CULTURAL ROMÂNESC - tvv.ro

MERIDIANULCULTURAL ROMÂNESC

ROMANIAN CULTURAL MERIDIANCULTUREL ROUMAIN MERIDIAN

РУМЫНИИ КУЛЬТУРЫ МеридианRUMӒNISCHEN KULTUR MERIDIAN

An I, Nr. 1An I, Nr. 1 ,, ianuarie februarie martie 2015Director: Prof. dr. Dumitru V. MARIN

VASLUI

P. Mateescu - Coloana Dorului de Țară C-tin Brâncuși - Coloana Infinitului

Învățămuniidelaalții,săputemînvățapeceicaremereuvin!(D.V.M.)

MERIDIANULCULTURALROMÂNESC‐TRIMESTRIAL‐

Director și editor: prof. dr. Dumitru V. MARIN Redactor șef: Val Andreescu Redactori șefi adjuncți: - comandor Mihai Batog Bujeniță - Iași; dr. ing. Dumitru Brăneanu - Bacău; dr. în istorie Laurențiu Chiriac - Vaslui; dr. în medicină Valeriu Lupu - Vaslui. Secretar de redacție: ec. Anca Moldoveanu Secretar de redacție adjunct: Andrei Lucian Anton Colegiul de redacție: Mihai Apostu: poet - Vaslui; Mihaela Băbușanu: expert, poetă - Bacău; Simion Bogdănescu: poet - Bârlad; Constantin Chirilă: dr. ing. - Prisăcani (Iași); Costin Clit: istoric - Huși; Ioan Dănilă: conf. univ. dr., critic literar - Bacău; Cornel Galben: scriitor - Bacău, Mihai Haivas: scriitor - Iași; Ionuț Horeanu: doctorand în istorie - Iași; Alexandru Ionescu: prof. dr., scriitor - București; Emilian Marcu: poet, scriitor - Iași; ing. Sergius Marin - Montreal (Canada); Vicu Merlan: dr., istoric - Huși; Ionel Miron: prof. univ. dr., biolog - Iași; Dan Ravaru: scriitor - Vaslui; George Stoian: publicist, scriitor - Slobozia (Ialomița); Ben Todică: cineast, scriitor - Melbourne (Australia); Doru Tompea: prof. univ. dr., rector Univ. ,,Petre Andrei” - Iași; Constantin Toma: acad., biolog - Iași; Avram D. Tudosie: dr. ing., monografist - Huși.

Tel./ fax redacție: 0235 361 236; 0744 231 380 Email: [email protected]

Meridianul Cultural Românesc, An I, Nr. 1, ianuarie ‐ februarie ‐ martie 2015 1

MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC

ROMANIANCULTURALMERIDIANCULTURELROUMAINMERIDIAN

РУМЫНИИКУЛЬТУРЫМеридиан RUMӒNISCHENKULTURMERIDIAN

AnI,Nr.1,ianuarie‐februarie‐martie2015Director:Prof.dr.DumitruV.MARIN

VASLUI

P. Mateescu ‐ Coloana Dorului de Țară C‐tin Brâncuși ‐ Coloana Infinitului


„Revistadefațăurmăreștenusădistrugăvise,cisălecreeze!Nugreșimniciodată,visând.”

DumitruV.MARIN


CUPRINS

Editorial: Dumitru V. Marin: O revistă dinspre jurnalismul cultural (5)

Studii şi istorie literară: Theodor Codreanu: Mihai sau Mihail Eminescu? (6) Valeriu Lupu: Eminescu din perspectiva criticii (Partea I) (8) Eugen Deutsch: Luceafărul eminescian (...) (11) Alexandru Ionescu: Literatura, componentă a genezei umane (13) Mihai Batog Bujeniță: Feminin și masculin în genul literar epigramatic (15) George Stoian: Un bătrân atât de simplu (19) Ioan Dănilă: Și totuși, o comoară - limba noastră (22) Cornel Galben: Octavian Voicu, in memoriam (23) Ioan Baban: Ion Iancu Lefter sau Poezie și Destin (24) Mihai Caba: 150 de ani de la nașterea savantului Dragomir Hurmuzescu (27) Roni Căciularu: Umoristul Dorel Schor și virtuțile păcatului său (29)

Poezie: Mihai Eminescu (Restitutio): Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! (31) Mihai Apostu: E noapte-n univers (32) Mihaela Băbușanu: Ștejarul cu flori de cireș (33) Daniel Corbu: Munții (34) Calistrat Costin: Pace nouă (35) Iancu Grama: „noctalia” (36) Georgeta Resteman: Sărutul iubirii (Etapa a-II-a) (37) Dorin Cozan: Scurte considerații asupra orbetelui de Caransebeș (38) Petruș Andrei: Fără dragoste nu-i cânt (39) Cătălin al Doamnei: Paralipomene la bobinele lui fellini (40) Leonard Ciureanu: Metamorfoza (41) Luminița Scotnotis: Iluzoriu (42) Dumitru Brăneanu: Cuvintele peste lucrurile absente (43) Nicolae Mihai: Fantezii de o clipă (44) Emil Gnatenco: Pasăre măiastră (45) Marius Nițică: Resemnare (46) Alina Tănasă: Nu m-ai ucis (47) Ioan Baban: Elegie II (48) Ion Iancu Lefter: Sori sacri (49)

