Organizarea spatiului geografic Edit ULB Sibiu

2

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE GEOGRAFIA TURISMULUI

SIBIU

Conf. univ. dr. RADU SĂGEATĂ

ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA

SPAŢIULUI GEOGRAFIC

EDITURA UNIVERSITĂŢII „LUCIAN BLAGA”

SIBIU, 2008

3

ISBN: 978-973-739-648-8

4

CUPRINS

Cadru conceptual......................................................................................................

Partea I – ORGANIZAREA TERITORIULUI STATAL. MODELE DE

ORGANIZARE ŞI AMENAJARE A TERITORIULUI....................................

Capitolul I – Tipuri de regiuni. Regiunile Uniunii Europene.............................

1. Plurivalenţa conceptului de regiune.....................................................................

2. Modele teoretice de regionare politico-administrativă........................................

- Modelul autonomist-etnocratic....................................................................

- Modelul liberal-democratic.........................................................................

- Modelul autonomiilor regionale..................................................................

3. Standardizarea regională în Europa. Nomenclatorul unităţilor teritorial-

statistice (NUTS)......................................................................................................

Capitolul II – Modele de regionare politico-administrativă în Uniunea

Europeană...............................................................................................................

1. Regionare administrativă. Modelul francez.........................................................

2. Regionare istorică şi politico-militară. Modelul german......................................

3. Regionare istorică şi etnico-minoritară. Italia, Spania.........................................

4. Regionare lingvistică. Modelul belgian................................................................

5. Regionare economico-statistică: Danemarca, Grecia...........................................

6. Regionare prin cooperare voluntară: modelul britanic.........................................

Capitolul III – Alte modele de regionare politico-administrativă în ţări cu

sisteme democratice avansate................................................................................

1. Regionare confederativă. Modelul elveţian..........................................................

2. Regionare de tip colonial......................................................................................

Capitolul IV – Tensiuni separatiste induse de identităţile regionale.

Studii de caz............................................................................................................

1. Ţara Bascilor........................................................................................................

2. Catalonia...............................................................................................................

3. Trentino-Adige, Valea Aosta, Friuli-Venezia Giulia...........................................

4. Irlanda de Nord (Ulster).......................................................................................

5. Caucazul...............................................................................................................

Partea a II-a – ORGANIZAREA TERITORIULUI ROMÂNIEI.

EVOLUŢIE, CARACTERISTICI, DISFUNCŢIONALITĂŢI.........................

Capitolul V – Evoluţia structurilor administrativ-teritoriale pe actualul

teritoriu al României..............................................................................................

1. Perioada antică.....................................................................................................

2. Perioada medievală...............................................................................................

3. Perioada cuprinsă între 1859 şi 1918...................................................................

4. Perioada interbelică..............................................................................................

5

5. Perioada 1950-1968..............................................................................................

Capitolul VI – Judeţele actuale. Caracteristici, disfuncţionalităţi, optimizare..

1. Caracteristicile judeţelor actuale. Disfuncţionalităţile induse de acestea asupra

sistemelor de aşezări.................................................................................................

2. Analiza SWOT a principalelor elemente ce caracterizează judeţele actuale.......

3. Optimizarea organizării administrativ-teritoriale a României între tradiţie şi

actualitate..................................................................................................................

Capitolul VII – Regiunile de dezvoltare.................................................................

1. Caracteristici generale ale regiunilor de dezvoltare.............................................

2. Elemente de analiză geografică a unei regiuni de dezvoltare..............................

Partea a III-a – ORGANIZAREA UNOR SPAŢII GEOGRAFICE

PARTICULARE.....................................................................................................

Capitolul VIII – Organizarea spaţiilor urbane.....................................................

1. Dimensiunea cantitativă şi calitativă a urbanizării. Structura teritoriului

administrativ urban...................................................................................................

2. Modele teoretice de organizare a spaţiului urban.................................................

3. Studiu de caz: organizarea intravilanului Bucureşti.............................................

- Consideraţii preliminare. Evoluţia suprafeţei construite până la prima

organizare administrativă...............................................................................

- Organizarea administrativă. Modelul sectorial............................................

- Organizarea funcţională. Modelul concentric..............................................

- Propuneri de organizare. Modelul polinuclear............................................

4. Industrializarea şi organizarea intravilanului. Studiu de caz: Galaţi....................

Capitolul IX – Organizarea spaţiilor periurbane. Zonele metropolitane...........

1. Cadru conceptual. Complementaritatea spaţială urban-periurban.......................

2. Zona metropolitană Bucureşti..............................................................................

3. Alte zone metropolitane din România (Oradea, Iaşi, Constanţa, Galaţi-Brăila,

Timişoara, Cluj-Napoca, Târgu Mureş, Bacău, Baia Mare etc.)..............................

Capitolul X – Organizarea spaţiului rural pe baza cooperării intercomunale..

1. Cadru conceptual. Fragmentarea structurilor administrative de nivel local.........

2. Evoluţia structurilor de cooperare intercomunală în România.............................

3. Cooperarea intercomunală în România postrevoluţionară. Premise şi evoluţii...

Capitolul XI – Organizarea spaţiilor periferice statului. Zonele

transfrontaliere şi euroregiunile...........................................................................

1. Zonele transfrontaliere. Tipuri de zone transfrontaliere.......................................

2. Zonele transfrontaliere şi rolul acestora în formarea euroregiunilor. Tipuri de

euroregiuni de cooperare transfrontalieră.................................................................

3. Aşezările dublete şi rolul acestora în structurarea vectorilor de cooperare

transfrontalieră. Studii de caz...................................................................................

- Sistemul de aşezări dublete şi cooperarea transfrontalieră în Bazinul

Prutului...........................................................................................................

- Sistemul urban transfrontalier Giurgiu-Ruse şi euroregiunea Giurgiu-

6

Ruse................................................................................................................

4. Euroregiuni asimetrice. Studiu de caz: sistemul de euroregiuni de la frontiera

estică a Germaniei....................................................................................................

5. Zonele transfrontaliere aferente României şi euroregiunile de cooperare

transfrontalieră cu participare românească...............................................................

Capitolul XII – Organizarea spaţiilor geoeconomice. Zonele libere şi zonele

defavorizate.............................................................................................................

1. Zonele libere.........................................................................................................

2. Zonele defavorizare din România........................................................................

Bibliografie..............................................................................................................

CADRU CONCEPTUAL

7

Între specializările care determină tipologia funcţională a unei aşezări umane, funcţia

politico-administrativă ocupă un loc distinct. Fie că este vorba de o aşezare cu funcţie

industrială, comercială, turistică sau militară, aceasta este un produs al cadrului natural,

care printr-un complex de factori stimulatori sau restrictivi (poziţia geografică, resursele

de materii prime şi de forţă de muncă etc.) a condiţionat dezvoltarea sa. Din contră, în cazul

aşezărilor cu funcţie politico-administrativă, determinant este factorul subiectiv,

reprezentat prin organele de decizie (politico-administrativă) care au modificat „destinul”

unor aşezări în favoarea sau împotriva cursului lor firesc, natural. Dar care este impactul

deciziilor politico-administrative asupra aşezărilor umane şi, prin intermediul acestora,

asupra spaţiului geografic pe care-l coordonează ? Care sunt formele şi în ce se

concretizează acest impact ? Sunt întrebările la care vom încerca să găsim potenţiale

răspunsuri în această lucrare.

La nivel macroteritorial, deciziile administrative au ca rezultat organizarea

administrativ-teritorială, organizare care poate fi concordantă cu realităţile din teren

sau, dimpotrivă, poate fi rezultatul unor factori subiectivi, arbitrari. Cum şi în ce măsură

aceşti factori perturbă dezvoltarea firească a unor colectivităţi teritoriale locale? Care

este preţul acestor disfuncţionalităţi?

Implantarea unor obiective industriale, asociată cu exploatarea industrială a unor

spaţii reprezintă principalul vector care însoţeşte deciziile politico-administrative. Unităţile

administrative devin, din colectivităţi locale constituite pe baza unor afinităţi istorice,

datorate complementarităţii potenţialului natural şi al tipului de economie tradiţională, a

moştenirilor culturale şi spirituale comune, unităţi de dezvoltare industrială sau de exploatare

a unor resurse naturale. Centrele administrative se dezvoltă hipertrofic ca urmare a soldului

migratoriu; apar disfuncţionalităţi în inserţia noilor veniţi concretizate în fenomene sociale

marginale, se dezvoltă oraşele industriale (în particular, cele de tip socialist), cu arhitectura

şi particularităţile lor, iar în mediul rural, colectivizarea şi sistematizarea subminează

sistemul social şi productiv tradiţional, accentuând migraţia spre marile oraşe. Sunt

fenomene ce au marcat profund spaţiul românesc şi a căror consecinţe, atât la nivel

spaţial, cât şi la nivel psihologic, sunt foarte greu de îndepărtat. S-au creat noi

dependenţe macrospaţiale între aşezările umane, noi arii de influenţă şi polarizare,

amplificate în multe cazuri artificial, prin schimbarea statutului administrativ al unor

aşezări.

Cu excepţia celor mai mici state, constituite dintr-o singură aşezare umană, al

căror teritoriu nu depăşeşte câţiva kilometri pătraţi (Vatican, Monaco), fiecare stat

cuprinde mai multe aşezări omeneşti care constituie nuclee de polarizare pentru zonele rurale

limitrofe. Se conturează astfel centre de convergenţă a fluxurilor, corespunzătoare

aşezărilor umane şi zone de divergenţă (periferice), ce corespund arealelor de

discontinuitate. Acestea fac ca teritoriul statului, mai mult sau mai puţin omogen din

punct de vedere al resurselor naturale şi umane să fie străbătut de tot felul de frontiere,

care separă diversele subdiviziuni din interiorul său. Se conturează astfel o organizare

8

funcţională a teritoriului, corespunzătoare omogenităţii funcţionale a spaţiilor sociale1, ce

are un caracter dinamic, tranzitoriu, determinat de evoluţia aşezărilor umane. Pe de altă

parte, necesitatea exercitării puterii centrale pe întregul teritoriu al statului, impune o

organizare politico-administrativă, astfel încât, în interiorul statului să nu existe zone

privilegiate, cu atribuţii extra-constituţionale (Fig. 1).

Fig. 1 – Rolul aşezărilor umane în structurarea spaţiului geografic

Prin urmare, organizarea spaţiului este rezultatul a două categorii de procese: cele cu

caracter voluntarist, rezultate din impactul deciziilor politico-administrative şi auto-

organizarea derivată din permanenta tendinţă de reechilibrare a sistemelor teritoriale în

raport de disfuncţionalităţile induse de factorii exogeni. În acest complex de interacţiuni,

aşezările umane joacă un rol privilegiat, constituindu-se în nuclee structurante pentru

spaţiile limitrofe.

Organizarea funcţională a teritoriului are la bază procesele complexe de geneză şi

1 Prin spaţiu social se înţelege spaţiul aşa cum este perceput şi folosit de membrii unui grup social (Erdeli

et al., 1999, p. 297).

9

evoluţie a spaţiilor sociale ce constau mai întâi din apariţia unor noi tipuri de relaţii între

aşezările umane preexistente, după care se manifestă un proces de generalizare a

acestora într-o arie dată. Cu timpul, are loc un proces de teritorializare a relaţiilor sociale,

culturale şi economice, prin asocierea la acestea a unui întreg aparat de instituţii, forme,

simboluri, expresii, limbaje etc. Se creează astfel regiunile monoetnice şi / sau

monoculturale, ai căror locuitori se caracterizează prin puternice sentimente de

apartenenţă la respectivele regiuni (sentimente cunoscute sub termenul de „patriotism

local”) şi printr-un puternic spirit de rezistenţă la schimbare. Sunt structurile regionale

cele mai coerente, care şi-au demonstrat cel mai bine unitatea şi viabilitatea de-a lungul

timpului. Prin contrast, regiunile delimitate exclusiv pe baza argumentelor economice

sau politice, sau a omogenităţii potenţialului natural sau uman, prezintă un conţinut

afectiv mult mai scăzut.

Intervenţia factorului politic se circumscrie acestor modele de organizare.

Guvernele autoritare şi dictatoriale vor încerca să creeze structuri administrative

orientate politic, care să nu poată deveni puncte puternice de regrupare a opoziţiei,

manipulând în schimb regiunile care le sprijină. Acestea vor evita agregarea unor

teritorii care să posede puternice tradiţii istorice sau care să conţină grupuri sociale

legate între ele prin sentimentul apartenenţei la o anumită comunitate, căutând să

despartă aceste entităţi prin limite administrative (Helin, 1967). Din contră, sistemele politice

democratice îşi modelează unităţile administrative în funcţie de grupările culturale

cristalizate printr-un lung proces de evoluţie istorică. De aceea, schimbările politice

majore, alternanţa guvernelor democratice cu cele autoritare determină în multe cazuri şi

schimbări în organizarea administrativ-teritorială, după cum unităţile administrative

modelate după criterii economice sunt tributare schimbărilor economice. Experienţa

istorică a demonstrat şi în cazul României, efemeritatea acestor tipuri de structuri:

ţinuturile interbelice au rezistat cât a rezistat şi dictatura lui Carol al II-lea, în vreme ce

organizarea pe regiuni şi raioane ce a purtat o dublă amprentă (economică şi politică), a

dispărut odată cu influenţa sovietică. Pentru guvernele birocratice, ideală este o

organizare în structuri administrative cât mai asemănătoare între ele ca suprafaţă,

populaţie şi ca mod de organizare a administraţiei şi competenţei lor. Un sistem

administrativ bine organizat alcătuit din diviziuni uniforme, creează cadrul cel mai

adecvat pentru aplicarea la nivel local a deciziilor puterii centrale (Helin, 1967).

Organizarea administrativ-teritorială, ca formă de regionare politico-socială este o

consecinţă şi totodată o premisă importantă a dezvoltării social-economice a unei ţări.

Teritorializarea, transformarea spaţiului geografic în teritoriu, prin luarea sa în posesie de

către membrii unei colectivităţi, reprezintă baza oricărei organizări administrativ-

teritoriale.

Prin organizare administrativ-teritorială se înţelege deci, delimitarea teritoriului

în unităţi administrative pentru stabilirea la nivel teritorial a organelor puterii centrale,

cu scopul realizării sarcinilor locale şi a celor generale, în mod eficient şi unitar pe

întregul stat. La rândul lor, unităţile administrativ-teritoriale sunt porţiuni din teritoriul

unui stat delimitate prin acte normative, în care autoritatea asupra desfăşurării activităţii

10

economico-sociale este exercitată de către o instituţie administrativă subordonată puterii

centrale. Gradul de subordonare este reglementat prin Constituţie fiind exprimat prin tutela

administrativă. Aceasta vizează protejarea intereselor publice ale statului şi respectarea

legilor, prezenţa sa constituind o deosebire esenţială între statul unitar care recunoaşte

autonomia locală şi statul federal, unde instituţia tutelei este de neconceput în raporturile dintre

federaţie şi componentele sale (Popescu, 1999, p. 55).

Organizarea administrativ-teritorială reprezintă deci, modalitatea de reflectare în

teritoriu a deciziilor politico-administrative, fiind o expresie a politicii promovate la nivel central.

Noţiunea de unitate administrativ-teritorială, are două sensuri distincte, anume:

Teritorial, de circumscripţie administrativă a teritoriului de stat, exprimând sfera de

competenţă teritorială a organelor puterii locale. Acest sens are în vedere regimul de

desconcentrare administrativă, unitatea administrativ-teritorială fiind concepută doar ca

simplă porţiune a teritoriului unui stat;

Uman, de colectivitate teritorială locală, respectiv totalitatea populaţiei ce locuieşte pe o

anumită porţiune a teritoriului statului, cu interese publice locale proprii, distincte,

exprimate printr-o organizare juridică şi administrativă proprie.

Spre deosebire de noţiunile prezentate anterior, funcţia politico-administrativă se

raportează la aşezările umane, caracterizând acele aşezări care găzduiesc instituţiile de

administraţie centrală sau locală (primării, prefecturi, filiale ale unor partide politice, sedii

ale agenţiilor de dezvoltare etc.), prin intermediul cărora puterea centrală sau locală îşi

exercită atribuţiile în teritoriu. Raportul dintre politic şi administrativ este evidenţiat de

însuşi structura statului: rolul factorului politic este determinant în cadrul statelor cu

structură federală, a căror autoritate este transferată la nivel local, în vreme ce în statele cu

structură centralizată, bazate pe delegarea autorităţii, funcţia centrelor coordonatoare de

nivel local este preponderent administrativă.

Prin urmare, unităţile politico-administrative sunt formaţiunile statale din interiorul

statelor federale (state, provincii, teritorii etc.) spre deosebire de cele administrative,

corespunzătoare statelor unitare, a căror teritoriu este declarat prin constituţie ca fiind

indivizibil. Este şi situaţia României.

Caracteristica esenţială a funcţiei politico-administrative este dată de existenţa şi

particularităţile sistemului politic. În sistemele politice autoritare, bazate pe decizii

centralizate şi arbitrare, dinamica aşezărilor investite cu această funcţie şi indirect a

spaţiilor aflate sub influenţa lor este dictată de factorul politic; în sistemele democratice, în

care deciziile politice sunt argumentate de funcţionalitatea teritoriului, rolul comunităţilor

locale fiind preponderent, aceste aşezări au o dinamică naturală, condiţionată de mediul

fizic şi economico-social.

Structurarea pe două paliere a sistemului administrativ românesc a determinat

individualizarea a două tipuri de aşezări cu funcţie administrativă:

municipii reşedinţă de judeţ;

11

sate reşedinţă de comună şi oraşe / municipii de care depind administrativ unele aşezări2.

La acestea se adaugă rolul Capitalei ca centru coordonator de prim rang, în a cărei

subordonare se află întregul sistem administrativ naţional.

Tipurile şi intensitatea impactului elementelor structurante induse de funcţia

politico-administrativă asupra spaţiului geografic diferă în funcţie de mărimea şi

caracteristicile sistemelor teritoriale. De aceea, am considerat utilă structurarea analizei

în raport de cele trei nivele de organizare spaţială:

macroteritorial (la nivelul structurilor administrative de tip regional şi departamental);

mezoteritorial (prin analiza impactului asupra structurilor administrative de tip comunal);

microteritorial (la nivelul ecosistemelor urbane şi rurale).

Primele lucrări care fac referire la amenajarea teritoriului în România, axându-se

pe descrierea evoluţiei vechilor judeţe româneşti, sunt studii regionale de geografie

istorică, având ca autori atât geografi (Vasile Meruţiu, 1929), cât şi specialişti din ştiinţe

apropiate geografiei (Alexandru Ştefulescu, 1907; Ecaterina Zaharescu, 1923; Nicolae

Negulescu, 1928). Acestora li se adaugă capitolele referitoare la organizarea

administrativ-teritorială din lucrările cu caracter monografic, deschise de Armand

Călinescu (1938) printr-o radiografie a structurilor administrative interbelice şi a

raţiunilor care au stat la baza ultimei reforme administrative interbelice şi continuate,

după un sfert de secol, de Nicolae Stern în prefaţa ultimului volum al Monografiei

geografice a R. P. Române (1963). Ambele sunt însă puternic subordonate raţiunilor politice

ale momentului, fiind axate pe analize descriptive şi cantitative. Reprezentativ pentru

această perioadă rămâne studiul „Nestatornica hartă administrativă a României” (The Volatile

Administrative Map of Romania) elaborat de Ronald A. Helin, profesor la Universitatea

de Stat din Fullerton, California (S.U.A.), care pe baza unor surse extrem de

documentate reuşeşte o analiză a cauzelor politice şi economice care au stat la baza

repetatelor reforme administrative şi a impactului acestora asupra sistemului de aşezări

şi a structurilor teritoriale în ansamblu. Această lucrare, interzisă în România până în

1990, marchează trecerea de la etapa abordărilor istorice şi subiectiviste, orientate

politic, la analizele obiective, bazate pe criterii funcţionale. Acestea sunt continuate de

Victor Tufescu, care printr-o serie de articole publicate cu prilejul organizării

administrativ-teritoriale din 1968 realizează o analiză amănunţită a noilor judeţe, atât din

perspectiva tradiţiei istorice, cât şi prin prisma indicatorilor economico-sociali ai

momentului, evidenţiind disfuncţionalităţile care au condus la o nouă reformă

administrativă majoră şi principiile care au stat la baza noilor decupaje teritoriale.

Relativa stabilitate a acestora s-a reflectat printr-o frecvenţă mult diminuată a

studiilor de geografie administrativă în anii „70-‟80. Totuşi, în această perioadă apare prima

monografie cu caracter interdisciplinar asupra evoluţiei organizării administrative şi a

sistematizării teritoriului în România (Oroveanu, 1986), evidenţiindu-se principiile şi

raţiunile care au stat la baza fiecărui decupaj administrativ. La rândul său, cel de-al doilea

2 Acestea sunt integrate mediului urban şi figurează in nomenclatorul administrativ sub formă de localităţi

componente sau sate aparţinătoare.

12

volum al tratatului de Geografia României (1984) consacră un spaţiu distinct evidenţierii

evoluţiei formelor de organizare teritorial-administrativă (Ion Iordan, Dragoş Bugă, pp. 26-30).

Îndepărtarea constrângerilor politice după 1990, a creat premisele unei abordări critice,

obiective a raportului dintre sistemele de aşezări şi organizarea administrativ-teritorială a

României. Începutul anilor ‟90 a fost marcat de curentul „restitutio in integrum” care a pus în

discuţie reorganizarea administrativ-teritorială a ţării pornind de la structurile administrative

interbelice şi extrapolându-le la situaţia actuală (Ion Iordan, 1992, 2003; Ion Iordan,

Violette Rey, 1993; Ion Iordan, Valeria Alexandrescu, 1996). Acestora li s-au alăturat studii

centrate pe analiza funcţională a fostelor reşedinţe de judeţ (Ioan Ianoş, Cristian Tălângă,

Alexandru Ugron, 1992), sau pe evoluţia şi particularităţile formelor de organizare

administrativ-teritorială ale spaţiului românesc (Ion Filipescu, 1992; George Erdeli, 1997;

Ioan Silviu Nistor, 2000 etc.).

Preocupări care să evidenţieze relaţiile dintre aşezări şi organizarea administrativ-

teritorială a României, sau încercări de realizare a unei baze teoretico-metodologice şi a

unui model de optimizare a organizării administrative care să ţină seama atât de tradiţii, cât

şi de actualele arii de polarizare urbană şi relaţiile stabilite la nivelul sistemului de aşezări

sunt însă puţin prezente în literatura geografică românească, începuturile fiind de dată

recentă (Ioan Ianoş, 2000, Octavian Groza, 1999-2000, 2002).

Rezultă necesitatea unei abordări multicriteriale, sistemice a acestor probleme, care

să evidenţieze o alternativă viabilă pentru actuala organizare administrativ-teritorială în

contextul asigurării unei dezvoltări durabile şi echilibrate.

13

Partea I ORGANIZAREA TERITORIULUI STATAL.

MODELE DE ORGANIZARE ŞI AMENAJARE A

TERITORIULUI

Capitolul I

TIPURI DE REGIUNI. REGIUNILE UNIUNII EUROPENE

1. PLURIVALENŢA CONCEPTULUI DE REGIUNE

Pentru a vedea mai bine unde se restrânge înţelesul său, considerăm utilă o scurtă

retrospectivă a multiplelor accepţiuni ale conceptului de „regiune”, a modului în care

acestea au apărut, au evoluat şi s-au îmbogăţit pe parcursul timpului. Între acestea, se

detaşează ca importanţă:

Regiunea naturală, omogenă din punct de vedere al aspectului peisagistic şi al

modului de utilizare al terenurilor, ca premisă de regionare a potenţialului economic, ce

a constituit punctul de pornire al şcolii franceze de geografie regională condusă de Paul

Vidal de la Blache, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Influenţele sale s-au regăsit

la noi în principal în lucrările lui Vintilă Mihăilescu (1932, 1964, 1968)3 şi Horia

Grumăzescu (1965, 1968)4, care situau peisajul ca principal factor al regionării,

conducând la delimitarea regiunilor naturale clasice pornind de la criterii

geomorfologice (Posea, Badea, 1984)5;

Regiunea ca spaţiu politic, delimitată după criterii etnocratice, fundamentate prin

identitate etnică, culturală şi lingvistică, ce stă la baza federalismului bazat pe modelul

autonomist-etnocratic de regionare. Este regiunea generatoare de forţe centrifuge şi

3 Mihăilescu, V. (1932), Marile regiuni morfologice ale României, în Buletinul Societăţii Regale

Române de Geografie, L, 1931, pp. 314-332; Mihăilescu, V. (1964), Regiune geografică şi regiune

economică. Contribuţii la precizarea unor termeni fundamentali în geografia regională, în Studii şi

Cercetări de Geologie, Geofizică şi Geografie, Geografie, XI, pp. 3-14; Mihăilescu, V. (1968),

Geografie teoretică. Principii fundamentale. Orientarea generală în ştiinţele geografice, Edit.

Academiei, Bucureşti; Mihăilescu, V. (1968), La région géographique comme méthode de travail dans

les recherches géographiques, în Revue Roumaine de Géologie, Géophisique et Géographie,

Géographie, 12, 1-2, pp. 3-7. 4 Grumăzescu, H. (1965), Unele probleme de geografie regională, în Natura, 5; Grumăzescu, H.

(1968), The limits of geographical regions and determination criteria, în Revue Roumaine de

Géologie, Géophisique et Géographie, Géographie, 12, 1-2. 5 Posea, Gr., Badea, L. (1984), Unităţile de relief (regionarea geomorfologică). Hartă color la scara

1:800 000, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

14

tensiuni geopolitice ce pot izbucni violent atunci când actorii ce se interpun în

managementul acestor crize (locali şi statali) au interese divergente;

Regiunea administrativă, avându-l ca principal promotor pe Georges Pompidou,

apărută ca o replică a regiunii etnocratice, ce fundamentează organizarea statală după

model unitar. În acest caz, regiunea este plasată ca o autoritate delegată în raport cu

statul; statul nu delegă regiunii atributele sale, ci autoritatea necesară exerciţiului

regional al acestor atribute (Bădescu, Dungaciu, 1995)6. Criteriile pentru delimitarea

regiunilor administrative sunt diverse: fie că au rădăcini în trecutul istoric (regiunile şi

departamentele franceze, comitatele maghiare, voievodatele poloneze sau judeţele

româneşti), fie divid spaţii omogene sub aspectul potenţialului natural şi al

particularităţilor economico-sociale (amter-urile daneze, nomoi-urile greceşti) fiind

rezultatul unor delimitări convenţionale, fie pornesc de la raţiuni de ordin economic

(regiunile şi raioanele din spaţiul ex-sovietic);

Regiunea economico-statistică, rezultată din delimitări convenţionale, în multe

cazuri cu caracter arbitrar, a fost creată cu scopul raportării statistice a fenomenelor

economico-sociale, pentru o mai bună imagine a discrepanţelor la nivel macroteritorial.

Sunt de regulă construcţii artificiale, fără personalitate juridică, funcţie administrativă

sau antecedente istorice, rezultate prin agregarea, în unele cazuri pe bază de voluntariat,

a unităţilor administrativ-teritoriale de rang inferior existente (regiuni de dezvoltare în

România, ZEAT în Franţa, regieungsbezirk în Germania, landsdelen în Olanda, regiuni

standard sau grupări de comitate în Regatul Unit, grupări de amter în Danemarca,

grupări de regiuni de dezvoltare în Grecia, grupări de comunităţi autonome în Spania sau

grupări cu finalitate comunitară în Portugalia);

Regiunea funcţională, a cărei omogenitate are la bază criteriul funcţional, indus

de relaţiile stabilite între nucleele de locuire, dezvoltate la rândul lor în ariile de

convergenţă ale fluxurilor materiale şi umane. Acest tip de regiuni se dezvoltă de regulă

la limita dintre regiunile naturale omogene, în spaţiile de complementaritate economico-

socială (limita dintre bordura montană şi Subcarpaţi, dintre aceştia şi zonele de câmpie

etc). Regionarea după criterii funcţionale, ca urmare a interconexiunilor multiple dintre

spaţiile naturale omogene s-a impus după al doilea război mondial, ca urmare a afirmării

şcolilor geografice americane cristalizată în jurul lui Walter Isard (1960)7 şi a influenţei

pe care aceasta a exercitat-o în Europa, îndeosebi asupra şcolii franceze (Juillard, 1962;

Boudeville, 1968; Claval, 1968; Gravier, 1970; Labasse, 1971, 1991)8. Acest model de

abordare s-a reflectat în literatura geografică românească prin studiile elaborate de prof.

6 Bădescu, I., Dungaciu, D. (coord) (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, I-II, Edit. Floarea

Albastră, Bucureşti. 7 Isard, W. (1960), Methods of Regional Analysis, Wiley, New York.

8 Juillard, E. (1962), La région: essai de définition, în Annales de Géographie, 387, Paris; Boudeville,

J. R. (1968), L’espace et les pôles de croissance, Presses Universitaires de France, Paris; Claval, P.

(1968), Régions, nations, grands espaces, M. Th. Génin, Paris; Gravier, J. F. (1970), La question

régionale, Flammarion, Paris; Labasse, J. (1971), L’organisation de l’ espace. Elements de géographie

volontaire, Hermann, Paris; Labasse, J. (1991), L’ Europe des régions, Flammarion, Paris.

15

dr. Ioan Ianoş focalizate în general pe impactul sistemelor de aşezări asupra dezvoltării

regionale (1987, 1993, 2000)9;

Regiunea ca spaţiu mental, este rezultatul proiecţiei elementului spaţial în

psihologia locuitorilor, al comuniunii dintre om şi mediul său de viaţă, element

determinant în durabilitatea oricărei structuri regionale. Spaţiile mentale sunt în acelaşi

timp spaţii funcţionale, dar şi spaţii de omogenitate etnică şi culturală; spaţii de

raportare a identităţii locuitorilor, structurate de jos în sus, pe baza relaţiilor dintre

colectivităţile locale. De aceea, regiunile care au ajuns la stadiul de spaţii mentale sunt

considerate cele mai evoluate şi totodată cele mai viabile pentru a deveni structuri

administrative. Spaţiul mental reprezintă proiecţia actuală a unei continuităţi istorice;

elementul identitar nu poate fi decât consecinţa continuităţii de locuire. Din această

perspectivă, regiunea, privită ca spaţiu mental, poate fi asimilată noţiunii de regiune

istorică.

2. MODELE TEORETICE DE REGIONARE POLITICO-ADMINISTRATIVĂ

Argumentul identităţii etnice şi culturale ca factor de diferenţiere regională a

condus la cristalizarea a trei modele privind regionarea politico-administrativă, care stau la

baza fundamentării teoretice a celor trei tipuri de structură statală: federală, unitară şi

regională.

2.1. Modelul autonomist-etnocratic

A fost fundamentat de Jean Fouéré (1968) şi are la bază criteriile etnice şi

culturale ca factori de diferenţiere regională. Raţiunea autorului porneşte de la un

presupus fenomen de „erodare” a statului naţional, în faţa afirmării statului-regiune.

Scopul întregului demers vizează organizarea teritoriului pe baza arealelor omogene etnic şi

cultural, prin garantarea constituţională a autonomiei.

Sistemul federal presupune existenţa unei comunităţi de entităţi politico-

administrative10

caracterizate printr-o largă autonomie, reprezentate printr-un singur

subiect de drept internaţional, printr-un guvern central şi câte un guvern local pentru fiecare

stat membru. Principiul de bază este cel al dizolvării autorităţii centrale prin transferarea sa la

nivel local, cele două tipuri de guverne având personalităţi şi competenţe distincte. La nivel

9 Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti; Ianoş, I.

(1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, în Studii şi Cercetări de Geologie, Geofizică

şi Geografie, Geografie, XL, Bucureşti; Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică,

Edit. Tehnică, Bucureşti. 10

Acestea poartă diferite denumiri: state în S.U.A., Australia, India, Malaysia, Mexic sau Venezuela;

provincii - în Canada, Republica Africa de Sud sau Argentina; cantoane în Elveţia; regiuni în Belgia;

landuri în Germania şi Austria; emirate (Emiratele Arabe Unite); republici autonome, regiuni autonome,

districte - în Rusia etc.

16

central sunt soluţionate problemele comune, funcţiile statului federal fiind împărţite între

statul federal şi statele componente, acestea contribuind în mod egal la elaborarea legilor

federale. Astfel, federalismul încearcă să rezolve problema unităţii statale prin realizarea

unui echilibru între forţele centripete şi cele centrifuge. Acest sistem funcţionează

eficient acolo unde comunităţile regionale doresc uniunea pentru a beneficia de anumite

avantaje politice sau economice, dar fără să-şi piardă identitatea.

Experienţa internaţională a ultimelor decenii a demonstrat însă ineficienţa

federalismului pe criterii etnice (colapsul U.R.S.S. şi a fostei Iugoslavii, dezmembrarea

Cehoslovaciei, fragilitatea Bosniei şi Herţegovina etc.), modelele cele mai viabile de

structuri federale fiind cele bazate pe argumentele mai curând de natură istorică şi

culturală (cazul Germaniei şi Austriei); lingvistică (Belgia, Elveţia), sau colonială - în

situaţia statelor federale constituite prin unificarea unor foste colonii - S.U.A., Canada,

Australia, Republica Sud Africană, Malaysia, Tanzania etc.).

Fie că au la bază unitatea culturală, lingvistică, etnică sau sunt relicte ale unor

vechi state medievale sau coloniale, acestea se caracterizează prin disproporţii evidente atât

sub raport teritorial, cât şi al potenţialului economic şi demografic de care dispun,

rezultat al menţinerii identităţii regionale de-a lungul timpului. La acestea se adaugă

prezenţa mai multor tipuri de unităţi politico-administrative de prim rang - state şi

teritorii (în Australia, India, Brazilia); republici, regiuni, teritorii (în Fedetaţia Rusă), ca şi

poziţia distinctă a capitalei în cadrul structurilor politico-administrative interne, ca un

simbol al armonizării unor teritorii cu caracteristici diferite (District of Columbia în S.U.A.,

Capital Federal în Argentina, Districto Federal în Brazilia, Australian Capital Territory în

Australia etc.).

Principala problemă care se ridică în cazul regionării pe criterii etnice o constituie

marea diversitate a grupurilor etnice - acestea variind de la comunităţi izolate, de câteva

zeci sau sute de persoane, până la grupuri etnice foarte mari de sute de mii, milioane şi

chiar miliarde de oameni, fapt ce impune o mare diversitate a mărimii şi structurii

unităţilor regionale. Lucrurile se complică şi mai mult în cazul grupurilor etnice

amestecate şi intercalate - cazul fostei Iugoslavii sau a unor regiuni din spaţiul ex-

sovietic, unde constituirea unor structuri regionale exclusiv după apartenenţa etnică ar fi

neviabilă, dacă nu chiar imposibilă (s-ar ajunge la structuri extrem de fragmentate, de

tipul fostelor bantustane sud-africane). La aceasta se adaugă şi efectul psihologic indus

de segregarea pe criterii etnice.

Absenţa unor legături directe între compoziţia etnică, structura statului şi mărimea

teritoriului acestuia este demonstrată de însăşi harta politică a lumii contemporane. State

imense atât ca potenţial demografic, cât şi ca teritoriu au o structură unitară (China -

9,59 mil. kmp; 1,16 mld. loc); în vreme ce state reduse ca suprafaţă şi populaţie sunt

organizate pe baze federale (Elveţia, Belgia, Austria, Malaysia, Emiratele Arabe Unite);

state cu populaţie relativ eterogenă etnic au o organizare unitară (îndeosebi cele

desprinse din fosta U.R.S.S sau state vest-europene devenite multinaţionale ca urmare a

imigrărilor masive), în vreme ce state omogene etnic sunt organizate după sistem federal

(Germania şi Austria fiind cazuri reprezentative).

17

Tabelul 1 – Mărimea şi structura unităţilor administrative din unele state cu structură

federală

Statul

Nr. unităţi

administrative

de prim rang

Nr. tipuri

de unităţi

administrative

de prim rang

Raportul

dintre

supr. maximă

şi supr.

minimă

Supr. medie

a unităţilor

administrative

(km2)

Supr. medie

(%)

din supr. totală

a ţării

Argentina 23 2 1 546 154 001,5 5,5

Austria 9 1 46,2 9 793,5 11,67

Australia 8 2 1 038,4 1 265 022 16,4

Brazilia 27 3 60 171 782 235,5 9,2

Canada 12 2 275,1 773 150 7,75

E.A.U. 7 1 260 32 625 39

Germania 16 1 174,6 35 475 14,3

India 31 2 13 857,7 221 739 6,7

Fedetaţia Rusă 89 4 1 034,4 51 085,5 50

S.U.A. 50 2 8 485 1 553 100 9,1

2.2. Modelul liberal-democratic

L-a avut ca principal promotor pe Georges Pompidou, preşedinte al Franţei între

1969 şi 1974, şi a apărut ca o replică a modelului autonomist-etnocratic, fundamentând

teoretic organizarea regională după criterii unitare. Regiunea este plasată ca o autoritate

delegată în raport cu statul; statul nu delegă regiunii atributele sale, ci autoritatea

necesară exerciţiului regional al acestor atribute (Bădescu, Dungaciu, 1995, II, p. 8)

autoritate exprimată prin tutela administrativă. Regiunea nu este o instituţie etnică, ci

una administrativă, garanţie a statalităţii pe suport naţional. Ea se doreşte a fi un

instrument de implementare a politicilor publice unitare ale statului, configuraţia sa

grefându-se pe unităţile administrativ-teritoriale de rang inferior (regionalismul francez).

Din punct de vedere teoretic, statul unitar se caracterizează printr-un înalt grad de

omogenitate şi coeziune internă, rezultat al unor particularităţi distincte, care-l deosebesc

de cel federal (Bodocan, 1997, pp. 103-104):

- Suprafaţă relativ mică. Cu cât teritoriul unui stat este mai mare, cu atât barierele

morfografice sau cele hidrografice sunt mai numeroase şi evidente; deosebirile culturale

dintre comunităţile teritoriale tradiţionale sunt mai profunde accentuând forţele

centrifuge şi reducând eficacitatea unei autorităţi centrale unice;

- Formă cât mai compactă. Un stat fragmentat, perforat sau cu o formă neregulată

induce zone periferice, care pot prezenta diferenţieri semnificative faţă de aria centrală

(nucleu), diferenţieri ce pot constitui obstacole în unitatea şi coeziunea lui, conducând

spre mişcări secesioniste, mai ales când diferenţierile ce caracterizează aceste zone

periferice sunt de natură etnică, culturală, religioasă, lingvistică etc.;

18

- Prezenţa unei singure arii centrale, marcată de obicei printr-o mare densitate a

populaţiei, prin prezenţa capitalei şi prin convergenţa fluxurilor demografice şi

economice. Această arie centrală este ideal să coincidă cu centrul teritoriului statului;

- Densitate şi uniformizare mare a populaţiei. În situaţiile în care între două zone intens

populate din acelaşi stat se interpune un teritoriu slab locuit (montan, deşertic, pădure

ecuatorială etc.), acesta poate acţiona ca o barieră pentru omogenizarea populaţiei,

generând sentimente de izolare şi regionalism (cazul Sudanului sau a R.D. Congo).

Din cele 193 de state ce alcătuiesc harta politică a lumii contemporane11

, peste

150 sunt organizate după criterii unitare, însă puţine dintre acestea se apropie de modelul

statului unitar ideal. Din acest punct de vedere, Franţa este considerată unul dintre cele

mai bune exemple, având o suprafaţă medie (mare după standardele europene), o formă

compactă, o singură arie centrală, de veche tradiţie, situată în partea sa central-nordică,

cu capitala situată în centrul acesteia şi cu o populaţie numeroasă şi relativ omogenă.

Unele state sunt fie prea mari (China, Sudan, R.D. Congo, Algeria etc.), altele prea

fragmentate (Indonezia, Japonia, Filipine) pentru a se apropia de modelul ideal.

În concluzie, se poate afirma că deosebirea fundamentală dintre cele două modele

de organizare administrativ-teritorială constă în tipul descentralizării: prin delegarea

autorităţii de la nivel central la nivel local (în cazul modelului liberal-democratic), în

vreme ce modelul autonomist-etnocratic are la bază destrămarea autorităţii, prin

transferarea acesteia de la nivelul statului la cel al autorităţilor locale. Primul tip de

regionalism se caracterizează prin autoadministrare; al doilea, prin autodeterminare.

2.3. Modelul autonomiilor regionale

Cea de-a treia categorie de state o formează statele unitare compuse12

sau statele

regionale13

, în care distincţia dintre tipul federal şi cel unitar nu este foarte strictă. Statul

regional a apărut în acele state unitare în care s-a acordat o anumită autonomie unor

regiuni, în general distincte din punct de vedere etnic şi cultural sau depărtate de aria

centrală, distribuţia puterii fiind foarte asemănătoare cu cea din sistemul federal.

Tendinţele secesioniste dezvoltate în astfel de regiuni (Ulster, Scoţia, Catalonia, Ţara

Bascilor, Lombardia etc.) au generat modelul de organizare administrativ-teritorială ce

are la bază autonomiile regionale. Acesta a fost iniţiat în Regatul Unit prin acordarea

unor autonomii din ce în ce mai largi Ulsterului, Scoţiei şi Ţării Galilor, autonomie

concretizată prin constituirea în aceste provincii a unor guverne locale. De aici modelul

s-a extins mai întâi în vestul Europei (Italia, Spania, Portugalia, Belgia, Danemarca), iar

de aici în întreaga lume.

11

Sursa: US Department of State, Bureau Intelligence and Reseach, Washington DC, www.state.gov. 12

Termenul a fost introdus de Elazar în 1975 (Paddison R., 1983, The Fragmented State, Basil Blackwell,

Oxford). 13

Termen sugerat de Juan Fernando în lucrarea El Estado Unitoario, El Federal y El Estado Regional, Madrid,

1979.

19

Modelul regional diferă de la un stat la altul în funcţie de gradul de autonomie şi

de domeniile de competenţă ale autorităţilor locale. Se diferenţiază totuşi două variante:

o variantă în care statele unitare cu populaţie minoritară permit funcţionarea unor

guverne regionale cu puteri legislative şi cu responsabilităţi funcţionale (Regatul Unit,

Spania, Italia), cealaltă în care acestea sunt asociate (politic, economic sau militar) cu

anumite comunităţi, fără însă ca acestea să-şi piardă identitatea culturală şi organizaţiile

politice. Exemple în acest sens sunt date de insulele din apropierea unor state unitare,

care au intrat sau au rămas în uniune cu acestea: Azore sau Madeira (Portugalia);

Baleare şi Canare (Spania); Aaland (Finlanda); Groenlanda şi Feröe (Danemarca) etc.

(Ibid, p. 107).

Complexitatea raporturilor dintre stat şi regiuni este dată şi de caracterul biunivoc

al acestor relaţii: pe de o parte atitudinea puterii centrale faţă de comunităţile teritoriale-

locale ce alcătuiesc regiunile, pe de altă parte răspunsul acestora la stimulii externi

concretizaţi prin măsurile de planificare regională. În primul caz, contrastele teritoriale

sunt privite dinspre nivelul central spre cel local (regionalizare); în al doilea caz rolul

esenţial le revine actorilor locali care se autodefinesc în raport cu puterea centrală

(regionalism). Astfel, gradul de regionalizare depinde mult de modul în care autorităţile

centrale reuşesc să delege la nivel substatal (regional) o parte din autoritatea lor

administrativă, politică, educaţională şi economică (Gruber, 1999).

La fel ca în cazul federalismului, structura etnică nu reprezintă un element cheie

în definirea statului regional. Sunt state ale căror regiuni s-au impus pe baza

diferenţierilor etnice şi culturale - Regatul Unit (Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord);

Spania (Catalonia, Ţara Bascilor); Italia (Tirolul de Sud), după cum organizare regională

au şi unele state cu o structură etnică relativ omogenă (Olanda, Danemarca, Norvegia,

Suedia, Finlanda etc.).

Tabelul 2 - Raportul dintre ponderea populaţiei majoritare şi tipul statelor europene STATUL Structura etnică

Austria F Austrieci – 98%

Belgia F Flamanzi – 56%, Valoni – 44%

Bosnia-Herţegovina F Bosniaci - 44%, Sârbi – 31%, Croaţi – 17%

Cehia U Cehi – 94%

Danemarca R Danezi – 96%

Elveţia F Germani – 65%, Francezi – 18%, Italieni – 10%

Estonia U Estonieni – 61%, Ruşi – 30%

Finlanda R Finlandezi – 94%

Franţa U Francezi – 93,7%

Germania F Germani – 93%

Italia R Italieni – 95%

Letonia U Letoni – 53%, Ruşi – 34%

Lituania U Lituanieni – 80%

Norvegia R Norvegieni – 98%

Olanda R Olandezi – 96%

20

Regatul Unit R Englezi – 84%, Scoţieni – 20%

România U Români – 89,5%

Federaţia Rusă F Ruşi – 81%

Spania R Spanioli – 73%, Catalani – 18%

Suedia R Suedezi – 99%

Ucraina U Ucraineni – 73%, Ruşi – 20%

F – Stat federal, U – Stat unitar, R – Stat regional

Organizarea administrativ-teritorială, ca formă de exprimare geografică a

sistemelor politice, presupune dispersarea puterii în teritoriu la anumite nivele

instituţionale. Nivelele de bază sunt cele regionale şi cele locale, dar în practică acestea

sunt mult mai complexe, în funcţie de sistemul politic al fiecărui stat. G. Smith14

diferenţiază şapte nivele teritoriale de organizare administrativă:

I. Guvernul (autoritatea) centrală;

II. Guvernul (autoritatea) statului federal component (în statele federale);

III. Guvernul (administraţia) regională (în statele unitare);

IV. Guvernul (autoritatea) locală de rang superior (departamental);

V. Administraţia guvernamentală inter-regională;

VI. Autoritatea locală de rang inferior (municipal sau comunal);

VII. Unităţile subcomunale (consiliile parohiale).

Nici un stat nu deţine toate aceste nivele de guvernare, ci combină doar câteva dintre

ele. Cel mai frecvent utilizate în practica administrativă sunt sistemele departamental

(caracterizat prin trei nivele de administraţie: naţional, intermediar şi local) şi regional (cu

patru nivele administrative - două intermediare: departamental şi regional). Sistemul

comunal, cu un singur nivel inferior, cel de bază, este mai rar folosit, fiind specific

îndeosebi statelor reduse teritorial.

Dacă în spaţiul vest-european s-a impus modelul regional, caracterizat prin

existenţa unui nivel intermediar inferior, mai apropiat de cel de bază şi a altuia

intermediar superior, de mari dimensiuni, cu un important potenţial demografic şi

economic, care preia o parte din atribuţiile statului, la est de fosta Cortină de Fier cel mai

des utilizat a fost sistemul departamental. Abia în 1990, unele state (Polonia, Ungaria) au

trecut la sistemul regional, ca o premisă a interconectării acestora la sistemul regional

european. Franţa, statul cu cea mai mare suprafaţă din Uniunea Europeană, şi-a

perfecţionat sistemul regional prin adăugarea între nivelul departamental (96 unităţi) şi cel

comunal (36.700 unităţi) a unor nivele inferioare, tradiţionale, de desconcentrare

administrativă (arondismentele şi cantoanele).

In România, în perioada interbelică, guvernarea se făcea după sistemul regional, la

nivelele I (naţional), III (directorat ministerial, ţinut), IV (judeţ), V (plasă) şi VI

(municipiu, oraş sau comună); după cel de-al doilea război mondial - la nivelele I

14

Apud. Paddison (1983), Bodocan (1997).

21

(naţional), III (regiune), IV (raion) şi VI (municipiu, oraş sau comună)15

, iar în actuala

organizare administrativ-teritorială, guvernarea se face în sistem departamental, doar la

nivelele I (naţional), IV (judeţ) şi VI (municipiu, oraş, comună). Dacă nivelul II de

organizare este exclus în cazul României, caracterul său unitar fiind reglementat prin

Constituţie, considerăm că un eventual model de optimizare a organizării administrativ-

teritoriale ar trebui să aibă la bază nivelele central (naţional), regional, cel mai important

(regiuni administrative constituite pe baza provinciilor istorice sau a sistemelor urbane

regionale), departamental (judeţe), subdepartamental (structuri administrative de tipul

plaselor interbelice), comunal (municipii, oraşe şi comune) şi subcomunal (sectoare

administrative în cadrul oraşelor mari şi sate în cadrul comunelor). Dintre acestea, nivelul

regional şi cel departamental (judeţean) ar constitui trepte de autonomie locală,

eşantioanele inferioare constituind doar structuri de desconcentrare a serviciilor şi de

redistribuire a fondurilor la nivel local (situaţie oarecum asemănătoare arondismentelor,

cantoanelor şi comunelor franceze).

3. STANDARDIZAREA REGIONALĂ ÎN EUROPA. NOMENCLATORUL

UNITĂŢILOR TERITORIAL-STATISTICE (NUTS)

Europa naţiunilor, a statelor unitare şi naţionale, omogene etnic şi Europa regiunilor, ca

entităţi autonome, clădite pe baza personalităţii lor etnice, culturale şi, nu în ultimul rând

economice, reprezintă deci cele două alternative faţă de care este dezbătut viitorul

continentului. Regiunile Europei au însă o geneză şi o consistenţă foarte variată. Astfel,

cele 22 de regiuni franceze sunt puse pe acelaşi nivel cu cele 16 landuri germane, cu cele

12 provincii olandeze sau cu cele 45 comitate engleze, disparităţile accentuându-se şi mai

mult la nivelele administrative inferioare. Unele regiuni reprezintă construcţii pur

artificiale, generate de raţiuni statistice sau legate de integrarea europeană, altele sunt

moştenirea unui trecut glorios şi au constituit entităţi teritoriale stabile pe parcursul a sute

de ani. Unele se apropie de 100 000 km2 (Castilia-Leon – 94 000 km

2), altele nu depăşesc

câteva sute de kilometri pătraţi, alcătuind practic teritoriul administrativ al unor oraşe

(Bremen, Hamburg, Berlin sau Bruxelles). Între estul Angliei şi insulele sudice şi estice ale

Greciei raportul de populaţie este de 20:1, iar între centrul spaniol şi landul Bremen din

Germania, raportul de suprafaţă este de 532:1(!). Iar dacă analiza este extinsă la întregul

spaţiu european, contrastele evident, se adâncesc (Fig. 2). Iată de ce, încă din 1972 au

fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională pe întreg

spaţiul CEE, iar în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională

(FEDER), primul instrument european pentru implementarea politicilor de dezvoltare

regională şi înlăturarea dezechilibrelor teritoriale. O bază unitară de analiză pentru

ansamblul fenomenelor economice şi sociale de pe întreg spaţiul CEE a fost creată abia în

15

S-a menţinut sistemul regional, dar fragmentarea administrativă s-a transmis de la nivelul superior la cel

inferior.

23

1989 prin elaborarea unui decupaj regional unic: Nomenclatorul unităţilor teritorial-

statistice (NUTS). Conceput iniţial pe trei nivele ierarhice (NUTS 1 - nivel macroregional,

echivalent nivelului federal; NUTS 2 - nivel regional şi NUTS 3 - nivel departamental)

(Labasse, 1991, p. 138), la care s-a adăugat ulterior şi un nivel local (comunal) - NUTS 4 -

prin acest instrument de lucru s-a realizat o corespondenţă între nivelele regionale din ţările

comunitare pe de o parte şi dintre acestea şi decupajele administrative naţionale pe de altă

parte. Această standardizare a condus la individualizarea a două categorii de regiuni:

1. Regiuni administrative sau politico-administrative, cu o identitate regională proprie,

dată de fundamentul istoric şi de unitatea factorilor culturali, etnici, lingvistici,

economici (landuri şi kreize în Germania, regiuni şi departamente în Franţa, regiuni şi

provincii în Italia şi Belgia, comunităţi autonome în Spania etc.);

2. Regiuni de raportare teritorial-statistică, construcţii artificiale, fără personalitate

regională, funcţie administrativă sau antecedente istorice, rezultate prin agregarea unităţilor

administrativ-teritoriale de rang inferior existente (ZEAT în Franţa, regieungsbezirk în

Germania, landsdelen în Olanda, regiuni standard şi grupări de comitate în Regatul Unit,

grupări de amter în Danemarca, grupări de regiuni de dezvoltare în Grecia, grupări de

comunităţi autonome în Spania sau grupări cu finalitate comunitară în Portugalia).

Vechimea şi ampla dezvoltare a fenomenului urban în Europa centrală şi de vest a

constituit principalul element favorizator în structurarea regională. Nucleele urbane au

constituit încă din antichitate, dar mai cu seamă în perioada medievală, principalii factori

de stimulare a organizării spaţiale, favorizând constituirea în jurul lor a entităţilor

politico-administrative ce stau la baza actualelor regiuni europene.

Cu excepţia celor trei state cu structură federală (Germania, Austria şi Belgia),

nivelul regional superior (NUTS 1) este alcătuit din construcţii artificiale create ca bază

de raportare statistică, fără însă a avea o identitate şi o funcţionalitate regională proprie

(Ibidem). Dimensiunea medie a unităţilor teritorial-statistice de nivel 1 este de 35 100

km2 (pentru suprafaţă) şi de 5 milioane locuitori (pentru populaţie), mai redusă decât

standardele teoretice ce stau la baza decupajului acestora (suprafaţă în jur de 50.000 km2,

populaţie în jur de 6 milioane locuitori). Discrepanţele teritoriale se amplifică chiar, în

raport cu nivelurile administrative: dacă cele 6 regiuni franceze care alcătuiesc Bazinul

Parizian însumează 139 122 km2, regiunea Nord-Pas de Calais cu numai 12 144 km

2

alcătuieşte singură o zonă economică teritorial-administrativă (ZEAT) de nivel NUTS 1, la fel

ca landurile-oraşe germane sau ca regiunea Bruxelles.

Un adevărat nivel regional apare abia pe treapta NUTS 2 care grupează structurile

regionale de bază ale majorităţii statelor Uniunii Europene: Franţa, Finlanda, Italia, Grecia,

Irlanda, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia. Faţă de medie (13 500 km2 pentru suprafaţă, 2

milioane locuitori pentru populaţie), ecarturile de variaţie sunt considerabile: 8 regiuni

depăşesc 40 000 km2 (5 spaniole - Andaluzia, Aragon, Castilia-Leon, Castilia-La Mancha şi

Extremadura şi 3 franceze - Acvitania, Midi-Pyrénées şi Rhône-Alpes), iar 15 sunt mai

mici de 5 000 km2 (dintre care 9 numai în Olanda - cea mai mică, Utrecht - 1396 km

2)

(Labasse, 1991, p. 145). Prin urmare, nu mărimea, ci funcţionalitatea este criteriul de bază

în individualizarea regiunilor europene, fie că este vorba de regiunile politico-

24

administrative, cu personalitate istorică şi culturală sau de regiunile teritorial-statistice,

născute din raţiuni economice.

Tabelul 3 - Unităţile regionale de bază ale statelor membre UE Statul Suprafaţa

(km2)

Populaţia

2004

(mii loc)

Diviziuni politico-

administrative

de bază

Supr.

medie

(km2)

Populaţi

a medie

(mii loc)

NUTS

Austria 83 871 8 105 9 landuri 9 319 900,5 1

Belgia 30 528 10 417 3 regiuni 10 176 3 472,3 1

Bulgaria 110 970 7 933 28 districte 3 963,2 283,3 3

Cehia 78 866 10 211 14 provincii 5 633,3 729,3 2

Cipru 9 251 890 6 districte 1 541,8 148,3 3

Danemarca 43 098 5 181 15 districte (amter)

2 municipalităţi

2 535,2 315,8 3

Estonia 45 227 1 370 15 provincii 3 015,1 91,3 3

Finlanda 338 145 5 185 6 provincii 56 357,5 864,2 1

Franţa 543 965 58 518 22 regiuni 24 725,7 2.660 2

96 departamente 5 666,3 609,6 3

Germania 357 030 82 531 16 landuri 22 314,4 5 158,2 1

Grecia 131 957 11 045 13 regiuni 10 150,5 849,6 2

Irlanda 70 273 4 044 4 provincii

34 comitate

17 568,2

2 066,8

1 011

118,9

2

3

Italia 301 338 58 462 20 regiuni 15 066,9 2 823,1 2

Letonia 64 589 2 385 26 districte rurale

7 oraşe

1 957,25 72,3 3

Lituania 65 300 3 425 10 districte 6 530 342,5 2

Luxemburg 2 586 439,5 3 districte 862 146,5 3

Malta 315,6 400 6 regiuni 52,6 67 4

Olanda 41 528 16 258 12 provincii 3 460,7 1 354,8 2

Polonia 312 685 38 180 16 voievodate 19 542,8 2 386,25 1

Portugalia 92 152 10 475 18 districte

3 regiuni autonome

4 388,2 498,8 2

Regatul Unit al

Marii Britanii

şi Irlandei de

Nord

242 514 59 645 43 comitate

- în Anglia şi

123 districte:

43 în Anglia, 32 în

Scoţia, 22 în Wales,

26 în Ulster

1 461 359,3 3

România 238 391 21 673 42 judeţe 5 676 516 3

Slovacia 49 034 5 379 8 regiuni 6 129,25 672,4 2

Slovenia 20 273 1.997 12 regiuni statistice 1 689,4 166,4 3

Spania 505 957 42.744 17 comunităţi

autonome

29 762,2 2 514,3 2

Suedia 450 295 8 992 21 comitate 21 442,6 428,2 2

Ungaria 93 030 10 117 20 comitate 4 651,5 505,85 3

Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2006, Instituto Geografico de Agostini, Novara.

25

Suprafaţa nu este un criteriu definitoriu nici pentru rangul unităţilor teritorial-

statistice: regiuni de nivel NUTS 1 sunt mai mici decât regiuni de nivel NUTS 2 (din

alte state), condiţia fiind doar ca o unitate de rang superior să fie formată dintr-un număr

întreg de unităţi de rang inferior. Unele regiuni de nivel 1 aparţin deopotrivă şi nivelului

teritorial-statistic 2 (Ile de France, Nord - Pas de Calais în Franţa; Schleswig-Holstein,

Bremen, Hamburg, Saar şi Berlin în Germania; Estul Angliei şi Irlanda de Nord în

Regatul Unit); unele regiuni de nivel 2 aparţin şi nivelului 3, după cum, în cazul

Luxemburgului, toate cele trei nivele coincid.

Totuşi, în pofida acestui mozaic aparent eterogen la nivel comunitar, fiecare stat

membru îşi are unul sau chiar două (în cazul Franţei) eşaloane regionale reprezentative

ce corespund diferitor nivele teritorial-statistice.

În câteva state reduse ca suprafaţă şi cu un grad mare de fragmentare

administrativă la nivel superior (Olanda, Danemarca şi Luxemburg), individualizarea

unor nivele regionale de talie europeană este neviabilă datorită suprafeţei reduse a acestora (sub

4000 km2). Cum nivelele teritorial-statistice macroregionale sunt fie decupaje artificiale

(Olanda, Danemarca), fie imposibile (Luxemburg), aceste state alcătuiesc ele însele, în

Nomenclatorul Uniunii Europene, regiuni de nivel european.

26

Capitolul II

MODELE DE REGIONARE POLITICO ADMINISTRATIVǍ ÎN

UNIUNEA EUROPEANǍ

1. REGIONARE ADMINISTRATIVĂ. MODELUL FRANCEZ

Franţa este considerată, în spaţiul Uniunii Europene, ca fiind exemplul tipic de

stat centralizat. Suprafaţa relativ mare, evoluţia istorică, omogenitatea etnică, culturală şi

lingvistică, ca şi poziţia şi statutul capitalei îi conferă atributele unui stat unitar, puternic

centralizat. Minorităţile tradiţionale (bretonii, corsicanii şi provensalii) au fost supuse unui

complex proces istoric de integrare prin asimilare astfel că în prezent, în pofida

reafirmării identităţii regionale în condiţiile protecţiei culturale de care se bucură la nivel

guvernamental, aceste minorităţi nu pot genera mişcări separatiste puternice. La acestea

se adaugă minorităţile transfrontaliere (germanii din Alsacia, bascii din Navarra şi

catalanii din Rousillon şi Comté de Foix) integrate în cadrul comunităţilor de origine prin

facilităţile induse de cooperarea transfrontalieră.

În acest context, omogenitatea reprezintă caracteristica fundamentală a organizării

politico-spaţiale. Structurat iniţial pe două paliere (comunal şi departamental), sistemul

administrativ francez s-a caracterizat, timp de aproape două secole, pe lângă centralizarea

excesivă şi printr-o mare fragmentare, atât la nivel departamental (96 departamente

subordonate direct puterii centrale), cât mai ales la nivel local (36.700 comune). Este

motivul pentru care în anii „50 a fost instituit un nivel administrativ superior, regional.

Decalajul dintre structurile comunale şi cele departamentale a fost corectat prin

constituirea unor nivele inferioare cu rol de descentralizare a serviciilor: arondismentele -

329 şi cantoanele - 3861 (Atlas departamental de la France, 1998). La rândul său, legea

descentralizării administrative, intrată în vigoare în 1982 are ca principal obiectiv

implementarea unei veritabile autonomii locale la nivel superior, punând bazele asocierii

intercomunale.

Termenul de comună, în accepţiunea sistemului administrativ francez, îşi are

originile în perioada medievală, desemnând acele aşezări umane eliberate de sub

dominaţia feudală şi administrate direct de burghezie (Giblin-Delvallet, 1995, p. 460)16

.

Fiecare aşezare umană corespunde din punct de vedere administrativ unei comune, sistemul

administrativ comunal fiind deci, clădit pe baza sistemului de aşezări.

Vechimea acestora se pierde astfel în timp, majoritatea limitelor dintre comune

preluându-le pe cele ale vechilor parohii din Evul Mediu. Cu timpul, termenul a căpătat

o conotaţie culturală, „comuna” fiind asociată unui spaţiu de libertate, de autoguvernare,

fie ea şi formală, în condiţiile puternicei centralizări politico-administrative (Comuna din Paris,

16

În Dictionnaire de Géopolitique, coord. Yves Lacoste, Flammarion, Paris, 1995.

27

1871)17

. Este raţiunea pentru care, colectivităţile locale sunt reticente la ideea fuzionării

comunelor, comuna reprezentând pentru locuitorii ei mult mai mult decât o simplă

unitate administrativă - un microunivers propriu cu care aceştia se identifică şi în care

trăiesc (l‟éspace vecu).

Departamentele sunt o creaţie a Revoluţiei franceze. Legea din 22 decembrie 1789 a

unificat administrativ întregul teritoriu al ţării, înlocuind cele 37 de provincii existente

până atunci (Bodocan, 1997, p. 114) cu 83 departamente, al căror număr a crescut

continuu, în funcţie de circumstanţele politice şi de cuceririle teritoriale: 86 în 1793, 87

în 1808 şi 130 în 1811 ca urmare a cuceririlor din prima domnie a lui Napoleon

Bonaparte (1804-1814). La baza delimitării acestora au stat nucleele urbane cu funcţie

de polarizare locală, distanţa până la limita departamentală fiind dată de distanţa

străbătută într-o zi călare de la reşedinţa departamentului. Astfel, departamentele

franceze se caracterizează printr-o relativă omogenitate teritorială, cu excepţia câtorva

situaţii impuse de argumentele funcţionale (cele din jurul Parisului) sau istorice (Territoire

de Belfort, din estul ţării), mărimea lor fiind în medie de 5000-6000 km2, comparabilă

cu cea a judeţelor româneşti (Fig. 3). Contraste evidente se înregistrează însă în ceea ce

priveşte gradul de populare: departamente situate în zone de mare concentrare

demografică pe teritoriul cărora se află nuclee urbane importante au o populaţie de peste 1

milion, chiar de peste 2 milioane locuitori (Nord, Paris, Bouches du Rhône, Rhône, Pas de

Calais etc) în vreme ce altele situate în zone montane accidentate (Lozère, Hautes Alpes,

Alpes de Haute Provence) sau în zone rurale şi periferice (Creuse, Corse du Sud etc)

sunt de până la 35 de ori mai puţin populate. Acest fapt se reflectă şi la nivelul bugetelor

locale: consiliul general din Hauts de Seine de exemplu, dispune de un buget de circa 16

ori mai mare decât cel al departamentului Lozère, cu o populaţie de numai 73.000 locuitori.

Nivelul regional şi-a făcut apariţia în sistemul administrativ francez în iunie 1955,

delimitarea regiunilor devenind efectivă abia în noiembrie 1956, pe baza agregării unităţilor

administrative de rang inferior (departamente). Logica asocierii lor a fost dată pe de o

parte de nucleele urbane cu rol polarizator la nivel macroregional, iar pe de altă parte de

antecedentele istorice, majoritatea regiunilor (18) reluând vechile provincii istorice

franceze (Fig. 4)18

. Câteva dintre acestea s-au constituit pe baza funcţionalităţii generate

de spaţii omogene natural: Rhône, Alpes - regiuni care au şi fuzionat în 1960, Pays de la 17

Războiul franco-german (1870-1871) a luat sfârşit prin capitularea Franţei. În acest context,

partizanii, opunându-se capitulării guvernului, au preluat controlul asupra municipalităţii, numind-o

„Comuna din Paris”. 18

Alsace, Basse Normandie şi Haute Normandie (Normandia); Bourgogne; Centre (Touraine);

Champagne-Ardenne; Picardie; Auvergne; Franche Compté; Lorraine; Corse; Languedoc-Roussillon;

Provence Cote d‟Azur; Bretagne; Poitou-Charentes; Aquitaine; Limousin şi Ile de France. Alte provincii

istorice, de talie mai redusă, se regăsesc administrativ la nivel departamental. Astfel, departamentul Pas de

Calais se suprapune provinciei Artois, iar departamentul Nord, Flandrei, ambele formând regiunea Nord

- Pas de Calais; departamentul Pyrénées-Orientales se suprapune provinciei Roussillon, care formează

împreună cu alte 4 departamente regiunea Languedoc-Roussillon; Comté de Nice se regăseşte în

departamentul Alpes Maritimes; Anjou în departamentul Maine et Loire; Saintonge în departamentul

Charente-Maritime etc.

28

Loire şi Midi-Pyrénées. Individualizarea regională, susţinută de fundamentul istoric şi cultural

reprezintă şi sursa contrastelor teritoriale: în vreme ce regiunea Midi-Pyrenées care

include 8 departamente din 4 regiuni istorice (Compté de Foix, Bigorre, Bearn şi o parte

din Guyenne-Gascogne) are o suprafaţă de 45.348 kmp (8,2% din suprafaţa totală a

Franţei), Alsacia, cu doar două departamente, dar cu o puternică identitate regională dată de

ponderea ridicată a populaţiei de origine germană însumează doar 8280 kmp, adică 1,5%

din totalul suprafeţei ţării. Tot argumentele identităţii regionale au fost cele care au

condus la separarea insulei Corsica de Provence - Côte d‟Azur (1970).

29

Tabelul 4 – Regiunile franceze Regiunea Capitala Supr.

km2.

Pop.

mil.

Componenţa

[Departamente]

Alsacia Strasbourg 8.280 1,6 Bas Rhin, Haut Rhin.

Acvitania Bordeaux 41.407 2,8 Dordogne, Gironde, Landes, Lot et Garonne,

Pyrénées Atlantiques.

Auvergne Clermont-

Ferrand

39.988 1,4 Allier, Cantal, Haute Loire, Puy de Dôme.

Burgundia Dijon 31.582 1,6 Côte d‟Or, Nièvre, Saône et Loire, Yonne.

Bretania Rennes 27.208 2,8 Côtes d‟Armor, Finistère, Ille et Vilaine, Morbihan.

Centru

Orléans 39.060 2,4 Cher, Eure et Loir, Indre, Indre et Loire, Loiret,

Loir et Cher.

Champagne -

Ardenne

Chalons

sur Marne

25.606 1,4 Ardenne, Aube, Haute Marne, Marne.

Corsica Ajaccio 8.680 0,24 Corse du Sud, Haute Corse.

Franche Comté Besançon 16.202 1,1 Doubs, Jura, Haute Saône, Territoire de Belfort.

Ile de France Paris 12.012 10,1 Essonne, Hauts de Seine, Paris, Seine et Marne,

Seine Saint Denis, Val de Marne, Val d‟Oise,

Yvelines.

Languedoc -

Roussillon

Montpellier 27.376 2,1 Aude, Gard, Hérault, Lozère, Pyrénées Orientales.

Limousin Limoges 16.942 0,74 Corrèze, Creuse, Haute Vienne.

Pays de la Loire Nantes 32.082 3,0 Loire Atlantique, Maine et Loire, Mayenne,

Sarthe, Vendée.

Lorena Metz 23.547 2,4 Meurthe et Moselle, Meuse, Moselle, Vosges

Pirineii Centrali

Toulouse 45.348 2,3 Ariège, Aveyron, Haute Garonne, Gers, Lot,

Hautes Pyrénées, Tarn, Tarn et Garonne.

Nord - Pas de

Calais

Lille 12.414 3,9 Nord, Pas de Calais.

Normandia

Inferioară

Caen 17.589 1,4 Calvados, Marche, Orne.

Normandia

Superioară

Rouen 12.317 1,73 Eure, Seine Maritime.

Picardia Amiens 19.399 1,8 Aisne, Oise, Somme.

Poitou -

Charentes

Poitiers 25.810 1,6 Charente, Charente Maritime, Deux-Sèvres,

Vienne.

Provence - Alpes

Côte d‟Azur

Marsilia

(Marseille)

31.400 4,26 Alpes de Haute Provence, Alpes Maritimes,

Bouches du Rhône, Hautes Alpes, Var, Vaucluse.

Rhône - Alpes Lyon 43.698 5,22 Ain, Ardèche, Drôme, Haute Savoie, Isère, Loire,

Rhône, Savoie. Sursa: Lacoste, Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris.

Din punct de vedere al dreptului administrativ, regiunile franceze sunt privite ca

fiind comunităţi teritoriale-locale rezultate prin unirea funcţională a mai multor

departamente în scopul realizării şi gestionării unor proiecte colective. Acestea

30

constituie structuri de desconcentrare administrativă, permiţând statului să delege

responsabilităţi la nivel local.

3.2. REGIONARE ISTORICĂ ŞI POLITICO-MILITARĂ: MODELUL

GERMAN

Privind din perspectiva istoriei politice, se poate considera că statul german a

cunoscut de-a lungul timpului două forme: o Germanie centralizată şi expansionistă a

cărei imagine s-a regăsit în doctrina şi simbolurile naziste şi o Germanie democratică şi

liberală reprezentată de statul german modern, clădit pe structură federală. Federalismul

este prin urmare pentru germani un simbol al democraţiei, al autonomiei comunităţilor

locale, un simbol cu profunde rădăcini în istorie (fărâmiţarea politică din Evul Mediu în

numeroase ducate, principate, comitate cu un grad pronunţat de autonomie; Confederaţia

31

germanică - 1815-1866)19

şi care poate împiedica reînvierea oricăror tendinţe expansioniste.

La aceasta trebuie adăugată „imaginea” statului german văzut din exterior, cu tot cortegiul

de temeri pe care acesta le-a generat. Bazele Germaniei moderne au fost puse odată cu

sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, prin Conferinţa de la Potsdam (17 iulie - 2

august 1945). Aliaţii învingători în război şi în special Franţa, susţineau ideea unei

Germanii descentralizate, clădită pe baze federale, ca premisă esenţială pentru evitarea

alunecării spre o nouă dictatură militară în condiţiile în care doctrinele cu caracter fascist

erau încă în actualitate. Rezultatul a fost crearea Republicii Federale Germania, la 7

septembrie 1949, prin unificarea zonelor de ocupaţie militară americană, britanică şi

franceză, urmată la numai o lună, în condiţiile izbucnirii războiului rece, de constituirea

Republicii Democrate Germania, pe fundamentul zonei de ocupaţie sovietică. Tradiţiile

regionale şi necesităţile practice de moment au concurat în organizarea internă a R.F.

Germane, făcând din această ţară un model de regionalism. Pentru un german,

sentimentul regional este mai puternic decât cel naţional, „landul” fiind prima lui patrie.

În acest context, limitele tradiţionale ale fostelor state germane medievale s-au întrepătruns

cu cele ale zonelor de ocupaţie militară postbelică, conturând actualele landuri (Fig. 5).

Numai landurile extreme ca suprafaţă: Bavaria20

şi, la polul opus, oraşele-state (Hamburg,

Bremen şi Berlin) şi-au păstrat vechile forme. Pentru delimitarea celorlaltor landuri,

negocierile dintre forţele de ocupaţie şi autorităţile locale s-au dovedit a fi lungi şi

anevoioase.

În nord, Schleswig-Holstein a luat fiinţă prin reconstituirea Convenţiei de la

Gastein (1865) prin care se asociau, sub administraţie prusacă, ducatele Schleswig şi

Holstein şi teritoriul Lauenburg (Duby, 1995, p. 104).

Saxonia Inferioară, unul dintre cele mai mari landuri germane a fost creată pe

fundamentul Regatului de Hanovra, unit cu cele câteva enclave din interiorul său,

reprezentate prin ducatele de Oldenburg şi Brunswick.

Împărţirea sud-vestului între trupele americane şi cele franceze a stat la originea a

trei mici landuri: Würtemberg-Baden, Baden-Hohenzollern şi Badenul de Sud, care au

fuzionat în 1951 formând unul dintre cele mai prospere landuri germane: Baden-

Würtemberg. Istoric, acesta se suprapune peste trei formaţiuni statale medievale: Marele

Ducat de Baden şi regatele de Würtemberg şi Hohenzollern, ce au evoluat în hinterlandul

unor puternice centre culturale şi meşteşugăreşti: Heidelberg, Friburg, Tübingen, Stüttgart,

Manheim, Heilbronn etc.

O altă regrupare a generat în 1950 landul Rhenania de Nord - Westfalia, suprapus

marii aglomeraţii urbane din Bazinul Ruhr, compusă din teritoriile ce au format

odinioară Westfalia, Lippe şi Prusia Rhenană. Graniţa sa sudică se suprapune în întregime

19

Termenul de Germania începe să fie folosit curent abia din secolul al XV-lea (Popa, Matei, 1993, p.

159). 20

Bavaria s-a constituit ca stat în secolul al IX-lea sub Ludovic Piosul, fiind apoi condusă peste şapte

secole (1180-1918) de dinastia de Wittelsbach. Este încorporată în Imperiul German în 1871, căpătând

statut de „land” în 1918 (Labasse, 1991, pp. 76-78).

32

pe limita zonei de ocupaţie militară americană, iar cea nordică pe limita dintre fostul

regat al Prusiei şi al celui de Hanovra.

Spre deosebire de acestea, frontierele landului Rhenania Palatinat sunt în

întregime succesoarele limitelor de demarcaţie ale părţii nordice a zonei de ocupaţie militară

33

franceză21

. După retragerea trupelor franceze, în jurul oraşului Saarbrücken se

organizează teritoriul Saar, care în urma unui referendum local, la 1 ianuarie 1957, se

desprinde din Rhenania Palatinat, căpătând statut de land federal.

Hessen, constituit pe fundamentul ducatelor Hessen şi Nassau şi al provinciei

prusace Waldeck, completează mozaicul landurilor din fosta Germanie de vest.

Autorităţile comuniste din partea estică a Germaniei au organizat statul după un

model centralizat, în 15 districte („bezircke”) constituite din raţiuni de planificare

economică, fără un fundament regional, identitar.

