Consecința în analiză a acceptării existenței semiauxiliareloreste imposibilitatea separării acestora de verbul care le urmează,acestea fiind considerate „elemente constitutive ale unui predicatverbal compus”.

Situația specială a acestor construcții este văzută prinprisma poziționării poziției sintactice subiect: dacă pronumelepersonal ei ar fi subiectul conjunctivului, atunci poziționarea luinormală ar fi în stricta vecinătate a acestuia (1956: 69, 1973:130): Astfel, succesiunea „normală” ar fi una dintre următoarele:

(l6)*Trebuie ei să citească cărți.

(17) *Trebuie să citească ei cărți.

Cum aceasta nu este ordinea normală a cuvintelor, pronumelesubiect apărând în fața verbului a trebui, Guțu concluzionează că„pentru vorbitor cele două verbe formează o singură unitatepredicativă cu un subiect unic”. Afirmația este întărită decazurile (14) și (15) în care predicatul (la origine impersonal)

115

ajunge să se acorde cu subiectul care îl precede (deci,personalizându-se). Soluția Valeriei Guțu a fost preluată denumeroși alți cercetători care vor susține atât existențapredicatului compus, cât și a semiauxiliarelor (Iordan: 563-4,Coteanu: 246-8, Irimia: 71, Dimitriu 1979: 195-212, Dimitriu 1982:188). )

Participarea verbului a trebui la structura unui predicat compuseste susținută chiar dacă diferă, de la caz la caz, situațiilecare pot fi interpretate ca predicate complexe (Dimitriu 1982restrânge noțiunea doar la cazurile cu verb suport la participiu),argumentele existenței predicatului complex (pentru Coteanuverbele sunt asociate pe baza argumentelor semantice) oriposibilitatea separării elementelor constituente (având în vederecă, pentru Coteanu, unitatea este de înțeles, aceasta poate fianalizată drept predicat al propoziției sau, „atunci când dorim săvedem cum este alcătuit și ce legătură este între verbele care îlcompun” (248), se pot distinge elementele lui constituente.

Soluția Valeriei Guțu-Romalo de interpretare a grupului dreptpredicat verbal compus nu se susține însă dacă se are în vederefaptul că grupul nu prezintă alte semne ale coeziunii sintactice.În tabelul următor sunt înregistrate răspunsurile construcției atrebui + verb la conjunctiv la testele de coeziune sintactică1:

1 Testele nu sunt altceva decât încercarea de a verfica dacă grupul este caracterizat de trăsăturile semantice ale unui predicat complex. vezi II 2.2.1.

116

Trăsăturasintactică apredicatuluicomplex

Exemple Răspuns

Imposibilitateaseparăriigrupului prinalte componente

clitice înacuzativ

Ea trebuia să îl sune. Negativ

clitice îndativ

Ea trebuia să ne spună rezultatul. Negativ

clitice îndativ posesiv Ea trebuia să-și facă temele. Negativ

cliticereflexive

Ea trebuia să se uite mai atent. Negativ

altecomponente

Ioana trebuie și ea să plece.

Cartea trebuie de asemenea săfie îngrijită.

Negativ

Avansareacliticelor

clitice înacuzativ

*Ea îl trebuia să sune. Negativ

clitice îndativ

*Ea ne trebuia să spunărezultatul.

Negativ

clitice îndativ posesiv

*Ea îmi trebuia să fac temele. Negativ

cliticereflexive

*Ea se trebuia să uite mai atent. Negativ

117

Participareagrupului înansamblu laopozițiile dediateză

Ea trebuiau să scrie lecțiile.

*Lecțiile să fie trebuite să scrie (de către ea).

darLecțiile trebuiau să fie scrise (de către ea).

Negativ1

Prezențasubiectuluiînainte primuluioperator algrupului

Ion trebuia t să ajungă. < Trebuia ca Ion să ajungă. Pozitiv

2.1.2. Gabriela Pană-Dindelegan și soluția predicativului suplimentar

2.1.2.1. Construcțiile în care verbul a trebui își păstrează forma depersoana a III-a, singular

O altă soluție de interpretare a construcțiilor de tipul atrebui + conjunctiv este oferită de Gabriela Pană-Dindelegan în Teorie șianaliză gramaticală.

Având în vedere caracteristica verbului a trebui de a nu primiun subiect realizat nominal, ci numai o propoziție, se sugereazăcă aceste construcții ar trebui să fie, de fapt, construcțiiderivate din structuri bipropoziționale caracteristice lui a trebui.Acest lucru nu pare, însă, să fie posibil decât în cazul primeiconstrucții, organizarea sintactică fiind opacizată și deci„îngreunând refacerea mentală a structurii inițiale” (Pană-Dindelegan: 141).

1 Construcția trebuiau să scrie nu participă în ansamblu la opoziția de diateză așacum este afirmat atunci când este susținută existența predicatului complex. Dacăar fi așa, morfemul de diateză a fi ar apărea în fața verbului a trebui și nu înmijlocul construcției. Poziționarea acestuia înaintea verbului suportdemonstrează faptul că acesta participă singur la opoziția de diateză (fiind dealtfel, semantic, elementul care guvernează Subiectul și Complementul directcare își vor schimba ordinea prin pasivizare.