Ioan Enache: Luptă de dragoste în somn (50) Simion Bogdănescu: Ou fără pui (51) Liviu Apetroaie: Confesiune (52) Emilian Marcu: Clipa de nemurire (53) Cassian Maria Spiridon: În cap am... (54) Dan Teodorescu: Rugăciune către timpul meu (55) Horia Zilieru: Roman clasic (56)

Sfânta Limbă Românească: Grigore Vieru (Restitutio): Limba noastră cea română (57) Alexei Mateevici (Restitutio): Limba noastră (57) Gheorghe Sion (Restitutio): Limba românească (57) Interviuri: Cristina Mihai: Intraductibilul dor de la capătul Pământului (Interviu cu cineastul Ben Todică din Melbourne, Australia) (58) Andrei Lucian Anton: Cine sunteți dumneavoastră, domnule Dumitru V. Marin ? (62)

Realitatea satului moldav: Val Andreescu: Edilitate şi eficienţă: Murgeni - Un primar aflat mereu... în examen ! (63) Dumitru V. Marin: Laza - Vaslui: Optimismul primarului Emilian Agafiței (64) Constantin Chirilă: Aici Prisăcani ! (65) Dumitru V. Marin: La Hârlău - Iași: Realitatea mână-n mână cu istoria (66) Deleni - Iași: Cultura ca preocupare (66) Lungani - Iași: Gheorghe Pricopie:... (66) Sorinel Trufia: Integrarea rromilor vasluieni în sistemul educațional național (67)

Eseuri: Zoltan Terner: Glose despre dragoste (68) Maria Cozma: Suferinţă cu iz românesc (69) Constantin Chirica: Măcărești, satul meu drag de lângă Prut (71) Dumitru V. Marin: Despre Curentul Cultural Informațional Vasluian (72)

Ştiinţă şi Educaţie: Cornelia Ursu, Mihai Batog - Bujeniță: Calitatea aerului din clădiri (...) (73) Gheorghe Popa: Consumăm apele minerale adecvate organismului nostru? (75)


Cleopatra Ravaru: Creativitatea copilului cu dizabilități (77) Doru Tompea: Universitățile private din România (78) Avram D. Tudosie: Valoarea bio-alimentară a vinului (80) Constantin Toma: Geniul vegetal și geniul uman (82) Constantin Profir: La pas prin mirifica lume a vinurilor - Aligote (84) Ionel Miron: Minte sănătoasă în corp sănătos! (85) Ionuț Horeanu: Învățătura noastră cea de toate zilele... (86)

Aforisme şi Panseuri: Dorel Schor: Cu degetul pe rană (87) Constantin Clisu: Miniaturi (88) Nicolae Viziteu: Viziteisme (89)

Librăria Meridianul: Virginia Popescu: ,,Stejarul cu flori de cireş” de Mihaela Băbuşanu (90) Vasile Larco: „Rădăcinile continuităţii” de Ştefan Boboc - Pungeşteanu (92)

Comentarii politice: Maria Diana Popescu: Derbedeii care au violat constant și bestial (93) Ștefan Racovitză: Presa corect politică și pericolele (...) (95)

Ridentem dicere verum! Mihai Batog Bujeniţă: Inteligentul Titişor (97) In memoriam... Caragiale (101) Vasile Larco: Visuri de florar (102) Vasile Vajoga: Sonetul stabilității (103) Gheorghe Bălăceanu: Astenia de primăvară (104) Dorel Schor: Trădări paralele (105) Valeriu Cercel: Poezii umoristice (106) Nicolae Mihu: Fabulă (107) Ioan Petre Gârda: Gâsculiţa rezolvată (108) Petru Brumă: Rondeluri (109)

Proză: Dumitru V. Marin: Na-ţi gâscă, na, na! (fragment) (110) Cosmin Preda: Dihotomie (112) Val Andreescu: Prima opţiune (fragment din roman) (114) Dumitru V. Marin: 15 km sărut! (117) Adrian Lungu: Eroarea (fragment din roman) (118)

Teatru: Bogdan Ulmu: Animalele din teatre (120)

Istorie: Luminiţa Cozmei: „Tomis în contexul relaţiilor comerciale din Mediterana (...) (121) George Bacovia (Restitutio): Sonet (122) Laurenţiu Chiriac: Mănăstirea Răchitoasa (123) Costin Clit: Viața monahală din comuna Pădureni (125) Lucian - Valeriu Lefter: Adnotări la istoria mănăstirii Pârvești (127) Vicu Merlan: Necropola tracică de la Crețești (129)

Dan Ravaru: Personalități din nord-vestului județului Vaslui (131) Marcel Proca: Al. I. Cuza și Bârladul (132)

Spiritualitate: P.S. Episcop Corneliu: Biruința asupra morții (134) Radu Marin: Radiestezia și Inforenergetica - Istoric (135)

Tinere condeie: Alexandra Mihalache: Fără vise (137) Teodora Medeleanu: Despre adolescență... (137)

Filantropi ai culturii române: Gheorghe Clapa: Dr. Constantin Teodorescu (138)

Traduceri: Eugen Deutsch: Glosse de Mihai Eminescu (139) Codruța Marin: A meeting - unplanned - on the streets of Deva (140) Montana (Slănic Moldova) vă așteaptă: (141) Pagini din lupta anticomunistă: Dumitru V. Marin: a) Anticomuniștii de la Țepu - Tecuci (142) b) Un anticomunist bine - bine bătut: Vasile Cernat (142)

