Dumitru Mălin (49); Ioan Topârceanu (50) - Rapsodia

POEZIE: Daniel Ioniță (3); George Precup (5); Aurel Domide (11); Vasile Morar (25); DumitruCristănuș (25); Marcel Miron (31); Ioan Friciu (33); George Filip (34); Nicolae Munteanu (40); LőrincziFrancisc-Mihai (46); Dumitru Mălin (49); Ioan Topârceanu (50); Katy Șerban (50), Vasile Cucu(55).

Ioan Gligor Stopița Pe-trecerea vieții moderne și cool-accelerată dezumanizare 2Anca Sîrghie Valsul Amintirilor. Dialogul lui Mircea Tomuș cu Anca Sîrghie 5Oana Goia Întâia organizatoare de manifestări publice 10Mihai Posada Cronicile de după-amiază – Valentin Lucian Mureșanu 12Silviu Guga Cabinet de lectură: Ovidiu Repede - poetul 16Vasile Rusu Quo vadis homo religiosus? (Încotro, omule religios) 17Alexandru Cetățeanu Pe ZOOM, din Montreal 21Miruna Ioana Milea PAGINA TINERILOR: Școala on-line și carantina 26Ștefan Vișan Destine (4) 27Elena Olaru Miron Trasee strâmbate 32Valeria Paștiu Gușeilă Pe firul unei interogații: care este locul și rolul femeii… 35Mihai Batog Bujeniță „Ierusalim, locul regăsirii / Tradiții în modernitate 38Dorel Schor Lipsa de idei 40Nicolae Tudor Pelerin prin memorie (1) 41Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (21) - Reconstituirea 43Lőrinczi Francisc Georeferențiere lăuntrică 47Rodica Nicolae Fărâmă de deltă (1) 51Gheorghe Ghib Mi-aș fi dorit să fiu ca el… 54Ioan Vulcan Agnițeanu Adevărata toamnă adevărată 56Georg Barth Știri de ultimă oră din presa occidentală 57Victor Neghină Interviu cu prof.dr. Maria-Daniela Pănăzan 58

COPERTE 1-3-4. Sibiul, în imagini de toamnă: 2. Membrii Cenaclului Radu Theodoru

Foto coperte: Ștefan Trihenea

COLEGIUL DE ONOARE

2

Ioan Gligor Stopița

Editorial

PE-TRECEREA VIEȚII MODERNE ȘI COOL – ACCELERATĂDEZUMANIZARE

Trăim zi de zi MATRIXUL, filmul uneirealități cotidiene terifiante. Am devenit maidocili decât eram, mai manevrabili și maizdrobiți sufletește și trupește. Construcțiaviitorului, cea care ne aparținea tuturor, a fosttransferată unor inteligențe diabolice ce știucum să înrobească întreaga lume. Dacă văgândiți cum e posibil să asiști la luări depoziție contrare unor cutume de secole și chiarmilenii, cum e cea a Suveranului Pontif, emusai să vedem ce și mai ales cine ne facerobii seducției unei clipe, trecătoare. Involuțiaîn duh a omenirii, abandonarea valorilortradiționale în detrimentul celor globaliste, adus la dezmembrarea unei lumi ce-și aveapropria sa autenticitate umană. Sub imperiulfacebook-ului trăim blestemul alienării uneilumi post-informaționale, de un neosclavagismființial impus de forțe neidentificate, devenindrobi ai artificialului, captivi ai unorinstrumente diabolice ce ne dopează cugoliciune și egouri amăgitoare. Parcălaboratoare din alte civilizații ne dezumani-zează și ne extirpă drepturi morale, istorice șine sedează conceptele unui desfrâu universalîntr-o nouă religie falsă și păcătoasă. Pe zi cetrece devenim tot mai inhibați sufletește,încremeniți în propria teamă și neîncredere,hăituiți de gânduri negre, nefaste, chiarsinucigașe. Salvarea de la Dumnezeu începe sădevină una iluzorie, devenind tot mai singuri înacest univers în care societatea umană aretendința să renunțe la idealuri, caută fericireafacilă a clipei. Prietenia adevărată a devenitcaducă, iubirea e călăuzită doar de sex. Aceastăpandemie, la peste zece luni de la declanșare acuprins întreg mapamondul, iar acest mediuclauster ne face zi de zi să devenim goliți deorice trăire autentică, vis, transcendentă șiavânt. Mass-media a devenit stăpână absolută,

noi murim fără să ne dăm seama, psihic șifizic. Ne învelim în aure empirice subjugațipreferințelor programate de inteligențediabolice, ce ne dezumanizează și ne înrobescdefinitiv. Infuzarea unui nou stil de viațăartificială, programată și computerizată neduce pașii unde vor, ia decizii în locul nostru,gândește și chiar muncește în locul nostru. Noine scăldăm în mările eșecurilor noastre și neluptăm să nu ne înecăm, întinzând mâna unorhumanoizi artificiali. Lumea însăși econtrafăcută magistral...

3

Daniel IonițăSydney, Australiapreședintele Academiei Australiano-Românăpentru Cultură

Poet, scriitor şi translator (română-engleză), născut la Bucureşti în 1960. A părăsit Româniaîn 1980 stabilindu-se în Noua Zeelandă şi mai apoi în Australia. Licenţiat în psihologie(clinică şi de organizaţie) la Griffith University (Brisbane, Australia) şi Lean Six Sigma(Auckland Technical Institute). În ultimii ani a revenit la prima dragoste, poezia. Îşi împartetimpul între aceasta şi consultanţa în domeniul Organisational Improvement, domeniu în careşi predă (part time), în cadrul Graduate School of Business, la University of Technology dinSydney (UTS).În noiembrie 2012, editura Minerva i-a publicat „Testament – Antologie de Poezie RomanaModernă” (ediţie bilingvă (engleză/română) cuprinzând 56 de poeţi si 80 de poezii din ultimii150 de ani ai poeziei româneşti. Autorul vede acest volum ca pe „tributul propriu pentrucultura româneasca care l-a format, un dar al poeziei româneşti pentru cultura universală”,a mărturisit acesta.

destine

Eram hărăzit câtorva destineînghesuite unul într-altulconform unor hotărâri aprobate anterior.Îmi amintesc doar vag despre ele.

Într-unul le vindeam fericire unor turiști -le-o vindeam așa, ca pe o vată de zahărpe care ei, după ce mușcau din ea odată,o aruncau la următorul coș de gunoi.

Într-altul eram un măscărici nocturncu vechi state de servicii întru amuzamentul trupului tău.

Apoi, din când în când mă transformam bruscîntru-n Moș Crăciun rotofeicare împarte grăbit și lehamite niște jucării made in Chinatuturor ne-crescuților și prost-crescuților.Mulți dintre ei meritau, de fapt, niște dosuri de palme peste față.(Le mai trăgeam eu câte unaatunci când părinții lor se uitau altundeva.Țâncii începeau să urle că i-a bătut Moș Crăciun...Dar părinții lor le explicau cu răbdare ca Moș Crăciun nu există.)

Adesea mă trezeam vameș de gânduri, vameș de vise,controlând traficul a tot felul de bunuri subiective de larg consum -de la rugăciuni la baliverne -ce treceau, plănuite sau aiurea, prin capetele oamenilor –al meu, al tău, al tuturora.Le stivuiam într-un dosar spre a fi evaluate ulterior,de către Instanța Supremă, la Judecata de Apoi.

4

Într-unul din cele mai problematice dintre aceste destine,eram un fel de clovn nocturncu vechi state de serviciiîntru amuzamentul trupului tău.

In final, cu trecerea timpului,mă prezentam din ce în ce mai des drept profesor de caligrafie,într-o lume în care nimeni nu mai scria de mult cu penița.Toată lumea rădea de mine, preferând tastaturi anodine,plictisitoare și ucigașe.

vis la șaptesprezece ani

Visez că am șaptesprezece aniși o rog frumospe vânzătoarea de după tejgheasă-mi dea o vază.Prețul afișat este cincizeci de lei. E prea mult ?O rog din nou. Pare distrasă, dusă pe gânduri.Apucă o cazma din colț.Nu observasem că era acolo,deși mai degrabă mă forțasem să n-o văd -ignoranță voită, cu coada ochiului.„Ce să fac eu cu cazmaua, domnișoară ?”„Vei avea nevoie de ea, tinere.”Cuvintele-i curg așa de ușor,topindu-se, ca niște fulgi, pe buze.„Azi, mâine, peste cincizeci de ani,nu știi niciodată când anume,dar sigur vei avea nevoie de ea.Poate-ntr-o zi, cine știe,dacă vei realiza ceva-n viață,vei avea dușmani.Cu ce-o să-i îngropi ?”O rog să se căsătorească cu mine.„Nu” zice ea.„Dece nu ? Pari genul de măritat” zic eu.(În acele vremuri puteai spune lucruri dintr-asteafără riscul de a fi imediat împușcat...)„Am deja bărbat” zice ea.Asta mă cam dezarmează… o leacă:„Cred că te-ai descurca de minune cu încă unul”bălmăjesc eu.„CINCIZECI DE LEI ! Ia-o și pleacă!” se răstește.„Asta-i tot ce-ți pot spunePentru banii pe care-i dai...”„Merită toți banii! Și mai mult, chiar!” zic eu.Aruncă cu cazmaua după mine.Încep să urlu în sine-mi,simțind deja pe fațărazele dimineții bucuriilor matrimoniale!

5

George V. Precup

Din Volumul „Culoarea coniacului tânăr”

Editura 2019

Insula din viedupă Ezra Pound

O, Zeule, o, Afrodita, o, Bachus,dați’mi, vă conjur o cârciumă veselă.Cu alcooluri strălucind să’ți ia ochii

pe rafturi în șir indian.

Și bântuitoarele sticle de tequila și romsub lumina tutunului olandez.

Și’o pereche sfioasă de pâlnii.Și’n trecere târfe cu limbă bogată simțind adierea din păr.

O, Zeule, o, Afrodita, o, Bachus,dați’mi cu zălog o cârciumă mică.Sau altă lucrare în afară de’a scrisului, neterminat.

În care creierul nu are timp de odihnă.

Anca Sîrghie

VALSUL AMINTIRILOR. Dialogul luiMircea Tomuș cu Anca Sîrghie.

Moto: „Sunt nefericit în fericire și fericit în nefericire” (Mircea Tomuș)În sfârșit, mi-am găsit răgazul să răspund invitației profesorului Mircea Tomuș de a-l vizita

la Căminul de vârstnici “Maria Theresa” de la Șura Mică. Este drept că atunci când ne-amreîntâlnit cu emoție la o lansare de carte a Ilenei Marinescu nici nu puteam bănui că ne va încolțio pandemie care să ne oblige la izolare. Dar dorința sinceră pe care și-a exprimat-o atunci m-aîncurajat să obțin acum, după mai multe luni, aprobarea de vizitare și, așa cum cere regulamentul,purtând botoșei și mănuși de nylon albastru, mascată corect, am fost condusă spre filigoriapregătită pentru vizite. Nu același drum de acces era rezervat lui Mircea Tomuș, care ieșind dinclădire sosise în filigorie din partea opusă, iar masa lunguiață, la capetele căreia ne-am așezat, eraprevăzută cu un separator de plastic, ceea ce ne-a dat certitudinea că dialogul nostru,supravegheat atent de o asistentă a instituției, nu era pândit de nici un pericol de infectare.Aerul ușor pierdut al profesorului Mircea Tomuș m-a determinat să găsesc o formulă care să nereaducă mai aproape de comunicarea noastră caldă și directă de altădată. De când? De aproape50 de ani!

6

Anca Sîrghie: Am venit să vă invit la un vals. La un vals al amintirilor, stimate domnule profesorși coleg de catedră la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. În locuința familiei dumneavoastrădin Cluj eu țin minte perfect că am fost prin 1965, când Mircea, băiatul dumneavoastră cel mare, eralicean, eu fiind studentă. De ce venisem? Pentru că doamna Silvia Tomuș, prima soție adumneavoastră, pe atunci asistenta noastră la Facultatea de Filologie din Cluj, mă chemase la dânsaca să iau o carte ori o bibliografie la o lucrare. Dar nu acolo și atunci v-am întâlnit. Noi doi ne-amcunoscut abia prin anul 1972, de la primele numere ale noii serii a revistei “Transilvania“, la Sibiu.Revista își deschidea paginile unei noi serii, avându-vă redactor-șef. Eram profesoară de literaturaromână la prestigiosul Liceu „Gh. Lazăr” din Sibiu și mi-ați încredințat la început o rubrică aliteraturii pentru copii și mai apoi pe cea a cronicilor de teatru. Desigur că de-a lungul timpului amscris în “Transilvania“ eseuri și articole pe diferite teme literare. Ce a însemnat pentru universitarulclujean, redactor-șef la revista “Steaua” venit la Sibiu, parcă reluând traiectul refugiuluiUniversității „Regele Ferdinand I” după Diktatul de la Viena, activitatea la o revistă literarăprestigioasă ca aceasta, cu o tradiție ca a ei? Ce impedimente și ce izbânzi ați avut în aceaperioadă a epocii de aur a socialismului românesc?M.T.: Chiar de la apariția decretului prezidențial de înființare a revistei, mi s-a anunțatîngrijorătoarea condiție, anume că ea va fi, de la bun început, finanțată din fonduri proprii. Pentrucă atunci se comemora un secol de la moartea lui Avram Iancu, mi-a plăcut faptul că s-a aprobat oexcursie de documentare în Munții Apuseni, pe urmele vieții și faptelor eroului, deplasare pentrucare Maria Fanache, președintele Comitetului de cultură județeană Sibiu, a asigurat microbuzulnecesar. A fost binevenită, apoi, propunerea lui Ion Miclea de a realiza un calendar cu tipuri delocomotive tradiționale, tiraj cumpărat de Centrul de librării din Sibiu, prin înțelegerea directoruluiReimar Alfred Ungar, ca banii obținuți să fie dați pentru revistă. Aducerea lui Mircea Ivănescu laSibiu a fost o mare izbândă pentru colectivul redacțional, dar poetul pretindea o locuință și chiarpublicarea traducerii sale la romanul Ulise de James Joyce, care se blocase la Editura Univers,având director pe Romul Munteanu. Cauza blocajului era contractul încheiat anterior cu EugenBarbu, autorul atât de discutat, pe atunci, el nevrând să renunțe în ruptul capului la acel proiect. Afost necesară o vizită pe care eu i-am făcut-o la biroul celui care scrisese Groapa, ca acel contract săfie anulat. Așa a putut să apară versiunea lui M. Ivănescu, în limba română, a marelui roman.Cunoscând pasiunea poetului pentru muzică, l-am îndemnat să scrie cronica muzicală lunară.Articolul de fond îl scria după propria propunere, nu l-a obligat nimeni, el singur s-a oferit,argumentând că la Agerpres, unde lucrase înainte, s-a obișnuit cu redactarea unor texte în jargonulpolitic. Este adevărat că articolele de fond pe atunci erau semnate “Transilvania”. Dar cronicilemuzicale scrise de poetul nostru erau adevărate texte de analiză competentă și profundă aconcertelor simfonice care se desfășurau la Sibiu și ar fi păcat să rămână în paginile unei revisteuitate, iar cei care se laudă cu memoria marelui poet și traducător ar putea să îi completeze opera șicu analizele lui muzicale.A.S.: Sunt de acord cu idee că cel mai valoros colaborator în redacție pe care l-a avut„Transilvania” a fost Mircea Ivănescu, un om de o modestie exemplară și cu o cultură covârșitoare.Permiteți-mi să vă arăt cartea mea în două volume, căci la al treilea tocmai acum lucrez, Americavisului românesc, datorată experienței mele din ultimii 20 de ani, când am fost adesea în vizită labăieții mei și în comunitățile românilor din S.U. A. și Canada. În pași de vals ajungem dincolo deAtlantic, la anglistul Ștefan Stoenescu, din Ithaca newyorkeză, anglist care îmi mărturisea îninterviul din trilogia mea memorialistică faptul că el consideră că cea mai importantă realizare a sa afost traducerea în limba engleză a 3000 de versuri ale lui Mircea Ivănescu.M.T.: După ce se ridică restricțiile perioadei de pandemie, doresc să citesc cele trei volume, pentrucă mă interesează America. Și eu am fost de trei ori în S.U.A. unde am întâlnit oameni interesanți încomunitățile diasporei noastre.A.S.: De când datează întâlnirea dumneavoastră cu literatura americană și când ați călătoritpentru prima dată peste Atlantic?

7

M.T: Întâlnirea mea cu literatura americană s-a produs în anii de liceu, căci în ultima vacanță îmiamintesc că citeam la Biblioteca Universitară din Cluj pe Carl May cu eroii lui Winetou și OldShaterhand. Șansa de a călători în America am avut-o mult mai târziu. Era pe la începutulanilor ’80, când Nichita Stănescu fusese propus pentru o călătorie în S.U.A., dar el refuza categoric,pentru că nu mai voia să călătorească cu avionul. S-a întâmplat că eu fusesem împreună cu OctavianPaler în R. F. Germană la un colocviu al scriitorilor, organizat la Köln, și aveam toate aprobărilenecesare. Am plecat la Iowa unde am participat la un atelier de creație în colectiv. Programul aceluiexperiment interesant s-a desfășurat timp de 3 luni. Acolo sosise și un poet din Africa Centrală. Eraun bărbat foarte frumos, înalt, așa ca un atlet din Antichitate. În primele 3 zile el a făcut șoculcivilizației, căci nu s-a putut adapta la atmosfera americană. Desigur că el sosea dintr-o cu totul altăcivilizație, iar ceea ce întâlnea la Iowa City, o universitate cu trei nobeliști, în jurul căreia sefocaliza toată viața orășelului, îi era străin. El a ieșit dezbrăcat în centrul orășelului. Tulburareapoetului a fost atât de mare încât nu s-a găsit o altă soluție decât să fie trimis imediat acasă la el cuavionul pe ruta Germania-Africa Centrală.A.S.: Dacă noi tot valsăm printre amintiri, care socotiți că a fost cel mai temeinic dintre româniidiasporei americane, personalitate de care v-ați apropiat în călătoriile dumneavoastră pesteAtlantic?M.T.: În drumul meu spre Universitatea din Iowa City, un popas am făcut totdeauna la Detroit înstatul Michigan. La Episcopia Ortodoxă de acolo erau două clădiri, una a ierarhului și alta afamiliei lui George Alexe. Acesta socotesc că a fost cel mai deosebit român întâlnit atunci pesteAtlantic. Soția Didi, o maestră în domeniul artelor plastice, care pregătea lucrări pentru diferiteexpoziții, mai era și o excelentă gospodină, care m-a desfătat cu bunătăți culinare. Ea era pe atuncio șefă de protocol, care primea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cusediul la Detroit musafirii sosiți din România. Așa au fost Marin Sorescu, Adrian Păunescu, AnaBlandiana cu soțul ei, Romulus Rusan și atâți alți actori, universitari etc. Eu am propus să fie invitatacolo și Tudor Gheorghe, care a ținut concerte în America.A.S.: Ce mică este lumea! Am avut norocul să întâlnesc familia lui George Alexe atât în Michigan,unde locuia, cum povestiți și dumneavoastră, cât și la New York, unde veneau soții Alexe laSimpozionul anual Mihai Eminescu, ca invitați ai părintelui prof. univ. Theodor Damian. După cummi-a povestit cu detalii copioase în interviul pe care i l-am luat și l-am publicat sub titlul Cebogăție v-a dat America? în volumul I al trilogiei mele memorialistice America visului românesc,în anii grei ai socialismului, doamna Didi cu soțul ei a primit la Detroit între mai mulți universitariși pe Zoe Dumitrescu Bușulenga. Doamna Didi avea 89 ani când am intervievat-o și m-a încântatsă constat că este absolut lucidă, lucru minunat la o asemenea vârstă înaintată. Soțul ei murise și îmiamintesc că am participat la înmormântarea lui. Dialogul nostru s-a întins pe 24 de pagini, pentru cădoamna Didi a fost de neoprit, când i-am dat prilejul să prezinte dramatica evoluție pe care teologulGeorge Alexe, muzician pasionat și publicist priceput, a avut-o în anii exilului lor american. Atuncia scos el publicații ca Almanahul Episcopiei Misionare Române și Almanahul Credința pe anul1966, apoi Comunitatea Românească. Între 1970 și 1975, împreună cu arhimandritul BartolomeuValeriu Anania, a editat calendarul ortodox “Credința” la Detroit, Michigan. Știu că dumneavoastrăsunteți fiu de preot și bănuiesc că prin tradiția de familie ați întâlnit în America și fețe bisericeștiimportante. Ce nume puteți menționa?M.T.: Dintre personalitățile bisericești, amintesc pe profesorul Dumitru Stăniloae, coleg de an laTeologie cu tatăl meu. Ei erau foarte apropiați și ca atare când eram copii, eu mă jucam cu fataprofesorului Stăniloae, Lidia, care apoi a făcut Facultatea de Fizică, dar scria și versuri. La vremeapotrivită, eu am făcut-o pe Lidia membră a Asociației Scriitorilor din Sibiu. În America am întâlnitși pe mitropolitul Antonie Plămădeală, care s-a tratat acolo pentru o afecțiune gravă.A.S.: Cum a rodit legătura dumneavoastră cu Iowa City, unde v-ați simțit atât de minunat?M.T.: În America am avut șansa de a mă împrieteni cu anglistul Stavros Deligiorgis, specializat înengleza veche. Era una din cele mai strălucite minți ale vremurilor noastre, bazată pe o cultură

8

impresionantă, pornind de la religie, ca principiu inițial, trecând prin floarea științelor umaniste, casă ajungă tot la religie, într-un miraculos cerc de erudiție și creativitate. Stavros mi-a aranjat oîntâlnire cu un grup de arheologi… A fost o seară, ce zic seară?, una din cele mai frumoase nopțiale mele!A.S.: Înțeleg că întâlnirea cu Stavros nu s-a manifestat doar ca o prietenie de moment, cum seîntâmplă de obicei la asemenea evenimente științifice profesionale, ci a schimbat destinul fiuluidumneavoastră. Cum a ajuns Mircea în America?M.T.: Stavros mi-a relatat că are doctoranzi din lumea întreagă. Atunci l-am întrebat dacă araccepta și un doctorand român, pe fiul meu. A fost de acord și s-a ocupat de toate formalitățile.Profesorul Mircea Borcilă era atunci în SUA și i-a trimis o invitație. Fiul meu a făcut doctorat laprofesorul Stavros Deligiorgis. A rămas să predea literatura țărilor din Estul Europei la un colegiuaflat la 15 km de Iowa City. El nu se putea rezuma doar la literatura română, ci în cursul săuabordează literatura poloneză, pe cea bulgară, cehă și maghiară și pe acelea din tot spațiul balcanic.Peste 2-3 ani Mircea va ieși la pensie. Pot spune că legătura pe care am creat-o cu America a roditdin plin la nivelul generației tinere. Fiul meu Mircea a fost instruit de Stavros și s-a specializat îndomeniul limbii engleze vechi. Ca dovadă, în prezent așteaptă să-i apară la Editura Casei de Științădin Cluj traducerea din engleză veche a unei epopei premedievale din nordul Insulelor Britanicedespre întemeierea Irlandei de Nord. Cartea se numește Cavalerul verde.A.S.: Când ați revenit în America după escapada cu bursa de creație despre care mi-ați povestit?M.T.: În S.U.A. am fost de trei ori, ultima dată, când s-a căsătorit fiul meu cu Melissa, onorvegiancă. Au avut o ceremonie protestantă și o alta ortodoxă, la care nași au fost Didi și GeorgeAlexe. De atunci fiul meu este cel care vine în România să mă vadă. Mama lui îl vizitează mult maides, stând de obicei câteva luni pe an la el.A.S.: Într-adevăr, mi s-a întâmplat să-i telefonez și eu lui Mircea în Iowa City și să aflu cu bucuriecă este doamna Silvia acolo, așa că am povestit de multe ori cu ei amândoi. Ce alte împliniri are fiuldumneavoastră, trăind în America?M.T.: A doua pasiune a fiului meu, după literatură, a fost și este muzica. Pe când era elev, i-amînchiriat o pianină, pentru că profesorii au stabilit că are ureche muzicală absolută. Lua lecții depian de două-trei ori pe săptămână. La un moment dat mama lui, interesându-se de situația sa laînvățătură în clasa cursului elementar unde el era înscris la Liceul pedagogic din Cluj, a constatat căîn catalog apăruseră și câteva note mai mici. Pedeapsa a fost aspră, căci furioasă, Silvia a scospianina din casă. Ce credeți că a găsit de făcut? Pe furiș, Mircea a început să meargă la Casapionierilor unde a învățat pe rând să cânte la mai multe instrumente. Pasiunea pentru muzică i-arămas și în America, unde a cumpărat o casă mare și în demisol a amenajat un spațiu pentruformația sa instrumentală. Acolo pregătește repertorii pentru concertele pe care le ține în regiune.Trebuie să vă închipuiți că Iowa este un stat agricol, cu un peisaj dominant campestru. Există unsingur oraș mare, Des Moines. În rest sunt localități mici, cum vă puteți aminti din filmul Poduriledin Cedar Rapids. Există o Companie de tehnică agricolă, numită John Deer, bine cunoscută și înRomânia, care sponsorizează concertele lor. Desigur că Universitatea Iowa este celebră cu cei treinobeliști ai ei. Băiatul lui Mircea, Cristian, a absolvit Facultatea de Psihologie, pe care a urmat-o,după ce în adolescență s-a apropiat de droguri. Acum tocmai primește primul lui salariu ca angajatla o agenție antidrog.A.S.: Cred că vă fac o surpriză mărturisindu-vă, că volumul 5 al cărții Aripile demonului eu tocmail-am citit. Există în această carte a dumneavoastră, la p.61-62, o scenă în care la Căminul MariaTheresa “vin americanii”, adică fiul și nepotul. Cu o încadrare concretă, ați relatat cum vinamericanii spre Avrig în 13 iunie, așezați la masa de taină de pe terasă. Cristian este “un zdrahon detalie medie, cu barbă deasă, neagră”. Exemplarul de carte pe care mi l-ați oferit va ajunge laBiblioteca județeană Astra din Sibiu, ca să poată fi citit de cei interesați.M.T.: Dialogul nostru se încheie aici. Vreau să vă spun că eu mă simt un om terminat. Căminulacesta va fi mutat într-o altă locație, la Gilău, pe o culme între păduri și nu știu cum mă voi

9

acomoda acolo.A.S.: Mă văd nevoită să vă corectez, stimate coleg, pentru că dumneavoastră nu sunteți deloc“terminat”, dar aveți o operă împlinită, ca autor al unor studii fundamentale de istoria literaturiiromâne. Sunt sigură pe ceea ce afirm, pentru că le-am citit la vremea lor pe cele despre I.L.Caragiale, despre Mihail Sadoveanu sau Romanul romanului românesc, vol. I și II. Nu, nu sunteți“terminat” și pentru că v-ați îndrăgostit de Gabi, asistenta de la Cămin, chiar dacă altora iubireapentru femeia cu soț și 3 copii le poate părea imposibilă. Da, apreciez că este frumos să iubești laoricare vârstă, chiar și la senectute, la vârsta dumneavoastră de 86 de ani. Este ceea ce ne-odemonstrează și filozoful Mihai Șora, iubindu-și tânăra soție, acum când Domnia Sa a depășit 100de ani. Ca să mă credeți că ceea ce spun eu chiar și gândesc, vă relatez o întâmplare îndepărtată întimp. Vă puteți imagina că am predat literatură română 51 de ani fără întrerupere. Atunci când euaveam puțin peste 40 de ani și studiam cu elevii de clasa a X-a la liceu poezia de dragoste a luiEminescu, entuziasmată, am afirmat la un moment dat că iubirea este frumoasă la oricare vârstă.Era exact ceea ce simțeam în acel moment și doream să-i fac și pe elevii mei să mediteze cuîncredere la această perspectivă largă de viață emoțională. Deodată, un elev de vreo 15 ani mi-a dato replică, pe care nu am uitat-o: ”Apoi, tovarășă profesoară, la vârsta dumneavoastră mai putețiiubi numai patria!” Am pufnit în râs și eu și colegii lui. Când ne-am revenit, i-am spusadolescentului, pe care îl luase gura pe dinainte, că sper să ne revedem la o întâlnire de 25 de ani dela terminarea liceului ca să aflu ce iubește el la vârsta sa. Desigur patria, dar nu numai…T.M: Sunt încântat că v-a plăcut cartea mea Aripile demonului, vol.5. Câmpia vrăjită.A.S.: Este o carte de o sinceritate liminară, scrisă cu o undă de umor care diminuează tensiuneaemoției. Prin tehnica modernă pe care ați folosit-o, una proustiană, (și regret că încă nu am citit șicelelalte 4 romane care îl preced pe acesta), vă poziționați la intersecția dintre mai multe planurinarative. Astfel, în jurul personajului principal apar gravitațional persoanele care au dat sensexistenței dumneavoastră în diferite etape ale vieții. Ați inițiat un reality show literar. Aflat în plinșantier, textul în sine apare pe computer și dispare, ca și când ar fi mânuit de un prestidigitator. Văcitez: ”Iar am pierdut textul! Este a treia oară în ultimele două zile. Deci, Demonul nu se lasă.Lucrează! Dar nici eu nu mă las: iubesc viața, iubesc oamenii buni, pe cei răi îi compătimesc!Iubesc pe Lia pentru eternitate! Pe copiii și nepoții mei, la fel! O iubesc pe Gabi și nu mă las deiubirea asta: ea mă menține în viață! Dacă ieșim cu bine din această iubire, o voi iubi și pe ea îneternitate. Haideți, voi, forțe ale răului! Atacați-mă! Furați-mi textul! Vă desfid!” Este aici untriumf al încrederii în viață, ce mi-l amintește pe Don Quijotte luptând cu morile de vânt. Dulcineeaexistă și ea, luând în transfigurarea protagonistului chipuri diferite, de la Lia, cea de a doua soție adumneavoastră, pentru care ați simțit o dragoste la valori absolute, la muza de moment care esteGabi. Ele sunt fundamental similare, în măsura în care întruchipează feminitatea. De ea, defeminitate nu concepeți să stați departe. Esența vieții, iubirea, nu trebuie trădată, pentru că ea esteforța cosmică universală, cum zis-a Dante Alighieri în cuvintele sale memorabile. Haideți să lerostim împreună, stimate domnule profesor: „l’amor che move il sole e l’altre stelle”. Când credețică vom face următorul pas de vals printre amintiri?M.T.: Numai dacă veți veni până la Gilău. Este posibil?A.S.: V-am spus că am două prietene de suflet în acest așezământ de lux, o profesoară și o actriță,pe care le-am vizitat frecvent. Când ne vom reîntâlni la Căminul de vârstnici de la Gilău, vă voiaduce trilogia mea memorialistică America visului românesc. Lăsați-mă să cred că așa cum scriețide zor, acolo mă veți întâmpina cu o carte a “exodului” revenirii pe plaiurile Clujului, ca oexperiență primenitoare. Trebuie să admitem că lui Radu Stanca reîntoarcerea aceasta„euphorionistă” de la Sibiu la Cluj nu i-a reușit, deși a fost visul lui, descris emoționant în cartea Unroman epistolar. Cred că dumneavoastră veți avea un exod sub semnul izbânzii. Așadar, nudumneavoastră sunteți „terminat”, ci terminată va fi o viitoare carte. Nu-i așa?

