MOŞTENITURĂ DIN MOŞTENITURĂ AM FĂCUT MESERIA ASTA. MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE ROME:...

MOŞTENITURĂ DIN MOŞTENITURĂ AM FĂCUT MESERIA ASTA.

MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE ROME: REALITĂŢI ECONOMICE ŞI CONSTRUCŢII IDENTITARE

-studiu socio-antropologic-

proiect Romano-Cher: Casa RomilorPOSDRU/84/6.1/S/56327

februarie 2011

1

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1: Contextul cercetării şi precizări teoretice

1.1. Cine sunt meşteşugarii romi?1.1.1. Cărămidarii1.1.2. Fierarii1.1.3. Căldărarii1.1.4. Ceaunarii şi tinichigiii1.1.5. Argintarii1.1.6. Rudarii: un caz aparte1.1.7. Lingurarii1.1.8. Împletitorii1.1.9. Florarii boldeni 1.1.10. Hămurarii, sitarii / ciurarii, căciularii1.1.11. Lăutarii

1.2. Parcursul economic al meşteşugarilor şi impactul perioadei de tranziţie1.3. Precizări teoretice şi conceptuale

Capitolul 2: Cine ce produce?

Capitolul 3: Cum se face?3.1. Materia primă3.2. Procesul de produc ie. Unelte. Performativitate. Truda munciiț3.3. Organizarea muncii

3.3.1. Organizarea temporală3.3.2. Organizarea spaţială3.3.3. Organizarea socială

3.4. Produsul finit

Capitolul 4: Cum (nu) se vinde?4.1. Piaţa de desfacere

4.1.1. Cum şi unde?a) Târgurileb) Comerţul ambulantc) Lucrul pe stoc. Cărămidariid) Comenzi. Clienţi speciali

4.1.2. Concurenţaa) Concurenţa „lumii de plastic”b) Concurenţa între producători

4.1.3. Exportul (real sau potenţial)

2

4.1.4. Leitmotivul clientului satisfăcut ca bună reclamă4.1.5. Dimensiunea de gen a procesului de vânzare

4.2. Marele client absent4.3. Negocierea. Preţurile. Trocul

4.3.1. Valoarea monetarăa) Stabilirea preţului. Negociereab) Trocul

4.3.2. Valoarea simbolică

Capitolul 5: Cum se trăieşte meşteşugul? Construcţii identitare5.1. Motivul necesităţii economice5.2. Construcţiile identitare5.3. Construc ii în jurul ideilor de legitimitate i autenticitate. Tradi ia reconstruitţ ş ţ ă

5.3.1. Din nou, rudarii: un caz aparte5.4. Moduri de transmitere a me te uguluiş ş5.5. Talentul, sufletul şi priceperea5.6. Rela ii de rudenie i dimensiunea de genţ ş5.7. Simbolistica me te ugurilor i ritualuri legate de acestaş ş ş5.8. Etnia, în perpetuă negociere5.9. Concluzii: moduri de a fi şi moduri de a-şi câştiga existenţa

Capitolul 6: Cum arată viitorul?6.1. O imagine sumbră6.2. Strategii de adaptare

6.2.1. Reprofilare6.2.2. Diversificarea ocupaţiilor6.2.3. Inovare

a) Cantitativă (mai multe feluri de obiecte) b) Calitativă (altfel)

6.2.4. Investiţii, măsuria) Măsuri iniţiate de către meşteşugarib) Măsuri iniţiate din exterior

6.3. Necesitatea unui sprijin din exterior6.3.1. O chestiune de nuan : paharul pe jum tate plin sau pe jum tate gol?ţă ă ă

6.4. Economia social : un r spuns adecvat?ă ă

Concluzii şi recomandări

Bibliografie

Anexa 1. Harta meşteşugurilor

Anexa 2. Lista zonelor studiate şi a cercetătorilor

3

INTRODUCERE

Inspirat de necesitatea incluziunii sociale, economice şi culturale a romilor, proiectul

„Romano Cher – Casa Romilor” este centrat asupra meşteşugurilor tradiţionale rome. Prin cele două

compontente ale sale – implementare activă şi cercetare – proiectul îşi propune să readucă

meşteşugurile nu doar pe piaţa muncii, dar şi pe piaţa ideilor, pentru ca astfel, alături de combaterea

sărăciei comunităţilor implicate în proiect, să provoace şi prejudecăţile sau lipsa de cunoaştere a

societăţii cu privire la romi şi la patrimoniul lor, reprezentat aici de meşteşugurile tradiţionale.

Componenta activă a proiectului presupune un atelier itinerant, desfăşurat între aprilie 2011 şi

octombrie 2012, în cadrul căruia meşteşugarii romi vor lucra în faţa publicului, îşi vor putea vinde

produsele şi vor beneficia de instruire în vederea certificării, consiliere, management. Componenta

de cercetare constă într-un studiu socio-antropologic – cel de faţă – care urmăreşte identificarea

aspectelor economice, sociale şi culturale ale practicării meşteşugurilor tradiţionale rome în cadrul

economiei şi al societăţii actuale şi perspectivele lor de viitor. Departe de a descrie exhaustiv

meşteşugurile tradiţionale şi comunităţile în care acestea se practică, studiul îşi propune o explorare

a cunoştinţelor curente, atât empirice, obţinute în teren, cât şi academice, pentru a deschide terenul

unor cercetări viitoare mai aplicate asupra temelor abordate aici.

• Scopul cercetării

Cercetarea s-a concentrat pe un număr de 14 meşteşuguri, care – cu excepţia lăutăriei – sunt

marcate de o componentă de producţie materială. Astfel, meşteşugarii incluşi în cercetare sunt:

fierari, cărămidari, ceaunari, căldărari, tinichigii, argintari, rudari, împletitori, lingurari, florari

boldeni, hămurari, sitari, căciulari şi lăutari.

Studiul a urmărit explorarea aspectelor economice, sociale şi culturale care gravitează în

jurul practicării meşteşugurilor, pentru o înţelegere mai profundă a realităţii cu care se confruntă

meşteşugarii în prezent, în scopul identificării unor piste de revigorare a meseriilor tradiţionale ale

romilor.

Pe lângă explicitarea parcursului meşteşugurilor rome în perioada tranziţiei şi prezentarea

unor pespective pentru viitor, studiul explorează şi dimensiunea acestora culturală, în speranţa că o

mai bună cunoaştere a celuilalt poate să prevină tensiunile negative specifice perioadelor de criză

economică, cum este cea pe care România o traversează în prezent.

Revalorizarea acestor meşteşuguri, atât ca practică lucrativă, cât şi ca obiect de cercetare,

4

este una dintre căile de împuternicire a comunităţilor rome, de combatere a discriminării şi de

amplificare a informaţiilor – nu foarte numeroase – existente pe această temă. Trebuie spus de la

bun început că raportul de faţă are o dimensiune exploratorie în cadrul temei, urmărind să

suplinească un gol de informaţie atât în ce priveşte etnografia actuală a meşteşugurilor tradiţionale

rome, cât şi cunoştinţele privind implicaţiile sociale, culturale şi identitare ale practicării / pierderii

meşteşugurilor. De aceea, studiul şi-a propus să funcţioneze şi ca o sinteză a cercetărilor precedente

pe această temă, atâtea câte sunt, fie ele realizate de cercetători români sau străini, dar şi să aplice în

studierea meşteşugurilor tradiţionale rome o serie de concepte antropologice de circulaţie largă în

literatura de specialitate, deschizând, prin toate acestea, piste pentru posibile cercetări viitoare.

Lucrarea, ca şi componenta practică a proiectului, atelierul itinerant, se adresează nu doar

specialiştilor şi decidenţilor, ci şi publicului larg, ale cărui cunoştinţe despre cel mai numeros grup

etnic de pe teritoriul ţării se limitează de obicei la clişee mediatice.

• Structura raportului

Cercetarea încearcă să expliciteze prin chiar structura sa ordinea relevanţei aportului de

informaţie: cele mai consistente capitole sunt cele descriptive, care fructifică opiniile subiecţilor, iar

analiza este mai redusă ca dimensiuni, lăsând mai puţin loc speculaţiei şi mai mult deschiderii unor

posibile piste de studii ulterioare. Astfel, primul capitol aduce câteva lămuriri de ordin conceptual,

explicitând principalele noţiuni folosite pe parcursul studiului, ca şi perspectiva din care am făcut

analiza; aducem aici şi precizări despre stadiul actual al cunoaşterii socio-antropologice în privinţa

meşteşugurilor tradiţionale practicate de romi. Conţinutul următoarelor trei capitole este mai

degrabă descriptiv. Capitolul 2 conţine o prezentare pe scurt, în câteva detalii specifice, a

comunităţilor studiate. Capitolele 3 şi 4 conţin date etnografice despre modurile de producţie,

respectiv despre posibilităţile de comercializare a acestora şi despre dinamica pieţei de desfacere de

dinainte i de după schimbarea de regim. Capitolul 5 analizează discursurile meşteşugarilor peș

marginea identităţii construite în jurul meseriei practicate şi aspectele culturale ale acesteia. În fine,

capitolul 6 discută previziunile asupra perpetuării pe viitor a meşteşugurilor tradiţionale rome,

pornind de la afirmaţiile interlocutorilor şi analizând pe scurt contextul în care acestea sunt emise şi

implicaţiile lor în plan teoretic şi al elaborării de strategii viitoare. De acestea din urmă se ocupă

ultima parte a studiului, conţinând concluziile şi recomandările cercetătorilor.

5

• Metodologia cercetării

Activitatea de cercetare a fost centrată pe realizarea unui studiu socio-antropologic în 32 de

zone pe tema meşteşugurilor tradiţionale rome, urmărind să identifice şi să exploreze aspectele

economice, sociale şi culturale specifice practicării acestora. Trebuie mai întâi explicitat termenul

folosit aici, de „zonă”. Într-o fază prealabilă realizării cercetării socio-antropologice, determinată de

absenţa informaţiilor referitoare la localizarea meşteşugarilor romi, echipa proiectului a realizat o

amplă cercetare de teren pentru a selecta comunităţile în care există un număr semnificativ de

meşteşugari romi, şi a stabili localităţile în care va avea loc cercetarea. Astfel, au fost identificate

peste 60 de comunităţi în care activau meşteşugari romi. În unele, numărul lor era însă redus la unul

sau câţiva meşteri şi familiile lor. În scopul de a eficientiza colectarea datelor, dar şi de a exploata în

totalitate informaţia disponibilă, comunităţile au fost grupate în „zone” cuprinzând una sau mai

multe localităţi apropiate geografic. Zonele sunt în număr de 34 şi, în economia studiului, poartă

numele localităţii în care se găsesc cei mai numeroşi meşteşugari.

Din acest punct de vedere, studiul constituie o etnografie multisit: am urmărit nu doar

descrierea monografică a unui set de localităţi şi meşteşuguri, ci şi evidenţierea transversală a unor

constante privind practica meşteşugurilor, interacţiunea cu piaţa de desfacere şi strategiile identitate

asociate meşteşugurilor.

Obiectivul studiului a fost identificarea următoarelor aspecte din fiecare zonă:

1. Istoricul comunităţii, cu accent pe practicarea meşteşugurilor (cum a luat naştere

comunitatea de romi, cum a evoluat compoziţia etnică a localităţii, ce meşteşuguri se

practicau la început, ce produse se fabricau, dacă acestea s-au schimbat pe parcurs etc.);

2. Aspecte economice ale practicării meşteşugurilor (sursa materiei prime, piaţa de desfacere,

ciclul de producţie, mişcări migratorii legate de ciclul de producţie, mijloace de producţie,

diviziunea muncii în familie, strategii de adaptare la economia de piaţă, profilul clienţilor şi

strategii de identificare şi fidelizare a clienţilor, eventuale inovaţii faţă de modul tradiţional

de practicare, eventuale inovaţii referitoare la tipul de produse, sustenabilitate, aspecte

financiare, practica trocului, cunoaşterea unor nişe economice în regiune care să permită

dezvoltarea activităţilor);

3. Aspecte sociale ale practicării meşteşugurilor (organizare în bresle, forme de comunicare şi

de organizare a „breslelor'”, existenţa altor meşteşugari în regiune, existenţa unor târguri

specializate la nivel regional sau naţional şi participarea meşteşugarilor la acestea, relaţiile

6

cu alţi meşteşugari şi cu cei care nu practică meşteşugul, rolul femeii, al copiilor şi al

persoanelor vârstnice în practicarea meşteşugului, ierarhia percepută a grupurilor sociale în

funcţie de practicarea meşteşugului);

4. Aspecte culturale ale practicării meşteşugurilor (identificare în raport cu practica

meşteşugului, semnificaţii şi valori atribuite practicii meşteşugului, adaptarea şi includerea

în discursul identitar a unor elemente noi, transmiterea tradiţiei şi a meseriei, simboluri care

provin din practica meşteşugului, tabu-uri şi interdicţii legate de practicarea meseriei);

5. Perspectivele de viitor ale meşteşugarilor înşişi, ale comunităţilor şi ale cercetătorilor (cu

privire la sustenabilitatea şi transmiterea meşteşugului, oportunităţi, perspective de

continuare şi chiar de amplificare, dificultăţi sau ameninţări de dispariţie, din lipsă de

căutare, de materie primă, reconversie etc., oportunităţi şi posibile soluţii la problemele

curente).

• Metode şi instrumente de cercetare

Cercetarea s-a bazat exclusiv pe metode calitative. Au fost realizate:

1. interviuri semi-structurate individuale cu meşteşugari romi şi cu liderul / liderii romi din

comunitate

2. interviuri semi-structurate de grup cu membri ai comunităţilor implicaţi în practicarea

meşteşugurilor tradiţionale ale romilor sau valorificarea produselor rezultate în urma

acestora;

3. observaţie participativă, cu consemnarea în jurnalul de observaţie a notelor de teren;

4. fişa localităţii în care se află comunitatea de romi. Fişa conţine câţiva indicatori de

dezvoltare locală;

5. fotografii în comunitatea de romi relevante pentru meseria respectivă (obiecte produse,

atelierul lor, meşteşugarii la muncă).

Instrumentele de colectare de date au fost structurate pentru a răspunde obiectivelor cercetării, şi au

fost pretestate de către doi cercetători în 4 zone, înainte de culegerea datelor din teren. În urma

pretestării s-au ajustat anumite aspecte, unele întrebări modificându-se, altele fiind adăugate sau

înlăturate, ca urmare a concluziilor formulate în raportul de pretestare.

Perioada de desfăşurare a colectării datelor a fost 15-26 octombrie. Culegerea datelor a fost

realizată de 27 de cercetători (distribuţia cercetătorilor pe zonele delimitate se poate regăsi în anexa

2), ale căror rapoarte însumate numără peste şapte sute de pagini. În cuprinsul acestei cercetări

figurează o selecţie a datelor din aceste rapoarte.

7

• Constrângerile şi limitele cercetării

Prima constrângere care trebuie amintită este cea legată de factorul de timp, perioada de

colectare a datelor alocată fiind destul de scurtă în raport cu obiectivele studiului, în special în

contextul în care subiectul este unul relativ nou şi puţin explorat în cercetările realizate până acum

despre minoritatea romă. Materialul rezultat în urma cercetării de teren a acoperit necesarul de

informaţii solicitate, însă în elaborarea studiului final s-a resimţit pe alocuri nevoia de a fi intrat în

profunzime asupra anumitor detalii a căror relevanţă devine evidentă la o lectură atentă a datelor

colectate. Pe de altă parte, dorim să reamintim că, de la bun început, cantitatea de informaţii şi

nivelul de profunzime cerute au constituit o ţintă ambiţioasă.

Studiul se pretează caracteristicilor unei monografii a meşteşugurilor tradiţionale practicate

de către romi, care lasă loc pentru cercetări viitoare mai aprofundate pe teme socio-antropologice.

Piste de cercetare interesante şi fructuoase pot fi oferite de antropologia economică, antropologia

materială şi culturală, dar şi de antropologia socială. Lucrarea de faţă survolează câteva din aceste

piste posibile de cercetare, fără însă a intra în profunzime în fiecare din ele, o dată pentru a păstra

coerenţa întregului, dar şi pentru a evita speculaţiile care devin susceptibile pe fondul relativei

insuficienţe a unor observaţii de teren de profunzime.

Etapa cercetării de teren a dezvăluit câteva aspecte mai mult sau mai puţin problematice ale

tematicii studiului, care s-au constituit în constrângeri şi limite de ordin fie practic, fie metodologic.

Astfel, o primă dificultate a fost provocarea de a găsi un număr suficient de meşteşugari care să

ofere o viziune variată a problematicii legate de practicarea meseriei. În unele localităţi, cu greu s-

au identificat doi-trei meşteri dispuşi să ofere informaţii şi timp cercetătorilor. În altele, unde practic

în aproape fiecare familie se găsea câte un meşteşugar, această problemă nu s-a ivit. Astfel, şi

profilul comunităţilor incluse în cercetare a fost foarte inegal: dacă, spre exemplu, la Toflea avem

peste două mii de ceaunari, există şi localităţi unde nu a fost identificat decât câte un meşteşugar:

cazul de la Negoi, unde rudăritul nu mai este practicat decât de o bătrână afectată de surditate, este

simbolic pentru dispariţia treptată a meşteşugurilor de pe harta economiei informale din România.

La Negoi, cu toate că nu s-au putut afla prea multe lucruri de la singura persoană care mai produce

obiecte din lemn, rudăritul se păstrează însă în memoria colectivă a localnicilor ca o puternică

resursă identitară.

O altă dificultate, de data aceasta de tip metodologic, a reieşit în cazurile în care unii

respondenţi, dornici de a beneficia de sprijinul oferit în cadrul mai larg al proiectului, au demonstrat

tendinţa de a minimiza profiturile în faţa cercetătorilor. Riscul de a nu beneficia de informaţii

8

veridice cu privire la câştigul bănesc adus de practicarea meşteşugurilor fusese însă conştientizat

înainte de cercetarea de teren, iar concluziile studiului iau în considerare o posibilă distorsionare a

datelor de ordin financiar.

De asemenea, în unele localităţi s-a constatat prezenţa efectului de dezirabilitate a

răspunsurilor, care a putut cenzura anumite informaţii. De exemplu, la lingurarii din Fildu de Sus, s-

a putut observa o scenă în care unul din respondenţi îşi exprima aversiunea faţă de meşteşugul

lingurăritului, ceilalţi respondenţi reacţionând puternic pentru a cenzura astfel de exprimări,

probabil percepute ca indezirabile în faţa cercetătorului.

În fine, un alt impediment de ordin metodologic este faptul că nu a fost posibilă o estimare a

numărului de meşteşugari care încă practică meseriile tradiţionale ale romilor. Totodată, privilegiind

abordarea calitativă, nu ne-am propus identificarea unor metode de aproximare cantitativă a

problematicii meşteşugurilor. Pe viitor, pentru a conştientiza amploarea fenomenului şi a integra

problematica meşteşugarilor în proiecte şi intervenţii, ar fi utilă o astfel de estimare.

În ce priveşte limitările de factură informaţională, cea mai evidentă dintre ele este absenţa

unor cercetări pe teme similare, ca şi a datelor privind practicarea meşteşugurilor tradiţionale,

nemaivorbind de coroborarea acestora cu concepte socio-antropologice de o relevanţă reală pentru

studiul urmărit. Nu există, de pildă, o clasificare de uz curent a neamurilor rome pe criteriu socio-

ocupaţional; fiecare cercetare foloseşte una de uz propriu, ceea ce, deşi poate suscita discuţii

interesante pe tema identităţii, în plan concret face dificilă colectarea datelor. Apoi, majoritatea

cercetărilor realizate pe teme de interes pentru studiul de faţă tind mai degrabă spre specializare

decât spre deschiderea ariei de studiu către subiecte conexe. De aceea încercăm, în cele ce urmează,

nu doar să surmontăm aceste dificultăţi, dar şi să legăm între ele teme şi domenii pentru care suntem

de părere că e reciproc profitabil să se intersecteze.

9

CAPITOLUL I. CONTEXTUL CERCETĂRII ŞI PRECIZĂRI TEORETICEDespre obiectul cercetării, istoricul meşteşugurilor, conceptele şi premisele teoretice de la care am

pornit

Capitolul de faţă trasează în linii mari opţiunile noastre referitoare la conceptele cercetării,

cu explicitarea paradigmei de la care am pornit şi definirea termenilor cu care am operat analiza

datelor colectate în teren. Mai întâi de acestea, însă, se impune elucidarea anumitor aspecte în ceea

ce priveşte istoricul neamurilor de romi legat de meşteşuguri, cu precizările teoretice de rigoare.

1.1. Cine sunt meşteşugarii romi?

Criteriul socio-ocupaţional este unul dintre cele mai uzuale în delimitarea neamurilor din

interiorul etniei rome, iar relevanţa lui identitară este una care depăşeşte în consecinţe tema

relevanţei economice, determinată prioritar de măsurile macroeconomice luate pe plan intern şi

internaţional sau de evoluţia economiei globale.

Subiectul meşteşugurilor rome este unul cu o dublă relevanţă: în condiţiile în care populaţia

de etnie romă se confruntă, în general, cu un nivel de calificare profesională destul de scăzut,

precum şi cu un acces deficitar pe piaţa formală a muncii, economia constituită din meşteşugurile

rome poate fi citită ca un sistem de sine stătător, paralel cu economia formală, structurat de propriile

legi şi reguli nescrise, şi ca urmare caracterizat de un grad sporit de flexibilitate. În acelaşi timp, nu

se poate face abstracţie de contextul global al economiei în care se află incrustat acest sistem. În

aceste condiţii, provocarea acestui studiu este de a identifica atât constantele acestui sistem, cât şi

spaţiile mai puţin regularizate, în care rămâne în permanenţă suficient loc pentru improvizaţie,

pentru adaptare, pentru inovare.

Literatura istorică şi socio-antropologică subliniază că încă din evul mediu, meşteşugarii

romi ocupau un loc semnificativ în economia Ţărilor Române, umplând o nişă care nu putea fi

satisfăcută de forţa de lucru a românilor. Panaitescu atribuie importanţa lor apariţiei latifundiilor în

principatele române1, unde romii produceau obiectele necesare marilor gospodării boiereşti.

Împărţirea romilor în neamuri de meşteşugari a fost asemuită existenţei unor „bresle naturale”, în

terminologia lui I. Chelcea.2 Este însă esenţial să înţelegem provenienţa meşteşugurilor ca practică

ocupaţională la romi, pentru a evita reificarea identităţii de meşteşugar. Relativ puţine lucrări

trasează însă parcursul istoric al meşteşugurilor, fiind încetăţenită teoria conform căreia multe din

1 Citat în Achim, V., Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 47.2 Chelcea, I., Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, 1944, p. 102.

10

meşteşugurile practicate de romi există încă din perioada dinaintea migraţiei din India.3 Pe de altă

parte, nu trebuie să pierdem din vedere că romii nu au ocupat nici dintotdeauna, nici în exclusivitate

meşteşugurile percepute ca fiindu-le tradiţionale: o cercetare referitoare la statutul romilor din

Imperiul Otoman aduce la lumină faptul că, de pildă, în registrul fiscal din 1522-23, printre romi

erau, pe lângă meşteşugarii cu profesiuni „tradiţionale”, inclusiv ocupaţi ca măcelari, paznici de

închisoare, chirurgi, medici, poliţişti, ieniceri sau fabricanţi de brânză.4

Structura ocupaţională a romilor trebuie înţeleasă în contextul robiei, dar şi al practicării

nomadismului. Putem separa, analitic, meşteşugurile practicate de romi în timpul robiei şi după

perioada dezrobirii. Din prima categorie, la romii nomazi (robi „domneşti”, care în schimbul unei

taxe plătite stăpânirii beneficiau de relativa libertate de mişcare şi de practicare a propriilor

meserii), fac parte rudarii, denumiţi şi aurari sau băieşi, (la origine, căutători de metale care s-au

reprofilat, după dispariţia ocupaţiei, în prelucrători ai lemnului sau împletitori de nuiele - corfari)

căldărarii, ursarii, pieptănarii, zlătarii (inelari), ciurarii (sitari), spoitorii (cositorarii), geambaşii,

clopotarii, florăresele şi lustragiii („văcsuitori de ghete”)5. Romii sedentari din perioada de dinaintea

dezrobirii (robi „boiereşti”) erau argaţii care se ocupau cu creşterea şi îngrijirea animalelor, cei care

cultivau pământul şi robii de casă (fierarii, lăutarii, cărămidarii, sacagiii, pitarii, surugiii, cizmarii, la

bărbaţi, şi bucătăresele, spălătoresele, cusutoresele şi slujnicele, la femei). După dezrobire, unii din

romii emancipaţi din mediul rural s-au mutat la oraş, ceea ce a prilejuit apariţia unor noi ocupaţii, pe

lângă cele „tradiţionale” de dinaintea dezrobirii: vizitii, tinichigii, tocilari, geamgii, croitori, penari

sau fulgari, personal de serviciu, zidari, bidinărese şi vânzătoare.6

În studiul de faţă, vom denumi meşteşuguri tradiţionale ocupa iile practicate de romiț

dinaintea dezrobirii. Acestea fac referire la un ansamblu de ocupaţii atestate documentar ca fiind

practicate de romi din perioada evului mediu, posibil şi dinainte de aceasta. Astfel, meserii

tradiţional percepute ca fiind apanajul romilor sunt lăutăria (atestată documentar încă din secolul al

X-lea, în Persia7), lucrul cu metalul (documente din insula Corfu confirmând aceste ocupaţii printre

romi încă din secolul al XIV-lea8), prelucrarea lemnului, dar şi comerţul ambulant şi vânzarea cailor.

În primele secole de coexistenţă cu popoarele europene, se pare că meşteşugarii romi se bucurau de

aprecierea acestora9, dar, din motive necunoscute, această coexistenţă paşnică a făcut loc unui val de

3 Burtea, V., Neamurile de romi şi modul lor de viaţă, în Sociologie românească, 2-3, 1994.4 Marushiakova, E., Popov, V., Gypsies in the Ottoman Empire. A Contribution to the History of the Balkans, Hatfield,

University of Hertfordshire Press, 2001, p. 44.5 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, pp. 22-25.6 Idem.7 Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l'economie tsigane, in Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27, p. 8.8 Idem.9 Ringold, D. Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, The World Bank,

Washington, D.C., 2000, p. 5.

11

prejudecăţi şi persecuţii ale cărui consecinţe şi continuităţi sunt încă vizibile. Cert este că încă din

secolele XIV-XV romii erau menţionaţi ca sclavi în principatele din stânga Dunării10.

Literatura de specialitate conţine puţine date statistice clare referitoare la numărul actual de

meşteşugari romi per ansamblu, şi cu atât mai puţin date dezagregate pe fiecare meserie şi pe

regiunile în care aceştia se găsesc.

În studiul coordonat în 199311, unul dintre primele în domeniu apărute în România,

cercetătorii E. Zamfir şi C. Zamfir estimează că un procent de 3,8% dintre romi mai practică

profesii tradiţionale. E adevărat, procentul se resimte puternic de pe urma faptului că sunt luate în

calcul şi femeile rome, care practică meşteşuguri tradiţionale doar în procent de 0,6%. Asupra

acestei teme vom reveni în câteva rânduri pe parcursul acestei lucrări. Procentul bărbaţilor ocupaţi

în profesiile tradiţionale este, în anul eşantionării, 7,3%. Cifrele îşi găsesc câteva explicaţii în faptul

că sistemul comunist descurajase sistematic practicarea meşteşugurilor tradiţionale, iar cei care au

continuat să le practice, în afara legii, expuşi unor riscuri, probabil că nu s-au grăbit să le declare la

doar câţiva ani după schimbarea de regim.

Mai recent, Cace şi Vlădescu12 avansează, în baza unei cercetări cantitative efectuată pe

eşantion reprezentativ la nivel naţional, un procent de 3,2% din persoanele de etnie romă eligibile

pentru a avea o profesie, ca deţinători ai unei meserii tradiţionale, în România. Este limpede că şi

această cifră trebuie privită cu rezerva că este posibil ca mulţi meşteşugari să nu-şi fi declarat

profesia de teama unor eventuale repercusiuni fiscale asupra lor: există numeroşi meşteri care

lucrează fără forme legale de activitate economică.

Din aceeaşi lucrare, reţinem că meseriile cel mai des întâlnite sunt cele de cărămidar

(aproximativ 30% din meşteşugari), fierar (puţin sub 20%), negustor ambulant (aproximativ 10%),

şi căldărar (sub 5% din cazuri).13 Autorii menţionează de asemenea tendinţa ca meşteşugarii să fie

localizaţi la sat, mediul rural fiind o nişă propice pentru anumite meserii: fierarii se ocupă, de

exemplu, în proporţie semnificativă, cu potcovirea cailor folosiţi şi acum în munci agricole sau

pentru transportul nemecanizat de mărfuri. De asemenea, produsele căldărarilor au căutare mai ales

în mediul rural, fiind înlocuite la oraş de produse de serie uşor accesibile în supermarket-uri. Un alt

motiv pentru care mediul rural a favorizat în mai mare măsură supravieţuirea meşteşugurilor

tradiţionale rome este tendinţa mai ridicată la sate de a tranzacţiona prin troc, practică economică pe

care unii meşteri romi nu o ocolesc.10 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 17.11 Zamfir, E., Zamfir, C., coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 101-103 şi

162-164.12 Cace, S., Vlădescu, C., Starea de sănătate a populaţiei roma şi accesul la serviciile de sănătate, Bucureşti, Editura Expert, 2004, p. 18.13 Idem.

12

Din meseriile cel mai puţin întâlnite, conform autorilor citaţi, sunt cele de lăutar, lingurar,

cazangiu, jghebar, florăreasă şi pieptănar, însă este de remarcat că denumirile meseriilor sunt de

asemenea de natură a crea confuzii: în mare măsură, cazangiii şi ceaunarii, precum şi jghebarii şi

tinichigiii, fabrică aceleaşi tipuri de produse şi prin aceleaşi metode, existând riscul suprapunerii.

De altfel, autori precum J.P. Liégeois, renunţă întru totul la o listare a meşteşugurilor tradiţionale

rome, argumentând că ocupaţiile sunt fluctuante, pot fi practicate simultan de către un singur

meşteşugar, ori schimbate de-a lungul timpului şi în funcţie de oportunităţile economice percepute.14

La fel, Fraser evidenţiază dinamismul ocupaţional al romilor, atenţionând asupra artificialităţii de a

vorbi despre meşteşuguri ale romilor ca despre o realitate rigidă.15 Acest argument trebuie de

asemenea avut în vedere atunci când pledăm pentru o abordare flexibilă a meşteşugurilor, care să

poată surprinde schimbările şi fluctuaţiile trans-ocupaţionale ale meşteşugarilor.

În cele ce urmează, vom încerca să cristalizăm totuşi principalele idei desprinse din cercetări

anterioare referitoare la meşteşugurile studiate, acolo unde s-au găsit informaţii suficiente şi

credibile. Această opţiune este determinată de necesitatea de a oferi un cadru de înţelegere a

meşteşugurilor, tocmai în ideea de a nuanţa rigiditatea acestora, subliniind permeabilitatea dintre

meşteşuguri şi complementaritatea lor în practica subzistenţei economice la romi.

1.1.1. Cărămidarii

Despre cărămidari şi istoria meşteşugului lor s-a scris foarte puţin. În genere, cărămidăritul,

practicat atât în mediul rural cât şi în urban16, este inclus printre meşteşugurile tradiţionale ale

romilor, transmise din perioada Evului Mediu din generaţie în generaţie.17 Nu am identificat însă

surse istorice care să menţioneze parcursul meşteşugului ori momentul în care acesta a fost adoptat

de către populaţia de origine romă. O menţiune a faptului că acest meşteşug era practicat de către

romi inclusiv pe vremea robiei lor o regăsim, în treacăt, la D. Grigore şi G. Sarău.18 Se evidenţiază

astfel necesitatea unor studii mai ample referitoare la practicarea cărămidăritului de către romi, din

perspectivă istorică. Vidul informaţional este cu atât mai surprinzător cu cât, potrivit cifrelor

evidenţiate mai sus, cărămidarii ar constitui grupul cel mai numeros al meşteşugarilor romi.

În măsura în care meşteşugul fabricării de cărămidă este unul sezonier, practicat doar pe

timp de vară, şi în lumina faptului că statutul social al cărămidarilor este perceput ca inferior chiar

14 Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 2007, p. 81.15 Fraser, A.M., The Gypsies, Oxford, Blackwell Publishing, 1995 (1992), p. 306.16 Duminică, G., Preda, M., Accesul romilor pe piaţa muncii, Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti, 2003, p. 22.17 Vezi şi Ringold, D., Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, The World

Bank, Washington, 2000, p. 14-15.18 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 24.

13

de către meşteri19, este posibil ca aceştia să mute accentul de la faptul că se ocupă cu fabricarea

cărămizilor, preferând să sublinieze alte meşteşuguri pe care le practică: împletitul răchitei,

fabricarea rogojinilor sau produselor din lemn, fierăritul, lăutăria. Şi în studiul de faţă găsim

comunităţi unde cărămidăritul se practică în alternanţă cu alte meşteşuguri purtătoare de valoare

simbolică sporită.

1.1.2. Fierarii

O primă remarcă este faptul că prelucrarea metalelor este în genere considerată ca ocupaţia

tradiţională principală a populaţiilor rome, împărţită în specializări destul de fine (vezi, de exemplu,

referinţele la potcovit, lăcătuşerie, caretărie, ca specializări ale fierăritului20). Practicată atât în

perioada robiei, cât şi îmbrăţişată de unii dintre romii emancipaţi după perioada dezrobirii21,

fierăritul este adeseori asociat etniei rome. Reyniers afirmă chiar că fierarii romi au deţinut timp de

secole întregi monopolul meşteşugului în satele din Europa Orientală şi Peninsula Iberică.22 Şi la

Achim regăsim aceeaşi idee: „în Vechiul Regat nu exista gospodărie ţărănească fără obiecte de fier

confecţionate de ţigani”23. Mai mult decât atât, acelaşi autor susţine că în mediul rural, acest

monopol a dat naştere unei suprapuneri de sens între „ţigan” şi „fierar”.

Fierăritul a fost practicat mai întâi în cadrul nomadismului, meşteşugarul plecând prin sate

pentru a-şi vinde produsele sau a-şi oferi serviciile pentru repararea obiectelor de uz gospodăresc,

pentru ca procesul sedentarizării fierarilor, încurajat de autorităţile vremii din cauza necesităţii

economice a meşteşugului lor, să-i aducă definitiv la sate pe meşterii fierari la începutul secolului al

XIX-lea.24

Meşteşugul este actualmente perceput ca fiind pe cale de dispariţie, însă au fost înregistrate

şi cazuri de revigorare a meseriei.25 Exemple în acest sens vom găsi şi pe parcursul cercetării de

faţă. Şi în cazul fierăritului, există adesea necesitatea ca veniturile din practicarea meşteşugului să

fie suplimentate prin alte activităţi ocupaţionale, existând de pildă comunităţi unde acesta se

practică în paralel cu lăutăria sau fabricarea cărămizilor.

19 Aşa cum va reieşi pe parcurs din studiul de faţă, vezi în special capitolul 5.20 O descriere mai amplă a acestor specializări se poate găsi la http://www.amarerromentza.org/rromanipen_6.html ,

accesat în februarie 2011.21 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 24-25.22 Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l'economie tsigane, in Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27, p. 9.23 Achim, V., Ţiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 49.24 Idem.25 Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 2007, p. 81.

14

http://www.amarerromentza.org/rromanipen_6.html

1.1.3. Căldărarii

Atât sursele bibliografice, cât şi opinia publică printre romi în general sunt de acord asupra

faptului că romii căldărari sunt printre cei mai conservatori: păstrându-şi nu numai limba romani,

portul tradiţional – în special la femei – dar şi o bună parte din tradiţiile înscrise în Rromanipen.

Astfel, neamul lor a constituit mult mai des obiectul etnologilor, al antropologilor şi sociologilor,

care s-au concentrat asupra „alterităţii” pe care o construiesc atât faţă de majoritari, cât şi în raport

cu alte neamuri rome.

Studii interesante au apărut în legătură cu aspecte legate de identitatea căldărarilor în raport

cu meşteşugul practicat. Spre exemplu, Raluca Mureşan, într-o cercetare empirică realizată în

2003,26 arată cum tinerii meşteri căldărari din Săruleşti care şi-au „modernizat” modul de lucru

formalizându-şi afacerile tind să adopte un discurs identitar „modern”, trasându-se astfel noi graniţe

între aceştia şi restul grupului.

Un studiu singular prin concentrarea pe aspecte legate de gen este cel al Iuliei Haşdeu.27

Autoarea arată cum declinul meşteşugului a antrenat degradarea raporturilor dintre sexe la căldărari,

printre altele prin reducerea mobilităţii şi a autonomiei femeii şi cantonarea sa în funcţii

reproductive.

1.1.4. Ceaunarii şi tinichigiii

Se pare că meseria de ceaunar nu a constituit până acum obiectul unor studii socio-

antropologice sau etnografice, şi nici istoricul meşteşugului nu a putut fi identificat printre sursele

bibliografice studiate. Ceaunarii sunt prelucrători de metale neferoase şi lucrează în special cu

aluminiul.

Unele surse bibliografice afirmă că meseria de tinichigiu (cu varianta de jghebar – referindu-

se la persoana care produce şi instalează burlane şi streşini de tablă) este de dată recentă: dacă la

unii autori aceasta apare după dezrobire28, alţii o situează mai precis la începutul anilor 60. Ar fi

vorba aici mai puţin de o meserie tradiţională, cât de o „tradiţie inventată”: cercetări empirice

evidenţiază că cei mai bătrâni meseriaşi au preluat meşteşugul de la vechii lor patroni sau de la

26 Mureşan, R., Les Tsiganes „au marteau”. Transactions identitaires chez les Chaudronniers de Săruleşti, Roumanie, Presses de l'Université Laval, Québec, 2003, p. 106.

27 Haşdeu, I., Kaj Marfa. Comerţul cu aluminiu şi degradarea condiţiei femeii la rromii căldărari, in Chelcea, L., Mateescu, O. (coord.), Economia informală în România. Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989, Paideia, Bucureşti, 2004, p. 289-313.

28 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 25.

15

cunoştinţe sau prieteni printre populaţia neromă.29

1.1.5. Argintarii

Adeseori percepuţi ca meseriaşi de înaltă clasă, argintarii constituiau pe vremuri elita

neamurilor voiajoare, iar în India, precum şi la începuturile lor pe pământ european, îi aveau ca

sursă de aprovizionare directă pe coetnicii lor aurari, care adunau materialul preţios din nisipurile şi

aluviunile apelor. Argintarii poartă această denumire pentru a se deosebi de aurari, dar mai ales

pentru că materialul de bază pe care îl prelucrează este argintul. Sursele bibliografice îi menţionează

sub denumirea de zlătari sau inelari, proveniţi din robi domneşti nomazi.30

1.1.6. Rudarii: un caz aparte

Iniţial, rudarii – denumiţi şi aurari sau băieşi31 – se ocupau cu „spălatul aurului”32: culegeau

aurul din nisipul râurilor şi apoi îl topeau în lingouri. Ulterior, din motive care privesc epuizarea

resurselor de aur şi prin urmare dispariţia ocupaţiei, a avut loc o reprofilare, rudarii trecând în

genere la prelucrarea lemnului. Ulterior, când şi acest meşteşug s-a dovedit o sursă precară de

venituri, s-au semnalat şi cazuri în care meşterii au trecut de la prelucrarea lemnului la fabricarea

cărămizilor.33

Rudarii au constituit un caz aparte pentru etnografi, în mare parte din cauza propriului

discurs identitar. Cercetătorii etnologi şi etnografi s-au aplecat mai întâi asupra acestora pentru a

elucida chestiunea legată de originile rudarilor, considerate fie dacice, fie rome.

Originea rudarilor ca neam reprezintă o controversă: există autori care îi consideră ca făcând

parte din populaţia majoritară, românii, dar care sunt păstrătorii unui port şi al unor obiceiuri foarte

vechi ce i-ar atesta ca descendenţi ai dacilor, în timp ce marea parte a cercetătorilor îi plasează în

cadrul etniei rrome. Pe de altă parte, Vasile Burtea34 se opune teoriei conform căreia rudarii sunt de

etnie română, aducând o serie de argumente în acest sens. În primul rând, faptul că au renunţat la

limba romani ar avea drept cauz me te ugul care i-a izolat pe rudari între p storii i ciobaniiă ş ş ă ş

români; de asemenea, pe teritoriul României ar exista o serie de comunit i compacte care maiăţ

29 Olivera, M., Les Roms comme „minorité ethnique”? Un questionnement roumain, in Etudes Tsiganes, 39-40 (3e trim. 2009), pp. 128-150.

30 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 23.31 Idem, p. 22.32 Ruda (sl) = minereu.33 Aşa cum reiese din comunitatea Pietrişu, inclusă în studiul de faţă.34 Burtea, V., Romii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Editura Lumina Lex, 2002, pp. 57 – 63.

16

p streaz înc limba romani. În al doilea rând, izolarea în p durile din amontele râurilor i-ar fiă ă ă ă

determinat pe rudarii-aurari s adopte tradi iile i obiceiurile popula iilor autohtone de contact, de laă ţ ş ţ

care au împrumutat specificul cultural.

Scopul discuţiei pe care o vom detalia în acest studiu nu este elucidarea mitului originilor la

rudari, ci mai degrabă deconstrucţia acestuia şi plasarea în perspectivă a lucrărilor pe această temă.

Antropologia româneasc recunoa te faptul c dezbaterea dintre sus in torii celor dou coli este nuă ş ă ţ ă ă ş

doar steril , ci i purt toare ale unor tare ideologice, în m sura în care unele studii anterioareă ş ă ă 35

despre rudari au fost publicate în perioada interbelic , în care ideologia dominant din acea vremeă ă

c p ta adep i preocupa i de tematica „purit ii” etniceă ă ţ ţ ăţ 36. Paradigma constructivist a mutat accentulă

pe studierea proceselor dinamice de construc ie i negociere a identit ii etnice, abordare mult maiţ ş ăţ

fructuoas i revelatoare pentru problematica etnicit ii, miza dezbaterii teoretice devenindă ş ăţ

în elegerea modului de produc ie a discursurilor identitare. Din punct de vedere metodologic, iar i,ţ ţ ăş

hetero-identificarea unui grup ca fiind de o etnie sau alta, în ciuda discursurilor identitare produse

de acel grup, este cel pu in discutabil . A adar, includerea rudarilor în studiul de fa nu se dore te aţ ă ş ţă ş

fi un act de hetero-identificare a acestui grup ca fiind romi, îns alegerea noastr a fost de a nu faceă ă

abstrac ie de faptul c acest grup este adeseori asociat cu etnia rom . ţ ă ă

1.1.7. Lingurarii

Meşteşugul lingurăritului este o subdiviziune a rudăritului, adoptată de unii meşteşugari în

urma dispariţiei practicii de colectare şi topire a aurului. De remarcat este că pornind de la această

specializare, mulţi meşteşugari şi-au dobândit numele de familie Lingurar, care s-a păstrat şi după

ce meşteşugul a fost mai mult sau mai puţin abandonat din motive de lipsă a rentabilităţii.

Sursele bibliografice consultate nu s-au concentrat asupra specializării în sine, însă

lingurăritul este menţionat ca specializare a rudarilor.

35 Printre care trebuie evidenţiate Chelcea, I., Originea Rudarilor, in Pagini de etnografie şi folclor, Bucureşti, Atelierele Imprimeria S.A., 1940, şi Chelcea, I., Rudarii. Contribuţie la o enigmă etnografică, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.

36 Dorondel, Ş., Ethnicity, State and Access to Natural Resources in the Southeastern Europe. The Rudari Case, in Şerban, S. (ed.), Transborder Identities. Romanian-Speaking Population in Bulgaria, Paideia, Bucureşti, pp. 215-240.

17

1.1.8. Împletitorii37

O altă subdiviziune a rudarilor sunt împletitorii, denumiţi şi corfari.38 Meşterii împletitori

prelucrează stuful, papura sau răchita pentru a confecţiona rogojini (cei ce le fabrică fiind denumiţi

şi rogojinari), coşuri de nuiele, panere, mături şi alte obiecte ce pot fi de uz casnic – folosite

îndeobşte în muncile agricole – sau artizanal. La fel ca şi în cazul lingurarilor, nu există studii socio-

antropologice care să se fi concentrat exclusiv asupra împletitorilor39, însă trebuie menţionat că

aceştia practică adeseori mai multe meşteşuguri, din motive de subzistenţă. Spre exemplu, în studiul

de faţă meşteşugul împletitului se practică împreună cu fabricarea cărămizilor.

1.1.9. Florarii boldeni

Florarii boldeni se consideră un neam aparte de romi şi au avut de multă vreme ca ocupaţie

tradiţională comerţul cu flori (mai ales cel stradal). Caracteristic pentru boldeni este conştiinţa de

apartenenţă la o viţă, un neam, prin reconstituirea genealogică pornind de la un strămoş comun,

ceea ce reprezintă unul din posibilele criterii de cartografiere a neamurilor de romi.40 După criteriul

socio-ocupaţional, ei se încadrează în categoria florarilor, însă, aşa cum vom vedea pe parcursul

lucrării, îşi evidenţiază „autenticitatea” în raport cu florarii ne-boldeni. Absenţa florarilor boldeni

din vizorul cercetătorilor etnografi, sociologi şi antropologi plasează studiul de faţă într-un vid

informaţional în ceea ce priveşte istoria şi parcursul meseriei.

1.1.10. Hămurarii, sitarii / ciurarii, căciularii

Meseriile grupate mai sus sunt specializări ale categoriei mai cuprinzătoare a pielarilor.

Unele surse afirmă că meseria de prelucrare a pieilor a dispărut în totalitate41; din cercetarea noastră

va reieşi o realitate ceva mai nuanţată: dacă sitarii / ciurarii nu mai practică decât foarte puţin

meşteşugul fabricării de site din piele, se păstrează însă comunităţi de hămurari, puternic angrenate 37 Pe parcursul studiului, am alternat mai multe denumiri pentru împletitori: nuielari, rogojinari, împletitori de răchită.

Această opţiune a fost determinată de autodefinirea meşterilor înşişi, şi am preferat să nu operăm modificări „de sus în jos” în acest sens.

38 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 24.39 În cadrul analizei raporturilor economice dintre maghiari şi romi într-un sat din Transilvania, Szabó Á. Töhötöm

abordează schimbările de după 1989 în ceea ce priveşte meşteşugul împletitului de nuiele, practicat atât de către romi cât şi de maghiari, şi departajarea dintre angajatori şi angajaţi în afara criteriului etnic: Szabó Á. Töhötöm, Patroni vechi, patroni noi: maghiari şi ţigani din perspectiva economiei informale, in Chelcea, L., Mateescu, O. (coord.), Economia informală în România. Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989, Paideia, Bucureşti, 2004, p. 314-341.

40 Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006, p. 26.41 http://www.amarerromentza.org/rromanipen_6.html , accesat în februarie 2011.

18


în economia locală. Din nou, se pare că studiul de faţă reprezintă o premieră în ceea ce priveşte

cercetarea socio-antropologică a meseriei, cu specializările sale.

1.1.11. Lăutarii

În România, lăutăria apare ca meşteşug de sine stătător pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea,

totodată perioada de apariţie a breslelor de lăutari.42 Etimologia cuvântului indică instrumentul

„lăutei” (cobza), iar la început, termenul de lăutar îi desemna pe cei ce cântau la un instrument cu

coarde. Uterior, cuvântul i-a desemnat pe cei ce interpretau un repertoriu popular, iar pe la mijlocul

secolului al XIX-lea termenul începe să capete sensul de muzicant „după ureche”, cu conotaţii

peiorative în comparaţie cu muzicianul profesionist cult.43 Se pare că romii au practicat lăutăria în

special în Valahia şi Moldova urbane, în timp ce în celelalte regiuni ale Ţărilor Româneşti meseria

era îndeobşte practicată de ţăranii de etnie română.44

Spre deosebire de alte meserii practicate de romi în mod tradiţional, lăutarii au beneficiat de

o atenţie particulară din partea cercetătorilor, proveniţi atât din domeniul ştiinţelor socio-umane cât

şi din cel al muzicologiei. Confluenţa dintre aceste domenii a dat naştere unor studii de calitate

asupra cărora merită să ne oprim, ca o paranteză teoretică interesantă.

În domeniul muzicologiei, însă cu valenţe etnografice şi antropologice evidente, se remarcă

studiul întreprins de Victor Stoichiţă asupra lăutarilor din satul Zece Prăjini45, localitate inclusă de

altfel şi în cercetarea de faţă. Lucrarea evidenţiază modul de operare al lăutarilor pentru a maximiza

profitul de pe urma prestării serviciilor de lăutărie, prin „şmecherii” muzicale şi gestuale menite să

cristalizeze emoţiile clienţilor, şi prin negocieri subtile de ordinul performanţei46 culturale. Lăutarii

practică astfel un meşteşug al puterii asupra celor ce îi tocmesc la nunţi, botezuri sau alte „rituri de

trecere”, însă puterea lor se manifestă în cadrul regulilor sociale, culturale şi economice ale

„jocului”.

Un alt studiu47 referitor la lăutari analizează construcţiile identitare ale acestora în raport cu

alte neamuri de romi, dar şi prin trasarea de frontiere etnice de departajare faţă de români. Astfel,

42 Cosma, V., Lăutarii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Du Style, 1996, p. 10.43 Idem.44 Idem, p. 12.45 Stoichiţă, V., L'art de la feinte. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, teză de doctorat susţinută în

2006, Universitatea Paris X Nanterre.46 Prin performanţă înţelegem aici punerea în scenă a unor elemente culturale, în sensul de „performance” uzitat în

antropologia anglofonă. Vezi de exemplu Turner, V., The Anthropology of Performance, New York, PAJ Publications, 1986.

47 Beissinger, M., Occupation and Ethnicity: Constructing Identity among Professional Romani (Gypsy) Musicians in Romania, in Slavic Review, vol. 60 (1), 2001, pp. 24-49.

19

reies discursuri identitare care îi plasează pe lăutari, în ierarhia virtuală a neamurilor de romi, pe un

loc de elită.

În subiacent, locul privilegiat al lăutarilor poate fi „citit” şi din faptul că, spre deosebire de

majoritatea celorlalte meşteşuguri, ei au beneficiat de forme de organizare în reţele şi structuri

formale: în 1933 se puneau bazele „Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România”, în care a fost

atrasă „Junimea Muzicală”, una din societăţile lăutarilor din acea vreme cu putere de influenţă

sporită.48 Scopurile Asociaţiei se ramificau în domeniile cultural şi social, cu scopul general al

îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, statutului şi imaginii romilor. Implicarea societăţii lăutarilor în

asociaţie este un indicator al statutului socio-economic ridicat al acestora: deja organizaţi în

structuri formale, ei se aflau în poziţia de a-şi permite să se dedice, pe lângă practicarea

meşteşugului, bunăstării etniei din care făceau parte.

1.2. Parcursul economic al meşteşugarilor şi impactul perioadei de tranziţie

Cum numărul studiilor care explorează în diferite direcţii tematica romă este în creştere,

relatarea parcursului socio-economic al romilor, din perioada socialistă până în cea de tranziţie, a

ajuns la o versiune comună aproape tuturor intervenţiilor pe acest subiect. Motivul pentru care îl

reluăm aici – decupând din el sau completându-l cu informaţii centrate asupra profesiilor

tradiţionale – este pentru a oferi câteva linii de forţă în înţelegerea situaţiei actuale a acestor

profesii. Această secţiune introductivă se vrea a fi şi o sinteză a trecerii meşteşugurilor rome de la

socialism la economia de piaţă, aşa cum se înfăţişează ea din cercetările de teren pe care se bazează

acest studiu. Înainte de a derula firul trecerii de la socialism la postsocialism se cuvin însă câteva

precizări teoretice.

Prima dintre ele vizează nu doar secţiunea de faţă, ci întreaga cercetare, atât în plan teoretic,

cât şi metodologic. Studiul se bazează pe o cercetare multi-sit, care-şi găseşte justificarea într-o

serie de deziderate, dintre care cele mai importante sunt eşantionarea tuturor celor cinci zone de

dezvoltare ale ţării şi identificarea unor grupuri socio-ocupaţionale ale căror similitudini şi diferenţe

transgresează limitele geografice şi pe cele dintre profesii, constituindu-se în modele explicative

empirice. Acest din urmă deziderat se inspiră din teoria lui George Marcus49 cu privire la etnografia

48 Năstasă, L., Varga, A. (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, 1919-1944, CRDE, Cluj, 2001, p. 51.

49 Marcus, G.E., Ethnography in/of the World System: The Emergence of Multi-Sited Ethnography, in Annual Review of Anthropology, Vol. 24 (1995), pp. 95-117.

20

multi-sit şi urmăreşte postulatul acestuia cu privire la explorarea trasversală a anumitor constante în

practica meşteşugurilor prin urmărirea impactului proceselor economice globale asupra unor pieţe

definite în primul rând prin localism. Una dintre consecinţele acestei metode, aşa cum a anunţat-o

Marcus, este renunţarea la „perspectiva subalternului”. Este o perspectivă pe care am încercat s-o

urmărim şi prin prisma câtorva altor cercetări din domeniul Subaltern Studies, cea mai importantă

fiind aceea a lui T. Roy50, care pledează pentru renunţarea la conceptul de „putere”, central acestor

studii, şi adoptarea unei analize bazate pe resurse şi pieţe în discutarea situaţiei grupurilor

marginalizate din punct de vedere socio-economic. Este ceea ce urmează în capitolele următoare.

Roy preia din Subaltern Studies ideea centrală că grupurile deprivate îşi creează propriul parcurs şi

o urmăreşte pe câteva fronturi care se vor regăsi şi în studiul nostru, cea mai semnificativă dintre

care este participarea acestor grupuri la piaţa de schimb. De aceea, o parte consistentă a studiului se

ocupă de aspectele economice ale profesiilor rome, premisa acestui demers fiind aceea că acţiunile

pe piaţă ale grupurilor urmărite lasă la vedere agenţia acestor grupuri ca subiecţi economici. În

acest sens, am încercat, pe cât posibil, să evităm tratarea grupurilor de meşteşugari romi într-un

registru discursiv victimizator de exploatare/opresiune, care nici nu contribuie în mod consistent la

elaborarea unor politici vizând aceste grupuri şi care, conform datelor din teren, nici nu reflectă

întru totul realitatea.

O altă precizare necesară este aceea că, deşi studiul de faţă pare să se constituie într-o

monografie a meşteşugurilor tradiţionale rome, avem în permanenţă în vedere ideea că economia nu

este nici statică, nici desprinsă de contextul social. Economia romilor face parte din întregul

economiei naţionale, care este, la rândul ei, influenţată de procese globale. Sub aceste principii vom

urmări, deci, parcursul meşteşugarului rom de la colectivizare la tranziţie, fără de care situaţia sa

actuală e greu de înţeles şi mai ales de gestionat.

În fine, o ultimă precizare de ordin conceptual: am avut în vedere, urmărind şi comentând

perspectivele asupra viitorului meşteşugurilor exprimate de practicanţii acestora, un cadru socio-

economic din care fac parte câteva idei de circulaţie în literatura de specialitate. În primul rând,

sărăcia este probabil dificultatea cel mai dificil de surmontat în procesul de incluziune a romilor,

fiind un fenomen care afectează procente uriaşe ale populaţiei; ea trebuie corelată şi cu procentele

relativ mici de absolvenţi de educaţie formală din rândul romilor, care se explică în primul rând din

punct de vedere istoric, dar şi cu factori locali printre care birocraţia, dezinformarea sau

discriminarea. În al doilea rând, dintre mijloacele de combatere a excluziunii sociale şi a sărăciei

proiectate sau chiar probate până acum, împuternicirea comunităţilor întruneşte atât adeziunile

50 Roy, T., Rethinking Economic Change in India. Labour and livelihood, Routlege: London / New York, 2005; v. în special capitolul 9: Labour and Power: a Critique of „Subaltern Studies”.

21

teoreticienilor, cât şi pe ale activiştilor, ceea ce în cazul de faţă se traduce prin identificarea unor

mijloace de perpetuare a practicării meşteşugurilor tradiţionale. În fine, efectele pe care trecerea de

la economia planificată şi industrializată la cea de piaţă, dezindustrializată şi orientată către servicii

le are asupra populaţiei sunt încă insuficient documentate din punct de vedere sociologic, şi cu atât

mai mult în cazul minorităţilor. O serie de date, o parte dintre ele prezentate deja, recomandă însă

minoritatea romă ca pe una cu o vulnerabilitate sporită la schimbări şi fluctuaţii economice căreia,

în plus, i s-a refuzat constant accesul la oportunităţile deschise de tranziţia economică51.

Investigarea situaţiei economice a romilor a început de la constatarea făcută de majoritatea

cercetătorilor încă din prima jumătate a anilor '90, potrivit căreia populaţia romă este expusă unui

risc ridicat de sărăcie. Cauzele directe ale acestui fapt erau de găsit în perioada imediat anterioară,

când romii au fost supuşi câtorva procese cu efecte pe termen lung. Fără a urmări în detaliu

măsurile care privesc reprimarea identităţii etnice, vom reţine că printre consecinţele de ordin

practic ale politicii asimilaţioniste s-au numărat proletarizarea romilor şi scoaterea în afara legii a

ocupaţiilor tradiţionale52. Acestea din urmă cădeau sub incidenţa decretului 153/1970, care stipula

pedeapsa cu închisoarea a „parazitismului social”, care descria inclusiv activităţile productive ce nu

erau conforme cu ideologia socialismului de stat. Cu toate acestea, unii meşteşugari au continuat să-

şi practice meseria, chiar şi cu riscul de a plăti amenzi sau mituind poliţia.53 M. Stewart interpretează

această continuitate a practicării meseriilor prin rezistenţa la schimbare, dar mai mult decât atât,

rezistenţa la ideea de a presta munci pentru o altă persoană decât ei-înşişi.54

Rotind perspectiva de la stat la grupul etnic, preluăm observaţia lui M. Stewart55 conform

căreia romii se considerau ei înşişi incompatibili cu socialismul, a cărui viziune asupra muncii o

vedeau drept o „viziune rurală”, ţărănească, cu care se definiseră deja ca incompatibili, optând, în

lipsa pământului, a mijloacelor de muncă agricolă şi chiar a unui etos agricol, pentru eticheta de „fii

ai târgului56” (foroske save)57. Pe de altă parte, notează E. Pons58, cum în preajma celui de-al Doilea

51 Ringold, D. Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, World Bank, 2000, pag. 1.

52 Pons, E., Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Bucureşti, Editura Compania, 1999, pag. 34-35.53 Pons, E. loc. cit.54 Stewart, M., Gypsies at the Horse Fair: a non-Market Model of Trade, in Dilley, R. (ed.), Contesting Markets,

Edinburgh, Edinburgh University Press, 1992.55 V. Stewart, M., Gypsies, the work ethic and Hungarian socialism, în Hann, C.M., Socialism. Ideals, Ideologies, and

local practice, Routlege: London / New York, 2004, pag. 195 şi urm.56 Aşa cum Stewart precizează în studiul din 1992, Gypsies at the Horse-Fair, în limba romani, foro înseamnă oraş.

Însă cum târgurile şi pieţele funcţionau doar în mediul urban, există o suprapunere de sens între „oraş” şi „târg”, ceea ce l-a determinat pe M. Stewart să traducă foroske save în limba engleză prin the sons of market, fiii târgului, ai pieţei. (Mulţumim aici Cătălinei Olteanu pentru transpunerea acestei sintagme, cu tot cu ambiguită ile sale, în limbaț română.)

57 Cf. Stewart, M., op. cit., pag. 194. 58 Pons, E. op. cit., pag. 25.

22

Război Mondial majoritatea romilor lucrau ca meşteşugari, „ei se numărau printre puţinii proletari

ai satelor şi tot de aceea vor fi printre primii care vor susţine pe plan local politica P.C.R.”.

Procesul de proletarizare, pe de altă parte, deşi a avut proporţii masive, făcând ca la sfârşitul

anilor '80 aproape 50% dintre romi să fie angajaţi în agricultură, în cooperative agricole şi ferme de

stat59, n-a fost unul de profunzime. El nu s-a asociat cu o politică educaţională la fel de intensă şi, în

plan concret, cum romii erau deseori angajaţi în posturi necalificate şi devalorizate60, a făcut ca

situaţia lor în noile condiţii de muncă să fie una precară61. Există cercetători care susţin că

proletarizarea romilor a avut unele consecinţe pozitive în planul ascensiunii sociale, reuşind să

stimuleze apariţia unei clase de mijloc rome62. Chiar şi aşa, nu s-au înregistrat modificări în

percepţia etnică a romilor; Sam Beck, un cercetător american care a făcut teren în Transilvania

anilor '80, nota că în România romii „sunt trataţi ca şi clasă, dar sunt priviţi ca rasă”63, perpetuarea

excluziunii la nivel social fiind explicabilă în parte, conform lui Beck, prin chiar mobilitatea socială

nou-dobândită a romilor.

Consecinţele proletarizării forţate şi de formă la care au fost supuşi romii în perioada

socialistă s-au întins şi după schimbarea regimului, iar asupra prelungirilor lor în postsocialism nu

mai stăruie nicio ambiguitate: ele nu au fost decât negative. Poziţia precară pe care o ocupaseră

majoritatea romilor în câmpul muncii în timpul socialismului s-a dovedit vulnerabilă o dată cu

renunţarea la economia de stat. Trecerea la economia de piaţă a rezultat în disponibilizări masive

care au afectat profund întreaga societate românească, dar care au lovit cu precădere romii, o mare

parte din care făceau munci necalificate, devenite dispensabile în noua orânduire64. Şomajul pe

termen lung a ajuns la procente alarmante în rândul romilor, care, supuşi excluziunii economice, au

devenit prada cea mai însemnată numeric a sărăciei profunde. Aşa se face că „nu e deloc ieşit din

comun ca procentul şomajului să se ridice la 100% în aşezări populate de romi” 65.

Una dintre caracteristicile sărăciei profunde (în România) este lipsa oricărui orizont de

schimbare; un exemplu în acest sens sunt zonele sărace66, locuite în bună măsură de foştii angajaţi

din industria comunistă, disponibilizaţi şi deveniţi şomeri pe termen lung – un cerc vicios căruia

guvernările româneşti nu i-au găsit soluţia, de vreme ce şomerii pe termen lung tind să rămână

59 Pons, E., op. cit., pag. 34.60 Pons, E., op.cit., pag. 42-43.61 Reyniers, A., op. cit., p. 14.62 Pons, E., op.cit., pag. 41-42.63 Apud Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi

din România, ISPMN, Kriterion, 2009, p. 14.64 Reyniers, A., op. cit., p. 12.65 Ringold, D., op. cit., p. 11-14. 66 Stănculescu, M. S., Berevoescu, I. Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în

România, Bucureşti: Nemira, 2001, p. 54-64.

23

şomeri, fiindcă preferinţele angajatorilor tind fie spre persoane deja antrenate în câmpul muncii, fie

spre proaspeţii absolvenţi de şcoală67. Peste acest comportament antreprenorial intervine tema

etnică, încă activă în decizia de angajare – este una din puţinele explicaţii posibile ale faptului că,

deşi 35% din romii şomeri îşi caută de lucru pe parcursul unei luni, faţă de doar 15% dintre ne-romi,

şomajul rămâne la cote însemnate mai ales în rândul celor dintâi68. De aceea, sărăcia e asociată în

mod constant cu etnia romă, chiar şi când cei în cauză nu sunt / nu se declară romi: zonele sărace

din România sunt etichetate ca zone locuite de romi chiar şi când sub o treime din populaţia

rezidentă este de etnie romă69.

De aici până la discursul de victimizare nu mai e decât un pas – un pas pe care numeroase

studii realizate deopotrivă de sociologi şi de ONG-uri l-au şi făcut, conform observaţiei lui M.

Stewart70. Astfel a căpătat amploare în rândul cercetătorilor noţiunea de „subclasă” – un concept de

extracţie occidentală care nu serveşte cercetărilor din spaţiul est-european, argumentează Stewart.

Deşi condiţiile de viaţă şi rata şomajului în rândul populaţiei rome sunt mult mai grave decât în

rândul ne-romilor şi deşi romii, care prezintă şanse de două ori mai mari decât ne-romii să locuiască

în mediul rural, n-au beneficiat în mod consistent de împroprietăririle din prima jumătate a anilor

'90, ideea vestică de „subclasă” nu li se aplică întru totul. Un concept mai potrivit i se pare

cercetătorului britanic acela de „excluziune socială”, care redă în mai mare măsură faptul că e vorba

de un proces mai degrabă decât de o situaţie dată. Stewart propune să nu pierdem din vedere faptul

că romii dispun de resurse proprii şi că, mai mult ca niciodată, ele îşi pot găsi acum, în cadrul

economiei de piaţă, oportunităţi de manifestare.

3. Precizări teoretice şi conceptuale

Trebuie spus din capul locului că opţiunea lucrării de faţă este de a nu insista primar asupra

teoriilor şi conceptelor socio-antropologice, ci de a le integra în mod secundar acolo unde s-a simţit

nevoia corelării datelor din teren cu literatura de specialitate. Pe de o parte, pentru că studiul este

realizat în cadrul unui proiect cu implicaţii practice şi se adresează publicului larg, el nu constituie o

scriere academică şi nu vizează, în stadiul actual, să contribuie la teoriile socio-antropologice. Pe de

altă parte, parcurgerea unora dintre autorii însemnaţi care au scris pe marginea tematicilor cercetării

de faţă a fost utilă pentru a clarifica şi structura cele observate în teren: un cadru conceptual şi

67 Ringold, D., op. cit., p. 15.68 Conform unui sondaj citat în Ringold, D., op. cit., p. 16.69 Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., op. cit., p. 403-404.70 Stewart, M., Deprivation, the Roma and „the underclass”, în Hann, C.M., coord., Postsocialism – Ideals, Ideologies

and Practices in Eurasia, Routlege: London, 2004, p. 133-155.

24

teoretic este întotdeauna necesar. Pe parcursul textului, ne-am abţinut însă de la discuţii teoretice

întinse, mărginindu-ne la citarea unor contribuţii conceptuale în special din domeniul antropologiei,

şi la corelarea acestora cu cele cercetate.

Cu toate acestea, este nevoie de câteva precizări importante de ordin teoretic.

În primul rând, cercetătorul care pleacă în teren porneşte de multe ori cu anumite aşteptări,

cu idei preconcepute, cu propriile stereotipuri şi idealizări ale subiectului cercetării, aşteptări de care

trebuie să fie conştient şi pe care, în mod ideal, trebuie să le analizeze înainte de întâlnirea cu

respondenţii. În lipsa unei astfel de analize premergătoare, sau în cazul unei analize superficiale ale

acestor aspecte, există pericolul ca „ochelarii” cercetătorului să altereze imaginea din teren,

deformând-o şi colorând-o prin diverse lentile. Astfel, lentila exotismului poate mări artificial rolul

„tradiţiei” respectate de meşteşugari, iar lentila orientalismului – înţeles în sensul lui Edward Said

ca tendinţă de a asuma false asumpţii despre un obiect de studiu construit în mare măsură ca radical

diferit de propria cultură (în raport cu cultura occidentală)71 – poate exacerba „distanţa” culturală

dintre meşteşugar şi restul lumii. Pentru a prelua o frază proverbială deja folosită în antropologie

pentru a pune în gardă asupra riscului de a învesti obiectul studiului cu o alteritate construită în mod

artificial, obiectele din oglindă sunt mai apropiate decât par, iar meşteşugarul trebuie privit fără

bagajul unei alterităţi radicale, fără stigmatul etniei sau al sărăciei, iar universul său trebuie văzut

prin proprii săi ochi.

Deoarece obiectul studiului îl constituie meşteşugurile practicate de romi, dimensiunea

etnică joacă un rol important. Perspectiva asupra etnicităţii de la care am pornit este cea

constructivistă, iar teoria de referinţă este cea a lui Fredrik Barth, definită pentru prima oară în

196972. Conform acesteia, analiza fenomenelor de etnicitate nu trebuie să se axeze pe conţinuturi

abordate în mod static şi rigid (limba, originea comună, relaţiile de rudenie, etc.), ci pe modul în

care se produc, se modifică şi se negociază graniţele dintre grupuri percepute ca fiind distincte.

Astfel, accentul se modifică de la diferenţele dintre grupuri la procesele de producere a dihotomiilor

„noi” - „ei”, „restul lumii”, etc.73

În al doilea rând, atât caracterul de pionierat al acestei cercetări, cât şi timpul limitat alocat

terenului în sine ne îndreptăţesc să intuim că sub acest prim strat de gheaţă pe care studiul de faţă

încearcă să-l topească există încă o bogăţie de materie şi multe, multe alte pagini ce pot fi scrise din

perspectiva unei analize antropologice a meşteşugurilor „tradiţionale” rome. Şi pentru că este prima 71 Said, E., Orientalism, New York, Vintage, 1979.72 Barth, F. (ed.), Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Culture Difference, Oslo,

Universitetsforlaget, 1969.73 Pentru o binevenită sinteză a teoriilor referitoare la etnicitate în literatura antropologică românească, vezi

Mihăilescu, V., Antropologie. Cinci introduceri, Iaşi: Polirom, 2009, pp. 145-268.

25

oară când folosim ghilimelele în cazul termenului de „tradiţional”, se impune o altă precizare de

ordin teoretic. Privilegiem, ca şi în cazul analizei fenomenelor de etnicitate, o definiţie

constructivistă a termenului de tradiţie, încercând să evităm pe cât posibil pericolul esenţialismului

şi privirea rigidă asupra tradiţiilor asociate cu meşteşugurile incluse aici. Astfel, am pornit de la

ideea că tradiţia este mai degrabă inventată, construită, negociată şi reinventată în contexte istorice

şi sociale particulare74, încercând să urmărim cum se construiesc elementele privite de către

meşteşugari ca fiind „tradiţionale”.

Deşi vizează în mod direct mijloacele de câştigare a existenţei, mai ales în contextul unei

economii neo-liberale coroborată cu pătrunderea formalizării la toate nivelurile pieţei muncii,

perspectiva economică nu este singura relevantă pentru acest subiect amplu pe care-l constituie

meşteşugurile tradiţionale. Multitudinea de abordări posibile ale temei fac din acest subiect un izvor

extrem de bogat de materie primă antropologică şi sociologică, relativ puţin exploatat până în

prezent.

În fine, se adaugă aici o ultimă precizare de ordin metodologic, dar cu implicaţii teoretice

importante, mai ales în contextul politico-social prezent75. Din motive întemeiate ce nu ţin de

corectitudine politică ci de respectul datorat oricărui grup etnic şi dreptului la autodefinire, preferăm

etnonimul „rom”; totuşi, atunci când în citatele respondenţilor apare termenul de „ţigan”, acesta a

fost lăsat în text ca atare.

74 Hobsbawm, E., Ranger, T. (ed.), The Invention of Tradition, Cambridge, Cambridge University Press, 1983.75 La momentul redactării studiului, se dezbate în Parlamentul României propunerea de lege privind înlocuirea

etnonimului „rom” cu termenul de „ţigan”.

26

CAPITOLUL 2: CINE CE PRODUCE?

Despre comunităţile studiate, particularităţile acestora şi obiectele produse

În acest capitol urmărim o prezentare a comunităţilor studiate în câteva elemente specifice,

care să servească drept introducere în temă i să „personalizeze” comunităţile înainte de lecturaș

capitolelor următoare. Nefiind vorba de o prezentare sociologică a localităţilor, nu am introdus aici

date cantitative despre ele, ci am selectat doar aspectele cele mai capabile să atragă aten ia cât maiț

multor categorii de cititori asupra uneia sau alteia dintre comunită i. Justificarea acestui tip deț

introducere este una practică şi constă în faptul că următoarele capitole nu sunt structurate în funcţie

de localităţi, ci – cu excepţia capitolului trei, organizat pe ocupaţii – pe criterii tematice.

• Cărămidarii

Din cele 34 de zone în care s-a derulat cercetarea, am regăsit cărămidăritul fie ca ocupaţie

principală, fie ca îndeletnicire secundară, în 8 localităţi.

Majoritatea romilor din comuna Vipere tiș , jude ul Buzău, concentra i, conformț ț

autorită ilor, în satele ț Vipereşti şi Tronari, nu se identifică ca făcând parte dintr-un neam anume. Ei

se declară ca fiind romi „romanizaţi” şi nu păstrează elemente de cultură tradiţională, nu vorbesc

limba romani (şi nici nu provin din familii în care limba era cunoscută).

Atunci când se declară romi, de multe ori localnicii fac mai degrabă referire la faptul că aşa

sunt percepuţi de către populaţia majoritară. Apartenenţa la etnie şi asumarea acesteia îi pun în

situaţia de a explica inadecvarea lor la statutul de rom. Atunci când populaţia majoritară vorbeşte

despre ei le sunt atribuite denumiri care indică meserii pe care ei le practică ocazional: vărari,

cărămidari. Tocmai datorită atribuirii acestor meserii i a utilită ii lor implicite spun romii că suntș ț

bine văzu i de popula ia majoritară.ț ț

În satul Roseţi din comuna cu acela i nume din judeţul Călăraşi, nu există populaţie de etnieș

romă declarată. Toţi locuitorii au declarat la recensământ că sunt de etnie română. Ca argumente în

acest sens au adus faptul că nu au un port specific, nu vorbesc romani şi nu au obiceiuri diferite de

ale românilor. În consecinţă vom avea în vedere aici în primul rând meşteşugul, ca şi în celelalte

cazuri în care meşteşugarii intervievaţi nu s-au declarat de etnie romă, încercând să evităm să le

atribuim o apartenenţă etnică „din oficiu”.

27

În Roseţi se practică mai multe meşteşuguri rome. Principalul meşteşug este acela de

cărămidar, cu o pondere a populaţiei ocupate de aproximativ 10-20% la momentul actual. Astfel,

din aproximativ 600 de familii care ştiu să facă cărămidă, doar un număr cuprins între 60 şi 120 de

familii mai practică meşteşugul. Restul s-au orientat către agricultură şi migraţie în străinătate. Mai

mult decât atât, meşterii cărămidari activi au dezvoltat activităţi complementare pentru a-şi asigura

traiul necesar. Astfel, în afară de cărămidă, mai produc şi chirpici, rogojini sau ceaune, iar unii

dintre ei sunt şi lăutari.

De i localnicii satului ș Curcani, din jude ul Călăra i, nu s-au declarat ca apar inând unuiț ș ț

neam anume, urmărind tiparul meşteşugăresc, la nivel local găsim cărămidari (cei mai numeroşi şi

cel mai bine priviţi), fierari (pe cale de dispariţie), lăutari (sau „ţigani de mătase”), rudari (care şi-

au abandonat de mult meseria, rămânând doar cu numele) şi broscari (cei ce prind peşte şi broaşte

sau scoici/melci). Discu iile lasă să se în eleagă că între cei de mai sus se înregistrează uneleț ț

tensiuni sociale, cu precădere între cărămidari, fierari i lăutari pe de o parte şi rudari pe de alta. ș

Romii din Deaj, judeţul Mureş, se ocupă preponderent cu împletitul nuielelor şi cărămidaria.

În prezent, sursa principală de venit pentru peste trei sferturi dintre familiile din Deaj este munca în

străinătate. Cei care mai practică meserii tradiţionale o fac sporadic, pentru a-şi suplimenta

veniturile. Nu există o delimitare clară între împletitorii de nuiele şi cărămidari din punct de vedere

al identităţii culturale sau de neam; ambele meserii sunt proprii vătraşilor din Deaj, meseria de bază

fiind cea de cărămidar şi fiind cunoscută şi de împletitorii de nuiele, fără ca cei dintâi să cunoască

neapărat şi meseria celor din urmă. Există câţiva împletitori de nuiele, dintre care doar doi sau trei

mai practică în mod constant această meserie, şi câteva zeci de cărămidari care mai produc sporadic

cărămizi după tehnologia tradiţională.

Există un anumit context local ce a favorizat practicarea celor două meserii, în special a celei

de cărămidar. Este vorba de pământul de pe un deal aflat la hotarul satului, care are calităţile

necesare pentru a putea face cărămizi după tehnologia tradiţională şi care, din tot judeţul Mureş, se

spune că nu se găseşte decât aici, în Deaj. În ce prive te meseria de împletitor, zona din jurulș

Târnăvenilor fiind, în mod tradiţional, o zonă agro-zoo-viticolă, a existat o cerere mare de nuiele

pentru legat via şi de coşuri pentru strângerea recoltei de porumb.

În comuna Negoi din judeţul Dolj există trei neamuri de romi: rudari, cărămidari şi

tismănari (fierari-lăutari), însumând 329 gospodării. Dintre acestea, conform datelor oferite de

liderul local, 2-3% sunt gospodăriile tismănarilor, restul fiind ale rudarilor şi cărămidarilor (în

28

număr aproximativ egal).

Cam şase familii de fierari, rudari sunt în jur de 100-120 de familii, iar romi sunt în jur de 110-112 familii (cărămizari76)... În comunitatea Negoi rudarii şi romii sunt cam 50-50, iar fierarii sunt în jur de 2-3%. (M.C., lider comunitate romă, Negoi)

În satul Pietrişu din comuna Găujani, judeţul Giurgiu, trăie te întreaga minoritate romă dinș

comună, compusă din aproximativ 500 de persoane, împăr ite în 180 de gospodării. Romii dinț

această comunitate spun că fac parte din neamul rudarilor, cu toate că în prezent se ocupă cu

fabricarea cărămizilor. Din relatările interlocutorilor noştri, romii din Pietrişu au renunţat treptat la

cioplitul lemnului din cauza lipsei de clienţi şi a faptului că în perioada comunistă erau chemaţi la

CAP-uri pentru a produce cărămidă folosită pentru grajduri, clădiri sau pentru a fi vândută mai

departe. Cele două ocupaţii au mers o perioadă în paralel, iarna – obiecte din lemn, vara – cărămidă,

însă, aşa cum au declarat persoanele intervievate, realizarea de obiecte din lemn s-a menţinut doar

până prin anii ’60. Cei de astăzi vorbesc despre bunici sau părinţi care mai fabricau astfel de

obiecte, însă în prezent acest meşteşug nu mai este practicat de niciun membru al comunităţii.

Meseria de cărămidar asigură doar parţial traiul zilnic. Faţă de acum 10 ani, când Pietrişu

arăta ca o „fabrică de carămidă”, în prezent numărul clienţilor a scăzut, iar banii obţinuţi din

vânzarea de cărămizi fabricate pe timpul verii nu mai acoperă necesarul veniturilor pentru un an de

zile. Din acest motiv rudarii se orientează, mai mult ca oricând, către surse alternative de câştig. Cei

care au pământ se ocupă şi cu agricultura şi creşterea animalelor, ceilalţi fie lucrează cu ziua (în

agricultură sau silvicultură), fie pleacă în străinătate pentru munci sezoniere. Aceştia din urmă

precizează că, dacă nu ar mai avea posibilităţi de câştig în străinătate, s-ar întoarce acasă şi ar face

din nou cărămizi, aceasta fiind meseria lor de bază, pe care nu au cum să o uite şi care le poate

asigura un minimum necesar. Munca în străinătate a determinat creşterea nivelului de trai a tinerilor

din Pietrişu. Datorită celor care muncesc în străinătate şi se întorc cu bani în sat şi percepţia

românilor din Pietrişu este că acum rudarii sunt cei care o duc mai bine, mai mult chiar, că

„acaparează satul” prin construcţiile noi care apar de la un an la altul. Cei care rămân în sat şi fac

cărămizi şi/ sau lucrează cu ziua au un nivel de trai mai scăzut şi locuiesc, de regulă, în case mai

vechi şi mai sărăcăcioase.

• Fierarii

Comunităţile de meşteşugari fierari pe care le-am avut în vedere sunt localizate în Curcani, 76 Variantă lingvistică folosită în Oltenia pentru „cărămidar”.

29

judeţul Călăraşi, Dolhasca, judeţul Suceava, Flămânzi, judeţul Botoşani, Medgidia, judeţul

Constanţa, Ostroveni, judeţul Dolj, şi Pârâul Sec, comuna Comăneşti, judeţul Bacău.

Minoritatea romă din Dolhasca, judeţul Suceava, reprezintă aproape 10% din populaţia

localităţii. Cea mai mare parte a acestei populaţii (90%) locuieşte în Gulia – fost sat al comunei

Dolhasca, acum cu statut de cartier în noul oraş. Marea majoritate a romilor din Dolhasca nu au un

loc de muncă pentru că oferta de locuri de muncă este foarte redusă în acest oraş iar distanţele dintre

localitatea de domiciliu şi cele mai apropiate oraşe este destul de mare.

În Gulia o parte importantă a populaţiei se ocupă cu culesul fructelor de pădure. În fiecare an

o firmă de profil din Vatra Dornei vine şi colectează ceea ce oamenii reuşesc să strângă. În sezonul

fructelor de pădure, oamenii îşi asigură un venit pentru minimul necesar. O altă sursă de venit o

constituie comerţul cu diverse produse – romii cumpără anumite produse din târguri sau din alte

localităţi şi le vând la un preţ mai mare fie la ei în locaitate, fie în localităţile limitrofe.

Meseriaşii romi din Dolhasca sunt fierari şi lăutari. Dominanţi numeric sunt – sau erau –

meşterii fierari, dar actualmente „...maxim dacă mai sunt vreo 10 [fierari]”77. Veniturile obţinute

din practicarea acestor meşteşuguri nu sunt suficiente pentru a acoperi nevoile unei gospodării, iar

meşterii practică activităţi în regim zilier pentru a-şi suplimenta veniturile: „Mai cu ziua pe la

oameni, ca să mai iau o pâine.”78

O mare parte a romilor din Flămânzi, judeţul Botoşani, sunt fierari sau potcovari. Există şi

romi care se ocupau cândva cu comerţul de cai, împletitori de nuiele, culegători de fructe de pădure

şi lăutari, dar numărul lor este extrem de redus – una-două persoane sau cel mult o familie din

Flămânzi se ocupă cu împletitul nuielelor şi două persoane sunt lăutari. Cum practicarea

meşteşugurilor nu este o sursă suficientă de venit pentru gospodăriile de romi, cele mai multe dintre

dosarele privind alocarea de ajutoare sociale – în jur de 300 – apaţin acestei categorii de populaţie.

Angajarea romilor constituie o problemă pentru autorităţi dată fiind lipsa locurilor de muncă şi

dificultăţile financiare cu care se confruntă localitatea.

O altă sursă de venit o constituie migraţia. O parte importantă a populaţiei din Flămânzi – nu

doar de etnie romă, ci şi români – sunt plecaţi la muncă în străinătate. Cu veniturile obţinute acolo

îşi întreţin familia rămasă în ţară.

Etnicii romi din Flămânzi nu au un lider formal sau informal; fiecare gospodărie se

organizează după reguli proprii. Ceea ce a mai rămas din tradiţie este foarte puţin şi, se pare,

77 C.N., fierar.78 P.T., fierar.

30

nesemnificativ pentru bunul mers al gospodăriilor de romi din localitate.

... Avem un bătrân... este dintre cei mai bătrâni, dar situaţia lui este foarte precară. Nu mai practicăm asta cu judecata79… (M.T., mediator sanitar)

Limba romani încă este vorbită în marea majoritate a gospodăriilor de romi, iar păstrarea

tradiţiei nu se limitează doar la asta. În Flămânzi, potrivit afirmaţiilor mediatorului sanitar, în multe

familii de romi, se menţine un comportament tradiţional vis-a-vis de anumite aspecte ale vieţii. Cel

mai bun exemplu îl constituie obţinerea acordului capului de familie – bărbatul - pentru a discuta cu

soţia şi fiicele sale despre metode contraceptive, despre controlul naşterilor etc.

- Da. E corect. Este bărbatul. Când mă duc pe teren să vorbesc de anticonceptionale trebuie să cer permisiunea de la el, de la barbat.- Dar bărbaţii sunt de acord?.- Acum reacţionează foarte bine pentru că nu mai vor să mai sufere, pentru că un copil trebuie dorit, trebuie să-i creezi condiţii. (M.T., mediator sanitar)

De asemenea, chiar dacă femeile rome tinere au renunţat de multă vreme la portul

tradiţional, femeile mai în vârstă încă se mai îmbracă cu fuste largi, viu colorate, încă mai poartă

salbe la gât şi în păr.

Comunitatea de fierari din Comăneşti, judeţul Bacău se poate reconstitui urcând pe firul

genealogic până la o singură persoană: primul fierar din localitate a venit aici acum 45 de ani de la

Dărmăneşti. Împreună cu familiile copiilor săi formează comunitatea de fierari din această

localitate. Comunitatea romă este mică, numărând mai puţin de 100 de persoane şi fiind constituită

din romi vătraşi (romi romanizaţi) şi fierari. Atât romii fierari, cât şi cei vătraşi din această zonă nu

au un port tradiţional. Nici înainte de 1989 nu a existat un port specific fierarilor, îmbrăcămintea

acestora a fost întotdeauna asemănătoare cu a românilor. Fierarii afirmă că sunt romanizaţi. Limba

romani este vorbită doar de membrii în vârstă ai familiei; tinerii o înţeleg, dar n-o mai folosesc.

Fierarii nu au reguli stricte în ceea ce priveşte căsătoria. Se căsătoresc atât cu persoane de origine

romă, cât şi cu români.

Nu există un lider informal al comunităţii de fierari. Este recunoscut ca fiind şeful fierarilor

bărbatul cel mai în vârstă.

Fierarii consideră că sunt apreciaţi de români, ca urmare a faptului că muncesc şi nu fură,

contrar unor percepţii stereotipice ale majorităţii referitoare la etnia romă:

79 Instituţia kris-ului, judecata romilor, efectuată de bătrânul comunităţii, denumit krisinitor.

31

Fac treabă. Nu mi-am trimis copiii la furat şi nu mi-i trimit. (G.C., fierar)

Situaţia romilor din localitate nu este diferită de cea a altor romi din celelalte cartiere ale

Comăneştiului (Pârâul Sec, Şupani). Deoarece au un nivel de educaţie scăzut şi nu au calificări care

se caută pe piaţa muncii, cei mai mulţi dintre ei sunt angajaţi în slujbe temporare, prost plătite,

adeseori la negru. O parte dintre ei, în perioada comunistă, au avut servicii în întreprinderi de stat,

deşi lucrau şi independent ca fierari. În urma restructurărilor produse în activitatea economică a

oraşului Comăneşti care au condus la închiderea mai multor întreprinderi, aceştia au intrat în şomaj.

Venitul realizat din practicarea meseriei de fierar nu aduce câştiguri suficiente, aşa că este

suplimentat cu venituri obţinute din comerţul cu miez de nucă, din munca zilieră în agricultură, din

transportul unor produse cu calul în sat, din strângerea de fier vechi. Însă nici solicitările de acest fel

nu sunt foarte multe, ele având un caracter sezonier.

Mai fac câte o treabă în sat, mai mergem cu munca prin sat, altfel murim de foame. În vara asta am mai fost la câte o treabă, că mie nu mi-i ruşine. Nu-i posibilitate. Dar nu prea te cheamă. (C.E, fierar)

În comuna Ostroveni din judeţul Dolj sunt preponderenţi meşteşugarii din neamul

cărămidarilor, aflaţi în Lişteava. În ceea ce priveşte comunitatea de fierari, aceasta este foarte

restrânsă, numărând doar 4 meşteşugari, conform spuselor lui B.V., fierar din sat:

Mai suntem trei-patru personalităţi socotite care mai lucrăm aşa, în rest copiii de astăzi nu mai învaţă meseria asta. (B.V., fierar)

Fierarii din Ostroveni nu se autoidentifică drept romi, conştientizând însă că sunt

heteroidentificaţi ca atare ca urmare a meseriei de fierari, asociată cu etnia romă.

La marginea comunităţii rome din satul Lişteava mai există încă 8 bordeie care adăpostesc

40-50 de persoane. Nivelul de trai în întreaga comunitate este unul foarte scăzut, adulţii fiind cu toţi

fără loc de muncă stabil; o parte din ei au plecat în străinătate, o alta lucrează ca zilieri prin sat,

majoritatea beneficiază de venit minim garantat. Doar o foarte mică parte dintre romi mai practică

meşteşugul.

Nicio persoană din comunitate nu a lucrat cu carte de muncă. O parte din cei în vârstă care

au prins o bună parte din perioadă comunistă au lucrat la C.A.P.-uri, dar au pensii mici, de

aproximativ 400 de lei:

Şi cu o pensie de CAP cum era... Am 420 de lei, ţi-arăt cuponul de pensie că ţi-am zis eu nu mint. (B.V., fierar)

32

Bărbaţii se duc prin sat şi mai muncesc cu ziua, dar şi aceste muncii nu sunt constante. Mare

parte din romi trăiesc de pe urma alocaţiilor pentru copii şi din ajutorul social, neavând calificările

necesare sau având un nivel educaţional foarte scăzut.

Casele din comunitatea romă care sunt mai „înstărite” sunt ale unor familii care au cel puţin

un membru al familiei plecat la muncă în străinătate, dar nici aceste case nu sunt racordate la

sistemul de canalizare şi apă, conform informaţiilor primite de la reprezentantul Primăriei

Ostroveni. Liderului rom informal B. G., cărămidar din Lişteava, afirmă că cei plecaţi în afară nu

sunt plecaţi la furat ci lucrează în agricultură la negru.

Vara lucrează la roşii, la castane... Ai noştri lucrează direct prin italieni, prin albanezi, a 3-a mână la albanezi o ia şi lucrarea o ia la negru. Orice, cu 3 euro la oră. (B.G., liderul informal comunitate romă, cărămidar)

Dificultăţile întâmpinate de către romii hămurari din Medgidia se regăsesc şi în cazul

romilor fierari din aceeaşi localitate: şi practicarea meşteşugului lor, ca şi cel al hămurarilor,

depinde de numărul de cai existent în oraşul de domiciliu sau din satele limitrofe. Marea majoritate

a fierarilor din Medgidia sunt persoane în vârstă de peste 60 de ani.

• Căldărarii

Căldărarii pe care îi avem în vedere în studiu sunt localizaţi în următoarele sate şi oraşe:

Ciurea, judeţul Iaşi, Crăciuneşti, judeţul Mureş, Craiova, judeţul Dolj, Fizeşu Gherlii, judeţul Cluj,

Piatra Olt, judeţul Olt, Săruleşti, judeţul Călăraşi, Vereşti, judeţul Suceava, şi Caracal, judeţul Olt.

Produsele realizate de căldărari nu acoperă doar obiecte produse în mod tradiţional din tablă

– găleţi, cazane, alambicuri, ibrice, burlane, cratiţe, tigăi etc. – ci, în unele cazuri, căldărarii produc

şi obiecte specifice fierarilor, de exemplu, potcoave.

În cătunul Zanea din comuna Ciurea, judeţul Iaşi, locuieşte, conform unuia dintre cei doi

lideri locali, o comunitate compactă de romi foşti nomazi căldărari, acum sedentarizaţi. Primele 50-

60 de familii de romi s-au aşezat pe dealul care până atunci fusese islazul satului în anii `60, în

cadrul unui proces de sedentarizare forţată impus de regimul comunist. Romii care au mai venit

apoi şi urmaşii lor care şi-au făcut case în acelaşi spaţiu, din ce în ce mai aglomerat, au fost

„invizibili” din punct de vedere instituţional până în anul 1997, când, la iniţiativa primarului de

atunci, s-a făcut o statistică a lor, în cadrul unui program de completare a registrului agricol al

comunei. Faptul că majoritatea romilor veniţi după primul val, legal recunoscut, din deceniul al

33

şaptelea al secolului trecut, nu s-au stabilit în mod legal aici, are ca efect situaţia actuală, în care

foarte multe case şi chiar „palate” din Zanea nu au nici în prezent autorizaţie de construcţie.

Comunitatea de romi este una tradiţională, ce respectă cu stricteţe normele socio-culturale

specifice neamului căldărarilor. Pe lângă aspectele exterioare, ce ţin de portul fustelor înflorate şi al

salbelor cu galbeni de aur, la rândul lor normele ce guvernează relaţiile sociale intra şi

intercomunitare sunt respectate cu stricteţe. Fetele se căsătoresc devreme, părinţii sunt cei care aleg

partenerii, aria de selecţie fiind limitată la cei care aparţin aceluiaşi neam de căldărari, cu predilecţie

din acelaşi sat, sau din comuna alăturată, Grajduri, unde există o comunitate de romi pe care cei din

Zanea îi recunosc ca făcând parte din acelaşi neam cu ei.

În comuna Crăciuneşti din jude ul Mure nu există, propriu-zis, comunităţi compacte deț ș

romi, ci doar zone în care aceştia sunt majoritari. În rest, romii locuiesc intercalaţi între maghiari,

cei mai mulţi romi locuind în satele Crăciuneşti şi Budiu.

Cu câteva excepţii, reprezentate de oameni veniţi de prin alte părţi, romii din Crăciuneşti fac

parte din neamul „gaborilor cu pălărie” şi se ocupă cu tinichigeria. Majoritatea romilor sunt, în

prezent, de religie penticostală, mulţi dintre ei convertindu-se la această religie după 1990.

Comunitatea gaborilor din Crăciuneşti poate fi definită ca o comunitate tradiţională, ce

respectă încă anumite reguli, precum cele legate de păstrarea imaginii tradiţionale a acestui neam,

mărcile exterioare definitorii fiind pălăria cu boruri largi şi mustaţa, la bărbaţi, şi fustele înflorate şi

colorate, la femei. Pe lângă aceste reguli, operaţionalizate în comportamente vizibile şi asumate

public, romii din Crăciuneşti trăiesc după norme mai puţin vizibile, dar la fel de strict respectate,

precum căsătoria fetelor la vârste fragede, de până în 14-15 ani, sau persistenţa unor structuri

tradiţionale de putere ce presupun existenţa unui lider de tip bulibaşă. Este interesat de remarcat că

această denumire este evitată de deţinătorul poziţiei respective, care preferă să fie cunoscut în afara

comunităţii de romi drept consilier al romilor, chiar dacă întrega comunitate de romi din Crăciuneşti

îl ştie şi îl respectă în calitate de bulibaşă.

În Craiova, jude ul Dolj, convieţuiesc, sub denomina ia etniei rome, mai multe neamuri deț ț

romi: rudari, cocalari, tismănari, lăieţi, aurari, penari, argintari, romi de mătase, lăutari etc. Conform

lui R.T., unul dintre liderii romi din comunitate:

E vorba de mai multe comunităţi, nu e una singură, pentru că la nivel de judeţ sunt foarte mulţi romi şi etnia este una singură, dar neamuri sunt multe, sunt peste 25 de neamuri, cum ar fi cositorarii, ursarii, lăieţii, aurarii, lingurarii, ursarii sunt de 3 feluri. Sunt mai multe ramuri. (R.T., lider formal comunitate romă)

34

Cartierul Popoveni, la care ne referim în cele ce urmează, numără peste 1000 de locuitori,

fiind situat în zona de sud a municipiului. În Popoveni majoritară este o comunitate de romi

căldărari.

Meseria de bază a căldărarilor este, ca şi în localită ile discutate până aici, confecţionareaț

cazanelor şi a altor obiecte de artizanat din cupru sau aluminiu. i, la fel ca în alte locuri,Ș

me te ugul tinde să dispară:ș ș

Ţin să precizez faptul că după evenimentele din decembrie `89 această comunitate şi-a pierdut încet-încet îndeletnicirea mai-sus-menţionată. Momentan, principala sursă de venit a membrilor comunităţii este vânzarea fierului vechi. De asemenea, din surse sigure pot afirma că în această comunitate mai există doar două familii care şi-au păstrat vechile îndeletniciri. (R.T., lider formal comunitate romă)

În sensul respectării normelor sociale se spune că populaţia majoritară îi priveşte mult mai

bine pe meşteşugarii tradiţionali romi decât pe restul romilor, datorită faptului că aceştia îşi câştigă

existenţa prin muncă şi de obicei nu le sunt atribuite streotipiile clasice de hoţi, cămătari etc.

N-au obiceiul de-a fura, să ia găina omului, ei au stat departe. Sunt ăştia din Faţa Luncii care mai fac prostii, deci meşteşugarii ăştia nu fură... (R.T., lider formal comunitate romă)

Oamenii susţin că în localitatea Fizeşu Gherlii din jude ul Cluj există o diferenţă importantăț

între „vechea elită”, care practică ocupaţiile tradiţionale, adică sunt tinichigii, lăutari, ciurari,

împletitori de nuiele sau potcovari şi celelalte familii de romi, care nu au avut niciodată o ocupaţie

regulată sau tradiţională. Diferenţierea în funcţie de stătut funcţionează şi astăzi, la mulţi ani după

ce cea mai mare parte din aceste ocupaţii a dispărut din localitate.

Majoritatea romilor desfăşoară activităţi pe cont propriu sau ocazionale, în special munci

ziliere, fluctuante şi prost plătite. Deşi trăiesc în mediul rural, aceştia nu deţin sau deţin foarte puţin

pământ, astfel încât nici măcar agricultura de subzistenţă nu constituie o sursă de venit. Marea parte

a populaţiei de etnie romă (în special cea din cartierul Pajişte) prezintă tiparul unei populaţii extrem

de sărace.

Căldărarii din localitatea Piatra Olt sunt localizaţi în Piatra Sat, aproape de marginea

oraşului. Conform autorităţilor, ei formează Ţigănia din Piatra Sat şi produc cazane, găleţi şi

potcoave. Un posibil istoric al acestei comunită i ar fi că romii au fost aduşi în zonă pentru muncileț

pământului de boierul Marian Ion, ministru al Agriculturii în timpul guvernului Antonescu, care

35

deţinea foarte mult pământ în această regiune, ulterior dându-le ca loc de a ezământ zona din Piatraș

Sat, pe atunci izolată de Piatra Olt. În timpul regimului comunist căldărarii au fost angajaţi la IAS,

la CAP, la calea ferată sau în fabrici în care se prelucra fierul, dar în prezent sunt fără loc de muncă.

La noi, ce se întâmplă aici, să omorâm lumea, să dăm în cap?... Eu am discutat şi cu comandatul Poliţiei şi cu primarul oraşului Piatra Olt, să fim liniştiţi; dacă îl ia pe unul foamea, să vină să ceară. Asta e democraţia noastră... Eu când leşină cineva, eu îl iau, îl ajut, că a căzut în şanţ, eu îl ridic. (Bulibaşa)

Meseria tradiţională suplineşte în cazul căldărarilor lipsa unui venit salarial, dar căldărarii au

perioade lungi în care nu produc din meseria lor. Ajutoarele sociale şi de încălzire sunt frecvent

amintite, ca şi cele în bani şi hrană venite de la UE. Alături de acestea mai sunt „nişte alocaţii”,

munca ocazională la oamenii din localitate, mai rară, mai mult pentru cei mai tineri, „când ne

cheamă”, proiecte comunitare ocazionale (acoperirea staţiilor de autobuz – pentru care participanţii

au fost plătiţi), deşi de preferat ar fi munca în străinătate.

În lipsa conflictelor, relaţia cu autorităţile este bună, exceptând-o pe cea cu agenţi economici

sau instituţii la nivel local, cu care întră în legătură individual, caz în care apartenţa lor la etnia romă

este un dezavantaj, dacă nu te „cunoaşte”, şi constituie obiectul unei discriminări făţişe:

Mie mi-a dat de la forţele de muncă să mă duc la muncă şi când am intrat la domnul director în birou, a întrebat dacă sunt rom şi m-a dat afară. (M.G., localnic rom)

Deşi portul tradiţional se regăşte la romii căldărari, bulibaşa nu e de părere că acesta se va

mai purta multă vreme: „nici hainele nu le mai poartă. Ăia bătrâni le purtau şi noi ne miram de ei.

Acum se găsesc haine pe şanţ”, după cum reticent este şi în privinţa viitorului meseriei lor:

„meseria asta, moşternire de la bunici, scade”.

Despre căldărarii din Săruleşti, judeţul Călăraşi, se spune că au păstrat cel mai bine, până în

prezent, limba, portul, obiceiurile, tradiţiile, modul de viaţă – fiind adeseori perceput ca fiind

neamul cel mai conservator.

Conform bulibaşei, în comunitate trăiesc 150 de familii însumând 950 de membri, însă

potrivit unui angajat din primărie comunitatea ar număra doar 600 de locuitori.

În anii ’60, odată cu sedentarizarea romilor nomazi, căldărarii din comuna Săruleşti şi-au

construit casele în care locuiesc şi astăzi. Chiar dacă şi-au ridicat case, romii căldărari din Săruleşti

mai au corturi în curţi, priponite de căruţe. Pe uliţa de pământ faci slalom printre grămezi de fiare

36

vechi.

Şi căldărarii din Vereşti, judeţul Suceava, provin dintr-o populaţie de tip nomad, care în

jurul anilor 1960 s-a stabilizat aici. Conform datelor statistice deţinute de primăria Vereşti, în

prezent, populaţia de etnie romă reprezintă circa 9% din populaţia comunei. În ceea ce priveşte

convingerile religioase, romii din Vereşti au fost expuşi unui misionarism penticostal accentuat în

anii ’90, astfel că astăzi cea mai mare parte dintre ei sunt penticostali, ceilalţi fiind ortodocşi. În

satul Vereşti funcţionează o biserică penticostală.

Conform declaraţiilor respondenţilor, dar şi celor ale autorităţilor locale, ocupaţia de bază a

romilor este cea a confecţionării cazanelor, sobelor, făraşelor şi altor obiecte de utilitate casnică şi

diferite tipuri de metal. O parte dintre ei se ocupă de comercializarea fierului vechi, de cumpărarea

tablei sau de aprovizionarea celorlalţi romi cu materie primă.

Păi facem cazane, sobe de făcut mâncare, cazane de încălzit apa, cazane din aluminiu, deci tot ce se lucrează este făcut de mâna omului. (G.T., căldărar)

În Caracal, judeţul Olt, romii practică mai multe meserii: tinichigii, fierari şi argintari.

Subiectul cercetării de faţă l-au constituit romii căldărari, specializarea lor fiind tinichigeria.

Comunitatea nu are bulibaşă sau lider. Expertul local pe problemele romilor, cel care a

facilitat intrarea în localitate şi a însoţit echipa de cercetare de ine o fundaţie, „Octavia”, al căreiț

obiect de activitatea îl constituie producţia meşteşugărească tradiţională şi calificarea profesională a

romilor.

Nivelul economic al comunităţii este scăzut. Nu s-a conturat cu claritate un tip de venit

dominant, dar între venituri, alături de migra ia la muncă sau lucrul cu ziua, meseria tradiţională areț

o pondere semnificativă:

Eu am 52 de ani, nu ştiu ce aş putea face. Până acum meseria asta a mers foarte bine. Să mă duc să muncesc cu ziua nu mai pot, la 52 de ani. (J.P., localnic)

Băiatul meu are 21 de ani, e la facultate, la Academia de Poliţie. Ştie şi el să facă dar nu îi place. A învăţat meseria asta de mic copil, dar mai bine să faca ceva mai bun, mai bănos. (M.B., căldărar)

Plantaţii. În agricultură, tund gardul, mai pun un pom, mai sap. [Băiatul] ăl mare face ce fac şi eu, pune tabla. Unul e în Spania, plecat, şi ăluilalt nu îi place. E foarte mic, are 12 ani şi cel de 19 ani nu îi place. (P.M., căldărar)

Majoritatea prietenilor mei nu încearcă să practice meseria de

37

tinichigiu. Ei încearcă să plece în afară... mai stau ce mai stau pe aici şi pleacă la măsline. Ei se bazează mai mult pe străinătate, că nu au unde să se ducă, să se angajează. (C., 24 ani, căldărar)

• Ceaunarii

Comunită ile de ceaunari de care ne vom ocupa pe parcursul acestui studiu sunt localizate înț

localită ile Mo ca, jude ul Ia i, Pârâul Sec, comuna Comăneşti, jude ul Bacău, Toflea, jude ulț ț ț ș ț ț

Gala i, i Rose i, jude ul Călăra i.ț ș ț ț ș

Romii din comuna Moţca, judeţul Iaşi, reprezintă circa 13% din totalul locuitorilor,

însumând 700 de persoane. Ocupaţia tradiţională a acestora este prelucrarea metalului prin turnare.

O parte dintre participanţii la focus grup şi interviuri s-au declarat ca fiind „lăieşi”. Deşi în trecut

romii din Moţca se ocupau cu prelucrarea metalelor neferoase (aluminiu şi cupru) şi feroase (fontă)

prin turnare, astăzi sunt destul de puţini cei care se axează doar această metodă. O parte dintre ei

sunt fierari.

În ceea ce priveşte organizarea ierarhică a comunităţii de romi, regăsim modelul tradiţional

care are la conducere un bulibaşă, dar se observă o relativă detaşare a romilor faţă de bulibaşă, care,

de altfel, nu este foarte implicat în viaţa lor. Relaţia dintre romi şi bulibaşă se bazează pe un tip de

respect formalizat. De asemenea, există şi o relaţie economică între bulibaşă şi meşteşugarii din

comunitate: fierarii îşi procură materia primă de la depozitul acestuia.

În satul Pârâul Sec, comuna Comăneşti, judeţul Bacău, trăiesc mai multe neamuri de romi

vătraşi, ceaunari şi ulucari (gabori), aproximativ 600 de persoane, după declaraţiile romilor din

localitate (la nivelul întregului oraş, în 2009, erau declarate doar 402 persoane ca fiind de etnie

romă).

Aici suntem în jur de 200 cu toţii, iar la deal cam 400. (S.V., ceaunar)Ceaunarii sunt veniţi din sud, din Adjud, de la Homogea. Ei sunt aici (în localitate) de mai mult de 40 de ani - 50 de ani. Întâi au stat pe strada Prundului. Acum unde stau ei a fost o unitate militară care muncea la mină şi prin 1965, fostul primar i-a luat de pe strada Prundului şi i-a dus acolo în locuinţele unităţilor militare. Acolo au fost mai mulţi români, după aceea românii au plecat şi ei au început să se aciueze acolo. Apoi au venit gaborii de vreo 20-25-26 de ani. Gaborii au venit de la Târgu Mureş. Gaborii aceştia mai sunt şi de pe la Săcele şi Braşov, au case acolo, aici stau numai aşa sezonier. (A.S., angajat primărie Pârâul Sec)

38

Toţi bărbaţii gabori adulţi, capabili de muncă, sunt plecaţi de 6 luni în străinătate pentru a

procura veniturile necesare familiei. Au rămas femeile care au grijă de gospodărie şi de copii.