Reunificarea din 1990 a corectat însă aceste dezechilibre, extinzând modelul vestic şi

în fosta R. D. Germană. Dacă landul Berlin a căpătat dimensiunea unui oraş-stat, rămânând

enclavizat în Brandenburg, ca un simbol al reunificării unui oraş, dar şi al capitalei unui stat

reunificat, celelalte 5 noi landuri au reînviat vechi formaţiuni statale medievale: Thuringia,

Brandenburg, Regatul Saxonia, Ducatul de Anhalt (Saxonia Anhalt) şi Marele Ducat de

Lauenburg-Mecklenburg (landul Mecklenburg - Pomerania de Vest). Astfel, structura

federală a Germaniei, constituită prin regionalizare de „jos în sus”, prin participarea

colectivităţilor locale, se prezintă ca un ansamblu aparent eterogen, realizând un echilibru

între tradiţiile istorice, arbitrariul impus de conjunctura politică de moment şi voinţa

populaţiei exprimată prin referendum-uri (Tabelul 8).

Tabelul 5 – Landurile germane Landul Capitala Suprafaţa

(km2)

Populaţia

Baden - Württemberg Stuttgart 35 751 9,6 mil.

Bavaria München 70 554 11,2 mil.

Berlin* Berlin 883 3,4 mil.

Brandenburg* Potsdam 29 060 2,6 mil.

Bremen Bremen 404 0,67 mil.

Hamburg Hamburg 755 1,6 mil.

Hessen Wiesbaden 21 114 5,7 mil.

Mecklenburg - Vorpommern* Schwerin 23 835 2,0 mil.

Rhenania de Nord - Westfalia Düsseldorf 34 068 17,1 mil.

Rhenania Palatinat Mainz 19 849 3,7 mil.

Saar Saarbrücken 2 570 1,1 mil.

Saxonia* Dresden 18 338 4,9 mil.

Saxonia Anhalt* Magdeburg 20 444 3,0 mil.

Saxonia Inferioară Hannover 47 349 7,3 mil.

Schleswig – Holstein Kiel 15 730 2,6 mil.

Thuringia* Erfurt 16 251 2,7 mil.

* landuri din fosta R. D. Germană. Sursa: Germany. The Federation and the Länder at a Glace, Public

Document, Press and Information Office of the Federal Government, Bonn, avril 1991.

21

Zona de ocupaţie militară franceză, situată limitrof frontierei germano-franceze, era constituită din

două areale distincte: unul nordic (Rhenania Palatinat), celălalt sudic, constituind jumătatea sud-vestică

a landului Baden-Würtemberg. Între acestea se interpunea Alsacia, teritoriu ce a intrat în componenţa

Franţei.

34

Fiecare land este divizat în kreize, iar acestea în comune (unitatea administrativă

locală de bază), o relativă omogenitate apărând la nivelele administrative inferioare.

3. REGIONARE ISTORICĂ ŞI ETNICO-MINORITARĂ: ITALIA, SPANIA

Italia şi Spania - reprezintă dintre cele mai mari state ale Europei latine şi

mediteraneene, două vechi focare de cultură şi civilizaţie. Dar şi două state cu un trecut

glorios care au înregistrat, secole de-a rândul, o mare fragmentare politică şi culturală. Şi

nu în ultimul rând, sunt două state care au cunoscut o regionare politico-administrativă

pornind de la statutul diferit al unor minorităţi, regionarea fiind privită ca o soluţie de

atenuare a forţelor centrifuge generate de minorităţile etnice şi culturale (bascii, catalanii

şi galicienii în Spania; germanii din Tirolul de Sud, slavii din Friuli-Venezia Giulia sau

francofonii din Valle d‟Aosta - în Italia) sau de individualitatea insulară (Sardinia,

Sicilia, Baleare sau Canare). Atât regiunile italiene cât şi comunităţile autonome din

Spania se structurează pe fundamentul unor vechi state feudale relativ omogene etnic, dar

care au cunoscut influenţe politice şi culturale diferite. Excepţie fac regiunile menţionate, cu

o pondere mare a populaţiei minoritare, rezultată fie prin integrarea unor grupuri etnice

distincte (cazul bascilor sau al catalanilor), fie ca urmare a translaţiei frontierelor (în

situaţia regiunilor minoritare din Italia).

Rolul structurant al centrelor urbane rezultă din însăşi denumirea structurilor

politico-administrative generate de acestea: Republica Genova, Comunidad Valenciana,

Region de Murcia etc.

Regionarea Italiei prevăzută prin Constituţia din 1948 a înregistrat două stadii

distincte: în primul, cele 5 teritorii cu o puternică identitate regională au format regiuni cu

statut special: Valle d‟Aosta (Vallée d‟Aoste), Sardinia şi Sicilia (1948), Friuli-Venezia

Giulia (1963) şi Trentino-Adige (Tirolul de Sud) (1969, 1972); ulterior, din 1967 au fost

formate 15 regiuni cu statut ordinar, bazate în majoritatea lor pe antecedentele istorice.

Astfel, Liguria este urmaşa Republicii Genova (rămasă în graniţele actuale încă din urma

păcii de la Lodi - 1454); Toscana, al Marelui Ducat al Toscanei (constituit între aceste limite

în urma tratatului de la Cateau-Cambresis - 1559), după cum în prima jumătate a

secolului al XIX-lea a existat un regat Lombardo-Veneţian, succesor al Republicii

Veneţiene, pe fundamentul căruia s-au constituit regiunile Lombardia şi Veneto.

Piemonte este succesoarea Marelui Ducat al Savoiei Piemonteze, în vreme ce pe

fundamentul fostului Regat al celor Două Sicilii au fost constituite 7 regiuni: Abruzzo,

Molise, Campania, Puglia, Basilicata, Calabria şi Sicilia. Italia centrală, respectiv regiunile

Lazio, Umbria, Marche şi parţial Emilia-Romagna, corespundea Statului Papal.

Trentino-Adige este denumirea italiană a Tirolului de Sud, provincie austriacă ce făcea

parte, până în 1914 din Imperiul Austro-Ungar. A fost anexată de Italia în urma tratatului

de la Saint Germain din 1919, însă recrudescenţa terorismului din anii ‟60 a determinat

acordarea statutului de autonomie la 20 ianuarie 1972, dată la care i-a fost recunoscută

35

oficial şi cea de-a doua denumire: Tirolul de Sud. Dacă la integrarea în Italia structura

etnică era dominată net de germani şi germanofili (94,4% din totalul populaţiei)22

, la data

obţinerii autonomiei, ponderea italienilor crescuse la o treime.

Valea Aosta a devenit regiune autonomă italiană în 1946, iar prin legea din 26

februarie 1948 i-a fost acordat un statut special, de atunci regiunea având un consiliu

care alege preşedintele executiv şi legislativ. Beneficiind de o poziţie strategică deosebită,

pe o importantă axă de legătură între Franţa şi Italia (tunelurile Mont Blanc şi Grand–

Saint Bernard), Valea Aosta este o veche regiune francofonă încorporată în Regatul Italiei în

1861. Deşi franceza a fost recunoscută oficial ca limbă în regiune încă de la anexarea sa, în

1919 a fost constituită „Liga din Val d‟Aosta” menită să protejeze identitatea culturală

franceză, într-un ţinut ce se dorea, totuşi, italian.

Friuli-Venezia Giulia deşi administrativ alcătuieşte o regiune omogenă, situată în

nord-estul Italiei, la graniţa cu Austria şi Slovenia, din punct de vedere istoric este un

ansamblu eterogen, alcătuit din: Friul, a cărui denumire provine din latinescul „Forum

Julii”, străvechi centru comercial şi militar fondat în secolul I î. Chr. Regiunea a fost

integrată în Italia în 1866, după înfrângerea austriecilor de la Sadova şi Venezia,

succesoare a statului veneţian fondat în secolul I d. Chr. Venezia Giulia, a cărei denumire

provine din „Gens Julia” (familie din care au făcut parte împăraţii Caesar şi Augustus) este

însă de dată recentă, fiind fondată în anul 1863, ca un avanpost al lumii romane, într-o zonă

de expansiune austriacă. Atât în perioada interbelică, cât şi imediat după al doilea război

mondial, în regiune au avut loc o serie de schimburi teritoriale şi rectificări de graniţe între

Austria, Italia şi Iugoslavia, Dalmaţia de Nord, fosta Carniola (Slovenia de Sud), Istria şi o

parte a Veneţiei Iuliene revenind în cele din urmă Iugoslaviei (1946).

Au rezultat astfel structuri regionale ce variază între 3.262 km2 şi 115.000

locuitori (Valle d‟Aosta) şi peste 25.000 km2 (Lombardia - 28.857 km

2, 8,9 milioane

loc.), dar care, în pofida unor mari contraste teritoriale şi demografice (8,8:1 - pentru

suprafaţă şi 77:1 ! pentru populaţie) posedă un grad ridicat de funcţionalitate şi coeziune

teritorială (Fig. 6).

Tabelul 6 – Regiunile Italiei Regiunea Capitala Suprafaţa (km

2) Populaţia

Abruzzo L‟Aquila 10 794 1,25 mil

Basilicata Potenza 9 992 0,6 mil

Calabria Catanzaro 15 080 2,04 mil

Campania Napoli 13 595 5,59 mil

Emilia-Romagna Bologna 22 123 3,89 mil

Friuli-Venezia Giulia* Trieste 7 845 1,19 mil

Latium Roma 17 227 5,03 mil

Liguria Genova 5 416 1,66 mil

Lombardia Milano 28 857 8,88 mil

Marche Ancona 9 694 1,43 mil

22

După datele recensământului austro-ungar din 1910.

36

Molise Campobasso 4 438 0,33 mil

Piemonte Torino 25 399 4,29 mil

Puglia Bari 19 348 3,99 mil

Sardinia (Sardegna)* Cagliari 24 090 1,64 mil

Sicilia* Palermo 25 708 4,96 mil

Trentino-Adige (Südtirol)* Trento 13 613 0,89 mil

Toscana Firenze 22 992 3,51 mil

Umbria Perugia 8 456 0,8 mil

Valle d‟Aosta* Aosta 3 262 0,115 mil

Veneto Venezia 18 364 4,37 mil * Regiuni cu statut special. Sursa: Lacoste Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris

37

Discrepanţele teritoriale au fost corectate prin agregarea unora dintre acestea în 11

grupări de regiuni (NUTS 1), ca suport de raportare statistică: Abruzzo-Molise,

Campania, Centru, Emilia-Romagna, Latium, Lombardia, Nord-Est, Nord-Vest, Sud,

Sardinia şi Sicilia Nivelul departamental (NUTS 3) este alcătuit din 95 provincii,

configuraţia sistemului administrativ fiind în acest sens, asemănătoare cu cea a Franţei.

Regionarea Spaniei s-a dorit a fi un compromis între puterea centrală şi forţele

centrifuge determinate de puternica identitate regională a celor două comunităţi etnice

cu aspiraţii naţionaliste şi separatiste: catalanii, principala minoritate etnică - 16,3% din

totalul populaţiei şi bascii - 2,3% din populaţia ţării. Au rezultat astfel comunităţi autonome

foarte eterogene atât ca teritoriu, cât şi ca populaţie, identitate istorică, etnică şi culturală,

dar şi ca grad de dezvoltare a infrastructurii economice şi instituţionale. Unele regiuni ca

Andaluzia, Castilia, Catalonia, Galicia sau Aragon sunt foarte bine conturate istoric şi

geografic, altele mai mult din punct de vedere economic (Extremadura, considerată o zonă

tradiţională de sărăcie), în vreme ce altele reprezintă practic hinterlandul unor mari oraşe

(Madrid, Comunidad Valenciana, Comunidad Foral de Navarra, Region de Murcia).

Tabelul 6 – Comunităţile autonome spaniole Comunitatea

autonomă

Capitala Suprafaţa

km2

Pop.

mil.

Componenţa

(Provincii)

Andalucía Sevilla 87.268 6,8 Almería, Cádiz, Córdoba,

Granada, Huelva, Jaén,

Málaga, Sevilla

Aragon Zaragoza 47.650 1,1 Huesca, Teruel, Zaragoza

Asturias Oviedo 10.565 1,0 Asturias

Baleares (Ins~) Palma de Mallorca 5.014 0,7 Baleares

Bascilor (Ţara~) Vitoria 7.261 2,0 Álava, Vizcaya, Guipúzcoa

Canare (Ins.~) Las Palmas 7.242 1,4 Las Palmas,

Santa Cruz de Tenerife

Cantabria Santander 5.289 0,53 Cantabria

Castilla la

Mancha

Toledo 79.226 1,6 Albacete, Ciudad Real,

Cuenca, Guadalajara, Toledo

Castilla León Valladolid 94.147 2,5 Ávila, Burgos, León, Palencia,

Segovia, Salamanca, Soria,

Valladolid, Zamora

Catalonia

(Catalũna)

Barcelona 31.930 5,9 Barcelona, Gerona, Lérida,

Tarragona

Extremadura Mérida 41.602 1,0 Badajoz, Cáceres

Galicia Saint Jacques de

Compostella

29.434 2,7 La Coruña, Lugo, Orense,

Pontevedra

Madrid Madrid 7.995 4,8 Madrid

Murcia Murcia 11.317 1,1 Murcia

Navarra Navarra 10.421 0,52 Navarra

Rioja (Logroño) Arnedo 5.117 0,8 Rioja

Valencia Valencia 23.305 3,8 Alicante, Castellón, Valencia Sursa: Lacoste Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris

38

Asturia era bine individualizată încă din secolul al XIII-lea, fiind singura

provincie care nu fusese ocupată de arabi; de aici a început Reconquista, care a dus la

formarea, pe teritoriile recucerite, a regatelor León, Castilia, Aragon, Navarra şi Portugalia.

Însuşi Regatul Spaniei ia naştere în 1479 prin unirea Aragonului cu Castilia.

Andalucia poartă la rândul ei puternice influenţe culturale arabe şi orientale,

diferite de cele din nordul Spaniei, după cum Galicia, menţionată încă din secolul al XI-

lea (Duby, 1995, p. 109), se conturează ca o entitate teritorială bine individualizată,

locuită de un grup etnic distinct (galicienii – 8,1% din populaţia totală a Spaniei).

Constituţia spaniolă din 29 decembrie 1978 recunoaşte ca unităţi politico-

administrative de bază 17 „comunităţi autonome”, corespunzătoare nivelului teritorial-

statistic NUTS 3, organizate în 50 provincii. Unele dintre acestea, mai bogate şi

puternice financiar, au ajuns să întreţină raporturi privilegiate cu autorităţile centrale,

negocierile anuale pentru constituirea bugetelor locale fiind extrem de dificile (Labasse,

1991, p. 131). Nivelul teritorial-statistic superior (NUTS 1) este pe cât de artificial, pe

atât de contrastant teritorial: dacă centrul ţării, ce reuneşte Castilia-Leon, Castilia-La

Mancha şi Extremadura se extinde pe circa 215.000 km2, Cantabria, Ţara Bascilor şi La

Rioja au suprafeţe inferioare pragului de 5000 km2 (Fig. 7).

Portugalia, divizată în 5 mari regiuni îmbină, de asemenea, regionarea pe baza

antecedentelor istorice şi culturale (Alentejo, Algarve) cu delimitările artificiale (Centru,

Nord, Lisabona - Valea Tejo).

39

4. REGIONARE LINGVISTICĂ: MODELUL BELGIAN

Deşi cu o suprafaţă de numai 30.528 km2, comparabilă cu cea a Republicii Moldova sau

a Albaniei, Belgia este unul dintre statele europene constituite la interferenţa dintre două

domenii etnice şi culturale radical diferite: populaţiile germanice din nordul continentului, de

religie protestantă şi cele romanice din sud, predominant catolice23

. Această poziţie i-a

imprimat statutul de stat de „frontieră”, fragmentat între cele două comunităţi etnico-

lingvistice: flamandă în nord, de limbă olandeză şi valonă în sud, de limbă franceză.

Această axă de fragmentare datează de secole, chiar de la începutul mileniului al II-lea, fapt

ce constituie sursa slabei coeziuni interne a statului belgian. Însuşi formarea sa relativ

târzie (1830) demonstrează acest lucru, până la acea dată teritoriul ţării fiind o

aglomerare de mici provincii, comitate, ducate mai mult sau mai puţin dependente de

puteri străine, fără a exista o coeziune clădită pe un suport statal. Constituţia belgiană din

1831 a instituit două limbi oficiale: olandeza şi franceza, însă cu timpul, pe măsura

dezvoltării industriale din Valonia (bazată pe minerit şi siderurgie) şi a rolului marii

burghezii valone în conducerea statului, franceza s-a impus tot mai mult, devenind limba

oficială a statului. Flandra şi Valonia au primit statut oficial de regiuni unilingve un

secol mai târziu, în 1930.

Situaţia economică s-a schimbat însă radical în a doua jumătate a secolului al XX-

lea, când pe fondul reconversiei industriale din Valonia şi a dezvoltării infrastructurii portuare

de la Marea Nordului, rolul de „locomotivă” a economiei belgiene a fost preluat de

Flandra. Renaşterea economică a Flandrei a fost însoţită de o renaştere culturală,

identitatea lingvistică constituind suportul pe care flamanzii şi-au clădit, mai ales după al

doilea război mondial, o veritabilă conştiinţă naţională. Aceştia au obţinut o aplicare mai

convenabilă a bilingvismului, olandeza devenind prima limbă vorbită în Flandra, urmată,

mai ales în mediile universitare şi de afaceri, de engleză. Comunicarea dintre cele două

comunităţi tinde astfel să devină din ce în ce mai dificilă, contribuind astfel la accentuarea

tendinţelor separatiste. La aceasta se adaugă percepţia flamanzilor a unui nord liberal, cu o

economie performantă, frânat de un sud conservator şi arogant, cu o industrie în declin

bazată pe puternice tradiţii socialiste. Imaginea mentală astfel creată, a căpătat tot mai

pregnant dimensiunile unei violenţe simbolice24

, ce a constituit fundamentul divizării

culturale a ţării. În acest context geopolitic, pentru a gestiona cât mai bine tensiunile

crescânde dintre flamanzi şi valoni, guvernele belgiene au ales să acorde încă din anii

„60, din ce în ce mai multă autonomie celor două comunităţi. Ele au căpătat statut

politico-administrativ în 1963, prin delimitarea oficială a Flandrei şi Valoniei, care au

evoluat ulterior către o structură federală, recunoscută în 1988.

23

Situaţie relativ similară cu cea a Elveţiei (41.293 km2; 6,9 mil. loc), organizată tot după o structură

federală, confederativă, în 23 de cantoane (dintre care 3 sunt organizate în semicantoane). 24

Violenţa simbolică este un concept introdus de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza

autoritatea sau influenţa culturală exercitată de clasele dominante în scopul asigurării puterii (Sorin

Rădulescu, în Dicţionar de Sociologie, coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Edit. Babel, Bucureşti, 1993, p. 671).

40

O altă problemă o reprezintă relaţiile dintre cele două regiuni şi capitală. Capitala

Belgiei reprezintă mai mult decât o simbioză între cele două comunităţi: deşi situată în

interiorul Flandrei, aceasta reprezintă o zonă tradiţională francofonă, franceza fiind

limba preferată atât de burghezia din sud, cât şi de cea flamandă. Prin urmare, deşi oraş

cu origine flamandă, Bruxelles-ul a devenit, prin funcţia sa de capitală, un oraş francofon,

fapt ce a diminuat ataşamentul flamanzilor faţă de bruxellezi, aceştia fiind percepuţi ca

„trădători” ai sentimentelor de apartenenţă regională (Giblin-Delvallet, 1995, p. 335)25

. În

acest context, în iulie 1990 a fost delimitată, după lungi dezbateri şi controverse între

reprezentanţii celor două comunităţi, regiunea Bruxelles, alcătuită din 19 comune

autonome, condusă de un guvern şi un parlament propriu, la fel ca Flandra şi Valonia.

Tabelul 8 - Regiunile Belgiei Regiunea Capitala Supr.

(km2)

Populaţia

(mil. loc)

Componenţa

(Provincii)

Flandra Anvers

(Antwerpen)

14 860 5,7 Anvers, Limburg, Brabant

(nord), Flandra Occidentală,

Flandra Orientală

Valonia Namur 17 000 3,14 Brabant (sud), Hainaut, Liège,

Luxembourg, Namur

Bruxelles Bruxelles 161 0,95 -

Sursa: Lacoste Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris

Amestecul populaţiei în perimetrul liniei de separaţie dintre cele două comunităţi

etno-lingvistice a impus individualizarea unor areale cu minorităţi lingvistice protejate (Fig. 8):

- Regiuni de limbă franceză cu minoritate de limbă olandeză protejată: Comines (a);

Mouscron (b); Flobecq (c) şi Enghien (d);

- Regiuni de limbă olandeză cu minoritate de limbă franceză protejată: Ronse (A); Bever

(B); Voeren (C) etc.

La frontiera estică a Belgiei, în cantoanele Eupen şi Saint Vith există de asemenea

o minoritate de aproximativ 65.000 belgieni germanofoni, ce alcătuiesc regiunea de

limbă germană cu minoritate de limbă franceză protejată. Între acestea şi comunitatea

francofonă (Valonia) se interpune o regiune de limbă franceză cu minoritate de limbă

germană protejată, corespunzătoare cantoanelor Welkenraedt şi Malmédy (Duby, 1995,).

În noua arhitectură europeană, Belgia se conturează astfel din ce în ce mai mult prin

componentele sale majore: Flandra şi Valonia, ambele cu o puternică identitate

regională ce tind să preia, în anumite domenii, prerogative statale. Par să se contureze tot

mai mult două tendinţe majore de evoluţie: una de accentuare a divizării până la

separarea totală a Flandrei de Valonia, urmată de „apropierea” şi chiar alipirea Flandrei

la Olanda şi a Valoniei la Franţa; cea de-a doua de consolidare a identităţii celor trei

regiuni pe suportul unui stat federal puternic, cu atribute naţionale şi a unei Europe a

regiunilor. Indiscutabil, această din urmă tendinţă va avea câştig de cauză, fiind singura

conformă atât cu spiritul european, cât şi cu legile fundamentale din cele trei ţări.

25

În Dictionnaire de Géopolitique, coord. Y. Lacoste, Flammarion, Paris, 1995.

42

Cu toate acestea, Belgia se confruntă cu cea mai gravă criză din istoria sa de 177

de ani, care ridică întrebarea dacă ţara mai are sau nu viitor. Alegerile din 10 iunie 2007

nu au reuşit să creeze un guvern, iar discuţiile privind coaliţia au degenerat în certuri

între valonii francofoni şi flamanzii vorbitori de olandeză, care au antrenat speculaţii

privind un posibil „divorţ”.

Un alt motiv de neînţelegere este acela privind drepturile minorităţii vorbitoare de

franceză care trăieşte în teritoriile flamande din jurul Bruxelles-ului, capitala, oficial

bilingvă, a ţării. Francofonii nu sunt de acord cu autonomia; ei spun că în ultimii 25 de

ani reformele au adus destulă independenţă regiunilor flamandă şi valonă şi acuză

politicienii flamanzi că pun la cale dezmembrarea Belgiei. Nemulţumirile flamanzilor

sunt legate de diviziunile economice şi de un sentiment că valonii beneficiază de pe

urma lor. Şomajul în rândul vorbitorilor de limbă franceză este de 20%, comparativ cu

numai 8% în rândul vorbitorilor de olandeză; flamanzii îi acuză pe valoni că sunt

„sugative” şi „dependenţi de ajutoare sociale”, spunând că nu au „o cultură a muncii”.

Potrivit sondajelor, 77% dintre cetăţenii olandezi ar fi în favoarea absolvirii

Flandrei. De cealaltă parte, un sondaj realizat în august 2007, a arătat că 45% dintre

flamanzi sunt favorabili destrămării Belgiei, în timp ce 20% din valoni, împotrivă.

Numai 29% dintre belgieni sunt siguri că ţara va mai exista peste 10 ani; 15% dintre ei

sunt siguri că nu va mai exista.

5. REGIONARE ECONOMICO-STATISTICĂ: DANEMARCA, GRECIA

Succesoare a unor puternice entităţi statale medievale, Danemarca constituie în

prezent una dintre naţiunile cele mai omogene ale continentului (danezii formează peste 96%

din totalul populaţiei), fapt ce se răsfrânge şi în structura statului, neexistând contraste

regionale majore. Organizarea administrativă evidenţiază acest lucru, cele 14 districte

(„amter”) fiind rezultatul unor delimitări convenţionale, pe baza zonelor de polarizare a

centrelor administrative, fără un suport regional constituit prin argumente istorice şi

culturale (Fig. 9).

Singurele diferenţieri sunt induse de marea fragmentare a ţărmurilor şi de poziţia

excentrică şi hipertrofică a capitalei, ce a impus densităţi şi moduri diferite de utilizare a

terenurilor. Pe acest fundament s-au conturat cele trei unităţi teritorial-statistice de nivel

superior (NUTS 2): estul Marelui Belt, vestul Marelui Belt şi aglomeraţia Copenhaga

(Labasse, 1991, p. 124), inegale atât ca suprafaţă, cât şi ca număr de unităţi administrativ-

teritoriale incluse. Este un model de regionare artificială, condiţionată de fragmentarea

teritoriului, de dispunerea nucleelor urbanizate şi de potenţialul economico-social relativ

diferenţiat.

43

Similar poate fi considerat şi cazul Greciei. Deşi se află la cealaltă periferie a

Uniunii Europene şi aparţine unui domeniu cultural total diferit, spaţiul Eladei prezintă

caracteristici asemănătoare: fragmentare mare, compactitate etnică (grecii formează

circa 98% din totalul populaţiei), dar şi o mare fragmentare a structurilor administrative

de nivel departamental – 53 „nomoi” (districte), cu o suprafaţă medie de numai 2.490

kmp, în condiţiile în care, cu excepţia capitalei, centrele urbane sunt din categoria

oraşelor mijlocii şi mici, incapabile de a structura hinterland-uri extinse. Toate aceste

considerente au creat premisele unei regionări teritorial-statistice artificiale la nivelul

superior (13 regiuni de dezvoltare de nivel NUTS 2) care respectă totuşi, în parte, cele

câteva ansambluri regionale structurate în timp: Macedonia, Thesalia, Epir, Elada, Creta

etc.

44

6. REGIONARE PRIN COOPERARE VOLUNTARĂ: MAREA BRITANIE

Între structurile administrativ-teritoriale europene, comitatele engleze par să se

numere printre cele mai vechi: dintre cele 45 existente în prezent, 30 datează de peste un

mileniu, fiind menţionate, aproximativ între aceleaşi limite, încă din anul 1086, în culegerea

cadastrală „Domesday Book”, o descriere a Angliei acelor vremuri26

(Duby, 1995, p. 140).

Individualizarea lor teritorială a constituit un lung proces evolutiv, rezultat al legăturilor

funcţionale dintre colectivităţile teritoriale de bază - districte şi consilii parohiale

(parishes), ceea ce le-a conferit o mare stabilitate de-a lungul timpului. Acest fapt se reflectă

şi în configuraţia lor: dacă în medie au o suprafaţă de numai 2.897 km2, cam jumătate din

cea a departamentelor franceze sau a judeţelor româneşti, la nivel teritorial contrastele

sunt evidente (Fig. 10).

26

Acestea sunt: Yorkshire, Lancashire, Lincolnshire, Nottinghamshire, Derbyshire, Staffordshire,

Herefordshire, Worcestershire, Warwickshire, Norfolk, Suffolk, Essex, Bedfordshire, Hertfordshire, Middlesex,

Buckinghamshire, Oxfordshire, Gloucestershire, Somerset, Devon, Cornwall, Dorset, Wiltshire,

Berkshire, Hampshire, Surrey, Sussex, Kent, Cheshire, Shropshire.

45

La acestea se adaugă problemele generate de conexiunea unor sisteme administrative

diferite: comitate în Anglia şi în Ţara Galilor, regiuni în Scoţia, districte în Irlanda de

Nord. Astfel, faţă de intensa fragmentare administrativă a comitatelor engleze şi a celor din

Ţara Galilor, suprafaţa medie a regiunilor scoţiene este de circa 2,5 ori mai mare (6.564,5

km2), fapt compensat însă, în parte, de potenţialul demografic mai scăzut al acestora.

Prin urmare, sistemul administrativ britanic prezintă două componente definitorii:

fragmentare şi eterogenitate, ambele purtând amprenta spiritului conservator britanic. Dacă

relaţiile funcţionale statornicite în timp între diferitele părţi ale Regatului fac ca

eterogenitatea să fie doar o caracteristică a spiritului naţional, problema fragmentării la vârful

ierarhiei administrative, a impus soluţii concrete. Dacă în Franţa a fost instituit un nou

nivel administrativ superior (regional), conservatorismul britanic a făcut imposibilă această

abordare, preferându-se o structurare regională tot de jos în sus, similară cu cea care a

dat naştere comitatelor. Încurajate şi finanţate de guvernul central, comitatele au iniţiat

acţiuni de cooperare în vederea asocierii lor în grupări de comitate (NUTS 2) şi regiuni

de planificare economică (NUTS 1).

Structurate doar într-o mică măsură pe regiunile istorice (Midlands, Yorkshire,

Humbershire), acestea au avut ca principale elemente coagulatoare relaţiile funcţionale

stabilite la nivelul aşezărilor umane, cooperarea voluntară dintre colectivităţile locale fiind

orientată pentru atragerea de investiţii şi realizarea în parteneriat a anumitor obiective

economice şi sociale. Modelul a fost implementat şi în Irlanda prin constituirea a 4 regiuni

de planificare economică, ca nivel teritorial-statistic superior celor 26 de comitate tradiţionale

(Fig. 11).

46

Capitolul III

ALTE MODELE DE REGIONARE POLITICO-ADMINISTRATIVǍ

ÎN ŢǍRI CU SISTEME DEMOCRATICE AVANSATE

1. REGIONARE CONFEDERATIVĂ: MODELUL ELVEŢIAN

În peisajul geopolitic european, Elveţia se individualizează prin câteva

caracteristici distincte: este unul dintre cele mai vechi state (1291) şi, în pofida reliefului

predominant montan, sărac în resurse naturale, unul dintre cele mai bogate, cu un PNB de

peste 44.000 dolari / loc27

. Politica sa tradiţională de neutralitate, diversitatea etno-

lingvistică şi confesională la care se adaugă apartenenţa la spaţiul extracomunitar, deşi

formează o enclavă în Uniunea Europeană, sunt tot atâtea particularităţi care-i conferă o

poziţie distinctă între statele europene.

Situată în inima continentului, la intersecţia marilor axe comerciale şi de transport

ce leagă Europa de nord cu cea mediteraneană, Europa occidentală cu spaţiul ex-sovietic

şi Orientul Apropiat, Elveţia este plasată în acelaşi spaţiu de interferenţă dintre

populaţiile germanice şi cele de origine latină, dintre protestantism şi catolicism, factori

determinanţi în structura şi evoluţia geopolitică internă a statului. Astfel, pe un teritoriu de

numai 41.293 km2, se vorbesc patru limbi: germana, franceza, italiana şi retoromana,

fiecare având statut de limbă oficială chiar dacă este vorbită de un număr redus de locuitori.

Distribuţia spaţială a catolicilor şi protestanţilor este foarte complexă: chiar dacă majoritatea

catolicilor sunt concentraţi în cantoanele de limbă franceză, iar protestanţii în cele de

limbă germană, numeroase enclave catolice se găsesc în cantoane cu majoritate protestantă şi

invers, protestanţi în cantoane de limbă franceză şi populaţie predominant catolică. Ţara este

organizată în 23 cantoane (3 dintre acestea fiind la rândul lor divizate în semicantoane),

fiecare dispunând de veritabile prerogative statale: propria constituţie, propriul

parlament, propriul sistem de guvernare, autonomie fiscală reflectată prin sisteme proprii

de impozitare, organizare distinctă a sănătăţii, învăţământului, poliţiei, justiţiei etc.

Eterogenitatea acestora, exprimată atât prin dimensiuni28

, cât şi prin structură sau

componenţă etno-lingvistică, reflectă însuşi modul de formare al statului: prin coeziune

succesivă în jurul unui nucleu iniţial alcătuit din cele patru cantoane centrale (Uri,

Schwytz, Nidwald şi Obwald) care au constituit, încă din 1291, fundamentul Elveţiei

actuale (Fig. 12). Astfel, pentru a rezista mai bine ameninţărilor venite din partea

marilor puteri vecine (Imperiul Germanic şi Imperiul Habsburgic), ce au controlat de-a

lungul timpului părţi din actualul teritoriu al Elveţiei, cele patru comunităţi de vale din

Alpii centrali s-au unit într-o confederaţie denumită după numele celui mai puternic:

27

44.350 dolari / loc, locul doi în lume după Luxemburg în 1998 (după Statistical Yearbook, UN, New

York, 1999 şi Geografie economică mondială, autori George Erdeli, Cristian Braghină şi Dragoş

Frăsineanu, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000). 28

Discrepanţa dintre cel mai mic canton (Basel-oraş) şi cel mai mare (Grisons) depăşeşte 1:192.

47

Schwytz (Elveţia). Secole de-a rândul, între acestea şi cantoanele vecine s-au purtat

războaie sau au fost încheiate alianţe defensive, de apărare împotriva unor duşmani

comuni; au fost încheiate acorduri de subordonare cvasicolonială sau alianţe economice

şi de ajutor reciproc.

Tabelul 9 – Cantoanele Elveţiei Cantonul Semi-

cantoane

Capitala Anul

aderării

Limba

vorbită

Suprafaţa

(km2)

Populaţia

(loc)

Aargau - Aarau 1803-1815 Germană 1404,0 468 000

Appenzell

Appenzell

Ausser

Rhoden

Herisau

1513

Germană

415,3

13 000

Appenzell

Inner

Rhoden

Appenzell

Basel* Baselland Liestal 1501 Germană 428,0 222 000

Basel-Stadt Basel 37,2 199 300

Berna - Berna 1353 Germană

Franceză

6049,4 922 000

Fribourg - Fribourg 1481 Franceză 1670,0 180 309

Grisons

(Grau-

bunden)

-

Coire

1803-1815

Romanche

Franceză

Italiană

7105,0

165 000

Geneva - Geneva 1803-1815 Franceză 282,2 362 000

Glaris - Glaris 1353 Germană 684,4 36 400

Jura - Delémont 1979 Franceză 837,0 65 600

Luzern

(Lucerna)

Luzern

(Lucerna)

1332 Germană 1492,0 303 900

Neuchâtel - Neuchâtel 1803-1815 Franceză 796,0 155 000

Schaf-

fhausen

- Schaffhausen 1501 Germană 298,3 69 600

Schwyz - Schwyz 1291 Germană 908,0 102 000

Solothurn - Solothurn 1481 Germană 790,6 218 700

St. Gallen - St. Gallen 1803-1815 Germană 2014,0 421 200

Thurgau - Frauenfeld 1803-1815 Germană 1012,0 190 700

Ticino

(Tessin)

- Bellinzona 1803-1815 Italiană 2810,0 275 300

Unterwald

Nidwald Stans 1291 Germană 766,0 58 000

Obwald Sarnen

Uri - Altdorf 1291 Germană 1076,0 33 500

Valais - Sion 1803-1815 Franceză

Germană

5225,0 229 500

Vaud - Lausanne 1803-1815 Franceză 3219,0 543 000

zug - Zug 1352 Germană 238,0 80 000

zürich - Zürich 1351 Germană 1728,0 1128 000 *Basel: Total - 465,2 km

2; 421.300 loc.

Sursa: Lacoste Y. (coord. ) (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris.

49

Prin urmare, statul elveţian s-a născut din acest sistem de alianţe care s-au

cimentat în timp şi care constituie fundamentul istoric al politicii sale de neutralitate29

.

Până la începutul secolului al XIX-lea, teritoriul actual al Elveţiei era alcătuit

dintr-un conglomerat de mici formaţiuni politico-administrative eterogene: oraşe libere,

principate, episcopii etc. Actul Meditaţiei din 1803, apoi Congresul de la Viena din 1815

a pus bazele unei uniuni de 19, ulterior de 22 de cantoane, care au căpătat ordin juridic şi

teritorial federal, constituindu-se astfel o confederaţie pe bază de egalitate. Pentru a

preîntâmpina mişcările separatiste de tipul celei din 184730

, a fost promulgată constituţia

federală (1848) prin care autorităţile cantonale erau investite cu o largă autonomie pe baza

egalitarismului politic, garanţie fundamentală pentru coeziunea statului.

Prin urmare, caracteristica de bază a naţiunii şi a statului elveţian este dată de

unirea succesivă unor populaţii diferite ca limbă, religie şi cultură pentru a-şi apăra

împreună libertatea. Statul a fost organizat astfel în sistem confederativ pe baza

formaţiunilor politico-administrative preexistente care s-au alipit treptat nucleului iniţial,

constituit în 1291. Unitatea elveţiană s-a sprijinit iniţial pe diferenţele dintre cantoanele

elveţiene şi statele din jur. Luptând mereu în defensivă, împotriva ameninţărilor din exterior,

pentru a-şi păstra independenţa şi valorile tradiţionale, locuitorii cantoanelor de limbă

germană din nord s-au văzut diferiţi de cei ai statelor germanice faţă de care nutreau

sentimente de neîncredere; identitatea cantoanelor francofone s-a cristalizat prin

solidaritatea populaţiei romande împotriva ocupaţiei franceze (1798-1803); populaţia

tessinoază din sud, de limbă italiană, a văzut în confederaţia helvetică un refugiu împotriva

inserţiei sale în statul italian. Plurilingvismul şi pluriculturalismul s-a manifestat prin

dezvoltarea în paralel de-a lungul timpului, a unei triple identităţi: cantonală, etno-

lingvistică şi elveţiană.

2. REGIONARE DE TIP COLONIAL

Caracteristica de bază a structurilor teritorial-administrative cu antecedente

coloniale constă în puternicele discrepanţe teritoriale şi demografice dintre ele. Acestea

rezultă din alăturarea unor structuri politico-administrative deja constituite (state în cazul

S.U.A., Australiei, Indiei, Mexicului, Braziliei, Nigeriei, Malaysiei; provincii şi teritorii

în Canada, emirate în E.A.U. etc), de obicei în sistem confederativ, cu suprafeţe şi

mărimi demografice variate, ce au fost constituite şi au evoluat în condiţii social-politice

29

Politica de neutralitate a Elveţiei, cu vechi rădăcini în istorie, reprezintă una din caracteristicile sale

geopolitice cele mai importante. Orientată în direcţia păcii şi cooperării internaţionale, neutralitatea Elveţiei

a fost proclamată în 1674, fiind cucerită în principiu încă din 1515, în urma bătăliei de la Marignan. 30

In 1847 a luat fiinţă Liga Separatistă (Sonderbund), ce reunea 7 cantoane cu populaţie catolică, puternic

conservatoare: Uri, Schwyz, Nidwald, Obwald, Zug, Friburg şi Valais. Mişcarea separatistă, anihilată

pe cale armată, a distrus astfel unul din miturile elveţiene: a unităţii voluntare, pentru asigurarea

acesteia fiind necesar un cadru legislativ coerent. Acesta şi-a găsit materializarea prin Constituţia din

1848 care, după amendamente succesive, este în vigoare şi astăzi.

50

diferite. Sunt caracteristice îndeosebi pentru state extraeuropene31

.

Istoria structurilor politico-administrative din Statele Unite ale Americii începe

la 4 iulie 1776, odată cu declararea independenţei celor 13 colonii britanice de pe coasta

Oceanului Atlantic: Connecticutt, Delaware, Georgia, Maryland, Massachusetts, New

Hampshire, New Jersey, New York, North Carolina, Pennsylvania, Rhode Island, South

Carolina şi Virginia, care prin unire au format o federaţie. Între 1776 şi 1790, acestea s-

au organizat în state. În 1791 se formează statul Vermont prin secesiunea jumătăţii

vestice a statului New Hampshire. Până în 1820 statul Massachusetts era format din

două enclave despărţite de teritoriul statului New Hampshire: una sudică (actualul

Massachsetts) şi alta nordică care la acea dată îşi proclamă suveranitatea în cadrul

Federaţiei sub titulatura Maine, iar în 1863 are loc secesiunea Virginiei de Vest din

statul-mamă, Virginia. Cu aceste „remanieri”, rezultate din voinţa colectivităţilor locale

liber exprimată, conform Constituţiei, prin referendum, „Vechea Federaţie” şi-a păstrat

structura până în zilele noastre. După Tratatul de la Versailles (1783), încheiat în urma

războiului de independenţă, S.U.A. obţin de la Anglia un vast teritoriu de la Marile

Lacuri până la Golful Mexic, dublându-şi practic suprafaţa. Acesta a fost organizat în

următoarele state: Alabama, Illinois, Indiana, Kentuky, Michigan, Minnesota (parţial),

Mississippi, Ohio, Tennessee şi Wisconsin.

O nouă etapă în extinderea spre vest a S.U.A. a fost marcată de cumpărarea de la

Franţa a regiunii Louisiana (1803), teritoriu care a fost inclus în statele Arkansas,

Dakota de Sud, Iowa, Kansas, Louisiana, Missouri, Montana, Nebraska şi parţial în

statele Colorado, dakota de Nord, Minnesota şi Wyoming. În urma negocierilor

prilejuite de definitivarea graniţei americano-canadiene (1818), Anglia cedează S.U.A.

un teritoriu de aproape 200.000 kmp, situat în partea central-nordică a actualei Federaţii,

care a fost inclus în cea mai mare parte în statul Dakota de Nord şi parţial în Minnesota

şi Dakota de Sud. Un an mai târziu (1819) este cumpărată de la Spania Florida, care este

organizată ca stat în 1845. Suprafaţa S.U.A. înregistrează astfel o cvadublare în raport de

cea a celor 13 colonii fondatoare. Teritoriul Oregon a fost cedat de Anglia S.U.A. în

1846 şi organizat până în 1890, în statele: Idaho, Oregon şi Washington şi parţial

Montana şi Wyoming.

Expansiunea către sud s-a realizat prin includerea în Federaţie a republicii Texas

(1844), organizată un an mai târziu ca stat. Aceasta a provocat războiul americano-

mexican, încheiat cu Tratatul de la Guadelupe Hidalgo (1848), prin care Mexicul ceda

S.U.A. un vast teritoriu, ce alcătuieşte astăzi marile state din sud-vestul Federaţiei:

Arizona, California, Nevada, New Mexico, Utah şi cea mai mare parte din Colorado.

Pentru definitivarea graniţei terestre din sud, a fost cumpărată de la Mexic o fâşie de

teritoriu la vest de Rio Grande, inclusă în statele Arizona şi New Mexico (1853) (Fig.

13).

31

S.U.A., Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Venezuela, India, Pakistan, Emiratele Arabe Unite,

Malaysia, Australia, Nigeria, Africa de Sud etc

52

Configuraţia actuală a S.U.A. s-a definitivat prin includerea teritoriului Alaska

cumpărat de la Rusia în 1867 (ce a căpătat statut de stat abia în 1959) şi a Insulelor

Hawaii, anexate de la Spania în urma războiului hispano-american (1898) şi organizate

ca stat la 21 august 1959.

Tabelul 10 - Structura Statelor Unite ale Americii Statul Capitala Denumirea

neoficială

Data

constituirii

ca stat

Suprafaţa (km

2)

Populaţia

Totală

mil.loc

Urbană

Alabama Montgomerey Cotton State 14.12.1819 133 915 4,187 58%

Alaska Juneau The last

frontier

03.01.1959 1 530 693 0,599 85%

Arizona Phoenix Grand Canyon

State

14.02.1912 295 259 3,936 79%

Arkansas Little Rock Land of

opportunity

15.06.1836 136 754 2,424 50%

California Sacramento Golden State 09.09.1850 411 047 31,211 90%

Colorado Denver Centennial

State

01.08.1876 269 594 3,566 78%

Connecticut Hartford Constitution

State

09.01.1788 12 997 3,277 77%

Delaware Dover First State 07.12.1787 5 294 0,7 72%

Florida Tallahassee Sunshine State 03.03.1845 151 939 13,679 80%

Georgia Atlanta Empire State

of the South

02.01.1788 152 576 6,917 60%

Hawaii Honolulu Aloha State 21.08.1959 16 760 1,172 83%

Idaho Boise Gem state 03.07.1890 216 430 1,099 54%

Illinois Springfield Prairie State 03.12.1818 149 885 11,697 83%

Indiana Indianapolis Hoosier State 11.12.1876 94 309 5,713 64%

Iowa Des Moines Hawkeye State 28.12.1846 145 752 2,814 51%

Kansas Topeka Sunflower

State

29.01.1861 213 096 2,531 66%

Kentuky Frankfort Bluegrass

State

01.04.1792 104 659 3,789 52%

Louisiana Baton Rouge Pelican State 30.04.1821 123 677 4,295 66%

Maine Augusta Pine Tree

State

15.03.1820 86 156 1,239 50%

Maryland Annapolis Old Line State 28.04.1788 27 091 4,965 76%

Massachu-

setts

Boston Bay State 06.02.1788 21 455 6,012 84%

Michigan Lansing Wolverine

State

26.01.1837 251 493 9,478 73%

Minnesota Saint Paul Gopher State 11.05.1858 224 329 4,517 73%

Mississippi Jackson Magnolia State 10.12.1817 123 514 2,643 44%

Missouri Jefferson-City Show Me

State

10.08.1821 180 514 5,234 53%

Montana Helena Treasure State 08.11.1899 380 847 0,839 61%

53

Nebraska Lincoln Cornhusker

State

01.03.1867 200 349 1,607 80%

Nevada Carson-City Silver State 31.10.1864 286 352 1,389 56%

New-

Hampsire

Concord Granite State 21.06.1788 24 032 1,125 88%

New-Jersey Trenton Garden State 18.12.1787 20 168 7,879 69%

New-Mexico Santa Fe Land of

Enchantment

06.01.1912 314 924 1,616 88%

New-York Albany Empire State 26.06.1788 136 583 17,761 45%

North

Carolina

Raleigh Tar Heel State 21.11.1789 136 412 6,945 45%

North

Dakota

Bismark Flickertail

State

02.12.1889 183 117 0,635 44%

Ohio Columbus Buckeye State 01.03.1803 115 998 11,091 75%

Oklahoma Oklahoma-City Sooner State 16.12.1907 181 185 3,231 68%

Oregon Salem Sunset State 14.02.1859 251 418 3,032 67%

Pennsyl-

vania

Harrisburg Keystone State 12.12.1787 119 251 112,05 87%

Rhode

island

Providence Little Rhody 29.05.1790 3 139 0,996 87%

South

Carolina

Columbia Palmetto State 23.05.1788 80 582 3,643 47%

South

Dakota

Pierre Coyote State 02.11.1889 199 730 0,715 44%

Tennessee Nashville Volunteer

State

01.06.1796 109 152 5,099 58%

Texas Austin Lone Star

State

29.12.1845 691 027 18,031 76%

Utah Salt Lake City Beehive State 04.10.1896 219 887 1,860 80%

Vermont Montpelier Green

Mountain

State

04.03.1791 24 900 0,576 32%

Virginia Richmond The Old

Dominion

20.06.1788 105 586 6,491 63%

Washington Olympia Evergreen

State

11.11.1889 176 479 5,255 72%

West

Virginia

Charleston Mountain

State

20.06.1863 62 758 1,820 39%

Wisconsin Madison Badger State 29.02.1848 171 496 5,038 65%

Wyoming Cheyenne Equality State 10.07.1890 253 324 0,470 60%

District of

Columbia

Washington - 1790 174 0,578 100%

Surse: Bateman G., Egan Victoria (1996), Encyclopédie de la Géographie Mondiale, Celiv, Paris, pp. 354-380;

Leţea I., Popovici I., Rădulescu I., Rusenescu Constanţa (1977), Geografia Americii de Nord şi Centrale, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti; Marin I., Marin M., Mocanu N. (1999), Statele Unite ale Americii. Geografie fizică, umană şi economică, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti

54

Astfel conturat, teritoriul S.U.A. a absorbit în scurt timp, populaţii din întreaga

lume, diferite ca etnie, limbă cultură sau religie, dar unite prin valorile democraţiei,

libertăţii şi prosperităţii economice. Incepând cu secolul al XIX-lea, migraţiile au fost

determinate de cucerirea „vestului” american, deplasarea „frontierei” făcându-se sub

imboldul cuceririi şi exploatării unor spaţii imense, bogate în resurse agricole şi

minerale. Viteza cu care America a fost colonizată reprezintă unul dintre cele mai

interesante episoade din istoria omenirii. De-a lungul unei singure generaţii, întinderi

vaste de păduri şi preerii au fost transformate în ferme şi oraşe industriale. La început,

coloniştii au avansat de-a lungul râurilor, ulterior au început să umple spaţiile de pe

întreg cuprinsul părţii centrale a ţării. Apoi, în mod dramatic, mişcarea populaţiei a făcut

un salt spre Pacific32

. Motivul a fost descoperirea aurului în California de nord, în 1849.

Pe atunci, se descoperise de asemenea un traseu prin munţi spre văile unde se desfăşurau

munci agricole de pe coasta de nord-vest, cunoscut sub numele de „Oregon Trail”. Mulţi

oameni care veneau aici, părăseau Estul nemulţumiţi de posibilităţile care li se ofereau,

sau atraşi de aventură. Mulţi veneau din străinătate, mai ales din Europa, în căutarea

libertăţii politice sau religioase, alţii fugeau de sărăcie şi foamete. Înainte de 1900,

majoritatea coloniştilor au venit din Europa de Nord şi de Vest, la care se adaugă

colonizările cu negri africani (sclavi), mai ales în statele sudice şi sud-estice; apoi din

Europa de Sud şi de Est, din Asia şi America Latină. Se apreciază că numai între anii

1851 şi 1901, 72% din populaţia Irlandei a emigrat, în S.U.A. trăind astăzi mai mulţi

irlandezi decât în ţara de origine (Hadjiev K. S., 2000, p. 93).

Punctul culminat al mişcării a fost atins în perioada dintre 1901 şi 1910, când au

intrat în S.U.A. aproximativ 8.800.000 persoane. Dinamica dezvoltării industriale din

vestul îndepărtat a antrenat mulţi americani de pe întreg teritoriul ţării, care s-au mutat în

vest pentru a profita de oferte noi de locuri de muncă şi de noile perspective existente

aici. Între anuii 1970 şi 1980, populaţia statelor Washington, Oregon şi California s-a

mărit cu 5 milioane de oameni. În aceeaşi perioadă de 10 ani, în timp ce populaţia

S.U.A. per-total a crescut cu 11,4%, populaţia statului Arizona s-a dublat. Naţiunea

americană poate fi considerată astfel ca fiind prima naţiune multietnică33

, a cărei

coeziune se bazează pe un naţionalism civic, fundamentat pe principii şi valori comune.

Încercând o prognoză asupra evoluţiei naţiunii americane, L. Miller apreciază că la

sfârşitul secolului XX America va deveni „mai puţin occidentală, mai puţin albă şi mai

puţin anglo-saxonă”34

.

Dincolo de limitele statelor, dincolo de configuraţia etnică, confesională sau

lingvistică a comunităţilor locale, teritoriul S.U.A. s-a structurat în mentalul locuitorilor

32

„Existenţa ţinuturilor nelocuite, cucerite pas cu pas de aşezările americanilor care s-au deplasat spre

vest, explică dezvoltarea Americii” (F. J. Turner, 1893, The Significance of the Frontier in American

History). 33

„Americanii – o seminţie nouă, cu rădăcini în toate celelate neamulri, de nuanţe şi tente în toate

culorile, formează din punct de vedere etnic o societate aparent anarhică” (J. Steinbeck, 1966, America

and Americans). 34

Citat după Hadjiev K. S. (2000), Introducere în geopolitică, Logos, Moscova, p. 96.

55

în şapte diviziuni regionale caracteristice, relativ omogene ca potenţial natural şi de

locuire şi ca structură etno-lingvistică a populaţiei (Watson, 1992)35

:

Estul, suprapus părţii centrale şi nordice a nucleului iniţial, alcătuit din cele 13

colonii. Populaţia de origine anglo-saxonă, densităţile mari şi gradul mare de

urbanizare (zona suprapunându-se în mare parte megalopolisului Boswash) dau nota

caracteristică acestui ansamblu teritorial;

Sudul, alcătuit din statele sud-vestice ale Uniunii, din Louisiana şi Arkansas până în

Virginia, cu populaţie puternic metisată, urmaşi ai sclavilor de odinioară, cu influenţe

latino-americane şi africane, în care spaniola este a doua limbă vorbită;

Nordul, limitat la zona Marilor Lacuri (statele Michigan, Wisconsin şi Minnesota),

puternic industrializat şi urbanizat;

Vestul mijlociu, a cărui personalitate s-a conturat datorită marilor câmpii de la est de

Mississippi şi de la sud de Marile Lacuri, cu agricultură intensivă;

Sud-vestul, identificat cu Texasul, cu imense resurse de hidrocarburi, cu populaţie de

origine hispanică, concentrată în mari aglomerări urbane, cu agricultură în ferme de

mare randament;

Vestul, cu relief montan, puternic fragmentat, cu mare potenţial turistic şi

hidroenergetic, cu populaţie rară, concentrată în mediul urban;

Pacific, ansamblu teritorial ce cuprinde cele trei state de pe faţada pacifică

(Washington, Oregon şi California), cu grad mare de urbanizare şi industrializare

(îndeosebi California), regiune ce constituie unul dintre barometrii economiei S.U.A.

Statul canadian îşi are începuturile în anul 1840, odată cu unificarea provinciilor

Quebec (întemeiată de imigranţii francezi) şi Ontario (constituită pe baza imigrării

coloniştilor britanici). In 1847, englezii întemeiază Federaţia Canadei, împreună cu

coloniile Nova Scoţia şi New Brunswick, stabilindu-i statut de dominion.

Pe baza acestui nucleu au început colonizările în interior prin noi imigrări,

construcţii de căi ferate şi şosele transcontinentale, deschideri de mine, desţeleniri de

terenuri, astfel că teritoriile colonizate s-au extins treptat spre vest până spre ţărmul

Oceanului Pacific prin ataşarea şi organizarea, până la începutul secolului XX a

provinciilor Manitoba (1870), Columbia Britanică (1871), Insula Prince Edward

(1873), Alberta şi Saskatchewan (ambele în 1905). In 1949, Insula Newfoundland (Terra

Nova), ultima colonie engleză în America de Nord, s-a alăturat Confederaţiei ca a zecea

provincie a Canadei.

Tabelul 14 – Provinciile şi teritoriile Canadei Capitala Suprafaţa

(km2)

Populaţia

(loc, 2004)

Provincii

1 Alberta Edmonton 661 848 3 201 895

2 Columbia Britanică Victoria 944 735 4 196 383

3 Insula Price Edward Charlottetown 5 660 137 864

35

Watson, M. (1992), Contemporary Minority Nationalism, Routledge, London.

56

4 Manitoba Winnipeg 647 797 1 170 268

5 Nova Scoţia Halifax 55 284 936 960

6 New Brunswick Fredericton 72 908 751 384

7 Ontario Toronto 1 076 395 12 392 721

8 Quebec Quebec 1 542 056 7 542 760

9 Saskatchewan Regina 651 036 995 391

10 Terra Nova şi Labrador Saint John‟s 405 212 517 027

Teritorii

1 Nunavut Iqaluit 2 093 190 29 644

2 Teritoriile de Nord-Vest Yellowknife 1 346 106 42 810

3 Yukon Whitehorse 482 443 31 209 Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2006

Australia, alt dominion britanic, îşi are începuturile pe 26 ianuarie 1788 când

englezii au fondat, pe coasta Noii Galii de Sud, în jurul Golfului Botany, primul oraş

australian: Sydney, această dată devenind ziua naţională a Australiei. Colonizările au

continuat prin înfiinţarea unor aşezări pe coasta de sud (Melbourne – 1835, Adelaide –

1837), est (Brisbane – 1825) şi vest (Perth – 1829), după care au început exploatările în

interior prin expediţii organizate tot de englezi în secolul al XIX-lea.

In cursul acestor expediţii au fost descoperite după 1850 bogate zăcăminte de aur,

fapt ce a accentuat imigrările, astfel că în primul deceniu care a urmat (1850-1860) s-au

pus bazele Federaţiei Australiene prin întemeierea statelor actuale care s-au unit în 1901,

formând Uniunea Australiană (Commonwalth of Australia) (Giurcăneanu, 1983).

Structura politică iniţială, fondată la origine pe state distincte, a contribuit la

concentrarea în capitale izolate a funcţiilor politice, comerciale, industriale şi de servicii.

Fiecare stat s-a organizat în jurul unei capitale hipertrofiate, într-o structură urbană de tip

macrocefal, care domină net restul reţelei urbane. Astfel, oraşul Perth este de 37 de ori

mai mare decât următorul oraş al vestului, Bunbury; Adelaide depăşeşte de 29 de ori

populaţia celui de-al doilea oraş din Australia de Sud, Whyalla; Melbourne este de 20 de

ori mai mare decât oraşul secund din statul Victoria etc. (Rusu, 1999).

Tabelul 12 – Statele şi teritoriile Australiei Capitala Suprafaţa

(km2)

Populaţia

(loc, 2004)

STATE

1 Australia de Sud Adelaide 985 324 1 534 300

2 Australia de Vest Perth 2 532 422 1 982 200

3 Noua Galie de Sud Sydney 801 352 6 731 300

4 Queensland Brisbane 1 734 190 3 882 000

5 Tasmania Hobart 67 914 482 100

6 Victoria Melbourne 227 590 4 972 800

TERITORII

1 Teritoriul Capitalei Canberra 2 425 324 000

2 Teritoriul de Nord Darwin 1 352 212 199 900 Sursa: Calendario Atlante de Agostini, 2006

57

Capitolul IV

TENSIUNI SEPARATISTE INDUSE DE IDENTITĂŢILE

REGIONALE. STUDII DE CAZ.

În ansamblu, individualitatea ţinuturilor istorice se conturează atât din perspectiva

caracteristicilor naturale ale acestora şi a particularităţilor istorico-sociale distincte,

diferite de cele ale spaţiilor adiacente, cât mai ales prin omogenitatea spaţială şi

funcţională, care a imprimat în mentalul locuitorilor sentimentul de apartenenţă la spaţiu

(spaţiu trăit, spaţiu perceput) (Cocean, 1997, 2002). Prin urmare, în pofida eterogenităţii

cadrului natural şi uman, ţinutul istoric reprezintă un spaţiu funcţional relativ omogen,

un spaţiu mental perceput ca atare de comunităţile locale ce prezintă toate atributele unei

entităţi regionale bine individualizată de jos în sus, prin participarea asociativă a

colectivităţilor locale.

Regiunile europene sunt, într-o mare măsură, descendente ale unor vechi ţinuturi

istorice medievale care au generat tensiuni şi, nu de puţine ori, chiar conflicte armate.

Fie că ne referim la unele landuri germane sau austrice, la regiunile franceze, italiene,

belgiene sau la unele comunităţi autonome spaniole, toate reprezintă proiecţia actuală a

unor spaţii mentale bine individualizate, cu rădăcini ancestrale, ce au deţinut de-a lungul

timpului prerogative statale. În unele cazuri, acestea se caracterizează printr-o structură

etnică diferită de cea statului în care au fost incluse; în alte cazuri, discrepanţele sunt

date de factorul economic sau de argumentele de ordin cultural sau religios.

De aceea, ne-am propus evidenţierea particularităţilor unor regiuni istorice care au

constituit pe parcursul timpului sau constituie încă surse de tensiuni geopolitice în

spaţiul Uniunii Europene. În acest sens am individualizat trei categorii de ţinuturi

istorice:

1. Regiuni istorice diferite din punct de vedere al structurii etnice de populaţia

majoritară a statului din care fac parte. Acestea sunt locuite fie de vechi populaţii

europene care şi-au conservat într-o măsură mai mare sau mai mică de-a lungul timpului

identitatea naţională (minorităţi identitare): Catalonia, Ţara Bascilor şi Galicia în Spania;

Corsica, Bretania în Franţa; Sardinia în Italia etc., fie de minorităţi transfontaliere,

rezultat al translatării graniţelor sau al constituirii unor state în arii de interferenţă etnică

şi cultural-lingvistică (Belgia, Elveţia). Caracteristice pentru această categorie sunt

Flandra şi Valonia în Belgia; Alsacia şi Lorena în Franţa; Valea Aosta, Friuli-Venezia

Giulia şi Trentino-Adige în Italia;

2. Regiuni istorice diferite din punct de vedere al gradului de dezvoltare economico-

socială de restul teritoriului statului din care fac parte. Caracteristic pentru această

categorie este nordul Italiei (Padania), ce nu întruneşte caracteristicile unui ţinut istoric

omogen, dar a cărui nivel ridicat de dezvoltare economică o deosebeşte clar de restul

ţării. La polul opus – Sicilia, al cărui separatism (proiectul Federaţiei Italo-Sicilene de la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial) a fost susţinut pe de o parte de populaţia

nemulţumită, iar pe de altă parte de marii proprietari şi de Mafie. De asemenea,

58

argumentul economic capătă o importanţă din ce în ce mai mare şi în tendinţele

secesioniste manifestate în Catalonia şi Flandra;

3. Regiuni istorice cu tensiuni generate de factorul cultural şi religios – Ulster

(conflict între catolicii republicani, adepţi ai unirii cu Irlanda şi protestanţii ataşaţi

Londrei).

Oricare ar fi sursele acestora, tensiunile geopolitice induse de ţinuturile istorice au

un caracter identitar, concretizându-se prin tendinţe secesioniste, ce capătă adesea

forme teroriste (Irlanda de Nord, Ţara Bascilor, Corsica). În alte cazuri, acestea au fost

atenuate prin federalizare (Belgia) sau prin trecerea la sistemul administrativ de tip

regional (Spania, Italia). În situaţia minorităţilor cu grad mare de asimilare (bretonii şi

corsicanii), problema a fost rezolvată prin iniţierea unei legislaţii menită să sprijine

identitatea culturală a acestora (Fig. 14).

59

În continuare ne vom focaliza atenţia pe individualizarea particularităţilor

geopolitice a câtorva ţinuturi istorice care au generat pe parcursul timpului, puternice

tensiuni geopolitice în Europa: Ţara Bascilor şi Catalonia din Spania; Trentino-Adige,

Valea Aosta şi Friuli – Venezia Giulia în Italia; Ulsterul din cadrul Regatului Unit,

precum şi asupra implicaţiilor geopolitice ale mozaicului etnic caucazian.

1. ŢARA BASCILOR

Ţara Bascilor, deşi nu a constituit de-a lungul timpului o entitate statală stabilă se

individualizează net din punct de vedere etnic şi cultural (Fig. 15).

Naţionalismul basc este fundamentat în primul rând pe conştiinţa specificităţii etnice şi

lingvistice a acestui popor, limba bască fiind singura limbă pre-indoeuropeană care mai există

încă în Europa occidentală. Avântul industrial de la sfârşitul secolului al XIX-lea a făcut ca

societatea bască, puternic conservatoare şi catolică, să fie confruntată cu venirea masivă a

muncitorilor din alte regiuni ale Spaniei, pentru a se angaja în minerit, în şantierele

navale sau în uzinele sectorului siderurgic, care erau în plină dezvoltare. Aceste

schimbări brutale au fost cele care au contribuit decisiv la fundamentarea doctrinei

naţionaliste basce, ce interpretează istoria acestui ţinut prin prisma unei naţiuni basce

dominată de spanioli. Astfel, naţionalismul basc se bazează pe o ideologie defensivă,

eliberatoare, mergând de la acceptarea ideei că statutul de autonomie este un bun

instrument pentru afirmarea economică, politică şi culturală în cadrul unei Europe a

regiunilor (Partidul Naţionalist Basc), până la revendicarea unei independenţe totale faţă

de Madrid (organizaţia separatistă „Euskadi ta Askatasuna” - ETA, partidul naţionalist

„Herri Batasuna” - HB).

60

Din punct de vedere administrativ, comunitatea autonomă Ţara Bascilor este

alcătuită din trei provincii: Álava, Biscaya şi Guipúzcoa, însă aşa cum apare ea în

reprezentările naţionaliştilor basci se întinde şi la nord de Pirinei, în vechile provincii

istorice franceze Labord, Soule şi Navarra Inferioară, care fac parte astăzi din

departamentul Pirineii Atlantici, cuprinzând, de asemenea, şi Navarra spaniolă. Acesta a

constituit în secolul al XI-lea teritoriul unui puternic regat, singurul stat bascofon care a

existat vreodată. Integrarea Navarrei în Ţara Bascilor este privită ca indispensabilă de

naţionaliştii basci, aceştia considerând că Navarra nu poate exista doar ca teritoriu, nu şi

ca naţiune.

2. CATALONIA

Catalonia şi-a păstrat cultura specifică şi actualele frontiere încă din secolul al

XIII-lea, iar între 1931 şi 1939 forma Republica Catalană care a opus o rezistenţă

înverşunată regimului franchist. Pentru catalani însă, dincolo de a fi o regiune, o parte

componentă a teritoriului spaniol, Catalonia reprezintă cu mult mai mult: este teritoriul

unei naţiuni, catalană, diferită de cea spaniolă, din care aceştia consideră că nu fac parte,

în pofida apartenenţei lor la statul spaniol. Rădăcinile acestei ambivalenţe se pierd în

istorie, actuala Catalonie fiind succesoarea unuia dintre cele mai vechi state iberice:

Principatul Barcelona, creuzetul viitoarei naţiuni catalane. Acesta a fost fondat, după

istoriografii catalani, în jurul anului 987, când contele Barcelonei nu a recunoscut

suveranitatea regelui Franţei, Hugues Capet, asupra teritoriilor stăpânite de el. Acestea

corespundeau, în limite aproximative, teritoriului comunităţii autonome de astăzi, chiar

dacă unii naţionalişti catalani îl extind şi spre nord, în zona catalană din Rousillon-ul

francez. Pe de altă parte, Catalonia este şi o individualitate economică. Statutul de frunte

pe care îl deţine în economia spaniolă are şi el vechi antecedente, zona fiind una dintre

cele mai timpuriu industrializate din întregul spaţiu iberic. Dinamismul dezvoltării

economice s-a menţinut şi după integrarea în statul spaniol, burghezia catalană, alături

de cea bască, fiind printre cele mai influente din întreaga clasă politică spaniolă. Aceasta

a constituit forţa motrice a dezvoltării societăţii, dar şi a afirmării unor puternice mişcări

naţionaliste în cele două ţinuturi istorice. Astfel, pentru a-şi apăra interesele economice,

antreprenorii au revendicat din ce în ce mai mult autonomia în raport cu puterea centrală,

adoptarea conceptului de „naţiune” fiind un puternic stimul în acest sens (Loyer,

1995)36

.

In prezent, majoritatea catalanilor sunt naţionalişti, însă dintre aceştia, doar o mică

parte revendică separarea de Spania. In general, catalanii se consideră ca o avangardă a

Spaniei din punct de vedere economic, politic şi cultural, preferând viitorul Cataloniei ca

parte integrantă dintr-o viitoare Europă a regiunilor, ca structură supra-statală, în

defavoarea guvernului central de la Madrid.

36

în Dictionnaire de Géopolitique, coord. Yves Lacoste, Flammarion, Paris.

61

3. TRENTINO-ADIGE, VALEA AOSTA, FRIULI-VENEZIA GIULIA

Trentino-Adige

Cu o suprafaţă de 13.613 km2 şi 9 milioane de locuitori, Trentino-Adige este

denumirea italiană a Tirolului de Sud, provincie austriacă ce făcea parte, până în 1914

din Imperiul Austro-Ungar. A fost anexată de Italia în urma tratatului de la Saint

Germain din 1919, însă recrudescenţa terorismului din anii ‟60 a determinat acordarea

statutului de autonomie la 20 ianuarie 1972, dată la care i-a fost recunoscută oficial şi

cea de-a doua denumire: Tirolul de Sud.

Dacă la integrarea în Italia structura etnică era dominată net de germani şi

germanofili (94,4% din totalul populaţiei)37

, la data obţinerii autonomiei, ponderea

italienilor crescuse la o treime.

Valea Aosta

Beneficiind de o poziţie strategică deosebită, pe o importantă axă de legătură între

Franţa şi Italia (tunelurile Mont Blanc şi Grand–Saint Bernard), Valea Aosta este o

veche regiune francofonă încorporată în Regatul Italiei în 1861. Deşi franceza a fost

recunoscută oficial ca limbă în regiune încă de la anexarea sa, în 1919 a fost constituită

„Liga din Val d‟Aosta” menită să protejeze identitatea culturală france menită să

protejeze identitatea culturală franceză, într-un ţinut ce se dorea, totuşi, italian.

Valea Aosta (3262 km2, 116.000 loc) a devenit regiune autonomă italiană în 1946,

iar prin legea din 26 februarie 1948 i-a fost acordat un statut special, de atunci regiunea

având un consiliu care alege preşedintele executiv şi legislativ.

Friuli-Venezia Giulia

Deşi administrativ alcătuieşte o regiune omogenă, situată în nord-estul Italiei, la

graniţa cu Austria şi Slovenia, din punct de vedere istoric este un ansamblu eterogen,

alcătuit din:

- Friul, a cărui denumire provine din latinescul „Forum Julii”, străvechi centru comercial

şi militar fondat în secolul I î. Chr. Regiunea a fost integrată în Italia în 1866, după

înfrângerea austriecilor de la Sadova.

- Venezia, succesoare a statului veneţian fondat în secolul I d. Chr. Venezia Giulia, a

cărei denumire provine din „Gens Julia” (familie din care au făcut parte împăraţii Caesar

şi Augustus) este însă de dată recentă, fiind fondată în anul 1863, ca un avanpost al lumii

romane, într-o zonă de expansiune austriacă.

Atât în perioada interbelică, cât şi imediat după al doilea război mondial, în

regiune au avut loc o serie de schimburi teritoriale şi rectificări de graniţe între Austria,

Italia şi Iugoslavia, Dalmaţia de Nord, fosta Carniola (Slovenia de Sud), Istria şi o parte

a Veneţiei Iuliene revenind în cele din urmă Iugoslaviei (1946).

Sintetizând caracteristicile comune ale celor trei ţinuturi istorice italiene

prezentate anterior, pot fi enunţate două concluzii importante:

37

După datele recensământului austro-ungar din 1910.

62

- toate reprezintă succesoarele unor entităţi politico-administrative bine individualizate

în perioada medievală, funcţionând în prezent ca regiuni italiene cu o largă autonomie;

- majoritatea populaţiei nu este dată de un nucleu etnic propriu-zis, ca în cazul

catalanilor sau al bascilor, ci de extinderea transfrontalieră a blocurilor etnice limitrofe

(francezi, austrieci, sloveni, croaţi).

4. IRLANDA DE NORD (ULSTER)

Dacă argumentul etnic este cel care stă la baza naţionalismului care generează

tensiunile geopolitice din ţinuturile istorice spaniole, din regiunile franceze, belgiene sau

italiene, în Ulster primează cel de natură confesională. Eforturile englezilor de a

introduce forţat protestantismul în secolele XVI-XVII s-au izbit de o puternică

rezistenţă, mişcarea anti-engleză găsind în catolicism un putenic sprijin. Doar în câteva

comitate din nord-estul insulei, ce aveau să fie păstrate sub suveranitate britanică şi după

independenţa Irlandei (29 decembrie 1937) s-a conturat o puternică comunitate

protestantă ce deţine în prezent o majoritate fragilă (57% din totalul populaţiei, procentaj

în continuă diminuare) asupra minorităţii catolice (Fig. 16). Acest aspect, corelat cu

experienţele trecutului, a creat pentru catolici percepţia unei minorităţi „asuprite” de

dominaţia majorităţii protestante din toate domeniile vieţii politice şi economico-sociale.

Pe de altă parte, protestanţii unionişti, loiali coroanei britanice, se tem de reunificarea cu

Irlanda, obiectiv promovat tot mai insistent de mişcarea naţionalistă irlandeză. In acest

context, ei au devenit puternic ataşaţi unor tradiţii britanice, străine pentru numeroşi

britanici din Marea Britanie.

63

Acesta este antagonismul ce conferă Ulsterului o particularitate distinctă şi care a

atins forme deosebit de violente datorită terorismului promovat de „Armata Republicană

Irlandeză” (IRA) şi de grupările paramilitare protestante. Conflictul are conotaţii pe trei

nivele: la nivelul relaţiilor din interiorul provinciei (între comunitatea catolică şi cea

protestantă); dintre Ulster şi restul Irlandei, precum şi la nivelul relaţiilor dintre guvernele

celor două ţări implicate. La acest nivel însă, conflictul a fost stins prin semnarea în

1985 a unui acord istoric între Westminster şi Dublin, prin care este afirmată dorinţa

celor două guverne de a dezvolta „relaţia unică dintre popoarele lor ca vecini prieteni şi

parteneri în cadrul Uniunii Europene” şi de a coopera în problemele de securitate.

Pentru detensionarea conflictului la nivelul său local, guvernul britanic, adept al

principiului „unire fără uniformitate” şi-a arătat disponibilitatea acordării unui statut

particular Ulsterului în cadrul Regatului Unit, acceptând reformarea instituţiilor locale şi

împărţirea puterii între comunităţi, problemă care nu a mai fost niciodată până atunci

abordată în Marea Britanie (1974).

5. CAUCAZUL

Lanţul montan caucazian se întinde pe aproape 1.200 km lungime şi 200 km

lăţime, între Marea Neagră şi Marea Caspică, având o altitudine de peste 2.000 m, cu

vârfuri ce depăşesc 5.000 (Elbruz – 5.642 m). Caucazul reprezintă o barieră dificil de

străbătut; singura trecătoare practicabilă este Defileul Darial (1.250 m), aproape de

izvoarele Terekului, unde ruşii au amenajat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea o

şosea ce leagă Vladikavcazul de Tbilisi.

Particularitatea acestui ansamblu natural este diversitatea extrem de mare de

populaţii care şi-au găsit aici refugiul (Fig. 17). Se poate vorbi în acest spaţiu relativ

restrâns ca suprafaţă, de 43 de populaţii şi limbi, care coabitează mai mult sau mai puţin

paşnic, ca într-un veritabil muzeu etnografic. Această complexitate a fost creată pe

parcursul istoriei, deoarece Caucazul a servit de-a lungul timpului atât ca punte de

trecere, cât şi ca loc de refugiu. Loc de trecere între Nord şi Sud, prin „Porţile de Fier”

care controlează înălţimile Derbent şi şoseaua din lungul litoralului Mării Caspice,

legând stepele ruseşti de platoul iranian, dar şi loc de trecere Est-Vest, prin valea râului

Araxe, care permite legătura Persiei cu Anatolia, între Tabriz şi Erzurum.

Funcţia de refugiu i-a fost oferită Caucazului datorită fragmentării reliefului. În

nord mai ales, nenumărate văi adăpostesc laolaltă populaţii de diferite origini, relicte ale

marilor invazii care, de la sciţi până la kalmucii stabiliţi în secolul al XVII-lea la limita

sudică a stepei, toate au traversat de la est la vest stepele ruseşti.