(Interviu-dialog realizat de Anca Sîrghie la Căminul de vârstnici „Maria Theresa” de laOcna Sibiului-Șura Mică, în 29 septembrie 2020)

10

Oana Goia- Cluj -

Întâia organizatoare de manifestări publicesau

Neuitarea – virtutea nesperată a unei ghinde

Trăim într-o era în care pământul parcă e în expansiune și oamenii speriați fug în case. Dacămergi prin orașe, în locurile de odinioară, unde se țineau recitaluri de poezie, nu mai vezi țipenie deom. Îi bănuiesc că se mai adună, pe furiș, se ascund după draperii și își spală uitarea de sine cupoeme și proze recitate-n șoaptă. Sălile cu tavan înalt, în care irișii stăteau cu suflarea la gurăascultând un act poetic, acum, s-au strâns de goale și frig. Oamenii aceia ce le țineau de cald îibănuiesc că s-au preschimbat într-o ghindă ce visează să se întoarcă-n lume să recite despre pădure.Dar cred că nu știm drumul îndărăt, ne-am uitat rădăcinile și ne-am vândut pădurile uitării. Și mătem de uitare mai tare ca Dumnezeu. Și bănuiesc că dacă toți ne-am teme, am înțelege că am greșitcând am dat-o unui colț prea mic de amintire pe Lucia Calomeri-Armășescu.

Ea este cea care, acum 111 ani, a fost întâiul om ce a dat născare recitalurilor de poezie și decreații artistice în public. Dar se știe atât de puțin despre ea între artiști, încât m-a prins mâhnirea deberegată. Am căutat informații și m-a uimit cum acest nume l-a strâns timpul atât de sumar în doartrei mențiuni. Prima, și așa am cunoscut-o, este a criticului Alexandru Cistelecan care ne spune prinmoitor, într-o postare pe facebook: „Știu oare poeții români, care o țin în recitaluri neîntrerupte și-nlecturi publice de acasă, că prima organizatoare de recitaluri publice și lecturi ”artistice” a fostLucia Calomeri-Armășescu?”. Și în cor am răspuns: Nu! Și așa, cu rușinea în piept, am găsit a douamențiune mai amplă, pe pagina Teatrului Țăndărică: „Din 1909 începe să organizeze şi să regizezeo serie de recitaluri de poezie şi de reprezentaţii teatrale cu elevi şi studenţi”, iar în revista Teatrul,Nr.5, anul III, mai, 1958, aflu și despre truda de suflet: „Lucia Calomeri încearcă - înainte de război- prin propriile-i puteri, să dezvolte arta teatrului cu actori de lemn şi cârpă şi, în nenumăraterânduri, este nevoită să-şi vândă sau să-şi amaneteze lucrurile pentru a face faţă cheltuielilor”.

La final, am făcut trei pași înapoi, ca un rac autentic și am întrebat pereții: atât de puțindespre ea, cea care ne-a adus în sânul suflării febrile și ne-a făcut lumină pe drum? Cea care ne-adat masă în urbea lumii să scriem și să ne știm după chip? Și pereții nu mi-au răspuns, dar s-auîntristat până la „Lacrimi și Sfinți”. Cum oare să fii artist – omul ghindă, și să pui într-o groapămică un om atât de plin. Să pui pământ cu uitare peste scândurile unui om ce-a făcut lumină, și cald,și apă din trudă pentru ghindă să se facă pădure?

Nu știu atâtea răspunsuri, sunt iar un rac deznădăjduit. Simt că e nedrept să trăiești cu uitareaoamenilor și cu Dumnezeu. Numele acesta, Lucia Calimeri-Armășescu, l-au strâns artiștii sumar pecâteva colțuri de pagini și l-au dat uitării. Și se rostogolesc ca o ghindă și cer lumii și lui Dumnezeu,în recitaluri publice, să nu fie dați uitării că a lor este truda de suflet de artist. E nedrept să ceremneuitarea pe lume, când noi i-am uitat pe cei dintâi. Oare e în firescul lucrurilor să uităm că roata lacăruță n-am inventat-o noi? Dar oare dacă am scrie neuitând de Dumnezeu, Cel ce ne-a dat întâiulcuvânt, nu ne-ar uita și pe noi Lumea într-un colț sumar? Nu știu nici răspunsul aceasta, pereții îmitac, arătându-mi istoria acestui nume: Lucia Calimeri-Armășescu ce a trecut în neființă demult și arămas cât definirea din DEX a verbului „a fi”. Nedrept!

Oamenii ce n-au fost niciodată ghindă și nici pădure mi-ar spune că și de n-ar fi fost ea, s-arfi găsit cineva să inventeze roata la căruța recitalurilor publice. Căruța aia ce stânge om cu infinit șio duce-n lume Așa-i, dar oare uitarea nu înghite pe oricine? Ba da! Dar tot așa sumar ne strângemîntre patru scânduri ude ca Lucia Calimeri-Armășescu? Nu știu, n-am memoria pământului, dar simtcă e imposibil să locuiești cu oameni și cu Dumnezeu. Sau poate e imposibil să fii om și să nu te

11

vrei neuitare. Suntem vinovați de uitare! Și am atâtea lucruri de aflat pe lume, dar aș vrea să înțelegmai întâi ce-i ea – uitarea. Știu că e mai mult decât un cuvânt ce nu se spune cu voce tare. Se țineîn colț, ca șoapta, să nu „se spărie gândul” mai tare ca de Dumnezeu. Ea nu e cusurul firii umane,dar poate fi după firea și asemănarea Lui? Nu știu! Chiar nu, când am locuit în burta cerului, nu L-am văzut pe Dumnezeu căzut în coate, pe gânduri și ținându-se de piept să nu-i cadă vreun om prinuitare. Și îmi dau seama că nu știu nimic, dar simt, simt că aceste rânduri nu vreau să-mi cadă-nlirism, e doar un îndemn pentru ghinde duse de cleștii de rac să nu uite nimic, nici de pădure și nicide anevoiosul drum până la Sfinți.

Aurel Domide Șănțanu

PÂNĂ CÂND?Acolo, în tăcerea arboreluise aud, se vădrănile păduriiîn joc de flăcărispintecată nemilossângerândsângerândsângerând.

Cum nimeni nu te mai ocroteștepădure străbunăvei sângera mereuprin sfâșieri de ferestrăuprădată sub legi nemiloaseale fărădelegii.

Iubindu-te, doar iubindu-tepădure străbunăne vom întrebamereupână cândoare până când?

CÂND OARE?

Ale cui blesteme le porți peste noifără să lași necălcatetărâmuri omenești?

Greu tribut îți ieidin ce avem mai scump – viațași neîntrerupt prag al răuluicel mai rău.

Tu ce ai îmbrăcathaina spaimei electrizantetu ce vii din pustiuri uscate

din cremenea foculuidin cremenea răuluiși arzi viața nemilosîn dogoare de iad.

Tu, Virus ce te hrăneștidoar cu dureri și spaime umanecând oare îți vei schimba hranaluând nemilos viațacând vei renunțacând vei pleca topind întunericullăsând o rază urdinișuluide luminăo licărire măcarpeste sufle și peste meleag.

Noi nu vom uita nicicândcă tudoar tu, Virusai adus întinsul peste noicu pleoape de foc și spaime.

SĂRMANA ȚARĂȘtiu bine că de când tot tacSunt c-o pădure mai sărac.

Știu că se taie mult și-n draciHoției nu ai ce să-i faci.

Cu domnii, hoții-s mână bună,Taie și fură împreună.

De jaful dovedit, ca huniiSe clatină în lut străbunii.

Revolta, scârba, m-au pătrunsSărmană țară, ce-ai ajuns!?...

12

Mihai Posada

CRONICILE DE DUPĂ-AMIAZĂ

Valentin Lucian Mureșanu – Confesiuni în dialog

După o deschidere cu mărturisiri captivante, intime,frivole, din viața erotică a unui trio de tineri, Marius, Lili șiNik, romanul lui Valentin Lucian Mureșanu, Confesiuni îndialog (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2019) atinge, deja de lapagina 53, miza sa gravă sub aspect istorico-politic, plonjândîn perioada proletcultistă românească a anilor șaizeci, maiexact „la doisprezece ani după război”, adică în 1957 sau, cumjudicios ar trebui cunoscută epoca: «obsedantul și întunecatuldeceniu», dacă ținem cont de părerea lui Dan Culcer,publicată în VATRA, nr. 5-6/2017, pp. 8-9 (Obsedantuldeceniu, Marin Preda și lupta de clasă), vezi https://revistavatra.org/2017/06/14/dan-culcer-obsedantul-deceniu-marin-preda-si-lupta-de-clasa/ și de excepționala sinteză aregretatului Radu G. Țeposu, intitulată Istoria tragică &grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, apărut în anul1993 la Eminescu; ed. a II-a, Dacia, 2002; ed. a III-a, CarteaRomânească, 2006 – deși cu adresă la un alt deceniu culturalromânesc, petrecut tot sub comunism.

Capitolul intitulat Semproniu (pp. 53-76) ne introducebrusc așadar în atmosfera de teroare sumbră a „dosarelor decadre” prin care, în numele „democrației populare” destinul unor tineri cu reale calități intelectualedar lipsiți de „origini sănătoase” era distrus pentru tot restul vieții. Ori alte destine de intelectualiconsiderați „dușmani ai poporului”. Personajul Semproniu, zis și Pronia și Nea Proniu(s), este oexemplară excepție într-o societate în plin avânt proletar al turnării aproapelui la Securitate. Unadministrator de cămine studențești, un exemplu de omenie de-a dreptul subversivă într-o lume adelațiunii și spaimelor continue, provocate de edificarea omului nou de tip comunist. Din neatențiecompozițională, Semproniu este administrator de cămine studențești, când la „Universitatea«Nicolaus Copernic» din Bugrejd, capitata țării” (64), când la „Tim”, unde se mută fără alteexplicații și acțiunea (62 și 69). Omul va fi prins că epurează dosarele unor studenți, spre a-i feri deexmatricularea din motive politice. Târât într-un simulacru de proces ca trădător al cauzeisocialismului, va încerca fără succes să tragă singur ponoasele, nu va divulga niciun nume, dar va fitorturat și va primi o condamnare de 25 de ani.

Deconcertantă în economia întregului, alternanța între prenumele oarecare, adeseadiminutivate ale personajelor: Lili, Nik, Madi, Ana, Nin (Nineta/Ninette), Em (Emma), Rommy(Romeo Giolitti), Fred/Fredy etc., sau numele de familie, mai puțin obișnuite în arealul românesc:Șerd, Torden, Neverin, Marteval, Persett, Mirota, Iorest, Scorbin, Sitander, Torzan, Coziedru,Niscen, Leoreni, Gent, Barbeter, Blizan etc. și cele câteva prenume obișnuite: Marius, Octavian(Rait), Diana, Antoniu (T. Poetul) etc., ori chiar nume reale de personaje istorice nonfictive:Wilhelm Pieck (1876-1960, primul și ultimul președinte al Republicii Democrate Germane, din1949 până la moarte), sau Otto Grotewohl (1894-1964, cel dintâi prim ministru al Germaniei de Estîntre 1948 și 1964). Pe lângă nume fictive și uneori transparente de localități: Solni, Sebra, Arcile,

13

Aran, Scet, Satma, „provincia Trasy” (p. 127) „firma Riengger din Sibur” (p. 128), Horad (vecincu,) Băile Pillis; alte localizări sunt cât se poate de reale: Berlin, Rimini, parcul național Plitvice,Croația etc., când nu apar ironic redactate, pe motive de ideologie persiflată: „Uresese” (pentruUniunea Republicilor Sovietice Socialiste, p. 75). Toate aceste tipuri de patronime/toponime, alesedupă un cod și din motive cunoscute numai de autor, probabil și pentru a întări impresia de realisma pasajelor ce vin să contrabalanseze «autoficționalitatea» constituentă a altora predilect dedicateanalizei și introspecției. Semproniu Marteval merită, și datorită calităților umane ale personajuluiacesta periculos de plin de omenie, o analiză scurtă a patronimicului său, încât voi semnala osurprinzătoare întâmplare livrescă: insolită desigur, ca o fereastră deschisă în misteri(ios) a fostpentru mine, la primul contact cu volumul de debut, în proză beletristică, al unui doctor în istoriaartelor al Universității Babeș-Bolyai, muzeograf la Galeria de artă a Muzeului Brukenthal din Sibiuși prietenul de-o viață Valentin Mureșan, zis Muri (particula nobiliară u a fost adăugată pe modelulunchiului Teodor Mureșanu, 1891-1966 – poet minor de tip sămănătorist menționat de G. Călinescuîn Istoria... sa, profesor al prozatorului Pavel Dan, la Liceul Ferdinand din Turda, motivat de faptulcă neamul lor se trage „din țăranii liberi de pe Câmpia Transilvaniei, de la Urca, nu departe deTurda”, cum mărturisește autorul însuși, născut la Turda în 30 iulie 1949), surprinzătoare, deci,prezența în sumarul cărții, alcătuit exclusiv din nume de personaje, a prenumelui Semproniu, ce nureapare ca altele, în repetiția-rotirea acțiunii. Acest nume tocmai îmi amintea de personajul cu numede stradă în Viena, Ph. D. Apostol Semproniu Straße, din cartea de «proze scurte, medii și lungi»apărută cu un an mai devreme, în 2018, la Polirom: Zugzwang sau strada cu o singură ieșire,scrisă de Adrian Alui Gheorghe. Mi s-a părut stranie asemănarea aceasta. fie nume, fie prenume, lacelor două personaje. Pentru că Semproniu Marteval al lui Valentin Lucian Mureșanu din Sibiu areun nume la fel de puțin obișnuit cu al personajului ales de scriitorul din Piatra Neamț, ambelerezonând cumva cu Smithsonian Museum de Istorie Naturală din Washington DC. O serie deconsuli, generali romani și cartaginezi, unii cu influențe în viața Cartaginei romane, între care:Tiberius Sempronius Gracchus (217-154 î. Hr.); Tiberius Sempronius Longus (260-210 î. Hr.);Gaius Sempronius Gracchus (154-121 î. Hr.) au purtat vechiul nume, cum deasemenea se cuvinecitat pictorul român Semproniu Iclozan, suprarealist distinct (n. 1938). Ar mai fi o stradă în Texas:Sempronius Rd și un orășel din New York, districtul Cayuga, probabil lângă lacul omonim, pe mal.Muzeograf doctor în istoria artelor, nu se poate ca autorul să nu fi auzit și de un anume SemproniusLonginus, căruia i s-a ridicat un monument (antic, desigur și) probabil «dedicat» de fiica acestuia,«Sempronia Longini fil(ia) [Tur?]pa»; (nume și) «monument menționat pentru prima dată într-obroșură de prezentare din 1904 a Muzeului din Baia Mare, apărută la Budapesta» – așa cum neinformează Mihai Săsărman în articolul O nouă inscripție din vechea colecție a MuzeuluiJudețean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare (pp. 45-50, sub egida muzeului).Potrivit Academia.edu, «pe tot cuprinsul provinciei [Brigetio, în Panonia] numele [Sempronius] estedestul de des întâlnit». Dar Sfântul Semproniu o fi existând? După citirea cărții lui V. L. Mureșanu,ce îndreptățește compararea celor amintite mai sus cu întâmplări din viața personajelor romanuluiConfesiuni în dialog, aș crede că da. Semproniu al lui Mureșanu îmi îndreptățește credința, așa cumeste el zugrăvit de autor, ca martir-simbol al unui regim politic antiuman, criminal: comunismul.

Un alt personaj emblematic pentru același sistem politic defunct, comunismul românesc,este Wilhelm Heinz, inginerul „expert metalurgist” „de mare clasă”, cu diploma luată „înainte deînceputul războiului, în perioada de maximă glorie a nazismului, ca student la Institutul Politehnicdin Berlin”, cu precizarea că: „nu era defel adeptul lui Hitler”, ba chiar a ajutat în studenție„comuniști germani antihitleriști”, fără să le cunoască identitatea, „ascunzîndu-i în modesta salocuință” (p. 139). Și abia când unul din cei ascunși: „Otto devenise mare șef comunist în R. D.Germană și prin 1951 se interesase personal de inginerul Heinz la Ambasada țării noastre dinBerlin” și apoi îi face surpriza – apăsătoare pentru posesorul unei diplome ce avea imprimată pecoală imaginea acvilei cu zvastică – de a fi invitat fără să știe pentru ce și condus de securiști laAmbasada Est-Germană la București, unde are revelația să afle pe cine și pe acoliții cui ascunsese

14

atunci, în tinerețe. Dar asta nu îl ferește, tocmai și în ciuda competenței sale excepționale să re-acceadă cu greu, în pofida multelor nedreptăți și umilințe, sub birocrația obedientă „cauzei claseimuncitoare”, la binemeritata funcție de „șeful serviciului proiectare utilaj metalurgic”, după cefusese destituit de directorul politruc (p. 142). Viața lui profesională, plină de șicane, exemplifică lafel ca în cazul Semproniu Marteval, impostura promovărilor pe motive de „origine sănătoasă” aincompetenților și exploatarea celor mai buni dar marginalizați ca „dușmani ai poporului”, fără a lefi recunoscute meritele, decât de frica șefilor ierarhic superiori ai politrucilor, din excesul de zel alcozilor de topor ajunse la conducere în oricare sector al vieții sociale în regim comunist. Situațiaharnicului și priceputului inginer Wilhelm Heiz, personaj în romanul lui Mureșanu, seamănă izbitorcu aceea din realitate, în care un tânăr ajuns ulterior (între anii 1948-1977) al treilea patriarh alRomâniei, Justinian Marina, îl adăpostise pe viitorul lider român Gheorghe Gheorghiu-Dej, fugarcomunist în ilegalitate. Construcția generală a cărții amintește și de Huliganii, romanul în douăvolume al lui Eliade, apărut în 1935 la Editura «Naționala Ciornei». Autorul alege formuladiscontinuității, prin lipsa unității de timp și de acțiune ce plasează romanul lui V.L. Mureșanu înzona modern-post-modernă a prozei contemporane. Roman de acțiune și de idei, cu secvențe deremarcabilă poeticitate în confesiunea memorialistică, descrieri de sentimente și fapte intime, oridefulări de critică a moravurilor acritului regim comunist.

Merită menționate atât descrierea plină de savoare a «casei bunicilor», depășind cu briodulcegăriile lui Ionel Teodoreanu prin realizarea unui simbolic monument etnografic al satului dealtădată, cu „morala patriarhală” stricată de „ideologia socialistă și fals egalitaristă” (p. 29), întărităși de reflecțiile pedagogice ale personajului Madi: ...„copiii trebuie să crească la țară, în mijloculnaturii, să umble pe dealuri, să se joace prin păduri și pe malul gârlei, să alerge după fluturi, săumble cu gâștele și să se obișnuiască cu orătăniile, pisica și câinele, cu vaca și porcul din ogradă:«Natura te învață la acea vârstă, fără să-ți dai seama, tot felul de lucruri practice de care mai târziuai nevoie. Nu de geaba spunea un filosof că eternitatea s-a născut la sat» [...] Nu în ultimul rând, ainevoie în copilărie de aer curat, de pomi, păsări și flori, de spațiu pentru joacă, de balta sau gârlapentru scăldat, ca și de poveștile, proverbele, obiceiurile și hora satului, de acea mitologie popularăde care s-a discutat atât de mult în sociologia rurală din perioada interbelică” (p. 22). Satul de atuncipână azi pare să fi rămas neschimbat, or, în ciuda adevărurilor enunțate, se cuvine observat că satulromânesc nu este azi nici pe departe cel analizat odinioară în tratatele sociologilor Gusti-Herseni șioglindit în literatura vremii. Discursul auctorial interferează cu acțiunea sau confesiunile/gândurilepersonajelor oferind camilpetresciene momente de filosofare despre iubiri, căsătorie, erotism saureligie, despre femeile „cumsecade” ce renunță la carieră dedicându-se copiilor și soțului lor, încât:„de-abia la vârsta a doua și a treia, când îți dai seama cât le datorezi din cele ce ai realizat și-atuncite îndrăgostești din nou de ele și aproape că înțelegi cum se purtau bărbații în matriarhat” (p. 44),ori despre profesiuni care subjugă fiind apoi trăite/continuate cu o ură complexă, complexată șinumai aparent paradoxală: „Coup-papier-ul, de pe același birou, era de la ea – se gândise el – de laaceea pe care o iubise, fără să reușească să i se dăruiască pentru totdeauna, cea datorită căreia uraîncă și acum literatura, critica și istoria literară de care se ocupa asiduu și care făcându-l cunoscut șiapreciat, îi dezvăluiseră, culmea!, gustul amar al înfrângerii, care e întotdeauna reversul sufletesctragic, al oricăror victorii, întocmai cum cadavrele de pe câmpul de luptă” (p. 50, subl. autor.).Comentariile filosofiei vieții pot fi uneori redundante, însă convenim că repetiția este mamaînvățăturii.

Ardelean fără grabă, Valentin Lucian Mureșanu alocă un deceniu elaborării romanuluiacesta al său de debut editorial, cu zor sporit deabia de prin 2014-2015; iar despre lectură areadmirabile opinii ferme, statornicite și impasibile: „O carte bună trebuie citită și recitită, nu doarparcursă, ci mult mai mult decât o lectură de cultură, de amuzament, de snobism, de vacanță... ea sădevină o lectură de suflet, în care parcă trăiești printre personaje, suferi, compătimești și juisezi cuele, mental, nu pasiv, exterior” (p. 502). Mureșanu este, din 1994, membru al Uniunii ArtiștilorPlastici din România, Filiala Sibiu, secția Critică și istorie de artă, distins în 1997 cu premiul pentru

15

critică de artă al acesteia, membru, din 1996 al Asociației «Ars Transsilvaniae» România și autorullucrărilor de specialitate: Barocul în pictura germană și austriacă din secolele XVII-XVIII (2006),Pictura germană și austriacă din Colecția Brukenthal (2007) și Formă și culoare – Decor șimișcare (2009).

Desele referiri la muzica clasică amintesc de Magister Musicae al lui Hesse, iar plasareaunora din frecventele scene/trăiri erotice în ambientul elevat muzical oferă un plus de originalitateepică prin trăirea iubirii în „auzirea” și nu doar „ascultarea” pasivă a muzicii internalizate ca drogmagic al contopirii și observării reciproce a îndrăgostiților auditori, într-o negrabă orientală,augmentativă receptării: „Împreună cu Em i se părea că muzica era ascultată cu toate simțurile, fiindtotdeauna mai intensă, mai profundă, având mai multă bogăție, nuanțare și subtilități, poateconcentrându-i mai mult atenția și auzind-o mai bine, înțelegând-o în adânc, încât o trăia cu totsufletul, de parcă sentimentele și senzațiile stârnite de prezența Emmei, de trupul ei și de deliciilegesturilor mute, ar fi fost un catalizator al receptării mai depline, un stimulent ce nu-i bruia, ciascuțea auzul muzical, acuitatea afectiv-sonoră” (p. 104). Romanul capătă astfel valențe esteticerafinate, de proză cerebrală și finețe a analizei și introspecției somatopsihice: „Da, până și ideile sesimt, omul e prea mult sinteza spiritului cu materia” – valențe originate în misterul feminin alDoamnei T., respectiv în filosofia naeionesciană a iubirii ca instrument de cunoaștere: „Există ocursivitate a legăturii dintre simțuri și rațiune [...] dar mai există și o altă discursivitate, nu în sensulvechi de discurs/ discursivitate, ci în acela de lipsă de cursivitate, de continuitate, a legăturilorlogice dintre aceleași instrumente de cunoaștere ce intră în interacțiune: rațiunea și simțurile” (pp.103-104, subl. autor.) După cum, nu lipsesc descrierile de sex brutal, petrecute în lumea decăzută aviolatorilor și proxeneților fără scrupule, ca o denaturată ars amandi eșuată în violență șivulgaritate, experiență ce explică, pe urmele nefericitului Ovidius exilatul, concluziile pățitei Em,cea păcălită prin metoda «clasică» în domeniu, a proxenetului de care s-a îndrăgostit nebunește.Concluzii răscumpărătoare tot la nivel conceptual/poetic: „În materie de erotică, să fii îndrăgostită șisă desfaci picioarele, nu înseamnă nimic. Arta amorului este ca orice artă, mai mult experiență șitehnică, abilitate și sugestie, decât afecțiune curată, sentiment și sinceritate. Iar creativitatea (ca întoate artele) e rară, puțină și vine din sentimente puternice, care trec dincolo de sex și eros,transfigurându-le în trăiri intense și pasiuni ce se văd și se simt parcă nu numai între parteneri...” (p.264).

Romanul însuși se constituie ca o confesiune armonică orchestrată pe mai multe «voci»numite convențional personaje; rolul de dirijor, aranjor și interpret direct ori «în travesti»revenindu-i, firește, autorului. Tehnica falsetto solicită și în cazul diegezei romanului Confesiuni îndialog utilizarea la maximă înălțime a vocii scriitorului în calitatea sa plurivalentă de psiholog, poet,investigator, prozator, filosof, estetician etc. Poate părea dificilă urmărirea individuală a vocilor-personaje din care se alcătuiește vocea unică, fermă, a interpretului-autor ce le întrunește pe toate,demersul fiindu-i acestuia necesar în măsura realizării caracterului personal al fiecăreia, create cuscopul edificării unei imagini complexe de ansamblu nu doar ca artă componistică, dar esențial-necesară în intenția de realizare a unei fresce sociale cu scopul de a edifica prin mărturisiripolifonice un monument-document reprezentativ pentru o întreagă «eră» istorică – bătrânul șiobsedantul deceniu 1950-1960 – cu binevenite pentru că necesare trimiteri la epocile de dinainte șide după. Valentin Lucian Mureșanu este un artist care a compus o operă literară cu caracter muzicalbine strunit, convingătoare plină de farmec, un monolog cultural polifonic steinhardtian în formaliterară a unui roman-mărturie.

Sfinții mărturisitori ardeleni, Brumărel 2020, Sibiu-pe-Cibin.

16

CABINET DELECTURĂ

Ovidiu Repede, poetul

Cu toată modestia lui, Ovidiu Repede și-a câștigat o oarecare notorietate caprozator, romane sale de acțiune - (Zâmbetul fad a morții și recentul Dans de ciori)în care cultiva un senzațional al faptei aveau un fir epic bine condus – reușesc săstârnească interesul cititorilor. Nu mi-am putut imagina că Ovidiu Repede este șipoet, până nu mi-a ajuns în mână volumul „Diminețile cuvintelor puține”, probabildebutul său editorial. Cu toate că poeticul abia se întrezărește în proza sa, dar și cândrarele cazuri când apare este atât de friabil încât se pierde, activitatea sa de poetanticipează pe cea de prozator.

Cunoscându-i mai întâi proza, mă așteptam ca volumul său de poezii săfie ...mai epic, poetul, pe care-l știam doar prozator, să fie atras de fenomenologiarealului, să aibă o acuitate a percepției faptelor și nu a sentimentelor, în niciun caz unnostalgic și melancolic. Dar, iată, o surpriză pentru mine, Ovidiu Repede a scris,înainte de a fi prozator un interesant volum de poezii!

„Diminețile cuvintelor puține” e un titlu metaforic în care se ascunde modestiaautorului. Să ne amintim că și Tudor Arghezi nu își intitulează volumul de debut„Poezii”, ci „Cuvinte potrivite”, pentru ilustrul poet poeziile erau doar „cuvintepotrivite”. Ovidiu Repede nu spune „Diminețile poeziilor”, pentru că își considerăpoeziile că sunt doar „cuvinte puține”, cu alte cuvinte nu se poate exprima poeticdecât în mică măsura. Majoritatea poeziilor din volum îi „contrazic” titlul, autorul lorse știe exprima poetic, cuvintele nefiindu-i puține. Afirm asta excluzând ciclul„Pledoarie pentru un tango” ce cuprinde texte suport pentru melodiile aceluiași autor,aflate pe un disc cuprinzând mai ales tangouri, păstrat în umbra sertarului. Rămâne,spre bucuria cititorilor, ciclul „Balta de vise” care-l reprezintă prin exprimarea subtilăa impresiilor, prin melancolia însoțită de reflecție, prin felul poetic de a contempla, deaș aminti de bucurii și eșecurile reale și imaginare, de a se mărturisi.