Numărul gaborilor nu este foarte mare, în comunitate există aproximativ 4-6 gospodării ale

acestora. Romii vătraşi trăiesc din culesul fructelor de pădure, al bureţilor şi din lucrul cu ziua în

comunitate. De asemenea, confecţionează măturoaie şi le vând prin zonă.

În comunitate, în afară de solicitările făcute pentru meseriile tradiţionale, nu există alte

oferte de muncă pentru romi. Primăria a creat un număr mic de locuri de muncă pentru a realiza

salubrizarea comunităţii, pe care au fost angajaţi, în general, romi care au depus dosare pentru ajutor

social şi trebuiau să realizeze muncă în folosul comunităţii pentru a-l primi. În comunitate sunt

constituite 2 PFA-uri ale romilor ceaunari.

Majoritatea meşterilor din Toflea, judeţul Galaţi, sunt ceaunari, dar mulţi practică şi fierăria.

Ei vorbesc între ei limba romani:

Suntem toţi ţigani, vorbim ţigăneşte. În rest, când mergem la un magazin în oraş, trebuie să mai ai un pic de respect să nu deranjezi publicul. (V.C., ceaunar, Toflea)

Toflenii se trag din neam de ursari şi spun că sunt „ţigani romanizaţi” sau „ţigani civilizaţi”.

Diferenţele percepute faţă de alte neamuri de romi sunt portul şi dialectul ursarilor:

Sunt rudari, ceaunari, lingurari, căldărari şi, mai multe..., ursari. Noi ne înţelegem cu vorba, dar diferă foarte mult dialectul, aproape... să nu exagerez... 50 la sută diferă dialectul nostru. [...] Şi la port... la noi cum se poartă femeile şi cum se poartă la ăştia, la lingurari, cu fuste lungi, colorate, la noi... nu că nu se mai poartă.... nu se purta aşa ceva. Atât că... în general femeile noastre se îmbracă în fuste, dar mai nou au început să se îmbrace în pantaloni. (F.R., fost fierar, Toflea)

Locurile de muncă în Toflea sau în imediata vecinătate a satului sunt rare. Populaţia activă,

deşi nu e angajată cu forme legale, este reprezentată de cei ce realizează activităţi de producţie şi

comerţ. Tinerii talentaţi cântă în corul bisericii şi / sau au formaţii de muzică religioasă şi susţin

diverse concerte în comunităţile de penticostali din toată ţara. Probabil că cei mai cunoscuţi astfel

de muzicanţi sunt „Fraţii de la Toflea”, care au ajuns celebri în Statele Unite pentru cântecele

religioase pe care le interpretează.

În comuna Roseţi din judeţul Călăraşi există doar doi ceaunari. Meşteşugul nu este specific

localităţii: unul dintre ei provine din localitatea Buzău, celălalt a furat meseria de la „prieteni”.

Meşteşugarul din Buzău este singurul locuitor ce vorbeşte limba romani. De asemenea, el se

39

diferenţiază şi din punct de vedere al confesiunii religioase, aparţinând Adventiştilor de Ziua a 7-a.

• Argintarii

Singura comunitate de argintari pe care o avem în vedere pe parcursul lucrării se localizează

în Bucure ti. Neamul romilor argintariș tradiţionali se trage din zona Teleormanului i e bineș

reprezentat în municipiul Alexandria, în zona Ialomiţa, cu o reprezentare mai intensă în oraşul

Ţăndărei, cartierul Strachina, în zona Bucureşti şi Ilfov (mai pu in) şi foarte puţin în Tulcea.ț

Estimativ, aşa cum ne informează unii membri ai acestui neam, numărul familiior care îl alcătuiesc

în prezent este de aproximativ o mie.

Specificul argintarilor este prelucrarea materialelor preţioase (aurul, platina şi argintul) sau

înlocuitoarele acestora, din care confecţionează bijuterii, obiecte de podoabă (inele, cercei,

cruciuliţe, brăţări, ace pentru cravată, broşe, clame de păr, diademe, nasturi, casete, etc.) obiecte de

cult (sfeşnice, poliandre, icoane, rame pentru icoane, clopote şi clopoţei, candele, cădelniţe, cruci,

etc.), precum şi obiecte de artă decorativă (tacâmuri, veselă, încrucişări de arme), sau elemente

pentru producţia de carte (legături, încrucişări).

Neamul romilor argintari nu a păstrat portul tradiţional, s-a adaptat românilor şi s-a lăsat

asimilat de către aceştia. Femeile argintărese merg în mai puţine cazuri la şcoală, se căsătoresc de

tinere şi de regulă nu merg la serviciu, adică nu lucrează („la stat”). Vorbesc mai mult româneşte,

dar toţi ştiu (incluzând şi copiii) limba romani, pe care o vorbesc între ei, dar cum ocupaţia pe care

o au la bază presupune interacţionare mai multă cu românii, vorbesc foarte bine i limba română. ș

Există multe persoane care practică acest meşteşug fără a deţine o diplomă oficială de

calificare, însă standardul ocupaţional de bijutier metale preţioase este încadrat în lista oficială a

ocupaţiilor din România.80

• Rudarii

Comunităţi de rudari au fost identificate în localităţile Băbeni, judeţul Vâlcea, Gura

Humorului, judeţul Suceava, Negoi, judeţul Dolj, şi Vipereşti, judeţul Buzău.

Comunitatea de rudari din Băbeni, judeţul Vâlcea, numără 2005 persoane, dintre care doar

trei s-au declarat la recensământ ca fiind de etnie romă, conform datelor autorităţilor locale.

80 Conform listei standardelor ocupaţionale, disponibilă la http://so.cnfpa.ro/so/listaSO.pdf , accesat în februarie 2011.

40

http://so.cnfpa.ro/so/listaSO.pdf

Alături de rudari în localitate se regăsesc i ș ursari, aceştia din urmă fiind mai puţin

numeroşi (aproximativ 350 de persoane) şi având un nivel de trai mai scăzut comparativ cu cel al

rudarilor. Ursarii nu mai practică meseria care a dat numele neamului, fiind angajaţi la diferite

societăţi comerciale din oraş sau din împrejurimi.

Un aspect important în ceea ce priveşte activitatea educaţională este rata scăzută a

abandonului şcolar, chiar şi pentru elevii proveniţi din comunitatea de rudari din localitate (sub

0,5%, conform datelor pe care le are Inspectoratul Şcolar Vâlcea). Clasele sunt mixte sub raport

etnic, iar Curriculumul la Decizia Şcolii (CDŞ) propune activităţi opţionale de atelier de prelucrare

a lemnului, în cadrul cărora sunt învăţate tehnici tradiţionale ale rudarilor de prelucrare a lemnului.

Aceste cursuri opţionale îşi propun să preîntâmpine pierderea obiceiurilor şi meseriilor tradiţionale

specifice zonei (prelucrarea lemnului). Activitatea tradiţională şi predominantă pe care o desfăşoară

rudarii nu este rezervată doar anumitor membrii din comunitate. Este o activitate de familie pe care

o practică atât bărbaţii, cât şi femeile, uneori, şi copiii (în funcţie de vârsta acestora).

Noi, rudarii, suntem foarte harnici. Noi, pe ce punem mâna, facem. Şi porumb, şi lemn, şi prin casă, noi de de toate facem. La noi nu există scandaluri, furturi, nu există aşa ceva. (V.L., rudăreasă, Băbeni)

Dincolo de structurarea comunităţii în subgrupuri reprezentate de familii, nu există un lider

clar definit şi recunoscut, aşa cum se întâmplă în comunităţile tradiţionale. Liderul mai mult sau mai

puţin formal (este, în fapt, un amestec între formal şi informal) este expertul roma, care provine din

comunitate, dar are avantajul de a fi urmat cursurile unei facultăţi. Studiile reprezintă o condiţie

importantă pentru câştigarea respectului în comunitate.

Cu toate că familia lui face parte din această comunitate, expertul roma vorbeşte despre

rudari exclusiv la persoana a treia, apreciind şi povestind despre „ei”, despre obiceiurile „lor”.

În cadrul acestei ocupaţii au apărut specializări:

Identificarea fiecăruia a fost după meseria lui. Deci zidarul a avut mistria lui, ăştialalţi la fel, deci nu a fost om în lume, deci în ţară, mai ales în Ţara Românească, unde bunul Dumnezeu a trimis nişte oameni harnici care să se poată achita, asta e singura sursă de supravieţuire. Boierii aveau pământul, aveau mâncarea, iar noi aveam uneltele, ei aveau nevoie de noi şi noi de ei. Ne-am aliat unii cu ceilalti ca să putem să ducem viaţa mai departe. (...) De exemplu, olar, rotar cojocar, ţesător, orice om care a avut o meserie a avut şi aceeaşi denumire. Oamenii ziceau: haideţi la ţesătorul cutare, haideţi la olarul cutare. (V.L., rudăreasă, Băbeni)

Astfel, rudăritul propriu-zis este practicat de „butnari”, rudarii care fac obiecte de uz casnic

(blide, farfurii, scafe, ceauce, doniţe, maiuri de bătut rufe etc.), şi de covatari/albieri, cei care fac

41

albii (de diferite dimensiuni), capistre şi coveţi.

Comunitatea de ursari din Băbeni este mai puţin numeroasă, însumând aproximativ 250-300

de persoane. Aceştia nu-şi mai păstreză ocupaţia tradiţională, în cele mai multe dintre cazuri fiind

lipsi i de surse de venit. Nivelul de sărăcie este ridicat, cauzat şi de lipsa pregătirii profesionale sauț

de educaţia precară pe care o au. Aproximativ 40 de familii nu au acces la utilităţi în locuinţe şi nici

nu au o ocupaţie sau o sursă de venit stabilă.

Ocupaţiile tradiţionale ale romilor din zona Gura Humorului, jude ul Suceava, erauț

prelucrarea lemnului, împletirea nuielelor şi producerea cărămizilor; cu o pondere foarte scăzută

mai identificăm şi lăutari (două familii) sau argintari (o familie). Ocupaţia tradiţională cea mai bine

reprezentată numeric, împletirea din nuiele, aproape a dispărut şi astăzi foarte puţini o mai practică.

Singurii meşteşugarii romi care împletesc sunt în vârstă. Ocupaţia actuală a marii majorităţi a

romilor din Gura Humorului este creşterea şi comerţul cu animale.

Bătrânii noştri înainte erau cărămidari şi făceau împletituri din nuiele. Dar acum noi, tinerii, nu mai practicăm, numai cei bătrâni ce mai fac, noi suntem cu animalele şi unii sunt plecaţi la muncă în străinătate. (C.T., rudar/cărămidar/împletitor, Gura Humorului)

Deşi romii din localitate nu mai practică în prezent decât într-o măsură foarte redusă

meşteşugul tradiţional al împletiturilor din nuiele, aceştia se consideră rudari.

Populaţia romă s-a stabilit în oraş începând cu anii ’40, fenomenul amplificându-se în anii

’60. Comunitatea roma actuală este constituită atât pe baza migrării dintr-un sat învecinat (Mironu)

– aceştia s-au integrat uşor în comunitate, supunându-se regulilor existente; cele mai importante

familii sunt Plai, Vâjâială şi Turcu –, cât i în urma migrării din Ardeal, şi s-au adaptat mai greuș

decât „romii români”. Imigraţia acestei populaţii a început prin anii ’50, aceştia ocupându-se cu

creşterea şi comercializarea animalelor (în special cai).

De fapt, în Gura Humorului există două comunităţi distincte de romi: „romii români”

(rudari), care în prezent şi-au pierdut în mare măsură tradiţia, inclusiv limba şi portul, fiind asimilaţi

de către populaţia română majoritară, şi „romii unguri”, a căror integrare este mai redusă decât în

cazul primei comunităţi. În prezent nu există diferenţieri ocupaţionale majore între cele două

comunităţi de romi. Un procent ridicat din numărul de ajutoare sociale din Gura Humorului este

obţinut de către populaţia de etnie romă (65%, adică 136 de persoane), iar 80% (80 de persoane)

dintre beneficiarii cantinei sociale sunt romi.

Meşteşugul care era specific zonei, împletitul nuielelor, mai este practicat în prezent doar de

câteva persoane, în mod întâmplător şi la un nivel foarte redus. Informaţiile obţinute din realizarea

42

interviurilor semi-structurate şi a focus grupului au fost de la persoane care ştiu de acest meşteşug

de la părinţii lor sau de la vecini. Timpul utilizat de către respondenţi este timpul trecut.

În Negoi, jude ul Dolj, se găsesc, sub raport socio-ocupa ional, comunită i de ț ț ț rudari, de

cărămidari i de ș fierari. Cărămidarii i fierarii se autoidentifică drept romi, dar ezită să-i identificeș

astfel i pe rudari, de vreme ce ace tia spun despre ei în i i că nu apar in etniei rome.ș ș ș ș ț

Numeric, comunitatea rudarilor în Negoi este cea mai mare, însumând 120 de gospodării.

Din tradiţia prelucrării lemnului, rudarii din Negoi au păstrat doar fabricarea lingurilor, a fuselor, a

scaunelor şi a altor obiecte de dimensiuni mici. În întreaga comunitate doar bătrânii mai ştiu

me te ugul şi doar o femeie surdo-mută, în vârstă de 80 de ani, continuă să fabrice linguri şi fuse,ș ș

pe care mai apoi le vinde la târgul de sâmbătă din localitate. Un alt meşteşugar vestit, recunoscut

pentru diferitele produse din lemn pe care le fabrica (scaune, linguri, funduri pentru alimente), S.C.,

a murit în vara acestui an. Astfel, din 120 de gospodării de rudari, mai există un singur meşteşugar

în viaţă. Restul membrilor comunităţii s-au reorientat către alte activităţi care să le asigure

subzistenţa, având în vedere îngustarea progresivă a pieţei de desfacere pe fondul apariţiei

produselor de masă după revoluţia industrială. O parte a rudarilor continuă să exploateze pădurea

deşi nu o deţin în proprietate, oferind spre vânzare lemnul – categoria cea mai săracă a comunităţii.

Mulţi rudari s-au reorientat profesional încă din perioada regimului socialist şi au pierdut astfel

tradiţia meştesugului.

... Nu au mai avut acces la muncile lor, la activitaţile lor tradiţionale, nemaicautându-se lingurile, fusele şi copăile pentru că au apărut aceste obiecte din aluminiu, inox, tablă. Ei au fost obligaţi să se reconvertească în meserie şi în ultima perioadă a comunismului, din câte mi-aduc eu aminte, se ocupau doar cu vânzarea lemnului (M.C., lider comunitate romă, Negoi).

Actualmente, în comunitatea de rudari din Negoi, tinerii au migrat, muncind în agricultură în

strainătate (Spania), după spusele celor intervievaţi şi nu mai cunosc meşteşugul tradiţional pentru

ca nu şi-au mai dorit să-l ştie, pe de-o parte, şi pentru că nu au avut de la cine să-l înveţe, pe de altă

parte (conform liderului rom).

În ceea ce priveşte amploarea migraţiei externe în rândul tinerilor din comunitatea rudarilor,

se poate constata ca în comună nu au mai ramas decât persoanele în vârstă şi copiii.

Copiii sunt plecaţi toţi în Spania, am patru copii în Spania, trei mai am că unul l-am pierdut. Nepoţii, tot în Spania ... (...) ce-am mai rămas decât noi ăi bătrâni, nu mai e decât o fată tânără de 25 de ani aici, peste drum. Încolo nu mai e decât copiii la şcoală, decât elevii. (D.A., rudar, Negoi)

43

Practicarea rudăritului, înţeles ca meştesug al prelucrării lemnului, deşi pierdut în cea mai

mare parte în comuna Negoi, rămâne, din spusele localnicilor, o îndeletnicire în localită i apropiateț

precum Malu Mare, Târgu Jiu, Cărbuneşti, Budoala etc.

În satul Vipere tiș din jude ul Buzău trăiesc, alături de romii ț cărămidari, sau la marginea

comunită ii lor, al i romi, despre care se spune că ar fi descenden ii câtorva familii de ț ț ț rudari

stabilite în urmă cu peste 50 de ani la marginea satului, lângă albia Buzăului. Cum în prezent

meşteşugul rudăritului nu mai este practicat decât ocazional de o singură persoană, numele de rudar

este mai degrabă o referire la originea unei persoane, decât la statutul lui actual în comunitate. Din

aşezarea familiilor de rudari a evoluat şi ceea ce este acum numit cătunul Gară, o zonă plasată

practic în afara vetrei satului Vipereşti, văzută atât de autorităţi cât şi de locuitorii ei ca o comunitate

compactă a etnicilor romi, iar de unii i ca o zonă problematică. ș

Nişte oameni... mulţi analfabetişti şi nu ştiu ce e poliţie... Adică nu are o... nu e informaţi bine. Eu dacă vine un poliţai ştiu să le vorbesc, «Da domne’, am greşit» sau ce este. Dar ei pune mâna pe furcă sau pe ceva, deci oameni agresivi. N-are carte deloc. (lider comunitate romă, Vipereşti)

Odată cu creşterea numărului locuitorilor din cătun şi omogenitatea comunităţii a scăzut.

Mulţi dintre actualii locuitori provin din rândul romilor din sat, ajungând acolo după ce au sărăcit

sau şi-au vândut casa sau prin căsătorie. Atât autorităţile cât şi liderul romilor din localitate indică

situaţia celor care locuiesc în cătunul Gară ca fiind cea mai grea, zona de lângă albia Buzăului

atrăgând mult timp familii rămase fără adăpost care îşi construiau bordeie acolo.

E viaţă grea. Deci eu le cunosc pe toate. Ce spun eu aşa e şi oamenii. Dacă vedeţi cu ochii dvs. vă ia cu frigurile dacă vedeţi acolo unde stă familiile astea... vai de mama lor şi de zilele lor! E case, vreo câteva familii care e mai bune aşa, dar în rest... e greu. (lider comunitate romă, Vipereşti)

• Lingurarii

Me te ugul lingurăritului a fost studiat într-o singură comunitate: satul ș ș Fildu de Sus,

apar inător comunei ț Fildu de Jos din jude ul Sălaj. ț

În afară de comunitatea de lingurari mai sunt câteva familii foarte sărace de romi care trăiesc

pe dealuri, la distanţă mai mare de drumul principal; aceştia nu se regăsesc printre cei câţiva

practicanţi ai meşteşugului tradiţional. Nu trebuie să se înţeleagă din aceasta că cei mai înstăriţi îşi

44

datorează starea vânzării obiectelor tradiţionale; unii romi lucrează în construcţii, unii se ocupă cu

creşterea animalelor, unii au plecat în străinătate, iar cei care mai practică meşteşugul lingurăritului

sau al confecţionării măturilor se mai ocupă i cu culesul bureţilor în timpul verii. ș

• Împletitorii

Meşteşugul împletitului de rogojini din stuf şi papură a fost studiat, fie ca meşteşug

principal, fie ca secundar, în localităţile Călui, judeţul Olt, şi Deaj, judeţul Mureş.

Călui este singura zonă din Olt unde încă s-a păstrat me te ugul împletitului de rogojini,ș ș

fiind printre doar cele câteva locuri din ţară unde se mai execută rogojini şi alte obiecte de acest fel.

În bazele de date ale primăriei din Călui nu există persoane care să-şi fi declarat apartenenţa la etnia

romă şi nici sătenii nu îşi asumă coexistenţa cu reprezentanţi ai etniei. Singurii romi din localitate

au fost identificaţi ca fiind o familie itinerantă care se stabilise temporar la marginea satului.

Un amărât ce a venit de câteva zile, şi-a pus un cort la marginea satului şi umblă după fiare. (localnic)

În Deaj meseria de împletitori de nuiele mai are aproximativ 10 reprezentanţi şi aceştia sunt

trecuţi toţi de 50 de ani. Dintre aceştia, doar doi sau trei mai lucrează, şi asta mai ales iarna.

Produsele de bază ale împletitorilor de nuiele din Deaj sunt coşurile de răchită şi măturile.

Există un singur meseriaş bătrân care făcea într-o vreme şi obiecte ce aveau şi rol decorativ, precum

sticle îmbrăcate în răchită, dar nu mai lucrează.

• Florarii boldeni

Până acum trei-patru generaţii, majoritatea boldenilor locuiau în zona Teiul Doamnei şi

Colentina, în apropiere de vechea piaţă de flori care funcţiona în Piaţa Obor. În aceeaşi casă locuiau

familii extinse (trei generaţii), iar vecinii se ştiau între ei. În prezent, boldenii trăiesc răsfiraţi cam în

toate părţile Bucureştiului, de obicei în apropiere de punctul de lucru. Dispersia geografică a început

să se producă, cel mai probabil, în urmă cu 25-35 ani, în perioada de creştere accelerată a

Bucureştiului (când s-au construit locuinţe, etc), când tinerii căsătoriţi au avut posibilitatea de a

locui în afara casei familiale (a soţului). În perioada în care majoritatea boldenilor locuiau în aceeaşi

zonă, ei aveau relaţii strânse unii cu alţii, se ştiau cu toţii între ei. Chiar şi în deceniile care au urmat,

a rămas o conştiinţă genealogică, şi chiar dacă nu se ştiau cu toţii, ştiau din ce familie se trag

45

(denumită după cea mai în vărstă femeie, care era şi capul afacerii de familie). Numele mic sau

porecla matriahei e folosit ca un fel de dovadă de legitimitate, de apartenenţă la neamul sau, cum îl

numea un interlocutor, „naţia” de boldeni.

În studiu vom face referire la florarii din Bucureşti în general (romi boldeni, romi, şi chiar

români), cu precizări mai specifice legate de boldeni, acolo unde acestea sunt relevante. Motivul

lărgirii câmpului de analiză este că problemele cu care se confruntă boldenii nu sunt doar ale lor, ci

ale majorităţii florarilor. Pentru a le înţelege, trebuie să înţelegem mai întâi economia comerţului cu

flori a Bucureştiului, atât la nivel de angro (pe care îl analizăm în capitolul „Cum se face”), cât şi en

détail (analizat în capitolul „Cum (nu) se vinde”).

• Hămurarii

Comunită ile de hămurari studiate pe parcursul acestei lucrări se află în localită ile Dobric,ț ț

jude ul Bistri a-Năsăud, i Medgidia, jude ul Constan a. ț ț ș ț ț

Conform ultimului recensământ, populaţia de etnie romă din Dobric, Bistri a-Năsăud, esteț

de 2%; după cum afirmă reprezentanţii primăriei, etnicii romi nu şi-au declarat etnia:

Eu cred c-ar trebui să spună, să declare că sunt romi, că poate astfel se reuşeşte să li se ofere ajutor. Este un post la primărie pentru un rom care să se ocupe de comunitate, dar dacă ei nu s-au declarat, eu pe cine să angajez, dacă nu are de cine să se ocupe? S-au oferit interviuri pentru acest post, dar nu s-a prezentat nimeni. Şi este nevoie de un om care să facă ceva, nu să fie plătit degeaba. Dar ştiţi pe vreunul de aici, rom, care să aibă 12 clase? (angajat primărie Dobric)[Românii] ne zic caştalăi. Ţiganii care ştiu ţigăneşte ne zic rumunguri. (I.L., hămurar, Dobric)

Meşterii hămurari lucrează pentru antreprenori români, care vând hamurile mai departe;

pielea e cumpărată tot de la ace tia, la preţuri asupra cărora meşterii n-au nicio influenţă, eiș

reprezentând de fapt o mână de lucru ieftină, condi ionată de pre ul materiei prime. Pe parcursulț ț

studiului, ne vom concentra mai mult asupra semnificaţiei acestui statut al meşteşugarilor din

Dobric, situaţi într-un raport de dependenţă faţă de intermediarii români din localitate.

În Medgidia, judeţul Constanţa, există un grup semnificativ al romilor musulmani.

Meseriile practicate aici sunt fierăria i ș hămurăritul.

În trecut, când situaţia economică a oraşului era mai bună, mulţi romi s-au angajat la

întreprinderile din oraş sau la CAP-urile din satele limitrofe, de multe ori chiar ca fierari sau

46

hămurari. Mulţi dintre ei beneficiază în prezent de pensie, fie de vârstă, fie de boală, fapt care le

permite condiţii de viaţă mai bune comparativ cu ceilalţi romi. Acest lucru însă s-a dovedit un

inconvenient pentru desfăşurarea cercetării: faptul că unii romi meşteşugari beneficiau de un venit

din partea statului i-a făcut reticenţi în a recunoaşte că obţin venituri şi din practicarea unei meserii:

veniturile obţinute sunt, potrivit legislaţiei, ilegale şi neimpozitate.

După 1990, când omajul a luat amploare, nereuşind să-şi găsească un loc de muncă, mulţiș

romi au reînceput să practice aceste meserii. Totuşi, romii meşteşugari în adevăratul înţeles al

cuvântului sunt, conform unora dintre ei, puţini.

Romii hămurari sunt o particularitate a acestei regiuni. Faptul că a existat herghelia din

Mangalia i-a făcut pe mulţi dintre romii care practică această meserie să se stabilească în judeţul

Constanţa.

• Sitarii / ciurarii

Me te ugul siteritului a fost studiat în satul ș ș Mărtineşti, comuna Tureni, din jude ul Cluj. Înț

teren ni se spune că aici au fost din cele mai vechi timpuri sitari şi ciurari, aceştia devenind vestiţi

pentru produsele lor în tot judeţul Cluj şi chiar mai departe. Alături de ei au mai existat i ș fusari

(producători de fuse pentru tors lâna), iconari (cei care înrămau litografii cu tablouri religioase),

căciulari (acest meşteşug este încă activ în comunitate, dar slab reprezentat), tinichigii (cei care

confecţionau tipsii pentru copt pâinea) i ș măturari (me te ug pe care de asemenea locuitorii dinș ș

Mărtine ti încă îl mai practică). ș

Meşteşugul siteritului şi ciurăritului nu s-a stins, spun meşterii, pentru că mai sunt destui în

sat care ştiu să-l practice, putând cu uşurinţă să fabrice „câte 100 de site la zi”, dar de practicat nu

se mai practică de vreun an, pentru că „nu se mai merită să faci site şi să le vinzi pentru că mai

mult pierzi decât câştigi” (M.B., sitar, Mărtineşti).

• Căciularii

Meşteşugul căciularilor a fost studiat în comuna Iara din judeţul Cluj.

Romii din Iara se autodefinesc ca „ţigani de mătase”, considerând că au un nivel de trai şi

un statut superior percepţiei generale asupra comunităţilor rome.

De i meşteşugul cel mai bine reprezentat în localitate este acela de căciular – existând înș

localitate câteva zeci de meşteşugari – aici mai trăiesc i ș cărămidari, dar i ș geamba iș i romi careș

trăiesc din adunatul fierului vechi sau din culesul ciupercilor.

47

• Lăutarii

Din cele 34 de zone în care s-a derulat cercetarea, am regăsit lăutaria fie ca ocupaţie

principală, fie ca îndeletnicire secundară, în 6 localităţi.

În comuna Almaşu, judeţul Sălaj, romii sunt recunoscuţi sub denumirea de romi lăutari. Nu

doar ei îşi spun lăutari, ci şi tradiţia îndelungată a practicării cântatului le conferă recunoaştere din

partea localnicilor. După spusele romilor almăşeni, lăutăria se practică „de mult”, însă nu există

informaţii precise despre momentul în care romii lăutari au ajuns în localitate. Lăutarii în vârstă care

mai locuiesc în Almaşu şi-au câştigat existenţa muncind în întreprinderi de stat. Odată cu

desfiinţarea sau privatizarea acestora, au fost nevoiţi să se orienteze spre alte locuri de muncă,

stabile sau ocazionale, lăutăria nemaifiind o sursă de venit constantă şi sigură. Cei câţiva romi care

mai practică astăzi lăutăria cântă în formaţii compuse în general din cinci membri, nu întotdeauna

din Almaşu.

Lăutarii din Almaşu afirmă că de in un reprtoriu format din aproximativ 500 de piese vechi,ț

rămase de la bunici. Cea mai veche piesă este o doină despre care se spune că ar avea o vârstă de

200 de ani. Muzica pe care o cântă lăutarii este o muzică ce se transmite oral, păstrând linia

melodică, chiar dacă influenţa fiecărui muzician îşi spune cuvântul în interpretări personalizate.

În comuna Lungani trăieşte cea mai mare comunitate de romi din jude ulț Ia i; locuitoriiș satului Zmeu din această comună sunt, în majoritate, lăutari, provenind din neamul ursarilor. Se spune chiar, exagerându-se, evident, că lăutaria este cea mai veche meserie din comunitate, ea existând încă de la înfiinţarea acesteia.

Sunt muzicanţi de la înfiinţare; cântau înainte la boier. (angajat primărie Almaşu)

În comunitatea din Zmeu există instrumentişti care folosesc acordeonul, ţambalul, vioara,

cobza, contrabasul, bateria, orga. Nu sunt suflători în comunitate (nai, fluier, caval) şi nici solişti nu

mai sunt.

Conform spuselor localnicilor, în anii ’50, aproape 90% dintre romi erau muzicanţi, în timp

ce în zilele noastre se estimează că o treime din romi mai practică lăutăria. Mulţi instrumentişti au

plecat în anii ’50 de aici la Iaşi şi au format ansamblul Doina Moldovei. Printre aceştia s-au numărat

vestitul lăutar Dumitru Potoroacă şi Lucian Lefter, primul dirijor al ansamblului, care se evidenţiau

prin faptul că urmaseră studii muzicale. Ansamblul Doina Moldovei cuprindea în proporţie de peste

48

50% lăutari din Zmeu. Periodic, cei de la Doina Moldovei veneau în sat pentru a lua noi membri în

ansamblu.

În satul Zece Prăjini, comuna Dăgâ aț , jude ul Ia i, comunitatea romă este compactă şiț ș

reprezintă toată populaţia satului; toate familiile din sat se consideră familii de lăutari.

Ceea ce este specific lăutarilor din Zece Prăjini şi, într-o măsură semnificativă, lăutarilor din

Moldova, în general, este tradiţia fanfarelor, ca mod de organizare a formaţiilor şi, în consecinţă,

prevalenţa lăutarilor care cântă la instrumente de suflat.

Lăutarii din Zece Prăjini cântă, în prezent, muzica cerută pe piaţă, de la muzică populară,

muzică de fanfară, muzică uşoară, până la manele. Fanfarele profesioniste din Zece Prăjini cântă

mai puţin la evenimente locale şi mai ales în turnee prin ţară şi în străinătate, ei fiind organizaţi de

către doi impresari germani, care i-au descoperit în anii 90.

Meseriaşii romi din oraşul Dolhasca, judeţul Suceava, sunt fierari şi lăutari; unii dintre ei

practică amândouă meseriile: „Că sunt care ştiu două meserii. Da. Şi fierar şi lăutar.”. Dar cu

fiecare an numărul meşteşugarilor este în scădere. Pentru a-şi câştiga existenţa, lăutarii din

Dolhasca participă la evenimentele din localitate şi mai puţin în afara acesteia pentru că nu sunt

foarte cunoscuţi în regiune, din lipsă de mediatizare.

Lăutarii din comuna Curcani, judeţul Călăraşi, se declară vătraşi. Ca şi fierarii din comună,

lăutarii sunt în număr redus şi au cunoscut o tendinţă continuă de estompare a meşteşugului,

considerat acum pe cale de dispariţie.

49

CAPITOLUL 3. CUM SE FACE?

Despre materia primă, procesul de produc ie, organizarea munciiț

3.1. Materia primă

În cadrul acestei sec iuni am grupat me te ugurile în func ie de genul proxim al materieiț ș ș ț

prime: metal – argintari, fierari, căldărari, ceaunari, tinichigii (gabori) –, pământ – cărămidari –,

lemn – rudari, lingurari – i plante – boldeni, împletitori de rogojini –, piele i blană – hămurari,ș ș

căciulari, sitari81.

• Argintarii

Materiile prime cu care lucrează argintarii sunt argintul, alama, alpacaua, cuprul. Acestea

sunt fie procurate de la târgurile vechi din capitală şi ţară, fie de la clienţi, care mai plătesc apoi doar

manopera pentru noile obiecte obţinute.

„Oamenii plătesc manopera pentru că este logic, eu am lucrat la acel obiect şi îmi dă la schimb rupturi, fel şi fel de obiecte din argint, le topim şi le refacem.” (E.P., argintar, Bucureşti)

• Fierarii

Fierarii au de ales între magazinele de profil, punctele de colectare a fierului vechi iș

aducerea lui de către client.

Fierarii din Comăneşti apreciază că materiile prime utilizate în producerea obiectelor de

fierărie (barele de fier care se prelucrează, dar şi cărbunele care se arde în cuptorul fierăriei) sunt

mai scumpe sau mai greu de procurat decât în perioada comunistă. Barele de fier costă între 60-80

de lei, în funcţie de lungime şi de grosime, şi sunt procurate în general de la REMAT. Sunt bare de

fier cu lungimi diferite: de 6 m, de 12 m. Grosimea barelor de fier variază de la 16 mm la 18 mm

sau la 20 mm, barele cu o grosime mai mare fiind utilizate în producerea unor obiecte de dimensiuni

mai mari. Într-o lună se folosesc în fierărie 6-8 bare de fier pentru a produce obiectele solicitate de

81 Din enumerare lipsesc lăutarii; precizări despre „materia primă” a acestora vor apărea pe parcursul capitolelor următoare, în special în cel privitor la piaţa de desfacere, în cazul lăutarilor fiind vorba de un produs fabricat şi consumat mai mult sau mai pu in în acelaşi timp. Unde e cazul, se fac precizări cu privire la prelucrarea unorț melodii mai vechi sau la selectarea unora care să satisfacă audien e diferite.ț

50

către clienţi. Cărbunele este cumpărat de la întreprinderi sau de la localnicii care au lucrat în mină şi

care mai au acasă stocuri. În lipsa acestuia se utilizează alţi combustibili: lemne, coji de nuci etc.

Achizi ionarea de la magazinele de profil este, evident, cea mai costisitoare variantă, darț

pentru unii fierari ea pare să con ină o garan ie că lucrarea este bună i fierarul, serios. ț ț ș

Din depozit îmi dă cu bon, cântăreşte, cât costă. Ce, eu lucrez cu fier vechi? Că dacă lucrez la un om şi fac treaba bună… (G.N., fierar, Flămânzi)

Îl cumpărăm de la magazin. Materialul ne costă 700-800...Da. Bucăţi mari de fier. Potcovitul uite din asta, că e mai groasă... (P.T., fierar, Flămânzi)

Dezavantajul achizi ionării fierului de la magazine ț sunt, bineîn eles, ț costurile, care duc la

pre uri ridicate ale produselor i, în condi iile unei pie e de desfacere problematice, la o rentabilitateț ș ț ț

scăzută.

De la magazin iei cu 20 mii kg. Sau la metru, e 100 şi ceva de mii metrul care nu e convenabil. Iei o bară de vreo 6 metri şi dai vreo 450 -500 mii. Dintr-o bară de 12 metri dacă vine la 40 tăiată, vă daţi seama… 2- 4 perechi de potcoave. Atât. ( .P., fierar, Dolhasca)Ș

Pentru fierarii din Curcani, o solu ie de conciliere a pre ului fierului la magazin i aț ț ș

volumului de muncă investită, pentru care oamenii nu sunt dispu i să plătească prea mult, a fostș

achizi ionarea produselor finite cele mai căutate în localitatea lor, adică a potcoavelor, ceea ce-iț

transformă mai degrabă în potcovari, ocupa ie mai demult adiacentă fierăriei, dar actualmenteț

devenită dominantă.

„Cumpăr potcoave de la fero-metal, de la oameni care are privatizări d-astea, cum e la Posaca acolo...” (M.V., fierar, Curcani)

Solu ia cea mai răspândită sunt, însă, punctele de colectare a fierului vechi, o strategie peț

care fierarii din Dolhasca o consideră justificată date fiind câ tigurile scăzute pe produse:ș

Patru potcoave la noi costă 150 mii, 15 lei ar veni în bani noi... păi mă duc la fier vechi, atâta mai… asta e, că dacă nu-l cumpărăm… vorba aia, banul cu ban se face. (F.T., fierar, Dolhasca)

Cei mai mul i dintre fierarii din Ostroveni cu care am stat de vorbă spun că preferă săț

primească materia primă de la clien i, o dată pentru a evita dificultă ile legate de achizi ionarea luiț ț ț

i de transport, dar i eventualele obiec ii legate de calitate. ș ș ț

51

Eu lucrez cu materialu’ omului, nu lucrez cu materialu’ meu. (...) Mi-aduce materialul, deci, simplu şi eu îl confecţionez. (C.G., fierar, Ostroveni)

Ni le aduce maşina nu noi, că dacă iei în valoare de 7-8-10 milioane e obligatoriu să ţi le aducă. (B.V., fierar, Ostroveni)

• Căldărarii

Materia primă a căldărarilor o constituie cuprul, apoi urmează tabla galvanizată (pentru

lighene), aluminiul (pentru linguri şi lighene), arama (pentru ibrice), fonta sau inoxul.

Tot cu cupru lucrăm, tot cu alamă, cu mai multe probleme, aluminiu, alea.... (R.T., căldărar, Craiova)

Ca i în cazul fierarilor, materia primă fie se cumpără de la magazinele de specialitateș

(fostele bazele jude ene de aprovizionare tehnico-materială, BJATM, actualmente întreprinderi enț

gros pentru aprovizionare şi desfacere), fie de la punctele de colectare a fierului vechi, fie este adusă

de clienţi:

Vin oamenii la noi, care are nevoie: am şi eu 2 tone de cupru, bine dom’ne, cât costă, mă duc, îl cântăresc, îl iau... (R.P., căldărar, Craiova)

Noi luăm o comandă de la dumneata, să fac un cazan, eu mă duceam şi fac comandă, dom’ne, îmi trebuie şi mie 2 foi de cupru. Mă duceam, luam două foi de cupru şi îmi luam şi eu manopera, pentru lucrare. Da’ erau şi oameni care veneau cu materialul lor, erau care cumpăra, le luam decât manopera. (R.T., căldărar, Craiova)

[Cumpărăm] de la magazin, înainte nu se găsea, pe timpu’ lu’ nenea Ceauşescu... Găsim... Găsim, mulţumim Domnului că este marfă dar să fie comenzi. (S.F., căldărar, Ciurea)

Căldărarii din Sărule ti î i amintesc că înainte de 1989, aprovizionarea cu tablă de aramă seș ș

făcea din satul Buzescu, Teleorman. Toţi căldărarii din ţară cumpărau de aici, spun ei, pentru că

tabla de cupru nu exista de vânzare pe piaţă, în mod oficial.

Sărule ti este singura dintre localită ile studiate unde s-a pus problema furturilor, ridicată deș ț

reprezentantul poli iei, dar i de presă.ț ș 82

82 http://www.olteniteanul.ro/2009/11/tiganii-din-sarulesti-ataca-in-hoarda-linia-ferata-aflata-in-santier/

52

Foto căldărari Sărule ti 2:ș Fierul vechi din faţa caselor căldărarilor săruleşteni

http://www.olteniteanul.ro/2009/11/tiganii-din-sarulesti-ataca-in-hoarda-linia-ferata-aflata-in-santier/

Unii dintre meseriaşii cu care am discutat au ţinut să sublinieze faptul că materia primă se

cumpără de la magazin şi nu se obţine din alte părţi, deşi unii dintre ei recunosc că „se mai

descurcă”, „de pe la fier vechi, că e scump la magazin”83. Acela i interlocutor spunea căș

serpentinele care se utilizează la cazanele de ţuică sunt, în mare parte, recondiţionate de la frigidere

vechi. Alţi meşteşugari recunosc că nu-şi permit mereu să achiziţioneze materia primă de la

magazin:

[Cumpărăm de la magazin] când avem bani, când nu, mergem i la fierș vechi i luăm i de acolo. Nu avem bani să luăm întotdeauna de laș ș magazine. (I.P., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

De la punctele de colectare a fierului vechi se cumpără părţi componente de la sobe vechi,

tabla demontată de pe acoperişuri, sârmă, platbandă. Din magazin se cumpără tablă zincată şi tablă

de inox, de 0,5 mm, de 1 cm, 2 cm, picioare pentru sobe, plită, uşa de la cuptor, cornier, platbandă,

nituri, cârlige, cositor, ciment, cărămizi.

Pentru procurarea cuprului, care este mai greu de găsit şi are o valoare mai ridicată,

căldărarii din Vere ti, jude ul Suceava, se deplasează în zona Maramureşului. Există şi situaţii înș ț

care romii dau la schimb depozitelor fier pentru materie primă (diferite tipuri de tablă).

• Ceaunarii

Ceaunarii din Moţca, judeţul Iaşi, se aprovizionează în special de la depozitul de materiale al

bulibaşei din localitate; fierul i aluminiul se pot procura de la depozitul din Paşcani, inoxul – de laș

depozite din Iaşi sau Neamţ. Transportul materiei prime se face cu maşina, cu căruţa sau pur iș

simplu în spate, depinzând de cantitatea şi de locul de achiziţie.

Avem aici un centru de colectare a fierului vechi şi acolo se colectează şi materiale neferoase, de unde merg şi îşi iau aluminiu. Acesta e al bulibaşei de aici. (G.T., ceaunar, Moţca)

Materialele le luăm de la depozit, de la Paşcani. O aducem cu maşina, cu căruţa, cum putem, că nu toţi au cu ce. Mergem după ele tot timpul, când avem bani. (P.R., ceaunar, Moţca)

Ceaunarii din localitatea Pârâul Sec din judeţul Bacău, apreciază că materia primă utilizată

în producerea ceaunelor (cărbunele – cocsul care se arde în cuptorul fierăriei –, aluminiul) e mai

83 Rudă lider rom, interviu neînregistrat.

53

scumpă acum sau mai greu de procurat decât acum 5-10 ani. Un kilogram de aluminiu costă acum

între 4,5-6 lei la REMAT, la ICM sau la punctele de colectare; cu 5-10 ani în urmă costa 1-1,5 lei

sau se găsea pe la gunoi84. Cărbunele este cumpărat din întreprinderi sau de la localnici, iar uneori

este înlocuit cu unul de o calitate inferioară.

[Cărbunele] îl cumpărăm. Când au fost intreprinderile la Comăneşti, la Dărmăneşti, ni-l mai aduceau băieţii care mai făceau rost. [Topitul aluminiului] se face şi pe bază de cărbuni pentru sobă şi pentru încălzirea apei. Băieţii care luau de la fabrici ne aduceau (cărbune) să avem şi noi. Da. Mai luam şi cu factură de la Oneşti, de la fabrică. (V.S., ceaunar, Pârâul Sec)

Materia primă este cumpărată în stocuri mici şi transportată la atelier cu maşinile proprii:

Avem maşinile noastre, ne este mai uşor decât să taxăm maşină, cumpărăm numai cât este necesar, decât să cumpărăm materiale multe şi să stăm cu stocul aşa. Noi cumpărăm numai strictul necesar. (V.S., ceaunar, Pârâul Sec)

Pentru a evita costurile mari ale materiei prime, meşteşugarii din Toflea, judeţul Galaţi,

încearcă să procure aluminiul şi de prin sate, de la localnici care nu mai folosesc ceaunele vechi şi

se pot lipsi de ele.

• Cărămidarii

Accesul la materia primă este una dintre cele mai substanţiale probleme în calea practicării

cărămidăritului. Pământul este pentru cărămidari şi materie primă, şi spaţiu de activitate,

nemaivorbind de faptul că e nevoie de un anumit tip de pământ pentru a face cărămizi bune:

Un pământ bine ales, nu se face cărămida din orice... se face numai din pământ bine ales, pământul vârstat galben cu negru. (I.L., cărămidar, Vipereşti)

Lipsa accesului la materia primă se explică în primul rând prin faptul că terenurile folosite

până acum douăzeci de ani sau mai puţin ca „ale nimănui” sau ca terenuri ob te ti, comune, auș ș

făcut între timp obiectul retrocedărilor de terenuri, devenind astfel proprietatea cuiva. Rădăcina

acestei situa ii se găse te, la rândul ei, în faptul că nici înainte de colectivizare romii nu de ineauț ș ț

84 O descriere detaliată a transformării pieţei aluminiului în ultimii douăzeci de ani şi un studiu de caz al efectelor acestor transformări asupra romilor căldărari care au abandonat meşteşugul şi au devenit recuperatori de neferoase (cu un binevenit accent al analizei pus pe degradarea relaţiilor între genuri în noile condiţii de muncă) la Iulia Haşdeu, „Kaj Marfa. Comerţul cu aluminiu şi degradarea condiţiei femeii la rromii căldărari”, în L. Chelcea, O. Mateescu, Economia informală în România. Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989 , Paideia, 2004.

54

pământ, prin urmare retrocedările i-au privit în mică măsură85. A adar, dacă în primii ani ulterioriș

revoluţiei din 1989 mai exista posibilitatea de a săpa gropi în spaţiul perceput ca fiind comun, al

satului, dar, odată cu retrocedarea terenurilor, meşterii cărămidari au fost puşi în situaţia de a nu mai

putea procura pământul necesar producţiei decât de pe propriile terenuri (ceea ce este practic

imposibil în condiţiile limitării acestora la câţiva metri pătraţi de curte). Chiar şi în cazul deţinerii

unei suprafeţe mai mari de teren, folosirea acesteia pentru procurarea pământului nu este o strategie

viabilă pe termen lung, săparea unei gropi îngustând suprafaţa rămasă pentru uscarea cărămizilor.

Alte modalităţi de-a procura pământ includ cumpărarea de pământ de la cei care lucrează în

construcţii sau săparea de gropi noaptea la marginea satului.

Dacă fac gropi în curtea proprie, pământul este transportat cu ajutorului roabei şi al găleţilor

până la locul unde se prepară. Însă dacă îşi permit, me terii pot cumpăra pământul cu 100-200 lei peș

rabă, în funcţie de gabarit. Cantitatea de pământ dintr-o rabă ajunge pentru fabricarea a aproximativ

25.000-30.000 de bucăţi de cărămizi subţiri sau a 12.000-15.000 de bucăţi de cărămizi groase

pentru construcţii. Deşi nu este permisă aprovizionarea cu pământ de la marginea satului, în

Vipere ti această practică este tolerată de primar în cazul anumitor cărămidari cu influenţă asupraș

comunităţii de meşteşugari. Primarul nu aplică amenzi, însă îi „ceartă”. Iar persoanelor mai

influente le spune să aibă mai multă grijă, pentru a nu fi văzuţi. Pământul de la marginea satului este

adus cu ajutorul căruţelor sau al maşinilor. În cazul în care nu au mijloc de transport personal,

atunci serviciul se plăteşte în monetar sau printr-o favoare.

Lipsa acestor terenuri pe care să îşi poată practica meşteşugul, deţinute în proprietate

personală sau concesionate de autorităţile comunei, pare a fi principala problemă a cărămidarilor

din cătunul Gară al localităţii Vipereşti, aceasta reieşind şi din faptul că simpla posesie a unui astfel

de teren pare să fie suficientă pentru a face trecerea de la statutul de cărămidar inactiv (care nu mai

practică meşteşugul) la cel de cărămidar activ. În lipsa altor oportunităţi economice, cărămidarii

aleg să practice meşteşugul chiar şi în condiţiile deţinerii unei suprafeţe de teren prea mici pentru un

proces eficient sau a lipsei unei cereri reale pentru produse pe piaţa locală.

Îţi trebuie spaţiu, pământ, condiţii, şi atunci obligatoriu faci. Deci să ai în special condiţii, loc mai mult. Aici e foarte puţin, că vine şi cu banchetele, vine şi cu aria86. (C.P., cărămidar, Vipereşti)

85 Mai exact, articolul 14 al legii funciare de privatizare a terenurilor prevedea ca fo tii membri ai cooperativelorș agricole care nu de inuseră pământ să primească terenuri din rezerva statului, cu condi ia să aibă domiciliu stabil înț ț localitatea respectivă. În realitate, fie din cauză că numărul de cereri depă ea rezerva de pământ, fie din cauzaș birocra iei i a lipsei de informa ie, accesul romilor la redistribuirea pământului a fost restrâns. ț ș ț Apud E. Pons, 1999,

iganii din România – o minoritate în tranzi ieȚ ț , Editura Compania, Bucure ti, p. 50. ș86 Aria este suprafa a de lucru, care în mod ideal trebuie să fie plană: ț „Prima dată este nevoie să fie un teren. Un teren

mai pliant, mai drept, mai renovat aşa, să nu fie inundabil. După aia se ciopleşte, se aranjează, se face un fel de arie dreaptă la cumpănă de 10 metri, de 20 de metri, se face pătrată.” (G.L., cărămidar, Vipere ti)ș . Banchetele sunt stivele de cărămizi aflate în cursul procesului de uscare.

55

În producerea cărămizilor mai este nevoie de o sursă de apă, pentru procesul de producţie

fiind nevoie de cantităţi mari. De cele mai multe ori se alege săparea unei fântâni lângă locul de

muncă, dar mai există şi soluţii alternative cum ar fi transportarea apei de la râu, în butoaie, cu

căruţa. În producerea de cărămizi există o anumită proporţie între necesarul de pământ, nisip şi apă:

pentru fabricarea a 10.000 de cărămizi subţiri îţi trebuie 10 căruţe de pământ, una de nisip şi

aproximativ 5.000 de litri de apă. Cantitatea se dublează pentru cărămizile groase. Raportul pământ

– nisip este de 10:1. Cantitatea de apă variază în funcţie de cât de uscat e solul.

Tot ca materie primă se foloseşte şi nisipul, în special pentru „tapetarea” formelor în care se

modelează cărămida. Cărămidarii din Vipereşti îşi iau nisipul din albia râului Buzău, fără a exista

angajamente formale cu autorităţile pentru exploatarea acestei resurse. Există şi posibilitatea de a-l

cumpăra de la depozitele de construcţii, plătind totodată şi transportul realizat de cei de la depozit.

Un alt element important este combustibilul folosit la arderea cărămizilor, preferabilă fiind

utilizarea cărbunilor. În prezent, resursele economice modeste implicate în producţie fac imposibilă

achiziţionarea acestora, preferându-se folosirea lemnului care poate fi procurat şi fără costuri

monetare. Colectarea de resturi de lemn rămase în urma exploatării pădurilor este o practică ce, deşi

ilegală, de obicei este tolerată de autorităţi.

De asemenea, în procesul muncii lor cărămidarii mai au nevoie de scândură şi cuie, pentru a

fabrica uneltele necesare amestecării materialelor. Acestea se achiziţionează de la depozitele de

cherestea, care se găsesc în fiecare localitate. În plus, mai e nevoie de folie pentru a acoperi

cărămizile în caz de ploaie.

Rudarii şi lingurarii

Accesul la materia primă comportă şi în cazul lucrătorilor în lemn aproximativ aceleaşi

probleme preliminare pe care le-am găsit la cărămidari: pădurea fie are proprietar, fie e a statului şi

e nevoie de „bon” pentru a achiziţiona lemne. Meşteşugarul nu poate să mizeze în permanenţă pe

faptul că va fi ajutat sau îi va fi acceptată mita în vederea obţinerii materiei prime lemnoase.

Dacă scoţi bon… (Altfel) nu poţi… hai că meri odată, nu poţi mereu pe ochi frumoşi. (F.G., lingurar, Fildu de Sus)

Lingurarii ştiu foarte clar cât şi ce le este permis şi nu se sfiesc să recunoască modalitatea

56

ilicită pe care o folosesc în prezent pentru a obţine lemnul. Ea este prelungirea unei relaţii incerte cu

autorităţile începute încă din trecut, care putea lua, tocmai din cauza incertitudinii, forme abuzive.

Cândva bunicii lor mergeau în pădure şi rămâneau să muncească chiar peste noapte în pădure pentru

a se întoarce acasă cu lingurile deja formate într-un stadiu incipient. În vremea comunismului,

povestesc lingurarii din Fildu de Sus, pădurarul îi lăsa să îşi termine lingurile, dar aştepta până ce

lingurile erau gata să poată veni împreună cu miliţianul direct la casele lingurarilor de unde

confiscau lingurile puse la uscat deasupra sobei, fără nici o vorbă, spune bătrânul hâtru sătul de

muncă multă pe bani puţini.

Venea pădurarul şi poliţia şi ţi le lua din casă. Venea cu plase cu tot. Acuma vorbesc de 25-30 de ani. Pe vremea bunicilor mai bine treceau atunci. (F.G., lingurar, Fildu de Sus)

Rudarii susţin că alegerea materialului necesită o serie de abilităţi care sunt rezultatul

experienţei în prelucrarea lemnului, dar sunt susţinute de relaţia specială pe care rudarii consideră

că o au cu lemnul, care constă în a face alegerea optimă în ceea ce priveşte materia primă necesară

fabricării diferitelor tipuri de obiecte.

Lemnul se ascunde. Trebuie să ştii unde să îl cauţi, dar pentru asta trebuie să îl cunoşti. (S.D., rudar, Băbeni)

O problemă mult mai palpabilă a rudarilor din Băbeni în ce priveşte accesul la materia primă

este competiţia accentuată între meşterii din sat, dar şi între aceştia şi patronii firmelor de mobilă şi

cherestea din zonă. Localitatea Băbeni fiind situată într-o zonă de luncă, lemnul de esenţă moale

găseşte aici un habitat prielnic pentru a creşte. În prezent, însă, meşterii întâmpină dificultăţi în a

găsi materia primă necesară pentru a produce obiectele din lemn, pentru că lemnul care creşte acum

în zona Băbeni este prea tânăr pentru a putea fi folosit de către rudari.

[Lemnul] îl luăm de la Ocol87, de la oameni. (N.D., rudar, Băbeni)

Da’ se găseşte foarte greu acuma în judeţul Vâlcea. Şi trebuie să-l aducem de prin Argeş, de prin alte judeţe. (I.L., rudar, Băbeni)

Pentru lucrul în lemn sunt preferate esenţele moi de lemn, pentru a evita aplicarea unor

proceduri suplimentare în tratarea acestuia pe care unii meşteri nu le cunosc sau nu le pot aplica.

Astfel, meşterii preferă lemnul de salcie sau de salcie roşie, paltin, carpen, plop, plop canadian,

cireş, fag, frasin. În alegerea lemnului, rudarii selectează, în special, lemn de culoare albă, un

element păstrat din tradiţie.

87 Ocolul Silvic.

57

Aducerea lemnului reprezintă ea însăşi o problemă pentru meşterii rudari. Distanţele mari pe

care trebuie să le parcurgă pentru a găsi lemnul de care au nevoie, preţul ridicat al acestuia, dar şi

lipsa mijloacelor pentru a-l transporta sunt principalele probleme cu care se confruntă rudarii în

găsirea şi aducerea lemnului. Pentru că foarte puţini din localitate au maşini pentru a transporta

lemnul, localnicii sunt nevoiţi să închirieze mijloacele de transport. În medie, preţul pentru

închirierea unei maşini este de 500 de lei, iar preţul unui metru cub de lemn este de aproximativ 200

de lei.

Şi materialul ăsta care s-a scumpit... anul trecut erau un milion două sute de lei metrul cub, anul ăsta e 2 milioane. Ca să iei o maşină de lemne îţi trebuie 25 de milioane... (N.D. rudar, Băbeni)

Introducerea sistemului de licitaţii pentru achiziţionarea materiei prime este un impediment

nou cu care se confruntă meşterii rudari. În cadrul acestor licitaţii, ei se văd nevoiţi să concureze cu

diferite firme producătoare de mobilă sau cherestea din zonă, fapt care reprezintă un dezavantaj

major pentru rudari, aceştia neavând capacitatea financiară de a putea plăti preţul cerut la o licitaţie.

Poate la Ocol, să nu mai vină patronii ăştia să cumpere, că au început să ia şi esenţă moale. Înainte nu luau esenţă moale, luau numai din aia tare, dar acuma o iau şi pe asta. Fac PAL din ăla, nu ştiu ce fac cu ea. (N.D., rudar, Băbeni)

Odată ajunsă discuţia în acest punct88, meşterii şi-au exprimat în câteva rânduri dorinţa de-a

fi uniţi şi coordonaţi, să formeze o entitate împuternicită economic şi politic, astfel încât accesul la

materia primă să fie mai puţin problematic:

Să fie mai multă organizare, aşa, să putem să luăm şi noi lemn. (S.D., rudar, Băbeni)

• Împletitorii

Pentru că au ca materie primă o resursă naturală care nu face obiectul interesului altor

entităţi, împletitorii de rogojini sunt afectaţi în mai mică măsură de cele de mai sus. O problemă

ceva mai frecventă este faptul că suprafeţele cultivate cu răchită sunt din ce în ce mai puţine, iar

stuful trebuie plătit – dar se găseşte mai uşor şi e mai ieftin decât răchita.

Eu am lucrat la ceapeu răchită. Am pus răchită, că n-aveam răchită. E 88 Despre soluţiile propuse de meşteşugari (şi, în urma acestora, de cercetători) la problemele specifice fiecărei

categorii socio-profesionale va fi vorba mai pe larg în capitolul 6 al cercetării de faţă.

58

greu! Dacă n-ai răchită pusă, nu poţi să faci… Deci n-ai materie primă… (H.T., împletitor, Călui)

Producţia unei rogojini începe vara, după 1 iulie. Este momentul în care meseriaşii se

gândesc la locurile unde ştiu ei că se face stuful bun, unde consideră volumul de materie primă

suficientă şi de unde se poate recolta fără probleme. Pe parcurs se rezolvă şi aspectele

administrative sau contractuale, transportul, depozitarea.

Dom’le, se duce acolo unde ştie că e papura… la baltă. Îşi face acolo un coviltir sau cum se spune, o treabă, o… Să nu ne mănânce ţânţarii, pe malul bălţilor. Şi după aia ne apucăm de recoltat papura. Intrăm în apă, balta e mare… depinde cum e bălţile, altele e mai mari, altele e mai mici… Începem cu secera şi tăiem. Alegem cel mai bun fir după care se poate întrebuinţa. (H.T., împletitor, Călui)

Oamenii pleacă după după stuf uneori până la 150 de km distanţă, pe Dunăre.

Peste tot în ţară unde sunt lacuri! Unde sunt lacuri, să fie şi papura de calitate şi apa cât mai mică. Că degeaba e papură în nord, colea, la 20 de km şi e apa dă te-neacă. Că nu poţi să-i faci nimic! (H.T., împletitor, Călui)

Împletitorii din Deaj îşi fac coşurile din două esenţe de lemn moale, din nuiele şi din curpen,

iar măturile dintr-o tufă sălbatică. Aceste plante sălbatice apar doar de două ori pe an, primăvara şi

iarna, şi nu în cantitate suficientă pentru împletitorii aflaţi în concurenţă:

Pentru că nu suntem numai noi pe hotar. Sunt şi alţii pe hotar, nu numai noi (…). Sunt de sus, de la Sovata, de la Praid. Vin după material, că la ei e frig (…). E bătălie mare, tre’ să umbli după ele, dacă nu umbli, gata. (S.A., împletitor de nuiele, Deaj)

• Florarii

Dat fiind că negoţul cu florile presupune mai mulţi actori implicaţi şi relaţii complexe între

aceştia, paragraful dedicat florarilor boldeni va fi mai extins decât în celelalte cazuri, pentru a reda

toată complexitatea aprovizionării cu materie primă.

Până spre mijlocul anilor ’90, marfa florarilor provenea cu precădere de la producătorii

români. În prezent, florarii de la chioşcuri rareori mai ajung să cumpere de la producător; se merge

de regulă pe florarii angrosişti. În anumite sezoane mai sunt prezenţi şi producătorii în piaţă, însă

59

FOTO: Rogojinari Călui Materia primă

aceşia preferă să-şi vândă toată marfa unui angrosist, evitând cheltuielile de vânzare (taxe de piaţă,

etc) şi riscul de a rămâne cu florile până se strică. Piaţa a fost acaparată între timp de importurile din

Olanda, rezultatul fiind o uniformizare a ofertei şi creşterea preţurilor ca urmare a faptului că florile

provin de la bursă, din Olanda, deci preţurile la acelaşi standard vor fi asemănătoare oriunde în

Europa.

Da, sunt florile scumpe acum. Florile sunt toate străine, nu sunt româneşti. Avem şi noi crizantema noastră, atât. Floarea noastră românească e foarte frumoasă. Nu prea avem, că sunt florile astea... Olanda... (A.T., boldeancă, Bucureşti)

- Se descurcau, adică zi de zi... aveau viaţa lor asigurată. Nu a fost pricopseală sau să zici că au făcut averi. Asta a fost meseria lor, din... tată-n fiu, cum se spune... au transmis-o de la o generaţie la alta. Da' acuma s-a făcut cu Olanda, cu asta, nu mai fac ai noştri.- Păi asta am văzut şi eu, că toate florile-s aduse şi...- Păi le-aduce din Olanda şi s-au specializat cu modernizarea asta, cu... ştiţi...- Şi dvs tot de-acolo le luaţi, nu?- Păi tot de-aicia... Mai e şi grădinarii noştri care ne ştie, da' acuma nu mai fac faţă că acum vine Olanda pe piaţă. Înainte erau grădinarii noştri, de la Adunaţii Copăceni, de la... Călugăreni, de unde mai veneau. Grădinarii noştri bătrâni care făceau... şi căutau expre pentru... (C.C., boldeancă, Bucureşti)

Este posibil ca tocmai aceste neajunsuri să stimuleze din nou producătorii autohtoni. În

ultima parte a lunii octombrie a anului trecut am observat o creştere a ponderii mărfii româneşti din

florării (crizanteme din Adunaţii Copăceni, mai ieftine, mai proaspete şi mai rezistente), iar liderul

rom cu care am stat de vorbă a mărturisit că lucrează la un proiect de construire a unor sere de mare

producţie în apropiere de Jilava, la care se va folosi mâna de lucru de la închisoare (calificată la

locul de muncă). Liderul a estimat că astfel se pot obţine florile la un preţ cu cel puţin 50% mai mic

decât cele aduse din Olanda, la aceeaşi calitate.

Liberalizarea pieţei şi a importurilor de după 1989, cu ruperea aferentă de dependenţa faţă

de producătorii naţionali a permis şi altora (atât romi, cât şi români) să se ocupe de comerţul angro

de flori. Boldenii cu care am vorbit insistă că toţi aceşti nou veniţi au învăţat meserie chiar de la ei.

Prezenţa vămii în Piaţa Coşbuc şi obligativitatea de a trece toate florile din import fizic prin această

piaţă a crescut volumul afacerilor angrosiştilor de acolo şi a atras în continuare alţii noi. O dată ce

vămuirea florilor a putut fi făcută în alte locuri (sau la intrarea în ţară), alţi antreprenori din restul

ţării au preluat importul şi distribuţia pentru punctele din afara Bucureştiului, cauzând, într-un fel,

60

prăbuşirea pieţei de angro din capitală.

În prezent, se mai menţin un număr mai restrâns de angrosişti, nu toţi boldeni, cu toţii

afectaţi de criza economică şi de pierderea importanţei pieţei de flori din Bucureşti.

Selecţia de către florarii vânzători en détail a mărfii oferite de angrosişti depinde de

experienţa florarului (necesară pentru estimarea de vânzări), de atenţia la tendinţele curente, şi de

oferta şi preţurile de pe piaţa de angro. În primul rând, trebuie expuse flori multe şi diverse, iar

florarii preferă să cumpere mai multe flori decât ştiu că vând, pentru că altfel nu vor atrage clienţii

şi nu vor putea concura cu celelalte chioşcuri. Cu cât e oferta mai bogată şi mai diversă, cu atât mai

probabil că vor vinde până la urmă ceva. În ceea ce priveşte cantitatea, florarii cumpără la

„buchete”, adică florile ambalate, în vrac, câte 20-50-100 (depinde de specie şi sortiment).

- Şi de unde ştiţi ce flori s-alegeţi să aveţi în chioşc? Cum vă daţi seama ce merge şi ce nu merge?- Păi suntem de meserie, ştim ce trebui să luăm. Trebuie să ai din toate, să nu-ţi plece clientu'. - Şi cum ştiţi ce să aduceţi, ce merge la clienţi? Cum aţi învăţat?- Păi din ce am luat puţin, că am văzut că clientu' pleacă cu o floare. Trebuia să-mi iau şi io. Vedeam la alta flori, trebuia să-mi iau şi io. Mai vezi de la una de la alta. Mai trece unii cu buchete... Mai vezi la televizor, mai vezi pe calculatoare... Şi vezi ce se vinde... (C.C., boldeancă, Bucureşti)

Mai e nevoie de experinţă şi în selecţia propriu-zisă a florilor, pentru a fi cât mai proaspete şi

mai de calitate. Altfel, ele devin nevandabile prea curând, iar capitalul e irosit.

- Da, şi noi, cum mai mergem noaptea.... mai iei şi ţeapă. Că nu vezi floarea, că suntem şi noi bătrâni. Că mai bagă şi ei marfă mai veche, care au... - Chiar şi ăştia...- Da, angrou.- Chiar şi ăştia cu care sunteţi în relaţii mai bune?- Nu, nu ăştia. Să-ţi spun, ei o pun acolo, dar dacă nu vezi, nu mai ai vederea bună...- Dar dacă luaţi, la braţ, sau la bucată cu bucată?- Nu, nu stăm să... deci ai văzut-o şi-ai luat-o. Deci îţi arunci privirea, da nu bucată cu bucată, că nu poţi... Da, şi câte-odată mai luăm şi ţeapă... Iei o floare, ajungi acasă, o desfaci, şi cade jos. Asta e. De-aia tre să deschizi ochiu de zece ori. Tre să ai un pic şi experienţă... îţi dai seama, dacă nu-i, de exemplu, crizantema tre s-o iei fiartă. Dacă nu ai luat-o fiartă...- Ce-nseamnă fiartă?

61

- Opăreşte apă ţăranu’ şi le bagă cozile, ca să reziste. Că dacă nu, începe să se scuture, cade jos şi moare. Moare repede crizantema dacă nu e fiartă. (V.D. i D.G., boldence, Bucure ti)ș ș

Mulţi angrosişti au început să vândă şi consumatorilor finali, desfăcând cutii sau pachete de

flori sau chiar realizând buchete asemănătoare florarilor.

Piaţa George Coşbuc: o mică economie

Piaţa de angro din Piaţa Coşbuc (de unde provin majoritatea florilor din Bucureşti, deşi au

apărut şi angrouri în alte zone) e situată într-un fel de triunghi mărginit de străzile Geoge Coşbuc şi

Calea Rahovei. În partea dinspre George Coşbuc vin TIRurile să descarce marfa şi majoritatea

maşinilor florarilor (inclusiv taxiuri). Partea aceea de piaţă e mai neîngrijită, cu gunoaie şi mirosuri

specifice. Pe partea dinspre Calea Rahovei sunt aşezate un fel de tarabe la stradă care vând flori en

detail, şi arată totul mai îmbietor. În interior, e o zonă deschisă, mărginită de nişte construcţii joase,

cu termopane, care funcţionează ca un fel de prăvălii şi spaţii de depozitare. Sunt dotate cu aer

condiţionat şi sunt destul de încăpătoare (40-50 m2). Florile mai scumpe şi mai sensibile sunt

expuse acolo, în găleţi (trandafirii, freziile), restul (crizantemele, de exemplu) sunt expuse afară. Nu

toţi vânzătorii au magazine formale, unii stau într-un fel de tarabe improvizate. Unele clădiri sunt

doar depozite, de unde se aduc şi se expun flori în magazine. Cei mai înstăriţi (cum am văzut la B şi

la V) au şi magazin şi depozit. Într-o latură a pieţei sunt aşa-zişii „ferigari”, alţi romi care culeg

verdeaţă din pădure şi de pe câmp şi o vând şi ei florarilor. Ei mai aveau şi coşuri şi alte materiale

care se folosesc la buchete şi aranjamente (bureţi, panglici, celofan, plasă, etc).

Interiorul magazinelor e ocupat de flori, aranjate mai mult sau mai puţin ordonat, pe tipuri

de flori şi culori. Unii angrosişti mai au câte un televizor, o masă şi scaune. Magazinele sunt dotate

cu aer condiţionat care din păcate coboară doar până la 16 grade, şi nu la 6-7 grade cât ar fi necesar

pentru a păstra florile. Se pare că majoritatea construcţiilor sunt ilegale şi nu au autorizaţiile şi

avizele necesare, secret bine păstrat prin cotizaţii împărţite tuturor celor implicaţi (de la

administraţia pieţei, care are cel mai mult de câştigat, până la organele de control). Din această

cauză, angrosiştii trăiesc cu frica-n sân, ei pot, cel puţin teoretic, fi evacuaţi în orice clipă, iar în caz

de incendiu sau alt tip de accident, vor trebui să suporte toate pierderile (şi eventual alte consecinţe

legale legate de nerespectarea normelor de incendiu).

Piaţa Coşbuc e, în sine, o mică economie: alţi mici comercianţi se plimbă cu diferite mărfuri

(pături, halate de baie, căciuli, mâncare proaspăt gătită) pentru a o vinde angrosiştilor sau altor

62

clienţi. Unii angrosişti comandă mâncare în mod curent (peşte gătit, prăjituri, foietaje) pentru a le

consuma sau a le oferi clienţilor. De asemenea, o serie de oameni gravitează în jurul pieţei, lucrând

ca zilieri la descărcarea mărfii sau la paza ei.

Florile care nu sunt cumpărate de la producătorii români, adică cele mai multe, sunt aduse

din Olanda, unde ajung din ţările producătoare (de obicei America Latină, dar şi Asia de Sud Est).

Cumpărarea se face de pe bursă, fie prin intermediul unui broker, fie direct (pentru cei care au

primit acces direct din partea unui broker), ceea ce presupune minim folosirea unui calculator şi

înţelegerea unor cuvinte în limba engleză. Florile se cumpără prin licitaţie „olandeză”, adică se

porneşte de la un preţ mai înalt, care coboară până la nivelul preferat de unul dintre cumpărătorii

angro (informanţii au descris sistemul ca un ceas care se învârteşte şi pe care marchezi punctul de

preţ dorit). Odată cumpărate, florile se livrează înspre România, deci florile tăiate de vineri/sâmbătă

ajung în România marţi/miercuri, fiind deja vechi de 4 zile. Cum bursa e mondială, cumpărătorii

români concurează cu angrosişti din toată lumea şi se conformează implicit preţurilor de acolo, ceea

ce face ca preţurile şi marfa din România să fie, în mare parte, aliniate cu cele de pe piaţa din vestul

Europei, în condiţiile în care veniturile nu sunt. Florile sunt expediate din Olanda prin transportatori

de acolo, pe care angrosiştii de aici îi preferă (fiindcă oferă condiţii mai bune de transport şi mai

ales asigurare).

Angrosiştii selectează marfa într-un mod asemănător cu ceilalţi florari: trebuie să se asigure

că au o diversitate suficientă, că au marfă proaspătă (deci se aprovizonează cel puţin o dată pe

săptămână), şi ţin cont de gusturile şi tendinţele pieţei româneşti (care sunt acum doar uşor diferite

de celelalte pieţe europene). Volumul de import a scăzut foarte mult, şi a afectat orientarea afacerii

(adaosuri mai mari pentru a compensa pierderea la volum). Un angrosist a indicat că numărul de

flori pe care-l avea în magazin la momentul respectiv (4 mii de fire) era, mai demult, numărul de

flori dintr-un chioşc mai prosper. Pierderile de flori sunt şi pentru angrosişti relativ mari şi le

afectează rentabilitatea afacerii.

Un alt factor ce creează probleme este perisabilitatea mărfii. Pierderile sunt mari şi din cauza

condiţiilor de păstrare a florilor (ar fi nevoie de temperaturi mai scăzute, însă investiţiile în acest

sens nu sunt o opţiune) şi a faptului că florile deja ajung vechi de câteva zile, problemă ce ar putea

fi evitată dacă florile ar proveni de la producători din apropiere.

Majoritatea florarilor care vând en détail î i cumpără a adar marfa din piaţa de angroș ș

George Coşbuc, iar cei care nu-şi permit deplasarea frecventă sunt forţaţi să cumpere de la

angrosişti care îi vizitează periodic la chioşcurile lor (în acest caz, bineînţeles, preţurile sunt mai

mari şi controlul asupra calităţii şi diversităţii mărfii este mai mic).

63

Boldenii au insistat că ei menţin relaţii de afaceri cu predilecţie cu alţi boldeni şi că evită a

face afaceri cu ceilalţi, pe care îi numesc parveniţi. În realitate, atât boldenii cât şi ceilalţi florari

caută să controleze totuşi calitatea, sortimentul şi preţul mărfii cumpărate, şi de aceea preferă să se

uite bine prin piaţă înainte de a lua o decizie.

- Şi aveţi persoane la care mergeţi, aveţi relaţii de lungă durată... furnizori de-acolo, din piaţă, sau cumpăraţi de unde e mai ieftin?- Mai ne uităm, de la cine e mai ieftin...(...)- Mă mai uit, eu sunt mai bătrână, mă uit la toate mai încet... (discuţie de grup, V.D., G.C., boldence, Bucure ti)ș

Libertatea alegerii le este limitată în mare măsură de sistemul de creditare pe care îl stabilesc

cu furnizorii. Marfa e de cele mai multe ori luată pe datorie, urmând a fi plătită după vânzare, ceea

ce îi forţează pe mulţi florari să continue să cumpere de la acelaşi angrosist, cu care au stabilit deja

relaţii de încredere (deşi, în unele cazuri, caută să-şi disperseze datoriile).

- Vă rog să mă credeţi, toată marfa pe care-o luăm o luăm pe datorie. Că n-avem banii cash. Şi luăm de la boldenii ăştia, le achităm, să le dea dumnezeu sănătate... Asta e... şi au şi ei încredere. Ei au încredere şi ei sunt sursă că ei nu mai dă cum să spun eu, să arunce... că noi aruncăm. Da' singuru' avantaj care e la noi e c-o luăm pe datorie, ei îşi vând marfa şi-şi iau banii cash, că noi trebe să le dăm banii, tot, la o săptămână, la două, de multe ori mai întârziem şi noi şi ne înţelege şi ei că ştie că nu e vânzări şi se-aruncă, asta e toată chestia. - Eu, de exemplu, iau pe datorie de la femei. Sunt trecută pe caiet. De la cine iau, n-am bani să le dau, şi mă trece pe caiet, şi că fac vânzare, nu fac vânzare, trebe să dau banii pe ele. Au dat şi ele bani, e drept... Dar eu trebuie să mă duc să dau banu’ femeii că dacă nu, nu mai îmi dă. (discu ie A.T., I.G., florărese neboldence, Bucure ti)ț ș

Relaţiile acestea nu sunt însă permanente, şi un angrosist îşi poate pierde clientul dacă ţine,

de exemplu, magazinul închis şi îl lasă pe florar la dispoziţia altui angrosist. Florarul se va întoarce

la un moment dat să îşi plătească datoria, însă nu e garantat că va mai cumpăra. Datoriile

permanentizate pot astfel să constituie şi una dintre principalele bariere de ieşire din afacere. Când

suma investită în marfă se poate ridica şi la o mie de euro, datoria îi forţează pe florari să continue

să ia marfă şi să vândă, aşteptând perioadele de vârf pentru a-şi reveni financiar.

Din cauza presiunilor unor câştiguri diminuate, unii angrosişti din Piaţa G. Coşbuc s-au

văzut nevoiţi să îşi mărească programul de vânzare (ţinând deschis aproape toată ziua) şi să recurgă

la vânzarea cu bucata şi chiar la confecţionarea şi vânzarea de buchete (asemeni florarilor de la

chioşcuri). Consumatorii (mai ales cei din zonă) au reacţionat imediat şi preferă acum piaţa în locul

64

florarilor de la chioşcuri, mizând pe preţuri mai mici (de angro) şi flori mai proaspete. În realitate,

preţurile sunt mai aproape de cele ale florarilor, iar florile care sunt uşor mai trecute şi şi-au aşteptat

florarii cam mult sunt „reciclate” în buchete aranjate cu măiestrie.

Cei doi florari andetailişti cu care am stat de vorbă în sectorul 5 au revenit la această

problemă repetat şi cu vehemenţă — nici preţurile mari, nici Olanda, nici impozitele nu păreau să-i

deranjeze la fel de mult.

- Să desfiinţeze Coşbuc. Că dacă îi desfiinţează pe ăla, da! Atunci veniţi şi ne-ntrebaţi şi vă spunem tot.- Problemele e... că ar trebui desfiinţat. Ori e angro, ori e...- Ori e andetai.- Ori e andetai (…) Merg ca proştii şi ia de-acolo, şi-acolo are preţul de două ori mai sus ca noi. Şi pe noi ne-a terminat, nu mai putem să facem faţă, să plătim şi taxele, şi toate astea. Păi ori e angro şi se axează pe angro, şi trimite-l de-aicia, că e prea în centru, trimite-l la periferie, ca să se deosebească florarii de, cum să spun eu, de speculanţi. - Deci nu mai e meseria care era, e numai comerţ...- Nu mai e... e numai o speculă (…) Cu asta s-a stricat toată, cum să spun, toată mustăria florarilor, cum era înainte. (…) Ori mută piaţa asta şi lasă să fie numai producătorii şi care fac angroul, şi termină cu andetaiu' de-acolo, că-acolo pe lângă ăia, că ei au autorizaţie de angro, şi vinzi la fir ca mine, păi pe mine m-ai terminat care sînt aici. Şi pe restu' de lume care suntem în sectorul ăsta. Ne-a terminat pur şi simplu. (discuţie M.R., I.S., florari, Bucure ti)ș

Angrosiştii sunt obligaţi să ţină evidenţa contabilă şi să se supună aceloraşi legi şi

reglementări ca oricare alt agent economic din România. Ei nu se plâng de această obligaţie în sine,

ci de faptul că nu se ţine cont de specificul mărfii (perisabilitatea foarte ridicată). TVA-ul de 24% se

aplică la toată marfa, indiferent că ajunge să fie vândută sau nu, iar preţul de vânzare nu poate

coborî, din punct de vedere al reflectării din contabilitatea financiară, sub preţul de achiziţie (deşi în

realitate coboară mult mai mult). Casarea contabilă a mărfii degradate implică proceduri complicate

şi nu se poate realiza în mod curent, sau cel puţin într-un ritm care să reflecte pierderile reale.

Aceasta înseamnă că se va plăti TVA pe toată marfa, la un preţ cel puţin egal cu cel de achiziţie,

indiferent de vânzări. Pentru a putea rămâne pe linia de plutire, angrosiştii calculează preţuri medii

care să includă riscul de pierdere şi taxele aferente şi în acelaşi timp să uniformizeze costurile de

achiziţie diferite (marfă asemănătoare achiziţionată la preţuri diferite). Rezultatul se traduce în

preţuri care îi nemulţumesc pe florari, însă angrosiştii insistă că preţurile practicate sunt

determinate, în primul rând, de sistemul fiscal pe care trebuie să-l urmeze:

- Nu ştiu, eu vă zic ce ştiu. Deci ce v-am spus, ceri în prima zi, ceri în a doua zi, p-ormă dai sub banii ăia care i-ai dat. Deci, foarte complicat.

65

Acum, un trandafir bun în Olanda, pe care-l cumpărăm dă pă bursă, vă spun aşa, acuma este, ca să zic că-l iei foarte bun, nu prea scurt, nu cam mic, nu... e în jur la zero 45 de cenţi. Contractul meu cu olandezii e aşa: la fiecare fir de floare are 2 cenţi, pentru că mi-l mânuieşte, mi-l ambalează, [ia calculatorul de mână de pe masă şi îmi arată calculele pe el]- Da...- 0,47. Peste toată factura, ei mai au 10 la sută, p-ormă, transportul îmi vine undeva la 20%, 24% TVA, deci cumpărat cu 45 de cenţi, ajunge la 76, înmulţit cu 43 de mii euro, uitaţi, e 33 de mii şi nimeni nu ne crede. (discu ie cu V.T., angrosist, Bucure ti)ț ș

Posibilităţile de evaziune fiscală sunt mult mai reduse decât în trecut, mai ales ca urmare a

colaborării cu parteneri de afaceri din Olanda, care nu sunt interesaţi de astfel de ilegalităţi. Cu toate

acestea, reputaţia angrosiştilor e că sunt afundaţi în astfel de afaceri ilegale.

Că nu vor ăia să aibă probleme, nu vor olandejii să-şi aprindă paie-n cap. Nu vor ei, nu-ţi dau ei marfă fără acte, sau să-l anuleze, sau să facă vreo măgărie, să-ţi dea vreo marfă nu fac ei aşa ceva, au angro, au sistem de cumpărare, sunt controlaţi de fisc, au 6 la sută TVA, pentru ce ar face aşa ceva... că oricum TVA-ul după două trei luni ei îl primesc înapoi, de ce să se mişte şi să facă o măgărie, pentru ce să strice el ceva ce e foarte bine făcut? Ar însemna să nu mai primească el ăia 6 la sută, deci ar pierde el ca să facă o ilegalitate, deci nu ar face aşa ceva. Nimeni nu-nţelege. Nimeni măcar nu a fost până acolo, să vadă ce-nseamnă. (C.G., florăreasă, Bucureşti)

Pe de altă parte, florarii care cumpără de la ei preferă să evite actele (pentru a nu plăti,

bineînţeles taxele aferente), ceea ce îi pune pe angrosişti într-o poziţie foarte vulnerabilă în faţa

organelor de control fiscal. Într-o anumită măsură, angrosiştii sunt forţaţi să comită, direct,

ilegalităţi, să colaboreze cu persoane care săvârşesc acte ilegale, sau să eludeze sistemele financiare

oficiale. Din cauza proastei reflectări în contabilitate a afacerilor, a profiturilor mai reduse, a

riscurilor de afaceri, au un acces limitat la împrumuturi bancare şi se văd forţaţi să intre în afaceri

cu cămătarii din zonă, ceea ce duce, în continuare, la diverse probleme financiare. De asemenea, din

cauza sistemului de colectare a TVA (mai ales penalizările), angrosiştii se gândesc de două ori

înainte de a-şi depune banii la bancă. Din cauza capitalului de rulaj limitat, fiecare leu cash e o

valoare pentru angrosist, pentru că îi permite să-şi continue afacerea. Din această cauză, preferă să

plătească penalizări pentru neplata TVA decât să îl plătească atunci când fondurile sunt prea mici.

Din păcate, după două-trei luni, fiscul blochează conturile bancare până când se face plata TVA şi a

penalizărilor, împingându-i din nou pe angrosişti către economia subterană şi către cămătari, doar

pentru a-şi continua afacerea.

66

- Cu sistemu' ăsta, nu ai câştiguri, firma nu e pe profit, dacă te duci la o bancă nu-ţi dă... ajungi la cămătari... Foarte greu. Nu ai cum să obţii profit. - Aţi încercat să mergeţi pe la vreo bancă?- Am încercat, dar nu se poate. Nu ai actele în stadiul ăla în care banca să-ţi ofere ceva. Nu se poate. Să vă fac un calcul. Păi dacă-ţi intră la 33 de mii firul, la cât îl dai? La 35 de mii, iei 2 mii la 5 mii de trandafiri, deci 10 milioane, şi dacă-l vând în cinci zile... Păi cu ce am aici, mai iau cafele, mai mâncăm, la sfârşit mai iei ceva? Nu mai iei că la sfârşit le arunci. Că nu le vinzi până la sfărşit. Pur şi simplu. E mai mult aşa, hai să facem afaceri proaste. Aicia mai e norocu', că mai vine o sărbătoare şi mai vinzi. (…) V-am spus, nu le vinzi, sunt gunoaie, trebuie să le arunci, şi taci şi vezi cum îţi curg banii în gunoi. Şi p-ormă tu la stat apari la finanţe, ai contract cu ăsta, în luna lui nu ştiu care, 80 de mii de euro. 80 de mii la 10 la sută tot a câştigat 8 mii de euro, dă-l dracu' şi nu, tată, că asta le spuneam şi ălora de la Garda Financiară... nu vreţi să puneţi şi voi banii să investiţi şi apoi facem jumate jumate, să vedeţi ce bine e? (F.R., florar, Bucureşti)

Angrosistul care a fost mai deschis la vorbă a insistat—ca soluţie—asupra instituirii unui

sistem special pentru flori, un fel de licenţă anuală, care trebuie plătită fiscului în loc de TVA, sau

cel puţin a unui sistem care recunoaşte caracterul aparte al florilor ca marfă extem de perisabilă.

Un alt factor care i-a eliminat pe unii boldeni de pe piaţă sau cel puţin i-a făcut mai

vulnerabili e introducerea unor elemente tehnice relativ complicate în desfăşurarea curentă a

afacerii. Au fost introduse case de marcat şi trebuie completate facturi şi formulare fiscale complexe

(casele de marcat sunt necesare deoarece angrosiştii, din punct de vedere legal, desfăşoară „comerţ

stradal” sau „de pieţe şi târguri” şi nu angro propriu-zis, de vreme ce magazinele nu există din punct

de vedere legal). De asemenea, comunicarea cu brokerii din bursa de flori, negocierea, stabilirea

unor termeni, toate necesită cel puţin cunoştinţe elementare de limba engleză. Aceasta înseamnă că

unii angrosişi au angajat persoane special să desfăşoare această muncă (crescând costurile şi

vulnerabilitatea la furturi şi înşelăciuni) sau, în cele mai bune cazuri, au implicat alţi membri ai

familiei (bărbaţi) care au beneficiat de educaţie (spre deosebire de femei) şi care ar fi capabili de

aceste operaţiuni. În final, meseria lor, cunoştinţele şi experienţa care le-a câştigat până acum o

pâine devin din ce în ce mai depăşite. Boldenii se simt excluşi şi împinşi înafară.

- [referindu-se la cei din piaţă] Ţiganii de aici sunt depăşiţi, nu au şcoală, nu au asta, le e foarte greu. Tre' să vorbeşti engleză, e foarte greu.- Da, pentru bursă, nu?- Da, trebuie să tratezi cu olandezu' să îi spui ce vrei, că are fiscu' şi el acolo. Deci e sistemul, că... cum au făcut bătrânii, patruj’ de ani, cu

67

haide tanti, haide prinţeso, pune-i acuma pe casă de marcat, să elibereze factură, că nu se descurcă. De râsul curcilor.- Şi ei cum se descurcă?- … vă daţi seama să mai implici un contabil, unu care-ţi bate pe casă, unu care... asta [râde]... ei nu... sunt mulţi dintre ei care nu ştiu. Eu problema asta o am aicia, nici mama mea nici nevastă-mea nu ştiu nici să bată nici pe casă nici să facă facturi. Şi am mari probleme din cauza asta. Ce să vă spun, îmi notează tot ce-mi vinde, vine dimineaţă, să-i bat pe casă, să-i fac factură, vă daţi seama... că îmi vine în control... (F.R., florar, Bucureşti)

Am amintit deja situaţia construcţiilor din Piaţa Coşbuc: multe fără acte, fără avize, deşi

angrosiştii au investit deja bani serioşi în ele şi continuă să „investească” prin mitele pe care trebuie

să le distribuie pentru a putea continua să le folosească. Angrosiştii se tem că pot fi evacuaţi în orice

clipă şi pot astfel pierde puţinul volum de afaceri pe care îl desfăşoară.

- Despre probleme? Care le-avem? Nimica statornic, nimica sigur. În fiecare an e că se demolează piaţa asta, oooffff.- Vă chinuie.- Da. Adică nu avem... Muncim, pe nesfârşite, dar nu avem nici o siguranţă, nici o linişte, nici o garanţie. Să ştim că s-a rezolvat, să nu mai fie că azi e piaţa mâine nu mai e. - Să se facă permanentă.- Permanentă, să aibă omu' siguranţa zilei de mâine, să ştie fiecare că-i locu' lui. Să poată să steie. Nu toată lumea are bani să poată să-şi deschidă, să-şi facă, să-şi... Ne desfiinţează... (C.G., florăreasă, Bucureşti)

Situaţia e una asemănătoare cu cea pe care o vom întâlni, în capitolul următor, la florarii de

la chioşcuri, în sensul că şi unii, şi alţii sunt obligaţi să continue afacerea din cauza datoriilor pe

care le au, din cauza investiţiilor deja făcute şi mai ales a faptului că se tem că nu pot începe o altă

meserie.

• Hămurarii

Cea mai utilizată materie primă în fabricarea hamurilor şi a curelelor produse de hămurari

este pielea de vacă, însă cunoscătorii ştiu că nici măcar aceasta nu întruneşte în unele situaţii toate

caracteristicile unui standard ridicat, în sensul că sunt situaţii în care bucata de piele de vacă este

întinsă şi presată, pentru ca apoi să i se ia primul strat care asigură calitatea şi folosirea pe termen

lung a produsului ce va fi fabricat din acea bucată. Acest strat de piele va fi destinat fabricării

68

hainelor din piele, a mănuşilor, a genţilor şi a încălţărilor, dar ceea ce rămâne din respectiva bucată

de piele scade calitatea şi folosirea pe termen îndelungat a hamului:

Trebuie să cunoşti pielea! Pielea trebuie să aibă faţă, unde-o fost părul rămâne nişte găuri, porii, şi după aia se cunoaşte dacă-i piele naturală sau îi artificială sau de astea. (G.D., hămurar, Dobric)

Hamurile se pot realiza şi din şoriciul de porc, prelucrat cu chimicale, întins şi utilizat la

facerea hamurilor, însă dacă hamurile de acest tip sunt depozitate într-un loc unde pot pătrunde

rozătoare, atunci hamul nu va putea fi utilizat. O altă materie primă care este folosită în combinaţie

cu pielea sau cu şoriciul de porc este şpaltul, un fel de carton care este utilizat şi în fabricarea

articolelor de încălţăminte. Hamurile făcute din şpalt reţin umiditatea şi se deteriorează într-o

perioadă de timp foarte scurtă.

Alte materii prime sunt utilizate pentru acele fâşii cu care sunt cusute hamurile, numite

cosoaie, care pot fi făcute din piele de viţel, de oaie sau de capră. Cea mai utilizată este pielea de

viţel.

Mai trebuie pomenită şi o altă materie primă, utilizată doar de atelierele care au şi o secţie de

feronerie: firele de fier, care se obţin din fier topit, prelucrat şi transformat în inele şi belciuge de

diferite mărimi, cu forme rotunde şi dreptunghiulare, având rolul de a uni şi de a susţine forţa

exercitată de cal asupra componentelor hamului.

Hămurarii din Dobric lucrează la comanda unor proprietari români de la care achiziţionează

şi materia primă; cum atât preţul de cumpărare a pielii, cât şi cel de vânzare a hamului sunt

reglementate de români, hămurarii romi reprezintă mai degrabă o mână de lucru condiţionată

economic, după cum rezumă situaţia liderul comunităţii:

Acuma cât merge, da’ dacă vine iarnă grea, cu zăpadă puternică, nu mai merg patronii în ţară. Nu mai merg ei în ţară, nu mai avem nici noi bani. […]Vine, şi dacă poţi să-i coşi la preţul care vre’ el, dacă nu, stai şi mori de foame! […]Eu lucru de 20 de ani! Dacă mă plăte’ ca pe oameni, eu în 2-3 ani îmi adunam banii, îmi făceam şi societate, cumpăram o maşină, veneam şi eu în târguri şi altfel era viaţa! Ei, da’ nu te lasă, că te ţine sub papuc! Când te duci să cumperi o piele de la ei, ţi-o dă mai scumpă, ca să nu poţi tu s-ajungi să concurezi cu ei pe piaţă! (F.P., hămurar, Dobric)

Astfel, preţul unei bucăţi de piele pentru cumpărătorul român este mai mic decât preţul fixat

pentru cumpărătorul rom, pentru care preţul unei bucăţi de piele variază între 150-200 de lei.

Hămurarii din Medgidia, pe de altă parte, nu au probleme de acest fel: ei achiziţionează

pielea fie direct de la populaţie, fie de la abatoare.

Cumpărăm de la oameni... S-a făcut şi un centru din ăsta la noi în oraş

69

de unde mergem şi cumpărăm. (N.S., hămurar, Medgidia)

• Căciularii

Materia primă folosită în producţia de căciuli este blana de miel şi mai ales cea de miel din

rasa caracul. De obicei mieii aceştia sunt tineri, doar de câteva săptămâni, tocmai ca pielea acestora

să fie moale şi să nu jeneze capul cu asperităţile ei. Una din cele mai preţioase şi mai scumpe piei

este cea de focă, iar căciula produsă din această piele este cea mai scumpă. Un alt material folosit

este stofa cu care se tiveşte căciula din motive estetice.

Cei mai mulţi dintre căciularii din Iara spun că se gândesc din timp să îşi procure materia

primă i că tranzac ia e înregistrată pe factură, pentru a putea dovedi provenienţa mărfii. Blana seș ț

procură din nordul Moldovei, din Botoşani. Marfa din Botoşani este transportată cu autoturisme

personale sau, în mod excepţional, cu trenul. Cei care nu au maşini personale angajează pe cineva

care deţine mijloace de transport mai mari şi le plăteşte. Inclusiv cheltuielile aferente, masa şi

cazarea oferului, sunt suportate de solicitant. Deplasarea se face primăvara, iar blănurile suntș

achizi ionate pe datorie, deoarece me terii nu au bani de investi ii. Sumele urmează să fie restituiteț ș ț

cu dobândă.


Pentru confecţionarea sitelor şi a ciurelor e nevoie în primul rând de veşcă. Aceasta este de

fapt o scândură subţire din lemn de brad sau fag, cu o grosime 3-5 mm şi o lă ime de 10-18 cm.ț

Pentru veşcă meşterii din Mărtineşti parcurgeau uneori distanţe mari chiar de sute de kilometri,

până în Vatra Dornei sau la Reghin, unde o găseau mai ieftin. Această materie primă nu se producea

în fabrici. Existau meseriaşi, numiti veşcari, care aveau un atelier şi confecţionau veşca. Pentru

vânzare, veşca era ambalată sub forma unui balot, numit mantă, care cuprindea matarial cam pentru

30 de site. Meşterii cumpărau veşca cu manta şi de cele mai multe ori o transportau în spate,

călătorind cu trenul sau cu autobuzul.

Cealaltă parte componentă a ciururilor, „pânza”, era, în mod tradiţional, din piele de viţel

sau, mai rar, de porc, tăbăcită şi prelucrată, care era apoi găurită şi putea fi întinsă pe ciur.

Presupunând un procedeu mai complicat de pregătire a pielii şi fiind din această cauză şi mai scump

decât sita (preţul unui ciur putea fi echivalentul a 4-5 site), ciurele se făceau mai frecvent la

70

comandă, preţul târguindu-se dinainte. Cel mai des se confecţionau ciure din piele de viţel, însă cele

mai apreciate şi mai scumpe erau confecţionate din piele de porc, care era însă foarte greu de

obţinut deoarece în orice gospodărie ţărănească pielea porcului era păstrată ca şoric pe slănină. Cel

mai frecvent se realizau însă ciure cu plasă metalică, mai rară, cu orificiile de cca 2 mm. Acestea

erau, de fapt nişte site mai mari, iar cele care se confecţionau din veşcă se faceau la fel ca sitele

pentru făină. Pentru confecţionarea acestui tip de ciure meşterii aveau nevoie aşadar de tablă

zincată, pe care o achiziţionau din comerţ, de la „Fierul” sau de la magazine de metalo-chimice.

Ca o concluzie la această secţiune, problemele privitoare la materia primă întâmpinate de

majoritatea meşteşugarilor se pot grupa sub genericul „disoluţia fostei orânduiri”. Dacă în economia

dirijată se ajunsese la un echilibru – la care, cum vom vedea în capitolul următor, fac referire

meşterii din aproape toate ocupaţiile studiate –, o dată cu pierderea acestui echilibru cele mai multe

meşteşuguri se văd lipsite de materie primă fie din cauza dispariţiei surselor consacrate, ca în cazul

lucrătorilor cu metale, fie din cauză că accesul la ea e restricţionat de ideea de proprietate, ca în

cazul cărămidarilor şi al lucrătorilor cu materie lemnoasă sau cu plante. Nu în ultimul rând, tranziţia

la economia de piaţă a deschis calea unor operaţiuni financiare care fie se află într-un echilibru

precar, ca în cazul boldenilor, fie dezvăluie raporturi de dominaţie economică univocă asupra cărora

nu se poate interveni decât din afară – o idee problematică în compara ie cu etosul non-ț

interven ionist i non-asisten ial pe care-l practică statul român în ultimii douăzeci de ani. ț ș ț

3.2. Procesul de produc ie. Unelte. Performativitate. Truda munciiț

Acest subcapitol urmăre te o etnografie a modurilor de produc ie, inventariind etapele careș ț

intervin în procesul muncii i uneltele necesare. Unde este cazul, vom semnala, prin extrase dinș

interviurile realizate în teren, eventualele inova ii ale produc iei, realizate din dorin a de a evoluaț ț ț

tehnic sau din nevoia de adaptare la noi condi ii, i posibilele probleme cu care se confruntăț ș

me te ugarii în etapa productivă a muncii lor. ș ș

• Argintarii

Uneltele argintarilor sunt: nicovala, ciocanul, foarfeca, cleştele, penseta, lampa de sudat,

pila. Cei mai mul i dintre ei î i fabrică obiectele acasă, dar argintarii din Bucure ti dispun şi de unț ș ș

atelier, apar inând mai multor persoane, unde se întâlnesc mai mulţi meşteşugari argintari, când esteț

nevoie, dacă au ceva mai complex de realizat şi acasă nu le este uşor să înfăptuiască sau să

71

finalizeze produsul.

Procesul de fabricare a obiectelor începe cu strângerea materialului i apoi cu topireaș

acestuia; după ce e topit, metalul se toarnă sau se lucrează manual, se mai ajustează, se bate cu

ciocanul, se întinde, decupează, sculptează, după aceea are loc gravarea, lustruirea şi produsul este

adus la formă finală.

Argintarii, ca i alte categorii de me te ugari tradi ionali, sunt con tien i că performareaș ș ș ț ș ț

procesului de produc ie în fa a unui public poten ial cumpărător are o contribu ie în comodificareaț ț ț ț

produsului final, căruia îi spore te valoarea de schimb nu doar în sens economic, ci i cultural.ș ș

Alături de ideea de unicitate a produselor, performativitatea este o „marfă” în sine; altfel spus, o

dată comodificat, procesul de producţie devine o plusvaloare care face diferenţa dintre bijuteriile

argintarilor, realizate live i bijuteriile produse în masă disponibile în magazine. Trebuie notat căș

diferen a devine relevantă mai ales în condiţiile comodificării crescute a produselor ț handmade.

Suprapunerea par ială a bijuteriilor produse de argintarii romi cu pia a ț ț handmade nu are însă doar

consecin e pozitive – de a oferi o ni ă economică de supravie uire a me te ugurilor rome –, ci lasăț ș ț ș ș

loc i unei intermedieri: vânzarea de către organiza ii sau mici antreprenori care marketizează înș ț

cuno tin ă de cauză produse de acest fel, dar care însă îndeplinesc, voluntar sau involuntar, i rolulș ț ș

de-a „purifica” obiectele de sursa lor pe care mulţi dintre clienţii târgurilor de produse handmade

probabil că n-ar accesa-o prea uşor. Însă, ţinută la distanţă şi proiectată eventual într-un exotism

decorativ şi neproblematizat, sursa – meşteşugarii romi – devine tolerabilă.

Argintarii spun că produc cam 500-600 produse pe lună, cu tot cu comenzi, dar principiul

este ca, alături de producerea live, stocul să fie consistent i, prin asta, convingător:ș

Foarte multe, nici nu pot să vă spun un număr. Sunt multe, pentru că noi din asta trăim, trebuie să avem foarte multe la expunere, trebuie să avem un panou foarte frumos de expunere unde mergem care să atragă, logic, asta e şi ideea. Să ai marfă foarte multă, lucrată de tine însuţi, să atragi, să lucrezi pe loc în faţa clientului, şi asta contează foarte mult, ai o credibilitate foarte mare, faptul că lucrezi, logic. Practic lucrezi acolo, teoria se vede pentru că se vede ce faci. Oamenii ne văd şi din asta trăim, ne creştem copiii. (E.P., argintar, Bucure ti)ș

• Fierarii

„Ficiorii tatei, ia să mai răsuflăm o dată şi să tragem o pipă de tabac. Că noi trei, de-om munci aşa toată ziua, putem

îmbrăca tot satul în fier.”

72

I. Agârbiceanu, „Faraonii” şi alte povestiri din viaţa romilor89

În fierărie se utilizează diferite unelte: cleşti, ciocane, nicovală, menghină, polizor, hraşpă,

pile, caiele. Unele unelte necesare în fierărie sunt fabricate de către ei (dorn, cuţitoaie) sau

cumpărate de la alţi meşteşugari locali (foale). Deoarece foalele nu se găsesc în comerţ şi nu sunt

uşor de fabricat, fierarii acordă o mare atenţie întreţinerii acestora.

Nu se găseşte, când se rupe poţi s-o faci, s-o coşi, s-o mai ungi ca s-o ai. Dacă n-o păstrezi n-o ai. (G.P., fierar, Comăne ti)ș

O parte a instrumentarului se cumpără, dar marea sa majoritate se moştene te de la părinţi: ș

E de la părinţi [nicovala]. Asta e veche, de la părinţi a rămas, nu vedeţi asta... atâta bătaie a luat până a crăpăt în două. (I. ., fierar, Flămânzi)Ș

Cum uneltele au evoluat în timp, în ateliere se găsesc acum i aparate de sudură, forjeș

electrice, pistoale de vopsit, flexuri de tăiat etc. Acestea sunt specifice mai ales fierarilor specializaţi

în realizarea de porţi:

Am un aparat de sudură, o forjă electrică ş-atât. Ş-un pistol de vopsit, să vopsesc... Un flex de tăiat cu el materialul, că nu poţi să lucrezi fără ele. (C.G., fierar, Ostroveni)

Ciocanele au diferite dimensiuni: 1 kg, 1 kg jumătate, 2-3 kg, 5 kg. Ciocanul cu greutatea

cea mai mare se numeşte baros. Cu acesta bate ucenicul. La potcovit se utilizează ciocane mici. Şi

cleştii din fierărie au diferite dimensiuni, în funcţie de operaţia la care sunt folosiţi. Unii sunt

ascuţiţi, alţii au mânerele mai lungi, fiind folosiţi pentru a ţine materialul în foc. Există cleşti

utilizaţi pentru a tăia caielele90. Cu hraşpa se pileşte marginea copitei, se dă roată la unghia calului91

când se potcoveşte, pentru a se finisa marginile, iar cu cuţitoaia se curăţă.

Potcoavele se fabrică din bare de fier: se încălzeşte în cuptor bara de fier care a fost tăiată în

bucăţi de 20-25 cm. Căldura în cuptor se menţine cu ajutorul foalelor. Bara de fier se ţine cu un

89 Editura Minerva, Bucureşti, BPT, 2000, pag. 137.90 Cuiele cu care se fixează potcoava calului.91 G.C., fierar, Comăne ti.ș

73

Foto Fierari Comăneşti: Cleşti utilizaţi pentru a ţine bara de fier în foc. Pe marginea din partea stângă a cuptorului se află mai multe dornuri.

Foto Fierari Comaneşti - Dornuri Foto Fierari Comaneşti - Hraşpa

cleşte în foc pentru a deveni modelabilă. După ce a scos fierul înroşit, spune me terul, ș îl întorc de

2-3 ori, îl bat, se bate potcoava o dată un crac, o dată un crac. Într-o oră fac 4 bucăţi. Dacă am

om.92 Capătul potcoavei se îndoaie, apoi se bate, producându-se astfel hacurile necesare pentru a

împiedica alunecarea calului în timpul mersului. Se bat cu dornul găurile necesare pentru a prinde

potcoava de copita calului cu ajutorul caielelor sau prin sudare. Acest ultim procedeu se utilizează

pentru ca potcoava să reziste mai mult.

Potcoavele pentru vaci sunt diferite de cele utilizate pentru cai. Acestora le lipseşte hacul şi

au o formă de semilună. Pentru a afla mărimea potcoavei se numără găurile acesteia, cu cât

potcoava este mai mare, cu atât aceasta are un număr mai mare de găuri. Potcoavele pot fi la 5 găuri

(cele mai mari), la 4 găuri, la 3 găuri.

Caielele utilizate la potcovit sunt cumpărate din magazin, însă, înainte, acestea se fabricau şi

în atelier din „zburătoare”93, prin călire (prin introducerea obiectului care a fost încălzit şi bătut în

apă sau ulei). Caii se potcovesc pentru a le proteja copitele care sunt unse uneori cu vaselină pentru

a nu crăpa. Potcovitul cailor necesită o atenţie şi o îndemânare sporită. Dacă fierarul bate cu 1

milimetru greşit „atinge” calul şi atunci acesta se îmbolnăveşte, „coace”, adică se infectează. Pentru

a putea fi potcoviţi caii mai nărăvaşi, „care stau rău”, sunt băgaţi în „batale”, o construcţie din lemn

care nu le permite cailor să se mişte.

Obiectele care necesită ascuţire sunt supuse procesului de călire.

Toporul călit, dornul călit, târnăcopul călit, fierul de arat, tras, tot călit. (G.C., fierar, Comăne ti)ș

Fierarii din Dolhasca sunt specializaţi în fierăria agricolă: potcovesc caii, schimbă

potcoavele, şi fac şi refac diferite componente ale atelajului, căruţei – în special acele componente

care sunt din metal. Când se realizează construcţii în zonă, fierarii sunt solicitaţi să producă scoabe

necesare la montarea acoperişului. Ei însă, spre deosebire de cei din Ostroveni, de pildă, nu lucrează

şi alte obiecte gen porţi, căruţe, grilaje etc.

În ce prive te producerea por ilor, există etapa preliminară a creării modelului; înainte deș ț

prelucrarea propriu-zisă a fierului se face întâi o schiţă, pe care fierarul o prezintă clientului. Pentru

a crea porţile, fierarul taie materialele, le încălzeşte în forjă, le pune pe nicovală, le loveşte cu

ciocanul, le perforează, le plachează, le ajustează sau le lipeşte, dându-le forma dorită.