Ruşii, după ce au ocupat Georgia (1783), Azerbaidjanul (1813) şi nordul

Armeniei (1828), n-au reuşit să cucerească Caucazul decât în secolul al XIX-lea şi cu

mari pierderi. In mod cert geopolitica expansionistă rusească s-a sprijinit pe existenţa

acestui mozaic de mici popoare mai mult sau mai puţin rivale unele cu altele. Pe de altă

parte, pe lângă dificultatea operaţiunilor militare în aceste zone înalte de munte, ruşii

s-au izbit de expansiunea recentă aici a Islamului, pe baza căruia au fost organizată şi

65

coordonată rezistenţa populaţiilor locale. Imamul Chāmil, lider al unei puternice

congregaţii sunnite organiza între 1834 şi 1859 triburile cecene şi pe cele din Daghestan

şi le îndemna la un djihad împotriva ruşilor. Triburile cerkese din zona din zona

piemontană de nord-vest nu au fost cucerite decât în 1878; majoritatea dintre acestea,

alungate din propriile lor teritorii s-au refugiat în Imperiul Otoman activând

panturcismul. Chiar şi după cucerirea rusească, zona Caucazului a reprezentat pentru

aceştia un mare furnizor de insecuritate. În 1917, mai multe popoare musulmane, cecenii

şi cerkesii mai ales, s-au solidarizat din nou împotriva ruşilor şi n-au putut fi învinşi

decât în 1924. Amintirea acestor vremuri şi ale represiunilor ruseşti provoacă printre

aceste popoare (ceceni mai ales) puternice sentimente antiruseşti.

Văzut din pespectiva Moscovei, spaţiul Caucazian este alcătuit din două

ansambluri geopolitice distincte (Tabelul 24):

Ciscaucazia, caracterizată prin cea mai mare diversitate şi fragmentare etnică, ce

ocupă versantul nordic al Caucazului şi zonele piemontane adiacente acestuia, este

alcătuită din nouă structuri politico-administrative, constituite pe fundament etnic ale

căror decupaje, adesea artificiale au fost trasate în perioada stalinistă. Unele dintre

acestea depăşesc cu mult teritoriul locuit de populaţia „titulară”, structura etnică fiind

dominată de ruşi; altele sunt formate prin alăturarea a două populaţii distincte

(Karatchaev-Cerkesia sau Kabardino-Balkaria) sau reprezintă veritabile spaţii

multinaţionale ca în cazul Daghestanului, în vreme ce în cazul osetinilor, un spaţiu etnic

unitar este împărţit în două formaţiuni statale, una aparţinând Federaţiei Ruse (Osetia de

Nord), alta Georgiei (Osetia de Sud). Pe scut, Ciscaucazia, împărţită între Federaţia Rusă

şi Georgia este alcătuită din următoarele structuri politico-administrative: Adâgheia,

Karatchaev-Cerkesia, Kabardino-Balkaria, Cecenia, Inguşetia, Daghestan şi Osetia de

Nord (ce aparţin Federaţiei Ruse), respectiv Abhazia şi Osetia de Sud, ce aparţin

Georgiei;

Transcaucazia, situată între versantul muntos propriu-zis şi bucla râului Araxe,

ce formează frontiera cu Iranul, este dominată de cele trei mari formaţiuni statale

caucaziene: Armenia, Georgia (cu republicile autonomă Abhazia şi Adžaria şi regiunea

autonomă Osetia de Sud) şi Azerbaidjan (cu republica autonomă Nahičevan şi regiunea

autonomă Nagornâi-Karabah).

Destrămarea U.R.S.S. şi constituirea statelor naţionale (Federaţia Rusă, Armenia,

Azerbaïdjan şi Georgia), a determinat importante mutaţii geopolitice prin reactivarea

unor tendinţe naţionaliste ale populaţiilor „naţionale” din noile state în dauna

minorităţilor (azeri contra armeni în Nagornâi-Karabah, georgieni contra abhazi în

Abhazia şi contra osetini în Osetia de Sud etc), cărora i s-a răspuns prin tendinţe

separatiste: Cecenia, Abhazia, Osetia, Daghestan etc.

66

Tabelul 13 – Structura politică şi etnico-confesională a statelor caucaziene Unitatea

politico –

administrativă

Statutul Suprafaţa

(km2)

Populaţia

(loc.)

Capitala Structura

etnică [%]

Structura

confesională

Abhazia Republică

autonomă în

Georgia – 1930,

91

8 600 473 260 Suhumi ruşi: 75

abhazi: 19

- creştinism

ortodoxism

- islamism

Adâgheia Republică

autonomă în Fed.

Rusă - 1922,

1991

7 600 447 100 Maykop ruşi: 68

adâghei38

: 29

-creştinism

ortodoxism

-islamism

Adžaria Republică

autonomă în

Georgia – 1923,

1991

2 900 254 210 Batumi georgieni:

93,4

ruşi: 2,4

armeni:2,3

- islamism

- creştinism

ortodoxism

Armenia Republică

independentă -

1991

29 743 3 212 000 Erevan armeni: 98

azeri: 1,3

ruşi: 0,5

-creştinism

ortodoxism

-islamism

Azerbaïdjan Republică

independentă –

1991

86 600 8 266 000 Baku azeri: 90,6

lesghieni:2

ruşi: 1,8

-islamism

şiism:65,3

sunnism

Cecenia Republică

autonomă în Fed.

Rusă - 1936

Independentă-

1991

15 700 1 103 700

Groznyj ceceni

ruşi

-islamism

-creştinism

ortodoxism

Daghestan Republică

autonomă în Fed.

Rusă

1921, 1991

50 300 2 576 500 Mahač-

kala

avari: 27,5

darghini:16

lezghieni:11

ruşi: 5,2

lachi: 5

azeri: 4,1

tabassarani:4

rontuli: 0,8

aguli: 0,8

tachuli:0,3

-islamism

(majoritar)

Georgia Republică

Independentă –

1991

69 500 4 543 000 Tbilisi georgieni:

83,8

azeri: 6,5

armeni: 5,7

- creştinism

ortodoxism

-islamism

Inguşetia Republică

autonomă în Fed.

Rusă – 1936,

1991

3 600 467 300 Nazran ruşi

inguşi: 12,9

-islamism

-creştinism

38

Adâgheii sunt formaţi din triburile de bieduki, temizgoi, chapsugi şi abadzeni.

67

Kabardino-

Balkaria

Republică

autonomă în Fed.

Rusă

1921, 1991

12 500 901 500 Nal'čik kabardini: 48

ruşi: 31,9

balkari: 9,4

-islamism

-creştinism

Karatchaev-

Cerkesia

Republică

autonomă în Fed.

Rusă

1928, 1991

14 100 439 500 Čerkessk karatchai: 45

cerkesi: 25

ruşi: 13

abazini

-islamism

-creştinism

Nahicevan Republică

autonomă în

Azerbaïdjan

5 500 369 800 Nahice-

van

azeri

ruşi

armeni

-islamism

-cerştinism

Nagornâi-

Karabah

Regiune

autonomă în

Azerbaidjan -

1923, 1991

4 400 148 000 Stepana-

kert

armeni

azeri

ruşi

-creştinism

ortodoxism

-islamism

Osetia de

Nord

Republică

autonomă în Fed.

Rusă – 1936, 91

8 000 710 300 Vladi-

kavkaz

osetini: 53

ruşi: 29,9

-creştinism

Osetia de Sud Regiune

autonomă în

Georgia

1922, 1991

3 900 300 000 Ihinvali osetini:66,2

georgieni: 29

-creştinism

Surse: Dictionnaire de Géopolitique, 1995, coord. Yves Lacoste, Calendario Atlante de Agostini, 2006.

68

Partea a II-a ORGANIZAREA TERITORIULUI ROMÂNIEI.

EVOLUŢIE, CARACTERISTICI, DISFUNCŢIONALITĂŢI,

OPTIMIZARE

Capitolul V

EVOLUŢIA STRCTURILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE PE

ACTUALUL TERITORIU AL ROMÂNIEI

1. PERIOADA ANTICĂ

Oraşele-cetăţi greceşti de pe ţărmul Mării Negre

Procesul de colonizare grecească a Bazinului Mediteraneean ce a început din

secolul al VII-lea î.Chr. s-a datorat pe de o parte unor necesităţi de ordin economic (crearea

unor pieţe de desfacere pentru produsele originare din oraşele Greciei sau Asiei Mici,

sau procurarea de materii prime), iar pe de altă parte unor cerinţe de ordin politic (luptele

politice din interiorul acestor oraşe, care au dus la izgonirea celor înfrânţi). El s-a

concretizat, pe ţărmul apusean al Mării Negre, prin construirea oraşelor cetăţi Tyras

(Cetatea Albă), la vărsarea Nistrului; Istros (Histria); Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia),

pe litoralul dobrogean; Dionysopolis (Balcik) şi Odessos (Varna), pe litoralul Bulgariei de

astăzi39

. Aceste oraşe-cetăţi, cu organizare specifică, care iniţial au avut caracter de state,

au constituit primele formaţiuni cu caracter administrativ-teritorial de pe actualul teritoriu al

României. Ele erau conduse de un senat şi de organe proprii. Teritoriul rural limitrof se afla

sub conducerea şi administrarea acestora.

„Davae-le” dacice

În perioada cuprinsă între secolele 6 î. Chr. şi 1 d. Chr., cea mai mare parte a

continentului european, din Peninsula Iberică până la ţărmurile Baltice, Peninsula

Balcanică şi Asia Mică era populată de triburile trace. Cele de la nord de Balcani au fost

numite de romani daci iar de greci geţi, acestea formând o populaţie compactă din punct

de vedere etnic, cultural şi lingvistic. Acest fapt, asociat cu creşterea puterii economice şi

militare, a contribuit la închegarea lor statală concretizată prin crearea primului stat dac

centralizat şi independent condus de Burebista (cca 70 d. Chr.), care reunea teritorii de la

Munţii Balcani la Carpaţii Nordici şi din bazinul mijlociu al Dunării, până la litoralul

Mării Negre cuprins între gurile Bugului, până la sud de Burgas. Teritoriul său era

39

La acestea se adaugă, cu o importanţă secundară, aşezările de la Argamvm (la sud de Enisala) şi Parthenopolis

(Costineşti) (Enciclopedia Geografică a României, 1982, p. 89)

69

coordonat printr-o densă reţea de aşezări, atât cu caracter civil, cât şi militar (davae), între

care Ziridava (Pecica) şi Câmpuri-Surduc, pe Valea Mureşului; Petrodava (Piatra Neamţ) şi

Piatra Şoimului, pe Valea Bistriţei; Zargidava (Brad), Tamasidava (Răcătău de Jos) şi

Piroboridava (Poiana) pe Siret; Barboşi şi Dinogeţia-Garvăn în zona de confluenţă

hidrografică a Dunării cu Siretul şi Prutul; Cumidava (Râşnov) şi Arpaşu de Sus în sudul

Transilvaniei; Piscu Crăsanilor, Argedava (Popeşti) şi Tinosu în Muntenia; Pelendava,

Buridava şi Polovragi, în Oltenia. Nucleul acestora îl formau aşezările întărite din Munţii

Orăştiei, unde se afla şi capitala statului dac: Sarmizegetusa Regia.

Legăturile statornicite prin intermediul acestor aşezări, fluxurile materiale şi

umane, schimburile culturale, toate au contribuit la cristalizarea, pentru prima dată în

istorie, pe întreg acest spaţiu, a unei culturi materiale şi spirituale unitare, care a dăinuit

peste un secol şi jumătate opunând o rezistenţă înverşunată cuceririi romane (101-102;

105-106 d. Chr.).

Dacia Romană

După transformarea Daciei în provincie romană s-a trecut la organizarea

teritoriului său, după modelul celorlalte provincii ale Imperiului. Această organizare

teritorială poate fi considerată „politico-administrativă” deoarece motivele care au stat la

baza sa au fost de ordin politic şi militar; prin poziţia la periferia nord-estică a

Imperiului, Dacia constituind un avanpost în calea năvălirilor barbare.

La început, în timpul împăratului Traian, Dacia a format o singură provincie

imperială, cu graniţe pe Dunăre, Tisa, Carpaţii Nordici şi Prut, administrată de împărat

printr-un împuternicit. Prima delimitare administrativă a fost cea făcută de Impăratul

Hadrian (118-119 d. Chr.), aceasta incluzând doar teritoriile Transilvaniei, Banatului şi

Olteniei. Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei formau Dacia Superior, iar

Oltenia şi sudul Transilvaniei, Dacia Inferior. Necesitatea unei mai bune apărări a graniţei

nordice a provinciei a impus, în anul 123 d. Chr., desprinderea din Dacia Superior, a

regiunilor de la nord de Arieş şi din cursul superior al Mureşului care au format Dacia

Porolissensis, cu capitala la Napoca. In anii 167-168, Dacia Inferior a fost înglobată în

Dacia Superior formând Dacia Apulensis, după numele oraşului reşedinţă (Apulum, azi

Alba Iulia), iar un an mai târziu, în 169, s-au desprins Oltenia şi partea sudică şi vestică a

Banatului, care împreună cu partea de vest a Muntenei au format Dacia Malvensis, cu

capitala la Malva. Cea mai mare parte a Munteniei împreună cu sudul Moldovei

alcătuiau Moesia Inferioară (Ad Moesiam), iar Dobrogea şi Sciţia Mică, provincia

Scytia Minor.

Deşi fragmentată administrativ, Dacia avea o structură şi o conducere unitară,

capitala fiind stabilită la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe drumul strategic ce lega sudul

Transilvaniei de castrul de la Tibiscum (aflat la Jupa, lângă Caransebeş) şi cu podul peste

Dunăre (lângă Dierna).

Oraşele erau organizate în trei categorii: municipii, colonii şi castre. Coloniile

aveau o situaţie juridică superioară municipiilor, acestea putând fi ridicate la rangul de

70

colonii40

după cum, la pragul inferior, satele puteau fi transformate în municipii. Insă şi

în cadrul municipiilor exista o ierarhie, locuitorii unora dintre ele bucurându-se de mai

multe drepturi (dreptul de a vota şi de a fi aleşi, dreptul de a-şi păstra organizarea lor

autonomă sau dreptul de a avea magistraţi numiţi de împărat). Coloniile erau aşezări de

colonişti romani ce formau unităţi administrativ-teritoriale organizate după modelul Romei,

întemeiate ca urmare a unor legi sau decrete imperiale (formula coloniae). Castrele erau

aşezări de tip urban fortificate, ce adăposteau garnizoane militare.

Reţeaua de aşezări rurale forma, de asemenea, un ansamblu ierarhizat din punct de

vedere administrativ, alcătuit atât din mici cătune cu funcţie de loc central pentru spaţiul

rural limitrof (denumite pagus), din sate (vicus), cât şi din mici aşezări de comercianţi

situate în vecinătatea unităţilor militare (canabae) sau din aşezări fortificate (castellum şi

castre). Mai multe asemenea localităţi formau o unitate administrativă (territorium),

aflată în subordonarea coloniei, municipiului sau castrului militar cel mai apropiat.

In concluzie, se poate afirma că organizarea administrativ-teritorială a Daciei

Romane a fost deosebit de dinamică, dinamism rezultat dintr-un permanent efort de

îmbunătăţire a sa, dintr-o permanentă evoluţie a localităţilor prin transformarea a

numeroase sate în oraşe şi reorganizarea acestora pe o treaptă superioară de dezvoltare, precum

şi printr-o continuă acţiune de întemeiere de noi aşezări umane.

2. PERIOADA MEDIEVALĂ

După retragerea romană din Dacia (271 d. Chr.) începe o lungă perioadă de

instabilitate determinată de frecventele incursiuni ale populaţiilor migratoare care au

adus mari prejudicii organizării aşezărilor (îndeosebi a celor cu caracter urban), dar şi

dezvoltării economice în ansamblu. Forma specifică ce a stat la baza organizării populaţiei

autohtone în acea perioadă a fost obştea sătească, comunitate teritorială liberă, de veche

tradiţie dacică (Erdeli, 1997).

Ţările, cnezatele şi voievodatele

Cadrul natural a avut un rol hotărâtor în configurarea primelor formaţiuni politico-

administrative româneşti. Adăpostul oferit de ariile depresionare sau căile de circulaţie

reprezentate de principalele artere hidrografice, în condiţiile unei reţele de drumuri

deficitare şi nesigure, a favorizat concentrări de populaţie, organizate în obşti săteşti. Prin

unificarea acestora au luat naştere, într-o primă fază uniunile de obşti, apoi formaţiuni

teritoriale mai mari: cnezate, voievodate, ducate şi ţări, unele ajungând să cuprindă peste

100 de sate cu suprafeţe ce ajungeau la 8000-10.000 kmp (Ţara Bârsei, Ţara

Maramureşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Vrancei etc).

Prin diploma regelui Ungariei, Bela al IV-lea (1247) este atestată existenţa, la sud 40

Municipii transformate în colonii au fost Apulum (Alba Iulia), Drobeta (Turnu Severin), Napoca

(Cluj), Potaissa (Turda) sau Romula (identificată pe vatra satului Reşca, com. Dobrosloveni, jud. Olt).

71

de Carpaţi, a cinci formaţiuni politico-administrative suprapuse unor regiuni naturale

relativ omogene: Ţara Severinului (Banatul de Severin) în zona montană cuprinsă între

Dunăre şi Jiu; cnezatele lui Ioan (pe cursul inferior al Oltului) şi Farcaş (în Subcarpaţii

Olteniei) şi voievodatele lui Litovoi (în bazinul mijlociu şi inferior al Jiului) şi Seneslau

(în stânga Oltului), cuprinzând teritoriile montane şi deluroase ale Munteniei vestice).

Aceste structuri administrative aveau o organizare autohtonă, românească, raporturile de

vasalitate ce existau între voievozii români şi regele ungar neinfluenţând dreptul deplin de

organizare internă a statelor româneşti. In documentele româneşti, „cnejii” sau „chinejii”

(cum erau denumiţi mai ales în Transilvania), purtau şi numele de „jude” sau „judeţ”, nume

atribuit ulterior şi unităţii administrativ-teritoriale supusă sub jurisdicţia acestora.

Totodată, dat fiind faptul că populaţia românească era concentrată în cea mai mare parte pe

văile râurilor, s-a obişnuit să se dea numele apelor întregii regiuni care gravita spre acestea.

Astfel a existat o „ţară” a Oltului, a Argeşului, a Prahovei sau a Ialomiţei, nume transferate

ulterior judeţelor, după cum, peste Milcov a existat o „ţară” a Moldovei. Românii din Ardeal

au fost organizaţi, înainte de cucerirea maghiară, tot în cnezate şi voievodate, această

accepţiune având-o şi „ducatele” pe care le-a semnalat notarul anonim al regelui Bela:

Ducatul (Voievodatul) lui Menumorut (în Crişana, care cuprindea teritoriul dintre Someş şi

Mureş, având capitala în cetatea Biharea), Ducatul (Voievodatul) lui Glad (în Banat, între

Mureş şi Dunăre, cu capitala în cetatea Cuvin) şi Ducatul (Voievodatul) lui Gelu (în

Transilvania propriu-zisă, ocupând teritoriul cuprins între Defileul Mureşului şi izvoarele

Someşelor, cu capitala la Dăbâca). Astfel de voievodate au existat şi în zonele unde până

târziu s-au păstrat puternice urme de autohtonie românească, acele „ţări” menţionate în

documentele secolelor XIII şi XIV: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Chioarului, Ţara

Amlaşului etc. Ţinutul Făgăraşului şi cel al Amlaşului au constituit, din raţiuni politice,

în secolele XIV şi XV, feude ale domnilor Ţării Româneşti, iar spre sfârşitul secoluluial

XV-lea, Ciceul şi Cetatea de Baltă au fost feude ale domnilor Moldovei. Existenţa

acestor feude a contribuit şi mai mult la strângerea legăturilor multilaterale şi

neîntrerupte dintre cele trei ţări româneşti.

Statele feudale româneşti şi organizarea lor administrativă

Ţara Românească a luat fiinţă către sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul

secolului al XIV-lea prin unirea şi organizarea sub conducerea voievozilor de Argeş a

tuturor formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi într-o singură unitate politico-

administrativă. Incă de la începutul existenţei sale, în Ţara Românească s-au configurat

două regiuni istorice, delimitate de axa transversală a Oltului: Muntenia, la est şi

Oltenia, la vest, condusă la rândul ei de un „ban”, cel mai înalt dregător al statului după

domnitor. Acestea erau organizate în judeţe, documentele istorice menţionând, încă de la

întemeierea sa, judeţele Argeş, Prahova, Dâmboviţa, Buzău, Râmnicu Sărat iar ulterior, în

secolul al XIV-lea, judeţul Ialomiţa, judeţe ce şi-au luat numele după cel al râurilor care

le străbat (Fig. 18). Un secol mai târziu sunt menţionate documentar judeţele Ilfov şi Olt,

extins până la raiaua turcească Turnu. După redobândirea acesteia, prin Tratatul de la

72

Adrianopol (1829), o parte din suprafaţa sa a fost alipită judeţului Teleorman (Oroveanu,

1986, p. 163).

Intre judeţele Prahova şi Buzău exista judeţul Săcuieni, desfiinţat la 1 ianuarie

1845. Denumirea sa aminteşte de colonizările cu populaţie orginară din Ardeal (români

şi secui), începute încă de pe vremea Cavalerilor Teutoni (1211) (Zaharescu, 1923).

Evoluţia judeţului a fost strâns legată de cea a căii naturale de acces de pe valea

Teleajenului: cât timp aceasta a reprezentat o importantă axă de legătură între Muntenia

şi sudul Transilvaniei, judeţul a avut o dinamică pozitivă. Descoperirea şi intrarea pe

scară largă în exploatare a resurselor de hidrocarburi din Subcarpaţii Prahovei la sfârşitul

secolului al XVIII-lea, a determinat mutarea fluxurilor comerciale spre Braşov de pe valea

Teleajenului pe valea Prahovei. Importanţa târgurilor de pe vechiul drum comercial s-a

diminuat astfel considerabil, fapt ce a perturbat economia judeţului, conducând în final la

desfiinţarea sa. Iată cum trecerea de la economia tradiţională, bazată pe agricultură şi

meşteşuguri, la cea capitalistă, industrială, a determinat desfiinţarea unei unităţi

administrativ-teritoriale ce nu şi-a mai justificat existenţa.

La rândul său, judeţul Pădureţ, denumit astfel după situarea sa într-o zonă

păduroasă, la est de Argeş, s-a desfiinţat la începutul secolului al XVII-lea, prin contopirea cu

judeţul vecin Muscel. Accesibilitatea redusă, datorată gradului mare de împădurire a

constituit un factor restrictiv în dezvoltarea spaţială a acestui judeţ, în pofida situării sale

într-o zonă intens populată. O mărturie a existenţei sale este şi numele actualului sat Pădureţi

din judeţul Argeş (în comuna Lunca Corbului).

Spre deosebire de acestea, judeţul Brăila ce şi-a luat numele de la principalul oraş,

73

existent încă înainte de întemeierea Ţării Româneşti, a fost înlocuit la mijlocul secolului

al XVI-lea, cu o raia turcească cu acelaşi nume. In acest caz, desfiinţarea temporară a

judeţului a fost determinată de factori politici externi. Cea mai mare parte a teritoriului

său a fost integrată judeţului Râmnicu Sărat, denumit ulterior (6 mai 1646) „judeţul

Râmnicu Sărat şi Brăila” (Oroveanu, 1986, p. 163). Judeţul a fost reînfiiţat ca structură

administrativă în timpul administraţiei ruseşti (1806-1812) (Giurescu, 1942, III, p. 488;

Oroveanu, 1986, p. 163).

Pe teritoriul actualului judeţ Giurgiu a existat în perioada medievală, până în

1950, judeţul Vlaşca, a cărui denumire, ce înseamnă în slavonă „Ţara Vlahilor”, prezintă

o importanţă istorică deosebită, constituind un adevărat document toponimic ce atestă în

această regiune de câmpie din nordul Dunării o veche locuire românească, anterioară venirii

slavilor. De aceea, considerăm bine venită schimbarea denumirii judeţului Giurgiu în judeţul

Vlaşca, sau în Giurgiu-Vlaşca, dată fiind şi poziţia periferică a reşedinţei de judeţ.

Iniţial, judeţele nu erau delimitate precis, între ele existând largi fâşii de tranziţie; cu timpul

însă, acestea au căpătat contururi tot mai precise, suprapunându-se liniilor de divergenţă ale

fluxurilor demografice şi economice. Cel care dispunea sau valida configuraţia judeţelor

era domnitorul ţării, considerat ca fiind stăpânul său absolut.

Dobrogea forma în timpul administraţiei otomane Sandgiacul Tulcei, fiind

constituită din 13 districte (cazas): Chilia (Kilia), Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin,

Sulina, Hârşova, Babadag, Küstendge, Medgidia, Cernavodă, Mangalia şi Silistra.

Capitala Dobrogei era la Tulcea (Negulescu, 1928).

După trecerea în administraţia românească, prin „Regulamentul pentru împărţirea

şi organizarea administrativă” din 13 noiembrie 1878, Dobrogea a fost organizată în 3

judeţe:

Tulcea, cu reşedinţa la Tulcea, ce cuprindea plasele Măcin, Sulina, Tulcea şi

Babadag;

Constanţa, cu reşedinţa la Constanţa, cuprindea plasele Constanţa, Hârşova şi Mangalia;

Silistra Nouă, cu reşedinţa la Rasova, cuprindea plasele Medgidia şi Silistra Nouă.

După numai doi ani, prin legea administrativă din 9 mai 1880, Dobrogea a fost

reorganizată în numai două judeţe: Tulcea (divizată în 4 ocoale) şi Constanţa (cu 5

ocoale).

In Oltenia, documentele istorice atestă existenţa, în secolele XIV-XV, a judeţelor

Jaleş (1385), situat pe cursul pârâului Jaleş, în partea nordică a actualului judeţ Gorj,

Motru (1415), pe cursul râului cu acelaşi nume şi a unui judeţ de Baltă, situat pe actualul

teritoriu al judeţelor Dolj şi Mehedinţi, al cărui nume provenea de la bălţile întinse din

lunca Dunării care se aflau în cuprinsul său. In locul acestor trei judeţe dispărute, apar

către sfârşitul secolului al XV-lea, alte trei: Gorj (Jiul de Sus), Dolj (Jiul de Jos) şi

Mehedinţi. La începutul secolului al XVI-lea, este consemnat documentar judeţul Gilort,

pe cursul Gilortului, judeţ dispărut ulterior. Cel mai vechi judeţ oltean menţinut ca

structură administrativă până astăzi este Vâlcea, atestat la 8 ianuarie 1394, în vreme ce

judeţul Romanaţi, înfiinţat în aceeaşi perioadă, a fost desfiinţat prin reforma

administrativ-teritorială din 1950. Numele acestuia, cu o adâncă rezonanţă istorică,

74

înseamnă „născuţi la Roma” (Roma-nati) şi a fost dat datorită numeroaselor vestigii

romane descoperite pe teritoriul său (Oroveanu, 1986, p. 162). Este un alt document

toponimic ce atestă o intensă locuire a câmpiei din nordul Dunării, înainte de

colonizările cu elemente slave, sud-dunărene, din Evul Mediu timpuriu. De aceea,

suntem de acord cu opinia potrivit căreia revenirea acestui toponim pe harta

administrativ-teritorială a ţării este absolut necesară.

Pe treapta administrativă inferioară judeţelor se situau „plasele”, conduse de

„zapcii” ce erau alcătuite din mai multe sate. Acest tip de structură administrativă a

apărut iniţial în Oltenia41

generalizându-se ulterior pe întreg teritoriul de la sud de

Carpaţi. În spaţiul montan, cu relief accidentat şi sate risipite, plasele au fost înlocuite cu

„plaiuri”, conduse de vătafi.

Moldova a fost întemeiată la mijlocul secolului al XIV-lea, prin cucerirea succesivă

de către voievozii români din Maramureş (Dragoş, Bogdan şi voievozii Muşatini), a

formaţiunilor politice româneşti cuprinse între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. La fel ca

în cazul Ţării Româneşti, raţiunile de ordin politic şi militar au condus la individualizarea în

cadrul teritoriului său a două regiuni, conduse de doi domnitori fraţi42

: Ţara de Sus, ce

cuprindea teritoriile de la nord de Vaslui, dintre Carpaţi şi Nistru, inclusiv Bucovina şi

Ţara de Jos, la sud de această paralelă. Deoarece partea de sud a Moldovei limitrofă

Dunării, cuprinsă între Prut şi Nistru fusese anterior stăpânită de domnitorii din Ţara

Românească din familia Basarabilor, a primit numele de Basarabia. Acestea erau împărţite

în „ţinuturi”; cel mai vechi fiind ţinutul Putna, din Ţara Vrancei, atestat într-un document

latin din 2 iulie 1431. Vecin cu acesta, la nord, exista în secolele XV-XVI ţinutul

Agiudului, care s-a unit cu ţinutul Putna. Astfel, într-un document din 12 mai 1591 este

menţionat Ţinutul Putna şi Agiudul, însă spre sfârşitul secolului al XVII-lea Agiudul

dispare fiind înglobat în ţinutul Putna (Ibidem, p. 165). La fel, ţinuturile Trotuş şi Bacău,

menţionate separat în secolele XV şi XVII s-au unit, figurând la începutul secolului al

XVIII-lea sub forma Ţinutul Trotuş şi Bacău, pentru ca la sfârşitul aceluiaşi secol ţinutul

Trotuş să fie desfiinţat. Tot la începutul secolului al XV-lea a fost consemnată documentar

existenţa ţinuturilor Covurlui, Tecuci, Horincea, Bârlad, Fălciu şi Hârlău. Ţinutul

Horincea s-a contopit la sfârşitul secolului al XVI-lea cu ţinutul Covurlui, devenind

subdiviziune (plasă) în cadrul acestuia, iar ţinutul Bârlad s-a contopit, un secol mai

târziu, cu ţinutul vecin Tutova. De asemenea, tot în acea perioadă este desfiinţat şi

ţinutul Chigheciului, astfel încât sfârşitul secolului al XVII-lea consemnează pentru

„Ţara de Jos” dispariţia a patru ţinuturi: Agiud, Trotuş, Bârlad şi Chigheciu (Ibid., p.

166).

41

In perioada dominaţiei austriece asupra Olteniei (1718-1739), fiecare judeţ al acesteia era organizat

în patru plase: de sus, de jos, de mijloc şi de margine, conduse de ispravnici (Oroveanu, 1986, p. 173). 42

Astfel, cei doi fii ai lui Alexandru cel Bun au domnit după cum urmează: Iliaş în nord, având

reşedinţe la Suceava şi Iaşi, iar Ştefan în sud, cu reşedinţe domneşti la Chilia, Cetatea Albă şi Vaslui

(1431). Ulterior, Roman, fiul lui Iliaş a domnit în Ţara de Jos, iar Petru, fratele lui Ştefan, ce fusese

asociat la domnie cu acesta, a stăpânit Ţara de Sus, având reşedinţa la Suceava.

75

In „Ţara de Sus” mai existau ţinuturile Suceava, Neamţ, Roman, Vaslui, Dorohoi, Iaşi

şi Cârligăturii (cu o suprafaţă mică, însă intens populat, având reşedinţa la Târgu Frumos).

In lucrarea „Descriptio Moldaviae” a lui Dimitrie Cantemir (1716) este redată întreaga

structură administrativă a Moldovei la începutul secolului XVIII. Astfel, Moldova era

împărţită în 23 de ţinuturi, organizate în 3 regiuni: Moldova inferioară (Ţara de Jos), cu 12

ţinuturi, Moldova superioară (Ţara de Sus), cu 7 ţinuturi şi Bugeacul, cu 4 ţinuturi. In

secolul al XVIII-lea au mai fost înfiinţate ţinuturile Botoşani, prin desprinderea sa din ţinutul

Hârlăului şi ţinutul Herţei, prin desprinderea unei părţi din ţinutul Dorohoi (Fig. 19).

Ţinutul Hârlău, cu o suprafaţă foarte mică a fost desfiinţat în secolul al XIX-lea

(Regulamentul Organic), iar ţinutul Herţei a fost cedat U.R.S.S. în urma Pactului

Ribbentrop-Molotov, în 1940.

76

Ţinuturile erau alcătuite, atât în regiunile joase, cât şi în cele de munte, din

„ocoale”. In total, existau în Moldova 16 ţinuturi şi 76 de ocoale (1835)43

. Ulterior, termenul

de „ocol” a fost înlocuit cu cel de „plasă”, utilizat în Ţara Românească.

Desfiinţarea ţinuturilor din Moldova s-a făcut deci prin contopire, urmată de înglobarea

ţinutului mai mic, cu posibilităţi mai reduse de dezvoltare economico-socială, iar înfiinţarea

lor s-a realizat prin desprinderea unor părţi din ţinuturile deja existente. Acest procedeu s-a

dovedit însă a fi neviabil, cea mai mare parte a ţinuturilor care au participat cu teritorii la

înfiinţarea unor noi structuri administrative fiind ulterior desfiinţate.

Bucovina, separată de Moldova44

prin Convenţia de la Constantinopol din 7 mai

1775, a intrat sub ocupaţia militară a Imperiului Habzburgic, fiind organizată conform hărţii

lui Iacob Adam (1781)45

în 10 ocoale: Berhomete, Câmpulung Moldovenesc,

Câmpulung Rusesc, Ceremuş, Cernăuţi, Nistru, Prut, Suceava, Şomuz şi Vâlcov (Băican,

1996, pp. 90-91). În 1786 a fost încorporată în Galiţia, devenind al 19-lea ei cerc

administrativ, pentru ca în 1849, în urma puternicelor mişcări revoluţionare din anul

precedent, să devină mare ducat, organizat în 11 districte (căpitanii)46

de mărimi comparabile

cu cele ale plaselor din Vechiul Regat. Acestea aveau să devină primele judeţe ale

Bucovinei după integrarea sa în hotarele României Mari (1918-1925).

Vechea organizare administrativ-teritorială a Basarabiei în 12 ţinuturi47

a fost

menţinută şi după trecerea sa sub administraţia ţaristă în urma Păcii de la Bucureşti din 1812,

când provinciei i-a fost recunoscută autonomia. Aceasta avea să fie desfiinţată însă în 1828,

dată după care numărul unităţilor administrative s-a redus iar structura şi configuraţia lor a

fost modificată, astfel că la începutul secolului al XX-lea, Basarabia era organizată în 8

judeţe: Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Chişinău, Hotin, Orhei, Soroca şi Tighina, la care se

adăuga ţinutul urban Ismail (Arbore, 1904, pp. 32-33).

Transilvania alcătuia la venirea ungurilor, în secolul al IX-lea, un bloc etnic

românesc compact, constituit din formaţiuni politico-administrative de tipul cnezatelor şi

voievodatelor. Această tradiţie a continuat, prin individualizarea, treptat, în cadrul

Transilvaniei a mai multor regiuni: Transilvania propriu-zisă (Ardealul), Banatul,

Crişana şi Maramureşul. Acestea au fost organizate până în a doua jumătate a

secolului al XII-lea în judeţe; ulterior, cu prilejul organizării administrativ-teritoriale

făcută de administraţia maghiară, judeţele au fost înlocuite cu comitate şi districte, iar în

teritoriile locuite de saşi şi secui, cu scaune48

. Ca şi în Ţara Românească şi Moldova,

organizarea teritorială nu era statică ci varia în funcţie de cerinţele politice şi sociale. Astfel,

43

Karta teatra voinî v Europe (1828-1829) godov, 1 : 420 000, Sankt Petersburg. 44

In hotarele Moldovei, teritoriul Bucovinei era alcătuit din ţinuturile Cernăuţi şi Suceava. 45

Adam Iacob (1781), Mappa von der Buckowiner–District, Wien. 46

Cele 11 căpitănii ale Bucovinei erau: Câmpulung, Cernăuţi, Coţmani, Gura Humorului, Rădăuţi, Siret,

Storojineţ, Suceava, Văşcăuţi, Vijniţa şi Zastavna. 47

Cetatea Albă, Chilia, Codru, Iaşi, Ismail, Greceni, Hotărniceni, Hotin, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi

Tighina. 48

Termenul derivă de la cel de scaun de judecată (sedes iudiciaria), instituţie tradiţională românească

pe care saşii şi secuii au găsit-o la venirea lor pe aceste teritorii (Nistor, 2000, p. 92).

77

în secolul al XV-lea din comitatul Solnoc, care se întindea de la Tisa până în centrul

Transilvaniei, au fost organizate patru comitate: Dăbâca, Solnocul de Mijloc, Solnocul

din Afară şi Solnocul Interior, iar din comitatul Bihor s-au desprins comitatele Satu Mare şi

Crasna, în locul căruia a luat fiinţă judeţul Sălaj (Nistor, 2000, p. 89). Pe teritoriul

actualului judeţ Bistriţa-Năsăud, era menţionat în secolul al XIII-lea un district al

Rodnei, care în 1475 a fost alipit Bistriţei (Oroveanu, 1986, p. 168). In partea centrală a

Transilvaniei, pe văile Târnavelor, exista comitatul Târnavei (menţionat documentar în

1217), iar în sud-vest, districtul Haţegului (care până în secolul al XIII-lea aparţinuse de

Oltenia) şi comitatul Hunedoara.

Banatul, care îşi păstrase o largă autnomie faţă de Regatul Ungariei era organizat,

în secolul al XIV-lea, în districte, numite în documente „districte româneşti” (oláh

kerületek): Almaş, Comiat, Bârzava, Caransebeş, Caraşova, Iladia, Lugoj, Mehadia,

Bujor, Fârdia, Jupani, Marginea, Mănăştur şi Sudriaş (Nistor, 2000, p. 90-91). Cu timpul,

pe măsura creşterii influenţei politice a statului feudal maghiar, acestea au fost înlocuite

de comitate: Cuvin (Keve), Haran, Caraş, Cenad, Arad şi Banatul de Severin. Acesta din

urmă, care a dat numele întregii provincii, se întindea şi pe versantul estic al Carpaţilor, în

Oltenia. La vest de Banatul Severinului sunt menţionate documentar comitatele Timişului

(1212), Lugojului (1391), Torontal (la începutul secolui al XIV-lea), comitatele Caraşului şi

Cuvinului (la sfârşitul secolului al XV-lea). In urma cuceririi turceşti, (1526) cetatea Keve a

fost distrusă, iar comitatele Caraşului şi Cuvinului au fost desfiinţate (Oroveanu, 1986, p.

168-169). Astfel, cauze politice externe au condus direct la modificarea organizării

administrativ-teritoriale.

Odată cu încorporarea sa în Austria, prin Tratatul de la Passarowitz (1718),

Banatul a fost organizat în 11 districte: Timişoara, Cenad, Ciacova, Becicherec,

Panciova, Vârşeţ, Palanca Nouă, Lipova, Lugoj-Făget, Caransebeş şi Orşova-Almăj, iar

după trecerea sub administraţie ungurească, teritoriul său a fost reorganizat mai întâi în

trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal (1779), ulterior în 5 districte: Timişoara, Lugoj,

Becicherec, Neoplanta şi Zombor (1849) (Nistor, 2000, p. 92).

Prin poziţia sa geografică, în aria de interferenţă dintre Ardeal şi Ungaria, istoria

politică a Crişanei, a fost marcată de contradicţia dintre aspiraţiile expansioniste ale

Ungariei şi demersurile autorităţilor din Transilvania de a-şi menţine jurisdicţia asupra

întregului său teritoriu. Astfel, în urma repetatelor încercări ale Ungariei de a le

încorpora, cele 4 comitate din Crişana (Chioar, Crasna, Solnocul de Mijloc şi Zărand)

au format, în urma rescriptului împărătesc din 31 decembrie 1732, prin care se garanta

deplina lor independenţă faţă de Ungaria, „Partes reapplicae” („Partium”), adică părţi

realipite, reîncorporate Ardealului. Acestea aveau să fie răpite în cele din urmă de

Ungaria în 1861 şi desfiinţate cinci ani mai târziu (Păcăţianu, 1930).

Pe teritoriile locuite de saşi, documentele istorice atestă pe rând, între 1302 şi 1349

scaunele Cincu, Mediaş, Miercurea, Nocrich, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Şeica, Orăştie şi

Rupea (Nistor, 2000, p. 92).

78

La rândul lor, ţinuturile secuieşti erau organizate, la mijlocul secolului al XIV-lea în

şapte scaune: Sepsi, Orbai, Kysdi, Czjk, Girgio, Marcuszeek, şi Aranyoszeek49

. În 1562

numărul acestora a fost redus la cinci: Arieş, Ciuc, Odordeiu Secuiesc, Târgu Mureş şi Trei

Scaune (Ibidem, p. 93).

In nord, voievodatul Maramureşului constituie una dintre cele mai vechi

formaţiuni statale româneşti, fiind atestat în documente la sfârşitul secolului al XII-lea

(1199) şi s-a bucurat în primele patru secole de o largă autonomie. In secolul al XIV-lea a

căpătat statut de comitat.

Această organizare teritorială a fost desfiinţată de împăratul Iosif al II-lea la 13 iulie

1784. Până la acea dată existau în Transilvania 23 de unităţi administrativ-teritoriale mici,

delimitate după criterii etnice, astfel: 7 comitate: Alba, Cluj, Dăbâca, Hunedoara, Solnocul

Interior, Târnava şi Turda; 7 scaune săseşti: Biertan, Mediaş, Orăştie, Sebeşul Săsesc, Sibiu,

Sighişoara şi Vinţu; 5 scaune secuieşti: Arieş, Ciuc, Mureş-Oşorhei, Odorhei şi Trei

Scaune şi 4 districte: Bistriţa, Braşov, Chioar şi Făgăraş (Meruţiu, 1929, pp 15-17).

In locul acestora au fost organizate 11 comitate puternice cu alte limite, unele dintre

ele cu alte denumiri şi reşedinţe50

. Insă cum spiritul în care a fost concepută această

reorganizare administrativă a nemulţumit reprezentanţii naţiunilor privilegiate, Iosif al

II-lea a fost nevoit să revină la regimul administrativ anterior (1790). Amplificarea

continuă a tensiunilor etnice şi sociale ce au condus la amplele mişcări revoluţionare din

1848 s-a reflectat şi printr-o mare instabilitate a organizării administrativ-teritoriale.

Teritoriul Transilvaniei a fost organizat mai întâi în 6 districte (1849)51

, înlocuite ulterior

succesiv prin 5 districte împărţite în 36 de căpitănate (1851)52

, prin 5 districte, 28 cercuri

şi 109 subcercuri (1852)53

, prin 10 prefecturi cu 78 preturi (1854)54

, înlocuite în 1864 cu 12

comitate55

.

Această perioadă, caracterizată printr-o politică relativ liberală în domeniul relaţiilor

interetnice a luat sfârşit brusc, odată cu încheierea, la 5 / 17 februarie 1867 a acordului

dualist austro-ungar, în urma căruia a fost constituit Imperiul Austro-Ungar. Consecinţa

asupra structurilor administrative ale Transilvaniei a fost evidentă şi nu s-a lăsat

aşteptată: desfiinţatea prin Legea administrativă din 1870 a comitatelor cu majoritate etnică

49

După G.A. Reichersdorff, Chorographia Transilvaniae, Viennae, 1550, apud. V. Meruţiu, 1929, p.

16. 50

Acestea erau: Alba Inferioară, cu reşedinţa la Aiud, Cluj, cu reşedinţa la Cluj, Făgăraş cu reşedinţa

la Cincu Mare, Hunedoara cu reşedinţa la Deva, Odorhei cu reşedinţa la Odorheiu Secuiesc, Sibiu cu

reşedinţa la Sibiu, Solnocul Interior cu reşedinţa la Dej, Solnocul Mijlociu cu reşedinţa la Cehu

Silvaniei, Târnave cu reşedinţa la Târnăveni, mutată ulterior la Târgu Mureş, Trei Scaune, cu reşedinţa

la Sfântu Gheorghe şi Turda cu reşedinţa la Reghin (Nistor, 2000, p. 94). 51

Alba, Cluj, Făgăraş, Odorhei, Reteag şi Sibiu (Ibidem, p. 96). 52

Alba Iulia cu 10 căpitănate, Cluj cu 6 căpitănate, Odorhei cu 7 căpitănate, Reteag cu 7 căpitănate şi Sibiu cu

6 căpitănate (Ibid.). 53

Alba Iulia, Bistriţa, Cluj, Odorhei şi Sibiu (Ibid.).. 54

Alba, Bistriţa, Braşov, Cluj, Dej, Odorhei, Orăştie, Sălaj, Sibiu şi Târgu Mureş (Ibid., p. 97). 55

Alba, Ciuc, Cluj, Făgăraş, Hunedoara, Năsăud, Odorhei, Reghin, Sibiu, Solnoc, Târgu Mureş şi Trei Scaune

(Ibid., p. 99).

79

românească (Năsăud, Caraş şi Solnocul Interior), prin includerea în Ungaria a celor 4

comitate româneşti din Crişana ce formau „Partium”, dar mai ales prin reorganizarea

administrativ-teritorială a Transilvaniei din 1876 / 1877 care a instituit 26 de comitate56

,

desfiinţând astfel orice urmă de autonomie locală pentru români şi saşi (Nistor, 2000, p.

105). Cu această organizare teritorială, Transilvania s-a alăturat celorlaltor provincii

româneşti, vechile comitate constituind nucleul viitoarelor judeţe (1918-1925) (Fig. 20).

Prin urmare, principala particularitate a organizărilor administrativ-teritoriale din

Transilvania anterioare Marii Uniri, a constat în existenţa mai multor tipuri de structuri

administrative diferenţiate după criterii etnice. Prin acest mijloc, clasele stăpânitoare

şi-au asigurat dominaţia, comitatele depăşind cu mult ca mărime şi importanţă districtele 56

Alba Inferioară, Arad, Bichiş, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Caraş-Severin, Cenad, Ciuc, Cojocna,

Făgăraş, Hunedoara, Maramureş, Mureş-Turda, Odorhei, Sălaj, Sătmar, Sibiu, Solnoc-Dăbâca, Timiş,

Târnava Mare, Târnava Mică, Torontal, Trei Scaune, Turda-Arieş şi Ugocea (Ibid., p. 105).

80

româneşti sau scaunele săseşti şi secuieşti. Această situaţie s-a oglindit şi în structura şi

configuraţia lor: comitate supradimensionate precum Caraş-Severin, Bihor sau

Hunedoara, ce ajungeau până la 11.115 kmp şi 468.184 locuitori57

, coexistau alături de

scaune săseşti foarte mici, cu statut administrativ similar, dar a căror populaţie nu depăşea

15.000 locuitori. La aceasta se adăuga forma şi structura unor comitate, precum Turda,

Dăbâca şi Cluj extrem de alungite, sau Alba Superioară, format din 13 enclave, risipite

pe un vast teritoriu, între comitatele Alba Inferioară şi Târnava sau între scaunele

secuieşti, toate cu profunde rădăcini în istorie, constituind instrumente pentru asigurarea

supremaţiei nobilimii celor trei naţiuni privilegiate (maghiarii, secuii şi saşii). În total, au

existat în Transilvania până la 186 de jurisdicţii administrative de prim rang (comitate,

districte, scaune săseşti şi secuieşti, cetăţi libere regeşti, opide privilegiate şi oraşe

nobiliare) (Retegan, 1979, pp. 78-82, 242-244).

3. PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE 1859 ŞI 1918

Crearea unei administraţii unice atât pentru Moldova cât şi pentru Ţara

Românească, în decembrie 1860, ca urmare a unirii din 24 ianuarie 1859, a condus la

iniţierea primului proiect de organizare administrativă a teritoriului României58

. Acesta a

fost prezentat în faţa Adunării Legiuitoare, la 19 martie 1862, de către Barbu Catargiu,

preşedintele primului guvern comun al ţării. Izvorât din necesitatea unei administrări

eficiente, pe bază unitară, a unui teritoriu cu o suprafaţă considerabilă însă cu o

infrastructură deficitară a căilor de comunicaţii, acest proiect de lege şi-a propus să

realizeze o descentralizare parţială a administraţiei, concomitent cu o recentralizare la

nivelul ministerelor numai a acelor activităţi care prezentau o mare importanţă pentru

viaţa social-economică a ţării. Prin intermediul acestora se urmărea realizarea unei mai bune

legături între diferitele regiuni ale ţării, între puterea centrală şi administraţiile locale, cu

scopul unei mai bune corelări a deciziilor centrale în raport de potenţialul şi necesităţile

colectivităţilor locale.

Proiectul de lege prevedea organizarea teritoriului ţării în 4 regiuni (prefecturi

generale), ce coincideau în general cu regiunile istorice (Oroveanu, 1986, p. 156):

- Regiunea de Nord, cu 9 judeţe urma să aibă reşedinţa la Iaşi şi să se suprapună peste

jumătatea de nord a Moldovei;

- Regiunea Maritimă, cu 8 judeţe urma să aibă reşedinţa la Galaţi şi să cuprindă Dobrogea

şi partea sudică a Moldovei;

- Regiunea Centrală, cu 9 judeţe şi reşedinţa la Bucureşti, cuprindea Muntenia;

- Regiunea Occidentală (Olteană), cu 6 judeţe avea reşedinţa la Craiova. 57

După datele recensământului din 1910, comitatul Hunedoara avea o populaţie de 336.206 loc,

Bihorul - 462.650 loc. iar Caraş-Severin - 468.184 loc.; suprafeţele celor trei unităţi administrative erau de

7695 km2, 7467 km

2, respectiv 11.115 km

2.

58 Acesta este considerat ca fiind cel mai vechi proiect de descentralizare administrativă a teritoriului

României (Filitti, 1929, apud. Oroveanu, 1986, p. 156).

81

In urma unor lungi discuţii, s-a considerat că o asemenea lege nu ar fi fost oportună în

acel moment, deoarece o divizare a ţării pornind de la provinciile istorice ar fi exacerbat

sentimentele regionale, îngrădind considerabil posibilităţile deplinei unificări. Prin urmare s-a

adoptat, la 2 aprilie 1894, Legea pentru consiliile judeţene, ce acorda judeţelor

personalitate juridică, prin recunoaşterea dreptului de a avea patrimoniu propriu, acestea

având putere publică59

, dar şi anumite drepturi şi obligaţii (Ibidem, p. 170). Această lege

a rămas în vigoare 61 de ani, până la legea administrativă din 14 iunie 1925, aducându-i-

se modificări de 9 ori, în anii 1866, 1872, 1883, 1886, 1894, 1903, 1905, 1912 şi 1913.

Principalul eveniment ce a marcat istoria României între „Mica” şi „Marea” Unire l-

a constituit obţinerea independenţei în urma războiului ruso-româno-turc (1877).

României i-a fost redat nordul Dobrogei şi prin acesta accesul la Marea Neagră, însă a

pierdut cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Ismail, Chilia şi Bolgrad)60

. În 1912 a

izbucnit războiul balcanic ce a opus Turcia, statelor creştine din Peninsula Balcanică

(Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru). În timpul tratativelor de pace, armata bulgară i-a

atacat prin surprindere pe foştii săi aliaţi sârbi şi greci. România a intervenit de partea

acestora şi, înaintând până la porţile Sofiei, l-a silit pe ţarul Bulgariei, Ferdinand, să încheie

pace. Negocierile au avut loc la Bucureşti, România obţinând Cadrilaterul, astfel că în

preajma primului război mondial, cele patru provincii istorice ce alcătuiau Vechiul Regat

aveau următoarea structură administrativă:

Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul) - 4 judeţe: Constanţa, Tulcea, Caliacra şi Durostor;

Moldova - 13 judeţe: Bacău, Baia (Fălticeni), Botoşani, Covurlui, Dorohoi, Fălciu,

Iaşi, Neamţ, Putna, Roman, Tecuci, Tutova şi Vaslui;

Muntenia - 11 judeţe: Argeş, Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov, Muscel,

Prahova, Râmnicu Sărat, Teleorman şi Vlaşca.

Oltenia - 6 judeţe: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi şi Vâlcea.

4. PERIOADA INTERBELICĂ

În perioada cuprinsă între Marea Unire (1 decembrie 1918) până la votarea Legii

pentru unificarea administrativă (14 iunie 1925), pe teritoriul României au funcţionat 4

regimuri administrative cuprinse într-un sistem global unic, care s-au apropiat tot mai

mult ca urmare a măsurilor legislative luate:

Regimul administrativ al Vechiului Regat al României (reglementat prin Legea

pentru Consiliile judeţene din 2 aprilie 1894);

Regimul administrativ al Transilvaniei (reglementat prin Decretul privind instituirea

conducerii serviciilor publice în Transilvania nr. 3632 din 11 decembrie 1918);

59

Puterea publică rezulta din dreptul pe care îl avea consiliul judeţean de a face regulamente pentru

administrarea interioară a judeţului, cât şi din dreptul acestuia de a impune contribuţii suplimentare pe

lângă cele directe către stat. 60

Acestea au fost smulse Moldovei în 1812 şi redate în urma războiului Crimeii (1856).

82

Regimul administrativ al Basarabiei (reglementat prin Decretul privind instituirea

conducerii serviciilor publice în Basarabia nr. 852 din 9 aprilie 1918);

Regimul administrativ al Bucovinei (reglementat prin Decretul pentru administraţia

Bucovinei nr. 3715 din 18 decembrie 1918).

Realizate sub imperativul unor sisteme şi conjuncturi politice şi economice

diferite, cele 4 decupaje administrative prezentau caracteristici proprii, inducând la

nivelul întregului dezechilibre pronunţate, atât ca mărime teritorială şi demografică, cât

şi în ceea ce priveşte forma, poziţia reşedinţei în cadrul judeţului sau gradul de

accesibilitate. Astfel, în privinţa suprafeţei, judeţele din Bucovina erau de 7–10 ori mai

mici decât judeţele vecine din Basarabia sau decât unele judeţe din Transilvania şi Banat

(Caraş-Severin, Hunedoara, Bihor, Arad, Timiş - Torontal); chiar şi în Vechiul Regat se

înregistrau diferenţieri semnificative între fostele ţinuturi ale Moldovei şi unele judeţe

din Muntenia, Oltenia sau Dobrogea61

, după cum decupajul administrativ al

Transilvaniei, constituit pe criterii etnice se caracteriza el însuşi prin mari disproporţii62

.

Sarcinile prefecţilor şi a celorlalte organe ale administraţiei locale erau astfel

foarte diferite: dacă prefecţii din Bihor sau Caraş-Severin trebuiau să administreze o

populaţie de peste 450.000 locuitori, cei ai judeţelor din Bucovina aveau în administraţie

o populaţie de peste 10 ori mai mică (Văşcăuţi - 25.000 locuitori), adică de mărimea

unui orăşel mijlociu, condus de un primar. La aceasta se adăugau diferenţe mari în ceea ce

priveşte infrastructura de comunicaţie, fapt ce limita gradul de accesibilitate în zonele

periferice ale unor judeţe. Dacă în mod normal judeţele mai mari ar fi trebuit să

corespundă unor zone cu densităţi mari de căi de comunicaţie, care să asigure o circulaţie

fluentă şi deci o bună administrare, iar acolo unde reţelele feroviare sau rutiere lipseau sau

aveau densităţi foarte reduse judeţele trebuiau să fie mai mici, situaţia din teren era

inversă: Basarabia care se caracteriza printr-o infrastructură de comunicaţii foarte

deficitară avea judeţe foarte mari, în vreme ce în Bucovina, unde reţeaua rutieră şi

feroviară era bine dezvoltată, judeţele erau foarte mici (Meruţiu, 1929, pp. 192-193). Dacă

şi Basarabia ar fi fost organizată după mărimea judeţelor din Bucovina, ar fi trebuit să

aibă nu 9, ci 49 de judeţe ! La aceasta se adaugă şi faptul că unele judeţe (Cojocna, Turda

- Arieş, Suceava, Tecuci) aveau o formă foarte alungită, ce nu corespundea unei axe

majore de circulaţie, fapt ce diminua considerabil eficienţa organismelor administrative în

exercitarea atribuţiilor acestora în zonele marginale, cu un grad redus de accesibilitate.

Unele reşedinţe de judeţ (Râmnicu Vâlcea, Piteşti etc.) erau situate foarte aproape de

limita structurilor administrative din care făceau parte. Se creau astfel, în extremităţile

opuse reşedinţelor de judeţ, zone rurale nepolarizate sau foarte slab polarizate de

acestea, ce gravitau spre reşedinţele judeţelor limitrofe. Configuraţia căilor de

61

Judeţele Roman, Vaslui, Tutova, Fălciu sau Covurlui erau de 3 - 4 ori mai mici decât judeţe ca

Ialomiţa, Tulcea, Constanta sau Dolj. 62

Judeţul Braşov era, de exemplu, de 6 ori mai mic decât judeţul Hunedoara, judeţe precum Caraş-

Severin, Arad, sau Bihor întreceau de 2–9 ori pe majoritatea judeţelor Transilvaniei.

83

comunicaţie amplifica aceste disfuncţionalităţi, astfel că deplasările din arealele

marginale judeţelor către reşedinţele acestora deveneau foarte anevoioase.

Tabelul 14 - Judeţele României pe provincii istorice după Marea Unire (1918–1925) Provincia

istorică

Suprafaţa

(km2)

Populaţia

(loc.)*

Număr

Judeţe

Suprafaţa

medie /

judeţ

(km2)

Populaţia

medie /

judeţ

(loc)

Banat 18.715 968.948 2 9357,5 484.474

Basarabia 44.422 1.935.412 9 4935,8 215.046

Bucovina 10.442 807.262 11 949,3 73.387

Crişana 23.148 1.485.835 4 5787 371.459

Dobrogea 23.262 662.000 4 5815,5 165.500

Maramureş 3.381 145.436 1 3381 145.436

Moldova 38.058 2.131.527 13 2927,5 163.964

Muntenia 52.505 3.297.139 11 4773,2 299.740

Oltenia 24.078 1.414.737 6 4013 235.790

Transilvania 57.038 2.660.746 15 3802,5 177.383

ROMÂNIA 295.049 15.509.042** 76 3882,2 204.066 * Populaţia la recensămintele din 1897 (pentru Basarabia), din 1910 (pentru Bucovina, Transilvania, Banat,

Crişana şi Maramureş) şi 1912 (pentru teritoriul Vechiului Regat); ** Populaţie estimativă.

Pe de altă parte, lunga coabitare a românilor împreună cu populaţii de alte naţionalităţi,

în teritorii administrate de diferite capitale imperiale, a făcut ca populaţiile din aceste

teritorii să aibă, în ceea ce priveşte administraţia, concepţii total diferite faţă de curentele

centraliste promovate în Vechiul Regat. În consecinţă, oamenii politici, reprezentanţi ai

minorităţilor naţionale şi ai românilor din Transilvania, din Basarabia, Bucovina şi din

Cadrilater63

susţineau că cel mai optim cadru pentru realizarea coeziunii naţionale şi a

unui climat de înţelegere şi toleranţă între populaţia majoritară şi cea minoritară ar fi o

structură administrativă descentralizată, care să permită oamenilor din diferitele părţi ale

ţării să-şi păstreze vechile instituţii care deosebeau cultura şi tradiţiile lor de cele ale

regiunilor vecine. Ei considerau că nu se putea ajunge la o veritabilă unitate prin ignorarea

deosebirilor dintre diferitele părţi ale teritoriului naţional care au evoluat sub sisteme

politice diferite, sau depunând eforturi pentru a reduce totul la un sistem comun, scopul

principal al guvernului fiind acela de a asigura unitatea prin diversitate. Această

moştenire diferenţiată s-a reflectat şi în prima hartă administrativă a României Mari prin

care au fost asociate structuri administrativ-teritoriale eterogene, ce au fost constituite şi

au evoluat în sisteme politico-administrative diferite (Fig. 21).

63

Cadrilaterul s-a unit cu România în urma celui de-al Doilea Război Balcanic (28 iunie – 10 august 1913),

încheiat prin Pacea de la Bucureşti (13 august 1913); a urmat unirea Basarabiei cu România la 14 / 27

martie 1918; a Bucovinei, la 15 / 28 noiembrie 1918 şi a Transilvaniei la 1 decembrie 1918.

Constituirea statului naţional unitar român a fost recunoscută de marile puteri ale vremii (Marea Britanie,

Franţa, Italia şi Japonia) prin tratatele de la Saint Germain (Sevres) din 10 august 1920 şi de la Paris (28

octombrie 1920).

85

Iată de ce, în perioada interbelică, aproape toate partidele politice mai importante şi

elitele ştiinţifice au întocmit proiecte de unificare administrativă, unele orientate în

direcţia centralizării, altele bazate pe un regionalism administrativ fundamentat pe

descentralizare şi autonomie locală.

În vederea realizării decupajului administrativ ce avea să fie oficializat prin Legea

pentru unificarea administrativă din 192564

a fost constituită o comisie alcătuită din 7

personalităţi ale vremii, oameni de ştiinţă şi reprezentanţi ai armatei65

, trei dintre aceştia fiind

geografi: Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu şi Vasile Meruţiu. S-a optat pentru

constituirea unor judeţe mari, care să cuprindă în medie între 300.000 şi 400.000

locuitori, cu suficiente resurse financiare, care să le permită implementarea unei veritabile

autonomii locale. Pe această bază, comisia a propus mai întâi un decupaj administrativ în 48

de judeţe, urmând deci să fie desfiinţate prin contopire 28 de judeţe, fapt ce a atras ample

proteste din partea reprezentanţilor acestora. Prin urmare, a fost elaborată o a doua propunere

de organizare administrativ-teritorială, numărul judeţelor desfiinţate fiind în acest caz redus

la jumătate. Şi de această dată, sub presiunea autorităţilor locale s-a renunţat la

desfiinţarea unor judeţe, consfinţindu-se în final organizarea administrativă a teritoriului

României în 71 de judeţe66

(Fig. 22), ca urmare a desfiinţării prin contopire a 6 judeţe din

Bucovina (Cotmani, Gura Humorului, Siret, Văşcăuţi, Vijniţa şi Zastavna) şi a divizării

judeţului Caraş-Severin în judeţele Caraş şi Severin. Cu acest prilej, au fost reajustate şi

unele limite dintre judeţe, cu precădere a celor din Transilvania, Basarabia şi Cadrilater,

iar partea estică a judeţului Torontal, cu populaţie majoritar românească a fost inclusă în

judeţul Timiş (Fig. 23).

Deşi atenuate, contrastele se menţineau încă profunde, atât sub raport demografic (în

vreme ce judeţul Ilfov, datorită Capitalei se apropia de 1 milion de locuitori, iar judeţe

precum Timiş, Bihor, Prahova sau Dolj se apropiau sau chiar depăşeau 500.000

locuitori, altele se situau chiar sub plafonul a 100.000 locuitori: Făgăraş - 86.461

locuitori, Câmpulung - 95.174 locuitori), cât şi teritorial (între 1309 km2 - judeţul Suceava şi

8626 km2 - judeţul Timiş). Totodată, disfuncţionalităţile induse de poziţia excentrică a

reşedinţei unor judeţe (Râmnicu Vâlcea, Slatina, Piteşti, Miercurea Ciuc sau Turnu

Măgurele) au fost menţinute prin păstrarea configuraţiei judeţelor, iar în cadrul noului judeţ

Severin s-a optat pentru fixarea reşedinţei la Lugoj, foarte aproape de limita sa nord-

vestică, fapt ce a determinat gravitarea comunelor din extremitatea sa sudică (clisura

Dunării) către Drobeta - Turnu Severin. Considerăm că, în acest caz, centralitatea ar fi

impus ca o reşedinţă mult mai viabilă oraşul Caransebeş, opţiunea pentru Lugoj făcându-se

însă datorită diferenţei mari de populaţie dintre cele două oraşe: 23.593 locuitori (Lugoj),

faţă de numai 8704 locuitori ai Caransebeşului (1930).

64

Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926. 65

Comisia constituită pentru elaborarea primului decupaj administrativ-teritorial unitar al României era

constituită din: Simion Mehedinţi – preşedinte, Vintilă Mihăilescu – secretar general, Al. Crăsnaru,

Vasile Meruţiu, colonelul Linteş, colonelul A. Vasilescu şi Al. Grigorescu – membri (Nistor, 2000, p.

116). 66

Cele 71 de judeţe erau organizate în 429 plase, care cuprindeau 8751 comune, 179 oraşe şi 15.981 sate.

87

Judeţul constituia unitatea administrativă de bază, care coordona activitatea din

teritoriu, consiliile judeţene fiind supuse direct autorităţilor centrale. Acestea dispuneau de

personalitate juridică, fiind concepute ca relee de transmitere a puterii centrale către

autorităţile locale. Se legifera astfel, în planul organizării administrativ-teritoriale, programul

politic sprijinit de politicienii din Vechiul Regat67

bazat pe o centralizare excesivă,

garanţie a unităţii şi securităţii naţionale. La rândul său, Constituţia din 1923 declara

România, stat naţional unitar şi indivizibil, iar prin articolul 137 unifica diversele

sisteme juridice moştenite de diferitele regiuni ale statului.

Pentru eficientizarea activităţii de administraţie şi pentru o aplicare cât mai

riguroasă şi uniformă a tutelei administrative, judeţele au fost grupate în circumscripţii

administrative, cu rol executiv, fără personalitate juridică, conduse de inspectori generali

administrativi.

67

Exponenţii acestui program politic au fost politicienii din guvernele conduse de Mareşalul Alexandru

Averescu, precum şi cei din guvernele liberale conduse de Ion I. C. Brătianu (19 ianuarie 1922 - 30 martie

1926 şi 21 - 24 noiembrie 1927) şi Vintilă I. C. Brătianu (24 noiembrie 1927 - 10 noiembrie 1928).

88

Tabelul 15 – Circumscripţiile administrative Actul

normativ

de

organizare

Circumscripţi

i şi reşedinţa

acestora

Judeţele componente

Decizia

Consiliului

de Miniştri

nr. 577 / P

din

6 febr. 1926

Cluj Cluj, Maramureş, Mureş, Năsăud, Satu Mare, Sălaj, Someş.

Timişoara Arad, Bihor, Caraş, Hunedoara, Mehedinţi, Severin, Timiş – Torontal.

Sibiu Alba, Făgăraş, Odorhei, Târnava Mare, Târnava Mică, Turda.

Craiova Argeş, Dolj, Gorj, Olt, Romanaţi, Teleorman, Vâlcea.

Ploieşti Braşov, Buzău, Ciuc, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel, Prahova,

Trei Scaune, Vlaşca.

Galaţi Brăila, Caliacra, Constanţa, Covurlui, Durostor, Ialomiţa, Ismail,

Râmnicu Sărat, Tulcea.

Cernăuţi Botoşani, Cernăuţi, Câmpulung, Dorohoi, Fălticeni, Hotin, Neamţ,

Rădăuţi, Storojineţ, Suceava.

Iaşi Bacău, Bălţi, Iaşi, Putna, Roman, Tecuci, Tutova, Vaslui.

Chişinău Cahul, Cetatea Albă, Fălciu, Lăpuşna, Orhei, Soroca, Tighina.

Decizia

Ministrului

de Interne

nr. 25. 134 / P

din

18 nov. 1927

Piteşti Argeş, Dâmboviţa, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Muscel, Olt, Romanaţi,

Teleorman, Vâlcea, Vlaşca.

Ploieşti Brăila, Buzău, Caliacra, Constanţa, Durostor, Ialomiţa, Ilfov,

Prahova, Râmnicu Sărat, Tulcea.

Iaşi Bacău, Covurlui, Fălciu, Fălticeni, Iaşi, Neamţ, Putna, Roman,

Tecuci, Tutova, Vaslui.

Botoşani Botoşani, Cernăuţi, Câmpulung, Dorohoi, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava.

Chişinău Bălti, Hotin, Lăpuşna, Orhei, Soroca.

Cetatea Albă Cahul, Cetatea Albă, Ismail, Tighina.

Sibiu Alba, Făgaraş, Hunedoara, Sibiu, Târnava Mare, Târnava Mică.

Târgu Mureş Braşov, Ciuc, Mureş, Odorhei, Trei Scaune, Turda.

Oradea Arad, Bihor, Carei, Severin, Timiş – Torontal.

Cluj Cluj, Maramureş, Năsăud, Satu Mare, Sălaj, Someş.

Decizia

Ministrului

de Interne

nr. 4640 / P

din

11 apr. 1928

Piteşti Argeş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Muscel, Olt, Romanaţi, Teleorman, Vâlcea

Ploieşti Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov, Prahova, Râmnicu Sărat,

Vlaşca.

Iaşi Bacău, Covurlui, Fălciu, Fălticeni, Iaşi, Neamţ, Putna, Roman,

Tecuci, Tutova, Vaslui.

Botoşani Botoşani, Cernăuţi, Câmpulung, Dorohoi, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava.

Chişinău Bălţi, Cahul, Hotin, Lăpuşna, Orhei, Soroca, Tighina.

Constanţa Caliacra, Cetatea Albă, Constanţa, Durostor, Ismail, Tulcea.

Braşov Alba, Braşov, Făgăraş, Hunedoara, Odorhei, Sibiu, Târnava Mare,

Târnava Mică, Trei Scaune.

Oradea Arad, Bihor, Caraş, Sălaj, Severin, Timiş – Torontal.

Cluj Ciuc, Cluj, Maramureş, Mureş, Năsăud, Satu Mare, Someş, Turda. Sursa: Nistor I. S. (2000), Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Edit. Dacia, Cluj Napoca, pp. 169-173.

Aşezările umane erau clasificate în 3 categorii: comune rurale, comune urbane

(declarate ca atare prin lege şi înţelese ca aşezări rurale evoluate, având un stadiu

tranzitoriu între sat şi oraş) şi oraşe (distingându-se şi în cadrul acestora, 2 categorii:

89

reşedinţe şi nereşedinţe de judeţ). Cele mai mari reşedinţe de judeţ (atât ca populaţie cât şi ca

importanţă economico-socială), ce constituiau centre polarizatoare de nivel

macroteritorial, au fost declarate municipii.

In aceste condiţii, în cadrul celor 71 de judeţe se înregistrau contraste substanţiale atât

ca suprafaţă (raportul dintre suprafaţa celui mai mare judeţ - Tulcea, şi celui mai mic -

Suceava, fiind de 6,6), cât şi în ceea ce priveşte gradul de dotare tehnico-edilitară68

,

numărul de locuitori69

, structura şi configuraţia sistemelor de aşezări, gradul de

urbanizare etc. Astfel, judeţe precum Prahova, Constanţa, Hunedoara, Putna, Dorohoi,

Vâlcea sau Tulcea dispuneau de sisteme urbane bine conturate, alcătuite din 5-7 oraşe,

în vreme ce alte 25 de judeţe70

nu dispuneau practic de un sistem urban propriu,

reşedinţa de judeţ fiind practic singurul lor oraş. Majoritatea acestora înregistrau o

pondere a populaţiei urbane extrem de scăzută, evidenţiindu-se judeţele basarabene Hotin

(3,9%), Soroca (4,7%), Orhei (5,5%) şi Bălţi (7,9%). Gradul mare de ruralizare, asociat

cu lipsa unor centre polarizatoare puternice în jumătatea estică a ţării (Moldova şi

Basarabia) este şi motivul pentru care din cele 5 oraşe declarate municipii, dar care nu

atingeau plafonul demografic limită, de 50.000 locuitori, 4 se aflau aici - 2 în Moldova:

Botoşani şi Bacău, şi 2 în Basarabia: Bălţi şi Cetatea Albă. Pe de altă parte, mărimea

demografică a unor oraşe reşedinţă de judeţ (Făgăraş - 7841 locuitori, Odorheiu Secuiesc -

8518 locuitori sau Slatina – 11 243 locuitori) (1930), le făcea incapabile să preia funcţia

de centre polarizatoare de prim rang pentru o unitate administrativă de dimensiunea unui

judeţ, mai ales în condiţiile în care acesta era şi singura aşezare urbană din unităţile

administrative respective. Acest inconvenient a fost remediat într-o oarecare măsură prin

preluarea unor funcţii administrative de către aşezările rurale cu funcţie de loc central,

care şi-au găsit o confirmare a acestui rol prin alegerea lor ca reşedinţe de plase. La

polul opus se situau judeţe precum Ilfov sau Covurlui care deşi dispuneau de un singur

oraş, aveau o populaţie urbană care se apropia sau chiar depăşea 50% din total, sau

judeţe cu sisteme urbane bine dezvoltate atât numeric, cât şi calitativ71

.

Existenţa unui număr foarte mare de judeţe diferite între ele ca suprafaţă şi

potenţial economic şi demografic ca unităţi administrativ-teritoriale de prim rang, a

impus necesitatea asocierii acestora în vederea creerii cadrului optim pentru o mai bună

colaborare în ceea ce priveşte executarea, constituirea sau întreţinerea de lucrări şi 68

Din cele 175 de oraşe care alcătuiau sistemul urban românesc în 1938, 114 nu dispuneau de canalizare;

108 nu aveau reţele de alimentare cu apă potabilă, iar un sfert nu dispuneau de energie electrică

(Enciclopedia României, II, 1938, p. 3). 69

De exemplu, la 1 iulie 1937 judeţul Făgăraş avea o populaţie de 89.428 loc, Câmpulung de 103.731 loc,

Fălciu de 125.640 loc, în vreme ce Bihorul avea 536.653 loc, Prahova 533.547 loc, iar Doljul avea

524.332 loc. 70

Aceste judeţe erau: Arad, Bălţi, Brăila, Braşov, Covurlui, Făgăraş, Fălciu, Gorj, Hotin, Iaşi, Ilfov,

Maramureş, Muscel, Odorhei, Olt, Orhei, Râmnicu Sărat, Roman, Sibiu, Soroca, Tecuci, Turda, Tutova,

Vaslui şi Vlaşca. 71

Astfel, 20 de judeţe dispuneau de reţele urbane alcătuite din 2 oraşe, 15 judeţe din sisteme urbane cu

3 oraşe, 5 judeţe cu 4 oraşe, 6 cu 5 oraşe, iar 2 judeţe (Constanţa şi Prahova) aveau 7 oraşe. In cea mai

mare parte, oraşele aveau o distribuţie armonioasă în teritoriu.

90

instituţii cu caracter social, economic sau cultural. Prin urmare, asocierea nu presupunea o

comasare teritorială, ci crearea unui cadru juridic şi instituţional adecvat pentru realizarea

unor scopuri bine determinate. Aceasta s-a concretizat în perioada interbelică prin

constituirea succesivă a unor structuri administrative de nivel macroregional, rezultate

prin agregarea judeţelor: directoratele ministeriale şi ţinuturile.

Directoratele ministeriale (1929-1931)

Acest deziderat şi-a găsit concretizarea prin venirea la putere a Partidului Naţional

Ţărănesc, principalul exponent al sentimentelor anti-liberale din România interbelică.

Orientându-şi atenţia asupra reformării structurilor administrative, noul guvern condus

de Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930), a promulgat la 3 august 1929 Legea

pentru organizarea administraţiunii locale care se dorea un important pas în direcţia

democratizării şi descentralizării administraţiei locale. Legea reînnoia ideea regiunilor

istorice organizând teritoriul ţării în 7 directorate ministeriale72

denumite după oraşele

alese centre administrative: Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara

(Fig. 24).

72

Însuşi evitarea folosirii termenului de „regiune” pentru a desemna structurile administrative nou

create este o expresie a compromisului datorat presiunii liberalilor, care vedeau în regionalizare o

atingere a unităţii statului (Oroveanu, 1986, p. 157).

91

Delimitarea, parţial suprapusă provinciilor istorice, ţinea seamă atât de criteriul

etnic73

, cât şi de relaţiile tradiţionale stabilite la nivelul sistemului urban (includerea

judeţului Covurlui alături de judeţele din Muntenia se baza pe nucleul de polarizare Galaţi -

Brăila; a judeţelor din Crişana împreună cu cele din Banat, pe legăturile istorice

statornicite între oraşele din vestul ţării etc.).