Semnal: Dumitru V. Marin: Grupul cultural, științific și valoric la Podu’ - Bacău (144) Academia Bârlădeană (144)

Opinii: Ion N. Oprea: Jurnalismul cultural (...) (145) Dumitru V. Marin: Cei care au fost dar și există (147)

Fișe de autor: (147)

Poșta redacției: Dumitru V. Marin: Răvașe cu suflet (150) Meridianul Cultural Românesc (152)

RESTITUTIO: Nicolae Iorga: La „Convorbiri literare” (epigramă) (10) Nicolae Fulga: Parlamentarii și-au mărit retribuțiile (epigramă) (105)

PICTURĂ: Letiția Oprișan: (18, 87, 119, 128) Paula Vrânceanu: (61, 84, 133) George Leteanu: (49, 53) Năstasă Forțu: (18, 61)

ALTE EPIGRAME: Mihai Cosma: In vino veritas? (106) Dan Căpruciu: Frustrare (120)


EDITORIAL

OREVISTĂDINSPREJURNALISMULCULTURAL

Ce facem noi ! O REVISTĂ ca DOVADA SCHIMBĂRILOR impuse de istoria lumii care influențează evoluția limbii. Este clipa noastră, a celor de astăzi, vii, spre consemnarea stadiului modificărilor în exprimare - scriere - comportament - aspirații. Cred că e și zbaterea unui organism viu (care este limba unui neam) nevoit să lupte pentru „limba veche și-nțeleaptă” invadată din ce în ce mai serios de împrumuturi lingvistice sau tehnice. Acum 100 de ani, Tudor Pamfile consemna (în cărțile lui și în revistele conduse) „firișoare de aur” din folclorul autentic, cel care nicicum n-ar dispărea... (zicea Ov. Desunsianu) dar, care nu mai este astăzi de loc același. Procesul de modernizare de atunci, globalizarea de astăzi impun alte moduri de comunicare deci și alte instrumente lingvistice: o limbă din ce în ce mai conformă cu condițiile politico - economice, deci, mereu alterată, tehnicizată, foarte sigur alta decât acum

un secol, în viitor previzibil alta decât cea de azi ! Efortul nostru, ar putea fi, însă, nu doar arhivă într-un „joc” al grupului unic și mic de limbi în circulație. Meridianul Cultural Românesc e astăzi o oglindă a momentului românesc într-un timp al prefacerilor, al creatorilor crescuți eminescian, într-o societate caragialiană cu aspirație blagiană în exprimare personală: talente ale unui mediu și ale unui moment anume: 15 ani din mileniu III! Ce sperăm: O revistă mai altfel, mai vie (venind din multiculturalitate), cu prezențe din toată lumea deci dintre granițele limbii române. Se observă rolul scăzut, astăzi, al Academiei Române (acum un secol încuraja consemnarea folclorului și înființa colecția „din vieața poporului român” + anale) care nu mai e un for, nici forum pentru zecile de publicații și nicidecum pentru miile de „lucrători” pe internetul care devine puternic instrument de modificare. Dacă lumea va fi alta, cum să nu fie și limba de comunicare altceva? Vom salva și noi „firișoare de aur” dintr-un „azi” pe care-l avem?

Deschidem, deci, un nou front în bătălia pentru maica

noastră LIMBA ROMÂNĂ.

Dumitru V. MARIN


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Theodor CODREANU - Huși

MIHAISAUMIHAILEMINESCU?Moştenirea lăsată de

Eminescu a devenit măr de veşnică ceartă în cultura română, pe nenumărate pretexte, când nu intră în calcul veninul ideologic care, de bune decenii, se înfăţişează ca război între „demolatori” şi „apărători” ai memoriei poetului şi jurnalistului. În ultima vreme, un prilej de dispută între comentatorii lui Eminescu a devenit prenumele

poetului: Mihai sau Mihail? Şi aceasta e veche, ca şi alte cercetări pe marginea locului şi datei naşterii: pe 15 ianuarie 1850 sau pe 20 decembrie 1849? S-a născut la Ipoteşti, la Botoşani sau la Dumbrăveni? O fi Eminescu turc, albanez, bulgar, suedez, rutean, polonez, armean, sârb, persan, neamţ, evreu?, s-au întrebat alţii, dându-i de lucru lui Ion Roşu într-o documentată carte, cu concluzia inevitabilă: „Disputat pe rând de unsprezece naţii diferite, ce par să şi-l fi dorit al lor cu tot dinadinsul, Eminescu se arată a fi până la urmă străin… de toate cele unsprezece pretinse obârşii atribuite! Deşi, la drept vorbind, lista vecinilor noştri istorici din care s-ar mai fi putut trage e departe de a fi epuizată. Îşi aşteaptă încă rândul probabil cehii, slovacii, ungurii şi chiar grecii, ca să nu mai vorbim de popoarele Asiei, reprezentate până acum prin armeni, persani şi evrei. / Un lucru e totuşi cât se poate de limpede: numai pe baza dovezilor invocate până în prezent, Eminescu nu ne poate fi adus cu nici un chip din afara graniţelor noastre etnice.”1

Fireşte, se aduc şi „argumente” pentru astfel de ipoteze condamnate ambiguităţilor care ţin de lumea fanteziilor, putând fi inventariate şi altele. De pildă, de la Alexandru Grama (1891) până azi, unii români nu s-au decis nici măcar dacă Eminescu a fost un geniu sau un impostor. Canonicul de la Blaj decisese că Eminescu nu este „nice geniu, nice poet”, dilemă repusă pe tapet, cu multă deşteptăciune, de către colaboratorii la faimosul număr 265/1998 al revistei Dilema (nici că se putea alt titlu!). Şi, spre uimirea tuturor, Mihai Eminescu a continuat şi continuă să existe până la sfârşitul veacurilor!