118

Astfel, prima propoziție pare să derive din următoareastructură bipropozițională:

(18) Trebuie 1/ ca ei să citească cărți 2/.

Modul în care pronumele ei (subiect logic al verbului să citească)ajunge să fie poziționat înaintea verbului trebuie este „mișcarea”subiectului din subordonată în regentă. Astfel, poziția subiectpentru pronumele ei nu este atribuită de verbul trebuie, ci de verbulsă citească din subordonată (al cărui argument semantic este).

Din acest motiv, gramaticile sugerează regruparea subiectuluicu predicatul său logic, deci, o reanaliză a propoziției cu scopulde a o aduce la forma „naturală” în care apare verbul a trebui.

Gabriela Pană-Dindelegan concluzionează, totuși, că tipul deanaliză al construcției cu un verb la conjunctiv în cazul în careverbul nu se acordă cu subiectul este „o chestiune de decizie”(107). Totuși, lipsa coeziunii sintactice a grupului excludesoluția unui predicat compus, ceea ce face alternativa cu predicatsuplimentar să fie singura soluție posibilă.

2.1.2. Construcțiile în care a trebui se acordă cu subiectulGabriela Pană-Dindelegan analizează, de asemenea,

construcțiile în care verbul a trebui ajunge să se acorde cusubiectul care îi este antepus, preluând informațiile morfologicede persoană și număr și transformându-se astfel din verbimpersonal în verb personal (deoarece acceptă subiecte depersoanele I sau a II-a și subiecte de număr plural):

(19) Noi trebuiam să ajungem mâine! p I, sg. p. I, sg. p. I, sg.

(20) Romanele trebuiau citite.

119

2.1.2.1. A trebui + participiuSoluția predicativului suplimentar poate fi de asemenea

folosită în cazul construcțiilor cu participiu. Construcția poatefi analizată ca fiind derivată dintr-o structură bipropozițională:

(21) Trebuia 1/ ca romanele să fie citite.2/

Mai mult decât atât, forma participiului se acordă în gen șinumăr cu subiectul:

(22) Cartea trebuia citită.

(23) Cărțile trebuiau citite.

(24) Romanul trebuia citit.

În concluzie, Gabriela Pană-Dindelegan precizează că nici înacest caz, nu este necesară recurgerea la un predicat verbalcompus, întrucât participiul conține dovezi sufieciente pentru afi calificat drept predicativ suplimentar. (op. cit.: 54).

2.1.2.2. A trebui + conjunctivDindelegan susține însă existența predicatului complex în

cazul construcțiilor în care verbul care îi urmează este laconjunctiv din cauza opacizării acestora: recuperarea structuriibipropoziționale din care această construcție ar fi derivată pareimposibilă.

Argumentele aduse în favoarea acestui tip de analiză sunturmătoarele:

- În condițiile personalizării verbului, statutul sintactical propoziției subordonate rămâne incert. Aceasta nu maipoate funcționa ca subiect, deoarece poziția sintacticăsubiect este ocupată de grupul nominal ridicat înprincipală (cu care se acordă în persoană și număr).Distincția este evidentă în cazul unui grup nominal denumăr plural: verbul preia numărul plural al grupului

120

nominal, în timp ce subordonata ar fi impus, analogic,persoana a III-a singular:

(25) Noi1a/ trebuia2/ să ajungem mâine!1b/ p I, sg. p. a III-a, sg. p. I, sg.

- Pe de altă parte, subordonata nu poate funcționa nici caobiect direct, deoarece construcția nu admite nici dublareacomplementului direct printr-o formă atonă a pronumelui,nici pasivizarea:

(26) Noi trebuiam să mai stăm !

Asta

(27) *Noi asta o trebuiam!

(28) *Asta era trebuită de către noi!

Având în vedere argumentele de mai sus, Gabriela Pană-Dindelegan adoptă soluția gramaticienilor de interpretare agrupului drept predicat compus.1

2.2. A puteaVerbul a putea cu valoare modală este, la fel ca și a trebui, un

verb impersonal. Prin urmare, construcția definitorie a acestuiaeste cu un subiect realizat propozițional.

(29) Se poate 1 că el a venit.2/

Însă, la fel ca în cazul lui a trebui, nominalul poate apărea înfața verbului a putea. În acest caz, impune verbului care îi urmeazăforma de conjunctiv sau de infinitiv. Interpretările grupului aputea + suport semantic, vor fi diferite în funcție de realizareasintactică a suportului semantic deoarece, după cum vom vedea încele ce urmează, gradul de coeziune ale acestora este diferit.

1 Același punct de vedere este susținut în GALR II:261,264.

121

2.1.1. Gradul de coeziune sintactică a grupului a putea + suport semantic

Trăsătura sintactică apredicatului complex

A PUTEA +INFINITIV

Răspuns

A PUTEA + CONJUNCTIV Răspuns

Imposibilitateaseparăriigrupuluiprin altecomponente

clitic înacuzativ

*El poate o aduce mâine. Pozitiv El poate să o aducă mâine. Negativ

clitic îndativ

*El poate îi spune și luiMihai.