Acest decupaj administrativ a avut un caracter efemer, rămânând neschimbat mai

puţin de doi ani. Dezorganizat ca urmare a demisiei conducătorului său şi lovit de o

puternică criză internă, Partidul Naţional Ţărănesc a pierdut controlul asupra guvernului

în 1931, iar guvernul liberal care l-a succedat la putere a desfiinţat structurile administrative

create cu puţin timp înainte, considerând că acestea ar fi fost contrare idealurilor naţionale

şi ar fi ameninţat unitatea statului.

Tabelul 16 – Directoratele ministeriale (1929-1931) Directoratul

ministerial

Suprafaţa

(km2)

Judeţele componente Plase Oraşe Sate

Bucureşti 78 906 Argeş, Brăila, Buzău, Caliacra, Constanţa,

Covurlui, Dâmboviţa, Durostor, Ialomiţa, Ilfov,

Muscel, Prahova, Putna, Râmnicu Sărat,

Teleorman, Tulcea, Vlaşca

108 54 4464

Cernǎuţi 16 641 Baia, Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Rădăuţi,

Storojineţ, Suceava

25 22 747

Chişinǎu 44 422 Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail,

Lăpuşna, Orhei, Soroca, Tighina

52 19 1837

Cluj 69 852 Alba, Braşov, Ciuc, Cluj, Făgăraş, Hunedoara,

Maramureş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu

Mare, Sibiu, Someş, Târnava Mare, Târnava

Mică, Trei Scaune, Turda

118 38 2859

Craiova 26 941 Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi, Vâlcea 37 17 2421

Iaşi 25 857 Bacău, Botoşani, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman,

Tecuci, Tutova, Vaslui

40 18 2411

Timişoara 32 430 Arad, Bihor, Caraş, Severin, Timiş-Torontal 49 11 1242 Prelucrare după Enciclopedia României, II, 1938, Bucureşti

Acest decupaj administrativ avut un caracter efemer, rămânând neschimbat mai

puţin de doi ani. Dezorganizat ca urmare a demisiei conducătorului său şi lovit de o

puternică criză internă, Partidul Naţional Ţărănesc a pierdut controlul asupra guvernului

în 1931, iar guvernul liberal care l-a succedat la putere a desfiinţat structurile

administrative create cu puţin timp înainte, considerând că acestea ar fi fost contrare

idealurilor naţionale şi ar fi ameninţat unitatea statului.

73

Asocierea Bucovinei în care ponderea românilor era de numai 44,5% din totalul populaţiei cu

judeţele Dorohoi şi Baia din Moldova, a condus la o structură administrativă cu o largă majoritate

românească, structură reflectată şi la nivelul consiliului regional; la fel în cazul Dobrogei, prin

alăturarea ei judeţelor din Muntenia şi din sudul Moldovei.

92

Legea a avut o deosebită importanţă şi în ceea ce priveşte organizarea şi

administrarea comunelor rurale. Astfel, ea stabilea un plafon minim de populaţie de

10.000 locuitori pentru constituirea acestora ca unităţi administrativ-teritoriale formate

din unul sau mai multe sate. Erau exceptate satele de munte, unde din cauza depărtării

nu era posibilă formarea unei comune cu acest număr de locuitori, dar şi sate cu o

infrastructură tehnico-edilitară dezvoltată, care dispuneau de suficiente mijloace pentru a

se administra independent. Satele erau definite din punct de vedere administrativ ca

sectoare ale unei comune rurale, fiind împărţite în două categorii: sate mici, cu o

populaţie de până la 600 locuitori şi sate mari, cu peste 600 de locuitori. Legea a atribuit

personalitate juridică şi sectoarelor comunale, reglementând totodată subdivizarea

tuturor comunelor urbane în sectoare administrative (Oroveanu, 1986, p. 195).

Ţinuturile (1938-1940)

Ultima reformă administrativă a României interbelice a avut loc după instaurarea

dictaturii regale de către Carol al II-lea, prin adoptarea unei noi constituţii la 24

februarie 1938. Aceasta a avut ca principal efect asocierea judeţelor în cadrul unor noi

structuri macroteritoriale: ţinuturile, fapt consfinţit prin legea administrativă din 14

august 1938.

De această dată, delimitarea ţinuturilor nu mai ţinea cont de configuraţia provinciilor

istorice, ci pornea de la premisa că acestea trebuiau să constituie „entităţi geografice şi

economice bine definite, punând laolaltă pe locuitorii înfrăţiţi ai României noi, după nevoile

reale ale lor, după aşezarea geografică firească, după căile de comunicaţie, după caracterul

comun al vieţii economice, după resursele de care dispun”74

. Delimitarea unora dintre acestea

este discutabilă chiar şi în condiţiile economico-sociale de atunci, sugerând mai curând un

caracter arbitrar, circumscris logicii divide et impera, decât o reală complementaritate a

potenţialului economic şi o omogenitate a gradului de accesibilitate. Limitele se

suprapuneau în unele cazuri peste zone de maximă concentrare demografică, perturbând

sistemele de aşezări constituite de-a lungul timpului, ca răspuns la factorii obiectivi, de

mediu (limita dintre ţinuturile Mureş şi Someş, cea dintre ţinuturile Prut şi Dunărea de

Jos; Prut şi Nistru; sau cea care diviza Dobrogea, între judeţele Tulcea şi Constanţa)

(Fig. 25).

Ţinutul era conceput ca o „circumscripţiune teritorială”, cu personalitate juridică,

care reprezenta interesele locale şi exercita în acelaşi timp şi atribuţiile de administraţie

generală. Judeţele îşi pierdeau personalitatea juridică pe care au avut-o între 1864 şi

1938, devenind „circumscripţiuni de control şi de desconcentrare a administraţiei

generale”.

Scopurile declarate ale constituirii ţinuturilor se refereau la o mai bună

gospodărire a colectivităţilor locale şi la desconcentrarea serviciului de stat prin

preluarea acestora de către un guvernator local, numit de organele puterii centrale.

74

Armand Călinescu (1938), Spiritul noului regim administrativ, în Enciclopedia României, II, p. 4.

93

Tabelul 28 – Ţinuturile (1938-1940) Ţinutul Suprafaţa

(km2)

Judeţele componente Plase Oraşe Sate

Olt 26 941 Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Romanaţi, Vâlcea 37 17 2 421

Argeş 40 879 Argeş, Braşov, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov, Muscel,

Prahova, Teleorman, Trei Scaune, Vlaşca

67 26 2 957

Mării 21 731 Caliacra, Constanţa, Durostor, Ialomiţa 24 18 779

Dunării 37 958 Brăila, Cahul, Covurlui, Fălciu, Ismail, Putna,

Râmnicu Sărat, Tecuci, Tutova

46 24 1 842

Nistru 22 355 Cetatea Albă, Lăpuşna, Orhei, Tighina 23 7 795

Prut 31 775 Bacău, Bălţi, Botoşani, Fălticeni (Baia), Iaşi,

Neamţ, Roman, Soroca, Vaslui

46 19 2 456

Suceava 17 070 Câmpulung, Cernăuţi, Dorohoi, Hotin, Rădăuţi,

Storojineţ, Suceava

27 22 784

Alba

Iulia

30 297 Alba, Ciuc, Făgăraş, Mureş, Odorhei, Sibiu,

Târnava Mare, Târnava Mică, Turda

54 17 1 135

Crişuri 33 385 Bihor, Cluj, Maramureş, Năsăud, Sălaj, Satu

Mare, Someş

56 16 1 575

Timiş 32 658 Arad, Caraş, Hunedoara, Severin, Timiş-Torontal 49 13 1 237

Sursa: ***(1938), Enciclopedia României, II, Bucureşti, p 6-18

94

În concluzie, se poate afirma că evoluţia organizării administrativ-teritoriale a

României interbelice este o reflectare a două tendinţe contradictorii, corespunzătoare celor

două curente politice promovate de partidele care s-au succedat la guvernare: unul

centralist, promovat de liberali, bazat pe suprimarea autonomiei locale şi pe negarea

provinciilor istorice; altul regionalist, susţinut de ţărănişti, adepţi ai unităţii în diversitate

prin macroregiuni care să se suprapună provinciilor istorice şi care să dispună de o largă

autonomie locală. Însă nici adepţii centralismului, nici cei ai regionalismului nu au reuşit

să creeze unităţi administrative complet noi, limitându-se la a închega decupaje

regionale prin agregarea vechilor judeţe.

Instabilitatea s-a concretizat şi la nivel intradepartamental, printr-o tendinţă

evidentă de fragmentare a judeţelor: în locul celor 36 de plase desfiinţate între 1930-

1937 au fost create 138 astfel de unităţi administrative. La acestea s-a adăugat şi

adoptarea legii din 27 martie 1936, prin care a fost reglementat statutul administrativ al

staţiunilor balneoclimaterice.

5. PERIOADA 1950-1968

Ajungerea la putere, la 6 martie 1945, a primului guvern politic condus de

comunişti de orientare pro-sovietică, a atras ample mutaţii şi în domeniul organizării

administrativ-teritoriale a ţării. Acestea nu au constituit însă o prioritate imediată,

constituţia din 1948 menţinând vechile delimitări în comune, plase şi judeţe, care au fost

însă înlocuite în 195075

cu 28 regiuni76

(Fig. 26), organizate, după model sovietic, în

raioane (177) şi comune (4052). Acestea nu mai erau delimitate după criteriul

specificităţii geografice şi istorice, ca în 1929, ci pe criteriul „complexităţii social-

economice”, fiind considerate „unităţi administrative pe care se sprijineau direct

organele centrale de stat în înfăptuirea politicii partidului şi statului”. Configuraţia lor nu

amintea nimic din cea a fostelor judeţe, sprijinindu-se în mare parte pe barierele

naturale, reprezentate de arcul Carpatic şi Dunăre. În plus, crearea unor unităţi

administrative cu suprafeţe duble faţă de vechile judeţe se sprijinea pe raţiunea

subordonării regiunilor agricole marilor centre urbane, prin realizarea unui complex

agro-industrial integrat, întărindu-se astfel influenţa proletariatului asupra ţărănimii, mai

reticentă la „reformele” impuse de clasa politică comunistă. Denumirile lor erau

depersonalizate, reluându-le, cel mai adesea, pe cele ale oraşelor alese reşedinţe.

75

Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, în

Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 77, din 8 septembrie 1950. 76

Regiunea era considerată „unitatea administrativ-economică delimitată teritorial, pe care se sprijină

direct organele centrale de stat în înfăptuirea politicii Partidului şi a Guvernului”. Regiunea era

subordonată direct organelor centrale ale Statului (articolul 3 al Legii 5/1950).

96

Tabelul 29 – Regiunile României (1950-1952) Nr

crt

Regiunea Centrul

administrativ

Nr

crt

Regiunea

[continuare]

Centrul administrativ

[continuare]

1 Argeş Piteşti 15 Hunedoara Deva

2 Arad Arad 16 Ialomiţa Călăraşi

3 Bacău Bacău 17 Iaşi Iaşi

4 Baia Mare Baia Mare 18 Mureş Târgu Mureş

5 Bârlad Bârlad 19 Prahova Ploieşti

6 Bihor Oradea 20 Putna Focşani

7 Botoşani Botoşani 21 Rodna Bistriţa

8 Bucureşti Bucureşti 22 Severin Caransebeş

9 Buzău Buzău 23 Sibiu Sibiu

10 Cluj Cluj 24 Stalin Oraşul Stalin

11 Constanţa Constanţa 25 Suceava Câmpulung Moldovenesc

12 Dolj Craiova 26 Teleorman Roşiori de Vede

13 Galaţi Galaţi 27 Timişoara Timişoara

14 Gorj Târgu Jiu 28 Vâlcea Râmnicu Vâlcea Sursa: Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, în Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 77, din 8 septembrie 1950.

Dacă România mai cunoscuse organizarea pe regiuni şi în sistemele

administrative interbelice, fie sub forma directoratelor ministeriale, fie sub cea a

ţinuturilor, raioanele constituiau structuri administrativ-teritoriale în întregime noi,

rezultat al „importului” sovietic. Acestea erau definite ca fiind „unităţi teritoriale

operative din punct de vedere economic, politic şi administrativ, alcătuite din oraşe de

subordonare raională şi comune”77

, având în medie o suprafaţă dublă faţă de cea a

plaselor, în locul cărora au fost create. Evoluţia numărului şi deci a suprafeţei acestora s-

a situat pe două coordonate: într-o primă etapă (1950-1956) a crescut la 192, evidenţiind

o tendinţă de fragmentare; a doua etapă (1956-1960) s-a caracterizat prin comasări, fiind

desfiinţate 50 de raioane.

Crearea unor diviziuni administrative de mari dimensiuni78

în locul celor 58 de

judeţe, a condus la diminuarea considerabilă a numărului centrelor administrative, fapt

ce a determinat orientarea investiţiilor cu precădere către acestea. In consecinţă,

exceptând oraşele reşedinţă de regiune care s-au caracterizat prin creşteri medii

superioare valorii de 50% (cu excepţia oraşului Bucureşti), celelalte categorii de oraşe

au fost situate în majoritate sub aceste creşteri. Dintre fostele reşedinţe de judeţ se

constată câteva abateri pozitive de la această regulă, chiar mai evidente decât grupa celor

care au devenit reşedinţe de judeţ în anul 1968. Acestea au fost provocate de înfiinţarea

unor mari combinate industriale care au atras într-un timp record un număr mare de

persoane (Blaj-168%, ca urmare a intrării în funcţiune a Combinatului de prelucrare a

lemnului, Făgăraş-146% şi Turnu Măgurele-123,8%, prin construirea combinatelor de

îngrăşăminte chimice în oraşele respective). Cele mai reduse creşteri au fost semnalate 77

În articolul 7 din Legea 5/1950. 78

Suprafaţa regiunilor era, în medie, dublă faţă de cea a judeţelor desfiinţate.

97

în cazul oraşelor Dorohoi şi Râmnicu Sărat, ambele cu funcţie agricolă în perioada

respectivă (Ianoş, Tălângă, 1994, p. 88).

În domeniul rural, Legea 5/1950 a organizat 4052 comune, faţă de cele peste 6000

existente până atunci. Criteriul stabilit pentru constituirea comunelor se referea în primul

rând la mărimea demografică, plafonul minim ales fiind de 3000 locuitori. Se adăuga cel

al distanţei faţă de centrul comunal, acesta trebuind să îndeplinească rolul de centru

polarizator pentru satele subordonate. Evoluţia numărului de comune între 1950 şi 1960

a fost similară cu cea înregistrată de raioane.

Delimitate pe criterii economice, după oblast-urile sovietice, cele 28 regiuni s-au

dovedit curând a forma o structură mult prea fragmentată, incapabilă să răspundă

cerinţelor politice ale momentului. Ele nu au putut să supravieţuiască constituţiei din 24

septembrie 1952, ce copia într-o măsură şi mai mare decât predecesoarea sa din 1948,

modelul sovietic. Dispoziţiile constituţionale au fost amplificate prin decretul 331 din 29

septembrie 1952, prin care se impunea o nouă organizare administrativ-teritorială (Fig.

27).

98

Dispăreau prin contopire 12 regiuni: Botoşani, Buzău, Dolj, Gorj, Ialomiţa,

Mureş, Putna, Rodna, Severin, Sibiu, Teleorman şi Vâlcea, înfiinţându-se în schimb, alte

două: regiunea Craiova, prin comasarea regiunilor Dolj şi Gorj şi Regiunea Autonomă

Maghiară, după modelul oblast-urilor autonome ale U.R.S.S., prin unificarea teritoriilor

locuite de secuii din Covasna, Harghita şi Mureş. Unificarea regiunii Argeş cu regiunea

Vâlcea, a dat naştere regiunii Piteşti; din regiunea Prahova şi regiunea Buzău s-a format

regiunea Ploieşti; regiunea Severin a dispărut prin înglobarea sa în regiunea Timişoara;

regiunea Putna a fost înglobată în regiunea Bârlad etc. Consecinţele au fost mărirea

considerabilă a suprafeţei regiunilor şi dispariţia de pe harta administrativă a ţării a unor

vechi denumiri româneşti, intrate de secole în conştiinţa populaţiei şi depersonalizarea sa

prin înlocuirea acestora cu numele oraşelor reşedinţă sau cu nume de „import” (Stalin).

Motivele invocate pentru acest demers erau pe de o parte de natură economică

(constituirea unor regiuni mai mari şi mai puternice, capabile să atingă mai uşor un grad

avansat de specializare economică), iar pe de altă parte de natură administrativă (regiuni

mai mari şi mai uşor de administrat în raport cu autorităţile puterii centrale). Însă nici

aceste regiuni nu s-au dovedit suficient de mari; patru ani mai târziu, în 1956 fiind

desfiinţate alte două regiuni: Arad şi Bârlad (Fig. 28)79

.

79

Desfiinţarea Regiunii Arad s-a făcut prin trecerea raioanelor Chişineu-Criş, Ineu şi Gurahonţ la

Regiunea Oradea şi a raioanelor Sânnicolau Mare, Arad şi Lipova la Regiunea Timişoara; Regiunea

Bârlad s-a desfiinţat prin trecerea raioanelor Bârlad şi Murgeni la regiunea Iaşi; a raioanelor Răchitoasa

şi Adjud la regiunea Bacău şi a raioanelor Năruja, Panciu Focşani şi Tecuci, la regiunea Galaţi.

99

Totodată, au fost aduse şi unele modificări vechilor configuraţii prin trecerea unor

raioane de la o regiune la alta.

După retragerea trupelor sovietice din România în 1958, ca urmare a politicii duse

de Gheorghe Gheorghiu-Dej de reorientare către valorile naţionale, vechile denumiri

româneşti au reapărut pe harta administrativă a ţării80

. Se trecea astfel de la etapa

comunismului sovietic, caracterizat prin uniformitate stalinistă şi respingerea trecutului

datorită caracterului său „burghez”, la etapa comunismului naţionalist, în care trecutul

era respectat datorită încărcăturii sale naţionale, respingându-se modelul cultural ruso-

sovietic, de inspiraţie stalinistă.

După alţi doi ani, la sfârşitul anului 196081

, a avut loc o nouă reformă

administrativă prin care a fost modificată structura şi configuraţia celor 16 regiuni, ca

urmare a desfiinţării sau trecerii unor raioane de la o regiune la alta (Fig. 29).

80

Regiunea Baia Mare a capătat numele de Maramureş, regiunea Oradea a devenit regiunea Crişana;

regiunea Craiova s-a „transformat” în regiunea Oltenia; regiunea Piteşti în regiunea Argeş; regiunea

Stalin în regiunea Braşov, regiunea Constanţa în regiunea Dobrogea, iar Regiunii Autonome Maghiare

i s-a alăturat şi numele de „Mureş”. 81

Prin Legea 3 din 27 decembrie 1960.

100

Instituirea arbitrară a unui model de organizare administrativă împrumutat din

exterior, fără a ţine seama de particularităţile concrete ale spaţiului românesc, de

legăturile tradiţionale dintre părţile sale componente, ci doar de subordonarea cât mai

eficientă a acestora autorităţilor politice centrale a condus la repetate „reajustări

administrative”, în fapt „peticiri” pe o structură hibridă, neviabilă. Aceasta a fost

menţinută însă artificilal, ca urmare a sovietizării întregii vieţi culturale, economice şi

sociale a ţării, în condiţiile prezenţei pe teritoriul României a trupelor Armatei Roşii.

Evenimentele politice ce au marcat fostul Bloc Comunist în deceniile VI-VII,

concretizate în special prin tulburările sociale din Ungaria şi Revoluţia din Cehoslovacia

(„Primăvara de la Praga”), corelate cu retragerea armatei sovietice din România, au

contribuit la distanţarea politicii Bucureştiului faţă de Moscova şi la orientarea sa către

valorile naţionale. In acest context au fost create premisele unei noi organizări

administrativ-teritoriale a ţării care a devenit efectivă prin adoptarea, la 17 februarie

1968 a legii privind organizarea administrativă a teritoriului R.S. România, care

reglementa organizarea teritoriului României pe baza a două verigi: judeţul la nivelul

superior, respectiv oraşul şi comuna la cel inferior. Judeţele (39, faţă de cele 58

desfiinţate în 1950)82

au fost constituite pe fundamentul judeţelor interbelice, inspirate la

rândul lor după modelul departamentelor franceze. Era astfel reintrodus sistemul

departamental de administraţie publică, caracterizat prin două paliere administrative şi

printr-o intensă fragmentare atât la nivelul superior (39 judeţe, faţă de 16 regiuni), cât şi

la cel inferior (125 comune, faţă de 15 raioane)83

. Scopul acestui demers viza o

subordonare mai eficientă a autorităţilor locale faţă de cele centrale, prin eliminarea

verigilor intermediare care generau paralelisme de atribuţii şi competenţe.

Dacă regiunile create în 1950 se bazau pe criteriul omogenităţii potenţialului

economic, noile judeţe se doreau a fi structuri funcţionale, înglobând în teritoriul lor

unităţi de relief diferite,

cu resurse şi potenţial variat care generau o complementaritate economică (Argeş,

Dâmboviţa, Buzău, Prahova, Vrancea, Gorj, Bihor, Timiş, Maramureş, Satu Mare etc).

Chiar şi judeţele cu un relief aparent uniform, cum sunt cele din câmpie, prin varietatea

microformelor, prin asocierea luncilor şi a celor două bălţi ale Dunării induceau, cel

puţin teoretic, o structură şi un potenţial diferenţiat de utilizare.

82

Nu s-au mai regăsit pe harta administrativă din 1968, vechile judeţe Câmpulung, Rădăuţi şi Baia

(înglobate în judeţul Suceava); Ciuc şi Odorhei (au fost desfiinţate prin crearea judeţului Harghita),

Caraş şi Severin (s-au unit într-un singur judeţ), Turda, Târnava Mare, Târnava Mică şi Făgăraş (au fost

incluse în judeţele Alba, Mureş, Sibiu şi Braşov), Someş (inclus în judeţele Cluj şi Maramureş),

Dorohoi (inclus în judeţul Botoşani), Roman (inclus în judeţul Neamţ), Tutova şi Fălciu (incluse în

judeţul Vaslui), Tecuci (împărţit între judeţele Galaţi şi Bacău), Râmnicu Sărat (inclus în Vrancea şi

Bacău), Muscel (inclus în judeţul Argeş), Romanaţi (în Olt) şi Vlaşca (inclus în Ilfov). 83

Dacă în 1961 cele mai fragmentate regiuni (Bucureşti şi Oltenia) aveau fiecare căte 15 raioane, după

reorganizarea administrativă din 1968, prin desfiinţarea nivelului intermediar, judeţul cel mai

fragmentat era Ilfovul, cu 125 comune (dintre care 121 rurale şi 4 suburbane).

101

Anul 1968 a marcat nu numai un prag în evoluţia hărţii administrativ-teritoriale a

României, dar şi apogeul politicii de „dezgheţ”, de deschidere către valorile occidentale,

pe fondul unui comunism însufleţit de idei naţionaliste. Pe de altă parte, politica internă

s-a sprijinit pe trei vectori: industrializare, urbanizare şi dezvoltarea infrastructurii, toate

pe fondul unei stabilităţi fără precedent la nivelul structurilor administrative de bază. Cu

timpul însă, deciziile politice s-au depărtat tot mai mult de realitatea socială;

disfuncţionalităţile şi tensiunile s-au acumulat la toate nivelurile, prevestind schimbările

de la sfârşitul anului 1989.

102

Capitolul VI

JUDEŢELE ACTUALE.

CARACTERISTICI, DISFUNCŢIONALITĂŢI, OPTMIZARE

1. CARACTERISTICILE JUDEŢELOR ACTUALE.

DISFUNCŢIONALITĂŢILE INDUSE ASUPRA SISTEMELOR DE AŞEZĂRI

Dacă regiunile create în 1950 se bazau pe criteriul omogenităţii potenţialului

economic, noile judeţe se doreau a fi structuri funcţionale, înglobând în teritoriul lor

unităţi de relief diferite, cu resurse şi potenţial variat care generau o complementaritate

economică (Argeş, Dâmboviţa, Buzău, Prahova, Vrancea, Gorj, Bihor, Timiş, Maramureş,

Satu Mare etc.). Chiar şi judeţele cu un relief aparent uniform, cum sunt cele din câmpie,

prin varietatea microformelor, prin asocierea luncilor şi a celor două bălţi ale Dunării induceau,

cel puţin teoretic, o structură şi un potenţial diferenţiat de utilizare (Stahl, 1969, p. 17).

Ca suprafaţă, acestea nu mai variau atât de mult (raportul dintre extreme – Timiş

şi Covasna fiind de numai 2,37, faţă de 6,6 la organizarea administrativă din 1925), însă

în privinţa numărului de comune aflate în componenţa lor diferenţa dintre extreme era

semnificativă: 33 comune în jud. Covasna faţă de 125 în Ilfov. Supradimensionarea judeţului

Ilfov, gândită în funcţie de aria de polarizare a Capitalei s-a dovedit în final neviabilă,

fiind înlăturată prin reorganizarea sa din 1981.

Centralitatea a stat la baza raţiunii investirii cu funcţie administrativă a unor oraşe

mici, puţin dezvoltate economic, în care ulterior s-a investit mult pentru a le justifica

rolul de centre coordonatoare şi nuclee polarizatoare pentru sistemele de aşezări

constituite la nivel judeţean. Este cazul Vasluiului, ales centru administrativ în locul

municipiului Bârlad, al Sloboziei, în locul municipiului Călăraşi sau al Alexandriei în

locul municipiului Turnu Măgurele. Deşi alese reşedinţe de judeţ, ele şi-au recăpătat

statutul de municipiu abia în anul 1979. Aceste măsuri au generat însă alte dezechilibre:

pe lângă o dinamică stagnantă, adesea chiar regresivă a centrelor urbane care nu şi-au

mai recăpătat funcţia administrativă, s-au produs şi unele disfuncţionalităţi la nivel

macroteritorial. De exemplu, prin plasarea reşedinţei de judeţ la Vaslui, aria de

polarizare a Bârladului s-a diminuat considerabil, aşezările din nordul judeţului Galaţi

gravitând artificial către municipiul Galaţi, aflat la o distanţă mai mare.

Legea nu prevedea criterii precise de investire a unei comune cu statut de centru

urban, oraşul fiind definit doar ca „centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de

vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc”. În locul celor 4.257 comune

au fost create, prin contopirea unui mare număr de sate, 2.706, dintre care 145 comune

suburbane, populaţia acestora fiind inclusă, în multe cazuri arbitrar, în categoria urbană.

Considerate ca unităţi administrativ-teritoriale constituite pe baza unităţii de tradiţii şi

interese a populaţiei rurale, comunele grupează administrativ între 1 şi 40 de sate

(Cornereva, jud. Caraş-Severin). Mărimea demografică medie a unei comune era la 1 iulie

103

1968 de 4649 locuitori, superioară cu 1622 locuitori mediei existente înainte de 17

februarie 1968. Comunele cele mai dens populate erau caracteristice pentru judeţele din

Moldova (îndeosebi Botoşani, Bacău, Galaţi şi Suceava), zonă de veche şi intensă

presiune demografică şi pentru cele din sudul ţării, judeţe de câmpie, cu aşezări umane

mari, cu structură compactă (Ilfov, Ialomiţa, Dolj, Dâmboviţa). Gruparea în funcţie de

mărimea demografică era următoarea (1 iulie 1968):

0 – 2000 locuitori – 95 comune (3,5% din total);

2001 – 4000 locuitori – 1055 comune (39% din total);

4001 – 7000 locuitori – 1266 comune (46,8% din total);

7001 – 10.000 locuitori – 252 comune (9,3% din total);

peste 10.000 locuitori – 38 comune (1,4% din total).

Faţă de situaţia din perioada interbelică, nu s-au mai regăsit pe harta

administrativă din 1968 vechile judeţe Câmpulung, Rădăuţi şi Baia (înglobate în judeţul

Suceava), Ciuc şi Odorhei (care au fost desfiinţate prin crearea judeţului Harghita),

Caraş şi Severin (s-au unit într-un singur judeţ); Turda, Târnava Mare, Târnava Mică şi

Făgăraş (au fost incluse în judeţele Alba, Mureş, Sibiu şi Braşov), Someş (inclus în judeţele

Cluj şi Maramureş); Dorohoi (inclus în judeţul Botoşani); Roman (inclus în judeţul

Neamţ); Tutova şi Fălciu (incluse în judeţul Vaslui); Tecuci (împărţit între judeţele

Galaţi şi Bacău); Râmnicu Sărat (inclus în Vrancea şi Bacău); Muscel (inclus în judeţul

Argeş); Romanaţi (în Olt) şi Vlaşca (inclus în Ilfov). Deşi noile judeţe nu mai variau atât

de mult ca suprafaţă84

, totuşi la nivelul sistemelor urbane judeţene contrastele se

menţineau deosebit de profunde atât numeric, între 2 oraşe (Brăila şi Buzău) şi 14 oraşe

în judeţul Prahova, cât şi calitativ, în ceea ce priveşte repartizarea acestora în teritoriu,

mărimea demografică, puterea economică şi gradul de dotare tehnico-edilitară.

Semnificativă în acest sens este comparaţia dintre judeţul Brăila unde populaţia municipiului

reşedinţă de judeţ deţinea în anul 1969 - 42% din totalul populaţiei judeţului (cel de-al doilea

oraş, Făurei, având practic o pondere nesemnificativă) şi judeţe precum Prahova şi

Hunedoara cu sisteme urbane bine dezvoltate, armonios ierarhizate şi repartizate în teritoriu.

Rezultau astfel diferenţieri considerabile şi în ceea ce priveşte ariile şi intensităţile de

polarizare a spaţiilor rurale limitrofe; în vreme ce unele comune gravitau sub influenţa a

două sau mai multe aşezări urbane, vaste areale rurale rămâneau nepolarizate sau slab

polarizate de un nucleu urban. Această discrepanţă este şi motivul pentru care în 1968 au

fost declarate oraşe 49 dintre aşezările rurale mari, centre polarizatoare pentru zonele

rurale adiacente.

Pentru a cuantifica mai bine gradul de hipertrofie al reşedinţei de judeţ, am definit

un indice de concentrare al populaţiei în reşedinţa de judeţ, ca fiind raportul procentual

dintre populaţia totală a judeţului şi populaţia reşedinţei de judeţ:

84

In 1926 suprafaţa cea mai mare o avea judeţul Tulcea – 8.626 km2, iar cea mai mică judeţul Suceava

– 1.309 km2, iar în 1968 suprafaţa judeţelor varia între 8.499 km

2 (Tulcea) şi 3.710 km

2 (Covasna). In

prezent, prin conferirea statutului de judeţ Sectorului Agricol Ilfov (în 1997), suprafaţa judeţelor

variază între 8.499 km2 şi 1.593 km

2.

104

IC = PJ / PRJ x 100

Acesta variază în limite foarte largi, evidenţiind diversitatea tipurilor de sisteme

urbane la nivel departamental. Dacă în cazul judeţului Ilfov, cu un sistem urban alcătuit

din 8 oraşe mici, puternic polarizat de Capitală, valoarea sa abia depăşeşte 7, unele

aşezări rurale depăşind chiar, din punct de vedere demografic cel mai mare oraş, în

judeţul Brăila, cu un sistem urban puternic hipertrofiat de reşedinţa de judeţ, acest indice

se apropie de 60. Situaţia era net diferită la nivelul anului 1938, când includerea

municipiului Bucureşti în sistemul urban judeţean făcea ca valoarea maximă indicelui să

fie în judeţul Ilfov, iar cele mai mici în judeţe cu un grad mare de ruralizare, cu sisteme

urbane slab dezvoltate, alcătuite din oraşe mici (Sălaj, Teleorman, Târnava Mică,

Hunedoara, Ciuc, Caraş) etc.

Centrele urbane mari, cu funcţii de metropole regionale, induc la nivelul sistemelor

urbane departamentale cele mai mari valori ale gradului de hipertrofie al centrului

administrativ, exprimat sub raport demografic, componenta demografică fiind cea care

sintetizează cel mai bine dinamismul economico-social al unei aşezări umane: Galaţi -

50,8; Braşov - 49,3; Timiş - 47,9; Cluj - 45,7 Constanţa - 45,2; Dolj - 42,0; Iaşi - 41,3. La

polul opus se află judeţe ca Hunedoara sau Vaslui, în care dezvoltarea hipertrofică a

reşedinţei de judeţ este frânată de competiţia cu oraşul situat pe poziţia secundă a ierarhiei

urbane departamentale, sau judeţe situate în arii predominant rurale, în care reşedinţa de

judeţ, deşi se află la vârful ierarhiei urbane departamentale, fac parte din categoria oraşelor

de mărime mijlocie (Teleorman, Harghita, Olt, Dâmboviţa, Suceava, Ialomiţa, Alba

etc.).

Oraşele investite cu funcţie administrativă sau cele care mai fuseseră reşedinţe de judeţ

între 1926 şi 1950, dar care ulterior au fost subordonate centrelor regionale, au înregistrat în

perioada 1968-1990 creşteri demografice explozive, ca urmare a fluxurilor migratorii

convergente către acestea. Astfel, oraşe ca Alexandria, Bistriţa, Botoşani, Râmnicu Vâlcea,

Târgovişte sau Miercurea Ciuc şi-au triplat numărul de locuitori, sau chiar şi l-au

cvadublat (Slatina, Zalău, Vaslui, Slobozia), fapt ce a determinat o creştere considerabilă a

suprafeţei construite şi a densităţii în intravilan. Noile construcţii, realizate la repezeală şi cât

mai ieftin posibil, nu corespund, în cele mai multe cazuri, normelor de confort şi de siguranţă

admise. Totodată, ritmul de creştere al producţiei industriale din ramurile nou create

(construcţii de maşini, chimie, metalurgie, textile şi confecţii) a înregistrat valori extrem

de mari. De exemplu, în industria chimică, creşterea producţiei a fost pe ansamblul judeţului

Sălaj de 7.932 ori, în judeţul Vaslui de 2.000 de ori, în Botoşani de 1.150 ori, iar în

Covasna de 797 ori (Carta Verde, 1997, p. 7), capacităţile de producţie fiind amplasate,

aproape în totalitatea lor, în noile reşedinţe de judeţ. Având în vedere însă nivelul foarte

scăzut de la care au pornit toate judeţele sărace, imaginea oferită de datele statistice este

denaturată.

In paralel cu „explozia” demografică şi industrială a acestor oraşe, fluxurile

migratorii au determinat o scădere accentuată a populaţiei din spaţiile rurale adiacente,

105

concomitent cu o creştere semnificativă a mediei de vârstă a acesteia, un adevărat

fenomen de „îmbătrânire demografică”, caracteristic pentru majoritatea satelor româneşti.

Organizarea administrativ-teritorială din 1968 a avut un efect perturbator asupra

sistemului urban naţional mai ales prin orientarea investiţiilor spre noile centre

administrative, indiferent dacă acestea erau sau nu justificate din punct de vedere

economic. Efectul acestei politici de dezvoltare egalitaristă a constat într-o

industrializare şi o creştere demografică rapidă a unor centre urbane mijlocii şi chiar

mici, slab dezvoltate sub raportul infrastructurii economico-sociale, în detrimentul unora

mai dezvoltate. Consecinţa s-a regăsit în fluxurile migratorii, care au determinat o

scădere accentuată a populaţiei din spaţiile rurale adiacente, concomitent cu

îmbătrânirea acesteia, fapt ce a contribuit esenţial la consolidarea „dependenţei”

ruralului faţă de urban. Cel mai mult au avut însă de suferit oraşele care şi-au pierdut

funcţia administrativă85

, înregistrând o scădere accentuată în ierarhia urbană (Oraviţa,

Huşi, Rădăuţi, Sighetu Marmaţiei etc.). Acest fapt a condus la modificarea relaţiilor

dintre oraşul ales reşedinţă de judeţ şi fostele reşedinţe de judeţ, fie în sensul

transformării relaţiilor de subordonare în relaţii de competiţie (în cazul în care la data

înfiinţării judeţului reşedinţa acestuia se plasa pe locul secund în ierarhia urbană

judeţeană), fie prin accentuarea relaţiei de subordonare, în cazul în care foste reşedinţe

de judeţ mai slab plasate în ierarhia naţională au fost incluse în judeţe coordonate de un

centru urban mare, cu funcţii macroteritoriale. Din prima categorie fac parte perechile de

oraşe Vaslui-Bârlad (în actualul judeţ Vaslui); Miercurea Ciuc - Odorheiu Secuiesc (în

judeţul Harghita); Slatina - Caracal (în judeţul Olt) şi Alexandria - Turnu Măgurele (în

judeţul Teleorman), iar din a doua Suceava - Câmpulung Moldovenesc - Fălticeni - Rădăuţi,

Galaţi - Tecuci, Vaslui - Huşi, Botoşani - Dorohoi, Alba Iulia - Blaj, Timişoara - Lugoj şi

Cluj - Dej - Turda. In 1968, 3 oraşe au cunoscut pentru prima dată în istoria lor statutul de

centru administrativ: Reşiţa (în jud. Caraş - Severin, în locul oraşelor Oraviţa, jud. Caraş şi

Lugoj, jud. Severin), Baia Mare (jud. Maramureş, în locul oraşului Sighetu Marmaţiei) şi

Alexandria (jud. Teleorman, în locul oraşului Turnu Măgurele) iar oraşul Slobozia a fost

investit cu funcţia de centru administrativ în urma reorganizării administrative din 1981.

Dezvoltarea economico-socială îndeosebi ca urmare a amplasării unor mari

obiective industriale, asociată cu existenţa în unele zone ale ţării a unor vaste spaţii rurale,

nepolarizate de un centru urban, a determinat trecerea în categoria aşezărilor urbane, între

1981 şi 1998, a 27 de sate, centre polarizatoare cu funcţie agroindustrială.

85

Şi-au pierdut funcţia administrativă 22 de oraşe: Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Fălticeni, Odorheiu

Secuiesc, Oraviţa, Lugoj, Turda, Sighişoara, Blaj, Dorohoi, Roman, Bârlad, Huşi, Tecuci, Făgăraş, Dej,

Râmnicu Sărat, Câmpulung, Caracal, Sighetu Marmaţiei şi Turnu Măgurele (ultimele două prin schimbarea

reşedinţei de judeţ).

106

2. ANALIZA SWOT A PRINCIPALELOR ELEMENTE CE CARACTERIZEZĂ

JUDEŢELE ACTUALE

Analiza structurilor administrative actuale, realizată în raport de cele două nivele

de dezvoltare spaţială (judeţean şi comunal) permite o sintetizare, prin departajarea

elementelor de favorabilitate de cele restrictive, a arealelor omogene funcţional, care

trebuie consolidate, de punctele critice ce se impun a fi atenuate. Pentru acest demers

metodologic, cea mai adecvată şi mai des utilizată este analiza SWOT86

ce descompune

întregul în elementele sale componente separându-le în pozitive şi negative, permiţând

elaborarea de scenarii pentru o evoluţie viitoare. Analiza SWOT implică evaluarea

mediului intern şi a celui extern al decupajului administrativ-teritorial actual, pentru a

evalua punctele tari, punctele slabe şi preconizatele şanse sau ameninţări, pentru a

consolida elementele de favorabilitate şi a diminua riscul şi efectele ameninţărilor.

Analiza mediului intern (a factorilor endogeni) cuprinde identificarea punctelor

forte (determinarea avantajelor şi a activităţilor care se îndeplinesc cu succes) şi a

punctelor slabe, respectiv a disfuncţionalităţilor şi a activităţilor care trebuie ocolite.

Analiza mediului extern (a factorilor exogeni) presupune determinarea şanselor,

respectiv a tendinţelor favorabile de evoluţie şi a direcţiei din care acestea pot veni şi a

ameninţărilor, reprezentate de pericolele potenţiale ce pot face vulnerabile structurile

administrativ-teritoriale existente.

În demersul nostru relaţional, situat în aria de interacţiune dintre funcţia politico-

administrativă a aşezărilor umane şi organizarea spaţiului geografic, vom selecta şi

analiza doar principalele elemente pe care le considerăm relevante în raport de scopul

urmărit.

Analiza mediului intern

Puncte forte

A.1. În condiţiile situaţiei economico-politice existentă la vremea respectivă,

organizarea administrativ-teritorială din 1968 corecta unele disfuncţionalităţi survenite

la nivelul relaţiilor dintre aşezări, preconizând conturarea unor sisteme de aşezări de nivel

departamental mai reduse ca extindere, bazate pe rolul de centru coordonator al

reşedinţei de judeţ;

A.2. Prin multiplicarea numărului de unităţi administrative de nivel superior, decupajul

administrativ implementat în 1968 consimţea revenirea, în limite modificate, la unele

judeţe interbelice, considerate viabile, în acord cu tradiţiile şi cu specificul sistemului

administrativ românesc;

A.3. Reducerea numărului palierelor administrative prin trecerea de la sistemul regional

la cel departamental era argumentată prin reducerea birocraţiei, fapt justificat în

condiţiile unei autonomii locale pur formale, în care organele administraţiei locale erau

subordonate total comandamentelor politicii centrale;

86

SWOT = Strengths - Weaknesses - Opportunities - Threats (Puncte Forte - Puncte Slabe - Oportunităţi -

Ameninţări).

107

A.4. Configuraţia judeţelor din 1968 a corectat unele dintre neajunsurile vechilor judeţe

interbelice, acestea fiind mai echilibrate atât în ceea ce priveşte forma, cât şi suprafaţa şi

populaţia. La constituirea actualelor judeţe s-a avut în vedere totodată şi

complementaritatea indusă de potenţialul diferenţiat al diferitelor tipuri de forme de

relief.

Puncte slabe

B.1. Reducerea numărului de judeţe în raport de sistemul administrativ interbelic a

determinat un recul economico-social al oraşelor foste reşedinţe de judeţ, care nu au mai

fost reinvestite cu acest statut. Aceasta s-a concretizat prin diminuarea ariei lor de

polarizare în favoarea reşedinţelor de judeţ, dezvoltate adesea hipertrofic. Din punct de

vedere administrativ, situaţia s-a dorit a fi corectată prin investirea cu statut de

„municipiu” a unor oraşe nereşedinţă de judeţ: Călăraşi în judeţul Ialomiţa; Odorheiu

Secuiesc în judeţul Harghita; Sighişoara în judeţul Mureş; Mediaş în judeţul Sibiu;

Sighetu Marmaţiei în judeţul Maramureş; Dej şi Turda în judeţul Cluj; Tecuci în judeţul

Galaţi; Roman în judeţul Neamţ etc.;

B.2. Dinamica diferenţiată a acestora impusă de schimbarea statutului administrativ a

determinat schimbări la nivelul relaţiilor inter-urbane fie prin transformarea relaţiilor de

subordonare în relaţii de competiţie (în cazul în care reşedinţa de judeţ era mai bine

plasată în ierarhia urbană în raport de un alt centru polarizator de nivel departamental),

fie prin accentuarea relaţiilor de subordonare (în situaţia în care fosta reşedinţă de judeţ

era plasată pe un nivel ierarhic inferior);

B.3. Dezvoltarea hipertrofică a noilor reşedinţe prin atragerea de investiţii masive în

industrie a generat puternice fluxuri migratorii din mediul rural, cu consecinţe negative atât

asupra patrimoniului rural (depopulare, îmbătrânire demografică) cât şi asupra inserţiei

acestora în mediul urban (creşterea incidenţei fenomenelor sociale marginale, scăderea

calităţii fondului construit etc.);

Analiza mediului extern

Oportunităţi

C.1. Organizarea administrativă din 1968, prin noile structuri teritoriale constituite, a

creat premisele dezvoltării sistemului de aşezări prin trecerea în categoria oraşelor a 49

de comune mari, centre polarizatoare de nivel local. Decizia a avut în esenţă un caracter

politic, creşterea ponderii populaţiei urbane fiind privită ca un indicator al creşterii

nivelului de trai. Prin această măsură, s-au conturat însă sisteme urbane proprii la nivelul

fiecărui judeţ;

C.2. Trecerea de la sistemul administrativ regional la cel departamental, argumentată prin

necesitatea descentralizării şi a reducerii birocraţiei s-a circumscris sistemelor

administrative din majoritatea statelor CAER, asigurând o interoperabilitate a acestora.

Ameninţări

D.1. Trecerea de la sistemul economic centralizat la cel bazat pe libera concurenţă a creat

premisele reorientării şi redimensionării fluxurilor dintre aşezările umane, fapt ce s-a

repercutat şi la nivelul relaţiilor dintre acestea, în special a celor dintre nucleele de

polarizare regională şi locală. În aceste condiţii, menţinerea unui decupaj administrativ

108

realizat pe baza situaţiei economico-sociale din 1968 ar fi neviabilă, fiind necesară

corectarea sa în raport de evoluţiile actuale.

D.2. Organizarea administrativ-teritorială actuală se caracterizează printr-o mare

fragmentare atât la nivel departamental (39 judeţe în 1968, 41 în prezent) cât şi la nivel

comunal (2846 comune la 1 ianuarie 2006), tendinţa fiind de accentuare a acesteia prin

revenirea la unele structuri administrative interbelice în dezacord cu tendinţa generală

manifestată pe plan european, de constituire a unor unităţi administrative puternice, de nivel

regional, capabile de a fi investite cu o veritabilă autonomie locală.

Rezultă necesitatea trecerii la un sistem administrativ de tip regional, prin

constituirea la nivelul superior al ierarhiei administrative, a unor structuri

macroteritoriale, de nivel regional (NUTS 2), constituite pe baza centrelor de polarizare

cu funcţii regionale (metropole regionale). Constituirea celor opt regiuni de dezvoltare

pe baza asocierii dintre judeţe reprezintă o încercare de rezolvare a acestei situaţii.

3. OPTIMIZAREA ORGANIZĂRII ADMINISTRATIV-TERITORIALE A

ROMÂNIEI ÎNTRE TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE

Evoluţia sistemului urban românesc în ultimii 50 de ani a determinat mutaţii

ample la nivelul relaţiilor dintre aşezări prin orientarea preferenţială a investiţiilor spre

anumite centre urbane (într-o primă fază spre reşedinţele de regiuni, iar după 1968 spre

noile reşedinţe de judeţ), fapt ce a contribuit la o redimensionare a zonelor de influenţă

urbană. De aceea, considerăm că revenirea arbitrară la vechile unităţi administrative

interbelice, fără o analiză complexă a relaţiilor actuale existente între aşezările umane,

stabilite pe nivele ierarhice, ar fi o greşeală, multe din fostele reşedinţe de judeţ nefiind în

prezent capabile să devină centre de polarizare suficient de puternice încât să poată susţine

unităţi administrative de talia judeţelor. Prin urmare, este necesară constituirea unui

nivel administrativ inferior, intermediar între judeţ şi comună, asemănător plaselor

interbelice, subordonat organelor locale judeţene.

La nivel macroteritorial, pentru simplificarea implementării politicilor de dezvoltare

regională, s-a impus necesitatea identificării unităţilor administrative limitrofe cu

profiluri economico-sociale asemănătoare şi gruparea acestora în provincii istorice, bine

individualizate în decursul timpului pe baza tradiţiilor, complementarităţilor economico-

sociale şi a patrimoniului cultural şi spiritual comun. Funcţionalitatea acestora este

proiectată în psihologia locuitorilor; regiunea devine astfel spaţiu mental, spaţiu de

raportare a identităţii locuitorilor, al comuniunii dintre om şi mediul său de viaţă,

element fundamental în durabilitatea oricărei structuri spaţiale. Spaţiile mentale sunt în

acelaşi timp spaţii funcţionale, dar şi spaţii de omogenitate etnică şi culturală; spaţii

structurate de jos în sus, pe baza relaţiilor dintre colectivităţile locale. Regiunile europene

sunt, în cea mai mare parte a lor, spaţii mentale constituite în decursul unui îndelungat

proces istoric, identitatea regională a locuitorilor fiind, în unele cazuri, mai puternică decât

cea naţională (cazul Flandrei şi Valoniei în Belgia, al landurilor germane şi austriece, al

109

regiunilor italiene şi franceze sau al comunităţilor autonome spaniole). De aceea,

considerăm că regiunile care au ajuns la stadiul de spaţii mentale sunt cele mai viabile

pentru a fi investite cu statut administrativ. Teritoriul românesc este structurat în trei

tipuri de spaţii mentale, corespunzătoare a trei nivele spaţiale distincte: macroteritorial

(provinciile istorice), mezoteritorial („ţările” istorice) şi microteritorial, asociat

localităţii de origine a individului.

Iată de ce, prin prezentul demers se propune realizarea unui decupaj administrativ a

teritoriului României după un sistem regional, pornit de la provinciile istorice, ce

corespund unor spaţii mentale puternic conturate, cu relaţii funcţionale (infrastructură şi

sisteme de interacţiune umană) bine individualizate, al căror rol ar trebui amplificat.

Nivelul mediu ar urma să fie reprezentat de cel departamental (judeţean) şi, în unele

cazuri, de cel subdepartamental, similar plaselor interbelice, iar cel inferior, de nivelul

comunal (comune, oraşe sau municipii), rolul regiunilor de dezvoltare rămânând doar

teritorial-statistic, nu şi administrativ. Între aceste nivele ar urma să se stabilească relaţii

ierarhice clare, de descentralizare şi desconcentrare a serviciilor, astfel:

descentralizare: între nivelul naţional şi cel regional, departamental (descentralizare a

serviciilor) şi local (aplicându-se, unde este posibil, principiul subsidiarităţii);

desconcentrare: pentru relaţiile dintre nivelul departamental şi cele inferioare (sub-

departamental şi comunal).

Criteriile ce fundamentează decupajul administrativ propus şi metodologia de

regionare

Pentru stabilirea configuraţiei decupajului administrativ propus, s-a avut în vedere

parcurgerea a trei etape distincte:

I. Identificarea centrelor de convergenţă regională şi locală capabile de a fi

investite cu funcţie administrativă, pe nivele ierarhice, în funcţie de actualul lor potenţial de

polarizare87

(Fig. 30). Selectarea acestora a fost realizată pe baza antecedentelor istorice şi a

poziţiei lor actuale în sistemul urban, fiind individualizate 4 eşantioane (E1 - E4):

E1 – foste reşedinţe de regiune, între 1950 şi 1968, fiind excluse oraşele care şi-au

pierdut acest statut în 1952 şi 1956. Este categoria de centre urbane care şi-au păstrat

continuu, pe tot parcursul secolului al XX-lea, funcţia de centre administrative de prim

rang;

E2 – reşedinţe de judeţ actuale, investite sau reinvestite cu acest statut prin

reorganizarea administrativă din 1968. Majoritatea acestora au fost centre administrative

şi în perioada interbelică, unele fiind şi reşedinţe de regiune între 1950-1952 şi chiar

între 1952-1956 (Arad şi Bârlad). Toate însă şi-au pierdut între 1956 şi 1968 statutul de

centre administrative de nivel regional sau departamental, fapt ce a avut repercusiuni

negative asupra dinamicii lor economico-sociale;

E3 – foste reşedinţe de judeţ între 1925 şi 1950, care nu au mai fost reinvestite ulterior

cu acest statut. Pentru cea mai mare parte a lor, consecinţa a constat într-o evoluţie stagnantă,

87

Evaluarea potenţialului de polarizare s-a făcut ţinându-se seama de trei categorii de potenţial:

demografic, economic şi de poziţie.

111

adesea chiar regresivă, în pofida încercărilor de reabilitare prin investirea cu statut de

municipiu, sau / şi prin localizarea preferenţială a unor investiţii industriale, fapt ce a

determinat dezechilibre la nivelul ecosistemelor urbane respective;

E4 – potenţiale centre administrative, oraşe a căror potenţial actual le poate

permite să-şi oficializeze şi din punct de vedere administrativ rolul de centre de

convergenţă locală. Sunt în general centre urbane cu peste 30.000 locuitori, declarate

municipii după 1990, cu unele excepţii, care prin potenţialul lor de poziţie (situate în arii

depresionare, în zone profund rurale sau cu un grad redus de accesibilitate - Sulina,

Calafat, Brad, Vatra Dornei, Urziceni etc.) pot constitui nuclee de polarizare pentru mari

suprafeţe.

Dintre acestea au fost înlăturate centrele urbane cu potenţial de poziţie restrictiv,

situate în apropierea unor centre de polarizare regională sau locală (cazul municipiilor

Mangalia, Câmpia Turzii, Aiud, Orăştie sau al oraşelor Năvodari şi Mioveni).

Tabelul 19 - Centrele de convergenţă regională şi locală capabile de a fi investite cu

funcţie administrativă: E 1 E 2 E 3 E 4

Bacău

Baia Mare

Braşov

Bucureşti

Constanţa

Craiova

Cluj-Napoca

Deva

Galaţi

Iaşi

Oradea

Piteşti

Ploieşti

Suceava

Târgu Mureş

Timişoara

Alba-Iulia

Arad

Alexandria

Bistriţa

Botoşani

Brăila

Buzău

Călăraşi*

Focşani

Giurgiu*

Miercurea-Ciuc

Piatra-Neamţ

Reşiţa

Râmnicu-Vâlcea

Satu-Mare

Sibiu

Sfântu-Gheorghe

Slobozia

Slatina

Târgovişte

Târgu-Jiu

Drobeta - Turnu Severin

Tulcea

Vaslui

Zalău

Bârlad

Blaj

Caracal

Câmpulung

Câmpulung Moldovenesc

Dej

Dorohoi

Făgăraş

Fălticeni

Huşi

Lugoj

Odorheiu Secuiesc

Roman

Rădăuţi

Râmnicu Sărat

Sighişoara

Sighetu Marmaţiei

Turda

Tecuci

Turnu Măgurele

Brad

Calafat

Caransebeş

Carei

Câmpina

Cugir

Curtea de Argeş

Drăgăşani

Feteşti

Hunedoara

Medgidia

Mediaş

Olteniţa

Oneşti

Paşcani

Petroşani

Reghin

Roşiori de Vede

Sulina

Târnăveni

Urziceni

Vatra Dornei

* Reinvestite cu statut administrativ în 1981

II. Stabilirea ariilor de polarizare ale centrelor urbane selectate, pe baza distanţelor

rutiere dintre acestea şi aşezările limitrofe. În cazul în care legătura se realizează prin mai

112

multe variante, au fost avute în vedere distanţele pe căile de acces de categorie superioară. S-a

ţinut seama, indirect şi de favorabilităţile şi restricţiile naturale (configuraţia reliefului şi

dispunerea reţelei hidrografice), ce determină configuraţia reţelelor de comunicaţie.

În funcţie de distanţa faţă de nucleul urban polarizator, unităţile administrative

polarizate au fost grupate în mai multe categorii:

situate în imediata vecinătate a centrului urban polarizator (sub 10 km), majoritatea

acestora fiind foste comune suburbane;

unităţi administrative intens polarizate (sub 25 km distanţă faţă de centrul urban

polarizator), gradul de polarizare fiind dependent de potenţialul de polarizare al acestuia;

unităţi administrative cu grad mediu de polarizare (între 25 şi 50 km distanţă de

centrul polarizator), categorie în care se înscriu majoritatea aşezărilor rurale şi a oraşelor

mici, în cadrul acestora apărând nuclee de polarizare locală secundară;

unităţi administrative slab polarizate, situate la peste 50 km distanţă faţă de nucleul

urban polarizator, ce definesc ariile profund rurale, de polarizare difuză.

Au fost individualizate astfel 14 areale de polarizare difuză în raport de potenţialele

centre administrative: Câmpia Brăilei, Munţii Măcinului şi Podişul Casimcei, Dobrogea de

sud (la sud de Valea Casimcei), Bărăganul ialomiţean, Câmpia Găvanu – Burdea, Sudul

şi vestul Câmpiei Olteniei şi Piemontul Getic, Munţii Locvei şi Munţii Almăjului, Vestul

Câmpiei Timişului, Sudul Câmpiei Timişului, Munţii Apuseni şi Câmpia Crişurilor,

Jumătatea nordică a Carpaţilor Orientali, Jumătatea estică şi sudică a Câmpiei Moldovei,

Colinele Tutovei şi partea vestică a Podişului Central Moldovenesc, Carpaţii şi Subcarpaţii

de Curbură, Podişul şi Câmpia Covurluiului Pentru a se realiza o evaluare cât mai

aproape de situaţia reală a zonelor de influenţă a potenţialelor centre administrative,

decupajul rezultat pe baza distanţelor rutiere a fost corelat cu gradul de accesibilitate la

reţeaua feroviară.

Dat fiind faptul că unele dintre oraşele selectate ca potenţiale centre administrative sunt

situate în ariile periferice actualelor judeţe (mai ales cele din eşantioanele E3 şi E4),

zonele lor de influenţă transced limitele structurilor administrative actuale. La aceasta se

adaugă şi faptul că ponderea nucleelor de polarizare intrajudeţeană este sensibil egală cu

cea a nucleelor de polarizare interjudeţeană.

III. Cuantificarea relaţiilor existente între centrele urbane considerate viabile pentru

a fi investite cu funcţie administrativă (eşantioanele E1–E4) (Fig. 31). Au fost individualizate trei

tipuri de relaţii: subordonare, competiţie şi indiferenţă, pe baza cărora structurile teritoriale

rezultate pe baza ariilor de polarizare ale acestora au fost ierarhizate pe nivele administrative.

Astfel, relaţiile de subordonare de la nivelul centrelor urbane au determinat relaţii de

integrare la nivelul structurilor teritoriale polarizate, acestea generând nivele administrative

subdepartamentale, iar cele de competiţie şi indiferenţă, relaţii de fragmentare, conturând

limitele dintre structurile administrative de nivel departamental (judeţean).

Pentru o analiză macroteritorială a decupajului administrativ propus, am luat ca

bază de pornire provinciile istorice, structuri regionale care s-au conturat de-a lungul

timpului cel mai bine ca spaţii omogene funcţional, dar şi ca spaţii mentale şi percepute

(Cocean, 2002, pp. 56-60) (Fig. 32).

114

Pe fundamentul acestora, pornind de la relaţiile stabilite la nivelul sistemelor

regionale de aşezări şi de la distanţele rutiere dintre centrele comunale şi nucleele de

polarizare locală au fost individualizate 10 structuri macroteritoriale pe care le-am

considerat viabile pentru a fi investite cu statut administrativ de nivel regional (Fig. 33).

115

Astfel, pentru spaţiul reunit al Moldovei şi Bucovinei, centrele de convergenţă regională

sunt reprezentate de oraşele Iaşi şi Galaţi. Alte două oraşe foste reşedinţe de regiuni (Bacău

şi Suceava), se pot individualiza, ca urmare a potenţialului lor de poziţie, în centre

coordonatoare de echilibru, capabile de a prelua funcţiile celor două nuclee regionale,

dispuse periferic, şi de a le redistribui în teritoriu.

Nordul regiunii se caracterizează printr-o fragmentare intensă generată de

numeroasele oraşe foste reşedinţe administrative între 1926 şi 1950, care îşi revendică

reinvestirea cu acest statut: Rădăuţi, Câmpulung Moldovenesc şi Fălticeni în judeţul Suceava

şi Dorohoi în judeţul Botoşani. Subordonarea care se manifestă astăzi între aceste oraşe şi

actualele centre administrative necesită constituirea unor unităţi administrative de nivel

subdepartamental, care să includă spaţiul rural polarizat de acestea.

Elementul central în structurarea spaţială, pentru această zonă, este dat de binomul

urban Suceava - Botoşani, aflat în relaţie de complementaritate, spre care gravitează

sistemele locale de aşezări umane. Prin urmare, am considerat oportun constituirea unei

structuri administrative macroteritoriale de nivel regional care să reunească sistemele de

aşezări polarizate de cele două nuclee urbane. La nivel departamental, municipiul Vatra

Dornei şi comunele din Depresiunea Dornelor şi zona montană limitrofă gravitează către

municipiul Câmpulung Moldovenesc, tendinţa fiind de a îngloba acest areal într-o structură

administrativă montană subordonată Câmpulungului.

Similar, pentru spaţiul central-moldovenesc, relaţiile existente între Roman şi

Paşcani necesită înglobarea spaţiului rural polarizat de Paşcani într-o structură

administrativă coordonată de Roman, iar spaţiul rural polarizat de Oneşti, într-o structură

de nivel subdepartamental, coordonată de Bacău. Pe teritoriul actualului judeţ Vaslui, pe

lângă reşedinţă, alte două municipii foste reşedinţe de judeţ îşi revendică reinvestirea cu

această funcţie: Bârlad şi Huşi. Relaţia de competiţie existentă între Bârlad şi Vaslui,

asociată cu poziţia periferică a municipiului Bârlad în cadrul judeţului, determină atracţia în

zona sa de influenţă a aşezărilor rurale din nordul judeţului Galaţi, justificând constituirea

unei noi unităţi administrative de nivel judeţean (Tutova), coordonată de Bârlad. Prin

contrast, municipiul Huşi este subordonat net Vasluiului, iar poziţia sa marginală, aproape de

frontieră şi pe o cale secundară de acces îi diminuează considerabil zona de influenţă; în

consecinţă, structura administrativă constituită pe baza acestei zone de polarizare a fost

inclusă în judeţul Vaslui.

La nivel macroteritorial, potenţialul de poziţie avantajează net municipiul Bacău

care tinde să preia o parte din funcţiile Iaşilor, de metropolă regională, pentru a le redistribui

în teritoriu. Structura regională care ar putea fi constituită pe baza sistemului de relaţii

Iaşi - Bacău ca nuclee urbane polarizatoare ar putea include 6 potenţiale judeţe: Iaşi,

Roman, Neamţ, Bacău, Vaslui şi Tutova.

În sud, prin dezvoltarea conurbaţiei bipolare Galaţi - Brăila, tinde să se contureze un

nucleu polarizator unitar pentru spaţiul a trei judeţe: Covurlui (Galaţi), Brăila şi Putna

(Vrancea), pe fundamentul cărora ar putea fi constituită o altă structură administrativă de

nivel regional, care să transceadă deci, limita istorică a spaţiului moldovenesc. Dată fiind

subordonarea evidentă a municipiului Tecuci faţă de Galaţi, judeţul Covurlui (Galaţi) ar

116

urma să fie constituit din două unităţi de nivel subdepartamental: Galaţi şi Tecuci;

municipiul Tecuci nu şi-ar putea asuma în mod eficient coordonarea unei unităţi

administrative de nivel judeţean.

Muntenia, cu excepţia judeţului Brăila, ar urma să se constituie într-o singură unitate de

nivel regional, polarizată de Bucureşti, alcătuită din 7 judeţe: Argeş, Buzău, Dâmboviţa,

Ialomiţa, Ilfov, Prahova şi Teleorman, fiind regiunea cu cel mai mare număr de oraşe - 40

şi comune - 488.

Se impune o abordare diferită pentru Capitală şi zona sa de influenţă (4 oraşe şi 84

de comune) într-o unitate administrativă corespunzătoare zonei metropolitane a

Bucureştiului (care ar îngloba structurile administrative constituite pe baza zonelor de

polarizare ale municipiilor Giurgiu, Olteniţa şi Urziceni).

Judeţul Ialomiţa reprezintă una dintre zonele critice, având o structură bipolară,

datorată existenţei a două centre polarizatoare: Călăraşi şi Slobozia, care tind să

genereze forţe centrifuge culminând cu fragmentarea spaţială. Judeţele Teleorman şi

Argeş prezintă structuri relativ similare, cu trei centre municipale, pe baza cărora ar

putea fi create structuri administrative subordonate. De asemenea, municipiul Râmnicu

Sărat ar putea fi reinvestit cu funcţie administrativă într-o structură subdepartamentală

inclusă în judeţul Buzău. La nivelul judeţului Teleorman, subordonarea ar avea însă un

caracter relativ, dificultăţile economice ale centrului Alexandria putând oricând

transforma relativa subordonare a municipiilor Turnu Măgurele şi Roşiori de Vede într-o

relaţie de competiţie care ar genera forţe centrifuge la nivelul structurilor

subdepartamentale polarizate de acestea.

Dobrogea este provincia istorică care a înregistrat cele mai puţine schimbări

administrative în decursul ultimului secol, judeţele Constanţa şi Tulcea demonstrându-şi

viabilitatea. De aceea, în modelul de optimizare propus, spaţiul dobrogean ar urma să se

constituie într-o structură administrativă de nivel regional. Totuşi, datorită importanţei şi

problemelor specifice care impun un cadru coerent de abordare, ar fi necesar instituirea

unui statut administrativ distinct pentru Delta Dunării şi pentru litoralul Mării Negre,

subordonat autorităţilor locale judeţene.

Similar, Oltenia, caracterizată la rândul său printr-o mare omogenitate spaţială şi

funcţională, ar putea constitui o singură unitate administrativă regională, polarizată de

Craiova. O situaţie distinctă se prezintă în judeţul Olt: dezvoltarea explozivă a Slatinei

(mai ales după 1968) i-a accentuat rolul coordonator în raport de Caracal (fenomen

concretizat prin creşterea indicelui de hipertrofie de la 0,98 - în 1968, la 2,23 în prezent).

Municipiile Caracal şi Drăgăşani, prin funcţia lor de nuclee de polarizare locală (pentru

spaţiul central-sudic şi respectiv nordic al judeţului) s-ar putea constitui în centre

administrative de nivel subdepartamental. Prin urmare, constituirea judeţului s-ar putea

realiza prin unificarea a trei subunităţi: una centrată pe Drăgăşani în nord, aflată în netă

subordonare faţă de Slatina, alta polarizată de Slatina ce ar reprezenta elementul

structurant pentru întregul judeţ şi o a treia, centrată pe Caracal ce ar cuprinde jumătatea

sudică a judeţului.

117

În judeţul Dolj, distanţa mare dintre Craiova şi Calafat (87 km) impune delimitarea

unei mici subunităţi administrative periferice în sud-vest, polarizată de Caracal.

În modelul de optimizare propus, Banatul s-ar extinde administrativ şi la nord de

Mureş, incluzând teritoriul administrativ a patru judeţe: Caraş-Severin, Timiş, Arad şi

Hunedoara. Elementul structurant al regiunii astfel constituite este dat de relaţiile de

cooperare dintre Timişoara şi Arad, principalele centre polarizatoare regionale. În judeţul

Caraş-Severin, trei oraşe şi-ar putea revendica statutul de centru administrativ: Reşiţa, actuala

reşedinţă (oraş dezvoltat mai ales în perioada 1945-1990), Caransebeş (oraş care nu a deţinut

niciodată funcţie administrativă, dar care este avantajat ca urmare a poziţiei geografice - nod

feroviar şi aerian) şi Oraviţa (cel mai mic dintre fostele reşedinţe de judeţ şi singurul care

nu a fost încă investit cu statut de municipiu). Aceste oraşe pot îndeplini funcţia de centre

administrative pentru trei unităţi subdepartamentale relativ echilibrate. De asemenea, tot

fragmentat este şi judeţul Timiş: partea sa centrală şi vestul gravitează către Timişoara, centrul

polarizator al întregii regiuni, în vreme ce estul se orientează către Lugoj, vechea reşedinţă a

judeţului Severin, oraş subordonat Timişoarei.

Spaţiul hunedorean, centrat pe interurbaţia Deva - Hunedoara, deşi aparţine istoric

Transilvaniei, este strâns legat prin specializarea industrială de minereurile de fier din

Munţii Poiana Ruscă şi de siderurgia reşiţeană, fapt ce favorizează axa de gravitaţie

către Banat şi Timişoara.

Nord-vestul ţării, ce reuneşte judeţele Maramureş şi Satu Mare alcătuieşte o altă unitate

de nivel regional, structurată prin relaţiile de cooperare dintre reşedinţele celor două judeţe:

Baia Mare şi Satu Mare.

Spaţiul maramureşean este divizat prin existenţa obstacolelor orografice ce separă

cele două entităţi istorice, coordonată fiecare de către un nucleu polarizator: Sighetu Marmaţiei

pentru Maramureşul propriu-zis (Depresiunea Maramureşului), fosta reşedinţă de judeţ şi Baia

Mare, actualul centru administrativ, oraş dezvoltat pe baza industriei minereurilor neferoase,

mai ales după 1950. Similar, în judeţul Satu Mare a fost individualizată o subunitate

polarizată de Carei, subordonată municipiului Satu Mare.

Transilvania este cea mai mare dar şi cea mai divizată provincie istorică a ţării: 10

judeţe cu 24 unităţi subdepartamentale (plase). În spaţiul transilvan au fost

individualizate două potenţiale structuri administrative macroteritoriale de tip regional:

una polarizată de municipiul Cluj-Napoca, alta structurată prin relaţiile complexe de

cooperare dintre Braşov şi Sibiu.

Partea centrală şi nord-vestică a Transilvaniei, inclusiv Crişana, reunind 6 judeţe

(Cluj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Alba şi Bihor) gravitează către Cluj-Napoca,

metropolă regională cu funcţii complexe, a cărei rază de polarizare se întinde difuz până

la Oradea, Sibiu şi Baia Mare.

Spaţiul Crişanei, polarizat de municipiul Oradea, se află într-o relativă subordonare faţă

de Cluj-Napoca. Lipsa unor centre urbane importante, care să poată prelua din funcţiile

Oradei pentru a le redistribui în teritoriu, face imposibilă individualizarea unor unităţi de

nivel subdepartamental, nivelul local prezentând în schimb un mare grad de

fragmentare: 89 unităţi (81 comune şi 8 oraşe).

118

Judeţele Alba, Mureş şi Cluj se caracterizează prin reţele urbane constituite dintr-

un număr mare de oraşe de mărime medie: Blaj, Sebeş şi Cugir în judeţul Alba; Sighişoara,

Reghin şi Târnăveni în judeţul Mureş; Dej şi Turda în judeţul Cluj. Sunt centre

polarizatoare de importanţă locală, dar care se pot constitui în nuclee de polarizare pentru

unităţi administrative de nivel subdepartamental. Datorită evidentei subordonări a acestora

faţă de actualele centre administrative, procesele de fragmentare au un caracter relativ; acestea

se manifestă numai prin existenţa unui mare număr de unităţi subdepartamentale, nu însă şi prin

tendinţa de fragmentare a structurilor administrative de nivel departamental. Este şi situaţia

judeţelor din sudul Transilvaniei, Sibiu şi Braşov, prin subordonarea municipiului

Mediaş faţă de Sibiu, respectiv a Făgăraşului faţă de Braşov.

O situaţie relativ diferită se înregistrează în judeţul Harghita, unde cele două

subunităţi (Ciuc şi Odorhei) au fost constituite pe baza zonelor de influenţă a două oraşe

aflate în relaţie de competiţie: Miercurea Ciuc (dezvoltat intensiv în ultimii 50 de ani) şi

Odorheiu Secuiesc (fosta reşedinţă a judeţului Odorhei).

La nivel naţional, judeţele care ar prezenta o structură compactă, fără trepte

administrative intermediare de tipul plaselor, ar fi următoarele:

Putna (Vrancea), Tutova, Neamţ şi Iaşi, în Moldova;

Brăila şi Dâmboviţa, în Muntenia;

Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, în regiunea olteană;

Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune (Covasna), Bihor şi Arad în Transilvania

(inclusiv Banat şi Crişana).

În acelaşi timp, atât tradiţia istorică cât şi specificul geografic impune modificarea

denumirii unor unităţi administrative şi revenirea pe harta administrativă a ţării a unor vechi

denumiri româneşti, cum ar fi Vlaşca, Romanaţi, Tutova, Fălciu, Putna, Târnava etc.

Celor 10 potenţiale regiuni administrative delimitate pe baza ariei de polarizare a

nucleelor de convergenţă regională şi a relaţiilor dintre acestea, li se pot atribui

următoarele denumiri, ţinând seama de specificitatea provinciilor istorice în care se

integrează:

Bucovina sau Moldova de Nord, axată pe cooperarea dintre Botoşani şi Suceava;

Moldova Centrală, axată pe cooperarea dintre Iaşi şi Bacău;

Regiunea Dunărea de Jos, polarizată de conurbaţia Galaţi - Brăila;

Dobrogea, polarizată de Constanţa;

Muntenia, polarizată de Bucureşti;

Oltenia, polarizată de Craiova;

Banat, polarizată de Timişoara şi Arad;

Maramureş, axată pe cooperarea dintre Baia Mare şi Satu Mare;

Transilvania, ce include şi spaţiul Crişanei, polarizată de Cluj-Napoca;

Transilvania de Sud-Est, bazată pe cooperarea dintre Braşov şi Sibiu.

Denumirile celor două regiuni nordice (Bucovina şi Maramureş) au un grad mare de

relativitate, acestea fiind atribuite unor structuri macroteritoriale ce depăşesc cu mult

spaţiul regiunilor istorice propriu-zise. Specificul regional tradiţional al acestor spaţii ne

119

determină însă să preferăm aceste denumiri unora impersonale, de tipul „Regiunea de

Nord-Est” sau „Regiunea de Nord-Vest”.

Suprapunând limitele actualelor judeţe peste harta cu zonele de influenţă ale

oraşelor capabile de a fi investite cu funcţie administrativă se constată că în majoritatea

cazurilor acestea nu se suprapun, existând un număr mare de aşezări polarizate de centre

urbane din judeţele limitrofe. Judeţe cum sunt Cluj, Dolj, Buzău sau Brăila sunt net

subdimensionate, ariile de influenţă ale unor centre urbane din cuprinsul acestora (Turda şi Dej,

Craiova, Râmnicu Sărat, etc.) depăşind perimetrul actualelor judeţe.

Astfel, în modelul de optimizare propus, am individualizat pentru judeţul Cluj, pe

baza ariei de polarizare a municipiului Dej, plasa Someş, ce cuprinde pe lângă oraşele

Beclean (jud. Bistriţa-Năsăud) şi Gherla (jud. Cluj), 34 de comune, din care 20 aparţin

judeţelor limitrofe, iar pe baza ariei de polarizare a municipiului Turda, plasa Turda cu

municipiul Câmpia Turzii (jud. Cluj), oraşele Ocna Mureş şi Baia de Arieş (ambele în jud.

Alba) şi 23 de comune, dintre care 10 în judeţe limitrofe (Alba şi Mureş). Pentru spaţiul

judeţului Dolj situaţia se prezintă oarecum diferenţiat, poziţia relativ centrală şi forţa de

polarizare a Craiovei făcând cu totul secundară importanţa municipiului Calafat. Acest

fapt a condus la constituirea unei subunităţi administrative de mari proporţii (plasa

Craiova), cu 100 de comune şi 480 de sate ce cuprinde, pe lângă aşezările rurale din

judeţul Dolj şi comune din Gorj, Olt şi Vâlcea. La fel, în judeţul Buzău, poziţia excentrică

a municipiului Râmnicu Sărat determină atragerea în zona sa de influenţă a unui mare

număr de aşezări rurale din Vrancea şi Brăila (13 comune, dintr-un total de 28), iar în

judeţul Brăila, situarea singurului centru polarizator major în extremitatea nord-estică a

judeţului determină atragerea în zona sa de influenţă şi a unor aşezări rurale din judeţul

Tulcea (9 comune), în vreme ce altele, din partea sudică şi estică a actualului judeţ,

gravitează către Buzău, Râmnicu Sărat sau Slobozia.