Desigur, există, întotdeauna, şi o soluţie de bun simţ la asemenea întrebări. Una, capitală pentru noi, o dădea Eminescu însuşi. E vorba de întrebarea dacă suntem români, daci, valahi, moldoveni, bănăţeni, ardeleni, maramureşeni, bucovineni, latini, slavi, moldo-slavi, ungro-vlahi etc. Unii, ca Vasile Stati sau Vladimir Voronin, nici azi n-au aflat ce sunt cu

1 Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 60.

adevărat. Suntem români şi punctum! decidea Eminescu precum Alexandru cel Mare în faţa nodului gordian.

În ce priveşte prenumele Mihai / Mihail, a fost utilizat în ambele variante, de-a lungul vremii, fără însă a fi siguri că Mihail a fost decizia auctorială ultimă a semnatarului. Oricum, în cazul lui Eminescu, s-au perpetuat mai multe semnături: M. Emineviciŭ (La mormântul lui Aron Pumnul, 1866), M. Eminescu, Mihail Eminescu, Mihai Eminescu, Eminescu, M.E., pentru ca un isteţ, în Dilemateca, să-l reducă la… Eminescu Mihai, într-un reportaj cu titlul Zilele lui Eminescu Mihai, de profesie poet naţional!2 Se observă, nu-i aşa?, strivitoarea superioritate a semnatarului faţă de bietul autor al Luceafărului: Matei Florian, o mare personalitate. Isteţii aceştia au „modele” precum preşedintele ţării, care nu pridideşte, bunăoară, să-l alinte pe premier cu Victor Viorel Ponta etc.

Ca revizor şcolar, poetul a semnat rapoartele, corespondenţa cu ministerul, M. Eminescu. Scrisorile private, cele către părinţi, fraţi şi surori3 - Mihai, către alţii - Eminescu, M. Eminescu4, iar scrisorile adresate Veronicăi: Eminescu, Mihai, Emin, Gajus/Gaius, M. Eminescu, dar niciodată Mihail5. Publicistica anterioară Timpului e semnată M. Eminescu, M.E. şi cu pseudonimul Varro (16 articole şi documente), la Timpul, regula era a asumării redacţionale, fără semnătură. Tot aici, există şi texte semnate: M. Eminescu, M.E. şi cu pseudonimul Fantasio, pentru ca sporadicele colaborări de după 1883, la România liberă şi la Fântâna Blanduziei să apară doar cu iniţiale6.

2 Matei Florian, Zilele lui Eminescu Mihai, de profesie poet naţional, în „Dilemateca”, an. II, nr. 9, februarie 2007. 3 Doar Aglae Drogli va folosi prenumele din actul de botez, Mihail, la 3 iulie 1889, într-o scrisoare către Maiorescu, când i s-a cerut să aducă precizări în legătură cu data naşterii poetului (nota trimisă va fi publicată în Familia, nr. 2/1885). În schimb, Henrieta îi va spune mereu Mihai. Prin actul de botez, consemnat la Biserica Uspenia din Botoşani, i s-a spus Mihail, având ca naş pe stolnicul Vasile Iuraşcu. 4 M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei, Bucureşti, 1989. 5 Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, Editura Polirom, Iaşi, 2000, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă, de Christina Zarifopol-Illias. 6 Dimitrie Vatamaniuc, Eminescu la „Timpul” (1877 - 1883), „România liberă” (1888) şi „Fântâna Blanduziei” (1888 - 1889), studiu introductiv la M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 - 15