PozitivEl poate să îi spună și lui Mihai. Negativ

clitic îndativposesiv

*El poate își rupe brațul. Pozitiv El poate să-și rupă brațul. Negativ

cliticreflexive

*El nu poate se trezidimineața.

PozitivEl nu poate să se trezeascădimineața.

Negativ

altecomponente

* Aceasta poate totuși fio problemă Pozitiv

Aceasta poate totuși să fie oproblemă. Negativ

Avansareacliticelor

clitic înacuzativ

El o poate aduce mâine.Pozitiv

*El o poate să aducă mâine.. Negativ

clitic îndativ

Ea îi poate spune penume.

Pozitiv*Ea îi poate să spună pe nume. Negativ

clitic în El își poate face temele. Pozitiv *El își poate să facă temele. Negativ

122

dativposesiv

cliticereflexive

Ea se poate uita maiatent.

Pozitiv*Ea se poate să uite mai atent. Negativ

Participarea grupuluiîn ansamblu laopozițiile de diateză

Ioana o poate învăța peAndreea.

Andreea poate fiînvățată de Ioana.

Negativ

Ioana poate să o învețe pe Andreea.

Andreea poate să fie învățată deIoana.

Negativ

Prezența subiectuluiînainte primuluioperator al grupului

Ioana poate t cânta.. Pozitiv Ioana poate t să cânte. Pozitiv

123

124

Se observă din tabelul de mai sus faptul că gradul decoeziune al construcției cu infinitivul este mult mai mare decâtgradul de coeziune al construcției cu conjunctivul.

2.1.2. A putea + conjunctiv

Având în vedere că singurul element care ar putea pledapentru coeziunea sintactică a construcției a putea + conjunctiv estepoziționarea subiectului înaintea primului operator, analizasintactică a construcției ar putea fi analogă construcției a trebui +conjunctiv.

Astfel, soluția Valeriei Guțu și a celor care susținexistența semiauxiliarelor este de analiză a grupului ca unpredicat de tip complex1.

Dacă se au, însă, în vedere și caracteristicile sintacticeale grupului, grupul trebuie analizat ca o structurăbipropozițională cu verbul a putea în regentă și cu verbul plin laconjunctiv ca subordonat al acestuia.

Rămâne întrebarea ce funcție sintactică va avea subordonata?Se va proceda la fel ca în cazul lui a trebui și anume se va verifcadacă verbul a putea a devenit tranzitiv atunci când s-apersonalizat. Morfologic, tranzitivitatea se verifică prindublarea complementului direct printr-un clitic de acuzativ laantepunere și posibilitatea pasivizării construcției2.

Astfel, în exemplul

1 Având în vedere faptul că, deși fundamentează afirmațiile pe unele verbe modale, uneori și numai unele construcții ale unor verbe modale (a se vedea construcția lui a fi cu conjunctivul vs. construcția sa cu infitivul), concluziaarticolului Semiauxiliarele de mod este aceea că toate verbele modale sunt verbe (semi)auxiliare, orice grup conținând un verb modal, indiferent de gradul de coeziune dintre acesta și verbul plin, 2 Se observă, însă, din tabelul cu răspunsul construcțiilor la testul coeziunii sintactice, faptul că pasivizarea nu este posibilă.

125

(30) Ion poate să vină oricând.

se substituie propoziția să vină oricând prin pronumele demostrativasta. Prin urmare, propoziția devine:

(30a) Ion poate asta.

. Se verifică în continuare comportamentul lui a putea față deantepunere.

(30b) Ion asta o poate.

Se observă că propoziția conjuncțională răspunde pozitiv latestul dublării prin clitic la acuzativ. Prin urmare, se poateconsidera faptul că propoziția conjuncțională este un ComplementDirect.

2.1.3. A putea + infinitivConstrucțiile în care a putea este urmat de un infinitiv

prezintă un grad mult mai mare de fuziune, ceea ce a dus laconsiderarea sa de către Dindelegan ca formă de împletire aregentei cu subordonata.

Gramaticieni fundamentează, la nivel sintactic, existențasemiauxiliarelor și, prin urmare, a predicatului complex peelementele de fuziune dintre verbul a putea și infinitivul. Astfel,soluția propusă este analiza blocului în ansamblu ca predicatcomplex.

Această abordare se află în opoziție cu soluția GabrieleiPană-Dindelegan care consideră că amalgamarea trăsăturilor estenumai o caracteristică de suprafață a grupurilor, sugerând,astfel, că grupul ar trebui reanalizat. (1994: 107) Cu alte cuvinte,propoziția

(31) El poate veni.

este rezultatul ridicării subiectului subordonatei structuriibipropoziționale din care aceasta provine:

126

(31a) El poate veni. < Se poate 1/ ca el să vină. 2/.

În aceste condiții, structura poate fi analizată prinanalogie cu construcția cu conjunctivul din care provine: predicatsimplu + complement direct.

Soluția reanalizei se constituie într-o alternativă foartepertinentă pentru analiza grupurilor formate din verbe modale șiverbe pline, având în vedere că acestea nu se comportă omogen, citrăsăturile lor sintactice le oferă un grad mai scăzut sau mairidicat de coeziune sintactică.