Spaţiul dobrogean rămâne cel mai unitar şi mai conservator sub raportul organizării

administrativ-teritoriale. In nord, aria de influenţă a municipiului Tulcea se suprapune peste

Munţii Măcinului, Podişurile Babadagului şi Casimcei şi peste Dealurile Tulcei, în vreme

ce plasa Delta, ce cuprinde aşezările rurale din Delta Dunării, a fost individualizată mai mult

datorită particularităţilor comune, social-economice şi de accesibilitate, ce conferă

omogenitate acestei zone. Judeţul Constanţa este net polarizat de municipiul Constanţa, fie

direct (aşezările de pe litoral şi cele limitrofe acestora), fie indirect (cele care gravitează

spre Medgidia). Municipiul Mangalia şi oraşul Năvodari, deşi cu potenţiale demografice,

economico-sociale şi turistice importante, nu se pot constitui în centre de polarizare locală ca

urmare a factorilor restrictivi legaţi de poziţia geografică (situarea aproape de graniţă şi în

centrul unei zone turistice importante ce gravitează spre Constanţa, respectiv în imediata

vecinătate a municipiului Constanţa).

Poziţia excentrică a municipiului Galaţi, în extremitatea sud-estică a judeţului cu

acelaşi nume determină o netă asimetrie a zonei sale de influenţă, unele aşezări rurale din

nord-vestul judeţului Tulcea (Grindu, Jijila, Luncaviţa şi I.C. Brătianu) intrând în zona sa de

influenţă (ca urmare a legăturii rutiere prin ferry-boat, între Galaţi şi comuna I.C.

120

Brătianu), în vreme ce altele, din nordul judeţului, aflate la o distanţă mare de reşedinţa

de judeţ, deci slab polarizate, gravitează spre Bârlad.

Pentru spaţiul limitrof Capitalei, s-a considerat oportună o regândire de ansamblu a

organizării administrativ-teritoriale, pe baza relaţiilor dintre aşezări, respectiv a ariei

metropolitane. Astfel, cea mai mare parte a aşezărilor rurale din judeţul Ilfov se află în

aria de influenţă directă a Bucureştiului, acestora adăugându-li-se altele din judeţele

Giurgiu (2 oraşe şi 21 comune); Călăraşi (1 oraş şi 8 comune); Dâmboviţa (11 comune);

Ialomiţa (4 comune) şi Teleorman (3 comune). Aria de influenţă indirectă a Capitalei,

cuprinde aşezările situate la distanţe mai mari, ce gravitează spre aceasta prin intermediul

unor centre de convergenţă locală (Giurgiu, Olteniţa şi Urziceni). Pe baza acestora au fost

delimitate 3 unităţi administrative de nivel subdepartamental (plase) în care au fost incluse

aşezări din actualele judeţe Ialomiţa, Giurgiu, Călăraşi şi Teleorman. S-a ajuns astfel la

individualizarea unui macro-judeţ (Ilfov), cu 138 comune şi 455 sate, suprapus zonei

metropolitane a Capitalei dar inclus în zona sa de polarizare.

Spaţiul aferent actualelor judeţe Ialomiţa şi Călăraşi constituie una dintre cele mai

fragile şi mai instabile zone sub aspectul organizării administrativ-teritoriale, acesta fiind

dominat de relaţia de relativă competiţie a municipiilor Slobozia şi Călăraşi, în vreme ce

municipiul Feteşti le este subordonat. Dacă am lua în considerare numai relaţia de

subordonare existentă între Slobozia şi Feteşti (ambele centre urbane aparţinând

aceluiaşi judeţ), ar rezulta o structură administrativă relativ omogenă centrată pe Slobozia,

ce ar cuprinde şi unele comune din judeţele Călăraşi (Dor Mărunt, Dragalina, Dragoş Vodă,

Perişoru, Vâlcele, respectiv Borcea, Jegălia şi Ştefan cel Mare - ultimele trei în plasa

Feteşti); Brăila (Bărăganul, Berteştii de Jos, Ciocile, Dudeşti, Roşiori şi Victoria) şi Buzău

(Padina) şi un alt judeţ centrat pe municipiul Călăraşi, de dimensiuni foarte reduse care ar pune

sub semnul întrebării viabilitatea sa.

Asemănătoare este şi situaţia judeţului Olt, unde asocierea dintre structurile

administrative constituite pe baza ariilor de influenţă ale Slatinei şi Caracalului are un

caracter artificial, cele două municipii fiind în relaţie de competiţie. In acest caz,

accentuarea forţelor centrifuge ar putea conduce la fragmentarea acestui judeţ în două

structuri administrative: judeţul Olt, alcătuit din două plase (Slatina şi Drăgăşani), cu 2

municipii, 2 oraşe şi 54 de comune (ce includ 307 sate) şi judeţul Romanaţi, cu 1

municipiu, 1 oraş şi 40 de comune, alcătuite din 115 sate.

Spaţiul aferent judeţului Hunedoara se caracterizează prin prezenţa unui dublu nucleu de

polarizare, reprezentat prin municipiile Deva şi Hunedoara, cu funcţii complementare,

situat în partea centrală, în vreme de regiunile periferice (de nord, respectiv de sud)

constituie zone critice, defavorizate sub raportul potenţialului economico-social (sudul

Munţilor Apuseni, respectiv Depresiunea Petroşani). Omogenitatea acestora sub raportul

potenţialului şi al problemelor economico-sociale specifice ce le ridică, ca şi asimetria

zonelor de influenţă ale municipiilor Deva şi Hunedoara, determinate de apropierea

dintre cele două centre urbane, impun necesitatea abordării acestor zone în cadrul unor

subunităţi administrativ-teritoriale omogene.

121

Judeţul Caraş-Severin face parte din categoria judeţelor cu accentuată tendinţă de

fragmentare, datorită relaţiilor dintre actuala reşedinţă de judeţ, Reşiţa, cu o industrie în declin

şi un nivel ridicat al şomajului, şi municipiul Caransebeş, cu o poziţie geografică mult mai

avantajată (nod feroviar şi aerian) şi cu un potenţial de dezvoltare net superior. Aceleaşi

tendinţe centrifugale se înregistrează şi în cazul judeţului Harghita, datorită relaţiilor de

competiţie dintre actuala reşedinţă de judeţ, Miercurea Ciuc, dezvoltată pe baza

industrializării forţate din perioada comunistă şi fosta reşedinţă a judeţului Odorhei,

municipiul Odorheiu Secuiesc. Fragmentarea acestor judeţe ar conduce însă la crearea unor

structuri administrative subdimensionate, ce ar pune în discuţie viabilitatea lor.

Tot în spaţiul central transilvan, judeţele Alba şi Mureş prezintă structuri relativ

similare: un centru de polarizare judeţeană (Alba Iulia, respectiv Târgu Mureş), spre care

gravitează municipii sau oraşe subordonate: Aiud, Blaj, Sebeş, Cugir, respectiv Reghin,

Târnăveni şi Sighişoara, centre urbane investite cu funcţie administrativă subordonată

reşedinţei de judeţ. Specific pentru aceste judeţe este numărul mare de aşezări rurale,

fapt ce justifică constituirea unui număr mai mare de unităţi administrativ-teritoriale

intermediare (de tipul plaselor).

Totodată, în cazul unor comune cu un număr mare de sate (Cornereva, jud. Caraş-

Severin - în jud. Mehedinţi, după modelul de organizare propus; Vidra, Bistra, Avram Iancu,

Sohodol - în jud. Alba; Cozieni - în jud. Buzău, etc.) se impune o amplă reexaminare a

relaţiilor dintre aşezări la nivel de microscară ca şi a capacităţii actualelor reşedinţe de

comună de a coordona activitatea unui număr atât de mare de sate. In aceeaşi situaţie se află

comune ale căror sate se află situate pe căi de acces de o parte şi de alta a unor centre urbane

(Târgu Frumos, jud. Iaşi; Răuceşti şi Dumbrava Roşie, jud. Neamţ; Zorleni, jud. Bârlad, etc.)

sau comune ale căror sate sunt subordonate funcţional unor centre urbane din judeţe limitrofe,

acestea creind presiuni asupra actualelor limite dintre judeţe. In aceste situaţii se impune o

analiză de detaliu, la microscară, pentru a evidenţia cele mai bune soluţii pentru optimizarea

organizării administrativ-teritoriale la nivel de sat, în concordanţă cu actualele relaţii dintre

aşezări, cu tradiţia şi cu potenţialul de dezvoltare al acestora.

Evidenţierea principalelor elemente de favorabilitate şi restrictive pentru decupajul

administrativ propus

Elemente de favorabilitate

F.1. Decupajul administrativ-teritorial propus îmbină şi reconciliază cele două tendinţe

majore manifestate până în prezent - de fragmentare, prin revenirea la judeţele interbelice (în

unele cazuri cu statut de structuri administrative de nivel subdepartamental) şi de integrare prin

desfiinţarea unor judeţe considerate neviabile, sau prin constituirea unor structuri

administrative de nivel macroregional;

F.2. Prin modelul de optimizare propus se oferă posibilitatea reinvestirii cu funcţie

administrativă a tuturor centrelor viabile în acest sens care îşi revendică revenirea la

fostul statut din perioada interbelică, în raport cu actualul lor potenţial de polarizare, ce le

situează ca centre coordonatoare pe anumite nivele administrative;

122

F.3. Sunt prevenite eventualele disfuncţionalităţi şi traiectorii oscilante la nivelul unor

centre urbane care şi-ar pierde funcţia administrativă prin trecerea la un număr mai redus de

judeţe în condiţiile menţinerii actualului sistem departamental de administraţie;

F.4. La nivel macroteritorial, structurile regionale ar corespunde cerinţelor impuse de

standardele europene (NUTS), suprapunându-se pe provinciile istorice a căror

funcţionalitate s-a cristalizat de-a lungul timpului în conştiinţa locuitorilor devenind

spaţii mentale şi de raportare a identităţii acestora;

F.5. Este o regionare de jos în sus, realizată pe baza relaţiilor funcţionale existente la nivelul

sistemului de aşezări, implementarea ei consfinţind situaţia de fapt, fără a crea

perturbări;

F.6. Sunt corectate decupajele artificiale, în discordanţă cu actuala configuraţie a fluxurilor

materiale şi umane, care transced zonele de influenţă urbană ale centrelor polarizatoare;

F.7. Decupajul administrativ propus permite realizarea unei departajări clare a tipurilor de

relaţii (descentralizare şi desconcentrare) existente între nivelele administrative şi ale

atribuţiilor ce revin autorităţilor locale pe fiecare nivel;

F.8. Prin modelul propus sunt create premisele unei dezvoltări armonioase şi echilibrate

a tuturor categoriilor de aşezări, în concordanţă cu actualul lor potenţial economico-

social ce stă la baza fluxurilor şi a relaţiilor stabilite între acestea;

F.9. Trecerea la sistemul administrativ regional, prin implementarea decupajului propus ar

asigura interoperabilitatea dintre sistemul administrativ românesc şi cele ale statelor din

Uniunea Europeană, bazate pe ierarhizarea NUTS, una din condiţiile de bază pentru

aderare;

F.10. Decupajul macroteritorial favorizează consolidarea şi amplificarea rolului unor

metropole regionale care să poată prelua unele din funcţiile Capitalei pentru a le

redistribui în teritoriu.

Elemente de restrictivitate

R.1. Creşterea numărului nivelelor de administraţie publică locală ar putea spori aparatul

administrativ, mărind birocraţia. Soluţia stă, considerăm noi, în stabilirea clară a nivelelor de

descentralizare şi a celor de desconcentrare a serviciilor, principiul subsidiarităţii fiind

neviabil fără o „reformă morală” a funcţionarului public. Apropierea de cetăţean a oricăror

servicii necesită inevitabil investiţii şi deci costuri, iar prin modelul propus se crează un

decupaj administrativ optimal;

R.2. Nivelul regional este reprezentat prin structuri administrative de mărimi variate, fapt ce ar

putea crea dificultăţi în relaţia dintre bugetul central şi bugetele locale.

R.3. Se conturează inevitabil câteva areale critice reprezentate prin structuri de nivel

departamental caracterizate prin tendinţe de fragmentare generate de relaţiile de

competiţie stabilite între centrele administrative subdepartamentale.

123

Capitolul VII

REGIUNILE DE DEZVOLTARE

1. CARACTERISTICI GENERALE ALE REGIUNILOR DE DEZVOLTARE

Dacă din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, avantajele României în

procesul de integrare europeană şi euroatlantică sunt incontestabile, lipsa unor

performanţe economice substanţiale asociată cu nivelul ridicat de sărăcie constituie

principalele piedici în calea acestui proces. Aceste discrepanţe, exprimate prin indicatori

economici şi sociali contribuie la particularizarea României ca macroregiune în cadrul

continentului. Prin urmare, principalul obiectiv al politicilor de dezvoltare regională in

România îl constituie atenuarea dezechilibrelor care separă România de ţările Uniunii

Europene pe de o parte şi a celor din interiorul spaţiului românesc, pe de altă parte.

Implementarea politicilor de dezvoltare regională este însă dificilă datorită

gradului mare de fragmentare administrativă ce determină o divizare a resurselor şi a

fondurilor alocate pentru dezvoltare care, asociată cu lipsa unor economii locale bine

dezvoltate, ar crea condiţiile unei utilizări ineficiente a resurselor. Este motivul pentru

care, odată cu intrarea în vigoare a legii pentru dezvoltarea regională în România au fost

puse bazele unei cooperări voluntare a judeţelor, concretizată în asocierea lor sub forma

a 8 regiuni de dezvoltare (Fig. 34).

Aceste regiuni constituie suportul teritorial pentru implementarea politicilor de

dezvoltare regională fără a fi însă structuri administrativ-teritoriale cu personalitate

juridică. Ele corespund nivelului statistic de tip NUTS II fiind formate prin asocierea, pe

bază de parteneriat voluntar a 4 – 7 judeţe, cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov, care în

pofida suprafeţei reduse are o mărime demografică comparabilă cu celelalte regiuni.

Structura acestora se bazează pe complementaritatea funcţională a judeţelor şi nu pe

omogenitatea lor, discrepanţele intraregionale fiind superioare celor interregionale.

Configuraţia lor se suprapune doar în parte regiunilor istorice (Oltenia, Banat), limitele

unor regiuni separând judeţe între care există fluxuri tradiţionale (judeţele din sudul

Moldovei sunt mai legate de restul Moldovei decât de Dobrogea, după cum limitele ce

separă Transilvania în două regiuni sau judeţele Brăila şi Buzău de restul Munteniei,

corespund unor zone de maximă concentrare a fluxurilor economice şi demografice. Prin

urmare, caracterul artificial al configuraţiei regiunilor de dezvoltare le limitează

considerabil gradul de viabilitate ca potenţiale structuri administrative, rolul acestora

fiind doar de unităţi teritorial-statistice şi de implementare a politicilor de dezvoltare

regională.

Relativa uniformitate a mărimii şi a potenţialului demografic le conferă însă

viabilitate pentru o bună raportare statistică, condiţie esenţială pentru alocarea de resurse

la nivel local. La aceasta se adaugă faptul că în toate regiunile ţării există zone urbane cu

industrie destructurată şi zone rurale subdezvoltate, ambele generatoare de şomaj şi

125

sărăcie. Pentru unele dintre acestea, au fost create facilităţi fiscale în domeniul

investiţiilor prin acordarea regimului de zone defavorizate.

Tabelul 20 - Principalele caracteristici ale regiunilor de dezvoltare

Regiunea

Indicatori

Subregiuni Supr.

(km2)

Populaţia

(mii pers)

PIB/loc

($/loc)

Rata

şomajului

Nord-Est 36 850 3 734,5 3 011 14,5% -Botoşani, Vaslui, Iaşi

-Suceava, Neamţ, Bacău

Sud-Est 35 762 2 846,3 4 142 11,8% -Brăila, Galaţi, Constanţa, Tulcea

-Vrancea, Buzău

Sud – Muntenia 34 453 3 329,7 3 680 11,6% -Argeş, Dâmboviţa, Prahova

-Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa,

Călăraşi

Sud-Vest Oltenia 29 212 2 306,4 3 875 11,6% -Dolj, Olt, Mehedinţi

-Gorj, Vâcea

Vest 32 034 1 930,4 4 556 12,1% -Timiş, Arad

-Caraş-Severin, Hunedoara

Nord-Vest 34 159 2 737,4 3 563 10,1% -Cluj, Bihor

-Satu Mare, Maramureş, Bistriţa

Năsăud, Sălaj

Centru 34 100 2 530,4 4 089 10,8% -Braşov, Sibiu

-Covasna, Harghita, Mureş, Alba

Bucureşti-Ilfov 1 821 2 208,3 5 648 5,9% -Bucureşti, Ilfov

Surse: *** (1997), Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României şi Comisia Europeană, Programul PHARE, Bucureşti; *** (2000), România. Planul Naţional de Dezvoltare: 2000 – 2002,

Comisia Europeană, Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională, Bucureşti

Potenţialul diferit al fiecărei regiuni, asociat cu gradul de dezvoltare al

infrastructurii şi cu tipul de economie predominant, determină atât evidenţierea unor

particularităţi la nivelul fiecărei regiuni, cât şi identificarea unor structuri subregionale,

formate de regulă din 2-3 judeţe cu profiluri economice şi sociale similare. O altă

categorie de subregiuni o formează cele cu probleme specifice de dezvoltare (arii de

mare sărăcie, arii miniere, arii cu industrie în declin, arii intens poluate sau degradate

etc). Acestea au fost grupate de către experţii Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltare

Regională în trei categorii:

A. Zone tradiţional subdezvoltate – caracterizate prin rate ridicate ale şomajului asociate

cu ponderi mari ale populaţiei ocupate în agricultură. Utilizarea agricolă neraţională,

distrugerea sistemelor de irigaţii şi unele calamităţi naturale (secetă excesivă, inundaţii,

invazii de dăunători ai culturilor etc) au contribuit la o degradare intensă a solului, în

zone în care posibilităţile de reconversie socio-profesională sunt reduse. Aceasta a

determinat migrări ale populaţiei active către alte zone, nivel ridicat al mortalităţii

infantile, totul pe fondul unei infrastructuri socio-culturale şi tehnico-edilitare deficitare.

B. Zone în declin industrial – consecinţă a politicii de hiperindustrializare dusă de

autorităţile comuniste, care nu a fost bazată pe resurse locale corespunzătoare. În

126

condiţiile abandonării sistemului economic centralizat, lanţurile trofice aprovizionare-

desfacere s-au rupt, blocajele financiare conducând la disponibilizări masive şi la

tensiuni sociale. Spre deosebire de zonele tradiţional subdezvoltate, acestea dispun de o

infrastructură relativ dezvoltată, iar mecanismele economiei de piaţă au început să

funcţioneze. Zonele miniere, cele monoindustriale sau cele cu industrie intens poluantă

constituie exemple caracteristice de zone aflate în declin industrial.

C. Zone fragile structural – sunt zone în care problemele sociale existente tind să se

agraveze pe măsura accelerării procesului de restructurare industrială şi a retragerii

subvenţiilor guvernamentale, transformându-se în zone în declin industrial.

Particularităţile lor sunt similare cu ale acestora, fiind caracterizate printr-o structură

monoindustrială sau dominată de o singură mare unitate a industriei grele (metalurgie,

minerit, chimie), generatoare de pierderi economice.

Tabelul 21 - Zone cu probleme specifice de dezvoltare Regiunea Zone tradiţional

subdezvoltate

Zone în declin

industrial

Zone fragile

structural

Nord-Est Botoşani, Vaslui Suceava Neamţ

Sud-Est - Brăila, Buzău Galaţi

Sud – Muntenia Teleorman Giurgiu, Călăraşi Dâmboviţa, Prahova Călăraşi

Sud-Vest Oltenia Dolj, Olt Gorj, Dolj, Olt Gorj

Vest - Hunedoara -

Nord-Vest Maramureş, Bistriţa-Năsăud - Satu Mare

Centru - Braşov -

Bucureşti-Ilfov - - -

Sursa: *** (2000), România. Planul Naţional de Dezvoltare: 2000 – 2002, Comisia Europeană, Agenţia

Naţională pentru Dezvoltare Regională, Bucureşti

Ca structură, suprafaţă şi mărime demografică, regiunile de dezvoltare sunt

comparabile cu regiunile franceze şi italiene, cu landurile germane sau cu comunităţile

autonome spaniole, însă se deosebesc de acestea prin faptul că nu au funcţie

administrativă. Viabilitatea lor derivă în primul rând din tipul de asociere: facultativă, în

măsura în care judeţele interesate doresc. Legea nu prevede nici o durată de timp pentru

funcţionarea lor, putând funcţiona pe o durată determinată sau nedeterminată. De

asemenea, nu este reglementat nici numărul de judeţe ce pot alcătui o regiune, acelaşi

judeţ putând face parte în acelaşi timp din două sau din mai multe regiuni de dezvoltare.

Deşi definite prin relaţii funcţionale, regiunile de dezvoltare româneşti reprezintă

agregări de unităţi administrativ-teritoriale de nivel departamental, fără o identitate

regională proprie, constituite sub presiunea imperativelor dictate de aderarea la Uniunea

Europeană, în condiţiile în care teritoriul României este structurat în ansambluri

regionale cu personalitate istorică şi culturală distinctă (provincii istorice şi „ţări”).

Viabilitatea acestora a fost demonstrată prin marea stabilitate în timp, devenind spaţii de

raportare a identităţii locuitorilor, dar şi spaţii mentale etnografice şi spaţii trăite

(l‟espace vecu) (Cocean, 2002).

127

Prezenţa unor nuclee urbane puternice care să poată polariza eficient sistemele

locale şi regionale de aşezări umane ar putea permite transformarea unora dintre aceste

spaţii mentale în structuri administrative de nivel regional sau departamental, deschise

însă oricăror forme de asociere din afara spaţiului acestora.

2. ELEMENTE DE ANALIZĂ GEOGRAFICĂ A UNEI REGIUNI DE

DEZVOLTARE

Cadrul teoretico-metodologic de analiză geografică a unei regiuni de dezvoltare

din România trebuie să pornească de la premisa că diferenţierile intraregionale ar trebui

să fie mai mici decât cele interregionale, asigurându-se astfel o coeziune teritorială şi

implicit o „personalitate” a fiecărei regiuni de dezvoltare. Raportul dintre cele două

tipuri de diferenţieri este strâns dependent de caracterul forţelor ce acţionează asupra

structurii teritoriale, astfel: când diferenţierile intraregionale sunt superioare celor

interregionale sunt favorizate forţele centripete favorabile coeziunii, deci viabilităţii

regiunii; când raportul este invers, sunt favorizate forţele centrifugale, ce accentuează

procesul de fragmentare teritorială. Prin urmare, trebuie analizat sistemul de forţe care

condiţionează coeziunea teritorială, aceasta fiind strâns dependent de o serie de factori,

între care:

Sistemul de aşezări umane

Ca structuri teritoriale, regiunile de dezvoltare sunt decupaje relativ recente, fiind

delimitate în urmă cu un deceniu (Carta Verde, 1997), prin urmare cu sisteme de aşezări

umane relativ disjuncte, în ansamblu. Problema se pune dacă sistemele aşezări ale

judeţelor care vin în contact cooperează sau nu între ele, formând în ansamblu un sistem

funcţional ierarhizat.

Tabelul 22 – Sistemele de aşezări umane la nivelul regiunilor de dezvoltare (1 ian 2007) Regiunea de

dezvoltare

Sediul regional Număr

total de

oraşe

Număr de

municipii

Număr de sate

reşedinţă de

comună

Număr de

sate

Nord - Est Piatra Neamţ 46 17 505 2 414

Sud - Est Brăila 35 11 354 1 447

Sud - Muntenia Călăraşi 48 16 519 2 019

Sud - Vest Oltenia Craiova 40 11 408 2 066

Vest Timişoara 42 12 278 1 327

Nord - Vest Cluj - Napoca 42 15 402 1 802

Centru Alba Iulia 57 20 357 1 784

Bucureşti - Ilfov Bucureşti 9 1 32 91 Sursa: Anuarul Statistic al României, 2006, cu completări

Din acest punct de vedere, se individualizează ca areale de maximă coeziune

teritorială, cu sisteme urbane bine individualizate şi ierarhizate, cele două regiuni care se

suprapun unor regiuni istorice: Regiunea de Sud-Vest, suprapusă Olteniei şi cea de Vest,

128

suprapusă Banatului. In primul caz, Craiova s-a individualizat clar ca centru de

coordonare regională, având toate atuurile în acest sens: putere demografică şi

economică, dar şi potenţial de poziţie fiind situată relativ în centrul regiunii; în al doilea

caz, acest statut îi revine Timişoarei, care posedă avantaje similare. Pe treapta secundă a

ierarhiei urbane se situează celelalte reşedinţe de judeţ, toate însă subordonate centrului

de coordonare cu funcţii macroteritoriale. Mai mult, în cazul Timişoarei tinde să se

individualizeze un sistem de cooperare polifuncţional cu Aradul, existând premise ca

ambele oraşe să formeze în viitor un centru de polarizare unitar, de importanţă

macroregională, cu funcţionalităţi transfrontaliere, care să conducă la diminuarea

hipertrofiei Capitalei în raport de oraşul situat pe locul secund în ierarhia urbană

naţională.

Acelaşi fenomen se prefigurează şi în extremitatea opusă a ţării, unde situarea la

distanţe relativ apropiate a celor două porturi dunărene, Galaţi şi Brăila tinde să

determine formarea primei conurbaţii bupolare din România, care cu o populaţie de

circa 600.000 – 700.000 locuitori va echilibra sistemul urban naţional în partea sa

superioară prin umplerea golului dintre Capitală (aproape 2 milioane de locuitori) şi

oraşul de rang II (310.000 – 320.000 locuitori). Astfel, regiunea de dezvoltare de Sud-

Est, în prezent bipolară (Galaţi şi Constanţa) şi cu o coeziune teritorială destul de redusă

dat fiind faptul că cuprinde judeţe din trei regiuni istorice (Moldova, Muntenia şi

Dobrogea) îşi va spori considerabil gradul de viabilitate prin echilibrarea sistemului său

urban în partea superioară pe trei nivele ierarhice: primul reprezentat prin conurbaţia

bipolară Galaţi-Brăila, cu rol structurant la nivel macroteritorial şi chiar transfrontalier,

prin intensificarea parteneriatului Galaţi-Giurgiuleşti-Reni la nivelul euroregiunii

Dunărea de Jos; al doilea de Constanţa, centrul polarizator al Dobrogei şi principala

„poartă maritimă” a ţării, iar al treilea, prin celelate reşedinţe de judeţ, situate în general

periferic (Focşani, Buzău şi Tulcea).

Regiunea de Nord-Est este dominată şi ea de un singur centru de coordonare

macroteritorială (Iaşi), însă situarea sa periferică, la graniţa Uniunii Europene, îi

diminuează importanţa la nivel macroteritorial în favoarea unor centre urbane de rang

inferior (Bacău şi Suceava), însă mult mai bine plasate în raport de axele majore de

circulaţie (valea Siretului). Pe cea de-a treia treaptă ierarhică se situează, datorită poziţiei

periferice, Botoşani, Vaslui, Bârlad (situate în apropierea graniţei), dar şi Piatra Neamţ,

situat la poalele Carpaţilor, pe o axă de circulaţie secundară.

Cele două regiuni de dezvoltare transilvane, deşi bine individualizate, sub raportul

ierarhizării sistemelor de aşezări umane, ridică probleme datorită plasării excentrice a

centrelor de coordonare cu funcţii macroteritoriale (Braşov, respectiv Cluj-Napoca).

Plasarea Braşovului în partea de sud-est a Regiunii Centrale, la limita cu regiunile de

Sud şi de Sud-Est favorizează gravitarea sistemelor urbane din judeţele Mureş şi Alba

către exteriorul regiunii (spre Cluj-Napoca), deci forţele interregionale, ce conduc la

fragmentare se manifestă la nivelul unor areale periferice, în acest caz structura

regională fiind supradimensionată. Aria de polarizare a Braşovului, deşi asimetrică (este

mult diminuată către sud de „presiunea” Ploieştiului, dar mai ales a Capitalei), nu

129

reuşeşte să acopere întreaga regiune, între Regiunea Centrală şi cea de Nord-Vest

neexistând practic, după opinia noastră, o veritabilă axă de fragmentare care să justifice

o limită inter-regională.

Regiunea de Sud poate fi considerată ca fiind singura regiune multipolară,

Ploieştiul detaşându-se într-o oarecare măsură ca poziţie şi potenţial economic în nucleu

de polarizare regională. Adevăratul nucleu de polarizare cu funcţii macroteritoriale,

situat însă extraregional este indiscutabil Capitala, ea însăşi alcătuind o regiune de sine-

stătătoare. Regiunea de dezvoltare Sud-Muntenia reprezintă practic adevăratul

hinterland al Capitalei, separarea celor două regiuni de dezvoltare făcându-se în raport

de criteriul demografic. Astfel, decupajul regiunilor de dezvoltare a urmărit în general

un relativ echilibru demografic şi teritorial.

Potenţialul demografic

Potenţialul demografic reprezintă unul dintre criteriile de bază ale decupajului

regional românesc. Pentru un cât mai bun management al dezvoltării regionale în profil

teritorial este necesar ca unităţile regionale să aibă un potenţial demografic cât mai

echilibrat. Astfel raportul dintre cea mai populată regiune de dezvoltare (Nord-Est) şi

cea mai puţin populată (Vest) este de numai 1,87. De altfel, regiunea de Nord-Est este

cea care înregistrează cel mai mare sold migratoriu negativ, plecârile afectând în

exclusivitate mediul urban (- 10.228 loc), în vreme ce mediul rural se caracterizează

printr-o evoluţie demografică pozitivă (+ 4.682 loc), fapt explicat prin reconversia în

agricultură a populaţiei disponibilizate din industria urbană.

Corelaţia cu suprafaţa determină însă variaţii substanţiale, densităţile înregistrând

valori cuprinse între 1.211 loc/km2 (Bucureşti-Ilfov) şi 61,1 loc/km

2 în cazul regiunii de

Vest.

Tabelul 23 – Populaţia pe grupe de vârstă la nivel regiunilor de dezvoltare (la 1 iul 2005) Regiunea de

dezvoltare

Total

[loc.]

0 – 14 ani

[loc.]

15 – 59 ani

[loc.]

60 ani, peste

[loc.]

Densitatea

[loc/km2]

Bucureşti-Ilfov 2.207.696 267.979 1.522.929 416.688 1.821

Nord-Est 3.738.601 706.743 2.340.309 691.549 101,5

Centru 2.530.486 397.373 1.670.743 462.370 74,2

Nord-Vest 2.738.461 456.577 1.780.354 501.530 80,2

Sud 3.329.762 507.752 2.111.572 710.438 96,6

Sud-Est 2.850.318 455.258 1.856.729 538.331 79,6

Sud-Vest 2.317.636 373.550 1.458.926 485.160 79,3

Vest 1.930.458 288.049 1.276.460 365.949 60,3 Sursa: Anuarul Statistic al României, 2006, cu completări

De o importanţă deosebită pentru evaluarea potenţialului demografic actual şi de

perspectivă este structura populaţiei pe grupe de vârstă. Şi din acest punct de vedere,

regiunea de Nord-Est prezintă un avantaj net, înregistrând cea mai mare pondere a

populaţiei tinere, cuprinsă între 0 şi 14 ani (18,9% din total), faţă de doar 12,1% din total

în cazul regiunii Bucureşti-Ilfov, situată la polul opus. La aceasta se adaugă mişcarea

130

naturală a populaţiei, evidenţiată prin rata natalităţii şi a mortalităţii, a sporului natural,

precum şi prin numărul de căsătorii şi de divorţuri la mia de locuitori.

Suprafaţa

Dacă populaţia reprezintă un element relativ uniform repartizat la nivelul celor opt

regiuni de dezvoltare, contraste mai mari se înregistrează în ceea ce priveşte suprafaţa

acestora. Intre cea mai mare regiune de dezvoltare (Nord-Est, 36.850 km2) şi cea mai

redusă ca dimensiuni (Bucureşti-Ilfov, 1.821 km2), raportul este de 1:20,23 însă

raporturile se echilibrează substanţial dacă este exclusă din calcul Capitala (36.850 km2

faţă de 29.212 km2, regiunea de Vest).

Structura etnică şi confesională

Omogenitatea etnică şi confesională constituie de asemenea un element catalizator

în atenuarea tendinţelor centrifugale cu suport etnic. Toate regiunile de dezvoltare se

înscriu în aceeaşi dominanţă a românilor de religie ortodoxă, ponderea acestora fiind

covărşitoare (peste 95% în regiunile extracarpatice)88

. Doar în regiunea Centru ponderea

acestora datorită judeţelor Harghita şi Covasna cu populaţie majoritar maghiară, însă pe

ansamblul regiunii de dezvoltare situaţia este reechilibrată de ponderile mari ale

românilor din judeţele Alba, Braşov şi Sibiu.

Produsul intern brut

Produsul intern brut (PIB), principalul indicator macroeconomic al contabilităţii

naţionale, reprezintă rezultatul final al activităţii de producţie a unităţilor producătoare

rezidente într-un anumit teritoriu.

La nivel macroteritorial se detaşează clar capitala, cu o valoare a PIB-ului de 43

719,2 milioane lei89

, urmată la mare distanţă de judeţele în care centrul administrativ se

situează printre cele mai mari şi industrializate oraşe ale ţării: Timiş în regiunea de Vest,

Constanţa şi Galaţi în regiunea de Sud-Est, Iaşi în regiunea de Nord-Est, Cluj şi Bihor în

regiunea de Nord-Vest, Braşov şi Mureş în regiunea Centrală, Dolj în regiunea Sud-Vest

Oltenia. La acestea se adaugă judeţe ce dispun de grupări industrial-urbane bine

conturate, cum este cazul Prahovei, în regiunea de Sud. La polul opus, cu externalităţi

negative se înscriu judeţele situate în cele două „buzunare ale sărăciei” individualizate în

Carta Verde (1997): Botoşani şi Vaslui în regiunea de Nord-Est, respectiv Giurgiu,

Călăraşi şi Ialomiţa în regiunea Sud-Muntenia. La acestea se adaugă judeţe cu grad mare

de ruralizare, concretizat prin reţele urbane alcătuite în general din oraşe mijlocii şi mici,

cu funcţii predominant agricole: Tulcea, Vrancea şi Brăila90

în regiunea de Sud-Est,

Mehedinţi în regiunea Sud-Vest Oltenia, Caraş-Severin în regiunea de Vest, Bistriţa-

Năsăud în regiunea de Nord-Vest, Covasna în regiunea Centru etc. La nivelul regiunilor

88

Ponderea românilor la nivelul întregii ţări a fost la recensământul din 18 martie 2002, de 89,5% din

populaţia totală. 89

Datele referitoare la PIB sunt în preţuri curente la nivelul anului 2004. Sursa: Anuarul statistic al

României, 2006, p. 438 90

Cu excepţia oraşului Brăila, în care unităţile economice se confruntă cu grave probleme economico-

financiare, celelalte centre urbane ale judeţului (Făurei, Ianca şi Insurăţei) fac parte din categoria

oraşelor mici, cu funcţii agricole.

131

de dezvoltare, externalităţile sunt date de regiunile Bucureşti-Ilfov în sens pozitiv,

respectiv de regiunea Sud-Vest Oltenia, în sens negativ.

Tabelul 35 – Produsul intern brut pe regiuni de dezvoltare la nivel anilor 2000 şi 2004 Regiunea de

dezvoltare

Produsul Intern Brut Judeţe cu externalităţi (2004)

2000 2004 Pozitive Negative

Nord-Est 9 634,8 29 418,2 Iaşi – 7 350,4 Botoşani – 2 588,3

Sud-Est 9 286,8 29 413,1 Constanţa – 10 077,1 Tulcea – 2 412,3

Sud-Muntenia 9 807,1 31 709,5 Prahova – 8 669,3 Giurgiu – 1 952,3

Sud-Vest Oltenia 7 488,9 21 962,5 Dolj – 6 610,6 Mehedinţi – 2 684,8

Vest 7 526,8 25 296,9 Timiş – 10 431,6 Caraş-Severin – 3 411,3

Nord-Vest 9 501,0 30 269,8 Cluj – 9 796,2 Bistriţa Năsăud – 2 773,4

Centru 10 177,5 30 096,4 Braşov – 8 127,2 Covasna – 2 452,5

Bucureşti-Ilfov 16 879,2 48 077,6 Bucureşti – 43 719,2 Ilfov – 4 358,4 (milioane RON preţuri curente). Sursa: Anuarul Statistic al României, 2006, p. 438.

Perioada comunistă s-a caracterizat printr-o politică economică centralizată având

ca scop o echilibrare a dezvoltării teritoriale printr-un proces de „industrializare şi

urbanizare forţată”. Consecinţa acestei politici a fost dezvoltarea rapidă a unor zone

înapoiate (în special nord-estul şi sud-estul ţării), dezvoltare realizată mai ales prin

redistibuirea resurselor, prin direcţionarea lor mai cu seamă către aceste zone. Efectele

pe termen mediu şi lung ale acestei redistribuiri au determinat o încetinire a creşterii

economice şi o epuizare a factorilor interni care susţin dezvoltarea economică.

După 1989, aceste zone dezvoltate în mod artificial au fost cel mai puternic

afecatate de procesul de restructurare economică. In consecinţă, disparităţile economice

regionale au crescut, mai ales în privinţa ocupării forţei de muncă şi a producţiei

industriale, dar şi sub aspectul veniturilor şi ale resurselor financiare ale populaţiei.

Mărirea disparităţilor s-a reflectat şi asupra unor indicatori sociali cum ar fi educaţia,

sănătatea, serviciile publice locale etc. Astfel, cel mai puţin dezvoltate zone din

România continuă să fie Moldova şi estul Câmpiei Române, iar cel mai dezvoltate,

Bucureşti, Constanţa precum şi regiunile din vestul şi centrul ţării (Banat şi

Transilvania).

După crearea regiunilor de dezvoltare în 1997, există un număr mare de indicatori

care măsoară disparităţile la acest nivel, compatibili cu sistemul EUROSTAT. Deoarece

cele 8 regiuni grupează judeţe cu nivele de dezvoltare diferite, nivelul inter-regional al

disparităţilor este mai mic decât cel dintre judeţe şi comune, sau decât cel dintre zonele

urbane şi cele rurale, fapt ce conduce la concluzia că nivelul disparităţilor din România

nu este unul prea ridicat, prin urmare întreaga ţară poate fi considerată ca fiind

subdezvoltată în raport de nivelul mediu de dezvoltare al UE.

Datele privind PIB indică o tendinţă generală de lărgire a decalajului dintre

regiunile cele mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. In plus, tranziţia economică a

scos la iveală slăbiciunile economice ale zonelor mai puţin dezvoltate, concretizate în:

- puternica dependenţă de o singură unitate industrială (zone monoindustriale),

- slaba dezvoltare a procesului de planificare spaţială,

132

- slaba atractivitate a localităţilor, cu excepţia oraşelor mari,

- infrastructură tehnico-edilitară slab dezvoltată,

- structură demografică fragilă şi neadecvată pieţei forţei de muncă etc.

Chiar şi în cazul unui mediu economic slab dezvoltat, concurenţa dintre regiuni

există şi poate fi cuantificată. Dacă regiunile cele mai dezvoltate (Bucureşti-Ilfov)

respectiv cel mai puţin dezvoltate (Nord-Est) au rămas neschimbate, toate celelalte şase

regiuni şi-au schimbat poziţia ierarhică în intervalul după 1998: regiunile Centru şi Vest

şi-au schimbat de patru ori poziţia între ele plasându-se pe locurile doi şi trei, regiunea

Sud-Muntenia a căzut constant de pe locul 4 pe locul 7, în timp ce regiunea de Vest,

după ce a ocupat locurile 5, respectiv 6 în 1993 şi 1994, a urcat pe poziţia a 4-a.

Celelalte două regiuni, Nord-Vest şi Sud-Vest Oltenia au înregistrat o evoluţie oscilantă,

mai cu seamă datorită schimbărilor majore din industria minieră (Pascariu et al., 2003).

In concluzie, se pot evidenţia următoarele aspecte:

- PIB-ul regional pe cap de locuitor este puternic corelat cu gradul de ocupare a

forţei de muncă în industrie şi construcţii (gradul de corelare este de +0,68). Această

valoare este puternic influenţată de situaţia regiunii în care se află capitala. Regiunea

Bucureşti-Ilfov este cea mai dezvoltată zonă a ţării şi are cei mai buni factori de

dezvoltare.

- PIB-ul regional pe locuitor se corelează de asemenea cu ponderea populaţiei

ocupată în servicii (+0,49). Această valoare este influenţată numai într-o mică măsură de

situaţia specială a regiunii care include capitala.

- Regiunile cu o populaţie puternic angajată în agricultură sunt mai puţin dezvoltate

economic. PIB-ul pe locuitor este corelat invers proporţional cu gradul de ocupare al

populaţiei în activităţile agricole (-0,73).

- Regiunile cu un PIB pe locuitor peste media naţională sunt atractive pentru forţa

de muncă relativ înalt calificată (+0,75) şi pe de altă parte, gradul de corelare dintre

nivelul de dezvoltare regională şi ponderea persoanelor cu calificare redusă în cadrul

populaţiei în vârstă este puternic negativă (-0,82).

- Există o corelaţie pozitivă la nivel naţional între distribuţia regională a capacităţii

inovative şi PIB pe locuitor (+0,48). Nivelul acestui indicator este puternic influenţat de

nivelul relativ ridicat al dezvoltării capitalei ţării, în comparaţie cu restul teritoriului.

Dacă se exclude regiunea care include capitala, coeficientul de corelare dintre distribuţia

regională a capacităţii inovative şi PIB pe cap de locuitor este de numai 0,27, fapt ce

demonstrează rolul capitalei ca important centru al dezvoltării capacităţii inovative pe

ansamblul ţării.

- Referitor la impactul gradului de accesibilitate asupra dezvoltării regionale, există

o corelaţie pozitivă relativ puternică între distribuţia reţelei de cale ferată şi PIB pe

locuitor şi o corelare pozitivă moderată între nivelul de dezvoltare şi elementele

infrastructurii teritoriale de transport rutier.

Factorii stimulativi ai dezvoltării regionale, cărora trebuie să li se acorde o atenţie

specială, sunt:

- gradul ridicat de educaţie al populaţiei,

133

- capacitatea inovativă ridicată,

- infrastructura tehnico-edilitară şi de comunicaţii,

- existenţa activităţilor generatoare de valoare adăugată ridicată.

De o mare importanţă pentru dezvoltarea regională în România este relaţia dintre

zonele urbane şi cele rurale, relaţie care este subliniată în majoritatea studiilor

economice şi sociologice recente, dar şi în cadrul planurilor de dezvoltare spaţială

elaborate la nivelul judeţelor (PATJ). Toate aceste studii indică faptul că un judeţ sau o

regiune este cu atât mai săracă cu cât este mai rurală.

Zonele rurale sunt puternic dependente de agricultură şi înregistrează un acut

deficit de populaţie tânără şi adultă, ca urmare a migrării acestor categorii demografice

spre zonele urbane. Dezvoltarea supradimensionată a zonelor urbane în cadrul

sistemului de aşezări umane din România a determinat epuizarea resurselor a celor mai

multe dintre oraşele mari din România, fără a genera în schimb dezvoltarea zonelor

rurale înconjurătoare (Ianoş, 2000)91

. Aceasta a adâncit decalajul dintre mediul urban şi

cel rural, conducând la formarea de „buzunare de sărăcie” (Carta Verde, 1997), chiar în

zonele limitrofe marilor oraşe.

Tabelul 25 – Disparităţi inter-regionale în Uniunea Europeană Nr Statul Regiuni cu PIB

maxim

PIB

relativ

%

Regiuni cu PIB

minim

PIB

relativ

%

Raport

max/

min

1 Marea Britanie Inner London 246,3 Merseyside 71,6 3,43

2 Belgia Bruxelles 223,1 Hainaut 71,8 3,11

3 Franţa Ile de France 154,1 Reunion 50,9 3,02

4 Germania Hamburg 183,4 Dessau 63,2 2,90

5 Rep. Cehă Praha 121,6 Sredni Cechy 48,5 2,51

6 Ungaria Kozep-Magyarorszag 72,4 Eszak-Alfőld 32,5 2,23

7 Italia Lombardia 136,1 Calabria 61,9 2,20

8 Spania Madrid 108,1 Extremadura 50,3 2,15

9 Austria Viena 150,6 Burgenland 70,9 2,12

10 Polonia Mazowieckie 55,0 Lubelskie 27,6 1,99

11 Portugalia Lisabona 101,1 Açores (Azore) 52,2 1,94

12 România Bucureşti-Ilfov 35,3 Nord-Est 19,1 1,85

13 Finlanda Uusimaa 137,2 Ita-Suomi 74,9 1,83

14 Olanda Utrecht 143,4 Flevoland 81,3 1,76

15 Grecia Sterea Ellada 81,5 Ipeiros 47,3 1,72

16 Bulgaria Yugozapaden 34,0 Severozapaden 22,2 1,53

17 Suedia Stockholm 133,9 Vastsverige 89,9 1,49 Surse: CE, 2002 – Primul raport privind progresul în domeniul coeziunii economice şi sociale; Politica de coeziune a UE şi dezvoltarea economică şi socială la nivel regional în România, Institutul European din

România, 2003.

91

Ianoş, I. (2000), Transition, Cohesion and Regional Policy in Central and Eastern Europe, edt. J. Bachtler, R.

Downes şi G. Gorzelak, EPRC, University of Strathclyde, UK.

134

Problema sărăciei rurale reprezintă una dintre marile provocări pentru politica de

dezvoltare regională. Studiile şi cercetările elaborate recent indică faptul că disparităţile

rurale nu pot fi măsurate corect la nivel regional, ci la unul subregional şi numai

utilizând indicatori agregaţi specifici, cum ar fi Indicele Capitalului Uman (ICU).

Cu toate că disparităţile în România sunt considerate de dimensiuni reduse,

acestea sunt comparabile cu cele din spaţiul UE. La nivel de ţară însă, diferenţa dintre

România şi celelalte ţări membre ale UE, precum şi dintre regiunile României şi cele ale

UE, este semnificativă. Aceste diferenţe sunt semnificative şi în comparaţie cu unele ţări

precum Slovenia, Ungaria sau Republica Cehă.

Din punct de vedere al PIB pe locuitor, cele patru regiuni ale României cel mai

slab dezvoltate sunt şi ultimele patru în ierahia regiunilor din ţările central şi est

europene. Cu toate că România pare a fi cea mai puţin dezvoltată dintre ţările candidate,

PIB-ul singur nu este suficient pentru a caracteriza nivelul de dezvoltare economică şi

socială. Totodată România are cea mai înaltă rată a populaţiei agricole (45,2%) şi cel

mai scăzut nivel de dezvoltare al sectorului terţiar (29%). Cu toate acestea, România are

un nivel relativ scăzut al şomajului, situându-se imediat după Slovenia, Ungaria, Malta

şi Cipru.

135

Partea a III-a ORGANIZAREA UNOR SPAŢII GEOGRAFICE

PARTICULARE

Capitolul VIII

ORGANIZAREA SPAŢIILOR URBANE

1. DIMENSIUNEA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A URBANIZĂRII.

STRUCTURA TERITORIULUI ADMINISTRATIV URBAN

Noţiune complexă şi deseori controversată, urbanizarea presupune două aspecte:

unul cantitativ, dat de numărul şi mărimea oraşelor ce alcătuiesc sistemul urban, celălalt

calitativ, mult mai subiectiv, ce se referă la structura şi importanţa acestora şi la un anumit mod

de viaţă, urban. Astfel, Legea nr. 2/1968 stabileşte localităţile care au format noile oraşe,

diferenţiind în cadrul teritoriului administrativ al fiecăruia, două categorii de aşezări:

localităţi componente, integrate în structura urbană, considerate a fi atins un nivel de

dezvoltare economico-socială şi tehnico-edilitară care să le plaseze în rândul aşezărilor

urbane.

sate subordonate, considerate a fi într-un rapid proces de urbanizare, datorită centrelor

urbane aflate în imediata lor apropiere.

O analiză a poziţiei şi a potenţialului acestora, conduce însă la concluzia că unele

sunt situate la distanţe foarte mari de nucleul urban, fără a dispune de legături directe cu

acesta sau de dotări tehnico-edilitare şi de servicii comparabile cu cele din centrele

urbane de tradiţie. Câteva exemple sunt evidente: Păltiniş, la 32 km de Sibiu, Lacu Roşu

şi Covacipeter la 26 km, respectiv 25 km de Gheorgheni, Pădurea Neagră la 23 km de

Aleşd, Almăjel la 20 km de Filiaşi, Lotrioara la 17 km de Tălmaciu, Tohanu Nou la 17 km

de Zărneşti, Boteşti la 16 km de Zlatna etc.

Aceste aprecieri au fost însă în cele mai multe cazuri infirmate de realitate,

majoritatea satelor ce alcătuiau comunele suburbane situându-se, ca nivel de dezvoltare

tehnico-edilitară şi economico-socială, în rândul aşezărilor rurale. Este şi motivul pentru care

comunele suburbane au fost desfiinţate în aprilie 1989, trecând în categoria celor rurale.

În prezent, sistemului urban românesc îi sunt asociate din punct de vedere

administrativ peste 700 aşezări cu fizionomie rurală, populaţia acestora fiind asimilată,

în cele mai multe cazuri forţat, mediului urban. O analiză la nivel naţional a teritoriului

administrativ urban, evidenţiază faptul că majoritatea oraşelor prezintă o structură

eterogenă, ponderea acestora fiind de 73,6% din total.

136

Tabelul 26 – Structura teritoriului administrativ al oraşelor din România (2007) Judeţul Oraşe cu structură eterogenă Oraşe cu structură omogenă

Alba Alba Iulia, Abrud, Aiud, Baia de Arieş, Blaj,

Teiuş, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureş, Sebeş,

Zlatna

-

Arad

Chişineu-Criş, Curtici, Ineu, Lipova, Pâncota,

Pecica, Sântana, Sebiş

Arad, Nădlac

Argeş Câmpulung, Costeşti, Curtea de Argeş, Mioveni,

Ştefăneşti, Topoloveni

Piteşti

Bacău Buhuşi, Comăneşti, Dărmăneşti, Moineşti,

Slănic-Moldova, Târgu Ocna

Bacău

Bihor Aleşd, Beiuş, Marghita, Nucet, Săcuieni, Vaşcău Oradea, Salonta, Ştei,

Valea lui Mihai

Bistriţa-

Năsăud

Beclean, Bistriţa, Năsăud, Sângeorz-Băi -

Botoşani Bucecea, Darabani, Dorohoi, Flămânzi, Săveni,

Ştefăneşti

Botoşani

Braşov Predeal, Rupea, Zărneşti Braşov, Codlea, Făgăraş, Ghimbav,

Râşnov, Săcele, Victoria

Brăila Ianca, Însurăţei Brăila, Făurei

Buzău Nehoiu, Pătârlagele, Pogoanele Buzău, Râmnicu Sărat

Caraş-Severin Anina, Băile Herculane, Caransebeş, Moldova

Nouă, Oraviţa, Oţelu Roşu

Bocşa

Călăraşi Budeşti, Fundulea, Lehliu-Gară Călăraşi, Olteniţa

Cluj Dej, Gherla, Huedin Cluj-Napoca, Câmpia Turzii,

Turda

Constanţa Basarabi, Băneasa, Constanţa, Eforie, Hârşova,

Mangalia, Medgidia, Năvodari,

Negru-Vodă, Ovidiu, Techirghiol

Cernavodă

Covasna Baraolt, Covasna, Întorsura Buzăului, Sfântu

Gheorghe, Târgu Secuiesc

-

Dâmboviţa Fieni, Pucioasa, Răcari, Târgovişte, Titu Găeşti, Moreni

Dolj Băileşti, Calafat, Craiova, Dăbuleni, Filiaşi Bechet, Şegarcea

Galaţi Târgu Bujor Bereşti, Galaţi, Tecuci

Giurgiu Bolintin-Vale, Mihăileşti Giurgiu

Gorj Bumbeşti-Jiu, Motru, Novaci, Rovinari,

Tismana,

Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti, Turceni

Ţicleni

Harghita Băile Tuşnad, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni,

Miercurea Ciuc, Topliţa, Vlăhiţa

Bălan, Borsec, Odorheiu Secuiesc

Hunedoara Aninoasa, Brad, Călan, Deva, Geoagiu, Haţeg,

Hunedoara, Petrila, Petroşani, Simeria, Uricani,

Vulcan

Lupeni, Orăştie

Ialomiţa Feteşti, Fierbinţi-Târg, Slobozia Amara, Căzăneşti, Ţăndărei,

Urziceni

Iaşi

Hârlău, Paşcani, Podu Iloaiei Iaşi, Târgu Frumos

137

Ilfov Buftea, Chitila, Măgurele, Otopeni Bragadiru, Pantelimon, Popeşti-

Leordeni, Voluntari

Maramureş Baia Mare, Baia Sprie, Borşa, Seini, Sighetu

Marmaţiei, Şomcuta Mare, Tăuţii Măgheruş,

Târgu Lăpuş, Ulmeni

Cavnic, Dragomireşti, Săliştea de

Sus

Mehedinţi Baia de Aramă, Drobeta-Turnu Severin,

Strehaia, Vânju Mare

Orşova

Mureş Iernut, Luduş, Miercurea Nirajului, Reghin,

Sângeorgiu de Pădure, Sărmaşu, Sighişoara,

Sovata, Târgu Mureş, Târnăveni, Ungheni

-

Neamţ Bicaz, Piatra Neamţ, Roznov, Târgu Neamţ Roman

Olt Balş, Corabia, Drăgăneşti-Olt, Piatra-Olt,

Potcoava, Scorniceşti, Slatina

Caracal

Prahova Băicoi, Boldeşti-Săeni, Breaza, Buşteni, Mizil,

Comarnic, Slănic, Urlaţi

Azuga, Câmpina, Ploieşti,

Plopeni, Sinaia, Vălenii de Munte

Satu Mare Ardud, Carei, Negreşti-Oaş, Satu Mare, Tăşnad -

Sălaj Cehu Silvaniei, Jibou, Şimleu Silvaniei, Zalău -

Sibiu

Agnita, Avrig, Cisnădie, Dumbrăveni,

Mediaş, Miercurea Sibiului, Ocna Sibiului,

Sălişte, Sibiu, Tălmaciu

Copşa Mică

Suceava Broşteni, Cajvana, Dolhasca, Fălticeni, Frasin,

Gura Humorului, Liteni, Milişăuţi, Salcea,

Siret, Solca, Vatra Dornei, Vicovu de Sus

Câmpulung Moldovenesc,

Rădăuţi, Suceava

Teleorman Videle Alexandria, Roşiori de Vede,

Turnu Măgurele, Zimnicea

Timiş Buziaş, Ciacova, Deta, Făget, Gătaia, Lugoj,

Recaş

Jimbolia, Sânnicolau Mare,

Timişoara

Tulcea Isaccea, Tulcea Babadag, Măcin, Sulina

Vaslui Murgeni, Negreşti, Vaslui Bârlad, Huşi

Vâlcea Băile Govora, Băile Olăneşti, Băbeni, Bălceşti,

Berbeşti, Brezoi, Călimăneşti, Drăgăşani,

Horezu, Ocnele Mari, Râmnicu Vâlcea

-

Vrancea Adjud, Focşani, Mărăşeşti, Odobeşti, Panciu -

Informaţii prelucrate după Monitorul Oficial al României.

Oraşe, în general mici, precum Câmpeni, Aiud, Zlatna au un teritoriu administrativ

deosebit de fragmentat, fiind constituite dintr-un număr mare de aşezări, care depăşesc

în unele situaţii ca populaţie, pe cea a nucleului urban propriu zis92

. Procesul de

contopire a fost mult mai activ de-a lungul timpului în cazul oraşelor mari, majoritatea

acestora prezentând o structură unitară93

.

92

In această categorie se înscriu: Baia de Aramă, Băile Govora, Băile Olăneşti, Budeşti, Câmpeni, Comarnic,

Horezu, Ianca, Mioveni, Moldova Nouă, Nehoiu, Ocnele Mari, Panciu, Piatra Olt, Scorniceşti, Slănic,

Slănic Moldova, Târgu Cărbuneşti, Târgu Lăpuş, Topliţa, Vaşcău, Zlatna (Ianoş, Tălângă, 1994, p. 20). 93

In această categorie se înscriu majoritatea reşedinţelor de judeţ cu peste 200.000 locuitori: Arad,

Oradea, Bacău, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Galaţi, Iaşi, Ploieşti, Suceava şi Timişoara.

138

2. MODELE TEORETICE DE ORGANIZARE A SPAŢIULUI URBAN

Spaţiul urban se caracterizează printr-o mare densitate a populaţiei şi a

construcţiilor, printr-o poziţie aparte în procesul schimburilor de valori, cu funcţii de

concentrare, transformare şi redistribuire a bunurilor spirituale şi materiale, cu un mediu

ambiental puternic antropizat (Cândea, Bran, 2001).

Printre modelele de bază ce fundamentează în literatura de specialitate

organizarea sa, se numără modelul zonelor concentrice (modelul concentric), modelul

sectorial şi modelul nucleelor multiple.

Modelul zonelor concentrice a fost elaborat de E. W. Burgess în 192594

, pe baza

unor studii de detaliu realizate asupra oraşului Chicago şi a regiunii sale. Ideea ce a stat

la baza fundamentării sale a fost emisă de von Thünen şi se referă la gruparea terenurilor

agricole în concordanţă cu potenţialul de desfacere a produselor agroalimentare, oferit

de centrele urbane.

Acest model a fost intens criticat deoarece nu ţine seamă de intervenţia altor

elemente cu impact major asupra organizării spaţiului urban (zone industriale, căi de

transport), dar şi datorită faptului că porneşte de la ideea existenţei unui singur centru

urban, valabilă în general în perioada de început a urbanizării, neputând fi extrapolată la

toate centrele urbane (Ianoş, 1987). Intervenţia căilor de comunicaţie determină

modificarea structurii concentrice elaborate de Burgess, conferindu-i o formă stelată

(Fig. 35). Acest model de organizare a intravilanului a fost identificat pentru oraşe ca

Philadelphia sau Calgary.

Modelul sectorial a fost fundamentat de Homer Hoyt (1933) într-un studiu detaliat

consacrat aceluiaşi oraş Chicago şi altor 142 oraşe americane. El critică conceptele

elaborate la începutul secolului, constatând că zonele rezidenţiale sunt dispuse de-a

lungul căilor ferate şi a râurilor canalizate, zonele comerciale pe străzile cu cel mai mare

trafic, iar spaţiile verzi se suprapun unor forme topografice locale.

a. b. c.

Fig. 35 a, b – Modelul zonelor concentrice. Fig. 35 c – Modelul sectorial. a. Modelul lui Burgess: I. Centru, II. Zonă de tranziţie,

III. Rezidenţa muncitorilor, IV. Rezidenţa claselor avute

V. Zone de migraţii. b. Model al zonelor concentrice

modificat de axele de transport. Sursa: Ianoş, 1987, p. 116-117.

94 E. W. Burgess (1925), Growth of the City, The Citz, Chicago Univ. Press, Chicago.

139

Prin urmare, se ajunge la concluzia că spaţiul urban nu se organizează concentric,

ci sectorial, datorită dispunerii radiare a căilor de comunicaţie.

Modelul nucleelor multiple, fundamentat de Ch. Harris şi E. D. Ullman (1945),

porneşte de la ideea că în cele mai mari oraşe terenul nu se organizează în jurul unui

centru, ci în jurul a mai multe (centre de cartier). Acest tip de organizare este determinat

de dezvoltarea centrelor urbane, de creşterea distanţelor faţă de centrul oraşului, de

dezvoltarea zonelor industriale, a spaţiilor verzi, de recreere, care reorientează fluxurile

de călători şi de produse.

d.

Fig. 35 d – Modelul nucleelor multiple. 1. Centru de afaceri, 2. Industrie uşoară şi depozite, 3. Reşedinţa claselor sărace, 4. reşedinţa claselor

mijlocii, 5. reşedinţa claselor avute, 6. industrie grea, 7. banlieu rezidenţial, 8. banlieu industrial,

9. zonă de migraţii.

Pe lângă aceste modele, au mai fost elaborate de-a lungul timpului numeroase

altele, ce vizează aspecte particulare ale organizării spaţiului urban. Printre acestea, cele

mai cunoscute sunt teoria densităţii urbane şi teoria echilibrului spaţial.

Cercetările ulterioare întreprinse demonstrează însă că este dificil de definit

organizarea spaţiului urban, în funcţie de nişte clişee stabilite anterior. Fiecare centru

urban se dezvoltă în condiţii geografice şi economico-sociale particulare, care îşi pun o

amprentă decisivă atât asupra organizării spaţiale interne, cât şi asupra activităţilor şi a

funcţiunilor urbane. În general, oraşele mici se caracterizează prin existenţa unui singur

centru cu rol fundamental în organizarea activităţilor urbane, prin gradul ridicat de

concentrare a sectorului terţiar. Pentru oraşele mari, în schimb, datorită repartiţiei

serviciilor într-o reţea complexă, care se adresează mai multor cartiere, se conturează o

structură polinucleară. Este şi situaţia capitalei şi a marilor centre urbane din România.

140

3. STUDIU DE CAZ: ORGANIZAREA INTRAVILANULUI BUCUREŞTI

Consideraţii preliminare. Evoluţia suprafeţei construite până la primele organizări

administrative

Hipertrofierea Capitalei în raport cu oraşul de rang II în ierarhia urbană reprezintă

una dintre principalele caracteristici ale sistemului urban românesc. Acest decalaj era la

1 iulie 1999 de 5,9 fiind depăşit în toată Europa de Est doar de cel înregistrat în Ungaria,

între Budapesta şi oraşul imediat următor – Debrecen: 9,43.

Discrepanţa mare între mărimea şi potenţialul Capitalei în raport cu celelalte

componente ale sistemului urban, la care s-a adăugat densitatea redusă de populaţie din

intravilanul său, a impus, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, luarea unor măsuri

administrative privind limitarea extinderii sale.

Ritmul de creştere a populaţiei oraşului Bucureşti a fost aproape întotdeauna

intens, atât din punct de vedere demografic cât şi spaţial. Astfel, se presupune că, în

comparaţie cu ceea ce el reprezenta în urmă cu cinci secole, pe vremea domniei lui Vlad

Ţepeş (1459), suprafaţa actuală este de aproximativ cincizeci de ori mai mare (Giurescu,

1979). Principalii factori ce au stat la baza fenomenului menţionat sunt de ordin

economic, politic, etnic şi tehnic. Astfel, creşterea producţiei meşteşugăreşti, a negoţului

şi apoi a industriei începând cu epoca feudală şi continuând cu cea modernă, apoi

transformarea oraşului în capitala unui stat în creştere, au reprezentat puternice forţe de

concentrare demografică şi extindere spaţială, cu mult mai intense decât în cazul altor

oraşe. Un rol important l-a jucat etnicitatea fenomenului. Dezvoltat într-o arie de

profundă românitate, Bucureştiul a fost mult timp un „sat mare“, o extinsă localitate „cu

case risipite, înconjurate fiecare de curte şi grădină; orăşeanul, în privinţa aceasta, nu s-a

deosebit de sătean. [...] a vrut să-şi aibă curtea şi grădina lui, cât mai mare, dacă se poate

cu livadă şi vie; de aici, întinderea considerabilă, spaţiul clădit fiind o mică fracţiune a

celui neclădit” (Ibidem, p. 204). La aceasta, s-a adăugat şi faptul că, spre deosebire de

oraşe din Transilvania sau de cele din apus, capitala nu a fost îngrădită de ziduri de

apărare, elemente ce ar fi putut limita mult timp dezvoltarea spaţială la una strict

verticală. Pe de altă parte, datorită condiţiilor naturale, mai exact a permanentului risc de

cutremure cu intensitate ridicată, clădirea pe verticală a fost considerată neavantajoasă.

„[...] case cu etaj n-au existat la noi pînă în veacul al XIX-lea decît ca rarisime excepţii;

în general, aveau numai parter, iar cele boiereşti, un parter înălţat şi subsol [...].

Rezultatul a fost că oraşul s-a „lăţit” mereu şi că a făcut, foarte multă vreme, impresia

unui sat uriaş, înecat în verdeaţă” (Ibidem, p. 205). Situaţia a avut consecinţe negative

mai ales asupra lucrărilor edilitare foarte necesare unui oraş adevărat. Raportul

disproporţionat dintre suprafaţă şi numărul de locuitori a împiedicat construirea străzilor

pavate, a reţelei de apă, canalizare şi lumină în mod echilibrat în spaţiul urban.

O analiză istorico-geografică a evoluţiei spaţiale a oraşului Bucureşti a scos în

evidenţă mai multe etape.

O primă etapă a fost considerată de către specialiştii în domeniu cea a Bucureştilor

lui Vlad Ţepeş. În acele timpuri de început oraşul avea o suprafaţă redusă ce se contura

141

în actualul spaţiu al luncii Dâmboviţei din perimetrul central, al Curţii Domneşti, al

vechilor străzi Lipscani, Şelari, Gabroveni etc.

Mai târziu, în perioada domniei lui Mircea Ciobanul (1545-1554) s-a realizat

prima hotărnicie a oraşului ca urmare a rapidei creşteri în suprafaţă ce a îngrijorat

autorităţile timpului. Era vorba atunci despre o „dublă hotărnicie”, a oraşului propriu-zis

şi apoi a moşiei sale.

O a treia etapă, mult mai bine redată în literatură, este cea a perioadei domniei lui

Mihai Viteazul, perioadă în care existau deja câteva mahalale noi, conturate anterior:

mahalaua Postăvarilor, cea a mânăstirii Târnov, cea a „calicilor” din spaţiul actual al

Căii Rahovei, cea de lângă drumul Giurgiului şi cea de lângă mănăstirea Sf. Troiţă

(Ibidem, p. 206).

Şi mai târziu, în secolul al XVII-lea, sub domiile lui Matei Basarab, Şerban

Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, dar mai ales în epoca fanarioţilor suprafaţa

oraşului a crescut considerabil. La toate marginile Bucureştiului apar mahalale noi

depăşind vechile hotare. Ca urmare, în secolul al XVIII-lea, domnitorul Alexandru

Ipsilanti hotărniceşte iarăşi oraşul cu scopul de a limita extinderea ulterioară. Această

hotărâre este încălcată foarte repede, necesitând o nouă acţiune de hotărnicie şi luarea

unor măsuri aspre de limitare a creşterii spaţiale în timpul lui Mihai Şuţu. Astfel, se

sublinia în actele vremii că „de trebuinţă este a-şi avea oraşul Bucureşti hotarul său jur

împrejur cunoscut şi păzit de a nu se întinde şi a se lăţi nimenea mai mult cu faceri de

casă afară din hotar, pentru căci şi ţăranii de pe afară, nepoftiţi fiind, vin pe marginea

oraşului cu locuinţa... de pricinuiesc spargeri satelor judeţului, şi străini, necunoscuţi,

neştiuţi, şi ţigani cu feluri de dobitoace, amestecîndu-se de nu se poate cunoaşte

bucureşteanul de ţăran” (Giurescu, 1979, p. 207).

Situaţia nu s-a schimbat nici în continuare, astfel că şi în anul 1798 voievodul

Constantin Hangerli a dat „pitac” domnesc pentru revizuirea hotarelor Bucureştilor

pentru împiedicarea zidirii de case dincolo de ele. Rezultatul acestei extinderi nelimitate

este bine redat în însemnările unor călători ruşi ai vremii: „Oraşul Bucureşti e cu puţin

mai mic decît Moscova, ca extindere, dacă socoteşti nenumăratele grădini din oraş şi din

împrejurimi” sau Bucureştii au „de jur împrejur peste 20 de verste“ adică peste douăzeci

de kilometri95

.

În consecinţă, toate măsurile menţionate anterior au fost continuate prin

Regulamentul organic, care prevedea că „întinderea oraşului Bucureştilor fiind mult mai

mare decât numărul populaţiei, de acum înainte va fi oprit fiecare de a face orice zidire

sau clădire afară din cuprinsul cel de acum al oraşului”, precizându-se foarte precis

limitele intravilanului al cărui perimetru măsura pe atunci 19.227,6 m. Tot cu acest scop,

în timpul primariatului lui Ion Câmpineanu a fost încheiată o convenţie cu Ministerul de

Război, prin care acesta s-a obligat să sape un şanţ în jurul oraşului, investiţie nerealizată

însă, datorită schimbării guvernului. A urmat Legea pentru mărginirea Bucureştilor, din

95

Dimitrie Bantîş-Kamenski, 1808, respectiv Iakovenko, în Giurescu, 1979, p. 207.

142

14 mai 1895 care îşi propunea să limiteze extinderea haotică a oraşului prin

împiedicarea sau îngreunarea parcelărilor din zona periferică, denumită „ocolul IV”.

O altă metodă propusă pentru limitarea extinderii intravilanului a fost crearea unei

centuri de plantaţii, lată de 200-300 m, care să înconjoare oraşul, însă s-a renunţat la

acest proiect din lipsă de fonduri (1915, 1928 şi 1933). Cu toate acestea, însă, suprafaţa

construită în intravilan a crescut constant, lucru ce a determinat autorităţile locale să

mărească limita legală a oraşului, în conformitate cu starea reală. Procesul a continuat în

timpul şi după cel de al doilea război mondial, astfel încât în 1957 noul plan de

sistematizare fixa suprafaţa oraşului la 12.700 ha ca urmare a creşterii puternice a

numărului de locuitori în condiţiile unei intense migraţii a populaţiei rurale spre urban, a

nevoii de noi spaţii de locuit şi a completării suprafeţei de spaţii verzi pentru a ajunge la

norma de 20 de metri pătraţi pe locuitor. În urma acestui proces continuu la începutul

anilor ‟80 oraşul se extindea 25.000 de ha.

Tabelul 27 – Creşterea suprafeţei construite a Municipiului Bucureşti (1894-1934) Perioada Supraţa

iniţială

Suprafaţa

finală

Creşterea Rata de

creştere

Cauzele

1894-1911

(17 ani)

2714 ha 2802 ha 88 ha 5,2

ha/an

Creştere redusă datorită punerii

în aplicare a Legii de mărginire

a oraşului (1865)

1911-1926

(16 ani)

2802 ha 3741 ha 933 ha 58,3

ha/an

Creştere accentuată ca urmare a

primului război mondial ce a

determinat fluxuri migratorii

spre capitală

1927-1935

(8 ani)

3741 ha 3860 ha 119 ha 17

ha/an

Creştere mai redusă ca urmare a

intrării în vigoare a Legii de

organizare a Municipiului

Bucureşti din 1926 Prelucrare după Planul director de sistematizare al Municipiului Bucureşti (1934).

Organizările administrative: modelul sectorial

Acest fapt a fost consfinţit prin legile de organizare a Municipiului Bucureşti din

1926 şi 192996

, când s-a realizat şi o primă zonare a oraşului în 4 sectoare (Fig. 36),

acestora atribuindu-li-se personalitate juridică97

.

Delimitarea sectoarelor a fost realizată pornindu-se de la modelul sectorial (Hoyt,

1933), astfel:

96

Legea pentru organizarea administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti (7 februarie 1926) şi

Legea pentru organizarea administraţiunii Municipiului Bucureşti (11 septembrie 1929). 97

Fostele secţiuni (subdiviziuni administrative ale oraşelor consfinţite prin Legea comunelor urbane

din 31 iulie 1894) au fost denumite de legea din 1925 sectoare, fără a li se recunoaşte personalitatea

juridică. Legea din 1929 atribuie personalitate juridică şi sectoarelor comunale, reglementând totodată

subîmpărţirea administrativă a tuturor comunelor urbane în sectoare.

143

Sectorul I (galben), în nordul oraşului, cu o suprafaţă de 1.562 ha., respectiv 25,7%

din suprafaţa totală a intravilanului şi 12.052 clădiri cu 32.709 apartamente;

Sectorul II (negru), cuprindea partea estică a oraşului şi avea o suprafaţă totală de

1.527 ha (12,2% din totalul intravilanului), fiind sectorul cu cele mai multe clădiri din capitală:

16.233 (28% din total), cu 46.005 apartamente;

Sectorul III (albastru), în sudul intranului, avea cea mai mare suprafaţă (1727 ha,

respectiv 28,5% din intravilan) şi cuprindea 15.907 clădiri cu 42.871 apartamente;

Sectorul IV (verde), în vestul oraşului, între sectoarele II şi I, până la vatra mănăstirii

Cotroceni, avea suprafaţa cea mai redusă (1249,2 ha, adică 20,6% din intravilan). Fondul

construit cuprindea 12.025 clădiri cu 37.661 apartamente.

Restul teritoriului administrativ al Municipiului Bucureşti (24.934 ha - 80,43%

din total) era reprezentat de comunele suburbane, multe dintre acestea fiind astăzi

incluse în intravilan (Colentina, Pantelimon, Dudeşti, Popeşti-Leordeni, Şerban Vodă,

Lupeasca, Militari, Griviţa, Băneasa etc)98

.

98

Teritoriul Capitalei a fost delimitat într-o regiune urbană şi o regiune suburbană prin Legea pentru

organizarea Municipiului Bucureşti, din 4 martie 1939 (Oroveanu, 1986, p. 178).

144

La data respectivă, Municipiul Bucureşti avea o populaţie de peste 630.000 loc.,

aproape dublu faţă de cea înregistrată la începutul secolului, gradul de hipertrofiere al

Capitalei faţă de al II-lea oraş din sistemul urban (Iaşi) fiind de 6,21. De aici a rezultat şi

necesitatea unei organizări distincte, pe sectoare, a intravilanului său.

Legea pentru organizarea administraţiunii municipiului Bucureşti, delimita zona

urbană (până la linia forturilor) în două părţi: zone de construcţii: comerciale,

industriale, de locuinţe etc., şi zone de terenuri fără construcţii: terenuri agricole, parcuri,

terenuri de joc şi sport, plaje, păduri etc.

Zece ani mai târziu, la 4 martie 1939, a fost promulgată Legea pentru organizarea

Municipiului Bucureşti, care consacra un spaţiu amplu problemelor de sistematizare şi

edilitare, stabilind în teritoriul administrativ al Capitalei, cinci categorii de zone: rurale,

de spaţii verzi, rezidenţiale, comerciale, industriale şi pentru diverse instituţii de interes

public. Pe baza acestei legi, Regulamentul de construcţii şi alinieri al Municipiului

Bucureşti a diferenţiat următoarele zone: zona întâi: rurală, zona a doua: rezidenţială (de

locuinţe), zona a treia: mixtă (locuinţe, comerţ şi industrii salubre), zona a patra:

comercială, zona a cincea: industrială.

Tabelul 28 – Evoluţia populaţiei Bucureştiului (1831-2002) Anul de referinţă

*recensăminte

Populaţia Rata de

creştere

(loc/an)

Indicele de

hipertrofiere (oraş de

rang II)

1831 58.794 1,21 (Iaşi)

1859 121.734 2247,8 1,85 (Iaşi)

1878 177.646 2942,7

1889 184.488 622

1899 282.078 9759

1912* 341.321 4557,1 4,27 (Iaşi)

1918 382.853 6922

1930* 639.040 21.348,9 6,21 (Iaşi)

1941* 992.539 32.136

1948* 1.041.807 7038,7 8,83 (Cluj Napoca)

1956* 1.236.608 24.350,1 7,61 (Cluj Napoca)

1966* 1.451.942 21.553,4 7,36 (Cluj Napoca)

1978 1.858.418 33.873 6,67 (Iaşi)

1984 1.978.654 24.515,7

1986 1.989.823 5584,5 5,7 (Braşov)

1989 2.036.894 15.690,3 5,8 (Braşov)

1992* 2.067.545 10.217 5,89 (Constanţa)

1995 2.054.079 - 4488,7 5,89 (Constanţa)

1998 2.016.131 - 12.649,3 5,79 (Iaşi)

2002* 1.926.334 - 22.449,25 6,00 (Iaşi) Date prelucrate pe baza recensămintelor şi anuarelor statistice.