Locuitor al Sibiului, burg în care s-a format Radu Stanca și Ștefan Aug.Doinaș, Ovidiu Repede se lasă influențat de acestea și le rămâne credincios prinregistrul nostalgic al multor poeme. Originalitatea lui este însă evidentă. Dăm unexemplu: Când citim versurile lui Ovidiu Repede „Veniți, prieteni, lângă catafalc!/Veniți la cea mai falsă întâlnire” (Toast final), ne amintim de Radu Stanca: „Facreverența cuvenită/ Și mă retrag din adunare/ O altă umbră mă invită” (Adio laprieteni). Motivele, percepțiile poetice, atmosfera e asemănătoare, dar OvidiuRepede are capacitatea de a da originalitate poemului său.

17

O curiozitate ce merită menționată estefaptul că fiecare poem ar câte un motto, fiecaredintre acestea poate fi considerat un scurt poemgnomic. Aș da câteva exemple: „Trăind lamarginea lumii/ ești fericit de bucuriapăcatelor”, „Ca să poți ilustra iubirea/ trebuie săte împrejmuiești cu iluzii”, „Destinul stă lapândă/ în propria slăbiciune”, „Soarele toamneine umple de viață/ ca o iubire târzie”. Să-mi fiecu iertare că n-am citat pe toate câte mi-auplăcut.

Nu pot încheia prezentarea volumului, defapt a uimirii mele că Ovidiu Repede e unînzestrat poet, fără să amintesc că e și un bungrafician - ilustrația volumului îi aparține - și căIoan Gligor Stopița îl prefațează atât de poeticîncât realizează o rarisimă poem-prefață, specieliterară nouă în literatura română.

Vasile Rusu

Quo vadis homo religiosus?(Încotro, omule religios?)

O religie care se instituţionalizează şi viază de aproape 2000 de ani prin hrănirea sacrului cuumilinţe, vicleşuguri, presiuni morale şi vânzări de frate (lupta episcopilor pentru putere şi avereetc.) tortură şi vărsături de sânge, stăpânită de o cumplită patimă după avuţii, după comoripământeşti, după lux şi fast oriental, căreia clerul i-a subordonat acţiunea sa socială trădându-şimisia din primul veac, concentrându-şi voinţa spre puterea supremă asupra credincioşilor aici, pepământ, asupra vieţii şi morţii lor, ca drept inalienabil şi infailibil – o asemenea religie are prea multsteril în concepţia ei despre lume şi viaţă şi prea puţin mental preţios pentru omul trudei în sudoareafrunţii, pentru omul de fiecare zi.

Omule, „Din clipa în care vei începe să înţelegi că nu Dumnezeu trebuie să răspundă de toaterelele vieţii, ci oamenii, n-ai să te mai resemnezi să admiţi aceste rele”, deşi noi suntem conştienţică „tocmai datorită crizelor în adâncime şi creaţiilor care rezultă din acestea, tradiţiile religioaseajung să se reînnoiască”.

Cu toate acestea, o analiză perspicace în măruntaiele credinţelor religioase ne duce ladescoperirea întunericului ce se ascunde în spatele lumii evanghelice, a pioşeniei şi sfinţenieiafişate, sub învelişul cărora, Iisuse, multe crime odioase s-au săvârşit în numele tău! Sânge pentrusânge şi câte cruci pentru o cruce?!

18

Miră şi azi că primele măsuri ale noii puteri religioase luate la Consiliul de la Niceea (325) înprezenţa împăratului „păgân” Constantin I – n-au fost de natură revoluţionară, social umană,punându-se în practică programul teoretic social-pământean al acestei noi religii cu nesăţioase poftehegemoniale şi cu ridicole pretenţii de revelaţie divină – ci social confesionale prin care să-şilimpezească şi întărească doctrina în dauna altor religii, să-şi întemeieze un sistem de consolidareşi apărare a intereselor de tagmă, de nouă clasă exploatatoare; să-şi caute rădăcinile ideologice învechiul iudaism, în filozofia lui Plotin Philon Alexandrinul, Marc Aureliu, împărat filozof, Platon,Zoroastru, Seneca; să-şi motiveze existenţa şi pretenţiile, dar nicidecum nu-şi pusese în gând să-lmântuiască pe sclav de robie, pe sărac de mizerie, ci doar să-l apere şi să-i amăgească: robii de pepământ vor fi stăpâni în cer, în calitate de robi ai Domnului.

Şi biserica creştină dorea, doar un om nou, o viaţă nouă, o lume nouă prin Hristos, dar Hristosa murit, a înviat ca geamănul său Mitra şi s-a grăbit să se urce la cer, după ce s-a arătat la oarecine şia făcut oarece „minuni”... Doar unul singur n-a vrut să creadă, până n-a pipăit. Raţiona – nu credeaorbeşte.

În fapt – aşa depune mărturie istoria vremii – propovăduitorii noii ordini s-au pus pe dărâmattemple şi o făceau cu plăcere de barbari creştini, care se răzbună pe strugurii la care nu pot săajungă, decât tăind via, culminând cu splendidul Templu al Afroditei din Efes (395) capodoperă aartei antice, punând în locul ei... o fecioară cu un prunc din flori! Jaf şi prăpăd, pe când simbolulnoului zeu era... mielul - până la Sinodul din Constantinopol din (341). Regretăm că faptele vorbescîmpotriva bisericii.

Toţi creştinii din lume vor fi de acord că Împăratul Constantin I (306-337) le-a făcut o maredreptate, drept pentru care l-au declarat sfânt pe el şi pe mama lui, Elena, prin care, de fapt auînmuiat inima fiului, intrând în palat pe uşa servitorilor. Dar nu cred că aş afla vreunul care sărecunoască cinstit faţă de alţii că, celorlalţi credincioşi din imperiul roman li s-a făcut o marenedreptate, nu prin faptul că li s-au dat creştinilor drepturi egale cu ale închinătorilor la idoli, ciprin urmările acestui fapt, întrucât creştinii vicleni au profitat şi au abuzat de drepturile ce li s-auacordat – omeneşte.

Constantin cel Mare n-a acordat drepturi exclusive creştinilor, ci doar egale cu ale celorlalţicredincioşi. Să-l ascultăm pe Împărat „... Noi (...) am recunoscut necesar (...) să lăsăm şi creştiniloralegerea liberă de a urma religia pe care o vor dori, astfel încât divinitatea şi ceea ce e în cer,orice ar fi, să poată să fie binevoitori faţă de noi şi faţă de toţi cei ce trăiesc sub puterea noastră”.

Aşa grăieşte Edictul de toleranţă de la Milano din anul 313 e.n. Acest pasaj face dovadaînţelepciunii lui Constantin cel Mare şi nu a credinţei lui în Dumnezeu, în Sf. Duh ori în cruce (careapare după moartea lui în 337). Răbdarea, disciplina, perseverenţa, devotamentul nelimitat, pentrucultul lor, care în haosul creat după divizarea imperiului, au atacat puterea şi toate culteledestrămate de luptele de eliberare ale sclavilor, de atacurile devastatoare ale ziselor popoare barbarede la frontierele vastului imperiu bolnav de toate relele pe care le aduce după sine o glorie preaîndelungată şi rău folositoare adesea.

Din perspectiva faptelor istorice petrecute, astăzi putem afirma fără teamă de a greşi că, înafara Edictului de la Milano, (313 e.n.) favorabil religiei până atunci prigonită, Sf. Duh ar fi pieritcu toată revelaţia sa, cu tot cortegiul de idei împrumutate din alte culte şi filozofii, mai ales în luptacu cerbicia iudaismului din care, răzvrătit – a purces organizarea şi comunitatea esenienilor şi afilozofilor, şi-a spus totuşi cuvântul în zămislirea noii religii. Putem spune că Imperiul Roman erade-acum teatrul luptei religioase datorită în primul rând, urii dintre vechea sectă iudaică ajunsăreligie şi secta iudaică a fariseilor, fostă religie (vezi dărâmarea templului de la Ierusalim, dupămodelul căruia va fi dărâmat Templul lui Zamolxe din Munţii Orăştiei, risipirea (diaspora) evreilorîn lume, cea mai gravă greşeală politică, istorică şi socială pe care au putut-o săvârşi romanii peseama viitorului Europei şi a lumii. În afara acestui gest de lichidare totală a unui neam şiînverşunare contra altor neamuri, romanii ar fi scutit lumea de avalanşa de fărădelegi săvârşite de

19

creştini – fără milă - în numele milei, atât în Europa cât şi în restul lumii. S-au dedat în numeleDomnului lor la o barbarie fără hotar: au jefuit şi au distrus – pentru totdeauna – opere ştiinţifice şiliterare aparţinând tezaurului lumii. Primii creştini, dezlănţuiţi, nişte brute ignorante, cu religiacreştină „revelată”, i-au întrecut pe barbari în distrugerea culturii şi civilizaţiei antice, în numele luiDumnezeu, mânând omenirea „în întunericul cel din afară” (Cantemir), pentru cel puţin 1000 deani.

După ce au pus mâna pe putere, au cerut omului, celui care din nou era obligat de o rânduială„odioasă”, să se răzvrătească – „să fie blând şi smerit, cu spinarea încovoiată”, acelaşi tip socialuman pe care îl vroia Thora (Sanhedrin 88) înaintea creştinilor.

Sătui de luptele religioase sângeroase dintre evreii talmudişti şi evreii creştini – împăraţiiajung la convingerea, că numai o biserică unită poate menţine unitatea imperiului. Aceastămenţiune vizează – în primul rând – luptele pentru avere, întâietate şi putere lumească dintreepiscopii creştini.

Câteva date succinte relevante, după izvoarele istorice:

În 321 se acordă şi bisericilor dreptul de a primi danii, donaţii, moşteniri, privilegii.În 331 se consacră termenul eretic, care va face ravagii mai ceva decât nazismul. Constantin I,

influenţat de mamă, iar aceasta de episcopi porunceşte nimicirea sectelor eretice: averile lor trec lastat, biserica lor la creştini. Episcopii care îşi aveau partea lor de pradă, deveniră furnizorii visterieiimperiale. Iată cu ce lucruri „revelate” şi pline de duh sfânt se ocupau primii episcopi creştini.

Politica foarte abilă a lui Constantin dădu roade şi în orient, unde creştinii se aflau subdominaţia lui Maximian, care ducea o politică dezastruoasă faţă de ei. Aceştia îşi îndreptară privirilespre Constantin şi astfel în 323 unitatea imperiului este asigurată sub sceptrul său. BisericaOrtodoxă n-are după ce se lăuda cu Constantin cel Mare, întrucât acesta abia pe patul morţii secreştinează de către un episcop eretic: arian. Împăratul care a unificat imperiul roman, chemând înajutor creştinismul, purta însă un suflet sfâşiat de credinţele solare şi un creştinism îndoielnic.

Dar iată cum apreciază un scriitor bisericesc faptul pomenit: „dând el libertate religioasăcreştinilor, de la el şi până astăzi biserica a luat un avânt cucernic (!?), care a plecat la picioarele luiHristos, toată Europa”.

Acum, trecând cumpăna dintre milenii, adunând şi scăzând cele bune şi cele rele săvârşite debiserica creştină - bilanţul ni se pare trist!

Autorul cărţii de faţă pledează pentru cunoaşterea prin ştiinţă. Pledează ca, omul să fie privitde către om, „ca unitate socială care percepe cunoştinţele ştiinţifice, iar funcţia ştiinţei referitoare lapersonalitatea umană, ca element sau parte a funcţiunilor ei sociale mai ales azi când „alături de oviziune ce-l prezintă pe om drept creatorul ordinii pe care o doreşte, trebuie pusă alta: omul estesursa unei dezordini pe care n-a prevăzut-o” şi a unui foarte posibil prăpăd universal, din lăcomieşi trufie religioasă.

Datorită unor cauze, mai ales acum, trecuţi de pragul mileniului III, cei robiţi dogmeibisericeşti, doresc neapărat prăbuşirea lumii şi-i dau spor Apocalipsei – plină de metaforenăstruşnice, perfect explicabile ştiinţific, cu trimiteri la epoca în care a fost scrisă (sec. I e.n.) în careignoranţii fanatici caută realitatea de azi – interpretări fortuite, ridicole şi aberante.

De aceea Biserica se dezice de ea.A accepta responsabilitatea lucidă, „a fugi de libertate, a nu fi în stare să-ţi asumi destinul de

fiinţă liberă şi responsabilă, a te supune unei perversiuni sadico-masochiste, generatoare de durere,suferinţă, pentru sine sau pentru altul – iată una dintre cele mai dramatice manifestări psiho-

20

sociale”, mai ales când suntem convinşi că, „Puterea şi teama sunt cei doi stâlpi pe care se sprijinăautoritatea i-raţională”, că orice critică la adresa ei este interzisă” prin anatemizări şi afurisenii,când tot mai vizibil, omul zilelor îşi dă seama că, „viaţa trebuie înţeleasă ca înflorirea forţelor saleîn conformitate cu legile naturii sale”.

Debarasarea de vechi deprinderi şi obişnuinţe religioase presupune un drum greu, mai alesacum, la începutul mileniului III, când iubitorii misticismului aducător de uriaşe profituri materialeîşi intensifică atacurile împotriva ştiinţei eliberate de puterea bisericii, împotriva celor mai noicuceriri ale ştiinţei şi tehnicii – produse ale muncii fizice şi intelectuale. Dar „când omul reuşeşte săaibă conştientizări despre sine ca despre ceva calitativ deosebit de alte genuri de entităţi, - începeun proces de revoluţionare a relaţiilor sale, inclusiv a relaţiilor cu sine”.

Fiind pe terenul realităţilor, observăm că relaţiile dintre stat şi bisericile oficiale nu suntgrefate de probleme religioase, (vezi Conferinţa teologică interconfesională ale cărei lucrări s-audesfăşurat la Cluj Napoca în zilele de 12-13 noiembrie).

Dintr-un milion de ani de existenţă a omului pe planetă, religiei nu-i revin decât ultimii 40 demii de ani. Credinţa rămâne o boală a sufletului, cum ar fi melancolia, pe baza căreia, ca fondpsihic, se grefează uşor.

Asistăm la degradarea raporturilor de iubire forţată şi nebuloasă faţă de un Dumnezeu ciudatîntocmit, negreşit de o minte confuză, de un suflet torturat de mizeria acelor vremuri îndepărtate.Asistăm la trecerea spre constituirea raporturilor raţional-morale, motivate emoţional, sentimentalde golul care se naşte după alungarea fantomelor credinţei. Până acum, omul singur se credeaocrotit şi întovărăşit la necaz de Dumnezeu, de acum tot mai mult se simte apropiat de semenii săi,de sufletul şi de umărul cărora trebuie să se reazeme la vreme de cumpănă, că singur, omului nu-iprieşte, tocmai pentru că nu-i făcut de o fiinţă singură.

Secolul XXI nu va fi religios, în măsura în care a fost ultimul sfert de veac din mileniul II.Deşi vremea religiei, după unii, ar fi trecut, că ar ţine de copilăria omenirii, adică a vremii în carecreierul uman se afla încă la începutul evoluţiei sale. Dar unii sunt siguri că: „Neîndoielnic, sec. XXIva fi religios, fapt lăudabil şi îmbucurător. Dar cui va folosi, de vreme ce diverse religiideclanşează conflicte ce par ireconciliabile şi pun sub semnul întrebării existenţa planetei?”(George Limbeanu).

Evaluarea creierului matur care doreşte – arzător – să se cunoască en detail, ca să poatăstăpâni viaţa în amănunt, ca să poată cunoaşte cu adevărat, că universul e de fapt prin miliardele defotoni concentrat în noi, că nu suntem decât produsul luminii, prin necesitatea evoluţiei şi evoluţianecesităţii primare – unicelulare, de la protozoare începând. Suntem produsul luminii purtândputernic amprenta materiei astrale, dar nicidecum produsul luminii dumnezeieşti, fapt ce întăreşteideea că tocmai din acest motiv omul tinde de la apariţia sa pe pământ printre milioanele devieţuitoare şi plante - spre dumnezeire şi îndumnezeire, ca astfel să poată descoperi „fiinţaadevărului”.

Un înalt prelat al zilelor noastre plecat dintre noi nu de mult, interpretează un gândgeobogzian: „După rugăciunea care a născocit-o Geo Bogza, îl va prinde singur în capcană peDumnezeu: scriu aceste texte cu speranţa că l-ar putea amuza pe Dumnezeu şi că ar putea spune: -Ia să-l mai lăsăm puţin, să vedem ce-i mai dă prin minte” (A. Plămădeală).

Dacă unui înalt prelat, sufletul şi inima îi spun: „ne place pe pământ” – îl asigurăm că şi nouăne place...

21

Alexandru CetățeanuCanada -Valleyfield, Quebec

Pe ZOOM, din Montreal -Activităţi culturale în timpuri grele

Oare ştia cineva că această nenorocire planetară numită Covid, va lua o aşa amploare şi căva dura atât de mult? Nu cred, aşa cum nu ştie nimeni cât timp ne va mai tortura acest invizibilduşman al civilizaţiei umane. Trebuie să-l întrebăm pe Nostradamus!? Dar... în lumea anglofonă sezice că „every bad thing has a good side” (Fiecare lucru rău, are o parte bună). Fără discuţie, aşaeste. Covidul a redus drastic poluarea cu CO2, a redus cazurile şi mortalitatea de la gripă, a ţinutoamenii acasă - în familie, a depopulat oraşele supraaglomerate, s-au redescoperit bucuriile vieţii laţară, în natură, a redus „poluarea sonoră” - zgomotul de la traficul aerian etc.

Pentru domeniul cultural, în special pentru cei care au vrut „să supravieţuiască prin cultură”(formulă din timpul comunismului) a fost benefic, a fost... terapeutic. În cazul nostru, al AsociaţieiScriitorilor Români din America de Nord (ASRAN) putem spune la fel. Prin revista „DestineLiterare” (scoasă sub egida UZPR) şi prin cenaclul cu acelaşi nume, am „supravieţuit”, ba chiar am„înflorit”. Începând cu luna martie, am recurs la această „minune” a comunicării (numită ZOOM) şiam avut 14 (paisprezece) fructuoase dialoguri culturale, cu personalităţi din 4 continente (!). Nu ne-am mai întâlnit la cenaclu între patru pereţi, ca în luna februarie 2020, presaţi să eliberăm sala după3 ore, ci ne-am deschis orizonturile spre toate punctele cardinale, fără restricții. Cum la mulţiparticipanţi aproape că nu le mai venea să plece din „sala Zoom”, nu a existat cenaclu să se termineîn mai puţin de 5 ore, ba chiar s-a întins şi până la 7 ore, de cele mai multe ori (ora două dimineaţaîn România!). Cred că am bătut orice record - în total am depăşit 75 de ore de cenaclu, în numaiaproximativ șapte luni!

Iată, foarte pe scurt, cum a decurs acest al 15-lea „episod” (al 14-lea pe Zoom): Vedeţi șiInvitaţia ataşată – care dovedeşte că „niciodată socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”.De exemplu, distinsul nostru invitat de onoare, scriitorul şi ziaristul Roni Căciularu, nu a putut să seconecteze pe Zoom şi ne-a lipsit mult („in absentia” am prezentat ce au scris despre opera lui R.C.personalități precum - Răzvan Voncu, Ion Cristofor și Zoltan Terner). La fel și prof. dr. NicholasDima, mare personalitate (l-am prezentat puțin, am fi dorit sa ne vorbească, dar a dispărut din sală –apărea cu capul în jos!) și nici dragul nostru coleg, maestrul Sergiu Cioiu nu s-a putut conecta. Cemult i-am simțit lipsa! Am avut cu noi tot timpul, pe poetul Cezar Ivănescu și țărmul fluviului SaintLaurent, care ne-au privit cu drag.

Dar să încep cu... începutul. La ora 11:45 EST (ora estului continentului – nu se poate spune„ora Canadei” deoarece Canada are 6 zone de timp!), participanţii au început să intre în „salaZoom”; discuţii libere - ce mai faci X, Y, cum este vremea acolo, ce bine arăţi etc. După „sfertulacademic” (mai exact la ora 12:15 aici, ora 19:15 în România) am început cenaclul cu obinecuvântare dată de părintele poet Dumitru Ichim, pe care îl iubim şi apreciem foarte mult, aşacum am apreciat-o pe regretata scriitoare, preoteasa Florica Bațu Ichim. Apoi... am începutprogramul cu poezii de toamnă, citite de autor, distinsul scriitor Al Florin Ţene, preşedintele LigiiScriitorilor Romani şi coleg cu mai mulţi dintre noi în UZPR. Am simțit toamna din locurile melenatale, Al Florin fiind și el tot de la Drăgășani la origini.

În continuare, scriitoarea şi ziarista Milena Munteanu ne-a citit un superb eseu care ne-atrezit dorul de România. Felicitările nu s-au lăsat aşteptate – acad. prof. dr. şi scriitor LiviuPendefunda fiind primul care a dat „tonul” aprecierilor.

Cum poetul Jacob Isaac nu apărea, a luat cuvântul prof. univ.dr. Anca Sîrghie, care ne-aprezentat pe poetul sibian Victor Albu, prezent în „sală” pentru a doua oară.

22

În fine, a apărut Invitatul nostru, poetul dr. Jacob Isaac din statul Kerala, India, unul dintreorganizatorii celui de-al 39-lea Congres Mondial al Poeţilor (alături de renumitul prof. dr. AchyutaSamanta, de poetul dr. R.K. Das și alții), ţinut în noiembrie 2019 în Bhubaneswar, statul Odisha; afost cea mai mare „întâlnire” a poeţilor din toate timpurile – greu de imaginat – aprox. 1300 depoeţi din 86 de ţări, iar răsunetul pe care l-a avut acel eveniment poetic în India, ne-a depăşit toateaşteptările! Nu credeam că atâta mass-media, atâtea personalităţi politice, ba chiar şivicepreşedintele Indiei Venkaiah Naidu vor fi alături de poeţi (citiţi reportajele din numărul dindecembrie 2019 al „Destinelor Literare” la site-ul www.destine-literare.com). Am arătat 3 cărţi alelui Jacob care „au trecut Oceanul”, Jacob ne-a citit poezii în engleză, apoi Liviu Pendefunda i-a/ne-a citit trei poezii pe care le-a tradus în română şi le-a publicat î revista Contact international(înfrăţită cu Destine Literare). A urmat poetul Mircea Ştefan, care a citit alte poezii ale lui Jacob,traduse de el din engleză în română şi care au fost publicate în revista ASRAN - „Destine Literare”.Prof. univ. Dr. Eveline Băeşu din California, originară din Slătioara/Vâlcea – sora unui drag colegal meu de liceu la Craiova (la Colegiul „Carol I”), regretatul Ieronim (Coco) Băeşu, ne-a citit înengleză poezii minunate – mai ştim profesori universitari de matematici superioare (contemporani)şi buni poeţi – de exemplu Florentin Smarandache, care ne-a lipsit.

În sfârşit, distinsa noastră colegă, dr. Dana Opriță, pe care o vedeam pe Zoom, dar nu oauzeam (problemă tehnică...) s-a conectat prin WhatsApp, i-a mulţumit lui Jacob pentru primireacaldă pe care ne-a făcut-o în India şi ne-a citit poeme din creaţia ei, în engleză, în cinstea invitatuluinostru.

Impresionant a fost momentul când dr.Julia Deaconu (fostă medic psihiatru în RSR şi medicde urgențe şi de familie în Canada – soţia mea gorjeancă) a salutat-o pe Evelina, cu bucuria de a orevedea, mulțumită cenaclului, după aproape 36 (!) de ani, când actuala profesoară și poetă, erastudentă în primii ani de facultate la București.

Redutabilul anglist Adrian Săhlean ne-a impresionat – inclusiv pe Jacob, recitând cu o dicțiede actor, poezia La steaua, pe care a tradus-o profesional din română în engleză. Venind vorba detradiţia prieteniei dintre români şi indieni, exemplul cel mai cunoscut fiind povestea de dragostedintre Mircea Eliade şi Maytrei Devi – Evelina Băeşu ne-a relatat cum un profesor originar dinIndia, când a auzit că este româncă, i-a mărturisit că a cunoscut-o personal pe Maytrei, de care însănu avea o părere prea bună. Oricum, impresionantă marturisire... ce mică este lumea!

În continuare, scriitorul Victor Albu ne-a citit poezii şi un eseu; Ilia Manole, din Chişinău,prezentă la aproape toate întâlnirile Zoom, ne-a citit din suflet poezii minunate cu accent basarabeanşi ne-a asigurat că ne iubeşte – şi noi o admirăm şi o iubim mult.

Apoi a venit vorba de cenaclul „Mircea Eliade” din Denver/Colorado (cenaclu înfrăţit cucenaclul nostru) care va avea loc pe 24 octombrie. Istoricul Sebastian Doreanu([email protected] – puteţi să-i scrieţi dacă doriţi să participaţi) şi Adrian Săhlean ne-au vorbitdespre o temă care va fi dezbătută cu această ocazie, aceea a traducerilor de poezie. Opt traducătoriprofesionişti, printre care Cristi Stoileanu, Ştefan Stoenescu, Cristian Shenk şi Horia Ion Groza, vorfi prezenţi pe Zoom la „o milă altitudine”.

În continuare, simpaticul poet şi compozitor Marin Voican ne-a înveselit cu versuri satirice,urmat de scriitorul şi arheologul Liviu Lungu din Constanța, care ne-a vorbit pe scurt despre unroman al său - Minorama, dedicat frumoasei şi înţeleptei profesoare americane Băeşu Eveline şialtul dedicat lui Ovidiu, cu ocazia a două mii de ani de la naştere.

Apoi, a urmat prietenul nostru, avocatul Dorin Nădrău, cu o prezentare impresionantă despreun mare român, uitat pe nedrept şi anume istoricul şi criticul literar Basil Munteanu (9 nov. 1897-1iulie 1972). Fapt inedit – a cunoscut-o pe nepoata lui Basil, pe nume Ruxandra Shelden. Dupăaceastă excelentă evocare, a revenit marele nostru prieten, gorjeanul Marin Voican cu alte poezii şiîn plus, ne-a făcut bucuria de a ne trimite două arii din opera TRAVIATA, de Verdi (SEMPRELIBERA şi BRINDISI), interpretate de cunoscuta soprană Rodica Gabriela Anghelescu. În plus,

23

Marin ne-a citit un comentariu elogios al lui Constantin Arvinte, despre soprana Rodica G.Anghelescu, soția sa. Aș fi dorit să o aduc în „sala Zoom” pe diva Virginia Zeani, dar nu a fostposibil. O sa-i mai iau un interviu cu altă ocazie.

Profesorul Ion Dur ne-a sugerat ca ar fi fost bine sa începem cenaclul cu această muzicăînălțătoare și să-l terminăm tot cu muzică. În plus, a avut cuvinte de laudă pentru întâlnirile noastre .Ne-a mai vorbit despre corespondența lui Basil Munteanu cu Vasile Băncilă, despre care a scos

recent o carte. Ne-a mai sugerat sa revenim asupra acestui mare om decultură român, idee pe care a sustinut-o și Anca Sîrghie și așa vom face.De la o frumoasă metaforă a profesorului (picnic poetic) a venit vorbade cățelușa frumoasă a avocatei scriitoare, Victoria Necula, pe care ne-aprezentat-o și despre care am aflat ca se numește Dora și are un an și treiluni. Mai înainte, am prezentat o insectă canadiană telegenică, demarimea unui licurici, cu dungi roșii pe extremitățile aripilor și pe careniciunul din vecinii mei născuți în Canada, nu au recunoscut ce este,cum se numește. Nu-i așa ca Zoom-ul are avantajele lui de a cunoaștelucruri noi? Ce frumusețe de insectă! O puteți admira în imaginea

alăturată.A urmat Gheorghe Cărbunescu, un alt gorjean de vază, poet, compozitor și interpret de

romanțe, foarte îndrăgit de participanți, care ne-a recitat minunate catrene umoristice şi ne-a oferitminunata romanţă Am iubit doi ochi albaştri. Dorul de România ne-a copleșit.

A urmat un alt moment emoţionant, despre viaţa şi opera lui Nicolae Batzaria (20 nov.1874-28 ian. 1952), scriitorul copilăriei distinsei noastre colege Melania Rusu Caragioiu şi alcopiilor din România, între războaie. A murit martir în închisorile comuniste. Și-a dat ultimasuflare în braţele marelui meu prieten din Florida, regretatul prof. dr. Claudiu Matasa, fost coleg defacultate şi prieten cu generalul Mihai Pacepa. Ce coincidenţă – când Melania ne-a propus aceastăminunată şi necesară comemorare, nu mi-am dat seama imediat despre cine era vorba.Excelentă prezentarea făcută de vicepreședinta ASRAN (cu emoţii vizibile) care ne-a mers la inimă.

Am urmat eu, cu o prezentare, despre un alt scriitor aproape uitat - Virgil Gheorghiu (15sept. 1916, Războieni – 22 iunie 1992, Paris), care a fost cel mai cunoscut scriitor român înOccident, după 1949, în urma publicării celebrei cărţi A 25-a oră, tradusă în peste 40 de limbi(!). Apublicat peste 30 de cărţi, iar abia în perioada 1990-2019, i-au fost traduse în limba română şipublicate în ţara lui natală, însă numai 10 cărţi. Am arătat (m-am lăudat) cu cele 4 cărţi ale lui înfranceză, din biblioteca mea. Aşa cum era programat, istoricul Sebastian Doreanu ne-a arătat vreo 7cărti de Virgil Gheorghiu din biblioteca lui și ne-a vorbit cu multă competență (ca de obicei) despre„scandalul” de la Paris, generat de Monica Lovinescu, cea care i-a tradus cartea A 25-a oră dinromână în franceză, nemulţumită că nu a fost plătită suficient. S-au aflat lucruri noi, foarteinteresante şi s-au făcut intervenţii deosebite (Marian Costache, Gheorghe Cărbunescu).Controversa legăturii dintre valoarea operei şi caracterul autorului, a rămas nelămurită.