2.1.4. Extrapolarea soluției reanalizei în cazul celorlalte verbe modale

Soluția reanalizei grupurilor conținând un verb modal și unverb suport poate fi extrapolată la toate verbele modale, având învedere faptul că modalizarea este funcție care se aplicăenunțului, și nu unor componente ale acestuia. Astfel, singurarealizare logică posibilă a acestora este cu un subiect realizatpropozițional.

Situațiile în care verbele se personalizează, ajungând să seacorde cu nominalele care le precedă (subiecte ale verbelor dinsubordonată) nu sunt decât situații de reorganizare. Structurasintactică a grupurilor rezultate prin reorganizare este sugeratăde structura semantică a verbului din structura de adâncime.

3. Operatorii aspectualiÎn privința operatorilor aspectuali, controversa este mult

mai puțin nuanțată având în vedere faptul că singurul element care

127

ar putea pleda pentru coeziunea semantică a grupului estepoziționarea subiectului înaintea primului operator.

Existența semiauxiliarelor de aspect și deci caracteristicalor de a face parte dintr-un predicat de tip complex nu se poatefundamenta decât pe argumente semantice. În acest sens, articolulValeriei Guțu-Romalo Semiauxiliare de aspect? este hotărâtor.

În articolul citat, Valeria Guțu-Romalo demonstrează cuargumente sintactice că verbele aspectuale nu ar trebuiconsiderate semiauxiliare, așa cum erau ele considerate înliteratura de specialitate.

Autoarea arată că, deși aparent convingătoare, argumentelefolosite de lingviști pentru a integra aceste verbe în clasasemiauxiliarelor sunt „neconcludente” (Guțu-Romalo 1961: 13). Înprimul rînd, majoritatea lingviștilor care includ verbele deaspect în clasa semiauxiliarelor se bazează pe trăsăturile lorsemantice. Acest demers este, însă, contestabil în măsura în care

[...] în stabilirea caracterului unitar al unei construcții,argumentul semantic, de care nu se poate face abstracție, nueste totuși concludent decît în măsura în care estesprijinit, este întărit de indici gramaticali ai fuziuniiîntr-un tot unic a elementelor alcătuitoare ale construcției.(loc cit.)

În continuare, este contestată, pe rînd, concludențafiecărui argument sintactic adus de lingviști:

- Valoarea modală și temporală unică, argumentul fiindcă, în limba romînă, orice subordonată realizatăconjuncțional prezintă această caracteristică.

- Persoana și numărul, sunt conținute în formasemiauxiliarului. Contraargumentul folosit este faptulcă, atunci cînd verbul plin este realizat printr-oformă verbală personală (cum ar fi conjunctivul),

128

acesta poate conține, de asemenea, informațiile depersoană și de număr.

- Valoarea aspectuală depinde și de sensul lexical alverbului suport

- Identitatea subiectului nu este, iarăși, un argumentîn favoarea interpretării verbelor aspectuale dreptsemiauxiliare, întrucît fenomene de control alsubiectului se întîlnesc și în cazul altor verbe.

Argumentul sintactic adus de Guțu-Romalo în favoareainterpretării contrucției ca un tot unitar este ridicareaformei neaccentuate a pronumelui în fața semiauxiliarului:poziționare formală, căci, structural, pronumele depinde deverbul suport.

Concluzia autoarei este că, în sincronie, „nu există, cuexcepția unității subiectului dintre cele două verbe, nici unfapt care să indice unitatea [...] construcțiilor de care neocupăm” (art. cit.: 15); astfel, verbele aspectuale nutrebuie considerate semiauxiliare de aspect.

La nivel sintactic, soluția analizei grupului verb aspectual+ verb plin nu ridică controverse, fiind comună propunereaanalizei grupului în părțile sale componente, ale căror funcțiisintactice nu mai necesită reanaliza, căci însăși grila lorsemantică impune realizarea argumentelor prin anumite pozițiisintactice.

129

IVConsecințe ale definirii moderne a predicatului

S-a observat din capitolele anterioare faptul căexistența predicatului complex reprezintă o controversă agramaticii contemporane, având în vedere diferențele dintreinterpretarea semantică și cea sintactică.

Se afirmă în GALR, pe de altă parte, faptul că analizape niveluri a predicatului complex are meritul de a rezolvaaceastă dilemă, având în vedere faptul că, în funcție denivelul analizat, se recurge și la o soluție și la cealaltă.

Însă, dacă la soluția predicatului complex se recurge înfuncție de nivel, problema care se ridică este dacă putem vorbi deexistența predicatului complex sau numai a predicatului complex semantic.Necesitatea existenței unui predicat complex pare să se justificeîn cazul construcțiilor în care un verb modal impersonal debază devine personal prin acordul cu nominalul care îlprecedă deoarece pare imposibil de recuperat structura deadâncime din care acestea ar putea proveni. Cu toate acestea,structurile în care suportul semantic era un participiuputeau fi analizate în predicat și predicativ suplimentar,având în vedere caracteristica formală a acorduluiparticipiului cu noul subiect. În contextul generat de nouadefinire a predicatului se pare că participiul nu mai poatefi considerat predicativ suplimentar pentru că nu sesatisface condiția dublei predicații semantice.