Un argument forte pentru adepţii prenumelui Mihail este ediţia princeps, diriguită de Titu Maiorescu, sub titlul Mihail Eminescu, Poesii, 1884, dar ieşită de sub teascuri în decembrie 1883. Să fi fost şi forma Mihail prilej de respingere a ediţiei de către Eminescu? Nu putem şti, fiindcă Nicolae Georgescu7 aduce probe că ediţia nu aparţine integral lui Maiorescu, precum s-a vehiculat până azi, meritele criticului rezumându-se la regizarea şi corectura (cu intervenţii abuzive, din păcate, condamnate ca atare şi de I.L. Caragiale) unei ediţii de lux, pentru acea vreme. În orice caz, după modelul ediţiei princeps, majoritatea ediţiilor, până în anii ’30 ai secolului trecut, sunt semnate, prin editori, fireşte, Mihail Eminescu, în alternanţă cu M. Eminescu, prima ediţie semnată Mihai Eminescu fiind cea a lui Constantin Botez din 1933. Începând cu Perpessicius8 (1939), prenumele Mihai este consacrat definitiv, opţiunea fiind îndreptăţită de preferinţa poetului însuşi şi a celor din familie, dar şi a prietenilor, pentru Mihai. Nici Creangă, nici Caragiale, nici Veronica Micle, nici Slavici nu-i spun Mihail. E drept, în unul dintre cele trei articole dedicate memoriei lui Eminescu (În Nirvana, 1889), I.L. Caragiale îşi aminteşte că, în clipa când l-a cunoscut pe poet (prin 1868-1869), acesta s-a recomandat Mihail Eminescu. Dar asta se întâmpla în prima tinereţe a poetului, când nu se fixase hotărât asupra semnăturii publice. În anul morţii, Maiorescu însuşi evită să-i asocieze numele cu Mihail, numindu-l doar Eminescu în prefaţa la ediţia îngrijită, pentru ca în studiul Eminescu şi poeziile lui din 1889 să procedeze la fel. Nu altfel, în pofida numelui de pe ediţia princeps, va proceda şi Caragiale, pentru care poetul este doar Eminescu! Şi asta în toate cele trei articole (În Nirvana, Ironie şi Două note). Constat că, la Chişinău, numele poetului a devenit prilej de dispută politică între moldovenism şi românism, forma Mihail fiind „argument” că moldovenii sunt altceva decât românii! Şi încă duşmani de moarte! Astfel, în mod grotesc, Mihail este ridicat împotriva lui Mihai, care ar fi invenţia valahilor. Nu contează că poetul le-a dat peste nas „moldoveniştilor”, avant la lettre, cu acel binecunoscut Suntem români şi punctum! Într-un amalgam de note, cu citate scoase din context şi mânuite după mintea lui, un vechi „doctrinar” al teoriei moscovite a moldovenismului, Viorel Mihail, în publicaţia Săptămâna, îl ia ca tovarăş de drum pe Caragiale, cu acel „Mă recomand Mihail Eminescu”, pentru a dovedi o neghiobie ideologică de proporţii: „antiromânismul” lui Eminescu!

Cert e că numele poetului a intrat definitiv în conştiinţa publică drept Mihai Eminescu. Între cei care consideră necesară restituirea publică a formei Mihail Eminescu se numără şi prietenii mei Nicolae Georgescu şi Ion

februarie 1880. „Timpul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989. 7 Cf. Mihail Eminescu, Poesii, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de N. Georgescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012. 8 Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieţii. Introducere. Note şi variante. Anexe, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939.

Filipciuc, doi documentarişti riguroşi pe tărâmul eminescologiei, fără să se fi gândit însă nici o clipă la răstălmăciri de felul celei a lui Viorel Mihail. Este, mai cu seamă prin ei, un curent de opinie care se bucură de oarecare audienţă. Dar e grăitor că unul este moldovean (Ion Filipciuc), pe când celălalt este muntean (Nicolae Georgescu). Iată cum îşi motivează opţiunea Ion Filipciuc, fără nici urmă de ideologie mihailiană: „Grafia şi rostirea Mihail se cuvin din pricină că, slobozindu-l preotul în cristelniţa Bisericii Uspenia din Botoşani, în ziua de 21 ianuarie 1850, asupra pruncului a rostit de trei ori: „Se botează robul lui Dumnezeu, Mihail”. Ceea ce în ebraică însemna Cine este cu Dumnezeu. Semnându-şi poetul scrisele prin M. Eminescu nu ne îndrituieşte să citim nici Mihai şi nici Mişu, nume de alint şi fără ştirea sacră.”9 Fireşte, argumentul vine din străvechime şi nu are nici o conotaţie despre provenienţa bănuită a fi slavă a formei Mihail, cum cred unii dintre cei care o resping. Un geniu al literaturii române, consacrat ca atare şi prin semnătură, este Mihail Sadoveanu. Deosebirea e că o asemenea numire nu a prins rădăcini, în cazul Eminescu. Putem face fel de fel de presupuneri. Oricum, Mihai nu are aceeaşi semnificaţie ca Mişu, încât ne situăm pe versantul umoristic al lui Ion Filipciuc, un mucalit incorigibil. Şi nici luminosul argument al rostirii la botezul de la Uspenia nu a fost hotărâtor. Încât Mihai Eminescu, prin comparaţie cu Mihail Eminovici are valoare de pseudonim. Pe de altă parte, există opţiunea poetului din clipa când Iosif Vulcan s-a hotărât să-i „românizeze”10 numele în Eminescu (1866, când i-a publicat poezia De-aş avea, în „Familia”). Finalmente, înţelegem că s-a ajuns la numele intrat în conştiinţa publică prin voinţa lui Eminescu. Şi asta trebuie să fie şi opţiunea istoriei literare, aceasta având datoria să conserve, pentru ştiinţă, toate metamorfozele onomastice. Sub atare principiu al voinţei auctoriale trăiesc în posteritate atât pseudonimele, cât formele consacrate, fie ele pseudonime sau ba: G. Bacovia, nu George Bacovia, G. Călinescu, nu George Călinescu (unii anticălinescieni folosind şi… Gheorghe Călinescu!), E. Lovinescu, nu Eugen Lovinescu, George Topîrceanu, nu George Topârceanu ş.a.m.d. Eminescu a consacrat mai multe semnături şi trebuie să i le respectăm: Eminescu, M. Eminescu, Mihai Eminescu. Nu se cuvine, da capo, să respingem nici Mihail Eminescu, funcţională însă pentru istoria literară şi nu pentru cultura de masă.