A urmat poeta Sanda Tulics, care cu maxime şi poeme de toamnă, recitate cu mult „suflet”,ne-a transportat în lumea fascinantă a poeziei. După aceea, a luat cuvântul scriitoarea avocat VioricaNecula, care a adus un impresionat omagiu poetei Clara Mărgineanu, plecată spre Eternitate lanumai 47 de ani (răpusa de un cancer nemilos). Ne-am revenit cu greu din tristeţea care ne-acuprins, dar trebuia să mergem mai departe. Inimoasa secretară a cenaclului, talentata și prolificapoetă și pictoriță Carmen Stănescu, ne-a citit poeme de dragoste şi viaţa ne-a părut mai frumoasă.

A venit din nou timpul pentru muzică şi ne-am bucurat să ascultăm un cântec haiducesc alHaiducilor din Amărăşti (comuna mea natală), oferit de scriitorul comisar-şef - Corneliu Victor

24

Drăghici. M-a emoţionat acest cântec, aşa cum a emoţionat şi pe participanţii la cenaclu.Apoi, am avut bucuria să-l ascultăm pe preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, care ne-a

vorbit despre realizările recente ale Uniunii, din care mai mulţi dintre participanţii la cenaclu facparte (repet). Am aflat lucruri deosebit de interesante - despre implicarea UZPR la a 8-a ediţie aFestivalului Naţional de Poezie Vasile Voiculescu, despre promovarea savantului român/francezDenis Buican, despre ziaristul Neagu Udroiu, despre stejarul lui Pamfil Șeicaru de la Buzău,despre activităţi la Bolintinul din Deal şi Bolintinul din Vale, despre implicarea UZPR în FestivalulCărţii de la Slobozia, despre un nou concurs al ziariştilor numit sugestiv Sens şi contrasens, real şivirtual şi altele. Este îmbucurător să aflăm că uniunea ziariştilor este atât de activă, chiar şi în acestevremuri de „război”. Şi aşa s-a ajuns la o interesantă discuţie despre Covid, cu opinii diferite, dindiferite părţi ale lumii, ba s-a mai şi glumit puţin – haz de necaz, cum se zice pe la noi. S-a propusca data viitoare (pe 31 octombrie) să reluăm discuţia, funcţie şi de ce se va mai întâmpla pânăatunci.

Dar, pe un mic ecran sau într-o mică fereastră Zoom (cum să explic...) a apărut„australianul” Daniel Ioniţă, pe care îl aşteptam cu drag, dar cu diferenţa de fus orar de 14 ore faţăde EST, s-a conectat mai târziu, la ora 7 dimineaţa în Sidney! L-am întâmpinat cu un cântec alHaiducilor din Amărăşti (ca să intre în „atmosfera” noastră) şi l-am rugat să ne vorbească despreactivităţile culturale româneşti din Australia (nu puține la număr), împreună cu alt român de suflet şianume, George Roca. Ne-a vorbit despre volumul bilingv (română-engleză) recent publicat - Poeziaromânească de la origini până în prezent (Romanian Poetry from its Origins to the Present) -1186 de pagini (!) şi despre începutul acestui demers, de ce a fost motivat să traducă poezii (domnulIoniţă este plecat din România de 40 de ani, iar copiii domniei sale s-au născut şi au crescut înAustralia), istoria ediţiilor anterioare etc., poveste mai lungă. În anul 2019 s-a publicat la EdituraMinerva (redactor Ana Munteanu) cartea TESTAMENT-400 de ani de poezie românească,care există în librăriile din România. Volumul scos recent de Australian – Romanian AcademyPublishing, se găseşte pe Amazon şi pe Bookdepository (poate şi la alte librării). Discuţiile desprenecesitatea promovării poeziei româneşti s-au prelungit – preşedintele Doru Dinu Glăvan a venit cuidei noi, am amintit şi despre ICR (am vorbit despre buna mea colaborare cu această instituţie, darşi despre surpriza negativă pe care am avut-o recent, încă neelucidată) şi fără discuţie, Zoom-ul ne-aajutat să ne cunoaştem mai bine, poate chiar mai bine decât în vremuri normale.

A urmat un superb moment poetic susţinut de poetul Alexandru Dospinescu de la Montreal.Gheorghe Cărbunescu a găsit că unele poeme s-ar putea transforma în romanţe şi ne-am bucura săauzim romanţe de succes pe versurile poetului nostru montrealez. Inspirat de momentul poetic,Daniel Ioniţă ne-a recitat cu talent doua strofe din „Glossa” – traduse de el, şi toată lumea, inclusivsubsemnatul, am fost încântaţi, regretând că nu mai este cu noi Adrian Săhlean, să-şi spună părereacompetentă, de mare traducător al lui Eminescu. Şi iar am purtat discuţii libere foarte interesante;Anca Sîrghie ne-a povestit o întâmplare amuzantă legată de o poezia tradusă în engleză, pe carenepoţica ei, iniţial a rejectat-o, despre necesitatea traducerilor literaturii româneşti în engleză şi înalte limbi; Viorica Necula, Milena Munteanu şi Sanda Tulics au pus întrebări, am şi glumit la adresatraducătorului cel mai cunoscut în lume – Google Translator etc.

Şi aşa, timpul a trecut pe nesimţite... la ora 18.30 în Montreal, ne-am luat rămas bun, nuînainte de a-i mai asculta încă odată pe Haiducii din Amărăşti. Vă aşteptăm cu drag la întâlnirea din31 octombrie, înainte de Halloween! Ne puteţi contacta la adresa [email protected].

25

Vasile Morar- Baia Mare -

IISUS PRIN OGLINZI

Stau în mijlocul cubului cu pereți imenșifiecare perete este capitonat cu oglinzipe un panou desenez animale și oameniși-o galerie de îngeri plăpânzi.

Desenul îl arăt oglinzii din fațăoglinda îl primește în apele eidupă care îl aruncă în alte oglinzicrocodili, ape curgătoare, femei...

În oglinzi e un joc care nu se sfârșeștedesenelor de pe panou la dau drumulle văd adesea cum se risipescca ceața, ca roua, ca fumul.

Numai eu stau singur, cu cărbunele-n mânăam început să desenez obiecte ciudateși, dintr-o dată, deși nu l-am desenatIisus trece prin oglindă cu crucea în spate.

BULGĂRUL DE LUT

Am pus capcane ca să mă pot prindeam pus orbite, să vină ochii meiși am pus brațe, să am cu ce cuprindesâni voluptoși și șolduri de femei.

Am pus clavicule, să aibă undesta atârnând inima-mi de focam pus bocanci cu talpa prinsă-n stâncăsă nu mă mute fulgerul din loc.

Dar ce n-am pus? De toate-am pus și parcăar trebui mai puse câtevade-un bulgăre de lut mai e nevoieca să mă poată Domnul întrupa.

Dumitru Cristănuș

* * *

în iarba din livada nopțiim-a născut văzduhula doua oară

sub aripile unui îngercerul a scrisnumele meu

trezit din visarunca moartea țărânăcu o lopată greapeste umbra mea

* * *

am surprins în ochii nopțiipentru o clipă vedereaîngerului păzitornu mai existalinia orizontului

care să despartăaburul viețiide aburul morțiiiarba prăfuită de lunăun aer solemneu cu îngerul păzitormă jucam de-a prinseleaîn jurul fântâniiam întrebat noapteade ce m-a chematîn livada eidar ea s-a ascunsîn armura unui ceasornicpe un munte mai înaltdecât zborul păsăriipregătindu-mă pentru exodmurmuram trecerea timpuluivai, și nu am văzut cerulvenit din urmăa intrat odată cu mineîn oglinda lunii

26

Miruna-Ioana MileaColegiul Naţional „Octavian Goga” SibiuProfil real: matematică – informatică

Școala on-line și carantina

Școala online e ceva atât de neobișnuit. Mereu mi-am imaginat căo să folosim laptop-uri în loc de manuale sau caiete, dar și că vom faceasta fizic, la școală, înconjurați de alți elevi. Din punctul meu de vedere,a fost un șoc chiar și pentru generația tehnologiei și a internetului. Chiarși cu această denumire a generației actuale, suntem încă niște copii șisimțim nevoia să interacționăm unii cu alții, să facem voluntariate, săavem amintiri noi, cu oameni noi, în locuri noi.

Dacă la începutul anului 2020 mi-ar fi spus cineva că din lunamartie va trebui să stau doar în casă, făcând școală on-line sau măcar cănu voi putea merge liniștită la magazin, aș fi spus că are o imaginațiefoarte bogată și că e o întâmplare dintr-un univers paralel. Acum îmi dauseama că aceasta e realitatea... Eu, personal, nu am simțit groaza care eîn aer și care încearcă cu disperare să intre în oameni… Inițial, pânădupă Paște, am văzut-o ca pe o prelungire a vacanței și nu vedeamgravitatea situației. Lăsând gluma la o parte, mi-am dat seama că am ajuns prizonierii unui virus șică începem să ne pierdem umanitatea. Teroarea și stresul se simțeau în aer și intrau în caselenoastre. Am ajuns să ne punem întrebarea dacă putem să mergem la o farmacie sau la un magazin însiguranță. Carantina ne-a distanțat fizic, dar ne-a distrus și psihic. Lipsa de încredere a fostîntotdeauna, dar acum aduce și gânduri negative. Nu mi-am imaginat că voi fi bucuroasă să vădoameni mergând la biserică sau vorbind și despre altceva în afară de „Noul coronavirus (COVID-19)”.

Personal, nu am simțit aspru stresul carantinei, deoarece a fost înlocuit de stresul școlii on-line. A fost ceva... greu de descris. Mereu mi s-a spus că anii de liceu sunt cei mai frumoși din viațăși simt că cineva îmi răpește asta... Temele suplimentare, testele on-line, proiectele și învățatul deuna singură, la volum mare, nu a însemnat o bucurie pentru mine. Nu am crezut ca voi primivreodată temă la sport, muzică și religie și nici că profesorii vor da teme atât de multe la materiilede bacalaureat. Nu mi s-a părut greu să lucrez pe Teams și Outlook, dar era mult mai obositor săstau pe laptop toată ziua, decât să scriu toată ziua. Mă așteptam să fie ceva ok și relaxant pentru toți,dar a însemnat un stres în plus. Totuși, am apreciat că unii profesori au decis să treacă la un formatnou, cum ar fi experimente tip jocuri, sau PowerPoint-uri cu lecții și fișe de lucru. Cu toate acestea,am rămas cu destul de multe informații din această experiență.

Așteptările mele au fost complet altele, nu doar legate de școală, ci și de viața în sine. Decând am fost mică mi-am dorit să cresc mare, să am vârsta de 16 ani și să mă simt un adult. Acummă simt un copil cu un grad superior. Nu mă simt mai presus față de o fată de 11-12 ani, deoareceexperiențele îmi lipsesc cu desăvârșire. Nu credeam că o să trăiesc într-o lume atât de speriată. Iarșcoala mi-o imaginam ca un loc unde visele devin realitate, unde o să îmi dau seama cine sau ce îmidoresc să fiu. Acum, cu noua școală on-line, aceste deziderate devin aproape imposibil de realizat,deoarece online-ul în sine nu ne captează atenția atât de mult precum se crede, cu atât mai puținșcoala on-line. Am sperat să scap de ea și totul să revină la normal, dar noul învățământ hibrid mi-adistrus speranțele. Am învățat să mă bucur și de această școală în variantă Corona.

27

Mi-am dat seama că trebuie să îmi schimb sistemul de referință și să nu compar septembrie2020 cu septembrie 2019, pentru că voi vedea doar părțile rele, așa ca o să o compar cu martie 2020și apreciez efortul tuturor de a merge la școală și de a deveni adulți responsabili și inteligenți. Tot cene rămâne de făcut e să fim pozitivi și să sperăm la o zi de mâine mai bună, deoarece aceastăsituație nu ține de noi. Eu voi pune în practică aceste sfaturi primite și date de mine mai departe,pentru un viitor mai bun și mai sigur.

Ștefan Vișan

DESTINE (4)

Suntem miraţi, dar şi surprinşi, constatând cum uneori nu putem pătrunde fondul, sensul orisemnificaţia reală a unor lucruri, fenomene, situaţii cu care ne întâlnim, deşi ne străduim adeseafoarte mult. Faptul se datorează în majoritatea cazurilor unor stimuli diferiţi, prea slabi ori dincontră, care acţionează asupra neuronilor din creierul nostru, conturbându-le normalafuncţionabilitate. Ne e ciudă, deşi acest fapt poate fi benefic, ca un scut de protecţie al acestora, scutcare, dacă ar lipsi, ar putea duce la perturbaţii posibil grave. Trecuse mai bine de o lună de zile de ladispariţia Oarei şi Doru nu putea pătrunde grozăvia faptului în sine, deşi nu era prima dată când seîntâlnea cu moartea. Pur şi simplu creierul nu voia s-o accepte, să primească informaţia, refuzând-o.De zeci, sute de ori era pe punctul s-o strige pentru te miri ce cum făcea înainte sau i se părea că ovede intrând pe una din uşile casei, dorind să-i spună lui ceva. Îndrepta privirea spre ea, aşteptândcurios. Pleca apoi capul spre pământ, strângând neputincios din pumni. Chiar şi pe celelalte lucruridin jur le vedea cu alţi ochi, împrumutaţi parcă de la altcineva. Nuţa remarcase şi ea schimbarea luişi deseori îi reproşa cu un ton cald, prietenesc:

- Cât de mult te-a marcat dispariţia Oarei! Mulţi din jurul tău mă întreabă dacă nu eştibolnav. Nu ştiu ce să le răspund.

O privi şi căută cuvintele, care s-o atingă cât mai puţin:- Tu ştii, Anicuţo, (nu mai putea deloc să-i spună ca înainte) mai bine ca oricine ce e în

mine şi în jurul meu. E la fel ca la tine. Sunt convins, nu e nicio diferenţă.- Știu. Femeile însă sunt mai obişnuite cu durerea, de orice natură ar fi ea. Face parte, aş

putea spune, din structura lor.- Îmi amintesc de un consătean întâlnit demult la Băile Felix, care venise la tratament în

urma unui accident şi îi fusese amputată o mână mai sus de cot.- O!- Îmi spunea că deseori o simte acolo, ca şi când nimic nu s-ar întâmplat, exact aşa concretă:

caldă, sensibilă, cu toate comenzile pe recepţie, deşi ştia clar că realitatea e alta. Mă simt la fel ca şicum aş avea creierul împărţit în două. O parte care ştie, o parte care se face că nu ştie.

- Nu ne va fi uşor să păşim mai departe. Dar trebuie să o facem. Trebuie! Am văzut, auzit deatâţia care au clacat, deşi păreau oameni puternici.

- Nu, nu ,nu! Trebuie să găsim puterea de-a păşi înainte.La fel îşi spunea sieşi, când gândurile grele îl apăsau nebune. „Trebuie, trebuie să găsesc

ceva-ul acela de care să mă agăţ”.Dar unde să fie puterea aceea? De unde s-o ia? Cum să o găsească? Îşi punea întrebarea de

sute de ori, părea că se încarcă un timp cu energia necesară, dar din nou se trezea gol, golit şi

28

neputincios. Anapoda îi apărea şi noua relaţie dintre el şi Nuţa, un amalgam de sentimentenedefinite pe care nu le putea nicicum înţelege. Păstrată pentru ea de-a lungul timpului ca într-ofotografie dragă, imaginea unei iubiri din tinereţe, transformată mai apoi într-o prietenie adevărată,acum nu reuşea să-i găsească o definiţie. Știa, era ceva puternic, concret, dar fără titlu. Nu ar fiputut să o prindă în braţe ca atunci, demult, pe malul Oltului, să-i şoptească vorbe dulci desprebuzele ei ca fraga, ochii cu sclipiri de ape limpezi, părul ca aurul toamnei, trupul mlădiu ca firul detrestie. Nu se mai potriveau, erau anacronice, ştia că nu le-ar mai putea rosti şi nici nu ar mai fipotrivite. Era acum o altfel de iubire, nu ştia cum s-o numească, dar era, se bucura că există.Târziu, târziu, după mult timp, reuşi în sfârşit să o definească: era legătura cu copilăria lui, cu satulnatal, cu casa părintească, cu Oltul şi pământul de acolo, cu adolescenţa şi maturitatea lui, cu toatetrăirile, împreună cu cei pe care i-a avut la suflet de-a lungul timpului. Da, ea era legătura! Ea îi eracea mai apropiată fiinţă. Lămurit se linişti şi uşorul sentiment de culpă îl părăsi. Îi venea acum multmai uşor să meargă la ea, când îl solicita la vreun ajutor, sau să o invite la el când exista un motivmai aparte, zile onomastice ori sărbători. Sigur, intuiţia feminină a ei îi dezvăluise capătulfrământărilor lui, reuşind să se întâlnească fără reţinerea avută la un moment dat.

- Poţi să rămâi aici – îi spuse într-o seară, când întârziase din cauza vizionării unui film laT.V.- sunt trei camere goale.

- Știu, dar mai bine nu. Ar putea spune vecinii, e drept, fără temei, că nu a trecut bine un ande la dispariţia Oarei şi ţi-ai adus altă femeie în casă.

- Înţeleg. La fel am gândit şi eu la tine acasă, când nu am putut pleca decât foarte târziu dincauza furtunii aceleia puternice. Să nu zică vecinii... deşi noi ştim.

- Și ar mai fi ceva. Casa proprie nu e doar casa trupului. După un timp ea este şi locaşulsufletului, cu tot ce e în jur.

- Ai dreptate. Vezi, Oara e dusă, a murit, nu mai este, însă toate acestea se raportează latrupul ei. Sunt convins, absolut convins, că o parte din sufletul ei, nu ştiu cât, a rămas aici, înaceastă casă, în pereţi, în mobilă, în lucruri, în tot ce ea a atins şi în final, aici în... mine. O simtpermanent, în orice moment, orice clipă şi sunt chiar fericit pentru aceasta. Ea nu a plecat de tot. Eca şi cum s-ar fi dus undeva aici pe aproape şi trebuie să revină din clipă în clipă.

- Ai văzut? Amândoi am simţit nevoia să ne întoarcem la casele noastre.Nu peste mult timp, Doru mai primi o groaznică lovitură: fratelui Culiţă i se agravă brusc

boala, un cancer ţinut o vreme sub control şi cu toate eforturile medicilor nu mai putu fi salvat,decedând. Iarăşi soarta îl punea la încercare. În pieptul şi aşa adânc lovit îşi simţea inima bătândfără întrerupere, ca din nişte ciocane de bronz: bum-bum, bum-bum! O să reziste – se întrebaascultând-o şi încercând să o liniştească. Fără voie îşi aminti de o întâmplare, când unui ins venit lapriveghiul fratelui mai mare i-a cedat inima chiar la căpătâiul acestuia.

Iarăşi neguri multe negre i-au întunecat gândurile, simţirile. Și din nou în momenteleurmătoare a plutit ca între vis şi realitate. Când toţi s-au răspândit pe la casele lor, dupăînmormântare, doar Nuţa a rămas cu el Nu ştia de ce. Chiar în noaptea priveghiului, în scurtele clipede somn, Nuţa o visase pe Oara. Erau parcă amândouă în sufragerie, când aceasta privind-o rugătorîi spuse: „mai departe te rog să ai tu grijă de Doru! E atât de lovit, încât mi-e teamă că nu rezistă. Terog, te rog mult!” Aproape se sperie, atât de reală fusese prezenţa din vis şi mesajul de clar. Darcum să-l ia? În ce sens? Ar fi dorit Oara ca Doru să sufere mai puţin? Ori cei duşi mai „trăiesc” încontinuare într-un fel prin cei rămaşi aici pe pământ? Oricum ar fi, se frământă mult cum săprocedeze ca lucrurile să pară cât mai fireşti, să nu creeze suspiciuni. Îl simţea pe Doru ancorat atâtde puţin în realitate, încât aproape că îi era indiferent dacă un fapt sau o situaţie se prezenta aşa saualtfel. I se atenuase în mare măsură personalitatea, determinarea şi claritatea acţiunilor. Părea că nuîşi mai doreşte nimic din toate câte există în lume. Se rupsese echilibrul, lipsea liantul, dispărusemotivaţia. Trăia oarecum la întâmplare. Aici i se părea că trebuie să acţioneze. Cum să o facă, îşipunea ea întrebarea a cărui răspuns era foarte greu de găsit. Cântărea în timp zeci de variante.

- Știi, Dorule, eu nu am văzut niciodată Delta Dunării? De fiecare dată când era să merg

29

intervenea ceva care mă împiedeca. Mi-ar face plăcere să mergem acolo câteva zile. Ce spui?Un minut nu răspunse. Era singura dată când o astfel de propunere îl lua pe nepregătite.

Iubea delta atât de mult, încât ar fi pornit oricând, chiar şi în miez de noapte. O privi pe Nuţa cu unstrop de îndoială în gând. Aşa să fie? Poate dorea doar să-i facă lui o plăcere.

- Anicuţo, eşti o mare ispită! Tu ştii că aş merge în deltă chiar şi pe jos şi oricum.- Bănuiam că aşa vei reacţiona, chiar dacă suntem cum suntem, adică nici unul în cea mai

bună formă. Important e să ne rupem un timp de durere. Aşa gândesc.A dus-o tot la Gorgova, locul unde fusese de zeci de ori, unde cunoştea fiecare colţ, fiecare

canal, fiecare casă, pe fiecare om, femeie, cu poveştile lor. A dus-o în locul de pescuit unde a prinsplătica aceea foarte mare, în altul unde a prins trei somni, în altul unde a stat o zi întreagă fără săprindă nici un peşte şi a răbdat de foame, fiindcă nea Prohor, barcagiul, a plecat pe canale dupălemne luând din greşeală şi mâncarea lui cu el.

Nuţei i-au plăcut locurile chiar de la început. Au gătit peşte prins chiar atunci pe malulcanalului ori lacului, au băut apă din Dunăre în ziua când au uitat să-şi ia cu ei, au mâncat din ciorbapescarilor când s-a nimerit momentul şi locul, au fost şi la o nuntă de lipoveni care ştiu ca nimenialţii să petreacă. Văzându-l cât de bine se simte, la un moment dat, Nuţa îşi permise chiar să îltachineze:

- După cum se pare, nu ar fi departe gândul să-ţi cumperi o casă aici, pe undeva.- Tu râzi, dar de-ai şti de câte ori m-a bătut gândul! Doar că acum e prea târziu.- Să mergem mâine, dacă vrei, să vizităm oraşul port Sulina. Mi-ar face plăcere.- Da. Sunt multe acolo, locuri, oameni, poveşti, care merită văzute, auzite. Suntem atât de

aproape, încât ar fi păcat să nu o facem. Să cumpăr doar baterii pentru aparatul de fotografiat „promemoria”.

S-a dovedit foarte inspirată propunerea, fiindcă au nimerit chiar de „Zilele Oraşului” Sulina,împodobit în totalitate de sărbătoare, încât nu mai ştiau unde să privească mai întâi: la casele rămaseparcă din urmă cu două secole, la îmbrăcămintea oamenilor de diferite naţionalităţi: ruşi, lipoveni,ucraineni şi alţii, la ambarcaţiunile pescăreşti de toate categoriile care erau expuse ca într-un muzeu,la dansurile populare ale fetelor ori jocurile marinăreşti ale bărbaţilor de toate vârstele. Au asimilatîntr-un timp relativ scurt atât de multe lucruri noi de tot felul, încât două zile în continuare subiectulrevenea aproape fără voia lor. Nuţa era mulţumită văzându-l pe Doru ancorat într-o realitate careevident îl detaşa, şi despre care îi făcea plăcere să vorbească.

Erau pe punctul să repete vizita în oraşul de la gurile Dunării, când nori negri, ameninţătoride furtună, le-au schimbat intenţia, hotărând să revină la Sibiu.

- Mai am de făcut o vizită – o anunţă pe Nuţa cu o zi înaintea plecării – am tot amânat-o,dar acum timpul a venit.

- O, la cine? Vreo mândră din vremuri de demult?- Aş fi vrut eu, dar nu. La Moş Prohor, de care ţi-am povestit, barcagiul nostru, care m-a

plimbat pe toate canalele deltei de-a lungul anilor. Acum e bolnav, paralizat. Poţi, dacă vrei, să măînsoţeşti. E o figură deosebită, nu o să regreţi. Merită.

Chiar aşa arăta Moş Prohor, ca într-un tablou de mare pictor, prototipul lipoveanului: pescarcu păr vâlvoi, barbă lungă şi privire de vultur. Stătea într-un scaun cu spătar în faţa casei, cuprivirea dusă spre lungul Dunării căreia mai bine de şaptezeci de ani îi tăiase valurile. Părea că îlrecunoaşte pe Doru, fiindcă preţ de o clipă ochii i se înseninară şi o undă de zâmbet îi apăru încolţul buzelor

- A dat Domnul să ne mai vedem, nene Prohor - i se adresă Doru cu un ton mai puternic casă fie auzit – am venit şi anul acesta şi am aflat...

- Oh, Sibiu! Ce palincă vajnică venea de acolo! Vorbesc mai greu de când... Mă bucur să văvăd. Nu pot să mă mişc, dar mi-a rămas vederea. Văd trecând: vapoare, şalupe, bărci, adeseaanimale, urmăresc zborul păsărilor şi îndoirea copacilor când vântul e furios şi vrea să ne sperie.Acum nu-mi trebuie mai mult.

30

- Totdeauna ai fost un înţelept, nene Prohor. Și acum mai ţin minte multe din vorbeledumitale. Mă bucur că eşti mulţumit.

- Am cunoscut în viaţă oameni care erau veşnic nemulţumiţi. De tot şi de toate şi care dinacest motiv n-au fost niciodată fericiţi. Trebuie să te bucuri şi de puţin. Aşa cred eu.

- Iată, nene Prohor, am mai găsit o sticluţă cu zeamă de prune de la Ocna Sibiului, pe cares-o desfunzi când amintirile te-or năvăli şi s-o bei în sănătatea amândurora, că tare frumoase clipeam trăit împreună.

- Aşa gândeam şi eu, domnu Doru. Să vă bucuraţi... - dar ce a vrut să spună nu s-a mai auzitdin cauza sirenei unui vapor înalt cât un bloc cu multe etaje, care saluta astfel localitatea.

Au plecat de acolo altfel de cum veniseră: mai limpezi, mai curaţi, ca şi cum apele Dunăriiau luat cu ele o parte din dureri. Pentru a câta oară – se întreba Doru pe vaporul de întoarcere – deltaîi oferise cu prisosinţă momente unice cu care nu se mai întâlnise niciunde în alte locuri. Înţeleseseîncă de la început manevra Nuţei când îi propusese vizita în deltă, însă nu obiectă, dorind şi el să oîndepărteze cât mai mult de durerile ei asemănătoare cu ale lui. Știa cât suferă şi ea. Uneori noaptea,din patul său aflat lângă fereastră, la nici trei metri de al ei, o auzea gemând ori plângând prin somn,pradă coşmarurilor care încă o urmăreau. Se bucură mult constatând cum pe zi ce trece, aici în deltăerau tot mai rare, mai puţin puternice. Pe drumul de întoarcere, spre surprinderea lor au vorbit foartepuţin. Sigur, fiecare căuta să sedimenteze imaginile, impresiile acelui loc mirific de care sedespărţiseră atât de greu. Apropiindu-se de locurile natale, zona Rupea, alte amintiri dădură năvalăîn mintea fiecăruia, amintiri încărcate de emoţii tot mai puternice cu fiecare km parcurs. Pornirăaproape simultan:

- Suntem atât de aproape de Mateiaş - începu Doru.- Da, îmi doresc să trecem pe la mormintele celor dragi – urmă Nuţa – nu am fost demult pe

acolo şi dorul mă apasă.- Aşa gândeam şi eu. Știu că ne vom întrista văzând acea lume cândva a noastră, dispărută,

dar nu trebuie să ne uităm rădăcinile. Ar fi ca o negare de fapt a ceea ce suntem, ce reprezentăm.Au fost într-adevăr momente nu tocmai uşoare, unde lacrimile libere ale Nuţei şi cele cu

greu mascate ale lui Doru cereau parcă iertare tuturor că plecaseră aiurea, părăsindu-i. Revenea însăun gând fără răspuns la întrebarea: „Oare cum ar fi fost viaţa lor dacă nu ar fi plecat, dacă ar firămas locului?” Cu cât greu s-au rupt la plecare şi cum pe rând, când unul, când celălalt întorceacapul să mai revadă o clipă ce cândva iubise atât de mult.

- Ciudat - şopti într-un târziu Nuţa - vizita aceasta a fost aşa... dulce-amară!- Totuşi, mi-a dat, pentru a câta oară de când mă ştiu, încă o cupă de putere, chiar dacă nu la

fel de mare ca în trecut, când parcă mă făcea să zbor.- Îmi amintesc vorba lui nenea Prohor: să ne bucurăm şi de cele mici.De data aceasta casa nu-l „întâmpină”, ca data trecută, ca pe un vrăjmaş, ci ca pe un

prieten:deschisă, luminoasă. Deşi ştia că imaginea ei era doar în eul său, Doru se bucură asociind-ocu întâmplările de curând trăite. Trecu prin fiecare cameră, ca un fel de salut, întârziind cu privireaasupra fiecărui obiect, legându-l de câte o amintire. Doar înainte să intre în bucătărie, avu o uşoarăreţinere, o strângere de inimă la gândul că pe Oara nu o va găsi acolo. Se lăsă moale pe canapea,fără gânduri. Iarăşi îi veniră în minte cuvintele lui moş Prohor: „trebuie să te bucuri şi de puţin, nudoar de mult”. Zări pe măsuţa de sticlă din mijlocul camerei cartea prietenului său „Viaţa ...opoveste” şi rămase o clipă descumpănit. Era sigur că la plecare nu lăsase absolut nimic pe ea, bamai mult, ştersese cu o cârpă praful, întrebându-se în glumă cât o să se depună în timpul lipsei lui.O luă şi îşi aminti. Fusese ultima carte citită de Oara în orele lungi de spitalizare. O hârtie mai micădecât un sfert de coală căzu din ea. Tresări puternic recunoscând scrisul Oarei: „Zilele sunt dar de laDumnezeu! Să le trăieşti şi pentru mine!” Îl învălui un parfum atât de drag şi cunoscut. Înţelese întotalitate mesajul.