În capitolul de față vom încerca să identificămpredicatele (semantico-sintactico-enunțiative) în două

130

propoziții conținând construcțiile cu a trebui caracterizateprin opacitate sintactică.

(1) Fetele trebuiau să vină.

(2) Romanele trebuiau citite de către elevi.

1. Identificarea predicatelor semantice

Pentru identificarea predicatelor semantice ale uneipropoziții este necesară identificarea proprietăților saurelațiilor care se instituie între argumente.

Într-o primă etapă, va fi necesar să identificăm în celedouă propoziții entitățile saturate și pe cele nesaturate.

Într-o primă etapă, identificăm în cele două propozițiientitățile nesaturate: în propoziția (1) este entitateanesaturată este fetele, iar în propoziția (2) entitățilenesaturate sunt romanele și elevi.

Urmează să identificăm proprietățile atribuiteentităților sau relațiile care se instituie între entități.

Să le luam pe rând:

În enunțul

(1) Fetele trebuiau să vină.

identificăm:

a) entitatea saturată: fetele

b) entitățile nestaturate:

trebuiau (cu un singur lor liber) să vină (cu două locuri libere)

În enunțul

131

(2) Romanele trebuiau citite.

entitățile saturate sunt romanele și elevi, iar entitățilenesaturate sunt trebuiau și citite.

În următoarea etapă, trebuie să identificăm proprietateaatribuită entității din (1) și proprietățile atribuiteentităților din (2) sau relația care se instituie întreaceste două entități.

În (1), proprietatea atribuită entității saturate fetelepare să fie să vină. Dacă ar fi așa, ar însemna că condițiile deadevăr ale propoziției (1) ar fi următoarele:

[[să vină]]([[fetele]]) = prin NL

[[să vină]](fetele) = prin definiția funcțiilor intranzitive

[λx∈ De. x vine](fetele) = 1 dacă și numai dacă fetele vin. Or,în mod evident, aceasta nu este adevărată. Fetele pot venisau nu pot veni, felul în care trebuie să arate lumea pentruca propoziția (1) să fie adevărată este că fetele trebuiau săvină.

Astfel, predicatul semantic al propoziției (1) nu poatefi suportul semantic să vină așa cum se afirmă în GramaticaAcademiei (deși acesta este elementul care dicteazăstructurarea argumentală a propoziției). În aceste condițiicare este predicatul semantic? Ce anume se predică despreentitatea saturată fetele?

Răspunsul este întreaga structură trebuie să vină căci,pentru ca propoziția (1) să fie adevărată fetele trebuiau să vină.

Același demers poate fi făcut în cazul propoziției (2).Între entitățile saturate romanele și elevi se instituie orelație. Această relație nu este, însă actualizată prin

132

predicatul semanticcitite căci, la fel ca mai sus, romanele potfi citite sau nu pot fi citite, ci prin trebuiau citite, adevărulpropoziției (1) putând fi verificat numai de situația încare, în lumea reală, fetele trebuie să vină.

În concluzie, putem afirma că, la nivel semantic,gruparea reprezintă un predicat complex, ceea ce esteechivalent cu a spune că gruparea este un predicat semanticcomplex.

2. Identificarea predicatelor sintactice

Am identificat în secțiunea anterioară predicatelesemantice ale propozițiilor (1) și (2). Pentru identificareapredicatului semantico-sintactico-enunțiativ este necesar caacestor predicate semantice să le corespundă câte un predicatsintactic.

Conform definiției, identificarea predicatelorsintactice are în vedere identificarea centrului unui grupsintactic aflat înt-o poziție semantic predicativă.

În propozițiile (1) și (2) grupurile sintactice aflateîn poziție predicativă sunt trebuiau să vină și trebuiau citite de cătrecineva (predicatele semantice identificate mai sus).

Pentru determinarea predicatelor sintactice estenecesară stabilirea tipurilor de relație existente îninteriorul acestora. Astfel, în (1) identificăm relația desubordonare dintre să vină și trebuiau, iar în (2) relația desubordonare dintre citite și trebuiau. Subordonarea sintacticăpoate fi verificată morfologic prin restricțiile sintacticeimpuse de verbul a trebui suportului semantic cu care seconstruiește: acestea nu pot apărea dect la conjunctiv sauparticipiu (cum este cazul propozițiilor analizate).

133

Odată relațiile din interiorul grupului stabilite,trebuie identificate centrele de grup căci acestea vorreprezenta predicatele sintactice ale propoziției. Astfel,predicatul sintactic este în amândouă propozițiile verbultrebuiau.

Se observă astfel că, pornind de la cel de-al doileanivel de analiză, cel sintactic, existența unui predicatcomplex este compromisă având în vedere faptul că nu se poateidentifica în propozițiile de mai sus o componentă apropoziției care este, în același timp, și predicat semanticși predicat sintactic: la nivel semantic întreaga construcțiereprezintă predicatul (de tip complex), însă, la nivelsintactic, singurul predicat este trebuiau.

Recurgerea la cel de-al treilea nivel, cel pragmatic,devine, astfel, superfluă și imposibilă având în vedere că nuam identificat în construcțiile de mai sus un predicatsemantico-sintactic căruia să i se poată atașa mărcilepredicativității pentru a deveni predicat semantico-sintactico-enunțiativ.