Deci, fac desenul la porţi, îl modelez, că aşa se modelează, după plăcerea omului. (C.G., fierar, Ostroveni)

92 Idem.93 Bucăţi de fier disparate, rezultate în urma procesului de fabricare.

74

Foto Fierari Comaneşti - Meseriaş

În producerea porţilor e important modelul, ceea ce lasă loc de inovaţii nu doar de design, ci

şi în privinţa „uneltelor” meseriei:

Eu sunt de aici din comuna asta şi mă cunoaşte şi copiii şi când vine la mine vrea să facă o pereche de porţi ca ale lu’ cutare, mă duc cu el, le văd, le filmez cu telefonu’ şi le fac colea-şa. (C.G., fierar, Ostroveni)94

În afară de identificarea modelului, în producerea porţilor sunt importante şi măsurătorile,

aşa că se merge la client acasă, se măsoară scara unde trebuie să vină balustrada, după care se

cumpără materialele necesare. Se fixează mai întâi planşe la linie, după care se taie stâlpii şi se pun

accesoriile.

Mai întâi merg şi iau măsuri la om acasă, văd scările... Plantez mai întâi planşe cu holşuruburi în beton, este burghiu de beton, le prind la linie, fain. După care tai stâlpii, la nivel, am şi accesorii de alea care vin sus, jumătate lemn, jumătate inox. (T.G., fierar, Mo ca)ț

Timpul necesar pentru realizarea acestor obiecte ţine de fiecare meşteşugar în parte: în cazul

cazanelor, într-o lună se poate ajunge şi la 100 de obiecte, porţile i gardurile se fac cam în douăș

săptămâni. Când au de lucru, fierarii lucrează aproximativ 10 ore în fiecare zi.

• Căldărarii i tinichigiiiș

Iaca, nicovala! E de la Papu, bunicu’! A fost cu el la Bug! Cre’ că are 150 de ani şi mai e bună vreo 300. (M.G.,

căldărar, Săruleşti)

Produsele căldărarilor se realizează numai prin bătaia cu ciocanul pe o nicovală bătută în

pământ, materialul fiind în prealabil încălzit la o forjă (foale) care poate fi rudimentară, creată în

locul unde se fabrică obiectele, sau o inova ie tehnică:ț

Au o nicovală un pic mai lungă, cu un picior care se bate în pământ, un ciocan şi bineînţeles că mai au şi o forjă, dar acum mai nou, cum am văzut eu, au un aspirator, schimbă-n el ceva ca să poa’ să sufle, nu să tragă, şi-l pun sub jarul acela ca să dea căldura focul de care au nevoie. (R.T., lider formal romi, Craiova)

Uneltele şi instalaţiile folosite sunt: nicovala (poate fi o bucată din calea ferată), ciocanele,

foarfecele (care pot fi făcute de ei înşişi), cleştii, compasul de trasare, dornul („punctatorul”),

94 În logica analizei uneltelor înselor drept obiecte, nu doar a produselor obţinute în cadrul meşteşugului, citatul redă o variaţie ingenioasă în genealogia unui obiect – telefonul – definit ca făcând parte din categoria „leisure” atât de cei care-l pun pe piaţă, cât şi de majoritatea utilizatorilor săi, care devine un instrument al fierarului util pentru reproducerea modelelor de porţi.

75

ciocanul de lemn, piuliţa, dălţile şi, bineînţeles, foalele şi cuptorul de pământ:

Ciocane, nicovale, foarfecă, tot ce trebuie, că fară ea nu poţi să lucrezi. (R.P., căldărar, Craiova)

Pentru confecţionarea jgheaburilor este nevoie în primul rând de tablă zincată. Tabla se tăie

în bucăţi la dimensiunea de 1m / 0,33 cm, atîtea bucăţi cît să acopere lungimea unei laturi a casei

sau a şurei / grajdului (de exemplu, 12 metri) (la casă 30 de metri sau 50 de metri). După care toate

bucăţile se îndoaie sub formă de semicerc iar la urmă cu rola se rotunjesc marginile. Se trece apoi la

tăierea tablei la dimensiunile 1 m / 0,70 m pentru confecţionarea burlanelor. După tăiere se îndoaie

pînă iau o formă rotundă de cilindru. Următoarea etapă este confecţionarea cârligelor din platbandă

pentru prinderea jgheabului de căpriori. Platbanda se taie la lungimea de 0,70 cm, după care se

îndoaie sub forma unui cârlig.

La locuinţa clientului se fixează cârligele de susţinere pe căpriori, din 60 cm în 60 cm

maxim. Se trece apoi la montarea bucăţilor de jgheab de un metru între ele pînă la dimensiunea de

3-4 metri, se montează şi burlanele pentru a forma un „S” şi a suplini ieşirea acoperişului. La

capătul „S”-ului fixat pe căpriori se fixează un colier pentru a evita alunecarea. Deşi aparent

jgheaburile şi burlanele sunt uşor de cofectionat, meşteşugarul are nevoie de foarte multe date

tehnice la instalarea lor pe casă sau grajduri.

Suprafaţa unui acoperiş se calculează în metri pătraţi. Pentru evacuarea apei de pe un versant

de 72 mp cu un jgheab semicircular de 33, trebuie instalat un traseu descendent cu diametrul de 100

mm. Cu toate acestea, trebuie avut grijă ca burlanul să nu depăşească lungimea de 12 m. Dincolo de

aceasta, trebuie ca jgheabul să fie înclinat în partea opusă (un al doilea traseu descendent, în general

amplasat la cealaltă extremitate a acoperişului.) În plus, trebuie respectate regulile impuse de

dilatare şi contractare.

De exemplu, un jgheab din tablă zincată cu lungimea de 20 de m se poate alungi sau scurta

cu 3 cm, în funcţie de anotimp. Pentru a evită daunele, trebuie respectate câteva reguli. Dacă

instalaţia nu depăşeşte 12 m lungime, jgheabul, originea şi traseul descendent sunt asamblate şi

lipite. Dilatarea jgheabului se va produce la extremitatea opusă scurgerii. În cazul unei instalaţii

care depăşeşte 12 m, este necesară includerea unui buzunar de dilataţie, plasat de regulă între cele

două scurgeri de la extremităţi. Dacă instalaţia prezintă un obstacol care să obstrucţioneze dilatarea

jgheabului, trebuie prevăzută o origine de dilatare care să permită flexibilitatea jgheabului.

Se instalează primul şi ultimul cârlig, respectând o pantă de 3 până la 5 mm pe metru liniar.

Se întinde o sfoară între primul şi ultimul cârlig pentru a obţine un aliniament corect. Se fixează

cârligele, urmând traseul şi lăsând între ele un spaţiu de 50 până la cel mult 60 de cm.

76

Se aşează un tronson de jgheab, apoi se găureşte şi se prinde de cel de alături cu nituri, apoi

altul, pînă cînd se lipeşte tot. Se montează şi se lipesc două coturi în formă de S, pentru a apropia

tubul de perete. Se fixează un colier sub fiecare manşon, pentru a evita alunecarea tubului

descendent. Pentru confecţionarea i montarea a 50 m liniari de jgheaburi, meşteşugarul are nevoieș

de 2-3 zile.

Depinde acuma cîţi metri, cînd puneai 50 de metri aveai 2- 3 zile. Erau şi mai mult şi mai puţin, puneai 20 de metri, 13 metri, îi trebuia la un grajd de 12 metri. Hai dacă era făcute, în două-trei ore era gata. (F.L., tinichigiu, Fize u Gherlii)ș

Durata estimată pentru confecţionarea unui făraş este de 10 minute la meşterii din Fizeşu

Gherlii. Meşteşugarul începe prin a tăia cu foarfeca din bucată de tablă găsită, o parte

dreptunghiulară, din care taie apoi o bucată de 5 cm/35 cm (parte destinată pentru confecţionarea

cozii). După ce a debitat partea necesară pentru coadă, din bucată rămasă se tăie o bucată de 35

cm/22 cm (pentru cupa făraşului). Apoi se îndreaptă marginile prin tăiere. Pentru îndoirea părţilor

laterale ale făraşului de 4 cm în partea din spate şi 2 cm partea din faţă, se foloseşte o bucată de şină

de cale ferată, pe care, de regulă, soţia meşterului o ţine fixă, asistând astfel bărbatul în procesul de

producţie.

Cu un ciocan de lemn, după ce a fost fixată pe muchia şinei de cale ferată, bucata de tablă

ce urmează a fi cupa făraşului este lovită pe una din laturi şi îndoită la dimensiunile marcate, apoi

este îndoită partea din spate şi cealaltă parte laterală. Bucata de tablă ia forma dorită, de „cupă”.

Pasul următor este prelucrarea bucăţii de tablă destinata cozii de făraş. Se procedează la fel ca în

cazul îndoirii bucăţii de tablă pentru cupa făraşului, se aşează pe bucată de şină iar părţile laterale

sunt îndoite cu un ciocan de lemn la 45 grade, după care se aşează pe masă tablă îndoită.

Meseriaşul caută o bucată de sîrmă groasă de aproximativ 90 cm, pe care o îndoaie în două

bucăţi egale, apoi ia bucata de tablă destinată cozii de făraş, care are acum îndoite ambele laturi (pe

lungime) la circa 1 cm fiecare şi o aşează peste sîrma îndoită, îndoind apoi părţile laterale cele de 1

cm peste sîrmă. Bucata de sîrmă este astfel îmbrăcată în tablă, ceea ce conferă cozii rezistenţă.

Pentru a conferi o şi mai bună rezistentă în alte situaţii se foloseşte platbandă. Avînd cele

două părţi componente ale făraşului, cupa şi coada se suprapun iar apoi cu un dorn se fac două găuri

prin ele. Soţia ţine de cele două piese componente pînă cînd meseriaşul aplică găurile, aplică

niturile şi lipeşte.

După ce niturile sunt fixate în cele două găuri şi se sting cu ciocanul, produsul finit făraşul

este gata. Totul a durat 15-20 min. Un astfel de făraş este folosit la scos cenuşa din sobă şi la mutat

jarul dintr-o sobă în alta pentru aprinderea focului. Costul unui astfel de făraş este de 2- 3 lei, în

77

funcţie de „cum îi omul”.

Căldărarii din Sărule ti spun că ei măsoară cel mai bine cu palma i cu degetele pentru aș ș

croi tiparul de cazan, căldare etc.

Dăm cu palma. Şase palme şi o şchioapă pe găleţi, la 9 palme 10 găleţi. Nu avem metru; cu palma. Două palme şi două deşte fundul şi dăm roată şi punem unul peste altul şi batem cu ciocanul. […] Luăm măsură cu palma. Cât e lărgimea de mare şi facem, tăiem cu foarfeca, încheiem şi îl facem. Încheiem foaia. Îl lipim, îl alămim pe la încheietură. Ăştia de aluminiu îl batem pe falţ şi încheiem şi batem cu ciocan. (M.G., căldărar, Săruleşti)

Ei nu au nici instrumente moderne pentru fabricarea mărfurilor; se folosesc de cele

moştenite de la părinţii lor:

Iaca, nicovala! E de la Papu, bunicu’! A fost cu el la Bug! Cre’ că are 150 de ani şi mai e bună vreo 300. (M.G., căldărar, Săruleşti)95

Cu forja – coşniţa – ei alămesc, adică lipesc cazanele de aramă. Cu foarfeca de tăiat tablă

meşterii, ajutaţi de femei (care bat cu ciocanul în foarfeca de tăiat tablă), taie orice fel de tablă

(neagră, inox, aluminiu, aramă, galvanizată) groasă până la un milimetru. Dacă tabla e mai groasă,

bărbaţii o taie cu ciocanul, nicovala şi dalta, un fier plat şi ascuţit la un capăt.

Facem coşniţă şi avem forjă, coşniţă şi punem cazanul de ţuică şi alămim cu alamă şi dăm drumul la foale, la curent, la priză, şi facem alămitura pentru cazanul de ţuică, apoi luăm la ciocan şi terminăm ce trebuie să facem toate, facem răcitor facem şaua, toate treburile. La un cazan de 30 de găleţi merge 3 săptămâni la lună. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Cazanele de aramă, alambicurile, nu se cositoresc pentru că ar produce o reacţie nocivă

organismului uman(oxidare). Acestea doar se alămesc, adică se lipesc cu alamă, la îmbinări. Nici

cazanele, găleţile, oalele din aluminiu nu necesită cositorire şi nici lipire cu aramă. Acestea doar

sunt bătute cu ciocanul la îmbinările în formă de coadă de rândunică şi se adaugă mânere de fier

vechi curăţat de rugină, vopsea sau alte impurităţi. Tingirile, căldările din aramă, pentru făcut

95 Din această interven ie se desprinde poate cel mai evident necesitatea de-a privi nu doar produsele finale, ci iț ș uneltele drept „commodities”, nu atât în sensul valorii lor de schimb, ci în acela de obiecte dotate cu o „biografie” (Kopitoff, I., The Cultural Biography of Things: Commodisation as a Process, in Appadurai, A. (ed.), The Social Life of Things. Commodities in Cultural Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 2000 (1986), pag. 66 şi urm.). Ar fi utilă o investigare viitoare a acestei biografii a uneltelor, relevând probabil atât valenţe ale identificării cu meşteşugul, ci şi un set mai amplu de valori sociale, economice, politice ale grupului socio-economic care le folose te. În citatul de mai sus se citesc, de exemplu, referin e la continuitatea me te ugului, la vechimea lui, laș ț ș ș rezisten a uneltei, care conţin sugestia rezisten ei me te ugului însu i, i la deportarea romilor din timpul celui de-ț ț ș ș ș șAl Doilea Război Mondial. Despre valoarea simbolică atribuită uneltelor vom vorbi mai pe larg în capitolul 5.

78

mâncare pentru petreceri mai mari (nunţi, botezuri etc.), pentru făcut săpun, se cositoresc, adică se

curăţă de impurităţi cu acid azotic sau acid clorhidric (apă tare) şi apoi se adaugă un strat subţire de

cositor topit pe interiorul căldării încinse. Apoi vine rândul soţiei să lustruiască căldarea pentru a

avea succes la vânzare.

Făceam cu baba acolo găleţi, le freca, mergeam cu ele prin sat, aducea mălai, aducea făină. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Spoitura cu cositor şi cu apa tare. Se curăţă căldările şi apoi se dă cu cositor de intră în ea, şi mergea spoiala un an sau peste un an. Făcea oamenii şi săpun, topea carne, mâncare la nunţi. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Prima operaţie este decălirea tablei de cupru sau a alamei (aliaj de cupru şi zinc). Se

introduce tabla la forjă la o temperatură mare, în funcţie de grosimea tablei şi de tipul obiectului

care urmează să fie confecţionat. Tabla este apoi scoasă din forjă şi bătută cu ciocanul. Se

reîncălzeşte la foc, se bate iarăşi cu ciocanul până devine maleabilă şi apoi este prelucrată pentru

obţinerea obiectului gândit (măsurare, tăiere cu foarfeca, asamblare prin batere cu ciocanul, lipire,

finisare şi curăţire).

Nu facem ca să ne ştie oricine, dacă ne cade facem, într-o zi terminăm un cazan de ţuică, la 7-8 găleţi terminăm într-o zi. Terminăm un cazan 3-4 inşi. O persoană durează mult, o săptămână. Ăla face capacul, ăla face aia de sus, ăla face fundul şi unul toaca, 4 oameni punem, 4 nicovale. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Producerea cazanelor de ţuică presupune un efort mai îndelungat şi mai mare.

Trebuie făcut la meserie. Batem cu ciocanul. E mult de bătut şi el şi capacul şi răcitorul. Numai din ciocan. Partea de tăiat şi de lipit e mai uşor. O găleată o întorci şi pui o toartă. La cazan e mai greu. Îl dai de la spate până la gură cu ciocan ca să aibă flori. (M.I., căldărar, Săruleşti)

Un alambic se confecţionează într-un timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de mărime.

O zi pentru unul normal, mai mic. Unul la 2, 3 găleţi, vreo 5,6 zile, la 7,10 găleţi, o săptămână, două cu lipit, cu tot să aranjezi cu totul, cu ţeavă, cu răcitorul. (S.G., căldărar, Săruleşti)

Etapele realizării unui cazan sunt, bineîn eles, asemănătoare cu cele descrise anterior: tablaț

cumpărată este în primul rând măsurată şi, în funcţie de produsul cerut, se taie cu foarfecele oţelit.

Tabla, de cele mai multe ori, vine în coli care au dimensiunea de doi metri pe un metru (2,0 m x 1,0

m).

79

De exemplu, pentru confecţionarea unui cazan de o sută de litri este necesară o tablă cu

dimensiunile de un metru optzeci pe patruzeci de centimetri (1,8 m x 0,4 m). După ce tabla este

tăiată, poate fi unsă cu untură, dacă este ruginită, după care se lucrează doar din ciocan. Este o

meserie migăloasă (tot procesul de fabricare este manual şi se realizează exclusiv prin baterea tablei

cu ciocanul) şi destul de periculoasă pentru că accidente se pot produce destul de frecvent (se pot

lovi cu ciocanul sau tăia cu tabla).

După ce cumpărăm materialele, le aducem acasă, după care le lucrăm. Tăiem tabla cu foarfecul, ustensilile oricum le avem de la strămoşii noştri. Măsurăm tabla şi o tăiem în funcţie de ce vrem să facem. La un cazan de 100 litri tăiem 1,80 m de tablă pe 40 cm. Dacă e un cazan de 50 litri tăiem 1,50 m…Dacă materialul e ruginit îl dăm cu untură. Tablă o lucrăm numai din ciocan, aşa facem fundul, după care îl tigim, îndoim tabla… Noi batem pe o cale ferată [n.a. segment de şină de cale ferată]… Dacă trebuie să facem un mâner, la un ibric ceva, îl facem din fier vechi sau o tablă mai groasă şi o lipim. Facem tot noi şi cuie din tablă… nituri. (S.V., căldărar, Vere ti)ș

Există şi în meşteşugul căldărarilor o dimensiune performativă, mai apăsată decât la fierari,

de pildă, cărora arsenalul de ustensile nu le permite deplasarea; căldărarii însă – cum vom vedea în

secţiunea următoare, privitoare la unde şi când se produce – se deplasează frecvent prin localităţi.

Performativitatea lor trebuie conectată mai pu in cu noţiunea de ț handmade, cum e cazul la argintari,

i mai mult cu o garan ie exprimată fa ă de client, o deschidere a me te ugului:ș ț ț ș ș

Cu cortul plecăm la ţară, noi tot aşa lucrăm, în cort. Dacă omul vrea să vadă unde lucrăm, se poate şi aşa, stă lângă noi, să vadă ce lucrăm. (F.C., căldărar, Craiova)

Căldărarii au două arii ocupa ionale principale: fie lucrează produse noi pentru a le vinde (înț

ultimul timp mai rar, de teama de a nu rămâne cu ele), la cerere, fie se ocupă cu reparaţii ale

produselor specifice (pun cozi la făraşe, întăresc margini la căzi, cositoresc linguri şi furculiţe),

spoire sau cositorire, deoarece cuprul cocleşte în timp. În acest sens se încălzeşte cazanul (produsul)

de cupru, se decapează cu apă tare, se încinge la foc şi apoi se cositoreşte. În el se topeşte cositor

care apoi se întinde pe tot interiorul produsului de reparat, până se face o pojghiţă uniformă. Pentru

a întinde cositorul se foloseşte o cârpă groasă, de doc, pusă în mai multe straturi, pe care se îmbibă

80

Foto Căldărari Fize u Gherlii Făra :ș ș Faraş confecţionat în 15 min, meşteşugar tinichigiu

Foto căldărari Fize u Gherlii sobă veche: O sobă veche de peste 20 ani, confecţionată deș unul dintre meşteşugari

stearină (grăsime).

În ce prive te temporalizarea procesului de muncă, me terii preferă să lucreze i să plece peș ș ș

pia ă vara, atât din considerente practice, cât probabil i din nevoia de a se sincroniza cu calendarulț ș

practicilor agricole ale clien ilor lor principali, ăranii, i cu posibilită ile i nevoile acestora deț ț ș ț ș

achizi ionare. ț

Mai mult facem vara, nu facem nimic iarna, uite ziua e mică. Când e cazul facem şi vara, facem şi iarna, dacă nu, stăm degeaba. Nu prea mai merge nici meseria noastră. Iarna mâncăm ce am produs vara. (T.Ş., căldărar, Săruleşti)

Cât despre autorizaţia de producţie, care n-a fost menţionată în toate discuţiile cu

meşteşugarii, aflăm de la un căldărar din Caracal că se plăteşte pentru ea o taxă anuală, variabilă în

funcţie de volumul vânzării. Evident există tendinţa de a subdeclara volumul vânzării astfel încât

taxa să fie mai mică: „Mă costă la 30 de lei”96.

• Ceaunarii

Meşteşugarii descriu astfel procesul de producere a ceaunelor:

Se ia nisip ars (…) pentru a se prinde, se amestecă, se pune pe el apă, nu aşa multă, se pune în formă, se pune forma în tipar, se presează, se scoate din formă şi rămâne forma în nisip. Se toarnă deasupra materialul după ce se topeşte. Dar asta durează mult până iese. Se obţin diverse piese. Vrea unul o piesă, pe aia o facem, nu numai ceaune, meseria se moşteneşte. (V.S., ceaunar, Pârâul Sec)

Mai întâi trebuie o formă, după care se toarnă obiectul respectiv. E nevoie de nisip special, aşa cum e pământul când îl strângi trebuie să fie de calitate. E nevoie de un tipar, de un ciocan pentru a fixa nisipul pe formă. (G.T., ceaunar, Moţca)

La Toflea, turnatul ceaunelor începe dimineaţa în jurul orei 8. Femeia din gospodărie aprinde

focul cu lemne şi cărbuni şi pune bucăţile de aluminiu la topit într-un ceaun de fontă. Bărbaţii sau

băieţii trecuţi de 14 ani se ocupă de pregatirea formelor şi de turnarea efectivă a ceaunelor. Se face

focul cu lemne şi cărbuni, aluminiul se fierbe într-un ceaun de fontă în care se amestecă cu un

polonic tot din fontă. În timp ce aluminiul se topeşte, meşterul bate nisipul, îl umezeşte cu apă,

umple formele cu nisip şi le aşează cu gura în jos. Forma este bătută bine şi presărată cu un altfel de

nisip mai dur, alb, ca să nu se lipească tiparul de modeliţă. Se introduce nisipul în formă, se bate cu

96 D.Ş., căldărar, Caracal.

81

ciocanul. Se introduce pana pentru a evita găurirea ceaunului şi se bătătoreşte nisipul cu picioarele.

Se scoate pana şi forma şi se toarnă aluminiul încins la 600-700 de grade. Se lasă 5 minute să se

întărească şi se scot noile ceaune. Apoi nisipul se udă din nou şi se foloseşte pentru următoarea serie

de ceaune.

Topitul durează 2-3 ore, modelatul 1-2 ore, deci întregul proces se ridică la aproximativ 5

ore, în funcţie de cât de repede se topeşte materialul i de de cât de repede se aprinde focul, careș

depinde la rândul său de tipul de cărbune utilizat. În total, ceaunarii de la Pârâul Sec apreciază că

produc între 15 şi 30 de ceaune pe zi.

• Lăutarii

În legătură cu me te ugul lăutăriei se poate vorbi în raza acestui capitol în primul rândș ș

despre instrumentele muzicale, restul temelor legate de „producţie” fiind discutate în capitolul

următor.

La lăutarii din Zmeu, discuţia despre instrumentele muzicale atinge un punct nevralgic:

consilierul local pe probleme etnice consideră că acesta e unul dintre motivele principale pentru

care meşteşugul nu are şanse de continuitate, fiindcă urmaşii lăutarilor de ieri nu au pe ce să

exerseze:

Înainte erau mai mulţi muzicanţi ca acuma. Acuma deja copiii au început să nu mai frecventeze datorită faptului că nici nu au instrumente, că dacă ar avea un instrument mai de valoare, aşa ar pune mâna pe el să înveţe, dar dacă ei n-au... Ei au într-o familie de lăutari un acordeon sau o vioară, pe care pune mâna şi unii şi alţii pe dânsul, şi dacă vă daţi seama frecventează şi pun mai mulţi mâna pe el îl strică deja. (T.R., consilier local probleme etnice, Zmeu)

De fapt, nici lăutarii maturi nu sunt mulţumiţi de numărul şi de calitatea instrumentelor pe

care le au, şi mai ales sunt sceptici în privinţa capacităţii de a-şi

achiziţiona unele noi. Instrumentele muzicale utilizate de către

cei din Zmeu sunt: vioara, acordeonul, contrabasul, cobza, ţambalul, mandolina, bateria, orga. Doar

foarte puţini dintre cei care merg să cânte în străinătate şi-au permis să cumpere instrumente

muzicale noi. Din acest motiv, şeful tarafului declară că şi calitatea muzicii are de suferit. Cu câţiva

ani în urmă a existat un proiect la şcoală prin care au fost aduse o serie de instrumente muzicale – o

vioară, un contrabas şi un acordeon, dar calitatea acestora nu a fost foarte bună şi s-au deteriorat, iar

unele dintre ele s-au pierdut.

Alături de instrumente, lăutarii folosesc uneori costume. În acest moment cei din Zmeu nu

82

Foto lăutar Almaşu cu acordeon

mai au costume populare i fiecare membru cântă în hainele proprii, pantalon negru şi cămaşă albă.ș

Primăria a depus un proiect pe Măsura 322 de la PNDR97 prin care se solicita înzestrarea cu

instrumente muzicale şi cu costume populare a tarafului Zmeu, dar acesta a fost respins la finanţare.

Lăutarii cântă, de obicei, în ansambluri, formaţii sau tarafuri. Ceea ce este specific lăutarilor

din Zece Prăjini şi, într-o măsură semnificativă, lăutarilor din Moldova, în general, este tradiţia

fanfarelor şi, în consecinţă, prevalenţa lăutarilor care cântă la instrumente de suflat. Lăutarii care

cîntă individual la alte instrumente, precum vioara, sunt foarte puţini aici. Şi dacă nu se organizează

în fanfare propriu-zise, în formaţiile de lăutari ale celor din Zece Prăjini, instrumentiştii ce cântă la

instrumente de suflat deţin, în foarte multe cazuri, un rol important. Organizarea lăutarilor în fanfare

presupune un număr mare de oameni în fiecare dintre aceste formaţii:

Mai puţin de 10 oameni nu sunt. Tre’ să ai 2 başi, 2 baritoane, un clarinet, toboşari... (F.E., lăutar, Fanfara Ciocârlia)

• Cărămidarii

E muncă mai grea la cărămidă (...), e greu să lucrezi cu pământul, mai greu ca la sapă.

(S.A., împletitor de nuiele şi cărămidar, Deaj)

Se pot identifica o serie de etape în procesul de producţie a cărămizilor. Într-o primă fază, se

alege şi se pregăteşte (nivelează) spaţiul de lucru. Apoi se procură materia primă – se asigură

cantităţi suficiente de pământ şi nisip.

A doua etapă presupune amestecarea pământului cu apa şi omogenizarea produsului rezultat.

Bulgării de pământ se sparg cu sapa, apoi amestecul se calcă cu picioarele în două rânduri pentru

obţinerea unui produs de consistenţa unei paste care se urcă la final pe masa de lucru. Această etapă

se desfăşoară seara.

A treia fază a producţiei constă în modelarea cărămizilor. Formele de lemn se „nisipesc”, la

fel se face şi cu aria (se acoperă cu un strat de nisip). Se iau bucăţi de pământ şi se pun în forme, se

nivelează partea superioară cu o riglă, apoi conţinutul se varsă pe arie pentru a se usca. Lucrul se

începe înainte de răsăritul soarelui, pentru a beneficia de întreaga căldură din timpul zilei pentru

uscarea cărămizilor. De regulă este suficientă o zi pentru încheierea acestei faze.

În etapa a patra se strâng cărămizile de pe arie şi se „bat la banchet”, adică se ridică stive din

cărămizi aşezate cu spaţii goale între ele, pentru a se continua procesul de uscare. Şi în funcţie de

condiţiile meteo, procesul durează între două şi trei săptămâni. O vreme ploioasă împiedică uscarea 97 Programul Naţional de Dezvoltare Rurală. Măsura 322 se referă la „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea

serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale”.

83FOTO 4: Gura unui cuptor

cărămizilor, astfel soluţia este de a amâna momentul arderii lor în cuptor până la îmbunătăţirea

condiţiilor, timp în care cărămizile sunt acoperite cu folie, pentru a fi păstrate intacte.

Etapele 2-4 se repetă până când se strâng în banchete suficiente cărămizi pentru construirea

unui cuptor în care să fie arse, aceasta fiind cea de-a cincea şi ultima fază a procesului de producţie.

Cuptoarele se fac cu mai multe guri (5-10), în funcţie de numărul de cărămizi care trebuie arse,

referirile la perioada în care se muncea în cadrul CAP-urilor menţionând cuptoare cu o capacitate de

până la 50 de mii de cărămizi. Înălţimea maximă a unui cuptor este de 25 de rânduri de cărămidă

(alternativ 3 feţe – rânduri de cărămizi aşezate una lângă alta, fără spaţii libere, un grătar – cărămizi

aşezate cu spaţii libere între ele) peste „gura” acestuia, făcută din cărămizi aşezate în formă de

boltă.

După aproximativ o zi de ars, când focul s-a aprins bine în tot cuptorul şi arde mocnit, se

pune capacul (ultimul rând de cărămizi al unui cuptor, aşezate una lângă alta, împreună cu pământ).

Tot cu pământ se închid şi gurile cuptorului. După 1-2 săptămâni cuptorul se răceşte şi cărămida

poate fi vândută.

Pentru realizarea acestor etape este nevoie de vreme caldă, procesul de producţie al

cărămizii neputându-se realiza decât pe perioada verii. Astfel, lunile pe care meşterii le dedică

fabricării cărămizii sunt mai-septembrie.

Cărămidarii din Roseţi disting două tipuri de cărămidă tradiţională „ţigănească”: cea

realizată la masă şi cea realizată la groapă. Ambele moduri de producţie sunt transmise „din moşi

strămoşi”, însă diferă în funcţie de procedeul de producere. Astfel, cea realizată la masă este

specifică comunei Roseţi şi este mai modernă, aşa cum o numeşte un interlocutor, deoarece nu stau

mult timp cu picioarele în apă şi folosesc nisipul pentru a evita lipirea pământului de tipar. În

Spanţov98 şi spre Olteniţa, spun meşterii din Roseţi, se produc cărămizi „de apă”: cărămidarii din

Spanţov bagă tiparul în apă şi apoi o aruncă de sus, când vor să o toarne. În acest caz, apa exercită o

presiune asupra cărămizii.

Cărămizile trec prin 9 etape până ajung la vânzare. Iar timpul alocat confecţionării

cărămizilor variază în funcţie de numărul de cărămizi pe care meşterul şi le propune să le producă şi

de dispoziţia acestuia. Astfel, 1.000 de cărămizi pot fi făcute în patru-cinci ore, însă poţi ajunge să

le faci şi-n opt ore, dacă nu ai chef să faci prea multe şi o laşi pe soţie să termine99.

98 Localitate din judeţul Călăraşi.99 T.V., cărămidar, Roseţi.

84

Prima etapă constă în săparea unei gropi pentru a scoate pământ. Iniţial meşterii se gândesc

cât de mare trebuie să fie groapa, ca să le ajungă pământul pentru numărul de cărămizi pe care îşi

propun să-l facă. Se ia pământul din groapă cu cazmaua, iar în urma meşterului mai vine o persoană

cu lopata să adune şi să răzuie. Pregătirea pământului se face în seara dinaintea turnării cărămizilor,

pentru că pământul „dospeşte” până a doua zi.

În cea de-a doua etapă se formează câteva grămăjoare de pământ şi cu ajutorul sapei se

adună pământul sub forma unei farfurii cu marginile în sus, exact cum se face când se pregăteşte

mortarul. Apoi aduc apă cu găleata de la puţ, fântână sau gârlă sau bagă un furtun în mijlocul

grămăjoarei de pământ. Trebuie să se înmoaie bine pământul. Apoi cu sapa se încearcă pământul,

pentru a vedea dacă s-a udat peste tot. Dacă nu este destul de umed, se mai adaugă apă. După aceea

se ia la săpat bine mijlocul grămăjoarei de pământ, ca şi cum s-ar frământa pâinea, până ajunge la

consistenţa unei paste.

În cea de-a treia etapă se amestecă marginile cu mijlocul grămăjoarei de pământ. După ce se

amestecă bine, se adaugă o găleată cu apă ca să se ude tot. Aşteaptă puţin să tragă şi îl iau iar la

săpat. Se încearcă spargerea bolovanilor cu muchia săpii. Şi după ce a fost amestecat bine, se aşează

compoziţia precum cea de la mortar, adică se împinge spre centru şi se încearcă lipirea pământului.

Această nivelare se realizează cu partea exterioară a sapei, care a fost în prealabil udată.

Cărămidarii din Curcani realizează etapa frământării nu doar cu sapa, ci şi cu picioarele – o

persoană „calcă” continuu pământul umed:

Îl faci cu picioarele, intri în pământ aşa şi-l tragi cu sapa, îl înmoi, îl tragi cu sapa, îl faci... (S.D., cărămidar, Curcani) Îl ameţeşti ca pe o cocă, da' numai că-l faci cu picioarele. (T.B., cărămidar, Curcani)

Cea de-a patra etapă începe de la ora 5-6 dimineaţa şi constă în aducerea nisipului şi

formarea unei grămăjoare cu el, apoi se umple masa cu pământ, astfel încât să rămână colţurile

libere.

În următoarea etapă, a cincea, se bagă tiparele în apă, ca să se spele în interior şi în exterior,

apoi se freacă cu nisip, adică „se sărează”. Apoi se pregăteşte aria. Se nivelează pământul, se

presară nisip şi apoi se uniformizează nisipul pe arie cu ajutorul razei.

Mai apoi, în a şasea etapă, se aşează pe colţ tiparul şi se umple cu pământ, se nivelează

pământul din tipare cu o riglă din metal, se duce tiparul pe arie şi se toarnă cărămida. Activitatea de

umplere a tiparelor se reia după fiecare turnare. Dacă lucrează în echipă, se grăbesc unul pe altul.

Până la ora 12, 13 se termină de turnat şi apoi se lasă cărămizile la soare ca să se usuce.

85foto 3, 4, 5, 6

Cea de-a şaptea etapă este reprezentată de activitatea de uscare a cărămizilor, care poate dura

de la câte ore la câteva zile în funcţie de condiţiile meteo. Pentru a observa dacă o cărămidă este

uscată bine, se pune pe muchia mesei şi se loveşte cu palma. Dacă ţine, înseamnă că e uscată bine.

După ce se usucă toate cărămizile, în cea de-a opta etapă, se strâng de pe arie şi se formează

un „banchet”, adică se pun trei cărămizi sub forma unui „N”. Banchetul va avea o lungime de 2-3

m, în funcţie de preferinţă, şi o înălţime de 6-7 rânduri. Dacă se preconizează vreme ploioasă,

cărămizile se acoperă cu o folie, un celofan. Cărămizile se usucă în 10-20 de zile şi apoi se pun la

cuptor.

În cea de-a noua etapă se construieşte cuptorul şi se aşează cărămizile sub formă de N, ca la

banchet. Cuptorul se face de patru rânduri înălţime, cu un şanţ dintr-o parte a cuptorului în celălalt

capăt, pe centru, prin care să treacă aerul şi să se facă tiraj. Cărbunii se pun în şanţ. Se face zid la

cuptor din cărămizile care n-au ieşit bine şi se lipeşte cu nisip, pământ şi paie. Acest strat poartă

denumirea de „cămaşă” şi are rolul să izoleze focul. Când focul a ajuns la jumătate de metru, se

astupă găurile. Dacă începe să iasă abur şi nu mai iese deloc fum, iar cuptorul deasupra s-a ars,

atunci se lasă cărămizile la cuptor în medie 10 zile. Apoi se scot.

În producerea cărămizilor se utilizează: sapa, lopata, cazmaua, rigla metalică, tiparele, raza,

aria, masa şi cuptorul. Sapa, cazmaua, lopata, masa, tiparele, rigla metalică şi raza sunt ustensile

care se achiziţionează la o perioadă mai îndelungată de timp, atunci când se uzează. Masa, tiparele

şi raza pot fi confecţionate de meşter sau de un tâmplar. Masa este o masă pătrată de 1-2 m2 din

lemn.

Tiparul pentru cărămidă este fabricat din lemn, constituit din trei dreptunghiuri de o anumită

lungime, lăţime şi înălţime corespunzătoare tipului de cărămidă pe care îl fac (cărămidă de sobă sau

cărămidă groasă pentru construcţii). Raza este o ustensilă din lemn folosită pentru a uniformiza

nisipul pe pământ, sub forma unui băţ de 1,5 m la capătul căruia se află un triunghi isoscel.

Aria este o suprafaţă de teren din curtea cărămidarului, pe care sunt turnate cărămizile din

tipare. Cuptorul este realizat din pământ, nisip, paie şi cărămidă stricată. Acesta se aseamănă cu un

horn de formă trapezoidală aşezat în curte, în partea dinspre stradă sau chiar în afara curţii, lângă

86

FOTO: Cărămidari Vipere ti 1 - Cărămidă subţire înainte de ardereș

Foto 1: Cărămidar, desprinzând cărămida din cuptorul în

FOTO 3: Tipar pentru cărămidă subţire. Depozit de cărămidă făcut din chirpici

gard, aproape de stradă. Cuptorul are în general o înălţime şi o lăţime cuprinse între cca. 1,5-2 m, şi

o lungime 4-5 m. Cuptorului îi lipseşte partea superioară, astfel că gura cuptorului este descoperită,

parte prin care se văd cărămizile şi aburul ce iese prin ele. Cuptorul reprezintă un element de

diferenţiere între meşteri, nu numai din punctul de vedere al poziţionării lui înăuntrul sau în afara

curţii ci şi ca mod de amenajare şi protejare un cuptor este aşezat sub un cort din nailon pentru a fi

protejat de ploaie şi vânt; alt cuptor este lăsat pur si simplu fără a fi ocrotit cumva de ploaie.

Meseria de cărămidar este considerată de intervievaţi drept o meserie foarte grea, ce

presupune un efort fizic mare, dar şi lucru în condiţii grele, în noroi şi apă până la glezne. Un

cărămidar din Deaj, care se ocupă alternativ şi cu împletirea de nuiele, consideră cărămidăria o

muncă mai grea decât cealaltă:

E muncă mai grea la cărămidă, e mai greu, trebuie mâncare, e greu să lucrezi cu pământul, mai greu ca la sapă. (S.A., împletitor de nuiele şi cărămidar, Deaj)

• Rudarii, lingurarii, împletitorii

Noi lucrăm lemnul pe faze. Sunt 7-8 faze şi aşa îl lucrăm. (...) Lemnul trebuie respectat.

(I.L. rudar, Băbeni)

Prelucrarea lemnului în obiecte de uz casnic cunoaşte câteva etape:

Îl fasonăm. De exemplu, acesta este un chituc tăiat la o anumită dimensiune. Îl crăpăm cu pene de lemn, îi dăm o faţă dreaptă, cum i-am dat la ăsta, desenăm şi apoi îl scobim. Totul se face manual. Numai manual. Se dă cu teslă, apoi cu barda pe spate, se ia în interior cu scoaba... avem şi o cuţitoaie... Apoi femeile le finisează, le freacă. E greu şi ce fac femeile. (S.D., rudar, Băbeni)

Rudarii descriu mai multe procedee prin care lemnul este pregătit pentru lucru. Odată cu

trecerea timpului, cu experienţa acumulată, meşterii îşi individualizează un procedeu de lucru care

ajunge să îi definească la nivelul comunităţii sau la nivelul unei arii mai ample, rudarii cu care am

stat de vorbă fiind aproape de fiecare dată atenţi să emită enunţuri cu acoperire identitară:

Noi lucrăm lemnul pe faze de lucru... Cum se face la noi, aici, meserie adevărată nu se face în nicio altă parte. (L.I., rudar, Băbeni)

Meşterii care au avut ocazia să participe la ateliere de lucru, la târguri de creaţie, abordează

87

prelucrarea lemnului într-o manieră mai avansată, în care execuţia propriu-zisă este dublată şi de

explicarea şi înţelegerea fenomenelor care au loc în prelucrarea materiei prime.

În aceste situaţii, lemnul este lucrat în mai multe etape: alegerea materialului – etapă din

care au fost eliminate ritualurile de îngenunchere în faţa lemnului şi rostirea unei rugăciuni de

absolvire, cum se petrecea în mod tradiţional; depicare (etapă de tăiere brută a lemnului în bucăţi de

dimensiuni uşor ajustabile); secţionare (aducerea la o formă favorabilă prelucrării); borduire

(trasarea liniilor major de lucru, cu ajutorul toporului sau bardei); desen (trasarea liniilor fine de

contur); degroşare brută (aşchiere preliminară pentru conturarea formei incipiente); degroşare

semifinită (ajustarea formelor date anterior); tuns (conturarea formei finale cu ajutorul unei

cuţitoaie); croire (definitivarea formei obiectului); şlefuire (rafinarea formelor pentru a da fineţe

obiectului). Pentru respectarea tuturor fazelor este nevoie de o perioadă de aproximativ 3-4 luni. O

condiţie esenţială pentru calitatea obiectelor produse este ca lemnul să fie uscat.

Dacă nu e uscat, lemnul trăieşte. Mai trăieşte o perioadă, îşi absoarbe din atmosferă umiditate, folosindu-l îşi ia grăsimi, revine la viaţă. Îşi schimbă forma, se crapă. (I.L., rudar, Băbeni)

Pentru uscarea lemnului, mai ales iarna, rudarii folosesc afumarea. Lemnul este uscat la fum

cald, nu direct la foc, pentru a nu-şi modifica proprietăţile. O dată uscat prin afumare, lemnul de

lucru se ciopleşte pe lungime cu securea, se curăţă şi se uniformizează cu barda şi apoi se netezeşte

cu mezdreaua sau cu cuţitoaia.

Timpul necesar pentru transformarea lemnului în obiect variază în funcţie de tipul de obiect

creat: în cazul realizării unei linguri, lemnul este spart în bucăţi de dimensiuni mici şi apoi cioplit

până ajunge la o formă vag similară cu cea a lingurii. Metoda de lucru este aşchierea, fapt care face

să se piardă aproximativ 70% din volumul de material utilizat. După conturarea formei, urmează

etapa de desen, care se realizează cu ajutorul unui compas. Este important ca în etapa desenului

meşterul să lase o diferenţă între forma desenată şi cea dorită în final.

E un mic secret... trebuie să îi dai o diferenţă, ca atunci când se usucă să revină la forma perfectă, altfel scade, nu rămâne perfect rotund. (C.L., rudar, Băbeni)

Pentru producerea unei cantităţi de 100 de linguri e nevoie de aproximativ o lună

calendaristică.

Un alt exemplu este cel al găvanelor, obiecte din lemn similare unor boluri. Întrebuinţarea

acestora este diversă: depozitarea de fructe, pentru supă etc. Găvanele pot avea diferite dimensiuni

(ca diametru), iar producerea lor variază ca timp în funcţie de aceste dimensiuni.

88

Pe lună... Păi eu, de exemplu, reuşesc să fac cam zece piese din astea pe zi. (C.L., rudar, Băbeni)

Instrumentele pe care rudarii le folosesc pentru prelucrarea lemnului sunt cele tradiţionale,

„dacice”, după cum subliniază în cele mai multe dintre cazuri: topor, bardă, teslă, cuţitoaie/mezdrea,

scoabă, cuţite sau, instrumente mai puţin folosite în prezent, capra (compas pentru trasarea liniilor

curbe), florar şi horj (instrumente pentru ornamentare). În foarte puţine dintre cazuri tehnica

modernă este considerată utilă în prelucrarea lemnului. Stungul de lemn, maşinile de multiplicat nu

sunt instrumente tradiţionale şi nu sunt acceptate de către rudari. Abricht-ul este singurul care este

folosit pentru degroşarea semifinită a lemnului.

Truda muncii este cea care, cu toată încărcătura identitară a meşteşugului, i-a făcut pe unii

meşteri, alături de alţi factori grupaţi la analiza sustenabilităţii, să renunţe fără mari regrete la

rudărie. În Negoi, unde nu se mai găseşte decât o rudăreasă în vârstă, afectată de surzenie, un fost

rudar se explică astfel:

În primul rând, nu mi-a mai fost drag de ea, era plictisitoare. Păi un lemn când îl luai, taie-l, sparge-l, ciopleşte-l, lasă-l să se usuce, ia-l la scuţitoare, ia-l la teslă, ia-l la bardă, cu sfredelul.. (V.I., rudar, Negoi)

Lingurarii din Fildu de Sus lucrează lingurile din lemn de esenţă moale şi de esenţă tare.

Lingurile se confecţioneză cu precădere din lemn de salcie, plop, tei, paltin, frasin, prun, cireş.

Să faci o lingură nu-i aşa uşor, de şapte ori trebuie să o iei la mână până să capete forma finală. (T.G., lingurar, Fildu de Sus)

Pe scurt, după ce e adus din pădure, lemnul este bocit, uşurat, cioplit, tesluit, făcut din

custură, scobit, ca apoi în final să fie vândut ca lingură. Bocirea presupune tăierea lemnului în

formă de boci la dimensiunea obiectului dorit a fi confecţionat. Acestui procedeu îi urmează

„uşurarea”, care constă în eliminarea surplusului de lemn de pe lângă obiect; e limpede că în acest

stadiu lingurarii văd deja obiectul încastrat în lemn. Numele procedeului te duce cu gândul la faptul

că trunchiul copacului nu ar fi decât o închisoare pentru obiectul care urmează să fie făcut, iar

procedeul „uşorării” nu este altceva decât eliberarea acestui obiect din „închisoarea” sa. Odată

„eliberată” lingura, urmează cioplirea ei. Se subţiază coada prin procedeul tesluirii, apoi vine

89

Lingurari foto 1 Foto 6

scobirea părţii concave a lingurii cu scoaba şi în final lingura se mai şlefuieşte. Meşterii lingurari

din Fildu realizează modele pe lingură, incizii, motive geometrice.

Tot procedeul de fabricare al lingurii este manual. Meşteşugarii din Fildu sunt la fel convinşi

ca şi rudarii din Băbeni că, dacă cuiva i-ar trece prin minte să fabrice linguri cu ajutorul procedeelor

mecanice, acest lucru ar fi imposibil din cauza insensibilităţii maşinăriei.

O pui în stânga se rupe pe dincolo, o pui în dreapta, se rupe pe-aici. Nu ai cum să o faci la maşină. (Ş.I., lingurar, Fildu de Sus)

Alt produs pe care îl confecţionează meşterii fildeni sunt troacele sau cove ile. Troaca esteț

de fapt o covată potrivită frământării aluatului sau pentru păstrarea porcului tăiat, dar astfel de troci

se cumpără mai rar, iar cele cerute pe piaţa străină sunt mai mici şi probabil se folosesc drept

ghivece pentru flori, îşi imaginează meşterii. Realizarea coveţii este oarecum similară cu cea a

lingurilor. Presupune tăierea lemnului, retezarea lui la dimensiunile dorite, despicarea fiecărei bucăţi

în două cu toporul sau securea, scobirea în praguri cu toporul lung, cioplirea interiorului cu tesla,

finisarea interiorului, trasul la mezdrea / cuţitoaie a marginilor şi îndepărtarea surplusului de

material, uscatul lent cu gura în jos la soare.

Măturile sunt un alt produs confecţionat de meşterii din Fildu. Cererea pieţei i-a făcut pe

unii lingurari să se orienteze i către confecţionarea măturilor. Se cunoaşte confecţionarea a douăș

tipuri de mături, rotunde şi late. Ca să capete durată de viaţă mai mare şi să fie mai bine adunate,

măturile rotunde sunt legate în final cu cercuri de metal, ceea ce duce la un preţ puţin mai ridicat

decât al celor legate cu sfoară.

Uneltele lingurarilor, păstrate prin utilizare de la bunici sau străbunici, înseamnă o secure, o

scoabă (piesă metalică formată dint-o bară cu capetele îndoite în unghi drept şi ascuţite la vârf), o

teslă, un fierăstrău. Tot între ustensilele necesare practicării meseriei se pot enumera caii i căru aș ț

necesare pentru aducerea lemnului din pădure sau pentru transportul lingurilor în pieţe şi sate unde

urmează să fie vândute.

De i sunt de părere că meseria lor e frumoasă i nobilă, rudarii nu exclud că este i dificilă: ș ș ș

Munca în lemn e titanică, e foarte grea... e cea mai grea... (...) De asta se şi spune că cei care lucrează cu unelte care au coada de lemn au cea mai grea muncă. (I.L., rudar, Băbeni)

90

Lingurari foto 2 Lingurari foto 3 Lingurari foto 4

Lingurari Foto 5

Nu ştiu... Fiecare cu meseria lui... Toate sunt grele, dar cred că e mai grea asta în lemn. (B.B., rudar, Băbeni)

Împletitorii de nuiele din Gura Humorului descriu etapele meşteşugului lor la timpul trecut,

fiindcă aproape nimeni din sat nu mai face astăzi co uri: după ce nuielele erau strânse din pădureș

sau cumpărate de la pepinieră, în principal de bărbaţi, acestea erau duse acasă şi începea prelucrarea

lor. În primă fază nuielele erau curăţate, apoi fierte într-un cazan şi ulterior lăsate o perioadă la

uscat. Pentru că aceste materiale rezistă destul de mult, activitatea de împletit coşuri se practica în

toate anotimpurile, dar cererea cea mai ridicată era toamna, fiind determinată de utilitatea

produselor împletite în cadrul lucrărilor agricole. După uscare se începea efectiv activitatea de

producţie a obiectelor. Uneltele utilizate erau destul de puţine, în principal era nevoie de un cuţit şi

de un suport pentru obiectul lucrat, acesta fiind de cele mai multe ori un scaun.

Prima parte care se realiza era fundul coşului. Meşterii făceau mai întâi o cruce sau puneau

beţele în formă de cerc şi printre acestea începeau să împletească, până la înălţimea dorită. Cea mai

complicată etapă în realizarea coşurilor era cea a mânerelor, deoarece acestea trebuiau să fie

suficient de rezistente pentru a susţine greutatea care urma să fie transportată.

Se merge în luncă, se strânge un braţ de nuiele pe care le duci acasă şi le prepari, le curăţa. De obicei le curăţa şi le dau cu apă fierbinte, într-un cazan. După aceea le lăsa să se usuce un pic, apoi punea un scaun în mijlocul ogrăzi şi apoi începea să lucreze cu un cuţit. Se face mai întâi o cruce şi apoi băga printre ele şi făcea fundul la coşarcă şi începea să împletească. Apoi începea să vină cu nişte nuiele în sus şi aşa se făcea. (T.S., rudar, Gura Humorului)

A adar, mai întâi se instalează urzeala pe război în şnururi paralele de papură (realizate înș

prealabil) foarte bine întinse. În partea de jos a războiului este spata, un instrument cu care se

compactează rogojina ce prinde contur pe măsură ce lucrul înaintează. Găurile spatei pot fi mai dese

sau mai rare, în funcţie de utilitatea rogojinii, de dorinţa clientului şi de durabilitatea estimată a

produsului. Iar când totul se termină, se taie din război urzeala şi se izolează capetele, finisându-se

corespunzător. De la iniţierea urzelii şi până când este gata rogojina durează 3, poate 4 ore. Pentru o

astfel de rogojină (175/200 cm) lucrează 2 oameni; se lucrează efectiv 15-16 ore în care pot fi gata

3, maximum 4 bucăţi.

După uscare, cu ajutorul unui război de tipul celor de ţesut, se realizează o suprafaţă

91

Foto Rogojinari Călui: Urzeala

compactă, mată, obţinută prin împletirea firelor de stuf. Aceasta este rogojina. În cazul paporniţelor,

al coşurilor de rufe, al „şnurului” necesar în executarea micilor decoraţiuni, al pieselor mici de

mobilier sau al unor obiecte de artizanat, ceea ce se obţine după împletire este supus unor operaţii

de alăturare a diverselor fragmente.

Capitalul fix este extrem de restrâns. Practic, se reduce la doar 3-4 obiecte şi câteva ustensile

– în primul rând, instrumentele de tăiere, dintre care secerile sunt cele mai potrivite şi mai utilizate

în recoltarea stufului. În momentul executării se utilizează războiul şi spata. Ambele sunt construite

în întregime din lemn. În comunitate se vehiculează ideea că fiecare familie are unul, deşi realitatea

pare a contrazice parţial această afirmaţie, obiectele fiind din ce în ce mai rare în gospodării, în

special în cele ale tinerilor.

Potrivit localnicilor, în trecutul îndepărtat rogojinile aveau o largă utilitate ca obiecte casnice

folosite pentru aşternuturi sau paturi, drept covoare sau în despărţirea diverselor spaţii interioare. În

gospodărie erau şi sunt folosite pentru învelirea culturilor agricole pe timp de iarnă, sau pentru

protejarea suprafeţelor recent betonate, pentru conservarea cimentului. Dacă înainte erau o (simplă)

necesitate primară, împletiturile au devenit apoi un accesoriu dispensabil, pretenţios şi pur

decorativ: înlocuitor pentru lambriu, umbrele pentru soare.

În ceea ce priveşte standardele obişnuite, criteriile sunt clare: firul de stuf trebuie să aibă

circa 5 cm în diametru iar cea mai mare parte din producţie este sub forma unor suprafeţe

rectangulare, cu dimensiuni între 150 şi 200 de cm. Aceste standarde sunt reglate de materia primă,

ce rar are dimensiuni de peste 250 cm. Într-o mai mică măsură, meşterii locali au utilizat pănuşi de

porumb sau lemnul de răchită în activităţile profesionale.

Am făcut fotolii, am făcut câte şi mai câte dă minuni, mă duceam cu ele pă piaţă … (G.T., împletitor, Călui)

Obiectele produse pentru uzul casnic sau pentru gospodărie erau mai uşor de realizat decât

cele de artizanat, decorative. Un rudar ajungea să producă într-o lună până la 40 de obiecte pentru

uzul casnic sau pentru gospodărie. Deşi în mare parte lucrau la liber, pe stoc, existau şi momente

când realizau produse la comandă pentru oamenii din zonă sau pentru cooperativele agricole care

existau înainte de 1989.

Co urile artizanale se produceau în număr mai mic decât cele utilitare,ș

având i un proces de realizare mai îndelungat, determinat de dorin aș ț

me te ugarilor de-a face obiecte cât mai frumoase; exista chiar o concurenţăș ș

între rudari în ceea ce priveşte noutatea acestui tip de produse. Cu cât cineva era

92

Figura 5. Coşuri

împletite din nuiele

utilizate în agricultură

sau cu uz casnic

mai inovativ în domeniul obiectelor decorative, cu atât reuşea să-şi atragă un număr mai mare de

clienţi, dar şi respectul celorlalţi din breaslă.

Pentru a executa o rogojină de dimensiuni standard (175/200 cm) este nevoie aşadar de 2

persoane pentru aproximativ 3 ore. Pe durata unei zile extinse de lucru, se pot produce 3, maximum

4 astfel de obiecte. Într-un an, ar însemna un maximum de 700 de bucăţi. Într-o lună, cel mult 70 de

bucăţi.

Şi ca să faci o rogojină dintr-aia consumi aproape 2 pachete dă ţâgări. Da’ ca să spargi şi papura, să faci şi nodul, să faci şi una şi alta… Şi nu dă randament. Dar ca să fii în formă?! (G.T., împletitor, Călui)

În aceste condi ii, oamenii fac aprecieri despre truda muncii, amintindu- i mai ales despreț ș

perioadele când ziua lucrau la ora sau la câmp, iar me te ugul îl practicau noaptea, cândș ș ș

responsabilităţile gospodăriei sunt mai puţine, când animalele i copiii dorm, iar interacţiunea cuș

vecinii este redusă:

Te sculai de la 12 din noapte şi făceai până la 12 la rogojină, pe urmă treceai să spargi papura aia, răsuceai să iasă aţele. Din nou toată ziua continuam. (…) Muiam de seara papura, chiar iarnă dacă era. Îngheţa până la 1-2 din noapte, o scuturam de zăpadă, de gheaţa şi o luai şi o scuturai, o băgai în casă acolo şi te apucai şi făceai la rogojină. Mai îngheţa mâinile... mai puneai pe plită, colo la sobă... Ba cu apă caldă… (interviu de grup împletitori, Călui)

O ia de la început. Papura ştiţi cum e? Un fel ca prazul… Trebuie s-o desfaci, s-o pui, s-o iei, materialul ăla să-i faci urzala, că dacă nu-i faci urzala n-ai făcut nimic. (A.T., împletitor, Călui)

• Hămurarii

Pentru producerea obiectelor din piele este necesară întâi prelucrarea pielii; în cazul

hămurarilor din Dobric, această etapă se petrece în atelierele proprietarilor români, cărora urmează

să le fie vândute şi produsele finite. Prelucrarea pielii decurge astfel: pielea crudă este adusă la

tăbăcărie de la abator, bucăţile de piele sunt introduse în butoaie speciale şi sunt prelucrate cu

chimicale. În momentul în care se consideră prelucrate, sunt scoase din butoaie, sunt întinse pe

panouri, iar după ce se usucă, bucăţile de piele sunt întinse cu ajutorul presei şi sunt tăiate pe straturi

sau sunt lăsate în forma iniţială, în funcţie de cerere.

Următoarea etapă este cea în care persoana desemnată pentru croit va măsura bucăţile de

93

piele şi, după calcule, va hotărî care dintre componentele hamului vor fi realizate şi câte bucăţi vor

ieşi dintr-o piele:

Cuţitul de croit se reglează la o dimensiune care trebuie. Pielea trebuie calculată. Măsurată cu metrul, împărţită, ce-mi iese de-aici? Îmi iese un fund sau o perinuţă? Deci dacă am de făcut 10 hamuri sau 20, din pielea asta dacă-mi iese perină la un metru şi zece, atunci ei fac 10 perini. E o piele care are dimensiune mai mare, fac funduri, că-mi trebuie la fund un metru treizeci. Fac 20 de funduri, le-am tăiat, le bat în cuie, le pregătesc, le dau la ăştia la cusut. După aia fac piepturile care vin la un metru cincizeci. Alea vin îndoite. Îs pe dimensiuni piesele, ca să se potrivească la cal. Este cal mai mare, este mai mic, faci mai multe dimensiuni ca să se potrivească-n târg. Că de aia are şi cataramele, că se reglează. (I.S., hămurar, Dobric)

Componentele unui ham sunt: căpuţan (care au ca accesoriu ochelarii de cal), pieptar,

juguleţ, perniţă, opritori (în număr de două), spătar şi fundul hamului. Pe fiecare componentă, după

ce este croită cu cuţitul de croit şi după ce i se vor face marginile pe care urmează să fie făcute

găurile sau unde vor fi introduse acele de cusut, se va mai aplica un strat de vopsea (neagră sau

maro, depinde de comenzi sau de preferinţa proprietarului). După ce sunt lăsate la uscat, vor fi

îndoite şi bătute în cuie pentru a fi fixate, fixarea lor va ajuta la coaserea corectă, de-a lungul liniei

ştanţate de croitor.

Într-un atelier sarcinile sunt împărţite, fiecare muncitor va efectua câte o operaţie: un singur

om la croit şi la pregătire înainte ca piesele să fie date la cusut, 3-4 oameni care să se ocupe de

coaserea diferitelor componente ale hamului, în unele cazuri există o persoană care se ocupă de

feronerie şi creează inele şi belciuge care oferă hamului capacitatea de a rezista forţei calului.

Cel care croieşte va crea şi un fel de cipşă, o bucată de piele căreia i se creează modele pe

margini cu ajutorul potricalelor, pe aceste margini sunt fixate, cu ajutorul ciocanului, capse cu rol

decorativ. Tot aceeaşi persoană va prinde inelele, cataramele şi ţintele de componentele ce necesită

aceste accesorii.

După ce au fost cusute, componentele hamului sunt verificate, numărate şi apoi sunt

depozitate într-un loc special amenajat, ferit de umezeală sau de razele directe ale soarelui. Câteva

dintre componente vor fi asamblate, dar asamblarea se produce în general în momentul în care se

ajunge în locul special amenajat pentru un târg, pentru a fi expuse posibililor cumpărători.

Hamurile care au calitatea cea mai bună sunt cele confecţionate din piele de vacă. Fiecare

proprietar are propriul model pe care îl expune pe piaţă, în urma alegerii zonei în care a preferat să-

94

foto hămurari dobric 3

şi comercializeze marfa. Modelul ales trebuie să corespundă cu cerinţele cumpărătorilor din zona

respectivă şi să respecte tradiţiile populare prin utilizarea unei anumite cusături în aţă albă sau

neagră, în cosoaie albe, gri sau crem, chiar şi în culoarea hamului: în Dobric se fac hamuri integral

negre, hamuri roşii şi hamuri maro cusute cu cosoaie crem. Accentul se pune în special pe căpuţane,

pentru că acestea indică zona pentru care sunt făcute.

La rândul lor, şi meşteşugarii romi îşi recunosc produsele:

Ascultă, fiecare meseriaş, eu dacă hamul cusut de mine-l găsesc în Constanţa pe-un cal, şi-l văd la om în Constanţa, eu-mi cunosc lucrul! Fiecare-şi cunoaşte lucrarea lui! (I.S., hămurar, Dobric)

În afară de hamuri, proprietarii mai vin pe piaţă şi cu produse precum curele de ceasuri,

curele pentru câini, curele pentru pantaloni şi chimire; producătorii î i manifestă i aiciș ș

creativitatea, producând modele ştanţate, cu utilizarea de capse şi de ţinte care să atragă aten ia cândț

sunt scoase pe pia ă.ț

Hămurarii din Medgidia prelucrează ei înşişi pielea din care vor face harnaşamentul pentru

cai:

... capeţeaua, jug, trup, ştreanguri tot, de noi, argăsim pielea… Deci cu pielea de vită vine cum vine de la vacă, cu păr pe ea, o băgăm la var, după aia la piatră arsă, după aia o croim, o coasem, o curăţăm… (F.R., hămurar, Medgidia)

Condiţiile de muncă ale hămurarilor nu sunt deloc u oare, dacă avem în vedere căș

majoritatea etapelor pe care le presupune procesul de producţie se realizează rudimentar: pielea este

curăţată de păr manual, deşi este îmbibată cu o substanţă foarte puternică şi nocivă, iar croitul iș

cusutul se fac de asemenea manual. Puţini dintre cei care se ocupă cu acest meşteşug au reuşit să-şi

cumpere unele unelte care să le uşureze munca. Prelucrarea e îngreunată suplimentar de dificultăţile

întâlnite în achizi ionarea materialelor necesare:ț

Urmează etapele de prelucrare. O bagi la var, o argăseşti cu sulfat de aluminiu, şi nu se mai găseşte…şi cumperi şi n-ai de unde să iei… e greu. Pe urmă începi să croieşti, să tai, să... toate astea... (interviu de grup hămurari, Medgidia)

• Căciularii

Pentru realizarea de căciuli şi cojoace, blănurile se pregătesc şi se finisează prin ajustare,

95

foto 1,

după care se pun la uscat pentru a fi prelucrate ulterior. Operaţia principală, considerată de căciularii

din Iara o „artă”, este croitul căciulilor. Croiala căciulii îi revine bărbatului, care cunoaşte partea

artizanală a meseriei şi o practică cu multă îndemânare. Pentru această etapă meseriaşul are nevoie

de un şablon în forma căciulii, lunguiaţă şi conică sau plată la vârf. Pentru toată croiala căciulii se

folosesc tipuri diferite de şabloane: pentru cozoroc, pentru suprafaţă plată a acestui tip de căciulă.

Şabloanele sunt din diverse materiale: carton, muşama şi tablă subţire. Şablonul se aplică pe blană,

se trasează forma dorită, după care se taie blana cu o foarfecă de cojocărie. Se taie bucăţile în

funcţie de modelul căciulii. Dacă se confecţionează o căciulă simplă şi conică la vârf, se taie trei

bucăţi, dacă ea este plată se taie două bucăţi, partea de deasupra şi cozorocul. Deoarece în

componenţa unei căciuli din blană de miel nu intră o singură piele, ci una şi jumătate sau mai multe,

atenţia meseriaşului se focalizează pe îmbinarea exactă a părţilor, astfel încât printr-o croială

măiastră să dea uniformitatea părţilor care se îmbină. Ca să obţină o circumferinţă potrivită capului,

meseriaşul foloseşte diverse calapoade din lemn în valoare de 50 lei două bucăţi. Căciula este

umezită în apă şi forţată pe un calapod, tocmai pentru a corespunde mărimilor diferite cerute pe

piaţă. Toată operaţia de fabricare a unei căciuli se desfăşoară pe parcursul a două ore. Unii fabrică

aceste căciuli într-un spaţiu special amenajat de vreo 15 metri pătraţi în care au lumină şi căldură,

iar alţii îşi împart casa cu propria meserie.

Primăvara luăm pieile, trebuie argisite... trebe cromate… dacă nu-i cromată. Mai demult căciula nu erau… că nu era cromul, că dădeau moliile în ea. Acuma noi le cromăm, trebe pusă berteliile, trebe trasă, trebe întinsă, trebe căptuşelile tunse, după aia meri la piaţă. (T.I., căciular, Iara)

Mijloacele de producţie sunt atât manuale, cât şi mecanice. Cine nu beneficiază de o maşină

de cusut va lucra căciula doar manual. Din cei intervievaţi doar doi aveau maşină de cusut, marca

Zinger. În trecut părinţii localnicilor coseau căciulile doar manual. Diferenţa dintre coaserea căciulii

cu maşina sau cu acul nu vizează calitatea căciulii, ci timpul de producere şi efortul fizic depus. Cu

maşina de cusut se cos părţile componente ale căciulii şi se tiveşte partea din interior, căptuşeala. La

căciulile cu bordură se tiveşte partea de sus a bordurii. Cei care nu beneficiaza de o maşină de cusut

execută aceste operaţii cu un ac special de cojocarie în trei dungi. În fabricarea căciulior, la nivel

manual se folosesc: foarfece de cojocărie, aţă, ace, stofă, tromp, calapoade formate din diverse

esenţe de lemn ca stejarul, fagul şi, cel mai bun, cel din lemn de plop, şabloane din diverse

materiale: carton, muşama sau tablă.

96


Aicea nu lucrai pe ore. Era o plăcere.

Producerea sitelor şi a ciurelor – narată şi ea la trecut de puţinii sitari rămaşi în Mărtineşti –

constau în mare măsură din prelucrarea veştii. Din veşcă, meşterii potriveau o bucată cu lungimea

de 60-150 cm, în funcţie de tipul de sită (sita mică pentru făina de grâu putea avea 20-25 de cm

diametru, în timp de sita pentru făină de mălai sau ciurul puteau avea un diametru de până la 60 de

cm), din care pregăteau marginea sitei, care trebuia să aibă o înălţime de 10-18 cm. Pentru acesta

pregăteau mai întâi cuiţele pentru prindere. Puneau cuiţele într-o plasă metalică şi le băgau în foc

până se înroşeau, după care erau scoase şi curăţate de jar sau funingine („ca să nu murdărească

veşca”). Această operaţiune avea rolul să înmoaie cuiele pentru a fi mai uşor de îndoit după ce erau

bătute. Apoi arcuiau veşca şi închideau un cerc, prin suprapunerea capetelor veştii pe o distanţă de

5-10 cm şi bătând 10-15 cuiţe pentru rigidizare. Apoi capetele cuielor erau îndoite şi adâncite în

materialul lemnos ca să nu zgârie la mână pe utilizator100. Tot din veşcă meşterii mai pregăteau un

cerc cu o lăţime de 3-6 cm care trebuia să se muleze strâns pe diametrul exterior al marginii sitei şi

care avea rolul să ţină pânza sitei întinsă. Aici se făcea diferenţa de măiestrie între un diletant şi un

sitar autentic, pentru că, dacă începătorul nu strângea bine acel cerc, se întâmpla să cadă fundul

sitei. Pentru realizarea cercului se repeta procedeul de mai sus. Cele două elemente circulare urmau

să fie curatate de asperităţi şi finisate înainte de a pune pânza. Apoi se aşeza pânza întinsă deasupra

marginii sitei şi se fixa cercul prin apăsare, până ce se ajungea ca marginile celor doua cercuri să fie

la acelaşi nivel cu cel al pânzei întinse, procedeu care rigidiza sita şi menţinea pânza tensionată. Sita

trebuia să aibă pânza întinsă perfect, fără nici o cută, şi să fie bine rigidizată.

În funcţie de necesităţi, sitele erau de diferite mărimi iar pânza putea fi mai deasă sau mai

rară. Pentru făina de grâu se confecţionau site cu pânza fină din cupru (fachiol) sau din plasă

zincată. Pentru făina de mălai se confecţionau site din pânză zincată sau, mai nou din plasă de

plastic (cum e plasa de ţânţari101).

Sitarul lucra întotdeauna singur la producerea sitelor şi, în funcţie de îndemânare, putea să

finalizeze un produs în 10-15 minute, având o productivitate de 70-100 de site pe zi.

Aicea nu lucrai pe ore. Era o plăcere. Fac astăzi 20 de site şi mă duc mâine la piaţă sau pe sate. Dar când mă duc la un târg, la două-trei târguri, cum era... Eu am rămas [orfan] de la 5 ani de tata. Şi mama... se punea de făcea lucru şi lucra. Se punea într-o zi şi lovea 50-60 de site. Mama. Apoi, un bărbat harnic, care îşi respecta meseria şi era harnic, făcea 100 de site la zi. (P.T., ciurar, Mărtineşti)

100 P.T., ciurar, Mărtineşti.101 Idem.

97

Pentru procesul de producţie se foloseau ca unelte ciocănelul şi nicovala (care putea fi şi o

bucată de şină de tren). Pânza se tăia cu foarfeca. Pentru finisarea marginilor de lemn şi înlăturarea

asperităţilor, meşterii foloseau uneori un „şmirghel” mai fin sau mai dur.

Pentru confecţionarea ciurelor procedeul nu era mult diferit în comparaţie cu producerea

sitelor. Marginile se confecţionau în mod identic cu cele de sită, cu menţiunea că era folosit un

material mai rezistent, respectiv veşca de fag sau chiar de brad. În ce priveşte „pânza”, în mod

tradiţional acesta era o piele de viţel sau, mai rar, de porc, tăbăcită şi prelucrată, care era apoi

găurită şi putea fi întinsă pe ciur. Presupunând un procedeu mai complicat de pregătire a pielii şi

fiind din această cauză şi mai scump decât sita (preţul unui ciur putea fi echivalentul a 4-5 site),

ciurele se făceau mai frecvent la comandă, preţul târguindu-se dinainte. Cel mai des se confecţionau

ciure din piele de viţel, însă cele mai apreciate şi mai scumpe erau confecţionate din piele de porc

care era însă foarte greu de obţinut deoarece în orice gospodărie ţărănească pielea porcului era

păstrată ca şorici pe slănină. Pentru efectuarea găurilor în piele, „ciuruit”, se folosea o sulă, după

care pielea era fixată cu cercul ciurului prin procedeul amintit anterior. Cel mai frecvent se realizau

însă ciure cu plasă metalică. Era o plasă mai rară, cu orificiile de cca 2 mm. Acestea erau, de fapt,

nişte site mai mari, iar cele care se confecţionau din veşcă se faceau la fel ca sitele pentru făină. Se

realizau, de asemenea, şi ciure cu margini din tablă zincată, făcând astfel apropierea între

meşteşugul ciurăritului şi cel al tinichigiilor.

Şi meşteşugul sităritului are o componentă performativă, care poate eventual să marcheze

continuitatea dintre munca de acasă şi vânzare, avantajul nemaifiind la sitari asigurarea că e vorba

de o creaţie manuală, ci spectacolul muncii în sine:

Să zicem tu, să zicem că mergi până în Rediu102. Şi tii că mergi până înș Rediu. Şi nu te omori [cu lucrul]. Îţi faci 10 site azi. Te pui, faci 3 site, mai stai, mai faci... dar când ştii că ai de mers la un târg sau la o piaţă şi stai vreo 2-3 zile plecat. Păi ţi-ai făcut 100 de site sau 200. Sau i-aiț facut 100 de bucăţi, sau 50 de bucăţi, ai mers la piaţă, ţi le-ai aranjat frumos, şi tu te-ai pus aci frumos, şi-ti faci în piaţă lucrul... Şi acuma, prin partea Sibiului este un sitar acolo, şi în Turda a fost... român. Vedea că-i merge treaba, se punea şi lucra... şi se uita lumea la tine. (P.T., ciurar, Mărtineşti)

O funcţie secundară a performativităţii o reprezenta asigurarea că produsul e rezistent şi,

deci, destinat unei folosiri de durată: pentru a demonstra rezistenţa sitei se întâmpla ca meşterul,

când era într-o piaţă, să pună sita jos şi să se urce cu picioarele pe ea, probându-i astfel rezistenţa.

102 Sat vecin.

98

3.3. Organizarea muncii

3.3.1. Organizarea temporală

Organizarea muncii pe axa timpului este influen ată de diver i factori în cadrul fiecăruiț ș

me te ug în parte; în unele cazuri e vorba de accesibilitatea – fizică (sezonală) sau logistică – aș ș

materiei prime, în altele de ciclurile zilei, în altele de vânzările prospective şamd.

Meşteşugul cărămidarilor pare, la o primă privire, cel mai dependent de factorul temporal.

Ei nu lucrează decât vara, din mai până în septembrie, cât e cald afară şi cărămizile nu sunt

ameninţate de ploi. i, în plus, tocmai pentru că lucrează vara, pe parcursul zilei cărămidarii î iȘ ș

limitează activitatea la orele dimine ii, când nu e mult prea cald afară, fiind vorba de ore întregi deț

stat în soare.

Împletitorii de nuiele lucrează, de asemenea, mai ales vara, sau cel pu in atunci recolteazăț

materia primă. Se pleacă după papură în jur de 15-20 iulie, când apa e caldă iar stuful la maturitate.

După cel puţin 2 săptămâni de la recoltare, stuful poate fi utilizat.

Când începe să coacă miezu’ ăla ca lumea, să nu fie crudă. Că dacă e crudă, nimic. Dacă o dobori jos, nimic… (…) Dacă e prea crudă, începe din interioru’ ei, rămâne miezu’ ăla şi se sfoiegeşte. Se strică… (R.T., împletitor, Călui)

Fierarii din Ostroveni, specializa i în por i i garduri, lucrează i ei mai mult în primaț ț ș ș

jumătate a anului, dar asta pentru că atunci e cererea mai însemnată – primăvara se întorc cei pleca iț

la muncă în străinătate i au bani pentru porţi noi:ș

În primăvară când e, se deschide timpu’, mai vine unu de la Italia, mai vine unu din Spania şi mai face câte o pereche de porţi. (C.G., fierar, Ostroveni)

i rudăritul e legat de anotimpul cald, de data aceasta din cauză că ziua e mai lungă i, cumȘ ș

unii lucrează în încăperi fără curent electric, nu se pot folosi decât de lumina naturală pentru

realizarea obiectelor:

De obicei în tindă, un hol un pic mai mare, îşi practicau meseria pentru

99

că în familiile noastre sunt mulţi copii şi e nevoie de un spaţiu separat pentru a nu fi deranjaţi la lucru. Nu prea exista curent electric înainte şi de obicei se lucra dimineaţa sau ziua, când era lumină. De aceea vara producţia era mult mai mare decât iarna. (T.S., rudar, Gura Humorului)

Boldenii î i cumpără florile de la angrosişti, în general, o dată la 2-3 zile, deoarece nu rezistăș

mai mult de atât, şi trebuie vândute înainte de a-şi pierde aspectul. Mai demult, cumpărarea florilor

se făcea în noaptea de dinainte, iar fiecare florăreasă încerca să obţină cele mai proaspete şi mai

ieftine flori de pe piaţă.

- Şi nu era florăria asta de azi, acum stai şi te duci, te odihneşti... Deci dac-ajungeai la 12 noaptea pe piaţă era târziu. - A fost amărăciune zilele alea...- A.... la 10 jumate cel târziu trebuia să fii pe piaţă. - Altfel nu mai prindeai nimic. (V.D., D.I., boldence, Bucureşti)

Acum florarii pot merge să cumpere flori la orice oră, în principiu, dar în practică preferă să

meargă dimineaţa, pentru a nu-şi întrerupe ziua de lucru.

- Şi de câte ori pe săptămână mergeţi să luaţi? - Cam la două zile, că nu-i marfa multă. (…) Dimineaţa când mergem trebuie ne sculăm la trei. - De ce?- Să luăm şi noi de la ţărani. Restul e Olanda...- Până când staţi aici? Până la 6?- 10 - 11, închidem la 7 - 8, dar până mai strângem, schimbăm apa... De la ora 6 nu mai vine nimeni... (discuţie cu A.T., I.G., boldence, Bucureşti)

Florile se aduc cu maşina personală sau cu taxiul sau sunt chiar livrate direct la chioşc. De

asemenea, se mai aduce apă de-acasă (V.D. şi D.I. aduc câte un bidon cu autobuzul în fiecare zi), şi

în unele cazuri se cară florile aruncate şi alte deşeuri, strânse în saci mari de gunoi.

În timpul zilei în florării se execută diferite operaţiuni: realizarea de buchete şi aranjamente,

tăierea codiţelor, schimbarea apei şi spălarea recipientelor, selectarea florilor care trebuie aruncate,

măturarea trotuarului din jurul chioşcului, iar la deschidere şi închidere mutarea găleţilor cu flori în

afară (dimineaţa) sau înăuntru (seara).

Nego ul cu flori ocupă tot anul, într-un ritm sus inut, care se nu datorează doar naturiiț ț

perisabile a produselor, ci i sistemului de cumpărare i de creditare stabilit între angrosişti şiș ș

100

andetailişti. Şi unii, şi alţii îşi permit cu greu să-şi ia zile libere sau concediu. În plus, natura iș

ritmul deja încetă enit al cumpărării florilor face ca absen a din pia ă să ri te să dea peste cap oț ț ț ș

afacere de familie nu doar în zilele de sărbătoare, când vânzările sunt sus inute, ci i în zileleț ș

obi nuite:ș

- Şi concediu, nu v-aţi mai luat, nici nu ştiţi ce-i aia.- De revelion, şi în ianuarie, vreo trei zile.- Când e mai lentă treaba. - Pentru că nu poţi să renunţi din cauză că-ţi pierzi clienţi, pierzi furnizori, ai intrat într-o horă din care nu mai poţi să ieşi. Aici cheltuielile merg, şi dacă ai închis, nu poţi să pleci.- Şi marfa... care trebuie vândută.- Pierzi furnizorul, şi clientul, vine o dată de două trei ori, se duce în altă parte, se-obişnuieşte...- Spuneţi de ăştia cu chioşcurile…- Îi prind alţii cu caietu' pe datorie, vin îţi aduc banii, apoi gata i-ai pierdut. Aici nu te poţi opri niciodată. (discu ie cu V.D. i D.I., boldence,ț ș Bucure ti)ș

Pentru a fi siguri că vând, majoritatea angrosiştilor ţin deschis aproape toată ziua. F.R. stă de

dimineaţa până seara, iar noaptea vin nevasta şi mama sa să vândă. V. stă în piaţă (unde şi doarme

iepureşte, pe un scaun), cu zilele: noi am vorbit cu ea vineri, iar ea venise la piaţă de miercuri

dimineaţa.

i lăutarii se organizează în func ie de factorul timp, de data aceasta pe parcursulȘ ț

săptămânii, deoarece petrecerile sunt de obicei la sfârşit de săptămână; în consecinţă, repetiţiile se

desfăşoară în zilele lucrătoare, cu excepţia zilei de luni, când se odihnesc. De fapt, organizarea în

func ie de timp e descrisă de lăutarii din Alma u la trecut, pentru că astăzi ciclicitatea nu se maiț ș

respectă întocmai, pe fondul lipsei de cerere, semn al destructurării meşteşugului însuşi, pentru care

împărţirea în timp era la un moment dat relevantă. Astăzi cântatul acestor lăutari nu se desfăşoară cu

o cadenţă clară, de tipul moment de cântat, momente de studiu sau odihnă, specifică unor vremuri

când lăutarii nu munceau, doar cântau103. Lăutarii care astăzi nu se ocupă doar de cântat, adică cei

mai mulţi din localitate, î i asigură existen a din desfăşurarea unor munci ocazionale, sezoniere. ș ț

103 I.T., lăutar, Almaşu.

101

3.3.2. Organizarea spa ialăț

Între meseriile care depind de criteriul spaţial se remarcă din nou cel al cărămidarilor.

Înainte de-a se apuca de lucru, ei aleg mai întâi terenul, care trebuie să aibă un pământ argilos, aflat

lângă o sursă de apă, de multe ori în câmp deschis. Cărămidarii fac cărămizi de lut din pământ

argilos. De regulă aceştia îşi fac aceste ateliere improvizate pe malul unui râu astfel încât să poată

lucra lutul cu apă şi să amenajeze şi cuptoarele de ardere. În plus cărămizile se usucă mai repede pe

malul râului în perioada de vară.

Şi împletitorii de nuiele din Călui subliniază importanţa locaţiei în care-şi desfăşoară

meşteşugul, datorată de data aceasta condiţiilor de prelucrare a stufului: se lucrează într-o încăpere

specială, bine încălzită, din cauză că materialul e pretenţios, iar oamenii stau ore întregi cu mâinile

în apă – stuful se udă în permanenţă cu apă călduţă, pentru o mai bună manevrabilitate. Vara

războiul e întins afară. Pe timp de iarnă, materia primă mai întâi se usucă; dacă nu e uscată, prinde

sfoiag. Se păstrează la uscat două sau trei ore înainte de a o folosi (de regulă, timp în care se

lucrează o alta). La uscat se plasează şi după finalizarea execuţiei, pentru a ieşi din ea apa de care a

fost nevoie în timpul lucrului.

Fierarii dispun, în majoritatea localită ilor studiate, de ateliere de lucru, fie unele proprii, fie,ț

mai frecvent, organizate împreună cu al i fierari din localitate. La Comăne ti, atelierul de fierărieț ș

are aspectul unei construcţii improvizate, fiind o încăpere cu doar doi pereţi. Pe pereţii atelierului

fierarii depozitează uneltele, care se utilizează de către toţi fierarii, fiecare dintre ei a contribuit la

creşterea numărului acestora.

3.3.3. Organizarea socială

În această secţiune vom urmări două paliere ale organizării sociale a muncii: desfăşurarea

procesului de producţie (şi vânzare) în cadrul familiei – extinsă, unde e cazul, la neam i/sauș

vecinătate –, subliniind rolul femeilor şi al copiilor, şi la nivel formal, adică prin existenţa (sau

potenţiala existenţă, înţelegând prin aceasta că e indicată sau comentată de meşteşugari înşişi) unor

forme de cooperare în cadrul breslei. Acolo unde a fost posibil, am urmărit cele două aspecte,

asocierea formală i asocierea informală, consecutiv, în cadrul aceluia i me te ug, pentru a observaș ș ș ș

102

îndeaproape unde anume tiparul asociativ manifest în cadrul familiei ezită să se reproducă în cadrul

colectivită ii sau al breslei. Anticipând, asocierea formală e privită cu neîncredere de majoritateaț

responden ilor, în parte pentru că e un concept difuz, vag, construit în parte pe experien aț ț

colectivizării din comunism104 i în parte pe experien a economiei de pia ă, care a ascu itș ț ț ț

concuren a i a înrăută it condi iile de desfă urare a majorită ii me te ugurilor tradi ionale rome ( iț ș ț ț ș ț ș ș ț ș

ne-rome deopotrivă). Atomizarea breslelor poate fi pusă în bună măsură pe seama condiţiilor

concurenţiale dezvoltate de economia postsocialistă, dar ea nu trebuie înţeleasă ca un „paradis

pierdut”, pentru că nici din datele empirice, nici din cele istorice nu pare să reiasă că me te ugurileș ș

rome au dispus vreodată de un trecut semnificativ în sensul acesta. Colectivizarea din perioada

comunistă a fost un proces derulat top-down, implementat artificial i având o putere de tăvălugș

asupra breslelor me te ugăre ti, beneficiile pentru romii practican i ai me te ugurilor tradi ionaleș ș ș ț ș ș ț

fiind mai degrabă indirecte. Despre perioada interbelică i chiar de mai înainte datele sunt foarteș

pu ine, dar nu reiese nici de aici că breslele rome ar fi fost vreodată un model de colectivizare, chiarț

dacă asocierea a func ionat, probabil, cum func ionează i azi, în chip spontan, dictată de nevoie;ț ț ș

din câteva interviuri se deduce că există un cod indirect de conduită în cadrul breslelor, fără însă ca

me te ugarii să fie organiza i în vreo structură de profil sau să manifeste con tiin a apartenen ei laș ș ț ș ț ț

o breaslă. Probabil că fenomenul pare curios dacă îl rela ionăm cu faptul că neamurile rome seț

clasifică cel mai frecvent, a a cum am văzut, conform criteriului socio-ocupa ional, dar dacăș ț

urmărim, fie i din pu inele date disponibile, parcursul istoric al acestor neamuri astfel constituite,ș ț

în perioada robiei i imediat după, vom vedea că primul lor resort de funcţionare a fost necesitateaș

economică şi că această etapă a fost rareori depăşită în procesul de construcţie identitară – lucru

care reiese şi din capitolul 5 al prezentului studiu, fiind încă valabil în cazul multora dintre

comunităţile avute în vedere. Ar fi, de aceea, hazardat să facem aprecieri cu privire la

disponibilitatea de asociere a meşteşugarilor romi şi mai ales cu posibilele implicaţii ale unei

eventuale asocieri. Se poate spune totu i că o perspectivă de reu ită în acest sens, venită din afaraș ș

comunită ii, ar trebui să convingă de la bun început de beneficiile sale financiare i practice,ț ș

probabil în ordinea aceasta. Efectele ei, atât cât pot fi prevăzute deocamdată, ar fi, într-o bună parte

a comunită ilor studiate, semnificative în sensul împuterniciriiț 105 lor, în primul rând în raport cu

contextul de desfă urare a me te ugului – accesul la materia primă, reglarea statutului legal,ș ș ș

accesul pe pia a de desfacere – i în al doilea rând în sensul mai larg al rela iilor inter-etnice, prinț ș ț

disocierea treptată dintre identificarea etnică i statutul socio-economic.ș

104 Despre care vom afla mai multe în capitolul 4 al acestui studiu. 105 Prin împuternicire înţelegem procesul de creştere a abilităţilor şi a capacităţilor oamenilor săraci de a participa, de a

negocia, de a influenţa, de a controla şi de a trage la răspundere instituţiile care iau decizii ce le influenţeaza viaţa. Sursa definiţiei: Banca Mondială, PREM, Empowerment and Poverty Reduction. A Sourcebook (draft), 2002.

103

În ce priveşte dimensiunea de gen, am comentat, acolo unde există date, gradul de implicare

a femeii în producţie, dar, cum situaţia ocupării femeilor rome este precară106, iar informaţia cu

privire la ea este şi ea plină de lipsuri, discuţia merită o cercetare separată.

Faptul că acest nivel al cercetării nu relevă prea multe date despre gen este relevant în sine.

Fără să pretindem că cercetarea de teren a atins toate dimensiunile, este interesant că, oricât de

tehnice sau detaliate ar fi fost discuţiile, rolul femeii în procesul muncii reiese mai degrabă indirect,

fiind rareori delimitat şi precizat ca atare de interlocutori. Astfel, anticipând observaţiile pe care le

vom face în continuare, putem sintetiza că rolul femeii în procesul muncii este rareori conştientizat

de vorbitori prin prisma dimensiunii de gen. Atunci când nu e formulată explicit în cadrul unor

interdicţii, tabuuri sau roluri care-i revin femeii în chip „tradiţional”, dimensiunea de gen rămâne

latentă, fiindcă în discursul interlocutorilor noştri, în bună parte bărbaţi, ea apare mai degrabă

accidental şi lasă să se înţeleagă faptul că femeia este privită ca un partener din umbră, de i implicatș

frecvent şi într-un grad destul de mare în procesul de producţie. Cărămidarii sunt exemplul cel mai

evident, fiind vorba de o muncă în care e important ca familia să fie numeroasă i implicată integralș

în producerea de cărămizi, de randament depinzând în mod direct cantitatea vânzărilor:

(...) Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal, şi treaba bărbatului e jos în groapă. Munca cea grea e jos, munca cea uşoară sus – în ghilimele spus, că e grea şi aia, şi aia. (M.C., cărămidar, lider comunitate romă, Negoi)

Astfel de precizări despre un rol feminin delimitat ca atare i mai ales corelat cu trudaș

muncii sau cu specificitatea activită ii sunt destul de rare, deci. Cum vom vedea în continuare,ț

femeia e men ionată – când e men ionată – ca o for ă de muncă subîn eleasă: formulări de tipulț ț ț ț

făceam cu baba acolo găleţi107 sau femeia a fost pe lângă casă, pe acolo şi când m-am însurat eu cu

femeia am început108 sau Noi tăiem, şi baba cu ciocanul109 ori Dacă nu ai chef să faci prea multe

(cărămizi, n.n.) şi o laşi pe soţie să termine110. Alteori implicarea ei nici nu e semnalată, fără ca

această absen ă să fie explicată prin argumente de ordin cultural, ceea ce ne facem să credem că eț

vorba de o absen ă a femeii nu din procesul de muncă, ci din nararea acestuia. ț

Discuţia referitoare la dimensiunea de gen va fi continuată de asemenea în capitolul 5.

106 V. şi Gábor, Fleck, Rughiniş, Cosima. Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea românească de azi, Bucureşti: Human Dynamics, 2008, pp. 120-130.

107 S.I., căldărar, Sărule ti.ș108 G.N., fierar, Flămânzi. 109 M.I., căldărar, Sărule tiș110 T.V., cărămidar, Roseţi.

104

Majoritatea me te ugurilor se practică în familie, iar gradul de implicare al fiecărui membruș ș

depinde în primul rând de natura muncii executate. Implicarea femeilor i a copiilor în muncă ineș ț

de obicei de gradul de dificultate fizică i de riscuri. În cazul fierarilor i al ceaunarilor, copiii nuș ș

lucrează în partea de prelucrare cu foc a metalului decât după ce trec de adolescenţă şi au asistat de

suficiente ori la procesul de prelucrare a metalului topit. La unele comunităţi apar i impedimenteș

care s-ar putea cataloga ca fiind de ordin simbolic – este cazul lăutarilor din Dolhasca sau din

Zmeu, care spun că accesul femeilor în acest meşteşug este interzis. Cum însă în celelalte grupuri de

lăutari, la Almaşu sau la Zece Prăjini, femeile sunt încurajate să cânte – fiicele lăutarilor din Zece

Prăjini sunt încurajate să urmeze o şcoală de profil – putem trage concluzia că aceste impedimente

ţin mai degrabă de raportarea recentă la meşteşug, influenţată, printre altele, de sustenabilitatea sa.

De altfel, cei din Zmeu îşi amintesc că fetele participau la începurile tarafului la dansuri sau erau

soliste, dar acum nu mai fac acest lucru decât foarte rar. Copiii încep să cânte de la şapte-opt ani, iar

de la şaisprezece-şaptesprezece ani încep chiar să câştige bani din practicarea acestei meserii.

În toate comunităţile de lăutari studiate, lăutarii spun că preferă să alcătuiască o formaţie cu

membrii familiei sau cu rudele apropiate. În Almaşu, pe vremea când lăutăritul avea mare trecere,

formaţiile – „benzile” de lăutari – erau compuse din membrii unei familii; astfel, muzica era o sursă

de venit pentru familie. Şi astăzi, dacă apar comenzi pentru formaţii alcătuite din doi instrumentişti,

lăutarul solicitat îşi va lua ca însoţitor o persoană din familie care ştie să cânte. Alteori se întâmplă

ca, atunci când soţul cântă la vioară, soţia să îl acompanieze la orgă sau să cânte la voce, iar alteori

membrii familiei completează spectacolul oferit de lăutari prin dansuri tradiţionale.

Mai cânt în formaţie împreună cu băiatul meu care cântă la chitară. (P.I., lăutar, Almaşu)

Lăutarii din Almaşu cântă în formaţii compuse din cinci oameni. Mai demult în componenţa

formaţiilor intrau şi câte opt lăutari. În vremea când aveau mare căutare, lăutarii erau organizaţi în

bande exclusiviste - într-o bandă intrau doar membrii familiei lărgite. Acum formaţiile se compun

din lăutari recunoscuţi între ei ca valoare, în spiritul „legăturilor slabe”111 care compensează parţial

pierderea vechiului cadru de exercitare a meseriei. Când unul dintre membrii formaţiei ştie despre o

comandă îi va chema şi pe ceilalţi membri să cânte la eveniment. Sunt lăutari care cântă cu

muzicanţi de etnie română sau maghiară.

Cânt într-o formaţie. Ţin legătura cu un viorist şi merg când sunt chemat. Cânt cu oricine, nu contează că este ţigan, român sau maghiar. (I.T., lăutar, Alma u)ș

111 Granovetter, M.S., The Strength of Weak Ties, The American Journal of Sociology, Vol. 78, No. 6. (May, 1973), pp. 1360-1380.

105

Şeful formaţiei este întodeauna dirijorul. Este rămasă din bătrâni tradiţia ca vioristul să fie şi

dirijor, şi şef. De cele mai multe ori vioristul hotărăşte cine să cânte în formaţie. Tot el este căutat de

oameni pentru a semna angajamente. Uneori în formaţii sunt mai mulţi viorişti. Pentru a nu se crea

discuţii, rolul de dirijor în formaţie este luat pe rând de fiecare dintre aceştia.

Cei din Zece Prăjini relatează şi ei că mai demult exista un şef de forma ie, care era căutatț

de clienţi şi care îşi convoca formaţia pentru o cântare sau alta. Aceşti şefi erau şi, unii dintre ei mai

sunt şi astăzi, „oameni mai renumiţi în familii” – chiar şi în cazul orchestrelor cu impresari şi cu

manageri, mai vin clienţi şi pe vechea filieră a şefului de familie. Pentru fanfarele importante însă,

acest rol, fie a fost preluat de impresari care îşi îndeplinesc acest rol, fie direct, fie prin intermediul

unui altfel de „şef de muzică”, cum este un muzician de talia lui Ovidiu Lipan Ţăndărică.

Forme organizate de întrajutorare a lăutarilor, bazate pe interese comune, de tip sindical, nu

există, poate i ca urmare a faptului că, fie i într-un sens mai restrâns i cu o putere de acoperireș ș ș

mai mică, forma de organizare deja existentă, care poate îndeplini i o serie de func ii sindicale,ș ț

este fanfara. Fanfarele din Zece Prăjini numără 10-12 muzican i. Pe lângă acestea, mai există şiț

colaborări ad-hoc ce pot fi considerate forme de ajutor reciproc. Faptul că există o anumită

flexibilitate în alegerea partenerilor de cântat poate fi văzut ca o formă de întrajutorare i deș

solidaritate la nivel comunitar.

Fierarii îşi implică toţi membrii familiei în procesul de fabricare, fie ei bărbaţi sau femei,

tineri sau bătrâni. Concepţia potrivit căreia femeile nu au voie să participe la acest meşteşug se pare

că este eronată, cel puţin în această regiune şi pentru acest meşteşug:

Nu. Nu e ruşine [să lucreze femeile]. Pentru bani nu îi e ruşine. (F.D., fierar, Flămânzi).

Nu, nu, pentru că... când am apucat eu, când am început eu fierăria asta, cu femeia mea şi cu copiii am început-o. Cu femeia mea de la început că a dat-o tac’su, socrul meu a fost fierar, femeia a fost pe lângă casă, pe acolo şi când m-am însurat eu cu femeia am început, au crescut copiii, apoi copiii…(G.N., fierar, Flămânzi)

Da. A, cu nevastă-mea lucram, da’ acuma nu mai lucrează nevastă-mea cu mine că s-a îmbolnăvit cu inima şi e sub control. (B.V., fierar, Ostroveni)

În organizarea procesului de producţie există o ierarhie dată de vârstă şi nu de abilităţile pe

care le au membrii familiei. Tatăl familiei este coordonatorul activităţii, iar în cazul decesului

106

acestuia responsabilităţile îi revin fiului celui mai mare, care nu este neapărat şi cel care are cel mai

mult talent în această meserie.

Tata e şeful. Când n-ar mai fi el, vine altul, apoi altul şi tot aşa. Care e mai mare în vârstă. Vin aşa la rând, cum vin. De exemplu Puiu e mai mic ca mine. El se pricepe mai bine ca mine. Nu contează. Vine Cătălin. În caz că moare părinţii cine te ajută, nu cel mai mare? Cine munceşte? Cine organizează? Are grijă de fraţii mai mici. (C.V., fierar, Comăneşti)

Cel mai mult lucrează în fierărie cei care au mai multă experienţă:

(...) copiii mai mari, da: Cătălin, Viorel, Ilie, Cosmin, Puiu, toţi ăştia. Intră în fierărie că au peste 30 de ani. Îs mari. Ei intră mereu în fierărie cu el. (C.E., fierar, Comăneşti)

Dacă există comenzi i programul de lucru în fierărie e de diminea a până seara, membriiș ț

familiei se rânduiesc pentru a face obiectele.

Lucrăm 2-3 să zicem eu cu Puiu şi cu moşneagul. Lucrăm până pe la vreo 10. Pe urmă intră Ilie cu Cosmina, câte 2 la 2-3 ore. Nu lucrăm numai unul de dimineaţa până seara. (C.V., fierar, Comăne ti)ș

În ce prive te rela iile din afara familiei, fierarii se respectă între ei, dar nu se ajută decâtș ț

dacă sunt neamuri.

Da am pe un naş la Ostroveni... mă duc şi-i dau ajutor, nu cu bani. i euȘ dacă am ceva vine şi îmi dă ajutor da aşa, ştii, ca naş, ca... (B.V., fierar, Ostroveni)112

i meşteşugul rudăritului este practicat în familie, toţi membrii având sarcini şiȘ

responsabilităţi în activităţile de prelucrare a lemnului. Sarcinile îi revin fiecărui membru în funcţie

de nivelul de competenţă şi de vârstă. Astfel, bărbaţii sunt cei care sunt responsabili cu alegerea

lemnului, aducerea acestuia şi prelucrarea înainte de a fi desenată forma obiectului. Deşi meşterii

spun că „lucrăm cot la cot”, femeilor le revin doar activităţi de esetică, de finisaj al lemnului, al

produsului cioplit de meşter. Acest lucru este justificat de către bărbaţi prin faptul că e greu şi

acolo, că e nevoie de răbdare şi atenţie113. Copiii au un statut privilegiat, aceştia aflându-se într-o

fază de iniţiere, în care activitatea de învăţare se produce prin joc.

112 Despre rela iile de nă ie ca rela ii economice în cadrul etniei rome, o analiză în Toma, Stefánia, „«Ţiganul meu» şiț ș ț încrederea – relaţii economice informale într-o comunitate multietnică din Transilvania”, în Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România , ISPMN, Kriterion, Cluj-Napoca, 2009, p. 212 şi urm.

113 N.D., rudar, Băbeni.

107

Colaborarea se petrece în special în interiorul familiei, eventual extinse, dar mai pu in întreț

membrii comunităţii, între care se manifestă o competi ie i în accesul la materia primă, i înț ș ș

accesarea pie ei de desfacere.ț

Noi aşa în familie ne mai înţelegem, dar în rest sunt duşmănoşi, nu ne spun de lemne sau din astea. (S.I., rudar, Băbeni)

Mai vin, se mai bagă peste lemnul tău... Cum să nu. (B.B. rudar, Băbeni)

Păi se văd la târguri şi zic: „De ce ai venit la târgul ăsta ca să mă încurci pe mine?” Sau: „De ce ai luat lemnul ăsta că voiam să îl iau eu...” Şi tot aşa... „Bă, de ce vii la lemnele mele?” Dar noi ăştia, tineretul, nu, nu ne certăm (...) ăştia mai bătrâni, da. (N.D., rudar, Băbeni)

Pe plan local, interacţiunile dintre oameni nu se petrec în mod constant sub raport

profesional, ci urmăresc un tipar clasic al comunităţilor rurale, în care localnicii se cunosc, ştiu

detalii despre familiile/gospodăriilor celorlalţi şi interacţionează frecvent la nivel comunicaţional.

De altfel, rudarii din Băbeni spun că nici nu îşi doresc să colaboreze la nivel de comunitate pentru

dezvoltarea meşteşugului:

Ce lucrează ei lucrează ei, ce lucrăm noi, lucrăm noi. (I.L., rudar, Băbeni)

La fel i în ce prive te relaţiile cu alţi meşteri din ţară – cei care merg la târguri se tiu întreș ș ș

ei, dar nu dezvoltă rela ii de breaslă. Cu toate acestea, meşterii din Băbeni deplâng lipsa unorț

organizaţii sau asociaţii de profil care să îi susţină, să le promoveze interesele sau obiectele pe care

le fac. Principala problemă este lipsa unei organizaţii care să gestioneze procurarea materiei prime.

Lemnul este din ce în ce mai greu de găsit pe terioriul judeţului Vâlcea, iar rudarii sunt obligaţi să îl

aducă din alte judeţe. În localitate sunt persoane care îşi aduceau lemnul din Deltă, dar acum nu mai

pot reface acest traseu migraţional sezonier din cauza vârstei.

Ne mai vedem aşa pe la târguri, dar în rest, nu. Ne cunoa tem aşa...ș (N.D., rudar, Băbeni)

Cu toate astea, i cu toate că pe plan local rudarii se asociază de nevoie, cum am văzut înș

sec iunea privind accesul la materia primă, ei sunt sceptici fa ă de ideea de cooperare, printre alteleț ț

pentru că tentativele de până acum nu le-au adus niciun beneficiu:

Ni s-au promis şi nouă nişte bani de la PHARE, nu ni s-au dat. Băiatul a

108

lucrat la coala de la numărul 2 sau 1, cum e acolo. Numărul unu de laș Valea Mare, a predat la copii 1 an de zile, scumpa mea, n-a primit nici măcar 5 bani. Nu 1 leu, 5 bani. Programul a mers, a luat locul unu pe ţară, cine s-a folosit de acest lucru nu ştiu, copilul meu pierdea 3 ore pe zi numai ca să se ducă şi să aducă copiii… (V.L., rudăreasă, Băbeni)

Nici în Gura Humorului nu există o asociaţie care să ajute rudarii să-şi practice meşteşugul,

deşi respondenţii afirmă că şi-ar dori înfiinţarea uneia pentru a veni în sprijinul lor. Respondenţii

consideră că înfiinţarea unor ateliere ar putea conduce la dezvoltarea economică a zonei pentru că

astfel s-ar crea locuri de muncă i o pia ă de desfacere care să ofere câ tiguri mai însemnate decâtș ț ș

î i pot procura în acest moment me te ugarii la nivel individual. ș ș ș

Pentru cărămidari munca în familie e esenţială sub raportul productivităţii. În producţia de

cărămidă este important să lucreze cât mai multe braţe, iar dacă cele din familie nu sunt suficiente

pentru terminarea unei comenzi, se iau cărămidari din alte familii la lucru, plătiţi la mia de cărămizi.

E important să se lucreze cot la cot. Diviziunea muncii şi solidaritatea în cadrul familiei sunt

esenţiale pentru derularea activităţii de producţie a cărămizilor. Soţul, soţia şi copiii îşi distribuie

sarcinile pentru a produce cât mai eficient, în număr cât mai mare şi mai repede cărămizile. În

procesul de fabricare a cărămizilor se remarcă interdependenţa soţ-soţie, iar implicarea doar a unuia

dintre ei este asociată cu lipsa milei faţă de celălalt. În cazul îmbolnăvirii soţului, muncile pe care

acesta le făcea sunt preluate de soţie şi copii. El ajută în măsura în care îi permite sănătatea. Copiii,

băieţii, pe lângă implicarea lor în procesul de producţie, sunt implicaţi şi în procesul de colectare a

materiilor prime, a pământului, nisipului şi apei. Ajutorul celuilalt influenţează şi ritmicitatea

producţiei, astfel că eşti forţat să te grăbeşti pentru a nu-l încetini pe celălalt.

El în partea asta tot aşa, pac pac; şi l-am luat, l-am mestecat pe tot. El sare altul, alt tipar îl ia şi când e ăsta gata, am umplut ochiul de pământ, trag cu linia aşa, am făcut cărămidă. Bun! El vine şi iar: umple-l p-ăsta! Pleacă cu ăsta şi îl răstoarnă pe arie tranc, saltă, a ieşit cărămida. El mă forţează pe mine, eu pe el. (L.N., cărămidar, Rose i)ț

Un alt meseriaş cu care am stat de vorbă nu a mai făcut cărămizi de peste 10 ani, deşi

cărămida merge mai bine, dar nu mai am cu cine…nevastă-mea e bolnavă114. Deşi are 7 copii,

bărbatul de 53 de ani nu se mai ocupă decât cu împletitul, pentru că acesta este o activitate pe care o

114 S.A., împletitor de nuiele şi cărămidar, Deaj.

109

FOTO: Vipere ti 2: Spaţiu de lucru pentru producerea cărămiziiș

poate face singur, la făcut cărămidă fiind nevoie de ajutoare, preferabil, din familie, iar copiii, deşi

cunosc meseria, preferă să plece la muncă în străinătate şi nu se mai ocupă cu me te ugul.ș ș

Numărul de membri are deci o influenţă importantă în cantitatea de cărămizi pe care familia

o produce. Implicarea membrilor familiei depinde de dorinţa şi de bunăvoinţa lor şi influenţează

opţiunea de a angaja oameni pentru a produce cărămidă; implicarea copiilor de la vârste fragede

depinde i de dorinţa copilului de a-şi ajuta părinţii, animată probabil i de faptul că toată familia saș ș

e implicată în acest proces115.