31

Marcel Miron- Huși –

DAR

Ți-am oferit o icoană!

O luasem dintr-un magazin aglomeratcu imagini suprapuse.

Chipuri palid-gălbuicu aur patinatși mult nisip.

În prăvălieicoanele expusenu au nici o putereprivescla trecătorii indiferenți.

Așteaptă să fie identificateînfiateca și copiii de la orfelinatcare spun fiecărei femeimamăși fiecărui bărbattată.

Copiii orfanivisează niște părințicare să fie numai al lorsă le porunceascăsă-i iubeascăsă-i slujească.

Orice icoană din vitrina magazinuluivisează să fie fereastraprin care tu să te priveșticum nu eșticum n-ai fostcum vei fi.

Doar să înfiezisă veghezi la căpătâiul copilului bolnavsă privești prin golul eibucuria de dincolo de ea.

Am învățat copilul cu năravi-am împlinit toate dorințelei-am făcut pe plac.

Într-o zi

am juxtapus amprenta sufletului luipe sufletul meu.

Pustiitstau privind în fața unei ramefereastra prin carese contureazătărâmul celălalt.

AȘA TE VREAU

Așa te vreauînalt ca înaltulprivind în susca viuspre viul pol.

Așa te cer să mergica mersul sprintenal însetatei căprioare spre izvor.

Și te vreau blândca blânda lunăce luminează căile de dor.

Așa te vreaufrumosca floareace înflorește dimineața în zori.

Așa te vreauun călător spre stelecălcând din orizontpe orizontși te mai vreau râzândcând în căderete-ar ispiti al peșterilor zvon.

Și te mai vreaudormind între tulpinede veacuri grămădite în abisliană verdeviațăfir subțireîmpodobind uscatul lăstăriș.

Și te mai vreau voinic.

32

Elena Olaru Miron

TRASEE STRÂMBATE

Nu am agreat niciodată ideea de toleranță și îngăduință considerând că sunt un mod deeschivare, de dosire, de minimalizare a unor fapte. De trecerea în desuetudine. O lașitate până laurmă cu intenția de a asigura oarece portiță prin care să te strecori fără a fi acuzat cumva că eștiambiguu. Ieși astfel tiptil din joc pe furiș chiar având această marjă de apărare în caz că poți fiacuzat de dualitate cu iz de perversitate.

Nici nu am înțeles vreodată cum este posibil ca diverși indivizi membrii curtând un partidpolitic să se desprindă la un moment dat cu ușurință de acesta și să se alăture altui partid. Considercă este de-a dreptul scandalos să demonstreze tuturor fără nicio reținere că nu urmărește decâtobținerea de foloase personale, un loc cât mai călduț pentru ca, mai apoi, rând pe rând, individul încauză să atragă și să numească în funcții bine plătite și pe ceilalți membrii ai familiei sale creândastfel o rețea de profitori. Cu alte cuvinte, persoana respectivă nu împărtășește o anumită ideologiecăreia să-i fie credincios până la capăt hotărât fiind să se sacrifice conform criteriilor respectiveiideologii. Acești inși sunt vânători de avantaje personale, cărora soarta celor ce l-au ales nucontează. Ei rămân a constitui mulți ani tagma profitorilor care pe măsură ce se cimentează maimult timp în fotolii devin din ce în ce mai rapaci, fiind înzestrați cu un real tupeu. S-ar cere cred, artrebui aduși în fața poporului, interogați despre activitatea pe care-o prestează și dezarmați deoamenii care au coloană vertebrală și doresc binele tuturor. Respectivii târgoveți, iată, în acest fel sedau în vileag singuri,fără a se mai căuta a fi descoperiți. Ei vând și cumpără, ei sunt cei vulnerabilicei pe care nu se poate conta. Pentru aceștia nu trebuie să existe toleranță și îngăduință, iar șefii lorcei corecți ar trebui să dea dovadă de fermitate și responsabilitate. Chiar dacă se pierde ceva dinnumărul membrilor partidului respectiv, verticalitatea nu trebuie ignorată ci dimpotrivă; o vorbă dinbătrâni spune: „sărac,dar curat”.

E adevărat că, uneori corectitudinea, fermitatea în diferitele „luări de poziție” poate aducepierderi, dar,pe de altă parte”operația”fiind îndeplinită șansele de a crește în valoare merită acestsacrificiu. Însănătoșind arealul se poate instala un sentiment benefic de plenitudine, de împlinire, demulțumire. Cât privesc pe conducătorii partidelor politice, aceștia se află în și mai mare măsurăimplicați în racolarea unor astfel de specimene în scopul obținerii voturilor menite de a-i situa înfrunte. N-ar trebui.

Iată,așadar, că toate aceste aspecte cât și multe altele nu fac decât să fie pierdută orice urmăde încredere a obștei. Românul totuși a cam învățat de-acum, știe ce sunt și cum se folosesctertipurile în scopul de a suci mințile naivilor. E încet, dar se trezește. Numai că dezamăgirile fiinddeosebit de numeroase se întâmplă că aceștia trec, se alătură părții opuse și bietul nu mai crede înabsolut nimic. Ba poate este dispus să aplece urechea și la alte formule de amăgiri cu acele știrităinuite:

„Tii, am auzit de la persoane importante că, cică...”Iar omul predispus la a sorbi însetat vești din surse obscure este atras și le primește pentru a lerăspândi.

Când cinismul unor indivizi de teapa profitorilor amintiți depășește orice limită de umanitateprin atacuri și zădărniceli ale luptei celor ce se implică în organizarea măsurilor de izolare siprotecție împotriva virusului ucigaș consider că totul se împotmolește. Calea devine nefastă și areurmări catastrofale. Pentru confirmarea (fără drept de apel) a comportamentului traseiștilor a

33

amatorilor de funcții înalte a acestor dușmani ai progresului este suficient să amintesc de faptul căchiar în această tristă perioadă când îmbolnăvirile Covid19 se răspândesc tot mai mult în țară, ei auînaintat moțiune de cenzură pentru demiterea guvernului și chiar al președintelui țării. Ceva maicinic și mai ordinar nu există. Oamenii mor zilnic din ce în ce mai mulți, jalea este mare, cei îndrept aleargă zi și noapte expunându-se pericolului pentru a salva cât mai multe vieți, iar aceștiadevărați dușmani luptă pentru a destabiliza și a instala haosul. Insuflă în rândul populației totodatăideea că respectiva pandemie nu este reală, ci ar fi doar o conspirație „cu concursul malefic alOrganizației Mondiale a sănătății” (Vezi revista Rezervistul Sibian 2, pag: 33,34,35,36,37).

Așadar, nu vă încredeți în cei ce pendulează între un partid și altul. Sunt cei mai toxici și maiperverși indivizi. Când vă veți pregăti să treceți peste un „hop” veți avea surpriza să vă abandonezedacă nu cumva vă va acuza de cine știe ce fapte. Încercați să înfrânați astfel de manevredebarasându-vă de acești traseiști, șopârle otrăvitoare.

Ioan Friciu

RUBAIATE

Oricât am pătimi în viaţă, lumea merge înainteChiar de lipseşte căutarea unor nevăzute ţinte.În existenţă-i important s-avem un dram delibertateŞ-astralul nostru suflet să atingă sferelepreasfinte.*

În sătucul meu natal am fost purtat de reverie,Cu bunicul meu ş-un cal urcam pe deal, lavechea vieCa să văd în toamna asta cum strugurii sepârguiesc,Dar văzut-am stol, de grauri ce rotund, zburauîn vrie.*Suntem purtaţi de vânt ca pe sămânţa de arin!Se naşte Omul să devină veşnic peregrinPe drumuri neumblate ca să-şi facă-n viaţărost,Dar ce folos? Agoniseala îi rămâne-nchisă-nscrin!*Mirosuri reavăn-fine în apus, din câmpul udexală!Ne spune frunza-ngălbenită, că vine triumfalăTrecând înalte piscuri dezgolite şi coboară-nvăi,Fantoma toamnei, cu ploi şi vântul rece înrafală.

*Mijeşte soarele tomnatic prin frunzafremătândă,Din valul cel de umbre trimite raza-i tremurândăPe sub norii cei de plumb ce devoreazăorizontul...Şi mâine aştept a mă-ncălzi cu raza lui ceblândă.

TOAMNA RECEAcrostih (Din volumul Roadele Toamnei,edituraSalgo, Sibiu, 2020

Fiorii reci mă-nvăluie tacit,Rămâne-n urmă calda vară,Urgii de toamnă-ncep s-apară,Nori cenuşii pe cer s-au bulucit;Zăpada primă va să cadă,E timpul iernii să se vadă.

Vor fi şi vânturi aspre-n cale,Elice-n vârf de par s-or învârtiŞi frunze veştede se vor rotiTrecând în trombe verticale;Elegiace ciripiri în crângDuios în inimi păsăreşti se frâng,Ecouri triste vin din vale...

34

George Filip –- Canada -

CERŞETORII…şi lui George RUSU-

un câine şi un om treceau hai-hui,ca două umbre – ale nimănuişi se topeau în vid pe strada ninsă,câinele-n lanţ… omul cu palma-ntinsă.cereau la lume milă, pâine, poame.se umileau… cerşeau… le era foame,dar strada îi sfida cu ochi calicşi-n palma lor – nu arunca nimic.priveam la ei… eu, ce puteam să dau?că nici poeţii de-ale gurii… n-au.am ascultat de gândul meu zevzecşi eu - ca ei - am înghiţit în sec.m-am pripăşit adânc în ochii lorşi-am devenit, o clipă, cerşetor.noaptea am aţipit sub lună – ghem,visând că pun povestea în poem.eu i-am văzut cerşind, cu demnitate,un câine s-a făcut cu omul frate.omul nu eram eu, însă de mâine,de voi cerşi – doresc să fiu eu câine...

VINO SFÂNTO PARASCHEVA ! -cu cinstire şi smerenie… cândva… pruncă… ai plecat de-acasă. gestul de la vremea ta ne-ncântă. ţi-ai topit fetia dar - nu-ţi pasă: ai ajuns preasfânto Mare Sfântă. dar noi unde naiba să ne ducem ? peste tot ne paşte pandemia. prin bârloage noi ne reproducem, altfel ne-ar dispare – seminţia. Sfânto Paraschevo – slavă Ţie! noi venim în lungi pelerinaje şi chiar dacă frig o fi să fie ne-aducem sumane în bagaje… crezul nostru n-are lecuire. moaştelor expuse dăm pupare şi ciopoare mari de fericire

ne mângâie-n veci pe fiecare. vino an de an – Sfântă Fecioară. noi venim din colţurile lumii să vedem…şi nu ultima oară, forţa Ta – din mrejele minunii !

STEJAR BĂTRÂN…-semenilor mei… românii-

vă spun o dodie mai rarăpe care-o ştiu de la strămoşi:nu pădurarul îşi omoarăprin crâng – stejarii majestuoşi.

eu sunt un martor de onoaredin veacul meu cel blestemat,şi m-am uimit – şi nu arare,ce rău mi-e neamul împilat.

nu vin străinii să retezestejarii codrilor – bătrâni.cei ce cutează să cutezesunt falşii codrilor stăpâni.

…am fost stejar ca toţi stejariişi în picioare am rămassă mă măsor cu mercenariiprin versul care-mi plânge-n glas.

muriră…unul după altul,stejarii din văleatul meu.i-a retezat -perfid- taifunulşi i-a trimis la Dumnezeu.

ei scriu prin cer letopiseţecu lacrimi – despre soarta lorşi din înalt ne dau poveţedespre trecut…şi viitor.

sunt ultimul stejar pe carebarbarii încă nu l-au smulsdin crângurile milenareprin care lacrimi multe-au curs…

35

COLONELUL DE LA GHIOL-unei prietenii pierdută…-

Îl ştiu pe colonelul de la GHIOL.Aşa se cheamă Lacul Techirghiol;Balta lui nea TEKYR – ce pe mereaSe-ntinde până pe la TUZLA mea.

De ce-l evoc pe domnul colonel ?Fiindcă am fost, cândva…amic cu elŞi îl iubeam…şi el mă respectaŞi ne temeam să – nu care cumva…

Dar timpul a trecut şi colonelul,Pensionar… şi el şi revolverul,L-a cam uitat pe cel ce-n foi de viţă,

Cândva-l glorifica – poetul GHIŢĂ.

Şi eu ca dânsul – calc strâmb pe cărareŞi-arare ori… la vreo aniversare,Îmi amintesc de domnul colonel,Că glorie n-am de-mpărţit cu el.

Ba dimpotrivă… dacă pe momentOlteanul-colonel ar fi prezent,I-aş da raportul grabnic: să trăiţi,Prin viaţa mea… în viaţă… mai veniţi ?

Valeria Paștiu Gușeilă

Pe firul unei interogații: Care este rolul și locul femeiiîn contact nemijlocit cu ordinea naturală cosmicăFăcând o trecere. (3)Femei mărturisindu-și povestea lor de viațăPânza de păianjen a Cellei Serghi

În finalul poveștii de viață a Corinnei Hofmann spuneam printre altele: – Iubim prea mult,dacă dragostea înseamnă durere. Recitind de curând romanul autobiografic „Pânza de păianjen ” aCellei Serghi și câteva minunate poeme a poetului persan Rumi, mă voi folosi de aceste celebrescrieri și îmi voi reformula aserțiunea de mai sus: Atunci când iubești pe cineva din tot sufletul, tusimți în tine un râu care curge, o bucurie… care nu e altceva decât talent izvorât din prea multăiubire.

Cu luciditate dureroasă și în același timp cu reală pasiune, cu un puternic simț moral și ohotărâre tenace de a înfăptui ceva, eroina romanului Cellei Serghi, oscilând între lumea sa familiarăși cosmopolitismul tinerilor burghezi între care, printr-un fel de fraudă, ea se integrează își dă seamape parcursul timpului, că există numeroase feluri de iubiri. Prietenia cu scriitorul Camil Petrescu aavut un efect pozitiv asupra ei, întrucât a determinat, spun mari exegeți debutul artistic al acesteia șistabilirea unor prietenii rodnice cu Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Camil Baltazar. Cine ne-apurtat pașii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii de șah? O coincidență, privită din afară,nu e decât curioasă; trăită e năucitoare, te îngheață. Ce păianjen nevăzut a țesut pânza asta decare mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aș face ?”

Cum atâția mari prozatori au scris despre Cella Serghi, despre curajul ei, despre acelpăianjen nevăzut care a țesut această carte, bogată în frumuseți de toate felurile, mă voi opri aicispunând, făcându-vă discret cu ochiul - sigur nu mai e nevoie de încă un prozator în plus.Nădăjduiesc însă ca următoarea scurtă recenzie la povestea de viață din cartea „Cel care mă

36

așteaptă” să fie pe placul cititorilor mei. Mie mi-a plăcut romanul, nu doar pentru faptul că prezintăo fațetă a subiectului cel abordez în această lucrare, că acțiunea se petrece pe tărâmul Persiei( numele vechi al Iranului până în anul 1935), locul de naștere a lui Jalaluddin Rumi, cunoscut cași „ prinț al poeților sufiști”, din care citesc cu plăcere oricând găsesc timp, ci pentru că este ocarte captivantă despre viața de familie, emblematică pentru destinul femeilor din Iran.Parinoush Saniee, autoarea cărții „Cel care mă așteaptă” s-a născut la Teheran, în 1949. Aabsolvit facultatea de Psihologie, a lucrat o perioadă pentru guvernul iranian, în cadrul MinisteruluiMuncii, și continuă să profeseze ca psiholog și sociolog. Cartea deși a fost interzisă de două ori deregimul iranian, după publicare în 2003, a ajuns la peste douăzeci de ediții succesive. În 2010 a fostrecompensată cu prestigiosul premiu Giovanni Boccaccio. În România a fost publicată în 2012 decătre Editura Polirom – tradusă fiind din italiană de Cerasela Barbone.

Romanul prezintă pe fondul revoluției religioase și războiului din Iran (1978-1988) oviziune realistă asupra unei societăți cu o cultură și tradiții foarte diferite de cele europene. Lecturăintensă care te subjugă fără să-ți dai seama. Ipoteză - presupunere în paranteză. De ce consider căexistă o linie autobiografică în această carte, și o cuprind la subcapitolul - Femei mărturisindu-șipovestea lor de viață ? Undeva ea spune : „Oamenilor le place să-și inventeze eroii ca să se poatăascunde în spatele lor, ca aceștia să vorbească în locul lor (…)” Altminteri, ca suprapunere de faptereale între ceea ce scrie și ceea ce este, - poate nici o legătură înafara fundalului istoric. Dar săparcurgem destinul crunt, viața încorsetată de rigorile politice și religioase ale lui Masumeh – eroinaromanului.

Încă de mică Masumeh, căruia o să-i spunem în continuare cum îi spuneau toți cei apropiațiMasum *1 - o copilă inocentă, cu idealuri și aspirații, care iubea școala și poezia - realizează că i serefuză dreptul la educației, la libertate doar pentru motivul că a avut ghinionul de a se naște fată iardeciziile în legătura cu viața ei trebuie să fie luate de alții, nu de către ea. Datorită mentalitățilorfraților și părinților este obligată să se căsătorească și să-și întemeieze o familie cu un bărbat pe careîl cunoaște abia în ziua nunții. Astfel, ea este forțată să renunțe la cel pe care îl îndrăgește - un tânărstudent la Facultatea de Farmacie, pe nume Saeid, căruia prietena ei bună, Parvaneh îi alege porecla„ Îngânduratul”. „Pare mereu îngândurat și în așteptarea cuiva. Cine știe pe cine caută cuprivirea ? ” spune autoarea prin glasul lui Parvaneh. Probabil de aici și titlul cărții. Ne vom întoarcela povestea de dragoste, relația idilică, pură dintre cei doi tineri în plina lor maturitate, parcurgândanii trăiți în noua familie a lui Masum întemeiată cu Hamid, cel ales de familie să-i fie soț. Dinfericire, se nimerește ca soțul să îi permită să-și continue studiile. Mai mult acesta nu încearcă să-icontroleze viața pas cu pas, dar nici nu se comportă ca un familist adevărat. Toate grijile familieiprind traiul și educația primilor doi copii ai lor, doi băieți sunt lăsate în sarcina lui Masum. El, soțul,un om educat, cult angajat în secret în lupta împotriva șahinșahului era mai mult plecat de acasă,nimeni neștiind unde se află. Hamid era însă mult prea idealist. Scapă cu greu de agenții SAVAKcare erau pe urmele grupului de luptători și o perioadă viața lor de familie capătă un ritm bineorganizat și lipsit de tulburări. Dar nu pentru prea mult timp. Hamid este arestat și condamnat lapaisprezece ani de închisoare. Sunt ani grei pentru Masum. Reușește însă să facă față problemelor,să-i țină pe cei doi băieți departe de toate influențele negative insuflate de cei din jur și în acelașitimp ea să-și continue studiile la universitate. „Am învățat să gestionez ritmul acela fără pauze și m-am obișnuit cu el: așa am înțeles că puterea de adaptare a unei ființe umane e mult mai mare decâtse crede. Suntem în stare să întreprindem lucruri pe măsura piedicilor ce ne ies în cale. Eram ca unalergător pe circuitul vieții, iar vocea lui Hamid care șoptea „ sunt mândru de tine” îmi suna caaplauzele suporterilor în tribune: mă îmboldea să merg mai departe, drept la țintă!” La începutulanului 1977 se simte un vânt de schimbare în mediul politic. Hamid, grav bolnav este eliberat din

37

închisoare. Urmează o perioadă de scurtă durată în care agenții de securitate nu mai speria penimeni, apoi diferențele de opinie dintre iranieni se întețesc din nou. Hamid se implică din noupolitic, dispare din nou de acasă uitând de familie. Se naște în anul 1978 fiica lor Shirin. Hamid earestat din nou, condamnat la moarte și apoi executat. Evenimentele tragice din viața lui Masum –moartea soțului, apoi părinților lui Hamid cu care avea o relație bună, dezordinea publică încreștere, toate astea nu o doboară și-și duce mai departe povara vieții. Rămâne aproape singură dupăce fiecare copil își clădește propria familie.

Băiatul cel mare, Siamak care moștenește firea tatălui intră în politică, dar curând e nevoitspre a nu avea soarta tatălui să emigreze. Se stabilește în Germania și absolvă facultatea de ingineriemecanică, apoi se căsătorește chiar cu fiica lui Parvaneh. Cel de-al doilea băiat Masuud - devenitarhitect se căsătorește și el și se mută în casa socrilor, iar fiica Shirin urma ca după terminareastudiilor facultății de sociologie să-și urmeze viitorul soț în Canada unde acesta obținuse licența despecializare la universitate. În atari condiții destinul face să-l reîntâlnească după treizeci și cinci deani pe Saied, cel care i-a fost drag în tinerețe. Amândoi simt că lumea căpătase o altă culoare, că potsă-și urmeze inima și să fie împreună. Masum se hotărăște să spună Da cererii în căsătorie, numaică surprinzător dreptul ei la fericire și la bătrânețe liniștită îi este refuzat chiar de copiii ei, care nu îiapreciază sacrificiile, că s-a dedicat întreaga viață lor. Ei, copiii îi cer pe rând mamei să renunțe lacăsătoria cu omul iubit considerând că le-ar strica imaginea, că le-ar întina onoarea. Ea seresemnează, renunță.

Finalul cărții te răscolește efectiv. E greu să spui că ai tras o concluzie, raportându-te doar lao carte, însă „ Cel care mă așteaptă” reușește să zugrăvească perfect sistemul închis în care tiraniiletotalitare / religioase subjugă vieți, strivește aspirații și inhibă dragostea. Am ales câteva paragrafedin carte, care sunt sigură, trezește interesul și mă absolvă de alte comentarii :

- Din dialogul lui Masum cu fiul ei cel mare, înaintea căsătoriei acestuia.

„Ascultă, Masuud, dragule, nu crezi că și noi suntem niște persoane, că avem dreptul la ideile șialegerile noastre? Nu mai vreau să-mi schimb înfățișarea de fiecare dată când mi se cere! Ai ideede câte ori în viața mea a trebuit să o fac? La Qum umblam cu chador-ul. Sosită la Teheran, mi-audat voie să port rusari-ul. După nuntă tatăl tău a vrut să nu mai respect hijah-ul, preceptul vălului.Apoi a venit revoluția religioasă care ne-a impus rusari-ul și manteau-ul. Cu puțin timp în urmă,tu mi-ai cerut să fiu elegantă și la modă pentru khastegari-ul lui Ladan *2, iar acum, ca să cermâna fiicei șefului tău, îmi ceri să-mi pun din nou pe cap chador-ul? …”- Din dialogul lui Masum cu prietena ei Parvaneh :

„Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurilesoțului meu și a alegerilor lui de erou și, de asemenea, pentru datoriile față de țară ale copiilor mei.Dar eu cine eram? Soția unui criminal, a unui trădător al țării sale sau a unui activist care luptăpentru libertate ? (…) Nu fusesem niciodată lăudată și aplaudată pentru însușirile mele și forța mea,ci pentru cele ale bărbaților mei. Când avusesem dreptul să decid? Când fusesem întrebată ce îmidoream eu cu adevărat?…”

*1 Masum înseamnă „inocent”;*2 Ladan – prima logodnică a lui Masuud de care se desparte.

38

Mihai Batog Bujeniță- Iași -

IERUSALIM, LOCUL REGĂSIRII

Fără îndoială, pe această minunată planetă care ne-afost hărăzită drept casă, sunt o mulţime de locuri şi lucrurifăurite de puterea naturii ori de mâna omului şi care ar trebuivăzute. Un exerciţiu perfect pentru a ne mai potoli trufia sauîngâmfările de tot felul fiindcă ochii şi mintea noastră ar puteaface distincţia absolut necesară între măreţia adevărată şi biatanoastră făptură trecătoare.

Locuri unde forţele pe care le numim natură au produstot ce numim leagăn al vieţii, dar şi locuri în carespiritualitatea umană a reuşit să realizeze adevărate miracolechiar dacă unele dintre acestea sunt de dimensiunile unei cărţi.

Desigur puţini, foarte puţini, sunt cei care ar reuşi într-oviaţă să vadă mai mult de jumătate din aceste miracole aleplanetei, iar unele dintre acestea vor rămâne, posibil, încămulte mii de ani de acum încolo, la fel de misterioase precumla momentul descoperirii lor.

Însă pentru noi, cei care încă din fragedă copilărie amauzit rostindu-se în altare denumiri precum: Ghetsimani,

Golgota, Nazaret sau Ierusalim, acestea s-au încastrat în fiinţa noastră culturală încă de laînceputurile formării ei şi şi-au păstrat puterea tainică, dar şi acea misterioasă chemare sprecunoaştere.

Cuvintele, ascultate cu sfinţenia firească fiindcă se rosteau cu sacralitatea bine-cuvenită, cutimpul, s-au transformat într-un fel locuri legendare pe care, din nenumărate condiţii obiective aleistoriei pe care am trăit-o, nu speram că le vom putea vedea vreodată. Iar atunci când nefericitelecondiţii iniţiale s-au schimbat au început să apară altele, care ne îndepărtau parcă de un vis sortit sărămână pentru totdeauna aşa: un vis.

Cum însă deasupra noastră veghează o logică mai presus de înţelegerea directă a venit şi unmoment în care mă plimbam fericit, de mână cu autoarea volumului: Am fost odată la Ierusalim, pestrăzile vechiului oraş încercând să ne topim în vraja lui, a istoriei şi a sfinţeniei locului…Ajunsesem într-o după amiază de martie cu câteva zile înainte de Pesach şi cum ne cam ardeautălpile să mergem prin oraş, am ieşit din hotel şi am început să privim, cumva necrezându-neochilor, în jurul nostru. Eram totuşi în oraşul nou şi primul lucru care ne-a uimit şi încântat a fostculoarea dominantă a oraşului, aceea dată de culoarea aşa numitei „pietre de Ierusalim” cea pe careo vom vedea de la zidurile străvechiului oraş până la cea mai modestă clădire, un fel de alb fumuriuaflat într-o perfectă armonie cu predominantele alb-albastru, culorile identitare ale statului Israel.Desigur, întâlneam şi forfota plină de viaţă şi culoare a unui oraş aflat de milenii la răscruceamarilor drumuri comerciale, borna dintre ceea ce numim, din punct de vedere european: OrientulApropiat şi estul Occidental.

Făcând puţină abstracţie de clădirile din jurul nostru şi îmbrăcămintea oamenilor pe care-iîntâlneam, puteam jura că aici este locul unde s-au născut nemuritoarele poveşti ale Şeherezadei.Spre miezul nopţii ne-am întors la hotel lăsând în urma noastră freamătul nepotolit al străzii şi i-amanunţat pe bunii noştri prieteni, Puica şi Ivan Lungu, că am sosit şi ne tragem sufletul rătăcit printrezidurile care rămăseseră totuşi ancorate în istoria lor zbuciumată şi că acum ne aşternem pe hârtie

39

primele impresii. Ei urmau să vină la Ierusalim a doua zi şi să ne devină îndrumători. Chiar aveamnevoie de aşa ceva, mai ales că Ivan (ZL) era un fin cunoscător al istoriilor vechi, dar şi al celorrecente, iar soţia sa, Puica, o adevărată enciclopedie.

În dimineaţa zilei următoare mergem o vreme pe lângă zidurile istorice ale oraşului vechi,apoi intrăm pe poarta Jaffa şi păşim direct în istorie. O parte din textele liturgice ni se perindă prinfaţa ochilor: atingem cu înfiorare Zidul Plângerii, dar şi Piatra Ungerii, intrăm în Sfântul Mormântsau ne plimbăm, în zilele următoare, prin Grădina Ghetsimani, pe platoul unde se află StâncaÎnceputului şi moscheea Al Aqsa, trecem printre oameni de toate culorile, religiile sau rasele, păşindprintre clădiri cu milenii în spate, pe plăcile de granit lustruite de milioanele de încălţări care le-autulburat veşnicia şi ne bucurăm de faptul că, iată, putem înţelege direct ce înseamnă să fii copil alUnicei Creaţii sau ce înseamnă cu adevărat, în practică, unele concepte precum multiculturalism,multietnic sau interconfesional. Şi mai ales ce înseamnă să monitorizezi o asemenea situaţie. Înfond Ierusalimul este la scară mică ceea ce planeta este la scară mare.

Ne petrecem serile împreună cu familia Lungu în discuţii prelungite şi credem cu sinceritatecă această excursie ne-a dat prilejul de a descoperi în adâncul fiinţei noastre acea scânteie denemurire pe care o credeam pierdută. De aceea vorbim despre Ierusalim ca fiind locul regăsirii şicred, dragă cititorule, că şi tu, dacă nu ai făcut-o până acum, ai dreptul la o asemenea trăire ce poatefi unică pentru tine. Acea trăire care îţi deschide ochiul interior spre miracolul Creaţiei.