În concluzie, în cazul structurilor considerateopacizate sintactic, soluția predicatului complex nu esteviabilă având în vedere cele prezentate mai sus.

Există totuși, un caz special ale grupurilor operator depredicativitate + suport semantic în care se poate identificaun predicat semantico-sintactic. Să luăm exemplul următor:

(3) Ion este frumos.

Entitățile nesaturate identificate în enunțul de mai suseste: Ion, iar proprietatea atribuită lui Ion este frumos. Prinurmare, predicatul semantic este frumos. Acest predicatsemantic este alcătuit dintr-un singur cuvânt frumos. Prin

134

urmare, predicatul sintactic se va identifica cu predicatulsemantic.

Pentru a completa un predicat semantico-sintactico-enunțiativ trebuie ca predicatului semantico-sintactic de maisus să i se atașeze mărcile predicativității. Problema carese ridică este faptul că acesta este realizat printr-unadjectiv, categorie morfologică incapabilă de a primi mărciale predicativității. În acest caz, acestea vor fi atașateunui operator de predicativitate: a fi1. Astfel, predicatulsintactico-semantic primește autonomie în enunțare prinintroducerea unui verb care să primească mărcilepredicativității.

Nici în acest caz, însă, nu putem vorbi de un predicatcomplex, având în vedere faptul că verbul a fi a fost introdusspecial pentru a primi mărcile predicativității și nu făceaparte din predicatul semantico-sintactic.

Există, de asemenea, soluția logico-semantică de aconsidera că predicatul (logico)semantic este este frumos. Înacest caz, analiza pe niveluri se va comporta identic cuconstrucția trebuie să vină.

În concluzie, niciunul dintre grupurile care pot fiderivate din structura operatori de predicativitate + suport semanticconstituie un predicat complex, ci numai un predicat complexsemantic.

1 Este necesară introducerea verbului a fi și nu a unor semicopulative, deoarece semantica acestora ar modifica semantica propoziției, obligând la reanaliza sa la nivel semantic.

135

3. Recuperarea formei logice1 a construcțiilor

Am concluzionat în subcapitolul anterior faptul căanaliza construcțiilor cu operator de predicativitate nupoate apela la soluția predicatului complex. În acest caz,însă, rămâne de stabilit ce funcții sintactice vor aveapărțile componente ale construcțiilor opacizate sintactic.

Pentru o analiză corectă a propozițiilor amalgamatesintactic, este utilă recuperarea formei logice aconstrucțiilor. Cu alte cuvinte, trebuie determinatăstructura logică a unei propoziții în funcție deproprietățile logice ale componentelor sale.

Pentru identificarea predicatelor logice ale unui enunț,este necesară identificarea entităților saturate și aentităților nesaturate. Așa cum am arătat mai sus argumentulpropoziției (1) este fetele, iar argumentele propoziției (2)sunt romanele și elevi.

În continuare, considerăm, ca Frege. entitățile saturateca fiind funcții (cu x variabile), iar entitățile saturateargumente ale acestor funcții.

Astfel, propoziția (1) conține:

funcția intranzitivă trebuiau (care ia ca argument opropoziție logică și pe care o modalizează)

funcția intranzitivă să vină (care selectează unargumente, căruia îi atribuie rolul tematic Agent)

pe când propoziția (2) conține:

1 Forma logică se opune formei fonologice care reprezintă forma în care o propoziție apare vorbitorilor, pe când forma logică este reprezentarea structurii logice a unei propoziții. Forma logică are rolul de dezambiguizator în cazul structurilor fonologice caracterizate de amalgamare sintactică.

136

funcția intranzitivă trebuiau (care ia ca argument opropoziție logică și pe care o modalizează)

funcția intranzitivă citite(care selectează douăargumente, cărora le atribuie rolurile tematiceAgent și Pacient1)

Atât prima, cât și a doua propoziție conțin douăfuncții, deci două predicate logice.

Dacă se ia în considerare tipul de argumente selectatede fiecare dintre cele două funcții, se observă faptul căfuncțiile să vină și citite selectează ca argument(e) un indiviziai lumii reale, pe când funcția trebuie selectează o propozițielogică: fetele să vină și romanele citite de către elevi.

Astfel, forma logică a enunțurilor (1) și (2) sunturmătoarele:

(1’) Trebuia ca fetele să vină.

(2’) Trebuia ca romanele să fie citite.

Forma logică a propozițiilor poate fi consideratestructura bipropozițională din care au derivat cele douăenunțuri. Noile construcții apar prin ridicarea subiectuluidin subordonată în regentă:

(1’) Trebuia ca fetele să vină. > (1’a) Fetele trebuia să vină.

(2’) Trebuia ca romanele să fie citite.> (2’a) Romaneletrebuia să fie citite.

1 La nivel logic, entitatea care citește este Agentul, iar ceea ce este citit este obiectul. Fenomenul de pasivizare nu afectează rolurile tematice primite de argumente, căci pasivizarea este un fenomen pur sintactic.