145

În anii ‟30 Capitala s-a îmbogăţit cu noi şi moderne dotări edilitare (cartiere

rezidenţiale, noi bulevarde, s-au întreprins ample lucrări de amenajare a salbei de lacuri de pe

cursul Colentinei, a fost amenajat Parcul Herăstrău şi Muzeul Satului, s-au construit clădiri

moderne şi obiective de artă etc). Cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi

bombardamentele din 4 aprilie şi din iulie-august 1944 au provocat uriaşe pagube

materiale şi umane. Impactul acestora asupra evoluţiei demografice a Municipiului Bucureşti a

fost evident: rata medie de creştere în intervalul 1941-1948 a fost de numai 7038,7 loc/an,

sensibil diminuată faţă de perioada anterioară (1930-1941: 32136 loc.). Chiar pe acest

fond, indicele de hipertrofiere a înregistrat, imediat după al doilea război mondial, cea mai

ridicată valoare din întreg secolul XX: 8,83 (Ianoş, Tălângă, 1994, p. 68).

Prima modificare a organizării din 1929 a fost realizată în 1948, Capitala fiind atunci

reorganizată în „regiuni” (urbane şi suburbane). Acestea se suprapuneau aproximativ

fostelor sectoare, în cadrul lor fiind delimitate 38 circumscripţii (Fig. 37).

Prin organizarea administrativ-teritorială din 1950, Capitala a fost inclusă, alături

de alte 7 oraşe (Braşov, Cluj, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Ploieşti şi Timişoara), în categoria

oraşelor republicane, subordonate direct organelor centrale ale statului99

. Totodată,

teritoriul său administrativ a fost reorganizat în 8 raioane, cu sensul de sectoare: Nicolae

Bălcescu, Gheorghe Gheorghiu–Dej, Griviţa Roşie, V. I. Lenin, I. V. Stalin, Tudor

Vladimirescu, 1 Mai, şi 23 August (Fig. 38). Acestea erau delimitate tot pe principiul

sectoarelor de cerc, având „vârful” în zona centrală şi „baza” în cartierele periferice,

înglobând şi comunele suburbane. Sub raport demografic, raioanele erau relativ echilibrate,

variind între 180.272 loc (15,3% din populaţia totală a Capitalei - raionul 1 Mai) şi

113.708 loc (respectiv 9,65% din total - raionul Griviţa Roşie).

Tabelul 29 – Raioanele Bucureştiului (1950-1968) Raionul Populaţie

totală (loc) Populaţia

oraşului (loc) Comune

suburbane

Populaţia com.

suburbane (loc)

I.V. Stalin 149.632 145.031 Otopeni 4.601

1 Mai 180.272 173.643 Cetatea Voluntărească 6.629

23 August 140.002 130.172 Fundeni-Dobroeşti

Pantelimon

3.720

6.110

T. Vladimirescu 169.257 165.939 Căţelu 3.318

N. Bălcescu 152.356 139.604 Popeşti-Leordeni

Jilava

6.700

6.052

V.I. Lenin 198.122 192.802 Mâgurele

Bragadiru

2.616

2.704

Gheorghe

Gheorghiu-Dej

133.559 124.765 Chiajna

Dragomireşti

5.295

3.499

Griviţa Roşie 113.708 105.705 Chitila

Mogoşoaia

5.613

2.390 Prelucrare după Anuarul Statistic al Oraşului Bucureşti, D.C.S., 1959

99

Această prevedere legislativă s-a menţinut doar doi ani. Prin Decretul nr. 331/1952, cele 7 oraşe au trecut

în categoria oraşelor de subordonare regională, Capitala rămânând singurul oraş de subordonare republicană.

147

Această organizare s-a menţinut până în anul 1968, când locul raioanelor a fost

luat de 8 sectoare administrative, delimitate după aceleaşi principii (Fig. 39).

În 1979 a avut loc o nouă reorganizare administrativ-teritorială a Municipiului

Bucureşti, numărul sectoarelor reducându-se de la 8 la 6 (Fig. 40), iar în 1981 Capitalei

i-a fost subordonat din punct de vedere administrativ, Sectorul Agricol Ilfov. Perioada

1998-2002 marchează cel mai dramatic recul al său sub aspect demografic, consecinţă a

disponibilizărilor în urma restructurării marilor agenţi economici, corelată cu creşterea

continuă a preţurilor, în special a celor din domeniul utilităţilor.

148

Tabelul 30 – Numărul şi densitatea populaţiei pe sectoare (18 martie 2002) Sectorul Populaţia

(loc)

Suprafaţa

(km2)

Densitatea

(loc/km2)

I 231.437 67,55 3.426,16

II 360.680 30,23 11.931,19

III 391.235 32,77 11.938,81

IV 294.247 32,25 9.123,94

V 272.305 28,47 9.564,63

VI 376.430 36,90 10.201,35

Sectoarele constituie adevărate „oraşe în oraş”, mărimea demografică a unora

depăşind-o chiar pe cea a oraşului situat pe locul II în ierarhia urbană (Iaşi - 320.888 loc, la

18 martie 2002), fapt ce impune o revizuire a dimensiunilor acestora în sensul reducerii

lor, cu condiţia eficientizării acţiunii administrative şi apropierii acesteia de cetăţean.

Organizarea funcţională: modelul concentric

Repartiţia densităţii populaţiei în intravilan este condiţionată pe de o parte de

dispunerea şi particularităţile zonelor rezidenţiale, iar pe de altă parte de tipul şi

repartiţia construcţiilor de locuinţe.

Se disting trei tipuri de zone rezidenţiale la care se adaugă centrul oraşului, cu

funcţiuni mixte, rezidenţiale şi de servicii, între care se interpun două tipuri de zone

industriale, care, alăruri de zonele de spaţii verzi şi de agrement şi de principalele axe de

comunicaţie (rutiere şi feroviare) generează areale de discontinuitate la nivelul ţesutului

urban (Fig. 41):

Fig. 41 – Zonele funcţionale ale municipiului Bucureşti.

149

Zona centrală a oraşului, suprapusă vechiului centru comercial, cu extindere spre

Palatul Parlamentului şi Piaţa Victoriei, este zona ce concentrează activităţile specifice

de interes naţional din care rezultă atributele funcţiei de capitală. Tipul serviciilor,

îndeosebi cele bancare şi comerciale, supraspecializate, activităţile culturale şi cele

politico-administrative, constituie elemente de atracţie zilnică a unui flux important de

citadini, dar şi de persoane sosite în Bucureşti din alte zone ale ţării. Suprapunerea

acestor activităţi, ce conferă funcţionalitate pentru o capitală, cu cele de interes local a

creat şi crează şi în prezent o stare de „sufocare” a zonei, concretizată prin mari densităţi

de populaţie şi migraţii diurne convergente. Vasta „remodelare” urbană din perimetrul

Palatului Parlamentului şi al Cheiului Dâmboviţei, realizată în anii ‟80 cu preţul

distrugerii a circa 20% din patrimoniul arhitectural al oraşului, s-a dovedit a fi un

implant artificial, noile construcţii în stil masiv, nord-coreean contrastând atât

fizionomic cât şi funcţional cu specificul zonei. Perpetua austeritate postrevoluţionară a

condus la degradarea construcţiilor neterminate şi la imposibilitatea unei amenajări

funcţionale a vastelor terenuri rămase virane ca urmare a demolărilor masive. Astfel, s-a

conturat cea mai reprezentativă zonă de discontinuitate demografică din zona centrală a

Capitalei, constituită din axa Dâmboviţei şi suprafeţele virane aferente acesteia,

conturate în esenţă în tipul de zonă rezidenţială destructurată. Dotările cu caracter

administrativ şi financiar-bancar din zona sa centrală nu au reuşit să se constituie în

nuclee de polarizare care să inducă fluxuri demografice convergente.

Zona rezidenţială veche, constituie cea de-a doua zonă relativ concentrică, amplasată

atât în partea centrală a oraşului cât şi la periferia acestuia şi în care construcţiile

dominante sunt cele cu număr redus de etaje, în alternanţă cu construcţii individuale.

Construcţiile însă, realizate în mare parte înainte de 1940, prezintă un grad avansat de

deteriorare, fiind cele mai vulnerabile la riscul seismic. Statisticile elaborate după

cutremurul din 1977 au constatat o vulnerabilitate mare pentru ocupanţii clădirilor cu

structuri din materiale foarte slabe, deteriorate şi pentru cei ce locuiesc în clădiri din

beton-armat construite înainte de 1940 şi, într-o anumită măsură, în blocuri construite

până în 1977 situate în cea mai mare parte în zona rezidenţială internă.

Zonele industriale, atât cele productive, cât mai ales cele destructurate, cu

întreprinderi închise sau lichidate, se impun în peisaj ca vaste zone de discontinuitate la

nivelul ţesutului urban, fie că sunt poziţionate central, fie că sunt situate la periferia

intravilanului. Reamenajarea complexă a acestora, fie prin menţinerea destinaţiei

productive, fie prin schimbarea funcţionalităţii, reprezintă una dintre condiţiile esenţiale

pentru o gestiune eficintă şi durabilă a spaţiului intravilan. Totodată, aceste zone, şi în

special cele destructurate, se constituie în nuclee de divergenţă a fluxurilor demografice

ce pot configura potenţiale limite administrative intraurbane

Zona industrială internă, s-a dezvoltat în ariile marginale ale oraşului, în perioada

interbelică, o parte dintre unităţile industriale fiind extinse, iar altele noi, construite în

ultimele decenii au fost axate pe ramuri de înaltă precizie: industrie electrotehnică,

mecanică fină şi optică. Spaţiile interstiţiale existente în jurul platformelor industriale, la

150

care se adaugă destructurarea acestora pe fondul declinului accentuat al activităţilor

industriale după 1990, conturează axele de discontinuitate care pot fi folosite ca

elemente de reper pentru trasarea limitelor dintre potenţialele sectoare administrative.

Zona tinde să ocupe o poziţie centrală în programele de remodelare urbană având în

vedere poziţia sa spaţială şi imposibilitatea transferării acestor industrii în ariile

suburbane sau periferice ale oraşului. Se impune dezafectarea pe etape a unora dintre

aceste industrii, ceea ce va contribui la atenuarea impactului asupra spaţiilor rezidenţiale

prin diminuarea poluării şi va contura alte areale de discontinuitate în ţesutul urban.

Marea zonă rezidenţială a oraşului este alcătuită din cartiere noi, construite în

perioada socialistă, dispuse relativ circular şi care au ca axe de convergenţă locală

principalele artere de penetraţie în oraş. Această zonă este alcătuită în general din clădiri

tip bloc, cu regim de înălţime de peste 8 etaje, aproximativ 60% din populaţia oraşului

locuind în astfel de clădiri. Aproape jumătate din clădirile din Bucureşti sunt construite

înainte de 1945, dar numai 14% din locuitorii Capitalei ocupă aceste case; 30% din

clădiri sunt construite între 1946-1963 şi sunt ocupate de 12% din totalul populaţiei, în

vreme ce clădirile realizate până în 1992 reprezintă 21% din fondul locativ şi sunt

locuite de 74% din totalul populaţiei Capitalei. Rezultă de aici importanţa deosebită a

acesteia ca zonă de maximă concentrare demografică, dar şi de maximă presiune

antropică la nivelul intravilanului. Cartierele respective sunt principalele furnizoare de

forţă de muncă pentru arealele industriale şi de servicii. Densitatea mare de populaţie

crează probleme şi datorită spaţiilor verzi restrânse, a lipsei locurilor de parcare şi a

terenurilor de agrement. Frecventele contacte cu lumea occidentală şi accesul liber la

informaţii, la care se adaugă şi o posibilă îmbunătăţire a nivelului de trai determină o

creştere continuă a pretenţiilor populaţiei în ceea ce priveşte confortul urban. Toate

acestea constituie elemente de presiune la nivelul cartierelor, elemente de care trebuie să

se ţină seama şi în cazul unei viitoare reorganizări administrative a spaţiului urban.

Declinul economic al zonelor industriale limitrofe a contribuit la creşterea numărului de

şomeri, tendinţă ce va trebui compensată prin soluţii de integrare a acestora mai ales în

sectorul terţiar, în condiţiile în care structura pe grupe de vârstă a acestor cartiere

evidenţiază încă un puternic disponibil de forţă de muncă, datorită faptului că au fost

construite iniţial pentru populaţia tânără, sosită din mediul rural.

Zona industrială periferică cu caracter discontinuu, este alcătuită din unităţi

industriale noi, construite şi extinse în perioada hiperindustrializării socialiste. Spre

deosebire de zona industrială internă, „presată” de construcţii rezidenţiale, dotările

industriale periferice dispun de spaţii excedentare, în mare parte destructurate datorită

lichidării sau restrângerii activităţii majorităţii agenţilor economici. În structura fondului

funciar se impun şi terenurile agricole, de regulă cultivate intensiv, ce conferă elemente

de discontinuitate spaţială. Infrastructura şi resursele depăşesc potenţialul local de forţă

de muncă, principala zonă furnizoare fiind cea rezidenţială din apropiere. Acest spaţiu,

până la linia de centură, s-a impus în ultimii ani printr-o dinamică accentuată, însă

haotică, evidentă prin construcţiile individuale cu caracter rezidenţial dar de mică

industrie şi spaţii comerciale şi de depozitare.

151

Zone rezidenţiale noi şi de perspectivă. Capitală a unui stat în tranziţie, Bucureştiul

nu putea face abstracţie de la tendinţele actuale de dezvoltare a spaţiilor urbane din ţările

puternic dezvoltate ale lumii. După deschiderea economică şi socială petrecută în 1989,

s-a produs apariţia unei noi clase sociale, a cărei forţă economică şi financiară a fost şi

este în continuă creştere. În acest context, în interiorul şi mai ales la periferia oraşelor,

implicit a Bucureştiului, au apărut noi cartiere, cu o altă fizionomie şi uneori structură,

cartiere moderne de vile, cu toate dotările necesare şi în plină evoluţie, cartiere ce se

constituie în poli de dezvoltare şi structurare spaţială rezidenţială.

Propuneri de organizare: modelul polinuclear

Mărimea şi caracterul eterogen al sectoarelor datorat configuraţiei lor (includ atât

zona centrală, cât şi cartiere periferice), diversitatea problemelor cu care acestea se

confruntă, impun o fragmentare a cadrului general de dezvoltare a acestora. În plus,

actualele limite dintre sectoare divid ceea ce este omogen, spaţiul central, în vreme ce

declinul unor zone industriale periferice a condus la dispariţia unor nuclee de polarizare

pentru zonele rezidenţiale noi. La aceasta se adaugă insuficienţa dotărilor de servicii în

zonele periferice, care generează fluxuri de populaţie spre centru, cu consecinţe negative

asupra sistemelor de transport, mai ales la orele de vârf.

De aceea, este considerată oportună o sectorizare a Capitalei după modelul

nucleelor multiple, având la bază centrele de cartier spre care se pot relocaliza aceste fluxuri,

problemele specifice fiecărui cartier având un grad de omogenitate mult mai mare şi

creind un cadru mai coerent de abordare. Acest model de organizare administrativă a

spaţiului intravilan a fost aplicat cu succes şi în alte capitale europene (Paris, Bruxelles,

Varşovia etc.).

În prezent, Capitala dispune de 32 cartiere100

, insuficient de clar delimitate, număr

prea mare pentru a se constitui ele însele în colectivităţi teritoriale locale de rang inferior,

dar care se pot asocia (cam 3-4), formând sectoare omogene din punct de vedere al

categoriilor de ţesut urban pe care le includ - cartiere rezidenţiale de blocuri, de vile, de

locuinţe cu un singur nivel, cartiere cu probleme sociale deosebite (Ferentari, Rahova etc.),

cartiere cu o dominanţă mare a zonelor industriale sau a celor de servicii.

Individualizarea unui posibil model de optimizare a organizării administrativ-

teritoriale a Municipiului Bucureşti poate fi realizată pe baza actualelor circumscripţii

electorale, pornindu-se de la arealele de discontinuitate din perimetrul construit101

, care în

100

Cartierele Municipiului Bucureşti sunt: Balta Albă, Băneasa (Aviaţiei), Berceni, Bucureştii Noi,

Chitila, Colentina, Cotroceni, Crângaşi, Dămăroaia, Domenii, Drumul Taberei, Dudeşti, Ferentari,

Filantropia, Floreasca, Ghencea, Giuleşti, Griviţa, 1 Mai, Militari, Pajura, Panduri, Pantelimon, Pipera,

Progresul, Rahova, 13 Septembrie, Tei, Titan, Uranus, Vatra Luminoasă, Vitan (Ghinea, 1996, I, p.

291). 101

Un exemplu în acest sens îl poate reprezenta axa constituită de râul Dâmboviţa. Dacă în alte capitale

europene (Paris, Londra, Praga, Budapesta, Viena, Bratislava etc.) arterele hidrografice constituie nuclee de

polarizare a activităţilor sociale, râul Dâmboviţa reprezintă pentru Bucureşti o axă de segregare urbană.

152

Capitală deţin o pondere mare, datorită atât dispunerii alternante a zonelor funcţionale, a

axelor de transport, cât şi a demolărilor masive din anii ‟70-‟80.

Un posibil model de optimizare a organizării administrativ-teritoriale a Municipiului

Bucureşti pe baza acestor criterii, ar putea fi alcătuit din 12 sectoare: 4 în zona centrală

şi 8 dispuse periferic acestora (Fig. 42).

4. INDUSTRIALIZAREA ŞI ORGANIZAREA INTRAVILANULUI. STUDIU DE

CAZ: GALAŢI

Oraş cu funcţie predominant comercială şi portuară, la care s-a adăugat ulterior

(după 1850) şi cea industrială, Galaţiul a fost una din marile victime ale ultimei conflagraţii

mondiale, ieşind din război cu distrugeri imense, fapt ce a constituit pentru viitorul său

imediat un mare handicap, dar şi o şansă imensă de a fi regândit modern.

153

Dezvoltarea s-a făcut însă în grabă şi într-un perpetuu program de austeritate, fiind o

consecinţă a politicii de dezvoltare cu orice preţ a industriei grele şi îndeosebi a siderurgiei,

prin amplasarea unui mare combinat siderurgic la gurile Siretului, în imediata vecinătate a

Dunării maritime. Construirea, apoi extinderea acestuia a determinat pe de o parte importante

fluxuri migratorii de forţă de muncă ocupată în industria siderurgică, iar pe de altă parte

dezvoltarea explozivă a altor unităţi industriale, precum Şantierul naval (care foloseşte

tablă şi subansamble produse la Combinatul siderurgic), Portul mineralier, Laminorul de

tablă groasă, Staţia de sortare a minereurilor etc. Pe baza infrastructurii existente aici, s-a

trecut la amenajarea, începând cu anul 1994, a Zonei libere Galaţi, cu profil industrial şi

de depozitare a mărfurilor, zonă ce cuprinde două platforme cu o suprafaţă totală de 136,

98 ha.

Toate acestea au avut ca efect o creştere demografică fără precedent a oraşului,

concomitent cu amplificarea funcţiei sale industriale. S-a conturat astfel un important nucleu

de polarizare al forţei de muncă, cu efecte structurante la nivel macroteritorial, în spaţiul

rural aferent judeţului Galaţi, dar cu influenţe difuze şi în unităţile administrativ-

teritoriale vecine, ceea ce a condus la rezolvarea pe moment a unor probleme sociale

specifice zonei, contribuind astfel la o relativă creştere a nivelului de trai.

Tabelul 31 – Evoluţia demografică a Municipiului Galaţi în perioada construirii şi

extinderii Combinatului siderurgic „Ispat-Sidex S.A.“ Anul Populaţia

(loc.)

Rang Dinamica construirii Combinatului „Ispat-Sidex S.A.“

1961 107.248 12 Perioada de construire a primelor capacităţi de producţie la

C.S „ Ispat Sidex S.A.“ 1966 151.412 6

1969 179.399 6 Extinderea şi modernizarea C.S. „Ispat-Sidex S.A.“

1966 – Laminorul de tablă groasă;

1968 – Furnalul I (1700 m.c.)

1969 – Furnalul II (1700 m.c.)

1969 – Centrala de termoficare

1978 – Furnalul IV (2700 m.c.)

1981 – Furnalul V (3500 m.c.)

1986 – Secţia de ţevi sudate longitudinal

1973 191.111 6

1974 197.853 6

1975 201.607 6

1977 239.306 7

1981 239.201 7

1983 254.636 7

1989 275.096 7

1990 326.139 7 Angajări masive de personal la C.S. „Ispat-Sidex S.A.“

1992 326.141 6 Eliminarea restricţiilor juridice privind stabilirea populaţiei

în oraş (confirmarea juridică a rezidenţei în oraş) 1993 324.234 5

1994 326.728 5 Evoluţia contradictorie a situaţiei C.S. „Ispat-Sidex S.A.“

1997 331.360 6

1999 328.596 6 Disponibilizări de personal conform Ordonanţei 98 - 3500

salariaţi

2000-

2001

326.956

(1.7.2000)

6

Privatizarea Combinatului prin cumpărarea sa de către

holdingul anglo-indian LNM Ispat 2002 298.861 7

2007 296.697 8

Date calculate pe baza recensămintelor şi anuarelor statistice

154

La nivelul intravilanului s-au produs însă perturbări majore, Galaţiul fiind lipsit de

respiraţia unui oraş mare, pe măsura locului său în ierarhia urbană românească, având un

centru restrâns, ajustat întrucâtva ulterior prin construirea unui hotel-turn şi o rezolvare

peisagistică acceptabilă iar dezvoltarea, tentaculară, a fost insuficient susţinută de

infrastructură, un fond locativ vechi, puternic deteriorat, şi altul nou, construit după

model sovietic, din care o mare parte a depăşit deja 30 de ani, generând mari probleme,

îndeosebi spaţiilor de parcare auto.

Triplarea populaţiei în numai trei decenii (1961-1990) a determinat o creştere

rapidă a fondului construit îndeosebi în partea de vest a oraşului, concretizată prin

construirea noilor cartiere Mazepa şi Ţiglina (între 1961-1965); Aeroport (Micro 40) şi

Micro 17 (între 1964-1970); Dunărea (între 1965-1988); a zonei adiacente Bulevardului

Siderurgiştilor şi a cartierului Aurel Vlaicu (între 1966-1980) (Fig. 43).

Noile construcţii, realizate în grabă şi cât mai ieftin posibil, nu corespund, în cea

mai mare parte a lor, standardelor de siguranţă şi de confort admise. La aceasta s-a mai

adăugat şi orientarea cu predilecţie către construcţiile cu caracter rezidenţial (blocuri de

155

locuinţe), iar cele destinate asigurării cu servicii (care erau planificate a se realiza într-o

a doua etapă de extindere a respectivelor cartiere) au fost, în cele mai multe cazuri,

neglijate din lipsă de fonduri. S-a ajuns astfel la o puternică polarizare a serviciilor

specializate în zona centrală (dezvoltate pe baza unei infrastructuri deja existente),

concomitent cu o reducere a acestora în marile cartiere muncitoreşti din jumătatea de vest a

oraşului, care concentrează cele mai mari densităţi de populaţie.

După anul 1989, deşi s-a înregistrat o diminuare accentuată a investiţiilor în

blocuri de locuinţe, calitatea construcţiilor a crescut, înregistrându-se migrări de populaţie din

zonele rezidenţiale periferice către noile dotări rezidenţiale (construite în această perioadă

în zona centrală a oraşului), caracterizate printr-un grad ridicat de confort şi securitate,

finisaje de calitate superioară etc. A fost realizat noul cartier de locuinţe din perimetrul

străzilor Basarabiei-Traian-Piaţa Centrală (a cărei construcţie a început încă din 1986, prin

demolări din fondul locativ vechi), complexul arhitectonic „Modern-Lapidarium“, fiind

continuate construcţiile şi în cartierul Mazepa II, prin ocuparea terenurilor rămase libere

ca urmare a demolărilor masive de la începutul anilor ‟70. Acestea au avut în principal

un caracter administrativ şi de servicii, conturându-se în acest perimetru principala axă de

polarizare a serviciilor administrative şi comerciale din oraş. În acest fel, zona dotărilor cu

caracter administrativ şi financiar-bancar a oraşului a înregistrat o migrare treptată din

centrul vechi (axa reprezentată de str. Domnească), către cartierele noi (Mazepa şi Ţiglina),

fapt determinat şi de extinderea către vest a intravilanului, ca urmare a construirii

Combinatului Siderurgic „Ispat-Sidex S.A.”.

Principalul factor restrictiv ce condiţionează politicile de dezvoltare spaţială a

municipiului Galaţi îl constituie tasarea terenurilor. Amplasarea construcţiilor din

centrul vechi al oraşului a pus problema fundării unor construcţii cu regim de înălţime de 4-5

nivele (ulterior de 10-11 nivele) pe un teren alcătuit din masive de loess cu umpluturi

neomogene, de grosimi mari, caracterizat prin prezenţa în subsol a unor hrube şi galerii

sau alte goluri de tipul puţurilor şi haznalelor vechi aflate la o adâncime cuprinsă, în medie,

între 5 şi 8 metri. Acestea sunt specifice oraşelor Galaţi şi Brăila, dat fiind trecutul lor

istoric destul de zbuciumat. Galaţiul a fost teatrul unor permanente conflicte armate dintre

marile puteri (Rusia şi Turcia) pentru acapararea de teritorii. În aceste împrejurări,

populaţia a fost nevoită să-şi protejeze lucrurile şi să le pună la adăpost, săpând aceste

hrube sub formă de galerii subterane. Însuşi numele unor locuri trădează existenţa lor:

vechea denumire a bulevardului George Coşbuc era „Strada Şanţuri". Conform unei

caracterizări a acestora de către specialiştii Institutului de Proiectare Urbană, se presupune

că reţelele de galerii reprezintă cam o treime din subsolul oraşului, fiind foarte dese în zona

centrală. Acestea ies la lumină întâmplător, în zone unde se decopertează terenul pentru

fundaţia unor construcţii, fiind cert faptul că aproape peste tot în oraş există în subteran

o largă reţea de astfel de galerii rămasă încă neidentificată. Certitudinea se bazează pe

faptul că în perioada interbelică Galaţiul a avut statut de Porto-Franco, cu o animată viaţă

comercială, cu mulţi cârciumari care îşi păstrau vinurile şi produsele alimentare perisabile în

aceste pivniţe. Caracteristic acestor hrube este că sunt realizate din cărămidă, pereţii lor

156

fiind rezemaţi direct pe pământ. În momentul în care loessul devine îmbibat cu apă, aceşti

pereţi cedează, hruba se prăbuşeşte, antrenând cu ea şi construcţiile de deasupra.

La acestea s-au adăugat efectele fenomenului de „cupolă hidrostatică”, favorizat de

infiltraţiile apelor meteorice de suprafaţă, dar şi de ridicarea nivelului piezometric ca urmare

a unor amenajări hidrotehnice greşit realizate (în valea Ţiglinei) sau a pierderilor de apă din

reţeaua de conducte colectoare, care au accentuat fenomenul de tasare într-un teren

stabil când este uscat, însă vulnerabil la umezeală.

Disfuncţionalităţile induse de concentrarea masivă a activităţilor de servicii în

zona centrală şi o insuficientă dezvoltare a acestora în cartierele unde se înregistrează cele

mai mari densităţi de populaţie, lipsa unor sedii corespunzătoare pentru unele instituţii de

interes social, criza acută de locuinţe, în condiţiile în care un mare număr din cele existente

oferă condiţii minime de confort şi siguranţă, precum şi factorii restrictivi ce au condiţionat

calitatea fondului construit şi proiectele de amenajare urbană au contribuit la

individualizarea, pe ansamblul intravilanului, a unor areale favorizate din punct de

vedere economic şi social, spre care se îndreaptă cu precădere investiţiile, şi a altora

defavorizate, aflate în declin. Arealele favorizate, caracterizate printr-o densitate ridicată

de populaţie, ce aparţine în majoritate grupelor de vârstă tânără şi adultă, printr-un grad înalt

de concentrare a serviciilor, cuprind în ansamblu, pe lângă zona centrală, cartierele aflate

în partea de vest şi de sud-vest a oraşului (Ţiglina, Dunărea, Aeroport, Aurel Vlaicu). Prin

contrast, zonele critice, în declin, cuprind un vast areal situat în partea estică şi nordică a

oraşului, caracterizat printr-o densitate redusă de populaţie în majoritate îmbătrânită, prin

locuinţe cu un singur nivel, în multe cazuri cu dotări tehnico-edilitare precare, printr-un

nivel redus de dotare cu servicii şi o calitate precară a acestora.

Totodată, caracteristic pentru Municipiul Galaţi este suprafaţa mare a intravilanului

(6878 ha, locul II în ţară după Bucureşti) (Ianoş, 1987, p. 61) şi densităţile mici de

populaţie din interiorul său, dar şi posibilităţile reduse de extindere ale acestuia

(existenţa unor vaste zone industriale în vest, nord şi est, a Lacului Brateş în est şi a

Dunării în sud). Dată fiind densitatea mică a populaţiei din intravilan şi existenţa unor

mari discrepanţe în repartiţia valorilor sale, se poate afirma că singura modalitate de

adaptare a zonelor funcţionale la nivelul exigenţelor cerute de un oraş modern o

constituie remodelarea acestora în limitele intravilanului deja existent.

Extinderea perimetrului intravilan ar putea fi realizată fie prin extinderea către

Brăila pe faleza Dunării, fie prin construirea podului peste Dunăre în dreptul oraşului

Galaţi, ceea ce ar putea conduce la o „revărsare” a cartierelor rezidenţiale pe malul drept

al fluviului, unde şi condiţiile litologice şi topografice sunt mai favorabile construcţiilor.

Ar fi primul caz în ţară când centrul administrativ al unui judeţ şi-ar extinde intravilanul

pe teritoriul unui judeţ vecin (Tulcea), realizându-se o conurbaţie bipolară (Galaţi-Brăila)

pe teritoriul a trei judeţe. Utilitatea acestui pod este evidentă şi pentru realizarea unei axe

de transport coerente între nordul Dobrogei şi Moldova de Sud, integrată unei axe majore

care să lege Europa Centrală şi de Est de ţările balcanice şi Asia Mică. Realizarea acestui

proiect, în strânsă legătură cu amenajarea Zonei Libere Galaţi ar avea un impact deosebit

de favorabil atât pentru dezvoltarea oraşului propriu-zis, cât şi la nivel macroteritorial.

157

Capitolul IX

ORGANIZAREA SPAŢIILOR PERIURBANE.

ZONELE METROPOLITANE

1. CADRU CONCEPTUAL. COMPLEMENTARITATEA SPAŢIALĂ URBAN-

PERIURBAN

Zonele metropolitane, ca structuri de cooperare intercomunală rezultă din

complementaritatea potenţialului celor două tipuri de structuri administrative de nivel

local: cele cu grad avansat de urbanizare, reprezentate de nucleele de convergenţă

regională şi departamentală şi comunele incluse în zona periurbană a acestora. Primele,

caracterizate prin cele mai mari densităţi de populaţie la nivelul intravilanului şi prin

teritorii administrative restrânse ca suprafaţă, dispun şi de cele mai mari bugete locale;

comunele limitrofe în schimb, cu resurse financiare limitate dispun de spaţii

excedentare. Preţul ridicat al terenului din intravilan determină fenomenul de exurbaţie,

prin localizarea unor investiţii aferente oraşului în zona sa periurbană, limitele

administrative devenind pur formale. Oraşul se extinde dincolo de limitele sale

administrative, ruralul evoluează de la spaţiu polarizat la spaţiu integrat. Cooperarea

intercomunală la nivelul spaţiului periurban devine astfel esenţială pentru o dezvoltare

regională integrată.

Conceptul de zonă metropolitană a fost implementat pentru prima dată în S.U.A.

în anii ‟50 sub forma „Standard Metropolitan Statistical Areas” (SMSA), fiind ulterior

preluat şi de alte ţări anglo-saxone. Criteriile de identificare şi definire a unei SMSA se

bazează pe structura populaţiei active şi pe fenomenul polarizării şi al migraţiilor

periodice. Ele au evoluat în timp, definitivându-se în 1970, când au fost delimitate 65

SMSA:

1 cu peste 15 milioane locuitori (New York);

2 între 5 şi 10 milioane locuitori (Los Angeles-Long Beach şi Chicago);

3 între 3 şi 5 milioane locuitori (Philadelphia, Detroit şi San Francisco-Oakland);

7 între 2 şi 3 milioane locuitori;

20 între 1 şi 2 milioane locuitori;

32 între 0,5 şi 1 milion locuitori.

Constituirea acestora se bazează pe un comitat polarizator, având cel puţin un oraş

cu peste 50.000 locuitori. Comitatele limitrofe lui sunt adăugate, formând SMSA dacă

cel puţin 25% din populaţia activă (calculată fie la locul de muncă, fie la cel de

rezidenţă), lucrează în sectoare neagricole. În plus, este necesară îndeplinirea, selectiv, şi

a altor criterii (Bastié, Dézert, 1980):

cel puţin 50% din totalul populaţiei trebuie să locuiască în zone cu densităţi de peste

150 locuitori / milă pătrată (aproximativ 63 loc/km2);

158

populaţia ocupată în sectoarele non-agricole din comitatele limitrofe celui considerat

„nucleu” trebuie să depăşească 10% din cea a comitatului „nucleu”;

ca valoare absolută, populaţia activă non-agricolă trebuie să fie de peste 10.000

locuitori;

integrarea unui comitat într-o SMSA se face dacă cel puţin 15% din populaţia activă

lucrează în respectiva SMSA.

În Noua Anglie, delimitarea este şi mai riguroasă, în loc de perimetrul

administrativ al comitatelor, folosindu-se ca bază de pornire pentru delimitare, teritoriul

urban. În Franţa este utilizat termenul de „Zonă de populare industrial-urbană” (ZPIU),

ce înglobează unităţi administrative urbane şi rurale în care nivelul migraţiilor zilnice

domiciliu – loc de muncă este relativ ridicat.

Literatura geografică românească defineşte zonele metropolitane ca fiind spaţii

aflate sub influenţa unor centre urbane cu funcţii macroregionale a căror populaţie

depăşeşte 1 milion locuitori, plafonul demografic al zonelor metropolitane fiind cuprins

între 5 şi 30 milioane locuitori (Erdeli, et al. 1999). Prin urmare, extrapolat la spaţiul

românesc, termenul „metropolitan” este impropriu. Metropolele regionale, cu excepţia

Capitalei, se situează sub plafonul demografic de 400.000 locuitori şi polarizează spaţii

ce deţin sub 1 milion locuitori, a căror caracteristici sunt mult mai apropiate zonelor

periurbane. Iată de ce, în legislaţia românească a fost introdus la baza definirii zonei

metropolitane caracterul asociativ al structurilor administrativ-teritoriale de nivel

comunal limitrofe marilor centre urbane. Astfel, potrivit legii 351/2001 (Legea privind

aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de

localităţi), prin zonă metropolitană se înţelege „zona constituită prin asociere, pe bază de

parteneriat voluntar, între marile centre urbane şi localităţile urbane şi rurale situate în

zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare

pe multiple planuri. Prin aceeaşi lege sunt incluse în categoria marilor centre urbane

Capitala alături de 11 municipii de rangul I: Bacău, Braşov, Brăila şi Galaţi – definite ca

formând singurul sistem urban din România, Cluj Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi,

Oradea, Ploieşti şi Timişoara.

În România, cu excepţia Bucureştiului, se remarcă şi încercările altor municipii de

a-şi declara şi delimita arii metropolitane, însă, în prezent, singurele funcţionale sunt

Zona Metropolitană Oradea, Zona Metropolitană Iaşi şi Zona Metropolitană Constanţa

(Fig. 44).

2. ZONA METROPOLITANĂ BUCUREŞTI

Capitala se detaşează net prin poziţia sa distinctă în cadrul sistemului urban

naţional şi regional, fapt ce a determinat conturarea celei mai extinse arii de polarizare

urbană din România, suprapusă judeţului Ilfov, celei mai mari părţi a judeţului Giurgiu,

jumătăţii vestice a judeţelor Ialomiţa şi Călăraşi, celei sudice a judeţelor Dâmboviţa şi

Prahova şi celei estice a judeţului Teleorman. Aceasta se caracterizează însă printr-un

159

grad avansat de ruralizare cu excepţia „inelului” limitrof Capitalei care, datorită preţului

mai scăzut al terenului faţă de intravilan a preluat o serie de funcţionalităţi urbane: mică

industrie, spaţii comerciale şi de depozitare, zone de agrement. Prin urmare, zona

metropolitană Bucureşti prezintă toate caracteristicile unui spaţiu rural puternic

polarizat, fapt ce a determinat individualizarea unor nuclee de polarizare secundară.

Una din primele delimitări ale zonei metropolitane a Capitalei (Ianoş et al., 1998-

1999)102

, include 94 de unităţi administrative de nivel local (comune şi oraşe) din 5

judeţe: Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, Dâmboviţa şi Ialomiţa (Fig. 45).

Anul 2003 a marcat cel de-al doilea reper major de evoluţie a zonei metropolitane

Bucureşti, odată cu apariţia în presă a conceptului şi lansarea concomitent a unui proiect

legislativ de constituire a zonei metropolitane Bucureşti, iniţiat şi susţinut de Vasile

Gherasim, primarul de atunci al sectorului I. Potrivit acestuia, zona metropolitană 102

Ianoş, I. (coord.) (1998-1999), Analiza principiilor, obiectivelor strategice şi a politicilor specifice

serviciilor publice în scopul realizării planului de amenajare a teritoriului zonal – Zona metropolitană

Bucureşti, Institutul de Geografie, Bucureşti.

160

Bucureşti ar urma să constituie o unitate administrativ-teritorială distinctă, cu rang de

judeţ, alcătuită din Bucureşti şi alte 62 localităţi, structurată în două părţi distincte:

centrul metropolitan Bucureşti (CMB), reprezentat de nucleul urban polarizator şi zona

premetropolitană Bucureşti (ZPB), constituită din coroana rurală ce îl înconjoară (Fig.

46). Proiectul de lege a fost însoţit de un studiu teoretic privind necesitatea organizării

zonei metropolitane Bucureşti, prin care sunt definiţi indicatorii ce stau la baza

individualizării spaţiale a acesteia, metodologia şi formula de calcul pe baza căreia a fost

delimitată.

Fig. 45- 46 – Zona metropolitană Bucureşti

(varianta 1, Ianoş et al., 1998-1999) (varianta 2 – Gherasim, 2003)

Proiectul unei viitoare legi a Capitalei ar urma să transforme judeţul Ilfov într-o

zonă metropolitană, alcătuită, după modelul Romei, dintr-un centru metropolitan

(actualul municipiu Bucureşti) şi zone premetropolitane (comunele şi oraşele situate în

Ilfov) şi condusă de un guvernator cu rang de prim-ministru şi de un administrator

general al zonei metropolitane. Fiecare localitate ar urma să-şi păstreze actuala structură

administrativă, programele şi proiectele de dezvoltare urnând însă să se aplice unitar, la

nivelul „zonei metropolitane”. Teritorial, aceasta ar urma să cuprindă aproximativ 2050

km2, din care 800 în domeniul rural şi 250 în cel urban. Puternica polarizare exercitată

de Capitală este evidenţiată atât de structura populaţiei: aproape 2 milioane de locuitori

în centrul metropolitan, faţă de circa 400.000 în zonele pre-metropolitane, cât mai ales

de puternicele contraste de ordin economico-social şi tehnico-edilitar dintre cele două

componente ale zonei metropolitane propuse.

161

3. ALTE ZONE METROPOLITANE DIN ROMÂNIA

În cele ce urmează va fi prezentată delimitarea şi principalele caracteristici a

câtorva structuri de parteneriat intercomunal polarizate de un nucleu urban, unele deja

constituite, altele aflate în stadiu de proiect sau doar propuneri, care prin situarea lor

periferică, în proximitatea zonei frontaliere pot avea un important rol în stimularea

cooperării transfrontaliere. Toate acestea însă, reprezintă practic hinterlandul unor nuclee de

polarizare regională a căror populaţie nu depăşeşte 350.000 locuitori (Oradea 206.614 loc,

Iaşi 320.888 loc, Galaţi 298.861 loc, Brăila 216.292 loc, Constanţa 310.471 loc - 2002).

Zona metropolitană Oradea

Constituiă pe bază de parteneriat voluntar, este Zona metropolitană Oradea (Fig.

47) reuneşte teritoriul administrativ al municipiului Oradea şi cel al comunelor limitrofe -

Biharia, Borş, Cetariu, Nojorid, Oşorhei, Sânmartin şi Sântandrei, având o populaţie totală de

aproximativ 257.000 locuitori, puternic polarizată de municipiul Oradea (87% din populaţia

totală). Comunele Borş şi Biharea sunt limitrofe graniţei, punctele de vamă aferente zonei

metropolitane Oradea fiind cele de la Episcopia Bihor - Biharkeresztes şi Borş - Artand.

Asocierea se bazează pe complementaritatea spaţială indusă de direcţiile de dezvoltare

ale oraşului, de axele majore de transport, dar mai ales de preţul relativ scăzut al terenului

din zona periurbană în comparaţie cu cel din intravilan ce determină extinderea infrastructurii

urbane dincolo de perimetrul administrativ urban. Astfel delimitată, zona metropolitană Oradea

este inclusă în zona periurbană a oraşului, extinsă până la Valea lui Mihai în nord; la

162

Ciumeghiu, Holod şi Căpâlna în sud; Girişu de Criş şi Cheresig în vest şi Vadu Crişului -

Bratca, în est (Susan, 1972)103

.

Constituirea euroregiunii Bihor - Hajdu Bihar, axată pe parteneriatul dintre

Oradea şi Debrecen a creat premisele circumscrierii zonei metropolitane Oradea ca

nucleu terminal într-o arie urbanizată continuă transfrontalieră pe axa Oradea -

Biharkeresztes - Berettyoujfalu - Derecske - Debrecen (74 km). La aceasta se adaugă

proiectul de construire a aeroportului internaţional Oradea - Debrecen (cu două

terminale: Oradea şi Debrecen) ce va contribui la urbanizarea zonei prin îmbunătăţirea

infrastructurii de comunicaţii dintre cele două oraşe şi la atragerea de investiţii de-a

lungul acestei axe de transport. Infrastructura rutieră potenţială este alcătuită din 16

drumuri transfrontaliere „potenţiale” dintre care în prezent sunt operative doar trei în

regim internaţional şi două pentru trafic ocazional (Ilieş, 2004, p. 156).

Zona metropolitană Iaşi

La cealaltă extremitate a ţării, printr-un parteneriat între Universitatea „Al. I.

Cuza” Iaşi şi autorităţile locale municipale, a fost delimitată Zona metropolitană Iaşi, ca

structură de cooperare intercomunală ce reuneşte municipiul Iaşi şi 13 comune din aria

sa periurbană: Aroneanu, Bârnova, Ciurea, Holboca, Leţcani, Miroslava, Popricani, Rediu,

Schitu Duca, Tomeşti, Ungheni, Valea Lupului şi Victoria (Iaţu, 2004)104

.

Elementul structurant este dat de axele rutiere şi feroviare ce converg către Iaşi, zona

metropolitană Iaşi reunind atât fostele comune suburbane din imediata vecinătate a

nucleului polarizator: Bârnova, Holboca, Rediu (din care s-a format în 2004 comuna Valea

Lupului) şi Tomeşti, cât şi comune situate în inelul periferic, care nu se mărginesc cu

perimetrul administrativ al municipiului Iaşi (Schitu Duca, Ungheni, Victoria). Prin

ultimele două se asigură joncţiunea Zonei metropolitane Iaşi cu linia de graniţă, fluxurile

transfrontaliere fiind concentrate prin punctele de vamă Iaşi-Socola- Ungheni (feroviar

cu pod) şi Sculeni-Sculeni (rutier, prin transbordare cu bacul).

Zona metropolitană Iaşi are o populaţie totală de 410.870 loc. (18 martie 2002), concentrată

în proporţie de aproape 80% în municipiul Iaşi şi face parte din Euroregiunea Siret-Prut-

Nistru, ce reuneşte judeţele Iaşi, Neamţ şi Vaslui şi raioanele din partea centrală şi nord-

vestică a Republicii Moldova, aferente fostelor judeţe Ungheni, Lăpuşna, Chişinău,

Orhei şi Soroca.

103

Susan, Aurelia (1972), Municipiul Oradea. Studiu de geografie umană, Facultatea de Geologie-

Geografie, Universitatea Bucureşti (rezumatul tezei de doctorat) 104

Iaţu, C. (2004), Zona metropolitană Iaşi, între deziderate şi realitate, comunicare prezentată la

Sesiunea anuală de comunicări dedicată aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea Institutului de

Geografie (1944-2004), Institutul de Geografie, Bucureşti, 18 iunie 2004

163

Tabelul 39 – Zone metropolitane frontaliere în România Zona

metropolitană

Unităţi administrativ-

teritoriale componente

Populaţia (loc.) Euroregiunea

din care

face parte Populaţia

totală

Popul.

nucleului

urban

Popul.

rurală

Oradea Jud. Bihor: Oradea,

Biharia, Borş, Cetariu,

Nojorid, Oşorhei,

Sânmartin, Sântandrei.

242.170

206.614

(85,3%)

35.556 Bihor -

Hajdu Bihar

Iaşi Jud. Iaşi: Iaşi, Aroneanu,

Bârnova, Ciurea, Holboca,

Leţcani, Miroslava,

Popricani, Rediu, Schitu

Duca, Tomeşti, Ungheni,

Valea Lupului, Victoria.

410.870 320.888

(78,1%)

89.982 Siret - Prut -

Nistru

Galaţi - Brăila Jud. Galaţi: Galaţi,

Şendreni, Vânători,

Tuluceşti

Jud. Brăila: Brăila,

Chiscani, Vădeni.

Jud. Tulcea: Măcin,

I.C. Brătianu, Grindu,

Jijila, Smârdan.

560.152 515.153

Galaţi +

Brăila

(92%)

44.999 Dunărea de

Jos

Constanţa Jud. Constanţa:

Constanţa, Basarabi,

Eforie, Năvodari, Ovidiu,

Techirghiol, Agigea,

Corbu, Costineşti,

Cumpăna, Lumina,

Mihail Kogălniceanu,

Poarta Albă, Topraisar,

Tuzla.

449.468 310.471

(60,1%)

60.072 Dunăre -

Dobrogea

Datele pentru populaţie sunt la nivelul recensământului din 18 martie 2002

Zona metropolitană Constanţa

Un alt perimetru viabil pentru dezvoltarea unei zone metropolitane este cel limitrof

municipiului Constanţa. Extinderea şi dezvoltarea staţiunilor turistice estivale pe aproape

întregul litoral la sud de Constanţa, existenţa unor nuclee urbane în zona sa periurbană

(Năvodari, Medgidia, Basarabi, Ovidiu, Techirghiol şi Eforie), dar şi a unor centre de

convergenţă a fluxurilor de transport cu caracter intermodal (aeroportul internaţional

Mihail Kogălniceanu, porturile Midia-Năvodari şi Constanţa Sud–Agigea, nucleele

feroviare de la Palas-Constanţa şi Valul lui Traian) au determinat individualizarea unei

axe urbane cvasi-continui între Năvodari şi Mangalia cu profil industrial-portuar şi

turistic. Urbanizarea intensă a întregii zone adiacente litoralului şi necesitatea unei strânse

cooperări locale ca urmare a funcţionalităţii comune, unitare, a întregii zone sunt

principalele argumente pentru constituirea unei zone metropolitane a Constanţei.

164

Aceasta cuprinde, pe lângă municipiul Constanţa, oraşele Năvodari, Eforie,

Ovidiu, Basarabi şi Techirghiol şi comunele Mihail Kogălniceanu, Cumpana, Valul lui

Traian, Lumina, Tuzla, Agigea, Corbu şi Poarta Albă cu potenţial demografic,

economico-social şi funcţionalităţi diferite. Eforie, Techirghiol, Costineşti şi Agigea au

funcţie turistică (asociată în primele două cazuri cu cea balneoclimaterică, iar în cazul

localităţii Agigea cu cea portuară); Poarta Albă, Mihail Kogălniceanu şi Valul lui Traian

s-au specializat în transporturi, Năvodari şi Ovidiu sunt oraşe industriale (combinat

petrochimic, respectiv termocentrală), Basarabi este oraş agroindustrial (specializat mai

ales în viticultură), Cumpăna, Topraisar, Corbu au funcţie predominant agricolă, asociată,

în unele cazuri cu cea militară (Topraisar, Mihail Kogălniceanu, Basarabi).

Populaţia totală a zonei metropolitane Constanţa se apropie de 450.000 locuitori,

municipiul Constanţa deţinând o pondere de 69% din total, iar celelalte oraşe împreună

73.000 locuitori (16,2%), în mediul rural locuind doar 66.000 persoane (14,8%).

Fluxurile transfrontaliere sunt preluate de portul Constanţa (cel mai mare port din

bazinul Mării Negre şi al patrulea din Europa105

), care prin poziţia sa geostrategică de

excepţie, la unul dintre capetele magistralei fluviale transcontinentale Dunăre - Main - Rhin,

dar şi la porţile Asiei Mici şi ale bazinului caucazian, constituie o veritabilă placă turnantă

a transporturilor europene şi euro-asiatice. La acestea se adaugă aeroportul internaţional

Mihail Kogălniceanu şi axele de legătură spre sud, spre punctele de vamă româno-

bulgare de la Negru Vodă-Kardam (feroviar) şi Vama Veche - Durankulak (rutier).

Zona metropolitană Galaţi-Brăila

Planul de dezvoltare a sistemului urban Galaţi şi Brăila prevede construirea unei

arii urbanizate continui pe faleza Dunării, în perimetrul gurii de vărsare a Siretului, investiţie

de aproximativ 1,5 miliarde USD, cu capital canadian. Investiţia, unică de acest fel în

Europa de Est, ar urma să devină un adevărat oraş cu locuinţe, zone de agrement,

stadioane, dotări culturale şi sanitare, campus universitar, ce se va interpune pe digul

Dunării, între cele două oraşe. Aici ar urma să se individualizeze o mare arie de

convergenţă a căilor de comunicaţie, prin construirea podului peste Dunăre şi a unui

mare aeroport. În acest sens, a fost încheiat un acord de colaborare între cele două

municipii şi judeţe, prin care ar urma să se asigure o dezvoltare unitară a întregii zone,

municipalitatea din Brăila solicitând guvernului atribuirea din domeniul public a unui

teren de aproximativ 500 hectare în apropiere de Galaţi, după cum în acelaşi perimetru

Galaţiului i-a fost atribuit un teren de 1000 hectare pentru construcţia de locuinţe. Investiţia

ar urma să fie începută prin construirea unei vaste zone rezidenţiale la Galaţi (cartierul

Lunca Siretului) şi corespunzător, a uneia în nordul municipiului Brăila ce ar urma să

asigure joncţiunea între cele două nuclee urbane; într-o a doua fază ar urma să fie asigurată

infrastructura de transport prin construirea în acest perimetru a podului peste Dunăre, a unui

aeroport internaţional şi a unei şosele între cele două oraşe, pe digul Dunării, cu patru

benzi de circulaţie şi tren rapid de tip monoray. Astfel ar urma să se contureze prima

105

După Rotterdam, Anvers şi Marsilia.

165

conurbaţie bipolară din România, extinsă la limita a trei judeţe: Galaţi, Brăila şi Tulcea.

Prin urmare, pentru a i se asigura o dezvoltare unitară este necesară nu numai o strânsă

cooperare între prefecturile celor trei judeţe, dar şi la nivelul autorităţilor locale

implicate, prin constituirea unei zone metropolitane care să le includă.

Delimitarea zonei metropolitane ar urma să includă 12 unităţi administrativ-

teritoriale de nivel local, cu o populaţie de peste 560.000 locuitori (93,8% - populaţie

urbană), dintre care 2 municipii reşedinţă de judeţ (Galaţi şi Brăila), 1 oraş (Măcin) şi 9

comune, dispuse astfel:

în judeţul Galaţi: municipiul Galaţi şi comunele Şendreni, Tuluceşti şi Vânători;

în judeţul Brăila: municipiul Brăila şi comunele Chiscani şi Vădeni;

în judeţul Tulcea: oraşul Măcin şi comunele I. C. Brătianu, Grindu, Jijila şi Smârdan.

Potenţialul de poziţie este amplificat de proximitatea graniţei cu Ucraina şi

Republica Moldova; situarea viitoarei conurbaţii într-o arie de „triplex confinium”, pe

Dunărea maritimă, la gurile Siretului şi ale Prutului, îi conferă statutul de principal

nucleu polarizator transfrontalier la nivelul Euroregiunii Dunărea de Jos. Situarea

graniţei pe axa fluviatilă Dunăre - Prut induce un caracter de segregare între malul

românesc pe de o parte şi cel moldovenesc şi ucrainean de cealaltă parte, determinat de

lipsa şi calitatea precară a podurilor, ce determină orientarea şi intensitatea fluxurilor

transfrontaliere. În aceste condiţii, schimburile transfrontaliere se realizează după un

sistem euroregional de tip „clepsidră” (Ilieş, 2004, p. 100), fiind canalizate prin podul de la

Giurgiuleşti (relaţia Galaţi – Giurgiuleşti - Reni).

Zona metropolitană Timişoara

Consiliul local a emis o hotărâre care vizează decretarea unei arii metropolitane în

jurul oraşului care să includă localităţile situate la o distanţă de până la 30 km de

Timişoara: Dumbrăviţa, Ghiroda, Giroc, Moşniţa Nouă, Sânmihaiu Român, Săcălaz,

Sânandrei, Giarmata, Ortişoara, Remetea Mare, Şag şi Parta. Între acestea, localitatea

Dumbrăviţa s-a retras din cauza dezaprobării consiliului local.

În contextul expansiunii urbane manifestată şi în cazul municipiului Timişoara,

consiliilor locale li s-a recomandat să emită o hotarare prin care să-şi exprime acceptul

de a face parte din zona metropolitană. Acesta se va întinde pe o suprafaţă de 1070,48 ha

şi va cuprinde 387.885 locuitori.

Zona metropolitană Cluj-Napoca ar urma să se întindă până la circa 30 km de

centrul oraşului, cuprinzând într-o primă etapă, municipiul Cluj-Napoca şi şapte

comune: Apahida, Baciu, Chinteni, Ciurila, Feleacul, Floreşti şi Gilău. La acestea

urmează să se adauge, într-o a doua etapă şi alte 14 comune periurbane: Aghireşu, Aiton,

Băişoara, Borşa, Bonţida, Căianu, Căpuşu Mare, Cojocna, Gârbău, Jucu, Râşca,

Săvădisla, Sânpaul şi Tureni. Astfel delimitată, zona metropolitană Cluj-Napoca va avea

o suprafaţă de 185.000 ha şi o populaţie de peste 400.000 locuitori. Într-o a treia etapă

de dezvoltare, aceasta va depăşi limitele judeţului, deoarece Dejul este legat economic şi

social de Beclean (jud. Bistriţa Năsăud), Câmpia Turzii de comuna Unirea (jud. Alba),

iar Huedinul de comunele învecinate din jud. Bihor. Demersurile constituirii zonei

166

metropolitane au început în 2004, iar implementarea proiectului este prevăzută pentru

perioada martie 2006 - iulie 2007.

Zona metropolitană Târgu Mureş a demarat acţiunile de constituire a Asociaţiei

“Zona Metropolitană Târgu Mureş” prin parteneriatul dintre autorităţile administraţiei

publice locale ale localităţilor învecinate (Ungheni, Acăţari, Ceuaşu de Cîmpie,

Corunca, Crăciuneşti, Cristeşti, Ernei, Gheorghe Doja, Livezeni, Pănet, Sîncraiu de

Mureş, Sîngeorgiu de Mureş şi Sânpaul) din perspectiva relaţiilor economice, sociale,

culturale, turistice şi sportive, existente.

Zona metropolitană Bacău. În mai 2007 a fost constituită Asociaţia „Zona

Metropolitană Bacău” prin asocierea localităţilor Bereşti-Bistriţa, Buhoci, Faraoani,

Filipeşti, Gioseni, Hemeiuş, Iteşti, Letea-Veche, Luizi-Călugara, Măgura, Mărgineni,

Nicolae Bălcescu, Prăjeşti, Sărata, Săuceşti, Tămaşi şi Traian, într-o suptafaţă totală de

70.047 ha. Acesta are în vedere proiecte de refacere şi dezvoltare a infrastructurii

tehnico-edilitare, îmbunătăţirea condiţiior de mediu şi creşterea calităţii vieţii.

În nordul ţării, s-a individualizat Zona metropolitană Baia Mare care include,

conform Ordinului nr. 745/2002, oraşul Baia Sprie şi comunele Groşi, Săcălăşeni,

Recea, Tauţii-Magherauş şi Dumbrăviţa.

Alături de zonele metropolitane menţionate mai sus, în România, ideea înfiinţării

de arii metropolitane a fost lansată şi în alte oraşe (Braşov, Suceava, Craiova precum şi

Deva, Simeria şi Hunedoara), urmând să se găsească resursele financiare pentru a se

materializa.

Zona metropolitană Braşov a fost instituţionalizată şi va cuprinde, alături de

Braşov, localităţile Săcele, Codlea, Ghimbav, Cristian, Sânpetru, Târlungeni şi Hărman,

care insumează o populaţie de aproximativ 350.000 de locuitori. Unul dintre avantaje ar

fi ca zona metropolitană să poată accesa mai usşor fondurile europene, iar proiectele să

fie corelate între localităţi. Unul dintre cele mai importante proiecte este construcţia unui

aeroport, la Ghimbav.

Zona metropolitană Ploieşti va reuni municipiul Ploieşti şi alte patru localităţi

limitrofe: oraşul Boldeşti-Scăeni (11.345 loc) şi comunele Brazi, Bucov şi Blejoi, cu

tendinţe de extindere către Vălenii de Munte sau Buzău. Centrul metropolitan

concentează 263.699 loc106

, adică 88,7% din populaţia totală, în mediul rural trăind doar

18.370 loc.

Zona metropolitană Craiova, cu o populaţie totală de 370.000 locuitori, va fi

alcătuită din 11 localităţi: Craiova, Podari, Işalniţa, Şimnicu de Sus, Gherceşti, Pieleşti,

Breasta, Malu Mare, Bucovăţ, Mischii şi Cârcea. Gradul de concentare al populaţiei în

centrul metropolitan va fi de 81,1%, restul fiind populaţie rurală.

106

La 1 iulie 2005.

167

La Suceava, au avut loc deja discuţii cu autorităţile din localităţile locale din

localităţile Salcea, Moara, Ipoteşti, Bosanci, Pătrăuţi şi Şcheia pentru realizarea unor

proiecte comune. Cel mai important proiect legat de consituirea unei arii metropolitane

este construirea unei reţele de drumuri, cu fonduri ale Uniunii Europene, care să lege

municipiul de comunele din jur.

De asemenea, oraşele Deva, Hunedoara şi Simeria au în plan să se asocieze într-

o zonă metropolitană cu peste 120.000 de locuitori. Acest lucru va putea fi materializat

dacă localnicii acestor oraşe îşi vor manifesta acordul la un referendum organizat în

acest scop.

168

Capitolul X

ORGANIZAREA SPAŢIILOR RURALE PE BAZA COOPERĂRII

INTERCOMUNALE

1. CADRU CONCEPTUAL.

FRAGMENTAREA STRUCTURILOR ADMINISTRATIVE DE NIVEL LOCAL

Tendinţa de fragmentare la nivel local prin multiplicarea numărului de comune,

manifestată îndeosebi după anul 2000107

, pune în discuţie implementarea unor noi

strategii de amenajare a teritoriului. Acestea au la bază două alternative: fie instituirea

unui nivel administrativ de tip subdepartamental, similar arondismentelor franceze sau

plaselor din România interbelică, fie crearea unor structuri de asociere intercomunală,

flexibile, pe bază de voluntariat, pornind de la interese comune. Dacă în primul caz este

vorba de o decizie politico-administrativă, pornită de la nivel central şi consfinţită prin

referendum, în a doua situaţie, iniţiativa ar trebui să aparţină în exclusivitate

comunităţilor locale. În acest sens, considerăm că extrapolarea experienţei franceze a

„ţărilor” la spaţiul românesc ar fi un experiment nu numai util, dar mai ales benefic, cu

implicaţii favorabile în dinamica satului românesc. Spunem „sat”, deoarece doar cu

câteva mici excepţii, noile nuclee urbane declarate în a doua jumătate a secolului trecut

dar şi în cei 15 ani de la discordanţa politică, economică şi socială reprezentată de anul

1989, nu s-au constituit în adevărate nuclee de polarizare cu funcţii urbane. În

majoritatea cazurilor, chiar dacă au fost investite cu statut urban, sau au rămas în

continuare în domeniul rural, beneficiind de sprijinul programelor europene pentru

dezvoltare rurală, dinamica acestora a fost în general similară.

Harta administrativ-teritorială, atât în varianta existentă, cât şi în cea propusă ca

model de optimizare, se caracterizează printr-o mare fragmentare la nivel local: 2914

comune şi 319 oraşe (dintre care 103 municipii)108

, fragmentare care tinde să se

accentueze prin desprinderea unor sate din comunele existente deja şi transformarea

acestora în noi structuri administrative.

Tabelul 33– Evoluţia numărului de unităţi administrativ-teritoriale între 1990 şi 2006 anul oraşe, din care municipii comune

1990 260 56 2688

2006 320 103 2914

Procesul poate fi considerat unul benefic, fiind circumscris acţiunilor de

reinvestire a unor sate cu statut de centru comunal, deţinut anterior anului 1968.

Reînfiinţarea tuturor celor 1551 comune desfiinţate în 1968 ar reduce suprafaţa medie a 107

Dintre cele 189 de noi comune constituite între 1990 şi 2005, doar 5 şi-au dobândit acest statut

înainte de 2000. 108

La 1 ianuarie 2007.

169

structurilor administrative de nivel local de la 80,27 km2 în prezent, la 53,64 km

2 iar

revenirea la situaţia din 1925 ar face ca suprafaţa medie a unei comune să fie de numai

33,6 km2. Cum structurile locale prezintă cele mai puternice caracteristici ale spaţiilor

identitare, delimitarea acestora nu poate fi realizată decât prin acordul colectivităţilor

locale respective şi nu prin impunerea unor plafoane demografice sau financiare, cu atât

mai puţin a unor decupaje administrative planificate din exterior.

Suprafaţa lor redusă şi lipsa unor resurse financiare adecvate pentru susţinerea

unor programe de dezvoltare coerente şi pe termen lung ar favoriza asocierea lor pe bază

de voluntariat, în structuri de cooperare intercomunală, condiţie necesară şi pentru

alocarea de fonduri structurale europene pe perioada 2007-2013. Structurile de

cooperare intercomunală reprezintă, aşadar, structuri asociative de cooperare între

colectivităţile teritoriale de nivel comunal. Practica administrativă românească a mai

experimentat, la începutul secolului al XX-lea, acest sistem de cooperare.

2. Evoluţia structurilor de cooperare intercomunală în România

Prin însăşi definiţia sa, comuna poate fi considerată o structură asociativă:

„unitate administrativ-teritorială care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de

interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile

economice, social-culturale şi geodemografice”109

.

Instituţionalizarea comunei a fost realizată după Unirea Principatelor, prin Legea

comunală din 1864, plafonul demografic de constituire a comunelor fiind situat la 100

familii sau la 500 de locuitori. Pe această bază au fost constituite pe teritoriul Vechiului

Regat al României 2905 comune, suprafaţa unei comune fiind în medie de 47,5 km2.

Puternica fragmentare la nivel local, suprafaţa şi populaţia redusă a structurilor

administrative de nivel comunal110

nu puteau asigura, decât în foarte puţine cazuri,

constituirea unor bugete suficient de puternice pentru a se putea realiza a adevărată

autonomie financiară. Prin urmare, legea din 1 mai 1904 a ridicat plafonul de constituire

a comunelor la 800 locuitori, fixând o limită minimală a venitului realizat de comună de

8000 lei (Nistor, 2000). Numai 299 din cele 2905 comune îndeplineau acest criteriu;

celelalte s-au asociat, formând 962 cercuri comunale, fiecare trebuind să-şi poată finanţa

serviciile minimale de sănătate şi de ordine publică.

Cercurile comunale nu au funcţionat decât 4 ani, fiind desfiinţate prin legea din 29

aprilie 1908, care a pus bazele unui sistem de asociere lucrativ al colectivităţilor

109

Erdeli, G. et al. (1999), Dicţionar de geografie umană, Edit. Corint, p. 83. 110

Legea comunală din 1 aprilie 1864 includea în categoria comunelor, ca unităţi administrativ-

teritoriale cu personalitate juridică „toate satele, oraşele şi orăşelele (târgurile)”. Distincţia dintre

comunele rurale şi cele urbane avea să se facă abia după 30 de ani (prin legea din 31 iulie 1894),

datorită progresului tehnologic al societăţii ce a conturat diferenţieri tot mai mari între mediul urban şi

cel rural.

170

teritoriale locale, pentru realizarea sau întreţinerea unor lucrări de utilitate publică

locală, economică, culturală sau tehnico-edilitară.

Legea pentru unificare administrativă din 14 iunie 1925 constituie principalul

element de referinţă în reglementarea juridică a sistemului asociativ al comunităţilor

locale de nivel comunal. Legea era orientată în spiritul unui centralism excesiv,

concretizat printr-o puternică fragmentare administrativă, tendinţa generală fiind de a se

crea pe cât posibil, din fiecare sat câte o comună, situaţie imposibilă datorită veniturilor

medii foarte reduse ale comunelor din Vechiul Regat şi, în parte, a celor din Basarabia.

Au fost constituite 8751 comune, cel mai mare număr de unităţi administrativ-teritoriale

de nivel local care au existat vreodată în România, alcătuite din 15.267 sate. Dat fiind

numărul foarte mare al acestora şi puterea lor financiară extrem de redusă, autonomia

locală rămânea doar un deziderat, fiind pur formală. De aceea, legea menţinea sistemul

de asociere lucrativă iniţiat în 1908. Acesta a fost desfiintat în 1929, guvernul ţărănist

condus de Iuliu Maniu optând pentru constituirea unor unităţi administrative de

dimensiuni mari care să poată beneficia de o veritabilă autonomie locală. La nivel

comunal, această tendinţă s-a tradus prin reducerea drastică a numărului de comune, de

la 8751 la numai 1500 (numărul satelor rămânând acelaşi) datorită ridicării plafonului

demografic şi financiar de constituire a comunelor. Legea a fost puternic contestată de

opoziţie, mai ales de către Partidul Naţional Liberal, care revenit la guvern, a reluat

principiile centralizării excesive din 1925 (prin legea administrativă din 1936).

După anul 1950, conducerea politică comunistă a redus iniţiativele locale la

acţiuni ce răspundeau exclusiv comandamentelor de partid şi de stat, autonomia locală

fiind pur formală, iar cadrul instituţional de asociere intercomunală, inexistent.

Numărul comunelor a fost redus continuu de la 8751 în 1936, la 4313 în 1956111

,

4259 în 1960; 2706 în 1968, ajungând în 1989 la 2326 şi la 2914 în prezent112

.

Legislaţia românească reglementează doar cooperarea contractuală dintre

colectivităţile teritoriale locale prin intermediul consiliilor locale în vederea realizării

unor lucrări şi servicii de interes public, precum şi colaborarea cu agenţi economici

pentru realizarea unor lucrări de interes comun, pe bază de convenţii. Aceste

reglementări sunt cuprinse în legea administraţiei publice locale, legea finanţelor publice

şi legea finanţelor publice locale (Popescu, 1999).

3. Cooperarea intercomunală în România postrevoluţionară. Premise şi evoluţii

Declinul economic accentuat ce a caracterizat ultimul deceniu al secolului trecut

şi-a găsit o reflectare amplă şi asupra deciziilor politico-administrative, prin reorientarea

acestora de la un fundament ideologic, la unul predominant economic. Un prim pas în

acest proces l-a constituit tendinţa de restitutio in integrum care s-a circumscris

111

Între 1950 şi 1956 s-a constatat totuşi o mărire a numărului de comune de la 4.052 la 4.313. 112

La 1 ianuarie 2007.

171

majorităţii deciziilor politice cu caracter legislativ din prima jumătate a anilor ‟90.

Legile fondului funciar, legea caselor naţionalizate, reabilitarea unor personalităţi

politice, îndeosebi a unora din perioada interbelică, eforturile de a repune într-o lumină

obiectivă istoria contemporană a României ca şi a întregului sistem comunist au

reprezentat tot atâtea încercări de a corecta deciziile arbitrare ale regimului politic

înlăturat în decembrie 1989. Încercările de reînfiinţare a structurilor administrativ-

teritoriale desfiinţate în 1950 s-au înscris şi ele pe aceleaşi coordonate.

Depunerea la 22 iunie 1995 a cererii de aderare a României la Uniunea Europeană

a deschis însă calea negocierilor pentru adoptarea acquis-ului comunitar. Extrapolat la

nivelul structurilor administrativ-teritoriale, acesta a însemnat începutul demersurilor de

constituire la nivelul României a unor unităţi teritoriale comparabile ca suprafaţă şi

mărime demografică cu regiunile europene. Această tendinţă, bazată pe integrarea

structurilor administrative preexistente a avut câştig de cauză în dauna celei bazate pe

fragmentare şi pe reconstituirea vechilor judeţe, găsindu-şi concretizarea în anul 1997

prin constituirea celor opt regiuni de dezvoltare, ca suport teritorial pentru

implementarea politicilor de dezvoltare regională113

.

Dacă la nivel macroteritorial se pare că tinde să aibă câştig de cauză tendinţa de

integrare în structuri administrative de talia regiunilor europene, la nivel microteritorial

este evidentă o tendinţă inversă, de fragmentare, prin crearea de noi structuri

administrative de nivel local, ca urmare a desprinderii de cele existente. Motivate în

general de raţiuni istorice şi de patriotism local (reînfiinţarea comunelor desfiinţate

abuziv în 1950 şi 1968), adevăratele motive ce stau la baza procesului de înfiinţare de

noi comune par să fie cele de ordin economic şi politic.

Declinul economic de ansamblu al perioadei postrevoluţionare, concretizat printr-

o puternică degradare a infrastructurii fostelor CAP-uri (clădiri, silozuri adăposturi

pentru animale, sisteme de irigaţii, sere şi solarii etc) a amplificat moştenirea unui

spaţiu rural îmbătrânit şi feminizat, ca urmare a politicii de industrializare forţată dusă

de autorităţile comuniste.

În acest context, reinserţia în spaţiul rural a celor disponibilizaţi prin reconversia

industriei urbane, favorizată şi de unele măsuri legislative de retrocedare a fondului

funciar sau de acordare a unor facilităţi financiare, a fost deosebit de dificilă conducând

adesea la fenomene sociale marginale. La acestea se mai adaugă pe de o parte

degradarea continuă a infrastructurii tehnico-edilitare şi de comunicaţii pe fondul unei

penurii financiare generalizate, iar pe de altă parte consecinţele unor fenomene

climatice, hidrologice şi geomorfologice extreme (inundaţii, secete, alunecări de teren)

ce au afectat un mare număr de comunităţi rurale, amplificând fenomenul de sărăcie

endemică asociat cu sentimentul dependenţei de o administraţie locală străină de multe

ori de problemele locale ale locuitorilor.

Potenţialul de poziţie ocupă de asemenea un rol important. În multe sate izolate

sau în comune aflate în proces de depopulare, au apărut tendinţe secesioniste care

113

Acestea au fost legiferate prin Legea dezvoltării regionale nr. 151 din 15 iulie 1998 (art. 5 şi 6).

172

vizează înfiinţarea unor structuri administrative proprii, care să elimine drumurile lungi

şi costisitoare, uneori de zeci de kilometri, până la actualele reşedinţe de comună.

În aceste condiţii, prin separarea unor sate şi formarea de noi comune cu un număr

mai mic de locuitori se încearcă revitalizarea economico-socială unor comunităţi locale,

printr-o mai bună autoadministrare, condiţie esenţială pentru atragerea de fonduri

extrabugetare. În multe cazuri însă, în spatele acestor iniţiative se ascund orgolii şi

interese locale mascate prin puternicul ataşament al primarilor faţă de alegători, interese

ce conduc în realitate la sporirea aparatului birocratic, corupţie şi la blocarea iniţiativelor

antreprenoriale.

Pe această bază au fost înfiinţate, între 1 ianuarie 1990 şi 1 ianuarie 2007, 230

comune noi (Fig. 48), acest proces atingând apogeul între anii 2002 şi 2004 ca urmare a

adoptării în iulie 2001 a secţiunii a IV-a din Planul de amenajare a teritoriului naţional,

privind reţeaua de localităţi114

. Prin acest act normativ au fost stipulate legislativ atât

criteriile minimale de constituire a comunelor, cât şi cele privitoare la transformarea

acestora în oraşe. Nerespectarea în multe situaţii de către satele ce au fost propuse pentru

investirea cu statut de centru comunal a acestor condiţii ca urmare a unor presiuni

exercitate de către autorităţile locale, asociată cu deciziile politice adesea cu caracter

subiectiv, de înfiinţare a unor comune au condus la atragerea de iniţiative

antreprenoriale în unele cazuri forţat, menite să stimuleze dezvoltarea locală a

respectivelor comunităţi rurale pentru a le face compatibile cu standardele impuse de

normativele legislative.

În condiţiile accentuării fragmentării nivelului administrativ comunal, devine nu

numai funcţională, dar şi utilă cooperarea contractuală dintre colectivităţile teritoriale

locale prin intermediul consiliilor locale în vederea realizării unor obiective de

infrastructură şi servicii de interes public, dar şi colaborarea cu agenţi economici pentru

realizarea unor lucrări de interes comun, pe bază de convenţii în parteneriat public-

privat. Modelul pays-urilor franceze poate constitui un bun exemplu în acest sens.

Intercomunalitatea în Franţa se sprijină pe o veche tradiţie. Marcată permanent de

puternica fragmentare administrativă, societatea franceză a purtat mereu amprenta

cooperării intercomunale.

Cu cele 36.700 comune ale sale, Franţa are nivelul administrativ local cel mai

fragmentat din întregul spaţiu al Uniunii Europene, situându-se la mare distanţă faţă de

oricare alt stat membru. Cauzele ce stau la baza acestor evoluţii sunt asemănătoare cu

cele din România: profundul ataşament al locuitorilor faţă de localitatea lor, puternic

identificată cu un spaţiu mental, de autonomie locală, cu un mijloc de afirmare a

identităţii locale în condiţiile unui sistem administrativ centralizat. Primarii, primii

chemaţi să se pronunţe pentru reducerea numărului de comune, invocă în general, pentru

a respinge fuziunea, puternicul lor ataşament faţă de alegători. Astfel se face că din

numărul total al comunelor, aproape 80% (28.600) au sub 1000 locuitori, 61% dintre ele

situându-se chiar sub plafonul a 500 locuitori, ceea ce nu le permite să dispună de

114

Legea 351 din 6 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, XIII, 408 din 13 iulie 2001.