TRADIŢII ÎN MODERNITATE

Hârlău, a.d. 3030 Hi-Tech Industries Research… Cel mai mare concern de tehnologii I.T. şiA.I. (artificial intelligence) din lume…

Costel, assistant manager, specialist în igienizare vase din porţelan şi chiuvete, este amărât şiaproape îi dau lacrimile. Lacrimi fierbinţi de iubire… Prin urmare, se repede la un laptop, eliminăpagina cu reclame la produse de curăţenie şi începe să scrie:

Dear general manager,Io, Costel Shtirbu, aduc la cunoştinţa onor conducerii următoarele fapte reprobabile care se

petrec în fabrica noastră: De mai multe săptămâni domnişoara Minodora Scurt, cea în care eupersonal am investit sentimental, material şi nu numai, în fiecare zi, pe la orele unsprezece, seretrage în camera de relaxare, ceea ce ar părea chiar normal având în vedere că ea lucrează la„softuri de marketing”. Numai că acolo vine şi nemernicu’ de Culae Ciupercan zis Ţăruş şi timp dedouă ore se relaxează în fel şi chip după cum puteţi vedea în filmele pe care le-am privit de multeori împreună cu colegii de la tehnic şi pe care vi le, onor, trimit în attach. Iar faptul că la sfârşitfumează încălcând astfel normele de convieţuire socială, dar şi legislaţia europeană în domeniu,devine deja un fapt penal asupra căruia trebuie insistat.

Noi, oamenii cinstiţi, muncitori şi devotaţi firmei ne simţim datori să vă informăm despreaceste grave abateri, dar să şi propunem măsurile ce se impun:

Deci, unu! Zburat urgent în şomaj numitul Ciupercan cu tot cu faima lui de mare gagicarcare nici nu este!

Şi, doi! Discutarea în şedinţă secretă a domnişoarei Scurt care în loc să se destrăbăleze cao tâmpită cu tot felul de hăndrălăi, ar trebui să se gândească la sănătatea ei şi să-şi aminteascăinclusiv de faptul că eu nu sunt târlan deci nu fumez în pat. Apoi să fiu invitat şi eu ca s-o iert şi sănu fie trimisă în şomaj ceea ce ar afecta negativ profiturile concernului nostru.Cu toată sinceritatea, Un colectiv de oameni cinstiţi şi devotaţi! Onoare muncii!

Costel nu se uimi de inteligenţa sa, era ceva normal în zonă, nici de marile sale abilităţi demanipulare, tot ceva tradiţional, rase un gât de holercă din rezerva personală pe care o ţinea într-unflacon de detergent şi îşi rosti în barbă precum vechii domni ai acestui pământ sfânt:

- Băi, tatăăă, şi după ce o aduc pe drumul cel drept să vezi capace ce-i dau.

40

Dorel Schor- Israel -

LIPSA DE IDEI

* Reprofilare - taie frunze la capre...* Sala era pe jumătate goală (pesimistul). Sala era pe jumătate plină (optimistul). Tot un drac(realistul).* Viitorul este cu siguranță doar o posibilitate probabilă.* Obiectivul meu pentru 2020 a fost să dau jos 5 kilograme. Mai am de dat jos doar 7 (i,).* Un cuvânt nou - anonimizat. Autorul, anonim.* E foarte greu să ai răbdare când nu ai.* Academia de poliție... Ce are polițistul cu Academia?* O minciună poate străbate jumătate de lume, până reușește adevărul să-și pună pantofii (MarkTwain).* Majoritatea oamenilor are o părere proastă despre majoritatea oamenilor.* Mi-au spus să-mi văd de treaba mea. Dar eu nu aveam nicio treabă.* Mai mult decât adevărul - e deja minciună.* Toate horoscoapele ni se potrivesc. Prin rotație.* Unii au văzut în Don Quijote un romantic, alții un tâmpit.* Dacă soția președintelui este prima doamnă, fratele ei este primul cumnat al statului?* Fiecare soț cu problemele ei.* Lipsa de idei poate fi acoperită cu tot felul de inițiative.* Dumnezeu vede tot, dar nu-i mai pasă.* Am două vești, una bună și una adevărată.

Nicolae Munteanu

TRECĂTORUL

Îl vezi trecând, privind niciunde,Cu pașii hârșiiți în mersu-i deformat,Aspect ce nu ști ce ascundeȘi ce gândește capu-i înclinat.

De te întrebi ce hramuri poartă –O fi creștin, o fi păgânȘi cum a fost purtat de soartă...A fost umilă slugă ori stăpân,

Savant ori om fără de carte,Artist ori mare dregător,

De bucurii avut-a parteOri s-a zbătut ca pasărea în nor?

Din toate acestea nu ști ce s-alegi,Nedeslușite-n mintea ta rămân...Doar una însă de-o-nțelegiÎți spui laconic: un bătrân!

Privindu-i urma în răstimpRămâi cu întrebări aparte.Iar el alăturea de timpSe scurge-ncet tot mai departe...

41

Nicolae Tudor

Pelerin prin memorie(1)

În fine, am reuşit şi eu în cele din urmă să-mi înving nu atât lenea, cât mai cu seamă,neputinţele bătrâneţii, să-mi satisfac o veche dorinţă de-a mea care stătea la dospit de multă vreme.Doream nespus de mult, să mai arunc o privire fugară prin oraşul copilăriei mele, în care am văzutlumina zilei acum aproape optzeci de ani, dar în care am locuit efectiv foarte puţină vreme. Se parecă mă trage mereu aţa spre locul de baştină. Poate că cei care au hotărât să mă nasc acolo, or fi ştiutei de ce!

M-a ambiţionat şi faptul că am ca vecin un bătrânel de nouăzeci şi unu de ani, care nu aratădeloc ramolit ca mine. Se autogospodăreşte singur, şi-i iute ca o sfârlează. Este foarte comunicativ,socializând cu toţi vecinii, şi culmea ironiei, chiar la vârsta aceasta, publică poezii. Ce-i drept nuchiar alcătuite recent, ci gândite ceva mai de timpuriu, dar care au stat „la dospit” până acum vreodoi-trei ani în urmă, când au început să „facă pui”.

Şi chiar mi-am zis în sinea mea: „oi fi eu mai neputincios decât el, domnule!” Numai căsănătatea bătrânilor, nu depinde de numărul anilor, ci de modul cum şi-au gestionat fiecare viaţa, întinereţe şi la maturitate.

Este drept că oamenii, îşi duc în cârcă povara exceselor de tot felul, făcute la tinereţe. Excesealimentare, bahice şi chiar trudnice. Aşa că, nu datele din buletin contează, ci felul cum ţi-aigospodărit tinereţea şi maturitatea. Abia la bătrâneţe, vine „nota de plată”. Dar ca să fiu sincer, nucredeam că voi onora o astfel de etate. Am atâţia colegi şi prieteni care au plecat deja în invizibil.Nu cred că m-am comportat eu mai chibzuit decât alţii, mai degrabă bănuiesc că a fost destinul cevamai darnic cu mine.

Nu ştiu dacă în cazul de faţă cuvântul „darnic” este cel mai corect spus. Ce „dărnicie” poatesă însemne „bătrâneţea”? De fapt mereu m-am întrebat: „oare este chiar un avantaj să trăieştimult? Să ajungi ramolit de tot şi înglodat în tot felul de boli?” Sau ar fi mai onorabil să-ţi încheisocotelile mai devreme, să nu mai devii o povară atât pentru tine însuţi, cât şi pentru copiii tăi şisocietate!

Din nenorocire, „longevitatea” în mod onorabil, nu depinde de noi, chiar dacă unii maidisperaţi forţează nota scurtării acestei vieţi. Mai precis durata vieţii, cred că este atributul celui carene-a determinat să îmbrăcăm costumul biologic pe acest pământ, cu atribuţii mai mult sau mai puţinprecise, pe care de abia dacă le bănuim, fără să le ştim niciodată precis şi în totalitate.

Şi iată-mă acum, înarmat cu ceva ambiţie şi cu-n darab de răbdare, însoţit de un almanah cuintegrame proaspăt apărut, şi cu speranţa că totul va fi bine, culcuşit comod în acceleratul deBucureşti, pe care urmează să-l părăsesc la Braşov, şi să fac rocada pentru acceleratul de Galaţi.

Având în custodie o valijoară pe rotile cum este moda acum, după opt ore de picoteală, amcoborât în cele din urmă, în staţia terminus, gara oraşului Brăila.

Cu toate că mai am ceva rubedenii prin zonă, nu intenţionez să deranjez pe nimeni. Ca să fiumai sigur, mi-am rezervat din timp o cameră la Hotelul Împăratul Traian din centrul oraşului .

Când pe la orele douăzeci coborând în fine la destinaţie, deja parcă mă simţeam „acasă”! Degara asta mă leagă câteva amintiri plăcute. M-am aşezat pe o bancă, am închis ochii, şi m-amteleportat în trecut cu mai mulţi ani în urmă.

Mă gândeam, unde sunt prietenii mei de odinioară, unde este casa părintească cu grădina plinăde pomi fructiferi, unde sunt părinţii şi bunicii de care mă leagă atâtea amintiri frumoase, şi cine mă

42

aşteaptă acum în gară? Nimeni! Doar o cameră austeră de hotel.X

Cu ochii gândului, parcă mă vedeam în primăvara anului 1964 a secolului trecut, când am fosteliberat după şase ani de chin, din lagărul de la Luciu Giurgeni. Trenul poposind în gară, şi văzândcâtă agitaţie era pe peron, ca să nu mă întâlnesc Doamne fereşte cu cineva cunoscut, că arătam cavai de capul meu, am coborât pe partea opusă gării. Apoi am luat-o aşa agale peste linii, păşind petraversele din lemn impregnate cu un gudron urât mirositor, spre cartierul în care era pitită la umbracaişilor, vechea noastră căsuţa din ceamur.

Dar după câteva sute de metri, mă aud strigat de cineva din urmă. Chiar mă gândeam: „CineDoamne m-o fi recunoscut şi în halul în care arătam?” Că eram slab ca o aschimodie, pielea ţinândo traistă de ciolane să nu se desciocoleze scheletul. Eram îmbrăcat doar într-o cămăşuţă cu mânecăscurtă şi o pereche de pantaloni, ambele murdare şi boţite, după ce fusese trambalate prin nu ştiucâte depozite ale diferitelor penitenciare şi colonii de muncă, de pe teritoriul ţării noastre, pe undem-a purtat destinul tinereţii mele.

Când persoana apelantă, a fost cam la trei paşi de mine, ne holbam unul la altul, încercând săvedem dacă ne recunoaştem cumva. Precis eu credeam că sunt confundat cu cineva aiurea. Iar„tipul” după ce şi-a recăpătat suflul, că alergase ceva să m-ajungă din urmă, deodată vine şi măîmbrăţişază cu disperare zicându-mi aproape plângând: „Nicule, nu mă mai recunoşti? Mă băiatule,sunt fratele tău Ionel!”

De unde să-l mai recunosc. Îl lăsasem un puşti de 14 ani şi-l vedeam acum un bărbat în toatăfirea la douăzeci. A fost o întâlnire cu totul emoţionantă.

Sau tot în această gară, prin vara anului 1967, când venind de la munci agricole unde fusesemtrimişi ca studenţi, am constatat că în toată forfota gării, era rătăcită şi-o domnişoară drăguţă pe carede abia o cunoscusem cu câteva luni în urmă. Este drept că-i trimisesem o „ilustrată” din oraşulSlatina, în care-i spusesem că sosesc acasă, totuşi nici prin gând nu-mi închipuiam că mă va aşteptaîn gară. Nu ştiu ea, dar eu chiar mă mir cum de-am recunoscut-o. O văzusem doar câteva minute laînceputul lunii mai, însă corespondasem vreo zece săptămâni împreună. Ca atare, ne cunoşteam„virtual” destul de bine, aşa cum fac tinerii acum prin internet. Chiar în acel an, am avut fericirea cadomnişoara respectivă să accepte să-mi devină soţie. După această primă întâlnire, patru ani destudenţie, săptămână de săptămână, m-a tot condus şi aşteptat cu dragoste în această gară. Cum potuita aşa ceva!

Cine se gândea atunci, că-n îndepărtatul an 2017 vom sărbători cincizeci de ani de căsătorie,„nunta de aur”, cum se spune! Ca să vezi cum trece timpul domnule!

În fine am întrerupt lanţul amintirilor, şi părăsind gara, am acostat degrabă un taximetrist, carem-a dus până în centrul oraşului. Pe drum chiar i-am spus şoferului:

— Nene, mergi cât este legal de încet, fără să încurci circulaţia, ca să pot vedea cum mai aratăoraşul ăsta noaptea. Sau mai bine, uite ai de la mine „două sutare” şi plimbă-mă de ei, prin câtevalocuri mai interesante, unde chiar este ceva de văzut la ora asta. Dumneata cunoşti bine oraşul.

Şi chiar s-a străduit băiatul. Mi-a arătat „Casa Albă” adică Primăria oraşului, cu arteziana eiinteresantă, iar vis-a-vis impozanta clădire numită „Palatul Agriculturii”. Mi-a arătat ce-a mai rămasdin portul dunărean, altă dată forfotind aici nenumărate vapoare, remorchere şi şlepuri. Mi-a arătat„Piaţa Mare” cu halele respective, unde în copilărie am văzut un „somn” de 500 kg. întins pe treimese la sectorul „pescărie”. Îmi aduc aminte că „mustăţile” monstrului, erau groase ca piciorul meude atunci. Tăia măcelarul din el hălci ca dintr-o pulpă de vită. Lumea nu se prea înghesuia săcumpere. Nu ştiam de ce. Nu că era prea scump. Chiar am auzit o lipoveancă spunând: „cine ştie câtde bătrân este şi câte mortăciuni a mâncat animalul ăsta până a ajuns la gabaritul respectiv.”!

În fine pe la orele douăzeci şi trei, m-am cazat şi eu la hotel şi am pus „cornu în pământ” cumspunea taică-meu, să fiu freş a doua zi să pot colinda oraşul. Că doar de-aia venisem. Să văd de faptce-a mai rămas din vechea urbe a copilăriei mele, care îmi persista încă în memorie.

(Va urma)

43

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (XXI)

21. Reconstituirea

În camera cufundată în întuneric, ţâşni un jetde lumină care proiectă pe peretele din spate unscaun masiv din lemn cu spătarul înalt. Alături,impasibile, aşteptau aparate din care seprelingeau pe o măsuţă joasă o mulţime de firecolorate. Câteva bătăi se strecurară printrezumzetele aparatelor. O siluetă înaltă seîndreptă hotărâtă spre uşă, continuând sărămână în conul de umbră.

— Intră, François. Doamnă Danner, aşteptaţiîn pavilionul dumneavoastră. O să vă chemăm.

După ce îl dezbrăcă de haine, asistenta îlţintui pe François pe scaunul rece. Trupulîncepu să tremure sub apăsarea electrozilorataşaţi. La sfârşit, îi puse pe cap o mască care îistrângea tâmplele zvâcninde sub tumultulsângelui care inunda creierul aflat într-o stare demaximă anxietate. Doar mâinile se puteaumişca în voie, dar François nu avea voinţanecesară de a se apăra. Din gâtlejul uscat seiscau sunete rugătoare, dar fără niciun răsunetîn sufletul doctorului Heinrich Gross şi aasistentei sale.

— Ma mère! Ma mère!O altă pată de lumină se aşternu deasupra

unei mese pe care era fişa lui François.Subiect: François WödlVârstă: 13 aniDebutul bolii: la 6 aniDiagnostic prezumtiv: traumă psihică

severă, posibil autismManifestări: Refuză emoţiile. Nu percepe

lumea în afara unor arii restrânse de interes,respectiv numerele şi muzica. Înţelege ce i sespune dar se manifestă limitat, fără iniţiativepersonale. Dependent fizic şi psihic. Vorbeştedespre el la persoana a treia. Trăieşte doar înprezent, refuză orice amintire. Poate construi oacţiune viitoare, dar apar stări amnezice careanulează iniţiativa. Manifestă grijă deosebităfaţă de un număr limitat de persoane. Poate săscrie şi să citească cu uşurinţă, dar refuză să o

facă. Simte nevoia să-şi ocupe permanentmintea. Atunci când nu cântă la orga bisericii,numără. Se simte vinovat faţă de cei din jur.Credul. Accese de furie provocate îndeosebi deacte de violenţă.

Cauze posibile: Decesul violent al părinţilorchiar în prezenţa lui.

Recomandări comisie independentă:Reintegrarea într-un mediu familial apropiatafinităţilor subiectului şi continuarea şedinţelorde psihoterapie.

Două mâini delicate aşternură pe hârtiarăbdătoare data şi ora curentă, titlul şi scopulexperimentului.

Data: 24 octombrie 1940, ora 10.00Titlul: ReconstituireaObiectiv: Observarea reacţiilor motrice,

fiziologice şi psihanalitice la repetarea situaţieicare se presupune că a declanşat boala.

Scopul studiului: Impactul posibil al unoracţiuni de represiune la nivelul unei populaţii.

Din zona ascunsă în întuneric apăru opianină care fu plasată în faţa lui François. Lavederea instrumentului, acesta începu să seliniştească. Se opri din numărătoare. Respiraţiareintră într-un ritm normal, iar aparatele îşiechilibrară valorile măsurate.

— Cântă, François. Am auzit că îţi place săcânţi.

Sunetele inundară fără milă sala. Françoisurma să părăsească spitalul şi doctorul HeinrichGross ţinea morţiş să-şi desăvârşească studiul.Nu părea o melodie ci, mai degrabă, o suită denote aruncate cu o ritmicitate perfectă, fărăintenţia de a impresiona prin armonie. Tonalităţijoase parcă anume alese să liniştească minteapierdută într-o lume îngustă care refuza pulsullumii înconjurătoare. Pe peretele din faţă,apărură brusc scene care fulgerau alternativchipul unui bărbat, apoi al unei femei, într-unambient sonor de voci de copii, care îşi chemaupărinţii.

44

— Tată!— Mamă!— Tată!— Mamă!Sub apăsarea obositoare a flash-urilor de

lumină, ochii se ridicară de pe clapele pianinei,degetele începură să urmeze ritmul imaginilor,fixându-se pe două tonalităţi care imitau celedouă silabe.

— Ta-tă!— Ma-mă!— Ta-tă!— Ma-mă!Mâinile se deplasară spre dreapta, căutând

tonuri din ce în ce mai înalte. Apoi, brusc,ecranul rămase luminat cu chipul celor doipărinţi, imagine însoţită de o linişte apăsătoare.Mâinile se opriră, aşteptând parcă comandaprivirii şi auzului pentru a relua ritmulsunetelor, sunete care oglindeau în lumea luibucuriile şi necazurile unei lumi paralele dincare el nu mai făcea parte. Iar cei dragi, cei careputeau să-i aline durerea transferului de trăiri,nu îi erau alături. Trecură câteva clipe deaşteptare tensionată, clipe în care aparateleîncepură să-şi atingă limitele pe ecraneleluminate. Camera se cutremură sub impactulîmpuşcăturilor. Pe ecran curgeau râuri de sângedin trupuri sfârtecate. Abia auzite, noteleîncercară să acopere, într-un univers ideal,dezmăţul sonor al experimentului. Dar armeleerau, de departe, mai bine strunite decât o biatăpianină îmbătrânită de o civilizaţie pe cale dedispariţie.

Vorbele părintelui von Galen se înfigeau cufurie în inima destinului care, o dată în plus,abandona o jucărie a vieţii pe un alt tărâm altimpului, timpul morţii. În lanul de cruci,Doamna Odette împletea lacrimi cu suspine.Sufletele celor dragi zburau spre ceruri dinpământul reavăn care acoperea trupurile.

Soarele unei dimineţi desăvârşite deoctombrie părea a atârna pe un cer a căruisingură grijă era să guste eternitatea proprieiinexistenţe. El, soarele, îşi poticnea razele denimicurile care se înverşunau să creadă căîntregul univers este aici, jos, ignorând cu bunăştiinţă relativitatea omului în faţa eternităţii. Iarîntre soare şi universul meschin şi limitat aloamenilor, o iluzie proiecta imagini întreţesute

din norii aşezaţi cu penelul pe o pânză de unalbastru necruţător de frumos. Dar doamnaOdette şi Maria nu aveau ochi pentru nimic dinceea ce se petrecea dincolo de geamurilemaşinii care alerga mai repede ca de obicei spresanatoriul din parcul Steinhof. Printre frânturilede vorbe schimbate de cele două femei sestrecurau şi îndemnuri adresate şoferului,îndemnuri care nu îşi aveau rostul deoarecepedala de acceleraţie biciuia din greu motorulmaşinii.

Cu doar o oră înainte, doamna Odettenăvălise în camera Mariei, răvăşită de visul careo înspăimântase până la suferinţă.

— Maria, te rog să vii cu mine. Am visatnişte lucruri groaznice. Trebuie să-l scoatem cuorice preţ din spital. Te rog mult să mă ajuţi. Mis-a spus că vor face experimente cu el şi amvisat că nu a rezistat. Va muri. Trebuie să-iîmpiedicăm.

După o jumătate de oră, cele două femeicoborau în grabă treptele spre curtea interioarăunde obişnuita maşină care o ducea săptămânalpe doamna Odette la sanatoriu îşi făcuse, deja,apariţia. Surprinsă, Maria încerca să oliniştească dar, în acelaşi timp, o bombarda cuîntrebări din care se putea citi nedumerirea.

— Ieri mi-a telefonat pastorul şi mi-a spus căazi urmează ca doctorul Heinrich Gross să facăexperimente pe François.

— Ce fel de experimente?— Nimeni nu ştie decât că s-a pregătit o

cameră specială în care s-a instalat aparaturămedicală şi de înregistrare. Doctorul filmeazăaceste experimente. Cei care au trecut prin aceacameră au dispărut fără urmă din spital.

— Credeţi că se va întâmpla la fel şi cuFrançois? Este doar un copil. Nu se poate cacineva să fie atât de crud. Şi, până la urmă,ştiam că i s-a aprobat externarea.

— Mi-e frică, Maria. Spre dimineaţă amvisat că eram la mormintele părinţilor lui cupărintele von Galen şi că îl plângeam.

Între cele două doamne, impasibilă, o vioarăîşi etala indiferenţa la zbuciumul în creştere. Laplecare, Maria, în graba generată de neliniştiledoamnei Odette, fără să stea prea mult pegânduri, a luat câteva lucruri, printre care şivioara. Poate, ca un gest reflex la hotărârea pecare o luase deja de a o dărui lui François.

45

Poarta sanatoriului era păzită formal.Vizitatorii puteau intra pe baza unui act deidentitate şi a unei interogări sumare care sereferea în primul rând la persoana vizitată şi lagradul de rudenie. Cu calmul unui om fără griji,dar împovărat de o frică atent disimulată, untânăr se prezentă la intrarea principală aspitalului. Obosit de un schimb de noapteprelungit, soldatul notă cu grijă în registru, fărăca măcar să arunce o privire asupravizitatorului. Pe măsură ce scria, murmura maimult pentru sine: 24 octombrie 1940, ora 8:30;Vizitator: Wilhelm Hartung; Pacient: WallyHartung; Grad de rudenie: verişori.

În acest timp, Wilhelm Hartung, pe numelelui adevărat Wilhelm Roggenthien, iscodeaîmprejurimile, punând interiorul în concordanţăcu ceea ce studiase din exterior. Plănuise să iasăpe o poartă laterală, închisă cu un lanţ nu foartegros, poartă lângă care plasase un cleşte special.Doar că ar fi trebuit să traverseze curtea prinspatele bisericii, fapt care fi putut da de bănuit.Ora era matinală, biserica închisă, deci oriceapropiere de gard nu putea trece neobservată.Se îndreptă spre corpul unde, de câteva luni,iubita lui, Wally, fusese transferată de la clinicadin Alsterdorf unde cei doi îşi înfiripaserăpovestea de dragoste. Diagnosticaţi cairecuperabili, tinerii s-au întâlnit în captivitateaimpusă atâtor oameni doar pentru că rasa arianăar fi putut fi periclitată. S-au îndrăgostit ca doiproscrişi cărora li se luase dreptul de a iubi,întărind până la disperare setea lor de a se uni înfaţa lumii şi a lui Dumnezeu. Ieşirile pacienţilorîn afara pavilionului erau consemnate într-unregistru, durata acestora fiind de maxim ojumătate de oră. Wally se abţinu cu greu să nuse arunce în braţele lui Wilhelm. Pentrupersonal erau verişori şi au obţinut dreptul de aface o plimbare prin curte. Dar planurile lui,ticluite cu atâta speranţă şi încredere, se risipirăcând curtea se umplu de soldaţi aşezaţi într-oformaţie prestabilită pentru primirea unui înaltdemnitar militar. Fără a mai sta mult pegânduri, se strecurară prin spatele soldaţilor,chiar spre poarta principală unde toată lumea seagita pentru vizita anunţată ca iminentă. Omaşină opri chiar la intrare. Doamna Odette şiMaria coborâră şi, fără să se sinchisească depregătiri şi de reguli, intrară în trombă în curte.În zarva pregătirilor, nimeni nu mai lua seamala cele patru personaje care erau, la rândul lor,incapabile să reacţioneze altfel decât aşa cum le

dicta instinctul de a-şi duce la îndeplinireplanurile. Doamna Odette dorea cu disperare săajungă în pavilionul în care se afla François, iarcei doi îndrăgostiţi urmăreau, cu aceeaşiînverşunare, să iasă din incinta sanatoriului.

Intrată în pavilion, doamna Odette oscilaîntre a o căuta pe prietena ei, doamna Danner,asistenta lui François, sau a-şi găsi mai întâinepotul. În acest timp, Maria scrutaîmprejurimile încercând să înţeleagă acest du-te-vino care se apropia de paroxism. Dinpavilioane ieşeau ofiţeri grăbiţi aranjându-şiţinuta din mers. Chipie strălucitoare, cizmeimpecabile, asistente şi doctori care îşiîmbrăcaseră în grabă halatele de gală. Privindcurtea, Maria îl observă pe părintele von Galen.Se îndreptă grăbită spre acesta.

— Părinte, sunt prietena doamnei Odette.Am venit să-l vedem pe François. DoamnaOdette a avut un vis îngrozitor.

Fără să mai stea pe gânduri, părintele oconduse spre pavilionul din care tocmai ieşeamedicul SS Heinrich Gross împreună cu oasistentă grotescă prin atitudinea afişată. Pomeţiascuţiţi, buze subţiri, încleştate într-un rictuscare semăna teamă. Iar ochii, mai ales ochii,exprimau parcă convingerea că întreaga lumeera prizonieră a privirii sale. Se strecurară însalonul din care răsunau sunete purtătoare degroază. Zgomote de împuşcături însoţeauimagini proiectate pe un ecran a cărui strălucirenu se potrivea cu zbaterea oamenilor retezaţi degloanţe. Pe un scaun, legat în curele, un copilîncerca din răsputeri să se ascundă într-o altălume, lumea muzicii născută în inima sa dinpasiunea pentru frumos educată generaţie degeneraţie şi oferită, acum, cu mărinimie, unuisuflet greu încercat de soartă. Izbândastrămoşilor asupra timpului era pe cale săcontureze o conştiinţă nouă, eliberată deamintirile dureroase ale primilor ani de viaţă.Pentru prima dată, cele două lumi se contopeauîntr-un nou născut, micuţul François, copilultalent conştient de pasiunea şi harul său, capabilsă înţeleagă binele şi răul, bucuria şi durerea.Cei doi îl desprinseră, Maria îl ajută să seîmbrace cu hainele aduse de acasă, în timp cepărintele se grăbi să o caute pe doamna Odette.Când se apropiară de careul încropit pentruîntâmpinarea temutului general Amon Goeth,într-o clipă de linişte în care doar mâinilezburau cu patimă spre cer într-un salut de acumstăpân al prea multor conştiinţe, François luă

46

din mâinile Mariei vioara şi, înainte ca aceastasă îl poată opri, cântă una din bucăţile preferatepe care le exersase de atâtea ori la vioarapărintelui von Galen. Generalul Amon Goeth,cunoscut atât pentru cruzimea sa dar şi pentrutoleranţa faţă de fraţii Henry şi Poldek Rosnerpe care îi punea să cânte la petrecerile la careparticipa şi Oscar Schindler, un mare iubitor demuzică, se apropie, strânse mâna copilului şi,vizibil emoţionat, adăugă întorcându-se sprecareul personalului care recunoscuse în miculmuzician cobaiul doctorului Heinrich Gross.

— Iată dovada superiorităţii poporuluigerman! Iată muzica care va îngenunchea lumeaîn numele acestei superiorităţi! Un tânăr germandespre care sigur veţi mai auzi.

Alaiul se îndreptă spre pavilionul principal,urmând îndeaproape suita generalului, în timpce doamna Odette, Maria şi François seapropiau de maşină. Lungiţi pe bancheta dinspate a automobilului, speriaţi, stăteau Wally şiWilhelm, implorând ajutor. Maşina porni, parcămai uşoară decât la venire, purtând iubire,speranţă şi viaţă.

(Va urma)

Lőrinczi Francisc-Mihai

nostalgia

un fluierat prelungși rămâne în urmă casa cu viță de viedin halta Bolovaniși Mocănița șerpuiește mai departeprin lunca de smaraldapoi prin arterele meleca printr-o deltă labirinticăplină cu rodii pârguite sub soarele mediteraneite caut printre ácele ceasorniculuiși nu te găsescpoate te-ai ascunsdupă cum îți este obiceiulpe terasa vagonuluiori în cutia cu amintiriunde îmi va fi greu să te aflucum te poți strecura printre aripile libeluleica aerul înmiresmat prin liveziori ca timpul printre aripile șubleruluicu care măsura tata bunătatea din inimiîți puteam atinge tăcerea cu degeteleera chiar lângă tâmpla fierbinteun pridvor cu maciai uitat ultima călătorie cu Mocănițade la Agnita la Sibiutu nu îți încarci memoria cuiluziiam mai privit o dată înspre halta Bolovani

și mi s-a părut că pe oglinda Hârtibaciuluiîn care se scufundau dealurileospătarubinie ca un vin vechinostalgia

umbra

acel prun cu fructe tulburătorde albastreacolo în grădină era centrul lumiidin acel punct áceleceasorniculuiîncepeau să colinde lumeade la un cap la celălaltîntr-o nebunească rotireîși porneau aripile și arătau fiecăruiazborulcând trebuie să te așezi la casa tacând să strângi holdacând să cânți și când să te rogiși lângă acel arbore arhetipalcurgea pârâul blajinca fața mamei meleiar sălcile și palmele meleîși descopereau unda în oglinda apeiîn bulboana căreiapescuiam împreună cu timpul

47

Georeferențiere lăuntrică

Prin arta lirică, una dintre căile nebănuite ale revelației nemuririi, Ioan Pintea realizează ogeoreferențiere lăuntrică a omului, o cartografiere a universului abisal al ființei. Cartea, publicată laEditura Cartier, în 2019, pe care ne-o dăruiește poetul din Runcu Salvei, este o cuprinzătoareantologie, Față către față. Poeme alese (1992-2019), care reunește poezii din volumele: CasaTeslarului (2009), Melci aborigeni (2013) 50. Poeme alese (2013), Mormântul gol (1999), Grădinalui Ion (1999), Frigul și frica (1992), cu o prefață amplă semnată de renumitul critic literar Ion Pop.