Am eu 2 băieţi unul de 4 ani şi unu’ de 2 ani jumate. Nu-ţi toarnă la tipare, nu are putere, nu poate să toarne, dar la strâns de pe arie să o pui pe bancheţi cară ăla mare 3 cărămizi şi ăla mic câte o cărămidă. Ăla la 2 ani jumate cară câte o cărămidă şi dacă nu-l laşi, se supără, plânge. Şi trebuie să-i las neapărat că dacă nu tot plânge. Şi decât să plângă… cară, mă, o cărămidă. (L.V., cărămidar, Rose i) ț

Familiile de cărămidari se centrează pe ele însăşi, relaţiile cu alţi meşteşugari fiind dictate de

rudenie. Nu există o asociaţie a cărămidarilor, fiecare familie lucrează individual. În cazul

căsătoriilor între cărămidari, soţul sau soţia vor ajuta familia de cărămidari în incinta căreia locuiesc

sau vor realiza cărămizile proprii. La nivelul comunită ii, date fiind transformările în accesul laț

materia primă, există, dacă nu concuren ă, cel pu in dorin a de neamestec, pentru a nu se ajunge laț ț ț

neîn elegeri privind pământul: ț

Adică e mai bine nu să lucrăm împreună, fiecare să fie cu munca lui să aibe. Adică dacă eu am acolea pământul pot să lucrez acolo. (D.C., cărămidăreasă, Vipere ti)ș

O cale de colaborare e deschisă însă de poziţionarea locuinţei, deoarece cărămida se

stochează afară, în fa a cur ii, pentru a fi vândută. Astfel, un cărămidar care locuieşte pe o străduţăț ț

laterală va apela la o rudă ce locuieşte la strada principală pentru a-şi putea vinde produsele. Invers,

dacă persoana care stă la stradă nu are suprafaţa necesară să-şi realizeze cărămizile, va apela la

celălalt. Între rude se mai întâlneşte şi împrumutarea ustensilelor (cum ar fi tiparele). De asemenea,

între rude se mai practică şi trimiterea clienţilor de la unul la celălalt (mai ales în cazul în care vând

produse diferite, de exemplu chirpici şi cărămidă). Aceasta situaţie este tot sub patronatul 115 Nu am considerat că ar fi cazul să aducem în discu ie no iunea de ț ț child labour în cadrul descrierii felului în care

sunt implica i copiii i adolescen ii în procesul muncii i nici în cadrul discu iei despre transmiterea me te ugurilor,ț ș ț ș ț ș ș pe de-o parte pentru că presta ia copiilor este, de cele mai multe ori, benevolă sau făcută sub presiunea modeluluiț familial mai degrabă decât a unei presiuni directe din partea unui adult, pentru ob inerea unui profit. În plus, esteț vorba de o organizare specifică a procesului de produc ie, în legătură cu care am evitat să afi ăm o pozi ie moralăț ș ț care, fiind vorba în primul rând de o etnografie a me te ugurilor, ar fi deocamdată inoportună. Aceea i observa ieș ș ș ț prive te, într-o oarecare măsură, i rolurile de gen în organizarea muncii; despre dimensiunea de gen reluăm discuţiaș ș mai pe larg în capitolul 5.

110

poziţionării locuinţei: chirpiciul nu poate fi vândut la stradă în centrul comunei, el fiind inestetic:

Ăştia care face cărămidă îmi trimite şi mie clienţii la chirpici, eu găsesc clienţii la cărămidă şi-i trimit. (C.N., cărămidar, Rose i)ț

Căldărarii din Ciurea au un atelier pentru alămit pe care câ iva dintre ei îl folosesc în comunț

– accesul la el e limitat de plata materiei prime i a energiei consumate. Fiecare căldărar e obi nuitș ș

însă să lucreze pe cont propriu sau în familie: ibricele le poate face singur, la cazane „trebuie

ajutor”, de obicei soţia care îi dă la mână uneltele şi materia primă sau, la treburile mai complicate,

un cumnat sau un ginere.

(...) O nicovală, un ciocan şi o foarfece. Noi tăiem, şi baba cu ciocanul. (M.I., căldărar, Sărule ti)ș

(...) Terminăm un cazan 3-4 inşi. O persoană durează mult, o săptămână. Ăla face capacul, ăla face aia de sus, ăla face fundul şi unul toaca, 4 oameni punem, 4 nicovale. (S.I., căldărar, Sărule ti)ș

Căldărarii care nu au un atelier în localitate sau nu au accces la el se folosesc doar de

încăperea amenajată pe care o are fiecare în curte, pentru vreme mai rea, iar când sunt pleca i deț

acasă lucrează în corturile întinse la marginea satelor.

Căldărarii din Săruleşti se întâlnesc o dată pe an de Sfânta Maria la Horezu cu alţi meseriaşi,

prilej cu care discută despre afaceri şi împărţirea zonelor de negoţ, ceea ce poate fi citit ca prezenţa

unei structuri informale de tipul breslei.

Vânzările se fac în familie şi aici îşi aduc contribuţia în bună măsură femeile, o dată prin

pregătirea produsului final pentru vânzare – lustruire, curăţare, înfrumuseţare – şi apoi prin

vânzarea efectivă, care, cum vom vedea în capitolul următor, revine în multe situaţii femeilor,

pentru că ele au vorba dulce, cum spun boldencele, florăritul fiind o activitate derulată aproape

exclusiv de femei.

Făceam cu baba acolo găleţi, le freca, mergeam cu ele prin sat, aducea mălai, aducea făină. Nu facem ca să ne ştie orice, dacă ne cade facem, într-o zi terminăm un cazan de ţuică, la 7-8 găleţi terminăm într-o zi. (S.I., căldărar, Sărule ti)ș

i la sitari se lucrează la comun, în familie, iar în cazuri extreme, de pildă dacă rămâneȘ

văduvă, femeia continuă meşteşugul, pentru a asigura în continuare veniturile familiei:

Eu am rămas [orfan] de la 5 ani de tata. Şi mama... se punea de făcea

111

lucru şi lucra. Se punea într-o zi şi lovea 50-60 de site. Mama. (P.T., ciurar, Mărtineşti)

Florăriile sunt, în general, afaceri de familie, în care vând, în schimburi, diferiţi membri ai

familiei. Majoritatea sunt conduse încă de femei, care sunt considerate de meserie (mai ales în

familiile de boldeni), deşi un număr de bărbaţi au început să se implice activ în afacere. Din

observaţii reiese că bărbaţii în general rămân după-amiaza, seara, chiar şi noaptea. Unii dintre ei,

dacă sau când nu participă direct la vânzare, au totuşi îndatoriri auxiliare (cară marfa, apă, cumpără

diverse, se ocupă de plata taxelor, etc).

- Şi în meseria asta, am văzut multe femei. Cine o face, femeile, bărbaţii?- O fac şi bărbaţii. Io am văzut că nu mă pricep, cu legatu’, cu astea... io mai car apă, o ajut, îi car marfa jos, atâta... da unii... s-au apucat să facă... şi mai salvează, că face câte o lumănare, ceva, că atuncia mai e... flori multe la vânzare, că acolo mai sunt şi ei, că... şi astea e rarităţi, că nu vedeţi, că nu mai face lumea nici nunţi, nici din astea... Şi asta e. (M.R., boldean, Bucureşti)

- M-ajută, da. Fiecare are servicul lui...- Şi de cărat, vă mai ajută?- Da, cine are maşină, merge cu noi... ne duce cu maşina, ne-aduce cu maşina... Au serviciul lor, că nu poţi să trăieşti din flori... (A.T., boldeancă, Bucureşti)

Cele mai multe chioşcuri sunt unicele deţinute de o familie, deşi există unele familii care

operează afaceri în câteva locaţii diferite şi chiar angajează lucrători din afara familiei (uneori din

familii de florari care nu şi-au permis să deschidă un chioşc). Este neclar cum unele familii au ajuns

să aibă mai mult de un chioşc; explicaţiile pe care le-am primit diferă: de la pricepere şi hărnicie

până la lăcomie şi corupţie.

- Am mai văzut aşa pe stradă câte două persoane.- Care îşi permite să aibă şi angajaţi. - Da?- Da! Mulţi din florari... Sunt puţini oameni care au capacitate, stau bine financiar, iau... acele persoane caută să-şi deschidă două-trei puncte de vânzare şi atuncia e clar că ăla nu are atâţia oameni din familie, şi îşi pun angajaţi. - Şi cine sunt angajaţii ăştia? Sunt tot....- Sunt alte familii de florari care nu au fost în stare să se întreţină singuri, să se menegerieze, că nu e chiar simplu. Trebuie să ştie cum să cumpere flori, ce să le facă ca să nu moară, să ştii cum să faci

112

aranjamente, şi atunci nu poţi... preferi să fii angajat. Tot rom se angajează la persoana care ştie. (F.G., boldean, Bucureşti)

Comunitatea boldenilor era în trecut strânsă: majoritatea se ştiau între ei, locuiau în aceeaşi

zonă, se căsătoreau între ei şi îşi protejau, împreună, piaţa. Angrosiştii controlau marfa care era

adusă de ţărani şi de la sere (care venea în pieţe) şi o distribuiau doar celorlalţi boldeni, împiedicând

astfel intrarea altora pe piaţă. Odată cu liberalizarea pieţei, numărul şi diversitatea florarilor a

crescut şi sentimentul de coeziune socială s-a disipat într-o oarecare măsură. Deşi boldenii încă se

mai ştiu între ei şi se declară parteneri preferenţiali de afaceri, realitatea e că sunt forţaţi să îşi vadă

în primul rând de interesul afacerii de familie şi să colaboreze cu alţii. Mersul la aprovizionare

constituie o ocazie de socializare pentru florari—piaţa angro este locul unde se mai întâlnesc, mai

schimbă câte o vorbă, şi se cunosc între ei.

În 2005, în principal motivaţi de problemele cu administraţia capitalei, 500 de florari din

Bucureşti s-au constituit într-o asociaţie care acum reprezintă interesele florarilor din întreaga ţară.

Asociaţia Florarilor din România a avut un rol important în medierea relaţiei cu autorităţile (mai

ales primăria capitalei şi cele de sector) în ceea ce priveşte modernizarea comerţului cu flori,

aprobarea de locaţii de vânzare şi aprobarea construirii de chioşcuri. Relaţia dintre florari şi

autorităţi a fost chiar tumultoasă în anumite momente, implicând greve, demonstraţii şi proteste. În

2007 asociaţia a organizat un protest masiv încercând să influenţeze Primăria Generală a Capitalei

în rezolvarea problemei chioşcurilor, apoi au organizat o pichetare de două săptămâni a Primăriei

Sectorului 3, în scopul obţinerii de locaţii autorizate. Asociaţia mai organizează evenimente menite

să promoveze imaginea şi interesele florarilor: un târg anual al florilor în Bucureşti (în mai), precum

şi un bal al florăreselor în septembrie. La ambele evenimente sunt invitaţi oameni politici sau care

ar putea influenţa soarta afacerii florarilor (inclusiv ambasadorul Ţărilor de Jos). Asociaţia este una

formală şi funcţionează doar în momentele în care este nevoie de forţa ei politică. În rest, nu

presupune întâlniri sau acţiuni curente. Preşedintele asociaţiei şi iniţiatorul ei, Florin Georgescu,

este fiul celei mai cunoscute angrosiste din Bucureşti, Bambina, iar întreaga sa familie este

implicată în comerţul cu flori.

Actualmente comunicarea şi colaborarea între florari este mai scăzută decât în trecut, iar

fiecare îşi priveşte colegii de breaslă ca şi competitori. De nevoie însă, angrosiştii se asociază pentru

a grupa transporturile de flori din Olanda într-un singur TIR, mai ales de când sunt nevoiţi să

importe cantităţi mai mici (importurile trebuie făcute, cum am văzut în secţiunile precedente, cel

puţin săptămânal).

113

Ca o concluzie a acestei secţiuni, se desprinde motivul asocierii informale între meşteşugari

legaţi prin rudenie sau instituţii precum năşia. Asocierea se realizează pe perioade scurte şi cu

scopuri bine delimitate, niciodată cu un „proiect” în care să intervină elemente de planificare

strategică sau organizarea afacerii pentru a maximiza profitul pe termen lung. Această formă de

asociere poartă numele de „vortacie”116 şi reprezintă un sistem profund egalitar, în care resursele

sunt redistribuite în mod echitabil la sfârşitul afacerii, cu toate că în cazul acestei instituţii informale

dimensiunea de gen nu a fost încă analizată pentru a observa dacă şi din acest punct de vedere se

menţine criteriul echitabilităţii.

116 Termenul înseamnă „tovărăşie” în limba romani. Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l'economie tsigane, in Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27, p. 10.

114

3.4. Produsul finit

În momentul în care vezi produsul finit ai satisfacţii că uite ce a ieşit din mâinile mele. (B.A., cărămidar, lider comunitatea romă, Deaj)

În acest subcapitol vom inventaria ce spun meşteşugarii despre produsul finit în termeni de

standarde şi inovaţii117, despre raportarea la tradiţie118, despre unicitatea produselor, ritmul de

producere a lor, dar şi despre calităţile şi defectele produselor.

Fierarii din Moţca produc obiecte diverse, atât de utilitate practică cât şi decorative: obiecte

de utilitate agricolă (sape, lopeţi, hârleţ, furci); obiecte de utilitate casnică (cazane, ceaune, tigăi,

cratiţe, etc.); potcoave pentru cai; talăngi pentru animale; clopoţei pentru cai sau pentru urat; porţi

din fier forjat; balustrade din inox; elemente de feronerie.

Meşteşugarii formulează rareori standarde ale calităţii produselor lor, referindu-se mai

frecvent la volumul de muncă, la parcursul produsului sau la standarde de mărime. Foarte rar am

putut obţine o formulare de acest tip:

Deci eu când mă laud... eu sunt cel mai important de potcovit din Flămânzi. (G.N., fierar, Flămânzi)

Chiar şi această formulare este, de fapt, uşor autoironică, tocmai pentru că e maximală, şi

pentru că e introdusă de o precauţie a modului discursiv (eu când mă laud...); ea survine oricum în

contextul unei discuţii despre faptul că meşterul cu pricina este specializat în potcovit, spre

deosebire de alţi fierari din localitate, care se ocupă şi de alte produse şi servicii specifice

meşteşugului.

O apreciere similară am întâlnit şi la ciurarii din Mărtineşti, care susţin că meşteşugul

ciurăritului a pornit din Mărtineşti şi a fost preluat apoi de meşteri din alte zone, iar faptul că ei au

fost iniţiatorii meşteşugului (în zonă) funcţionează şi ca factor de credibilizare a comunităţii, pentru

că, după cum vom vedea şi în capitolul despre cum se trăieşte meşteşugul, afilierea socio-

ocupaţională, dincolo de garantarea „onorabilităţii” prin practicarea unui meşteşug, joacă un rol

important în delimitarea de alte grupuri din cadrul etniei rome, percepute de interlocutori ca

problematice: 117 Despre acestea din urmă va fi vorba mai pe larg în secţiunea c) a capitolului 6. 118 Doar marginal, pentru că tematica tradiţiei este reluată mai pe larg în capitolul 5.

115

Mărtineştiul a fost pe primul loc din judeţele astea a noastre... pentru că de la noi, de la batrânii noştri multe localităţi din împrejurimile noastre [au învăţat]. Clujul, Turda o învăţat de la ai noştri. Ai noştri erau... nu erau scandaloşi. Meseria şi familia lor. (P.T., ciurar, Mărtineşti)

Reiese din discuţiile cu meşteşugarii că o trăsătură de calitate a produselor este dată de stilul

de muncă sau de lucru, de preţ şi de solicitările primite pentru a le fabrica. Deşi le-a fost dificil să

formuleze ce anume îi deosebeşte între ei, fierarii din Flămânzi au susţinut că îşi recunosc produsele

după stil fără a fi nevoie să le însemneze cumva. După ani de practicare a meseriei oamenii au reuşit

nu doar să-şi identifice propriile produse, dar şi să le recunoască pe ale altora. Ei ştiu de exemplu

când un client a apelat la serviciile altui fierar din zonă atunci când văd potcoavele unui cal şi pot

spune cu mare precizie şi care este acel potcovar.

Şi lingurarii din Fildu de Sus spun că pot să remarce diferenţele între lingurile realizate de

un meşteşugar sau de altul. Dacă ar fi amestecate mai multe linguri, confecţionate de mai mulţi

meşteri, „o sută de linguri”, ei spun că fiecare şi-ar recunoaşte lingura pe care a confecţionat-o. Alte

diferenţe în arta lingurăritului constau în concavitatea lingurii. Pot să fie linguri cu partea concavă

mai adâncită. Meşterii din Fildu s-au axat fiecare pe câte o formă de lingură. Unii confecţioneză

linguri mici, alţii linguri mai mari pentru dulceaţă, alţii pentru scos cartofii pai din tigaie sau linguri

ornamentale. În sat există i o persoană care încă mai confecţionează căni şi blide din lemn. ș

Faptul că meşterii nu dispun decât de standarde de calitate empirice, uneori chiar

personalizate (meşterii căldărari din Săruleşti nu măsoară cu metrul, ci cu „palma” şi „degetele”)

este, desigur, o consecinţă a faptului că meşteşugul e învăţat în acest fel şi nu însuşit în urma unei

educaţii formale. Pe de altă parte, criteriul vânzărilor nu mai are cum să fie astăzi funcţional, aşadar

nici cel al numărului de produse realizate, fiindcă acestea se produc prin corelaţie cu vânzările, iar

dacă se face referire la aceste criterii, este vorba de obicei de o descriere la timpul trecut:

Înainte... dar bineînţeles, aveam comenzi, cam 10 perechi de potcoave şi 200 de sape în 20 zile terminam. (F.T., fierar, Dolhasca)

Cu privire la cererea existentă anterior pentru produsele lor, cărămidarii dau ca exemplu

faptul că din cărămida lor se construiau biserici:

(...) i bisericile înainte, bisericile vechi din cărămidă, tot d-asta făcută.Ș (S.V., cărămidar, Curcani)

116

Exemplul nu este inocent, cu atât mai mult cu cât el se regăse te i într-o discu ie cu câ ivaș ș ț ț

căldărari; inten ia sa este de a (re)credibiliza meseria prin recursul la institu ia puternică a bisericii.ț ț

În capitolul privitor la vânzare există referinţe la criteriul „clientului mulţumit” – folosit aproape

unanim de meşteşugari pentru a da măsura calităţii produselor lor. Faptul că o instituţie de acest fel

recurgea cândva la serviciile cărămidarilor şi ale căldărarilor romi ţine de acelaşi registru,

legitimitatea crescând proporţional cu importanţa clientului.

Fierarii nu lucrează prea mult pe stoc, fiindcă trebuie să-şi scoată banii investiţi în

achiziţionarea materiei prime, de obicei nefiind vorba de un capital prea însemnat al investiţiei

iniţiale; cum vom vedea în secţiunea care se ocupă de preţuri şi de sustenabilitate, este vorba de un

capital de reinvestit destul de precar, care trebuie să circule permanent pentru a asigura nu doar

continuitatea meşteşugului, ci şi câştigurile familiei meşteşugarului.

Cum le-am făcut, am plecat cu ele. Nu stau, trebuie să circul că trebuie să scot. (G.C., fierar, Comăneşti)

Cărămidarii, în schimb, lucrează în primul rând pe stoc, toată vara, din toamnă aşezându-şi

cărămizile în faţa porţii şi aşteptând ca până la sfâr itul toamnei ele să fie vândute. În cazul lor însăș

capitalul investit este în primul rând cel de muncă, iar ritmul recompensării acestuia este altul decât

cel al recuperării capitalului financiar. Un factor care determină lucrul pe stoc este, în vremurile

recente, faptul că pentru a se deplasa cu marfa cărămidarii au nevoie de forme legale, greu de

întocmit, dar şi faptul că posibilităţile de deplasare cu căruţa pe drumurile publice sunt

restricţionate. Această situaţie, ca şi practica lucrării pe stoc, fac ca marfa cărămidarilor să fie

expusă achiziţionării la preţuri mici de către antreprenori, pre uri determinate mai degrabă deț

imposibilitatea de mişcare a cărămidarilor şi de acumularea stocurilor decât de calitatea cărămizii,

ca dovadă că aceasta e revândută apoi la pre uri substan ial diferite de cele de achizi ionare.ț ț ț

În ce prive te standardele, cărămidarii au moştenit, o dată cu tiparele, i dimensiuniș ș

predefinite ale cărămizii:

Da, dăm noi dimensiune, 7, 13, 26, 25 sau 7, 14, 28. Facem cum cereţi dumneavoastră. Înainte se lucra cu 7, 14, 28, pe 30. (B.G., cărămidar, Flămânzi)

Ca posibil standard de calitate, doi cărămidari din Rose i au invocat sunetul scos de cărămiziț

dacă sunt lovite una de alta:

(...) Loveşti una de alta… … Sună frumos, tare. (L.V., C.M., cărămidari, Rose i)ț

117

Cum în privinţa procesului de producţie şi a unelteor folosite rudarii s-au remarcat printre

cele mai conservatoare grupe de meşteşugari, la fel se întâmplă şi în privinţa produselor. Variaţia

produselor realizate este, aşa cum am văzut, destul de greu acceptată, mai ales de meşteşugarii în

vârstă, care produc în continuare linguri şi „trocuţe”, sub motivaţia respectării tradiţiei, aşa cum este

ea transmisă din strămoşi. Produsele utilitare sunt fabricate în Băbeni mai ales de tineri: farfurii,

boluri, platouri, tăvi, cauce, polonice, găvane.

Nu, modelele astea sunt şi pe astea le respectăm. Nu facem orice din lemn, lemnul are viaţa lui şi cei care îl lucrează ştiu asta. Ce am învăţat de la moşii noştri asta facem. (I.L., rudar, Băbeni)

Standardul vechimii moştenite se combină însă, în cazul rudarilor, şi cu unul „artistic”, care

ţine nu atât de gust, cât de conştiinţa faptului că li se solicită produse cât mai „tradiţionale”:

Am fost acuma la un târg şi era unu’ şi i-a zis că piesele lui sunt kitsch-uri, nu ştiu cum le-a zis... Ce, bă, ai venit cu kitsch-uri din astea aici?! Ziceau că sunt luate din China... De nu ştiu unde, ziceau că e marfă de China... (N.D., rudar, Băbeni)

Bătrânii au rămas, aşadar, fideli obiectelor pe care le fabricau încă de când erau copii: linguri

de lemn, căzi („trocuţe”, cum obişnuiesc să le spună rudarii din Vâlcea), mături, fuse, blide, scafe,

cauce, doniţe, maiuri de bătut rufe etc. Este limpede însă că o parte a acestor produse nu mai

mizează exclusiv pe utilitate, ci pe aspectul decorativ cu iz „tradiţional”, tinzând spre muzeificare:

Şi am plecat noi mai mult de acasă din ’84, am plecat şi ne-a descoperit, adică pe ea a descoperit-o cineva de la muzeul Bruckenthal. Şi făcea ce se făcea înainte, în anii 70-80 pe piaţă, cu produse de-astea, da’ nu atâta de sofisticate ca acuma. Sunt tot felul de piese pentru bucătărie, de tăvi, de farfurii, multe, multe şi mai complicate… (I.L., rudar, Băbeni)

Aceea i tendin ă de muzeificare prin perpetuarea elementului „tradiţional” şi refuzulș ț

inovaţiilor se constată şi în rândul lăutarilor din Zmeu, care declară că nu cântă manele decât la

cererea expresă a nuntaşilor unde sunt invitaţi, fără să le facă plăcere, i că muzica lor este muzicăș

populară moldovenească autentică.

Deci la un taraf nu se poate cânta numai manele, atât. În rest, populare se cântă la un taraf. (T.S., lăutar, Zmeu)

O vagă tendinţă spre muzeificare se constată şi în rândul căldărarilor, conştienţi că ibricele

pe care le fac sunt folosite mai degrabă în scop decorativ decât în mod practic. Pe de altă parte, tot

ei produc „tigăi-grill”, inspirate de produsele de import din magazine. Muzeificarea ibricelor face

118

parte însă dintr-o strategie mai amplă de adaptare la pia ă, cu inova iile ei în materie de obiecte iț ț ș

de gusturi, nu reprezintă un refuz al pie ei i nici o încercare de abordare a unei ni e, ca în cazulț ș ș

rudarilor din Băbeni sau al lăutarilor din Zmeu.

Romii căldărari din Piatra Sat, jude ul Olt, fac cazane, făraşe, albii, linguri, lighene, ibrice,ț

găleţi, potcoave, cilindri de ţuică, oale de cupru pentru a găti la foc mai mare. Cu titlu de excepţie şi

mai degrabă ca o nişă de supravieţuire, pun jgheaburi la case, iar la solicitarea expertului local sau a

primăriei cei mai tineri s-au ocupat de acoperişurile staţiilor de autobuz. Cazanul rămâne însă

elementul definitoriu al me te ugului lor, fiind i obiectul cu cel mai mare grad de complexitate.ș ș ș

Realizarea unui cazan ia cam 2 zile de muncă a 2 oameni sau 3 zile pe om. Realizarea unei găle iț

durează 1-2 ore / persoană. Un ibric se face într-o zi de muncă.

Căldărarii din Sărule ti produc alambicuri (cazane de ţuică) de toate dimensiunile, de la 10ș

litri până la 400 – 500 de litri, căldări, tingiri (cratiţă, tigaie) din aluminiu, tablă neagră sau zincată

(galvanizată), oale.

Mergem vara când e căldură cu ciocanul şi facem cazane de ţuică, oale, găleţi de apă, dar alte serviciuri nu aveam, leafa nu aveam, dacă luam astăzi mâncam mâine, dacă nu... Cu căldărărie, alte serviciuri nu aveam. (S.I., căldărar, Sărule ti)ș

Alambicurile de mici dimensiuni nu se vând la magazin. De aceea, căldărarii sunt căutaţi de

producătorii domestici de ţuică, palincă şi alte băuturi alcoolice.

Produsele realizate de căldărarii din Caracal, judeţul Olt, în număr de 50-60 de sortimente,

acoperă o arie foarte largă de utilizări, putând fi identificate 3 subdomenii:

• tinichigeria industrială : cârlige, burlane, jgheaburi şi tablă pentru acoperiş; cuptoare şi

cunesoare pentru sobe; găleţi zincate pentru construcţii; burlane pentru fum şi hote

pentru aragaz; recuperatoare de căldură (fumul captează căldura pentru a nu ieşi pe coş);

• tinichigeria gospodărească : ciuturi pentru fântâni; găleţi zincate pentru agricultură;

lighene, făraşe; stropitori de grădină; cocoşi de vânt/radianţi (se montează în capul

burlanului, iar în bătaia vântului dă fumul la o parte); cazane de ţuică; obiecte metalice

confecţionate din tablă sau fier (foarfeci, dulăpioare, rafturi, ornamente pentru

acoperişuri), pâlnii pentru benzină; felinare funerare;

• tinichigeria casnică : tăvi de patiserie, oale, tigăi, pâlnii pentru cârnaţi.

Printre obiectele pe care le confecţionează meşteşugarii tinichigii din localitatea Fizeşu

119

Gherlii se numără: jgheaburi (ceterne), sobe, oale, stropitori, pâlnii (tolcere), cazane de opărit,

tăpşii, făraşe. Jgheaburile sunt confecţionate din tablă zincată, ca şi sobele, unele oale, pâlniile,

cazanele de opărit, tăpsiile. Iar o parte din oale, cazane, tipsii şi făraşuri sunt confecţionate din tablă

de inox. Dimensiunile sunt diferite, la oale de exemplu sunt de 10 litri, de 20-30 litri, cazane de

opărit între 20 si 60 litri, stropitorile sunt de 10 litri.

Sobele au diferite dimensiuni şi forme şi sunt confecţionate unele pentru combustibil solid,

lemne, altele pentru rumeguş. Cele la care arderea este cu lemne au forme diferite, modelul

universal este de tip „papuc”, iar cele pe bază de rumeguş sunt cilindrice, având un volum de

aproximativ 100 de litri.

Cele mai frumoase sobe şi mai valoroase sunt cele făcute din tablă smălţuită (cu smalţ alb)

şi cele placate cu faianţă.

Confecţionarea făraşului, a cozii făraşului necesită neapărat întărirea ei cu sârma.

Dacă nu pun sârmă sau platbandă nu le place, zice că nu ţine. Trebuie neapărat pus... să facem o treabă ca lumea. (F.T., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Standardele obiectelor de căldărărie ţin de posibilitatea folosirii lor îndelungate:

Am cumpărat o găleată de smalţ, i-a căzut smalţul şi a ruginit, eu dacă fac o găleată te ţine cel puţin 10 ani. Sunt mai rezistente şi mai ieftine astea făcute de noi. (S.I., căldărar, Săruleşti)

De obicei, căldărarii fac găleţi din aluminiu, tablă zincată, oale, căldări din aramă, aluminiu,

cazane de ţuică din aramă, ca să nu coclească, să nu oxideze.

Din tablă de cupru, găleţile de aluminiu, tabla, la fel şi ligheanele, dar cazanele de aramă sau de aluminiu. Căldările de aramă. Cazanele de ţuică să nu cocleşte că otrăveşte lumea şi moare. Trebuie de aramă, de inox, de ăla care nu oxidează, că tabla rugineşte şi nu mai bea omul ţuica. (M.P., căldărar, Săruleşti)

Şi ceaunarii se confruntă cu standarde de calitate similare, care ţin în primul rând de

durabilitate:

- A luat unul acum o cratiţă, îi ajunge o viaţă. - Facem şi marfă bună.- Marfa are calitate la noi. Sunt multe de calitate proastă şi parcă sunt ca şi de unică folosinţă, nu poţi s-o foloseşti. (interviu de grup ceaunari, Toflea)

În al doilea rând, de calitatea unui ceaun bun depinde gustul mâncării, spun ceaunarii din

120

Toflea:

Tot aşa, domnişoară, vă spun eu... e mai gustoasă mâncarea. (G.P., ceaunar, Toflea)

Obiectele pe care le produc sunt ceaunele de diferite mărimi şi cu diferite tipuri de torţi sau

cozi. Dacă sunt solicita i, ceaunarii din Pârâul Sec realizează şi obiecte de fierărie sau căldărărie:ț

Facem potcoave, facem burghie, cercuri la butoaie, scoabe, facem făraşe de tablă, cleşti cu care se umblă la sobă şi mai multe din astea, foarfece. (V.S., ceaunar, Pârâul Sec)

Defectele estetice ale ceaunelor sunt mascate cu bronz, şi, ştiind că acest procedeu poate fi

toxic pentru utilizatorii ceaunelor, meşterii nu prea vor să recunoască dacă aplică sau nu această

metodă de cosmetizare. Alţii admit că recurg la aşa ceva doar pentru mici porţiuni din ceaune.

- Le daţi şi cu bronz dup-aia?- Nu prea... mai puţin (G.P., ceaunar, Toflea)

Cu privire la felul în care se prezintă produsul finit, lingurarii din Fildu de Sus notează

gradul de curăţenie. Contează, spun meşterii, cât de curat lucrează cel ce produce obiectul. Unul

dintre meşteşugari povesteşte că s-a întâmplat să ajungă într-o piaţă din Cluj-Napoca şi să fie

dezgustat de lingurile murdare pe care le vindea o femeie ce provenea din alt grup etnic rom, dar nu

ştia sigur din ce localitate. Desigur, incidentul poate trece i drept semnalare a încălcării grani eiș ț

între genuri, pe care lingurarii o delimitează clar, cum vom vedea mai departe, în me te ugul lor.ș ș

Am fost odată în piaţă în Cluj şi am văzut nu bărbaţi, femei ce vindeau linguri; nu mi-au plăcut, erau murdare. (F.G., lingurar, Fildu de Sus)

Detaliile acestea contează pentru că sunt cumpărători pretenţioşi ce sunt atenţi la cât de

curată este lingura. Sub acest aspect, romii din Fildu garantează cu un fel de mândrie că produsele

lor se încadrează în „standarde”.

Ceaunele realizate de meşteri pot avea diverse forme şi mărimi. Produsele au culoare

argintie, iar volumele lor pot varia de la jumatate de kilogram până la 100 de kilograme. Ceaunele

ţigăneşti sunt, conform spuselor romilor intervievaţi, mai rezistente decât cele care se găsesc în

comerţ, iar potrivit spuselor lor, mâncarea gătită în astfel de ceaune este mai gustoasă.

Cele mai multe ceaune sunt de dimensiuni mici, până în 5 kilograme, deoarece sunt mai uşor

de fabricat, cererea pentru ele este mai mare, iar preţurile la care sunt vândute sunt mai accesibile

decât preţurile la care sunt vândute ceaunele de dimensiuni mai mari. Pentru un ceaun de 1

121

kilogram se consumă aproximativ 700 de grame de aluminiu.

Depinde, dacă facem mai mari ajungem la vreo 5 bucăţi, depinde de cantitate de ceaoane şi dacă sunt mai micuţe, mai mărunte, ajungem la mai multe, dar la cantitate mai mare facem mai puţine, pentru că se vând mai greu, se toarnă şi mai greu. (G.P., ceaunar, Toflea)

Obiectele din împletituri de nuiele cele mai răspândite care se realizau în zona Gura

Humorului erau atât de uz casnic (preponderent), cât şi decorative119. Cele de uz casnic sunt: coşuri

pentru transportarea legumelor şi fructelor; coşărci pentru transportarea lemnelor; coşuri pentru

haine. Obiectele artizanale erau realizate cu ocazia diverselor sărbători, religioase sau laice:

De exemplu se făceau coşuleţe pentru Paşti, pentru ouă, cum sunt obiceiurile de Paşti. Pentru 8 Martie, pentru diferite ocazii, se făceau împletituri. Dar se făceau şi pentru uzul casnic. De exemplu, toamna, când se strâng cartofii, se făceau coşuri cu două mânere, de strâns de pe câmp. (P.Ţ., rudar, Gura Humorului)

Tot pentru ocazii speciale îşi pregătesc şi boldenii marfa. Pe lângă buchetele obişnuite, ei

realizează şi aranjamente florale şi lumânări pentru nunţi şi botezuri, deşi cererile pentru astfel de

servicii au scăzut mult în ultimul timp din cauza greutăţilor economice şi a „internetului” şi

publicităţii (clienţii au învăţat cum să le facă şi preferă să cumpere flori şi să le realizeze singuri).

Unii florari s-au specializat şi în realizarea de coroane şi jerbe pentru înmormântări (făcute din

cadre de nuiele, cu brad şi flori mai ieftine, de sezon).

Florarii vând cu precădere flori tăiate, deşi uneori mai oferă câteva plante în ghivece. Din

nici o florărie nu lipsesc trandafirii, la care se adaugă, în general, crinii, gerbera, uneori flori mai

exotice (cale) sau „de volum” cu nume care de care mai ciudate, cunoscute însă (cel puţin prin

aproximaţie fonetică) de cei care le vând. Florile sunt vândute individual sau în buchete, realizate pe

baza dorinţelor clienţilor, sau „prefabricate”. Majoritatea chioşcurilor au un rând sau două de găleţi

cu buchete gata făcute, din combinaţii de flori şi plante verzi, şi gata ambalate.

Căciularii din Iara produc diverse modele de căciuli cu formă ascuţită sau plată, de bărbaţi

sau de damă, aproape din toate blănurile; din miel de astrahan, de vulpe, de nutrie, de nurcă, de

vidră şi de focă. Se folosesc multiple nuanţe: de la culoare gri, la negru pentru bărbaţi şi maro, 119 Alte obiecte nu s-au realizat. Specificul era reprezentat de coşuri pentru cărat legume şi fructe, pentru lemne etc. Cu ocazii speciale erau realizate şi diferite coşuleţe decorative, dar în proporţie foarte mică. Respondenţii au afirmat că rudarii din Gura Humorului fac doar obiectele amintite, dar în alte localităţi rudarii fac şi obiecte precum: linguri, scaune, mese, ş.a.m.d.

122

crem, alb, cărămiziu pentru dame. Formele căciulior la bărbaţi sunt de mai multe tipuri: lunguiaţă

cu vârful ascuţit, plată sau cu bordură, numită de meşteri „căciula lui Ceauşescu”. Ea este

prevăzută cu un cozoroc din blană în faţă şi e tivită în interior cu pânză sau stofă, calibrându-se pe

un calapod plat din lemn de esenţă de plop. Se numeşte căciulă plată după partea de sus care intră în

componenţa sa. Căciulile pentru bărbaţi sunt create în două culori, negru şi gri. Căciulile pentru

damă seamănă cu cele plate pentru bărbaţi, dar diferă partea de sus, care are o formă convexă.

Unul dintre cele mai căutate produse este căciula din blană de miel de astrahan, cu părul

mătăsos şi bucălat, obţinută de la mieii de rasă caracul. La design se deosebeşte de cea obişnuită

prin încreţire şi formele fine ale franjurilor.

În materie de inovaţii, spre deosebire de generaţiile trecute, generaţia actuală de căciulari a

adăugat câteva noutăţi legate atât de natura materialului, de fabricarea lui, cât şi de fiabilitatea

produsului. Deşi modelele sunt cam aceleaşi, au mai adăugat pentru cele care consideră că sunt

utilizate in mediul urban, cozorocul.

În afară de hamurile produse de hămurari, meşteşugarii mai vin pe piaţă şi cu alte produse:

curele de ceasuri, curele pentru câini, curele pentru pantaloni şi chimire. Aici, producătorul îşi arată

puterea creatoare prin realizarea unor modele ştanţate, cu utilizarea de capse şi de ţinte care să se

potrivească cerinţelor actuale de pe piaţă.

Inovaţiile sunt puţine, dar cele existente se referă la utilizarea unor accesorii pentru a crea un

design atrăgător, dar şi care să ţină pasul cu ceea ce înseamnă modernitate pentru producător. Aceste

inovaţii pot avea ca finalitate producerea unor hamuri care să fie ,,de paradă”, nu destinate muncii

câmpului. Inovatoare sunt însă acele procedee care transformă aspectul şoriciului de porc sau

şpaltul în textura şi imaginea pe care o are pielea.

Un aspect pu in men ionat de ceilal i me te ugari, dar utilizabil ca standard de calitate esteț ț ț ș ș

oferirea unei garan ii pentru marfa vândută unui client. Tinichigiii din Fizeşu Gherlii au amintit deț

acest lucru, pentru a marca diferenţa de calitate faţă de produsele luate din alte părţi, fără să

precizeze însă în ce consta garanţia:

Lua un cuptor de acolo care îl ţinea 2-3 luni de zile sau iarna asta şi era gata. Nu era bun şi afuma şi nu ştiu ce şi eu i-am spus la comandă că îi fac pe garanţie şi îl încerc acasă. Nu o venit niciunul că nu coace lerul sau ceva, niciunul nu a venit. (F.L., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Continuitatea dintre producerea de obiecte i vânzarea lor nu reiese la fel de limpede dinș

toate descrierile procesului de producere a bunurilor incluse în acest capitol. Împăr irea pe care amț

123

operat-o în organizarea lucrării, între modurile de produc ie i procesul de vânzare, se regăse te înț ș ș

multe cazuri i în realitate, în felul în care- i văd me te ugarii în i i ocupa ia. De unele dintreș ș ș ș ș ș ț

cauzele i implica iile acestei separa ii ne vom ocupa în capitolul următor. ș ț ț

124

CAPITOLUL 4: CUM (NU) SE VINDE?

Despre piaţa de desfacere, antreprenoriat, negociere, troc

4.1. Pia a de desfacere ț

Cea mai previzibilă i, până la un punct, mai uzuală piaţă de desfacere pentru majoritateaș

produselor meşterilor tradiţionali o reprezintă târgurile de profil, organizate în toată ara. Ele nuț

sunt, însă, singura piaţă disponibilă şi, în unele cazuri, nici măcar cea mai relevantă, din motive pe

care le vom descrie mai departe. De aceea, avem în vedere pe parcursul acestui capitol i alteș

modalită i de comercializare a produselor. ț

În prima parte a acestui subcapitol vom urmări aşadar vânzarea în târguri, în special sub

raportul posibilităţii de acces la acestea şi al factorilor care restric ionează accesul, acolo unde esteț

cazul; în câteva locuri există precizări care ni s-au părut relevante privind transportul mărfii către

târguri, în altele am preluat observa iile interlocutorilor no tri privind corela iile dintre dificultă ileț ș ț ț

de acces, formale sau practice, i câ tigurile ob inute din vânzarea în târguri (pe care le vom reluaș ș ț

mai detaliat într-o sec iune ulterioară), precum i solu iile propuse de me te ugari la acesteț ș ț ș ș

probleme.

În continuarea secţiunii privind modalităţile de comercializare am inventariat şi comerţul

ambulant, prin sate, vânzările din faţa casei, vânzările pe bază de comandă şi pe cele destinate unor

clienţi speciali sau unor ni e ale pie ei. Acolo unde datele din teren ne-au permis, am încercat săș ț

schi ăm i un profil al clien ilor. ț ș ț

În fine, din discu iile cu o parte dintre me te ugari despre vânzarea produselor s-a impusț ș ș

necesitatea creării în cadrul acestui subcapitol a unei sec iuni dedicate exporturilor, fie ele reale sauț

poten iale, dar oricum aduse în discuţie de interlocutori. Subcapitolul se încheie cu câteva precizăriț

privind periodizarea vânzărilor, care are loc atât pe criterii „naturale” (cea mai importantă fiind

accesul la materia primă în funcţie de anotimp), cât şi pe criterii sociale (legate, de exemplu, de

migraţia la muncă).

125

4.1.1. Cum şi unde?

a) Târgurile

Cea mai mare parte a me te ugarilor au în vedere târgurile ca pia ă de desfacere principală,ș ș ț

dar în majoritatea cazurilor câ tigurile de pe urma vânzărilor din târguri nu sunt suficient deș

consistente încât aceasta să rămână singura formă de desfacere. În plus, participarea la târguri

comportă câteva aspecte pe care le detaliem în cele ce urmează: informa ia cu privire la datele deț

organizare a târgurilor; limitarea accesului în func ie de formele legale (factură, casă de marcat) sauț

de discriminare; transportul mărfii la loca ia târgului etc. ț

Printre me te ugarii pentru care târgurile reprezintă principala pia ă de desfacere se numărăș ș ț

căciularii. Începând din octombrie şi până în februarie, a adar în sezonul rece, căciularii străbatș

aproape toate jude ele ţării unde există puncte de desfacere sub forma târgurilor organizate deț

primării. În plus, la Blaj i la Bran se organizează două târguri anuale doar pentru căciulari, undeș

trebuie să fie prezenţi cu câteva zile unii înainte de începerea târgului pentru ocuparea unui loc.

Vânzările în târguri nu sunt însă suficient de consistente pentru ca meşteşugarii să-şi

recupereze investiţia iniţială, mai ales că marfa este produsă pe stoc şi nu în sistem de comandă. În

plus, participarea la târguri comportă cheltuieli legate de transport, cazare şi masă, care fac

desfacerea produselor şi mai puţin profitabilă, motiv pentru care unii dintre căciularii din Iara cu

care am stat de vorbă s-au exprimat în favoarea vânzării mărfii printr-un parteneriat stabil cu

magazine din ară i din străinătate: ț ș

Deci noi ar trebui să avem stocuri şi să băgam în magazine. (P.E., căciular, Iara)

i ceaunarii lucrează pe stoc i- i duc marfa la târguri i bâlciuri, dar în majoritatea cazurilorȘ ș ș ș

aceasta nu e singura lor modalitate de desfacere a produselor. Meşterii cunosc foarte bine perioadele

în care are loc fiecare târg şi fiecare bâlci. Pe de o parte sunt târgurile care au loc cu ocazia zilelor

unui anumit oraş şi care se desfăşoară în fiecare an la aceeaşi dată sau în acelaşi interval

calendaristic. Pe de altă parte, sunt bâlciurile şi iarmarocurile care fie se desfăşoară şi ele cu

regularitate, de obicei cu ocazia unor sărbători religioase, şi meşterii sunt informaţi de dinainte cu

privire la perioadă, fie sunt nou-înfiin ate şi meşterii află de ele pe internet (prin intermediulț

126

copiilor care ştiu să folosească calculatorul). În plus, ceaunarii se informează între ei şi se anunţă

atunci când află de bâlciuri, târguri şi iarmarocuri.

Ceaunarii călătoresc foarte mult astfel încât să-şi poată expune şi vinde produsele. Unii din

ei mărturisesc că timpul petrecut acasă este destinat doar turnării ceaunelor. În rest, sunt fie plecaţi

să achiziţioneze materia primă, fie la târguri.

Mai dormim şi în sate, mai... acasă stăm numai ce le turnăm, atât. (F.R., ceaunar, Toflea)

În ce prive te transportul produselor, mulţi dintre cei care participă la astfel de târguri auș

autovehicule personale sau apelează la ajutorul rudelor sau vecinilor. Cei care nu au maşină

personală pot închiria una pentru câteva zile de la alţii care nu o folosesc în perioada respectivă.

Costul închirierii unei ma ini variază de la 70 la 100 de lei pe zi. ș

Cei care nu dispun de aceste posibilităţi îşi deplasează marfa, ambalată în saci, cu trenul

către destinaţiile unde au loc târguri.

Mergeam cu căruţele până la tren, pe urmă luam trenul, după aia puneam iar în caruţe… Era rău de tot. Le băgam în sac, le puneam pe umeri, mergem la autobuz, pe urmă la tren. Dacă ne lua conductorul… dacă nu… Acum avem maşini din astea care ne ajută, nu mai avem aşa greutate. (F.R., ceaunar, Toflea)

Avem maşină acum, dar înainte mergeam cu trenul. Mergeam cu trenul, le băgam în saci, închideam cu sârmă, puneam o sfoară şi eu mă urcam în tren şi soţul mi le dădea. (F.L., soţie de ceaunar, Toflea)

Ceaunarii din Pârâul Sec îşi vând produsele la târgul din localitate şi la cele din din judeţ,

mai ales din localităţile aflate pe Valea Tazlăului şi în apropierea Comăneştiului, la distanţe de până

în 20 de kilometri, dar şi în alte judeţe (Slatina, Olt, Dorohoi, Suceava, Iaşi Botoşani). A a tiu deș ș

pildă că în Oltenia se solicită un anumit tip de ceaune:

Da, prin Slatina, Olt, în partea aia, se cer ceaunele care sunt cu urechi drepte. În Oltenia, în partea aia se vând. (V.S., ceaunar, Pârâul Sec)

Producătorii de hamuri dispun i ei de calendarul târgurilor din zona pe care şi-au ales-oș

pentru a comercializa marfa. Sunt târguri săptămânale, lunare, bilunare, anuale şi bianuale:

La Sighetu’ Marmaţiei se poartă târg în fiecare întâi a lunii. Sunt acolo ucrainieni, ruşi lipoveni, fiecare poartă modelul lui. (R.G., hămurar, Dobric)

127

Hămurarii din Dobric îşi văd accesul la târguri limitat de producătorii români, care ies ei

înşişi cu hamurile pe pia ă, deoarece, spre deosebire de hămurari, dispun de formele legaleț

necesare:

Ei au societate şi ei pot să iasă-n târg! Noi nu putem: păi degeaba fac eu un ham, că eu nu pot merge-n târg! Eu n-am acte! N-am societate comercială, şi-atuncea el poate să meargă-n orice târg, că are acte şi el produce marfa! (I.L., lider comunitate romă, Dobric)

Prin urmare, producătorul rom, care nu are societate, nu are facturi pe marfă şi nici casă de

marcat, dar care nici nu are preţuri reduse la materia primă, se deplasează să-şi vândă marfa prin

satele din apropiere, mergând din casă în casă cu două-trei hamuri:

(...) Ş-atuncea eu prefer să mă duc cu marfa mea, dar nu mă duc în piaţă! La sate. Eu mă duc, pun în maşină două hamuri, îmi iau scaunul, îmi iau sculele, mă duc la reparat. (C.D., hămurar, Dobric)

Se remarcă aici, cum vom vedea i în cazul altor me te uguri, că hămurarii ambulan i nu- iș ș ș ț ș

comercializează doar produsele, ci i serviciile, segmentul de între inere a produselor fiind unul peș ț

care hămurarii particulari au exclusivitate. Chiar dacă, urmând logica pie ei, între inerea produselorț ț

nu e la fel de rentabilă ca vânzarea unora noi, me te ugarii nu se dau în lături s-o practice – în acestș ș

caz, din ra iuni de supravie uire economică, pia a de desfacere propriu-zisă fiindu-le aproapeț ț ț

inaccesibilă, dar probabil că o cercetare mai amănun ită a acestei dimensiuni ar adăuga date noi iț ș

la felul în care se raportează me te ugarii la munca lor.ș ș

Profilul clientului hămurarilor dezvăluie o categorie socială provenită din mediul rural, cel

mai adesea aparţinând categoriei persoanelor vârstnice, care nu utilizează tehnica agricolă, ci îşi

lucrează pământul sau îşi îndeplineşte activităţile din gospodărie cu ajutorul calului. Cumpărătorii

rurali sunt fie dintre cei care î i permit un ham din piele de vacă, de calitate mai bună, fie dintre ceiș

care optează pentru unul mai prost, dar al cărui pre i-l pot permite. Aici intervine însă i criteriulț ș ș

cunoa terii mărfii, de vreme ce nu to i clien ii pot să evalueze calitatea unui ham: ș ț ț

Eu am mers în Târgu Lăpuş cu trei hamuri de calitate diferită. Şi le-am pus în curte la om, ca să-şi aleagă un ham. Acum cum să-ţi spun eu: nu-l lua pe ăsta, că ăsta-i ăla rău! El l-o luat pe acela rău! (C.D., hămurar, Dobric)

Hămurarii din Medgidia au acces la târguri, dar vânzările merg prost în compara ie cuț

mersul din trecut, din cauză că hamurile nu se mai caută – cel puţin, nu în târguri:

128

Da, mulţi nu mai ţin animale.... Păi mergeam de exemplu la obor şi vindeam 2-3 hamuri. Deci era ceva. Acum mergem de 3 ori cu un ham în obor. 3-4 duminici poate. (M.B., hămurar, Medgidia)

Cei care organizează târgurile deţin informaţii despre producătorii de hamuri pentru a-şi

acoperi numărul de participan i. Producătorul plăte te o sumă de bani pentru accesul la târg şiț ș

pentru standul pe care îşi va expune marfa. Pentru a se încadra în limitele legale, producătorul va

trebui să deţină casă de marcat, ca să elibereze bonuri fiscale, precum şi facturi care să arate câte

bucăţi de hamuri deţine şi specificarea preţului de producător.

În afară de aceste târguri, marfa hămurarilor din Dobric (de fapt, a producătorilor români

care ajung să comercializeze produsul final) mai poate urma şi o altă cale: este vorba de existenţa

unui sistem en-gros care comandă producătorului un număr de hamuri. Acestea urmează să fie

expuse în magazine de specialitate unde, peste preţul de producător, i se adaugă TVA-ul şi un adaos

comercial.

Lingurarii î i vând produsele în târguri sau, mai des, în pie e. Câ tigurile nu sunt foarteș ț ș

consistente, dar me terii sunt mul umi i că reu esc să vândă: ș ț ț ș

Te bucuri că le-ai dat, dacă nu, veneai supărat. ( .A., lingurar, Fildu deȘ Sus)

În loc de târgurile cu venituri mici şi vânzări fluctuante, lingurarii ar prefera, ca şi căciularii

din Iara, să lucreze cu un punct de desfacere, cu un magazin, care să le ofere siguran a unorț

comenzi i a unor venituri constante. Dat fiind numărul mic de meşteri ce lucrează în satul Fildu deș

Sus, cincisprezece persoane, cererea populaţiei din zonele învecinate, unde nu se mai găsesc alţi

lingurari, ar putea acoperi bună parte din nevoile acestei mici comunităţi. De altfel, lingurile

produse în Fildu şi-au identificat deja o nişă în forma câtorva magazine din zonă; acestea au

renunţat la produsele chinezeşti, de calitate mai slabă, care nu se mai vindeau, în favoarea lingurilor

mai fiabile din producţia autohtonă.

Piaţa cea mai frecventată de lingurarii din Fildu este cea de la Huedin. La o distanţă de doar

8 km de centrul de comună, în oraşul Huedin, unde mar ea este zi de pia ă, lingurarii sunt obişnuiţiț ț

să- i expună şi să- i vândă produsele. În piaţa din acest oraş, spun oamenii, există un loc ştiut dinș ș

strămoşi al vânzătorilor de linguri. Acolo se ştia de către oameni că merg să vândă meşterii lingurari

129

şi nimeni nu ocupă locul cu alte produse. Tradiţia locului se respectă şi în ziua de azi, ceea ce arată

că oamenii oraşului nu sunt indiferenţi cu totul la această categorie de vânzători. Meşterii lingurari

nu umblă cu marfa prin piaţă să strige, ci îşi expun lingurile unii lângă ceilalţi, aşteptând să fie

văzuţi de către cei a căror nevoie o va cere. În piaţa din Huedin oamenii legii sunt mai toleranţi cu

micile inadecvări legale, respectiv lipsa unor autorizaţii. În schimb, în piaţa din Zalău nu se acceptă

sub nicio formă vânzarea produselor fără autorizaţiile de producător, pe care romii lingurari spun că

nu şi le pot permite. Amenzile practicate în piaţa din municipiu îi ţin pe etnici departe de acest loc.

Pe lângă acest neajuns, distanţa dintre Fildu de Sus şi Zalău este mult prea mare – în jur de 70 km –

astfel încât deplasarea devine prea costisitoare i lasă prea pu in loc pentru câ tig.ș ț ș

Rudarii par cei mai mul umi i de varianta comercializării produselor în târguri. Un factorț ț

convenient este că frecvenţa acestora este destul de mare (două în fiecare lună), deşi, cum

evenimentele sunt de obicei în aer liber, numărul lor scade în sezonul rece. Cele mai importante

evenimente pentru rudari sunt târgul din Dumbrava Sibiului, târgul de la Craiova dedicat sărbătorii

Sfântului Dumitru, un târg anual care are loc în Braşov sau zile festive ale oraşelor, inclusiv

Bucureşti.

În comunitatea de rudari din Băbeni sunt şi meşteri care îşi selectează mult mai atent

evenimentele la care merg, refuzând să meargă la bâlciuri. Acelaşi tip de eveniment este însă

preferat de alţi meşteri tocmai pentru existenţa unui bazin mai mare de potenţiali cumpărători.

Mie îmi place mai mult la bâlciuri că e lume mai multă... (N.D., rudar, Băbeni)

În afară de târguri sau bâlciuri, rudarii mai merg la expoziţii, târguri de creaţie, muzee.

Aceste evenimente au loc în diferite oraşe din ţară şi sunt în principal legate şi ele de diferite

sărbători religioase.

Târguri, bâlciuri, muzeuri... sunt multe de-astea unde să mergi. Acuma eu o să mă duc la un bâlci la Bolintin Vale, acolo lângă Bucureşti. (B.V., rudar, Băbeni)

Deşi potenţialul de lucru al meşterilor este mai mare, pentru a nu rămâne cu prea multe

produse nevândute ei realizează, în medie, 100 de piese lunar, pe care reuşesc să le vândă după

participarea la 2-3 târguri, bâlciuri sau expoziţii, adică în aproximativ aceeaşi lună.

Participarea la târguri este pentru rudari şi o ocazie de-a se păstra la curent cu produsele

celorlalţi, din alte zone ale ţării şi, eventual, de a împrumuta modele noi de la aceştia.

130

În zona Gura Humorului există în fiecare marţi un târg, vechi de peste 200 de ani, unde

meşteşugarii din localitate îşi vindeau marfa. Puţinii rudari care mai practică meseria în prezent încă

îşi vând marfa la acest târg. De asemenea, în fiecare vineri, se organizează un târg mai mic, dedicat

în special activităţii de comercializare a diverselor obiecte de uz casnic (numit, de aceea „târgul

femeilor”), deci inclusiv a celor confecţionate de rudari. Pe lângă aceste târguri săptămânale există

şi târguri anuale, cum ar fi Toamna la Voroneţ sau zilele oraşului Gura Humorului, care durează în

general trei-patru zile fiecare. La aceste evenimente există expoziţii cu vânzare de obiecte

tradiţionale, inclusiv coşuri artizanale sau produse de uz casnic. Vânzările modeste înregistrate la

aceste târguri aduc un plus de venit rudarilor, dar nu unul satisfăcător.

Şi fierarii îşi vând produsele la târguri; cei din Ostroveni sunt singurul grup de fierari dintre

cele cuprinse în acest studiu care nu lucrează decât pe comandă (în primul rând pentru că sunt

specializaţi în fabricarea de porţi şi garduri). În afară de târguri, fierarii din Dolhasca îşi mai

comercializează produsele şi angro, dar niciuna dintre variante nu e considerată rentabilă:

Da. Mulţi mai mergem la angro şi le mai dăm în piaţă. Luăm vreo 50-100 bucata. Nu rentează. (T.Ş., fierar, Dolhasca)

Şi fierarii din Flămânzi îşi vând produsele în târguri şi pieţe din localitate şi din zonă:

În piaţă. Şi aici şi la Botoşani, la Hârlău, la… sau o scoate la poarta lui, acasă, de exemplu acolo unde lucrează. (mediator sanitar, Flămânzi)

O problemă în calea participării la târguri o reprezintă însă deţinerea unor forme legale de

manevrare financiară a mărfii. O parte dintre fierarii din Mo ca îşi desfăşoară activitatea în condiţiiț

legale, funcţionând ca persoane fizice autorizate. Conform respondenţilor, proporţia celor care au

P.F.A. în localitate este de 30% - 40%. Fierarii din Flămânzi însă spun că n-au autorizaţie, nu

plătesc impozite, iar motivaţia de a parcurge procedurile legale e minimă câtă vreme câştigurile sunt

mici. De altfel, cu această problemă se confruntă şi alte grupuri ocupaţionale, printre care

cărămidarii.

Cărămidarii din Rose i recurgeau până acum câ iva ani la mai multe modalităţi de a vindeț ț

cărămida: deplasarea cu căruţele în localităţile din judeţ pe o distanţă de 30 de kilometri împrejurul

131

localităţii Roseţi; aşteptând să vină clientul în faţa porţii; deplasându-se cu căruţa sau cu maşina

sâmbăta şi duminica dimineaţa, până la 12-13, la obor în Călăraşi sau vânzând cărămida la depozite.

Însă în momentul actual, ca urmare a condi ionării deplasării pe drumurile publice a căruţelor,ț

deplasările în localităţile învecinate s-au diminuat considerabil. Deplasarea la obor, la rândul ei, nu

este rentabilă, pentru că nu aduce vânzări mari. A a se face că actualmente majoritatea meşterilorș

vând cărămida la poartă, cum î i vând i fierarii din Flămânzi produsele. ș ș

Argintarii se plâng de un alt aspect al accesului la târguri: deşi dispun de o formă funcţională

de cooperativizare, ei încă întâmpină probleme în relaţia cu autorităţile, în primul rând în sensul că

nu dispun de un cadru de manifestare total legiferat şi accesibil – în lipsa unor puncte fixe unde să-

şi vândă marfa în oraş, piaţa alternativă o reprezintă târgurile, dar participarea la acestea sau

informaţia cu privire la organizarea lor nu le este întotdeauna accesibilă. Aşadar, începând din

martie până pe 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, meşteşugarii argintari îşi desfac produsele la

târguri, evenimente, oboare care au loc în capitală şi toată ţara. Este mai avantajos pentru ei să îşi

desfacă produsele în ţară, deoarece nu se percep taxe aşa mari ca în Bucureşti unde, spun

meşteşugarii, nu (prea) sunt chemaţi la târguri (participă cam la un sfert dintre târgurile

bucureştene), nu li se oferă spaţiu (în special la târgurile din Kisselef şi Lipscani):

Singurul motiv... nu văd decât discriminarea. Haideţi să vă spun ceva, de regulă cu această asociaţie a mea, a noastră, că-i a noastră a tuturor meşteşugarilor romi, ne-ar trebui să fim cel puţin în meşteşugurile pe care le am eu în această asociaţie ar trebui să fim sprijiniţi cel puţin câte unu, doi, deci să fac definiţia mai amplu, ar trebui să am un căldărar sau doi căldărari, ar trebui să am doi argintari, doi ceaunari sau câte unu, dar mie nu îmi dă niciunul, din partea Moldovei eu nu am fost la nici un târg. (I.C., lider Asocia a Argintarilor, Bucure ti)ț ș

Există un număr de oficiali şi angajaţi ai agenţiilor guvernamentale care, conform liderului

rom, încă se mai comportă conform „vechiului sistem” şi de cele mai multe ori le este greu să

admită noile idei legate de procesele de dezvoltare a participării, a oportunităţilor de desfăşurare a

extinderii creaţiei şi vânzării.

De doi ani ne minte Oprescu, că meşteşugarii adevăraţi, în centru’ vechi acolo istoric, o să ne facă căsuţe din lemn, ca să ne putem expune şi să lucrăm ca demonstraţii acolo, diferite meşteşuguri. A fost târg acolo la Manuc, pe Lipscani. Noi nu suntem pe nicăieri. (R.I., argintar, Bucure ti)ș

Nouă nu ne trebuie bani, să nu credeţi şi să ne-o luaţi în nume de rău, că cerem bani sau ceva material, sprijin material, noi nu le-am cerut şi nu

132

le cer, decât să mă ajute să îmi organizez săptămânal târgurile pentru meşterii mei. Nu degeaba nici alea, noi ştim să ne plătim şi ATP-ul, adică domeniul public, o sumă de 50-100 lei noi, cu care se plăteşte taxa pe domeniul public. Nici asta nu am cerut degeaba, nu cerşesc, că dacă cerşeam ajungeam în Franţa, eram acolo. (I.C., lider Asocia aț Argintarilor, Bucure ti)ș

Liderul este cel care primeşte de cele mai multe ori informa ii şi invitaţii din parteaț

primăriilor, muzeelor, centrelor culturale unde se desfăşoară târgurile i la rândul lui îi informeazăș

pe meşteri despre existenţa acestora în capitală şi în provincie. Foarte rar liderul organizează târguri,

deoarece, spune el, autorităţile nu-i oferă sprijin şi spaţii de desfacere a produselor. Târguri există,

spune liderul, dar argintarii nu sunt primiţi la toate, ceea ce, conform spuselor sale, reprezintă cea

mai mare problemă a practicării meşteşugului. Nu sunt primi i decât la un târg din patru, apreciazăț

el. Singurul motiv al acestei respingeri este, conform liderului asocia iei, discriminarea,ț

neimplicarea autorităţilor în sprijinirea romilor.

În plus, chiar şi când există aprobări, acestea fac obiectul unei specule puse în practică de

intermediari care nu practică meşteşugul, dar care vând locurile:

Ne este foarte greu că au început foarte multe organizaţii să se bage peste meşteşugul nostru, au început foarte multe fundaţii, societăţi care iau aprobări în numele meşteşugarilor, iar ei vând locul, fac comerţ cu locurile şi din ce în ce ne este nouă mai greu să ... pentru că deja ne sufocă. ONG-urile astea care sunt mai mari fac proiecţie pe spinarea meşteşugarilor sau pe spinarea ţiganilor, iau caşcavalul ... şi pe urmă ... (C.C., argintar, Bucure ti)ș

Atunci când participă la târguri, argintarii se declară mulţumiţi, deşi în majoritatea locurilor

nu li se oferă cazare, iar în ultimii doi ani vânzările au scăzut.

(...) Oricum a fost bine, că am avut unde să desfacem marfa, să vindem mai bine zis. Dar faţă de alţi ani cum au zis şi colegii ăştia ai mei, a fost mai rău, dar oricum, noi am fost mulţumiţi că am avut unde să desfacem săptămâna aceea, desfacem produsele. (R.I., argintar, Bucure ti)ș

Comer ul cu flori ocupă o sec iune aparte a acestui capitol, deoarece are câtevaț ț

particularită i care-l deosebesc de vânzarea produselor unui me te ug; me te ugul propriu-zis alț ș ș ș ș

boldenilor ar putea fi, de fapt, abilitatea de vânzare, doar că înainte de-a ajunge să- i vândă florile,ș

boldenii au de parcurs alte câteva pe care le detaliem în cele ce urmează.

Până acum 30-40 de ani cea mai mare parte a comerţului andetai cu flori din Bucureşti se

desfăşura „din mână”: vânzătorii umblau pe străzi cu coşuri de flori, puţini aveau tonete fixe (iar

133

când le aveau, erau dispuse de obicei în locuri ca cimitire, pieţe etc.). Apoi, încă dinainte de 1989,

dar mai ales după, au început să fie oferite autorizaţii de vânzare în anumite locaţii (mecanismul de

obţinere nu reiese clar din relatări). Totuşi, până de curând (4-5 ani), majoritatea florarilor nu aveau

autorizaţii de vânzare în punctele în care îşi desfăşurau activitatea; de aceea, erau permanent hărţuiţi

de administraţia locală (primăriile sectoarelor) şi trăiau într-o situaţie incertă şi stresantă, în condiţii

de improvizaţie (măsuţe, umbrele, ligheane şi găleţi), la cheremul vremii.

Începând cu 2005, Asociaţia Florarilor (care reunea peste 500 de florari din Bucureşti) a

încercat să medieze această problemă prin iniţierea unor protocoale şi hotărâri la nivelul primăriilor

din capitală. Într-o primă fază, s-a încercat conlucrarea cu Primăria Generală a Capitalei (pe când

primar era A. Videanu), asociaţia pregătind un studiu de amplasare a chioşcurilor, planuri pentru

construirea de chioşcuri moderne care urmau a fi aprobate printr-o hotărâre de consiliu, ceea ce, în

mod inexplicabil, nu s-a mai realizat ulterior (deşi primăria îşi arătase iniţial interesul). A urmat o

revoltă a florarilor în 2007, iar după aceea s-a lucrat pe sectoare, cel mai deschis fiind sectorul 2, iar

cel mai puţin cooperant sectorul 4 (conform declaraţiilor preşedintelui). Sectorul 1 nu a colaborat cu

florarii, însă independent a aprobat locaţii şi proiecte de chioşc (mai mici decât în alte sectoare,

circa 6 m2, faţă de cele de 10 m2 din alte sectoare). În sectorul 5 nu reiese care a fost mecanismul de

hotărâre, însă florarii de acolo se arătau mulţumiţi de condiţii şi de atitudinea primăriei. Demersurile

Asociaţiei Florarilor au avut menirea nu doar de a crea un cadru legal de desfăşurare a activităţii (tot

în această perioadă, florăriile au fost dotate cu case de marcat, au fost obligate să-şi documenteze

activitatea şi vânzările pentru a plăti taxe ca orice altă unitate de comerţ), ci şi de a crea condiţii

umane de lucru şi de a îmbunătăţi imaginea florarilor.

Noile chioşcuri au adus o îmbunătăţire în condiţiile de muncă ale florarilor şi în posibilitatea

de a proteja marfa de vremea de afară, însă au creat şi noi probleme: investiţii însemnate (unele

chioşcuri au costat în jur de 8000 de euro), cheltuieli curente mai mari (curent electric pentru

lumină şi aer condiţionat) şi mutarea forţată în alte locaţii poate mai puţin profitabile (de exemplu,

sectorul 4 a aprobat doar 57 de locaţii pentru cei 105 florari, restul fiind mutaţi în alte sectoare, mai

ales în sectorul 2, unde florăriile sunt foarte numeroase). Florarii plătesc TVA, impozit pe profit şi

pe chioşc, taxe legate de curăţenia spaţiilor publice etc. şi se plâng de faptul că în continuare sunt

hărţuiţi de cei de la administraţia publică şi garda financiară. Neoficial, unii respondenţi au indicat

că se simt nevoiţi să tempereze vizitele dese şi agresive ale celor de la GF cu „cotizaţii” lunare.

Chiar dacă florarii au acte de proprietate asupra chioşcului, nu au putut concesiona terenul de sub

chioşc, ceea ce îi pune într-o situaţie de insecuritate.

- Avem noi autorizaţie de construcţie pe termen nelimitat. Dar dacă primarul mâine vrea, tot prin hotărâre de consiliu, le ia jos. Asta e

134

problema florarilor, că nu s-a putut prin hotărâre de consiliu de la primăria generală prin care să ne dea pe zece ani, douăzeci de ani, până la 49 de ani.- Deci trăiesc cu frica-n sân oamenii.- Da. Nu au stabilitate. Nu sunt stabili pe ziua de mâine. (F.G., lider asociaţie boldeni)

Spre deosebire de florăriile situate în clădiri permanente (urmaşe de regulă ale fostelor

florării de stat de dinainte de 1989), florarii îşi desfăşoară activitatea în chioşcuri special amenajate

în spaţii publice. Chioşcurile diferă în mărime şi dotări: unele sunt realizate dintr-un cadru de metal

cu geamuri termopan şi dotate cu aparate de aer condiţionat care şi răcesc şi încălzesc, iar altele sunt

doar construcţii improvizate (cel al unei respondente din Piaţa Domenii era dintr-un cadru de lemn,

cu pereţi din PAL şi folie de plastic, şi un singur bec, în care iarna încălzirea se face cu cărbuni). Ca

amenajări, majoritatea au o masă pentru împachetat, găleţi de plastic pentru flori, unele în formă de

vază, şi suporţi etajaţi pentru expunerea găleţilor cu flori. Amenajările, inclusiv florile, se extind în

afara chioşcului, pentru a atrage clienţii şi a depozita marfa (pe timpul zilei). În fiecare chioşc vinde

de regulă câte o persoană (deşi am văzut şi câte două), aşezată pe un scaun fie afară, fie foarte

aproape de intrare.

Vânzările fluctuează foarte mult în timpul anului, şi în general sunt mai mari în timpul

sărbătorilor care presupun oferirea de flori drept cadou: 1 şi 8 martie (cele mai mari vânzări), Sf.

Gheorghe şi Paşte, Sfintele Mării, alţi sfinţi, începutul şi sfârşitul anului şcolar. Unii florari (mai

ales cei care nu depind exclusiv de această afacere) deschid chioşcul numai în aceste perioade.

Vânzările sunt atât de mari încât îi readuc pe florari pe linia de plutire, permiţându-le să-şi plătească

datoriile şi eventual să plătească marfa cash o perioadă de vreme, de aceea nu îşi pot permite să

piardă sau să nu folosească la maxim această oportunitate. De exemplu A. (sector 1, zona A. Vlaicu)

s-a îmbolnăvit chair înainte de 1 martie, cu marfa deja cumpărată, ceea ce i-a forţat fiica (ce avea un

alt serviciu şi nu se ocupase niciodată de flori) să se apuce de comerţul cu flori, fiind nevoită să-şi

ajute mama. Deşi vânzările sunt previzibil mai mari, este greu de estimat cât de mari vor fi, şi cei

mai neexperimentaţi pot rămâne cu marfa nevândută. P (54 ani) s-a apucat de flori în urmă cu doar

6 ani, când a văzut ce uşor se câştigă banii (în acea perioadă, piaţa era mai prosperă). Înainte de

asta, mai vânduse flori doar de 1 şi 8 martie, nu şi ca o afacere continuă. Într-un an, de Sfântul

Valentin, a rămas cu marfa nevândută, cumpărată pe datorie, ceea ce i-a provocat mari pierderi.

135

i lăutarii reprezintă o categorie aparte pe pia a de desfacere; fiind „fabricanţi de emoţie”Ș ț 120,

meşteşugul lor se desfăşoară la locul de consum – din perspectiva meşteşugurilor discutate până

aici, reprezintă gradul zero al performativităţii pe care am remarcat-o la câteva ocupaţii. „A

fi lăutar înseamnă în primul rând a cânta la cerere, pentru a satisface aşteptările ascultătorilor”,

spune Victor Stoichiţă121, iar satisfacerea acestor aşteptări se realizează, spune cercetătorul, prin

şmecherie şi ciorănie, două mecanisme complexe de relaţionare cu publicul, cu propriul me te ugș ș

i cu breaslaș 122. Lăutarii pe care se sprijină studiul lui V.A. Stoichi ă sunt însă cei din Zece Prăjini,ț

un model de succes al breslei, cu concerte în străinătate, cu impresari, din rândurile cărora s-au

format câteva fanfare i benzi foarte cunoscute i în ară, i în afara ei. În cazul altor comunită i deș ș ț ș ț

lăutari însă, „piaţa de desfacere” arată diferit, în primul rând pentru că e semnificativ diminuată – în

raport cu perioada imediat precedentă, dinainte de 1989, când, vom vedea, lăutarii, ca şi celelalte

categorii de meşteşugari, au fost angajaţi în fanfare sau întreprinderi de stat, şi când puterea de

cumpărare a oamenilor putea acoperi prezenţa lor la evenimente şi sărbători cu caracter personal.

Locurile de manifestare a lăutarilor din Almaşu au rămas cu precădere nunţile, dar acestea

nu pot constitui o piaţă de desfacere suficientă. O dată ce pe piaţă au apărut mijloacele electronice

de redare a muzicii cu costuri mici, invitaţiile făcute lăutarilor să cânte la evenimentele s-au redus.

Locul lăutarilor ce cântă live a fost luat treptat de mijloacele electronice.

Mă cheamă să înregistrez pentru o nuntă şi să aduc CD-ul. (L.M., lăutar, Alma u)ș

Lăutarii sunt chemaţi să-şi ofere serviciile la nunţi cu precădere pentru a acompania muzical

drumul miresei de acasă până la biserică. Aceste cereri sunt mai dese decât cântatul pe durata

întregii nunţi dar nu sunt mulţumitoare pentru lăutari nici din punct de vedere financiar, nici al

valorizării lor ca artişti. Atunci când sunt comenzi de cântat la nunţi, cele mai multe se întâmplă să

vină din diferite zone ale judeţului Sălaj sau ale judeţului Cluj, limitrof cu Sălajul. Doar pentru că

aveau unele cunoştinţe făcute în vremuri când lăutarii prestau la ansambluri, unii dintre lăutari se

întâmplă să aibă invitaţii pentru a cânta în Satu Mare, în zona Careiului sau în zona Mureşului.

O altă ocazie la care lăutarii sunt invitaţi să cânte sunt înmormântările. În grupurile etnice

rome tradiţia cere ca mortul să fie însoţit pe ultimul drum de către lăutari ce cântă cântece specifice 120 V.A. Stoichita, Fabricants d’emotion. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, Nanterre,

Publications de la Société d'ethnologie, 2008.121 V.A. Stoichiţă, „Fabricanţi de emoţie. Despre şmecherie şi creativitate în gândirea lăutarilor” – conferinţă susţinută

la Muzeul Ţăranului Român, 21 aprilie 2010. Un rezumat al discuţiei se găseşte pe site-ul muzeului, la adresa http://www.muzeultaranuluiroman.ro/conferinte/?p=134, accesată în februarie 2011.

122 O analiză mult mai complexă decât poate cuprinde această lucrare exploratorie se găse te în lucrarea de doctorat aș lui V.A. Stoichi ă, ț L'art de la feinte. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, teză de doctorat susţinută în 2006, Universitatea Paris X Nanterre.

136

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/conferinte/?p=134

acestui moment.

La un unchi din Bagara, unde am mers pe jos 33-34 km ca să învăţ o melodie ce se cânta la morţi. Şi am învăţat-o. (L.M., lăutar, Alma u)ș

Etnicii din Almaşu spun că au avut invitaţii de a cânta la spectacolele oferite de

municipalitatea oraşului Zalău în cadrul specific sărbătoririi zilelor oraşului, cu excepţia anului în

curs, când acestea nu s-au mai desfă urat cu prea mult fast. În afară de evenimentele de acest fel, seș

mai cântă în familie, la onomastici, dar numai când este vorba despre onomastici în familiile

etnicilor romi, sau, la sărbătorile de iarnă, cu colindul la cunoscu i. Destructurarea pieţei, lipsa deț

disponibilitate financiară fac însă ca aceste modalităţi informale de desfacere să devină incerte:

- La noi de sărbători e o tradiţie, un obicei, mergem la fiecare casă, la colindat, sunt care mulţi asteaptă să ne ducem.- Vă primesc? - Sunt care nu-i primesc, au uitat tradiţia. - Sunt români care se supără că mergi şi alţii care se supără că nu am mers.- Suntem o singură bandă. Suntem 3-4 persoane care mergem, an de an. (K.T., T.D., lăutari, Almaşu)

O altă piaţă de relansare a lăutarilor din Almaşu au fost festivalurile; ob inând rezultate buneț

aici, au primit invitaţii să cânte în Ungaria, Cehia, Italia sau Japonia.

Muzica tarafului din Lungani este apreciată în zonă. Principala piaţă de desfacere este

reprezentată de localităţile învecinate, oraşele Târgu Frumos, Hârlău şi Iaşi. În aceste localităţi

taraful este solicitat de către autorităţi să cânte cu ocazia diverselor evenimente cum ar fi zilele

oraşului sau ale comunei, sărbători de iarnă. La aceste manifestări taraful cântă numai muzică

populară moldovenească. În ce priveşte nunţile la care merg să cânte membrii tarafului şi alţi lăutari

din sat, piaţa de desfacere este mult mai largă deoarece sunt solicitaţi să cânte şi în alte oraşe din

ţară – Bucureşti, Suceava, Botoşani, Focşani, Adjud etc.

b) Comerţul ambulant

Practicarea de către o mare parte a meşteşugarilor romi a comerţului ambulant pare să

confirme observaţia făcută de A. Reyniers în scurtul său studiu „Quelques jalons pour comprendre

l’economie tsigane”123 potrivit căreia „o parte dintre [romi] au tendinţa să desfăşoare activităţi care

123 Reyniers, Alain, 1998, Quelques jalons pour comprendre l’économie tsigane,in Études tsiganes, Paris, V, 12.

137

nu necesită neapărat un ataşament indisolubil faţă de locul respectiv. Aceştia caută în primul rând o

muncă a cărei rentabilitate să fie imediată, legată de furnizarea de bunuri şi servicii sau de mână de

lucru temporară unei clientele dispersate”124. Pornind de la această observaţie, fără să valorificăm

prea intens fondul nomadismului istoric125 al romilor, se pot trasa corespondenţe între comerţul

ambulant şi migraţia la muncă în străinătate, aceasta din urmă determinată poate într-un mod mai

univoc de lipsurile economice şi mizând în mare măsură pe posibilităţile de câştig din economia

subterană126. O analiză de acest fel nu intră în orizontul prezentei lucrări, dar reprezintă în opinia

noastră o direcţie fertilă pentru o cercetare viitoare.

Cum târgurile nu sunt modalităţi întru totul accesibile sau cel puţin nu foarte convenabile de

desfacere a mărfii, o mare parte a meşteşugarilor aleg ca posibilitate alternativă sau de completare a

vânzărilor din târguri calea comerţului ambulant, în special cei care vizează o clientelă rurală.

Piaţa pentru cazanele de ţuică, de pildă, este aproape exclusiv rurală127:

La ţară deci... la oraş nu are cum să cumpere. Nu are cum să steie omu’, cum să vă zic, să facă ţuica pe aragaz. (S.F., căldărar, Ciurea)

La rândul său, clientela rurală este una nişată, fiindcă alambicurile, produsul principal al

majorităţii căldărarilor, se adresează producătorilor de ţuică şi de palincă. Comer ul ambulant seț

asociază i cu practica trocului i op iunea pentru el trebuie rela ionată, în opinia noastră, cuș ș ț ț

necesitatea economică mai degrabă decât cu imaginea romantizantă a romilor nomazi „prin natura

lor”.

Noi făceam cazane de ţuică cu două ţave. Mergeam la munte cu ei, luam ţuică, vin, găini, mâncam. Mergeam la Vadul Părului, la Muru, la Albeşti, la Paleologu. Făceam treabă bun pe acolo. Imediat. Iarbă frumoasă. Munte. Şi veneam acasă, luam porcii, mâncam cu baba, mai mergeam în sat cu căruţele, cu cortu’, cu catârii. Câteodată făceam mai mult, câteodată mai puţin. Asta a fost meseria noastră. (S.I., căldărar, Săruleşti)

De aici şi optimismul unora dintre ei privind continuitatea cererii pentru produsul lor şi, în

124 Op. cit. p. 9. 125 Preferăm termenul „istoric” lui „ancestral”, folosit în numeroase studii, care conţine atât sugestia vagă a unei

caracteristici imanente, cât şi o tentativă de exotizare şi romantizare care nu servesc în niciun fel discuţiei de faţă. 126 Sugestia îi aparţine autoarei E. Pons, Ţiganii din România – o minoritate în tranziţie, traducere de Gabriela Ciubuc,

1999 [1995], Bucureşti: Compania, p.63 şi urm.127 De fapt, doar căldărarii din Săruleşti susţin că au vândut cazane şi „boierilor” de la oraş, care fac ţuică pe aragaz:

(...) La [capacitatea de] o găleată – un milion, două. E pentru boieri, face pe aragaz la Bucureşti. (M.G., căldărar, buliba a, Sărule ti).ș ș

138

consecinţă, şi pentru meşteşugul căldărăritului:

Va mai fi nevoie de cazane şi peste 50 de ani, românul n-o să se lase de băut ţuică (...), nu rămâne Ardealul fără palincă. (M.S., căldărar, Ciurea)

Comerţul ambulant presupune promovarea mărfii pe uliţele satelor în care se opresc şi

obţinerea unui permis de la autorităţile locale pentru desfăşurarea comerţului ambulant, în schimbul

căruia se plăteşte o taxă:

Şi lucrăm în cortul nostru cât stăm, cu ordin de la miliţie, de la sfat. Plătim taxe pentru câte zile lucrăm, te duci cu femeia prin sat şi strigi pe toate străzile, „Avem cazane, găleţi”. (S.I., căldărar, Săruleşti)

În plus, vânzarea în alte localităţi presupune şi deplasarea, fie ea cu maşina sau cu trenul –

încă o cheltuială pe care meşteşugarii trebuie s-o includă în preţul mărfii. Trenul pare însă o opţiune

mai ieftină, pentru că uneori căldărarii „se mai duc cu naşul şi nu mai plătesc bilet”128.

Dacă pleacă cu căruţa, cu cortul prin ţară, în special la munte, căldărarii din Săruleşti vând

mult mai uşor cazane de ţuică, alambicuri, găleţi, tingiri, oale. Modalitatea de popularizare a mărfii

este strigatul şi de obicei ea implică şi soţia meşterului:

Nu am cunoştinţe cum nu am nici cu matale, cine are nevoie îi dau, cine nu, din altă parte. Numai prin strigăte. (M.M., căldărar, Săruleşti)

Cazane de ţuică! Găleţi! Strig prin sat. (M.G., căldărar, bulibaşa, Săruleşti)

Strigăm „Căldări, căldări!”, cine are nevoie iese înaintea noastră, cine nu, îşi vede de treaba lui. „Avem cazane! Vindem cazane! Căldări!”. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Căldărarii spun că preferă să practice comerţul ambulant decât să-şi comercializeze obiectele

în piaţă, pentru că aşa le vând mai uşor.

Noi strigăm cine vrea să cumpere cazane şi oamenii ies la poartă şi dacă îi place ce avem să îi dăm, negociem preţul. Mergând aşa noi facem rost de comenzi, omul îţi spune că are nevoie de un cazan şi noi îl facem şi îl ducem. Dacă mergem la oameni aceea ne recomandă şi la rude şi tot aşa ne facem clienţi. (T.R., căldărar, Vereşti)

În urmă cu 10 ani, uneori pentru perioade de 2-4 săptămîni, chiar 3 luni, pe perioada verii,

meşteşugarii din Fizeşu Gherlii se deplasau şi ei, singuri ori împreună cu familia, pentru vânzarea 128 M.S., soţie căldărar, Caracal.

139

produselor, iniţierea comenzilor sau executarea la domiciliul clientului a diferte comenzi primite

anterior, în special confecţionarea şi montarea jgheaburilor la case sau anexe. În cadrul unor

asemenea deplasări se puteau confecţiona produse solicitate, a căror producere nu dura mult timp

(oale, cazane, tăpsii, făraşe, pâlnii), fiindcă meşterii plecau cu materia primă la ei. Alteori onorau şi

ei comenzi de reparaţii la produse vechi – oale, găleţi.

Mergeam aşa cu căruţa şi ne cunoşteau oamenii, acolo [la Câmpia Turzii] am umblat vreo patru-cinci ani. Mergeam prin sat aşa cu căruţa şi veneau oamenii la noi. Făceam tăpsiile acolo, stăteam afară pe iarbă, acolo dormeam, veneau oamenii, fă-mi 5 tăpsii, ori fă-mi 3 de cozonac. Şi două săptămîni am stat şi trei am stat, pe păşune. La marginea satului am stat, cu căruţa acolo. (F.L., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Ceea ce a pus capăt acestui stil de viaţă a fost obligaţia de a avea autorizaţie pe baza căreia

să te deplasezi şi să vinzi marfă ambulant. Persoana citată mai sus susţine că încă mai are de plătit

2.000 de lei la primărie pentru autorizaţiile primite în trecut. Teama de amenzi i-a determinat pe

mulţi meşteşugări să nu declare munca pe care o fac şi să se abţină de la deplasări – de aici şi timpul

trecut folosit în relatare.

Bunurile transportate de tinichigiii din Fize u Gherlii la târguri în afara localităţii erau,ș

aşadar, oalele, cazanele, tipsiile, pâlniile, făraşele. Aceste categorii de bunuri se mai transportau şi

în spate pentru pieţele din apropierea localitaţii şi în localitate. Cererea mare de jgheaburi era în

perioada primavară–vară. Deplasarea în alte sate era însoţită de strigarea mărfii:

Mergeam prin sat şi strigam: hai la coveţi, hai la oale, tăpsii avem. (V.M., soţie tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Şi căldărarii din Craiova îşi amintesc vremurile când practicau comerţul ambulant şi

seminomadismul, când se aşezau în sate şi lucrau obiectele pe loc:

Neamul ăsta de căldărari mai obişnuiau să meargă cu căruţele, cu cortul, din sat în sat, îşi instalau cortul erau şi bine primiţi de săteni. Mă duceam la unu-n sat şi făceam un cazan acolo, mai veneau unul-doi-trei şi se uitau. E o meserie ca lumea, meserie de meserie. Mâine venea la mine, că vrea şi el un cazan de ăla. Şi atunci aveam lucrări de nu puteam să le fac faţă. (R.T., căldărar, Craiova)

În ultima vreme însă practica comerţului ambulant a dispărut, căldărarii craioveni

nemailucrând decât în sistem de comenzi, pentru că durează prea mult să-şi recupereze investiţia în

materia primă:

La noi nu mai e nicio intenţie să mai facă şi să rămână cu marfa nedată şi să stea cu ea la poartă. Dacă dumneta vrei să faci o comandă scrisă să-ţi fac câteva cazane, ţi le fac. (...) Dacă vine la societatea dumitale şi

140

dumneata ai unde să dai cazanele astea mai departe, eu îţi fac cazane câte vrei dumneata. Sute de cazane îţi fac. Şi orice mod de cazan, orice mod de cratiţă, orice mod de lighean, orice vrei dumneata. (R.T., căldărar, Craiova)

Din citatul de mai sus reiese, cum am subliniat şi în alte câteva rânduri, că „amorţirea”

meşteşugului se explică prin lipsa pieţei de desfacere, nu a disponibilităţii pentru practicarea sa.

Vom reţine acest aspect pentru discuţia asupra sustenabilităţii şi asupra perspectivelor de viitor a

me te ugurilor tradi ionale rome. ș ș ț

Căldărarii din Caracal, care se ocupă şi să pună tablă pe acoperişuri, încă se deplasează în

alte localităţi pentru această muncă, pentru diferite perioade de timp – de la câteva zile la câteva

săptămâni.

- Avem 2 firme in Slatina care ne angajeaza pe noi... Plecăm din Slatina cu autocarul. Ne dădea banii pentru 2 săptămâni, pentru mâncare şi cazare şi la 2 săptămâni veneam acasă.- Plecăm unde ne cheamă ei şi stăm acolo până terminăm...- Foarte multa lume care ne cunoa te, vine în Caracal i ne ia. Am maiș ș lucrat pe acolo. A luat un număr de telefon şi ne-au chemat că mai are şi altcineva de lucru şi te duci. Dacă nu e de lucru, te duci. Ce faci acasă? Ce mănânci? (discuţie căldărari T.C. şi R.I., Caracal)

Şi împletitorii de nuiele din Deaj apelează la comerţul ambulant, mergând cu produsele în

spate şi strigând prin sate că au coşuri de vânzare. La fel procedează şi lingurarii din Fildu de Sus.

Ace tia din urmă însă nu se avântă decât în zonele unde se ştie că lingurile au căutare. Un loc deș

acest fel este Izvorul Crişului, situat la o distanţă de 30 km de satul lor. Cum nu există concurenţă

din partea altor meşteşugari în ce priveşte această meserie în zonă, fildenii sunt recunoscuţi pentru

ofertele lor de produse astfel încât locuitorii din Izvorul Crişului cumpără lingurile, măturile sau

trocile de la meşteşugari. În această localitate se găsesc i patroni ce au nevoie de produseleș

tradiţionale ale meşteşugarilor lingurari pentru revânzare.

Obţinerea autorizaţiilor pentru comerţ ambulant e o problemă pentru lingurari i împletitori,ș

pentru că din câ tigurile nesemnificative nu pot plăti costurile acestor demersuri. ș

Că dacă te-o prins fără autorizaţie îţi confiscă marfa. ( .T., lingurar,Ș Fildu de Sus)

De aceea, dacă găsesc un antreprenor care vinde mai departe linguri, lingurarii din Fildu de

Sus preferă să i le vândă acestuia, chiar şi ştiind că preţul de revânzare a lingurilor va fi mai mare

141

decât cel practicat de ei.

Pe acelaşi aspect, al dificultăţilor de a-şi adapta comerţul la cerinţele formale, au insistat şi

hămurarii din Medgidia, practicanţi şi ei ai comerţului ambulant:

În primul rând pentru că nu se mai dă voie să se mai umble cu căruţele. Deci traversarea oraşului nu se mai poate şi la ţară, sunt multe chestii care… (T.M., hămurar, Medgidia)

Umblăm pe la sate, ne urcam în maşini şi dăm pe la sate, o dăm pe 2 saci de porumb, un sac de… (M.A., hămurar, Medgidia)

Şi sitarii din Mărtineşti îşi aminteau că vindeau cel mai des colindând satele din împrejurimi.

Acolo ei ştiau că găsesc clientul potrivit deoarece sita sau ciurul sunt produse folosite exclusiv în

gospodăriile ţărăneşti unde făina era adusă de la moară şi obţinută din cerealele cultivate în

gospodărie. Cel mai des cumpăratorii erau femeile.

Pentru a-şi face cunoscută prezenţa în sate sau în târguri, sitarii strigau în gura mare: „Hai

la site! Hai la ciure!”. În sate era nevoie să bată la porţi, să strige tare. Se întâmpla uneori ca

sitarilor să li se solicite nu să vândă, ci să repare o sită spartă. Susţinând că un client mulţumit este

cea mai bună reclamă, sitarii spun că un meşter care-şi respecta meseria nu era arţăgos şi, chiar dacă

se întâmpla ca un client supărat să se întoarcă cu produsul defect, acesta fie îi dădea un alt produs,

fie îl repara pe cel în cauză pentru a împăca pe client.

Cu produsele pe care le lucrează pe stoc, ceaunarii din Moţca merg şi ei prin sate, în afară de

vânzarea la târguri şi de comenzile speciale. O formă interesantă de comerţ ambulant – sau de „târg

ad-hoc” – relatează ceaunarii din Pârâul Sec: ei se aşezau cu produsele la poarta fabricilor din zonă

în ziua în care muncitorii luau salariul. Cum însă fabricile s-au închis, practica a dispărut. Ea poate

fi însă citată ca o intercalare a unei practici considerate „arhaice”, comerţul ambulant, care este

oricum una dintre cele mai vechi forme de comerţ practicate de meşteşugarii romi, cu habitusurile

epocii industriale.

Ceaunarii sunt un bun exemplu de adaptare a ofertei – a temporalizării ofertei, de fapt – la

practicile diferitelor epoci şi ale diferitelor clase producătoare, de la ţăranii agricultori la muncitorii

din uzine şi de la aceştia la migratorii la muncă. Cum o mare parte dintre produsele lor se adresează

unei clientele rurale, majoritatea me terilor iau în calcul succesiunea anotimpurilor i a muncilorș ș

142

agricole în vederea proiectării vânzărilor.

- Sunt anumite perioade în care merge mai bine?- Sunt. Cum e toamna acum, Crăciunul, merge. Mergi la târg, faci bani. Vara merge omul la praşit, vine de acolo vai de capul lui, îi mai arde lui să ia un ceaun? Toamna mai ia un ceaun, o tigaie, ceva... (M.R., ceaunar, Toflea)

i nuielarii sunt con tien i că vânzarea coşurilor are mai degrabă un caracter sezonier;Ș ș ț

măturile, în schimb, se pot vinde tot timpul anului:

Coşurile merg doar în sezonul cu porumbul... mătura ai nevoie de ea mereu. (S.A., împletitor de nuiele, Deaj)

La fel şi căldărarii din Piatra Olt, care spun că anotimpul favorabil pentru vânzarea

produselor lor este toamna, la culesul viei, al fructelor de ţuică sau al roşiilor.

Faptul că ceaunarii îşi adaptează desfacerea atât la practicile agricole, cât i la cele aleș

muncii mecanizate i ale salarizării la dată fixă este un argument pentru înţelegerea me te ugurilorș ș ș

tradi ionale în contemporaneitate. Cât despre epoca postindustrială, ceaunarii nu vin să-şi vândăț

marfa în faţa multinaţionalelor în ziua de salariu, ci îşi orientează oferta către miganţii la muncă în

străinătate, contând pe nevoia acestora de a-şi pregăti mâncarea aşa cum ştiu de acasă – nevoie pe

care comercian ii o ambalează sub forma dorului de casă. ț

A a se face că ceaunarii din Pârâul Sec vând cel mai bine în luna august, pentru că atunci seș

întorc acasă cei plecaţi în străinătate şi cumpără ceaune pentru a le duce cu ei pentru alte cunoştinţe

din România.

Şi din discuţie în discuţie, ce faceţi, aţi cumpărat şi luna trecută mai cumpăraţi şi acum? Le trimit la fete în Dubai. Şi fetele sunt prietene cu altele şi omul ăsta cumpăra de la noi şi le trimite acolo. (...) În luna lui august vânzarea ar fi mai bună, vin ăştia, italienii, francezii, spaniolii şi îşi duc câte un ceaun în ţară acolo la ei, lucrează şi fac mămăligă à la români şi îşi face sarmale à la români. Şi când pleacă ăştia nu mai e vânzare. (M.M., ceaunar, Pârâul Sec)

Gaborii din Crăciune ti î i amintesc că, pe vremuri, puteau trăi din comer ul ambulant, dar,ș ș ț

ca i sitarii, ei nu comercializau doar produse, ci i servicii de repara ii, o parte importantă aș ș ț

activităţii meseriaşului:

Oamenii erau la fiecare casă, oameni bogaţi… făceam cazan de ţuică, făceam căldări, făceam reparaţii la oameni… Mergeam înainte la Mureş şi reparam la oameni mari oalele, acolo pe loc le făceam. Reparam oalele, crătiţele pentru doamnele mari de la oraş (…) Făcute tot de romi.

143

Una nouă era scumpă şi mai bine ieşeau cu o reparaţie. (...) Mai înainte, nu era aşa cum crezi dumneata, sculele pe spate şi mergeam la oraş pe stradă. La fiecare stradă, întrebam: aveţi ceva de reparat, doamna ? (…) În vremea lui Ceauşescu, ca gabori, căştigam ceva, ştia lumea… acuma, s-a schimbat. (G.Ş., gabor, Crăciune ti)ș

Dintre cărămidari, practicanţi şi ei cândva ai comerţului ambulant, cu căruţa, la momentul

actual foarte puţini mai pleacă să vândă cărămidă şi-n alte localităţi, deoarece nu mai există o cerere

aşa mare, iar de deplasat nu se mai pot deplasa decât cu maşinile, pe care mulţi nu-şi permit să le

închirieze. Cărămidarii din Roseţi care mai pleacă să vândă şi-n alte localităţi de obicei se

deplasează pe o distanţă de 30-40 de km în jurul comunei, pentru a se putea întoarce acasă până pe

seară.

c) Lucrul pe stoc. Cărămidarii

Din cauză că meşteşugul lor e limitat la anotimpul cald, cărămidarii sunt cel mai proeminent

exemplu de lucru pe stoc. Ei produc atâta cărămidă câtă estimează că se va cere toamna, în funcţie

de experienţa din anii trecuţi, numai că vânzările din ultimii ani nu le permit să aibă aşteptări prea

mari. Cei care au posibilitatea de a se deplasa şi în alte localităţi fac mai multă cărămidă, şi anume

între 10.000 şi 25.000 de bucăţi. Cei care vând cărămidă doar la poartă, produc în medie 2.000-

6.000 de bucăţi, pe care le aşează în faţa porţii, în aşteptarea cumpărătorilor. Preţul unei cărămizi

este negociabil şi variază între 0,3 lei şi 0,5 lei. Nu există un preţ fix pe bucată. Cărămidarii din

Roseţi apreciază că, dacă marfa este vândută în urma deplasării în alte localităţi, atunci se dă cu 0,4

lei, iar dacă este vândută la poartă se dă cu 0,3 lei. Iarna şi primăvara, când puţini meşteri mai au

cărămidă, preţul acesteia este de 0,5 lei.

Vine la mine şi, „Care-i preţul?” „E 5000.” „Nu mai laşi mă şi tu nimica?” „Hai, mă, 4. Da’ câtă iei? Că dacă iei 300 îţi las cumva, dacă iei mai puţin nu-ţi las, că trebuie să iau şi eu... că eu pierd, că dacă pierd la tine 100, la ăla 100, păi ce fac?” Şi negociezi, sunt situaţii când n-ai ce mânca în ziua aia şi dai şi cu 4000, că dacă... mai dai şi la cunoscuţi. (G.L., cărămidar, Vipereşti)

Vânzarea pe stoc comportă inconvenientul că cumpărătorul are o poziţie de putere sporită de

imobilitatea cărămidarilor, la care în ultimii ani se adaugă şi vânzările scăzute. Această situaţie

sporeşte vulnerabilitatea cărămidarilor care vând din faţa casei nu numai în relaţie cu cumpărătorii

particulari, ci şi în relaţie cu proprietarii de materiale de construcţii, care achiziţionează cărămida la

144

preţuri cât mai mici, mai ales sub argumentul cantităţii mari pe care-o ridică, şi o revând ulterior la

preţuri aproape duble.

Ceilalţi clienţi pentru cărămida subţire provin din mediul rural, din localită i învecinate, iț ș

sunt preponderent persoane sărace. Pentru cărămida groasă piaţa de desfacere s-a restrâns

semnificativ. Meşterii mai fac cărămidă de construcţie, adică groasă, doar la comandă. Cererea

pentru aceasta vine din partea depozitelor de cherestea şi a persoanelor foarte sărace, care vor să-şi

construiască singure o casă. Şi cererea pentru cărămidă subţire a scăzut, de data aceasta ca urmare a

racordării locuitorilor din mediul rural la sistemul de gaze. În cazul cărămidarilor din Roseţi se

poate ţine cont de faptul că gradul de racordare al zonei dinspre Călăraşi spre Feteşti este scăzut,

deoarece a ajuns de abia în dreptul satului Modelu şi nu toţi localnicii s-au racordat la gaze. În plus,

sunt i persoane care se deconectează de la sistemul de gaze, din motive financiare. Aceştia suntș

potenţialii clienţi pentru cărămida subţire, de sobă.

d) Comenzi. Clienţi speciali

În afară de cazul deja discutat al căldărarilor de la Craiova, care declară că nu mai lucrează

decât în sistem de comandă129, majoritatea celorlalţi meşteşugari privesc comenzile ca pe o

suplimentare a celorlalte forme de comercializare a produselor. Căldărarii produc însă alambicurile

de mici dimensiuni, pentru scopuri domestice, care nu se găsesc la magazin şi pentru care sunt

căutaţi de producătorii de ţuică, palincă şi alte băuturi alcoolice. Lucrul pe comandă poate fi atât

semnul refuzului de-a ţine piept fluctuaţiilor pieţei, cât şi semnul unei nişări a pieţei de desfacere,

cum e cazul cărămidarilor din Roseţi care produc cărămidă de sobă pentru cei care se debranşează

de la reţeaua de gaze.

O situaţie similară cu cea a căldărarilor din Craiova găsim şi la lingurarii din Fildu de Sus,

care produc cel mai mult atunci când există o comandă clară din partea unui beneficiar.

Antreprenorul va spune de câte produse are nevoie şi peste cât timp, iar meşteşugarul se întoarce la

data stabilită cu numărul şi felul produselor comandate. Rar se mai întâmplă ca unii dintre patronii

abordaţi să aibă nevoie de mai multă marfă tradiţională şi atunci vin singuri în Fildu pentru a face

comenzi mai mari. Comanda se plasează la unul dintre meşteri şi dacă acesta nu lucrează un anumit

tip de produs dă comanda mai departe altuia din comunitate. Patronii ce cumpără linguri de la

meşterii romi vând lingurile şi trocile în general peste graniţă. Pentru lingurarii din Fildu de Sus

129 Nu ne ducem direct, vine acasă că ne cunoaşte lumea, că mă duc la cutare care a lucrat cazane. (I.M., căldărar, Craiova)

145

însă comenzile acestea nu sunt suficiente nici ele pentru a aduce un venit mulţumitor şi sunt

sporadice, de aceea meşterii nu se limitează la ele. Pentru mături, unul dintre meşteşugarii din Fildu

de Sus are deocamdată o comandă constantă din partea unui comerciant.

Ceaunarii din Toflea primesc uneori comenzi de la clienţi prin recomandare, dar aceste

cazuri nu sunt foarte frecvente. Se întâmplă să primească, mai rar comenzi de la mănăstiri sau

ciobani care au nevoie de ceaune foarte mari care se execută doar la comandă, ceaune între 50 şi

100 de kilograme.

Dacă vrea unul de 100 de kilograme, îi fac de 100. Cum sunt la mănăstire sau ciobenii ăştia, îi fac şi de 100 de kilograme. Sunt zile în care merge şi sunt zile în care nu merge, asta-i viaţa. (V.C., ceaunar, Toflea)

Şi printre clienţii argintarilor sunt oameni care le cer numărul de telefon în scopul unor

comenzi ulterioare, fără ca sistemul pe bază de comenzi să fie definitoriu pentru argintari. Obiectele

decorative se produc însă mai ales în urma comenzilor, pentru vânzarea stradală fiind mai uzuale

bijuteriile.

Se creează o legătură între cumpărător şi noi. Se poate să revină clienţi sau ne spun că vor să facă nu ştiu ce lucru şi ne întreabă dacă putem. Mai sunt clienţi cărora le dăm cartea de vizită şi vor să vină la atelier să îşi facă ei nu ştiu ce, unii îşi aduc ei argintul. (C.C., argintar, Bucure ti)ș

Fierarii lucrează în special pe bază de comenzi i în general au clien i vechi, fic i, în specialș ț ș

în localităţile mai mici, unde nu mai sunt mulţi practicanţi ai meşteşugului:

Mă cunosc ei [clienţii] şi vin ei la mine. (C.I., fierar, Flămânzi)

Da, am clienţi, am doi-trei-patru clienţi care vin. Nu se duc la alţii, decât la mine. Mai vechi ar fi Ninel care vine numai la mine. (F.D., fierar, Flămânzi)

Stabilitatea i fidelitatea clien ilor lasă loc fierarilor de negocieri – un caz cu totul diferit deș ț

cel al cărămidarilor, dar şi de situaţia multor altor meşteşugari:

Vrea, vrea.... Şi ştii ce îi spun... „Băiatule, vrei, bine, nu, poftim... du-te la altul. Nu-i supărare.” (C.G., fierar, Ostroveni)

Tinichigiii din Fize u Gherlii spun că produse precum sobele se lucrează pe comandă i seș ș

146

percepe un avans de circa 40% din valoarea lucrării, bani cu care se cumpără materia primă

necesară fabricării produselor. După fabricare acestea se duce acasă la client.

Sobele nu se vindeau la târg, ci la om acasă direct. Păi am fost la târg la Cocis, la Geaca, la Gherla... (N.B., tinichigiu, Fize u Gherlii)ș

Pentru produsele noi la cerere clienţii plătesc un avans pentru produsul cerut. Cu banii

primiţii meşterii cumpără materialele şi decontează către client pe bază de chitanţă (şi cu martori la

cumpărare). Pentru 10 găleţi, de exemplu, este nevoie de 3-4 foi de tablă, care costă aproximativ 1-

200 Ron /foaie. Arvuna are un rol dublu: pe de-o parte dă posibilitatea demarării procesului

productiv (producătorii neavând lichidităţi pe care să le investească în stocuri de materiele), pe de

alta este o garanţie că nu se va răzgândi cumpărătorul.

De ce să bag eu banii, 2000-3000 lei, şi pe urmă să nu îl iau. (S.I, căldărar, Piatra Olt)

Până aici avansul (arvuna) a fost foarte puţin menţionat de majoritatea meşteşugarilor. Unii

îl men ionează însă indirect, amintind de situa ii când au efectuat o comandă, dar clientul n-a maiț ț

ridicat-o:

Cum să faci fără comandă şi nu-ţi dădea arvon, eu am păţit şi aşa, am făcut două cuptoare aşa la comandă şi nu am luat arvon deloc şi pe cînd m-am dus s-o întors omul, să vezi că nu mai iau că nu am bani. Dar dacă ai luat arvon 100 lei, îi zici, mă omule dă arvon, şi cu jgheaburile tot aşa se face, dai atîta bani înainte şi eu iau comanda. (F.L., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

4.1.2. Concurenţa

a) Concurenţa „lumii de plastic”

Ca urmare a preţului relativ mare cerut pentru ibricele de cafea (50-60 de lei unul mic),

concuren a produselor de serie din magazine e una de luat în seamă, ceea ce nu se întâmplă în cazulț

cazanelor de ţuică:

Acuma, cum să vă zic eu, a ieşit ăştia unde se face cafea, a ieşit acuma unde te duci şi cumperi... E cam greu. (S.F., căldărar, Ciurea)

Înţelegerea de către meşteşugari a concuren ei reprezentate de „lumea de plastic” este că oț

dată cu ea vânzările s-au oprit:

Ia de la magazin. Bazarul ne-a venit de hac, la majoritatea fierarilor. (H.T., fierar, Dolhasca)

147

Motivul pentru care me te ugarii nu privesc „bazarul” ca pe un instrument care le-ar puteaș ș

fi util mai degrabă decât potrivnic este că în el se citeşte de fapt întreaga experienţă postdecembristă

de liberalizare excesivă şi bruscă a concurenţei, a importurilor, a preţurilor – într-un cuvânt, a

pieţei. Problema pe care-o ridică „bazarul” nu e, de fapt, varietatea de produse fabricate în serie, la

preţuri mici, care le fac concurenţă celor ale meşteşugarilor, ci faptul că aceştia nu pot pătrunde în

mod real pe piaţă.