Aşadar, parafrazându-l pe poet, Mihai Eminescu şi punctum !

9 Ion Filipciuc, Cuvânt înainte la antologia Eminescu în Bucovina: între bubuituri de tun şi aplauze prelungite (1939 - 1950), culegere întocmită de Ion Flilipciuc, Biblioteca „Mioriţa”, Câmpulung Moldovenesc, 2012, p. 5. 10 Există şi ipoteza că Eminescu însuşi ar fi trecut de la Eminovici la Eminescu, înainte de hotărârea lui Iosif Vulcan.

„Geniul, în zdreanţă ori în haine aurite, tot geniu rămâne!”

(M. Eminescu)


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Valeriu LUPU - Vaslui

Eminescu din perspectiva criticii (Partea I-a)

Iată că la împlinirea a 125 de ani de la moartea sa, viaţa lui Eminescu suscită încă dezbateri aprinse legate de existenţa sa fizică şi psihică, de prezenţa sa socială şi literară, determinând atitudini şi poziţii dintre cele mai diverse, între care unele chiar tendenţioase în aberaţia lor. Dacă problema bolii şi morţii sale pare să fie astăzi definitiv lămurită prin studiile şi demonstraţiile clinice şi ştiinţifice ale unor nume cu rezonanţă printre care: Dr. Ion Nica (psihiatru), Dr. Ovidiu Vuia (neurolog), Gheorghe Sărac (om de artă şi cultură), Dr. Valeriu Lupu (pediatru), Theodor Codreanu (eminescolog), problema victimizării şi linşării sale fizice şi psihice capătă proporţii din ce în ce mai ample, reuşind chiar să-l transforme într-un martir al timpurilor sale şi al istoriei noastre.

Fără a nega ab iniţio anumite realităţi care au înconjurat personalitatea geniului nostru naţional, totuşi maniera în care se speculează şi se exploatează unele aspecte obscure din existenţa sa, aruncându-le cu predilecţie pe terenul conspiraţiei, par cel mai adesea forţate. Abordări pasionale care mimează adevărate romane thriller aparţinând lui Alex Ştefănescu, Nicolae Georgescu, Radu Mihai Crişan şi alţii, în care poliţia secretă în cârdăşie cu nenumăraţi spioni, cu sau fără acoperire, de ambele sexe, printre care şi doamna Slavici, Mitte Kremnitz şi chiar Veronica Micle, ar conlucra la anihilarea lui Eminescu, abundă în ultima vreme. Interesant aici este faptul cum evenimente minore, care marcau totuşi momente importante în nefericita biografie a lui Eminescu, capătă valoare conspirativă; biletul doamnei Slavici către Titu Maiorescu, consemnarea lui Maiorescu în jurnalul său, atenţionarea lui Petre Carp de la Viena (mai potoliţi-l pe

Eminescu), episodul de la băile Mitroşevschi, oferta şi preocuparea în general a lui Titu Maiorescu pentru condiţii de sanatorizare pentru poet, sunt interpretate, în ciuda banalităţii, carităţii sau tragismului lor, în adevărate acţiuni conspirative având ca ţintă lichidarea lui Eminescu.

Acest aspect a luat o amploare atât de mare încât ajung să o determine pe Zoe Dumitrescu Buşulenga (maica Benedicta) să afirme cu durere: „Supăra mult adevărul său, al căutătorului de absolut, căci pentru el nu există adevărul de conjuctură al partidului ci adevărul naţiunii româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”. Şi toate acestea păreau prezente chiar în percepţia lui Eminescu despre starea sa în raport cu lumea, mărturisită într-o scrisoare către îngerul său blond: „Timpul acesta ne-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii din cei mai urâţi din România. Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”. Majoritatea celor care abordează biografia eminesciană sub aspectul sacrificiului şi lichidării sale premeditate, fac abstracţie de faptul că Eminescu era totuşi un om cu o istorie familială şi medicală a sa, cu o evoluţie pe care structura sa biologică şi psihică i-l predestinase. Prin urmare, aceştia fac abstracţie de suferinţa creată de boala moştenită pe linie maternă (boala Jurăştilor) şi desigur de derapajele psihotice pe care le-a indus. Ba mai mult, derularea evenimentelor este de aşa manieră condusă încât să se creeze impresia că, nici mai mult nici mai puţin boala poetului este urmarea acestor acţiuni, acţiuni ce vor semna în opinia acestora fatalitatea destinului eminescian.

Pentru o asemenea abordare adepţii unor asemenea teorii ar trebui să ţină cont de realităţile epocii în care a trăit Eminescu şi să răspundă la câteva întrebări legitime legate de statutul poetului în ierarhia socială a vremii, care nu justifică întru nimic considerarea lui ca inamic public care să impună eliminarea sa. Am sublinia aici faptul că nu există nici o dovadă că Eminescu ar fi fost urmărit politic, juridic sau pecuniar pentru atitudinea sa şi disputele sale politice, mai mult jurnalistice decât în public. Mai mult, nu există decât vagi dovezi că ar fi fost subiectul unei urmăriri conspirative (câteva rapoarte ale unui agent austriac), nu a fost deferit instanţelor pentru calomnie, atitudine subversivă, nu a fost şicanat, nu a


fost ameninţat şi cu atât mai puţin agresat pentru opiniile sale, aşa cum se întâmplă de obicei cu dizidenţii.