Poetul, „e știutor și nu se căinează, nu se autocompătimește, e slobod, e sănătos”, înaprecierea Monahului Nicolae. Ucenic modelat spiritual și îndrumat literar, antrenat în magiajocului de Nicolae Steinhardt, este un creator înzestrat, îndrăzneț, dăruit cu har, cu lut sărutat divin,un spirit pătrunzător al Cuvântului rănit de frumusețe și umplut cu sens. Poemele, de o curățieliturgică, sublime, cu ușor luciu metalic, cu o „materialitate agresivă” (Ion Pop), cu iz de mugurtânăr, de mireasmmă de rășină, de chilie, de Lighet, sunt tot atâtea întâlniri în delta ființei, elogii alebucuriei, trăiri ale miracolului credinței, fericire și privilegiu al tăcerii, sărbătoare lirică, o re-întregire prin cuvânt, o întâlnire în lumen, poezie prin care ești chemat ca la o cină de taină să fiicuvânt plin, nu vorbă goală, cum scrie Dumitru Ichim.

Crescut și educat în fascinantul spațiu afectiv rural, cu rădăcini prelungindu-se în mit, însensul blagian, de unde își urcă poemul-pasăre spre cer, zborul îi este dăltuit în ființă, până lamântuire; el are dovada re-amintirii, cu determinante mai clare decât Adrina Popescu. Cuvântul eclepsidră între pământ și cer, spirală pe care se petrece mântuirea: mântuirea e aici, între păpădiilesmereniei (quintelnic). Este microcosmos divin, năvod umplut cu pește, „în bărci de rodii, noi doi șiÎnaltul”, cum scrie George Holobâcă în „Sonete”. Acest tandem, brazda de acasă și cerul dedeasupra, este spirala vieții, un petic de pământ, dar și un colț de cer deasupra, iar acestea douăașezate cu rânduială într-un fel anume. Cerul să fie acoperiș sufletului nostru care pribegește pepământ. Doar acasă poate exista rod: nu există altundeva un loc mai bun. Pământul de acasă și cerulde deasupra au fost hărăzite nouă întru fericire și bucurie: absolut toate sunt aici/ în firimituraaceasta de grâu, / în picătura aceasta de vin (euharistie).

Poezia este criptată, învăluită într-o carapace de mătase, ermetismul este o formă derezistență și sublimare, de depășire a condiției ontologice: uriaș este sufletul/ bolta prelinsă princupola aceasta/ îl ajunge despărțindu-l de trup/ vorbește holbura cățărându-se pe bobul de grâu/strivite sunt cuvintele tale! [...] desprins din aripa păsării mă desfac/ întreg țipătul are guracrăpată/ zborul meu îi prelungește tăcerile (desprinderea din aripă). Poetul folosește uneoritrimiteri metalingvistice stănesciene (rămâne râsul meu peste râsul vostru/ o „călărire în zori”,stele lungi se prăbușesc indiferente în mare), blagiene (ioan se sfâșie în pustie), trimiteri spreAdrian Popescu (un înger cade în gol de pe aripa templului). „Prefigurând imaginea unui şarpe,toiag divin al minunilor făurite prin intermediul lui Moise, Frica însăşi invită spre vindecare: „eusunt frica / nu-ţi fie frică/ loveşte cu putere cu scâncet/ şi vei săruta solzii şarpelui ridicat”, putemciti în interpretarea Mariei Daniela Pănăzan.

Gânditor profund și tenace, fiind de formație preot, un bun cunoscător, pricepător șitălmăciuitor al Evangheliei, prelucrează în opera poetică multe idei și parabole biblice, simbolurichristice, notații zilnice devenind bijuterii metafizice sub atingerea cu aripa metaforei. Sondeazăbucuria: dănțuiește/ mila e cu tine (isaiian-n dănțuire), ființa adâncă, iubirea care ne u(r)nește, cum

48

formulează Constantin Necula, mereu în intima apropiere de cuvânt, față către față, după cumsugerează și titlul antologiei de poezie, formularea din Corinten 13, atunci când vom vedea cuadevărat, în stadiul absolut al existenței, cum tălmăciuiește Valeriu Anania sau, cum scrie în Bibliaveche din 1688, „când va veni cel deplin.” În oglindirea divină, cine suntem.

Asemeni lui Apollinaire, poetul suprimă punctuația pentru a oferi o libertate desăvârșită,nezăgăzuită fluviului liric; poetul e martor în absida sacră: stau înlăuntrul acestui poem/ ca într-uncuptor încins stau/ [...] el e metafora mea (muza apollinaire). Poetul încearcă o dezlipire deagresivitate prin plăpândul inimii, prin asocieri contrastante și sonorități neîmblânzite precum:urletul, tăcerea, gura, dinții, strigătul, motive recurente, până în deltele unei podgorii a sufletului,până în sâmburele fructului pârguit, în fagurii gândului opalin care suie până în sinapsele neuronale:gura mea cu toți dinții striviți în sâmbure/ uimesc pașnica migrație a viermilor albi/ și despică înpatru bunătatea miezului (mansarda de abur gătită); proiecțiile de la nivelul imaginarului poeticdevin basoreliefuri lirice.

Nucleul poemelor e grefat pe spirală, care reprezintă suișul, scara spre divin; poezia e pâineși vin pentru Înviere, e suferință a cuvântului, frângere a pâinii și a vieții, e creatoare de dimensiuninoi: inspirația este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nțelegi/ seaude de departe cum trosnește peste capete/ refăcând memoria precum o oglindă spartă(inspirația). Casa Teslarului, în interpretarea Irinei Petraș, „este partea de lume care se sprijină șiface posibilă partea de cer. Ridicarea la cer e recunoaștere a forței creatoare. Credința și poezia suntdouă lumi reunibile prin fantasmă, într-o îndrăzneață și fertilă vecinătate”: te-am ridicat de pepământ în inima mea.../ de acolo te simt și te aud și te văd (oglindă).

Poezia e melancolie, cu mireasmă baudlairiană: melancolia ta e ca o floare de mac ușoratinsă cu inima (de dragoste), în care se aude strigătul ca o toamnă, iar frica e singurul locdomentic din viața aceasta. Din amfiteatrul interior se disting rezonanțe ale conștiinței în poeziacocoșul (lui kefa), iar așezământul liric este o așa mare iubire: mă străduiesc din răsputeri să văconving/ că zgomotul lumii e de fapt muzica mea interioară. Cuvântul devine clepsidră între pământși cer.

În cuptorul căptușit cu cărămidă al poemulului școala ardeleană (de poezie) este arsă ideeade sorginte hölderliniană: la ce eram noi folositori în vremuri de secetă preabunule Ioan? La ce bunpoeții astăzi, mă întreb eu, când omul tehnicizat și tehnologizat nu mai are sensibilitate, într-osocietate în care bagatelizăm cultura (de unde atâta pasiune pentru adevăratul joc!), manelizăm șiîndobitocim tinerii? Interogația metafizică hölderliniană devine fizică, în realitatea depersonalizatăde azi. La ce bun inteligența fără suflet, fără bunătate, fără candoare și uimire?

Volumul antologic de poezie Față către față începe cu un poem inedit, cu un titlu sugestiv,sau despre detracare: ceva în lumea asta s-a stricat: cearta precum un nor negru/ peste întreagaomenire/ [...] un război greu de oprit/ din care generația păcii nu înțelege nimic/ [...] nu mai e cuputință înțelegerea.

Ioan Pintea este un poet original, bine individualizat în peisajul liric transilvan, apreciat decritica literară și cu o producție , „un poet și un om cu certitudini greu de clintit, nepuse de faptniciodată sub semne de întrebare, dar confruntate la fiecare pas cu probele, nu ușoare, ale realitățiidate, acceptate ca fiind firești în lumea noastră a oamenilor”, cum conchide în prefața cărții, IonPop. Sondează un teritoriu de profundă interioritate, un spațiu al neliniștilor metafizice, almelancoliilor, cu meandrări subtile în luciul rațiunii și în enigmaticul lucrurilor și al limbajelor, cuaccente profunde înspre domeniul afectiv.

49

Dumitru MălinAlba Iulia

Biografie Dumitru MălinNăscut: 22 martie 1950, Baia de Arieș, Alba. Profesor de limba

franceză, director Palatul Copiilor Alba Iulia, doctor în filologie cu teza:O ipostază a expresionismului poetic transilvănean - V. Copilu Cheatră.

Membru al USR - Filiala Sibiu. Volume publicate: - ZODIA MĂRTURISIRII,versuri,Editura Facla, Timișoara, 1982 - ZIUA DE TRECERE, versuri, Editura Facla, Timișoara, 1986- SCRISORI DE DRAGOSTE DIN TOAMNĂ, Editura Altip, Alba Iulia, 1999 - OCHII DINCOPILĂRIE, versuri, Editura Altip, Alba Iulia, 2001 - MUNTELE DINTRE IUBIRI, versuri,Editura Altip, Alba Iulia, 2002 - EXILUL ÎN PĂIANJEN, versuri, Editura Altip, Alba Iulia,2003 - - TESTAMENTELE ÎNSERĂRII, versuri, Editura Altip, Alba Iulia, 2008 - AMURGULPUR ȘI SIMPLU, versuri, Editura Altip, Alba Iulia, 2009 - MÂNIA AMURGULUI, versuri,Editura Altip, Alba Iulia, 2010 - IUBIRI DIN ULTIMA ADOLESCENȚÃ, Editura EmmaBooks, Sebeș, 2011 - INVENTAR LA VIAȚĂ, Editura Emma Books, Sebeș, 2012

Publicații de-a lungul anilor în Orizont, Flacăra,Transilvania, Familia, Tribuna, Convorbiriliterare, Luceafărul, România literară, Tomis,Ramuri, Feed-back, Discobolul, siteul Poemele delângă noi de pe Bookblog, Reteaua literară, Agonia.ro Referințe critice: Ion Simuț, AurelPantea, Mihai Pascaru, Ion Arieșanu, Ion Marin Almăjan, Brândușa Armanca, Ion Mărgineanu,Paul Magheru, Cezar Ivănescu.

Eu m-am născut în munți

Eu m-am născut și am crescut în munți,Știu fulgerul cum se împlântă-n stâncă;Și cum despică brazi și fagi cărunți,Și Dumnezeu, în om, cum se despică.

Că și El, Dumnezeu, acolo sus,E doar un moț într-o căruță-albastrăCe-n sărăcia Munților de-Apus,Aduce mângâiere-n casa noastră.

Știu tulnice împletite-n doage lungi,Rotite-n cer de moațele pietroase;Chemarea lor de dragoste-i atunci,Când cerne noaptea stele peste case.

Știu tot ce-i zbor și triluri și foșniri,Pâraie suspinând rostogolire,Doine-ngânate-n fluiere subțiriȘi-un Arieș cu aur în privire.

Acolo m-am născut și am crescutÎn munții mei de vis și de povesteȘi-acolo m-oi întoarce, soare mut,S-apun adânc pe după-acele creste.

Să lupt și să înving

Eu trebuia să fiu măsea de coasă,Cuțit albastru, cu tăiș adânc,Acolo-n munții de granit, acasă,Să nu mă las lovit și să nu plâng.

Bunicul mă-nvățase lupta dreaptăCând n-ai în față ticăloși, mișei;La ăștia scoți briceagul dintr-odatăȘi-astâmperi setea colbului cu ei.

Iar tata avea palma cât lopataȘi pumnul ca barosul mare, greu;Ager tăiș purta la brâu și tata,Nu se temea decât de Dumnezeu.

Și mama trecea râul, fără punte,Cu furca de oțel rotită crunt;Acestui neam aprins, cu moț în frunte,Să lupt și să înving dator îi sunt.

Iar de-am ales să folosesc penița,În loc de coasă, furcă sau cuțit;M-au tot lătrat și m-au lovit atâția,Dar nici pe mine nu m-au biruit!

50

Ioan Topârceanu

PĂMÂNT DE PLÂNS

…despicând gândurile dureriinesfârşitele dorinţetrec una după altape văile sufletuluipentru a nu şti câta oarăistovindu-mă.

…zilele aleargăca un vânt otrăvitorcu îmbrăţişări către somnşi mângâieri deasupra gânduluicând corabia mea se va topicine se roagă pentru sufletul meu?pământ de plânsnici o lumânare nu va străjuisomnul meuîntunericul îmbrățișându-l.

ORASUL CHINUIT

...umbre înghițitede soarele tot mai tulburesuspinând în cristalul golal râurilor de lacrimiunde sălbateca jeluirea gurilor sfărâmaterătăcesc prin pridvoare de spaimă....voci alberăsună prin deșertul de piatrăumbre reci și ticăloșitepe drumuri pline de putregaise adună în furtuna nopțiiîn flacăra fierbinte a spirituluihrănindo nemărginită durerecopiii care nu s-au născut

Katy Șerban

Pe plaja noastră...

Pe plaja noastră umblă astăzi umbre,Iar ziua prevestește clipe sumbre,Cu botnițe iubiri s-or înțelege,Câte mistere vor să mai dezlege?

Un dute-vino ne-a animat uneoriPe când mirarea mai săruta flori...Un dans îngrămădit de prea mulți pașiÎi scoate dintr-un bal pe cei rămași...

Sunt înc-aici...

Sunt înc-aici și mâna ți-o întindCu buze arse de o așteptare...Prăvale dorul ca să te cuprindCu toți luceferii ascunși de soare...

Și gânduri de uitare iar mai cadSub coasa de timp, nemiloasă.Ascultă pietrele ce plâng în vadÎntr-a iubirii veche casă...Ne-au gonit destul toți sorții

Și de-nvoială ar fi timpul,Să rupem iverele porțiiCe le cunoaște anotimpul.

O, tată...

Să vezi cum plouă pe aicea, tată...Cu botnițe ne respirăm în viu...Tu, nu ai fi trăit vreodatăCu oxigen într-un sicriu...

Să vezi cum plouă pe aicea tată,Cu ură, sânge și venin!...Nimic nu-i cum a fost odatăȘi lumea-i plină de venin...

De te-ai întoarce-acum acasă,Acolo unde locul îți era,Găsești doar poama găunoasăCe miezul vieții ți-l sugea...

51

Rodica Nicolae- București -

Fărâmă de Deltă (1)

Împătimiții de munte ori de mare își propun, poate cu oarecare rezervă, să petreacă un sejurîn Deltă. Sau, cine știe? Sunt sigură însă că, măcar o dată-n viață, fiecare dintre noi visează săcunoască aievea Delta Dunării. Acest vis pare însă atât de îndepărtat uneori, încât îți spui că nu seva împlini niciodată.

Există totuși oameni care nu sunt deloc reticenți și-și exprimă deseori cu glas tare dorința dea-și face concediul acolo: „Mi-ar plăcea să merg în Deltă!”; „Ce mult mi-aș dori să ajung într-o zi înDeltă!”

Tu, cel ce nu pari să fii atras de o astfel de perspectivă, cum oare îți imaginezi Deltaascultându-i pe unii că-și doresc să ajungă acolo sau pe alții că au fost deja și s-au întors de-adreptul entuziasmați?

Noi ne-am hotărât dintr-odată. Așa că, într-o dimineață de joi, pe la mijlocul lui septembrie,am pornit către această destinație. Personal, ori de câte ori mă gândeam la Delta Dunării, o vedeamca pe o ființă umană, ca pe o fecioară frumoasă, dăruită cu o personalitate puternică, ce ar ficapabilă să-i inspire chiar și pe cei care nu s-ar încumeta să se implice într-o astfel de aventură. Euchiar simțeam că aveam să trec printr-o aventură pe care n-o mai trăisem nicicând în viața mea. Darorice are un început, nu-i așa?

După un drum destul de lung cu mașina, de la București la Tulcea, Marian, Mioara, Fane șicu mine ne-am oprit la PORT AVAL.

Ne-am lăsat mașina, pentru perioada de sejur, în parcarea plătită din apropiere..

Am pornit apoi către debarcader, unde trebuia să așteptăm o șalupă ce urma să ne ducă lalocul de cazare de la Mila 23, un sat în comuna Crișan, județul Tulcea.

Mai mulți turiști temerari, cu sau fără mască, așteptau, ca și noi, sosirea singurului mijloc detransport care putea să ne ducă până la locul pe care îl alesesem să ne cazăm. Stăteam pe debarcaderși priveam un dute-vino continuu al șalupelor, unele acoperite, altele descoperite. Încercam săghicim care dintre ele ne va lua pe noi și în ce parte a debarcaderului ne vom îmbarca.

Aflăm că ar fi bine să așteptăm barcagiul (care ne era și ghid) pe o terasă ce se afla laintrarea în parcare. Eram nerăbdători să plecăm și parcă timpul trecea greu. Sosisem cu mult maidevreme, iar răbdarea noastră, sub soarele torid, părea destul de limitată. Ne-am cumpărat apăminerală rece și așteptam, scrutând Dunărea ce se legăna nepăsătoare, în valuri ondulate, în fața

52

noastră. La un moment dat, un bărbat în jur de patruzeci de ani, slab, cu o șapcă albă pe capul tunsfoarte scurt și o geacă subțire de culoare gri, anunță că sosiseră șalupele ce aveau să ducă ladestinație grupul din care făceam și noi parte.

Ne-am întors la debarcader. Barcagiul nostru, Ovidiu, ne-a indicat o șalupă de zece locuri.El ne-a luat bagajele, le-a așezat sub partea din față a bărcii, apoi ne-a ajutat să ne așezăm în șalupace mi s-a părut puțin cam mică, dar care părea foarte sigură. Fiecare dintre noi a primit câte o vestăde salvare (purtarea ei fiind obligatorie, conform legii), care ne crea o senzație de încredere șisiguranță.

Bărcile pensiunii ”Inima Deltei” (la care aveam să fim cazați) sunt deschise, pentru a avea(ni s-a spus) o cât mai bună vizibilitate în timpul excursiilor. Ele sunt stabile, sigure și confortabile,dotate cu banchete cu spătar și perne tapițate. Aveam să observăm că în zonele de interes, cuaglomerări de pasări, vegetație specifică și alte obiective, bărcile circulă cu viteză mică pentru caturiștii să poată admira peisajele și să facă fotografii.

Deja ne aflam în programul prestabilital excursiei noastre. Primul traseu turisticîncepuse să se desfășoare. Itinerariul lui eraTulcea - Brațul Tulcea - Canalul Mila 35 -Gârlele Sireasa, Sontea - Canalul Olguța -Dunărea Veche - Satul Mila 23.

Dacă atunci când am pășit pe barcăsimțeam cu toții o strângere de inimă la gândulunei călătorii de o oră și jumătate numai peapă, încet, încet, mirajul Dunării ne-a acoperitcu vălul ei magic ce ne-a indus acceptarea fărărezerve a tot ce aveam să trăim din acelmoment.

Clătinatul unduios al șalupei ne răsfăța asemenea unui leagăn al copilăriei noastre demultplecate. Ce aveam de făcut? Să ne lăsăm purtați de frumusețea peisajului danubian și a inedituluiDeltei, parcurgând canalele înguste, limitate de stuful încă verde ce străjuia pe ambele maluri, ca unzid de apărare al unei cetăți milenare. Mergeam cu viteză destul de mare și ne venea să chiuim debucurie, ca atunci când te afli într-un carusel, iar reacția plăcerii simțite s-ar materializa în chiotegreu de stăpânit.

Șalupa înainta în grabă pe drumuri cunoscute foarte bine de barcagiu. Uneori, el încetineaviteza șalupei să ne dea posibilitatea să zărim de aproape egretele filiforme și foarte drepte carepriveau în zare sau ocheau pești în adâncul binecunoscut. Treceam cu grijă pe lângă niște rațesălbatice care nu prea se sinchiseau de prezența noastră, unora observându-li-se doar fundulețulcolorat, căci o parte din corp și capul erau cufundate în apă pentru căutarea hranei. Porneam din noucu viteză mare. Străbăteam canalele, ale căror nume barcagiul le rostea parcă absent, dar firesc, fărăa încerca să ne atragă atenția că trebuie să ascultăm ceea ce spunea. Aveam senzația că voia să seasigure că noi chiar suntem interesați de ceea ce vedeam.

- La dreapta, o egretă cenușie. Mai încolo, niște lebede albe.- Se vede și un șoim, spune Fane, urmărind o pasăre ce semăna cu un șoim și care

zbura deasupra noastră, însoțindu-ne parcă în drumul nostru pentru întâlnirea cu Delta românească.- Nu! Nu e șoim. E vulturul codalb.- Cum a spus? întreabă Fane. Nu e șoim?- Nu! E vulturul codalb, îi răspunde repede Mioara, care deja strânsese o mică colecție

de poze pe telefonul ei.- La stânga, o căsuță construită din stuf, ne indică barcagiul.- Acolo stau pescarii, observă Fane deodată.

53

- Când vin aici, stau în astfel de colibe. Sunt mulți pescari care-și construiesc mereucâte ceva.

- Ce pasăre este cea care a ieșit din stuf? vrea să știe Marian.- E un cormoran.- Dar berzele au plecat, nu-i așa?- Au plecat demult, răspunde calm barcagiul cel slăbuț, care parcă făcea parte din

peisajul ce-i era atât de familiar.- Ce frumos! adaug eu mirată și extaziată în același timp.- Da! E atât de frumos aici! completează Mioara. Parcă e un vis!- Când îmi place ceva foarte mult în România, îmi vine să întreb: „Frumusețile astea

sunt chiar în țara noastră?”- Da! Avem multe motive să ne mândrim cu ceea ce avem. Păcat că noi nu protejăm

aceste frumuseți așa cum se cuvine, spune Marian puțin trist.Drumul pe apă continuă. Barcagiul se află în zona lui de confort. Uneori, răspunde mirărilor

noastre cu un fel de umor calm, arătând, fără să intenționeze neapărat acest lucru, că este dotat cu ointeligență subtilă și multă prezență de spirit.

(Va urma)

Asfințit

E ziua la final, strădanie-ncheiată,O minge uriașă-i Soarele pălit,Mici străluciri pe apă gândirea îți îmbată,Cum astrul se îndreaptă alene la culcat.

În mijloc larg de fluviu, pe barca plutitoare,Privirea-ți se încântă când uimitorul SoareTe păcălește, se furișează tiptil în depărtare,Se face că dispare, apare însă iară la intervalescurte.

Croiește dâre fine, multicolore umbre,Portocalii, mai roșii, pe-alocuri purpurii,Ce te cuprind, te-nlănțuie cu tente vii sau sumbre,Se hârjonesc pe nuferi în cercuri luminii.

E asfințit magnific, cu semnele de vrajă!E ca un vis! Îl vezi aproape. Îți pare că-l atingi.Simți amorțeală vagă, te leagănă în transă,E-o clipă scumpă, rară, n-ai vrea să o alungi.Globul de aur se micește, părând o nălucire,Iată! Acu-i la jumătate, se face doar un sfert,Câte un pic și înc-un pic, nu îți revii în fireCând se-oglindește calm în orizont incert.

Cupolă indecisă de lumină sau poate de-ntuneric,O ceață maiestoasă se-mprăștie în jur,În stil ciudat, fantastic, copleșitor, feeric,Noaptea se construiește, formează-al său contur.

54

Gheorghe Ghib

Mi-aș fi dorit să fiu ca el...

E vorba de fratele meu, Ioan, care, în curând împlinește frumoasa vrâstă de 85 de ani. LAMULȚI ANI! Ioane, și, mulți înainte. Ioan, a fost, al 4-lea născut din cei opt copii câți a avut familianoastră, doi decedând la o vârstă mai fragedă.

Părinții, cu toate greutățile prin care au trecut, în acele vremuri, pentru a ne crește și educa,s-au străduit să fim la același nivel cu alți copii și erau mândri de-a ne vedea strânși la aceeași masă.

Tata, un om vorbăreț și deschis la suflet, discuta cu noi ce meserie vrem să îmbrățișăm cândv-om fi mari, și dădea ca exemplu, că și-ar dori ca să ajungem unul preot, altul învățător, altulinginer... dar, în sinea lui nu s-ar fi despărțit de nici unul din noi. Ioan, cel mai frumos și inteligentdintre noi a fost înscris la o școală profesională din Sibiu. Mi-aș fi dorit să fiu ca el... să-i urmezexemplu. Îl invidiam, nu se plictisea niciodată, activ, tot timpul își găsea o ocupație, era un etalonpentru mine, care eram mai mic. Pe unde mergea el, hopa, și eu... De multe ori mă dojenea - ce teiei tot timpul după mine, mă mânzule! El avea gașca lui formată din copii ceva mai mari,întotdeauna el era șeful. Îi veneau tot felul de idei năstrușnice, pe care, împreună cu copii din veciniai cătunului Fetea, le puneam în aplicare, spre disperarea părinților. Când mergea cu oile sau cu alteanimale știa cum să-si consume timpul cât mai plăcut... Urca ca o maimuță în copaci, pentru avedea puii din cuiburi, punea gâzele, vietățile de pe câmp să se bată între ele, se juca fără nici oteamă cu șerpi și șopârle. Cel mai mult se distra atunci când din cauza caniculei oile se strângeaugrămadă și el, pentru a le revigora și împrăștia, le mâna în apropierea cuibului de viespi (arșițe) dinpământ, bătea cu picioarele sau cu o bâtă în sol pentru a le stârni, iar acestea, ieșind roi la suprafațăatacau bietele oi, care, de durerea suferită țopăiau care încotro și se împrăștiau, iar Ioan, râdea de seținea de burtă.

Scria versuri încă din școala profesională, le punea pe-o melodie, iar când venea acasă lecânta în timp ce venea pe o cărare din pădure, până ajungea la intrare. Avea un timbru muzicalfoarte frumos. Părinții, cât și noi, eram tare mândri de el. Dârz și fără temeri, uneori se contraziceacu tata, care, dorind să-i mai potolească furia din el, îi dădea exemple. Capul plecat sabia nu îl taie -dar cu umilință lanțuri îl încovoaie, răspundea Ioan.

Mi-aș fi dorit să fiu ca el... Fiind frumos și isteț, a avut mai mult succes și în dragoste; aveaiubită încă din școala elementară, iar în cătunul unde locuiam iubeam aceeași fată… Eram geloșiunul pe celalalt. În timpul stagiului militar, efectuat în zona minieră Cavnic, a cunoscut o altă fatafrumoasă cu care s-a și căsătorit, devenind o familie cu patru copii. A rămas la același loc de muncătimp de aproape 20 de ani, fiind apreciat și respectat datorită calității sale inovatoare și-acontribuției activității sale literare în viața culturală a orașului. Pentru a ușura munca colegilor pecare i-a condus venea mereu cu idei noi, invenții și inovații. Fotografia lui se afla tot timpul afișatăla panoul de onoare al unității. A primit o droaie de diplome, stele și steluțe pentru activitățiledepuse.

Mi-aș fi dorit să fiu ca el... și-a luat permis de port armă și a devenit un pasionat vânător,iubitor de animale, chiar dacă vâna răpitoare și pentru alimentația familiei, cutreierând munțiiMaramureșului și, mai târziu, pe meleagurile natale, știa să fie și uman, vânând selectiv și ocrotindregnul animal. În acest sens și-a cumpărat cărți de specialitate privind fauna din România,și astudiat viața acesteia, devenind un iscusit și priceput vânător. Curajos și sigur pe forța fizică, și-apus de multe ori viața în pericol în timpul unor acțiuni vânătorești, așa, cum a fost cazul de-a curmasuferința unui porc mistreț rănit prin împușcare încolțit de câini, când, nu a prididit de-a se aruncacălare pe acesta și al tăia beregata cu cuțitul de vânătoare. Faptul că a stat mult timp la pânda

55

de vânătoare, indiferent de timp sau sezon ia șubrezitsănătatea mai târziu.

Mi-aș fi dorit să fiu ca el..., întors în casa părinteascădin comuna Bârghiș, după ce s-a pensionat pe caz de boalăprofesionala-silicoză, a avut o contribuție majoră la executareaunor acțiuni obștește ale satului, cum a fost ceea a construcțieinoi școli din localitate.

Aicea s-a ocupat mai mult de scris, a publicat în revistaRapsodia, fiind membru al Cenaclului George Topîrceanu dinSibiu, încă de la primele apariții. Poezie sau proza, la inspiratfoarte mult mediul natural al copilăriei din cătunul Fetia, cât șialte locuri din activitatea sa. În vizitele efectuate la el, de celemai multe ori, se află la masa de scris înconjurat de cărți șicaiete și, atunci când trăia regretata cumnată Vera, veneauvecinele în vizită, ademenite de o prăjitură și-o cafea bună,aducând cu ele toate poveștile și bârfele de prin sat, iar Ioan,ciulea urechile la tot ce se vorbea, memorând ceea ce era maiinteresant și apoi, transformându-le în povestiri hazlii. Expertăîn acest domeniu, și cumva, șefa grupului de știri (ca să nu

spun bârfe) era vecina, tușa Lenă, la ea se acumulau toate întâmplările și noutățile de prinîmprejurimi și, tot ea, le dădea un iz de înflorire după placul inimii ei. De gura băbuțelor nu amscăpat nici eu, fiind catalogat că fug dezbrăcat prin sat-ei, și eu! ce știețăranul.... mai bine tac.