Frustrarea lipsei de acces e cu atât mai mare cu cât concurenţa reprezentată de produsele de

serie nu e o concurenţă reală, bazată pe calităţile produselor, ci una artificială, disproporţionată,

întreţinută de capacitatea de accesare a pieţei.

Am cumpărat o găleată de smalţ, i-a căzut smalţul şi a ruginit, eu dacă fac o găleată te ţine cel puţin 10 ani. Sunt mai rezistente şi mai ieftine astea făcute de noi. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Pe de altă parte, calitatea proastă a produselor din comer îi face pe tinichigiii de laț

Crăciune ti să nu se teamă de concuren a burlanelor i-a jgheaburilor de pe pia ă, de obicei dinș ț ș ț

plastic, fiindcă ei, la acelaşi preţ cu al acestora, asigură şi montajul, cele din tablă fiind în plus „de

100 de ori mai rezistente”130 în comparaţie cu cele din plastic.

O situaţie neobişnuită născută din supremaţia argumentului financiar asupra argumentelor

legate de calităţile produselor, de prestigiul producătorului şi de modul de producţie este cea a

lăutarilor obligaţi să-şi facă concurenţă lor înşişi, prin CD-urile pe care le scot pentru nunţi, probabil

în ideea de-a obţine totuşi un câştig şi de a-şi păstra prezenţa, chiar şi în mod simbolic, reprodusă şi

mecanizată, pe piaţă:

Mă cheamă să înregistrez pentru o nuntă şi să aduc CD-ul. (L.M., lăutar, Alma u)ș

b) Concurenţa între producători

Căldărarii relatează că între ei există cutuma respectului reciproc, care constă în faptul că,

dacă un rom căldărar merge să vândă într-o piaţă, atunci ceilalţi nu mai merg în acea piaţă pentru a

nu fi concurenţă între ei.

130 G.M., tinichigiu, Crăciune ti.ș

148

Căciularii din Iara semnalează ca posibilă problemă a pie ei de desfacere i numărul mareț ș

de producători tradiţionali din toată ţara în comparaţie cu numărul tot mai mic al clienţilor – mai

degrabă o consecin ă a diminuării pie ei decât a abunden ei numerice a me terilor căciulari:ț ț ț ș

Îs foarte mulţi căciulari acuma unde meri… Nu suntem numai noi, dacă am fi numai noi am vinde absolut tot, da-s din toate părţile. (T.I., căciular, Iara)

Lumea de azi a florarilor din Bucureşti e plină de facţiuni şi fricţiuni care sunt, într-o

oarecare măsură, simptome ale dificultăţilor cu care se confruntă comerţul cu flori: o ofertă

sufocantă (prea mulţi florari), preţuri mari şi o putere de cumpărare redusă a consumatorilor. Aceste

probleme sunt exprimate prin punerea la îndoială a legitimităţii practicării meseriei (boldeni şi

neboldeni) sau prin acuze legate de cine câştigă sau pierde mai mult şi pe spinarea cui (florari şi

angrosişti).

Pentru boldeni, aglomerarea pieţei a însemnat nu doar anemizarea afacerilor familiei ci şi

diminuarea unui statut social pe care l-au obţinut cu greu. În ciuda discriminărilor şi a piedicilor

întâlnite, romii boldeni au reuşit să-şi creeze şi menţină afaceri respectabile care susţineau familii

întregi, şi să atingă un statut economic inaccesibil majorităţii romilor. De asemenea, datorită

contactului permanent cu românii şi a necesităţii de a fi acceptaţi de aceştia, au reuşit să proiecteze

o imagine pozitivă şi să evite, într-o oarecare măsură, atitudinile discriminatorii ale majoritarilor.

Boldenii se simt ameninţaţi de faptul că alţi romi au reuşit să se folosească de aceeaşi meserie

pentru a-şi asigura un trai şi nu vor să fie asociaţi cu aceştia. Această diviziune se observă şi în piaţa

de angro, unde boldenii şi neboldenii îşi exprimă adeseori dispreţul sau dezaprobarea unii faţă de

ceilalţi.

O a doua linie de fracţiune e cea dintre florarii de la chioşcuri şi angrosişti. Cei de la

chioşcuri sunt convinşi că angrosiştii sunt cei care au de câştigat, pasând riscul la florar şi păstrând

câştiguri astronomice.

Da, sunt parveniţi. S-au făcut... sunt mulţi bişniţari din ăştia, vine, o ia toată-n angro … Şi v-am zis înainte luau iei un sfert, noi luam trei, acuma s-a schimbat roata. Noi luăm marfa să ne fiarbă oala şi restul rămâne pentru angrosişti. Asta-i toată şmecheria. (D.I., boldeancă, Bucureşti)

Angrosiştii insistă că ei duc riscul cel mai mare din cauza volumului mare cu care lucrează şi

a degradării rapide a florilor, şi că florarii au luxul de a se aproviziona exact cu cât au nevoie şi de a

149

menţine pierderile cât mai mici. De asemenea, percepţia florarilor este că angrosiştii practică

adaosuri chiar mai mari decât ei şi se îmbogăţesc de pe urma lor, şi în acelaşi timp sunt supuşi mai

puţinor controale decât florarii mai mici.

- Cu florăria... sunt unii care-au făcut avere, cu TIRuri, câte 7 TIRuri pe săptămână, a apucat mulţi treaba asta... A fost alţii care i-a susţinut, păpuşică, de la guvern, a fost mână-n mână, nu i-a întrebat nimeni ş-acolo e evaziune şi banii mulţi, acolo nu se duce nimeni să-i întrebe, ce de unde ai şi cum, ai înţeles mata? Că dacă e unu’ barosan, zice că toţi florarii sunt plini de urdă, ai înţeles? Din cauza la unu’ care are şi face... (D.I., boldeancă, Bucureşti)

Diviziunea dintre florari şi angrosişti a crescut în special după momentul de vârf al pieţei

când, într-adevăr, câştigurile erau astronomice, iar unii angrosişti au devenit figuri publice ca

urmare a puterii lor financiare şi a afişării unui consum conspicuu. Pentru florari, angrosiştii au

devenit lacomi şi imorali şi au proiectat o imagine de exces şi bunăstare care nu era neapărat o

realitate pentru majoritatea florarilor. Gândurile rele erau cu atât mai pronunţate cu cât angrosiştii în

cauză nu erau boldeni, ci nou-veniţi care au erodat – din perspectiva boldenilor – siguranţa vieţii

boldenilor şi au avut de câştigat de pe urma situaţiei.

- Nu, noi n-avem, cum să vă zic, educaţia asta cum trebuie. Că dacă o ai de mic şi să te mulţumeşti cu ce ai, să nu te-ndinzi decât şi-e pătura. Dar lăcomia asta, şi nu te mai opreşti. Eu văd şi la noi, au sute de miliarde şi...- Ăştia tot boldeni, sau...- Au fost la noi, şi-au luat meseria... Au fost muritori de foame şi-au devenit angrosişti. Au fost gunoaie, cum să zic, nu le mai dă nimeni de nas, ai înţeles mata? Şi au miliarde şi nu se potolesc. (D.V., boldeancă, Bucureşti)

Totuşi, în realitate, aceste linii nu sunt nici foarte clare nici urmărite exact în practica de zi

cu zi. Plângerile unei familii de boldeni din sectorul 5 erau îndreptate împotriva noilor veniţi care

făceau comerţ angro, luând apărarea boldenilor de acolo. Vorbind de exemple mai concrete, au

început să se plângă în special de cei din Piaţa Coşbuc care vând la bucată sau buchete mixte gata

făcute şi care le erodau din vânzări. Din câte am observat, angrosiştii care confecţionau buchete

mixte şi erau deschişi vânzării către consumatorii finali erau chiar boldenii, care aveau de fapt

practica vânzării cu amănuntul şi o resuscitaseră probabil din cauza dificultăţilor financiare.

De asemenea, mi-a fost neclar cât de respectaţi sunt conducătorii mai mult sau mai puţin

formali ai comunităţii şi dacă de fapt operează mai degrabă un fel de teamă sau un simţ de apărare

de grup (în a nu-i vorbi de rău în mod direct, explicit, deşi discuţiile duceau în acea direcţie).

- Ne-am mulţumit c-un loc, că alţii au zece locuri. Nici aia nu e corect.

150

Nu e corect ca tu, ca o persoană, cu familia ta să vinzi în zece locuri. Şi altu'... E multă lume amărâtă. (…) Lasă loc. De exemplu, aicia, vizavi de lângă mine, are şi, cum să vă zic, are şi la Rahova, are şi la Bolintineanu, are şi în piaţă...- Şi toată familia le lucrează sau...- E o singură... cu familia lor. Da' vreau să spun că ai, pentru existenţa familiei tale, da' lasă un loc şi la altu' să-şi câştige pâinea. Altu' nu mai poate sa-şi scoată o autorizaţie că ţi-ai scos tu zece. Şi nu-ţi ajunge, mănânci cu zece guri? Că nu [neinteligibil] nimic, domnişoară, că să zici că manânci cu zece guri, că tot cu o gură manâncă. - Şi dvs, vă ajungeţi să trăiţi, pentru familia dvs?- Eu sunt mulţumit, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am locuşorul ăsta. Nu am altceva, nu am mai multe locuri sau... Asta e existenţa noastră. Şi de-aicea trăim cu toţii. Deci ne-am mulţumit. Alţii, au zece locuri şi nu-i satură decât pământul. (D.C., florar, Bucureşti)

În ultimii zece-cincisprezece ani, atraşi de profiturile relativ rapide şi facile dar şi de relativa

libertate de operare, numeroşi romi (dar şi un număr de români) au început afaceri de

comercializare a florilor, chiar dacă nu aveau experienţă în domeniu.

- Orice muritor de foame se-apucă de flori.- Da’ le merge?- Le merge pe dracu’.- Da' toţi au rămas cu gându’. (discuţie operator, florăreasă şi cumpărător, Bucureşti)

Un chioşc cu flori reprezenta o şansă la o afacere respectabilă care să asigure existenţa

întregii familii. Ultimii doi ani, însă, au avut ca rezultat diminuarea substanţială a câştigurilor,

parţial datorită crizei economice globale dar şi a aglomerării pieţei cu prea mulţi florari. Azi, florarii

au rămas blocaţi în sistem, şi nu doar din cauza iluziei câştigurilor facile şi a incapacităţii de a-şi

imagina un viitor alternativ, ci mai ales ca urmare a barierelor efective de ieşire: investiţii deja

făcute (chioşcuri, etc), dificultatea de a găsi o altă slujbă (din cauza specializării înguste şi a

nivelului scăzut de educaţie formală), şi cercul vicios al datoriilor generate de lipsa capitalului de

rulaj (marfă luată perpetuu pe datorie).

Nu e, de aceea, inexplicabil că, în ciuda tensiunilor majore din cadrul breslei, florarii simt nevoia

coopera iei, pe care de altfel o i practică ocazional, de nevoie, de exemplu pentru a grupaț ș

transporturile de flori din Olanda într-un singur TIR, mai ales de când sunt nevoiţi să importe

cantităţi mai mici (importurile trebuie făcute cel puţin săptămânal). În rest, însă, comunicarea şi

colaborarea între florari este scăzută, iar fiecare îşi vede colegii de breaslă drept competitori.

151

Cei patru-cinci lăutari câţi mai sunt de găsit în Almaş spun că în momentul de faţă

rivalităţile nu-şi au rostul, în lipsa comenzilor. Dacă ar apare comenzi ar reapărea şi rivalităţile.

- Se înţeleg că nu au la ce sa meargă.- Amu n-ai la ce să fie rivali.- Dacă ar fi să meargă?- Ar renaşte rivalităţi, normal. (focus grup lăutari, Alma u)ș

4.1.3. Exportul (real sau poten ial)ț

Am menţionat deja că unele dintre produsele despre care a fost vorba până aici părăsesc

ţara; era vorba însă de exportul intermediat de revânzători, cum ar fi comercianţii care exportă

produsele din lemn ale lingurarilor din Fildu de Sus. În această secţiune e vorba însă de exporturi

realizate sau proiectate de meşteşugari înşişi

Unul dintre romii căciulari a vândut mai multe căciuli fraţilor penticostali din Canada,

ceea ce i-a hrănit speranţele în legătură cu şansele de export ale produselor sale.

În Canada se mai poartă. în urma cu trei-patru ani am dat în Dej la nişte fraţi pocăiţi, erau tocmai români... Şi i-o trăbuit 5-6 căciuli. M-o mirat şi i-am dat 5-6 căciuli cu bordură… Şi i-am dat 5-6 căciuli brumării şi i-am zis: „Frate ce faceţi cu ele?” „Frate, zice, în Canada… extraordinar… chiar m-o rugat canadienii să le duc.” Dacă o ajuns şi în Canada! Vă mărturisesc că o ajuns şi în Canada acum patru ani şi îmi spuneau fraţii de acolo pentru că colo se poartă aşa ceva: „Vai, frate dacă ai fi acolo cu meseria ta ai fi ok !”. (P.E., căciular, Iara)

Lăutarii din Zmeu au găsit o pia ă de desfacere cu posibilită i mai bune de câ tig în alte ţăriț ț ș

cum ar fi Italia şi Spania:

Punem chitara şi cobza şi cu vioara şi străinii ne ascultă şi ne plăteşte bine şi nu mai îmi convine să mai vin să mai cânt aici la o nuntă. (M.C., lăutar, Zmeu)

i lăutarii din Zece Prăjini î i exportă muzica în străinătate, nu doar prin concertele sus inuteȘ ș ț

de fanfarele renumite, ci i prin cei care au migrat la muncă, chiar dacă aceasta nu reprezintăș

(ini ial) ocupa ia principală:ț ț

Oho, mulţi... mulţi sunt plecaţi, 20-25% (…) La şantier, în construcţii. Sunt tot felul de băieţi care stau vreo 2-3 luni şi fac 2000-3000 de euro şi vin acasă... Mai cântă şi pe acolo. Şi pe stradă, dacă se duc, fac un 70-80 de euro... sunt unii care se bazează... Au prins ei nişte rădăcini cu nişte prieteni de acolo... se duc la nunţi pe acolo la români, au scos autorizaţie... poliţia când îi vede, nu se ia de ei... s-au specializat pe altceva. Un acordeon şi o vioară nu se aud aşa tare... Şi pe la

152

restaurante, pe la terase... (T.R., lăutar, fanfara Ciocârlia, Zece Prăjini)

Şi produsele lingurarilor merg la export, cum am văzut, dar nu pentru că lingurarii ar fi

accesat ei înşişi această piaţă, ci pentru că produsele lor sunt achiziţionate de antreprenori care

exploatează nişa produselor tradiţionale atât în ţară, cât şi în străinătate. Desigur, faptul că lingurile

lor sunt căutate în străinătate nu-i consolează pe meşteri de sentimentul că intermediarii profită de

pe urma limitării lor logistice i informa ionale. ș ț

Rudarii din Băbeni au exportat deja câteva produse, deocamdată în mod accidental, prin

intermediul cunoştinţelor, dar au întrevăzut cu această ocazie potenţialul de export al produselor lor,

marcat artizanale şi „tradiţionale”, pe o piaţă pe care au depistat gustul pentru aceste noţiuni:

Noi, dacă am fost în America, a venit o doamnă care deja avea un magazin cu foarte multe obiecte… a filmat acolo pe hol şi l-a rugat pe managerul cu care am fost, l-a rugat să-i ducă o gamă de obiecte de la noi. Şi într-adevar, a venit: Doamna Lepădatu, vreau să-mi daţi astea pentru doamna cutare, le duce în America pentru vânzare. Era adresa noastră pe fiecare obiect. Deja în Anglia am dat la niste oameni care au mers cu ele, le-au vândut în piaţă, nu s-au mai intors în Romania, şi-au cumparat casă, şi… chiar unde au vândut ei au făcut o fotografie foarte frumoasă. (V.L., rudăreasă, Băbeni)

i, o dată cu produsele, se poate exporta, la o adică, i performativitatea – un semn în plusȘ ș

că aceasta e considerată şi de meşteşugari, şi de clienţi o componentă a produsului:

Am fost în Israel acum trei ani de zile şi au fost oameni care au venit şi au stat lângă noi trei zile şi s-au uitat cum lucrăm. (I.S., rudar, Băbeni)

Şi pentru căldărarii din Craiova exportul ar fi o cale de resuscitare a meşteşugului,

deocamdată intrat în hibernare din cauza stagnării pieţei:

S-au mândrit şi se mândresc în continuare [cu me te ugul lor] dar dinș ș păcate sunt foarte dezamăgiţi pentru că au fost nevoiţi să stagneze pentru că n-au mai fost cerinţe. Cred că numai dacă ar fi să se facă o minifăbricuţă să fie marfa lor vândută peste hotare. Acolo cred că are o altă valoare. (lider formal rom, R.T., Craiova)

4.1.4. Leitmotivul clientului satisfăcut ca bună reclamă

Ştii cum îs oamenii când zic: ăla lucră bine. (V.M., soţie tinichigiu, Fize u Gherlii)ș

153

Clientul satisfăcut este o varia iune a temei renumelui, numai că aceasta din urmă e folosităț

cu precădere la trecut, când renumele se datora i se adresa unui grup consistent de consumatori,ș

uneori reprezentat chiar de institu ii; astăzi, când pia a e atomizată i comer ul e un proces în bunăț ț ș ț

măsură hazardat, consumatorul este individualizat; aşa se face că în discursul la timpul prezent e

vorba mai degrabă de „client” sau cel mult de „clienţi”.

Deja ei sunt, ei sunt renumiţi din bunici, din străbunici. El ştie: „Băi, dacă mă duc la Zmeu, acolo mi-aleg, mă duc la a lu’ Moradiu, mă duc la nu ştiu care.” Deci, au familii renumite, care se trag din lăutarii buni. Deci au fost cândva şi bătrânii lor, îi ştiu pe-aceia. Şi vine şi întreabă familia lu’ ăla şi.. şi de la concerte îl vede că e bun şi: „Băi, vreau şi eu să iau legătura, dă-mi şi mie un număr, dă-mi şi mie o carte de vizită, da?”. Se fac cunoscuţi şi de acolo, la concerte, la taraf, la zilele comunelor, oraşelor, la care se duc pe-acolo. (angajat primărie Zmeu)

Meşteşugarii consideră aproape în unanimitate că un bun mod de promovare este prin clienţi

satisfăcuţi de prestaţia lor. Este o logică a bazarului131, în care informa ia circulă pe căi informale şiț

este „insuficientă, puţină, prost distribuită şi puternic valorizată”132 – o logică cu totul diferită de

aceea a reclamei din economia de pia ă i mai apropiată de o concep ie comunitară despre comer .ț ș ț ț

Aici în sat am avut aşa am făcut la cineva o sobă aşa făină şi mergeu femeile: cine ţi-o făcut-o? Marin – şi-l trimeteau la noi... aşa ştiu oamenii de Marin în sat. (N.B., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Veneau şi oameni noi, ştii cum îi aicea, dacă ai făcut un lucru bun şi o sobă şi o văzut că a ars bine: măi ce arde cuptoru ăsta, cine ţi l-o făcut? Se cocea prăjitură şi pîinea în ler. Mă ce arde şi ce pîine bună o facut, şi aşa mergea reclamă, mă uite ăla, ăla l-o făcut bine, ăla nu l-o făcut bine. Ştii cum îs oamenii când zic: ăla lucră bine. (V.M., soţie tinichigiu, Fize u Gherlii)ș

Meşterii din Fildu spun că nu ştiu să-şi facă publicitate la produse: „vai şi amar de ea

reclamă”. Din punctul lor de vedere, clienţii ştiu ce le trebuie şi sunt capabili să aleagă un produs,

să vadă dacă le este util sau nu. Singura publicitate şi-o fac expunându-şi marfa în piaţă, iar aceasta,

spun ei, îşi face reclamă prin calitate. Dacă este de calitate, omul îl vede, iar dacă îl cumpără se va

convinge şi mai bine.

Cumpără odată marfa şi de îi place mai vine, de nu, nu. ( .A., lingurar,Ș 131 Ne referim, de bună seamă, la descrierea economiei bazarului realizată de Geertz, C., The Bazaar Economy:

Information and Search in Peasant Marketing, in The American Economic Review, Vol. 68, No. 2, Papers and Proceedings of the Ninetieth Annual Meeting of the American Economic Association (May, 1978), pp. 28-32.

132 Geertz, C., op. cit., p. 29.

154

Fildu de Sus)

O varia iune pe tema clientului satisfăcut este vânzarea către persoane „importante”, adicăț

deţinătoare de capital simbolic. Aşa cum am văzut în capitolul precedent, cărămidarii i căldărarii seș

refereau la faptul că în trecut produsele lor au fost folosite în construc ia bisericilor; o formăț

similară de legitimare este i enun area unor clien i cu prestigiu social. Timpul relatării este deș ț ț

obicei trecutul, un reper de demult al faptului că meseria lor a mers cândva bine, că era căutată şi

valorizată:

Am vândut cazane şi la poliţişti, la procurori. (S.G, căldărar, Ciurea)

Asta e ceva elegantă… căciulă. Mai demult o căciulă scumpă cine o purta ? Colonelul, o purta profesorul, o purta preotul, o purta procurorul, o purta… deci nu aveau oamenii de rând. Oamenii de rând aveau materia primă. Nu era astrahan. (P.A., căciular, Iara)

4.1.5. Dimensiunea de gen a procesului de vânzare

Am constatat pe parcursul redactării acestui raport că dimensiunea de gen se manifestă mai

pregnant în zona distribuţiei mărfii decât în cea a producerii ei. Cum am văzut deja în capitolul

precedent, în procesul muncii femeia apare ca un partener de muncă relativ constant, cel mai adesea

nemanifest, care ia parte, de multe ori în mod cât se poate de consistent, la procesul de producţie,

dar nu e reprezentată ca partener egal, ci ca forţă de muncă subînţeleasă. Chiar dacă în câteva cazuri

femeile au substituit cu succes munca bărbaţilor, în discuţiile înregistrate de noi nu s-a făcut caz de

acest aspect. De aceea, referirile la ajutorul oferit de femei la producerea obiectelor sunt destul de

puţine şi ele apar fie întâmplător, fără ca rolul lor să fie marcat în vreun fel, în cadrul unei discuţii,

fie la întrebarea explicită a operatorilor de teren.

Rolul femeii în cadrul meşteşugurilor tradiţionale rome apare ceva mai cristalizat în cadrul

procesului de vânzare, de aceea am ales să-l discutăm în acest capitol, urmând să ne ocupăm de el

mai pe larg, urmărindu-i implicaţiile culturale, în capitolul următor.

Într-o serie de me te uguri diferite, situate în localită i îndepărtate unele de altele, femeiiș ș ț

rome i se atribuie un rol explicit în vânzarea produselor. Merită poate să amintim aici că

me te ugarii nu concep vânzarea ca făcând parte din procesul muncii, ci o tratează separat. Faptulș ș

155

se datorează în mare parte încetă enirii acestui tipar în perioada socialistă, când me terul avea voieț ș

cel mult să producă, dar de vânzări se ocupa el însu i în situa ii excep ionale. E posibil ca vânzareaș ț ț

să fie o sferă separată de cea productivă i în construc ia imaginară a me terului rom însu i asupraș ț ș ș

ocupa iei sale, dar datele din teren nu ne permit deocamdată formularea acestui lucru decât cu titluț

de presupunere.

Ceea ce complică suplimentar discu ia cu privire la rolul femeilor pe pia a de desfacere esteț ț

faptul că aceasta din urmă e el însuşi un domeniu încă nea ezat, vag i plin de incertitudini pentruș ș

majoritatea me te ugarilor intervieva i în cadrul acestei cercetări. În consecin ă, nici rolurile şiș ș ț ț

performanţele de gen în cadrul său nu pot fi formulate încă cu prea mare acurateţe.

Un argument al rolului femeii în vânzarea produselor este abilitatea sa (înnăscută?) de-a tiș

„să vorbească, să facă un client să cumpere”. Formularea cea mai clară în acest sens e de găsit în

întreaga practică a florarilor, unde femeile deţin dacă nu monopolul meşteşugului, cel puţin pe acela

al vânzărilor.

La capătul celălalt al scalei sunt lingurarii din Fildu de Sus, care, obi nui i vânzarea să leș ț

revină bărba ilor, asociază ie irea cu produse pe pia ă a femeilor cu un grad de poluare pe care-lț ș ț

transferă la nivelul produselor comercializate:

Am fost odată în piaţă în Cluj şi am văzut nu barbaţi, femei ce vindeau linguri; nu mi-au plăcut, erau murdare. (M.T., lingurar, Fildu de Sus)

În acela i registru se plasează i interdic ia formulată de fierarii din Comăne ti ca, atunciș ș ț ș

când ies pe pia ă să vândă produsele, femeile să nu negocieze pre ul acestora, ci să le vândă laț ț

pre ul fixat de eful fierarilor. Faptul e cu atât mai semnificativ cu cât, spun fierarii, copiilor li seț ș

permite să negocieze. Rolurile de gen nu furnizează însă cauza acestei situa ii, ci terenul deț

manifestare a consecin elor sale; motiva ia acestui comportament se găse te, în opinia noastră, maiț ț ș

degrabă în faptul că copiii sunt cei responsabili de perpetuarea me te ugului, prin urmare – ca i înș ș ș

cadrul procesului de produc ie, unde rolul lor este mai bine marcat de interlocutori decât cel alț

femeilor – ei sunt încuraja i să înve e i să practice toate aspectele profesiei. În schimb, cumț ț ș

femeile nu sunt decât anexe ale acestui proces, nu există nici motiva ia ca ele să stăpânească acesteț

practici.

În orice caz, a a cum am precizat deja, aceste constatări nu pot să aspire la un aer deș

generalizare, fiindcă alte studii de caz ar duce la concluzii opuse. În restul situaţiilor în care femeile

se ocupă (cu sau fără contribuţia bărbaţilor) de vânzări nu se fac precizări despre limitarea

atribuţiilor în procesul de negociere, aşa că, deocamdată, vom considera situaţia descrisă la

156

Comăneşti drept nespecifică practicilor de piaţă ale meşteşugurilor rome în general.

Argintarii sunt un exemplu de meşteşugari care-şi lasă vânzările în grija soţiilor şi-a fiicelor,

subliniind însă că prestaţia socială a acestora nu se reduce la atât – de două ori au fost făcute

precizări despre şcolarizarea fetelor/femeilor, probabil ca reacţie la stereotipul răspândit al

căsătoriilor timpurii şi al deficitului de educaţie formală din rândul reprezentantelor etniei:

[Femeile/ soţiile] ne vând marfa, noi facem reparaţii, altceva, dar au şi şcoală. Soţia mea a luat bacu’ anu’ ăsta. (C.C., meşteşugar argintar)

Deocamdată lucrez singur, soţia mă ajută foarte mult pentru că mă ajută la vânzare. S-a obişnuit şi mă ajută la vânzare. Soţia are grijă de copiii, e de altă naţionalitate, ştie să vorbească, să facă un client să cumpere. Trebuie când vine clientul să îi spui că lucrurile acestea sunt lucrate de noi manual, sunt din argint, trebuie să îl faci pe client să nu plece, pentru că asta e meseria noastră, din asta trăim şi dacă lăsăm clientul să plece, pierdem banul. Este un lucru foarte bun pentru clienţi. (E.P., meşter argintar)

Într-un registru mai neutru, întâlnit de altfel în cea mai mare parte a cazurilor, femeia e un

partener în vânzare, la fel de subînţeles ca şi în cazul procesului muncii:

(...) Te duci cu femeia prin sat şi strigi pe toate străzile: avem cazane, găleţi. (S.I., căldărar, Săruleşti)

Datele disponibile până acum nu ne permit să procedăm la o analiză de adâncime a rolurilor

de gen în cadrul meşteşugurilor tradiţionale rome, nici cu privire la procesul muncii, nici la cel al

vânzării. Le vom relua, punând accentul pe aspectele culturale ale temei, în capitolul 5, de unde

sperăm să devină şi mai evident faptul că cercetarea rolurilor de gen şi a felului în care este ele sunt

performate şi conştientizate de toţi cei implicaţi poate deschide perspective nu doar utile, ci şi cu

totul noi asupra unei teme atât de ample i bogate în consecin e cum este aceea a genului în cadrulș ț

etniei rome.

4.2. Marele client absent

În majoritatea interviurilor şi-a făcut loc de la sine referirea la perioada socialistă ca reper al

unei situaţii funcţionale, spre deosebire de lipsa de perspectivă sau de coerenţă a perioadei actuale

sau de mulţumire a meşteşugarului. Două sunt direcţiile principale pe care se constituie, cu

157

variaţiuni, discursul meşteşugarilor despre perioada trecută.

Prima este de natură comercială şi se referă la diminuarea sau, uneori, dispariţia pieţei de

desfacere. Ea nu apare doar la meşteşugarii care nu s-au adaptat noilor condiţii sau care nu şi-au

găsit o breşă de funcţionare pe piaţă, ci chiar şi la unul dintre posibilele modele de succes ale

perioadei de tranzi ie, lăutarii de la Zece Prăjini: ț

Păi, lumea făcea nunţile cu fanfară pe timpu’ lu’ Ceauşescu, se făceau toate nunţile cu fanfară de dimineaţa până a doua zi. (L.T., lider rom, lăutar, Zece Prăjini)

Chiar şi presupunând că interlocutorul citat nu face parte dintr-una din fanfarele de succes

din sat şi că este unul dintre numeroşii lăutari din zonă a căror piaţă de desfacere nu se compară cu

cea a fanfarelor cunoscute originare din localitate, faptul că dispune de câteva exemple de succes în

imediata sa proximitate e contradictoriu cu regretul după perioada trecută. De altfel, privită

îndeaproape, în nemul umirea exprimată mai sus nu se distinge legătura dintre sistemul politic iț ș

faptul că oamenii î i permiteau să angajeze o fanfară întreagă la o nuntă; în citat nu se exprimăș

explicit aprecierea că lumea avea mai mul i bani pe vremea aceea i cu atât mai pu in se leagă acestț ș ț

statut economic al individului de sistemul politic, de i acest al doilea pas se face frecvent înș

discursul multor meşteşugari, cum vom vedea mai departe. (Este vorba, oricum, de o corelaţie

extinsă la nivelul unei părţi consistente a populaţiei, aceea a cauzalităţii directe dintre sistemul

politic şi situaţia financiară a indivizilor.) Un alt aspect pe care lăutarul de la Zece Prăjini nu-l

dezvăluie este cu cât diferă tarifele practicate acum de lăutari fa ă de cele de pe vremuri i cum seț ș

raportează ele la puterea de cumpărare de atunci i la cea de acum. ș

Întrebaţi dacă „era mai bine înainte”, căciularii din Iara, a căror pia ă de desfacere e astăziț

diminuată, redusă la lumea rurală – în parte din cauza concurenţei altor produse, aşa cum am văzut

în subcapitolul anterior –, sunt de părere că oamenii nu- i mai cumpără căciuli în ziua de azi dinș

cauză că nu mai au bani:

… Era mai bine că fiecare om îşi lua căciula că îşi permitea să îşi ia căciula şi acuma nu îşi mai permite din cauza banilor. (P.A., căciular, Iara)

Un căldărar din Săruleşti explică însă foarte bine că de fapt ceea ce s-a schimbat în primul

rând este natura banilor şi funcţia lor: înainte banii nu circulau, ci erau tezauriza i, pe când astăziț

circulă, se cheltuie:

158

Nu mai e banii cum era pe timpuri, dă stătea lumea, dormea pă ei cu capu’. Acuma e bani dă cheltuială. (XX, căldărar, Sărule ti)ș

Aşa cum am văzut, majoritatea categoriilor de meşteşugari s-au confruntat – cel puţin într-o

etapă a parcursului lor de la economia planificată la piaţa liberă – cu diminuarea, din motive

diferite, a pieţei de desfacere. Fenomenul este una dintre multiplele consecinţe ale restructurărilor

economice, începând cu dispariţia C.A.P.-urilor, care, aşa cum am văzut, integraseră romii

practicanţi ai unor meşteşuguri în producţie: fierari, cărămidari, împletitori, căldărari. Aceştia

reprezintă, prin urmare, exemple de meşteşugari care, o dată disponibiliza i i fiind cunoscători aiț ș

unui me te ug (sau învă ându-l ca urmare a intrării în omaj), au fost nevoi i să preia postura deș ș ț ș ț

antreprenor. Din această nouă postură, până atunci necunoscută i în cele mai multe cazuri nedorită,ș

de vreme ce avantajele sale, atât pe plan financiar, cât i în plan social, încă se lasă a teptate,ș ș

me te ugarul a trebuit să să se ocupe, în condi ii de transformări socio-economice majore, precumș ș ț

retrocedarea terenurilor către fo tii proprietari i legiferarea diferită i în perpetuă schimbare aș ș ș

condi iilor de practicare a me te ugurilor, de aspecte cu care până atunci nu se confruntase: accesulț ș ș

la materia primă i abordarea pie ei de desfacere. ș ț

Un exemplu de me te ugari afla i actualmente în această situa ie îl reprezintă cărămidarii.ș ș ț ț

Meşteşugul lor se bucura de mare căutare în perioada comunismului, ca urmare a cererii de

cărămidă din partea IAS-urilor şi a CAP-urilor pentru construirea magaziilor de cereale, a

grajdurilor de animale şi a halelor pentru vaci, viţei, cai şi oi. Aceste instituţii contractau meşteri

pentru a produce cărămidă. Scopul producerii de cărămidă nu era, aşadar, de vânzare, ci de

construire a unor locaţii.

- Când era C.A.P.-ul se făcea un miliard de cărămidă. Şi în altă parte nu se făcea cărărmidă decât aicea la noi şi la Catane. Şi atuncea ne-a mers lună de lună, renumiţi: Bă, la Negoi se face cărămidă. - Făceam grajduri la C.A.P-uri, făceam brutării, ce avea nevoie C.A.P-ul... (C.C. , cărămidar, A.C., cărămidăreasă, interviu de grup, Negoi)

Meşterii erau contractaţi vara; cărămidarii din Rose i relatează că la un CAP lucrau cam 20-ț

30 de familii, ca să producă cât mai multă cărămidă, astfel încât construcţia să se ridice rapid. Ei

lucrau în echipe de câte 5-6 familii. Mai exact, pleca unul dintre ei, care se angaja să facă 200.000

de cărămizi. El ştia că poate să facă doar 50.000 de cărămizi pe durata stabilită, aşa că îşi chema

ajutoare din familie sau dintre vecini. Deplasările se făceau atât în interiorul judeţului, cât şi în

afară, în funcţie de unde era amplasat CAP-ul sau IAS-ul care îi contractase. Astfel, pe timp de vară,

din mai până-n septembrie, meşterii cărămidari îşi părăseau gospodăriile, împreună cu familia, şi se

159

aşezau în locuinţe temporare în noua locaţie, de preferinţă în apropierea unei surse de apă. Cei mai

mulţi veneau cu tot cu animalele domestice, pe care le lăsau libere pe pajişte, iar pentru

aprovizionare luau de la IAS-uri sau CAP-uri animale, fructe, legume şi cereale, care se scădeau la

sfârşit de lună din banii, pe care îi primeau pe cărămizi.

Cărămidarii lucrau la normă şi primeau 65 de bani pe zi sau între 300 şi 500 de lei la mia de

cărămizi. Numărul de zile era calculat în funcţie de solda de cărămidă necesară, iar plata era

aproximativ aceeaşi la toate cooperativele. Exista însă şi un risc: în momentul când ploua tare şi se

strica cărămida, pierderile erau împărţite între CAP sau IAS şi meşter.

Meşterii cărămidari îşi confecţionau mese, tipare şi, prin contract, cooperativa agricolă se

angaja să le furnizeze materiale, precum: pământ, nisip, lemne, cărbuni, paie, baloţi. Se producea în

acea perioadă foarte multă cărămidă de construcţii, groasă. Aceasta era realizată la presă, însă erau

situaţii în care oamenii le făceau exclusiv manual.

Cărămidarii erau responsabili doar de fabricarea cărămizilor, nu şi de vânzarea acestora:

Pe vremea lu Ceauşescu noi o făceam şi CAP-ul o vindea. Exista cărbuni tot, şi noi făceam 100 – 200. (B.G., cărămidar, lider informal comunitate romă, Ostroveni)

De aici şi sentimentul de siguranţă pe care îl evocă interlocutorii astăzi, când, pe lângă

dificultăţile întâmpinate în accesarea materiei prime, trebuie să se ocupe şi de desfacerea mărfii, în

condiţii de competiţie cu antreprenori de amploare precum depozitele de materiale de construcţii,

cărora de multe ori le şi vând cărămida produsă, fie şi în schimbul unor preţuri semnificativ mai

mici decât cele cu care urmează s-o comercializeze acestea.

Până în anii ’60 i rudarii din Pietri u au fabricat în paralel, ca activităţi derulate pe contș ș

propriu, atât obiecte din lemn, cât şi cărămidă. După colectivizare, deoarece activităţile pe cont

propriu nu mai erau aprobate de către sistemul comunist şi pentru că erau tot mai puţini clienţi

pentru obiectele din lemn, rudarii din Pietrişu au fabricat doar cărămizi în cadrul cooperativelor

agricole de producţie. În acesta perioadă ei aveau statutul de „angajaţi” ai statului, iar piaţa de

desfacere pentru produsele lor era asigurată prin intermediul sistemului cooperatist de atunci. Un

număr mic de persoane din comunitate au participat şi la alte activităţi în cadrul cooperativelor, mai

ales bărbaţi, care au lucrat pe utilajele şi maşinile agricole sau în cadrul staţiunilor agricole de

mecanizare. Cei care au practicat meşteşugul în această perioadă vorbesc despre faptul că aveau

foarte mult de lucru, comenzile de cărămidă erau mari, depăşind chiar capacitatea lor de muncă,

astfel reuşind să-şi asigure veniturile din acestă activitate.

160

Bine, lucram pe comandă înainte de revoluţie, pentru că lucram la CAP-uri, la colective cum era pe timpul lui Ceauşescu şi atuncea aveam numai comenzi, făceam pe comenzi că ne spunea preşedintele de CAP că am nevoie de un milion de cărămizi şi noi făceam 10-15 familii cât eram, 20 de familii toţi sau marea majoritate din comună făceam la CAP. Şi făceam câtă cărămidă puteam, dar acuma facem, dar o facem degeaba că stăm cu ea pe la porţi, trece lumea, se uită şi pleacă. (R.G., rudar/cărămidar, lider comunitate romă, Pietri u)ș

După ’90, familiile de rudari au revenit la fabricarea cărămizilor pe cont propriu, activitate

desfăşurată în principal în propriile gospodării. Cazurile în care meştesugari din Pietrişu au mers şi

după ’90 şi au făcut cărămizi în alte localităţi, pentru diverşi „patroni”, nu sunt definitorii pentru

activitatea lor, nefiind constante şi nici întreprinse de mulţi membri ai comunităţii. Familiile de

rudari din Pietrişu au practicat în ultimii douăzeci de ani meşteşugul ca afacere de familie, în

propria gospodărie.

Dispariţia cooperativelor agricole a avut un efect similar şi asupra împletitorilor, care

satisfăceau pe vremuri o cerere constantă şi consistentă din partea statului. Împletitorii din Fildu de

Sus îşi amintesc că pe-atunci veneau maşini care le aduceau materia primă şi tot ele, după câteva

zile, veneau să ridice producţia, în volume de mii de rogojini. Oamenii acumulau stocuri şi tot ce

aveau de făcut era să livreze rogojinile la timp. Clienţii erau sere de legume sau de flori, alte CAP-

uri şi fabricile de mobilă. Din spusele oamenilor, destinaţiile erau variate: Jibou, Zalău, Babadag,

Ploieşti. Meseriaşii nu duceau grija procesului de distribuţie şi a altor detalii. Clienţii veneau

singuri, prin structurile de stat, şi au continuat să vină o vreme chiar şi după 1990, pe baza relaţiilor

stabilite anterior, dar între timp o mare parte din sere s-au închis, iar dintre proprietarii celor rămase

puţini mai ştiu de rogojinile din Călui.

Şi rudarii din Gura Humorului lucrau pentru cooperativele de producţie agricolă, producând

coşuri şi împletituri, împreună cu întreaga familie, uneori şi cu rude sau vecini. Cel care organiza

echipa de lucru era cel care primea comanda, iar câştigul era distribuit în funcţie de munca

fiecăruia. Acest lucru se întâmpla de obicei toamna, când vreun C.A.P. din zonă comanda un număr

mare de coşuri necesare în lucrările agricole. În prezent, nu există o firmă care să producă coşuri

sau coşărci şi care să aibă angajaţi rudari în acest sens sau o altă formă de organizare lucrativă.

Respondenţii de aici şi-au amintit şi de cursurile pe diverse specializări care se ţineau pe atunci la

Casa Pionierilor şi care ofereau la final un atestat profesional, o calificare. Participanţii la interviuri

sugerează că dacă s-ar mai desfăşura astfel de cursuri, în special pe meseriile lor tradiţionale,

161

împletituri din nuiele, tinerii ar putea să se simtă utili învăţând această meserie şi, mai ales, s-ar

transmite mai departe meşteşugul, pe care, din lipsă de căutare, am văzut în sec iunea precedentă căț

humorenii sunt pe cale să-l abandoneze.

Şi fierarii şi căldărarii au fost antrenaţi, în bună parte, în agricultura de stat de dinainte de

1989, fie ca angajaţi ai fermelor, fie în regim de colaborare; cert este că, în oricare din aceste

situaţii, volumul de muncă era consistent, fiind vorba de întreprinderi colective, şi nu de posesori

individuali de animale domestice:

Normal că [înainte] făceam mai mult ca acum. Erau mulţi cai atunci, vaci. Potcoveau la noi. Cel puţin la noi aici, în sat, când se dădea la văcărie făceai potcoave de vaci, permanent să ai. Acum e numai Gheorghe Mocanu care are vaci. (G.C., fierar, Ostroveni)

Când era colectiv făceam 50 de găleţi pentru ciobani. Se vindea mai multe. Acum ia 2-3 găleţi. Are 40-50 de oi. Pe timpuri avea mii de oi. (M.G., căldărar, Săruleşti)

Dintre practican ii me te ugurilor tradi ionale care au ales să se confrunte cu pia a liberă,ț ș ș ț ț

unii deplâng cre terea concuren ei, al ii – incertitudinea pie ei. Rudarii, de exemplu, spun în esen ăș ț ț ț ț

că era mult mai simplu să producă obiecte pe comandă decât să producă obiecte care nu sunt siguri

că vor avea căutare pe piaţă:

Când eram la Arta Populară – am lucrat 30 de ani acolo – venea omul cu foaia în care îţi spunea clar dimensiunile şi ce piese vrea şi tu le făceai. Lucrai comanda şi gata! (D.S., rudar, Băbeni)

Cum era odată Arta Populară... taică-miu a lucrat a lucrat la Arta Populară 30 de ani ... le dădea material acasă şi le spunea la fiecare ce trebuie să facă... pe data de... trebuia să prezinte comanda. Şi ei erau angajaţi acolo. (I.S., rudar, Băbeni)

Dacă în cazul de mai sus problema semnalată ine de regulile pie ei libere, cum ar fi risculț ț

antreprenorial, inova ia, necesitatea adaptării la cerin ele pie ei (după o cunoa tere prealabilă),ț ț ț ș

problema concuren ei, cel pu in a a cum e formulată ea de boldeni, ine i de lipsa iniţială a oricăreiț ț ș ț ș

politici de asistare a fenomenului antreprenorial, care a lăsat loc nu doar noilor oportunităţi, ci şi

unei proliferări masive a comercianţilor din domeniul florilor.

În perioada comunistă, boldenii au condus afaceri independente de comercializare a florilor

care, deşi supravegheate de stat, au fost relativ neîngrădite. Înainte de 1989, autorizaţiile de vânzare

162

de flori se acordau în condiţii speciale şi mai ales femeilor cu mulţi copii. E greu de apreciat dacă

feminizarea ocupaţiei a precedat perioada comunistă (şi autorizaţiile doar legiferau o stare de fapt)

sau s-a datorat acestor constrângeri legale/administrative.

Da, da, mai alergam, mai stăteam, că nu erau autorizaţii atuncia, noi vindeam din mână, dar asta era meseria noastră. Autorizaţiile se eliberau foarte greu. Pe timpul ăla. (…) Adică trebuia să documentezi. Pe bază de mamă eroină, (…) pă caz de boală, pă nu ştiu... că nu se elibera autorizaţie... (D.I., boldeancă, Bucureşti)

O autorizaţie individuală oferea posibilitatea unei întregi familii de a desfăşura activităţi de

comercializare a florilor, implicând atât copiii, cât şi soţul (care uneori avea şi un alt loc de muncă).

1989 a adus liberalizarea economică şi posibilitatea altora de a intra în afaceri cu flori. Deşi

numărul de autorizaţii eliberate de fiecare sector este limitat şi legat oarecum de numărul de locaţii

fizice aprobate, el este cu mult mai mare (de ordinul miilor) decât numărul de florărese existente

înainte de 1989133.

Numărul de familii de boldeni e greu de estimat, mai ales istoric. Am obţinut numere foarte

diferite de la respondeţi, iar diferenţa poate veni de la estimarea pe baza capului de familie (primul

exemplu), sau a numărului de familii nucleare (al doilea). Ambele respondente sunt boldence i auș

în jur de 55 de ani.

- Şi câţi eraţi mai demult? Aşa, în tot Bucureştiul? Cam câţi boldeni? - Păi cum să zicem că sunt şase sectoare, pe sector erau cel puţin trei. Florărese. Care ştia şi Ceauşescu de ele. Într-un sector. - Deci 18-20... - Aşa era, se număra printre degete. Deci acuma dacă eram singura florăreasă pe sectorul 5 şi pe lângă mine mai erau trei. Sau patru, care se ştia. - Şi câţi eraţi la început, pe vremuri? - La început eram numai noi, boldenii. Erau... vreo două trei sute de familii care se ocupau. Femeile vindea. (V.D., boldeancă, Bucureşti)

Alături de cre terea competi iei i de angoasa riscurilor presupuse de iniţiativaș ț ș

antreprenorială mai poate fi menţionată, în rândul lipsurilor pieţei, şi diminuarea puterii de

cumpărare – o abordare în spiritul economiei de piaţă, care nu face aprecieri despre sistemul politic,

ci doar constată sărăcirea populaţiei. Tinichigiii din Crăciune ti spun că în prezent, faţă de perioadaș

133 Nu susţinem prin această precizare că doar boldenilor ar trebui să li se permită de către stat să vândă flori, ci că trecerea de la un număr finit, relativ limitat, de aprobări, la o proliferare de ordinul miilor măsoară iresponsabilitatea administrativă care a caracterizat, de altfel, întregul tratament aplicat de stat disponibilizaţilor în general şi micilor meseriaşi în particular, lăsaţi să descopere pe cont propriu economia de piaţă, fără nicio reglementare şi fără măsuri notabile în direcţia siguranţei sociale.

163

de dinainte de 1990, „e mai rău de o sută de ori”, pentru că pe atunci aveau „comenzi de nu le

puteam duce... şi cazane de ţuică de 30 litri, de 40 litri, în vreme ce acum „nu mai face lumea

nimic... decât să dea cinci milioane mai bine îşi cumpără de mâncare”134.

O altă categorie defavorizată de schimbările socio-economice ale perioadei de tranziţie este

cea a meşteşugarilor care şi-au pierdut nu doar locul de muncă, ci şi prestigiul; din aceştia fac parte,

de pildă, lăutarii, angajaţi pe vremuri în orchestrele întreprinderilor sau cooptaţi în ansambluri

folclorice care după 1990 s-au desfiinţat (dar care probabil că s-ar putea reuni cu succes în condiţiile

resuscitării filonului tradiţionalist-folcloric inclusiv în consumul de media). Această categorie face

trecerea către cea de-a doua direc ie a discursului despre trecut: pierderea siguran ei sociale. ț ț

Înainte de 1990, pentru o mare parte din romii lăutari de la Zece Prăjini, ca şi pentru cei din

celelalte sate, exista varianta avantajoasă de a combina, oficial şi legal, lăutăria cu serviciul la

întreprindere, prin includerea în orchestra acesteia:

Am lucrat la uzina de ţevi, la Roman. Noi aveam şi servici, d-aia ne descurcam... acuma, nu mai e... Ne cunoşteau oamenii care făceau nunţi... Noi eram în formaţia de la ţevi, vreo 40. Erau vreo 6 şefi, aveau oamenii lor. (C.T., pensionar, lăutar, Zece Prăjini)

Şi lăutarii din Almaşu îşi amintesc că, în urmă cu câteva decenii bune, despre satul lor se

spunea că este „ţinutul-rege al muzicii”. Atunci, cea mai mare parte din comunitate se ocupa cu

cântatul, iar cele trei „bande” rivale aveau comenzi de cântat la nunţi, botezuri, onomastici,

sărbători religioase, baluri, jocuri sau şezători. Odată cu instalarea comunismului, când a început

procesul de proletarizare a populaţiei rurale şi a romilor cu precădere, tradiţia cântatului a început să

apună; au rezistat lăutarii norocoşi care au fost integraţi în orchestra întreprinderii unde erau

angajaţi sau care au fost coopta i în ansambluri folclorice. Lăutarii rămaşi astăzi în comunitate spunț

că au cântat pe vremea comunismului în formaţii mari. Cântând în ansambluri şi orchestre au

devenit cunoscuţi, şi-au făcut prieteni şi în acest fel acum mai pot să primească o comandă sau alta.

Am fost dirijor, am condus orchestra întreprinderii Combinatului de Utilaje din Cluj. (T.D., lăutar, Almaşu)

Mai demult am cântat la Ansamblul Folcloric din Zalău. Am cântat cu Ion Dolănescu. (K.T., lăutar, Alma u)ș

134 Discuţie de grup, tinichigii, Crăciuneşti.

164

Alături de cei care duc dorul vremurilor când aveau nu doar un loc de muncă, ci şi faimă,

prestigiu, şi se angajaseră pe o traiectorie socială ascendentă sunt cei rămaşi pur şi simplu fără un

loc de muncă, expuşi şomajului, riscului de sărăcie şi imobilităţii sociale:

S-a scumpit toate produsele, mâncarea, orice s-a scumpit. Hai că ai munci să munceşti, dar unde să munceşti, să te duci? O cărămidă... şi la un CAP, cum era înainte CAP-ul, făcea 5 metri pătraţi, munceam acolo la sapă, la cărămidă... unde te punea statul. (G.L., cărămidar, Vipere ti)ș

Categoria acestora din urmă, care iese din tiparele apartenenţei etnice, este foarte

numeroasă; nostalgia lor are pu in de-a face cu sistemul propriu-zis i nici măcar la beneficiile saleț ș

cunoscute nu se referă – cooperativizarea breslei, de exemplu. Obiectul acestei nostalgii îl face, ca

la o majoritate covâr itoare a popula iei României, ceea ce s-ar putea aproxima cu sintagmaș ț

„siguran ă socială”, reconstruită în special prin prisma lipsei ei prezente. Cum o analiză amănunţităț

a acestui fenomen nu intră în orizontul acestei cercetări, ne mulţumim să cităm răspunsurile

respondenţilor şi să le comentăm punctual.

Incertitudinea situaţiei materiale e o temă recurentă în intervenţii:

Vai de mine! M-am simţit foarte bine, dar pe timpul ăla. Acum parcă e mulţi. Se face, dar e mulţi şi parcă nu mai îmi vine aşa adică. Dar pe timpul lui Ceauşescu mă duceam la CAP, acolo îmi dădea loc de casă, acolo bani, porci creşteam, păsări, duceam un trai boieresc la un CAP. Aveam tot ce ne trebuie pe vremea lui Împuşcatu’. Acum s-a dus Împuşcatu’, îmi e că ne împuşcă şi pe noi ăştia! (C.M., cărămidar, Roseţi)

Atomizarea socială în general şi în cadrul breslei în particular e o altă temă a intervenţiilor;

un căldărar deplânge dispariţia puterii unificatoare a bulibaşei, pe care o corelează cu faptul că unii

căldărari nu-şi găsesc de lucru şi cu faptul că afacerile nu merg mulţumitor. Legătura cu regimul nu

există:

Era bulibaşa unde ne duceam cu cortu’ şi făceam campania noastră. El era cu toată activitatea, 100 şi ceva de corturi, că umblam noi, pe timpu’ nostru era bulibaşă şi asta este treaba. Acuma nu mai e, fiecare e pe capu lui, fiecare unde găseşte munceşte unde nu, nu mai munceşte şi atâta e tot... Noi suntem acuma cu cazanele, avem şi societăţi unde se face dar acuma nu prea mai merge treaba. (M.S., căldărar, Ciurea)

Pe de altă parte, un bulibaşă al căldărarilor constată şi el că „nu mai merge doar din

meserie”, aşa că unii au fost împinşi la reconversie profesională, iar cauza o identifică – fără să se

165

înşele întru totul – în procesul democratizării, care a lăsat loc confruntării cu insuficienţa financiară

şi unei plaje prea ample de opţiuni pentru acoperirea ei. De altfel, o temă recurentă în toate aceste

intervenţii este aceea că practicanţii meşteşugurilor tradiţionale nu mai simt că fac parte dintr-un

sistem coerent, aşa cum părea, la nivelul vieţii practice, perioada comunistă, cel puţin în comparaţie

cu „democraţia”:

Înainte mergea doar din meserie, acum nu mai merge (...). Au fost mai mulţi meseriaşi, fiecare a fost meseriaş, numa’ în democraţia asta s-a lăsat de asta s-a apucat la alalaltă, s-a lăsat de asta, s-a apucat de negustorie. (B.B., căldărar, buliba ă, Crăciune ti)ș ș

Dintr-o altă intervenţie transpare limpede sentimentul de abandon social trăit de oameni care

şi-au dus viaţa la adăpostul unor certitudini cotidiene şi al unui regim care, privit prin prisma

prezentului, pare că se îngrijea de bunăstarea cetăţenilor. Fragmentul e cu atât mai relevant cu cât

aparţine unei cărămidărese din Vipereşti – o localitate în care, cum am văzut anterior, producătorii

de cărămidă, lipsiţi de posibilitatea de a-şi deplasa marfa către pieţe de desfacere, nu au de ales

decât să aştepte ca ea să fie cumpărată de depozitele de materiale de construcţii, la preţuri impuse de

aceştia. E de la sine înţeles că, după experienţa agriculturii colectivizate, ale cărei avantaje le-am

văzut mai sus, cărămidarii nu mai văd viitorul practicării meşteşugului şi se simt lipsiţi de orice

împuternicire

Acum nu se mai... pentru că nu se mai, că acum nu mai sunt CAP-uri, nu mai sunt IAS-uri, nu mai sunt nimic, nu mai se produce aşa ceva şi nu s-a mai interesat de soarta noastră. (V.I., cărămidăreasă, Vipere ti)ș

Foarte exact se exprimă în acest sens şi un tinichigiu din Fizeşu Gherlii, care, trăind

experienţa economiei planificate, îşi doreşte „la Bucureşti să ne dea dispoziţie, să fixeze un om care

organizează şi să facem producţie”135.

Pe lângă temele dezvoltate mai sus, care vorbesc mai degrabă despre lipsurile şi

disfuncţionalităţile din prezent decât despre avantajele perioadei socialiste, există şi câteva menţiuni

despre politicile duse de regim pentru descurajarea practicării meşteşugurilor tradiţionale. Aşa cum

reiese din cele două intervenţii, descurajarea s-a materializat nu doar prin legea împotriva

„parazitismului social”, depre care am vorbit în primul capitol, sub incidenţa căreia cădeau

practicanţii profesiilor tradiţionale, cât şi prin măsuri de reconversie profesională şi de hărţuire

administrativă.

Mulţi rudari s-au reorientat profesional încă din perioada regimului socialist şi au pierdut

135 N.B., tinichigiu, Fizeşu Gherlii.

166

astfel tradiţia meştesugului.

Nu au mai avut acces la muncile lor, la activitaţile lor tradiţionale, nemaicautându-se lingurile, fusele şi copăile pentru că au apărut aceste obiecte din aluminiu, inox, tablă. Ei au fost obligaţi să se reconvertească în meserie şi în ultima perioadă a comunismului, din câte mi-aduc eu aminte, se ocupau doar cu vânzarea lemnului. (M.C., rudar, lider rom, Negoi)

Un alt rudar din Negoi ne-a explicat şi el că tradiţia lucratului în lemn s-a pierdut în mare

parte în timpul regimului comunist, când oamenii au lucrat în C.A.P.-uri şi au adoptat alte meserii:

Ca meserie, alţii erau zidari, maistru de casă, la C.A.P, la vaci, la boi, şase ani de zile am fost mulgător la vaci, îngrijitor la cai. (V.I., rudar, Negoi)

Ceaunarii din Pârâul Sec îşi amintesc, în schimb, de formalită ile administrative prin careț

treceau ca să-şi poată continua meşteşugul şi negoţul, folosite inclusiv ca mijloc de presiune pentru

a-i forţa să se angajeze, perspectivă care, aşa cum am văzut136, multor romi nu le surâdea:

Pe timpul lui Ceauşescu, toţi ceaunarii au fost apostrofaţi, deci urmăriţi atent de Sanipid. Domnule ce se întâmplă cu noi? Domnule să vă facem angajare. Nu ne angajăm noi. Nouă ne dă autorizaţie, suntem legali. Venea Sanipidul. Cine era Sanipidul? Era pe la Moineşti. Şi a venit Sanipidul la noi. Care e aluminiul? Ăsta e aluminiul, ăsta e nisipul, ceaunul din tuci, gata, hai. Cel mai mare era Sanipidul. Am topit aluminiul, au constatat. Stai, domnule, dacă temperatura e de la 100 de grade şi până la 600 de grade a dispărut orice microb. Nu mai există microbi. Nu mai există microbi la 600 de grade. Ne-a dat autorizaţie medico-sanipide. (…) Poliţia ne cerea autorizaţie de funcţionare, de la Sanipid. (M. M., ceaunar, Pârâul Sec)

În concluzie, nostalgia exprimată de mulţi dintre respondenţi după perioada economiei

planificate se inspiră în mai mică măsură din beneficiile reale ale acesteia şi mai degrabă din

neajunsurile prezentului, fie ele specifice practicării meşteşugului sau nu. Am ales, totuşi, să

intitulăm acest capitol „Marele client absent” pentru a reda proiecţiile interlocutorilor noştri cu

privire la perioada de dinainte de 1989 şi, indirect, angoasele lor cu privire la perioada pe care o

trăiesc acum. Faptul că până astăzi meşteşugurile tradiţionale nu şi-au găsit decât în mod accidental

calea spre public şi spre succes este, aşa cum reiese din acest întreg capitol, în primul rând rezultatul

lipsei de coerenţă al trecerii de la economia de stat la o formă lipsită de aproape orice formă de

protecţie socială a economiei de piaţă.

136 În capitolul 1, în special în comentariile la textul lui M. Stewart privind incompatibilitatea dintre viziunea socialistă asupra muncii şi cea a romilor.

167

4.3. Negocierea. Preţurile. Trocul

Mai dă românul, mai lasă ţiganul. (R.I., argintar, Bucure ti)ș

Câteodată făceam mai mult, câteodată mai puţin. Asta a fost meseria noastră. (S.G., căldărar, Săruleşti)

În momentul în care discuţia cu meşteşugarii ajunge la preţurile practicate, prima – şi uneori

şi singura – informaţie primită în schimbul întrebărilor pare să fie aceea că preţurile se negociază.

Analiza răspunsurilor i rezerva metodologică legată de efectul de dezirabilitate ne fac să precizămș

că negocierea s-a purtat de fapt pe două fronturi: pe lângă negocierea relatată, desfă urată cuș

clien ii, avem în vedere i o negociere de gradul doi, purtată cu operatorii de teren. E o precizareț ș

necesară în deschiderea acestui capitol construit par ial din date cantitative. Urmând însă firulț

argumentării interlocutorilor no tri, preferăm să nu operăm o analiză cantitativă a pre urilor, fiindcăș ț

ea ar fi fatalmente incompletă i în bună măsură rezultatul acestei duble negocieri. Vom privilegia,ș

în schimb, no iunea de negociere. Un loc special îl ocupă, în aceea i logică, trocul; am gradatț ș

atitudinea fa ă de el pe o scară de la respingere la acceptare i chiar preferin ă, încercând s-oț ș ț

corelăm cu sustenabilitatea me te ugului, despre care va fi vorba mai pe larg într-unul dinș ș

capitolele următoare.

„Ceea ce creează comunitatea este schimbul”, constată cercetătoarea norvegiană A.I.

Engebrigtsen în cadrul unei cercetări desfăşurate într-un sat transilvănean locuit de romi şi ne-

romi137. Schimburile de marfă şi servicii între cele două populaţii este unul dintre argumentele pe

care cercetătoarea îşi bazează pledoaria pentru renunţarea la ideea de marginalitate în analiza

comunităţilor rome: în România, spune ea, romii din spa iul rural trăiesc în rela ii strânse – chiar deț ț

dependen ă – cu sătenii ne-romi. De i unii dintre ei iau parte la competi ia generală pentru resurse,ț ș ț

faptul că nu posedă pământ „îi face să exploateze resurse mai îndepărtate şi mai variabile, de care

ţăranii legaţi de pământ nu dispun”138. Monopolul pe care-l practică romii asupra acestor resurse în

raport cu populaţia ne-romă şi exploatarea poziţiei lor de „celălalt” stigmatizat, romii fac din ţărani,

prezentaţi în mod ideal ca „patroni”, clienţi în relaţiile faţă în faţă139.

137 Engebrigtsen, A.I., Exploring Gypsiness. Power, Exchange and Interdependence in a Transylvanian Village, Berghahn Books, 2009.

138 Engebrigtsen, A.I., op. cit., p. 12.139 Ibidem, p. 170.

168

Cu o demarcaţie similară operează şi M. Stewart în analiza pieţei de cai140, care se

concentrează pe procesul comercial dintre romi şi gadjo, trasând o opoziţie între activităţile

agricole, lucrative ale ţăranilor şi cele de comerţ şi câştig ale romilor. Chiar dacă unele dintre

observaţiile lui Stewart se regăsesc şi în datele cercetării noastre, în ce-i priveşte pe meşteşugarii

romi, spre deosebire de geambaşii romi descrişi de Stewart, implicaţi în mai mică măsură în

producerea bunurilor comercializate, demarcaţia cu pricina se arată mai puţin rigidă. Niciunul dintre

meşteşugarii cu care am vorbit nu menţionează, de pildă, noţiunea de baxt în descrierea procesului

de vânzare. În plus, nici noţiunea de cincár (în maghiară, middleman, intermediar) nu pare să aibă,

în cazul meşteşugarilor romi, o importanţă similară cu cea de care se bucură în observaţiile lui

Stewart. Explicaţia noastră pentru această stare de fapt rezidă în starea precară a aspectului

antreprenorial în cazul meşteşugarilor romi, lipsi i, deocamdată, de o autonomie suficientă în raportț

cu fluctuaţiile pieţei şi ale sistemului economic în ansamblul său pentru a le putea constata

„pasiunea” pentru comerţ şi pentru a afirma, ca Stewart, că „în acest joc [al negocierii] cuvintele

sunt sursa puterii comerciantului”141. Deşi nu sunt lipsiţi de diferite forme de livelihood în

practicarea – cu succes variabil – a ocupaţiilor lor, meşteşugarii romi sunt deocamdată prea

vulnerabili în raport cu transformările macroeconomice, cum am văzut în subcapitolul precedent,

pentru a-şi asuma în mod real statutul de antreprenori. Acest lucru va deveni mai limpede şi din

analiza modurilor de practicare a negocierii şi a trocului, pe care o operăm în continuare.

Subcapitolul de fa ă se împarte în trei sec iuni: prima se referă la valoarea monetară; ultima,ț ț

la valoarea simbolică. Trecerea dintre ele e asigurată, în opinia noastră, de sec iunea mediană,ț

referitoare la practica trocului. Nu trebuie să în elegem de aici că precizările despre valoareaț

monetară a produselor sunt epurate de orice comentarii de ordin cultural i nici că, în cadrulș

discu iei despre schimbul de obiecte, avem în vedere doar latura simbolică a practicii. De fapt, înț

câteva secven e ale celor două sec iuni lucrurile stau chiar invers: valoarea monetară e redată printr-ț ț

o echivalare în plan simbolic (de pildă, privind truda muncii), iar trocul devine uneori un simptom

al adaptării la piaţa de schimb, nu un vehicul al unui schimb cultural. În fine, precizările făcute în

ultima sec iune a subcapitolului anticipează tema capitolului următor, legat de identitate şi deț

naraţiunile acesteia.

140 Stewart, M., 1995. 141 Ibidem, p. 106.

169

4.3.1. Valoarea monetară

a) Stabilirea preţurilor. Negocierea

Variabilele implicate în negociere sunt, în ce-l prive te pe me te ugar, pre ul materiei primeș ș ș ț

investite, no iunea de câ tig i impresia pe care i-o lasă cumpărătorul. Fiecare dintre acesteaț ș ș

urmează traiectorii proprii, pe care le vom explicita în cele ce urmează, fără să pretindem că reu imș

să explicăm prin aceasta nici cum decurge exact mecanismul stabilirii pre urilor i nici în ce rezidăț ș

faptul aparent banal că me terul preferă să dea un produs pe degeaba cuiva care pare să aibă nevoieș

de el decât să-l ia înapoi acasă.

Preţurile produselor realizate de fierari acoperă o gamă destul de amplă: fierarii din

Flămânzi dau potcoavele cu 25-30 de lei pe pereche (4 potcoave); despre preţurile porţilor şi al

grilajelor spun că depind în mare măsură de model, de mărime şi de preţul materialului; topoarele,

sapele, ascuţitul coaselor sau al topoarelor au preţuri ce evoluează într-o marjă destul de redusă, iar

reparaţiile la căruţe au preţuri diferite în funcţie de situaţie.

Negociem. Cum poate şi omul... cum poate şi omul, după cum e omul şi omul gospodar, dacă-l văd că e gospodar mai îi iau 5 lei. Nu cum arată omul dacă e necăjit cum sunt şi eu, ca ţigan142... unu-i mai necăjit, altu-i mai… (F.R., fierar, Flămânzi)

Fierarii din Ostroveni spun că iau 30 de lei pentru potcovitul unui cal. Pentru o poartă iau în

jur de 300 de lei pentru manoperă, la care se adaugă fierul i alte materiale, dacă sunt cumpărate deș

ei. i aici pre ul se negociază în func ie de client. Depinde foarte mult ce fel de client este, dacă esteȘ ț ț

mai înstărit sau nu, astfel pre ul poate fi mai mare pentru un client mai bogat sau pentru unul careț

nu tie să negocieze. Alţi meşteşugari care folosesc materia lor primă cer un pic mai mult pe oș

pereche de porţi, respectiv 2500 de lei.

Şi omu’ îşi cumpără şi dacă dă 15 milioane pe material, pe o pereche de porţi, ne mai dă şi mie trei, ca să zic aşa, ajunge la 18 milioane. (C.G., fierar, Ostroveni)

Fierarii din Comăneşti stabilesc preţul pentru potcovitul unui cal în funcţie de mărimea

142 Replica aceasta, ca i altele de acela i tip care vor apărea pe parcursul acestui subcapitol, în care apartenen a etnicăș ș ț devine relevantă în stabilirea pre ului produselor, trezeşte în minte studiul lui Katherine Verdery, „Ethnic relations,ț economies of shortage, and the transition in Eastern Europe”, în Hann, C.M. (coord.), Socialism. Ideals, Ideologies, and local practice, Routlege: London, New York, 2004, pp. 169-185. Referinţa serveşte însă invers decât decurge demonstraţia antropoloagei americane: o astfel de solidaritate etnică trădează faptul că fierarul respectiv se situează într-o „economie a lipsurilor”.

170

calului şi de serviciile suplimentare solicitate. Potcovitul unui cal poate costa de la 40 de lei până la

120 de lei, dacă se sudează potcoavele. Fabricarea potcoavelor costă 30-50 lei. Cu cât potcoava este

mai mare, cu atât creşte preţul. Fierarii se orientează în stabilirea preţului şi în funcţie de

posibilităţile clientului. Dacă observă că acesta nu are posibilităţi financiare, meşterii mai lasă din

preţ.

35 de lei astea mari (potcoavele), 30-40 după cum e omul cu portofelul, cu caşcavalul” (C.E, fierar, Comăneşti)

La Comăne ti, preţul obiectelor sau al serviciilor este stabilit frecvent de şeful fierarilor;ș

copiii negociază mai rar, iar femeile vând produsele la preţurile stabilite de bărbaţi143.

În general, şi aici, preţurile se negociază, fierarul cere un preţ din care mai scade.

Eu zic 3 lei, el zice 2 jumătate. (G.P., fierar, Comăneşti)

Fierarii din Moţca cer în jur de 30 de lei pentru o pereche de potcoave, 400 de lei pentru un

cazan de 50 de litri de aluminiu, iar pentru lucrările în fier forjat – 100 lei pe metru liniar, cu

materialul clientului. De regulă romii spun un preţ pe care clientul îl negociază până ce ambii ajung

să fie de acord asupra acestuia. Procentul care este negociat este de cca. 10% - 15%.

Se poate negocia şi până la 50 de lei. Dacă vorbim de un cazan mare şi se cere 450 ron se poate ajunge la 400 ron. (F.I, fierar, Mo ca)ț

Preţul produselor de argintărie variază în funcţie de complexitatea modelelor lor şi timpul

acordat creaţiei respective, adică de la 20-30 lei până la 200 lei. În cazurile destul de frecvente în

care primesc de la unii clien i materia primă, argintarii nu mai percep decât manopera.ț

Oamenii plătesc manopera pentru că este logic, eu am lucrat la acel obiect şi îmi dă la schimb rupturi, fel şi fel de obiecte din argint, le topim şi le refacem. (E.P., argintar, Bucureşti)

Când e vorba de produse de-a gata, argintarii negociază şi ei în funcţie de cum e omul, dar în

negociere iau în calcul truda muncii, aşa cum vom vedea că fac şi alţi meşteşugari

Păi mai dă românul, mai lasă ţiganul. Asta e când e producătorul direct. Când e producătorul direct...cu toate că te gândeşti că ai stat şi ai lucrat la el, ai lucrat mult şi vine un client şi dă mai puţin, te cam doare inima când ştii cât ai lucrat la el şi cât ţi-a luat să faci. (R.I., argintar, Bucureşti)

143 Faptul că femeia nu negociază, în vreme ce copiii au acest drept, nu trebuie generalizat. La căldărarii din Sărule tiș femeia este cea care negociază cel mai frecvent, fiindcă ea se ocupă în egală măsură de vânzări ca şi bărbatul.

171

Căldărarii negociază şi ei întotdeauna preţul produselor, raportul dintre costul materialului şi

costul manoperei fiind estimat cam la 1:1.

Totuşi, pentru acelaşi cazan cei care lucrează doar pe comandă au spus un preţ de 700-800

de lei, iar meseriaşul care lucrează pe stoc şi merge cu cazanul în spate să îl vândă, a spus un preţ cu

200 de lei mai mic – este vorba de un profit mai mic, corelat cu capacitatea mai redusă de negociere

a celui din urmă. În orice caz, mergând cu cazanul în spate, meseriaşul este mai dispus să lase din

preţ, chiar dacă astfel obţine un profit mai mic, decât să se întoarcă cu cazanul acasă.

La rândul lor, şi cei care lucrează pe comandă mai lasă din preţ, câteodată chiar sub preţul

minim pe care şi l-au propus iniţial pentru că, în caz contrar, o astfel de încăpăţânare ar putea duce

la pierderea clientului:

Cum să vă zic eu ca să mă înţelegeţi... Nu poţi să zici la om... să obligi, că după aia pierzi clientu’ . (G.P., căldărar, Ciurea)

Negocierea se face şi aici în funcţie şi de client... Dacă e mai bogat şi are mult de lucru, ne

mai tragem şi noi la preţ144.

Pentru producţiile mai consistente preţul se stabileşte după numărul de foi de tablă care intră

la lucrare şi, contabilizând anul care a trecut, căldărarii din Caracal numără foile de tablă de ordinul

a 500-600-800, poate şi 1000. Din 500 de foi ies 7-8 lucrări mari. Numărul de lucrări este şi el o

unitate de măsură în sine. La foaia de tablă pentru acoperiş se iau de la 9 la peste 20 lei, cam 15 lei

la un metru liniar de jgheab sau burlan, 20 lei la un cuptor sau o găleată. Un acoperis, de pildă, cere

150 foi. Persoanele intervievate nu au avut anul acesta luni fără activitate, dar „o dată scoţi, o dată

nu”145. Minimul şi maximul acestui an au variat de la om la om: între „o tigaie” sau „numai cârpeli”

la 300-500 lei, respectiv 1500 sau 3600 lei. Expertul local pe problemele romilor estimează o medie

de 5-600 lei pe lună (probabil referindu-se la lucrările de tinichigerie industrială).

La Piatra Olt, manopera unui cazan este calculată pe kg-produs, respectiv 120-130 lei/ kg. O

găleată se vinde în prezent 8-10 lei, un făraş 2 lei, pe un cilindru de ţuică s-au scos şi 250 lei, iar

când se lucrează în grup ies cam 1-200 lei pe om.

144 G.P., căldărar, Ciurea.145 T.P., căldărar, Caracal.

172

Căldărarii de la Sărule ti spun că vizează de regulă un ș profit de minim o treime din costul de

producţie. De exemplu, la un făraş pot câştiga până la 200% din costul de producţie.

Unu [alambic] d-ăla de 10 gălăţi noi luăm arama cu 7 milioane, ne rămâne 3 milioane, o foaie de aramă este 7 milioane avem factura. La un d-ăsta mare de 30 de găleţi să iţi dea 40 de milioane 25 se duc. (M.G., căldărar, Săruleşti)

Un cazan de cupru de 10 de litri costă 30 de milioane, cu toată instalaţia. Unul de aluminiu de 70 de litri ajunge la 7 - 8 milioane dar asta în funcţie de om. Dacă vedem că nu are, dăm cu mai puţin. (I.P., căldărar, Vereşti)

Pentru căldărarii din Sărule ti negocierea este o adevărată plăcere. Nu există vânzare deș

obiecte fără această etapă (negociere).

Cer un preţ pe cazan. Ăla zice dau atât. Mai lasă unul, mai lasă altul. Socotesc câte materiale ai băgat, cât ai dat pe el, câtă muncă e. (M.G., căldărar, Săruleşti)

La Săruleşti femeile sunt, de obicei, cele care negociază preţul obiectelor cu sătenii.

Dacă are cazan de ţuică ori găleată lovită, o ciocănim şi pe aia şi o dăm la schimb şi mai dă diferenţa şi îi dau altul. Îl lucrăm şi pe acela spart. Mai dăm şi în pierdere. După om. (M.G., căldărar, Sărule ti)ș

Pre urile căldărarilor din Crăciune ti se încadrează între 300-500 de lei pentru un cazan deț ș

ţuică de 40-50 de litri şi 30-60 de lei pentru un ibric, în funcţie de mărime şi de model. La un cazan,

muncind singur, meseriaşul lucrează cam trei zile, ibrice putând să facă cam trei pe zi (asta doar

teoretic, pentru că nu munceşte la capacitate maximă, având comenzi cam la o săptămână-două

pentru cazane, iar ibrice reuşind să vândă, în medie, mai puţin de unul pe zi). Preţul se negociază de

fiecare dată, dar rezultatul negocieri îl reprezintă, de obicei, cam acelaşi preţ, mai mult sau mai

pu in cunoscut dinainte, al produsului sau serviciului respectiv. Principiul care se respectă înț

general este ca preţul manoperei să fie egal cu cel al materiei prime. Un coş de gunoi se vinde cu

200 de lei, din care 100 reprezintă manopera, un ibric, în medie cu 40-50 de lei, din care 25-30 de

lei este costul manoperei, iar costul învelirii caselor cu tablă este egal cu preţul tablei utilizate.

Cum să zic… dacă e lucrare de 2 milioane, cerem 3 milioane. Nu se

173

poate aşa, dacă nu negociem un pic, n-ai de unde să laşi (…) Cu românul se poate negocia, e mai frumos, sincer. Românii ne respectă mai mult, se poate vorbi frumos. Ungurii nu e aşa gingaşi. (G. ., căldărar,Ș Crăciune ti)ș

O limitare a posibilită ilor de negociere pare să vină din faptul că pre ul materiei prime e fix,ț ț

iar ceaunarii din Pârâul Sec se arată mai pu in dispu i să negocieze din această cauză. Preţul pentruț ș

un ceaun se stabileşte în funcţie de mărimea acestuia, dar şi în funcţie de costul materialelor

utilizate în producerea lui. Preţul aluminiului este de 4,8 lei, al bronzului este de 18 lei, cărbunele

este 100 de euro tona. Preţul obiectelor se negociază, unii dintre ei lasă şi jumătate din preţ pentru a

putea vinde, însă în ultimii ani spun că dacă ar negocia prea liber n-ar mai obţine decât un profit de

2-3 lei la ceaun.

De exemplu le ceream 150, 140, 130, 100, când era aluminiul mai ieftin. Dar acum? Acum nu ai cum să mai negociezi. Ai zis 150, 150 rămâne. Nu ai cum să negociezi că aluminiul e scump. (V.S., ceaunar, Pârâul Sec)

Ceaunarii din Toflea toarnă între 150 şi 500 de ceaune pe lună. Ceaunele de dimensiuni

obişnuite, până în 3-5 kilograme, se vând cu preţuri cuprinse între 10 şi 35 de lei, în funcţie de

dimensiune. Respondenţii consideră că munca lor nu este pe deplin valorizată, că se pierde mult din

munca depusa pentru crearea ceaunelor şi că preţul nu reflectă investiţia în produs. Pentru un ceaun

se utilizează aluminiu, lemne şi cărbuni, se depune muncă fizică, se plătesc transportul, taxele către

stat (în funcţie de câte ceaune declara că vând – nu deţin case de marcat – plătesc taxe şi impozite

statului), plata pentru participarea la târg etc.

- Plătiţi taxe? Cât? - Da, sigur.- Normal. - Depinde de venitul pe care-l avem. Dacă avem un venit de 200 lei acuma… mai dăm şi taxe. Dar sunt cheltuieli mari. (interviu de grup, ceaunari, Toflea)

Iau factura de acolo, fac ceaune, iar la urmă o trec ca ceaune pe aviz. Ceaun, calitate de ceaun şi pot să mă duc înainte să trăiesc. (R.B., ceaunar, Toflea)

În Toflea este destul de des menţionat un anumit tip de clienţi re-vânzători. Este vorba de

persoane în vârstă, foşti ceaunari, care nu mai pot practica meseria, dar care nu ştiu cum altfel să

câştige un ban decât vânzând ceaune. Ei cumpără produsele de la meşteşugari cu un preţ mai mic şi

le vând mai departe cu un preţ mai mare decât al celorlalţi meşteri. Nu se poate vorbi de succes în

174

vânzări în cazul lor, se câ tigă în jur de 2 lei la fiecare ceaun vândut şi asta le asigură doarș

supravieţuirea.

În formularea preţului cărămidarii sunt condiţionaţi, cum am văzut în secţiunea precedentă,

de faptul că lucrează pe stoc şi că au o mobilitate redusă, drept pentru care în relaţia cu clientul

puterea este mai degrabă a acestuia din urmă. Atunci când apar obiecţii faţă de preţul oferit de

client, acestea nu sunt justificate prin calităţile oferite de produs, cât prin accentuarea nevoilor

personale în a menţine preţul iniţial şi pe truda muncii investite:

Vine la mine şi „Care-i preţul?” „E 5000.” „Nu mai laşi mă şi tu nimica?” „Hai, mă, 4. Da’ câtă iei? Că dacă iei 300 îţi las cumva, dacă iei mai puţin nu-ţi las, că trebuie să iau şi eu... că eu pierd, că dacă pierd la tine 100, la ăla 100, păi ce fac?” Şi negociezi, sunt situaţii când n-ai ce mânca în ziua aia şi dai şi cu 4000, că dacă... mai dai şi la cunoscuţi.” (T.C., cărămidar, Vipereşti)

Preţul sub nivelul aşteptat apare în contextul nereglementării legale a distribuţiei cărămizii.

Astfel, cumpărătorul (intermediar la rîndul lui sau nu) poate solicita, la destinaţie, un preţ redus la

jumătate faţă de cel promis. În aceste condiţii, presaţi de context (plăţile informale către

reprezentanţi ai autorităţilor), de plata pentru drumul făcut, romii sunt nevoiţi să accepte variantele

impuse de client. Astfel, relaţia de putere stabilită e una dezechilibrată, controlul aparţinînd în mică

măsură celui care produce cărămida.

Pe de altă parte, când se află într-o situaţie mai neutră sub raport de putere, cărămidarii

negociază preţul în funcţie de cum îşi percep clientul. Dacă clientul este perceput ca sărac, preţul

cărămizii va fi destul de scăzut (preţul minim cu care cărămidarul îşi propune să o dea). Această

măsură este i o normă a cărămidarului prin prisma căreia îi judecă pe ceilalţi meşteri dacă îşi vândș

produsele prea scump, indiferent de client.

Bă tu iei pielea la oameni, e femeie bătrână, cum să-i iei atâţia bani?! (L.N., cărămidar, Roseţi)

La Curcani, preţul unei cărămizi este negociabil şi variază între 0,3 lei şi 0,5 lei. Nu există

un preţ fix pe bucată. Dacă marfa este vândută în urma deplasării în alte localităţi, atunci se dă cu

0,4 lei, iar dacă este vândută la poartă se dă cu 0,3 lei. Iarna şi primăvara, când puţini meşteri mai

au cărămidă, preţul acesteia este de 0,5 lei. Pentru a corela aceste preţuri cu o parte a costurilor de

producţie, avem în vedere cazul cărămidarilor care din diferite motive nu mai produc cărămizi

175

pentru ei şi îşi oferă serviciile unui alt meşter. Acest tip de serviciu este plătit cu 50 lei la 1.000 de

bucăţi de cărămidă, iar când are loc în familie plata acestui serviciu depinde foarte mult de situaţie.

Astfel, la un moment dat se poate plăti prin alimente, alteori prin bani şi alteori prin întoarcerea

favorii.

Apoi, în cadrul aceluiaşi interviu, dar făcând calculele remuneraţiilor pentru alt cărămidar,

acelaşi interlocutor socoteşte simplu că la 10 mii de cărămizi ies 40 de milioane de lei vechi, din

care mai cheltuieşte 5 milioane pentru un om să-i facă cărămida, cu lemne, nisip „îl duce la vreo 20

de milioane. Îi rămâne şi lui 20 de milioane... cu lemne”146.

Astfel, la o producţie de 100 de mii de cărămizi pe an şi un preţ de vânzare minim de 30 de

bani/bucată, am avea un profit de peste 60%, scăzând cheltuielile cu lemnele (900 de lei/cuptor) şi

nisipul (30-50 de lei/cuptor), adică resursele la care nu au toţi acces direct (lemnele sunt cumpărate

de toţi cei intervievaţi, iar unii nu au căruţă pentru aducerea nisipului; unul dintre ei cumpără şi

pământul). La 100 de mii de cărămizi cu 30 de bani bucata reies 30.000 de lei (300 de milioane lei

vechi), în timp ce costurile cu lemnele şi nisipul ajung undeva sub 10.000 de lei. În acela i mod,ș

pentru cineva care a făcut 30.000 de cărămizi, cei 9000 de lei obţinuţi pe ele par o sumă destul de

mare, pentru ceva mai mult de o lună de muncă, chiar după ce se scad banii plătiţi celor două-trei

ajutoare, necesare, pe lângă membri familiei, la un volum atât de mare de cărămidă.

Cărămidarii din Ostroveni negociază şi ei preţul la bucată, în funcţie de cantitatea care este

solicitată: la o cantitate mai mică se cere 0,4 lei per bucată, dar dacă este cantitatea mai mare se cere

0,2 lei per bucată.

Păi, cer 4000 pe bucată. Dumneata iei o sumă mai mare 20 de mii. O dă şi cu 2000 mai ales să n-aibe ce să mănânce, sau ia bani de la cineva cu camă. (B.G., lider informal comunitate romă, Ostroveni)

La Deaj cărămizile se vând cu pre ul relativ fix de aproximativ 30 de bani/bucată, chiar dacăț

procesul de vânzare include negocieri. Pentru cineva care a făcut 30.000 de cărămizi, cei 9000 de

lei obţinuţi pe ele par o sumă destul de mare, pentru ceva mai mult de o lună de muncă, chiar după

ce se scad banii plătiţi celor două-trei ajutoare, necesare, pe lângă membri familiei, la un volum atât

de mare de cărămidă.146 Calculul este efectuat pentru un cărămidar care nu munceşte el însuşi, ci are doar pământul şi pune om sau oameni să îi facă cărămida, pe care îl/îi plăteşte cu aproximativ 500 de lei la un cuptor sau cu 40-50 de lei la zi. Ridicarea unui cuptor necesită minim o săptămână pentru munca a doi oameni. De unul singur (mai sunt şi astfel de cazuri, precizează S.V.) timpul necesar este cel puţin dublu.

176

Lingurarii merg la piaţă cu aproximativ 500 de linguri, din care reuşesc să vândă 100-150 de

bucăţi. Urmărindu-şi scopul de a vinde toate produsele pentru a se putea întoarce cu cele necesare

traiului acasă, acceptă în urma negocierilor începute de cumpărători preţuri mai mici decât cele

cerute ini ial. O astfel de negociere ce are drept rezultat un târg încheiat se desfăşoară simplu:ț

lingurarul cere 2 lei pe lingură iar cumpărătorul spune că va cumpăra dacă îi vinde două linguri la 3

lei, preţ nemulţumitor pentru lingurar, dar totuşi practicat.

O lingură tre să meargă până în trei lei. (G.V., lingurar, Fildu de Sus)

Ar merita cinci lei, patru lei. Cam acolo ar fi pe export. (A.C., lingurar, Fildu de Sus)

Rudarii din Băbeni spun că vând o lingură de lemn cu aproximativ 50 de bani, iar o găvană

de 45 de centimetri în diametru cu 7-8 lei, preţ care, de cele mai multe ori, este negociabil. În

formularea pre ului procesul de negociere pare să fie singurul element constant, de vreme ceț

tehnicile de negociere sunt bazate exclusiv pe structuri de natură emoţională, care fac apel la starea

socială a potenţialilor cumpărători.

Mai vin oameni mai amărâţi... Ne uităm şi la om. Mai vine câte o bătrânică îi mai faci cadou câte ceva pe degeaba, mai vine câte o doamnă care arată bine... (S.I., rudar, Băbeni)

La împletiturile din stuf, papură şi nuiele, preţurile sunt destul de scăzute şi negocierea se

realizează într-o marjă destul de mică. Preţul unei rogojini de calitate e de 10, maximum 15 lei, un

coş de nuiele se vinde cu un preţ mediu de 20-25 de lei, o mătură cu 5 lei. Chiar dacă măturile se

vând mai bine, au fost cazuri în care meseriaşul intervievat nu a reuşit să vândă 15 mături în 10 zile,

ceea ce înseamnă un câştig mai mic de 7,5 lei pe zi. Într-o lună un împletitor produce cel mult 70 de

bucăţi. Oamenii spun că, în cel mai fericit caz, două persoane lucrând pe durata unei zile întregi pot

produce maximum 2000-2500 de lei într-o lună, din care se şi achizi ionează materia primă i seț ș

plătesc utilită ile.ț

Ca urmare a creşterii preţului florilor pe piaţa angro, florarii se simt obligaţi să practice un

177

adaos care să le permită câştiguri în pofida pierderilor de marfă substanţiale (şi inevitabile). Chiar

dacă calculele nu sunt sistematice ci mai mult euristice, ei ştiu că nu îţi pot permite să ţină preţul

prea aproape de cel de angro.

Că dacă mi-ar lăsa la 20 de mii, le-aş da şi io repede cu 30. Cu ambalaj cu tot, ca să dau şi io repede. Da dacă io-l primesc cu 35-40, tre să cer şi io pe el 50, 60... Că de-aia stau şi io aicia, să-mi plătesc impozitu... să-mi plătesc şi io pâinea, lumina... lumina care-o consum aicia. (V.D., boldeancă, Bucureşti)

Tot mai mulţi clienţi preferă să ia un fir de floare, iar florarii încearcă să crească un pic

volumul pregătind buchete gata făcute. Deşi per total reducerea este mare, florarul are avantajul că

vinde un număr mai mare de flori (mai mare decât clienţii ar fi ales singuri). Cei care sunt grăbiţi şi

obosiţi recurg în special la aceste buchete. Ambalajul, deşi constituie o cheltuială, este oferit gratuit

şi, deşi li se oferă clienţilor posibilitatea să îşi aleagă culorile/texturile, de cele mai multe ori

florăreasa este cea care face în final alegerea.

Deşi nu tratează preţurile de vânzare ca fiind fixe, nu sunt dispuşi să le lase din ele oricât,

doar pentru a scăpa de flori. Sunt de acord cu şi îşi asumă practica negocierii, însă se simt jigniţi

când clienţii încearcă să obţină preţuri cu mult mai mici decât cele de vânzare, mai ales când o fac

agresiv.

- Că unii vine, că s-a sculat cu fundu-n sus. Unii clienţi nici nu întreabă cât e. Dai cu o sută, ţi-a stricat toată ziua. Deci nu te-ntreabă cât e. De exemplu, a venit una azi dimineaţă. Trandafirul e piaţă e 150, zice mi-l dai cu o sută, fără să-ntrebe, fără nimic. - Mergeţi doamnă şi luaţi din altă parte. Unii vorbesc murdar, vorbesc urât...- E vorba că dacă vine doi trei din ăştia, ţi-a stricat toată ziua. (V.D., D.L., boldence, Bucureşti)

Există însă cazuri în care florarii sunt dispuşi să lase din preţ mai mult decât ar fi rezonabil

sau raţional: atunci când cumpărătorii sunt săraci sau amărâţi, sau când spun că trebuie să ducă

florile la un doctor. Florăresele cu care am stat de vorbă au insistat că acestea nu sunt pierderi, ci

sunt daruri care se vor întoarce (invocând o contabilitate divină).

- „Vreau şi io o floare, că mă duc şi io la doctor.” Păi io pot să-i zic la omu ăsta, dă-mi 4 sute că-i aşa, sau 3 sute? Nu pot. Păi nu are, cât ai, dă-mi şi pleacă. Că e pentru doctor. Pentru că aşa am fost io, io nu sunt ca să-l trag pe om. Că omul ăla dacă se duce la un doctor sau la un mort, ştiu io, mai bine dau de la mine...- Mai bine pierdeţi dvs.- Nu pierdem, că darul din dar-i făcut. Tre să-i dai omului, că dacă-l vezi

178

cum e... vrei să-i iei sufletu? (…) Şi Dumnezeu m-a mai ajutat. [după 10 minute, când un client uşor beat dar bine îmbrăcat a insistat să ia flori la un preţ mult prea scăzut, iar P. a refuzat sec]- Să mai ia de la alţii care-i dau degeaba, că io... Că-nţeleg că te duci la doctor, că te duci aşa, dar că te duci la petrecere, să-ţi dau tot aşa? (P.B., boldeancă, Bucureşti)

Cu aceeaşi răceală sunt trataţi cei care cumpără flori din alte locuri şi le cer florarilor să le

ambaleze, chiar contra cost. Cum spunea şi V.D., afacerea florarilor e să vândă flori, aşa că nu pot

să încurajeze nici o practică ce le diminuează vânzările (chiar dacă nu ar pierde banii de pe

ambalaj).

Liderul din Almaş afirmă despre lăutarii de aici că sunt foarte ieftini, cei mai ieftini şi cer

cele mai mici preţuri pentru a cânta la o nuntă. Lăutarii înşişi vehiculează preţuri mai mari însă. De

exemplu, pentru un dus al miresei de acasă la biserică, lăutarii cer 15 milioane la 3 oameni. Liderul

spune că pentru un dus al miresei se cere 1milion, 1 milion jumate de persoană.

Atunci când merg la o nuntă cu alţi instrumentişti din Huedin, cerem un preţ ce variază între 50-40 milioane vechi. (XX, lăutar, Almaşu)

Şi pentru participările la festivaluri lăutarii primeau bani. Au fost şi spectacole unde au mers

să cânte pe banii lor, dar de cele mai multe ori au primit sume de bani modice, spun ei, pentru

fiecare prestaţie. În perioada înfloritoare a constituirii ansamblului Rom Podrom artiştii ce prestau şi

repetau aproape zilnic erau remuneraţi cu un salariu.

La Zece Prăjini preţul cântărilor variază foarte mult, în funcţie de context, de natura

evenimentului, dar şi de cota de piaţă a cântăreţilor şi de numărul lor. Dacă cei de la o fanfară

precum Ciocârlia câştigă căte 2500 de euro de persoană pentru 10 concerte, sunt şi oameni care mai

cântă cu vioara sau cu trompeta, la onomastici sau la sărbătorile de iarnă, pentru 50-100 de lei pe zi.

Preţul căciulilor, atât la cele de damă, cât şi la modelele pentru bărbaţi, se stabileşte în

funcţie de tipul blănii folosite şi de calitatea ei. Blănurile de miel care au franjuri fine, forme lungi

şi subţiri sunt mai scumpe. Cele mai scumpe sunt căciulile confecţionate din blănurile de focă şi

nutrie. Probabil pe fondul diferen elor în achizi ionarea materiei prime, un rol important înț ț

stabilirea preţului îl joacă şi culoarea: pentru modelele căciulior plate la bărbaţi, cele brumării au un

preţ mai mare decât cele negre, iar la dame culorile închise şi în special cele cărămizii au un preţ

179

mai ridicat decât cele albe. În funcţie de aceste criterii preţurile variază de la 120 lei la 500 lei.

Pentru a nu rămâne cu produsele nevândute, aproape în toate cazurile, se negociază:

Păi, de exemplu noi punem preţul un million jumate şi ajungem şi la şapte sute.. De exemplu căciula… uitaţi… Cum şi piaţa. Dacă omu-i pensionar şi se mai vede şi pe faţă... Care cum are bani. Trebe să coborâm la nivelul lor. (G.S., căciular, Iara)

Căciularii întrebuinţează diferite moduri de negociere. Dacă dimineaţa vine cineva hotărât şi

doreşte să cumpere căciula, deseori meseriasul lasă din preţ, considerănd că dacă a vândut prima

căciulă va avea noroc toată ziua. Acesta este un principiu unviersal valabil utilizat de toţi căciularii,

aşa cum au specificat şi cadrul discu iei focus-grup:ț

„Poftiţi, domnu’, cumpăraţi căciula?” „Da, cumpărăm. Cât costă căciula?” „Un million.” „Domnu’, sunt sărac… Dă-mi-o cu şapte sute...” „Lăsaţi cu opt sute.” „Poftiţi domnu’, dă banii, să ai noroc de ea.” Prima mână, aşe să zice prima dată când vinzi căciula. Safteaua. Safteaua de dimineaţă… şi dăm cu opt, nouă, cu un million…” (interviu de grup, căciulari, Iara)

Potrivit afirmaţiilor hamurarilor intervievaţi, un echipament complet pentru un cal ajunge în

medie la 1500-1700 de lei iar durata de viaţă a hamului este de 5-6 ani.

Componentele echipamentului realizat de către romii hămurari se vând şi pe bucăţi, şi la întreg:

Păi jugul e 1 milion jumate, 150 lei adică, capiţeaua este 60 lei, trupul 180 lei, şteangurile 130… se negociază. Tot pe acelaşi preţ, că astea sunt preţurile de acum 5 ani. (F.M., hămurar, Medgidia)

La Dobric, atunci când costurile de producţie tind să nu lase loc de profit, producătorii

înlocuiesc materia primă şi îşi propun să o pună spre vânzare cu un adaos comercial mai mare. O

hotărâre luată de producătorii din Dobric este aceea că romii care se ocupă de coaserea hamurilor să

fie răsplătiţi cu 30 de lei pe un ham, iar unii romi susţin că au cusut hamuri şi cu 60 de lei; un

căpuţan este cusut cu 3 lei.

Un alt mod de a-şi însuşi plusvaloarea este menţionat de un membru al comunităţii de romi

care descrie modul prin care producătorul român ştie să-şi sporească profitul:

Vine din târg şi îmi aduce un ham la reparat. Îmi spune: „Nu pot să-ţi dau unul nou, numai că mi-l coşi în 2-3 locuri, cât pot să-ţi dau?” Maxim 200 de mii (20 de lei). El ţi-o dat un preţ de nimic, pe când îl duce la om, ia câte un milion două sute pentru reparaţia pe care i-am făcut-o eu. (T.Ş., hămurar, Dobric)

180

b) Trocul

Antropologia cunoaşte o tradiţie prea îndelungată, complexă şi voluminoasă a practicilor de

schimb pentru a încerca aici o sintetiză a discuţiei; de la observarea economiilor primitive până la

interpretările practicilor comerciale în sistemele economice occidentale, trocul face obiectul multor

comentarii i nuan ări, pe care ar fi pu in probabil să le acoperim în aceste pagini. De aceea, optămș ț ț

aici pentru o descriere etnografică a practicilor schimbului de produse în comunită ile studiate,ț

lăsând pentru o cercetare viitoare aplicarea unor puncte teoretice asupra realită ilor de troc dinț

terenul me te ugurilor tradi ionale rome. Anticipând concluzia acestei sec iuni, singura precizare deș ș ț ț

ordin general pe care o putem face este că, în cazul ocupa iilor rome, trocul este în primul rând oț

metaforă a livelihood-ului în condi iile de pia ă date; conota iile sale culturale pot fi supuse uneiț ț ț

analize mai amănun ite cu ocazia unei alte cercetări – una care să le fie, eventual, dedicată. ț

A a cum anticipam la începutul acestui subcapitol, atitudinea fa ă de troc se situează pe oș ț

scală cu grade destul de nuan ate, variind de la respingerea totală de către me teşugari – cum esteț ș

cazul lăutarilor147 din Zece Prăjini: „Nu, nu, nu se pretează oamenii... mai au cu ce trăi“148 – până la

respingerea de către cumpărător, din cauză că produsele alimentare care-ar putea fi oferite ar fi mai

scumpe decât obiectele astfel achizi ionate: ț

Pe vremuri î i dădea o fasole, acuma spune, cum să îţi dau cartofi că eț 20 de mii kilogramu’, cum să-ţi dau fasole că e 100, 120 mii kilogramu’, mai bine îţi dau bani. (Ş.A., lingurar, Fildu de Sus)

Mai demult, spun lingurarii, asemenea schimburi erau uzuale: se mergea prin sate cu

lingurile la umăr şi se venea cu fasole, cartofi, ulei. Acum, din cauza diferenţei de preţ, schimbul nu

li se mai pare avantajos cumpărătorilor care, fiind tot din mediul rural, nu au nici ei o situaţie

materială prea ridicată. Unii lingurari mai reuşesc totu i să schimbe cinci-şase linguri pe o găleatăș

de cartofi.

O evocare puternic conotată a trocului o fac hămurarii din Dobric, a căror rela ie cuț

producătorii de hamuri, de etnie română, e tensionată, constând din dominarea celor dintâi de către

ace tia din urmă. De aceea, două cazuri de troc – singurele relatate de către me teri – capătă oș ș

147 Respingerea trocului de către lăutarii din Zece Prăjini nu ţine de o incompatibilitate dintre acest meşteşug şi practica trocului, după cum o arată relatările lăutarilor din Almaşu, care se referă (chiar cu o nostalgie perceptibilă) la vremurile când lăutarii se întorceau de la cântat cu cele trebuincioase traiului: „Pe vremuri nu munceau, doar cântau.” (T.D., lăutar, Almaşu); „Mergeau pe benzi, cântau veneau cu mâncare, cu de toate încărcaţi, le ajungea o săptămână, iar cântau”. (L.M., lăutar, Alma u). ș

148 G.F., lăutar, Zece Prăjini.

181

dimensiune extrem de depreciativă i func ionează ca o reprezentare a rela iei pe care romii o au cuș ț ț

românii. Un exemplu este acela în care proprietarii le-au răsplătit romilor munca cu ,,o bucată de

slănină râncedă” şi respectiv, cu o cantitate de brânză stricată:

I-o dat ei, în preţ de 10 de lei brânză! Brânză i-o dat! Brânză stricată cu gierni! Şi i-o reţinut banii care… (XX, hămurar, Dobric)

O mare parte a me te ugarilor au o atitudine mai neutră fa ă de troc, în sensul că îl acceptăș ș ț

con tien i fiind în primul rând că e o necesitate economică: ș ț

V-am spus că eu cunosc tot judeţul Constanţa şi toate satele de prim-prejur, le cunosc şi cunosc oamenii. Lucrez pe ce găsesc să nu mor de foame în casă. Indiferent ce prind nu dau drumul la om. Că e sărac, că e bogat eu mă înţeleg cu omul. V-am spus, lucrez până la faină. Şi pe apă când mi-e sete lucrez. Păi ce să fac? (R.L., fierar, Medgidia)

Altul ne mai dă o fasole. (…) Da. Îţi aduce el ceva, îţi aduce cartofi, fasole. Dacă o fac acuma diseară îmi mai dă un bidon de vin. Sau dacă zice am numai 200 şi vă mai dau fasole, cartofi. E greu, oricum. Asta-i viaţa. (G.P., fierar, Comăneşti)

Fierarii din Comăne ti acceptă trocul şi pentru că e o metodă de a face faţă competiţiei, înș

specială când îşi oferă serviciile în alte localităţi, unde există fierari locali, care însă nu lucrează

decât în schimbul banilor.

[Fierari sunt] şi acolo, dar dacă te duci pe alimente, omul îţi mai dă, o făină, un cartof. Important e ce le ceri. Dacă le ceri alimente le vinzi mai uşor. Nu prea au bani, dar din astea mai au. (G.C., fierar, Comăneşti)

Şi ceaunarii din Moţca acceptă trocul mai uşor când vând produsele în alte localităţi; ei

acceptă în schimbul produselor nu numai alimente, ci şi fier vechi. Totuşi, în cazul produselor mai

noi, moderne, trocul se realizează de foarte puţine ori, ceaunarii motivând faptul prin costurile

destul de ridicate de producţie.

O altă formă de modalizare a trocului este practicarea sa sezonieră: toamna, de obicei,

familiile fierarilor din Medgidia încep să strângă cereale, animale, băutură, legume în schimbul

mărfurilor confecţionate.

„Ia vino meştere încoace, îmi trebuie şi mie ceva, un cazan. Cât îl dai?” Cinci mii, zece mii. Mai dau pe o găină, un ciur de mălai, un kil de ţuică

182

şi pe urmă fac treaba cu el. Negociezi cu el. Mai vii la altu’. (P.R., fierar, Medgidia)

Şi căldărarii din Săruleşti îşi fac aprovizionarea de bază pentru iarnă – mălai, făină etc. – cu

ajutorul trocului, instituit probabil şi pentru că meşterii îşi desfăşoară comerţul într-o zonă de

câmpie, unde pot găsi uşor cereale pentru iarnă.

Un cazan la 10 găleţi, e valoare de 10 milioane. O găleată o dublă de porumb, de mălai, în bani 100 de mii, 200. (M.G., căldărar, Săruleşti)

Trăim din meseria asta. Pă porumb, pă mălai, pă grîu, pă orice, pă făină. (M.S., căldărar, Săruleşti)

La fel procedează şi căldărarii din Vereşti: din primăvară până în toamnă vând produsele pe

bani, iar toamna practică trocul.

La un cazan de 50 de litri primim o găleată de cartofi. Noi ajungem la ei şi le spunem că un cazan face 30 de lei şi îi întrebăm dacă nu au să ne dea ceva de mâncare. (T.R., căldărar, Vere ti)ș

Un alt fierar din Medgidia se referă la practica trocului ca la o consecin ă a faptului că î iț ș

desfă oară activitatea în mediul rural:ș

Vine el, mă bag, mă-mpac cu el că n-are bani, are pe la ţară, că ăştia sunt ţăranii, au animale şi mă-mpac: ceapă, brânză, făină, fiecare ce aduce. (I.C., fierar, Medgidia)

La fel i în cazul cărămidarilor din Curcani:ș

Vine ţăranu’ şi zice aşa: „N-am bani.” „Da’ ce ai?” „Grâu, porumb.” „Adu-mi un grâu, adu-mi un porumb. Ia-ţi cărămida.” Că mi-e totuna, tot cumpăr. (S.D., cărămidar, Curcani)

Tot ca o determinare geografică, ceaunarii din Pârâul Sec practică trocul cu produse

alimentare în special în zona Moldovei:

Genul acesta de negociere (trocul) merge prin partea Moldovei, la noi, în zona noastră, la Botoşani, Suceava, Dorohoi, Iaşi. Moldovenii (…) mănâncă mămăligă în ceaun. (M. M., ceaunar, Pârâul Sec)

Fierarii din Flămânzi acceptă trocul pur şi simplu, spune mediatoarea sanitară din localitate

(aşadar, nu meşterii înşişi, deci poate de aici lipsa oricărei modalizări):

183

Da. N-are bani şi plăteşte cu alimente: făină, brânză… sau găină… (C.A., fierar, Flămânzi)

Trocul este o practică utilizată ocazional de romii căciulari din Iara: uneori, în schimbul

cîtorva căciuli, ei primesc „materia primă”, adică o oaie sau un miel. O altă practică utilizată mai

frecvent este vânzarea căciulilor pe datorie.