174

serviciile necesare unui real exerciţiu al puterii locale. La aceasta se adaugă suprafaţa

medie, extrem de redusă a unei comune franceze: numai 15,1 km, în cazul multora

aceasta coborând la sub 10 km2. Iată de ce, prin adoptarea în 1995 şi 1999 a legilor

privind amenajarea teritoriului a fost instituţionalizată cooperarea intercomunală prin

constituirea „comunităţilor de comune” şi a „ţărilor”.

Dacă „ţările” de pe teritoriul Franţei reprezintă o creaţie de dată relativ recentă,

acestea îşi găsesc un corespondent ancestral la nivelul spaţiului geografic românesc.

Menţionate documentar încă din Evul Mediu timpuriu (1200-1300), ţările au căpătat pe

parcursul timpului toate caracteristicile ce le definesc ca regiuni geografice specifice ale

României (Ilieş, 1999). Situate pe un nivel spaţial inferior provinciilor istorice, dar

superior comunităţilor locale de nivel comunal, ţările reprezintă cele mai caracteristice

structuri teritoriale funcţionale de nivel mediu ale spaţiului românesc. Viabilitatea

acestora a fost confirmată prin marea lor stabilitate în timp, devenind spaţii de raportare

a identităţii locuitorilor, dar şi spaţii mentale etnografice şi spaţii trăite (l’espace vécu)

(Cocean, 2002). Această funcţie este amplificată de nucleele de polarizare locală cu

funcţie etno-turistică care, în condiţiile absorbţiei de investiţii în turismul rural şi

agroturism au cunoscut o puternică dezvoltare.

La fel ca în cazul „ţărilor” franceze, corespondentul lor românesc nu acoperă

întregul teritoriu naţional, ci doar vechile creuzete de locuire, corespunzătoare în general

spaţiilor depresionare, ce au avut, în vremurile de restrişte ale istoriei românilor, rol de

adăpost.

Spre deosebire de acestea însă, ţările din spaţiul românesc deşi au funcţionat de-a

lungul timpului şi ca entităţi politice şi politico-administrative, iar în prezent reprezintă

spaţii regionale bine individualizate, nu au fost instituţionalizate legislativ. Iată de ce,

considerăm oportun un act normativ privind instituţionalizarea acestora prin constituirea

unor structuri de cooperare intercomunală suprapuse ţărilor istorice, a căror

funcţionalitate a fost demonstrată, dar deschise oricăror forme de asociere din afara

spaţiului acestora.

Prezenţa unor nuclee urbane puternice care să poată polariza eficient sistemele

locale de aşezări ar putea permite transformarea unora dintre aceste ţări (Ţara

Maramureşului, Ţara Dornelor, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara

Haţegului) în structuri administrative de nivel subdepartamental.

175

Tabelul 34 - Incadrarea spaţiilor mentale etnografice pe nivele de structurare spaţială Nivel

macrospaţial

Regiuni

Istorice

Nivel

mezospaţial

„Ţări”

Nivel microspaţial

Comune / Oraşe

Banat Almăjului (CS)

Bozovici, Lăpuşnicu Mare, Dalboşeţ, Bănia, Şopotu Nou, Prigor,

Eftimie Murgu.

Pădurenilor

(Ţinutul ~)115

(HD)

Hunedoara, Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Dobra, Ghelari, Lelese,

Pestişu Mic, Topliţa, Veţel.

Bucovina Câmpulungului

(Ocolul ~) (SV)

Câmpulung Moldovenesc, Vama, Pojorâta, Sadova, Fundu

Moldovei, Frumosu, Frasin.

Dornelor

(SV)

Vatra Dornei, Dorna Candrenilor, Dorna Arini, Iacobeni, Panaci,

Şaru Dornei,

Poiana Stampei.

Crişana Beiuşului

(BH)

Beiuş, Pocola, Remetea, Căbeşti, Curăţele, Budureasa, Tărcaia,

Finiş, Şoimi, Uileacu de Beiuş, Drăgăneşti, Lazuri de Beiuş,

Bunţeşti, Rieni, Pietroasa, Ştei, Lunca, Câmpani, Vaşcău, Nucet,

Cărpinet, Criştioru de Jos.

Silvaniei

(Sălajului) (SJ)

Şimleu Silvaniei, Pericei, Vârşolţ, Crasna, Horoatu Crasnei, Cizer,

Bănişor, Sâg, Vălcău de Jos, Nuşfalău, Ip.

Zarandului

(AR)

Sebiş, Vârfurile, Pleşcuţa, Gurahonţ, Brazii, Dieci, Almaş,

Chisindia, Dezna, Igneşti, Moneasa, Buteni, Bârsa, Bocsig,

Şilindia, Tăuţ, Cărand.

Dobrogea - -

Maramureş

- Oaş

Maramureşului

(MM)

Sighetu Marmaţiei, Sarasău, Câmpulung la Tisa, Săpânţa, Remeţi,

Giuleşti, Vadu Izei, Călineşti, Deseşti, Ocna Şugatag, Bârsana,

Rona de Jos, Rona de Sus, Bocicoiu Mare, Budeşti, Botiza,

Strâmtura, Ieud, Dragomireşti, Rozavlea, Leordina, Ruscova,

Repedea, Bistra, Vişeu de Sus, Vişeu de Jos, Poienile de sub

Munte, Poienile Izei, Bogdan Vodă, Moisei, Borşa, Săcel, Siliştea

de Sus.

Oaşului

(SM)

Negreşti-Oaş, Vama, Certeze, Bixad, Călineşti-Oaş, Oraşu Nou,

Târşolţ, Cămârzana, Gherţa Mică.

Moldova Vrancei

(VR)

Năruja, Vrâncioaia, Nistoreşti, Bârsăneşti, Valea Sării, Paltin,

Vidra, Reghiu, Andreiaşu de Jos, Nereju, Tulnici.

Muntenia - -

Oltenia Loviştei (VL) Brezoi, Mălaia, Voineasa, Racoviţa, Câineni, Boişoara, Perişani.

Severinului

(MH)

Drobeta-Turnu Severin, Brezniţa-Ocol, Izvoru Bârzii, Malovăţ,

Şimian, Husnicioara, Căzăneşti, Şişeşti.

115

Satele ce alcătuiesc Ţinutul Pădurenilor sunt Răduleşti, Făgeţel, Ohaba, Strigoanea (Bujoru, n.n.),

Stănceşti, Boia Bârzii, Muncelu Mic, Runcu Mic, Muncelu Mare, Merişor, Faţa Roşie, Răchiţaua,

Feregi, Poieniţa Tomii, Cutin, Bătrâna, Cerbăl, Ulm, Ciulpăz, Arănieş, Dumbrava, Socet, Groş, Runcu

Mare, Socet, Cerişor, Lelese, Poiana Răchiţele, Sohodol, Alun, Plop, Ghelari, Ruda, Vadu Dobrii,

Bunila, Poieniţa Voinii, Vălari, Cernişoara-Florese, Meria, Goleş, Haşdău şi Dăbâca (Kräutner, H.G,

1984, Munţii Poiana Ruscă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti).

176

Transilvania Amlaşului

(SB)

Sibiu, Cisnădie, Sadu, Tălmaciu, Râu Sadului, Răşinari, Poplaca,

Orlat, Gura Râului, Sălişte, Cristian, Tilişca, Şelimbăr, Ocna

Sibiului, Şura Mică, Şura Mare, Roşia, Vurpăr, Slimnic, Loamneş.

Bârsei

(BV-CV)

Braşov, Săcele, Codlea, Ghimbav, Râşnov, Cristian, Vulcan, Brad,

Moieciu, Zărneşti, Poiana Mărului, Şinca Nouă, Târlungeni,

Budila, Teliu, Dobârlău, Hărman, Prejmer, Sânpetru, Hălchiu, Bod,

Dumbrăviţa, Feldioara, Hăghig, Măieruş, Apaţa, Belin, Vâlcele,

Ilieni, Chinchiş, Dobârlău, Ozun, Sfântu Gheorghe, Valea Crişului,

Bodoc, Ghidfalău, Reci, Moacşa, Boroşneu Mare, Brateş, Covasna,

Zăbala, Ghelinţa, Cătălina, Cernat,

Târgu Secuiesc, Turia, Sânzieni, Poian, Ojdula, Breţcu, Lemnia.

Bistriţei

(BN)

Bistriţa, Şieu-Măgheruş, Budacu de Jos, Cetate, Livezile, Josenii

Bârgăului, Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mărişelu, Şieu,

Şieuţ, Monor.

Chioarului

(MM)

Şomcuta Mare, Remetea Chioarului, Copalnic Mănăştur, Satu

Lung, Săcălăşeni, Mireşu Mare, Valea Chioarului.

Ciucurilor

(HR)

Miercurea Ciuc, Păuleni-Ciuc, Siculeni, Frumoasa, Mihăileni,

Dăneşti, Cârţa, Sândominic, Bălan, Sâncrăieni, Sânsimion,

Sânmartin, Ciucsângeorgiu, Tuşnad, Băile Tuşnad.

Făgăraşului

(BV)

Făgăraş, Mândra, Şercaia, Şinca, Hârseni, Recea, Voila, Beclean,

Lisa, Victoria, Viştea, Ucea, Şoarş, Cincu, Bruiu, Chirpăr, Arpaşu

de Jos, Cârţa, Porumbacu de Jos, Avrig, Racoviţa.

Giurgeului

(HR)

Gheorgheni, Lăzarea, Ditrău, Remetea, Subcetate, Sărmaş,

Gălăuţaş, Topliţa, Joseni, Ciumani, Suseni, Voşlăbeni.

Haţegului

(HD)

Deva, Hunedoara, Călan, Simeria, Turdaş, Băcia, Mărtineşti,

Boşorod, Bretea Română, Haţeg, Sântămăria-Orlea, Toteşti,

General Berthelot, Cârjiţi, Peştişu Mic.

Homoroadelor

(BV-HR)

Rupea, Caţa, Homorod, Ocland, Mereşti, Lueta, Mărtiniş, Vlăhiţa,

Copâlniţa.

Lăpuşului (MM) Târgu Lăpuş, Lăpuş, Cupşeni, Suciu de Sus, Vima Mică, Cerneşti,

Coroieni.

Momârlanilor

(Ţinutul ~) (HD)

Petroşani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani.

Moţilor

(AB-HD)

Câmpeni, Abrud, Roşia Montană, Bucium, Bistra, Almaşu Mare,

Lupşa, Buceş, Vidra, Sohodol, Poiana Vadului, Scărişoara, Horea,

Albac, Mogoş, Vadu Moţilor, Întregalde, Ciuruleasa, Bulzeştii de

Sus, Blăjeni, Buceş, Bucuresci, Crişcior.

Năsăudului

(BN)

Năsăud, Rebrişoara, Rebra, Feldru, Ilva Mică, Coşbuc, Salva,

Zagra, Nimigea, Chiuza, Şintereag, Dumitra, Telciu, Şintereag,

Dumitra, Telciu, Şieu-Odorhei.

Praidului

(HR-MS)

Sovata, Praid, Corund.

Aşezările umane cu funcţie de centru polarizator (loc central) sunt scrise îngroşat

178

Funcţionalitatea acestora este proiectată în psihologia locuitorilor; regiunea

devine astfel spaţiu mental şi spaţiu etnografic, spaţiu de raportare a identităţii

locuitorilor, al comuniunii dintre om şi mediul său de viaţă, element fundamental în

durabilitatea oricărei structuri de organizare teritorială. Spaţiile mentale sunt în acelaşi

timp spaţii funcţionale, dar şi spaţii de omogenitate culturală, spaţii structurate de jos în

sus, pe baza relaţiilor dintre colectivităţile locale. Regiunile europene sunt, în cea mai

mare parte a lor, spaţii mentale constituite în decursul unui îndelungat proces istoric,

identitatea regională a locuitorilor fiind, în unele cazuri, mai puternică decât cea

naţională (cazul Flandrei şi al Valoniei în Belgia, al landurilor germane şi austriece, al

cantoanelor elveţiene sau al unora dintre comunităţile autonome spaniole). De aceea,

considerăm că regiunile care au ajuns în timp la stadiul de spaţii mentale pe baza

cooperării intercomunale, indiferent de mărimea acestora, sunt cele mai viabile pentru a

fi investite cu statut administrativ.

Cu toate acestea, în condiţiile constituirii unor structuri de cooperare

intercomunală la nivelul spaţiului rural românesc (Fig. 49), un prim obstacol şi cel mai

important, considerăm noi, ar putea fi cel psihologic. Dacă pentru francezi practicile

participative, parteneriatul între colectivităţile locale sau între diferitele instituţii şi actori

locali au o conotaţie pozitivă, aducătoare de beneficii reciproce, pentru ţăranul român

„experienţa” celor patru decenii de colectivizare forţată după principii ideologice îl face

să se menţină deosebit de reticent, asociind ideeea de intercomunalitate, de participare

colectivă cu o restauraţie a principiilor comuniste. Edificatoare în acest sens poate fi

diferenţa fundamentală dintre cele două accepţiuni date unui acelaşi termen: cooperativă

agricolă de producţie… Iată de ce se impune în primul rând o conştientizare a opiniei

publice prin acţiuni de informare la nivelul colectivităţilor locale, fără de care orice

iniţiativă locală orientată în această direcţie tinde să fie blocată încă de la început de

prejudecăţile dobândite pe parcursul deceniilor de colectivizare !

179

Capitolul XI

ORGANIZAREA SPAŢIILOR PERIFERICE STATULUI.

ZONELE TRANSFRONTALIERE ŞI EUROREGIUNILE

Contradicţia dintre fragmentarea instituţională a teritoriului şi existenţa unor

probleme transnaţionale care au impus un sistem unitar de abordare şi deci o colaborare

transfrontalieră, a creat premisele apariţiei unor noi tipuri de structuri de cooperare

regională, suprapuse frontierelor statale: zonele transfrontaliere şi euroregiunile. Acest

tip de cooperare trebuie să ţină seama că între cele două zone frontaliere se interpune o

fâşie de graniţă şi de cele mai multe ori, între ele există legislaţii diferite care impun

exigenţe diferite ale cadrului de cooperare. Prin urmare, principalul pericol ce poate

afecta regiunile transfrontaliere, este reprezentat de procesul de fragmentare; dacă

acesta nu este bine coordonat la nivel central, există riscul pierderii autorităţii, zona

transfrontalieră gravitând către unul dintre statele coparticipante.

Problemele care stau la baza dinamicii zonelor transfrontaliere derivă din gradul

de armonizare al politicilor de dezvoltare a celor două zone frontaliere ce vin în contact.

Spaţiile situate de o parte şi de alta a unei graniţe au sau nu tendinţa de a evolua în

acelaşi sens, tendinţă dată de politicile centrale şi locale faţă de acestea, dar şi de

situaţiile particulare din teren, care determină tipul de zonă transfrontalieră.

1. ZONELE TRANSFRONTALIERE.

TIPURI DE ZONE TRANSFRONTALIERE

Într-o accepţiune largă, zona transfrontalieră reprezintă spaţiul situat de o parte şi

de alta a frontierei, cu lăţimi ce variază între 30 şi 60 km, caracterizat printr-o variaţie

tranşantă a fluxurilor umane şi materiale. Elementele determinante ce stau la baza

definirii spaţiului transfrontalier sunt date de structura şi configuraţia graniţelor de stat,

ce imprimă fluxurilor transfrontaliere anumite particularităţi legate de intensitate şi

structură, cât şi de dispunerea nucleelor de convergenţă locală care determină orientarea

acestor fluxuri. Identitatea spaţiului transfrontalier este prin urmare determinată de

elementele de complementaritate şi omogenitate dintre cele două spaţii frontaliere, iar

polarizarea vectorilor de cooperare transfrontalieră este condiţionată de dispunerea

aşezărilor umane, îndeosebi a celor cu rol de polarizare locală şi regională.

Caracterul omogen sau eterogen al populaţiei, prezenţa sau nu a minorităţilor

naţionale, gradul de dezvoltare al infrastructurii şi, nu în ultimul rând, antecedentele

istorice, care au favorizat sau limitat în timp fluxurile transfrontaliere, au făcut ca zonele

transfrontaliere să prezinte particularităţi diferite. Intensitatea şi variaţia fluxurilor

transversale cu caracter local au condus la individualizarea a două modele teoretice de

zone transfrontaliere:

180

- Zone transfrontaliere caracterizate printr-o variaţie bruscă a fluxurilor,

determinate de caracterul omogen al populaţiilor celor două zone frontaliere ce vin în

contact, graniţe relativ închise, care se suprapun unor regiuni de inaccesibilitate naturală,

cu un potenţial redus de locuire şi cu o infrastructură slab dezvoltată. Acestea se

suprapun zonelor montane şi deşertice sau unor mari cursuri de apă, care au funcţionat

de-a lungul timpului ca bariere în schimburile de populaţie şi în funcţie de care s-au

conturat marile decupaje culturale ale lumii. Este cazul sistemului montan himalayan,

dispus între Tibetul budhist şi subcontinentul indian, sau al Saharei care a acţionat ca

barieră în răspândirea către sudul Africii a civilizaţiei arabe. La rândul lor, Anzii,

Pirineii sau Pamirul au funcţionat ca areale de separare, constituind domenii ideale de

trasare a graniţelor.

- Zone transfrontaliere în care fluxurile transversale variază lent, datorită unui

amestec progresiv al populaţiei, a prezenţei minorităţilor de o parte şi de alta a graniţei,

rezultat al unor vechi raporturi de interacţiune stabilite în timp, în condiţiile unui cadru

natural favorabil, a unor sisteme de aşezări bine individualizate şi a unor economii

complementare. Frontierele interioare ale Uniunii Europene constituie un exemplu

caracteristic în acest sens, identitatea zonelor transfrontaliere fiind dată de modul în care

frontierele au transgresat şi regresat de-a lungul istoriei. Acestea devin din elemente de

ruptură între două entităţi politice cu caracteristici diferite, spaţii de sudură, de

armonizare între acestea, cu particularităţi economice şi culturale specifice.

2. ZONELE TRANSFRONTALIERE ŞI ROLUL ACESTORA ÎN FORMAREA

EUROREGIUNILOR.

TIPURI DE EUROREGIUNI DE COOPERARE TRANSFRONTALIERĂ

Apariţia euroregiunilor este legată de intensa colaborare transfrontalieră din

spaţiul vest-european, nucleele urbane de polarizare transfrontalieră şi configuraţia

graniţelor de stat constituind principalii lor factori generatori. Prima euroregiune este

considerată a fi Regio Basiliensis, constituită în 1963116

, pe baza ariei de polarizare a

oraşului Basel. Dezvoltarea rapidă a industriei în perioada postbelică şi liberalizarea

regimului vamal au contribuit la creşterea rapidă a aglomerării urbane care s-a extins

peste limitele teritoriului naţional. Aceasta a fost favorizată de relaţiile economice,

formate de-a lungul timpului, de nivelul relativ ridicat al gradului de industrializare şi

urbanizare a regiunilor frontaliere din Franţa şi Germania. Tot la frontiera dintre Elveţia

şi Franţa funcţionează Regio Genevensis, dezvoltată pe baza ariei de polarizare a

Genevei. Populaţia care îşi desfăşura activitatea în această zonă a rezolvat problema

preţurilor foarte ridicate ale locuinţelor, generată de lipsa de spaţiu din jurul Genevei

prin construirea de locuinţe pe teritoriul francez, în apropierea graniţei, unde preţurile

terenurilor erau mai mici. În plus, o parte din populaţia franceză din zona de frontieră îşi

116

Euroregiunea a căpătat statut oficial în anul 1976.

181

desfăşoară activitatea în regiunea Genevei, unde salariile sunt mai mari. Aceste

fenomene au avut ca efect difuzarea urbanizării în regiune, transformând practic zona

frontalieră franceză într-un hinterland al Genevei.

Germania, prin poziţia sa geografică în interiorul continentului şi prin numărul

mare de state învecinate (9) a atras de-a lungul frontierelor sale cea mai mare

concentrare a euroregiunilor, atât în perimetrul zonei transfrontaliere estice, cu Olanda,

Belgia, Luxemburg şi Franţa, cât şi în lungul fostei „Cortine de Fier”, la graniţa cu

Polonia şi Cehia. În legislaţia germană, sunt prezente 6 caracteristici distincte ale

euroregiunilor:

- euroregiunile reprezintă formele cele mai eficiente ale cooperării din zonele de

frontieră;

- euroregiunile ajută la echilibrarea nivelelor de dezvoltare diferită a zonelor de

frontieră;

- euroregiunile consolidează încrederea şi spiritul de cooperare a locuitorilor;

- euroregiunile constituie terenul de exersare a bunei vecinătăţi şi a integrării;

- euroregiunile ajută la depăşirea moştenirilor negative ale trecutului;

- euroregiunile constituie elemente importante ale atenuării discrepanţelor dintre statele

dezvoltate economic din UE şi noile membre.

Dintre euroregiunile cu participare germană, una dintre cele mai reprezentative

este considerată a fi Euroregiunea Maas-Rhin, care include provinciile Limburg, Liege

şi comunitatea germană din jurul oraşului Liege (Belgia), partea nordică a provinciei

Limburg din Olanda şi câteva kreize din jurul oraşului german Aachen. Principalele

elemente unificatoare sunt cel lingvistic (populaţie de limbă germană) şi cel al

convergenţei fluxurilor de populaţie şi bunuri, euroregiunea fiind situată pe traseul celor

mai importante axe de transport feroviar, rutier, aerian şi fluvial. Dotată cu o

infrastructură dezvoltată, euroregiunea se caracterizează printr-un deosebit potenţial

economic, datorat forţei de muncă înalt calificată, ramurilor industriale cu tehnologii de

vârf şi unui sistem instituţional de învăţământ şi cercetare.

Între Elveţia şi Italia funcţionează Regio Insubrica, poziţionată între cantonul

elveţian de limbă italiană Tessin şi zona metropolitană a oraşului Milano. Şi în acest caz,

unitatea lingvistică a populaţiei este evidentă. În anii ‟60, cantonul Tessin a înregistrat o

puternică terţiarizare a economiei. Multe segmente productive ale industriei elveţiene au

fost mutate în sudul cantonului, în apropierea graniţei cu Italia, cu scopul de a beneficia

de forţa de muncă mai ieftină de origine italiană. Pe de altă parte, relaţia a funcţionat si

invers, dinspre Italia spre Elveţia. Provinciile italiene Como, Varesse şi Lecco dispuneau

de o industrie performantă si bine structurată, constituind una dintre cele mai dezvoltate

zone din Italia. În a doua parte a deceniului ‟70 însă, marile unităţi industriale au fost

închise, începând un proces de delocalizare şi reconversie industrială. Acesta a reuşit

fără prea mari costuri sociale, datorită absorbţiei forţei de muncă disponibilizată de

întreprinderile italiene de către piaţa forţei de muncă a cantonului Tessin.

Pentru locuitorii euroregiunilor din Uniunea Europeană, graniţele au dispărut deja

din hărţile mentale ale locuitorilor frontalieri, astfel că activităţile umane anticipează în

182

multe cazuri schimbările instituţionale.

În spaţiul central şi est-european, colaborarea transfrontalieră, grefată pe graniţe

noi, apărute în cea mai mare parte a lor după 1945117

, are la bază în principal argumentul

politic şi nu realităţile din teren.

Au rezultat structuri teritoriale supradimensionate (Comunitatea Alpi-Adria,

Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, Euroregiunea Bug etc) care

nu îndeplinesc multe dintre criteriile necesare pentru a le asigura viabilitatea, existând puţine

elemente de complementaritate sau de schimburi directe. Totodată, spre deosebire de

situaţiile din vestul Europei, euroregiunile est-europene cuprind state mai puţin dezvoltate sub

raport economic şi cu un grad mare de eterogenitate, multe dintre aceste structuri de

colaborare transfrontalieră fiind grefate pe fosta Cortină de Fier (mai ales în lungul graniţelor

germano-poloneze şi germano-cehe, unde funcţionează 8 euroregiuni. Graniţele Poloniei,

Cehiei, Slovaciei şi Ungariei sunt practic în întregime acoperite de euroregiuni.

O altă categorie de euroregiuni, constituite în general după 1990, reprezintă structuri

macroteritoriale, rezultate prin agregarea unităţilor administrativ-teritoriale de prim rang,

structurate în general în lungul marilor coridoare de trafic paneuropean. Exemple tipice în

acest sens sunt Euroregiunea Nord, constituită pe baza cooperării dintre Belgia, regiunea

franceză Nord-Pas de Calais şi comitatul englez Kent; Euroregiunea Mediterana

Transpirineeană, ce grupează regiunile Catalonia, Languedoc-Rousillon şi Midi Pyrénées, sau

Euroregiunea Saar-Lor-Lux (Saar-Lorena-Luxemburg).

Euroregiunile constituie deci, structuri teritoriale create în scopul intensificării

cooperării interregionale şi transfrontaliere, pentru realizarea unui spaţiu coerent de

dezvoltare economică, ştiinţifică, socială şi culturală (Fig. 50).

În prezent, la nivel european are loc o intensă dispută între adepţii statului-naţiune şi

cei ai regionalizării, pe principii federaliste. Conceptul statului naţional este supus atacului

din două direcţii: pe de o parte ca urmare a globalizării, care prin internaţionalizarea şi

interdependenta economiei mondiale şi a mijloacelor de comunicaţie (internet şi mass-media)

creează structuri suprastatale, iar pe de altă parte, la nivel sub-statal, unde regiunile reprezintă

o ameninţare pentru legitimitatea statului-naţiune atât în sfera economiei, cât şi în cea

administrativă şi politică. Acest cadru general a favorizat intensificarea colaborărilor

transfrontaliere şi proliferarea euroregiunilor, mai întâi în Europa centrală şi de vest, iar

ulterior, în anii ‟90, şi în estul continentului.

Euroregiunile reprezintă „structuri teritoriale care rezultă din cooperări transfrontaliere

între mai multe comunităţi teritoriale, care are un anumit grad de autonomie locală, adică un

consiliu de conducere, grupuri de lucru şi un secretariat”118

.

117

Reprezentativ în acest sens este cazul Poloniei, 80% din lungimea totală a frontierelor sale datând

din 1945-47, ceea ce face din această ţară una dintre cele mai noi din Europa, chiar dacă naţiunea

poloneză este una dintre cele mai vechi. Frontiera sa vestică este strâns legată de cea estică, impusă de

sovietici. 118

Deică P., Dobraca L., Guran Liliana, Săgeată R., Urucu Veselina (2000), România şi colaborarea

transfrontalieră în contextul integrării europene, Grant ANSTI 6207/2000, p. 1.

183

Criteriile de clasificare a acestora sunt:

1. Factorii ce au determinat formarea euroregiunilor:

Euroregiuni formate pe baza aglomeraţiilor urbane transfrontaliere: Regio Basiliensis,

Regio Genevensis, Regio Insubrica (Milano);

184

Euroregiuni formate pe baza oraşelor dublete: euroregiunile de la graniţa germano-

poloneză, cele de la graniţa germano-cehă tec;

Euroregiuni formate pe baza structurii etnice unitare: Euroregiunea Carpatică,

Euroregiunea Prutul Superior, Euroregiunea Dunărea de Jos;

Euroregiuni formate pe baza axelor de comunicaţie transfrontaliere: Euroregiunea Nord,

Euroregiunea Saar-Lor-Lux etc;

Euroregiuni formate pe baza unor bazine marine sau lacustre exploatate în comun:

Euroregiunea Pomerania.

Euroregiuni formate pe baza omogenităţii potenţialului natural: Euroregiunea Barents.

2. Gradul de simetrie al dezvoltării economico-sociale a regiunilor frontaliere ce le

compun:

Euroregiuni simetrice: formate din regiuni frontaliere cu grad de dezvoltare economico-

social şi tehnico-edilitar relativ similar (euroregiunile formate între statele dezvoltate ale

UE şi noile membre): Euroregiunea Dunărea 21; Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar;

Euroregiunea Prutul Superior; Euroregiunea Dunărea de Jos etc;

Euroregiuni asimetrice: formate prin asocierea unor regiuni frontaliere cu grad diferit de

dezvoltare: euroregiunile de la graniţa germano-poloneză, germano-cehă etc;

3. Numărul de state ce le formează:

Euroregiuni formate la graniţele a două state (formate pe baza extinderii a două regiuni

transfrontaliere): Euroregiunea Bihor – Hajdu-Bihar, Euroregiunea Giurgiu – Ruse etc;

Euroregiuni formate la graniţele a trei state: Euroregiunea Dunăre – Mureş – Tisa,

Euroregiunile Prutul Superior şi Dunărea de Jos etc;

Euroregiuni formate la graniţele a patru sau mai multe state (macro-euroregiuni):

Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Pomerania etc.

4. Continuitatea elementului etnic:

Euroregiuni omogene etnic;

Euroregiuni eterogene etnic.

3. Aşezările dublete şi rolul acestora în structurarea vectorilor de cooperare

transfrontalieră. Studii de caz.

Separarea generată de arterele hidrografice a permis individualizarea unor nuclee de

concentrare a fluxurilor transversale, ca urmare a favorabilităţii induse de condiţiile

topografice locale. Astfel, existenţa vadurilor de trecere a determinat concentrări de

populaţie pe ambele maluri, conducând la apariţia aşezărilor dublete, cu rol de

polarizare locală sau chiar regională. Exemplele sunt numeroase, însă caracteristice sunt

cele de pe Rio Grande, la graniţa texano-mexicană (El Paso–Ciudad Juárez, Presidio-

Ojinaga, Eagle Pass-Piedras Negras, Laredo-Nuevo Laredo, Rio Grande City-Ciudad

Camargo, Brownsville-Matamoros), de pe fluviul Congo (Bangui-Zongo şi Brazzaville-

Kinshasa), sau cele de pe linia Oder–Neisse, la graniţa germano-poloneză.

Nucleele de concentrare demografică transfrontalieră funcţionează în timp ca

185

embrioni de constituire a euroregiunilor, prin extinderea micului trafic de frontieră la

nivel macroteritorial, pe baza relaţiilor existente în cadrul sistemelor de aşezări din

unităţile administrativ-teritoriale limitrofe (Fig. 51).

Este şi cazul zonei transfrontaliere aferente sectorului românesc al Dunării, fluviu

care a constituit de-a lungul timpului atât o importantă axă de structurare a fluxurilor

transversale, cât şi principala arteră de navigaţie fluvială, care a favorizat fluxurile cu

caracter longitudinal dintre Europa Centrală şi Bazinul Mării Negre. Prezenţa sa a

generat apariţia unei adevărate „centuri urbane” în partea sudică a ţării, contribuind la

conturarea unei activităţi economice specifice şi conducând la creşterea puterii de

polarizare a unor oraşe-porturi. Acest ultim aspect se corelează şi cu procesul de

conectare a porturilor la sistemele de transport pe uscat, precum şi cu rolul unor oraşe ca

puncte vamale (Tălângă, Braghină, 2000). Funcţia de canalizare a fluxurilor

transfrontaliere în sectorul dunărean al graniţei româno-bulgare se realizează prin

intermediul aşezărilor dublete ce au un rol determinant pentru realizarea conexiunii

dintre Europa Centrală, Peninsula Balcanică şi Asia Mică.

186

Sistemul de aşezări dublete şi cooperarea transfrontalieră în bazinul Prutului

Timp de aproape jumătate de secol, Prutul a constituit o veritabilă axă de

discontinuitate, consecinţă a deciziilor politice arbitrare care i-au atribuit funcţia de

graniţă. O graniţă relativ greu permeabilă, mai ales în anii ‟50 - ‟60 ai secolului trecut,

ce a determinat ruperea relaţiilor fireşti existente între sistemul de aşezări umane din

Basarabia şi cel din restul Moldovei rămasă între fruntariile României. Iaşii şi Galaţii au

devenit astfel oraşe de graniţă; caracterul închis al acesteia a determinat restrângerea

considerabilă a zonelor de influenţă a celor două oraşe, concomitent cu redimensionarea

sistemelor de aşezări umane polarizate de acestea. Pe de altă parte, datorită indicelui

mare de hipertrofie a Chişinăului în raport de oraşul situat pe locul al doilea în Basarabia

istorică119

(Cetatea Albă), principalele perturbări funcţionale s-au resimţit la nivelul

superior al ierarhiei urbane, prin ruperea relaţiilor tradiţionale existente între Chişinău şi

celelalte două oraşe mari, cu funcţii de polarizare macroteritorială a spaţiului

moldovenesc: Iaşi şi Galaţi. Aceste disfuncţionalităţi au fost amplificate tot ca urmare a

unor decizii politice: hotărârea lui I. V. Stalin, de la 24 noiembrie 1940, ca judeţele

Hotin, Ismail şi Cetatea Albă să fie despărţite de Basarabia istorică şi incluse, alături de

cele din Bucovina de Nord (Cernăuţi, Storojineţ şi partea de nord a judeţului Rădăuţi) în

regiunile ucrainene Cernăuţi şi Odessa.

Pierderea jumătăţii nordice a Bucovinei a determinat dezorganizarea sistemului

său de aşezări umane. De la o suprafaţă totală de 10.442 km2 cât avea Marele Ducat al

Bucovinei, integrat în România la 28 noiembrie 1918, Bucovina românească a ajuns

după cea de-a doua notă ultimativă sovietică din 28 iunie 1940, la doar 5 200 kmp (Rus,

1997, p. 129), iar din cele 11 judeţe120

, reduse ulterior, prin reforma administrativă din

1925, la cinci (Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ şi Suceava) au rămas în

hotarele României doar judeţele Câmpulung, Suceava şi jumătatea sudică a judeţului

Rădăuţi. Cernăuţi, nucleul polarizator al întregului ansamblu macroteritorial a rămas în

afara graniţelor ţării, iar sistemul urban bucovinean a fost fragmentat în două părţi

distincte: una ucraineană, centrată în continuare pe Cernăuţi, a cărei zonă de influenţă a

fost mult diminuată şi alta românească caracterizată la rândul său printr-o mare

fragmentare, deoarece oraşele Suceava, Rădăuţi şi Câmpulung Moldovenesc se aflau la

acea dată în competiţie, având potenţial demografic şi economico-social relativ similar.

Prin desfiinţarea şi includerea acestora în 1950 într-o structură administrativă de nivel

macroteritorial (regiunea Suceava) ce cuprindea şi suprafaţe întinse din teritoriul

Moldovei, nu numai că specificul identitar al Bucovinei a fost mult diminuat, dar s-au

produs schimbări profunde şi la nivelul relaţiilor funcţionale dintre aşezările umane,

accentuându-se rolul coordonator al oraşului Suceava121

, în vreme ce Rădăuţii,

Câmpulungul şi Fălticenii s-au stabilizat pe un nivel ierarhic subordonat. 119

Datele se referă la recensământul din 29 decembrie 1930. 120

Câmpulung, Cernăuţi, Coţmani, Gura Humorului, Rădăuţi, Siret, Storojineţ, Suceava, Văşcăuţi,

Vijniţa şi Zastavna. 121

Suceava a devenit reşedinţă de regiune în 1952; între 1950 şi 1952 reşedinţa regiunii Suceava a fost

la Câmpulung Moldovenesc.

187

La nivel microteritorial, fluxurile umane şi materiale stabilite în mod spontan între

comunităţile locale situate de o parte şi de alta a Prutului s-au diminuat considerabil,

fiind canalizate pe câteva direcţii prioritare: Iaşi-Ungheni şi Vicşani pentru cele

feroviare, respectiv Siret-Porubne şi Albiţa-Leuşeni pentru cele rutiere.

Deschiderea politică de la începutul anilor ‟90 a fost imediat urmată şi de o

deschidere a relaţiilor inter-umane. Înscrise la început acţiunilor de „restitutio in

integrum”, „podurile de flori” dintre românii de o parte şi de alta Prutului au reunit

familii şi destine frânte în iunie 1940, găsind un amplu ecou favorabil atât la nivelul

clasei politice din România postrevoluţionară, cât şi a celei din tânărul stat moldovean.

Au fost deschise noi puncte de vamă, generate de potenţialul de favorabilitate al

aşezărilor dublete, au fost intensificate cursele rutiere regulate şi schimburile de mărfuri

şi persoane, punându-se bazele primelor acţiuni de constituire a unor euroregiuni.

Dificultăţile economice, războiul din Transnistria, tendinţele secesioniste ale populaţiei

găgăuze ca şi teama unei părţi a populaţiei rusofone de o eventuală unire cu România, au

frânat treptat acest elan de moment. Creşterea criminalităţii organizate, a migraţiilor

ilegale pe fondul lipsei unor infrastructuri adecvate de control vamal au impus măsuri de

securizare a traficului transfrontalier, măsuri amplificate după 1995 odată cu depunerea

candidaturii de aderare a României la Uniunea Europeană.

În aceste condiţii, zona transfrontalieră româno-română aferentă bazinului

hidrografic al Prutului a suferit mutaţii semnificative. Dacă „insula” necomunitară din

spaţiul fostei Iugoslavii tinde să se restrângă tot mai mult prin integrarea Sloveniei în

2004 şi prin depunerea candidaturii Croaţiei şi Macedoniei (FYROM), Prutul se

configurează tot mai pregnant ca o graniţă relativ stabilă a Uniunii. O graniţă de va

trebui să facă faţă unor noi provocări determinate de ambivalenţa dintre restricţiile

necesare unei cât mai bune „filtrări” a fluxurilor transfrontaliere ce bat la porţile estice

ale Uniunii Europene şi configuraţia etnică, caracterizată printr-o remarcabilă

omogenitate a românilor pe ambele maluri ale Prutului, ce impune o intensificare a

cooperării transfrontaliere.

Pe întreaga porţiune cât străbate teritoriul românesc (716 km dintr-un total de 953

km), Prutul are vocaţie de râu de graniţă. Izvorăşte din Carpaţii Păduroşi (Ucraina) şi

intră pe teritoriul României în aval de Noua Suliţă, aproximativ în dreptul localităţii

botoşănene Oroftiana. Formează graniţa româno-ucraineană pe o lungime de

aproximativ 36 km, trecând printr-un areal cu o pronunţată omogenitate a elementului

etnic românesc, atât pe malul său drept, cât şi pe cel stâng. Acest fapt este argumentat

prin antecedentele istorice, cât şi prin datele recensământului ucrainean din 2001 sau

prin mărturii toponimice, care s-au păstrat nealterate până în prezent, în pofida

vicisitudinilor istoriei.

Ţinutul Herţa, vechi pământ românesc intrat în componenţa U.R.S.S. la 29 iunie

1940 ca urmare a celei de-a doua note ultimative sovietice din noaptea de 27/28 iunie

1940 nu a fost menţionat nici în tratatul Ribbentrop-Molotov şi nici în ultimatum-ul

sovietic din 1940 (Lupan, citat de Stamate, 1997, p. 88). Herţa a devenit reşedinţă de

ţinut administrativ în Moldova din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar Ţinutul

188

Herţei, cu o suprafaţă de circa 400 km2, s-a unit în 1834 cu Ţinutul Dorohoi. Astăzi,

raionul Herţa, restabilit ca atare în structura administrativă a regiunii Cernăuţi în 1992

reprezintă un areal etnic compact românesc, având în componenţa sa doar un singur

sătuleţ de ucraineni: Marmorniţa ucraineană (Popescu, 2004). La recensământul sovietic

din 1989, raionul Herţa avea o populaţie totală de 29 611 locuitori, dintre care cea

românească constituia 27 517 persoane, respectiv 92,93% din total. Dintre aceştia, 23

539 se declarau români şi doar 3 978 moldoveni, ultimii fiind din satele Ostriţa, Ţureni

şi Marmoniţa românească din fostul raion rural Cernăuţi, format imediat după război,

unde românii erau arbitrar trecuţi în paşaport ca „moldoveni” (Idem). După 12 ani,

compactitatea elementului etnic s-a păstrat nealterată, recensământul din 2001

consemnând o populaţie totală 32 316 locuitori, dintre care 29 554 români (91,5%) şi

756 moldoveni (2,34%), foarte mulţi moldoveni declarându-se români. De altfel,

populaţia neromânească era alcătuită mai ales din grăniceri şi familiile acestora, precum

şi de o parte din specialiştii şi funcţionarii sosiţi aici prin repartizare.

Aşezări umane precum Mogoşeşti, Godineşti sau Molniţa din raionul Herţa sau

Mămăliga din raionul Noua Suliţă au denumiri ce atestă fără echivoc continuitatea

elementului etnic românesc. În sectorul românesc, zona transfrontalieră româno-

ucraineană riverană Prutului este alcătuită din trei comune şi un oraş: Suharău, Hudeşti,

Conceşti, respectiv oraşul Darabani.

Tabelul 35 - Punctele de trecere a frontierei dintre România şi Republica Moldova în

sectorul Prutului Nr Localităţile de

legătură

Unităţile administrative

[NUTS III]

Regimul de

trecere

Caracteristici

1 Stânca - Costeşti Botoşani - Bălţi - Internaţional

- Mic trafic

- rutier (călători, marfă)

- drum

2 Sculeni - Sculeni Iaşi - Ungheni - Internaţional - rutier (călători, marfă)

3 Cristeşti – Jijia -

Ungheni

Iaşi - Ungheni - Internaţional - feroviar (călători, marfă)

4 Iaşi Iaşi - Internaţional - aeroportuar

5 Albiţa - Leuşeni Vaslui - Lăpuşna - Internaţional - rutier (călători, marfă)

6 Fălciu - Cantemir Vaslui - Cahul - Internaţional - feroviar (marfă)

7 Oancea - Cahul Galaţi - Cahul - Internaţional - rutier (călători, marfă)

8 Galaţi Galaţi - Internaţional

- Intern

- port fluvial

- zonă liberă

9 Galaţi – Giurgiuleşti

– Reni,

Galaţi port

Galaţi - Cahul - Internaţional

- Internaţional

- Internaţional

- rutier (călători, marfă)

- portuar fluvial

- feroviar (marfă) Sursa: Ilieş, 2003, p. 67.

Zona transfrontalieră cuprinsă între cele două Moldove se caracterizează prin

aceeaşi continuitate a elementului etnic românesc, care variază între 90% şi 100% din

totalul populaţiei. Extremitatea nordică a acesteia este dată de satele Cuzlău (România)

respectiv Criva (R. Moldova), iar cea sudică de Galaţi, respectiv Giurgiuleşti, singurul

189

port al Republicii Moldova la Dunăre. Alătură 9 judeţe: 5 din stânga Prutului (Edineţ,

Bălţi, Ungheni, Lăpuşna şi Cahul) şi 4 din dreapta acestuia (Botoşani, Iaşi, Vaslui şi

Galaţi). Conexiunile transfrontaliere se realizează în prezent prin 9 puncte de trecere a

frontierei, amplasate pe baza sistemului de aşezări dublete.

Separarea datorată axei hidrografice, asociată cu presiunea antropică mare şi cu

existenţa unor vaduri de trecere de o parte şi de alta a Prutului a favorizat apariţia unui

sistem de aşezări dublete122

bine conturat, dar care în ultimele cinci decenii a fost

anihilat prin caracterul închis al graniţei din perioada comunistă. Acest lucru este

evidenţiat şi de satele ce formează dublete toponimice de o parte şi de alta a Prutului:

Sculeni-Sculeni, Medeleni-Medeleni, Grozeşti-Grozeşti, Răducani-Tochil Răducan,

Pogoneşti-Pogoneşti etc.

Pe baza sistemului de aşezări dublete riverane Prutului, începând cu anul 1997 au

fost instituţionalizate la frontiera estică a României, trei euroregiuni: Dunărea de Jos,

Prutul Superior şi Siret-Prut-Nistru.

Tabelul 36 – Sistemul de euroregiuni de la frontiera de est a României Denumirea euroregiunii /

Anul înfiinţării /

Suprafaţa

Ţările co-

participante

Unităţile administrativ-

teritoriale incluse

[judeţe]

Nucleele urbane cu

funcţie polarizantă

[oraşe]

Dunărea de Jos

1997 - 1998

53 496 km2

România Galaţi, Brăila, Tulcea Galaţi, Brăila, Tulcea

R. Moldova Cahul Cahul

Ucraina Odessa Odessa

Prutul Superior

2000

42 809 km2

România Botoşani, Suceava Botoşani, Suceava

R. Moldova Edineţ, Bălţi Edineţ, Bălţi

Ucraina Cernăuţi,

Ivano-Francovsk

Cernăuţi, Ivano-Francovsk

Siret-Prut-Nistru

2002

31 434 km2

România

Iaşi, Neamţ, Vaslui Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui,

Bârlad

R. Moldova Chişinău, Lăpuşna, Orhei,

Soroca, Ungheni

Chişinău, Orhei, Soroca,

Ungheni, Hânceşti

Euroregiunea Dunărea de Jos îşi bazează funcţionarea în sectorul transfrontalier

aferent Prutului, pe sistemul de aşezări Galaţi-Giurgiuleşti-Reni. Conexiunile

transfrontaliere se realizează pe relaţiile Oancea-Cahul (rutiere) şi Galaţi-Giurgiuleşti-

Reni (feroviare), aceasta fiind singura conexiune feroviară a României din întregul

spaţiu euroregional. În acest sens, în sectorul Prutului ar mai fi necesare şi alte conexiuni

122

De-a lungul graniţei dintre România şi Republica Moldova, s-a conturat următorul sistem de aşezări

dublete: Rădăuţi Prut – Lipcani, Krasnaleuca - Teţcani, Horia - Grimeşti, Mitoc – Viişoara, Liveni –

Bădragii Noi, Şerpeniţa – Bădragii Vechi, Stânca-Costeşti, Ştefăneşti – Braniştea, Berza – Bisericani,

Vladomira – Hereşti, Şendreni – Miclăuşani, Sculeni – Sculeni, Medeleni – Blândeşti, Iaşi - Ungheni,

Grozeşti – Grozeşti, Albiţa – Leuşeni, Săratu – Răzeşi, Răducani – Tochil Răducan, Bumbăta – Leova,

Rânzeşti – Ţiganca, Cârja – Goteşti, Vădeni – Cocora, Oancea – Cahul, Vlădeşti – Crihana, Brăneşti –

Manta, Măstăcani – Vadu lui Isac, Stoicani – Colibaşi, Tămăoani – Brânza, Frumuşiţa – Văleni,

Tuluceşti – Slobozia Mare, Galaţi – Giurgiuleşti.

190

dintre cele două sisteme umane româneşti din stânga şi din dreapta Prutului pe baza unor

aşezări dublete, cum sunt Măstăcani-Vadul lui Isac (Colibaşi), Tuluceşti-Slobozia Mare

sau Vădeni-Palcu (Ilieş, 2004, p. 103). Euroregiunea alătură trei structuri administrativ-

teritoriale diferite: o macroregiune ucraineană (Odessa-33.300 km2), strangulată pe

direcţia limanului Nistrului; un judeţ moldovenesc, mult mai restrâns ca suprafaţă

(Cahul-doar 2.438 km2) şi trei judeţe româneşti (Brăila, Galaţi şi Tulcea), ce însumează

17.731 km2. Disfuncţionalităţile generate de strangularea fluxurilor ce vin din nordul

regiunii Odessa în zona Nistrului sunt amplificate de numărul mic al punctelor de trecere

a frontierei de la Dunăre, dar şi de interpunerea, între acesta şi judeţul Cahul, a Unităţii

Autonome Găgăuze şi a judeţului moldovenesc Taraclia.

Euroregiunea Siret-Prut-Nistru, situată în partea centrală a arealului transfrontalier,

este singura dintre cele trei, formată între două state: România şi Republica Moldova.

Din cei 681,3 km cât reprezintă lungimea totală a frontierei dintre cele două state, circa

70% este inclusă în arealul Euroregiunii Siret-Prut-Nistru (Idem, p. 111). Alătură patru

judeţe riverane Prutului: Iaşi şi Vaslui (România), respectiv Ungheni şi Lăpuşna (Rep.

Moldova), cea mai mare parte a conexiunilor transfrontaliere realizându-se pe relaţia

Iaşi-Ungheni. Compatibilitatea structurilor administrative ce vin în contact,

omogenitatea etnică, culturală şi lingvistică, dimensiunile optime, numărul relativ mare

al punctelor de vamă, lipsa unor surse de tensiune de o parte şi de alta a arealului

transfrontalier, recomandă euroregiunea Siret-Prut-Nistru ca fiind cea mai viabilă

structură de cooperare transfrontalieră de la noua frontiră estică a Uniunii Europene, atât

sub aspectul funcţionalităţii, cât sub cel al stabilităţii în context regional.

Euroregiunea Prutul Superior (Prutul de Sus), suprapusă în mare parte bazinului

superior al acestei artere hidrografice, alătură în sectorul riveran Prutului judeţele

Botoşani, respectiv Edineţ şi Bălţi şi regiunea ucraineană Cernăuţi. În pofida unui

potenţial ridicat de cooperare transfrontalieră, permeabilitatea frontierei de-a lungul

Prutului se realizează doar pentru traficul auto, doar pe baza a două sisteme de aşezări

dublete: Rădăuţi Prut-Lipcani şi Stânca-Costeşti, lipsa acestora fiind determinată de

prezenţa lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti.

Coeziunea acestor euroregiuni se bazează în primul rând pe elementul etnic,

reunind teritorii cu populaţie compact sau majoritar românească, intrate în componenţa

U.R.S.S. în urma celei de-a doua note ultimative sovietice din 28 iunie 1940, o

consecinţă directă a tratatului secret de neagresiune germano-sovietic (Ribbentrop-

Molotov). La aceasta se adaugă intensa locuire pe ambele maluri ale Prutului, aşezările

dublete funcţionând ca relee de interconectare a celor două sisteme de aşezări,

cristalizate pe un fundament istoric comun.

Însă dacă unitatea etnică şi densitatea locuirii constituie principalele elemente de

liant al teritoriilor din stânga şi din dreapta Prutului ce alcătuiesc cele trei euroregiuni,

integrarea României în structurile de cooperare europeană şi euro-atlantică impun

necesitatea securizării graniţei sale estice şi controlul fluxurilor migratorii pe această

relaţie. Prutul se conturează astfel pe de o parte ca o axă de integrare, dată de

continuitatea elementului etnic şi lingvistic la care se adaugă densitatea şi continuitatea

191

locuirii pe ambele sale maluri, iar pe de altă parte ca una de fragmentare, indusă de

perspectiva de a deveni o frontieră, relativ stabilă, a NATO şi Uniunii Europene, fapt ce

impune un cadru specific cooperării transfrontaliere.

Sistemul urban transfrontalier Giurgiu-Ruse şi euroregiunea Giurgiu-Ruse

Dacă în cursul său superior şi mijlociu, Dunărea constituie un element unificator

al teritoriilor de pe cele două maluri, pentru unele oraşe chiar cu valoare de simbol

(Viena, Budapesta, Novi Sad sau Belgrad), sectorul său inferior a avut, încă de la

constituirea Ţării Româneşti şi a statului bulgar, rol de hotar natural. Un hotar natural

destul de bine individualizat, datorat şi mulţimii afluenţilor pe care Dunărea îi primeşte

în zona de convergenţă hidrografică din apropiere de Belgrad (Drava, Tisa, Sava,

Morava) care practic îi dublează debitul şi care în decursul istoriei s-a caracterizat printr-

o remarcabilă stabilitate, având funcţii de apărare. Exista astfel, încă din antichitate o

„linie” a Dunării dace (Călăraşi, Sucidava-Oescus şi Zimnicea-Novae, peste care s-a

suprapus linia Dunării romane, marcată de următoarele aşezări: Ratiaria (aval de Vidin),

Oescus (Ghighen, la vărsarea Iskărului), Novae (Sviştov), Durostorum (Silistra),

Axiopolis (Cernavodă) şi Carsium (Tulcea) (Popp, 1988, p. 71).

Totodată, frontiera româno-bulgară în sectorul dunărean reprezintă o axă de

discontinuitate între două regiuni naturale cu caracteristici diferite: la nord Câmpia

Română, ce intră în contact cu Dunărea printr-un sector de luncă şi terase bine

dezvoltate, iar la sud Podişul Lugodorie, componentă a Podişului Prebalcanic, cu

altitudini cuprinse între 200 şi 400 m, ce coboară în trepte spre nord, până la circa 100 m

în zona oraşului Ruse.

S-a individualizat astfel, în pofida schimburilor fireşti de populaţii123

, o zonă

transfrontalieră de variaţie relativ bruscă a fluxurilor transversale, poate cea mai

caracteristică de acest tip de la graniţele României. Excepţie au făcut câteva vaduri, care

s-au transformat cu timpul în coridoare de circulaţie transversală. Acestea au generat

apariţia unei adevărate „centuri urbane” în partea sudică a ţării, contribuind la

concentrarea unor activităţi economice specifice şi conducând la creşterea puterii de

polarizare a unor oraşe-porturi şi la conectarea acestora la sistemele regionale de

transport124

.

Funcţia de canalizare a fluxurilor transfrontaliere în sectorul dunărean al graniţei

româno-bulgare se realizează prin intermediul sistemelor de aşezări dublete (Calafat-

Vidin, Rast-Lom, Bechet-Oreahovo, Turnu Măgurele-Nikopol, Zimnicea-Sviştov,

Giurgiu-Ruse, Olteniţa-Tutrakan/Turtucaia şi Călăraşi-Silistra-Ostrov) care au un rol

determinant în realizarea conexiunii dintre sistemele de transport ale celor două ţări.

Între aceste sisteme de aşezări se remarcă, prin poziţie şi importanţă, cel constituit

din oraşele Giurgiu şi Ruse. Importanţa acestui nucleu urban bipolar şi poziţia sa

123

Un astfel de exemplu îl constituie satul Milcovăţ de pe malul drept al Dunării cu populaţie majoritar

românească, în care şi etnicii bulgari care s-au stabilit aici au învăţat limba română. 124

Tălângă, C., Braghină, C. (2000), Consideraţii privind evoluţia funcţională a oraşelor porturi

dunărene, în Terra, XXX (L), 2, pp. 87-89.

192

distinctă în cadrul axelor transfrontaliere româno-bulgare rezultă pe de o parte din

mărimea şi importanţa celor două oraşe în sistemele urbane naţionale, iar pe de altă parte

din conectarea acestora prin singurul pod transdanubian existent până în prezent în

sectorul graniţei româno-bulgare.

Potenţialul de poziţie este determinat de situarea oraşului Giurgiu pe axa de

legătură dintre Bucureşti şi peninsula Balcanică, componentă a coridorului de trafic ce

leagă Europa Centrală de peninsula Balcanică şi Asia Mică, fapt ce îi conferă, din

perspectivă românească, o importanţă de prim ordin pentru cooperarea transfrontalieră

româno-bulgară. La acesta se adaugă Programul „Noul drum al mătăsii” (Traceca –

coridor de transport Europa-Caucaz-Asia), elaborat de Uniunea Europeană şi sprijinit de

S.U.A., ce are ca principal obiectiv exploatarea imenselor zăcăminte de petrol şi gaze

din Marea Caspică, Asia Centrală şi Caucaz, zonă în care Rusia avea, până nu demult,

un cvasimonopol şi unde, cu excepţia Georgiei, niciunul dintre celelalte state nu are

ieşire directă spre Occident. Traseele alese tind să ocolească Federaţia Rusă şi Republica

Belarus, prin Turcia, Bulgaria şi România, cu ramificaţii spre vestul continentului

(Ungaria-Italia) şi spre nordul său (prin Polonia şi Ţările Baltice).

În acest context geopolitic internaţional şi regional, printr-un proiect de

parteneriat la nivelul autorităţilor locale din cele două oraşe, a fost iniţiată constituirea

Euroregiunii Giurgiu-Ruse (Fig. 52).

193

Delimitarea acesteia a fost realizată pe baza ariilor de polarizare urbană, reunind,

pe baza distanţelor pe căile rutiere de acces, unităţile administrativ-teritoriale de rang

comunal care gravitează către cele două oraşe. Au fost selectate astfel în total 20 de

comune, dintre care 14 româneşti şi 6 bulgăreşti, discrepanţa fiind datorată structurii

diferite a unităţilor administrative de nivel local din cele două ţări: dacă suprafaţa medie

a unei comune româneşti este de 80,27 km2, cele bulgăreşti (obstina) sunt de circa 6 ori

mai mari, având în medie 466 km2.

Tabelul 37 – Unităţile administrativ-teritoriale ce alcătuiesc Euroregiunea Giurgiu-Ruse

şi distanţele faţă de nucleele polarizatoare GIURGIU (km) RUSE (km)

Prundu 36 Izvoarele 23 Slivo-Pole 19

Gostinu 21 Stăneşti 12 Vetovo 35

Băneasa 19 Slobozia 6 Pârgovo 10

Mihai Bravu 35 Putineiu 20 Ţap Kaloian 36

Daia 12 Vedea 20 Dve Moghili 31

Oinacu 11 Gogoşari 24 Borovo 45

Frăteşti 9 Găujani 28

Avantajele acestei delimitări constau în funcţionalitatea structurii teritoriale

rezultate, cele 14 comune româneşti şi 6 bulgăreşti aflându-se la distanţe relativ mici faţă

de cele două nuclee urbane putând forma cu timpul o zonă metropolitană funcţională.

In plus situarea în apropiere de Bucureşti, dar într-o zonă profund rurală, caracterizată

printr-o rată ridicată a sărăciei, posibilităţi reduse de reconversie profesională şi cu o

infrastructură slab dezvoltată ar putea atrage cu timpul investiţii, contribuind la

revitalizarea zonei şi transformând-o într-un hinterland al Capitalei, extins până la

Dunăre.

Dezavantajele constau în resursele financiare limitate ale comunităţilor locale

implicate, nefiind vorba de structuri administrative de nivel departamental. Ele pot fi

însă corectate prin implementarea unei autonomii locale viabile şi funcţionale la nivel

comunal, succesul euroregiunilor din centrul continentului delimitate după raţiuni

similare, fiind incontestabil.

Ca o concluzie generală, se poate afirma că spaţiile transfrontaliere reprezintă

domenii extrem de sensibile şi vulnerabile la schimbările geografice, identitatea lor fiind

rezultatul asocierii unor factori etnici, culturali, geografici, istorici, economici,

demografici şi politici specifici. Intensificarea fluxurilor transfrontaliere ca urmare a

urbanizării şi industrializării unifică spaţii altădată divizate politic şi economic;

euroregiunile devin din ce în ce mai mult structuri teritoriale cu o personalitate proprie,

generate de fluxuri transfrontaliere şi promotoare, la rândul lor, de fluxuri globalizante.

194

4. Euroregiuni asimetrice. Studiu de caz: sistemul de euroregiuni de la frontiera

estică a Germaniei

La est de fosta Cortină de Fier, sistemul de euroregiuni transfrontaliere a cunoscut

o dezvoltare explozivă abia după 1990. Lunga desfăşurare a acesteia, de la Marea

Baltică la cea Adriatică, a dat naştere unei multitudini de regiuni transfrontaliere, foarte

diferite în raport de structură, caracteristici şi funcţionalităţi.

Colaborarea transfrontalieră contemporană în partea centrală şi de est a

Continentului n-a început însă după căderea Cortinei de Fier, ci s-a grefat pe un cadru

instituţional preexistent, dat de legăturile statornicite timp de patru decenii (1949-1989)

în cadrul CAER. Au avut loc numeroase proiecte comune de amenajare a teritoriului şi

dezvoltare unitară a infrastructurii de comunicaţii, însă contactele s-au menţinut la un

nivel relativ scăzut datorită cadrului legislativ restrictiv subordonat orientărilor

ideologice ale momentului. Acestea au fost reluate şi amplificate abia după reunificarea

Germaniei, considerată ca un prim pas al reunificării întregii Europe. Solidarităţi

teritoriale desfiinţate brutal după 1945 încep a fi reclădite. Fluxurile transfrontaliere se

amplifică, frontierele nu par să mai constituie obstacole privind cooperarea, chiar dacă

alătură unităţi politico-administrative foarte diferite, a căror istorie recentă mai mult le-a

depărtat decât le-a apropiat. Impactul politic, economic, social şi cultural al acestor noi

solidarităţi teritoriale care se manifestă peste frontiere şi peste antagonismele istorice

vizează aspecte numeroase şi de mare profunzime, iar mizele, din perspectiva integrării

noilor democraţii din spaţiul ex-comunist în Uniunea Europeană, sunt la fel.

In acest sens, sistemul de euroregiuni de la graniţa estică a Germaniei, constituie

nu numai un pionierat în această parte a Continentului, ci şi un exemplu ce s-a dovedit

viabil pe parcursul a peste un deceniu de funcţionare, şi care a fost perfecţionat continuu,

contribuind substanţial la integrarea în UE a Poloniei şi Cehiei. Termenul de

„euroregiune” poate antrena aici confuzii în raport de scara administrativă implicată în

procesul de cooperare transfrontalieră, deoarece nu este vorba de alăturarea unor

macrostructuri regionale de nivel NUTS 1 sau NUTS 2, cuprinzând segregări de nivel

local: comune sau asociaţii de comune de partea polonă şi cehă, iar de partea germană

asociaţii de comune, oraşe şi kreize, niciodată un land întreg. Frontierele acestora fac să

coabiteze puteri decizionale inegale, ceea ce a complicat definirea statutului, a cadrului

instituţional şi implicit a funcţionalităţii acestor ansambluri teritoriale. Disparităţile de

putere dintre colectivităţile locale implicate în cooperarea euroregională antrenează

probleme de reprezentativitate în cadrul fiecărei euroregiuni, de luare a deciziilor şi de

gestiune financiară şi, nu în ultimul rând, de elaborarea unui program coerent de

dezvoltare şi de amenajare a teritoriului. Astfel, în Polonia, structura instituţională de

nivel local este net tributară guvernului de la Varşovia, în timp ce regimul federal

german acordă o largă autonomie landurilor şi colectivităţilor locale. Separarea

resurselor economice şi umane inerentă trasării graniţelor a fracţionat potenţialităţile

economice. În acest sens, cooperarea transfrontalieră este orientată în direcţia recreerii

195

unei complementarităţi spaţiale, absolut necesară pentru coagularea funcţionalităţii

regionale.

Din punct de vedere spaţial, în lungul graniţei estice a Germaniei, pot fi distinse

trei ansambluri teritoriale, cu particularităţi distincte în cooperarea transfrontalieră:

- euroregiunile din lungul frontierei Oder-Neisse (Pomerania, Viadrina, şi Spree-

Neisse-Boder) coagulate imediat după căderea Zidului Berlinului, pornind argumentul

etnic şi istoric, dat de prezenţa unei importante minorităţi germane în teritoriul polonez

ca urmare a translatării graniţei după cel de-al doilea război mondial;

- euroregiunile din Silezia (Neisse, Elba, Egrensis şi Erzgebirge), în a căror

coagulare argumentul economic deţine rolul primordial;

- euroregiunea Bayerisher Wald – Sumava, cea mai recentă este totodată şi singura

dintre cele opt regiuni studiate care se suprapune peste fosta Cortină de Fier, fapt ce a

impus cooperării transfrontaliere particularităţi distincte date de dificultăţile privind

armonizarea legislativă şi instituţională.

Tabelul 38 – Euroregiunile de la graniţa estică a Germaniei Denumire

Suprafaţă

Populaţie

Data constituirii

Ţări

participante

Finanţare**

Obiective principale

Favorabilităţi şi

restricţii

POMERANIA

19 200 km2*

1,7 mil loc* oct. 1991

Polonia

Germania

Suedia

LACE

INTERREG,

PHARE-CBC

- Construirea unui sistem de

canale care să lege Oderul cu

Elba şi Rhinul - Organizarea unui sistem de

transporturi feroviare de mare

viteză care să lege Berlinul cu Gdansk şi Poznan

- Punerea în valoare a posturilor

de frontieră

- Dezvoltarea turismului prin punerea în valoare a parcurilor

naţionale şi rezervaţiilor naturale

- Germania acordă

prioritate măsurilor

de mediu - Polonia acordă

prioritate dezvoltării

infrastructurii

PRO EUROPA

VIADRINA

13 400 km2

760 800 loc

dec. 1993

Germania Polonia

LACE INTERREG,

PHARE-CBC

- Revigorarea identităţii regionale a locuitorilor acestei regiuni şi

promovarea ideii de entitate

internaţională

- Dezvoltarea unui parc industrial - Construirea unei zone portuare

unitare Frankfurt pe Oder –

Slubice - Proiect al unei universităţi

transfrontaliere

- Regiune cu rată mare a şomajului

- Frankfurt pe Oder:

singurul punct de

schimb între cele 2 ţări

- delocalizarea

industriei uşoare germane în zona

poloneză

SPREE /

NEISSE / BOBER 7 000 km

2

800 000 loc

oct. 1992

Germania

Polonia

Germania

INTERREG PHERE-CBC

- Parteneriat între şcoli pentru

schimburi lingvistice şi stagii de parteneriat

- Realizarea unei termocentrale

pe baza deşeurilor lemnoase - Proiect de infrastructură comun

Guben-Gubin, plan de urbanism

- Infrastructură

optimă de transport - Reţea urbană densă

şi dinamică

- Contencios privind amenajarea unei

insule de pe Oder:

196

comun Frankfurt pe Oder -

Slubice

Germania susţine

dezvoltarea turistică,

Polonia este pentru o zonă ec. liberă

NEISSE / NISA /

NYSA

12 000 km2

1,7 mil loc

1991

Germania

Polonia

Cehia

ARFE

LACE

INTERREG PHARE-CBC

landul

Saxonia

- Tratarea apelor uzate,

supravegherea poluării

transfrontaliere - Utilizarea în comun a energiei

de la centrala Turow

- Proiecte de infrastructură: prelungirea autostrăzii,

construirea unui aeroport

- schimburi culturale

- Densitate mare

- Probleme mari de

poluare - lipsa resurselor

financiare de partea

polonă şi cehă

ELBA / LABA 5 547 km

2

1,5 mil loc

iun. 1992

Germania Cehia

LACE Regiuni

INTERREG

PHARE-CBC

- Cooperare în domeniul şcolar şi universitar

- Dezvoltarea infrastructurii:

poduri, puncte vamale, autostrada Dresda-Praha

- Ajutor pentru întreprinderi

- Dezvoltare turistică

- Măsuri comune împotriva poluării Elbei

- Regiune dinamică - Slabă autonomie

financiară a

structurilor regionale cehe

- Regiune industrială

în criză

ERZGEBIRGE-

KRUSNE HORY 3 044 km

2

500 000 loc

aug. 1992

Germania

Cehia

Saxonia

Camera de industrie şi

comerţ a

Saxoniei

INTERREG

- Amenajare şi infrastructură:

proiecte de amenajare energetică, proiect de autostradă

- Prevenire şi supraveghere a

riscurilor naturale şi industriale

- Crearea unui festival al Europei Centrale

- Renovarea centrelor istorice

urbane

- Reactivarea unei

vechi rute medievale comerciale

- Dinamizarea

întreprinderilor locale

EGRENSIS

20 000 km2

2 mil loc

mart. 1992

Germania

Cehia

PHARE-CBC

INTERREG

Landurile

Saxonia şi Bavaria

- Regiune care îşi fondează

identitatea pe o istorie comună:

Egerland, ind. până în sec. XVII

- Crearea unei structuri de cooperare transfrontalieră pentru

dezvoltarea economică

- Protecţia naturii

- Temere a cehilor

pentru o

regermanizare a

regiunii - Grad scăzut de

industrializare

BAYERISCHER

WALD /

SUMAVA

16345 km2

1,3 mil loc

1993, 1995

Germania

Cehia

Austria

multiple - Punerea în valoare a

patrimoniului turistic (Cesky

Krumlov este înscris în

patrimoniul mondial UNESCO) - Dezvoltare a turismului

- Protecţia uneia dintre cele mai

mari păduri din Europa

- Regiunea şi-a

păstrat patrimoniul

cultural şi turistic

fiind puţin industrializată

datorită fostei Cortine

de Fier

* fără partea suedeză ** Finanţare: - ARFE: Asociaţia regiunilor frontaliere europene;

- LACE: Linkage assistance and cooperation for the European Border Region, proiect pilot: ARFE, finanţat de

UE; - INTERREG: Program de ajutor financiar pentru formarea de reţele transfrontaliere între ţările UE şi Europei

centrale şi de est;

- PHARE-CBC: Programul PHARE-Cross Border Cooperation de ajutor financiar al UE pentru formarea de reţele transfrontaliere dincolo de frontierele UE.

197

Iniţiativa constituirii acestora a aparţinut în cele mai multe cazuri părţii germane.

În acest sens, experienţa demonstrează că dinamica ţării cea mai avansată economic

tinde să traverseze graniţa şi să se constituie într-un vector de dezvoltare al regiunii

transfrontaliere care să se propage ulterior către interiorul ţării mai puţin dezvoltate. La

vest, Germania constituie un pol de creştere care îşi exercită o influenţă crescândă într-

un spaţiu transfrontalier în criză.

Pentru a instituţionaliza aceste cooperări transfrontaliere în raport de legislaţia

fiecărei ţări implicate, au fost create diferite tipuri de asocieri. Unităţile administrative

care le compun alcătuiesc o federaţie, condusă de către un „consiliu” sau un „parlament”

al euroregiunii, o preşedinţie prin rotaţie, vice-preşedinţi, un secretariat şi grupuri de

lucru însărcinate să elaboreze proiectele de cooperare comună (Gaunard, 1999).

Organizarea internă a acestor euroregiuni este deosebit de complexă deoarece entităţile

teritoriale pot fi asociate cu parteneri externi foarte diferiţi, proveniţi atât din sectorul

public, cât şi din cel privat (camere de comerţ şi industrie, reprezentanţi ai asociaţiilor

politice, culturale, sportive, birouri de consiliere etc). Aspectele juridice şi instituţionale

sunt foarte complexe şi, în absenţa unui management eficient, pot limita luarea unor

iniţiative transfrontaliere şi limita funcţionarea optimă a unei euroregiuni. Aceste

probleme sunt cu atât mai importante cu cât această frontieră a constituit timp de 14 ani

limita exterioară a Uniunii Europene, iar recenta integrare a Poloniei şi Cehiei (la 1 mai

2004) pune problema armonizării programelor naţionale cu cele europene, privind

dezvoltarea locală.

Constituirea euroregiunilor reflectă conştientizarea autorităţilor locale şi regionale

privind necesităţile de a trece dincolo de frontiere pentru a da un nou impuls dezvoltării

teritoriale la nivel local, atât cu sprijinul guvernelor naţionale, cât şi cu cel al Uniunii

Europene. Din acest punct de vedere, euroregiunile pot fi considerate ca expresie a unor

noi strategii de dezvoltare a unor spaţii care sunt dezavantajate ca urmare a poziţiei lor

periferice, frontaliere (slaba dezvoltare a infrastructurii, lipsa unor industrii de vârf,

purtătoare de dezvoltare, lipsa investiţiilor, amenajarea dictată de preocupările de

apărare militară etc).

Principalul obiectiv îl constituie impulsionarea dezvoltării acestor spaţii rămase

mult timp în poziţie marginală. Cooperarea euroregională trebuie să antreneze

constituirea unui spaţiu transfrontalier integrat şi coerent ca urmare a transpunerii în

practică a planurilor de dezvoltare şi amenajare transfrontalieră. Dincolo de amenajarea

teritoriului cooperarea se manifestă în domenii foarte diversificate ce vizează atât

domeniul economic (infrastructura de comunicaţii transfrontaliere, facilitări vamale,

transfer de specialişti etc), cât şi din cel social (migraţia transfrontalieră pentru muncă,

inserţia tinerilor şomeri), educativ (favorizarea bilingvismului), cultural, sportiv, al

transporturilor şi, nu în ultimul rând, a protecţiei mediului. Preocupările environmentale,

foarte dezvoltate în Germania, au avut ca rezultat constituirea, pe o distanţă de peste 60

km, în lungul graniţei germano-poloneze la sud de Szczecin a Parcului Naţional „Oderul

Inferior” după o structură şi organizare similară cu cea a parcurilor existente în Europa

occidentală. Divergenţele de opinii în privinţa amenajării complexe a zonei (germanii

198

mizau mai mult pe protecţia naturii şi atractivitatea turistică, în vreme de polonezii

doreau o amenajare complexă a Oderului de la Szczecin până în Silezia) s-au finalizat

prin amenajarea pentru navigaţie a canalului paralel cu Oderul de pe teritoriul german

(Hohensaaten-Friedrichsthaler Wasserstrahl), care a fost inclus în limitele Parcului

(Wackermann et al., 1997).

Aceste cooperări implică o multiplicare a întâlnirilor, o activitate susţinută în

comun, mai ales în cadrul „grupurilor de lucru”. Schimburile de persoane şi de

inteligenţă trebuie să antreneze progresiv şi o evoluţie spre deschidere şi cooperare a

mentalităţilor locale şi regionale, încă destul de reticente în a participa la un demers

global prin implicarea tuturor actorilor pentru o dezvoltare durabilă integrată.

Euroregiunea Pomerania – cu o lungime în sectorul germano-polonez de 140 km,

o suprafaţă de aproximativ 19 200 kmp şi o populaţie de aproape 1,7 mil. locuitori,

constituie entitatea cea mai mare dintre cele care se înşiră în lungul frontierei germane.

Cooperarea euroregională se grefează pe un puternic fundament istoric, rădăcinile

acesteia dezvoltându-se încă din Evul Mediu.

Deşi ambele zone frontaliere se aflau la est de fosta Cortină de Fier, ruptura

sovietică a provocat totuşi importante destructurări. Euroregiunea actuală s-a constituit

la iniţiativa responsabililor arondismentului german Pasewak şi a celor din voievodatul

polonez Szczecin. Structura administrativă iniţială a acesteia se prezenta astfel:

- în zona frontalieră germană: 11 arondismente din landul Mecklemburg-

Vorpommern; un arondisment şi un fost arondisment din landul Brandenburg - 716.000

loc.

- în zona frontalieră poloneză: fostul voievodat Szczecin (după reforma din 1999, 4

powiat-uri din voievodatul Zachachodnio-Pomorskie) - 975.000 loc.

În medie, densitatea demografică este de aproximativ 88 loc/kmp. O analiză mai

detaliată indică un recul demografic în vest şi o creştere în partea poloneză. Concomitent

cu prioritatea eforturilor orientate către ameliorarea pieţei forţei de muncă prin

restructurare economică sprijinită pe ajutor financiar şi capitaluri externe, a fost necesar

un program coerent de orientare a dezvoltării şi amenajării teritoriului, bazat pe o

coordonare eficientă a mijloacelor de accesibilitate, a transporturilor şi a nevoilor

inerente ale populaţiei. Trasarea graniţei în lungul Oderului a impus separarea resurselor

economice şi umane precum şi diminuarea potenţialului economic.

Euroregiunea Viadrina –Formarea sa a implicat instituţii din landul Brandenburg,

împreună cu 9 arondismente şi 226 de comune, şi din fostele voievodate poloneze

Gorzow şi Zielona-Gora, cu un total de 74 de comune.

Densitatea populaţiei este mai mare în partea vestică comparativ cu estul, ceea ce

reduce posibilităţile locuitorilor din est de a găsi locuri de muncă în vest. În ambele zone

frontaliere şomajul a fost ridicat încă de la începutul tranziţiei: a depăşit media

comunitară în vest, în timp ce în est a atins peste 50% din populaţia activă.

Dacă în Polonia accentul a fost pus mai întâi, în prima perioadă a tranziţiei, pe

dezvoltarea unei economii deja diversificate, germanii au dorit o restructurare completă.

Partea poloneză, dominant agricolă, doreşte o dezvoltare turistică, a căilor de

199

comunicaţii şi serviciilor, prin păstrarea potenţialului industrial şi dezvoltarea acestuia

prin privatizare.