Deci, Ioane, ai ajuns la niște ani frumoși..., dea Dumnezeu, ca și noi ăștia trei frați mai micisă te ajungem din urmă, înjumătățiți fiind din câți am fost. LA MULȚI ANI !

Vasile Cucu

Copilărie în pandemie

Copilăria, cea mai frumoasă dintre toate,plină de bucurie și speranță,chiar și cu mască, tot ne râde-n față!Nimeni nu-i poate lua exuberanța,te-ncântă cu seducătoarea-i inocență,chemându-ți inima pe-a ei frecvență!Cu energia ei ne colorează viața,sărim de zor pe curcubeul moale,având întreaga lume la picioare!Cu multă dragoste ne-așteaptă la culcare,ne învelește visele în fericireși ne oferă-n dar ziua de mâine!

Încurajare

Să ne luăm copiii de mână,Rătăciți printre-atâtea măști,Să-i conducem către ziua de mâine,Lăsând în urmă tristele povești!Să-i îmbrățișăm cu căldură,Pentru a topi răceala lumii,Să-i ferim de întuneric și de ură,Pentru a vedea lumina-nțelepciunii!Să le spunem cât de mult îi iubim,Când ne întâlnesc privirile de gheață,Să le spunem cât de mândri ne simțim,Când îi vedem cum merg pe drumul lor înviață!

56

Ioan Vulcan-AGNIȚEANUL

Adevărata toamnă adevărată...

O regăsim şi o iubim (dacă vom şti s-o căutăm şi să o admirăm), doar în acel anotimp alanului calendaristic care, de o bună bucată de vreme, năvăleşte peste noi şi peste toate mult maidevreme decât atunci când luminozitatea zilei este egală (ca durată în timp) cu întunecimea nopţiisale. Pentru că doar marți, 22 septembrie 2020, ora 16,31 (şi nicidecum mai devreme sau maitârziu), s-a petrecut ceea ce astronomii numesc ECHINOCŢIUL DE TOAMNĂ.

Şi cum a mea casă părintească e la ţară, într-o astfel de dimineaţă nefiresc de răcoroasă amprins a urca la pas pe drumul lung şi prăfuit al dealului de deasupra bisericii şi cimitirului, ajungând,într-un târziu, în grădina copilăriei mele, plină cu meri, peri, pruni şi gutui încărcaţi de roade. Iar înloc să-mi văd de treaba-trebuitoare a cositului otavei şi a ascuţitului tăişului-tăietor al coasei, amprivit mirat şi încântat la spectacolul sclipitor şi ireal de liniştitor al „lacrimilor de rouă aleierburilor înflorate”. Cele care parcă îmi creşteau mila mâinilor şi bunătatea inimii de a nu le tăia cutăişul ascuţit al coasei. Aşa se face că avea să fie întâia oară, în îndelungata-mi viaţă de „domn-gazetar şi țăran-plugar”, când sincer și creștinește mă bucuram că eram nevoit să amân cositulierburilor şi florilor otavei pentru o viitoare şi îndepărtată dimineaţă brumărie. Atunci când rouadimineţilor se va fi transformat nu în limpezi lacrimi de ochi plângători ci în stropi de gheaţănepăsători. Iar ierburile şi florile din ele să fii uitat a mai plânge, nemaisimţind durerea-dureroasă atăişului coasei mele.

Aşadar, atunci când vara prinde a se porni pe drumul îndepărtat al altor tărâmuri din aceastălume, dintr-odată vedem cum se trezeşte din somn ruginia toamnă românească. Vestindu-i pegospodarii satelor că a sosit vremea culesului din grădini, vii şi livezi, iar pe ultimele „păsăricălătoare ale Cerului” să se prindă a zbura degrabă şi cât mai sus cu putință spre ţările calde şiîndepărtate ale Asiei şi Africii.

Şi încă o imagine desprinsă din peisajul autumnal. Curând după coborârea din păşuni şifânaţe a cirezilor de vite şi a turmelor de oi, peste uliţele satului meu natal mereu se aşternuseliniştita şi Dumnezeiasca linişte a înserărilor timpurii. Prefaţate de dangătele clopotelor de aramă,pornite din turla înaltă a multisecularei biserici. Sunetele şi ecourile lor tremurătoare dând de vestebătrânilor înălbiți de gânduri-gânditoare, că încurând va începe sfânta şi Dumnezeiasca slujbăreligioasă a vecerniilor. Nimerite prilejuri de a-mi readuce aminte următoarele vorbe înţelepte aledăscăliţei-pensionare din mult prea părăsitul şi uitatul meu sat: „Ar trebui să nu ostenim în a căutaşi a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: CINSTEA, OMENIA, HĂRNICIA,BUNĂTATEA, PRIETENIA, ŞCOALA ŞI BISERICA, rostirile poeziilor, rugăciunilor şi pricesnele,cu versurile lor mutate în acordurile doinitelor cântări ale credinţei străbune. Şi nu în ultimul rând:DRAGOSTEA DE ŢARĂ, DE LIMBA şi NEAMUL MEU CEL ROMÂNESC. MAI ALES ACUM,CÂND, ÎN CURÂND, VOM ÎNCHEIA CEL DE-AL 2-lea AN DIN CEL DE-AL 2-lea CENTENARAL ROMÂNIEI MARI”.

Şi totuşi, n-am cum să uit a vă povesti şi ceea ce mi s-a dat să trăiesc mai deunăzi! Era pecând, pe terasele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, ţărăncile Căpâlnei de Jos începuseră săstrângă în coşurile de răchită împletită şi în ciuberele din doage, cu miros tămâios de răşină,

57

ciorchinii strugurilor copţi ai întinselor podgorii ale Jidveiului. În vreme ce jos, în şesurileotăvurilor şi cucuruzelor coapte, era numai și numai Cer şi Cer. Albastru Cer. Şi făr de pic de nor!Pentru ca doar într-o singură clipită să răzbată, până la auzul meu, ţipetele cocorilor înşiraţi în formăde V în lungi stoluri. Mi se păreau că acele păsări realmente plâng de atât de multă tristeţe aplecării. Dar şi de atât de mult dor după ale lor şi ale mele meleaguri româneşti! Se duceau, bătânddin obositele lor aripi, spre îndepărtate ţări calde. Nu, însă, într-atât de frumoase şi de paşniceprecum ale României mele și a lor. Parcă ar fi ştiut că de acolo, de sus de tot, din înaltul ceruluialbastru sau înnourat şi vânturat, vor fi nevoite să privească, în josul Rotundului Pământ, flăcărilerăzboaielor dintre oameni şi cele ale incendiilor pustiitoare ale pădurilor. Iar ca să le privească maipe îndelete zborul avântat, dar şi să le asculte înţelesul de neînţeles al glasurilor lor subţiri,culegătoarele greilor ciorchini de struguri, jucăuşele dansatoare ale „Purtatei fetelor de laCăpâlna”, se opriră şi ele din cântatul lor doinit şi melodios. Frumoasele fete ale Târnavelor îşicoborâră spre streașina ochilor pălăriile lor din fire de paie şi din betele colorate împletite,urmărind, cu privirea lor mijită, măiestrul şi ordonatul zbor al cocorilor. Şi, probabil, gândind că înprimăvara anului viitor, la lucrul dezgropării lăstarilor viilor din pământul mustit al zăpezilor, le vorvedea reîntorcându-se bucuroase şi în pace, pe la cuiburile lor. FI-VOR ATUNCI FLORIILERAMURILOR SĂLCILOR ÎNVERZITE, PREFAȚÂND SFINTELE SĂRBĂTORI ALEPAŞTILOR PRIMĂVERII ANULUI 2021.

Georg BarthBavaria / Germania

ȘTIRI DE ULTIMĂ ORĂ DIN PRESA OCCIDENTALĂ

Iată așadar titlul unui articol din cotidianul de azi PASSAUER NEUE PRESSE.Pentru început, ne-am pus întrebarea dacă bavarezii sunt procesomani.Vom încerca să dăm un răspuns…

Nu cu mult timp în urmă, presa bavareză era ocupată cu acel scandal dintre vecini, care nuerau de acord cu mirosul emanat de acel țap cu numele de „Zoltan“…

Deocamdată nu se mai aude nimic din nordul Bavariei!Dar se aude din sud-estul Bavariei, mai exact din cartierul Grubweg din Passau. Despre ce estevorba? O familie tânără a avut deja din anul 2018 niște găini (normale).

Anul trecut (2019) în toamnă, acei tineri s-au căsătorit. Totul bine și OK! Sora miresei aadus un cadou natural. Niște puișori de găini pitice din rasa SERAMAS! Doi dintre acești puișori -care desigur au mai și crescut - sunt cocoși (deci masculi), restul găinușe.

Zilnic trec oameni cu copii de mână și admiră rasa respectivă. Iarăși totul bine și OK! Darmai este o familie vecină, care nici tu una, nici tu alta, afirmă că îi deranjează cântatul celor doicocoși. Alte familii din vecinătate, nu au nimic de obiectat și reclamat, mai ales că (și) pe site-ulwww.seramas.de se spune că rasa respectivă este cea mai mică și cea mai „silențioasă“ din acesterase pitice. (Seramas − die kleinsten Hühner der Welt).(Das Krähen von Serama-Hähnen istwesentlich leiser als das anderer Zwerghuhnrassen).

Și astfel, se pare că cele două familii vor ajunge la judecată.

58

Victor Neghină

Mihai Eminescu - poet al iubirii și al luminiiInterviu cu doamna scriitoare prof. dr. Maria-Daniela

Pănăzan,Colegiul Național „Gh. Lazăr” Sibiu, membru al Uniunii Scriitorilor,

Filiala Sibiu

În cartea editată de dvs., „Poezia religioasă românească. O istorie comentată”, ați răscolitsufletele creștinilor, oferindu-le o inestimabilă enciclopedie cu un rol de mare importanță în istorialiteraturii române. „Dăruită cu hram poetic, distinsa scriitoare Maria-Daniela Pănăzan meditează, pemarginea poeziei religioase românești”. Cu aceasta debutează aprecierea făcută de Andrei,Arhiepiscop de Alba, azi Mitropolit al Clujului, „nădăjduind că Dumnezeu va mai ridica și alțitineri cu preocupări serioase ca ale Mariei-Daniela Pănăzan, le dorim cititorilor lectură tihnită șifolositoare”, consemnează în ante-prefața cărții. Iar în prefața cărții, scriitorul prof. univ. dr. IonBuzași afirmă: „capitolele remarcabile sunt consacrate marilor poeți de inspirație creștină din liricaromânească, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Mihai Codrescu, Ion Pillat, Eugen Lovinescu,Octavian Goga, George Coșbuc, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, IoanAlexandru și alții. Maria-Daniela Pănăzan propune o panoramă plauzibilă asupra poeziei religioaseromânești cu opinii pertinente și puncte de vedere originale”, încheie prefața cărții scriitorul. Încuprinsul cărții „Poezia religioasă, o istorie contemporană”, un spațiu tipografic binemeritat îiacordă poetului nepereche Mihai Eminescu simbolicul titlu: „Mihai Eminescu - poetul iubirii și alluminii”.

1. În debutul interviului, vă propun să reproduceți opiniile unor mari scriitori despre operalui Mihai Eminescu și, îndeosebi, despre cele două valențe ale acestuia: poet al iubirii șial luminii.

Mihai Eminescu (1850-1889) rămâne până astăzi un etalon al poeziei româneşti, „marele poetnaţional, purtătorul unui mesaj înalt în istorie.” La sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1889, TituMaiorescu spunea: „pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul alXX-lea sub auspiciile geniului său, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea maifrumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare avestmântului cugetării româneşti.” S-a dovedit că afirmaţia lui Maiorescu este pe deplin întemeiată,fiindcă Mihai Eminescu a devenit, în timp, reper de valoare absolut în lirica românească. El a fostsupranumit „unul dintre exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea” (GarabetIbrăileanu), „poetul absolut, care a creat sau mai precis a descoperit armonia poetică a limbiiromâne” (Ion Pillat), „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „sfântulpreacurat al ghiersului românesc”(Tudor Arghezi), „omul deplin al culturii române” (C. Noica).Mai mult de-atât, Rosa del Conte, o mare admiratoare a operei eminesciene, i-a dedicat o carteintitulată Eminescu sau despre absolut, prin care a dovedit că Mihai Eminescu este poetul absolutal literaturii române. Nu numai unii critici şi istorici literari au văzut în Eminescu un poet religios,ci şi mari teologi români. De exemplu, Părintele Profesor Constantin Galeriu, într-o conferinţăreligioasă desfăşurată la Cluj-Napoca (24 noiembrie 1995), intitulată „Ortodoxia – expresia sufletuluiromânesc”, spunea că Mihai Eminescu este un mare poet religios, o expresie a sufletului românesccreştin, Eminescu însuşi recunoscând, într-un articol din martie 1881, că Sfânta Scriptură este

59

cartea esenţială şi fundamentală a lumii creştine: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografiaFiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Dovedind religiozitatea luiEminescu, atât în poezii cât şi în articolele sale religioase, Părintele Profesor Constantin Galeriuconcluziona că poetul nostru naţional „prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspundeodată mai mult titlului acordat de omul deplin al culturii româneşti. Iar în viitoarele sinteze alegândirii şi filosofiei creştine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca unadânc gânditor creştin-ortodox.”

2. Vorbiți-ne despre rolul familiei lui Mihai Eminescu în formarea sa ca poet al iubirii și alluminii și, altfel exprimat, poet religios.

Istoricul şi criticul literar Ion Buzaşi apreciază că Mihai Eminescu este un poet religios:„Cugetarea sacră este o constantă a poeziei şi publicisticii eminesciene. Prezenţa ei în operă se explicăîn primul rând prin câteva premise biografice: poetul a primit o educaţie religioasă încă din familie,datorită mamei sale, Raluca Eminovici, femeie profund evlavioasă; printre rudele poetului erau unchi şimătuşi, călugări şi călugăriţe în mănăstirile din nordul Moldovei, unde poetul, copil, mergea adeseori;în casa părintească şi apoi în biblioteca gimnaziului din Cernăuţi a găsit cărţi din vechea noastrăliteratură bisericească „limba veche şi-nţeleaptă”; la Blaj şi la Viena a avut prieteni teologi; cadirector la Biblioteca Universitară din Iaşi (1874-1875) s-a îngrijit să îmbogăţească patrimoniulacestui aşezământ de cultură cu manuscrise şi cărţi din vechiul scris românesc, religios şi laic.” În modcert, Mihai Eminescu a primit în familie o educaţie creştină, el fiind un bun cunoscător al Scripturii şial vechilor manuscrise bisericeşti, bine ştiut fiind faptul că în curtea casei părinteşti de la Ipoteşti seafla o biserică a familiei Eminovici, unde se ţineau slujbe la care participa şi el. Conform volumului alXVI-lea de Opere, Mihai Eminescu a avut o preocupare relativ constantă pentru bogăţia textelor bibliceşi patristice. De altfel, este cunoscut faptul că Eminescu a primit în familie o educaţie creştină, elfiind un bun cunoscător al Scripturii şi al vechilor manuscrise bisericeşti, şi că în curtea caseipărinteşti de la Ipoteşti se afla o biserică a familiei Eminovici, unde în mod sigur, se ţineau slujbela care participa şi el. Conform volumului al XVI-lea de Opere a fost dovedită preocuparea luiEminescu pentru bogăţia textelor biblice şi patristice: „când citeşti o listă de cărţi şi manuscrise pecare Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar, o comunica la 6 martie 1875 ministrului instrucţiei şicultelor T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, citim aici nume şi opere ale SfinţilorPărinţi ca: Macarie, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, Efrem Sirul sau Ilie Miniat, NicodimAghioritul, precum şi Kyriacodromionul..., Cuvinte morale pentru fiecare duminică, datoriilepreoţilor de popor (în M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 316).Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă.”

3. Care sunt principalele opere poetice cu valențe religioase în literatura eminesciană?

Critica literară este, aproape în unanimitate, de acord cu ideea că în opera lui Mihai Eminescuexistă cel puţin cinci texte de o sensibilitate creştină autentică: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea,Christ, Răsai asupra mea. Acestor texte li se adaugă alte nenumărate poezii în care, deşi sentimentulreligios nu este declarat, el poate simboliza un act de credinţă din care răzbate prezenţa sacrului.Acesta este motivul pentru care unii critici literari (ca de exemplu Constantin Ciopraga) susţin că, înopera eminesciană găsim psalmi şi pseudopsalmi. „Luceafărul”, „Melancolie”, „Scrisoarea I”,„Venere şi Madonă”, „Mortua est”, „Rugăciunea unui dac”, „Cu mâne zilele-ţi adaogi”, „Sara pedeal”, „Atât de fragedă...”, „Speranţa”, „Dumnezeu şi om”, „Din cerurile-albastre”, „De ce nu-mivii”, „Preot şi filosof”, „Christ” sunt doar câteva texte care dovedesc religiozitatea poetului.

60

4. Ce loc ocupă în lirica simbolului de iubire și lumină poemul „Luceafărul” și care suntopiniile unor mari cunoscători ai poeziei eminesciene din epoca sa până în zilele noastredespre acest poem?

Poemul „Luceafărul” este considerat un text de inspiraţie creştină. Numeroasele exegeze aleacestui poem au scos la lumină diferite surse de inspiraţie, dar cea mai puţin cunoscută este, dinpăcate, sursa creştină. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a evidenţiat faptul că poemul „Luceafărul” a avutca sursă de inspiraţie şi Evanghelia Sfântului Ioan, dovadă fiind şi faptul că pe marginea unei file demanuscris a fost descoperit Prologul Evangheliei Sfântului Ioan. Religiozitatea eminesciană este însăevidentă, ţinând cont şi de viziunea poetică impusă de marele poem, din care ţâşnesc luminipurificatoare. Regăsim la acest nivel ideea de Dumnezeu-Iubire, pentru că din Iubire Creatorul a toaterefuză şi lui Hyperion dorinţa de murire. Pentru ÎPS Bartolomeu Anania, „eroul poemului, Luceafărul-Hyperion, a fost construit pe baza celor doi poli fundamentali ai prologului ioanic: „La început eraCuvântul...” şi „Cuvântul s-a făcut trup”. El aparţine lumii necreate şi a participat efectiv la creareauniversului. Noul Hyperion are toate atributele Logosului. Ca unic fiu al Tatălui, el era de faţă în „ziuacea dintâi” când „izvorau lumine”, iar acum este ipostaziat într-un astru vizibil, cu menirea de alumina lumea. Dorinţa lui de a deveni muritor nu se traduce printr-un act de răzvrătire (ca la titaniimitului antic), ci în rugămintea unui fiu tulburat către un tată înţelept. Refuzul acestuia de a-i lua „alnemuririi nimb” nu-şi are originea într-o neînţelegere a situaţiei sau într-o îndărătnicie despotică, ci însingura „neputinţă” a Atotputernicului, aceea ca din creator să devină creatură; fiind consubstanţialcu Tatăl, Hyperion – Cuvântul e părtaş al aceleiaşi condiţii existenţiale. În Grădina Ghetsemani,Iisus-Omul îşi roagă Părintele ca, „dacă este cu putinţă” să nu fie nevoit să bea paharul Crucii, dar înacelaşi timp El ştie că aceasta „nu e cu putinţă”, că evitarea Crucii ar însemna negarea înseşi a meniriiLui de Dumnezeu întrupat, ceea ce face ca imediat să-şi pună propria Sa voinţă în acord cu aceea aTatălui. Situaţia nu e alta în poemul lui Eminescu. Tatăl (care e prezent numai prin vocea Sa, ca luiMoise în Muntele Sinai) îi spune fiului tulburat că e în stare să-i dea orice pe lume, „dar moarte nu sepoate”. E ultima treaptă a reiniţierii lui în taina propriei sale condiţii existenţiale; redevenit uniluminat, el se întoarce senin în locul menirii sale. Preluând din basm şi din mitologie doar fabulaţia şicadrul cosmic, poemul îşi distilează esenţele ascunse din zborul înalt al vulturului ioanic”

5. Vorbiți-ne, vă rog, și despre locul sărbătorilor creștine în opera lirică eminesciană.

Nu lipsesc din opera poetului momente ale sărbătorilor creştine, Marile Praznice ale Naşterii şiÎnvierii Domnului Iisus Hristos. Ele sunt dovada unui sentiment de profundă pietate şi iubire aduseCelui ce este Lumina lumii. Astfel, în poezia „Colinde, colinde”, Eminescu stabileşte o relaţie de iubire,între copiii care se bucură de Naşterea Pruncului din Betleem şi de Maica Lui pentru care se gătescfrumos în vremea colindelor, ca şi între lumea cerească şi lumea noastră, toţi fiind conduşi spre iesleacea mântuitoare de către o stea călăuzitoare, călăuzitoare în bucurie şi iubire. Ceremonialul colindeloreste autentic şi izvorât din sentimentul apartenenţei la acea lume deosebită a satului românesc, care apăstrat cu sfinţenie obiceiuri de colindat atât de frumoase, unice poate, când copiii vestesc Naştereabucurându-se de „steaua călăuzitoare” a Mântuitorului: „Colinde, colinde! / E vremea colindelor, /Căci gheaţa se-ntinde / Asemeni oglinzilor / Şi tremură brazii / Mişcând rămurelele, / Căci noapteade azi-i / Când scâteie stelele. // Se bucur copiii, / Copiii şi fetele, / De dragul Mariei / Îşi piaptănăpletele, / De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului.”„Înviere”este un psalm de mare rafinament din care ţâşnesc raze de speranţă şi mângâiere, Mihai Eminescudovedind că are o credinţă neclintită în puterea Crucii izbăvitoare şi-n Mântuitorul Hristos, Care aînvins moartea. Poezia este „o descriere impresionantă, prin notaţie realistă şi detaliu, a slujbei dinnoapte Paştilor. În 1878, când e scrisă, Eminescu locuia într-una din chiliile bisericii Caimata dinBucureşti, şi prospeţimea imaginilor probează vecinătatea şi poate chiar participarea sa la procesiuneasfântă.” Învierea Mântuitorului Hristos „este motivaţia lirică a izbucnirii luminoase în imnul de

61

slavă din final, o parafrază poetică a Troparului Învierii, pe care credincioşii îl cântă de aproapedouă mii de ani cu aceeaşi uimire şi recunoştinţă”: „Cântări şi laude nălţăm / Noi, Ţie Unuia /Primindu-l cu psalme şi ramuri / Plecaţi-vă neamuri / Cântând Aleluia! / Hristos au înviat dinmorţi / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor dinmorminte!”

6. Vă rog să reveniți asupra ideii, respectiv cum se regăsește sentimentul iubirii în literaturaeminesciană?

Poezia de iubire freamătă de fiorul seninătăţii şi iubirii creştine. Nu găsim nimic banal,mediocru sau josnic în poezia eminesciană. Iubirea tinerilor din „Sara pe deal” sau „Atât defragedă”, „Dorinţa” sau „Floare albastră” este nepătată, neprefăcută, ideală, sensibilă, totală. Şideloc întâmplător, cadrul întâlnirii perechii eminesciene este paradisiac, este „o gură de rai” încare doi îndrăgostiţi refac modelul biblic al perechii unice din Eden... Tinerii îndrăgostiţi dinpoezia eminesciană sunt arhetipuri ale poetului, ca şi ale poeziei/creaţiei. Iubirea serafică îşigăseşte cadrul fizic în „codrul bătut de gânduri”, în care „flori de tei asupra noastră/ Or să cadărânduri-rânduri”, în timp ce „luna trece aşa sfântă şi clară” ocrotind iubirea tinerilor îndrăgostiţi,„nourii curg, raze-a lor şiruri despică” iar „sara pe deal buciumul sună cu jale”. La fel, întâlnirease realizează „und izvoare curg în vale”, când „apele plâng clar izvorând în fântâne” sau când„satul în vale amuţeşte”. Iubirea umple universul eminescian de frumuseţea femeii care este„prototipul îngerilor din senin”, care trece prin viaţa celui ce-o iubeşte ca „o sfântă regină/ cu părlung de raze, cu ochi de lumină/ În haină albastră stropită cu aur”; de aceea, „Cât de frumoasăeşti pot spune/ Cât te iubesc nu e de spus!”.

7. Afirmați, în paginile dedicate lui Eminescu, că iubirea serafică „este o mare realitate aadolescentului Mihai Eminescu”. Vă rog să ne vorbiți și despre această trăsătură dinopera poetică eminesciană.

Iubirea serafică „este o mare realitate a adolescentului. Pe drept cuvânt, ea nici nu poate fiexprimată decât de poezie, tocmai pentru că poezia are adâncimea ei. Iar ideile care o definesc,punându-i în evidenţă conţinuturile şi vibraţiile din aceşti ani ai tinereţii, trăiesc transfigurate înversuri şi-n imne. Frumuseţea iubirii, în ipostaza ei serafică, nu poate fi descoperită decât înpropriul ei poem.(...) E vorba despre o fericire la care nu ai putut ajunge decât iluminat de razeleunui luceafăr din cer, cum vrea să ne încredinţeze marele nostru poet.” Această iubire se regăseşteîn fiecare poezie idilică prin prezenţa ceremonialului celor doi îndrăgostiţi care trăiesc în spaţiulmirific, edenic, al pădurii de fagi, propria lor oră/ noapte de iubire îngerească: nu poate fi sesizatănici o frivolitate în chemarea sau invitaţia tânărului/ tinerei, sau întâlnirea lor în cadru paradisiac,în jocul gesturilor de tandreţe care desăvârşesc iubirea îndrăgostiţilor: „Ne-om răzima capeteleunul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată / Cinepe ea n-ar da viaţa lui toată?” Femeia iubită apare în diverse ipostaze, ea este când înger,când fecioară, când mireasă, când amintire sau părere de rău. Adresarea este întotdeauna sincerăşi curată: „Tu, chip chinuitor de dulce, / Tu, ideal în ochii mei, / Tu, ce femeie între flori eşti /Ş-o dulce floare-ntre femei.” Alături de această fiinţă iubitoare, cel îndrăgostit trăieşte ora deiubire ce i-a fost dată în viaţa-i trecătoare, dar nu oriunde, ci în spaţiul sacru al izvorârii când:„Vom visa un vis ferice / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare / Blânda batere de vânt.”Rostul femeii iubite eminesciene rămâne însă unul emblematic: ea are menirea să ţină nestinsăcandela iubirii care să vegheze asupra tuturor, pentru că „acum el ştie cum trebuie vieţuit în istorieîn lumina iubirii creatoare şi acum el adresează imperativul critic al vieţii lui în celebrele versurinemuritoare care sunt imperativul poporului nostru mereu, cât vor fi veacurile”: „Tu trebuia să tecuprinzi / De acel farmec sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ.” Această iubire

62

care „mişcă sori şi stele”, este o calitate a firii umane, o iubire ce depăşeşte cu mult senzualitatea,de aceea „e o iubire superioară, căci e durabilă, iubind şi respectând femeia în taina ei eternă şi îndimensiunile ei spirituale neîngustate, cunoscute prin această iubire curată în Dumnezeu”. Iar„înclinarea de a idealiza femeia, ridicând-o mai presus de îngeri – femeia e pentru Eminescuprototipul îngerilor – are ceva din amorul cavaleresc medieval. (...) De la femeia adorată laadorarea Maicii Domnului e un proces de purificare şi transfigurare a eternului feminin.”

Fără a avea pretenția că am reușit să formulez în cele mai corecte expresii întrebările și căam epuizat toate valențele poeziei luminii și a iubirii prin întrebările ce vi le-am formulat, vă rog săprimiți din partea mea și a cititorilor cele mai sincere mulțumiri pentru amabilitatea cu care ațiacceptat acest interviu. Vă dorim, în același timp, multă sănătate și putere de creație pentru a neaduce noi bucurii despre scriitorii români. Vă dorim succese depline și dorite și în celelalte domeniiale activității și vieții dvs. Vă așteptăm cu mare nerăbdare la o nouă reîntâlnire prin care să neaduceți noi bucurii literare. Nu pot încheia întrebările dedicate poetului nepereche fără a elogia celmai frumos imn care a fost dedicat marelui Eminescu în toată literatura română de către un alt poetal versului sfânt românesc, Valeriu Anania, imn care merită să fie reprodus și în finalul acestuiinterviu.

Vă mulțumesc din suflet pentru onoarea de a putea răspunde la întrebările Dmv. despreopera lui Mihai Eminescu. Părintelui Constantin Galeriu îi datorăm această frumoasă definiție:„poet al luminii și al iubirii”. Așa a fost, fără nicio îndoială. Sper că răspunsurile dovedesc acestlucru. Este adevărat, cel mai frumos „Imn” care i-a fost dedicat Marelui Emin îi aparține luiValeriu Anania. Redau un singur fragment:

„Mirunsă frunte. Logos în treapta lui înaltă.Iluminată stemă-n vecia unui neam.Harismă-n desnădejdea sub care ne-nclinamAmurgului. Cu viii şi morţii laolaltăIeşimu-ţi în nuntire prin sfânt epitalam:bucură-te-nflăcărarea adunată-ntr-o scânteiebucură-te strop de rouă revărsat în curcubeiebucură-te ram pe care stelele-n ciorchin roirăbucură-te alăută-n zbor cu strunele spre lirăbucură-te văz lăuntric ce-n auzul alb se-nscriebucură-te Poezie!bucură-te-ntregul nostru ce prin secoli s-a tot frântbucură-te darul pâinii de-a se-ntoarce în cuvântbucură-te ne-mpărţirea inimii ce ni se-mpartebucură-te bucurie din adânc şi de departebucură-te cel ce-n moarte printr-o carte ni te daibucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai!”

Dumitru Mălin (49); Ioan Topârceanu (50) - Rapsodia

Documents

Transcript of Dumitru Mălin (49); Ioan Topârceanu (50) - Rapsodia