Da, aicia în comună, dacă de exemplu vine cineva şi îi trebe o căciula şi zice că nu am bani, îţi dau o oaie sau îţi dau un miel sau aşteaptă-mă de bani. Da, îi dau, şi pe datorie îi dau. (Ş.R., căciular, Iara)

i căldărarii de la Piatra Olt se orientează „după om” într-atât încât nu numai că îşi vândȘ

produsele în schimbul alimentelor, dar uneori amână i ei plata o lună-două sau dau produsul „peș

nimic” (adică foarte ieftin), dacă clientul atâta poate plăti, pentru că o tranzacţie neavantajoasă e

totuşi mai bună decât refuzul tranzacţiei. Iar uneori, când n-au reuşit să vândă produsele, meşterii

susţin le-au dau pur şi simplu „la cine a avut nevoie”.

În Roseţi trocul s-a practicat şi se practică şi la ora actuală pe produse necesare în gospodărie

– „un porc, o găină”. Schimbul se face după un calcul estimativ al produselor de schimb, după care

dacă animalul are „100 de kile, dacă porcu’ face 8 milioane îi dau 3000 de cărămizi”. Practica

trocului are ataşată o diviziune socială a muncii în comunitate, cărămidarii nemaiavând timp să

crească un animal sau să se îngrijească de produsele agricole de la câmp sau din gospodărie

(cereale, legume). Schimbul se practică între produsele muncite de interlocutori – cărămidarii dau

cărămidă pe grâul, porumbul sau animalul crescut de ţăran.

Şi ceaunarii din Toflea acceptă trocul cu produse alimentare. Deoarece nu sunt antrenaţi în

activităţi bazate pe agricultură, astfel de schimburi sunt binevenite în situaţia în care clienţii nu au

să le ofere bani.

Acuma şi dacă dumneavoastră sunteţi şi merg la un sat şi acuma eu am copiii ăştia şi am nepoţii şi dacă unul dă nişte făină pe un ceaun cum să nu iau? Dar dacă unul dă o găină, ceva, nişte fasole să hrănesc copii, dau, mai dau. [...] Mai mergeam prin sate. Pe găini, pe făină... Măi, am o raţă, am o gâscă, dă-mi un ceaun, dă-mi o tigaie, am nişte brânză, smântână, ia, nu-i tot de mâncare? Nu vezi că nu avem grădină aicea, nu avem nimic?! N-avem teren, n-avem nimic. Şi tot ce aducem e din marfa asta. (XX, ceaunar, Toflea)

184

Dintre tinichigiii din Caracal practică trocul doar cei fără autorizaţie. Se primeşte un ciur de

făină, brânză, o raţă, o gâscă, porumb, grâu – „de-ale casei”, a căror contravaloare se scade din

valoarea lucrării sau „îmi opresc şi eu pentru mine şi restul le vând, dacă nu are omul bani să-mi

dea...”149

O altă formă de troc este schimbul de produse i servicii: meşteşugarul tinichigiu din ș Fizeşu

Gherlii acceptă în schimbul produselor sale servicii ca potcovirea calului, tencuirea casei,

zugrăvitul, zidirea unui nou corp de clădire, reparatia maşinii, acolo unde e cazul, reparaţia

radioului, a televizorului, vopsirea căruţei.

Am făcut la potcovar odată cazane de fiert haine, pentru mîncare la porci, jgheaburi, o parte la grajduri, şi mi-a potcovit caii la schimb de 3 ori. (P.T., tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Cei din Fizeşu Gherlii acceptă cu uşurinţă trocul dacă dispun de un mijloc de transport,

căruţă sau maşină; când erau cu desaga în spate prin satele vecine, preferau banii.

Care nu aveau bani să ne dea, ne dădeau bucate; şi din astea e nevoie acasă. (XX, tinichigiu, Fizeşu Gherlii)

Tinichigiii din Crăciune ti nu agreează nici ei trocul, pentru că la rândul lor plătesc în baniș

materia primă, dar îl practică uneori pentru jumătate din pre ul produsului, adică în schimbulț

manoperei. Şi cărămidarii din Ostroveni acceptă trocul doar dacă reprezintă jumătate din

contravaloarea produsului, deşi în cazul lor argumentul materiei prime nu mai este valabil, dar

probabil că intervin altfel de calcule:

Domne, îţi dau jumate bani, jumate cât este pe piaţă kilu de făină sau de porumb. O sută sau 50 de mii baniţa. De 2 milioane îţi dau porumb sau grâu. (...) Acum e şi-n bucate şi-n bani. Dacă iau bani, nu-i dau tot pe bucate. (B.G., cărămidar, lider informal comunitate romă, Ostroveni)

Dintre rudari, se pare că doar cei în vârstă mai practică trocul, cei tineri nearătându-se

interesaţi de această perspectivă de comerţ:

Ăştia mai bătrani, care fac troace din astea mari, ei se mai duc. [...] Dau pe porumb, dau pe cereale din astea, grâu, ovâz... Da, le dau şi pe altceva, pe grâu, din astea, mălai... pe orice. (S.I., rudar, Băbeni)

149 M.A., căldărar, Caracal.

185

În fine, refuzul total al trocului se întâlneşte la fierarii din Ostroveni, pe motiv că şi ei

plătesc la rândul lor materia primă; ne putem aminti din secţiunea precedentă că

i noi cumpărăm materialele, că toate se cumpără.Ș (B.V., fierar, Ostroveni)

4.3.2. Valoarea simbolică

Se cuvine aici o digresiune în antropologia materială, domeniu care pledează pentru o

lectură a culturii prin intermediul obiectelor, al modului lor de fabricare, de circulaţie prin

schimburi şi de investire cu valoare socială şi culturală. Obiectele ar fi, astfel, întruchiparea fizică a

culturii imateriale.150

Prima remarcă se referă la investirea obiectelor cu valoare de schimb, devenirea lor din

simple obiecte în bunuri151 cu plusvaloare, apte a intra în circuitele schimburilor, care, evident, sunt

întotdeauna structurate de reguli sociale şi culturale. Astfel, Appadurai vorbeşte despre faptul că

obiectele „candidează” la statutul de bunuri, într-o anumită fază a biografiei lor, şi într-un anumit

context.152 Obiectele pot deveni bunuri de schimb în anumite circumstanţe (T. Bonnot vorbeşte

despre „intrarea în societate” a obiectelor153), la fel cum pot cădea în desuetudine, urmând fluctuaţii

de modă – în fapt, de negociere a sensului cu care sunt investite. Un astfel de exemplu, pertinent

pentru cazul nostru pentru că multe din obiectele fabricate de meşteşugari au un potenţial promiţător

de a intra în această sferă, este fenomenul de reinvestire cu valoare (adeseori superioară valorii

stricte de utilitate) a obiectelor aşa-zis „vintage”, sau a celor artizanale, „handmade”: la valoarea

acestora legată de utilitatea practică se adaugă construcţii sociale şi culturale complexe, obiectul

devenind purtător de naraţiune, particularizat, singularizat.

Studiul lui J. Okely154 referitor la modul în care se construieşte cultura romă prin schimburi

comerciale cu cumpărători gadje arată practici de „exotizare” a obiectelor propuse spre vânzare de

către romi, practici prin care obiecte cu valoare materială aproape nulă (flori confecţionate din

hârtie igienică) sunt învestite cu valoare simbolică ce le transpune în sfera comercializării. În orice

150 Vezi, de exemplu, Attfield, J., Wild Things. The Material Culture of Everyday Life, Oxford / New York, Berg, 2000.151 Am tradus conceptul anglofon de „commodities” prin cuvântul „bunuri”, tocmai pentru a reda conotaţia de valoare

adăugată şi depăşirea statutului de simplu obiect.152 Appadurai, A. (ed.), The Social Life of Things. Commodities in Cultural Perspective, Cambridge, Cambridge

University Press, 2000 (1986), pp. 15-16.153 Bonnot, T., La vie des objets: d'ustensils banals à objets de collection, Paris, Editions de la Maison des Sciences de

l'Homme, 2002, p. 61.154 Okely, J., Constructing Culture through Shared Location, Bricolage and Exchange: the Case of Gypsies and Roma,

in Stewart, M., Rövid, M. (ed.), Multidisciplinary Approaches to Romany Studies, Budapesta, Central European University Press, 2010, pp. 35-54.

186

tranzacţie, vânzătorul recurge la criteriile de valoare ale potenţialului cumpărător pentru a-l

convinge că bunul pe care doreşte să-l vândă are suficientă valoare; atunci când tranzacţiile se

efectuează peste graniţe culturale, vânzătorul este în postura unui interpret care se foloseşte de

limbajul clientului155, fiind un bun cunoscător al nuanţelor „lingvistice” conţinute în codurile

culturale folosite de acesta: competenţa interculturală a vânzătorului este crucială pentru reuşita

afacerii.

Pe de altă parte, o paranteză mai mult decât relevantă pentru tematica noastră este discuţia

referitoare la modul în care se generează şi se atribuie valoare obiectelor în funcţie de cultura

dominantă în societate, şi cum obiectele sunt ierarhizate în funcţie de mesajul cultural pe care îl

poartă.156 Astfel, categorii pseudo-estetice precum „kitsch”-ul vorbesc de fapt mai mult despre

subordonarea simbolică a consumatorilor de obiecte catalogate drept „kitsch” decât despre calităţi

intrinseci ale obiectelor în sine. În cazul nostru, statutul social inferior al minorităţii rome în general

este de natură să genereze obstacole de tipul investirii simbolice a obiectelor fabricate de

meşteşugari (ceea ce ne aminteşte cum, de exemplu, hămurarii din Dobric sunt o mână de lucru a

cărei încărcături simbolice este ştearsă din naraţiunea obiectului de către intermediarii români care

se ocupă cu comercializarea hamurilor). În acelaşi timp, situaţia poate fi răsturnată în favoarea

meşteşugarilor romi prin „exotizarea” produselor lor, despre care am vorbit în paragraful precedent.

Capitolul următor detaliază câteva din aceste idei, aplicând cadrul conceptual la exemplele

din teren. Vom arăta, printre multe altele, cum rudarii îşi învestesc produsele cu o autenticitate

construită pe naraţiunea identitară de descendenţi ai dacilor, cum uneltele îmbracă rolul de martori

tăcuţi ai istoriei dramatice a familiei în care bunicul a fost deportat la Bug, cum căciula vândută

dobândeşte proprietăţi magice pentru cumpărătorul căruia „îi va merge bine”, cum cărămida

„mizerabilă” este o întruchipare a statutului social perceput ca inferior al meşteşugarilor, la fel cum

argintul ca materie primă îi propulsează pe meşterii argintari pe primele trepte ale unei ierarhii

imaginare a neamurilor rome. Materialul adunat din teren oferă numeroase piste de lectură a culturii

materiale produse de meşteşugari, demersul studiului de faţă nefiind decât un prim pas în explorarea

bogăţiei oferite de tematica meşteşugurilor rome.

155 Ceea ce ne face să ne gândim la „vorba dulce” a boldencelor ce încearcă să-şi vândă marfa.156 Pe marginea acestei tematici relevantă este scrierea lui Bourdieu despre gust: Bourdieu, P., Distinction: A Social

Critique of the Judgement of Taste, London, Routlege, 1984 (1979).

187

CAPITOLUL 5. CUM SE TRĂIEŞTE MEŞTEŞUGUL? CONSTRUCŢII IDENTITARE

Despre identitate, tradiţia (re)construită, modalităţi de transmitere, rudenia, dimensiunea de gen, simboluri, ritualuri

Primul punct pe care îl detaliază capitolul de faţă se doreşte a fi o repunere în context a

meşteşugului, şi o revenire la realitatea economică zilnică a meşteşugarului. De multe ori, din

rapoartele de teren reiese o realitate mult mai puţin exotică: meseria ţine în măsură mult mai mare

de necesitatea economică a practicării sale, decât de o perpetuare voită în numele păstrării unei

„tradiţii” care pe alocuri se dovedeşte a fi de dată destul de recentă. Pe acest „schelet” pe care îl

formează activitatea menită să asigure traiul zilnic al familiei meşteşugarului, acesta adaugă încetul

cu încetul materia pe care o denumim în mod generic „cultură”, adică un set de interpretări ale

cotidianului său, mai mult sau mai puţin împărtăşite de comunitatea imediată din care face parte, de

breasla meşteşugărească, şi de multiplele comunităţi care compun etnia romă.

Pentru a continua metafora începută, acest ţesut adăugat de meşteşugar pe scheletul

activităţii sale lucrative constituie fibrele musculare care pun în mişcare discursuri identitare şi

mecanisme de legitimizare şi de (re)construcţie a tradiţiei, construiesc bariere între grupuri etnice

percepute ca diferite, creează regulile culturale ale „jocului”, dau formă relaţiilor de rudenie şi

relaţiilor sociale în general – inclusiv relaţiilor de gen – toate acestea prin intermediul unor

simboluri şi mituri mai mult sau mai puţin conştiente.

Capitolul de faţă îşi doreşte să analizeze toate aceste aspecte, abordând pe rând tematicile

următoare: meseria ca necesitate economică, identitatea ţesută în jurul meşteşugului şi procesele de

construcţie a acesteia, modalităţile de transmitere a meşteşugului, rolul relaţiilor de rudenie în

practica meşteşugului, modul în care diviziunea muncii pe criteriul de gen se reflectă în

construcţiile identitare de gen, investirea universului material al meşteşugarului cu încărcături

simbolice şi elemente de ritual. La final, vom încerca să încheiem discuţia începută în paragrafele

precedente, arătând dinamicile de construcţie a unei identităţi a „meşteşugarului tradiţional” rom, de

care trebuie să ţină cont orice intervenţie menită să-l sprijine.

188

5.1. Motivul necesit ii economiceăţ

„Până la urmă meseria asta am practicat-o de nevoie. Cine o mai practică şi acu', tot de nevoie o face. Adică ca să scoţi un ban de

mâncare. Pentru cheltuiala de casă. Că azi vine unu' să cumpere, mai vine altu' la o

săptămână... Pentru c dac ai g si un serviciă ă ă mai bun clar nu ai mai face c r mid .ă ă ă ”

Un prim aspect care reiese din multe interviuri este accentul pe care respondenţii îl pun pe

practicarea meseriei ca fiind o necesitate economică înainte de toate. Astfel, în multe comunităţi,

meseria este legată nu atât de tradiţie, cât de supravieţuirea în condiţiile existente, prin cunoştinţele

avute la îndemână: munca părinţilor, cadrul în care copilul a fost socializat, este cel mai accesibil

mijloc de câştigare a traiului, în condiţiile unui stoc educaţional destul de sărac şi a imposibilităţii

specializării profesionale în alte domenii. Familia este cadrul în care se deprinde meseria, se

dobândeşte experienţă, iar locul de muncă este automat asigurat alături de părinţi, scutind tânărul de

un parcurs plin de obstacole în căutarea unui alt loc de muncă oricum mult mai puţin accesibil.

Ataşaţi sau nu neamului de romi de care aparţin, tinerii care au deprins suficient meşteşugul în

copilărie apelează la el pentru că trăind în această comunitate, nu numai că au asigurat procesul de

formare profesională, dar şi faptul de a perpetua meşteşugul familiei generează şanse de a primi

comenzi, meşteşugarul fiind cunoscut în comunitate. Există astfel şi aşteptări ale celor care apelează

la serviciile meşteşugarilor, iar faptul de a apela la fiul unui meşteşugar pentru acelaşi tip de

serviciu ca cel prestat anterior de tată este de natură să încurajeze perpetuarea meşteşugului în

cadrul familiei. Aşadar, nu doar meşteşugul se transmite în cadrul familiei, ci şi clienţii şi implicit

comenzile.

Tipare de acest gen, în care meseria este un mijloc la îndemână, se pot observa, de pildă, la

cărămidarii şi fierarii din Curcani, dar şi la fierarii din Flămânzi. La aceştia din urmă, unii dintre ei

au început chiar să practice această meserie după ce au rămas fără loc de muncă, în urma efectelor

tranziţiei de la economia socialistă la cea de piaţă, când multe întreprinderi de stat s-au închis. Acest

fenomen se oglindeşte şi în citatul preluat de la un fierar din Medgidia:

Unii au învăţat-o de forţă majoră, acum, după revoluţie au învăţat-o şi au făcut-o după cap. Am mai învăţat eu pe cineva. Am ţinut un băiat la mine 4 ani, a luat-o foarte bine (M.F., fierar, Medgidia).

189

Recurgerea la meseria „tradiţională” a fost în astfel de cazuri mai mult o strategie de

supravieţuire materială decât un efort conştient de a continua pe linia tradiţiei culturale a familiei,

comunităţii sau neamului de romi din care meşterii făceau parte, idee întărită de altfel şi de faptul că

unii novici care au învăţat meserie în ultimii 20 de ani provin din afara familiilor de meşteşugari.

Aşa cum în cele mai multe cazuri copiii romilor fierari nu mai sunt interesaţi să practice

meseria acesta, nici unii dintre adulţi nu au practicat-o neapărat din pasiune sau interes pentru

păstrarea tradiţiei, ci de nevoie. În acest sens, foarte plastică este formularea unui meşteşugar care

exprimă aversiunea faţă de o meserie grea, însă necesară: „mi-i drag lingurăritul ca la câne

lanţu'.”157 Metafora lanţului este grăitoare pentru capcana în care se simt prinşi mulţi meşteşugari,

reduşi la practicarea singurei meserii cunoscute şi care le poate aduce, în măsură mai mare sau mai

mică, venituri. Capcana din care cu greu se poate „scăpa” a constituit, la un moment dat, un refugiu

economic. Aşa cum explică şi un informant din Deaj:

Păi, atunci când n-au mai putut, s-au oprit la caramidă, cărămidari, da, loc de refugiu, atunci cand nu s-a mai putut altă soluţie, pentru că era o meserie foarte grea (...), foarte grea. Şi atunci când nu s-a mai putut, n-a fost nici o soluţie, s-au refugiat, un refugiu, da, pentru viaţă (liderul comunităţii, Deaj).

Şi la ceaunarii din Toflea se remarcă acelaşi tipar. Din lipsa de alternative, aceştia continuă

să practice meseria învăţată din tată în fiu, dar nu din dragoste pentru aceasta sau pentru a respecta

şi perpetua tradiţia moştenită, ci pentru că nu au alte opţiuni. Citatul de mai jos evidenţiază foarte

bine pragmatismul meşteşugarilor şi lipsa unei conexiuni percepute între identitatea culturală şi

practica meseriei:

Asta nu e ceva că ne reprezintă, sau ne cunoaşte lumea că facem ceaoane şi că ne cunoaşte lumea că suntem ţigani... Asta e că nu ai ce să faci altceva... Mi-ar plăcea să schimbăm domeniul pentru că este prea multă muncă la ele şi nu este plătită meseria asta pentru munca care o tragem zi de zi, că ridicăm aproape la, ajungem la o tonă jumate ridicare pe zi la ele, că e greutate, dar n-ai ce să faci... N-ai încotro, trebuie să munceşti la astfel de meserii (V.I., ceaunar, 22 ani, Toflea).

Aici, la Toflea, nu s-au observat diferenţe semnificative privind abordarea meşteşugurilor de

către tineri şi de către cei mai în vârstă. Ambele generaţii privesc meşteşugurile cu destul de mult

157 M.G., lingurar, Fildu de Sus.

190

pragmatism şi, oricare ar fi vârsta lor, consideră că s-ar putea apuca şi de alte activităţi aducătoare

de profit. Sunt meşteri tineri care încă mai practică acest tip de meserii pentru că nu au alte

alternative, dar sunt şi foşti meşteri care au renunţat şi, împreună cu familia, au pornit alte afaceri.

În unele cazuri, s-a remarcat că tinerii sunt dispuşi oricând să desfăşoare alte activităţi

aducătoare de venituri mai mari şi iau în considerare revenirea la meşteşug doar atunci când rămân

fără alternative, cum este cazul şi la rudarii/cărămidarii din Pietrişu, care de fapt au trecut de la

prelucrarea lemnului, care nu mai aducea venituri suficiente, la cărămidărie, ca strategie de

asigurare a unui venit ceva mai consistent.

Până la urmă meseria asta am practicat-o de nevoie. Cine o mai practică şi acu', tot de nevoie o face. Adică ca să scoţi un ban de mâncare. Pentru cheltuiala de casă. Că azi vine unu' să cumpere, mai vine altu' la o săptămână... Pentru c dac ai g si un servici mai bun clar nu ai mai faceă ă ă c r mid ă ă ă (R.G., rudar/c r midar, Pietri u).ă ă ş

Tot din necesitate economică, unii meşteşugari au fost nevoiţi de asemenea să-şi găsească

surse suplimentare de venituri, atunci când câştigul din practicarea meşteşugului principal se

dovedea insuficient pentru traiul zilnic. Acest lucru s-a întâmplat şi pentru meserii dependente de

sezonalitatea unor materii prime, sau de condiţiile meteorologice, cum este cazul cărămidarilor.

Aceştia nu pot produce cărămidă decât pe timp de vară, iar în unele cazuri cărămidarii şi-au însuşit

şi alte meşteşuguri care le pot suplimenta veniturile, cum ar fi împletitul nuielelor pe timp de iarnă,

practicat de cei din Deaj.

Faptul că unii meseriaşi s-au apucat de meşteşug la o dată relativ recentă a alimentat

construcţia unor graniţe între meşteşugarii „adevăraţi”, care practică meşteşugul de mai multe

generaţii, şi ceilalţi, nou veniţi în meserie, consideraţi mai puţin competenţi decât primii. Aşa cum

declară şi un hămurar din Medgidia: „Şi plus de asta, meseriaşi «meseriaşi» în oraş sunt vreo trei

sau patru. Restul, cârpaci.”158

5.2. Construc iile identitareţ

„Tism narii zic: noi suntem muzican i, noiă ţ suntem superiori, rudarii zic: aaa, noi ne

tragem din daci, noi suntem romi puri, c r mizariiă ă 159 zic: b i, noi asigur mă ă

stabilitatea rii, construc ia rii, cositorariiţă ţ ţă

158 C.D., hămurar, Medgidia.159 Variantă lingvistică pentru „cărămidar”, uzitată în Oltenia.

191

zic: b i, noi avem aurul, noi suntem... i atunciă Ş nu se mai tie care cum sunt.ş ”

Pragmatismul de care dau dovad mul i me te ugari care privesc meseria lor mai întâi deă ţ ş ş

toate ca un mijloc de asigurare a veniturilor familiei nu înl tură ă apariţia unor discursuri identitare în

jurul practicării meseriei. Din cauza faptului că meşteşugurile se transmit, de regulă, din generaţie

în generaţie, este nevoie în cazul acestora de producerea de construcţii culturale menite să explice şi

să perpetueze orânduiala socială, să justifice în ochii generaţiilor tinere necesitatea de a prelua

meseria părinţilor, mai ales când specializări profesionale moderne au un potenţial de atracţie sporit

faţă de meşteşugul moştenit. Construcţiile culturale – felul cum se trăieşte şi se povesteşte universul

meşteşugului – se plasează de-a lungul unui spectru care se întinde de la rezistenţa vădită opusă

oricărei idei de schimbare, la deschiderea către posibilitatea de a pierde meşteşugul şi a-l înlocui cu

altceva.

Aceste construcţii culturale sunt brodate nu numai în jurul ideii de transmitere a meseriei

prin familie şi legitimitate percepută a meşteşugarului, ci şi pe calitatea şi autenticitatea serviciilor

şi produselor oferite. Aşa cum şi ultimul citat din secţiunea precedentă redă ideea unui clivaj între

cei percepuţi ca fiind meseriaşi „meseriaşi” şi „cârpaci”, percepţiile unora din respondenţi trădează

procese de trasare a unor graniţe imaginare între cei ce practică meşteşugul şi ceilalţi, sau între cei

ce practică meseria „din moşi strămoşi” şi cei ce au deprins-o relativ recent.

Criteriile care servesc la trasarea acestor graniţe sunt de cele mai multe ori legate de

carcateristici percepute ca fiind unice sau cel puţin cu o putere sporită de departajare între grupuri,

fie pentru comunitatea geografică, fie pentru comunitatea mai largă a meşteşugarilor care practică

aceeaşi meserie, fie pentru neamul de romi din care respondenţii fac parte. Uneori, discursurile

identitare trasează graniţe şi între romi şi români, aşa cum vom vedea mai pe larg pe parcursul

capitolului.

În primul rând, este de remarcat faptul că la toate comunităţile s-au observat fenomene de

construcţie a unei identităţi fragmentate, de neam, mai mult decât de grup etnic al romilor, ceea ce

vine în sprijinul ideii că nu este uşor de identificat o comunitate a romilor, cu o identitate proprie

bine definită – şi nici măcar o comunitate imaginară, pentru a prelua sintagma arhicunoscută a lui

Benedict Anderson160 – ci că există comunităţi multiple, fragmentate, construite în jurul ideii de

neam, care la rândul său se cristalizează de multe ori în jurul meşteşugului perceput ca fiind

transmis „din moşi strămoşi”. Iar faptul că în centrul construcţiilor identitare se află tocmai

meşteşugul trădează rolul mult mai important al acestuia, deasupra simplei necesităţi economice de

160 Anderson, B., Imagined Communities, Verso, London / New York, 2000 (1983).

192

la care porneam în secţiunea precedentă.

Odată cu fragmentarea romilor în comunităţi percepute ca distincte, intervine şi procesul de

ierarhizare a acestora. Aşa cum şi o respondentă boldeancă din Bucureşti afirma:

Că nu e bine, că şi la etnia noastră e cum e la voi, românii. Munteni, olteni, ardeleni, aşa e şi la noi, ţiganii, e mai multe calităţi. Şi diferă... şi mulţi au rămas reduşi. Alţii sunt mai dezgheţaţi, alţii sunt şcoliţi. (…) Şi o greşeală a românilor că ne bagă pe toţi la o oală161 (D.I., boldeancă, Bucureşti).

În virtutea faptului că abordăm identitatea din perspectiva paradigmei constructiviste162,

definind acest concept nu ca ansamblu de trăsături rigide şi esenţialiste, ci ca un câmp de negociere

perpetuă a statusului social între grupuri, analiza pe care o încercăm în capitolul de faţă se va axa pe

evidenţierea elementelor utilizate de meşteşugari pentru a trasa graniţe simbolice între grupuri

percepute ca fiind diferite. Astfel, ne-am oprit asupra modului în care sunt folosite elemente

potenţial producătoare de graniţe, printre care cele mai clasice sunt limba, originea percepută ca

fiind comună, recurgerea la o tradiţie comună pierdută în timp, relaţiile de rudenie, comportamente,

etc. Analiza va evidenţia astfel procesele de producere a graniţelor dintre „noi” şi „ei”, sau „noi” şi

restul lumii, abordate în mod dinamic, evitând reificarea şi esenţializarea caracteristicilor percepute

ca diferite între grupuri. Implicit, construcţia graniţelor dintre grupuri va scoate în relief elementele

considerate ca definitorii pentru fiecare grup.

Un prim element producător de graniţe este limba. De pildă, comunitatea romilor din

Almaşu are rezerve în acceptarea de membri noi veniţi din alte neamuri de romi, în special prin

intermediul căsătoriei. Unii argumentează refuzul din cauza motivului că nu mulţi romi cunosc toate

limbile vorbite de ei: romani, maghiară şi română, iar o persoană care nu cunoaşte una din cele trei

limbi s-ar adapta mai greu la modul lor de comunicare. Faptul de a cunoaşte şi folosi în mod

cotidian trei limbi este considerat un specific local al acestei comunităţi, în care în mod tradiţional

s-a practicat lăutăria. Accesul la folclorul şi repertoriul muzical unguresc a constituit de asemenea

un avantaj pentru practica lăutăriei, păstrându-se o bază largă de clientelă atât de etnie maghiară, cât

şi română.

161 Paradoxal, însă, tocmai această conştiinţă asupra faptului că neromii greşesc atunci când îi „construiesc” mental pe romi este de natură să producă un sentiment de apartenenţă la un grup, construind o identitate comună. O discuţie foarte binevenită aici este ceea ce Olivera numeşte „ontologia romă”: romii împart un fel de meta-privire asupra lumii, în care neromii (gadje) privesc lumea în mod naiv, în timp ce romii „ştiu”.

162 A se revedea capitolul 1 pentru explicaţii de ordin teoretic referitoare la abordarea studiului.

193

În alte cazuri, accentul propriu unui anumit grup este interpretat pentru a construi bariere

între romii percepu i ca fiind diferi i din punct de vedere al gradului de „civiliza ie”. La Rose i,ţ ţ ţ ţ

c r midarii disting „ă ă iganul cu vorba lungţ ă” de alte grupuri de romi, perceput ca fiind mai pu inţ

civilizat, iar un respondent din Curcani afirm : ă

Suntem igani, da, suntem igani, da' suntem o etnie altfel, nu suntem... iţ ţ ş dup accent se cunoa te care e igan, d vorbe te greu, nu tie să ş ţ ă ş ş ă vorbeasc , ni te igani mai civiliza i, cum s-ar spuneă ş ţ ţ (S.V., c r midar,ă ă Curcani).

C r midarii din Negoi construiesc bariere menite a-i diferen ia de rudarii din acela i sat,ă ă ţ ş

folosind de asemenea elemente lingvistic-sociale, i anume utilizarea abundent a înjur turilor iş ă ă ş

cuvintelor „ru inoase”. Astfel, c r midarii consider c ei au un comportament mai civilizat fa deş ă ă ă ă ţă

rudari, pentru c femeile nu obi nuiesc s înjure: ă ş ă

La noi, iganii nu prea discut a a, femeile noastre i fetele noastre nuţ ă ş ş prea vorbesc a a prostii de gur cum vorbesc rud resele i rudarii.ş ă ă ş Nuuu, noi suntem în tradi ia noastr b trâneasc ţ ă ă ă (T.P., c r midar,ă ă Negoi).

Presupusele origini comune ale neamului sunt utilizate de asemenea pentru a crea delimitări

între grupuri. La Almaşu, „Toţi sunt neam, o fost când s-o luat doi fraţi şi surori. Nu s-o stricat

banda”163, punându-se accent pe faptul că pentru aranjamentele de căsătorie primau considerentele

legate de perpetuarea meşteşugului în familie. Comunitatea din Almaşu este ţesută din relaţii de

rudenie complexe între familii, la baza cărora se presupune că a stat o singură familie de lăutari care

s-a îngrijit de perpetuarea „bandei”, meşteşugul reprezentând astfel pivotul în jurul căruia se

structurau relaţiile sociale şi de rudenie.

Aceeaşi recurgere la motivul presupuselor origini comune se regăseşte şi la căldărarii din

Ciurea, care afirmă că provin toţi din acelaşi neam al „Stăneştilor” căldărari, neam a cărui „puritate

etnică” o apără cu hotărâre. Anecdotică este de altfel şi măsura în care acest nume este răspândit

printre căldărarii din Săruleşti, judeţul Călăraşi, unde există, conform spuselor unui angajat din

primărie, trei nume predominante la bărbaţii căldărari:

Acu’ sunt vreo 150 de familii, cu 600 de membri164. La început erau şapte căruţe cu ţigani izgoniţi din Dâlga. Machidonii de acolo se săturaseră de tehnicile lor de supravieţuire şi i-au luat la omor. Şi au trei variante

163 T.D., lăutar, Almaşu.164 Conform spuselor bulibaşei din Săruleşti, ar fi vorba însă de o comunitate de 950 de persoane.

194

de nume, să te-ncurce: Mihai Gogu, Mihai Stănescu şi Mihai Mihai (angajat primărie, Săruleşti).

Bulibaşa din Săruleşti explică însă că răspândirea numelui de Mihai Stănescu provine de pe

timpul deportărilor:

M-am născut în cort. Eram 150 de căruţe, 450 de suflete. Acum suntem 950. Prin ’60 ne-au dat comuniştii loc de casă aicea, să nu mai mergem pe coclauri. Pe toţi bărbaţii îi chema Mihai Stănescu, să fie confuzie pe timpul deportărilor (M.G., bulibaşa, Săruleşti).

Identificarea cu meseria practicată poate fi destul de explicită şi evidentă pentru respondenţi.

De exemplu, la Zece Prăjini, toate familiile de romi se consideră familii de lăutari, „că vor, că nu

vor”:

Noi cântăm de când ne-am născut. Tata o cântat, bunicul o cântat şi aşa mai departe. Aicea toţi sunt muzicanţi, domnule, că vor, că nu vor! (L.T., lăutar, Zece Prăjini).

Ţigan fără aşa ceva nu se poate, nu există! Mai sunt ţigani de diferite meserii, cum ar fi ăia care repară cazane, dar aicea meseria e cântatul (C.T., lăutar, Zece Prăjini).

Transpare din citatele de mai sus şi ideea că lăutăria este definitorie pentru identitatea de

rom în general, din moment ce „Ţigan fără aşa ceva nu se poate, nu există”, cu toate că este

conştientizată şi existenţa altor neamuri de romi cu alte îndeletniciri. Echivalenţa identitară dintre

lăutar şi rom este exprimată şi la Roseţi, comunitate de cărămidari: aici am întâlnit un caz în care

tatăl lui L.N. renunţă la lăutărie, odată ce este poreclit Ţiganu. În contextul în care cărămidarii de

aici tind a nu se defini ca fiind romi, meseria de lăutar aduce cu sine o amprentă identitară fără

echivoc. Dacă alte îndeletniciri pot cădea în afara perimetrului de definire a romilor, în percepţia

respondenţilor, lăutarii nu pot fi altceva decât romi.

O puternică identificare cu meşteşugul pe care-l practică putem regăsi şi la căldărarii de la

Săruleşti, care „trăiesc cu meseria lor, cu ciocanu'”, din timpurile biblice ale lui Adam şi Eva:

„Noi aveam plete, bărbi, eram ca Isus Hristos, cum e fotografiat, aşa era naţia noastră toată ţigănească, noi ne numim căldărari, nu suntem spoitori care mai face şmecherii, dar noi căldărarii aşa ne-am născut şi ne cunoştea, eram trecuţi în hartă, căldărarii nu fură, căldărarii nu

195

sparge, nu strică, ei decât trăieşte cu meseria lor, cu ciocanu', aşa ne-am pomenit de când era pământul, când zicea moş Adam şi baba Iova, de atunci s-a schimbat cazurile noastre; alţii spoitori, alţii căldărarii, alţii argintari, dar noi eram nomazi, era naţia noastră, ţigani nomazi pletoşi, cu barbă.” (S.I., căldărar, Săruleşti)

Un caz interesant este cel de la Pietrişu, unde în prezent comunitatea se îndeletniceşte cu

fabricarea cărămizii, conştientă fiind însă că „pe timpuri” ei se ocupau, de fapt, cu prelucrarea

lemnului, cu „rudăria”. Ei continuă de altfel să se autonumească rudari, făcând aluzie la meşteşugul

practicat „pe timpuri”, menţionând de fiecare dată că rudarii s-au ocupat în vechime cu producerea

obiectelor din lemn, meşteşug pe care l-au practicat bunicii sau părinţii lor şi care apoi s-a pierdut.

Cu toate acestea, cărămidăria a fost inserată în discursul identitar ca fiind meşteşugul moştenit „din

tată în fiu”, contradicţia rămânând nerezolvată:

Eu ştiu de la ăla, Voicu... rudarul a lucrat cu lemnul, rudari vine de la înrudiţi cu lemnul... că la început ciopleau în lemn... (P.S., rudar/cărămidar, Pietrişu).

Este foarte posibil în cazul acestei comunităţi ca strategia de a continua autoidentificarea cu

neamul rudarilor să fie de fapt o strategie de departajare de alte neamuri de romi, şi o încercare de a

estompa graniţele dintre romi şi români, mizând pe mitul originii proto-dacice a rudarilor, pe care

cei din Pietrişu îl introduc în discursul lor identitar.

Interesantă este în citatul de mai sus şi interpretarea etimologică eronată165 a cuvântului

rudar, care, după spusele respondentului: „vine de la înrudiţi cu lemnul”. Această aproximare a

etimologiei este indicatoare pentru centralitatea lemnului în discursul identitar al rudarilor.

De menţionat rămâne aici că reconversii profesionale ale meşteşugarilor romi au avut loc şi

în rândul altor populaţii: P. Williams scrie despre transformarea împletitorilor de răchită în fierari, în

cazul comunităţilor de manouches din Franţa anilor 60, asociindu-l procesului de reconversie la

religia penticostală, şi, în general, unui moment de tranziţie structurală rezultat în urma unei crize.166

La fel, O. Bechelloni se concentrează asupra împletitorilor de răchită reconvertiţi în vânzători de

obiecte „second-hand”, tot în Franţa.167

Meşteşugul siteritului şi al ciurăritului este de asemenea, aparent, strâns legat de identitatea

ca neam a romilor din Mărtineşti. Acesta apare în discursul identitar ca fiind „rădăcina fără de care

165 Cuvântul rudar vine de la „ruda”, „minereu”, rudarii fiind descendenţii celor ce căutau aur.166 Williams, P., Nous, on n'en parle pas. Les vivants et les morts chez les Manouches, Paris, Maison des Sciences de

l'Homme, 1993.167 Bechelloni, O., Des vanniers devenus brocanteurs au pays des grands crus, in Etudes Tsiganes, nr. 12, 2/1998.

196

nu pot supravieţui”168. Statutul de meşteşugar respectat este datorat exclusiv siteritului. Meşteşugarii

din Mărtineşti povestesc cum din anii '50, când romii din Sânmartin (denumirea veche a localităţii)

colindau ţara în lung şi-n lat în căruţe cu coviltir, ducând o viaţă semi-nomadă, aceştia îşi făceau

cunoscut renumele de sitari, fiind vestiţi în toată regiunea pentru calitatea sitelor şi ciururilor pe care

le fabricau şi comercializau, considerate produse „care se cumpără pe viaţă”169. A apărut astfel

identificarea cu meseria practicată şi cu produsele de calitate fabricate, ceea ce a marcat apariţia

unui neam relativ nou, astăzi considerat însă pe cale de dispariţie, odată cu încetarea practicării

sităritului. În prezent semnificaţia acordată meşteşugului este una formală, desprinsă de practica

meşteşugului, care a început să dispară relativ recent (unii din meşteşugari au încetat să fabrice site

şi ciururi acum un an, alţii acum trei-patru ani). Dorind să fotografieze o sită realizată de meseriaşi,

cercetătorul a întâmpinat dificultăţi în a găsi un astfel de obiect, ceea ce a declanşat reflecţia critică

a unuia din respondenţi:

Nu suntem meseriaşi, domnule! Meseriaş e ăla care avea sita la el, nu în groapă. Noi nu suntem meseriaşi pentru că nu avem o sită în casă... pentru că n-avem o sită în casă! Că suntem jmecheri că ne luăm făină grizată (M.B., sitar, Mărtineşti).

Practica meşteşugului în sine oferă multiple posibilităţi de trasare a unor bariere între

neamurile de romi. Elementele din care se construiesc graniţele între căldărari, cărămidari, ceaunari

şi celelalte neamuri sunt bazate pe vechimea practicării meşteşugului, pe transmiterea sa din

generaţie în generaţie, pe munca grea, dar cinstită pe care o depun meşteşugarii. De multe ori, există

ideea că practicarea unui anumit meşteşug a adus cu sine anumite caracteristici. De exemplu,

argintarii din Bucureşti povestesc cum ei sunt „mai maleabili, mai liniştiţi”170 ca alte neamuri de

romi care au desfăşurat activităţi ce nu implică deplasări multiple, deoarece meşterii argintari „au

umblat toată viaţa lor” şi ştiu cum să ia contactul şi cu majoritarii şi cu minoritarii.

Şi la cărămidarii din Negoi apare acelaşi argument al unei presupuse cizelări accentuate în

cazul celor care au avut un contact prelungit cu alte grupuri, mândrindu-se cu faptul că au un

meşteşug care presupune mai multă interacţiune cu societatea (faţă de rudarii din aceeaşi localitate,

care sunt percepuţi ca trăind izolaţi în pădure), considerându-se astfel mai „civilizaţi”171:

Noi avem tradiţia asta, aşa zicem noi, că suntem un pic mai civilizaţi ca ei [rudarii, n.n.]. (...) Există rudărie şi ţigănie. De la cap încolo sunt ei,

168 P.T., sitar, Mărtineşti.169 F.C., fost sitar, Mărtineşti.170 Lider argintar, Bucureşti.171 M.L., cărămidar, Negoi.

197

unde aţi fost acolo. Sunt cu cartieru' lor acolo, ei rudarii într-o parte, sunt pe deal, şi noi aici, de la asfalt încoace (C.S., cărămidar, Negoi).

De remarcat aici şi recurgerea simbolică la asfalt, menită să întărească ideea de civilizaţie a

cartierului cărămidarilor, în opoziţie cu „dealul” pe care s-au aşezat rudarii, „necivilizaţi”, prin

urmare mai aproape de natura intactă, lipsită de urmele civilizaţiei.

Un alt element prolific în discursurile identitare ale meşteşugarilor este respectul cu care

consideră că sunt priviţi de alte grupuri în virtutea muncii cinstite pe care o efectuează. Este

important a fi respectat de ceilalţi, fie că aceştia sunt persoanele care nu practică meşteşugul,

consătenii, alte neamuri de romi sau românii. Respectul este asociat cu activitatea de producţie,

pusă în opoziţie cu plecatul în lume pentru „bişniţă”, „afaceri”, activităţi de speculă, neproductive,

care exploatează munca altora:

Respect. Dacă este respect, noi dăm noroc, nu umblăm cu afaceri (G.C., fierar, Comăneşti).

V-am spus, noi nu mai avem altă meserie, noi nu suntem „sfert colonei”, noi nu suntem afacerişti, noi nu suntem golani, nimic, nimic... cărămidă, cărămidă. (...) Ăştia au fost oameni mai vagabonzi, mai fără serviciu, fără nimic, fără nădejde: bă, mă duc să fac.(...) Ăia care erau nu aveau nici un Dumnezeu şi au plecat în lume. Şi văzând că câştigă au rămas şi au făcut treabă, au făcut vile, au făcut palate alţii. O vilă cu trei etaje nu se mai numeşte vilă, se numeşte palat. Dacă treceţi prin comuna asta, prin Cerăt vedeţi numai palate din astea (C.I., cărămidar, Negoi).

La ceaunarii din Pârâul Sec există percepţia că sunt respectaţi în localitate pentru că îşi

câştigă pâinea în mod cinstit, inclusiv prin munca în străinătate. În cazul lor nu există asocierea

dintre migraţia temporară în străinătate şi activităţi dubioase sau ilegale, ci din contră: migraţia în

străinătate contribuie la construcţia unei imagini în care pâinea este câştigată prin muncă cinstită,

punându-se accentul pe faptul că membrii acestei comunităţi nu „deranjează” pe nimeni.

[Suntem] foarte bine văzuţi. Nu a ieşit niciun român să spună „ţiganul acela” sau „uite-l pe ceaunarul acela” sau „uite la unul ca acela”, indiferent că sunt români din cartier sau ăştia din partea asta sau din cealaltă. Nu. Când mă văd ăştia de la vale (românii, n.n.) sar la mine: „Nea Mitică, băi, ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult.” Suntem oameni buni. N-am dat în cap la nimeni, ne descurcăm să ne câştigăm pâinea, suntem iubiţi şi descurcăreţi. E diferenţă mare între rasa noastră de la vale şi rasa la ăştia de la deal (vătraşii, n.n.). Nu furăm. Ştim carte. [Tinerii ceaunari] îşi mai iau câte o maşinuţă, se ocupă cu străinătatea

198

(M.M., ceaunar, Pârâul Sec).

Faptul că fabrică obiecte folositoare pentru comunitate este un alt element folosit în

discursul identitar al meşteşugarilor de aici, fiind pus în contrapondere faţă de ideea de „a face

lucruri rele”:

Suntem văzuţi foarte bine, sunt mulţumiţi oamenii pentru că noi nu facem lucruri rele, facem lucruri de care să se folosească omul. (…) Nu avem noi treabă cu niciunul, sunt oameni foarte respectuoşi ceaunarii, nu facem ură de rasă. Ne împăcăm bine cu toată lumea. Ne facem meseria asta pe care o avem, dacă nu căutăm altă variantă de trăit (V. S., ceaunar, Pârâul Sec).

Respectul este legat i de calitatea produsului finit. Ceaunarii de la Toflea ş nu se percep ca

fiind diferiţi faţă de alţi oameni, din perspectiva meseriei pe care o practică. Se simt însă respectaţi

atunci când vreunul din clienţii lor îi întreabă de modul de fabricare sau îşi exprimă aprecierea faţă

de efortul investit într-un ceaun sau într-un obiect de fierărie:

Nu, dimpotrivă, au fost apreciaţi şi sunt apreciaţi... ştiţi ce spuneam... cuţitul ăsta, cuţitul de bucătărie, mai bine îl iau de la ţiganul cutare care a stat şi a muncit şi chiar dacă şi perpendicular, dar îi şi ţine tăişul şi e durabil în comparaţie cu ăsta care [...] e aranjat, dar, în schimb, se strică mânerul, îşi pierde tăişul şi multe altele. (V.C., fost meşter fierar, Toflea)

La Deaj, cărămidarii sunt respectaţi în comunitate, fără a vorbi despre o ierarhie a meseriilor

tradiţionale la romi. Există un consens în ceea ce priveşte definirea meseriei de cărămidar ca fiind

foarte grea şi solicitantă din punct de vedere fizic, dar această apreciere nu pare a reprezenta un

motiv de respect suplimentar pentru practicanţii acestei meserii, în raport cu cei care nu o practică.

Ceaunarii de la Pârâul Sec afirmă că în general sunt văzuţi mai bine cei care au o meserie, oricare ar

fi aceasta, fără a ierarhiza meşteşugurile tradiţionale rome. Frontiera se trasează astfel între

„meseriaşi” şi cei fără ocupaţie.

Există însă mai multe ierarhii percepute ale meşteşugurilor rome, în funcţie de criterii

diferite. De exemplu, hămurarii din Dobric, afirmând că meseria lor „n-are mai mult de 20 de

ani”172, consideră că meşteşugul lor nu se poate încadra la categoria de meserii tradiţionale

practicate de romi deoarece nu se transmite „din tată în fiu”, pierzându-şi astfel din legitimitate:

172 V.S., hămurar, Dobric.

199

Dacă era să căutaţi o meserie tradiţională a romilor, era căldărarii, ăia care se moşteneşte meseria din tată-n fiu. Ăştia cu burlane, care pun la căsi, aia se moşteneşte din tată-n fiu, meseria lor tradiţională. Este ăla, care fac inele, se ocupă cu inele, iară, numai în familia lor (...) (I.L., hămurar, Dobric).

Există diferenţe percepute între neamurile de romi în funcţie de meseria practicată, iar aceste

diferenţe au fost incorporate atât în discursurile identitare, cât şi în reprezentările colective cu

privire la graniţele dintre neamuri:

-Dar altă meserie nu ai vrea? -Ce altceva să fac? -Nu ţi-ar plăcea?-Ba da, dar ce să fac?... Nu ştiu.-Spre exemplu, am putea să facem coşuri din nuiele.173

-Nu suntem de aşa ceva. Rasa noastră e căldărar. (...) -Dar cum sunt văzuţi oameni care practică meseria ta, faţă de alţii, care au alte meserii?-Fiecare cu treaba lui, cu câştigul lui.-Dar comparativ cu cei care fac cărămizi?-Cu d-ăia nu suntem noi. Noi nu ştim cărămizi, lemne (T.C., căldărar, Piatra-Olt).

Sunt mai multe meserii. Nouă ne zice romi, cărămidarii sunt cărămidari. Vorbim cu ei, dar nu am colaborat cu ei. Rudarii sunt cu problema lor, cu meseria lor, lăutarii cu meseria lor. Suntem diferiţi (Bulibaşa, căldărar, Piatra-Olt).

Astfel, identificarea cu meşteşugul poate fi un factor puternic de rezistenţă la schimbare, în

virtutea internalizării discursurilor identitare legate de meşteşug. „Nu suntem de aşa ceva”, „cu d-

ăia nu suntem noi”, sunt reliefări ale graniţelor percepute între grupuri, dincolo de alte explicaţii

care să justifice imposibilitatea de a face altceva decât meşteşugul actual. Chiar atunci când

meşteşugul nu se mai dovedeşte o sursă de venituri suficiente, este posibil să existe obstacole

culturale de natură identitară care să-i determine cel puţin pe unii dintre meşteşugari să fie reticenţi

la schimbare.

Sunt interesante ierarhiile percepute de către comunităţile de meşteşugari. În general, se

observă diferenţe semnificative în ceea ce priveşte alocarea unei poziţii diferitelor meserii. Într-o

eventuală ierarhie a neamurilor rome, rudarii din Pietrişu (care au început să practice cărămidăria,

numindu-se totuşi în continuare rudari, însă identificându-se pe alocuri cu cărămidarii) se

173 Propunerea vine din partea expertului pe problemele romilor din primărie.

200

poziţionează pe ei înşişi pe primele locuri, deoarece spun despre ei că sunt harnici şi cinstiţi şi tot ce

realizează e prin muncă. Totuşi, în comparaţie cu alte meserii practicate de romi, fabricarea

cărămizilor este percepută ca o muncă „de jos”, cu un statut social mai scăzut, din cauză că este o

activitate grea şi implică lucrul cu pământul, perceput ca fiind murdar. Dintre cei care sunt văzuţi cu

un statut mai ridicat ca al lor, în rândul neamurilor de romi, sunt, de exemplu, lăutarii:

-Dar faţă de celelalte neamuri de romi, cum sunt văzuţi [cărămidarii], faţă de lăutari, de exemplu?-Mai rău faţă de lăutari. Lăutarii au un nume mare. [...]-Nu ne comparăm cu lăutarii. Ăia umblă la cravată174... (M.N., rudar/cărămidar, Pietrişu).

În acelaşi timp, chiar dacă ei percep munca lor ca fiind „de jos”, consideră că trăsăturile care

îi departajează de celelalte neamuri sunt hărnicia şi cinstea:

Cărămidarii se situează printre primii pentru că sunt foarte corecţi. Sunt foarte cinstiţi şi corecţi şi tot ce fac fac pe muncă, cu mâna lor. Alte rase de ţigani fură, fac porcării, înşeală... (P.R., rudar/cărămidar, Pietrişu).

Este de remarcat aici cum, în opoziţie cu propriul neam, celorlalte neamuri de romi le sunt

atribuite caracteristici negative (fură, fac „porcării”, înşeală), fenomen tipic construcţiilor identitare

de tip dihotomic, în care „noi” este întotdeauna investit cu tr s turi pozitive (cinste, h rnicie,ă ă ă

corectitudine), „ei” fiind construi i exclusiv pe baza unor atribute negative. Izbitor este modul înţ

care imaginea negativ pe care presa o atribuie minorit ii pare s se fi inflitrat chiar i în rândulă ăţ ă ş

romilor în i i, care au preluat discursuri în care imaginea celorlalte neamuri corespunde cu portretulş ş

robot pe care presa îl privilegiaz în producerea de informa ii c tre public: infrac ionalitate, migra ieă ţ ă ţ ţ

în str in tate în scopuri nu întotdeauna legale, lipsa de ocupa ie fiind temele predilecte pe care seă ă ţ

construie te „cel lalt”.ş ă

La c ld rarii din S rule ti apare delimitarea dintre propriul neam, care nu a recurs laă ă ă ş

migra ia temporar în str in tate, i alte neamuri de romi. Pentru c ld rari, este o mare ru ine sţ ă ă ă ş ă ă ş ă plece la munc în str in tate pentru c trebuie s - i lase familia acas f r sprijin, ceea ce nu seă ă ă ă ă ş ă ă ă

face. Decât s plece în str in tate, l sându- i familia f r sprijin, mai bine se limiteaz la practicareaă ă ă ă ş ă ă ă

meseriei, nu îns f r un anume sentiment de r mânere în urm fa de cei care merg în str in tateă ă ă ă ă ţă ă ă

i fac negustorie:ş

174 Un proverb rom spune că cel mai mare respect este datorat lăutarului („Jekhfeder pativ luvutariske”), ceea ce transpare ca valoare atribuită meseriei de lăutar din discursurile altor meşteşugari.

201

Nu au trecut grani a nici un neam de c ld rari. Ai no tri c ld rari, nu,ţ ă ă ş ă ă argintarii s-a dus, rudarii, spoitorii în toate str in t ile. Da’ ai no triă ă ăţ ş c ld rarii nici unul nu s-a dus, au r mas acas cu copiii, cu nevasta. Aă ă ă ă r mas acas . F ceau cazane, g leat , ne duceam prin sat. Acolo se duceă ă ă ă ă dup furat, dup femei, negustorii. tia ai no tri nu tie negustorie. Noiă ă Ăş ş ş suntem cei mai oameni pro ti. Noi nu tim ca s zicem, s trecem i noi,ş ş ă ă ş s facem i noi uite a a, a a. La noi era cu ciocanuă ş ş ş ’. Arde-l, arde-l cu ciocanu’ (M.S., c ld rar, S rule ti).ă ă ă ş

Aceast ambivalen a sentimentului fa de migra ia în str in tate în scopuri lucrative,ă ţă ţă ţ ă ă

împreun cu construc ia imaginar a celui care pleac în afar ca fiind necinstit, este de natur să ţ ă ă ă ă ă înt reasc procesele de identificare cu munca cinstit , dar i cu câ tigul comparativ redus careă ă ă ş ş

rezult în urma practic rii me te ugului, fa de activit ile mult mai b noase desf urate înă ă ş ş ţă ăţ ă ăş

str in tate de al ii. Apare astfel sentimentul de inferioritate, care tr deaz procese interioare deă ă ţ ă ă

confruntare a valorilor tradi ionale cu adaptarea la un stil de via diferit i renun area la me te ug:ţ ţă ş ţ ş ş

ori r mânem în urm , „ă ă cei mai oameni pro tiş ”, îns r mânem cinsti i, ori înv m s facemă ă ţ ăţă ă

negustorie ( i poate i alte lucruri „necinstite”), i câ tig m mai bine. Dinamica aceasta nerezolvatş ş ş ş ă ă tr deaz un proces de schimbare iminent (sau, în termeni înc rca i ideologic, „criz identitar ”).ă ă ă ă ţ ă ă

Aceast schimbare s-a înf ptuit deja (sau este pe cale de a se realiza) în cazul multor comunit iă ă ăţ

care au renun at recent la practica me te ugului, i care sunt puse în situa ia de a- i regândi iţ ş ş ş ţ ş ş

reconstrui identitatea de neam i de comunitate.ş 175

În unele cazuri, s-a remarcat de asemenea tendin a ca îns i categoria de „neam” s dispar .ţ ăş ă ă

Întrebaţi din ce neam fac parte, cărămidarii din Curcani fac referinţă la neamul constituit din relaţii

apropiate de rudenie:

-Din ce neam faceţi dumneavoastră parte?-Neam...? Treceţi cum vreţi voi.-Păi trebuie să ne ziceţi dumneavoastră.-A lu' Pălivan (A.R., cărămidar, Curcani).

Ierarhiile percepute între neamurile de romi dezv luie modul în care se construiescă

discursurile identitare în jurul meseriei considerate parte din identitatea de grup. Dac un criteriuă

central de ierarhizare a neamurilor de romi este statutul socio-economic, ierarhiile nu sunt lipsite de

contradic ii i scot în eviden procesele prin care se construiesc grani e simbolice între neamuri.ţ ş ţă ţ

175 Un exemplu în acest sens este comunitatea de rudari / cărămidari din Pietrişu, unde coexistă raportarea la ambele meşteşuguri, chiar dacă rudăritul nu se mai practică de mult. Despre această comunitate vom vorbi mai pe larg într-o secţiune ulterioară: considerându-l emblematic pentru procesele de transformare socială, de (re)construcţie identitară şi repunere în chestiune a tradiţiei, i-am alocat mai mult spaţiu în capitolul de faţă.

202

Tinichigiii din Fize u Gherlii construiesc ierarhia neamurilor de romi pe baza statutuluiş

socio-economic perceput. Criteriul de departajare este cel economic, „cine o duce cel mai bine”,

„care sunt cei mai boga i” aflându-se pe pozi ii privilegiate. În ierarhia me te ugurilor, romii dinţ ţ ş ş

localitate consider c tinichigeria s-ar afla printre primele locuri, paradoxal îns locul auto-atribuită ă ă

în aceast ierarhizare nu respect criteriul statutului socio-economic. Astfel, coexist la tinichigiiiă ă ă

din Fize u Gherlii o ierarhie de ordin ideal, teoretic, suspendat de cotidianul comunit ii lor, i oş ă ăţ ş

ierarhie a me te ugurilor întâlnite în comunitate, diferit de prima i bazat mai mult pe statutulş ş ă ş ă

socio-economic vizibil la membrii comunit ii.ăţ

Ierarhia de ordin ideal îi situeaz pe primul loc pe argintari, care opereaz cu un materială ă

pre ios, confec ionând obiecte de podoab i decora iuni, cu utilitate simbolic , elevat , în opozi ieţ ţ ă ş ţ ă ă ţ

fa de obiectele profane, cu utilitate material imediat , cum ar fi g le ile sau burlanele. Pe loculţă ă ă ă ţ

urm tor s-ar situa gaborii, care, chiar dac nu corespund unei meserii anume, sunt considera i avu iă ă ţ ţ

i au un statut social ridicat, probabil i prin faptul de a fi p strat multe din tradi iile rome i de a fiş ş ă ţ ş

r mas astfel într-o aur de autenticitate. Urmeaz pe locul al treilea florarii, o meserie relativ nou ,ă ă ă ă

ap rut în perioada interbelic , îns cu un statut socio-economic ridicat. Apoi urmeaz fierarii,ă ă ă ă ă

l utarii, geamba ii (specializa i în comer ul cu cai, dar fiind de in torii unei cunoa teri ini iatice deă ş ţ ţ ţ ă ş ţ

tip magic prin care pot vindeca i întineri caii). Pe ultimele trepte sunt percepu i c ld rarii, rudarii,ş ţ ă ă

cocalarii i spoitorii, cu statuturi socio-economice inferioare fa de primele categorii din ierarhie.ş ţă

În privin a ierarhiei me te ugurilor din comunitate, pe primul loc este considerat a fiţ ş ş ă

potcov ria, specializare în cadrul fier ritului. Uneori, potcovarul este perceput i ca un medică ă ş

veterinar, deoarece pe lâng potcovit, tie cum s vindece r nile calului. Urmeaz flor ritul, meserieă ş ă ă ă ă

practicat sporadic, îns considerat a fi b noas , iar pe treptele inferioare s-ar situa tinichigeria iă ă ă ă ă ş

împletitul de nuiele, v dit mai pu in lucrative decât primele. ă ţ

Statutul socio-economic este un criteriu reg sit i la lingurarii din Fildu de Sus. Me terii dină ş ş

Fildu spun c ă „Dumnezeu tie de când sunt acolo”. ş De când s-au pomenit ei, tiu c sunt lingurari.ş ă

Numele de „Lingurar” pe care îl poart majoritatea persoanelor de etnie rom apar in toare satului,ă ă ţ ă

dar i în alte sate din jur i din jude , spun ei, nu se prea g se te în alte p r i. Se presupune cş ş ţ ă ş ă ţ ă numele vine de la îndeletnicirea de baz transmis pe parcursul mai multor genera ii, odat cuă ă ţ ă

numele – confec ionarea lingurilor, trocilor, m turilor. Unele persoane i-au schimbat numele dinţ ă ş

Lingurar pentru c nu le pl cea, ă ă „sun prea urât”ă . Presupunerea noastr este c de fapt ceea ce eă ă

considerat „urât” nu r spunde atât unor considerente de ordin lingvistic-estetic, cât asocieriiă

numelui cu o meserie cu un statut socio-economic sc zut. Nu me te ugul este ru inos în sine, câtă ş ş ş

203

s r cia în care se zbate comunitatea. Pentru ei, lingur ritul nu este meseria care s le ofere oă ă ă ă

identitate cu valoare simbolic sporit , percepând ideea c „lingurar” este sinonim cu „om s rac”.ă ă ă ă

Revendicarea me te ugarilor este în primul rând acceptarea i recunoa terea lor ca oameni corec i,ş ş ş ş ţ

ce î i câ tig pâinea din munc , încercând s - i negocieze identitatea în a a fel încât s nu fieş ş ă ă ă ş ş ă

asocia i cu ideea de s r cie, ci cu cea de corectitudine i munc cinstit . Cei din afar privesc însţ ă ă ş ă ă ă ă

comunitatea de lingurari ca pe un grup cu care nu sunt dezirabile leg turi de rudenie sau alian prină ţă

c s torii. Vorbind despre situa ia ipotetic în care o fat anume s-ar îndr gosti de un b iat dină ă ţ ă ă ă ă

comunitatea de lingurari, un tân r afirm : ă ă

S s duc la am râtul sta s-o trimit cu linguri în sat?...M , c totă ă ă ă ă ă ă ă vorbe ti, mearg la Ovidiu lui Ionu , s mearg i face infarct cândş ă ţ ă ă ş aude... o împuşcă! Iona vorbe te, vine i o duc ei înapoi ş ş ş ( .A., localnic,Ş Fildu de Sus176).

Astfel, grani ele construite între comunit i cu statut socio-economic diferit sunt bine p zite,ţ ăţ ă

transgresarea lor este privit ca un sacrilegiu de c tre cei cu statutul superior, iar persoana careă ă

încalc regula endogamieiă 177 bazat pe egalitatea de statut este pasibil de pedeaps . În sens invers,ă ă ă

se accept îns în comunitatea de lingurari p trunderea celor din afar : grani ele între cele două ă ă ă ţ ă comunit i sunt construite, p strate i p zite unilateral de c tre cei cu statutul socio-economicăţ ă ş ă ă

superior, pentru a împiedica degradarea statutului social prin c s torii cu cei de statut inferior; înă ă

schimb, pentru lingurari, c s toria cu un membru al comunit ii de romi înst rite ar semnificaă ă ăţ ă

ascensiunea social , nefiind interzis sau sanc ionat în niciun fel, dar nefiind nici urm rit ca ună ă ţ ă ă ă

scop: dac se întâmpl ca cineva din comunitatea lor s aleag drept partener o persoan din grupulă ă ă ă ă

înst rit, argumentul accept rii acestei leg turi este libertatea individual de alegere. Grani a cuă ă ă ă ţ

grupul romilor înst ri i este permeabil „de jos în sus”, nu i invers.ă ţ ă ş

Un alt caz în care responden ii au interiorizat statutul social inferior al me te uguluiţ ş ş

practicat este comunitatea de c r midari din Negoi. A ap rut astfel, în unele cazuă ă ă ri, un sentiment de

ruşine asociat procesului de realizare a cărămidei, în special în rândul celor tineri. Aceştia sunt

înclinaţi să renunţe la tradiţia meşteşugului din cauza statutului social inferior al meseriei. Însă şi în

rândul celor mai vârstnici există acelaşi sentiment de ruşine şi se face comparaţia cu alte

îndeletniciri care semnifică în mai mică măsură un statut socio-economic scăzut:

176 Respondentul aparţine unei comunităţi de romi înstăriţi din localitate.177 Căsătorie în cadrul aceluiaşi grup.

204

Mi-era urât, muncă, noroi, să te bagi cu totul în noroi (...). Aici la televizoare se câştiga mult mai frumos, mai uşor, mai respectat, nu mai eram ăla cărămidarul care... erai de urâtul lumii. Deci lucrai cărămidă pentru că nu aveai ce să mănânci, de foame (C.I., cărămidar, Negoi).

De remarcat este i aici cum transpare practicarea me te ugului din necesitate economic ,ş ş ş ă

dincolo de considerente identitare sau de p strare a tradi iei. În contrapondere fa de sentimentulă ţ ţă

de ru ine pricinuit de statutul inferior al c r midarului, apare discursul valorizant care eviden iazş ă ă ţ ă cinstea i onestitatea c r midarului, caracteristici de care ar duce lips alte neamuri situate mai susş ă ă ă

pe scara ierarhiei percepute:

Ca să spun pe drept aşa, negoienii ăştia ai noştri s-au simţit că sunt mai cinstiţi ca toţi, oameni mai omenoşi. Şi aşa erau, nu prea se băgau, oameni aşezaţi la casa lor. Ăia erau cam vagabondaşi, cam furăcioşi (C.I., c r midar, Negoi).ă ă

La Ostroveni, comunitate unde coexist fierari i c r midari, se reg se te aceea i ierarhizareă ş ă ă ă ş ş

în care c r midarii se situeaz pe o treapt inferioar . De regul , fierarii sunt percepu i ca fiindă ă ă ă ă ă ţ

oameni civiliza i, cura i, muncitori i cinsti i, cu un statut social superior c r midarilor. Ace tia dinţ ţ ş ţ ă ă ş

urm provin din neamul ursarilor, statutul lor de c r midari perceput ca inferior fiind dublat deă ă ă

stigmatul provenien ei din neamul ursarilor. Atât fierarii, cât i c r midarii din Ostroveni îi plaseazţ ş ă ă ă îns pe „ă l ie iă ţ ” pe o treapt inferioar în ierarhia neamurilor rome, construindu-i ca „ă ă barbari”,

„huni” i „ş ras pericoloasă ă”:

tia, l ie ii, a a le spune la tia de face cazane, ia e alt ras ! La iaĂş ă ţ ş ăş ă ă ă ă le spune huni!... Deci, o ras pericoloas !ă ă (C.G., fierar, Ostroveni)

Sunt mai multe na iuni, sunt l ie i, l ie ii sunt ia barbari cu corturileţ ă ţ ă ţ ă (B.G., c r midar, Ostroveni).ă ă

La rândul lor, căldărarii – lăieţii percepuţi ca fiind barbari de către cărămidarii din Ostroveni

– se plasează pe ei înşişi pe treapta superioară a ierarhiei neamurilor rome, considerându-se

păstrătorii tradiţiei, neamul care a păstrat cel mai bine limba, portul tradiţional (cu precădere

femeile), obiceiurile, modul de viaţă nomad. Plasarea pe o treaptă superioară a neamurilor se face şi

în virtutea calităţii produselor fabricate:

205

Noi suntem cei mai meseriaşi, noi pletoşii, naţia noastră, pe baza asta. Suntem cei mai oameni, lucrăm cazan de la 40-50 de găleţi la 3-4 găleţi. Doar cei din zona Buzescului şi Sibiului sunt mai buni meseriaşi decât noi (M.G., căldărar, Săruleşti).

Căldărarii de la Săruleşti operează o ierarhie suplimentară, între comunităţile de căldărari cu

care simt că se găsesc în competiţie în ceea ce priveşte calitatea produselor fabricate. Apare şi

criteriul economic în ierarhia comunităţilor de căldărari, suprapus cu criteriul neamului:

Cei de la Sibiu sunt mai bogaţi, acolo este regele nostru Cioabă, care a murit şi a rămas băiatul. Şi ăştia de la Buzescu sunt bogaţi, dar nu sunt naţia noastră. I se zice buzeştean, nu ţigan pletos, este mai special în lucrare ca noi, dar nu sunt nomazi, nici răutăţi nu fac (M.M., căldărar, Săruleşti).

Şi căldărarii din Craiova-Popoveni elaborează un discurs conform căruia sunt singurii

păstrători ai tradiţiei:

i iganii cei mai tradi ionali care au r mas cu tradi iile lor neschimbateŞ ţ ţ ă ţ i f r s umble la ele s le modifice în sensul r u al cuvântului nu suntş ă ă ă ă ă

decât c ld rariiă ă (R.T., c ld rar, Craiova-Popoveni).ă ă

Poveştile despre trecut sunt istorisite pentru a construi nu numai identitatea, ci şi statutul

social, pentru a se diferenţia de „ceilalţi” - romii al căror trecut este perceput ca fiind mai puţin

„onorabil” sau care sunt nou-veniţi în zonă, precum şi neromii, care judecă aceste identităţi şi acest

statut. Una dintre metodele folosite de comunit ile de me te ugari în acest sens este scoaterea înăţ ş ş

eviden a pove tilor care vorbesc de un trecut onorabil, în care romii aveau rela ii bune cu neromiiţă ş ţ

de vi nobil sau suspu i i erau implica i în rela ii sociale cu ace tia:ţă ă ş ş ţ ţ ş

Bunica, mama tatălui meu, îmi povestea, pe vremea când eram copil, cum umbla moşul ei prin sate. Umblau cu căruţele, da' nu aveau corturi. Când ploua dormeau în căruţele lor cu coviltir. Vara, pe timp frumos, dormeau unii sub căruţă, alţii sub cerul liber, iar cei mai bătrâni în căruţe, pe perini. Nu umblau pe departe, se duceau mai mult prin satele unde erau cunoscuţi. De pe acolo nu-i alunga nimeni. Mai mult, sătenii îi aşteptau în fiecare an pe aceeaşi vreme cu lucrul, cu oale, ceterne. Dacă nu soseau la timp, trimiteau după ei. Se înţelegeau bine cu localnicii. Ei nu erau batjocoriţi de săteni, doar cocalarii, când veneau, îi făceau de ruşine pe toţi romii... furau. Romii noştri îşi instalau căminurile pe acelaşi loc ca şi în anul trecut. Făceau lucrări de tinichigerie, oale, ceterne, sobe, tăpşii şi toate cele de trebuinţă

206

ţăranului în gospodărie, ori reparau ce era stricat. Femeile torceau lâna, făceau ciururi şi mai ajutau şi la câmp. Cele bătrâne descântau. Se zice că făceau lucru adevărat. Bunicul bunicii mele, pe nume Vian, era bulibaşa romilor. De el ascultau toţi şi i se supuneau toţi. Ştia carte şi scria scrisori pentru oameni lui. La el veneau domnii cei mari. Avea omenie şi la romi, şi la români! Ei aveau şi corturi, dar nu le întindeau întotdeauna, ci numai când trebuia. Veneau la el oameni mari... (V.M., soţie de tinichigiu, Fizeşu Gherlii).

Un procedeu clasic de construcţie a discursului identitar este recurgerea la conceptul de

mândrie. Este recurent motivul mândriei datorate meşteşugului, şi în special faptului că veniturile

sunt obţinute în urma muncii cinstite. Argintarii din Bucureşti reliefează acest lucru prin contrastul

pe care îl subliniază între munca ce aduce venituri şi inactivitate, cerşetorie:

Mândria e pe primul loc, vă daţi seama! Ruşinea e mai puţină pentru că practic nu cerşim, nu milogim, nu cerem nimic de la nimeni noi (E.P., argintar, Bucureşti).

Meşteşugul conferă valoare persoanei care îl practică, stârnind sentimentul de a fi util şi

mândria legată de acesta, implicită şi de la sine înţeleasă („vă daţi seama!”). Prin urmare, apare şi

motivul dragostei de meşteşug: „E o meserie ca lumea, meserie de meserie”, spune un căldărar.178

Iar fierarul din Curcani, care povesteşte cum atunci când tatăl său l-a întrebat ce vrea „să se facă”, a

răspuns „fierar”, constată cu tristeţe cum meseria sa este redusă în zilele noastre, în cel mai bun caz,

la potcovirea cailor.179

Mândria legată de meşteşug decurge şi din calitatea produselor fabricate. La cărămidari, de

exemplu, orice greşeală din procesul de fabricare „taxează” meşteşugarul, produsul final fiind ratat

şi materialul pierdut definitiv. Prin urmare, fabricarea cărămizilor necesită nu doar atenţie, ci şi

dibăcie şi pricepere. La Deaj, cărămidarii, care pe timp de iarnă produc şi împletituri de nuiele,

reliefează mândria care decurge din fabricarea unor produse de calitate: În momentul în care vezi

produsul finit ai satisfacţii că uite ce a ieşit din mâinile mele...180 Meşteşugarul îndeplineşte o

funcţie magică atunci când transformă elementele brute (pământul, apa, părţi ale plantelor) în

obiecte finite, devenind un „homo faber” care îmblânzeşte natura şi o aduce în sfera antropică.

Cu toate acestea, nu este suficient ca produsele fabricate de meşteşugari să fie de calitate; în

jurul lor se ţese, adeseori, o naraţiune complexă menită să individualizeze şi să scoată în evidenţă

atât produsul, cât şi procesul de fabricare a sa, şi, implicit, meşteşugarul. Nu e aproape niciodată 178 T.R., căldărar, Craiova-Popoveni.179 A.T., fierar, Curcani.180 B.A., cărămidar, Deaj.

207

suficient ca obiectul să fie simplu obiect; el trebuie să aibă o poveste, o tradiţie, o legitimitate,

pentru a căpăta valoare culturală şi socială.

5.3. Construc ii în jurul ideilor de legitimitate i autenticitate. Tradi ia reconstruitţ ş ţ ă

Legitimitatea percepută a meşteşugarilor, legată de practicarea din timpuri străvechi a

meşteşugului şi de autenticitatea produselor este împletită în discursurile identitare ale

meşteşugarilor prin (re)construirea şi reinterpretarea tradiţiei.

Un caz interesant în acest sens îl constituie boldenii din Bucureşti. Aceştia se consideră adev ra ii florari i privesc cu dezaprobare sau chiar mânie pe cei ce s-au apucat ulterior –ă ţ ş în ultimii

20 de ani – de comer ul cu flori. ţ Din cauza presiunilor pie ei i economiei comer ului cu flori,ţ ş ţ

distinc ia boldeni-neboldeni, invizibil pentru cei din afar , a devenit foarte important mai alesţ ă ă ă

pentru boldeni, care folosesc apartenen a la acest neam ca o dovad de legitimitate, a dreptuluiţ ă

practic rii meseriei. Distinc ia structureaz într-o oarecare m sur pia a de flori din Bucure ti (prină ţ ă ă ă ţ ş

rela ii de afaceri mai strânse, încredere) i de asemenea procesele identitare (ce înseamn s fiiţ ş ă ă

boldean), alimentând conflicte între cele dou grupuriă .

Mul i din cei care practic meseria azi în Bucure ti au înv at mai târziu în via , de i, ţ ă ş ăţ ţă ş din

cauza circumstan elor, se v d în situa ia de a transmite meseria copiilor, tot în familie, asemeniţ ă ţ

boldenilor. Unii dintre florarii ne-boldeni au înv at meserie chiar de la boldeni, fiind angaja i laăţ ţ

ace tia în momentele de vârf ale pie ei i dup aceea deschizându- i propriile afaceri. Saltul în statutş ţ ş ă ş

– de la angajat plin de nevoi la antreprenor – este, în parte, cauza dispre ului boldenilor, care îiţ

numesc “parveni i”.ţ-Eu în schimb pe toat lumea am înv at de-aici.ă ăţ-Da?-Da, au v zut c aduceam camioane de flori i le vindeam, i cump rau de la mine,ă ă ş ş ă i apoi au început i ei s-aduc .ş ş ă

- i Ş meseria asta de florar, oricine poate s o fac , sau sunt secrete, cuno tin eă ă ş ţ speciale pe care trebuie s le ai?ă-90 la sut ... românii i-au f cut flor rii. Foarte mul i români s-au apucat de flori.ă ş ă ă ţ

i a mers bine un pic, i acum dac nu curge pic dar tot meseria asta este... dar...Ş ş ă ă omu' când vrea înva . Nevoia te-nva , dar dac nu vrei...ţă ţă ă (B.L., boldeanc ,ă Bucure ti).ş

-Multe, cum s zic io... noi suntem florari boldeni. Tradi ionali. Noiă ţ suntem adev ra i. Pe lâng noi vin alte rase.. cum s zic...ă ţ ă ă-Neamuri. Alte neamuri. Care... tia, cocalarii, spoitorii, s-au apucat i ei deăş ş

208

flori. -Da' floraru' adev rat e boldenii. Boldenii care sunt adev ra i boldeni. ă ă ţ-Adic ă asta era meseria lor.

-Meseria lor. -Asta dup timpul lui Carol.ă-H h ...ă ă- tia Ăş erau, boldenii (F.G., V.D i D.G., boldence, Bucure ti).ş ş

Distinc ia pe care o opereaz boldenii între ei în i i i ceilal i florari percepu i f r tradi ie înţ ă ş ş ş ţ ţ ă ă ţ

meserie este cea dintre cei „tradi ionali”, „adev ra i” i cei care nu sunt adev ra i, „ţ ă ţ ş ă ţ am ariiţ ţ ”,

„parveni iiţ ”, „am râ iă ţ ”.

-E am ari, din tia... s-au apucat peste noapte...ţ ţ ăş- tia Ăş nu sunt adev ra i. ă ţ-S-au f cut mul i. Români, mul i parveni i, i-am avut aici la mine au lucrat vreo ziă ţ ţ ţ dou , m-au ajutat...ă-A i mai avut i angaja i?ţ ş ţ-Am mai avut, a a... c m-au mai ajutat, înainte, dup revolu ie. Da p-orm , i-auş ă ă ţ ă ş luat mersu. Ai în eles mata?ţ-Pe- ia cum i-a i g sit?ă ţ ă-Am râ i.ă ţ-Am râ i, ă ţ i-am luat la noi...-A-nv at ăţ i ei... i zice i ei c sunt florari ş ş ş ă (V.D. i D.G., boldence, Bucure ti).ş ş

Identitatea de boldean e folosit pentru a construi legitimitatea prezen ei pe pia i ă ţ ţă ş a-i

deligitima pe cei mai nou veni i. Pentru boldeni, a fi boldean indic nu doar o ocupa ie, ci i o clasţ ă ţ ş ă social i o pozi ie într-o ierarhie nescris a neamurilor de romi, mai ales într-o societate în care a fiă ş ţ ă

rom înseamn a fi mereu aruncat la baza ierarhiei sociale, indiferent de realiz ri, efort, situa ieă ă ţ

economic .ă

Un alt exemplu în care discursurile identitare fac apel la autenticitate sunt l utarii dină

Alma u. Ei î i construiesc originea pe baza mo tenirii l ut riei de la str mo i, care au coagulatş ş ş ă ă ă ş

respectul locuitorilor comunei:

Eeei, cu respect, noi i acuma dup b trâni avem mare respect, oriundeş ă ă mergem i noi, cine tie de bunicii no tri tiu ce fel de oameni sîntemş ş ş ş (L.M., l utar, Alma u).ă ş

Autenticitatea meşteşugarului, bazată pe păstrarea tradiţiei ocupaţionale din generaţie în

generaţie, este construită în paralel cu autenticitatea „produsului”, bazată pe aceeaşi idee de păstrare

209

a tradiţiei. Lăutarii din comuna Almaşu susţin că nu cântă decât muzică tradiţională, aceasta

însemnând, pentru ei, că „Muzica este amestecată, ţigăneşte cu ungureşte, jumate, jumate.”181 Există un consens, între l utari, asupra faptului c în comunitatea din Alma u nu se cânt manele. ă ă ş ă Sunt

îns i persoane care sus ină ş ţ c l utarilor nu le-ar fi str ină ă ă ă nici interpretarea melodiilor apar inândţ

acestui stil muzical. În condi iile în care,ţ pentru a face fa cu succes la o nunt , cunosc pân laţă ă ă

câteva mii de melodii tocmai s poat mul umi preten iile participan iilor la eveniment, ă ă ţ ţ ţ este

plauzibil ca l utarii s aibe în repertoriul lor inclusiv manele. Excluderea acestora din discursulă ă

identitar tr deaz îns tendin a de „cosmetizare” i înl turare a ceea ce este perceput ca o impuritateă ă ă ţ ş ă

în me te ugul pe care îl practic , cu scopul de a da impresia unei autenticit i menit s legitimezeş ş ă ăţ ă ă

grani ele pe care le traseaz între propriul grup i al i muzican i.ţ ă ş ţ ţ

La ideea de autenticitate recurg i l utarii din Zmeu. ş ă Întrebaţi fiind de manele, aceştia s-au

arătat puţin supăraţi deoarece ei spun că acest gen de muzică îl cântă doar la nunţi, la cererea

nuntaşilor. Au declarat că nu le face plăcere să cânte manele, ci muzica lor este muzică populară

moldovenească autentică.

În schimb, l utarii din Zece Pr jini, în urma mediatiz rii activit ii lor, recunosc f ră ă ă ăţ ă ă probleme c includ în repertoriul lor i melodii de manele. L utarii din Zece Pr jini cânt muzic înă ş ă ă ă ă

conformitate cu cerin ele pie ei, de la muzic popular , muzic de fanfar , muzic u oar , pân laţ ţ ă ă ă ă ă ş ă ă

manele:

Da, chiar b ie ii no tri cânt manele... Ba cânt , cum s nu..., merge iă ţ ş ă ă ă ş cu fanfar ă (M.F., l utar, Zece Pr jini). ă ă

Spre diferen de l utarii din Alma u i cei din Zmeu, l utarii din Zece Pr jini au o orientareţă ă ş ş ă ă

mai puternic axat pe aspectul comercial al me te ugului lor, ei beneficiind de asemenea deă ş ş

serviciile a doi impresari germani. Este interesant c la l utarii din Zece Pr jini nu se remarcă ă ă ă aceea i tendin de cosmetizare a universului l ut riei practicate de ace tia, în scopul creerii uneiş ţă ă ă ş

imagini de autenticitate. Cazul din Zece Pr jini este cu atât mai relevant pentru analiza modului înă

care se produc discursurile identitare, cu cât fanfara de aici este foarte cunoscut mai ales înă

str in tate, i mai pu in în România. În str in tate, fanfara se bucur deja de o anumit aur deă ă ş ţ ă ă ă ă ă

autenticitate, prin faptul c membrii acesteia provin din România; prin urmare, pentru publiculă

str in nu se resimte nevoia de reliefare suplimentar a autenticit ii, iar distinc ia manele / muzică ă ăţ ţ ă tradi ional este irelevant , fapt pentru care nici nu apare ca motiv în cadrul discursurilor identitare.ţ ă ă

181 I.G., lăutar, Almaşu.

210

5.3.1. Din nou, rudarii: un caz aparte

„Noi suntem altfel”

Un caz singular în ceea ce prive te eforturile de a reconstrui o tradi ie ancestralş ţ ă produc toare de autenticitate îl constituie rudarii. Ace tia fac referin la originea lor etnic ,ă ş ţă ă

presupus dacic , i la faptul c me te ugul prelucr rii lemnului a fost preluat de la daci i p strată ă ş ă ş ş ă ş ă

intact pân în zilele noastre. În special membrii comunit ii de rudari din B beni consider c ună ăţ ă ă ă

element de specificitate a lor este tradi ia dacic , pe care se simt datori s o p streze i promovezeţ ă ă ă ş

mai departe. Rudarii se percep ca fiind exponen ii ranului român autentic, „tradi ional”. În opiniaţ ţă ţ

rudarilor din comunitatea B beni, me te ugul rud ritului este unul care porne te de la nevoileă ş ş ă ş

tradi ionale ale ranului: „Mţ ţă eseria noastră este legată numai de vatra caldă a ţăranului român.”182

Deşi ar exista posibilitatea prelucrării unor piese la strungul de lemn, rudarii refuză să-şi

modernizeze mijloacele de producţie, pentru că s-ar desprinde de tradiţia dacică, în care sunt

utilizate doar instrumente simple, rudimentare, din metal şi cozi din lemn:

Totul se face cu instrumente dacice, nu se folosesc utilaje. De când ne ştim, noi numai cu astea am lucrat (V.L., rudăreasă, Băbeni).

Renunţarea la uneltele tradiţionale de lucru ar fi percepută ca o pierdere de autenticitate, o

alunecare din sfera tradiţiei în cea a modernităţii, a „utilajelor”, ceea ce nu ar mai permite o

identificare atât de evidentă cu tradiţia presupusă dacică.183 Ancorarea modului de producţie în

trecut este garanţia legitimităţii întregului proces de identificare cu originile dacice. Singularizarea

obiectului produs, prin unicitatea conferită de procesul manual de fabricare, evită riscul pierderii

autenticităţii, şi, implicit, al valorii de „commodity” pe piaţă.

Aici discuţia trebuie însă nuanţată: deşi în aparenţă păstrarea cu înverşunare a uneltelor

rudimentare poate duce la constatarea lipsei de rentabilitate, şi cu toate că discursul rudarilor pare să

indice că menţinerea tradiţiei ar fi mai importantă decât câştigurile materiale de pe urma meseriei,

nu trebuie să cădem în capcana naivităţii. Aşa cum Bourdieu sublinia, de pildă, practica unei meserii

182 V.L., rudăreasă, Băbeni.183 Despre pierderea autenticităţii ca urmare a folosirii tehnologiilor moderne, o referinţă foarte interesantă se poate găsi

în Benjamin, W., The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction, in Arendt, H. (ed.), Illuminations, New York, Harcourt, Brace, 1968, pp. 219-223.

211

nu încetează niciodată să se conformeze calculelor economice, chiar şi atunci când apare în prim

plan un anumit dezinteres şi când mizele par a fi de ordin imaterial şi dificil de cuantificat.184

Cele trei comunit i de rudari incluse în studiu – B beni, Negoi i Pietri u – sunt tipiceăţ ă ş ş

pentru procesele de fabricare a discursurilor identitare i de negociere a grani elor dintre rudari /ş ţ

romi, pe de o parte, i dintre rudari / români, pe de alt parte. ş ă Elementele menite să îi

individualizeaze pe rudari de alte neamuri de romi sunt multiple i sunt invocate frecvent. şPrimul dintre aceste elemente este faptul c nu vorbesc limba romani:ă

Noi suntem rudari, noi nu suntem romi, noi nu suntem igani. Noiţ suntem rudari! Meseria i, c noi lucr m în lemn. Noi nu vorbimş ă ă ig ne te, noi nu vorbim altfel decât române te ţ ă ş ş (B.V., rudar, B beni).ă

A adar, în discursul identitar, rudarii pun accentul pe unul din elementele ce marcheazş ă con inutul etniei, pentru a- i revendica apartenen a la etnia român , desconsiderând faptul c suntţ ş ţ ă ă

comunit i întregi de romi care au pierdut, la rândul lor, uzul limbii romani. Argumentul c rudariiăţ ă

nu fac parte din etnia rom din cauz c nu vorbesc limba romani a fost îns adoptat i de alteă ă ă ă ş

grupuri de romi. Astfel, la Negoi, un rom cărămidar reiterează argumentul, precizând că în pofida

faptului că adeseori rudarii sunt consideraţi romi, ei „sunt altă rasă”:

Nu, ei nu vorbesc ig ne te, ei sunt alt ras . igani le zice i lor, darţ ă ş ă ă Ţ ş nuuu... (S.C., c r midar, ă ă Negoi).

Un alt element definitoriu la care se raporteaz rudarii este portul tradi ional, care difer deă ţ ă

portul asociat cu romii. C ma a alb i i arii sunt eviden ia i ca port specific, punându-se accentulă ş ă ş ţ ţ ţ

pe continuitatea folosirii acestuia, chiar dac în prezent nu se mai poart din cauza unoră ă

considerente practice:

A a se îmbr ca i tat l meu, cu c ma alb , esut , cu i ari. i to i dinş ă ş ă ă şă ă ţ ă ţ Ş ţ neam au purtat a a, i eu am purtat. [...]Mai rar acuma, nu se maiş ş g sesc, pânza e greu de f cut, noi am mai îmb trânit... Dar cândă ă ă mergem la târguri, atunci da... sta e portul nostru i cu el ne-am n scut,ă ş ă cu el o s murim ă (D.S., rudar, B beni).ă

De subliniat este aici i faptul c în prezent se recurge la portul „tradi ional” ca elementş ă ţ

scenografic, la târgurile de me te ugari tradi ionali, unde me te ugul i obiectele fabricate par a seş ş ţ ş ş ş

„vinde” la pachet cu figura me te ugarului, construit ca tradi ional i autentic . Identitateaş ş ă ţ ă ş ă

184 Bourdieu, P., Outline of a Theory of Practice, Cambridge, Cambridge University Press, 1977, p. 177.

212

me te ugarului devine astfel elementul care confer o plus-valoare produsului oferit spre vânzare,ş ş ă

strategie de marketing i promovare a produsului „învelit” în nara iunea sa purt toare deş ţ ă

autenticitate.

Rudarii din B beni se refer de asemenea, pentru a argumenta apartenen a lor la etniaă ă ţ

român i descenden a dacic , la faptul c nu practic nomadismul:ă ş ţ ă ă ă

Noi suntem aici de când ne tim. i p rin ii, i bunicii no tri aici au fost.ş Ş ă ţ ş ş La noi, la rudari, nu s-a pomenit s mearg oamenii din loc în loc. Noiă ă st m în locul unde ne-am n scut. La noi sunt obiceiuri diferite ă ă (B.B., rudar, B beni).ă

Se ignor i în acest caz faptul c mare parte din romi au renun at, la rândul lor, laă ş ă ţ

nomadism, ca i la portul tradi ional i limba romani. Diferen ele eviden iate de rudari le permitş ţ ş ţ ţ

trasarea unor grani e între grupul lor i romii a a-zi i tradi ionali (care au p strat atât uzul limbiiţ ş ş ş ţ ă

romani, cât i a portului, i care practic obiceiuri „tradi ionale”). Toate celelalte grupuri de romiş ş ă ţ

care nu mai vorbesc limba romani, nu mai folosesc portul tradi ional în via a zilnic , i nici nuţ ţ ă ş

practic un mod de via specific nomadismului sau alte tradi ii, sunt absente din discursulă ţă ţ

produc tor de frontiere etnice al rudarilor: imaginea romilor cristalizat pe retina lor este ceaă ă

arhetipal a romului a a-zis „tradi ional”, fa de care încearc s se deosebeasc , f r a acordaă ş ţ ţă ă ă ă ă ă

aten ie altor grupuri de romi situate la o distan cultural mai redus . Este interesant acest fapt, înţ ţă ă ă

lumina teoriilor care sus in c tendin ele cele mai accentuate de trasare a frontierelor au loc întreţ ă ţ

grupuri etnice apropiate din punct de vedere cultural, tocmai pentru c se dore te particularizareaă ş

fa de grupuri cu care exist posibilitatea confuziei. La rudari, aceste grupuri sunt mai degrab celeţă ă ă

ale romilor romaniza i, ce au pierdut uzul limbii, portul i nu practic nomadismul. ţ ş ăUn alt element cu ajutorul c ruia se construiesc frontiere etnice între rudari i alte grupuri deă ş

romi este chiar me te ugul practicat, lucrul în lemn fiind clasificat mai degrab printreş ş ă

me te ugurile considerate „tradi ionale” române ti:ş ş ţ ş

Ce îmi spune i dvs. aici sunt meserii ale iganilor, noi nu suntem igani...ţ ţ ţ noi suntem me teri... nu suntem ca ei... ş (B.B., rudar, B beniă ).

Chiar dac sus in c ă ţ ă respect celelalte me te uguri tradi ionale ale romilor, ă ş ş ţ rudarii nu doresc

s fie implica i într-o compara ie cu alte neamuri de romi i arat o u oar iritare atunci când li seă ţ ţ ş ă ş ă

vorbe te despre me te uguri sau comunit i ale romilor. ş ş ş ăţ În opinia acestora, obiectul compara iei nuţ

exist , dat fiind faptul c ei î i sus in originile dacice i neag orice fel de apartenen la etnia rom .ă ă ş ţ ş ă ţă ă

Cadrul de referin pentru definirea lor identitar sunt românii, i sunt deranja i de apropiereaţă ă ş ţ

213

conceptual de romi. Discursul accentueaz lipsa de elemente comune cu romii: „ă ă S ti i c noi nuă ş ţ ă

avem nimic de la igani... Bine ar fi fost dac aveau ei ceva de la noi!ţ ă ”185

La rândul lor, nici alte neamuri de romi (cărămidarii şi fierarii din Negoi, de exemplu) nu

sunt convinşi de apartenenţa rudarilor la etnia romă, preferând să să facă o distincţie atunci când se

referă la ei: de obicei se vorbeşte despre „ţigani” şi „rudari”, nu de rudari ca neam al romilor. De

exemplu, liderul rom de la Negoi afirmă: „În comunitatea Negoi rudarii şi romii sunt cam 50-

50...”.

Rudarii de la Pietri u sunt o comunitate extrem de interesant din prisma proceselor deş ă

construc ie identitar . Ei sus in c sunt „români vechi”, care se trag direct din daci, îns existţ ă ţ ă ă ă ambiguit i ale discursului, în care fie se revendic apartenen a la etnia român de cea mai „pur ”ăţ ă ţ ă ă

spe , fie se recunoa te originea rom a rudarilor. ţă ş ăCu toate că în prezent se ocupă cu fabricarea cărămizilor, toţi vorbesc despre un meşteşug

mai vechi, pierdut în timp, şi anume realizarea de obiecte din lemn (linguri, fuse, copaie, etc). Ei

tind să asocieze denumirea de rudari mai degrabă cu meşteşugul lemnului şi mai puţin cu

cărămidăria. Din relatările acestora, rudarii din Pietrişu au renunţat treptat la cioplitul lemnului din

cauza lipsei de clienţi şi a faptului că în perioada comunistă erau „luaţi” la CAP-uri pentru a

produce cărămidă destinată construcţiei de grajduri, clădiri, sau pentru a fi vândută mai departe.

Cele două ocupaţii au mers o perioadă în paralel, iarna fabricându-se obiecte din lemn, iar vara

cărămidă, însă, conform celor declarate de către respondenţi, prelucrarea de obiecte din lemn s-a

menţinut doar până prin anii ’60. Cei de astăzi vorbesc despre bunici sau părinţi care mai fabricau

astfel de obiecte, însă în prezent acest meşteşug nu mai este practicat de niciun membru al

comunităţii.

Păi de aici se trage şi denumirea de rudari. Ştiţi cum e... că la început romii rudari au cioplit în lemn. Linguri şi fuse (M.L., rudar/cărămidar, Pietrişu).

Nu se poate stabili cu exactitate momentul în care aceast comunitate de rudari a preluat caă

me te ug fabricarea de c ramizi. Interesant este îns c în prezent c r mid ria este perceput tot caş ş ă ă ă ă ă ă ă

o ocupa ie veche, mo tenit din tat în fiu, atât apari ia sa în comunitate, cât i eventualul sfâr it alţ ş ă ă ţ ş ş

me te ugului fiind dizolvate în timp:ş ş

Asta-i meserie mo tenit . (...) Din tat în fiu, din genera ie în genera ie.ş ă ă ţ ţ Tat l meu a f cut, am f cut i eu, acuma face i copiii no tri i copiii loră ă ă ş ş ş ş i a a mai departe... ş ş (L.G., rudar/c r midar, 76 de ani, Pietri u).ă ă ş

185 D.S., rudar, Băbeni.

214

Este posibil ca aceast „glisare” ocupa ional s fi permis coexisten a nara iunii în careă ţ ă ă ţ ţ

originea rudarilor este construit ca fiind cea dacic , prin accentuarea me te ugului „original” deă ă ş ş

lucru cu lemnul, acum pierdut, i recunoa terea etniei rome, prin practicarea unei meserii asociatş ş ă adeseori cu etnia rom : c r mid ria.ă ă ă ă

Pe tot parcursul discu iilor avute cu rudarii din Pietri u, ace tia au accentuat asem narea lorţ ş ş ă

cu românii i diferen ele fa de celelalte neamuri de romi. Lipsa de interac iune i necunoa tereaş ţ ţă ţ ş ş

romilor din alte neamuri duce i la o anumit doz de reticen fa de ace tia din partea unora dinş ă ă ţă ţă ş

rudarii din Pietri u:ş-Dar cum credeţi că sunt priviţi cărămidarii între ceilalţi romi?-Nu tiu, cum noi nu prea îi suport m pe ei, pe tia cu ceauane, cu fusteş ă ăş lungi, a a poate nici ei nu ne suport pe noi. Noi nu tim s vorbim peş ă ş ă ig ne te. Noi nu vorbim pe ig ne te i cum noi nu-i suport m pe ei,ţ ă ş ţ ă ş ş ă

poate c nici ei nu ne suport pe noi ă ă (L.G., rudar, Pietri u).ş

Fie c - i însu esc apartenen a la etnia mai larg a romilor, fie c se revendic dreptă ş ş ţ ă ă ă

„adev ra ii” români autentici, descenden i ai dacilor, rudarii î i bazeaz procesele de construc ie aă ţ ţ ş ă ţ

identit ii pe practicarea me te ugului de prelucrare a lemnului, chiar i atunci când acesta esteăţ ş ş ş

înlocuit cu o alt ocupa ie, cum este cazul rudarilor – c r midari din Pietri u.ă ţ ă ă ş

5.4. Moduri de transmitere a me te uguluiş ş

„Mo tenitur din mo tenitur am f cut meseria asta.ş ă ş ă ă ”

În toate comunit ile incluse în cercetare se reg se te leitmotivul transmiterii me te uguluiăţ ă ş ş ş

pe cale genetic , meseria fiind considerat „înn scut ”. Me te ugarii din Ciurea, de pild , consideră ă ă ă ş ş ă ă c exist anumite calit i proprii neamului lor de c ld rari i de ă ă ăţ ă ă ş St ne tiă ş , indispensabile acestei

meserii i pe care românii nu le pot avea:ş

Nu poate un român s fac un cazan a a cum fac eu. Nu, nu... nu poateă ă ş s fac o oal minunat sau un cazan, s bat din ciocan... Dac vrei să ă ă ă ă ă ă ă faci un cazan... el (c ld rarul, n.n.) îmi face ă ă (N.S., c ld rar, Ciurea).ă ă

i la fierarii i c r midarii din Ostroveni, meseria e mo tenit . Transmiterea me te uguluiŞ ş ă ă ş ă ş ş

fier ritului se concretizeaz la fierari prin preluarea pe linie patern a modelelor de decora iuni deă ă ă ţ

fier forjat pe care le realizeaz .ă

215

Eu, taicule, meseria e din tat -n fiu. Deci, e mo tenit meseria noastr .ă ş ă ă (...) Eu m-am n scut în fier rie la tata, cum se spuneă ă (C.G., fierar, Ostroveni).

Meseria asta e din b trâni, din mo iă ş (B.G., c r midar, Ostroveni).ă ă

O paralel interesant dintre practicarea me te ugului i construc iile identitare esteă ă ş ş ş ţ

atemporalitatea celor dou . Rareori exist în comunit ile de me te ugari cercetate o con tiin deă ă ăţ ş ş ş ţă

tip istoric, care s ancoreze în timp originea me te ugului sau momentul p trunderii sale înă ş ş ă

comunitate. Chiar i la rudarii – c r midari din Pietri u, care au trecut de la prelucrarea lemnului laş ă ă ş

c r mid rie, aceasta din urm a fost incorporat în discursul me te ugarilor ca fiind practicat „ă ă ă ă ă ş ş ă de

când lumea”. Me te ugul î i pierde originea chiar în origini, a a cum afirm c ld rarii dinş ş ş ş ă ă ă

S rule ti:ă ş

Mo tenitur din mo tenitur am f cut meseria asta. De la mo ii iş ă ş ă ă ş ş str mo ii no tri, ă ş ş mân de la mân . Nici noi nu-l ă ă tim pe la care aş ă predicat (M.S., c ld rar, S rule ti).ă ă ă ş

i la ceaunarii din Toflea exist percep ia atemporalit ii me te ugului. Nu se tie exact deŞ ă ţ ăţ ş ş ş

unde a pornit i cum a luat na tere acest me te ug, dar impresia general este c el exist de laş ş ş ş ă ă ă

începutul lumii i c se practic de atât de mult timp încât ar fi imposibil de depistat momentulş ă ă

exact al începuturilor. Printre s teni exist convingerea c Toflea exist acolo „ă ă ă ă de când s-a creat

lumea”. Percep ia potrivit c reia nu exist un anumit moment care s poat fi definit ca „început” alţ ă ă ă ă

practic rii me te ugului conduce c tre ideea c e posibil s nu existe nici momentul sfâr ituluiă ş ş ă ă ă ş

acesteia. Trecerea me te ugului din planul cotidian, temporal, c tre planul atemporal marcheazş ş ă ă centralitatea practic rii meseriei în construc iile identitare ale me terilor: situarea pe acela i plan caă ţ ş ş

„tradi ia” ori „identitatea” este similar unei treceri de la „profan” la „sacru”, echivalentţ ă ă sacraliz rii – i într-o oarecare m sur , chiar feti iz rii meseriei.ă ş ă ă ş ă

Me te ugul se transmite „din tat -n fiu”, aparent neexistând împrumuturi i influen e întreş ş ă ş ţ

comunit ile care practic aceea i meserie. Astfel, c ld rarii din S rule ti recunosc c cei de prinăţ ă ş ă ă ă ş ă

zona Sibiului, precum i me terii din Buze ti, Teleorman, „ş ş ş sunt mai buni meseria iş ”, i subliniazş ă c exist diferen e între obiectele lucrate de fiecare comunitate: buze teanul este „ă ă ţ ş mai special în

lucrare ca noi.”186

Ideea c abilit ile legate de meserie sunt înn scute determin la gaborii tinichigii dină ăţ ă ă 186 M.M., căldărar, Săruleşti.

216

Cr ciune ti convingerea c pot produce absolut orice obiect din aram , chiar i atunci când esteă ş ă ă ş

vorba de obiecte de decora iune complexe pe care nu au încercat niciodat s le realizeze: „ţ ă ă Nu

trebuie s încerc m. Ne apuc m i facemă ă ă ş ”, spune Buliba a. Pe oricine întreab ce pot face dinş ă

aram , încearc s -l conving c -i pot realiza chiar i propriul chip în întregime.ă ă ă ă ă ş

Me te ugul se transmite, în general, din tat în fiu, pe linie patern sau în cadrul unor rela iiş ş ă ă ţ

de rudenie (în special de la unchi, atunci când tat l este absent). De exemplu, la l utarii dină ă

Dolhasca, de regul , ta ii î i înva copilul s cânte la acela i instrument. Dac într-o familie, tat lă ţ ş ţă ă ş ă ă

nu a practicat l ut ria, dar unul dintre copii d dovad de talent i interes, atunci unul dintre unchi,ă ă ă ă ş

sau alt rud apropiat care este l utar, îl va înv a s cânte. ă ă ă ă ăţ ă

Copiii încep s „prind ” meseria de mici. Nu exist consens asupra vârstei la care copilulă ă ă

începe s ia parte la activit ile tat lui, în parte i pentru c fiecare me te ug presupune gradeă ăţ ă ş ă ş ş

diferite de risc: lucrul cu p mântul umed, amestecat cu nisip, pentru fabricarea c r mizilor, nu esteă ă ă

totuna cu turnarea metalului fierbinte pentru producerea ceaunelor. În orice caz, copiii încep fie prin

realizarea unei etape preg titoare sau auxiliare în cadrul procesului de fabricare – cum ar fi, deă

exemplu, înmânarea uneltelor de lucru, sau punerea p mântului în formele pentru c r mid , fie prină ă ă ă

fabricarea unor obiecte de dimensiuni reduse:

Care vrea s o înve e (meseria, n.n.), o înva de la 13, 14, 15 ani (...).ă ţ ţă Dar eu cum eram în via a mea, eu am înv at de la 15 ani cea mai mareţ ăţ lucrare, i buliba a tot la fel. Vedeam c lucra tata, frate-mi-o i unchi-ş ş ă şmi-o i apoi f ceam i eu, dar nu lucru mare, un lucru mai mic, o tigaie,ş ă ş un f ra ă ş (C.S., c ld rar, S rule ti).ă ă ă ş

Am pe fiu-meu, lucreaz de la 3-4 ani. Dac îl pui s fac , face, acumă ă ă ă merge pe 7 ani (I.C., c ld rar, Craiova).ă ă

Copiii no tri au înv at deja meseria (...), ne ajut de mici, de când potş ăţ ă ine ciocanul în mân , în jur de 7 - 8 ani ţ ă (P.R., c ld rar, Vere ti).ă ă ş

Din interviurile cu me terii mai vârstnici reiese c în trecut, se obi nuia ca transmitereaş ă ş

me te ugului s se realizeze inclusiv folosind tehnici de coerci ie asupra copiilor care nu se ar tauş ş ă ţ ă

dornici s înve e meseria. Lingurarii mai în vârst de la Fildu de Sus povestesc astfel cum erauă ţ ă

obliga i s înve e lingur ritul de c tre p rin ii lor, uneori de frica pedepsei corporale, lucru motivatţ ă ţ ă ă ă ţ

de grija p rin ilor ca tinerii s nu r mân f r un mijloc de a- i asigura traiul. ă ţ ă ă ă ă ă ş

Coerci ia a disp rut ast zi din transmiterea me te ugului, deoarece a tept rileţ ă ă ş ş ş ă

me te ugarilor în privin a viitorului copiilor sunt diferite, la aceasta contribuind diversificareaş ş ţ

217

ocupa iilor pe pia a muncii, mediatizarea unui stil de via generator de aspira ii c tre un statutţ ţ ţă ţ ă

socio-economic mai ridicat, i percep ia unei facilit i de acces sporite c tre alte sectoare deş ţ ăţ ă

activitate. Cu toate acestea, persist practica transmiterii meseriei c tre copii în virtutea ideii de a leă ă

asigura un mijloc de existen , ca o plas de siguran . La c ld rarii din Vere ti, de pild , tinerilor liţă ă ţă ă ă ş ă

se permite s înve e alte meserii, îns cu condi ia s deprind mai întâi cum se fac cazane.ă ţ ă ţ ă ă

De i afirm c nu- i doresc ca tinerii s mai urmeze acest meserie, pentru c necesit multş ă ă ş ă ă ă ă ă munc fizic i nu este pl tit pe m sura efortului depus, c r midarii din Negoi continu s -i înve eă ă ş ă ă ă ă ă ă ă ţ

pe ace tia me te ugul, motivând dorin a de a duce mai departe tradi ia. Dedesubtul acestei dorin eş ş ş ţ ţ ţ

se întrez re te îns o strategie de asigurare a unei plase de siguran pentru genera ia tân r , careă ş ă ţă ţ ă ă

poate recurge la practicarea me te ugului atunci când întâmpin dificult i financiare:ş ş ă ăţ

Dac ar vede c n-are cu ce... e musai s fac , cu ce s tr iasc ? S ieiă ă ă ă ă ă ă ă un cartof, s iei o ceap ...ă ă (P.N., c r midar, Negoi).ă ă

La fierarii din Fl mânzi, alegerea tinerilor de a nu adopta meseria p rin ilor este respectat ,ă ă ţ ă

îns tinerii deprind i aici mai întâi me te ugul, observând modul de operare al tat lui i imitându-l:ă ş ş ş ă ş

Bate la ciocan, mă ajuta aici, potcovesc calul, el se uită, vede care e treaba, vine o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de zece ori, el a pus şi nu mai are nevoie să vină la mine... (G.B., fierar, Flămânzi)

Da' şi copiii după mine învaţă şi ei cât de cât... Îmi dă la ciocan, mai fac şi câte o potcoavă... Ei, dar eu nu ţin să-l bag la fierărie aici la mine. A zis băiatul meu 'Fac 12 clase, dau în facultate, îmi iau diploma' şi apoi pleacă în drumul lui... I-am zis 'Măi copile, fă-ţi cum ştii...' (P.I., fierar, Flămânzi).