137

În cazul propoziției (2) este necesară o nouă derivarepentru a ne apropia de construcțiile analizate: abstracțiapredicatului. Astfel, din (2’a) este derivată (2’b):

(2’a) Romanele trebuia să fie citite. > (2’b) Romanele trebuia citite.

Diferențele dintre (1) și (1’a), pe de o parte, și (2)și (2’a), pe de altă parte, constau în prezența acorduluidintre nominalul și verbul a trebui.

Pentru stabilirea funcțiilor sintactice ocupate desuporturile semantice ale propozițiilor de mai sus estenecesară stabilirea relațiilor care se instituie întreacestea și celelalte componente ale enunțului. Am stabilitdeja faptul că suportul semantic se subordonează verbului atrebui. Pe de altă parte, se poate observa relația desubordonare dintre suportul semantic și subiect, evidentăprin acordul dintre acestea:

(1) Fetele trebuiau să vină. nr. pl. nr. pl., persoana a III-a (prin acord analogic)

(2) Romanele trebuiau citite de către elevi. gen feminin gen masculin

număr plural număr plural

Dacă se iau în considerare structura derivată a celordouă construcții și relațiile de subordonare dintre suportulsemantic și noul subiect, pe de o parte și dintre suportulsemantic și verbul-predicat, pe de altă parte, estejustificat să considerăm că suporturile semanticefuncționează drept predicative suplimentare.

138

Concluzii

139

Controversele ridicate de noțiunea de predicat complexîn limba română sunt bazate pe comportamentul distinct alacestora la nivel semantic față de cel sintactic. Pentru aafla în ce constau aceste diferențe, gruparea operator depredicativitate + suport semantic trebuie analizată în funcție defiecare nivel în parte. La nivelurile semantic și sintactics-a adăugat nivelul pragmatic-enunțiativ (predicatulenunțiativ fiind singurul nivel acoperit de noțiunea depredicat din gramatica tradițională).

Lucrarea a început cu definirea noțiunii de predicat înlogică, semantică, sintaxă și pragmatică. În capitolul al II-lea am prezentat noțiunea de predicat complex așa cum a fostea definită în Gramatica Academiei, urmând ca însubcapitolele următoare să analizăm sintaxa și semanticaoperatorilor. Capitolul al III-lea prezintă diferențele deinterpretare a grupării operator + suport semantic, pornind de lacaracteristicile lor sintactice și semantice prezentate încapitolul anterior. În ultimul capitol am încercat să vedemdacă putem identifica în propozițiile care conțin acestegrupuri, un predicat complex (înțeles ca intersecție anivelurilor semantic, sintactic și pragmatic).

Concluzia care se desprinde din lucrarea de față este căgrupările analizate, deși se comportă semantic ca un grupunitar, își pierd unitatea la nivelurile sintactic șienunțiativ. În aceste condiții este imposibil de consideratgruparea ca predicat complex, singura soluție viabilă fiind de aconsidera existența unui predicat complex semantic. Prinurmare, în analiza gramaticală, nu se poate accepta analizagrupului drept predicat complex, fiind necesară diferențiereapredicatului și a unor funcții sintactice subordonateacestuia.

140

Referințe bibliografice

Abeillé, Anne et Danièle Godard, „Deux types de prédicatscomplexes dans les langues romanes”. Linx [En ligne].45 |2001, mis en ligne le 25 juin 2012. 06 mai 2013.<http://linx.revues.org/838>

Angelelli, Ignacio. "Predication Theory: Classical vs.Modern." Relations and Predicates. H. Hochberg și K. Mulligan(comps.), Ontos Verlag, 2004. pp55-80.

Bidu-Vrânceanu, Angela, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș și Gabriela Pană-Dindelegan.Dicționar de științe ale limbii. București: Nemira, 2005

Bodomo, Adams B., Complex predicates: The case of serial verbs in Dagaareand Akan. presented at the LFG conference in Grenoble, August 26 -28, 1996

141

Butt, Miriam. The Structure of Complex Predicates in Urdu. Stanford:CSLI Publications, 1995

- - -. Layers of Predication. Workshop “(Lexical) Decomposition”,Stuttgart, March 2007

Butt, Miriam și Gillian Ramchand. Building Complex Events inHindi/Urdu. Workshop on Syntax and Predication, ZAS, Berlin,November 2-3, 2003

Coteanu, Ion. Gramatica de bază a limbii române. București:Garamond, 1998

Curteanu, Neculai. „Contrastive *Meanings of the Terms”Predicative” and ”Predicational” in Various Linguistic Theories(I)”. Computer Science Journal of Moldova. vol. 11, no. 3(33), 2003.pp. 324-46

Curteanu, Neculai. „Contrastive *Meanings of the Terms”Predicative” and ”Predicational” in Various Linguistic Theories(II)”. Computer Science Journal of Moldova. vol.12, no. 1(34),2004.pp. 46-79

Desclés, Jean-Piere. „Prédication en logique et enlinguistique, une approche cognitive et formelle”. Predicats,Predication et Structure Predicatives. Ed. Amr Hemly Ibrahim. Cellule deRecherche en Linguistique, 2009 Dimitriu, Corneliu. Gramatica limbii române explicată. Morfologia. Iași:Junimea, 1979

- - -. Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. Iași: Junimea, 1982

- - - . „Există predicat verbal compus în limba română?”.Anuar de Lingvistică și Istorie literară, Tomul XXXIII, A, București: EdituraAcademiei Române, 1992-1993.