În Germania, guvernul federal şi „treuhandanstalt” (organismul însărcinat cu

privatizarea) şi-au orientat politica mai întâi în direcţia conservării nucleelor industriale

deja existente, gândite ca nişte „catedrale în deşert”, apoi către readaptarea acestora.

Excepţiile însă nu au lipsit: microelectronicele şi fibrele chimice s-au dovedit

necompetitive fiind desfiinţate; oţelăriile EKO (Eisenhüttenkombinat-Ost) din contră, au

devenit nucleul unui proiect de constituire a uneia dintre cele mai moderne oţelării din

Europa. Acest proiect a fost subordonat planului de dezvoltare transfrontalieră denumit

„Industriepark Oderbrücke” (Parcul industrial al podului de pe Oder) destinat să

restructureze întreaga regiune transfrontalieră.

Cooperarea euroregională germano-poloneză s-a concretizat şi prin crearea unei

„universităţi transfrontaliere” (Universitatea Viadrina) cu sediul la Frankfurt pe Oder şi

facultăţi la Gorzow şi Zielona, în Polonia. Din raţiuni financiare proiectul însă a fost

restrâns la şcolarizarea studenţilor polonezi la universitatea din Frankfurt (circa 30% din

cifra totală de şcolarizare) şi la crearea în acest oraş a unui „Collegium polonicum” cu

limbă de predare poloneză şi a unui liceu germano-polonez la Neuzelle.

Euroregiunea Neisse, cu sediul la Zittau, are o populaţie de 1,7 mil. locuitori

dintre care 28% în sectorul ceh, 41,5% în sectorul german şi 30,5% în sectorul polonez.

Densitatea demografică este ridicată (138 loc/km2), fapt explicat prin gradul ridicat de

urbanizare. Cortina de Fier a contribuit la accentuarea îmbătrânirii populaţiei în vest. În

timp ce sectorul german a cunoscut a importantă criză de forţă de muncă încă de la

începutul tranziţiei, cu pierderi de peste 50% din locurile de muncă şi un indice al

şomajului cuprins între 15 şi 25% din populaţia activă, partea cehă a înregistrat un

disponibil optim datorită mai ales aporturilor investitorilor străini (cu deosebire a celor

germani). Astfel, indicele şomajului s-a menţinut redus (1-3% din activi). În Polonia, din

contră, lipsa locurilor de muncă exista deja, cu un şomaj de 15-20% şi plecări continue

ale tinerilor către alte regiuni.

Dacă reducerea suprafeţelor neocupate şi slab rentabile a început în Saxonia,

Uniunea Europeană a contribuit la favorizarea în euroregiunea Neisse a agriculturii

ecologice, la introducerea culturilor speciale, cum ar fi cele de hamei, plante medicinale

şi ierburi aromate, plante oleaginoase şi fibre naturale.

Un proiect transfrontalier general, realizat cu sprijinul INTERREG prevede

încurajarea dezvoltării punctelor de vamă, modernizarea infrastructurii de comunicaţie, a

unei reţele de telecomunicaţii adaptate unui cadru environmental conform cu proiectele

actuale. Aceste reforme trebuie să contribuie la crearea unor noi condiţii de atractivitate

a locurilor centrale şi să servească dezvoltării mobilităţii conform cu cerinţele economiei

de piaţă. Aici dinamica landului Saxonia şi cea a părţii cehe trebuie să se reflecte asupra

spaţiului transfrontalier; acestea sunt chemate să impulsioneze şi sectorul polonez.

Euroregiunea Egrensis – este constituită din porţiuni ale landurilor Saxonia şi

Bavaria cărora li se adaugă un sector din teritoriul ceh. Ea însumează aproximativ 1,1

mil. locuitori repartizaţi inegal. Zonele cele mai industrializate şi, în acelaşi timp, cele

200

mai populate sunt cele din lungul axelor de comunicaţie ce converg spre Plauen, Hof şi

Leipzig, în timp ce ariile cele mai puţin populate corespund Boemiei de nord-vest.

Constituirea acestei euroregiuni se bazează pe o istorie comună de mai multe

secole. Aceasta a format un spaţiu de viaţă, dublat de un spaţiu economic coerent,

întrerupt brutal după al Doilea Război Mondial. Spaţiul policentric dispune de un nivel

ridicat de industrializare, mai scăzut însă în partea de est datorită multiplelor

monoactivităţi, îmbătrânirii tehnologice şi restructurărilor eşuate de la începutul

perioadei de tranziţie. Criza conjuncturală actuală agravează dificultăţile. Eforturile de

reformă se sprijină deci pe amenajarea unui spaţiu atractiv pentru investitori, capabil

pentru o dinamică proprie, în respectul normelor pentru mediu asupra cărora

conducătorii europeni şi naţionali au ajuns la un consens.

Au fost elaborate numeroase proiecte transfrontaliere, de la cel al centrelor de

promovare tehnologice de la Marktredwitz-Wunsiedel, Selb, Asch, Hof, cu mijloace

provenind din programul PHARE, până la crearea de Joint–ventures şi structuri de

cooperare industrială şi de servicii bavaro–saxono-cehe (camere de comerţ, de industrie

şi artizanat etc).

5. Zonele transfrontaliere aferente României şi euroregiunile de cooperare

transfrontalieră cu participare românească

Analizând zonele transfrontaliere cu participare românească din perspectiva

tipurilor de variaţie a fluxurilor transfrontaliere, se poate afirma că în vreme ce zonele

transfrontaliere din sud (româno-bulgară şi româno-sârbă) prezintă variaţii rapide, cele

cu Republica Moldova şi Ucraina, datorită extinderii blocului etnic românesc de o parte

şi de alta a graniţei, se încadrează mai curând în cele cu variaţii lente. Tot din această

categorie se poate considera că face parte şi zona transfrontalieră româno-ungară,

aceasta fiind privită de România ca o pe poartă de deschidere către Vest, către structurile

europene şi euro-atlantice, în vreme ce autorităţile de la Budapesta o privesc ca pe o

punte de legătură cu comunităţile maghiare din Transilvania. Este şi motivul pentru care

această zonă transfrontalieră a fost extinsă prin constituirea primelor euroregiuni cu

participare românească: Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea Dunăre-Mureş-Tisa

(DKMT) şi, mai recent, Euroregiunea Bihor-Hajdú Bihar, axată pe colaborarea dintre

Oradea şi Debrecen.

Tabelul 42 – Euroregiunile de cooperare transfrontalieră cu participare românească Euroregiunea,

anul constituirii,

suprafaţa

Ţări

participante

Unităţi administrative Centre polarizatoare

Carpatică

1993

161 277 km2

România

Satu Mare, Maramureş, Bihor,

Sălaj, Botoşani, Suceava,

Harghita

Satu Mare, Baia Mare, Oradea,

Zalău, Botoşani, Suceava,

Miercurea Ciuc

201

Ungaria

Borsod-Abaúj-

Zemplén,Szabolcs -Szatmár-

Bereg, Hajdú-Bihàr, Heves,

Jász-Nagykun-Szolnok

Debrecen, Miskolc, Eger,

Szolnok, Békéscsaba,

Nyiregyháza

Polonia Dolno-Ślaskie Krosno, Przemysl, Rzeszow,

Tarnow

Slovacia Košice, Prešov Bardejov, Kosice, Presov

Ucraina Ujgorod, Ivano-Francovsk,

Lvov, Cernăuţi

Ujgorod, Lvov, Ivano-

Francovsk, Cernăuţi

Dunăre – Criş -

Mureş - Tisa

1997

77 459 km2

România Timiş, Arad, Caraş-Severin,

Hunedoara

Timişoara, Arad, Deva,

Hunedoara, Reşiţa, Caransebeş

Ungaria Békés, Jász-Nagykun-Szolnok,

Csongrád, Bács-Kiskun

Békéscsaba, Szolnok,

Kecsemét, Szegéd

Iugoslavia Vojvodina Novi Sad, Subotica

Dunărea de Jos

1997 - 1998

53 496 km2

România Galaţi, Brăila, Tulcea Galaţi, Brăila, Tulcea

R. Moldova Cahul Cahul

Ucraina Odessa Odessa

Prutul superior

2000

42 809 km2

România Botoşani, Suceava Botoşani, Suceava

R. Moldova Edineţ, Bălţi Edineţ, Bălţi

Ucraina Cernăuţi, Ivano-Francovsk Cernăuţi, Ivano-Francovsk

Giurgiu-Ruse

2001, 2 784 km2

România 1 oraş şi 14 comune Giurgiu

Bulgaria 7 municipalităţi Ruse

Dunărea 21

2002

9 500 km2

România 1 oraş şi 4 comune Calafat

Bulgaria 8 municipalităţi Vidin

Serbia 8 municipalităţi Zajecar

Dunărea de

Mijloc – Porţile

de Fier

România Mehedinţi Drobeta – Turnu Severin

Bulgaria Vidin Vidin

Serbia Kladovo, Bor Kladovo, Bor

Danubius

2002

6 310 km2

România Giurgiu Giurgiu

Bulgaria 8 municipalităţi Ruse

Siret-Prut-

Nistru

2002

31 434 km2

România Iaşi, Neamţ, Vaslui Iaşi, Piatra Neamţ, Vaslui,

Bârlad

R. Moldova Chişinău, Lăpuşna, Orhei,

Soroca, Ungheni

Chişinău, Orhei, Soroca,

Ungheni, Hânceşti

Dunărea de Sud

2002

1 646 km2

România 4 oraşe - Alexandria, Roşiori

de Vede, Turnu Măgurele,

Zimnicea

Alexandria, Roşiori de Vede,

Turnu Măgurele, Zimnicea

Bulgaria 3 municipalităţi - Belene,

Sviştov şi Nikopol

Belene, Sviştov, Nikopol

Bihor - Hajdu-

Bihár

2002, 13 755 km2

România

Bihor Oradea

Ungaria Hajdu-Bihàr Debrecen

Dunăre –

Dobrogea

2002, 24 177 km2

România Călăraşi, Constanţa, Ialomiţa Constanţa, Călăraşi, Slobozia,

Mangalia

Bulgaria Dobrich, Varna Varna, Dobrich, Silistra

Unităţile administrativ-teritoriale de nivel comunal nu au fost nominalizate.

202

Prima euroregiune de cooperare transfrontalieră constituită la nivelul statelor din

fost bloc comunist a fost constituită începând cu anul 1992, la iniţiativa Ungariei.

Euroregiunea Carpatică, cum avea să fie denumită, se dorea grefată pe structura

„Bazinului Carpatic”, concept introdus în circulaţie după Tratatul de pace de la Trianon,

pentru a desemna fosta Ungarie Mare (Deică, 2000). Factorul liant al cooperării

euroregionale s-a dorit a fi moştenirea comună austro-ungară, care s-ar reflecta asupra

unei infrastructuri unitare, dar mai ales prezenţa populaţiei maghiare în toate zonele

naţionale componente. Dacă la înfiinţare, cuprindea un teritoriu doar de 64.592 km2,

constituit în proporţie de 35,7% din teritoriu maghiar şi 19,8% teritoriu ucrainean,

evoluţia ulterioare a transformat această euroregiune într-o structură teritorială de nivel

macroregional, caracterizată printr-un veritabil mozaic etnic125

.

În acest context, au apărut, inevitabil, tendinţele de fragmentare: pe de o parte pe

criterii identitare iar pe de altă parte, ca urmare a nucleelor de cooperare transfrontalieră

ce au indus vectori preferenţiali de cooperare şi implicit apariţia unor euroregiuni mai

mici şi mult mai viabile, „incluse” în euroregiunea Carpatică. Euroregiuni cum sunt

Slana-Rimava sau Kosice-Miskolc de la frontiera Slovaco-Ungară sau Bihor-Hajdu

Bihar, axată pe axa de cooperare Oradea-Debrecen au spart ulterior unitatea euroregiunii

Carpatice, punând sub semnul întrebării viabilitatea sa.

Mult mai funcţională pare a fi Euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa (DKMT).

Constituită în 1997, euroregiunea alătură în prezent 4 judeţe româneşti, 4 comitate

ungare şi regiunea autonomă Voivodina din Serbia, fiind relativ echilibrată sub raport

teritorial şi demografic între cele trei componente ale sale (română, ungară şi sârbă)126

.

Corespunzător, axele de structurare macroteritorială se sprijină pe trei nuclee de

polarizare: Timişoara, Novi Sad şi Szeged.

Principala restricţie cu care se confruntă însă cooperarea transfrontalieră la nivelul

euroregiunii DKMT rezultă din cadrul diferit de cooperare cu Serbia: dacă frontiera

româno-ungară este o frontieră internă a U.E., caracterizată printr-un grad mare de

permeabilitate, frontiera sârbă este relativ greu permeabilă, fiind percepută ca o frontiera

dintre UE şi un spaţiu, ex-iugoslav, caracterizat printr-un grad mare de instabilitate

politică şi criminalitate organizată. În plus, instituirea regimului de vize cu plată între

România şi Serbia contribuie la accentuarea impermeabilităţii acestui sector.

La graniţa estică a României, Prutul se configurează tot mai pregnant ca o graniţă

relativ stabilă a Uniunii Europene. O graniţă ce va trebui să facă faţă unor noi provocări

determinate de ambivalenţa dintre restricţiile necesare unei cât mai bune „filtrări” a

fluxurilor transfrontaliere ce bat la porţile estice ale Uniunii Europene şi configuraţia

etnică, caracterizată printr-o remarcabilă omogenitate a românilor pe ambele maluri ale

Prutului, ce impune o intensificare a cooperării transfrontaliere.

125

Ucraineni-35% din total, maghiari-22%, români-16%, polonezi-13%, slovaci-8%, ţigani-3%, ruşi-

2%, alte etnii-1% (sursa Fundaţia Carpatica, 2003, Ilieş, 2004). 126

Partea română: 32 028 km2, 1 941 000 loc, partea ungară: 23 922 km

2, 1 777 000 loc, partea sârbă:

21 506 km2, 2 014 000 loc.

203

In acest context. celor trei euroregiuni de cooperare transfrontalieră circumscrise

axei transversale a Prutului, li se impune o redimensionare a cadrului de cooperare, de la

îmbunătăţirea micului trafic de frontieră pe baza afinităţilor comune - etnice, culturale şi

chiar de sânge - a populaţiei de pe cele două maluri, la un control cât mai riguros al

traficului către ţările Uniunii Europene.

Legea nr. 151 din 1998 privind dezvoltarea regională în România, elaborată după

modelul Consiliului Europei, prevede că unul dintre obiective este „stimularea

cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere, inclusiv în

cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi

organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economică şi instituţională a

acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu

acordurile internaţionale, la care România este parte”.

Ca o concluzie generală, se poate afirma că spaţiile transfrontaliere reprezintă

domenii extrem de sensibile şi vulnerabile la schimbările geografice, identitatea lor fiind

rezultatul asocierii unor factori etnici, culturali, geografici, istorici, economici,

demografici şi politici specifici. Intensificarea fluxurilor transfrontaliere ca urmare a

urbanizării şi industrializării unifică spaţii altădată divizate politic şi economic;

euroregiunile devin din ce în ce mai mult structuri teritoriale cu o personalitate proprie,

generate de fluxuri transfrontaliere şi promotoare, la rândul lor, de fluxuri globalizante.

204

Capitolul XII

ORGANIZAREA SPAŢIILOR GEOECONOMICE.

ZONELE LIBERE ŞI ZONELE DEFAVORIZATE

1. ZONELE LIBERE

Spre deosebire de euroregiuni, care iau naştere prin asocierea unor structuri

regionale transfrontaliere (cel mai adesea unităţi administrative de nivel superior),

zonele libere se limitează de regulă la suprafeţe restrânse de teren limitate natural sau

artificial care beneficiază de o poziţie geostrategică şi geoeconomică favorabilă, fiind

situate în apropierea sau în interiorul unei căi de transport (port maritim sau fluvial,

aeroport, cale ferată), prin care se tranzitează un mare volum de mărfuri de export şi

import. Dacă euroregiunile reprezintă structuri teritoriale şi instituţionale complexe,

constituite în scopul realizării unui spaţiu coerent de dezvoltare economică, ştiinţifică,

socială şi culturală, zonele libere îşi limitează vocaţia la aspectul strict economic.

Statutul lor juridic este strict reglementat prin acte normative care permit accesul

mărfurilor în regim vamal liberalizat şi fără restricţii de cantitate, cu condiţia ca acestea

să nu fie prohibite de legislaţia ţării respective.

Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI)

există cinci categorii de zone libere:

- Zonele portuare scutite de impozite, cele mai frecvente, sunt înfiinţate de regulă la

iniţiativa unor organizaţii transnaţionale şi companii de navigaţie, fiind axate în

general pe operaţiuni portuare simple. Între acestea, porturile libere sunt acele porturi

în care mărfurile străine sunt vehiculate fără plata taxelor vamale, acestea plătindu-se

doar atunci când mărfurile trec pe teritoriul vamal al ţării;

- Zonele libere de depozitare, situate în proximitatea frontierelor sau în porturi, sunt

folosite pentru stocarea mărfurilor necesare consumului în regiunile învecinate;

- Zonele libere de frontieră, situate la frontiera dintre două ţări diferite sub raportul

gradului de dezvoltare economică, în cadrul acestora desfăşurându-se mai ales

activităţi industriale. Zonele libere dezvoltate la frontiera estică a Uniunii Europene

se înscriu în majoritatea lor în această categorie;

- Zonele libere comerciale, ce au ca principal obiectiv aprovizionarea cu mărfuri din

import a ţării respective;

- Zonele libere industriale de export, au ca funcţie principală exportul produselor

realizate în interiorul zonei. În cadrul zonelor libere unele areale se dezvoltă adesea

ca zone libere de prelucrare pentru export.

Din această clasificare rezultă localizarea predilectă a zonelor libere în

proximitatea frontierelor (Fig. 53), detaşându-se două situaţii particulare:

206

a. Zonele libere portuare (porturile libere), create cu scopul stimulării dezvoltării

economice a unor oraşe cu funcţie portuară prin atragerea de investiţii la nivelul zonelor

libere ca urmare a scutirilor de taxe vamale, dezvoltate la rândul lor cu predilecţie la

confluenţa unor mari rute comerciale maritime (Panama, Suez, Gibraltar, Singapore,

Bosfor etc.);

b. Zonele libere dezvoltate în arii transfrontaliere diferite din punct de vedere al

gradului de dezvoltare economico-socială. Regiunile de mare concentrare a zonelor

libere de pe litoralul estic al S.U.A. şi zona Marilor Lacuri americane, din ariile de

contact a „vechii U.E.” cu noile democraţii din centrul şi estul continentului, de la

frontiera americano-mexicană, dar şi din Orientul Apropiat şi Extremul Orient,

ilustrează pe deplin acest trend de localizare.

Evident, în cele mai multe cazuri, cele două tipuri de localizări tind să se

suprapună. Zonele libere costiere din sud-estul Chinei, cele ale Rusiei (Nahodka şi

Viborg) sau cele situate în porturile din Orientul Apropiat şi Delta Nilului constituie

astfel de exemple. Experienţa internaţională demonstrează că majoritatea firmelor care

fac investiţii în interiorul zonelor libere, mai ales în cele din Asia, au ca principală

motivaţie utilizarea acestora ca baze de producţie la costuri foarte scăzute în special în

ceea ce priveşte forţa de muncă (în unele cazuri şi materii prime) pentru realizarea unor

exporturi competitive. Dealtfel, unul dintre criteriile importante care stau la baza

deciziei de constituire a zonelor libere, respectiv de investire a capitalului într-o astfel de

zonă, îl constituie costul şi gradul de calificare a forţei de muncă. Potrivit legislaţiei

româneşti127

zonele libere sunt înfiinţate în scopul promovării schimburilor

internaţionale şi atragerii de capital străin pentru introducerea de tehnologii noi, precum

şi pentru sporirea posibilităţilor de folosire a resurselor economiei naţionale.

Pentru ţara-gazdă, principalul avantaj ce derivă din constituirea zonelor libere se

referă la stimularea dezvoltării economico-sociale a regiunilor în care acestea sunt

amplasate în primul rând prin dezvoltarea infrastructurii de comunicaţii ca urmare a

atragerii şi dezvoltării traficului de tranzit. La aceasta se adaugă creşterea gradului de

ocupare a forţei de muncă prin crearea unor infrastructuri productive stimulate de

facilităţile fiscale din zonele libere.

Printre principalele avantaje ale exportatorilor care utilizează zonele libere se

numără facilităţile fiscale acordate la plata taxelor vamale pentru unele materii prime şi

materiale importate, flexibilitate constând în posibilitatea de a răspunde prompt la

cerinţele pieţelor de desfacere şi de a vinde produsele în momentul conjunctural optim,

precum şi de a le depozita în zonă fără plata taxelor vamale, flexibilitate ce derivă din

potenţialul de poziţie, zonele libere fiind situate în apropierea pieţelor de desfacere.

Regimul de zonă liberă nu este o creaţie a globalizării economice contemporane.

Cartagena a fost primul port liber fondat în anul 1814 î.Chr., apoi au fost înfiinţate şi alte

porturi libere atât în Mediterana (Toscana, Livorno, Civita Vecchia, Genova, Marsilia,

127

Articolul 1 al Legii nr. 84/1992.

207

Salonic), cât şi pe coastele de vest ale Africii sau în Fenicia (Caraiani, Cazacu, 1995),

dezvoltarea acestora fiind stimulată mai cu seamă de avântul comercial din Evul Mediu.

În România, regimul de zonă liberă are o veche tradiţie, datând imediat după

pacea de la Adrianopole, când au fost restituite Moldovei şi Valahiei teritoriile raialelor

turceşti de la Dunăre şi a început constituirea porturilor dunărene. Galaţii şi Brăila au

avut un statut privilegiat, funcţionând în regim de porturi libere (primul ca port al

Moldovei, cel de-al doilea ca port al Munteniei) între 1836 şi 1883128

; după dobândirea

independenţei de stat şi integrarea Dobrogei în România, s-au mai adăugat Tulcea, care

a beneficiat de acest statut doar un singur an (între 1880 şi 1881) şi Constanţa, devenit

principalul port maritim al ţării şi declarat port liber între 1880 şi 1883.

Zona liberă nu era limitată la un perimetru strict delimitat prin acte normative, ca

în practica legislativă contemporană, ci cuprindea întregul oraş căruia i se permitea

importul scutit de plata taxelor vamale inclusiv pentru bunurile necesare consumului

populaţiei cu scopul ameliorării şi omogenizării nivelului de trai129

.

În prezent, pe teritoriul României există 7 zone libere130

(Fig. 54) cu o suprafaţă

totală de 850,48 ha, dintre care 6 cu caracter portuar şi una terestră (Curtici-Arad), care

funcţionează deja ca nuclee de polarizare spaţială având funcţiuni macroteritoriale.

128

Brăila a mai funcţionat în regim de port liber cu regim restrâns şi între anii 1930 şi 1940. 129

Cu puţin timp înainte populaţia acestor oraşe trecuse de sub administraţia turcească sub cea

românească. 130

Actualele zone libere din România au fost înfiinţate şi funcţionează în baza legii 84 din 21 iul. 1992

privind regimul zonelor libere, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 182 din 30 iul. 1992.

208

Tabelul 40 – Zonele libere din România (2006) Nr. Denumirea Suprafaţa totală (ha) Actele normative de înfiinţare

1 Sulina 100,89 HG 156/1993

2 Constanţa Sud 134,60 HG 410/1993

3 Basarabi 14,60 HG 191/1997, HG 788/1997

4 Galaţi 136,98 HG 190/1997

5 Brăila 110,60 HG 330/1994, HG 478/1999, HG 535/2000

6 Giurgiu 262,81 HG 788/1996, HG 336/1998, HG 1235/2000

7 Curtici - Arad 90,00 HG 449/1999, HG 824/1999

Activităţile care pot fi desfăşurate în zonele libere româneşti sunt legate de

manipularea, depozitarea, sortarea, măsurarea, asamblarea, prelucrarea, ambalarea,

fabricarea, marcarea, testarea, licitarea, vânzarea-cumpărarea, expertizarea, repararea,

dezmembrarea mărfurilor, de organizarea de expoziţii, operaţiuni de bursă şi financiar-

bancare, de transporturi şi expediţii interne şi internaţionale, închiriere şi concesionare

de clădiri, de spaţii de depozitare şi spaţii neamenajate destinate construirii de obiective

economice şi hoteliere, de controlul cantităţii şi calităţii mărfurilor, navlosirea,

agenturarea şi aprovizionarea mijloacelor de transport, prestări de servicii131

.

Zona liberă Sulina. Datorită favorabilităţii indusă de poziţia geografică şi

geostrategică şi în scopul unei dezvoltări regionale integrate, Sulina a fost declarat încă

din 1978, port liber. Zona liberă, înfiinţată prin hotărâre de guvern, a intrat în funcţiune

la 22 aprilie 1993, fiind situată în intravilan, în proximitatea portului cu acelaşi nume, la

vărsarea braţului Sulina în Marea Neagră. Dispune de 7 perimetre cu o dotare portuară

complexă, însă lipsa unei infrastructuri adecvate de transport îi limitează considerabil

activităţile, doar la cele predominant comerciale, precum şi la cele din sfera prelucrării

primare şi a serviciilor;

Zona liberă Constanţa-Sud, amplasată în zona Agigea, beneficiază în schimb de o

bună infrastructură de transport (maritim, fluvial, feroviar şi rutier), prin care se

realizează legătura cu diverse surse de aprovizionare şi pieţe de desfacere din Europa

Centrală, bazinul Mediteranean, Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin intermediul său

derulându-se un trafic intens de mărfuri care este favorizat şi de existenţa unei linii de

ferry-boat şi a unui terminal RO-RO. Zona liberă Constanţa-Sud cuprinde trei platforme,

având funcţionalităţi diferite: pentru proiecte industriale, depozitare în aer liber şi spaţii

acoperite (26,45 ha), pentru activităţi de producţie şi financiar-bancare (10,55 ha),

pentru activităţi comerciale, industriale şi pentru terminale de cereale, produse petroliere

şi produse chimice vrac (97,6 ha);

Zona liberă Basarabi, care funcţionează ca o sucursală a Zonei libere Constanţa-

Sud, este situată în complexul portuar Basarabi, pe Canalul Dunăre – Marea Neagră,

între km 39,5 şi km 40,5 şi cuprinde o suprafaţă de 10,7 ha teren, din care 7,6 ha teritorii

portuare şi 0,7 acvatoriu, fiind destinată îndeosebi pentru activităţi industriale de

procesare;

131

Conform articolului 10 al Legii nr. 84/1992.

209

Zona liberă Galaţi, se situează în partea de est a municipiului Galaţi, la mila 80 în

zona digului Bădălan, în apropiere de frontiera cu Republica Moldova şi Ucraina.

Crearea sa are la bază are la bază facilităţi deosebite de transport pe apă: Dunărea

maritimă, dane de acostare deja dotate, posibilitatea construirii de dane noi pe o lungime

de 450 m, acces atât la nordul continentului (Canalul Dunăre-Main-Rhin), cât şi, prin

Marea Neagră, la oricare alt punct din lume. Reţeaua feroviară există, chiar cu cote

superioare de interes: cale ferată cu ecartament larg folosită în spaţiul fostei U.R.S.S.,

mărfurile venite pe relaţia C.S.I. putând fi descărcate direct în zona liberă. Serviciile

portuare sunt în imediata vecinătate (portul Bazinul Nou);

Zona liberă Brăila, cu patru perimetre, dispune de asemenea de o zonă portuară,

dotată cu platforme, construcţii şi utilităţi care pot fi uşor adaptate activităţilor din zona

liberă. Strategia de dezvoltare prevede înfiinţarea unui parc industrial (6 ha), proiect

sprijinit de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei în cadrul subprogramului de coeziune

economică şi socială cuprins în actul programului PHARE 2000, ce are ca obiectiv

major creşterea atractivităţii regiunii pentru investitorii români şi străini prin crearea

unei infrastructuri la standarde europene, care să sprijine dezvoltarea unui mediu de

afaceri la nivel regional. Amplasamentul parcului industrial este favorizat şi de structura

şi dispunerea traseelor comerciale naţionale şi internaţionale ce fac legătura între bazinul

Mării Negre şi Europa de Vest, precum şi de preconizata construire a podului peste

Dunăre în această regiune;

Zona liberă Giurgiu, se află la 64 km de Bucureşti, în municipiul Giurgiu, unul

dintre cele mai importante porturi dunărene cu deschidere pentru relaţiile comerciale cu

peninsula Balcanică şi Orientul Mijlociu. Amplasamentul acestei zone beneficiază în

prezent de existenţa lucrărilor de infrastructură – chei, platforme, accese rutiere şi

feroviare, alimentare cu apă, canalizare, energie electrică, energie termică şi

suprastructură atât pentru spaţii comerciale, cât şi pentru spaţii productive şi industriale.

Ceea ce o distinge de celelalte zone libere din România este faptul că are un profil

preponderent industrial, aici funcţionând încă de la înfiinţarea sa, unităţi de producţie.

Astfel se urmăreşte concentrarea capitalului investiţional spre acest gen de activităţi,

pornind de la considerentul că există deja spaţii de producţie disponibile, care necesită

îmbunătăţiri minime, iar pe de altă parte în municipiul Giurgiu există forţă de muncă

calificată, într-o mare diversitate de meserii care se pretează activităţilor productive.

Scopul ce a stat la baza creerii zonelor libere portuare în România este favorizarea

dezvoltării economice prin atragerea de investiţii de capital străin, iar aceasta se

realizează prin libertatea accesului mărfurilor în zonă şi prin regimul liberalizat al

impozitelor asupra profiturilor realizate. Acestea sunt condiţii necesare stimulării

investiţiilor străine, dar nu şi suficiente. Pentru ca o firmă să decidă o investiţie, trebuie

să estimeze o valorificare superioară a capitalului. De aceea, pe lângă facilităţile

acordate, zona liberă trebuie să prezinte şi condiţii avantajoase combinării capitalului cu

ceilalţi factori de producţie (forţă de muncă, materii prime) precum şi o infrastructură

corespunzătoare. Luate în ansamblu, zonele libere dunărene nu reuşesc deocamdată să se

210

constituie în elemente care să rezolve problemele economice ale fluviului Dunărea. Deşi

înfiinţate de peste un deceniu, acestea nu au avut forţa de a atrage investiţii, una dintre

motivaţii fiind slaba funcţionalitate şi managementul necorespunzător.

Zona liberă Curtici-Arad, singura zonă liberă neportuară din România, se află

situată în vestul ţării, pe culoarul paneuropean 4 (Berlin-Istanbul-Salonic), în apropiere

de patru puncte vamale, în zona de triplex-confinium România-Ungaria-Serbia. Este cea

mai recentă şi, ca urmare a poziţiei favorabile pentru investitori, a ajuns cea mai

dinamică zonă liberă132

din România, funcţionând deja ca un pol de reorientare a

investiţiilor şi spre alte zone din interiorul judeţului Arad. În condiţiile în care Timişoara

se bazează mai mult pe o dezvoltare endogenă, fiind blocată datorită crizei prelungite

prin care trece Serbia, înfiinţarea zonei libere Curtici-Arad şi a zonei de dezvoltare a

afacerilor Pecica-Arad tinde să mute către nord nucleul polarizator al dezvoltării

regionale. Cu toate acestea, dezvoltarea zonei Timişoara-Arad, cea mai prosperă din ţară

după capitală, nu poate fi concepută decât având un caracter integrat, printr-o strânsă

cooperare dintre cele două oraşe în cadru regional (regiunea de dezvoltare Vest) şi

euroregional (euroregiunea Dunăre-Criş-Mureş-Tisa).

Zona liberă Curtici-Arad cuprinde două platforme: una situată în vecinătatea

oraşului Curtici, între calea ferată care asigură ieşirea spre Ungaria şi drumul judeţeau

792C şi alta situată în partea de vest a municipiului Arad, adiacent căii de rulare a

aeroportului Arad. Accesibilitatea este prin urmare triplă: rutieră, feroviară şi aeriană,

construcţia viitoarei autostrăzi contribuind atât la stimularea dezvoltării de ansamblu a

zonei, cât şi la o creştere considerabilă a preţului terenurilor.

Cu toate acestea, integrarea în Uniunea Europeană pare să pună capăt regimului

de „zonă liberă” în România. Perioada de menţinere a facilităţilor fiscale a fost

convenită cu Uniunea Europeană să se menţină până la 1 ianuarie 2011, un prim pas spre

eliminarea acestora fiind deja făcut la 1 ianuarie 2005, când impozitul pe profit a crescut

de la 5% la 16%.

2. ZONELE DEFAVORIZATE DIN ROMÂNIA

Odată cu intrarea în vigoare a Hotărârii de Guvern privind aplicarea Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate a fost instituit

un regim special, prin care se acordau facilităţi importante investitorilor ce dezvoltă

activităţi în astfel de zone. Potrivit acestui act normativ, zonele defavorizate reprezintă

arii geografice strict delimitate teritorial, alcătuite din una sau mai multe unităţi

administrativ-teritoriale alăturate, care îndeplinesc cel puţin una din următoarele

condiţii:

132

Fapt explicat atât prin gradul ridicat de ocupare a terenurilor, cât şi prin rapiditatea ocupării

acestora.

211

au structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, mobilizează mai

mult de 50% din populaţia salariată şi care necesită reconversia spre noi activităţi;

sunt zone miniere unde personalul a fost disponibilizat, în proporţie de peste 25%,

prin concedieri colective datorită aplicării programelor de reconversie industrială;

s-au efectuat concedieri colective în urma lichidării, restructurării sau privatizării

unor agenţi economici, care au afectat mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu

domiciliul stabil în zona respectivă;

rata şomajului depăşeşte cu 30% media existentă la nivel naţional;

sunt zone izolate, lipsite de mijloace de comunicaţii, iar infrastructura este slab

dezvoltată.

Din lista de criterii ce definesc zonele defavorizate nu pot lipsi însă şi considerente privind posibilităţile de reconversie profesională a forţei de muncă în raport

de potenţialul zonei respective, restricţii şi disfuncţionalităţi induse de intensa degradare

a mediului (poluare intensă, fenomene naturale restrictive – secete prelungite, alunecări

de teren, degradarea terenurilor etc) care să ofere o imagine globală asupra gradului de

atractivitate a zonei respective.

În unităţile administrative declarate zone defavorizate nivelul de trai este de

regulă foarte scăzut, iar venitul mediu pe locuitor este mai mic de 75% din cel naţional

(Erdeli, et al., 1999, p. 353).

Deşi prevăzut în lege, criteriul contiguităţii nu este îndeplinit de toate zonele

defavorizate: zona Ştei-Nucet-Drăgăneşti este discontinuă, fiind constituită din trei

perimetre distincte, iar zona Moldova Nouă-Anina este alcătuită din două areale

distincte.

Repartiţia acestora la nivel teritorial (Fig. 55) indică o netă asimetrie între

jumătatea nord-vestică a ţării ce concentrează majoritatea zonelor defavorizate, în vreme

ce arealele rurale de maximă sărăcie din Moldova (îndeosebi din judeţele Botoşani şi

Vaslui), din Bărăgan sau Câmpia Olteniei, cu un grad ridicat al dependenţei faţă de

elementele climatice, nu beneficiază decât în mică măsură de astfel de facilităţi

legislative. Judeţele care au cele mai mari suprafeţe care au fost declarate zone

defavorizate, sunt:

Suceava, cu zona defavorizată Bucovina, ce ocupă 3270,51 km2 (38,24% din

suprafaţa judeţului);

Hunedoara, unde zonele Brad, Valea Jiului şi Hunedoara însumează 2599,62 km2

(36,8% din suprafaţa judeţului);

Caraş-Severin, judeţ în care cele trei perimetre (Moldova Nouă-Anina, Bocşa şi

Rusca Montană) au împreună 2366,7 km2 (27,78% din suprafaţa judeţului);

Maramureş, cu 1619,43 km2 (25,7% din suprafaţă) reprezentată de perimetrele

Baia Mare şi Borşa;

Gorj, cu zonele miniere Albeni, Schela şi Motru-Rovinari, ce însumează 1283,25

km2, respectiv 22,9% din suprafaţa judeţului;

212

Bistriţa-Năsăud, unde zona minieră Rodna ocupă 1225,84 km2 (22,89% din

suprafaţa judeţului);

Alba (zonele Apuseni şi Cugir) cu o suprafaţă totală de 1395,27 km2, respectiv

22,35% din suprafaţa totală a judeţului;

Sălaj, cu 591,19 km2, (15,3% din suprafaţa judeţului) – zonele Ip, Hida-Surduc-

Jibou-Bălan şi Sărmăşag-Chieşd-Bobota;

Bihor, cu zonele Ştei-Nucet; Borod-Şuncuiuş-Dobreşti-Vadu Crişului şi Popeşti-

Derna-Aleşd, cu o suprafaţă totală de 700,1 km2 (respectiv 9,28% din suprafaţa

judeţului).

Tabelul 34 - Zonele defavorizate Regiunea de

dezvoltare

Zona defavorizată Judeţul Suprafaţa

[ha]

Durata

[ani]

Nord-Est

Bucovina SV 327 051 10

Comăneşti BC 54 619 10

Negreşti * VS 6 114 3

Paşcani * IS 7 540 3

Roman * NT 2 978 3

Sud-Est

Altân-Tepe TL 4 700 10

Hârşova * CT 10 902 3

Mărăşeşti * VR 8 710 3

Nehoiu * BZ 11 275 3

Sud

Ceptura PH 7 705 10

Filipeşti PH 13 191 10

Mizil * PH 1 931 3

Zimnicea TR 13 131 10

Sud-Vest

Albeni GJ 28 610 10

Motru-Rovinari GJ 68 882 10

Schela GJ 30 833 10

Vest

Bocşa CS 28 616 10

Brad HD 131 844 10

Hunedoara * HD 28 518 5

Moldova Nouă-Anina CS 192 618 10

Nădrag * TM 13 251 3

Rusca Montană CS 15 437 10

Valea Jiului HD 99 600 10

Nord-Vest

Baia Mare MM 75 225 10

Borod-Şuncuiuş-Dobreşti-Vadu Crişului BH 38 675 10

Borşa-Vişeu MM 86 718 10

Hida-Surduc-Jibou-Bălan SJ 35 578 10

Ip SJ 6 013 10

Popeşti-Derna-Aleşd BH 22 900 10

Rodna BN 122 584 10

Sărmăşag-Chieşd-Bobota SJ 17 528 10

Ştei-Nucet BH 8 345 10

Turda * CJ 1 760 3

213

Centrală

Apuseni AB 108 497 10

Baraolt CV 12 848 10

Bălan HR 179,18 10

Copşa Mică SB 2 579 10

Cugir AB 31 030 10 * Structuri teritoriale care şi-au pierdut statutul de „zonă defavorizată” până la 31.12.2006 (inclusiv).

Regiunile de dezvoltare ce corespund în cea mai mare parte zonelor de câmpie din

sudul şi estul ţării, puternic afectate de secetă, nu concentrează decât 4% din suprafaţa

totală a zonelor defavorizate din România. Acestea nu corespund unor zone agricole,

cum ar fi fost firesc, ci unor localităţi miniere (Filipeşti, Ceptura şi Altân-Tepe), sau

unor oraşe cu industrie destructurată (Zimnicea, Mizil, Mărăşeşti, Nehoiu şi Hârşova).

Caracteristica de bază a arealelor declarate zone defavorizate este reprezentată de

colapsul modelului economic care le-a generat şi pe baza cărora au evoluat. Consecinţa

activităţilor miniere a fost, în cele mai multe cazuri o intensă degradare a mediului, în

special a învelişului pedologic, fapt ce restricţionează redarea acestor suprafeţe

circuitului agricol. Pe de altă parte, cel puţin în bazinul minier al Olteniei, singurele

exploatări rentabile sunt cele din carieră. Prin urmare, restructurarea şi eficientizarea

mineritului nu se poate realiza fără delimitarea clară a suprafeţelor de exploatare şi a

haldelor de steril şi evitarea extinderii pe mari suprafeţe a arealelor intens degradate şi

poluate. Pomicultura, viticultura şi zootehnia sunt doar trei dintre principalele direcţii de

revitalizare a actualelor zone declarate defavorizate. La acestea se adaugă turismul, în

unele cazuri turismul cultural sau cel industrial, principalul obstacol în dezvoltarea

acestuia constând în infrastructura slab dezvoltată din zonele respective.

Constituirea unor structuri de cooperare intercomunală de tipul zonelor

defavorizate, caracterizate prin structuri monofuncţionale destructurate şi printr-un mare

grad de fragilitate a potenţialului de diversificare ocupaţională pare a fi, din perspectiva

stimulării dezvoltării regionale durabile, un experiment nereuşit, deoarece în în loc să

ofere locuri de muncă locuitorilor din aceste zone prin prelucrarea de materii prime

importate cu tot felul de facilităţi fiscale, mulţi întreprinzători folosesc regimul de „zonă

defavorizată” pentru a beneficia de scutiri de taxe, societăţile respective desfăşurându-şi

activitatea în oraşe din cu totul alte zone, cu efecte minime asupra comunităţilor locale

din zonele declarate defavorizate.

La aceasta se adaugă caracterul subiectiv al selectării comunităţilor locale care

beneficiază de acest statut, zone rurale întinse din Moldova sau Bărăgan, de sărăcie

endemică, cu structuri productive monofuncţionale şi cu un grad mare de dependenţă

faţă de factorii climatici nu au fost declarate zone defavorizate.

215

Iată de ce, după un intens proces de acordare a acestui statut pentru cât mai multe

comunităţi locale133

, zonele defavorizate ajungând să însumeze circa 7% din suprafaţa

totală a ţării şi circa 6,5% din populaţie, acţiunile de stimulare a dezvoltării regionale

prin atragerea de iniţiative antreprenoriale prin astfel de măsuri legislative au încetat,

demonstrându-şi ineficienţa. Acest fapt s-a reflectat şi în configuraţia şi durata regimului

de „zonă defavorizată”. Primele zone defavorizate, declarate în 1998 şi 1999, au fost

constituite prin asociere intercomunală, reprezentând structuri teritoriale extinse pe

suprafeţe considerabile (Bucovina, Moldova Nouă-Anina, Brad, Apuseni, Valea Jiului

etc), cu statut pe 10 ani, cele mai recente (din 2000 şi 2001), au acest statut doar pentru 3

ani, fiind limitate la câte o singură unitate administrativă. În prezent, unele dintre acestea

au ieşit deja de sub incidenţa statutului de „zonă defavorizată”: Mizil, Nădrag,

Mărăşeşti, Nehoiu, Negreşti şi Hârşova la 31 decembrie 2004, Paşcani, Roman şi

Hunedoara la 31 decembrie 2005, iar Turda la sfârşitul anului 2006. Alte trei zone

defavorizate (Brad, Valea Jiului şi Bălan) vor ieşi de sub incidenţa acestui statut la

sfârşitul anului 2008, urmând ca cele mai multe zone defavorizate (22)134

să-şi piardă

acest statut la 31 decembrie 2009, iar ultimele trei (Cugir, Zimnicea şi Copşa Mică) la

sfârşitul anului 2010.

133

Primele trei zone defavorizate (Valea Jiului, Brad şi Bălan) au fost înfiinţate în 1998 pe baza OUG

24/1998 privind regimul zonelor defavorizate şi a HG 907/1998 privind normele metodologice pentru

aplicarea OUG 24/1998; constituirea acestora a atins apogeul în 1999, când au fost declarate 22 de

zone defavorizate cu profil miniero-metalurgic şi s-a înregistrat o diminuare constantă în perioada

2000-2001, când au fost declarate în total 13 zone defavorizate limitate la suprafeţele administrative ale

unor oraşe sau comune cu industrie destructurată. 134

Acestea sunt: Albeni, Schela, Motru-Rovinari, Ştei-Nucet, Borod-Şuncuiuş-Dobreşti-Vadu Crişului,

Popeşti-Derna-Aleşd, Bocşa, Moldova Nouă-Anina, Ip, Hida-Surduc-Jibou-Bălan, Sărmăşag-Chieşd-

Bobota, Baia Mare, Borşa-Vişeu, Filipeşti, Comăneşti, Bucovina, Rodna, Apuseni, Bălan, Rusca

Montană, Ceptura, Baraolt, Altân-Tepe.

216

BIBLIOGRAFIE

Arbore, Z. (1904), Dicţionarul geografic al Basarabiei, Atelerele grafice V. Socec, Bucureşti.

Barré, A. (1994), Frontières naturelles, frontières artificielles et circulation en Europe, în Hommes et Terres du

Nord, 2-3, pp. 71-81.

Bastié, J., Dézert, B. (1980), L‟espace urbain, Masson, Paris, New York, Barcelona, Milano.

Bădescu, I., Dungaciu, D., colab. (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, I-II, Edit. Floarea

Albastră, Bucureşti.

Băican, V. (1996), Geografia Moldovei reflectată în documentele cartografice din secolul al XVIII-lea,

Edit. Academiei Române, Bucureşti.

Benkö, G., Lipietz, A., edt. (1992), Les régions qui gagnent. Districts et réseaux: les nouveaux paradigmes de

la la géographie économique, Presses Universitaires de France, Paris.

Beaujeu-Garnier, Jacqueline (1985), La décentralisation dans un pays centralisé, în Annales de Géographie,

pp. 592-593.

Bécart, A., Brodaty, S. (1998), La coopération transfrontalière et le dévelopement local, în Hommes et Terres

du Nord, 1, pp. 35-43.

Benedek, J. (2004), Amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca.

Bertrand, M. J. (1974), Géographie de l‟administration. L‟impact du pouvoir exécutif dans les capitales

nationales, Edit. M. Th. Génin, Librairies Techniques, Paris.

Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Boniface, P. (1999), Valori permanente, valori de ocazie. Pericolul proliferării statelor, în „Timpul în 7 zile”,

26 ian – 1 febr., pp. 15-16.

Bonnet, J., Tomas, F. (1989), Centre et périphérie. Eléments d‟une problématique urbaine, în Revue

Géographique de Lyon, 64, 1, pp. 3-12.

Breton, R. (1989), L‟art de tracer les frontiers, în Annales de Géographie, pp. 102-103.

Brongniart, Ph. (1971), La région en France, Librairie Armand Colin, Paris.

Brunet, R., Rey, Violette (coord.) (1996), Geographie universelle, X, Europes Orientales. Asie Centrale, Edit.

Belin-Reclus, Paris.

Cattan, Nadine, Pumain, Denise, Rozenblat, Céline, Saint-Julien, Thérèse (1994), Le Système des villes

européenne, Edit. Economica, Paris.

Cândea, Melinda, Bran, Florina (2001), Spaţiul geografic românesc, Edit. Economică, Bucureşti.

Cândea, Melinda, Simon, Tamara, Cimpoeru, Irina, Simion, G. (2004), Zone defavorizate în România.

Concepte, caracteristici, studii de caz, premise de dezvoltare, Edit. Universitară, Bucureşti.

Chauprade, A., Thual, Fr. (2000), Dictionnaire de géopolitique, Ellipses, Paris.

Ciechocincska, Maria (1993), L‟evolution de la notion de région en Europe Centrale et Orientale, în Espaces

et Sociétes, 70-71, L‟Harmattan, Paris, pp. 93-112.

Claval, P. (1978), L‟Espace et pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris.

Cocean, P. (1997), Ţara (the land) - a typical geographical region of Romania, în Revue Roumaine de

Géographie, 41, Edit. Academiei Române, pp. 41-50.

Cocean, P., Ciangă, N. (1999-2000), The „Lands” of Romania as mental spaces, în Revue Roumaine de

Géographie, 43-44, Edit. Academiei Române, pp. 199-206.

Cocean, P. (2002), Geografie regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Cucu, V. (1977), Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti

Cucu, V. (1996), Organizarea administrativ-teritorială a României, în vol. România. Geografie economică,

Edit. Glasul Bucovinei, Iaşi, pp. 191-256

Cucu, V. (2001), Geografia oraşului, Edit. Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”, Bucureşti.

217

Dalmasso, E. (1978), Evolution des disparités régionales entre capitale, métropoles et reste du pays, în

Bulletin de l‟Association de Géographie Français, 55, 454-455, pp. 233-238.

Dayries, J. J. (1978), La régionalisation, Presses Universitaires de France, Paris.

Deică, P. (2000), Sensul geopolitic al Bazinului Carpatic, în Comunicări de Geografie, IV, Edit. Universităţii

din Bucureşti, pp. 371-376.

Di Méo, G. (1998). Géographie sociale et territoires, Nathan-Université, Paris.

Ditter, J. G., Holz, Jeanne-Marie, Lepesant, Gilles, Sanguin, A. L., Schulz, J. (1997), Récomposition de

l‟Europe Médiane, Sedes, Paris.

Duby, G. (1995), Atlas historique, Edit. Larousse, Paris.

Dumont, G. F. (1995), La géographie des régimes démocratiques en Europe, în vol. Géographie historique et

culturelle de l‟Europe, Hommage au Professeur Xavier de Planhol, Presses de l‟Université de Paris-

Sorbonne, Paris.

Dumolard, P. (1980), Le concept de région: ambiguités, paradoxes ou contradictions, în Travaux de l‟Institut

de Géografie de Reims, 41-42, Reims.

Durand, E. V. (1994), Les collectivités territoriales en France, Hachette, Paris.

Enyedi, G. (1992), Urbanisation in East Central Europe: Social Process and Societal Responses in the State

Socialist Systems, în Urban Studies, 29, 6, pp. 869-880.

Erdeli, G. (1997), Forme de organizare administrativ-teritorială ale spaţiului românesc, în Comunicări de

Geografie, I, Edit. Universităţii Bucureşti, pp. 63-70.

Erdeli, G., Cândea, Melinda, Braghină, C., Costachie, S., Zamfir, Daniela (1999), Dicţionar de geografie

umană, Edit. Corint, Bucureşti

Erdeli, G., Cucu, V. (2005), România. Populaţie, aşezări umane, economie, Edit. Transversal, Bucureşti.

Fejtö, F. (1997), La fin des démocraties populaires. Les chemins du post-communisme, Edit. du Seuil, Paris.

Filitti, I. C. (1929), Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, în Revista de Drept

Public, 2, Bucureşti

Florian, Violeta (coord.) (2005), Riscul social - cercul vicios al comunităţilor rurale, Edit. Terra Nostra, Iaşi.

Fourcher, M. (coord.) (1993, a), Fragments d‟Europe, Fayard, Paris.

Fourcher, M. (1993, b), La République Européenne, Belin, Paris, în româneşte Edit. Mirton, Timişoara, 2000.

Fremont, A (1980), L‟espace vecu et la notion de région, în Travaux de l‟Institut de Géographie de Reims, 41-

42, Reims.

Garnier, Jacqueline-Beaujeau (1987), Régions, villes et amenagements, Centre de recherche et d‟etudes sur

Paris et Ile de France, Paris.

Gaunard, Marie-France (1998), Réflexion sur une strategie d‟organisation territoriale des espaces urbains

frontaliers: agglomération ou réseaux de villes transfrontaliers dans l‟espace Saar-Lor-Lux?, în Hommes

et Terres du Nord, 1, pp. 17-24.

Ghinea, D. (1996-1998), Enciclopedia geografică a României, I-III, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

Giurcăneanu, C. (1983), Statele pe harta lumii, Edit. Politică, Bucureşti.

Giurescu, C. C. (1979), Istoria Bucureştilor, ed. a II-a, Edit. Sport-Turism, Bucureşti

Glon, E., Codron, Valérie, Gonin, P., Gregoris, Marie-Thérèse, Renard, J. P. (1996), Le développement

local au service de la géographie?, în Bulletin de l‟Association de Géographie Français, 73, 4, pp.

447-456.

Gonin, P. (1994), Régions frontalièrs et développement endogène: de nouveaux territoires en construction au

sein de l‟Union Européenne, în Homme et Terres du Nord, 2-3, pp. 61-70.

Grime, K., Kovásc, Z. (2000), Changing urban landscapes in East Central Europe, în vol. East Central Europe

and the Former Soviet Union. Environment and Society, Arnold, London.

Groza, O. (1999-2000), Polarisation territoriale et organisation administrative en Roumanie. Le chaînon

manquant: le niveau régional, în Revue Roumaine de Géographie, 43-44, Edit. Academiei Române, pp.

19-34.

218

Groza, O. (2001-2002), Maillages officiels et identités territoriales officieuses en Roumanie, în Actes du

Séminaire „L‟identité européenne en question”, CNRS-UMR, Géographie-Cités, Paris.

Gruber, K. (1999), Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest-europene şi central-

europene, în Altera, 10, Târgu Mureş.

Guichonnet, P., Raffestein, C. (1974), Géographie des frontières, Presses Universitaires de France, Paris.

Gumuchian, H. (1991), Répresentations et aménagement du territoire, Anthropos, Economica, Paris.

Hadjiev, K. S. (2000), Introducere în geopolitică, Logos, Moscova.

Heffner, K. (1993), La hiérarchie de l‟administration publique en relation avec la transformation des

collectivités locales en Pologne, în Bulletin de la Société Languedocienne de Géographie, 26, 2-3.

Helin, R. A. (1967), The Volatile Administrative Map of Rumania, în Annals of the Association of American

Geographers, 57, 3, pp. 481-502.

Hoerner, J. M. (1993), Autour de la fonction sociale de la frontière, în Espaces et Sociétes, 70-71,

L‟Harmattan, Paris, pp. 157-164.

Horga, I., Brie, M. (2000), Perspective historique sur les structures régionales et fonctionnelles en Roumanie,

în Revista Română de Geografie Politică, II, 2, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea, pp. 55-72.

Humeau, J.-B. (2000), Régions frontalières et élargissement de l'Union Européenne, în vol. Regionalism and

Integration. Culture, Space, Develpment, Brumar, Timişoara-Tϋbingen-Angers.

Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti.

Ianoş, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, în Studii şi Cercetări de Geografie, XL, Edit.

Academiei Române, pp. 167-174.

Ianoş, I. (1995), Stabilitate şi schimbare în sistemul urban românesc, în vol. Populaţia României. Evoluţii şi

perspective, Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti, pp. 71-79.

Ianoş, I. (2000, a), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Ianoş, I. (2000, b), Towards an Analysis Methodology of the Conflict Potential Areas. Starting from

Romanian Realities, în Revista Română de Geografie Politică, II, 2, Edit. Universităţii din Oradea,

Oradea, pp. 5-15.

Ianoş, I. (2000, d), Integration and Fragmentation Process in Urban Systems, în vol. Integrated Urban Systems

and Sustainability of Urban Life, International Geographical Union, Commission on Urban

Development and Urban Life, Edit. Tehnică, Bucureşti, pp. 67-76.

Ianoş, I. (2005), Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Ianoş, I., Guran, Liliana (1995), Comportamentul demografic recent al oraşelor României, în Studii şi

Cercetări de Geografie, XLII, Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. 3-12.

Ianoş, I., Humeau, J. B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Ianoş, I., Popescu, Claudia (1997), Organizarea spaţiului la nivel de microscară, în Buletin Geografic, I,

Bucureşti, pp. 41-45.

Ianoş, I., Popescu, Claudia, Tălângă, C. (1996), Repartiţia geografică a unor grupuri sociale marginale din

România, în Studii şi Cercetări de Geografie, XLII, Edit. Academiei, Bucureşti, pp. 13-22.

Ianoş, I., Tălângă, C. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul de

Geografie, Academia Română, Bucureşti.

Ianoş, I., Heller, W. (2006), Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Ilieş, Al. (1999), Elemente de geografie politică, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea.

Ilieş, Al. (2003), România între milenii. Frontiere, areale frontaliere şi cooperare transfrontalieră, Edit.

Universităţii din Oradea, Oradea.

Ilieş, Al. (2004), România. Euroregiuni, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea.

Ionaşcu, Gh. (2002), Amenajarea teritoriului, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Universitatea „Spiru Haret”,

Facultatea de Arhitectură şi Urbanism, Bucureşti.

Ionaşcu, Gh. (2003), Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România. Perspectivă ecologică, Edit.

Tempus, Bucureşti.

219

Iordan, I. (2003), România, încotro? Regionalizare, Cum? Când? Structuri administrativ-teritoriale în

România, Edit. CD Press, Bucureşti.

Iordan, I., Bugă, D. (1984), Forme de organizare teritorial-administrativă, în Geografia României, II, Edit.

Academiei, Bucureşti, pp. 26-29.

Iordan, I., Rey, Violette (1993), La carte administrative de la Roumanie d‟avant guerre: probable ou

impossible retour?, în Bulletin de la Société Languedocienne de Géographie, 116, 3-4, Montpellier.

Iordan, I., Alexandrescu, Valeria (1996), Consideraţii geografice privind reorganizarea administrativă a

teritoriului României, în Revista Geografică, II-III, Institutul de Geografie, Academia Română, pp. 118-

121.

Iordan, P. (1998, a), Central and nation state concepts in Eastern Europe as obstacles for European Integration,

în vol. The political geography of current East-West relations, Institut für Landerkünde, Leipzig.

Iordan, P. (1998, b), Regionalization and Descentralization in Romania - opportunites and obstacles, în vol.

Romania: Migration, Socio-Economic Transformation and Perspectives of Regional Development,

Sudösteuropa-Studie, 62, München.

Juillard, E. (1962), La région: essai de définition, în Annales de Géographie, 387, Paris.

Juillard, E. (1976), Pour une logique des divisions régionales en Europe Occidentale, în Revue Géographique

de l‟Est, XVI, 3-4, pp. 103-120.

Kleinschmager, R. (1998), Reflexion sur les frontières étatiques intérieures de l‟Union européenne, în Revue

Géographique de l‟Est, 4, Lyon.

Labasse, J. (1971), L‟organisation de l‟espace. Elements de géographie volontaire, Herman, Paris.

Labasse, J. (1991), L‟Europe des régions, Géographes, Flammarion, Paris.

Lacoste, Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion, Paris

Le Breton, J. M. (1996), Europa Centrală şi Orientală între 1917-1990, Edit. Cavaliotti, Bucureşti.

Leţea, I., Popovici, I., Rădulescu, I., Rusenescu, Constanţa (1977), Geografia Americii de Nord şi Centrale,

Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Lungu, E. (1999), Conceptul de federalizare în geografia politică a lumii actuale, în Spirit Militar Modern, 4.

Mahon, P. (1985), La décentralisation administrative, Librairie Droz, Genève.

Maurel, Marie-Claude (1984), Pour une géopolitique du territoire, le maillage politico-administratif, în

Hérodote, 33-34, Edit. La Découverte, Paris

Meruţiu, V. (1929), Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Institutul

de arte grafice „Ardealul”, Cluj

Michalski, T. (2001), Geopolitical Determinations of the Changes of the Demographic and Health Situation in

Central Europe, în vol. Political Geography Studies in Central and Eastern Europe, Oradea-Gdansk, pp.

17-22.

Molnár, E., Maier, A., Ciangă, N. (1975), Centre şi arii de convergenţă în R. S. România, în Studia

Universitatis Babeş-Bolyai, Geologia-Geographia, XX, pp. 50-56.

Negulescu, N. (1928), Administraţia în Dobrogea veche, în Dobrogea - 50 de ani de viaţă românească

(1878-1928), Cultura Naţională, Bucureşti, pp. 719-734

Neguţ, S. (1998), Les eurorégions, în Revue Roumaine de Géographie, 42, Edit. Academiei Române,

Bucureşti.

Neguţ, S., Cucu, V, Bogdan, V. L. (2004), Geopolitica României, Edit. Transversal, Târgovişte.

Nezan, K. (2001), Candidatura turcă la Uniunea Europeană şi chestiunea kurdă, în vol. „Puteri şi influenţe”,

Anuar de geopolitică şi geostrategie, Beaumarchais Center for International Reseach, Edit. Corint,

Bucureşti.

Nistor, I. S. (2000), Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Patrimoniu, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.

Oroveanu, M. T. (1986), Organizarea administrativă şi sistematizarea teritoriului R.S. România, Edit.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Pais de Brito, J. (1988), Frontière et village. Note sur l‟assise locale d‟une frontière politique, în Annales de

Géographie, pp. 330-343.

220

Pascariu, G., Stănculescu, Manuela, Jula, D., Luţaş, Mihaela (2003), Politica de coeziune a UE şi dezvoltarea

economică şi socială la nivel european în România, Institutul European din România, Bucureşti.

Polivka, H. (1987), Frontière et structures économiques, în Revue Géographique de l‟Est, XXIX, 2, pp. 103-

117.

Popa, D. M., Matei, H. C. (1993), Mică enciclopedie de istorie universală, Statele lumii contemporane, Edit.

Iri, Bucureşti.

Popa, E. (1999), Autonomia locală în România, Edit. All Beck, Bucureşti.

Popa, N. (2001), Racines des évolutions transfrontalières en Europe centrale, în Geographica Timisensis, X,

Universitatea de Vest, Timişoara, pp. 55-65.

Popescu, C. L. (1999), Autonomia locală şi integrarea europeană, Edit. All Beck, Bucureşti

Popescu, Claudia, Neguţ, S., Roznovieţchi, Irena, Suditu, B., Vlad, L. B. (2003), Zonele miniere defavorizate

din România. Abordare geografică, Edit. ASE, Bucureşti

Popescu, Claudia, Săgeată, R., Nancu, Daniela, Mocanu, Irena, Dumitrescu, Bianca, Simion, G., Damian,

Nicoleta, Borto, Gabriela, Guran, Liliana, Persu, Mihaela, Dogaru, Diana (2004), Disparităţi regionale

în dezvoltarea economico-socială a României, Meteor Press, Bucureşti.

Popp, N. (1988), Bazinul Dunării. Natură şi om, Edit. Litera, Bucureşti.

Preda. M. (coord) (2005), Comunele şi oraşele României, Edit. All Beck, Bucureşti.

Pumain, Denise, Saint-Julien, Thérèse, Sanders, Lena (1989), Villes et auto-organisation, Economica, Paris.

Puşcaşu, Violeta (2000), Dezvoltarea regională, Edit. Economică, Bucureşti.

Racine, J. B., Ungureanu, Al. (1998), Maillages géographiques de la Roumanie. Relevant Mapping

Communication for Relevant Territorial Information, CD-ROM şi volum, IGUL, Lausanne.

Raffestein, C. (1993), Autour de la fonction sociale de la frontière, în Espaces et Sociétes, 70-71, pp. 157-164.

Rayvanyi, J., Rey, Violette (1989), Régions et pouvoirs régionaux en Europe de l‟Est et en URSS, Edit.

Masson, Paris.

Renard, J. P. (1997), Le géographie et les frontières, Edit. l‟Harmattan, Paris.

Retegan, S. (1979), Dieta românească a Transilvaniei (1862-1864), Cluj-Napoca

Rey, Violette (1987), Intégration territoriale et crise spatiale dans les pays de l‟Europe de l‟Est, în Bulletin de

la Société Languedocienne de Géographie, 21, 1-2, pp. 21-28.

Rey, Violette (1998), Problèmes d‟organisation administrative des capitales d‟Europe Centrale Orientale, în

Bulletin de l‟Association de Géographie Français, 75, 4, pp. 479-485.

Rey, Violette (coord.) (1998), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis. L‟Europe Médiane en

question, Edit. La Découverte-Syros, Paris.

Rey, Violette, Groza, Octavia, Ianoş, I., Pătroescu, Maria (2000), Atlas de la Roumanie, Reclus, Dynamique

du territoire, CNRS-Libergéo, La Documentation Française, Montpellier, Paris.

Rey, Violette, de Lille, Coudroy, Boulineau, E. (2004), L'élargissement de l'Union Européenne: réformes

territoriales en Europe Centrale et Orientale, Logiques Politiques, L'Harmattan, Paris.

Reynauld, A. (1981), Société, espace et pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris

Reymond, H., Cauvin, Colette, Kleinschmager, R. (1998), L‟Espace géographique des villes. Pour une

synergie multistrates, Edit. Anthopos, Paris.

Roncea, G. (1997), Provocarea autonomiei – „frontiera internă”. Războiul logistic şi armele sale în Europa

Centrală, în Euxin, 1-2, ISOGEP, Bucureşti, pp. 179-209.

Ronnais, P. (1984), Urbanization in Romania. A Geography o f Social and Economic Change Since

Independence, The Economic Reseach Institute Stockholm School of Economics, Stockholm.

Rougier, H. (1999), De la notion de région à celle d‟euroregion, în Bulletin de l‟Association de Géographie

Français, 76, 4, pp. 394-396.

Roux, M. (1997), Frontières, territoires et échanges dans les Balkans dans la perspective de l‟intégration

européenne, în Territoire en mutation, 2.

Rus, D. (1997), Teritorii locuite de români din afara graniţelor ţării, Edit. Sigma Plus, Deva.

Rusu, E. (1999), Geografia continentelor. Australia şi Oceania, Edit. Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti.

221

Sanguin, A. L. (1990), Nation, etat et territoire: une géographie politique, în Annales de Géographie, pp. 348-

349.

Savey, Suzanne (1994), Régions frontalières, régions transfrontalières et/ou pionnieres, în Bulletin de la

Société Languedocienne de Géographie, 28, 1-2, pp. 227-235.

Săgeată, R. (1999) Evaluarea impactului generat de posibila revenire la organizarea administrativ-teritorială

interbelică asupra sistemului urban din România, în Revista Română de Geografie Politică, I, 1, Edit.

Universităţii din Oradea, pp. 85-92.

Săgeată, R. (2000, a), Organizarea administrativ-teritorială a României. Model de optimizare, în Revista

Română de Geografie Politică, II, 1, Edit. Universităţii din Oradea, pp. 61-68.

Săgeată, R. (2000, b), Municipiile - între deciziile politice şi realităţile economice, în Comunicări de

Geografie, IV, Edit. Universităţii Bucureşti, pp. 433-438.

Săgeată, R. (2002, a), Structuri de cooperare transfrontalieră. Euroregiunea Giurgiu-Ruse, în Forum

Geografic, I, 1, Edit. Universitaria, Craiova, pp. 140-149.

Săgeată, R. (2002, b), Structurile urbane de tip socialist - o individualitate geografică?, în Analele Universităţii

din Oradea, Geografie, XII, Edit. Universităţii din Oradea, Oradea, pp. 61-69.

Săgeată, R. (2002-2003), Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a României între 1950 şi 1968, în Studii

şi Cercetări de Geografie, XLIX-L, Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp. 133-144.

Săgeată, R. (2003, a) Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a României în perioada interbelică (1918-

1940), în Revista Geografică, IX, Institutul de Geografie, Bucureşti, pp. 158-166.

Săgeată, R. (2003, b), L‟organisation administrative et territoriale de la Roumanie – entre le modèle

traditionnel et les réalités contemporaines, în vol. The 5-th Edition of the Regional Conference of

Geography „Geographic Researches in the Carpathian-Danube Space, 2002”, Edit. Mirton, Timişoara,

pp. 601-610.

Săgeată, R. (2004, a), Modele de regionare politico-administrativă, Edit. Top Form, Bucureşti.

Săgeată, R. (2004, b) Dinamica zonelor de influenţă urbană sub presiunea funcţiei politico-administrative, în

Forum Geografic, III, 3, Edit. Universitaria, Craiova, pp. 121-126.

Săgeată, R. (2005, a), Tensiuni geopolitice induse de ţinuturile istorice, în GeoPolitica, III, 11, Edit. Top

Form, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, pp. 75-87.

Săgeată, R. (2005, b), Zonele transfrontaliere şi euroregiunile în procesul globaliării, în GeoPolitica, III, 13,

Edit. Top Form, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, pp. 67-74.

Săgeată, R. (2005, c), Ciscaucazia şi mizele echilibrului geostrategic din estul bazinului pontic, în GeoPolitica,

III, 14-15, Edit. Top Form, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, pp. 41-48.

Săgeată, R. (2006, a), Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare

la România, Edit. Universităţii Naţionale de Apărarea „Carol I”, Edit Top Form, Bucureşti.

Săgeată, R. (2006, b), Euroregiunile de cooperare transfrontalieră de la noua frontieră estică a Uniunii

Europene, în GeoPolitica, IV, 20, Edit. Top Form, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, pp.

99-110.

Săgeată, R. (2007), Modele de regionare politico-administrativă în Europa Centrală, în Revista Geografică,

XIII, 2006, Edit. Ars Docendi, pp. 129-134.

Săgeată, R., Nedea, Marcela (2003), România şi Europa regiunilor - premise pentru o viitoare integrare, în

GeoPolitica, I, 2-3, Edit. Top Form, Asociaţia de Geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, pp. 93-104.

Săgeată, R. (coord.) (2004), Soluţii de optimizare a organizării administrativ-teritoriale a României în

perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Edit. Ars Docendi, Bucureşti.

Săgeată, R., Nedea, Marcela (2004), Modele de regionare politico-administrativă în Uniunea Europeană, în

Analele Universităţii „Spiru Haret”, Geografie, 6, Edit. Fundaţiei România de Mâine, pp. 85-92.

Săgeată, R., Săgeată, Marcela (2007, a), Modele de regionare politico-administrativă în Europa de Est, în

Analele Universităţii „Spiru Haret”, Geografie, 9, Edit. Fundaţiei România de Mâine, pp. 157-162.

222

Săgeată, R., Săgeată, Marcela (2007, b), Political and Ideological Urbanisation. Regional differences in

Central and Eastern Europe, în Analele Universităţii „Valahia”, Târgovişte, Geografie, 6-7, 2006-2007,

pp. 111-118.

Schöller, P. (1978), The role of the capital city within the national settlement system, în Geographica

Polonica, 39, pp. 223-232.

Seguy, R. (1998), L‟Euroregion, un espace economique en construction?, în Hommes et Terres du Nord, 3,

pp. 171-174.

Stahl, H. H. (1969), Organizarea administrativ-teritorială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Stamate, Gr. (1997), Frontiera de stat a României, Edit. Militară, Bucureşti.

Stanczyk, J. (2001), Regional Cooperation in Trans-border Aspect, în Chosen Problems of Political

Geography at Central Europe, Wydawnictwo Universytetu Gdanskiego, pp. 79-84.

Stahl, H. H. (1969), Organizarea administrativ-teritorială, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

Stern, N. (1963), Caracterizarea regiunilor din R. P. Română ca raioane economice, în Monografia geografică

a R. P. Române, vol. II, partea a II-a, Edit. Academiei, Bucureşti, pp. 11-18.

Surd, V. (1991, a), aditional Forms of Organizing Geographical Space in Transylvania „The Lands”, în Studia

Universitatis „Babeş-Bolyai”, Geographia, XXXV, 2, Cluj-Napoca, pp. 76-80.

Surd, V. (1991, b), Critical geographical regions, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Geographia, XXXV,

2, Cluj-Napoca, pp. 85-91.

Szul, R. (2001), Central and Eastern Europe in the Process of Global Political and Economic Transformation,

în vol. Political Geography Studies in Central and Eastern Europe, pp. 97-106.

Tarkhov, S. (2001), Evolution of the Administrative-territorial division of Romania during 20-th century, în

vol. Political Geography Studies in Central and Eastern Europe, Oradea-Gdansk, pp. 49-56.

Tălângă, C., Braghină, C. (2000), Consideraţii privind evoluţia funcţională a oraşelor-porturi dunărene, în

„Terra”, XXX (L), 2, pp. 87-89.

Tufescu, V., Herbst, C. (1969), The New Administrative-territorial Organization of Romania, în Revue

Roumaine de Géologie, Géophysique et Géographie, Géographie, 13, 1, Edit. Academiei Române,

Bucureşti, pp. 25-37.

Turnock, D. (1991), The changing Romanian countryside: the Ceauşescu epoch and prospects for change

following the revolution, în Environment and Planning, Government and Policy, 9, pp. 319-340.

Ungureanu, Al., Ungureanu, Irina, Donisă, I. (1994-1995), Les régions géographiques du territoire de la

Roumanie, în Analele Universităţii „Al. I. Cuza”, s. II-c, XL-XLI, Iaşi.

Ungureanu, Al., Ianoş, I. (1996), Characteristic features of the urban system in Romania, în Revue Roumaine

de Géographie, 40, pp. 3-12.

Vallega, A. (1995), La regione, sistema territoriale soustenabile, Mursia, Milano.

Verhasselt, Yola (1987), La perception de l‟espace transfrontalier. Vécu et comportement transfrontalier, în

Revue Géographique de l‟Est, 1-2, pp. 19-25.

Vermenten, J. H. (1946), Evoluţia descentralizării administrative în România, Bucureşti

Wackermann, G. (1987), Le vécu transfrontalier et ses répercussions, Vécu et comportement transfrontalier, în

Revue Géographique de l‟Est, XXVII, 1-2, pp. 5-17.

Wackermann, G. (1990), Les échanges interculturelles dans les espaces transfrontaliers, în Bulletin de

l‟Association de Géographes Français, 67, 5, pp. 347-356.

Wackermann, G. (1991), Sociétés et aménagements face aux disparités trans-frontalières, în Revue

Géographique de l‟Est, XXXI, 2, pp. 89-98.

Wachermann, G., Rey, Violette, Aquatias, Christine (1997), Des espaces frontaliers aux espaces

transfrontaliers, în vol. Mutations en Europe Médiane, SEDES, CNED, Paris.

Watson, W. (1982), The United States, Longman.

Wendt, J. (2003), Territorial Division in Poland and Romania after the Second World War, în Revista

Română de Geografie Politică, V, 1, 2003, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, pp. 55-66.

223

Ziller, J. (1993) Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l‟Europe des Douze,

Montchrestein, Paris.

*** (1969), Judeţele României Socialiste, Edit Politică, Bucureşti

*** (1972-1979), R.S. România. Atlas geografic, Edit. Academiei R.S. România, Bucureşti.

*** (1982), Enciclopedia geografică a României, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

*** (1984), Geografia României, II, Geografie Umană şi Economică, Edit. Academiei R.S. România,

Bucureşti.

*** (1987), Geografia României, III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Edit. Academiei R.S.

România, Bucureşti

*** (1992), L‟Etat du Monde, 1993. Année économique et géopolitique mondial, Ed. La Decouverte, Paris

*** (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice: Dealurile şi Câmpia Banatului şi Crişanei,

Podişul Mehedinţi, Subcarpaţii, Piemontul Getic, Podişul Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti.

*** (1993, a), The organization of local and regional government in the European Community, Luxembourg.

*** (1993, b), Changements administratifs et territoriaux dans la Nouvelle Europe, în Bulletin de la Société

Languedocienne de Géographie, 116, 3-4, Montpellier.

*** (1995, b), Regionalism. Concepts and approaches at the turn of the Century, Romanian Institute of

International Studies, Norwegian Institute of International Affairs, Bucureşti.

*** (1996), România. Atlas istorico-geografic, Edit. Academiei Române, Bucureşti.

*** (1997, a), Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România,, Guvernul României şi Comisia

Europeană, Programul PHARE, Bucureşti.

*** (1998, a), Legea nr. 151 din 15 august 1998 privind dezvoltarea regională în România, în Monitorul

Oficial al României, X, 256, Bucureşti.

*** (1998, b), Atlas départamental de la France, Larousse-Bordas, Paris.

*** (2000), România. Planul Naţional de Dezvoltare, 2000-2002, ANDR, Bucureşti.

*** (2001), Lege privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional. IV – Reţeaua de localităţi, în

Monitorul Oficial al României, XIII, 408, Bucureşti

*** (2005), Geografia României, V, Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei, Litoralul românesc al

Mării Negre şi Platforma Continentală, Edit. Academiei, Bucureşti.

*** (2006), Calendario Atlante de Agostini, Instituto Geografico de Agostini, Novarra.

Organizarea spatiului geografic Edit ULB Sibiu

Documents

Transcript of Organizarea spatiului geografic Edit ULB Sibiu