Exist i ideea c me te ugul trebuie înv at de mic, îns dac exist interes pentruă ş ă ş ş ăţ ă ă ă

practicarea sa, i „pl cere”. De exemplu, faptul de a fi boldeanc ş ă ă nu garanteaz uă rmarea meseriei de

flor reasă ă. Dintre fetele boldenilor, unele aleg meseria, altele se îndreapt înspre alte ocupa ii, maiă ţ

ales dac nu sunt dependenă te de afacerea familiei.

- i copiii dumneavoastr ?Ş ă-P i una, restul e pe alt meserie. C nu po i s transmi i pl cerea deă ă ă ţ ă ţ ă flori la to i copiii ţ (D.L., boldeanc , Bucure ti).ă ş

Aceea i idee se reg se te i la fierarii din Medgidia. Pl cerea de a practica meseria e oş ă ş ş ă

condi ie sine-qua-non pentru reu ita ucenicului. Pl cerea trebuie s transcende condi iile grele deţ ş ă ă ţ

218

munc , „ă mizeria”:

-E una când înveţi meserie la 40-50 ani şi alta e când înveţi de mic. De mic, şi să aibă plăcere, că dacă n-are placere nu o învaţă nici ăla. Nici ăla la 40 ani nu poate să mai înveţe. O faci la cârpăceală... Eu am învăţat mulţi, foarte mulţi am învăţat. Nu doar romi, mulţi, dar dacă nu au plăcerea degeaba fac.-Şi cum vă daţi seama, după ce?-Cum să nu-mi dau seama? În două zile îmi dau seama că nu-i de calitate. La început vor mulţi, dar când văd mizerie fug (S.B., fierar, Medgidia).

Mai rar, lipsa de dorin a tinerilor de a deprinde meseria este privit cu dezaprobare, a aţă ă ş

cum este cazul la c r midarii din Deaj. Aici, indiferent c practic sau nu meseria de c r midar,ă ă ă ă ă ă

atitudinea unui tânăr de a nu vrea să înveţe meseria este percepută ca un fapt negativ: „Automat nu

îşi face o imagine foarte bine. Nu, deci nu e bine.”187

Şi lingurarii de la Fildu de Sus exprimă regretul de a vedea că tinerii nu mai practică

meşteşugul, motivat de întreruperea unei tradiţii moştenite de la generaţiile precedente. Această

dispariţie a meşteşugului este privită ca o pierdere a legăturii cu strămoşii, a unui patrimoniu de

abilităţi moştenite de veacuri întregi. Perpetuarea meşteşugului nu este chestionată, ci privită ca un

fapt „normal”: „De ce să nu să ştie (meşteşugul, n.n.), dacă strămoşii noştri tot aşa au

lucrat?...”188

Adeseori, se motivează transmiterea meseriei prin faptul că există un sentiment de mândrie

la ideea că se perpetuează meşteşugul „din strămoşi”. Aşa afirmă, de exemplu, căldărarii din

Vereşti: „Noi suntem mândri că suntem căldărari, pentru că aşa au fost şi strămoşii noştri.”189 Din

moment ce sentimentul de mândrie st la baza construc iei de ierarhii percepute între me te ugurileă ţ ş ş

rome190, în care c ld rarii se plaseaz pe una din treptele cele mai de sus, acesta devine un factoră ă ă

motiva ional puternic pentru a transmite meseria, i implicit statutul superior, c tre genera iileţ ş ă ţ

viitoare.

Transmiterea meseriei se realizeaz adeseori în mod practic, „ă f cândă ”. La tinichigiii din

Fize u Gherlii, meseria se înv a de la p rin i, bunici sau unchi, f r ore speciale de predare, directş ăţ ă ţ ă ă

în timpul confec ion rii anumitor lucr ri, obiecte, atât acas cât i în timpul deplas rilor în alteţ ă ă ă ş ă

localit i, la târguri:ăţ

187 B.A., lider rom, cărămidar, Deaj.188 Ş.F., lingurăreasă, Fildu de Sus.189 C.T., căldărar, Vereşti.190 Aşa cum am subliniat într-o secţiune precedentă.

219

Aşa m-am pomenit cu această meserie. Lângă un gard sau în curte la cineva, pe sculele unde lucra tata, am învăţat să lucrez şi eu. Prima dată am stricat, mi-aduc aminte că am luat o palmă de la tata. Pe urmă mi-a arătat, m-a îndrumat. A fost greu până am făcut prima oală şi dup-aia, câte puţin, câte puţin, am ajuns la 40 de ani de meserie (F.L., tinichigiu, Fizeşu Gherlii).

Copiii înva stând lâng p rin i i primind atribu ii practice: s aduc o pies oarecare –ţă ă ă ţ ş ţ ă ă ă

moment în care înva denumirea ei, s pun dou piese una peste alt i s in de ele – moment înţă ă ă ă ă ş ă ţ ă

care înva denumirea acelei etape din procesul de fabricare. Copiii sunt îndemna i s înve eţă ţ ă ţ

meserie pentru a- i putea câ tiga existen a prin munc cinstit : ş ş ţ ă ă „să- i câ tigi pitaţ ş ”, „s fi i oameniă ţ

cinsti iţ ”, ceea ce este perceput ca fiind foarte important. Munca cinstit este, a a cum am subliniată ş

i într-o sec iune anterioar , unul din leitmotivele din discursul identitar al me te ugarilor, la careş ţ ă ş ş

se recurge în mod repetat, iar valoarea cinstei se trasmite împreun cu me te ugul, în subiacent.ă ş ş

Transmiterea meşteşugului se realizează în special pe linie paternă. De exemplu, lăutăria se

trasmite din tată în fiu în comunitatea din Zmeu, Lungani, femeile fiind excluse din practica

meseriei. Băieţii învaţă să cânte de mici de la părinţi sau alte rude, fiind socializaţi într-un mediu în

care se cântă frecvent, şi având la îndemână instrumentele acestora. Ei „se nasc cu instrumentul în

mână, deoarece în casa lor cântă şi tatăl, şi bunicul, şi fraţii”.191 Nu toţi băieţii au înclinaţie spre

muzică, dar se afirmă că cei mai buni lăutari din comunitate sunt cei care cântă de mici. În

discursul referitor la transmiterea meşteşugului apar şi elemente precum talentul, inevitabil, fiind

vorba de o meserie artistică:

Dacă nu ai talent nu poţi să faci nimic. Şi talentul şi harul ăsta vine din experienţa din strămoşi pentru că dacă eu sunt la vârsta lui şi aud pe tata cântând toata ziua e, nu ştiu, se fomează o, se imprimă ceva în cap, ceva care, practic cum ar fi o şcoală, mă duc la clasa întâia şi trebuie să învâţ (V.A., lăutar, Lungani).

Un alt mod de transmitere este cel orizontal, în cadrul aceleia i genera ii, atunci când b ie iiş ţ ă ţ

ies pe uli a satului i se îndeamn unii pe al ii s cânte la diverse instrumente. Costurile ridicate deţ ş ă ţ ă

achizi ie a instrumentelor sau a accesoriilor pentru acestea au determinat ca recent, p rin ii s nu leţ ă ţ ă

mai dea b ie ilor instrumentele pentru a ie i pe strad cu ele, din teama de a nu le strica.ă ţ ş ă

La rudarii din B beni, me te ugul prelucr rii lemnului este de asemenea transmis pe filieră ş ş ă ă patern . Cele mai frecvente men iuni sunt legate de me te ugul înv at „ă ţ ş ş ăţ de la tata, care îl tia de laş

191 M.L., lăutar, Lungani.

220

tat l lui, care îl tia de la tat l luiă ş ă ”192. Femeile sunt mai pu in men ionate când localnicii vorbescţ ţ

despre felul în care au înv at s lucreze lemnul. La nivelul discursului curent se remarcăţ ă ă men iunile frecvente pe linie patern , în transmiterea i înv area me te ugului. Responsabilitateaţ ă ş ăţ ş ş

transmiterii practicilor prelucr rii lemnului revine prin urmare, în principal, tat lui, aspect care seă ă

remarc i la nivel declarativ: atunci când vorbesc despre felul în care au înv at meseria, rudariiă ş ăţ

men ioneaz frecvent tat l ca fiind persoana care are rol de ini iator.ţ ă ă ţ

În ceea ce prive te meseria de c r midar, pentru care este necesar munca într-o echip deş ă ă ă ă

cel pu in doi membri (unul în groapa cu p mânt, iar unul „la mal”, a ezând p mântul în formeleţ ă ş ă

pentru c r mid ), exist o diviziune clar a muncii între sexe, iar transmiterea me te ugului se faceă ă ă ă ă ş ş

atât pe linie patern cât i matern . ă ş ă Astfel, tat l transmite fiului s u partea cea mai grea din punct deă ă

vedere al efortului fizic, iar mama, fiicei sale, partea considerat a fi mai u oar : ă ş ă

De la tată la fiu, de la mamă la fiică. Sunt două procese diferite. Ce face bărbatul lasă băiatului, ce face mama lasă mai departe fetei pentru că bărbatul se ocupă cu preparatul pământului, tocat, udat, mestecat şi pregătit pentru tipar, iar ce face mama, îl face, îl porţionează şi îl face pe arie. Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal, şi treaba bărbatului e jos în groapă. Munca cea grea e jos, munca cea uşoară sus, în ghilimele spus, că e grea şi aia şi aia (M.C., c r midară ă , Negoi).

La boldeni, transmiterea me te ugului se realizeaz pe linie matern , femeile fiind cele careş ş ă ă

„ in” me te ugul. ţ ş ş Tradi ional, fetele ţ învaţă de la mame atât cum s aleag i s cumpere flori, s leă ă ş ă ă

îngrijeasc , cât i cum s le vând i s vorbeasc cu clien ii. O mare parte din înv are se ă ş ă ă ş ă ă ţ ăţ face

informal, printr-un fel de imersie/ucenicie, copiii fiind prezen i la toate activit ile de mici i maiţ ăţ ş

târziu copiindu-le. Tot a a, la ş „locul muncii”, înv auăţ înainte fetele i s scrie i s socoteasc , maiş ă ş ă ă

mult de nevoie, i mai ales s se descurce cu banii.ş ă-M lua mama cu ea la pia când eram copil , eram mic , ce tiam euă ţă ă ă ş ce cump ra ea i ce f cea ea... st team i m lua somnuă ş ă ă ş ă ' lâng ea, lângă ă co . ş-De la ce or ?ă-De la 2 noaptea, ne lua, doamn , pe to i. A a era pe-atunci, nu era caă ţ ş acum, c acum suntem boieri, ne scul m la 8, la 9. Atunci la 11 eram peă ă pia . Mergeam acas dou trei ore, ne sp la, f cea mâncare, neţă ă ă ă ă îmbr ca i ne ducea i pe pia ne lua somnuă ş ş ţă '. - i de flori când a-nceput s v înve e? Ş ă ă ţ-Am înv at de copil . A a, st team lâng ea, i-a eza marfa. i-amăţ ă ş ă ă ş ş Ş înv at.ăţ- i de vândut trebuia s i vinde i?Ş ă ş ţ-Da, da... Îmi f cea ni te buchete, a a, mai mici, m punea mai deoparteă ş ş ă i îmi spunea cum s le dau. i le d deam ca copil , îns nu tiam, nuş ă Ş ă ă ă ş

192 G.B., rudar, Băbeni.

221

tiam s dau rest. Clien ii luş ă ţ ' mama, care-o cuno tea, îi d dea ei banii...ş ă- i ea v-a înv at s num ra i, s ...Ş ăţ ă ă ţ ă-Da, da (...) Da, ce vedeam la mama, ziceam i io ş (V.D., boldeanc ,ă Bucure ti).ş

i la fierarii din Curcani exist ideea de ucenicie, chiar dac nu este exprimat în ace tiŞ ă ă ă ş

termeni. În cazul acestora, deprinderea tehnicilor de practicare a me te ugului se realizeaz într-unş ş ă

parcurs de „ucenicie” pe lâng un me te ugar fierar. În cadrul acestei ucenicii, meseria nu numai că ş ş ă se înva , dar ţă se i ş arată practicantului:

Îţi arăta meşteru, care învăţase să lucreze. Dacă nu-ţi beleai ochii acolo, nu făceai nimic, nu învăţai meserie. Meseria se fură (F.H., fierar, Curcani).

La sitarii / ciurarii din M rtine ti, reg sim pe lâng transmiterea din tat în fiu i ideea deă ş ă ă ă ş

stagiu de ucenicie, pentru deprinderea meseriei, în care etapele înv rii me te ugului se succed înăţă ş ş

mod logic i progresiv. Copiii care doreau s înve e me te ugul, începea prin a- i privi p rintele laş ă ţ ş ş ş ă

lucru. Primeau apoi sarcini simple, cum ar fi cur area sau baterea cuielor. Dac treceau cu bine deăţ ă

aceast etap , li se permitea s confec ioneze singuri o sit , sub atenta supraveghere a me terului.ă ă ă ţ ă ş

Se întâmpla ca ucenicul s mai gre easc , iar atunci era avertizat, mai întâi verbal, iar dac repetaă ş ă ă

gre ala, me terul utiliza uneori o nuia care avea rolul s -l „ajute” pe ucenic s se concentreze. Înş ş ă ă

momentul în care me terul sitar constata c produsul este bun i se încadreaz în standardele deş ă ş ă

calitate, îl declara pe tânarul ucenic apt pentru practicarea siteritului.

Uneori copiii înv au me te ugul de la alte persoane decât p rin ii lor. Din curiozitate, seăţ ş ş ă ţ

adunau în jurul vreunui sitar b trân i observau atent tot procesul de produc ie. Uneori, sitarul leă ş ţ

mai explica din ac iunile sale sau îi l sa s încerce i ei la rândul lor. Cert este c siteritul era unţ ă ă ş ă

me te ug care putea fi înv at u or de oricine i, în plus, fiind o meserie care nu presupuneaş ş ăţ ş ş

utilizarea unor unelte periculoase, putea fi înv at i practicat chiar i de c tre copii. ăţ ă ş ă ş ăCeaunarii din Pârâul Sec, Com ne ti, cunosc de asemenea ideea de ucenicie i o pun înă ş ş

practic , chiar i atunci când meseria se transmite în familie. Pentru a înv a me te ugul fabric riiă ş ăţ ş ş ă

ceaunelor, este necesar un stagiu de ucenicie care dureaz aproximativ doi-trei ani, începe uneori laă

7-8 ani, alteori la 12 ani, dar permisiunea de a umbla la cuptor se ob ine dup ce ucenicii cap tţ ă ă ă mai mult experien , în general dup vârsta de18 ani. Se pune accentul pe practica meseriei i maiă ţă ă ş

pu in pe cuno tin e teoretice. ţ ş ţImplicaţi în producerea obiectelor sunt toţi, începând de la cel care intră cu mine în atelier de la 12 ani, şi intră, şi e implicat direct sub atenta supraveghere a mea. De la 12 ani îl bag în activitate, ia forma şi o pune

222

el. Pune mai în stânga, mai în dreapta. De la 14 ani, nu îl mai dirijez deloc. El este direct implicat. Nu-i permit să umble la cuptor până la 18 ani. La cuptor nu îi permit (M.M., ceaunar, Comăneşti).

Pân nu stai s realizezi, s vezi, s faci, s furi, s pui mâna, n-ai cum,ă ă ă ă ă ă dac r mâi numai a a cu uitatul nu înve i ă ă ş ţ (V.S., ceaunar, Com ne ti).ă ş

Uneori, apartenen a la o familie de me te ugari nu este suficient pentru practicareaţ ş ş ă

meseriei. Pentru rudarii din B beni exist necesitatea ca viitorul me te ugar s posede anumiteă ă ş ş ă

tr s turi morale dezirabile, denumite generic de me teri „ă ă ş cur enie sufleteascăţ ă”. „Cur eniaăţ

sufleteasc ” face referire la un ansamblu de elemente morale, ă cu tentă religioas ,ă de la care

me terul rudar nu trebuie s se abat : binele, dreptatea, adev rul:ş ă ă ă

Când spui din suflet şi îţi aminteşti cu plăcere şi vorbeşti despre viaţa ta şi despre viaţa altuia, nu trebuie să te abaţi de la ce e drept. Nu poţi să te abaţi de la ce e drept, ce e bun, ce îi place lui Dumnezeu... Atâta timp cât şmechereşti pe altul... Eu vă şmecheresc pe dumneavoastră, dar există acolo sus cineva care ştie cu siguranţă şi vei plăti la timpul potrivit (V.L., rudăreasă, Băbeni).

Pe lângă formarea practică, tehnică, este necesară o formare de tip iniţiatic în deprinderea

valorilor binelui şi dreptăţii, pentru a dobândi curăţenia sufletească necesară practicării

meşteşugului. Lemnul fiind considerat o materie sacră – în special lemnul de salcie roşie, cu care

lucrează meşterii – pentru a-l lucra este necesară acordarea meşterului cu esenţa sacră a materiei pe

care o modelează.

Întrebaţi despre necesitatea de a poseda anumite abilităţi pentru a deprinde meşteşugul

rudăritului, meşterii din Băbeni pun accentul pe faptul că rudăritul este o meserie transparentă, dar

care poate fi asimilată de cei care respectă anumite standarde: implicare afectivă în prelucrarea

lemnului, deprinderi practice şi „curăţenia sufletească”. Doar persoanele care satisfac toate aceste

criterii pot transmite mai departe rudăritul. Interesant este că unii meşteri adaugă la aceste condiţii

pe care trebuie să le îndeplinească meşterul rudar, şi necesitatea ca acesta să aibă „sânge vechi”,

aluzie la originile presupuse dacice ale rudarilor, şi la transmiterea meşteşugului în interiorul

grupului.

Sigur c î i trebuie i acel ceva, dar dac cineva pred cu suflet curat,ă ţ ş ă ă nu se poate s nu înve e ă ţ (V.L., rud reas , B beni).ă ă ă

223

Transmiterea meşteşugului a continuat chiar şi în comunităţile în care există percepţia

potrivit căreia viitorul meseriei este sub semnul întrebării. Cu toate că meşteşugarii căldărari din

Craiova nu mai văd un viitor în practicarea acestui meşteşug, ei continuă să-şi înveţe copii tainele

meseriei:

Eu am observat o chestiune, că aceşti părinţi, bunici, au transmis chiar dacă ei au fost siguri că nu se va mai lucra în această meserie, da' au transmis copiilor şi nepoţilor (R.T., lider rom, Craiova).

O altă naraţiune referitoare la transmiterea meşteşugului brodează pe marginea ideii că

„meseria se fură”. Astfel, pe lângă tiparele de transmitere activă în cadrul familiei, unde se pot

identifica etape structurate cum este perioada de ucenicie, se întâlneşte şi situaţia în care meşteşugul

se deprinde în mod nestructurat, într-o aparentă lipsă de organizare. Lingurarii de la Fildu de Sus

menţionează că meşteşugul se dobândeşte mai mult “pe furate”: “meseria asta o furi de la

cineva”193. Aceasta se aplică în aceeaşi măsură copiilor care deprind singuri procedeele de fabricare

a lingurilor, tot privindu-i pe părinţi cum lucrează, cât şi celor care învaţă meseria de la un meşter

din afara familiei. Şi hămurarii din Dobric povestesc cum „se fură” meseria:

Meseria se fură, nu se învaţă (...), eu mă uit oleacă la tine să văd cum lucrezi, prind toate mişcările şi pe urmă mă urc pe scaun şi lucrez (G.B., hămurar, Dobric).

Meseria se poate fura aşadar şi în afara spaţiului structurat de legăturile de rudenie. În ceea

ce priveşte spaţiul structurat de frontierele etnice, dezbaterea este însă mai largă: meşteşugul poate

fi practicat de oricine, sau este rezervat, prin tradiţie şi talent, doar unui neam de romi sau altuia?

În multe comunităţi de meşteşugari există un consens asupra faptului că oricine poate învăţa

meşteşugul. Nu etnia, nici tradiţia familială generează capacitatea de a practica un anumit meşteşug,

ci abilităţi individuale, cum ar fi inteligenţa, priceperea sau talentul.

Rudarii din Gura Humorului consideră astfel că nu etnia te face o persoană aptă pentru a

produce împletituri de nuiele. De altfel, ei precizează că orice om, indiferent de etnie, poate să

înveţe acest meşteşug şi să-l practice pentru a răspunde unor necesităţi imediate sau pentru a se

putea întreţine financiar la nivel de subzistenţă:

Ai nevoie de o coşarcă pentru lemne, îţi împleteşti una (...) Trebuie doar să te pricepi, nu îţi trebuie altceva. Eu nu am făcut nici o şcoală, am

193 M.L., lingurar, Fildu de Sus.

224

furat meseria de la alţii (C.T., rudar, Gura Humorului).

Pentru căciularii din Iara, din nou, nu etnia determină abilitatea de a practica meşteşugul, ci

„mintea”:

Păi trebe minte. Nu trebe talent, trebe minte. Deci să fii cu mintea întreagă, ca să poţi să gândeşti: mai trebe, aşe… trebe cusut aşe. Pui tabla şi pui… Sau pui o pastă şi desenezi pe lângă ea şi croieşti. Este foarte uşor, da' trebe un pic de minte că acuma trebe să şi potriveşti (P.A., căciular, Iara).

Şi ceaunarii din Toflea povestesc despre români care au învăţat meşteşugul. Pentru a reuşi în

această meserie, pentru aceştia, este nevoie de puţin talent, ceva minte şi multă forţă de muncă. Este

o meserie care „se fură”, după cum afirmă persoanele intervievate.

Şi-un român poate (să toarne ceaune, n.n.). Sunt şi români care s-au uitat şi au învăţat. Au stat o săptămână-două acolo. Trebuie să bagă la cap dacă e creierul deştept şi trebuie să facă şi ei (M.N., ceaunar, Toflea).

Ştiţi ce? Acuma vorbim sincer, ştiţi ce nu poate să facă omul? Numai ce nu vrea nu poate să facă, dar dacă e un om priceput... Şi eu, de exemplu, dacă merg într-un oraş şi văd un lucru, dacă îmi place şi îmi dau silinţa şi sunt nevoit să o fac, o fac. Asta depinde de la om la om. Sunt alţii care nu se pricep, alţii care se pricep (F.R., ceaunar, Toflea).

La fierarii din Moţca, însă, părerile sunt împărţite. O parte dintre meşteşugari consideră că

această meserie poate fi practicată şi de membrii altor etnii decât cea romă, singura condiţie fiind

dorinţa de învăţare. Alţi meşteri din comunitate consideră că doar romii pot practica cu succes

această meserie, motiv pentru care nu sunt dispuşi să împărtăşească din tehnica lor de lucru: „Noi

avem pe aici meseriaşi care nu te primesc să vezi cum lucrează… sunt închişi.”194 Păstrarea

secretului meseriei este cu atât mai importantă cu cât în comunitate meseria este percepută ca

atemporală, „de când lumea”, dobândind astfel valenţe sacrale.

Deşi naraţiunea dominantă a tinichigiilor din Fizeşu Gherlii pune accentul pe faptul că

oricine le poate învăţa meseria, există şi varianta conform căreia numai cei care sunt din neamul

romilor de mătase pot să facă această meserie, meşteşugarii având secretele lor legate de procedeele

194 I.L., fierar, Moţca.

225

de fabricare a sobelor şi cazanelor:

De aceea sunt renumiţi pentru cazanele lor pentru că ştiu secretul cum să facă... la fel cu oalele şi sobele (N.B., tinichigiu, Fizeşu Gherlii).

Despre secretele meseriei povestesc şi ceaunarii din Pârâul Sec. Sunt considerate secrete

anumite cunoştinţe necesare practicării meseriei referitoare la topirea aluminiului, la calitatea

materialelor folosite sau la procedeele de turnare a metalului:

Sunt secrete, pe care le ştim noi, e secretul când topeşti aluminiul pe timp de vară, pe timp de zăpadă, cam astea sunt secretele. E secretul când topeşti într-un vas mai gingaş, mai pur, aici sunt secretele meseriei. Să ştii calitatea materialului, să ştii precis când materialul este gata topit bine ca să-l torni şi iarăşi secretul este când torni, dacă ai mişcat numai un milimetru, mai în stânga sau mai în dreapta, nu mai iese (M.M., ceaunar, Pârâul Sec).

La boldenii din Bucureşti, meseria se poate fura, însă aceasta conduce la lipsa de

legitimitate. De i boldenii admit c , cel pu in la suprafa , meseria se poate “fura”, cei care înva înş ă ţ ţă ţă

alt context decât cel familial i care nu continu o tradi ie nu sunt, pentru ei, florari cu adev rat.ş ă ţ ă

Pentru boldeni, singurii florari adev ra i sunt boldenii, iar restul sunt impostori, ă ţ „parveni i”.ţAdev rul i adev rul e c florar adev rat, din mam -n fiic , suntă ş ă ă ă ă ă boldenii. Acuma to i sunt, i spoitori, i români, i... to i vinde flori. (…)ţ ş ş ş ţ La început eram numai noi, boldenii (B.M., boldeanc , Bucure ti).ă ş

Se regăseşte uneori şi ideea că meseria e „furată” de nevoie. Unul din tinichigiii din Caracal

povesteşte:

-Tata lucra la CFR, iar eu am lucrat în meseria asta când am intrat în şomaj, de nevoie. La mine nu e moştenită cum e la ei. -Dar de unde aţi învăţat-o?-Meseria se fură (M.B., tinichigiu, Caracal).

Există un conflict aparent între ideea că meşteşugul se moşteneşte şi se păstrează ca o

tradiţie, fiind parte din identitatea pe care meşterii o pun în scenă, şi ideea că meseria se adoptă de

nevoie. Dacă meşteşugarii vorbesc uneori de sentimentele de „drag” şi „mândrie” pe care le resimt

faţă de meseria lor, cei care pun accentul pe faptul că au învăţat meşteşugul de nevoie accentuează

lipsurile şi necesitatea economică ce i-au împins să adopte meseria. Aparent antagonice, cele două

226

naraţiuni se pot împleti de fapt foarte bine. Unul din lingurarii de la Fildu de Sus povesteşte cum

motivul pentru care a învăţat lingurăritul au fost copiii de acasă, care aşteptau să le pună o pâine pe

masă:

-Nu de drag le faci, din lipsă.-Lipsa te face, să le faci cu drag.195

Această idee este de fapt ceea ce enunţam într-o secţiune precedentă, şi anume faptul că

practicarea meseriei porneşte de la necesitatea economică de a asigura venituri familiei, iar pe acest

schelet se construiesc naraţiunile identitare în jurul meşteşugului. Dialectica dintre cele două

naraţiuni, cea din jurul ideii de mândrie resimţită odată cu păstrarea tradiţiei strămoşilor, şi cea care

pune accentul pe necesitatea economică la originea adoptării meseriei, reiese foarte bine din

dialogurile contradictorii ale meşterilor lingurari din Fildu de Sus:

-Mi-i drag lingurăritul ca la câne lanţu! -Ei, ca la câne lanţu, cum poţi vorbi aşa?196

Reacţia celorlalţi meşteşugari la afirmaţia primului meşter reprezintă o tendinţă de

cosmetizare a faptului că la baza alegerii meseriei se află necesitatea economică, şi încercarea de a

învălui această alegere în semnificaţii culturale de un ordin perceput ca fiind superior celui

economic.

5.5. Talentul, sufletul şi priceperea

Dac me te ugul se poate fura, talentul „se mo tene te”. Ideea de talent apare cu prec dereă ş ş ş ş ă

în leg tur cu me te ugurile în care intervine un element de natur artistic sau cel pu in decorativ :ă ă ş ş ă ă ţ ă

l ut ria, fabricarea obiectelor din argint, comercializarea florilor.ă ăLa l utarii din Alma u exist ideea c talentul se mo tene te. De pild , unul din locuitoriiă ş ă ă ş ş ă

satului argumentează faptul că nu se ocupă cu lăutăria prin lipsa „genei” lăutăriei: „Eu nu cânt.

Probabil o moştenesc pe mama care provine din etnia romă ce se ocupa cu meşteşugitul

cizmelor.”197

Astfel, provenienţa dintr-o familie în care există lăutari este percepută ca un factor ce favorizează

moştenirea talentului muzical, şi implicit preluarea meşteşugului de către tineri. Există în

comunitate ideea că orice etnic rom are „în sânge” arta cântatului, dar „gena” trebuie să fie lucrată,

195 Meşteşugari lingurari în cadrul unui interviu de grup, Fildu de Sus.196 Idem.197 G.M., localnic, Zmeu.

227

fiindcă altfel „se pierde talentul”.

Pentru lăutarii din Zmeu, talentul se materializează prin faptul de a poseda „ureche”.

Această caracteristică înseamnă nu numai că nu sunt necesare partituri pentru învăţarea unei

melodii, fiind suficient ca lăutarul să o audă o dată pentru a o putea reproduce întocmai; faptul de a

avea talent structurează însă şi activitatea legată de meşteşug, pentru că cineva care are „ureche” nu

are nevoie să repete înainte de a perfoma în cadrul evenimentelor la care este „angajat”.

Şi la lăutarii din Zece Prăjini apare motivul talentului înnăscut, transmis genetic. Astfel,

meşteşugul nu atât se învaţă, cât „se fură”: copiii îi privesc pe taţii sau rudele lor cum cântă, şi

reproduc apoi melodia. Copiii lăutarilor, dacă sunt băieţi, în general, sunt învăţaţi să cânte de mici.

Cei care nu sunt consideraţi a avea talent şi nu au plăcerea de a cânta nu sunt însă forţaţi să înveţe o

meserie pe care e probabil să nu o practice niciodată:

Să îl forţez să cânte băiatu', dacă el nu are un viitor din asta? Mai bine îl trimit la şcoală, să munceasă (C.I., lăutar, Zece Prăjini).

Talentul nu se poate fura: îl ai sau nu. Deşi spun că la ei talentul este nativ, transmis genetic,

lăutarii din Zece Prăjini nu consideră imposibil ca şi românii să poată să înveţe să cânte ca ei, deşi

consideră că este puţin probabil:

E şi români care cântă mai bine ca ţiganii, da' nu are treaba aia, nu ştiu... Stilul unui ţigan... Când cântă, cântă mai...(...) Da uite, este un băiat, care o învăţat... care are şi i-a plăcut tare fanfara... A învăţat... Îşi face treaba... Păi băiatu ăsta e bun băiat... face treaba, a avut o ambiţie şi în 3 ani a învăţat. Sunt băieţi care au şase ani la un instrument şi nu au învăţat... Nu cântă cum cântă el. Şi acu' poate să cânte la o nuntă (C.I., lăutar, Zece Prăjini).

Şi la argintarii din Bucureşti se vorbeşte despre talent, în sensul de pricepere. Când se

compară cu alţi meşteşugari, argintarii se simt mai „cizelaţi”: în opinia lor, ceea ce realizează ei este

o artă care nu este la îndemâna oricui, e nevoie de un anumit talent şi caracteristici dobândite din

moşi-strămoşi. Faptul că se ocupă de un proces creativ îi face să afirme că au un alt statut social,

mai ridicat decât al altor neamuri de romi. Ei se percep ca fiind diferiţi prin prisma modului în care

lucrează, a produselor, a materiei prime pe care o folosesc în procesul de fabricare, sunt în stare să

scoată un produs „din nimic”:

228

Pentru mine e ceva ... adic s scot dintr-o bilu topit de argint, să ă ţă ă ă scot o bijuterie foarte frumoas , care s fie i curat , s luceasc , s fieă ă ş ă ă ă ă frumoas i s fie i purtat cu drag de cineva, din nimicul la s iasă ş ă ş ă ă ă ă ceva (N.T, argintar, Bucure ti).ş

La boldeni, talentul se materializeaz în „vorba dulce” cu care flor resele î i atrag iă ă ş ş

p streaz clientela, caracteristic presupus specific doar boldenilor:ă ă ă ă

-S ai vorba frumoas , îmbietoare. "Ia mâna de-aici, pleac de-aici!", ă ă ă a a ceva nuş folosesc. -S ai vorba frumoas , cu dulcea . (…)ă ă ţă-Trebuie s-ai r bdare, ce mai... Am clien ii care nu iau din alt parte, îmi spune “ă ţ ă Nu îmi place cum m serve te, cum îmi vorbe te, ă ş ş vin la dumneata. Vin cu toat inima, i-miă ş rezist -n vaz ”, zice! ă ă-S fie dulci...ă-Noi clientu' trebuie s ni-l atragem, ă întotdeauna... -Ai în eles, c dac te-ai purtat urât, nu- i mai vine a doua oar . ţ ă ă ţ ă-P i mai vezi flor rese... s-au n scut peste noapte... s merge i, s vede i cum vă ă ă ă ţ ă ţ ă vorbe te [se refer la o flor rie la cap tul str zii]. ş ă ă ă ă-S vezi cum se manifest i ia.ă ă ş ă 198

Vorba dulce a boldencelor pare s se extind , prin puteri magice, i la produsulă ă ş

comercializat: florile vândute cu vorba dulce „rezist -n vază ă” mai mult decât cele cump rate de laă

flor rese mai pu in versate în arta „îmbierii”.ă ţTalentul apare îns i în cazul unor meserii în care sim ul estetic este poate mai pu ină ş ţ ţ

solicitat. De pild , c ld rarii din Craiova insist asupra faptului c „ă ă ă ă ă b taia cu ciocanul n-o faceă

oricine”, ci doar cine are talent.

Pentru h murarii din Dobric, a coase hamuri necesit talent, îns acesta se poate confunda iă ă ă ş

cu deprinderea format de-a lungul timpului. Astfel, unul dintre me te ugari poveste te despre ună ş ş ş

pariu încheiat cu un alt me ter, în care acesta din urm trebuia s coas un ham, legat la ochi fiind.ş ă ă ă

Me te ugarul care a performat acest spectacol de m iestrie a putut demonstra un anume „sim ”,ş ş ă ţ

deprins prin practic i obi nuin :ă ş ş ţă

Eu îl ţineam de ochi, am făcut pariu pe-o găleată de vin. (...) Legat, eu l-am ţinut de ochi şi el cosă! El era pus pe scaun şi cosă! Le-o demonstrat la oameni că el, legat la ochi, coase! E exact simţu'! (…) Şi la ace când începi coase, tu simţi. Te obişnuieşti (F.A., hămurar, Dobric).

198 V.D., D.M., boldence, interviu de grup, Bucureşti.

229

5.6. Rela ii de rudenie i dimensiunea de genţ ş

„To i sunt neam, o fost când s-o luat doi fra i iţ ţ ş surori Nu s-o stricat banda.”

„Mama mea povestea, noi eram mici i tata oş chema pe ea s -l ajute i cu picioarele neă ş

leg na - ne punea pe picioare acolo în cov lieă ă unde lucra ea - i d dea i cu ciocanul.ş ă ş ”

Exist la me te ugari reguli sociale care pun accentul pe coeziunea de neam, derivat dină ş ş

familia extins . Din cercetarea de teren se desprind dou tematici referitoare la regulile etice aleă ă

practic rii me te ugului: întrajutorarea între me te ugari, i respectarea regulilor de concurenă ş ş ş ş ş ţă loial . Ambele î i reg sesc r d cinile în regulile nescrise ale Rromanipen-ului, mai exact înă ş ă ă ă

concepte centrale ale culturii rome, ca phralipe – întrajutorare, r spundere colectiv , conceptă ă

derivat din phral (frate) i care ar putea fi tradus prin „fr ie”, i ş ăţ ş pakiv – onoare, încredere. De

remarcat aici este, a a cum subliniaz i Oliveraş ă ş 199, c tematica întrajutor rii nu este atât rezultatulă ă

unei preferin e morale, cât o necesitate practic , în acela i timp un principiu ce structureazţ ă ş ă comunitatea i particip la coeziunea de grup.ş ă

În multe din comunit ile cercetate, me te ugarii fac aluzie la cutuma întrajutor rii întreăţ ş ş ă

semeni. Astfel, comportamente de întrajutorare se remarc mai ales în solidaritatea de care dauă

dovad atunci când pornesc la drum spre un anumit târg sau bâlci: ceaunarii din Toflea se ofer s îiă ă ă

duc i pe al ii care nu au ma in , de i aceia reprezint competitorii lor direc i: ă ş ţ ş ă ş ă ţ

Când mergem undeva... pe distan e mai lungi, poate se stric ma inaţ ă ş altuia i îl aju i. Dac nu are cu ce, trebuie s îi iei i lui marfa s îlş ţ ă ă ş ă aju i i pe el ţ ş (C.V., ceaunar, Toflea).

În cazul me te ugarilor din Toflea, nu trebuie îns s uit m specificul religios alş ş ă ă ă

comunit iiăţ 200: principiul întrajutor rii poate fi insuflat în mare m sur i de valorile religioase laă ă ă ş

care se conformeaz comunitatea.ă

C ld rarii din Vere ti evit concuren a direct cu al i me te ugari din acela i neam. Spreă ă ş ă ţ ă ţ ş ş ş

exemplu, dac într-o pia exist deja un c ld rar care încearc s - i vând produsele, ceilal i evită ţă ă ă ă ă ă ş ă ţ ă

199 Olivera, M., Ethique et gestes de la chance: la baxt des Gabori de Transylvanie, in Etudes Tsiganes, nr. 31-32, 2007.200 Este vorba de o comunitate penticostală.

230

s - i desfac produsele în aceea i pia , pentru a nu se constitui în competitori direc i. ă ş ă ş ţă ţ

La Rose i, rela ia între c r midari care înc practic este una de natur concuren ial , darţ ţ ă ă ă ă ă ţ ă

exist un tip de etic privind concuren a loial . Un c r midar nu va ademeni clientul altui c r midară ă ţ ă ă ă ă ă

în timpul negocierii pre ului cu clientul. Doar în cazul în care un client vine la un me te ugar careţ ş ş

nu este acas , el se poate duce la urm torul c r midar care îi poate oferi c r mida sa. Situa iiă ă ă ă ă ă ţ

contrare se întâlnesc în cazul existen ei unor du m nii între vecini, certuri care provin i din alteţ ş ă ş

motive decât pia a de desfacere a c r mizilor. Me terul care ia clientul altui c r midar esteţ ă ă ş ă ă

condamnat de comunitate.

Dincolo de „superstructura” social a neamului, rela iile de rudenie îndeplinesc adeseori oă ţ

func ie economic în cazul familiilor de me te ugari. Diviziunea muncii în func ie de gen este deţ ă ş ş ţ

multe ori clar definit , cu interdic ii mai mult sau mai pu in explicite, mai mult sau mai pu ină ţ ţ ţ

negociabile. Unitatea de produc ie, în cazul multora din me te uguri, este familia, ceea ceţ ş ş

structureaz rela ii sociale de tip endogamic, acompaniate de construc ii culturale menite să ţ ţ ă legitimeze preferin a alegerii unui partener de c s torie din propria „breasl ”. De multe ori, rudeleţ ă ă ă

se asociaz între ele pe durata fabric rii produselor pentru o comand mai important , pe care nu ară ă ă ă

putea-o satisface doar în cadrul restrâns al familiei nucleare (p rin i i copii). În capitolul 3 amă ţ ş

eviden iat deja modurile de organizare a lucrului în structura rela iilor de rudenie, precum i for aţ ţ ş ţ

leg turilor de „ă vortacie” între me te ugari ce se asociaz doar pentru durata unei singure comenzi.ş ş ă

În sprijinul ideii de importan a de inerii unei meserii, la sitarii / ciurarii din M rtine tiţă ţ ă ş

circul o parabol menit s sublinieze faptul c leg turile de c s torie sunt condi ionate deă ă ă ă ă ă ă ă ţ

me te ugul cunoscut de c tre b rbat. Astfel, st pânirea unui me te ug este echivalent cu starea deş ş ă ă ă ş ş

normalitate, fiind o necesitate pentru a fi acceptat ca membru cu drepturi depline în comunitate. Un

tân r care nu st pânea me te ugul era desconsiderat pe vremuri, iar dac nu încerca s înve e câtă ă ş ş ă ă ţ

mai repede era repudiat. În asentimentul acestei atitudini fa de me te ug, un membru alţă ş ş

comunit ii relata o povestioar despre un fiu de împ rat care mergând s - i caute mireasa, a g sit-oăţ ă ă ă ş ă

în cele din urm pe cea mai frumoas . Aceasta, înainte de a-i r spunde la cererea în c s torie, l-aă ă ă ă ă

întrebat: „Ce tii s faci? Ce meserie ai?”. „Eu sunt fiu de împ rat”, a r spuns acesta. Atunci fata l-aş ă ă ă

alungat zicând: „Tu azi e ti împarat, dar mâine poate nu mai e ti, i atunci cu ce vom tr i? Dac vreiş ş ş ă ă

s te c s tore ti cu mine, trebuie s tii o meserie i din meserie vom putea tr i”. i a plecat fiul deă ă ă ş ă ş ş ă Ş

împ rat i a intrat ucenic la un croitor unde, timp de doi ani a înv at meserie, dup care s-a întors laă ş ăţ ă

aleasa lui s o cear din nou. De aceast dat a primit acordul fetei pentru c s torie, îns abia după ă ă ă ă ă ă ă

ce la cererea acesteia i-a croit o rochie frumoas , demonstrându-i astfel m iestria de croitor.ă ă

231

C s toriile din acela i neam de romi au loc cu prec dere în cazul l utarilor, al boldenilor iă ă ş ă ă ş

al c ld rarilor. La alte neamuri, regulile de înrudire sunt mai laxe, permi ând penetrarea grupului iă ă ţ ş

de c tre cei veni i din exterior. Odat cu diversificarea profesional în rândul genera iilor mai tinere,ă ţ ă ă ţ

este de a teptat ca regulile de înrudire s se relaxeze i mai mult: de pild , nu exist a teptarea caş ă ş ă ă ş

fetele de argintari care urmeaz cursurile facult ii de drept s se c s toreasc în continuare cuă ăţ ă ă ă ă

argintari, din moment ce studiile superioare sunt menite s asigure ascensiunea social i trecereaă ă ş

c tre un statut social mai ridicat. ă

Printre l utarii din Alma u exist credin a c în neamul lor au existat, la un moment imprecisă ş ă ţ ă

în timp – un „mai demult” cvasi-mitologic – i c s torii între fra i i surori, în scopul de a p straş ă ă ţ ş ă

intacte forma iile de l utari alc tuite din membrii aceleia i familii. Acest mit dezv luie percep iaţ ă ă ş ă ţ

puternic de coeziune a neamului, v zut ca o familie („ă ă to i sunt neamţ ”), i existen a unor leg turiş ţ ă

sociale puternice.

Boldenii din Bucure ti folosesc argumente de tip ra ional pentru justificarea practicilorş ţ

endogamice. În contextul în care meseria de flor reas se transmite pe linie matern , de la mam laă ă ă ă

fiic , nă urorile erau v zute ca resurse de munc importante i de aceea erau preferate boldencele: eleă ă ş

cuno teau deja meseria, în elegeau cultura comunit ii i erau dispuse s se supun ierarhieiş ţ ăţ ş ă ă

familiale.

-Dac nu erai boldean, nu aveai ce s cau i în familia aia. ă ă ţ-Ce c utai în familia mea dac nu e ti de meseria mea? ă ă ş- i dac nu e ti de na ia mea? A a e.Ş ă ş ţ ş-Nu e ti de na ia mea, nu vii. i b iatuş ţ Ş ă ' era obligat s -mi ia nor de na iaă ă ţ mea, de meseria mea...- i dup-aia ea lucra...Ş-Da, lucra cu soacra... iar b iatuă ' f cea treburile casei ă (V.D., D., boldence, interviu de grup, Bucure ti).ş

În ultimele dou genera ii îns , c s toriile mixte au devenit foarte frecvente, atât cu romi dină ţ ă ă ă

alte neamuri, cât i cu români. De i genera iile aflate la vârsta a treia vorbesc aproape exclusivş ş ţ

romani între ei, la genera iile cele mai tinere (mai ales dac au rezultat din c s torii mixte), limba s-ţ ă ă ăa pierdut în mare parte.

La c ld rari, interdic ia de a se c s tori cu un partener din afara neamului este mai puternică ă ţ ă ă ă în ceea ce prive te femeile decât pentru b rba i: ş ă ţ

Din neamul nostru nu poate s ia altul muiere ă (M.N., c ld rar, Piatra-ă ăOlt).

232

Nu ne-am c s tori copiii cu alte persoane care nu sunt c ld rari, la noiă ă ă ă nu se face a a ceva. Nici cu al i igani, nici cu români. Dac o fat de-aş ţ ţ ă ă noastr ia un b iat român el nu tie s fac cazane i nu are cu ce s oă ă ş ă ă ş ă între in . O fat de-a noastr nu poate sta cu un român pentru c ea eţ ă ă ă ă înv at s umble ăţ ă ă (P.S., c ld rar, Vere ti).ă ă ş

Interesantă este justificarea preferinţei pentru endogamie prin prisma practicării

meşteşugului: un bărbat din afara neamului căldărarilor nu ar şti să fabrice cazane, neavând astfel o

sursă de venit cu care să-şi întreţină familia. Meşteşugul capătă astfel valenţe de supremaţie în

rândul activităţilor economice, respondentul asociind câştigarea traiului exclusiv cu practicarea

meşteşugului.

Identitatea de gen şi practicarea meşteşugului în familie sunt puternic corelate prin practici

sociale şi culturale. Aşa cum am evidenţiat deja, diviziunea muncii pe criteriul de gen se bazează pe

atribuirea anumitor însuşiri femeilor. La rudarii din Băbeni se poate remarca o distribuire a

competenţelor în funcţie de percepţii de gen: pentru că bărbaţii sunt percepuţi ca fiind mai puternici,

aceştia sunt implicaţi în activităţi de tăiere, cioplire, aşchiere, iar femeile, în baza principiului că

acestea au „aptitudini estetice”, prelucrezează obiectul aflat într-o fază prefinală: şlefuire, netezire,

activităţi care nu necesită forţă fizică în aceeaşi măsură ca tăierea sau cioplirea lemnului.

Acelaşi tip de diviziune a muncii pe criteriul de gen, acompaniată de transmiterea

meşteşugului pe linie paternă sau maternă către fiu / fiică, se regăseşte şi la cărămidarii din Negoi:

Ce face bărbatul lasă băiatului, ce face mama lasă mai departe fetei pentru că bărbatul se ocupă cu preparatul pământului, tocat, udat, mestecat şi pregătit pentru tipar, iar ce face mama, îl face, îl porţionează şi îl face pe arie. Şi asta e treaba femeilor, sus pe mal, şi treaba bărbatului e jos în groapă (M.C., cărămidar, Negoi).

Activităţile care necesită mai puţină forţă fizică sunt în mod tradiţional realizate de femei.

Există însă meserii care sunt interzise femeilor, chiar dacă în unele cazuri interdicţia nu se (mai)

aplică.

Economia monetară şi presiunea economică asupra familiei a relaxat regulile de interdicţie

în privinţa muncii desfăşurate de femei. Dacă la Ciurea, căldărarii afirmă că „e ruşine ca femeia să

muncească”, presiunea situaţiei economico-sociale a comunităţii flexibilizează modul de aplicare a

normei sociale, în sensul că realitatea socială o „dezleagă” pe femeie de obligaţia de a respecta

această normă :

De acuma nu mai este ruşine să muncească. Acuma, dacă nu munceşte

233

nu mănâncă (S.L., căldărar, Ciurea).

Pe de o parte, femeia „trebuie să aibă grijă de casă şi de copii”, pe de altă parte, tot femeia

trebuie să îl ajute pe meseriaş şi „să-i dea la mână” uneltele. Pe de o parte, „să facă cazane, e

ruşine” pentru o femeie, pe de altă parte,”sunt şi femei care fac făraşe”, regăsindu-se şi aici ideea că

femeile pot face treburi sau obiecte mai „mărunte”. Instituirea unei frontiere între atribuţiile

bărbatului şi cele al femeii prin inculcarea sentimentului de ruşine este o formă de a descuraja

schimbarea rolului femeii şi accesul său la independenţa financiară, precum şi de a perpetua

diviziunea sexuală a muncii în familie, în cadrul căreia femeia prestează activităţi reproductive şi de

suport neplătite (treburile gospodăriei, îngrijitul copiilor). Aşa cum precizam şi în capitolul 1, s-a

putut observa, odată cu declinul meşteşugului, şi degradarea condiţiei femeii în cazul unei

comunităţi de căldărari, prin reducerea rolului productiv al acesteia şi cantonarea în rolul tradiţional

reproductiv.201

Hămurarii din Medgidia explică diviziunea sexuală a muncii, şi aceeaşi cantonare a femeii în

spaţiul domestic reproductiv prin faptul că meşteşugul lor implică lucrul cu materiale murdare, fiind

astfel nepotrivit pentru o femeie să se ocupe de gătit după ce atinge pielea de animale, „scârboasă”:

N-are cum să lucreze (femeile, n.n.). E o meserie scârboasă. Pui mâna pe pielea asta şi te duci apoi să faci mâncare. Te îmbolnăveşti, că sunt microbi (M.B., hămurar, Medgidia).

În viziunea lăutarilor din Dolhasca, femeile nu pot practica lăutăria. Accesul femeilor la

practicarea acestui meşteşug este interzis chiar şi în cazul în care femeile au talent sau înclinaţie

artistică. În cazul comunităţilor de lăutari mai înstărite – aşa cum este cazul celor de la Zece Prăjini

– femeile sau mai degrabă fiicele lăutarilor – sunt încurajate să urmeze o şcoală de profil şi sunt

susţinute de către părinţi în acest sens, însă nu se aşteaptă nimeni ca ele să facă parte dintr-o

formaţie de muzică lăutărească. Această interdicţie este întâlnită cu precădere în cazul formaţiilor de

fanfară, în rândul cărora nu există femei. Chiar şi atunci când femeile se implică în practicarea

muzicii ca activitate economică, ele sunt rareori instrumentiste, folosind mai degrabă vocea pentru a

cânta în cadrul anumitor formaţii.

La fierari, se întâlnesc două practici socio-culturale diferite bazate pe distincţia de gen. La

fierarii din Ostroveni, de exemplu, există o interdicţie în ceea ce priveşte meşteşugul: deşi femeia

ajută la creearea obiectelor, ea nu are voie să înveţe meseria în mod structurat şi voit. De asemenea,

201 Haşdeu, I., op. cit., p. 309.

234

atelierul fierarului îi este interzis atunci când există percepţia unei stări de „necurăţenie” simbolică:

în timpul menstruaţiei, la fel ca pe perioada sarcinii sau a lăuziei, femeile nu au voie să intre în

atelierul soţului, fiind percepute ca „maxrime” (spurcate). Atelierul este astfel echivalent unui loc

sacru, în care există acelaşi tip de reguli prohibitive în ceea ce priveşte femeile gravide, lăuze sau

aflate în timpul perioadei menstruale, ca şi în lăcaşele de cult ortodoxe.

În schimb, soţiile fierarilor din Medgidia, ca şi cele din Flămânzi, se implică în activitatea

meşteşugului. Unii fierari din Medgidia afirmă chiar că au avut surori care se pricepeau destul de

bine la acest meşteşug şi lucrau în acelaşi ritm şi aceleaşi condiţii ca şi un bărbat. Odată cu

încheierea unei căsătorii, însă, atribuţiile de bază au devenit cele legate de gospodărie şi de creşterea

copiilor, care se află întotdeauna pe o poziţie prioritară faţă de cele legate de aducerea unui venit în

casă.

Pentru fierarii din Flămânzi se pare că prohibiţia femeilor de a se implica în meşteşugul

fierăritului nu mai este de actualitate. Pentru că fiecare gospodărie îşi are singură grijă de ziua de

mâine, viitorul familiei, ambii parteneri se implică în activitatea meşteşugărească. Cel puţin în cazul

romilor fierari din Flămânzi nimeni din gospodărie nu era exclus din activitatea meşteşugărească:

bătrâni, adulţi, copii, femei, bărbaţi, fiecare contribuie la bunăstarea gospodăriei. Concepţia potrivit

căreia femeile nu au voie să participe la acest meşteşug se pare că este de ordinul trecutului, cel

puţin în această regiune şi pentru acest meşteşug. Femeile pot lucra laolaltă cu bărbaţii:

Nu. Nu e ruşine (să lucreze femeile). Pentru bani nu e ruşine (F.D., fierar, Flămânzi).

Nu, nu, pentru că... Când am apucat eu, când am început eu fierăria asta, cu femeia mea şi cu copiii am început-o. Cu femeia mea de la început că a dat-o tac’su, socrul meu a fost fierar, femeia a fost pe lângă casă, pe acolo şi când m-am însurat eu cu femeia am început, au crescut copiii, apoi copiii…(G.N., fierar, Flămânzi)

Mama mea povestea, noi eram mici şi tata o chema pe ea să-l ajute şi cu picioarele ne legăna - ne punea pe picioare acolo în covălie unde lucra ea - şi dădea şi cu ciocanul. Era greu să mai plăteşti şi pe altcineva. Acum mai sunt oameni care vor să te ajute... «Domnule, mai îmi dai şi mie aşa pe zi şi vin şi te ajut»... Dar atunci era mai greu... toată lumea se ducea la colectiv şi era mai greu să găseşti pe cineva şi atunci era nevoită soţia să iasă… (M.S., fiică de fierar, Flămânzi).

La ceaunarii din Toflea, femeile din exterior care intră în grupul meşteşugarilor sunt nevoite

„să-şi schimbe meseria”, adoptând-o pe cea a noii familii. Fiii îşi aduc nevestele în noua casă, iar

235

nurorile se desprind de familia lor, ajutand la treburile gospodăreşti ale noii familii. De exemplu,

dacă nora se trage dintr-un neam de muzicanţi şi noua ei familie este dintr-un neam de fierari, ea

trebuie să înveţe noile meşteşuguri şi să îşi ajute soţul şi socrul la treabă.

Uite, nora n-o fost neam de ceaunari. O fost tata ei muzicant. Şi dacă o venit aici la noi, ne ajută băietul. Mai pune o lopată de nisip, mai dă un ciocan acolo şi uite, încet aşa... se învaţă (F.L., mamă de ceaunar, Toflea).

Cazul boldenilor este foarte interesant din perspectiva genului. Originile individuale se

trasează plecând de la matriarha neamului genealogic, care deţinea odată controlul afacerii de

familie. În perioada în care majoritatea boldenilor locuiau în aceea i zonş ă202, ei aveau rela ii strânseţ

unii cu al ii, se tiau cu to ii între ei. Chiar i în deceniile care au urmat, a r mas o con tiinţ ş ţ ş ă ş ţă genealogic , i chiar dac nu se tiau cu to ii, tiau din ce familie se trag (denumit dup cea mai înă ş ă ş ţ ş ă ă

v rst femeie, care era i capul afacerii de familie). Numele mic sau porecla ă ă ş matriarhei e folosit ca

un fel de dovad de legitimitate, de apartenen la neamul, sau, ă ţă în terminologia câtorva din

responden i, ţ „na ia” de boldeni.ţ

- tia sunt, se num r pe degete, e Bambina, e Cici, e Tan a, restuĂş ă ă ţ '... - i numele de familii care sunt, sunt anumite nume?... Ş-Au r mas copiii lor, nepo i... i-acolo pe Colentina, pe-acolo mai g se ti. Dac maiă ţ ş ă ş ă g se ti câte unu de bun cuviin , s - i mai dea un interviu... Da nu tiu dacă ş ă ţă ă ţ ş ă cunoa te, cât de cât, cât cunoa tem noi. ş ş-Dac -ntrebi, Lis ndrina, Mari a, Lia, a a le zice.ă ă ţ ş-Deci pe numele mic, sau pe porecl . ă-Da, pe porecl .ă- i se spune c din partea lui Lis ndrina e cutare, e cutare, e cutare... Ş ă ă-Aia-nseamn c e din famila ei?ă ă-C -i adev rat i...ă ă ă ş-Una din fetele lui Lis ndrina vinde acolo, s -i zici, unde erau statuile alea de le-a luată ă Oprescu. Pe bulevard. Stai a a. La Universitate ş (V.D., D.B., boldence, interviu de grup, Bucure ti).ş

În mod tradi ional, femeile se ocupau cu comercializarea florilor înc de la vârste fragede (6-ţ ă7 ani) ajutându- i mama, deveneau oarecum independente la începutul adolescen ei (vânzândş ţ

singure, la propria tonet ), iar de îndat ce se m ritau, treceau în rândul familiei so ului, lucrândă ă ă ţ

pentru mama acestuia. Femeia cea mai în vârst controla afacerea i finan ele familiei, iar din câteă ş ţ

reiese din spusele respondentelor, nu era o tiranie, ci mai degrab o cooperare între to i membriiă ţ

familiei.

202 În special în cartierul Colentina, actuala stradă Ion Berindei.

236

-Se num ra banii i se f cea socoteala la tot, de exemplu tu ai nevoie s î i iei ast ziă ş ă ă ţ ă pantofi. Din ce lua mama b trân , d dea la to i, iar din banii ia ni-i sp lam, ni-ă ă ă ţ ă ămbr cam, c lcam, f ceam rostuă ă ă ' casei, dar banii venea la ea de la to i deci nu ineamţ ţ banii. -Deci mama era un fel... era capul.-Da, mama era. Veneau copiii, le f cea cas , spunea „Mam , am nevoie de atâ iaă ă ă ţ bani”, „Pentru ce?”, ea nu spune c „n-am de unde” sau „de unde s - i dau”. „Ceă ă ţ faci cu ei?” „Vreau i eu mam s m duc i eu la o nunt ” ş ă ă ă ş ă (V.D., D.B., boldence, interviu de grup, Bucure ti).ş

Angosi tii (de fapt angrosistele) erau la început pu ine la num r i î i câ tigaser pozi ia prinş ţ ă ş ş ş ă ţ

fler, spirit de afaceri i respectul comunit ii, iar una dintre ele era lidera informal a tururorş ăţ ă

florarilor i negocia marile livr ri de flori i chiar influen a produc ia de flori din ar . Lidera aveaş ă ş ţ ţ ţ ă

grij de to i florarii, stabilea pre urile de angro pentru majoritatea florilor de pe pia i avea grij caă ţ ţ ţă ş ă

to i florarii (din cercul boldenilor) s aib acces la marf .ţ ă ă ă

Ai în eles mata? Aia era, cap de... un geniu... M t rdiaţ ă ă 203, aia era efa la to i, s ş ţ ă tiiş mata. (…) Aia-a fost regina, efa flor reselor. S tii i mata. Aia a fost. Lua i mâncaş ă ă ş ş ş toat lumea pâine de la ea ă (D.C., boldeanc , Bucure ti).ă ş

Interesant este la boldeni aparenta inversare a rolurilor tradiţionale pe axa genurilor: femeile

se ocupă de afacerile familiei şi controlează resursele financiare, în timp ce bărbaţilor le revin

sarcinile gospodăreşti, pe lângă îndeplinirea activităţilor ce necesită muncă fizică în comerţul cu

florile; interesantă de asemenea organizarea socială pe modelul matriarhal, unde „regina”

controlează şi împarte veniturile familiei extinse. Cu toate acestea, organizarea este de tip

patrilocal: fetele care se mărită trec în familia soţului şi muncesc împreună cu soacra, nurorile fiind

astfel o sursă importantă de muncă. Rolul femeilor trebuie astfel nuanţat, din moment ce resursa de

mână de lucru este în fapt garantată de faptul de a avea fii, şi nu fiice.

5.7. Simbolistica me te ugurilor i ritualuri legate de acestaş ş ş

„A a f ceau oamenii. ş ă Se duceau, îngenuncheau lâng lemn i uneori plângeau. Cu lemnul nu eă ş

de joac . El e viu ca i noi i dac nu încerci să ş ş ă ă îl îmbunezi atunci când îl tai, e degeaba. Apoi

nu se las lucrată ”

203 De fapt, „Motărdia”, „regina” florăreselor, a fost Leana Costache, decedată în anii '80 (Florin Georgescu, preşedintele Asociaţiei Florarilor, comunicare personală).

237

Obiectele legate de practicarea meşteşugului sunt adeseori investite cu încărcătură

simbolică, iar în jurul acestora s-au creat ritualuri, mituri şi legende care dezvăluie metonimii şi

semnificaţii culturale.

O primă tematică este simbolistica materiei prime, căreia meşterul îi dă formă, sens şi

valoare, transformând-o din element natural în artefact cultural, „commodity”, mijloc de relaţionare

cu ceilalţi şi de organizare socială. Dând formă materiei prime, meşterul dă formă mediului său

social şi semnificaţiilor culturale ale meşteşugului practicat. Pentru că rolul materiei prime este

central, în jurul său gravitează semnificaţii identitare evidente, de la numele neamului (argintari,

fierari, florari, tinichigii, rudari – de la „ruda” - minereu), până la valori atribuite lor prin

metonimie: argintarii ar fi astfel mai „cizelaţi” decât alte neamuri de romi, datorită faptului că

prelucrează un material preţios, cu semnificaţii magice şi religioase. Lucrul cu argintul îi plasează

adeseori în partea superioară a ierarhiei percepute a neamurilor de romi.

La rudari, discursul ce gravitează în jurul lemnului, ca materie primă, accentuează legătura

pe care meşterul o urzeşte cu acesta, ca un fel de negociere pentru ca lemnul să se lase lucrat.

Lemnul are propria viaţă şi propria voinţă, şi dacă nu este respectat, cunoscut, îmblânzit, nu se va

lăsa lucrat. Lemnul are puterea de a se opune meşteşugarului, de a-l „fura”, de a-i juca feste,

deformându-se şi scăpând de sub controlul meşterului.

Noi lucrăm lemnul pe faze. Sunt 7-8 faze şi aşa îl lucrăm. Mai sunt alţii aici la noi care nu lasă lemnul să îşi trăiască viaţa lui şi îl lucrează verde, dar la noi în familie numai aşa îl lucram. Lemnul trebuie respectat (I.L, rudar, Băbeni).

Caucul de lemn a fost chiar înaintea oalei de lut. Că a văzut omul că e mai bună mâncarea fiartă decât cea crudă [...] lemnul te încălzeşte, te hrăneşte, el e cel care îţi dă viaţa (V.L., rudăreasă, Băbeni).

Nu e totul să ştii cum să faci. Trebuie să simţi ce faci. Să te gândeşti aşa profund la material. Eu, uitaţi, mă gândeam aşa dus, mă furase lemnul, şi am greşit. I-am tăiat coada la cauc (...) Lemnul se ascunde. Trebuie să ştii unde să-l cauţi, dar pentru asta trebuie să-l cunoşti (I.L, rudar, Băbeni).

Dacă nu e uscat, lemnul trăieşte. Mai trăieşte o perioadă, îşi absoarbe din atmosferă umiditate, folosindu-l îşi ia grăsimi, revine la viaţă. Îşi schimbă forma, se crapă (I.L, rudar, Băbeni).

Meşteşugarii mai vârstnici preferă să lucreze numai cu salcie roşie, lemn pe care îl consideră

238

sfânt, fiind „copacul lângă care Maica Domnului s-a dus şi şi-a plâns lacrimile.”204

Lemnul este lucrat în mai multe etape care trebuie respectate, iar una din aceste etape este

alegerea materialului. Bătrânii din Băbeni îşi amintesc de un vechi obicei practicat înainte de tăierea

lemnului, obicei pe care cei mai mulţi dintre tineri nu l-au apucat: îngenuncheatul în faţa lemnului,

şi rostirea unei rugăciuni de absolvire pentru tăierea sa:

[...] şi pădurarii se obişnuiseră. Aşa făceau oamenii. Se duceau, îngenuncheau lângă lemn şi uneori plângeau. Cu lemnul nu e de joacă. El e viu ca şi noi şi dacă nu încerci să îl îmbunezi atunci când îl tai, e degeaba. Apoi nu se lasă lucrat (S.D., rudar, Băbeni).

O altă tematică este cea a uneltelor de lucru care, pe lângă a fi parte din capitalul de

producţie al meşteşugarilor, sunt investite cu o încărcătură simbolică evidentă.

Astfel, alegerea conştientă a rudarilor de a refuza utilizarea echipamentelor moderne de

prelucrare a lemnului este un procedeu de legitimare identitară, de construcţie a unei autenticităţi

trasate până la daci, şi de afirmare a identităţii astfel create, ca delimitare clară de alte grupuri cu

care există riscul confuziei. Instrumentele de lucru ale rudarilor sunt astfel totodată instrumente de

afirmare a identităţii de grup. În foarte puţine dintre cazuri, tehnica modernă este privită ca un

instrument util în prelucrarea lemnului. Stungul de lemn, maşinile de multiplicat nu sunt

instrumente tradiţionale şi nu sunt acceptate de către rudari. Abrichtul este singurul care este folosit

pentru degroşarea semifinită a lemnului. Deşi ar exista posibilitatea prelucrării unor piese la

strungul de lemn, rudarii refuză să facă aşa, pentru că ar contraveni tradiţiei presupuse dacice, în

care sunt utilizate doar instrumente simple, rudimentare, din metal şi cozi din lemn.

Totul se face cu instrumente dacice... nu se folosesc utilaje... De când ne ştim noi numai cu astea am lucrat (V.L., rudăreasă, Băbeni).

De asta se şi spune că cei care lucrează cu unelte care au coada de lemn au cea mai grea muncă (I.L., rudar, Băbeni).

La lăutari, instrumentele muzicale sunt de asemenea un reper identitar, în jurul căruia se

construiesc mituri şi legende care povestesc centralitatea instrumentului în cultura de grup. Unele

instrumente păstrate din bătrâni permit orientarea în timp a comunităţii sau cel puţin a meşteşugului

în comunitate. Astfel, la Almaşu, unul dintre lăutari ancorează în timp practicarea lăutăriei în 204 B.B., rudar, Băbeni.

239

comunitate prin prezenţa unui instrument din 1918: „Am acasă braici din 1918, cel mai vechi de

aici din localitate”205. „Braiciul”, de fapt braci, este înrudit cu viola, iar numele de „braci” derivă

din italianul „viola da braccio”.206

Tot la lăutari există interdicţia de a lăsa instrumentul din mână: la Almaşu, singura

interdicţie la care lăutarii au făcut referire este cea legată de datul viorii. Lăutarul nu-şi dă vioara din

mână cu nici un preţ, chiar şi atunci când alcoolul îi ia minţile după petreceri: oricât de beat s-ar

întoarce acasă, se spune că vioara lăutarului este în mâinile sale. Interdicţia se referă de fapt la

utilizarea instrumentului de către cineva fără meşteşug, care să cânte “teleleu”, adică în bătaie de

joc, fără rost, fără noimă. Cântatul fără noimă înseamnă încălcarea armoniilor muzicale,

dezechilibrarea universului rânduit de regulile muzicii.

Lăutarii din Almaşu cântau la Habe, şezători unde femeile se întâlneau noaptea într-o casă,

acopereau geamurile să nu se vadă lumină şi se apucau de tors sau cusut. Lăutarul avea acces la

aceste şezători. Stătea până la ziuă cu femeile şi cânta pentru a le ţine trează atenţia toată noaptea, să

poată lucra. Unul dintre lăutarii de seamă din localitate spunea că era adus acasă de strigoi de la

petrecerile ce se întindeau până târziu. Strigoii îl întâmpinau pe drum în cete mari şi îi cereau să

cânte. Lăutarul le cânta iar strigoii dansau şi cântau sau urlau după cum le era firea, spunând că fac

nuntă. Făceau gălăgie mare. În jocul lor strigoii cereau vioara lăutarului să cânte şi ei, dar lăutarul

nu voia să le-o dea.

La meşterii prelucrători de metale există de asemenea investirea uneltelor de lucru cu o

valoare superioară celei de utilitate imediată. La fierarii din Flămânzi, de pildă, ca şi la căldărarii

din Săruleşti, se construiesc discursuri în jurul uneltelor moştenite de câteva generaţii, care uneori

au fost martore ale unor evenimente cruciale din viaţa meşteşugarilor:

E de la p rin i (nicovala, n.n.). Asta e veche, de la p rin i a r mas, nuă ţ ă ţ ă vede i asta... atâta b taie a luat pân a cr pat în douţ ă ă ă ă (I. ., fierar,Ş Fl mânzi).ăIaca, nicovala! E de la Papu, bunicu’! A fost cu el la Bug! (M.G., c ld rar, S rule ti).ă ă ă ş

La fel, foalele (denumit şi cuşniţă, la căldărarii săruleşteni) depăşeşte statutul de simplă

unealtă în discursul prelucrătorilor de metale:

205 A.L., lăutar, Almaşu.206 Sava, I., Vartolomei, L., Dicţionar de muzică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

240

-Nu-l dau la nimenea, rămâne acolo veci (foalele, n.n.). E mai mare ca mine cu ani. (...) Îl am în stare bună, l-am dat cu ulei, l-am întins frumos, l-am mutat la mine acolo în şopron. În caz de e ceva, doamne fereşte, (...) l-am luat şi am plecat într-un sat, pe undeva, în două-trei ore mi l-am pus cu femeia mea şi trăiesc din nou (C.T., fierar, Medgidia).

Eu m-am născut la roata căruţei, lângă cuşniţă (M.S., căldărar, Săruleşti).

Ciocanul este simbolul central în discursul căldărarilor, un leitmotiv de referinţă207: „Vede

frumuseţea de ciocan. În ciocan mă culc, în ciocan mă dorm”, „Cum a zis ferăreasa: în ciocanu'

tău trăiesc, în ciocanu' tău am murit.” Fiecare meşter îşi semnează lucrarea, ca un artist, cu urmele

lăsate de ciocan pe tabla cazanului. Fiecare meşter căldărar recunoaşte obiectele făcute de ceilalţi:

Fiecare cu bătaia lui de ciocan. Nu facem flori. Fiecare face din bătaia ciocanului. Se vede boaba ciocanului din bătaie (M.G., căldărar, Săruleşti).

Un element central pentru boldence este şorţul din ţinuta vestimentară. Florăresele boldence

au un port aparte: fuste lungi, nu foarte largi, basma, şi şorţuri uşor rotunjite cu buzunare, pe care şi

le fac la comandă la o anume croitoreasă.

- sta-i obiceiu. A a-s înv at . Eu i-n America dac m duc, eu tot a aĂ ş ăţ ă ş ă ă ş m -nbrac. ă-Dac-o vede i pe Cici, sau pe Bambina... nici la televizor când au fostţ invitate, i acolo a a se duc ş ş (...).-Ne sim im dezbr cate, dac n-avem or u pe noi... Poaţ ă ă ş ţ ' s fie luxul laă ă cât ar fi... ne vedem dezbr cate ă (V.D., D.B., boldence, Bucure ti).ş

Un alt leitmotiv în discursul identitar este produsul final al muncii, investit cu valoare

superioară celei monetare sau mercantile. De exemplu, la Almaşu, se face referire la o doină

străveche, de peste două sute de ani, cântecul cel mai vechi din repertoriul lăutarilor de aici, şi

posibil reper temporal în viaţa comunităţii.

Uneori, produsul final poate fi prefigurat, imaginat, proiectat mental. Astfel, la lingurarii din

Fildu de Sus, există o etapă de prelucrare a lemnului denumită „uşorare”, prin care se îndepărtează

207 Centralitatea ciocanului ca element identitar a fost relevată şi de Raluca Mureşan în lucrarea sa Les Tsiganes „au marteau”. Transactions identitaires chez les Chaudronniers de Săruleşti, Roumanie (Ţiganii cu ciocanul. Tranzacţii identitare la căldărarii din Săruleşti), Presses de l'Université Laval, Québec, 2003.

241

surplusul de materie lemnoasă din jurul viitorului obiect: de fapt, lingurarii v d deja obiectulă

încastrat în lemn ca i cum trunchiul copacului nu ar fi decât o închisoare iar procedeul ş “u or riiş ă ”

nu este altceva decât un fel de ritual de eliberare a acestui obiect din închisoarea sa, aducând la

vedere o form incipient ă ă a produsului.

i la c r midarii din Rose i se întâlnesc semnifica ii atribuite produsului final al munciiŞ ă ă ţ ţ

me te ugarilor. ş ş Paralel cu necesitatea de a- i dezvolta singuri vadul, de a- i procura materiile primeş ş

i cu sc derea puterii de cump rare se constituie anumite ş ă ă semnifica ii i valori atribuite c r mizii.ţ ş ă ă

C r mida devine „ă ă bun , dar du m noasă ş ă ă”208, ea poate trezi invidie între cei care au noroc s oă

vând i cei care nu reu esc. ă ş ş Me te ugul este descrisş ş ca fiind murdar, iar c r mida ca fiindă ă

„scârboas ” i „mizerabil ”. ă ş ăÎn cazul multor me te ugari, reiese tematica pasiunii i „sufletului” care trebuie implicat înş ş ş

practicarea me te ugului. ş ş Boldenii care se ocup de flori de mai mult timp i din familie ă ş insistă că ocupa ia de florar e una care ţ „porne teş din suflet”, c ă „dac nu î i plac florile, i nu pui suflet, nu aiă ţ ş

cum s le îngrije ti i s reu e ti în aceast afacereă ş ş ă ş ş ă ”209.

La Fildu de Sus, standardele formale de fabricare a lingurilor lipsesc. Exist diferen e intreă ţ

lingurile pe care le confec ioneaz un me ter sau altul, diferen e observate doar de me te ugariiţ ă ş ţ ş ş

lingurari. Me terii nu pot transpune în cuvinte ce diferen e v d între lingurile fabricate de diferi iş ţ ă ţ

me te ugari, explicând varia iunile prin diferitele grade de pasiune pe care me terii o pun înş ş ţ ş

fabricarea lingurilor. De altfel, cu toate neajunsurile pecuniare legate de meseria pe care o practic ,ă

recunosc c unul dintre ingredientele necesare acestei meserii este “ă pasiunea” pentru munc iă ş

pentru lingur rit.ăÎn l ut rie, un „ingredient” însemnat este capacitatea de empatie a l utarului cu clientul s u.ă ă ă ă

Ghicind starea sufleteasc a acesuia, l utarul î i adapteaz repertoriul i modul de interpretare aă ă ş ă ş

pieselor, improvizând programul muzical dup „sim ”. „Sufletul” i „talentul” joac un rolă ţ ş ă

semnificativ în interpretarea muzicii:

Muzica nu este o meserie în care trebuie s spun… s iau cheiaă ă treisprezece. Muzica vine din pl cere, din experien , din talent. Noiă ţă sim im persoana, tim regula nun ii, ce trebie s cânt m. Dar cândţ ş ţ ă ă începem s cânt m, nou ne vine dup ureche, din sim , din talent, dină ă ă ă ţ suflet (M.C., l utar, Zmeu).ă

Legate de practicarea meşteşugurilor, există câteva ritualuri care s-au păstrat la unii

208 L.L., cărămidar, Roseţi.209 D.B., boldeancă, Bucureşti.

242

meşteşugari. De exemplu, la căciularii din Iara se păstrează obiceiul de a trata în mod diferenţiat

primul produs vândut pe parcursul unei zile, numit „saftea”210. Aşadar, prima căciulă vândută de

dimineaţă capătă proprietăţi magice, fiind menită să poarte noroc pe toată durata zilei. Norocul se

cumpără, însă: meşteşugarul poate vinde safteaua cu o reducere de până la 30%. Pentru a pecetlui

târgul astfel încheiat, meşteşugarul sărută căciula vândută şi rosteşte o frază care să-i aducă noroc la

vânzarea celorlalte căciuli. De asemenea, pe timpul vânzării, zicale de genul „Ia căciula de la mine,

că tăt anu-ţi mere bine”, reprezintă moduri specifice de promovare prin care meşterii din Iara fac

apel, din nou, la proprietăţile magice ale produsului, transferate de la meşteşugar la client.

Specific rudarilor este ritualul Gurbanului211, a cărui denumire se poate reg si în numeleă

grupului etnic „Gurbet”, considerat un vechi neam al romilor valahi, dintre care mul i au emigrat,ţ

dup 1856, înspre Serbia, Macedonia i Kosovo.ă ş 212 Acest ritual de magie sacrificial con ineă ţ

numeroase elemente comune cu s rb toarea denumit „Hârdelezi”, sau „Pa tele spoitorilor”ă ă ă ş 213, însă nu este denumit astfel de c tre rudarii din localit ile incluse în cercetare.ă ăţ

Gurbanul este un ritual central în comunitatea de rudari din Băbeni; are loc în noaptea de

Sfântul Gheorghe, sau, dacă aceasta cade în timpul perioadei de post, în ziua Înălţării. Gurbanul are

proprietăţi magice de vindecare şi funcţionează astfel: persoana ce-şi urmăreşte vindecarea se culcă

cu gândul la „ceva verde, ceva frumos”, de pildă la „ pădurile pe unde-o petrecut şi de unde şi-a luat

lemnul”, şi-şi „pune gând de miel”214. Dacă timp de trei zile persoana visează mielul ce urmează a fi

jertfit, împreună cu locul şi cu ceremonia în cele mai mici detalii, ritualul se poate ţine întocmai

cum a apărut în vis.

Dacă persoana care îşi pune gând de miel nu visează în cele trei zile, Gurbanul nu poate avea

loc, pentru că nu există scenariul transmis prin vis. În absenţa visului, ritualul nu se poate practica,

fiind considerat un păcat.

Dacă ai visat, înseamnă că eşti ales şi simţi o mare bucurie. Dumnezeu te-a ales, cum l-a ales pe Avram şi atunci Gurbanul poate să înceapă (B.B., rudar, Băbeni).

210 Saftea - „Prima vânzare pe care o face un negustor dintr-o marfă (nouă) la începutul unei zile, al unei săptămâni etc.; prin extindere: început norocos al unei afaceri, prima întrebuin are a unui lucru ț (fig.)”. Definiţie preluată din www.dexonline.ro.

211 A se vedea şi relatarea ziaristică a ritualului: Gurbanul, ritualul vindecătorilor de boli, în Adevărul, 25 aprilie 2009, disponibil la http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Gurbanul-ritualul-vindecatorilor-boli_0_21598388.html, accesat în februarie 2011.

212 Vezi http://romani.uni-graz.ac.at/rombase/cgi-bin/art.cgi?src=data/ethn/groupsat/at-gurbet.en.xml , accesat în februarie 2011.

213 Vezi şi http://www.amarerromentza.org/rromanipen_6.html , accesat în februarie 2011.214 Vezi şi consemnarea ziaristică a lui Bogdan Lupescu: Rudarii, in Formula As, nr. 822, 2008, disponibilă la

http://www.formula-as.ro/2008/822/societate-37/rudarii-9705 , accesat în februarie 2011.

243

http://www.formula-as.ro/2008/822/societate-37/rudarii-9705


http://romani.uni-graz.ac.at/rombase/cgi-bin/art.cgi?src=data/ethn/groupsat/at-gurbet.en.xml

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Gurbanul-ritualul-vindecatorilor-boli_0_21598388.html

„Gândul de miel” are proprietatea de a vindeca oamenii aflaţi în suferinţă. Pentru acesta,

este nevoie de sacrificarea unui miel alb, cu vârsta de până la un an.

Nicio vindecare nu se poate face fără jertfă. Aşa a lăsat Dumnezeu şi e scris şi în Biblie. Dacă ai noroc şi visezi şi apoi poţi să faci jertfa, eşti salvat (B.B., rudar, Băbeni).

Obiceiul Gurbanului se practica în trecut în mai multe forme (exista, de exemplu, Gurbanul

viilor), dar pentru cei din B beniă singurul care se p streaz este „gândul de miel”.ă ă

Ritualul presupune şi un post sever pe care cel care „şi-a pus gând de miel” trebuie să îl ţină

înainte de sacrificiul mielului. Un aspect important pentru ca Gurbanul să aibă loc este curăţirea

locului în care omul se pune să viseze. Astfel, curăţenia atât a persoanei, cât şi a locului ales pentru

desfăşurarea ritualului sunt condiţii necesare pentru săvârşirea sa şi pentru succesul ritualului.

Casa trebuie să fie văruită atunci, cu alb, să fie pereţii curaţi, să nu fie niciun miros rău. Totul e curat-curat. Şi atunci cel bolnav se pune să viseze. Şi stă trei zile. Dup-aia, dacă a visat pleacă spre locul pe care l-a visat. În vis, omului i se arată un loc clar: un deal, vale, dar ştie unde să se ducă. Apoi pleacă acolo sau, dacă nu poate, se duc alţii pentru el. Omul care se duce să sacrifice mielul trebuie să fie îmbrăcat în alb. Când pleacă întâi merge şi se închină la copaci (B.B., rudar, Băbeni).

Simbolistica Gurbanului este legată de sărbătoarea Paştelui, multe din simboluri fiind

comune: curăţenia casei, postul dinaintea serii în care se săvârşeşte ritualul, sacrificiul mielului.

Simbolurile legate de practicarea rudăritului intervin de asemenea în ritual, în special în momentele

în care persoana, îndreptându-se către locul de sacrificare a mielului, se închină la copaci în

pădurile de unde provine lemnul folosit în meşteşug.

5.8. Etnia, în perpetuă negociere

„Deci, ca şi cum e românul aşa sunt şi eu. (...) Deci, familii normale”

În mai multe cazuri, cercetătorii s-au confruntat cu problematica neasumării etniei rome de

244

către meşteşugari. Deja citat anterior, cazul rudarilor din Băbeni este exemplar în ceea ce priveşte

procesele de construcţie şi reconstrucţie identitară, precum şi (re)construcţie a unei tradiţii folosită

ca sursă de identificare etnică.

Un caz asemănător se regăseşte la cărămidarii din Roseţi. Aici, localitatea este împărţită în

două sectoare. Sectorul 2 este denumit şi neoficial „Ţigănie”, iar cei din sectorul 1 îi privesc cu

dispreţ pe locuitorii acestuia, argumentând că sunt incapabili de a se organiza, şi nu sunt gospodari.

Astfel, graniţele între romi şi neromi sunt construite pe baza statutului socio-economic:

La noi nu prea se face cont de rasă, dar ce se întâmplă: ăştia din sectorul 2, ţigănia cum se zice aicia, e şi puţin cam săraci, le place să şi bea. Că trebuie să îi vedem şi p’ăia, nu trebuie să punem parte, şi nu e gospodari. Ba şade fără gard şi n-are nimic omu': „îmi iau la anu' şi banii ăştia îi cheltui anu' ăsta”. Nu face, nu-i gospodari. Nu ştie să conducă banu' (L.N., cărămidar, Roseţi).

La nivel de comună, relaţia locuitorilor sectorului 1 cu cei din sectorul 2 a cunoscut o

evoluţie pozitivă, conform spuselor cărămidarilor intervievaţi. Deşi în anii comunismului, când

lucrau în CAP-uri şi IAS-uri, cărămidarii erau priviţi cu dispreţ, în prezent ei susţin că nu se

manifestă vreo atitudine de diferenţiere. Ei îşi explică această evoluţie a atitudinii faţă de ei prin

prisma faptului că în acea perioadă familiile de cărămidari îşi părăseau locuinţele din mai până în

septembrie, pentru a produce cărămidă pentru CAP-uri şi IAS în diferite localităţi. În acest fel,

ofereau celor din sectorul 1 cadrul propice de a-i considera ca fiind negospodari, iar migraţia

sezonală legată de muncă era interpretată drept nomadism, fără a i se acorda alte explicaţii. Acest

mod de a-şi câştiga existenţa pe lângă CAP-uri şi IAS-uri de prin ţară a favorizat dezvoltarea a două

imagini concomitente: pe de o parte, atribuirea statusului de meşter în localităţile unde se stabileau

pe timpul verii, iar pe de altă parte catalogarea lor ca „ţigani mizerabili” şi negospodari de către

populaţia din Roseţi, critică faţă de faptul că ei îşi părăseau gospodăriile o bună parte din an.

Conceptul etniei rome este un subiect delicat la Roseţi. Parte din comunitatea de meşteşugari

nu doreşte să fie asociată cu etnia romă, renegociindu-şi în permanenţă statutul în localitate. Uneori,

negocierea identitară se face cu fermitate, chiar prin refuzul localnicilor de a accepta implicarea lor

în proiecte destinate romilor. Astfel, propunerea directoarei şcolii de a introduce ore de limba

romani a fost întâmpinată cu un refuz vehement, unul dintre localnici povestindu-şi reacţia de refuz

fa de orice proiecte care ar implica asocierea vreunuia dintre locuitorii comunei cu etnia romţă ă:

Şi i-am zis atuncea: 'Până când aveţi de gând să ne jicniţi, vorbim noi altă limbă, avem noi alt port?' (Z.G., cărămidar, Roseţi).

245

Chiar dac sunt con tien i de posibilitatea apari iei unor beneficii din partea Partideiă ş ţ ţ

Romilor, ei nu se declar ca fiind romi. Repulsia fa de aceast asociere se poate manifesta pân laă ţă ă ă

renun area la practicarea l ut riei, odat ce aceasta este asociat cu apartenen a la etnia rom .ţ ă ă ă ă ţ ă

De remarcat este modul în care se încearc estomparea grani elor etnice dintre ceiă ţ

considera i romi i majoritari, prin semnul de egalitate plasat între limba i portul folosite, douţ ş ş ă dintre elementele folosite primordial ca semne distinctive ale etniei. Desprinderea de etnia rom seă

negociaz i prin argumentul num rului crescut de c s torii dintre romi i neromi, iar în ciudaă ş ă ă ă ş

neg rii uneori vehemente a apartenen ei la etnia rom , ei se autodefinesc uneori ca „ igani”: „euă ţ ă ţ

igan, so ia românc ”, de parc asocierea prin c s torie cu un nerom ar schimba etnia odat cuţ ţ ă ă ă ă ă

starea civil .ă

Tentative de tergere a frontierelor etnice dintre romi i români se mai semnaleaz i la Iara,ş ş ă ş

Pietri u i Ostroveni:ş ş

Nu suntem ca ţiganii corturari, noi suntem romi de mătase... Ataşaţi de români, în elegeţi? ț (P.A., căciular, Iara)

Între naţiile noastre şi naţiile dumneavoastră de români nu este nicio diferenţă... Stăm cu toţii la o masă, bem o bere... (R.G., rudar/cărămidar, Pietrişu).

Noi suntem, ca să vă spun aşa, în mare, staţi un pic... noi suntem normal români. Noi nu ştim limbă ţigănească! Da’ ne-a zis fierari pentru că lucram fierăria asta! (C.G., fierar, Ostroveni)

Un caz asem n tor, unde din nou ies în eviden foarte clar procesele de negociere aă ă ţă

identit ii etnice, este comunitatea de c r midari din Vipere ti. Majoritatea romilor din comun nuăţ ă ă ş ă

î i revendic apartenen a la un neam anume: fie se declar ca fiind igani / romi „romaniza i”, fieş ă ţ ă ţ ţ

fac mai degrab referire la faptul c sunt percepu i ca romi de c tre popula ia majoritar .ă ă ţ ă ţ ă

Apartenen a la etnie i asumarea acesteia îi pun în situa ia de a explica ceea ce ei reliefeaz ca fiindţ ş ţ ă

inadecvarea lor la etnia rom : nu p streaz elemente de cultur tradi ional , nu vorbesc limbaă ă ă ă ţ ă

romani i nici nu provin din familii în care limba era cunoscut de p rin i. C r midarii efectueazş ă ă ţ ă ă ă discursiv apropierea de majoritari, statutul de român fiind perceput ca o stare de „normalitate”:

Deci, ca i cum e românul a a sunt i eu. Deci nu vorbesc limbaş ş ş ig neasc , nu fac linguri, nu fac nimica, deci am lucrat o c r mid , cţ ă ă ă ă ă ă

asta am înv at-o, i restul cu CAP-urile. Deci, cum era timpurile, a aăţ ş ş m-au n scut p rin ii. P rin ii au lucrat, deci tata a lucrat pe CFRă ă ţ ă ţ angajat. Deci, familii normale (G.L., cărămidar, Vipereşti).

246

Din perspectiva cărămidarilor, ei sunt percepuţi pozitiv de români prin prisma meseriei cu

care sunt asociaţi şi a utilităţii implicite a acesteia:

Nu se face o ură de rasă că noi suntem cărămidari şi că ei sunt aşa. Nu, de fapt la noi se căsătoresc din comunitatea toată. Nu, nu se face diferenţă. Le face plăcere pentru că ştie o meserie şi chiar atuncea zice: «Ce meserie cunoaşte ăla? Cunoaşte şi el vreo meserie? Ştie şi el să muncească? Cu ce te întreţine?» Şi le pare bine când spune că cunoaşte şi el o meserie (V.I., cărămidăreasă, Vipereşti).

De fapt, diferen ierea dintre cele dou etnii este de multe ori vag , în special în interiorulţ ă ă

celor dou sate ale comunei. Au loc c s torii între români i romi, exist români care au practicată ă ă ş ă

meserii asociate de regul etniei rome (c r mid rie, fabricarea varului, c r u erie). Pozi ia loră ă ă ă ă ă ş ţ

social e mai degrab asociat cu nivelul sc zut de trai decât cu apartenen a la o anumit etnie.ă ă ă ă ţ ă

Problematica identitar reiese i la comunitatea de h murari din Dobric, unde românii dină ş ă

sat „subcontracteaz ” cusutul hamurilor la me terii romi, vânzând apoi produsele lor pe pia laă ş ţă

pre uri mult mai ridicate decât cel pl tit pentru manoper . Romii sunt con tien i de acest raportţ ă ă ş ţ

inegal, iar în discursul lor apare adeseori leg tura dintre „rom” i „sclav”:ă ş

Unde-s romii într-o localitate majoritari, ia se în eleg i au ei societateă ţ ş i produc ei marfa! i se duc i vând, i tr iesc, tr iesc bine! Au ma ini,ş Ş ş ş ă ă ş

au c si! Ei, da’ noi suntem minoritari, suntem aicea 15 familii. Noiă suntem batjocori i de tialal i ţ ăş ţ (C.D., h murar, Dobric).ă

Romii din Dobric se autoplaseaz pe o treapt inferioar a ierarhiei percepute între diferiteleă ă ă

neamuri de romi. Nu este improbabil ca aceast pozi ionare s fie o r m i a dihotomiei pur /ă ţ ă ă ăş ţă

impur din cultura rom , unde cei care intr în contact cu pieile de animal, ca materie prim , sunt înă ă ă

mod tradi ional considera i impuri (maxrime).ţ ţ

În fine, o ultim discu ie interesant se prefigureaz în jurul tematicii coexisten ei termeniloră ţ ă ă ţ

rom / igan. Din cercetarea de teren s-au desprins dou cazuri în care termenul de „rom” esteţ ă

refuzat: tinichigiii din Cr ciune ti prefer termenul de „gabor”, sau în ultim instan cel de „ igan”,ă ş ă ă ţă ţ

pe când c ld rarii din Ciurea aleg s li se spun mai degrab „ igani” decât romi. ă ă ă ă ă ţÎn ambele cazuri, avem de-a face cu o reinterpretare a termenului de „rom”, în care acesta

247

este echivalentul celor care „creeaz probleme prin str in tateă ă ă ”, adic cei care sunt numi i înă ţ

mijloacele mass-media „romi”, i a c ror imagine are puternice valen e negative. Astfel, gaborii nuş ă ţ

vor s aib nimic de-a face cu romii despre care se vorbe te la televizor. Ei se consider „ă ă ş ă pu in maiţ

civiliza i, fa de ia care merg acolo în str in tate i fur , lingurari, cald rari i rudari dinţ ţă ă ă ă ş ă ă ş

astea... igani din ia murdari.Ţ ă ”215 O pist extrem de interesant este interpretarea distan rii fa deă ă ţă ţă

etnonimul „rom” prin prisma imaginii negative a romilor în presa care a adoptat acest termen.

Construc ia romilor în media aproape exclusiv ca indivizi devian i, infractori, murdari a l satţ ţ ă

amprente inclusiv în mentalul colectiv al unora dintre neamurile de romi, care adopt în prezent oă

strategie identitar de distan are fa de aceast imagine prin distan area fa de etnonimul pentruă ţ ţă ă ţ ţă

care se milita din interiorul etniei înc din anii ce au urmat dezrobirii romilor. Trist este îns c înă ă ă

interiorul minorit ii rome începe s se cristalizeze imaginea unui „Cel lalt” din interiorul etniei,ăţ ă ă

diabolizat, înstr inat, „alter-izat”: fiecare neam de romi face referire la celelalte neamuri ca fiind ceiă

care s vâr esc infrac iuni în str in tate, cei murdari, în fine, cei creiona i de cele mai multe ori înă ş ţ ă ă ţ

presa de larg circula ie din România. Evident, i necunoa terea i lipsa de comunicare întreă ţ ş ş ş

neamuri divizate face ca imperiul imaginii negative a romilor s - i înt reasc domnia chiar înă ş ă ă

interiorul etniei.

O tematic ce reiese pe tot parcursul capitolului, îns asupra c reia revenim pentru aă ă ă

conchide aici, este valorizarea identitar prin intermediul muncii cinstite: me te ugul este la loc deă ş ş

frunte în construc iile identitare, permi ând p strarea i modelarea stimei de sine chiar în condi iileţ ţ ă ş ţ

unei discrimin ri destul de r spândite în România. Semnal m astfel apari ia unui tip de „folcloră ă ă ţ

nou”, în aceast crea ie a unui c r midar din Rose i:ă ţ ă ă ţ

Sunt ţigan pielea o spuneDe nimeni nu mi-e ruşine

Primesc şi dau respect în satSunt ţigan romanizatŢigan sunt care-mi iau părinteCe nu a ştiut a minte

Sunt un ţigan pirpiriuDoar o limbă eu că ştiuLimba dragă româneascăŞi am inimă ţigănească

Sunt ţigan cărămidarŞi dacă muncesc murdarN-am de ce să fiu ruşinatCă am sufletul curat

Sunt ţigan şi mândru suntNu merg cu capul în pământÎn ochi pot privi pe oricineDe nimeni nu mi-e ruşine

Sunt ţigan şi nu am leneSângele ce-mi curge în veneCurge cald, curge caldDe ţigan romanizat.

Luţă Vasile215 B.B., tinichigiu, Crăciuneşti.

248

5.9. Concluzii: moduri de a fi şi moduri de a-şi câştiga existenţa

Încheiem capitolul cu câteva conceptualizări ale modurilor de construcţie a identităţii pe

marginea modului în care meşteşugurile sunt practicate. Din cercetare reies anumite constante pe

care vom încerca să le schiţăm mai jos. Acestea trebuie citite ca modele analitice articulate din

realităţile celor peste treizeci de zone în care s-a desfăşurat cercetarea, şi ca urmare nu vor fi

întâlnite „în stare pură” în niciuna din comunităţile incluse aici. Însă la fel cum la începutul lucrării

sintetizam povestea singulară a „meşteşugarului rom”, la fel şi aici, vom încerca să construim un

model care să ţină seama atât de constantele identificate pe parcursul cercetării, cât şi de spaţiile

destinate improvizării modului de a-şi câştiga existenţa, şi, în paralel, modului de a se construi

identitar.

Prima constantă a modului de a-şi câştiga existenţa este polivalenţa meşteşugarilor.

Constrângerile pieţei au determinat un parcurs invers specializării ocupaţionale: mulţi meşteri au

deprins, pe lângă meşteşugul de bază, şi alte ocupaţii, apărând astfel uneori combinaţii cel puţin

binomiale de meserii: fierar-lăutar, cărămidar-împletitor, rudar-cărămidar, tinichigiu-comersant. La

aceste meşteşuguri percepute ca „tradiţionale”, se adaugă o seamă de îndeletniciri ce nu ţin neapărat

de ocupaţii tradiţionale, dar rămân cantonate în sfera economiei informale: culesul fructelor şi al

ciupercilor, comerţul cu obiecte second-hand sau intermedierea vânzărilor, munca cu ziua în

agricultură, migraţia în străinătate. Articulaţiile dintre acestea sunt flexibile şi se bazează pe analiza

intuitivă a cererii şi a ofertei de pe piaţă.

Se desprinde în primul rând imaginea de bricolaj216 economic: o încropeală de ocupaţii

praticate în funcţie de oportunităţile ivite, fără planificări strategice, fără existenţa unui „proiect”

„ingineresc” (pentru a prelua tot de la Lévi-Strauss dihotomia bricoleur / inginer), de azi pe mâine.

Ne facem meseria asta pe care o avem, dacă nu, căutăm altă variantă de trăit. (V. S., ceaunar, Pârâul Sec)

Ei... trebuie să ne adaptăm cerinţelor şi condiţiilor în care trăim, nu poţi să ţii de meseria ta, dacă nu ţi se mai cere, înţelegeţi? Chiar dacă e tradiţională şi chiar dacă ai învăţat-o de la părinţi. (F.R., fost fierar, Toflea)

Nu, deci tradiţional nu, deci părinţii mei nu au fost cărămidari. Nu, ei doar culegeau răchita, pentru că viile se legau pe vremea aceea. (...)

216 Preluând de la Lévi-Strauss termenul înţeles în sensul antropologic de îmbinare a unor lucruri preexistente în moduri noi, după oportunitatea momentului. Vezi Lévi-Strauss, C., Gândirea sălbatică, Editura Ştiinţifică, 1970.

249

Pentru vie, dar erau şi mai sunt şi acuma bătrânii care au învăţat şi pe copiii lor meseria asta tradiţională fac împletituri, fac coşuri, fac măturoaie, fac diferite mici obiecte. Deci, oarecum s-au împletit, oarecum fiind presaţi de situaţia economico-financiară şi mai mult au făcut-o pentru că au văzut că s-a deschis piaţa atunci. Oameni cereau pentru o mătură, cereau câte un coş şi pentru că ei au învăţat de la altcineva, au continuat (B.A., lider comunitate romă şi cărămidar, Deaj).

În paralel cu bricolajul economic, se poate identifica şi tiparul unui bricolaj identitar:

alterizarea celorlalte neamuri de romi demonstrează fragmentarea celor pe care îi numim, sub o

singură pălărie, romi, dar care revendică tot atâtea identităţi negociate în contact cu alteritatea (fie

aceasta cea a lumii gadje sau a celorlalte neamuri de romi, imaginate mai mult decât cunoscute cu

adevărat, în raport cu care operează „logica excepţiei” pentru a scoate în evidenţă caracteristicile

pozitive ale propriului grup).

Bricolajul economic şi ocupaţional întreţine însă interesul pentru câştigul imediat. Nu că nu

ar exista interes pentru profitul pe termen lung, însă acesta depăşeşte logica de bricoleur, pătrunzând

în sfera „inginerească”, cu care meşteşugarii nu sunt familiarizaţi decât în proporţie scăzută

(vorbind de cei care şi-au deschis afaceri profitabile şi au trecut graniţa înspre organizarea formală a

economiei meşteşugului). Aşa cum reliefa şi unul dintre respondenţi:

Romii sunt foarte muncitori, dar pentru a fi motivaţi să muncească mai mult ei trebuie să vadă rezultate muncii lor imediat. În agricultură trebuie să aştepţi să crească plantele ca să le culegi, de-asta unii dintre ei nu se ocupă de asta. Nu au răbdare. Şi atunci când i-aţi întrebat ce vor să facă, dacă ar fi să se reprofileze, au zis că nu ştiu. Ei ar face orice, dar trebuie să ştie ce implică munca aceea. Trebuie să fie ceva ce pot învăţa repede şi la care se văd rezultatele repede (Expert local, Piatra-Olt).

O altă constantă este practicarea meseriei în interiorul grupului / neamului, de-a lungul

relaţiilor de rudenie, în forme de asociere informală, sporadice dar repetitive, şi prin urmare

relevând de legături mai degrabă trainice decât „slabe”. Valoarea atribuită libertăţii şi autonomiei

ocupaţionale îi poate face pe meşteşugari reticenţi la forme de asociere ce depăşesc aparenţa

informală şi riscă să spargă obişnuinţa de a fi bricoleur.

În fine, ceea ce se poate citi ca un procedeu de negociere (de data aceasta, nu în sfera

economică ci în cea simbolică) în raport cu potenţialii clienţi români este leitmotivul muncii cinstite

pe care meşteşugarii o depun, un fel de branding al meşteşugarilor ce se doreşte a fi adăugat la

naraţiunea obiectului. Meşteşugarii plusează pe bunele relaţii pe care le întreţin cu românii (ori

maghiarii) cu care intră în contact, fie în tranzacţiile economice, fie în cele sociale, cotidiene,

250

negociindu-şi astfel poziţia în raporturile sociale cu „ceilalţi”.

În fine, o constantă este şi punerea sub semnul întrebării a viitorului lor economic, ce relevă,

din nou, de caracterul de bricolaj al demersului lor ocupaţional. Ceea ce nu se poate planifica, nu se

poate controla, iar, aşa cum vom vedea în capitolul următor, viitorul are tendinţa de a le „fugi”

meşteşugarilor de sub picioare, păstrând însă câteva puncte de ancoraj pe care s-ar putea construi,

mai departe, un edificiu mai stabil.

251

CAPITOLUL 6. CUM ARATĂ VIITORUL?

Despre viitor. Proiecţia meşteşugului, strategii de valorizare, nevoi resimţite

6.1. O imagine sumbră

„Practic, cam se duce meseria asta...”

Majoritatea studiilor de caz urmărite în capitolul precedent par să traseze un viitor sumbru al

meşteşugurilor tradiţionale: diminuarea până la dispariţie a pieţei de desfacere, datorată fie unor

impedimente formale, fie lipsei de acces, fie concurenţei reprezentate de obiectele de serie

disponibile în comerţ, greutăţile întâmpinate în procurarea materiei prime, diminuarea puterii de

cumpărare, câştigurile la limita subzistenţei sunt tot atâtea motive de îngrijorare în privinţa

sustenabilităţii meşteşugurilor tradiţionale rome, în forma lor actuală. Capitolul de faţă explorează

mai detaliat perspectiva asupra viitorului, arătând că, deşi pesimismul cu privire la soarta

meşteşugurilor este justificat până la un punct, există câteva aspecte suplimentare care nuanţează

discuţia şi o conduc spre direcţii mai profitabile decât simpla constatare sau lamentaţie asupra

dispariţiei tradiţiilor. Argumentul nostru a fost iniţiat în capitolul precedent, odată cu schiţarea

relevanţei identitare a practicării meşteşugurilor, care anunţă o ancorare a practicării meşteşugurilor

în resorturi identitare destul de puternice pentru a rezista presiunilor externe care ameninţă

continuitatea lor.

Capitolul de faţă îşi propune în primul rând să pună în discuţie viitorul meşteşugurilor

tradiţionale, aşa cum este văzut acesta de practicanţii lor şi, pornind de aici, să lanseze câteva piste

de interpretare şi de abordare activă a nevoilor resimţite şi a oportunităţilor identificate de

comunităţi. La final, vom schiţa câteva puncte indicatoare ale relevanţei economiei sociale pentru

problematica meşteşugarilor. Pentru a schiţa acest tablou este însă nevoie de câteva precizări.

Prima dintre ele anticipează o observaţie care se va desprinde din majoritatea intervenţiilor,

şi anume că viitorul este perceput în strânsă relaţie cu trecutul. Este mai mult decât simptomul unui

prezent „crizat”, în care meşteşugarul tradiţional s-a văzut pus peste noapte în postura de

antreprenor. O postură care, în multe cazuri, îl depăşeşte, din motive care ţin de factori extrem de

diverşi, de la pregătirea formală (sau absenţa ei) la obişnuinţă sau la sentimentul de vulnerabilitate

economică, o frână puternică chiar şi pentru cei dispuşi să se adapteze la noua postură în care i-a

împins piaţa liberă. Trecutul „glorios” devine, de aceea, un punct de referinţă epurat de ideologie şi

uneori şi de inconvenientele practice specifice vremii – este pur şi simplu, deocamdată, singurul

252

reper posibil pentru a-şi imagina o posibilă funcţionare pe piaţă a meşteşugului lor.

O altă precizare se referă la filiaţiile reciproce dintre meşteşugul practicat şi identitate. Ne

simţim aici datori să reamintim că această cercetare se plasează în cadrul teoriilor potrivit cărora

identitatea este un construct, rezultatul unui proces de reformulare permanentă – în cazul de faţă, în

funcţie de factori asupra cărora vom insista mai departe. De aceea, lipsei de perspectivă economică

nu-i corespunde automat disponibilitatea renunţării la meşteşug sau, când câştigurile reduse îi

obligă pe meşteşugari la reconversie profesională, situaţia e prezentată uneori inclusiv ca o

perturbare survenită pe plan identitar.

Tranziţia la economia globalizată, care a rupt stavila protecţionistă a economiei centralizate,

permiţând concurenţa produselor de import, a avut un impact devastator asupra meşteşugurilor

tradiţionale în general: lumea „de plastic” a produselor „made in China” a înlocuit mare parte din

obiectele de uz casnic fabricate odinioară din tinichea, lemn ori alte materiale tradiţionale,

acoperişurile s-au „lindab-izat”, oala Zepter a înlocuit ceaunul din fontă.

Trebuie adăugat aici că nu e neapărat vorba de dispariţia cererii pentru produsele oferite de

meşteşugari, ci de existenţa în comerţ a unor alternative nu întotdeauna mai ieftine şi aproape

niciodată mai bune. Căldărarii din Vereşti sunt conştienţi, de exemplu, că obiectele produse de ei

sunt mai rezistente decât cele din comerţ, dar sunt de părere că oamenii le preferă pe acestea din

urmă pentru că sunt mai „aspectuoase”, şi poate şi „mai la îndemână”.

Este firesc atunci ca perspectiva asupra viitorului meşteşugurilor să fie una sumbră la nivelul

comunităţilor. Ca o prevestire macabră a dispariţiei meşteşugului, lăutarii din Almaşu cântă mai ales

la înmormântări.