142

Ducrot, Oswald și Jean-Marie Schaeffer. Noul dicționar enciclopedical științelor limbajului. București: Babel, 1996, pp. 291-300

Frege, Gottlob. „Begriffsschrift”. The Frege Reader. Ed. MichaelBeaney. Oxford: Blackwell, 1997. pp. 47-78

Frege, Gottlob. „Function and Concept”. The Frege Reader. Ed.Michael Beaney. Oxford: Blackwell, 1997. pp. 130-148

Frege, Gottlob. „Foundations of Arithmetic”. The Frege Reader. Ed.Michael Beaney. Oxford: Blackwell, 1997. pp. 84-129

Frege, Gottlob. „Letter to Marty, 29.8.1882”. The Frege Reader.Ed. Michael Beaney. Oxford: Blackwell, 1997. pp. 79-83

Frege, Gottlob. „On Concept and Object”. The Frege Reader. Ed.Michael Beaney. Oxford: Blackwell, 1997. pp. 181-93

Frege, Gottlob. „On Sinn und Bedeutung”. The Frege Reader. Ed.Michael Beaney. Oxford: Blackwell, 1997. pp. 151-71

Grize, Jean-Blaise și Gilberte Piéraut-Le Bonniec. "Logiquenaturelle et construction des propriétés des objets". L'annéepsychologique, 91.1, 1991. pp. 103-120.

Guțu, Valeria. „Semiauxiliarele de mod”. Studii de gramatică.București: Editura Academiei

Republicii Populare Romîne, 1956, vol. I. pp. 57-81

Guțu-Romalo, Valeria. Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări.București: Editura Didactică și Pedagogică, 1973

- - -. „Semiauxiliare de aspect?”. Limba română.V,1. pp. 3-15

- - -. coord. Gramatica limbii române. București: EdituraAcademiei Române, 2008

Heim, Irene și Angelika Kratzer. Semantics în Generative Grammar.Oxford: Blackwell, 1998

143

*Huddleston, Rodney și Geoffrey K. Pullum. Oxford Grammar of theEnglish Language. 2012

Iordan, Iorgu. Limba română contemporană. București: Ed.Ministerului Învățământului, 1956

Irimia, Dumitru. Structura gramaitcală a limbii române. Sintaxa. Iași:Junimea, 1983

Kenny, Anthony. Frege: An Introduction to the Founder of Modern AnalyticPhilosophy. Oxford: Blackwell Publishers, 2000

Ludlow, Peter. „Descriptions”. The Stanford Encyclopedia of Philosophy(Winter 2011 Edition). Ed. Edward Zalta. 27 Feb 2012<http://plato.stanford.edu/archives/win2011/entries/descriptions>

Lurarghi, Silvia și Claudia Parodi. Key terms in syntax and syntactictheory. London and New York: Continuum, 2008

Manning, Christopher D.. Romance is so complex. Stanford: CSLIPublications, 1992

McGinn, Colin. Logical Properties: Identity, Existence, Predication, Necessity,Truth. Oxford: Clarendon Press, 2000

Miron-Fulea, Mihaela. Numele proprii. Interfața semantică-sintaxă.București: EUB, 2006

Müller, Stefan. „Complex Predicates”. Encyclopedia of Language andLinguistics. Ed. Keith Brown. Elsevier: Oxford, 2006. pp. 697–704

Neamțu, G.G. Predicatul în limba română. București: EdituraȘtiințăfică și Enciclopedică, 1986

144

Nedioglu, Gheorghe. „Predicatul Verbal”. Limba Română. V,1956a, nr. 3, pp. 34-45

- - -. „Predicatul Verbal”. Limba Română. V, 1956b, nr. 4, pp.49-57

- - -. „Predicatul Verbal”. Limba Română. V, 1956c, nr. 5, pp.23-36

Pană-Dindelegan, Gabriela. Teorie și analiză gramaticală. București:Coressi, 1994

Pană-Dindelegan, Gabriela, Adina Dragomirescu si IsabelaNedelcu. Morfosintaxa limbii române. București: EdituraUniversității din București, 2010

Potter, Michael și Tom Ricketts. The Cambridge Companion to Frege.Cambridge: Cambridge UP, 2010

Reboul, Anne. „Foundations of reference and predication”.Language typology and language universals. An international handbook. vol1, Eds. M. Haspelmath et al. Berlin: de Gruyter. 2001. pp509-522

Reimer, Marga. „Reference”. The Stanford Encyclopedia of Philosophy(Spring 2010 Edition). Ed. Edward N. Zalta. 27 Feb. 2012<http://plato.stanford.edu/archives/spr2010/entries/reference>

Saeed, John. Semantics: Introducing Linguistics. Oxford: BlackwellPublishing, 1997

Smith, Robin. Aristotle’s home page. Dept. of Philosophy. Texas A&MUniversity. 20 Mar. 2012<http://aristotle.tamu.edu/~rasmith/Courses/Ancient/predication.html>

145

146