Disputa eminesciană nu s-a purtat decât pe tărâm mediatic, jurnalistic, în cercurile politice şi în lumea culturală care nu depăşea procentul de 20% din populaţia ţării, incluzând aici pătura superpusă, intelectualitatea vremii şi acel plebs scribax (aparatul birocratic administrativ). Restul populaţiei care reprezenta imensa majoritate, fiind şi neştiutoare de carte, nu cunoştea şi prin urmare nu participa la acest gen de dispute. Până în deceniul al treilea al secolului trecut nu s-a pus nicidecum problema lichidării fizice a poetului pe motive politice, varianta pe care s-a marșat a fost aceea a nebuniei de cauză luetică. Nici măcar din evocările celor care l-au cunoscut nu transpare o asemenea idee, fie ei prieteni sau duşmani, ori acest lucru este greu de acceptat într-o vreme când orice banalitate devenea cunoscută aproape instantaneu, pentru că şi comunităţile erau mici. Deşi cultivată pe o crasă eroare medicală, natura luetică a bolii poetului a fost promovată cu obstinaţie şi reluată ca temă centrală de cei mai mulţi biografi. Sub acest aspect poate cea mai tendenţioasă şi ipocrită prezentare biografică din câte s-au scris în încercarea de a acredita definitiv această idee aparţine lui George Călinescu, critic literar care în spatele unei aparente detaşări, cu accentuate note maliţios patetice, face din poetul naţional o jalnică creatură, bântuită de mizantropie şi misoginism, trăind într-o mizerie fizică şi morală demnă de cea mai insalubră periferie (vezi Eminescu gazetar în Viaţa lui Mihai Eminescu).

De altfel întreaga prezentare călinesciană este o persiflare a vieţii poetului, oscilând între o ironie savantă până la sarcasm nereţinut, trecând cu o uşurinţă condamnabilă peste ceea ce a fost şi rămâne esenţial în viaţa poetului şi acreditând cu seninătatea ignorantului neadevăruri flagrante, ceea ce face ca la a doua lectură (pentru că prima seduce ca stil) întreaga scriitură să apară ca o răstălmăcire tendenţioasă a vieţii poetului. Contrastele sunt atât de izbitoare încât Călinescu în sarcasmul său ajunge să nu le mai sesizeze.

Un exemplu ar fi şi răspunsul la o întrebare firească şi de bun simţ; cum se face că din pestilenţialitatea existenţei sale care mergea până la neglijenţa unui cerşetor, Eminescu frecventa totuşi casa lui Titu Maiorescu, făcea vizite familiei Mittei Kremnitz şi chiar flirta cu aceasta din urmă, frecventa seratele literare ale Junimii, sesiunile parlamentare, palatul regal, într-un cuvânt frecventa lumea bună a epocii sale? La fel de pertinentă pare întrebarea, cum din dezordinea lui morală care urma îndeaproape celei fizice ieşeau la iveală acele nestemate poetice sau acele adevărate studii de caz din domeniul politic, economic şi social din opera lui social politică a căror acurateţe analitică surprinde şi astăzi?

Ca să nu mai vorbim despre reciprocitatea relaţiei idilice între poet şi Veronica Micle, adevărat etalon naţional al cuplului romantic, nemaiîntâlnit în

literatura noastră, în care Eminescu câştigă dragostea celei mai frumoase, inteligente şi talentate fiinţe. Nobleţea sentimentelor şi trăinicia lor aveau să fie nefericit validate de tragismul destinului muzei sale blonde care avea să-i împărtăşească nefericita soartă exact la 50 de zile după moartea sa, episod de o delicateţe afectivă greu de cuprins cu instrumentele raţiunii şi artei, pe care Călinescu îl tratează cu un dispreţ suveran, bagatelizându-l cu un cinism condamnabil.

Însuşi comportamentul eminescian prin meticulozitatea şi pedanteria sa în cizelarea expresiei jurnalistice, dar mai ales al versului său inegalabil, reiese şi din reţinerea în a-şi publica opera, considerând-o insuficient de expresivă şi convingătoare, reţinere pe care şi-o motivează el însuşi când spune „a ieşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni; gura să aibă trei lacăte: în inimă, în gât şi a treia pe buze; când îţi va scăpa cuvântul din inimă să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat o dată vorba din gură nu o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu şoimul. Trebuie să o cumpăneşti de o sută de ori o scriere când o dai publicităţii”. Câţi din epigonii lui, mai ales în domeniul jurnalisticii, au înţeles asta? Mai mult, Eminescu pleda pentru ideea că autorul unei scrieri trebuie să rămână pe cât posibil necunoscut cititorului, pentru că numai aşa cititorul poate să-şi mobilizeze poteţialul imaginativ în percepţia operei de artă. Mai ţine astăzi cineva cont de această cutumă când fiecare creator recurge la o reclamă agresivă? Este greu de înţeles obstinaţia lui Călinescu în a susţine aberaţia privind boala eminesciană, chiar şi în ultima ediţie (1965), când deja problema luesului ca boală, etiologie, terapeutică, complicaţii şi evoluţie era complet lămurită şi confirmată de voci a căror autoritate nu poate fi pusă cu nici un chip la îndoială. Mai mult, nimic din manifestările clinice puse pe seama bolii lui Eminescu nu corespund realităţilor suferinţei sale. Declinul psihosomatic eminescian este astăzi perfect încadrat în ceea ce psihiatria recunoaşte ca psihoză maniaco-depresivă, existentă ca tară familială şi declanşată de munca epuizantă a geniului. Este realitatea nefericită care avea să ducă în cele din urmă la ruperea episodică a zăgazurilor raţiunii, începând cu anul 1883. Destinul poetului va avea o finalitate tragică indusă prin utilizarea intempestivă şi împotriva chiar a normelor medicale ale timpului, a terapiei mercuriale de către dr. Francisc Itzac şi de profesorul Alexandru Şuţu la Institutul său, terapie total contraindicată în presupusa formă de boală.