Leitmotivul dispariţiei meşteşugului reapare insistent, multe îndeletniciri fiind percepute ca

fiind pe cale de dispariţie. Discursurile meşterilor din Călui, Fizeşu Gherlii, Flămânzi, pun accentul

pe dispariţia iminentă a meşteşugurilor practicate de ei:

- A, să mai existe? (...) Pai mai suntem ăştia! Ăi bătrâni să mai existe, da’ încolo... dispare şi asta. Ţi-am spus eu, mai face unu’ colo, unu’ colo... da' p-orma dispare. Nu mai există.- Eu cred ca e cam pe dispariţie. - Generaţia asta de oameni care suntem! - Trei, cinci, zece ani? - Da, nu dureaz-atât! - Nu durează...- Cred că e pă terminare. Nu mai e! Vara asta chiar n-a mai tăiat lumea papură. Dacă nu mai avem unde să ne ducem cu ele… Ce să facem?217

217 Interviu de grup, împletitori, Călui.

253

În prezent se practică tinichigeria, florăritul la ocazii speciale cum ar fi 8 martie. Am avut în vremurile mai de demult persoane care practicau, se lucra cu linguri, din lemn ciopleau. Dar meseria asta în timp s-a pierdut. Ciurari în zonă noastră, în partea noastră, nu mai există. Au existat, dar s-a pierdut în timp, în urmă cu ceva ani, doi-trei ani... Despre meseria de împletitori de nuiele, pot să spun că este o singură persoană, că a fost o familie mai numeroasă şi s-a mutat din localitate... şi nu a mai rămas decât o familie în comună, care practică această meserie: coşuri din nuiele, lădiţe, cotărci (lider rom, Fizeşu Gherlii).

Practica în scădere se percepe şi la lăutarii din Zmeu. Activitatea tarafului continuă, dar lipsa

instrumentelor şi plecarea treptată a componenţilor formaţiei la muncă în Italia, fac dificilă

dezvoltarea acestuia. Lăutarii din Zmeu sunt cunoscuţi şi solicitaţi în zonă, dar pentru a putea face

din taraf o formă de activitate profitabilă este nevoie să se facă investiţii în instrumente, costume,

publicitate.

Dar practic cam se duce meseria asta din motive că nu mai putem să stăm pe baza acestei meserii pentru că nu se mai ocupă nimeni, pentru că nu mai sunt instrumente, un instrument acuma este foarte scump, de ordinea sutelor de milioane. Ca să îţi iei o orgă electronică de ultimul tip sau să-ţi iei un contrabas la o sută şaptezeci de milioane. Şi nu ai ce să faci cu el, nu produci cu el (F.I., lăutar, Zmeu).

Deşi zona lor a fost cunoscută până nu demult ca o „pepinieră” de talente muzicale, lăutarii

din Almaşu se plâng în prezent de lipsa unor moştenitori pentru a prelua meşteşugul.

Vă spun cu mâna pe suflet, plâng că nu am pe cine să învăţ ce am cântat de-a lungul timpului. Mă gândesc să adopt un copil de la casa de copii să-l învăţ muzica tradiţională ţigănească. Nu mi-e ruşine că sunt ţigan, păcat că nu se respectă şi nu s-au păstrat tradiţiile în orice fel (C.A., lăutar, Almaşu).

Şi rudarii din Băbeni se confruntă cu lipsa de perspectivă în dezvoltarea şi susţinerea

meşteşugului; de aceea, tinerii meşteşugari din localitate afirmă că sunt „ultima generaţie”, fiind din

ce în ce mai convinşi că nu vor mai exista tineri care să se ocupe cu rudăritul. Persoanele active cu

vârste între 35-40 de ani au percepţia de a fi ultima generaţie de meşteri, fără perspectiva ca

generaţiile tinere să ducă meşteşugul mai departe.

Vremea trece şi oamenii uită, mai ales ăştia tineri nu mai ţin tradiţiile noastre... Ăsta e păcatul omului cel mai mare, că uită... Nu prea mai are

254

cine să îl ducă mai departe... Tineretul vrea altceva, ei vor bani, toţi vrem să trăim şi să avem ce pune pe masă... (B.B, rudar, Băbeni).

Tot aici, s-a încercat perpetuarea rudăritului şi transmiterea sa către generaţiile tinere prin

introducerea unor cursuri opţionale de prelucrare a lemnului la şcoală, cursuri la care copiii de

rudari au refuzat însă să se înscrie.

În cazul mai multor comunităţi, se observă astfel cum în rândul tinerilor s-a produs o

schimbare de paradigmă: dacă bătrânii consideră importantă respectarea tradiţiei rudăritului şi

practicarea acestei meserii ca soluţie unică de susţinere financiară, tinerii se raportează la rudărit ca

la o meserie, fără a pune accent pe tradiţii, simboluri şi semnificaţii transmise din generaţie în

generaţie. Este o viziune adaptată pieţei libere, în care memoria gravată în produse e relevantă doar

în măsura în care le poate transforma în commodities. Necesitatea supravieţuirii face să treacă pe un

loc secundar dimensiunea culturală a meşteşugului.

A trecut ce a fost frumos. Mare este diferenţa între ceea ce se cântă azi şi ce s-a cântat vreodată. Doamne-ajută să se îndrepte iar lucrurile să fim iar în primul rând cu aceste tradiţii de neuitat (A.C., lăutar, Almaşu).

Aceeaşi schimbare de paradigmă se observă şi la căciularii din Iara. Întrebaţi dacă ar fi

dispuşi să-şi schimbe meseria, cei vârstnici au ripostat:

Nu, pentru că altceva nu ştim. Noi o iubim, mă fraţilor, noi o iubim, o facem din dragoste, şi ceea ce facem din dragoste rămâne (C.L., căciular, Iara).

În schimb, tinerii nu manifestă reticenţă faţă de ideea de a se reprofila: „Eu aş schimba-o

dacă aş ştii că ar renta”.218

Nici copiii căldărarilor din Săruleşti nu mai sunt atât de încântaţi de meşteşug. Îi ajută pe

părinţi, dar mai puţin. Nepoţii, care sunt la şcoală, nici nu vor să audă. Vor să se facă doctori,

ingineri, tractorişti, şoferi.

Ăştia mici, acu’ cică dacă are carte ia şi ei... ştie, dar ăştia mai mari la 30 - 40 dă ani tot meseria asta face, ăştia ştie tot ciocanu’ nostru (M.S., căldărar, Săruleşti).

218 V.B., căciular, Iara.

255

Pe lângă lipsa de interes a generaţiilor tinere pentru preluarea meşteşugului practicat în

familie, curentul actual de migraţie temporară la muncă în străinătate, sau chiar migraţia definitivă a

tinerilor reprezintă o ameninţare însemnată, adăugată la îmbătrânirea populaţiei rămase în localitate.

Este cazul comunităţilor din Băbeni sau Flămânzi.

Aici au rămas bătrâni, care sunt şi bolnavi... Au plecat în partea cealaltă, au rămas bătrânii şi le mai trimit copiii câte o mână de bani să se întreţină. Cei care au mai rămas au ocupaţia asta! (B.B., rudar, Băbeni).

Migraţia la muncă în străinătate este cea mai bună sursă de venit pentru majoriatea

locuitorilor din Flămânzi. Veniturile obţinute nu sunt orientate către dezvoltarea atelierelor,

extinderea pieţei de desfacere sau spre formalizarea acestor activităţi tradiţionale, iar oamenii nu

acordă nici prea mult interes şi nici prea multe şanse meseriilor tradiţionale.

Din paradigma proiecţiilor negative fac parte şi dificultăţile de ordin concret în practicarea

meşteşugului: de la obstacolele legislative până la accesul dificil la materia primă, de cele mai multe

ori acestea fiind intercondiţionate. În cazul rudarilor din Băbeni, achiziţionarea lemnului se face

prin licitaţii, în cazul în care lemnul este cumpărat de la autorităţi locale, sau de la persoane

particulare, în ambele cazuri problema transportului materiei prime fiind una extrem de importantă,

căci costul metrului cub de lemn este sporit astfel de necesitatea închirierii unui autovehicul pentru

transport. Membrii comunităţii reclamă sprijinul autorităţilor locale pentru a-şi putea procura

materia primă sau pentru a vinde obiectele. Existenţa unui expert local, membru al comunităţii,

generează o serie de aşteptări privind crearea unui cadru care să faciliteze cel puţin achiziţia de

materie primă, fără a fi nevoie de participarea la licitaţiile care nu sunt privite ca echitabile, de

vreme ce există un handicap financiar deloc neglijabil între rudarii şi patronii cu care aceştia

concurează.

Lipsa de profitabilitate îi impinge pe tineri, în mod inevitabil, să se orienteze către alte

domenii cerute pe piaţa locală a muncii, a cărei putere de absorbţie este mai ridicată pentru meserii

în construcţii, comerţ, şi chiar şi prelucrarea industrială a lemnului. În schimb, bătrânii rudari

manifestă o reticenţă marcată faţă de acest din urmă domeniu: dorinţa de a rămâne fideli tradiţiei

creează dificultăţi în adaptarea modului de producţie sau a obiectelor fabricate la cerinţele pieţei. În

cele mai multe dintre cazuri, aceştia produc o gamă puţin variată de produse (linguri, trocuţe), care

nu sunt printre cele mai căutate obiecte pe piaţă.

Lipsurile financiare ale consumatorilor de muzică lăutărească „pe viu” sunt în mare parte

responsabile pentru declinul lăutăriei. Este interesantă aici tendinţa ca serviciul oferit să fie

256

transformat în produs: lăutarii din Almaşu sunt uneori chemaţi de viitorii nuntaşi să-şi înregistreze

muzica pe un CD, pentru a evita costurile invitării lor la nunţi. Înlocuiţi de combina muzicală, ei

devin redundanţi, anacronici şi stingheri într-o lume în care relaţiile sociale se structurează mai

degrabă în jurul consumului de produse, decât al celui de evenimente semnificative. Iar interdicţia

preotului din Zmeu de a se mai cânta muzică la înmormântarea unei persoane tinere din

comunitatea romă pune capăt chiar şi acestei ocazii de manifestare a lăutarilor, din puţinele rămase.

Pentru ca generaţiile tinere să fie atrase către perpetuarea meşteşugului, este necesar, în mod

logic, să existe în primul rând o atractivitate economică şi încredinţarea că practicarea meşteşugului

este rentabilă. Ca să se asigure ca şi tinerii să practice argintăria, meşterii trebuie să le facă dovada

acestora că le este cu putinţă să trăiască din meseria asta, altfel ei se vor orienta în altă direcţie:

Mi-aş dori (ca tinerii să perpetueze meşteşugul, n.n.), dar acum e în funcţie şi de mine, că dacă eu nu îi fac dovada că din meseria asta care o practic, nu îi fac dovada că am progres economic, că poate să supravieţuiască, dacă eu nu-i fac dovada asta el cum să mai ia meşteşugul ăsta, copilul meu nu îl mai ia şi atunci se orientează cu altă direcţie (D.P., argintar, Bucureşti).

Depinde... dacă meseria dă randament o ţine în continuare, dacă nu…n-are cine…Nu e o regulă ca să stai obligat numai acolo. Şi părinţii sunt de acord că decât să munceşti din greu aici şi n-ai nici un viitor, n-ai unde te angaja, dispare în momentul în care n-ai vânzare că cine îţi mai cumpără, cine îţi mai face? Şi atunci copiii se duc. Cu ajutorul părinţilor, cu acordul lor (M.G., localnică, Flămânzi).

Însă multe din produsele meşteşugarilor nu se mai vând, această problematică regăsindu-se

transversal aproape la toate comunităţile incluse în cercetare.

Nu le trebuie, că n-are bani oamenii. Când eram noi mai tineri, mergeam, făceam cazane zi de zi (...) Nu se mai practică, că nu se mai dă bani la ea, nu mai sunt cereri... Dacă nu mai iese banu'! Mă duc acuma să iau 10 foi de cupru şi am 20 de cazane pentru cine? Se uită omul, da' nu are bani să ia, degeaba. La noi nu mai e nicio intenţie să mai facă şi să rămână cu marfa nedată şi să stea cu ea la poartă (R.T., căldărar, Craiova).

Inadecvarea modului de practicare a meşteşugului la condiţiile actuale ale pieţei, la dinamica

cererii şi ofertei, la presiunea concurenţei produselor mai accesibile sau devenite mai dezirabile

(vezi cazul oalelor minune, preferate vaselor tradiţional fabricate de ceaunari), conduce, pe baza

funcţionării legilor pieţei, la dispariţia activităţilor neprofitabile. Aceasta nu se realizează însă

257

deodată; apar mai întâi simptomele unei „îmbolnăviri” ale meşteşugului: scăderea numărului de

meşteşugari activi şi scăderea calităţii produselor semnalează astfel declinul interesului investit în

activitate:

E pe cale de dispariţie. Meseria o ştie multă lume din neamul nostru, nu oricine o face bine. Aştia de 20 – 30 (de ani, n.n.), aştia nu fac meseria cum fac eu (R.T., căldărar, Craiova).

Nu se va păstra (meşteşugul, n.n.). Datorită lipsei financiare, datorită lipsei unei pieţe de desfacere. S-au lăsat jumătate din ei (V.S., ceaunar, Pârâul Sec).

Aceste dificultăţi, precum şi lipsa de perspective profesionale şi economice generează

aspiraţii diferite pentru părinţi în ceea ce-i priveşte pe copii:

Am vrea totu i ca ai no tri copii s fac altceva, s - i deschid unş ş ă ă ă ş ă magazin, s câ tige ni te bani i a a s - i poat face o cas , oă ş ş ş ş ă ş ă ă gospod rie i s - i poat cre te copiii ă ş ă ş ă ş (P.R., c ld rar, Vere ti).ă ă ş

Normal, acum, sincer s v spun, mi-a dori s fac altceva (copiii, n.n.),ă ă ş ă ă pentru c în aceast meserie e exagerat de munc i ar fi bine altceva,ă ă ă ş dar, dac nu e condi ii...ă ţ (G.L., ceaunar, Toflea).

În cazul c r mid riei, dorin a me terilor ca genera iile tinere s preia me te ugul este multă ă ă ţ ş ţ ă ş ş

moderat de conota iile negative ale meseriei, legate de statutul social inferior asociat cu aceasta.ă ţ

C r midarii din Rose i, asociind c r mida cu mizeria, murd ria, î i doresc un nivel de educa ie maiă ă ţ ă ă ă ş ţ

ridicat pentru copiii lor, pentru ca ace tia s se îndrepte c tre alt profesie, deoarece atunci „ş ă ă ă E ti iş ş

mai v zut, i cu bani mai mul i, i mai curat.ă ş ţ ş ”219 În toate comunit ile de c r midari se reg se teăţ ă ă ă ş

ideea c se prefer ca tinerii s nu practice meseria ca surs principal de venit, ci ca mod de a- iă ă ă ă ă ş

procura un supliment „în timpul liber”, pentru c veniturile ob inute din c r mid rie nu suntă ţ ă ă ă

suficiente pentru asigurarea mijloacelor de trai ale familiei.

În multe cazuri se observ discontinuarea me te ugului de c tre genera iile tinere, lucruă ş ş ă ţ

sprijinit i facilitat de multe ori de c tre p rin i. Rudarii / c r midari din Pietri u explic :ş ă ă ţ ă ă ş ă

Păi eu ştiu ce însemnă să faci cărămidă şi nu mai pot să-mi chinui şi eu copilu' la rândul meu să facă cărămidă, să aibă şi el un trai mai decent...(...) Vă daţi seama că ne dorim doar ce e mai bun pentru copii... dacă nu o să-i placă şcoala ce are să facă? Eu nu vreau să-mi văd copilu' cum

219 R.V., cărămidar, Roseţi.

258

eram noi...220

Uneori, părinţii fac sacrificii însemnate pentru a-şi întreţine copiii în sistemul de învăţământ,

tocmai din dorinţa ca ai lor copii să beneficieze de un viitor mai bun:

Da, noi am zis că fata noastră să meargă la şcoală. Am ţinut tare la asta, că altfel nu se putea. Că ştiţi cum am ţinut-o în şcoală? Făceam nuci221

toată iarna, că şi-acum îmi aduc aminte. Nu mai puteam, mă durea mâinile de plângeam, plângeam şi făceam nuci, aşa toată iarna, plângeam şi făceam nuci (M.C., cărămidăreasă, Vipereşti).

Lipsa profitabilit ii me te ugului, dificult ile de ordin practic, neputin a de a face faăţ ş ş ăţ ţ ţă produselor concurente i de a se adapta la economia de pia , îmbinate cu perspectiva sumbrş ţă ă asupra viitorului, i-au f cut pe mul i me te ugari s renun e la practicarea meseriei. ă ţ ş ş ă ţ

6.2. Strategii de adaptare

„Ne mai furăm modelele unii de la alţii”

„Şi dacă nu o să mai fie cu caii, o să facem alte treburi, facem cruci la morţi, facem porţi... Nu

stăm degeaba”

Cu toate acestea, se profileaz în multe cazuri embrioni ai unor transform ri aleă ă

me te ugurilor, încerc ri de adaptare i inovare soldate cu mai mult sau mai pu in succes.ş ş ă ş ţ

Strategiile sunt multiple i reies transversal aproape în privin a tuturor me te ugurilor. Dinş ţ ş ş

cercetarea de teren am desprins o tipologie a încerc rilor de adaptare i revalorizare aă ş

me te ugurilor, din care fac parte strategii de reprofilare, diversificare a activit ilor lucrative,ş ş ăţ

inovare în fabricarea mai multor produse ori în modificarea produselor în sine, precum i alteş

m suri i ini iative pornite fie din interior, fie din exterior. În cele ce urmeaz vom schi a acesteă ş ţ ă ţ

strategii de adaptare, pentru a eviden ia câteva puncte de pornire pe care s-ar putea sprijini oţ

interven ie de revalorizare a me te ugurilor rome.ţ ş ş

6.2.1. Reprofilare

220 Interviu de grup, Pietrişu.221 Activitate ce constă în a sparge / decoji nuci în scopul comercializării.

259

Dacă la un moment dat oferta de locuri de muncă dar şi posibilităţile de venit din alte

ocupaţii ar creşte, e foarte posibil ca cei mai mulţi, tineri sau mai în vârstă, să îmbrăţişeze chiar şi

reconversia profesională, adică renunţarea la meşteşugurile transmise pe filiera comunităţii. Un

indiciu în acest sens este faptul că veniturile obţinute din migraţia la muncă în străinătate (care

presupune deja o reconversie), actualmente cea mai bună sursă de venit pentru majoritatea

locuitorilor din Flămânzi, nu sunt orientate către dezvoltarea atelierelor, extinderea pieţei de

desfacere sau spre înscrierea în legalitate a acestor activităţi tradiţionale. Astfel, resursele financiare

primite de către unii meşteşugari de la copiii plecaţi la muncă în străinătate le-a permis unora dintre

ei transformarea atelierelor de fierărie în service-uri auto. Aşa se face că am întâlnit aici fierari care

au înlocuit nicovala şi ciocanul cu anvelope pentru autoturisme, iar cuptorul în care se topea fierul a

fost înlocuit cu echipament pentru spălatul maşinilor.

Şi meşteşugul fierarilor din Curcani a trecut printr-un proces de reprofilare, dar în acest caz

reprofilarea s-a petrecut oarecum în interiorul ocupaţiei iniţiale: întreg procesul de realizare a unei

potcoave – cererea cea mai semnificativă din partea comunităţii – este redus la potcovirea calului,

practic din meşteşugul de fierar rămânând doar ocupaţia de potcovar.

Astfel, dacă în unul dintre cazuri activităţile lucrative s-au extins în exteriorul meşteşugului,

în celălalt caz asistăm la o mişcare de apărare, de introvertire în cadrul meşteşugului, de reducere a

acestuia pentru a exploata aproape în exclusivitate una din nişele care încă aduc ceva profit. În acest

din urmă caz, reprofilarea nu maschează decât neputinţa de a identifica nişe mai profitabile care să

permită extinderea meşteşugului, asemănându-se mai degrabă cu o mişcare de implozie decât una

de expansiune. Reprofilarea de la fabricarea potcoavelor şi a altor produse de fierărie la potcovirea

cailor nu poate fi considerată sustenabilă, mai ales în lumina automatizării iminente a muncilor

agricole, care va reduce folosirea cailor şi prin urmare cererea adresată fierarilor potcovari.

6.2.2. Diversificarea ocupaţiilor

În Fizeşu Gherlii, pe lângă o serie de meşteşuguri tradiţionale care momentan nu se mai

practică – lăutaria, cărămidăria, siteritul – există câteva care încă se practică, dar practicanţii lor

sunt tot mai puţini: potcovar, fierar, împletitor de nuiele – câte o persoană – şi 8-10 tinichighii.

În afară de potcovar, care poate să trăiască foarte bine din practicarea meseriei (fiind

singurul din comunitate, poate câştiga lunar între 2.000 şi 3.000 lei), ceilalţi, nuielarul şi tinichigiii,

trebuie să realizeze şi munci necalificate pentru a se putea întreţine: să aducă lemne din pădure, să

260

sape şanţuri, să ajute la cules porumb, să culeagă cătină, porumbele.

Şi unii fierari din Flămânzi şi-au diversificat aria ocupaţională, practicând şi alte

meşteşuguri în acelaşi timp – împletitul nuielelor, lăutăria – pentru a-şi spori posibilităţile de câştig.

La fel şi în Crăciuneşti: meseriile tradiţionale ale gaborilor de aici sunt legate de prelucrarea

tablei şi a cuprului, meseria de bază fiind aici cea de căldărar, iar cea de tinichigiu reprezentând un

fel de „a doua specializare”. Cel considerat „cel mai meseriaş” dintre căldărari, un meşter trecut de

60 de ani, are ca ocupaţie actuală de bază comerţul, a învăţat şi mai practică ocazional meseria de

argintar, având şi un mic atelier unde face inele. De asemenea, cunoaşte meseria de căldărar, dar o

practică tot ocazional, dacă are comenzi.

Şi ceaunarii din Moţca au o arie ocupaţională largă. Numărul celor care practică prelucrarea

metalelor prin turnare, prin metode tradiţionale (toate operaţiunile fiind executate manual) este în

continuă scădere, meşterii reprofilându-se spre metode moderne: sudură inox sau cu electrod

normal.

În aceeaşi situaţie se regăsesc şi ceaunarii din Toflea: pe lângă ceaune, ei produc şi obiecte

de fierărie sau realizează comerţ cu obiecte care nu intră în sfera produselor tradiţionale: haine,

încălţăminte, obiecte decorative. Oamenii sunt dispuşi să realizeze diferite activităţi pentru a asigura

bunăstarea sau simpla supravieţuire a familiilor lor: unii s-au orientat către tâmplărie, construcţii sau

amenajări interioare – montează uşi, ferestre, aplică faianţă sau parchet, repară sau spală maşini. Ei

sunt dispuşi să îşi ofere serviciile atâta timp cât li se oferă un loc de muncă şi un venit stabil.

- Şi tâmplărie mai facem. Să facem mobilă, să facem altceva. - Păi şi, de exemplu, dacă se deschide aicea în Toflea o mare fabrică şi vă angajează pe toţi... vă duceţi?- Da, normal că ne ducem- Şi vă lăsaţi meşteşugul deoparte?- Dacă ne convine...- Putem să facem şi altceva... mergem la muncă la servici, muncim, venim acasă.222

- Clienţii cum sunt?- Nu contează. - Tineretul ia acum. - Bunicul sau mama sau tata au crescut cu ceaunele noastre şi face mămăliguţa bună sau sarmale… - Şi bărbaţii şi femeile cumpără.

222 Interviu de grup, ceaunari, Toflea.

261

- Mai mult femeile.- Ce-au nevoie în casă. - Dvs. dacă vă măritaţi o să aveţi nevoie de vase. La început toată lumea trebuie să-şi cumpere lingură, farfurie, să fii gospodar, să ai. Dacă trebuie să faceţi o mămăligă, în ce faceţi? Nu trebuie să cumpăraţi un ceaun?223

Şi eu, de exemplu, dacă merg într-un oraş şi văd un lucru, dacă îmi place şi îmi dau silinţa şi sunt nevoit să o fac, o fac. Asta depinde de la om la om, sunt alţii care nu se pricep, alţii care se pricep (T.T., fost fierar, actualmente comerciant).

Din paragrafele de mai sus se desprinde strategia de ocupare a unor nişe economice din afara

ariei de desfăşurare a meşteşugurilor iniţiale, asemănătoare unui „bricolaj” ocupaţional. Îmbinarea

diverselor arii ocupaţionale reprezintă în acelaşi timp o strategie de supravieţuire, dar şi una de

asigurare a unei plase de siguranţă, în cazul în care una dintre ocupaţii ar înceta să fie profitabilă.

Faptul că se merge pe diversificare în loc de specializare ocupaţională este semnificativ, deoarece

meşterii care se ocupă şi de activităţi în afara sferei meşteşugului tradiţional ar putea opune

rezistenţă ideii de a-şi investi tot timpul în revigorarea meseriei iniţiale. Diversificarea reprezintă

totodată distribuirea riscului pe mai multe arii ocupaţionale, iar odată ce această strategie şi-a

dovedit utilitatea este posibil ca meşterii să fie reticenţi la ideea de a renunţa la aceste strategii

economice pentru a se concentra asupra unui singur domeniu.

6.2.3. Inovare

a) Cantitativă (mai multe feluri de obiecte)

O parte din fierarii din Flămânzi s-au „recalificat” fără a fi nevoie de cursuri speciale în

acest sens: dacă populaţia nu mai creşte animale atunci cu siguranţă are nevoie de garduri şi porţi la

gospodării, aşa că fierarii au început să confecţioneze grilaje din metal, porţi, garduri şi tot ce este

necesar în construcţii din material feros. La fel şi fierarii din Ostroveni, care produc mai des porţi şi

garduri decât căruţe, cele dintâi fiind mai rentabile şi mai solicitate.

Păi dar, nu mai sunt animale, că le duc la abatoare, la astea… şi dacă nu o să mai fie cu caii, o să facem alte treburi, facem cruci la morţi, facem porţi... nu stăm degeaba, oricum trebuie să facem ceva. Vine primăvara, trebuie de toate, trebuie una, alta, verdeaţă... mai facem şi piaţă… (G.P., fierar, Flămânzi)

223 Idem.

262

Ceaunarii din Moţca şi-au lărgit şi ei gama de produse; se delimitează astfel două segmente:

piaţa produselor tradiţionale şi cea a produselor moderne. Aceasta din urmă cuprinde feronerie,

porţi, garduri, balustrade etc. şi a apărut după anul 1990, înregistrând o creştere continuă, accentuată

de creşterea sectorului construcţiilor din anii 2000. Produsele tradiţionale, pe de altă parte, rămân

frecvent nevândute în urma deplasărilor la târguri şi pieţe.

Sitarii din Mărtineşti îşi diversifică şi ei produsele, în ideea că o ofertă amplă va atrage un

număr mai mare de cumpărători. Unii meşteri sitari au început să confecţioneze alte produse,

destinate, în principal, tot gospodăriilor ţărăneşti: căciuli, tipsii pentru pâine. Unele produse sunt

confecţionate de ei înşişi, altele sunt cumpărate de la alţi negustori, în vederea diversificării

produselor de pe tarabă, şi revândute cu o margine de profit destul de redusă. Importantă este

atragerea clientului şi vânzarea oricărui obiect.

Căci dacă n-ai vandut o sită ai vândut o icoană. N-ai vândut o icoană, ai vândut un ciur (A.I., sitar, Mărtineşti).

b) Calitativă (altfel)

Capacitatea de inovare calitativă trebuie relaţionată pe de-o parte cu disponibilitatea de

adaptare la cererea specifică şi, pe de altă parte, cu un tip de receptivitate la nou manifestată din

proprie iniţiativă. Cazuri de adaptare la cererea specifică se găsesc, cum e şi firesc, în toate

meşteşugurile studiate.

Ceaunarii din Pârâul Sec îşi vând produsele la târgul din localitate şi la cele din judeţ, mai

ales din localităţile aflate pe Valea Tazlăului şi în apropierea Comăneştiului, la distanţe de până în

20 km, dar şi în alte judeţe (Olt, Suceava, Iaşi, Botoşani). Aşa ştiu de pildă că în Oltenia se solicită

un anumit tip de ceaune, şi anume cele „cu urechi drepte”224. Astfel, ei şi-au adaptat produsele la

această cerinţă estetică şi reuşesc mai bine să-şi vândă ceaunele în zona amintită.

O adaptare nu doar la noutatea cererii, ci şi la noutatea mijloacelor tehnice o semnalăm la

fierarii din Ostroveni: în cazul în care modelul dorit de client este diferit de produsele lor uzuale,

fierarii merg să vadă modelul nou, îl fotografiază şi apoi îl reproduc:

Când vine la mine că vrea să facă o pereche de porţi ca ale lu’ cutare,

224 V.S., ceaunar, Pârâul Sec.

263

mă duc cu el, le văd, le filmez cu telefonu’ şi le fac colea-şa (C. G., fierar, Ostroveni).

Pe de altă parte, inovarea calitativă documentează indirect o viziune dinamică asupra

continuităţii meşteşugului, în perpetuă schimbare, într-o cursă a inovării continue:

Da dacă văd eu ceva deosebit mai mă întorc odată pe acelaşi loc şi pe urmă ţi-a intrat imaginea şi când vii acasă p-ormă nu mai faci că înseamnă că l-ai copiat..., faci şi mai, că ce-ai făcut astăzi mâine tre să faci şi mai (B.V., fierar, Ostroveni).

De altfel, în fierărie se produc inovaţii de decenii bune, ca urmare a apariţiei unor noi unelte:

de la ascuţitul obiectelor cu pila s-a trecut la polizorul manual, şi apoi la polizorul electric; aparatul

de sudură a înlocuit „fierberea” etc.:

Într-un timp fierbeam fierul, îl băgam în foc. Fierul îl bagi în foc până se înroşeşte şi îl puneam aşa [două bucăţi una peste alta], îl făceam subţirel aici şi aici [la vârf] şi îl puneam aşa îl băgam în foc până săreau scântei ca la artificii. Dacă vine careva şi vrea aşa îl fac (G.C., 60 ani, fierar, Vermeşti).

Pe lângă observaţia elementară că inovaţia nu e specifică prezentului şi că ea a însoţit

dintotdeauna meşteşugurile, se desprinde din intervenţia de mai sus sugestia unei etnografii a

modurilor de producţie din trecut, rămasă mai ales în memoria orală225. Inovaţii faţă de tehnicile din

trecut relatează şi argintarii, făcute în spiritul eficientizării muncii:

Să vă dau un exemplu: bunicul meu înainte când era el tânăr avea să zic o metodă mai rudimentară de a executa unele lucrări, lucra cu cărbuni, mangan şi alte obiecte, repara; între timp au mai apărut îmbunătăţiri şi generaţia asta mai tânără şi-au creat diferite dispozitive cât de cât mai moderne ca să îşi lesnească lucrările şi să meargă mai rapid, să poată să satisfacă un număr mai mare de clientelă (R.I., argintar, Bucureşti).

Hămurarii din Dobric şi-au inovat produsele prin utilizarea unor accesorii pentru a crea un

design care să atragă cumpărătorul, dar şi care să ţină pasul cu ceea ce înseamnă modernitate pentru

producător. Aceste inovaţii pot avea ca finalitate producerea unor hamuri care să fie ,,de paradă”, şi

nu destinate muncii câmpului. Inovatoare sunt însă acele procedee care transformă aspectul

şoricului de porc sau şpaltul în textura şi imaginea pe care o are pielea.225 O etnografie destul de amplă a meşteşugurilor tradiţionale rome se găseşte pe site-ul

http://www.amarerromentza.org/rromanipen_6.html, accesat în februarie 2011.

264


În cazul lăutarilor din Almaşu, adaptarea la cerinţele pieţei îmbracă mai multe tipuri de

rigori: pe de-o parte există componenta lingvistică, romii almăşeni fiind vorbitori de română,

romani şi maghiară; pe de altă parte, şi componenta melodică are de satisfăcut mai multe

sensibilităţi, piesele fiind o combinaţie folclorică între muzica romă, maghiară şi românească.

Televiziunea înlesneşte adoptarea unor melodii din repertoriul unguresc, fiind astfel folosită ca

mijloc de diversificare a „produselor” oferite de lăutari.

Astfel, este reprezentativă pentru lăutari diversitatea repertoriului lor şi flexibilitatea în a se

adapta la cerinţele publicului. Pentru a mulţumi participanţii la diferitele evenimente festive la care

cântă, lăutarii spun că pot interpreta de la două sute până la câteva mii de melodii; de exemplu, dacă

la o nuntă sunt maghiari şi se cere să se cânte piese maghiare, lăutarul trebuie să ştie şi să aibă în

repertoriul său astfel de piese.

În afară de abilitatea de-a satisface gusturi şi sensibilităţi, lăutăria mai presupune, prin natura

ei, încă un tip de adaptare: sesizarea şi amplificarea stărilor auditoriului pe parcursul interpretării.

Cântăm tehnic, mai înflorită, mai dulce, o îndulcim să-i placă omului mai mult (G.N., lăutar, Almaşu).

În fine, ca o măsură în plus de adaptare la cerinţele pieţei – de data aceasta una de formă, nu

de conţinut, ca cele de până acum – este faptul că, deşi concurenţa „lumii de plastic” e unul dintre

factorii care le-au perturbat economia meşteşugului, lăutarii din Almaşu au înregistrat un CD cu

muzica lor.

Lăutarii din Zece Prăjini, sat din care au plecat câteva fanfare celebre, sunt un posibil model

de adaptare reuşită la schimbările economice din ultimele decenii. Ei declară că în prezent cântă

muzica pe care le-o solicită piaţa, de la muzică populară, muzică de fanfară, muzică uşoară, până la

manele, cu excepţia pieselor din repertoriul muzicii clasice, care „nu nu, astea nu merg cu

fanfare”.226

Dacă până acum câteva zeci de ani, la baza melodiilor interpretate de lăutari stăteau piesele

vechi, învăţate de la părinţi, de la care se construiau variaţiuni, odată cu schimbarea profilului

cererii de muzică şi cu orientarea mai profesionistă către piaţă, lăutarii învaţă şi cântă melodiile

„care se cer acum”, fie de la alţii care le cunosc, fie, în cazul fanfarelor mai cunoscute din sat, care

fac turnee în străinătate, de pe CD-uri aduse de impresarul lor, împreună cu care stabilesc

repertoriul fiecărui concert. Confirmarea senină, poate chiar puţin apăsată („chiar băieţii noştri”,

226 R.I., lăutar, Zece Prăjini.

265

„cum să nu”), a faptului că una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate fanfare interpretează

manele se explică prin prestigiul dobândit de lăutarii de aici, cu turnee în ţară şi în străinătate, de pe

poziţia căruia îşi pot asuma deopotrivă adaptarea la gustul publicului şi sfidarea unei părţi a opiniei

publice româneşti despre manele.227

Modelul de succes de la Zece Prăjini se datorează însă în mare parte unui eveniment fortuit,

şi anume descoperirea muzicanţilor de aici de către cei doi impresari germani care se ocupă şi în

prezent de organizarea activităţii fanfarei: turnee de concerte în străinătate, producerea şi lansarea

de CD-uri atât pe piaţa internă, dar mai ales externă.

Căciularii din Iara, ale căror vânzări, cum s-a văzut în capitolul patru, se resimt puternic de

pe urma faptului că grupul-ţintă clientelar este unul redus numeric şi sărăcit, ţăranii şi pensionarii,

încearcă să-şi adapteze produsele aşa încât să câştige / consolideze un segment de piaţă urban. Deşi

modelele nu s-au schimbat prea mult în cursul timpului, de noutate este adăugarea cozorocului,

considerat de actualitate la oraş:

Pentru orăşeni, să zic acuma, se face altfel, cosoroacele astea şi se fac «corimaş»228” (F.O., căciular, Iara).

Tot de dată recentă este şi introducerea maşinii de cusut în producţia de căciuli, sau a

cromului, cu care căciula e tratată pentru a nu fi atacată de molii, ceea ce-i garantează un uz

îndelungat.

Boldenii (florarii) au forme mai complexe de adaptare la condiţiile pieţei, date fiind mizele

mari ale comerţului lor, iar una dintre ele este inovarea calitativă. Cât de surprinzător ar fi, există

tendinţe şi schimbări de modă şi la flori, şi mai ales la buchete şi la aranjamentele florale (cu

schimbările de rigoare în ambalajele şi panglicile folosite, cumpărate tot din piaţa angro, de la

vânzători specializaţi).

- S-au mai schimbat modelele de acum câţiva ani?- S-au schimbat... Era, din asta, evantai... evantai pui celofanu’ pe un colţ şi deasupra pui alt celofan. Şi clasic e-nchis.- Cu totul.- Cu totul, pui o folie jos, pui florile, aranjamentul şi o-ntorci, şi apoi o capsezi cu totul. Aia era clasic.

227 Despre acest aspect am discutat mai pe larg în capitolul precedent, în cadrul discuţiei asupra proceselor de construire a „autenticităţii”.

228 În limba romani, bordură.

266

- Asta era mai demult.- Da, era pe vremuri. Sau mai era punea o pungă şi pleca cu ea. Acuma s-a schimbat cu plase... cu drăcii multe (P.A., boldeancă, Bucureşti).

În fine, cărămidarii din Curcani, sceptici cu privire la posibilităţile de continuitate a

meşteşugului, ca urmare a restrângerii pieţei şi a apariţiei materialelor de construcţie mai eficiente,

exprimă un soi de „grad zero” al disponibilităţii de adaptare, afirmând că ar face orice tip de

cărămidă dacă ar exista posibilitatea unui câştig. De altfel, unii dintre ei şi-au exprimat dorinţa de a

învăţa procedee şi tehnici noi de producţie pentru a fabrica inclusiv cărămizile „cu găuri”229 folosite

în prezent în construcţii.

O excepţie semnificativă o reprezintă rudarii, care, deşi de regulă la nivel discursiv resping

inovaţiile, motivând conservarea tradiţiilor, adică reificându-şi identitatea, în practică şi-au adaptat

şi ei în oarecare măsură produsele la cerinţele pieţei, creând, de exemplu, tăvile compartimentate

pentru mămăligă şi smântână (solicitate, se pare, de unele restaurante – probabil cele cu aşa-zis

„specific folcloric”).

Nu, modelele astea sunt şi pe astea le respectăm. Nu facem orice din lemn, lemnul are viaţa lui şi cei care îl lucrează ştiu asta. Ce am învăţat de la moşii noştri asta facem (I.L., rudar, Băbeni).

Noi păstrăm tradiţia veche, nu facem altceva (F.N., rudar, Băbeni).

Pe de altă parte:

Facem şi obiecte decorative, şi găvane... ce se caută... Cei mai batrâni fac trocuţe, linguri, dar astea nu prea se mai dau (D.N., rudar, Băbeni).

Noi facem şi alte modele dacă vine clientul şi cere. Şi dacă nu putem să facem îi recomandăm pe altcineva care face. De exemplu, mai sunt şi piese care se fac la strungul de lemn. Noi aici nu avem, dar se fac uşor la el şi mai multe modele (V.L., rudar, Băbeni).

Am fost acuma la un târg şi era unu’ şi i-a zis că piesele lui sunt kitsch-uri, nu ştiu cum le-a zis... Ce, bă, ai venit cu kitsch-uri din astea aici?! Ziceau că sunt luate din China, de nu ştiu unde, ziceau că e marfă de China... (N.D., rudar, Băbeni)

Fiind o comunitate întrucâtva mai închisă influenţelor externe, rudarii declară că se inspiră

totuşi unii de la alţii – un simptom al modului autarhic în care-şi privesc meşteşugul, care face ca

inovaţia să fie mai acceptabilă sub forma împrumutării modelelor de la unul la altul:

229 Cărămida Porotherm.

267

Ne mai furăm modelele unii de la alţii. De exemplu, cum sunt ăştia din zona Moldovei, din Piatra Neamţ, lucrează şi ei frumos în lemn. Noi furăm de la ei, ei de la noi (D.N., rudar, Băbeni).

6.2.4. Investiţii, măsuri

a) Măsuri iniţiate de către meşteşugari

Rămaşi fără clientul principal, CAP-ul, din perioada comunistă, împletitorii din Călui au

încercat asocierea formală ca măsură de adaptare la schimbările radicale cu care s-au confruntat

după căderea regimului, dar aceasta n-a putut să rezolve disoluţia pieţei de desfacere.

- Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, cum terminarăm cu Ceauşescu am rămas cu CAP-urile şi am făcut un act de asociaţie. Şi am mers cu asociaţia asta un timp oarecare…- Un timp foarte scurt. - Şi dup-aia iar s-a reîntors şi iar am terminat şi cu asociaţia şi am terminat şi am rămas noi... - Deci în primul rând nu a mai mers că nu am mai avut desfacere. Deci au pierdut ăi mari comenzile, am pierdut şi noi. De exemplu, şnurul. Noi îl vindeam că materie primă! Ăia îl prelucrau şi îl vindeau la chinezi, pe unde îl vindeau. (…) O vindeam la altcineva pentru că acolo e mult mai complexă treaba. Deci ăia au fabrică de mobilă, fac cadrele, deci face tot cadrul la un scaun şi face şezutul din papură (interviu de grup, împletitori, Călui).

Dintre clienţii solizi de altădată, proprietarii sau administratorii de sere, puţini sunt cei ce

(mai) ştiu despre Călui şi despre rogojinile de aici. O şansă neaşteptată de resuscitare, fie şi la

dimensiuni reduse, a meşteşugului a reprezentat-o cererea exprimată într-o vreme de terase, baruri şi

unităţi hoteliere nou-apărute sau reamenajate.

La lăutarii din Zmeu, o măsură proprie de adaptare la diminuarea cererii este performarea în

grupuri mai restrânse, nu cu întreaga fanfară, ceea ce ar presupune costuri mari, ci câte doi-trei sau

chiar individual:

Nu neapărat să luam trupa, formaţia, ştiţi, eu, el... şi doi membri sunt din altă fanfară... Suntem în sat aici, de ce să îl mai chem pe băiatu' care e cu basu' de la Ciocârlia, la Roman, haide vino că tre să mergem... Nu (G.M., lăutar, Zece Prăjini).

Eu singur cânt la trompetă şi mă duc eu singur la petrecere ceva... deci ca individ, mă duc singur (P.T., lăutar, Zece Prăjini).

268

Eu, de exemplu am trupă, eu sunt în fanfara Ciorcârlia... Şi acuma pe 18 plec în Anglia la un prieten şi am concert... Nu mă duc cu numele de trupă... El e prietenu’ meu. Şi m-a invitat să cânt... O nuntă, daca e ceva să mă duc la o nuntă. Uite sâmbăta care vine acu am o cumetrie la Negreşti, mă duc (F.G., lăutar, Zece Prăjini).

De altfel, fanfara poate servi drept model în mic de cooperare în cadrul breslei, fiind

capabilă să îndeplinească o serie de funcţii sindicale, nemaivorbind de cele organizatorice. Dar

pentru lărgirea pieţei de distribuţie sau popularizarea muzicii este nevoie de altfel de instituţii, care

să îndeplinească inclusiv funcţiile de promovare şi distribuire.

Boldenii au făcut câţiva paşi importanţi în direcţia perpetuării meşteşugului şi a adaptării lui

la condiţiile actuale, prin înfiinţarea Asociaţiei Florarilor din România, despre care am discutat mai

pe larg în capitolul 3. Pe lângă funcţia de reprezentare a intereselor florarilor în faţa instituţiilor

relevante, asociaţia îndeplineşte şi rolul de promotor al meseriei, prin evenimentele publice pe care

le organizează.

b) Măsuri iniţiate din exterior

„Ţara noastră nu mai… au probleme mari, până la noi să ajungă cu muzica şi cu cultura e

greu. Şi noi atunci pe cont propriu trebuie să găsim undeva ca să putem trăi. Altceva nu.

Dacă ar fi cineva care să se ocupe de noi să facem un taraf, să fim plătiţi cred că n-aş pleca

în Italia.”

Partida Romilor din Ostroveni avea în plan achiziţionarea pentru comunitate a unei prese de

cărămidă, pentru a obţine un produs mai rezistent şi obţinut în mod mai eficient – cu alte cuvinte,

mai competitiv, meşteşugul cărămidarilor fiind, cum am văzut în capitolul patru, pus în umbră de

materialele de construcţii obţinute industrial:

Ne-a promis că ne bagă o presă, pământ avem şi de presă de cărămidă, în zona asta se găseşte pământ. Şi o să angajăm vreo 30-40 de oameni, aşa spune preşedintele din Partida Romilor. (...) Dacă avem o fabrică de cărămidă s-ar duce vestea (B.G., cărămidar, lider informal romi).

Optimismul interlocutorului se justifică şi prin faptul că investiţia tehnică se conjugă cu

269

avantajul de-a deţine o resursă naturală „verificată”:

La noi, avem un teren acilea în vale al primăriei, care se lucrează pământ argilos. S-a lucrat acilea de 50-70 de ani cărămidă la noi (B.G., cărămidar, lider informal romi)

În Almaşu, liderul comunităţii şi-a asumat rolul de antreprenor etnic. Astfel, prin intermediul

fundaţiei sale, Wassdas, liderul a strâns 50 de lăutari localnici într-o formaţie (Rom Podrom) cu care

a pus în scenă piese ale folclorului rom. Fundaţia încurajase chiar şi realizarea de costume, aducând

în comunitate materiale înflorate. Dar, cum în prezent comenzile lipsesc, formaţia nu mai e prea

activă, iar costumele se mai arată doar când trupa participă la festivaluri şi concursuri.

Aceste strategii reprezint tot atâtea piste pentru posibila i dorita reconfigurare aă ş

me te ugurilor, pentru ca acestea s r spund mai bine provoc rilor pe care le reprezintş ş ă ă ă ă ă dificult ile actuale. „Lumini a de la cap tul tunelului” se întrevede uneori în mod explicit, alteoriăţ ţ ă

doar virtual, poten ial. ţ

Unii me teri exprim optimism în privin a viitorului me te ugului pe care-l practic ,ş ă ţ ş ş ă

împreun cu certitudinea c meseria va continua, alimentat de cererea perceput ca peren :ă ă ă ă ă

Un cal trebuie potcovit, o pr itoare trebuie s fie, o lopat trebuie s oăş ă ă ă aib omul lâng cas , o furc … nu are cum s se piard me te ugulă ă ă ă ă ă ş ş (V.N., fierar, Mo ca).ţ

Va mai fi nevoie de cazane i peste 50 de ani, românul ş n-o s se lase deă b ut uic (...), nu r mâne Ardealul f r palincă ţ ă ă ă ă ă (M.S., c ld rar, Ciurea).ă ă

6.3. Necesitatea unui sprijin din exterior

„Noi trebuie s fim ă ajuta iţ de cineva, dar n-are cine s se ocupe de noi c ia care suntă ă ă

miliardari, ia sunt cu treaba lor.ă ”

Se desprinde din discursurile me terilor leitmotivul neajutor rii lor, poate uneori i generatş ă ş

de a tept rile responden ilor fa de eventualele beneficii pe care participarea lor la cercetare le-arş ă ţ ţă

putea aduce. Con tientizând acest neajuns metodologic, vom încerca în cele ce urmeaz sş ă ă sintetiz m nu numai nevoile resim ite de me te ugari, ci i propunerile concrete formulate deă ţ ş ş ş

ace tia cu privire la modalit ile în care un sprijin exterior le-ar fi benefic.ş ăţ

Trebuie spus mai întâi de toate c multe din a tept rile me te ugarilor în privin a unuiă ş ă ş ş ţ

sprijin din exterior sunt corelate cu viziunea pe care ace tia o p streaz despre traiectoria lorş ă ă

270

economic dinainte de anii ă '90. Nostalgia pentru perioada economiei centralizate reiese explicit din

discursuri. Chiar dac viziunea lor despre acest „trecut glorios” al me te ugului poate fi u oră ş ş ş

distorsionat de lentilele fumurii ale declinului meseriei, chiar i epurat de romantismul uneiă ş ă

„epoci de aur”, percep ia lor despre trecutul me te ugului îi proiecteaz înspre o imagine în oglindţ ş ş ă ă a elementelor de succes din activitatea lor.

Uneori, singura modalitate de supravie uire perceput de c tre me te ugari se muleaz peţ ă ă ş ş ă

formele de organizare a activit ii lor economice dinainte de trecerea la economia de pia . Deăţ ţă

pild , pentru l utarii din Alma u, să ă ş ingura modalitate de supravie uire ar fi înfiin area unui ansambluţ ţ

tradi ional de muzic , cu sus inere de la Ministerul Culturii, pe modelul ansamblurilor folclorice aleţ ă ţ

caselor de cultur or ene ti.ă ăş ş

Mai departe, solu iile decurg din problemele pe care me terii le întâmpin : dac lipsa uneiţ ş ă ă

pie e de desfacere pentru produsele lor este una din barierele cele mai semnificative în caleaţ

dezvolt rii me te ugului, sprijinul din exterior s-ar putea materializa prin crearea unor mecanismeă ş ş

generatoare de comenzi. Cererea pentru produsele me te ugarilor ar trebui s fie cel pu in regulat ,ş ş ă ţ ă

dac nu i substan ial , i ar trebui, în viziunea me terilor, s existe un fel de sistem-umbrel careă ş ţ ă ş ş ă ă

fie s trimit clien ii c tre produc tori, fie s centralizeze produc ia pentru a o distribui mai departe. ă ă ţ ă ă ă ţ

Pentru ceaunarii din Toflea, cea mai mare problem o reprezint precaritatea pie ei deă ă ţ

desfacere; solu ia, dup p rerea lor, este interven ia exterioar , care s strâng mai mul i me teri,ţ ă ă ţ ă ă ă ţ ş

chiar i cu specializ ri diferite, s le procure materia prim i s le asigure vânzarea. Astfel,ş ă ă ă ş ă

ceaunarii din Toflea sunt de p rere c uă ă n sistem centralizat de comenzi i-ar impulsiona să producă

mai multe ceaune şi obiecte de fierărie. Multe din costuri sunt greu recuperabile deoarece includ

transportul, combustibil şi timp. Dacă ar fi implementat un sistem de distribuţie a produselor, aceste

costuri s-ar reduce substanţial:

Şi dacă aduceţi comenzile… Tu ce faci? Ceaune. Ăla ce face? Sudari de structură, burghie. Noi mai facem şi scoabe. Putem face şi uluci dacă ne aduce material. Noi n-avem nici bani să aducem materiale, ce trebuie. Noi trebuie să fim ajutaţi de cineva, dar n-are cine să se ocupe de noi că ăia care sunt miliardari, ăia sunt cu treaba lor. (...) Noi lucrăm, dar nu e nimeni care se ocupă de noi. Să ne băgăm la magazine ca acum ăştia care au depozitele mari… Să fie şi ale noastre în magazine cum sunt chinezăriile (...) Una e când lucrezi grupa mare i una e când lucreziş câteva scule, sau individual (...) Da, sigur, s nu mai umbl m noi pe laă ă târguri... Noi le-am f cut i le pred m acolo, le trimitem unde e cerină ş ă ţă (R.T., ceaunar, Toflea).

În condiţii de refuncţionalizare a meşteşugului, chiar şi unii dintre cei reprofilaţi se arată

271

dispuşi – ba chiar înclinaţi – să revină la el:

Să zicem că pentru mine ar fi să practic meseria tradiţională. Ştiţi de ce? Pentru că pentru mine ar însemna să stau lângă familia mea, lângă copii, să lucrez... să am un atelier, iar comerţul cu [complexul] „Europa” presupune să merg în diferite oraşe să merg şi să stau zile şi luni întregi (T.T., fost fierar, actualmente muzicant în corul bisericii şi comerciant, Toflea).

Cărămidarii din Vipereşti pun accentul pe aceeaşi necesitate de a beneficia de un sistem

centralizat de intermediere a vânzărilor, însă evidenţiază în aceeaşi măsură necesitatea

subvenţionării anumitor etape ale procesului de producţie, căci despre injectarea unor fonduri în

chip de investiţii nu poate fi vorba atunci când se vizează finanţarea lemnelor pentru arderea

cărămizilor, sau a foliilor de plastic pentru protejarea împotriva umidităţii:

Domnişoară, vă spun ceva: facem cărămidă? Facem! Important e unde-o vindem. Dacă ne cătaţi dumneavoastră beneficiar, da. Comuna Vipereşti are şaptezeci de mii de cărămidă. Anunţă pe internetul ăla acolo, aşa, anunţă şi vine-ncoace. Ne înţelegem la preţ şi vindem. Dumneavoastră ne ajutaţi cu celofan, cu scândură... (P.D., cărămidar, Vipereşti).

Este interesantă distincţia între subvenţie şi investiţie din punct de vedere al percepţiei

asupra mecanismelor financiare de sprijin al activităţii economice. Obişnuiţi cu pârghiile economiei

centralizate, mulţi meşteşugari subliniază beneficiile pe care le-ar aduce subvenţionarea procesului

de producţie, neconştientizând că de fapt, pentru sustenabilitatea activităţii economice ar trebui să

existe schimbări structurale şi investiţii care să aducă un profit pe termen mediu şi lung. Se

desprinde astfel un tipar mental dependent de asistenţă din exterior, ceea ce este congruent cu

discursul unora dintre meşteri, care pun accentul pe dependenţa unor forme de ajutor din exterior.

Aceştia se simt lipsiţi de ajutor şi subliniază în discursul lor necesitatea unui sprijin exterior:

„Fără ajutor nu se poate, fără niciun ajutor n-ai cum să faci nimica.”230 Din acest motiv,

compromisurile pe care sunt dispuşi să le facă sunt considerabile, în special în ceea ce priveşte

negocierea preţului, care poate scădea şi până la 0,30 lei bucata în condiţiile în care s-ar asigura un

flux satisfăcător al cererii.

Sentimentul de neajutorare resimţit de unii meşteşugari este de natură să blocheze

iniţiativele de adaptare la condiţiile economice actuale. Există uneori şi sentimentul că pe ei nu-i

ajută nimeni şi din cauza prejudecăţilor la adresa etniei rome, şi a atitudinilor de discriminare la

care sunt supuşi. Lăutarii de la Almaşu, de pildă, subliniază credinţa lor că nu se doreşte

230 V.B., cărămidar, Vipereşti.

272

promovarea sau susţinerea culturii etniei rome, şi de aceea nu se aşteaptă la iniţiative menite să-i

sprijine. Lipsa de împuternicire a meşteşugarilor – desigur, cu nuanţele relevate în paragraful

anterior, din care reies unele încercări creative de a găsi strategii de adaptare – se transpune în

practică în atitudini pasive, obstacole în calea accesului la informaţie şi resurse menite să-i scoată

din impas. Tiparele atitudinale care menţin această dependenţă blochează dezvoltarea unei

împuterniciri economice reale. În acest context, grăitor este exemplul hămurarilor din Dobric,

reduşi la poziţia de mână de lucru ieftină angrenată în monopolul exercitat de producătorii români

din acelaşi sat.

Căciularii din Iara întrevăd o posibilă soluţie într-o intervenţie (din exterior) care să le ofere

o piaţă de desfacere. Din nou, însă, apare motivul unei „investiţii” percepute ca necesară, dar care

nu conduce la schimbări structurale ci doar la o impulsionare iniţială a producţiei, al cărei beneficiu

este doar deschiderea către modul de producţie pe stoc. Mai puţin pare a fi conştientizată

necesitatea unei modificări a distribuţiei produselor; chiar dacă meşteşugarii menţionează că ideal

ar fi să direcţioneze produsele lor către magazine, accentul cade pe nevoia de a acoperi costurile de

producţie:

Dacă am avea bani aşa cum spuneam mai înainte să investim şi am avea comenzi să dăm en gros ar fi foarte, foarte bine. Deci noi ar trebui să avem stocuri şi să băgam în magazine (N.P., căciular, Iara).

Aceeaşi lipsă a unei pieţe de desfacere este evidenţiată şi de rudarii / cărămidari din Pietrişu.

O parte din meşteşugari afirmă că doresc să continue fabricarea cărămizii, însă scăderea numărului

cumpărătorilor este o problemă însemnată, fiind nevoiţi să se orienteze spre alte surse de venit. O

soluţie pe care aceştia o găsesc la impasul în care se află ar fi existenţa unei organizaţii care să

reunească meşteşugarii şi prin intermediul căreia să încheie contracte cu diverşi beneficiari, fapt ce

le-ar asigura piaţa de desfacere şi rentabilitatea muncii:

Da, să avem o piaţă de desfacere, dacă am avea piaţa de desfacere cred că m-aş lăsa de comerţ şi aş face asta din nou. [...] Ştiţi cum am avea încredere în această meserie pe viitor? Numai să avem piaţă de desfacere. Altfel cred că în decurs de 2-3 ani de zile nu mai practică nimeni meseria asta (C.T., cărămidar, Pietrişu).

Pe lângă dorinţa de a avea beneficiari cărora să le vândă produsele, şi meşteşugarii de aici şi-

au exprimat interesul pentru deprinderea unor tehnici noi de producţie a cărămidei în scopul

adaptării acesteia la cerinţele pieţei.

273

Se desprinde uneori percepţia necesităţii unei intervenţii din exterior care să-i organizeze pe

meşteşugari în reţele de întrajutorare, ceea ce, aşa cum am subliniat şi în capitolul precedent, este

congruent cu valoarea exprimată de conceptul phralipe în cultura romă. Cu toate acestea,

deschiderea către cooperare nu reprezintă un leitmotiv puternic, căci mulţi meşteşugari subliniază

că, în prezent, fiecare lucrează pentru sine. De altfel, lipsa de cooperare între meşteşugari poate

constitui o barieră în dezvoltarea potenţialului meseriei, pentru că lipsesc reţelele prin care să

circule informaţia şi schimburile de practici de succes.

Necesitatea unei intervenţii care să organizeze activitatea meşteşugarilor este resimţită în

mai multe domenii. De exemplu, ceaunarii din Moţca sugerează înfiinţarea unor ateliere care să le

permită meşterilor să lucreze organizat, în scopul rentabilizării activităţii de producţie şi al

consolidării profitului. Ceea ce împiedică realizarea acestui demers este, pe de o parte, lipsa

resurselor financiare necesare, în principal, construirii unor spaţii de producţie, iar, pe de altă parte,

o problemă de asumare a unor noi roluri şi statusuri (trecerea de la un fel de „întreprinzător”, de la a

fi „propriul şef”, la situaţia de a fi angajat, sau de a renunţa la „privilegiul” de a-şi gestiona singur

timpul şi resursele).

Respondenţii nu ştiu de existenţa unei asociaţii la nivel local sau naţional care să se

preocupe de ajutarea lor în ceea ce priveşte practicarea meşteşugului, însă sunt de acord cu

înfiinţarea uneia. Consideră că existenţa unei astfel de asociaţii ar fi un lucru benefic pentru

păstrarea meşteşugului şi pentru eficientizarea economică a procesului de producţie şi vânzare.

Sitarii şi ciurarii din Mărtineşti exprimă necesitatea unui sprijin exterior pentru

restructurarea activităţii lor în sensul deprinderii de tehnici de fabricare a unor obiecte noi, cerute pe

piaţă, dar şi în domeniul promovării acestor produse. În acest domeniu se remarcă de altfel un

puternic handicap la nivelul tuturor meşteşugurilor. În afară de tehnicile de vânzare „clasice” -

lăudarea mărfii pentru atragerea clienţilor în piaţă şi evidenţierea calităţilor acesteia – nu s-au

remarcat procedee de marketing în adevăratul sens al cuvântului: acesta este unul din domeniile

majore în care ar fi nevoie de un sprijin substanţial din exterior, pe lângă identificarea unor pieţe de

desfacere şi a unor nişe economice cu potenţial. Sitarii aduc în discuţie un exemplu de succes

despre care au auzit, în care cooperarea organizată a condus la armonizarea producţiei cu

comercializarea:

Da, este un sat în Năsăud. În Butat, langă munte. Jumătate satul era ţigani şi jumatate români. Ţiganii făceau coşerci şi măturoaie. Dar faceau la comandă. Şi venea maşina după marfă şi le vindeau în ţară. Era asigurată vânzarea (S.N., sitar, Mărtineşti).

274

Hămurarii din Dobric întruchipează o situaţie aparte de intervenţie exterioară concertată,

însă nu e vorba de una constructivă, ci, aşa cum am văzut în capitolele 3 şi 4, de monopolul deţinut

de producătorii români, care sunt în acelaşi timp vânzători ai materiei prime către hămurarii romi şi

cumpărători ai produselor finale realizate de aceştia, pe care le revând apoi cu preţuri care le permit

câştigarea unui profit. De adaptare sau surmontare a condiţiilor socio-economice e greu să fie

vorba. Este de remarcat însă că meşteşugarii sunt uniţi între ei, se ajută reciproc fără să ţină

socoteala acestor servicii şi nu exprimă rezerve cu privire la instituţionalizarea acestei cooperări, pe

care o privesc ca fiind potenţial benefică. Această deschidere spre cooperare poate fi citită şi ca

reflex de unire în faţa unui „exploatator” comun.

Pentru a relua succint motivele desprinse din cercetarea de teren, reiese necesitatea unor

intervenţii din exterior care să revigoreze meşteşugurile, şi aceasta pe mai multe axe. Acest tip

de intervenţii ar trebui, în primul rând, să identifice pieţe de desfacere pentru produsele fabricate în

momentul de faţă, şi să intermedieze contactul dintre potenţialii cumpărători şi meşteri. În lipsa

unei clientele, se impune inovarea în ceea ce priveşte tipul produselor fabricate şi adaptarea

acestora la cerinţele pieţei şi la tiparele actuale de consum, în funcţie de fenomenele de modă, dar şi

pe baza unor prognoze în ceea ce priveşte tendinţele anticipate în viitorul apropiat şi pe termen

mediu.

Un alt domeniu major de intervenţie, strâns corelat cu inovarea ofertei, este formarea în

tehnici noi de producţie, eventual cu utilaje noi, în măsura în care acest lucru este şi acceptat şi

perceput ca dezirabil. Nu trebuie pierdută din vedere reticenţa unora din meşteşugari de a adopta

utilaje sau proceduri noi de producţie: resorturile identitare pot genera atitudini de respingere a unor

astfel de intervenţii.

Tot în domeniul economic, se impun intervenţii în ceea ce priveşte introducerea unor

elemente de promovare a produselor şi marketing susţinut. În acest sens, se pot exploata nişe

promiţătoare din perspectiva interesului crescut pentru produse „handmade”, atât în România cât şi

pe piaţa externă, doritoare şi cumpărătoare de „autenticitate”. Produsul are mai multe şanse de

comercializare în momentul în care se vinde „la pachet” cu încărcătura simbolică a lucrului unicat,

vintage, fabricat cu grijă şi individualizat pentru a corespunde cerinţelor cumpărătorului. Un posibil

resort de concurenţă cu produsele de serie poate fi acela folosit şi de alte produse din gama

„tradiţională”231, şi anume încărcătura culturală, afectivă chiar, bazată fie pe idealizarea trecutului,

fie pe exotism. Lăsând laoparte artificialitatea marketizărilor de acest fel, mai e de precizat că

produsele realizate de meşteşugarii romi trebuie să treacă şi prin sita prejudecăţilor despre alteritate

231 V. şi revista Martor, nr. 13/2008, cu tema „Artcraft Market”.

275

despre care un studiu referitor la disponibilitatea de consum al produselor meşteşugarilor romi ar

putea spune mai multe.

În ceea ce priveşte organizarea meşteşugarilor sub diverse forme de întrajutorare, este de

asemenea dezirabilă intervenţia din exterior. Prin aceste forme de organizare construite pe tiparul

breslelor meşteşugăreşti s-ar construi reţele prin care să circule informaţia, schimburile de practici

de succes, strategii de eficientizare a activităţii economice şi de creare a unor complementarităţi

funcţionale între produsele oferite, care să le sporească şansele de comercializare.

6.3.1. O chestiune de nuanţă: paharul pe jumătate plin sau pe jumătate gol?

Ca o paranteză la constatările noastre din teren, este binevenită aici observaţia mai multor

autori232 care au remarcat persistenţa unor tipare atitudinale ce se pot rezuma, de multe ori, la

fatalism şi resemnare, urmări ale robiei, şi după dezrobire, ale statutului social inferior pe care

romii l-au ocupat timp de cinci secole. Rasismul persistent, discriminarea, au condus la

marginalizare şi în cele din urmă la auto-marginalizare, însoţită de tiparele atitudinale de

neîncredere în propriul viitor, ceea ce a afectat inclusiv spiritul de iniţiativă şi dinamismul multora.

Ca urmare, necesitatea unui sprijin exterior este sentimentul ce decurge dintr-o lipsă de

împuternicire pregnantă, în care propriile resurse nu sunt întrevăzute şi mobilizate. Evident,

lucrurile trebuie nuanţate: şi în aceste condiţii, aşa cum am văzut şi în secţiunea precedentă, se pot

identifica embrionii unor iniţiative de succes, iar unele comunităţi au ştiut să-şi mobilizeze

resursele pentru a le pune în slujba activităţii lor ocupaţionale şi a supravieţui prin adaptare la

factorii externi. Ba mai mult, aceste iniţiative tind să sprijine ipoteza mai multor autori233, conform

căreia romii au dat dovadă, de-a lungul timpului, de un dinamism economic singular şi de un spirit

de inovare şi adaptare continuă la obstacolele impuse din exterior.

Cercetarea de teren a desprins într-adevăr dificultăţi reale cu care se confruntă meşteşugarii

romi: lipsa unei pieţe de desfacere şi a unor comenzi regulate este cea mai mare provocare din

momentul actual. În multe din discursurile respondenţilor apare leitmotivul necesităţii unui sprijin

din exterior, iar dacă însumăm domeniile în care meşteşugarii afirmă că un sprijin exterior le-ar fi

benefic, există riscul de a picta un tablou prea sumbru, fără a ţine cont de resursele interne de care

232 Pe marginea acestui subiect au scris, printre alţii, N. Gheorghe (Roma-Gypsy Ethnicity, in Social Research, vol. 58, nr. 4, 1991), E. Pons (Les Tsiganes de Roumanie, des citoyens à part entière?, Paris, L'Harmattan, 1995), M. Olivera (Ethique et gestes de la chance: la baxt des Gabori de Transylvanie, Etudes Tsiganes nr. 31-32, 2007).

233 Printre cei care susţin această teorie sunt J.P. Liégeois (Roms en Europe, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 2007, p. 81), C. Auzias (Les Tsiganes, ou Le destin sauvage, Paris, Editions Michalon, 1995).

276

dispun comunităţile ce încă practică meşteşuguri „tradiţionale”, şi de a percepe situaţia ca un „pahar

pe jumătate gol”.

Tentaţia respondenţilor de a plusa asupra aspectelor negative din dorinţa obţinerii unui

ajutor nu trebuie, la rândul ei, neglijată. Astfel, aşa cum o parte din meşteşugari au ştiut să se

adapteze la condiţiile defavorabile ale pieţei, există indicii asupra potenţialului ridicat de inovare şi

de adaptare a acestora. Resursele există, însă trebuie mobilizate din interior, mizându-se pe

capacitatea de a recurge la bricolajul ocupaţional despre care vorbeam în capitolul precedent, şi

care este constanta cea mai evidentă a practicării meşteşugurilor. Adaptabilitatea, flexibilitatea şi

polivalenţa celor mai mulţi meşteşugari sunt atuurile care fac paharul să apară pe jumătate plin.

6.4. Economia socială: un răspuns adecvat?

„Asta-i toat puterea, s se implice cineva să ă ă fie putere mult tare pentru eiă ”

Tema recurentă a necesităţii unui sprijin din exterior conduce în mod natural la conceptul de

economie socială, cadru în care „se pot satisface nevoile persoanelor”234 - meşteşugarilor şi

familiilor lor. Nu vom intra aici în detalii referitoare la caracteristicile economiei sociale, şi nici la

variaţiunile pe această temă235 care pot fi fără îndoială interesante, ci ne vom mărgini la evidenţierea

compatibilităţii dintre principiile pe care se bazează diferitele forme de economie socială şi nevoile

reliefate de meşteşugari, pe care le-am discutat în paragraful anterior. La fel, nu vom aprofunda nici

dimensiunea legislaţiei româneşti – incompletă, incipientă şi prin urmare cel puţin perfectibilă – în

ceea ce priveşte dezvoltarea economiei sociale.236 Aceste tematici şi interesul lor pentru aplicarea

economiei sociale în privinţa romilor pot fi abordate într-un studiu de sine stătător.

O primă remarcă esenţială este reliefarea, de către mai mulţi autori şi asumată discursiv de

unele politici publice destinate romilor, a necesităţii unei abordări integrate în ceea ce priveşte

234 Conform definiţiei oficiale a conceptului de economie socială în România, potrivit căreia scopul principal al organizaţiilor de economie socială este „satisfacerea nevoilor persoanelor, şi nu remunerarea investitorilor capitalişti”. Sursă: Cace, S. (coord.), Economia socială în Europa, Bucureşti, Editura Expert, 2010, p. 20.

235 Vezi şi conceptele de economie de solidaritate, sau economie alternativă ori populară, în lucrarea citată mai sus, p. 27.

236 Facem trimitere la analiza cuprinsă în lucrarea Cace, S. (coord.), Economia socială în Europa, Bucureşti, Editura Expert, 2010, precum şi la cea prezentată într-un raport oficial recent pe această temă, şi anume Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă europeană comparată, 2010.

277

problematica romilor din România.237 Situaţia multor comunităţi de romi este caracterizată de

probleme multiple şi întrepătrunse: nivel scăzut de educaţie, acces limitat pe piaţa muncii,

participare scăzută la guvernarea locală, acces dificil la servicii sociale, medicale şi de securitate

socială, stare materială precară, condiţii nesatisfăcătoare de locuire, discriminare pe criteriul etnic şi

socio-economic. În acest context, caracteristicile formelor de economie socială par a indica

adecvarea acesteia pentru satisfacerea simultană a nevoilor minorităţii rome, deoarece economia

socială nu urmăreşte (doar) obţinerea de profit, ci şi contribuţia la distribuirea mai echitabilă a

veniturilor şi resurselor materiale, precum şi sporirea accesului la servicii publice, creşterea

gradului de participare publică şi a eficienţei politicilor şi măsurilor de incluziune socială pentru

grupuri defavorizate.238

Instituţiile specifice economiei sociale se pot grupa în patru categorii: cooperativele,

organizaţiile mutuale, fundaţiile şi asociaţiile şi întreprinderile sociale. Ne vom opri aici la formele

relevante pentru intervenţia în domeniul revalorizării meşteşugurilor, şi anume cooperativele,

asociaţiile şi fundaţiile, şi întreprinderile sociale.

Cooperativele, definite ca întreprinderi create cu scopul de a obţine beneficii reciproce

distribuite în mod echitabil, sunt entităţi ce urmăresc, pe lângă succesul economic, satisfacerea unor

nevoi sociale ale membrilor asociaţi în mod liber.239 Interesant este că aceste entităţi au apărut în

urma procesului de industrializare, care a luat prin surprindere anumite categorii ce nu s-au putut

adapta condiţiilor pieţei.

Cea de-a doua formă de organizare în cadrul economiei sociale sunt asociaţiile şi fundaţiile

nonprofit, modelul cel mai răspândit de entităţi de economie socială în Europa.240 Acestea pot fi

furnizori de servicii pentru o gamă largă de tipuri de public cu nevoi specifice, scopul realizării de

venituri fiind subsidiar satisfacerii nevoilor şi intereselor grupurilor ţintă (format din membri, în

cazul asociaţiilor). Un model de organizaţie în acest sens este Asociaţia Florarilor, care, aşa cum am

văzut în capitolele anterioare, îndeplineşte rolul de a reprezenta, promova şi apăra interesele

florarilor în ceea ce priveşte modul de organizare şi derulare a activităţii economice a acestora. Spre

deosebire de asociaţii, fundaţiile nu sunt alcătuite din membri, având posibilitatea de a adresa

proiecte şi programe de sprijin şi dezvoltare grupurilor ţintă definite conform statutului.

În fine, întreprinderile sociale sunt entităţi cu o componentă antreprenorială semnificativă,

cărora le corespunde atât un grad sporit de autonomie, cât şi un grad mai ridicat de risc economic.

237 Vezi, printre altele, Preoteasa, A.M., Cace, S., Duminică, G. (coord.), Strategia Naţională de Îmbunătăţire a Strategiei Romilor: vocea comunităţilor, Bucureşti, Editura Expert, 2009.

238 Cace, S. (coord.), Economia socială în Europa, Bucureşti, Editura Expert, 2010, p. 30.239 Idem, p. 31.240 Idem, p. 41.

278

Antreprenoriatul în cadrul acestor entităţi este de natură socială, în sensul că scopul explicit al

întreprinderilor sociale este acoperirea nevoilor comunităţii sau unui grup specific de persoane, fără

ca puterea de decizie să fie condiţionată de deţinerea de capital.241 Întreprinderile sociale se

autofinanţează prin prestarea de servicii sau producerea şi comercializarea de bunuri.

Procesul de asociere şi control democratic permite adaptarea entităţilor de economie socială

la specificul social şi cultural al membrilor lor sau al comunităţilor ori grupurilor pe care le

deservesc: în loc de a fi impuse reguli stricte de sus în jos, participarea tuturor celor implicaţi la

procesul decizional permite adoptarea unor principii care să nu contrazică nici practicile, nici

valorile comunităţilor care beneficiază de pe urma activităţii acestor structuri. În acest sens, un

răspuns adecvat la necesităţile relevate de meşteşugari în activitatea lor este înfiinţarea de entităţi de

economie socială care să îi sprijine în organizarea activităţii, în satisfacerea nevoilor de formare şi

informare, şi în furnizarea de servicii menite să sprijine dezvoltarea activităţii economice.

Specificul entităţilor de economie socială, şi anume principiul de luare a deciziilor în mod

participativ şi în interesul grupului ţintă, dincolo de considerentele pur economice, a permis

adaptarea acestora la condiţiile impuse de criza economică din perioada actuală, combinând

flexibilitatea şi securitatea şi rezistând astfel la presiunile exercitate de recesiune.242

În fine, un ultim element indicator al relevanţei economiei sociale pentru problematica

meşteşugarilor romi este faptul, recunoscut de diverşi autori243, că principiile pe care se bazează

entităţile de economie socială sunt de natură să promoveze, pe termen lung, împuternicirea

colectivă a celor implicaţi şi cultivarea unei atitudini civice care să contribuie la depăşirea statutului

de „asistat” şi la reducerea semnificativă a dependenţei economice şi sociale.

241 Idem, p. 39.242 Idem, p. 91.243 Între altele, vezi Noya, A., Clarence, E. (ed.), The Social Economy: Building Inclusive Economies, OECD, 2007, p.

145.

279

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Imaginea care se desprinde din capitolele acestui studiu este un tablou fragmentat, în care

realitatea economică a meşteşugarilor romi trebuie citită cu nuanţele de rigoare, evitându-se atât

lamentaţiile sterile ale unei perspective prea sumbre, cât şi tentaţia de a percepe la tot pasul

posibilităţi fructuoase de renaştere economică. Situaţia meşteşugarilor se plasează de-a lungul unui

continuum pe axa dintre lipsa totală de perspective şi reuşita adaptării la condiţiile actuale impuse

de piaţă, cu menţiunea că tipologiile care se pot extrage din teren nu se găsesc aproape niciodată la

extremele acestei drepte.

Ca modalitate de a rezuma problematica desprinsă din capitolele precedente, vom reda în

cele ce urmează o tipologie a problemelor cu care se confruntă meşteşugarii din localităţile incluse

în studiu, ceea ce ne va permite formularea, la sfârşit, a unui set de recomandări în ceea ce priveşte

intervenţia în scopul revalorizării meşteşugurilor rome.

Urmărind firul logic al procesului de producţie, putem desprinde în primul rând probleme

legate de materia primă. Aici, problematic este în primă instanţă accesul la materia primă pentru

unii dintre meşteşugari. În speţă, rudarii şi împletitorii care altădată se alimentau cu materie

lemnoasă din pădurile învecinate se confruntă astăzi cu necesitatea obţinerii unor autorizaţii, şi prin

urmare cu bariere administrative care uneori presupun conturnarea lor prin mituirea pădurarilor sau

a autorităţilor care administrează resursele de materie primă. Aceasta presupune nu numai costuri

suplimentare angrenate în procesul de producţie, dar şi vulnerabilitatea în faţa autorităţilor care pot

decide unilateral întreruperea „târgului” încheiat cu meşteşugarii, ceea ce crează dependenţa nu doar

la nivel economic, ci şi social şi politic. De asemenea, mulţi cărămidari care îşi procurau materia

primă din propriile curţi au epuizat resursele existente şi trebuie să recurgă la acelaşi tip de

înţelegeri informale cu autorităţile locale, pentru a avea acces la pământ din alte locaţii. Un caz

special în ceea ce priveşte accesul la materia primă îl constituie hămurarii din Dobric, dependenţi de

materia furnizată de intermediarii din localitate. Pentru că tot aceştia se ocupă şi de comercializarea

produselor fabricate de meşteşugarii romi, acestora le este imposibilă desprinderea de furnizorii de

materie primă, precum şi negocierea unor termeni mai favorabili în ceea ce priveşte preţurile

practicate.

Un alt aspect problematic în ceea ce priveşte materia primă este preţul ridicat al acesteia. De

exemplu, boldenii care importă flori din Ţările de Jos au fost nevoiţi să se adapteze la preţuri

aliniate la tarifele internaţionale, ceea ce se oglindeşte în necesitatea de a aplica preţuri ridicate ale

florilor pe care le comercializează. Un alt exemplu în acest sens sunt ceaunarii: unii din ei sunt

280

uneori nevoiţi să sustragă bucăţi de cale ferată pentru procurarea materiei prime.

Apoi, există probleme legate de procesul de fabricare, în special în ceea ce priveşte

meşteşugarii care recurg la unelte şi metode de producţie relativ ineficiente: rudarii, impulsionaţi de

construcţiile identitare în jurul originii dacice, manifestă reticenţa faţă de adoptarea unor utilaje

moderne de prelucrare a lemnului. Pe de altă parte, costurile impuse de trecerea la metode de

fabricare modernizate sunt dificil de suportat de către cărămidarii care nu-şi permit achiziţionarea

unei prese pentru fabricarea cărămizilor.

Un al treilea set de probleme gravitează în jurul tematicii organizării lucrului. Din punct de

vedere spaţial, problemele relevate de boldeni se referă la lipsa actelor de proprietate asupra

terenurilor pe care sunt amplasate chioşcurile lor, fiind vulnerabili în faţa autorităţilor publice locale

care pot lua decizii cu efect negativ asupra dreptului lor de folosire a spaţiului public. De asemenea,

atelierele improvizate în jurul locuinţei pun probleme de securitate în ceea ce priveşte meşteşugurile

care implică, de exemplu, topirea metalelor şi prelucrarea lor la temperaturi ridicate.

Tot în ceea ce priveşte organizarea muncii, problematice sunt raporturile de gen, femeia fiind

de multe ori redusă la un rol secundar, în umbră faţă de rolul bărbatului, şi cantonată în activităţi

pentru care i se percep calităţi intrinseci (comercializarea produselor, colectarea materiei prime,

asistenţă la producţie). Cu excepţia boldencelor care par a controla resursele financiare ale

gospodăriei, femeile meşteşugarilor nu beneficiază de independenţă profesională şi se plasează în

formele tradiţionale ale diviziunii sexuale a muncii. Ele constituie o forţă de muncă subestimată,

insuficient valorizată, prin natura raporturilor de gen în cadrul practicării meşteşugului.

În fine, merită reliefat un alt obstacol însemnat în calea dezvoltării meşteşugurilor, şi anume

lipsa tiparelor de întrajutorare şi colaborare între meşteşugari, dincolo de formele ocazionale de

cooperare evidenţiate la unii meseriaşi (ceaunarii din Toflea, care subliniază întrajutorarea la nivel

local, însă doar atunci când unul din meşteşugari se confruntă cu probleme de transport al mărfii).

Lipsa organizării meşteşugarilor în bresle, asociaţii (cu excepţia florarilor), sau alte tipuri de

structuri mai mult sau mai puţin formalizate induce lipsa unor reţele prin care să poată circula

informaţia referitoare la oportunităţi economice, practici de succes, etc, limitând astfel accesul

meşteşugarilor la modele de adaptare reuşită la condiţiile pieţei.

În al patrulea rând, se desprinde, legată de produsul final, problema lipsei de competitivitate

a unora din produsele meşteşugarilor. De exemplu, la sitari şi ciurari, costurile producţiei sunt

uneori mai ridicate decât beneficiile financiare obţinute în urma comercializării produselor, iar sitele

din piele nu se mai caută ca altădată, înlocuite fiind de produsele din plastic, mai ieftine şi mai

accesibile clientelei. La fel, cărămidarii produc cărămizi inferioare calitativ faţă de cărămizile

fabricate industrial, lucru de altfel recunoscut şi de meşteşugari. Acest lucru ne aduce înspre o altă

281

problemă evidenţiată de cercetare, şi anume lipsa de cunoştinţe tehnice, cuplată cu lipsa utilajelor de

producţie pentru adaptarea produselor existente la standardele pieţei, sau pentru fabricarea altor

obiecte cerute pe piaţă.

A cincea arie în care se pot depista probleme însemnate este piaţa şi lipsa de adaptare, în

multe cazuri, la legile care structurează schimburile comerciale.

Unul dintre aspectele cele mai problematice reliefate este lipsa unei cereri consistente şi

regulate pentru produsele oferite de meşteşugari. În multe cazuri, este vorba de o scădere a cererii în

urma evoluţiei consumului: căciulile de blană „tip Ceauşescu” nu se mai caută, dispariţia treptată a

cailor din agricultură conduce la reducerea cererii de hamuri ori potcoave, iar obiectele de uz casnic

moderne au înlocuit lingura de lemn, ceaunul de fontă sau coşul din nuiele. Alteori, cererea redusă

se datorează faptului că potenţialii clienţi nu-şi mai permit costurile uneori ridicate ale serviciilor

sau bunurilor oferite de meşteşugari: este cazul lăutarilor care povestesc cum li se solicită

înregistrarea unor CD-uri care să le înlocuiască prestaţia la nunţi sau alte evenimente din cauza

costurilor ridicate ale tocmirii lor pentru a performa în cadrul acestora, sau a ceaunarilor care

produc obiecte durabile al căror preţ este mai ridicat decât cel al produselor din comerţ.

Multe din obiectele produse de meşteşugari au fost înlocuite pe piaţă de produse de serie. În

afara florilor comercializate de boldeni sau a alambicurilor pentru produs ţuica, toate celelalte

meserii se confruntă cu concurenţa produselor fabricate industrial, care nu sunt neapărat superioare

calitativ, însă sunt accesibile ca preţ, ca reţea de comercializare (se găsesc cu uşurinţă la magazinul

din colţ), şi uneori câştigă teren de pe urma evoluţiilor consumului, supus la fluctuaţii de modă.

O altă dificultate legată de comercializarea produselor este accesul limitat la piaţă şi lipsa

unor pieţe de desfacere care să absoarbă oferta de produse. Accesul la piaţa de desfacere este limitat

în primul rând de obstacole formale: lipsa actelor şi vulnerabilitatea crescută în faţa autorităţilor

fiscale, care îi pot amenda pe cei care nu sunt organizaţi în forme legale de practicare a meseriei.

Apoi, unii meşteşugari au subliniat lipsa de informaţii cu privire la târgurile organizate la nivel

regional sau naţional, ori faptul că nu sunt (întotdeauna) invitaţi să participe la acestea, cum este

cazul unora din argintarii din Bucureşti. În fine, accesul la piaţa de desfacere este de asemenea

limitat de dificultăţile legate de transportul mărfii: cărămidarii, de exemplu, se confruntă cu preţuri

de transport ridicate sau cu interdicţia de a transporta cu căruţa, pe anumite drumuri sau între

anumite ore, cărămizile produse.

Lipsa unor strategii de promovare este de asemenea un neajuns însemnat şi un obstacol

pentru dezvoltarea meşteşugurilor. Tehnicile de marketing folosite uzual sunt cu totul absente: în

afara publicităţii informale de tipul informaţiei care circulă de la client la client în urma satisfacţiei

acestora, sau a micilor fraze strigate în târguri, nu au fost semnalate eforturi structurate de

282

promovare a produselor de către meşteşugari. Aceştia sunt depăşiţi în ceea ce priveşte oportunităţile

de marketing şi, chiar atunci când conştientizează existenţa unor canale de transmitere a informaţiei

în scopuri comerciale, nu au acces la acestea (vezi citatul cărămidarului din Vipereşti care invocă

internetul ca posibil mediu de a „anunţa” comercializarea cărămizilor).

Din prisma problemelor subliniate anterior, se desprinde slaba sustenabilitate a

meşteşugurilor în forma lor actuală: între altele, scăderea câştigurilor de pe urma practicării lor

determină generaţiile tinere să se îndrepte către alte sectoare de activitate ori către migraţia în

străinătate, şi implicit să renunţe la perpetuarea meseriei părinţilor, fapt uneori regretat de

meşteşugari, alteori încurajat.

În fine, există şi obstacole de ordin cultural în calea dezvoltării meşteşugurilor. De pildă,

sentimentul de ruşine despre care povestesc cărămidarii, pe care îl asociază cu practicarea meseriei,

este de natură a-i descuraja pe tineri să continue meşteşugul. Nu în ultimul rând, o problemă este şi

atitudinea discriminatorie la adresa etniei rome, care poate influenţa consumul de produse fabricate

de meşterii romi. Aceste două probleme sunt strâns legate de lipsa unui capital simbolic care să

investească produsele meşteşugarilor cu o plus-valoare necesară pe piaţa comercială.

Ca răspuns la aceste probleme, au apărut pe alocuri unele modificări în practica

meşteşugurilor. Aceste modificări ce reprezintă tot atâtea strategii de adaptare, sunt un indiciu

pentru posibilităţile diverse de revigorare a meşteşugurilor. Pe alocuri, meşterii şi-au reînnoit

modelele obiectelor fabricate, adaptându-le la cererea observată în anumite regiuni sau la diferite

categorii de clienţi. În alte localităţi, s-a constatat o diversificare a ocupaţiilor meşteşugarilor,

strategie de supravieţuire în condiţiile în care meşteşugul (meşteşugurile) iniţial(e) nu mai aduceau

venituri suficiente gospodăriei. Aşa cum a reieşit din capitolul precedent, există câteva practici de

succes, pe care s-ar putea construi mai departe strategii de revalorizare a meşteşugurilor. Însă pentru

ca intervenţia în acest sens să fie eficientă, trebuie depăşite anumite bariere. În cele ce urmează vom

schiţa câteva recomandări care trebuie avute în vedere pentru formularea strategiilor de revalorizare

a meşteşugurilor tradiţionale practicate de romi.

• Recomandări

În primul rând, acolo unde accesul meşteşugarilor la materia primă este problematic, trebuie

să se creeze mecanisme prin care să se asigure un acces sustenabil, în condiţii legale şi la preţuri

corecte, evitându-se situaţiile prin care se poate crea dependenţă de un anumit furnizor. În cazul

cărămidarilor şi a celor ce folosesc materia lemnoasă, trebuie să se găsească soluţii sustenabile de

283

exploatare a resurselor, pentru a evita degradarea mediului înconjurător şi epuizarea resurselor

existente.

În câteva cazuri, reiese necesitatea eficientizării procesului de fabricare, cu ajutorul

modernizării unora din uneltele folosite, dar şi necesitatea ridicării produselor la standarde de

competitivitate pe piaţă. Aceste obiective pot fi realizate prin intermediul unor investiţii în procesul

de producţie, precum şi a unor ateliere de creaţie, unde meşteşugarii să deprindă noi tehnici şi să

colaboreze pentru adaptarea acestora la specificul creaţiei lor.

Ar trebui stimulată crearea unor reţele de colaborare şi întrajutorare între meşteşugari, şi

organizarea meşterilor în structuri care să permită şi să încurajeze circulaţia informaţiei referitoare

la târguri, oportunităţi de afaceri sau de finanţare, modele de practici de succes şi alte chestiuni de

interes comun.

Se recomandă de asemenea analiza de oportunitate în ceea ce priveşte piaţa, deschiderea sa

către produsele tradiţionale fabricate de meşteşugarii romi, precum şi eventualele nişe pe care

meşteşugurile le-ar putea ocupa pe termen mediu şi lung. Trebuie facilitat accesul meşteşugarilor la

clientela dispusă să achiziţioneze produsele existente sau cele rezultate în urma inovării.

Din problematica lipsei de promovare pentru produsele meşteşugarilor rezultă necesitatea de

a introduce acest element în procesul de comercializare a obiectelor propuse spre vânzare. Benefice

ar fi, în acest sens, formări în domeniul promovării şi al comunicării, dar şi realizarea unor campanii

de promovare a produselor tradiţionale produse şi comercializate de meşteşugari.

Pentru a palia unele din lipsurile reliefate mai sus, se pot crea entităţi de economie socială

care să răspundă acestor nevoi: asigurarea pieţei de desfacere, intermedierea comenzilor, sprijinirea

procesului de producţie, îndeplinirea funcţiei de promovare a produselor, formarea meşteşugarilor

în domeniile necesare bunei desfăşurări a activităţii lor. Pentru aceste entităţi de economie socială,

trebuie să se formuleze strategii de intervenţie adaptate pentru fiecare zonă / meserie / comunitate

de meşteşugari, în funcţie de dificultăţile specifice acestora; cu alte cuvinte, intervenţia trebuie să

fie personalizată pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă meşteşugarii.

Intervenţia în domeniul economiei sociale trebuie să ţină cont de bagajul cultural şi identitar

al meşteşugarilor. În procesul de „regândire” a meşteşugului, este important ca meşteşugarii înşişi

să fie incluşi, în cadrul unor metode de lucru participative, în special pentru crearea şi menţinerea

sentimentului de „ownership” asupra eventualelor noi modele de câştigare a traiului. Incluziunea

meşterilor în restructurarea modului de câştigare a traiului asigură de asemenea respectarea valorilor

în jurul cărora se construiesc discursurile identitare ale meşteşugarilor.

Pentru a regulariza situa ia afacerilor informale de inute de unii dintre me te ugari, seţ ţ ş ş

recomand crearea unor mecanisme pentru formalizarea / legalizarea afacerii, prin care pierderileă

284

financiare s fie minimizate, sau compensate prin avantaje nemateriale comparativ mai mari decâtă

pierderile.

Trebuie de asemenea avut în vedere asigurarea egalit ii de anse i adresarea dimensiuniiă ăţ ş ş

de gen pentru îmbun t irea statutului femeilor de me te ugari, dincolo de atitudinile i practicileă ăţ ş ş ş

ancorate în concep ii de ordin cultural. Se poate miza pe schimbarea social i cultural din ultimeleţ ă ş ă

decenii, în care percep ia conform c reia „este ru ine pentru femeie s munceasc ” a început s fieţ ă ş ă ă ă

nuan at în multe comunit i de etnie rom (vezi exemplul fierarilor).ţ ă ăţ ăÎn fine, merită schiţate câteva recomandări de nuanţă, bazate pe dimensiunea culturală a

modelelor de câştig al traiului.

În orice intervenţie menită să introducă modificări în practicile ocupaţionale ale

meşteşugarilor trebuie să se ţină cont de rezistenţa la schimbare (fie aceasta legată de produsele

fabricate, de uneltele folosite, de procesele de producţie). Cazul rudarilor este cel mai pregnant,

deoarece sursa discursului identitar este descendenţa din daci, pe care păstrarea tradiţiei, uneltelor,

etc. este menită să o reliefeze / alimenteze. Anumite meşteşuguri, cum ar fi lingurăritul sau

cărămidăria, sunt lipsite de capital simbolic în ochii celor ce le practică. În aceste cazuri, trebuie

ţinut cont de vidul de capital simbolic, de natură să genereze în egală măsură rezistenţă la

schimbare. Evident, discursul identitar în jurul meşteşugului practicat nu trebuie perceput ca fiind

rigid şi de neschimbat: practici care se dovedesc profitabile din punct de vedere economic şi care se

pliază pe valorile grupului în care sunt introduse pot modifica discursurile, construind „tradiţii” noi.

Pornind de la ierarhia percepută a meşteşugurilor, în care argintarii ocupă de multe ori

primul loc, se cristalizează ideea că obiectele din sfera artisticului, simbolicului sau sacrului sunt

investite cu o valoare ridicată, comparativ cu obiectele de uz casnic sau strict utilitar. Astfel,

aducerea produsului din sfera utilit ii în cea a artizanatului poate opera o „ridicare” de statut,ăţ

generând stim de sine.ăTrebuie ţinut cont de raporturile de putere şi relaţiile de schimburi economice ţesute între

diferite segmente ale populaţiei în localităţile meşteşugarilor. Spre exemplu, dacă în comunitatea

din Dobric este dezirabil ca meşteşugarii hămurari să devină împuterniciţi, să treacă de la statutul de

mână de lucru ieftină la cel de antreprenor, o intervenţie care ar facilita acest lucru s-ar confrunta cu

rezistenţă din partea intermediarilor români, care şi-ar pierde în mare parte obiectul activităţii lor

economice. Investirea hămurarilor cu autonomie trebuie să se realizeze pe termen lung şi în

profunzime, pentru a se evita revenirea la o situaţie precară ce ar putea reinstaura relaţiile de putere

anterioare.

În fine, trebuie avută în vedere existenţa unei tendinţe de a cauta profitul imediat şi de a se

asocia informal pe durata încheierii unei afaceri, ceea ce pune în plan secund interesul pentru

285

obţinerea unui profit pe termen lung, precum şi pentru asocierea de durată lungă în acest scop.

Persistenţa acestui model de câştig al traiului poate opune rezistenţă tentativei de a introduce

interesul pentru asocierea meşteşugarilor în structuri de economie socială, şi de a stimula obţinerea

profitului pe termen lung prin accentuarea necesităţii de a investi în activităţi de tipul promovării şi

al marketing-ului. O altă caracteristică de ordin cultural de care trebuie să se ţină cont este valoarea

pe care romii o acordă faptului de a avea un grad ridicat de flexibilitate şi libertate deplină în

activitatea lor economică, spre deosebire de persoanele angrenate în activităţi structurate de obţinere

a veniturilor, chiar dacă această preferinţă înseamnă asumarea iregularităţii veniturilor şi prin

urmare a unei precarităţi materiale.

286

BIBLIOGRAFIE

Achim, V., Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998

Anderson, B., Imagined Communities, Verso, London / New York, 2000 (1983)

Appadurai, A. (ed.), The Social Life of Things. Commodities in Cultural Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 2000 (1986)

Attfield, J., Wild Things. The Material Culture of Everyday Life, Oxford / New York, Berg, 2000

Auzias, C., Les Tsiganes, ou Le destin sauvage, Paris, Editions Michalon, 1995

Banca Mondială, PREM, Empowerment and Poverty Reduction. A Sourcebook (draft), 2002

Barth, F. (ed.), Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Culture Difference, Oslo, Universitetsforlaget, 1969

Bechelloni, O., Des vanniers devenus brocanteurs au pays des grands crus, in Etudes Tsiganes, nr. 12, 2/1998

Beissinger, M., Occupation and Ethnicity: Constructing Identity among Professional Romani (Gypsy) Musicians in Romania, in Slavic Review, vol. 60 (1), 2001, pp. 24-49

Benjamin, W., The Work of Art in the Age of Mechanical Reproduction, in Arendt, H. (ed.), Illuminations, New York, Harcourt, Brace, 1968, pp. 219-223

Bonnot, T., La vie des objets: d'ustensils banals à objets de collection, Paris, Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, 2002

Bourdieu, P., Outline of a Theory of Practice, Cambridge, Cambridge University Press, 1977

Bourdieu, P., Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste, London, Routlege, 1984 (1979)

Burtea, V., Neamurile de romi şi modul lor de viaţă, în Sociologie românească, 2-3, 1994

Burtea, V., Romii în sincronia şi diacronia populaţiilor de contact, Editura Lumina Lex, 2002

Cace, S. (coord.), Economia socială în Europa, Bucureşti, Editura Expert, 2010

Cace, S., Vlădescu, C., Starea de sănătate a populaţiei roma şi accesul la serviciile de sănătate, Bucureşti, Editura Expert, 2004

Chelcea, I., Originea Rudarilor, in Pagini de etnografie şi folclor, Bucureşti, Atelierele Imprimeria S.A., 1940

Chelcea, I., Rudarii. Contribuţie la o enigmă etnografică, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944

287

Chelcea, I., Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, 1944

Chelcea, L., Mateescu, O. (coord.), Economia informală în România. Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989, Paideia, Bucureşti, 2004

Cosma, V., Lăutarii de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Du Style, 1996

Dorondel, Ş., Ethnicity, State and Access to Natural Resources in the Southeastern Europe. The Rudari Case, in Şerban, S. (ed.), Transborder Identities. Romanian-Speaking Population in Bulgaria, Paideia, Bucureşti, pp. 215-240

Duminică, G., Preda, M., Accesul romilor pe piaţa muncii, Editura Cărţii de Agribusiness, Bucureşti, 2003

Engebrigtsen, A.I., Exploring Gypsiness. Power, Exchange and Interdependence in a Transylvanian Village, Berghahn Books, 2009

Fraser, A.M., The Gypsies, Oxford, Blackwell Publishing, 1995 (1992)

Gábor, Fleck, Rughiniş, Cosima. Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea românească de azi, Bucureşti: Human Dynamics, 2008

Geertz, C., The Bazaar Economy: Information and Search in Peasant Marketing, in The American Economic Review, Vol. 68, No. 2, Papers and Proceedings of the Ninetieth Annual Meeting of the American Economic Association (May, 1978), pp. 28-32

Gheorghe, N., Roma-Gypsy Ethnicity, in Social Research, vol. 58, nr. 4, 1991

Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006

Granovetter, M.S., The Strength of Weak Ties, The American Journal of Sociology, Vol. 78, No. 6. (May, 1973), pp. 1360-1380

Hann, C.M. (coord.), Socialism. Ideals, Ideologies, and local practice, Routlege: London, New York, 2004

Haşdeu, I., Kaj Marfa. Comerţul cu aluminiu şi degradarea condiţiei femeii la rromii căldărari, in Chelcea, L., Mateescu, O. (coord.), Economia informală în România. Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989, Paideia, Bucureşti, 2004, p. 289-313

Hobsbawm, E., Ranger, T. (ed.), The Invention of Tradition, Cambridge, Cambridge University Press, 1983

Kiss, T., Fosztó, L., Fleck, G. (coord.), Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România, ISPMN, Kriterion, 2009

Kopitoff, I., The Cultural Biography of Things: Commodisation as a Process, in Appadurai, A. (ed.), The Social Life of Things. Commodities in Cultural Perspective, Cambridge, Cambridge University Press, 2000 (1986)

288

Lévi-Strauss, C., Gândirea sălbatică, Editura Ştiinţifică, 1970

Liégeois, J.P., Roms en Europe, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 2007

Marcus, G.E., Ethnography in/of the World System: The Emergence of Multi-Sited Ethnography, in Annual Review of Anthropology, Vol. 24 (1995), pp. 95-117

Marushiakova, E., Popov, V., Gypsies in the Ottoman Empire. A Contribution to the History of the Balkans, Hatfield, University of Hertfordshire Press, 2001

Mihăilescu, V., Antropologie. Cinci introduceri, Iaşi, Polirom, 2009

Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Raport de cercetare privind economia socială în România din perspectivă europeană comparată, 2010

Mureşan, R., Les Tsiganes „au marteau”. Transactions identitaires chez les Chaudronniers de Săruleşti, Roumanie, Presses de l'Université Laval, Québec, 2003

Năstasă, L., Varga, A. (ed.), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, 1919-1944, CRDE, Cluj, 2001

Noya, A., Clarence, E. (ed.), The Social Economy: Building Inclusive Economies, OECD, 2007

Okely, J., Constructing Culture through Shared Location, Bricolage and Exchange: the Case of Gypsies and Roma, in Stewart, M., Rövid, M. (ed.), Multidisciplinary Approaches to Romany Studies, Budapesta, Central European University Press, 2010, pp. 35-54

Olivera, M., Ethique et gestes de la chance: la baxt des Gabori de Transylvanie, in Etudes Tsiganes, nr. 31-32, 2007

Olivera, M., Les Roms comme „minorité ethnique”? Un questionnement roumain, in Etudes Tsiganes, 39-40 (3e trim. 2009), pp. 128-150

Pons, E., Les Tsiganes de Roumanie, des citoyens à part entière?, Paris, L'Harmattan, 1995

Pons, E., Ţiganii din România - o minoritate în tranziţie, Bucureşti, Editura Compania, 1999

Preoteasa, A.M., Cace, S., Duminică, G. (coord.), Strategia Naţională de Îmbunătăţire a Strategiei Romilor: vocea comunităţilor, Bucureşti, Editura Expert, 2009

Reyniers, A., Quelques jalons pour comprendre l'economie tsigane, in Etudes Tsiganes, VI/2, 1998, pp. 8-27

Ringold, D. Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and Challenges, The World Bank, Washington, D.C., 2000

Roy, T., Rethinking Economic Change in India. Labour and livelihood, Routlege: London / New York, 2005

Said, E., Orientalism, New York, Vintage, 1979

289

Sava, I., Vartolomei, L., Dicţionar de muzică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

Stănculescu, M. S., Berevoescu, I. Sărac lipit, caut altă viaţă! Fenomenul sărăciei extreme şi al zonelor sărace în România, Bucureşti: Nemira, 2001

Stewart, M., Gypsies at the Horse Fair: a non-Market Model of Trade, in Dilley, R. (ed.), Contesting Markets, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1992

Stewart, M., Gypsies, the work ethic and Hungarian socialism, în Hann, C.M., Socialism. Ideals, Ideologies, and local practice, Routlege: London / New York, 2004

Stewart, M., Deprivation, the Roma and „the underclass”, în Hann, C.M., coord., Postsocialism – Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia, Routlege: London, 2004

Stewart, M., Rövid, M. (ed.), Multidisciplinary Approaches to Romany Studies, Budapesta, Central European University Press, 2010

Stoichiţă, V.A., L'art de la feinte. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie , teză de doctorat susţinută în 2006, Universitatea Paris X Nanterre

Stoichiţă, V.A., Fabricants d’emotion. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, Nanterre, Publications de la Société d'ethnologie, 2008

Szabó Á. Töhötöm, Patroni vechi, patroni noi: maghiari şi ţigani din perspectiva economiei informale, in Chelcea, L., Mateescu, O. (coord.), Economia informală în România. Pieţe, practici sociale şi transformări ale statului după 1989, Paideia, Bucureşti, 2004, p. 314-341

Turner, V., The Anthropology of Performance, New York, PAJ Publications, 1986

Verdery, K., Ethnic relations, economies of shortage, and the transition in Eastern Europe, în Hann, C.M. (coord.), Socialism. Ideals, Ideologies, and local practice, Routlege: London, New York, 2004, pp. 169-185

Williams, P., Nous, on n'en parle pas. Les vivants et les morts chez les Manouches, Paris, Maison des Sciences de l'Homme, 1993

Zamfir, E., Zamfir, C., coord., Ţiganii, între ignorare şi îngrijorare, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993

Surse web:




290









291






ANEXA 1. HARTA MEŞTEŞUGURILOR

292

ANEXA 2. LISTA ZONELOR STUDIATE ŞI A CERCETĂTORILOR

Judet U/R Localitate Neam de romi Cercetător

SUCEAVA RURAL VERESTI căldărariRomeo Asiminei Mihaela Pitea

OLT URBAN PIATRA OLT căldărariElena Oprea Simona IlieOLT URBAN CARACAL

tinichigii, fierari, răchitari, argintari

BACAU URBANCOMANESTI, PARAUL SEC căldărari

Adina AlbuBACAU URBANCOMANESTI, VERMESTI fierari

CALARASI RURAL SARULESTI căldărari Alin Casapu

CALARASI RURAL CURCANI cărămidari + fierariGabriel Sapunaru Ovidiana Bulumac

PRETESTAREIASI RURAL CIUREA căldărari

Mihnea Preotesi Gabi Neagu

IASI RURALLUNGANI, ZMEU lăutari

Claudia Petrescu Gabi Stanila

PRETESTAREIASI RURAL ZECE PRAJINI lăutari

Mihnea PreotesiGabi Neagu

CLUJ RURAL MARTINESTIîmpletititori nuiele, ciurari, măturari Calin Chioreanu

MURES RURAL DEAJ cărămidari Mihnea PreotesiMURES RURAL CRACIUNESTI gabori Mihnea PreotesiDOLJ RURAL OSTROVENI fierari Ionut PetrescuPRETESTAREBT URBAN FLAMANZI răchitari, fierari


IASI URBAN MOTCA căldărari, vătraşi Romeo AsimineiPRETESTARESUCEAVA URBAN

DOLHASCA, GULIA lăutari, fierari


TULCEA URBAN BABADAG tinichigii, ceaunari Silvia Lucas

DOLJ URBANCRAIOVA-POPOVENI căldărari Ionut Petrescu

CT URBAN MEDGIDIA hămurari Gabi NeaguBUZAU RURAL VIPERESTI cărămidari, lingurari Irina Boeru GIURGIU RURAL PIETRISU cărămidari Anton SimonaBISTRITA RURAL DOBRIC hămurari Diana CataramaCLUJ RURAL IARA caciulari Calin Chioreanu

CLUJ RURALFIZESU GHERLII

ciurari, împletitori nuiele, lăutari Calin Chioreanu

SJ RURAL ALMASU lăutariRaluca ManSJ RURAL FILDU DE JOS rudari

GL RURAL TOFLEA ceaunari Cristea IuliaBUCURESTI URBAN SECTOR 3+ 4 argintari Oana Banu

293

BUCURESTI URBAN SECTOR 5 florari/ boldeniClaudia Campeanu

VL RURAL BABENI rudari Loredana ManasiaCALARASI RURAL ROSETI cărămidari, ceaunari Andra Panait DJ RURAL NEGOI rudari Elena Petrescu OT RURAL CALUI rogojinari + răchitari Andrei Parvan

294

MOŞTENITURĂ DIN MOŞTENITURĂ AM FĂCUT MESERIA ASTA. MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE ROME:...

Documents

Transcript of MOŞTENITURĂ DIN MOŞTENITURĂ AM FĂCUT MESERIA ASTA. MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE ROME:...