Sub acest aspect atitudinea călinesciană nu poate avea decât două explicaţii. Prima ar fi că divinul critic în narcisismul său patologic să fi fost orbit de invidie pentru nereuşitele sale în plan literar (am aici în vedere romanul ,,Felix şi Otilia”). A doua ar fi că avea misiunea expresă de a-l fetişiza pe Eminescu, aruncându-l în derizoriu mai ales ca om, utilizând


mijloacele comune în asemenea situaţii contrazicând chiar evidenţa, sau ceea ce timpul reuşise să lămurească.

Aşa s-ar explica asistenţa dezinteresată dar perseverentă în redactarea cărţii a unui anume B. Brănişteanu (alias B. Braunstein) ce provenea din „presa din Sărindar” cunoscută în perioada interbelică ca antinaţională şi devenit sub comunişti redactor şef la ,,Adevărul”, unul din cotidienele bucureştene, pentru că în perioada postbelică compromisurile erau la ordinea zilei, iar Călinescu cu autoritatea şi trecutul său de critic literar provenind din elita culturală interbelică era un personaj propice pentru şantaj în acreditarea ideii de degradare fizică şi psihică de cauză luetică a lui Eminescu, în felul acesta minimalizându-i creaţia sau chiar punând-o sub semnul întrebării, îndeosebi proza jurnalistică. Cartea va fi republicată în 1995 la Editura Saeculum I.O. fără prefaţă, fără încheiere, dar păstrând o indicaţie (de la ediţiile anterioare) extrem de categorică şi imperativă prin câteva propoziţii care vorbesc de la sine. - reprezintă opera clasică fundamentală dedicată biografiei poetului naţional (?) - este un model pentru toţi istoricii literari (!) - face parte din bibliografia şcolară obligatorie.

Pretinde cu alte cuvinte o perspectivă critică asupra operei poetului care a rămas şi trebuie să rămână neschimbată (?). Prin urmare derizoriul în care Călinescu aruncă viaţa poetului, fetişizarea existenţei sale, persiflarea operei sale, stigmatizarea personalităţii sale prin nebunia luetică trebuia să constituie imaginea geniului culturii noastre pentru generaţiile viitoare, a românului absolut după cum se exprima Petre Ţuţea, a omului care a dat esenţă şi consistenţă limbii române şi românismului. Mai mult, cartea a fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie ca variantă oficială a biografiei eminesciene printre care şi în limba germană ceea ce avea să stârnească o reacţie usturătoare dar profesională din partea lui Ovidiu Vuia, neuropatolog de talie internaţională, poet, scriitor şi critic literar.

Întrebarea firească este cine i-a decretat operei călinesciene statutul de operă fundamentală în privinţa vieţii şi operei eminesciene? Cine i-a decretat statutul de

model pentru critica literară şi cine a impus-o ca făcând parte din bibliografia obligatorie, mai ales după 1990? Tendenţiozitatea în subminarea personalităţii marelui nostru poet începe chiar din primul capitol al cărţii la care ne referim, când autorul încearcă savant şi detaşat să prezinte ereditatea atribuită poetului, când în glumă când dispreţuitor, încercând, nu fără succes, un amalgam de probabilităţi, unele chiar fanteziste, suficiente însă pentru a crea confuzie. Aşa încât cele 10 naţii evocate încă din timpul vieţii poetului; turc, albanez, suedez, persan, rus, bulgar, sârb, rutean, polon sau armean, atribuite de o manieră eclectică, cu atâta pornire din partea unora încât va provoca chiar un răspuns din partea lui Eminescu.

Acest răspuns va lămuri până la urmă problema, fără echivoc în calitatea sa de om care-şi cunoaşte bine şi îşi simte la fel de bine rădăcinile: „Eu nu mă supăr de loc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii dumitale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă cu nimic realitatea, el nu mă opreşte de a fi dintr-o familie nu numai română ci şi nobilă neam de neamul ei şi - nu vă fie cu supărare - încât vă asigur că între strămoşii mei din Ţara de Sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc s-ar fi aflat poate ţărani liberi, dar... păzitori de temniţă măcar nici unul”, precizare valabilă şi pentru Călinescu care, mai cu voia sa decât fără voia sa, va deveni unul din păzitorii temniţei comuniste a culturii române, lucrând cu osârdie şi interesat la deschiderea căilor de atac postmoderniste, pe care se vor angaja demolatorii postdecembrişti ai mitului eminescian. Aşa încât remarca pe care o făcea Cezar Ivănescu într-un interviu (Fenomenul Eminescu atrage în Revista Armonia din 16 Ian 2014) cu privire la scrierea călinesciană pare cât se poate de realistă „Călinescu a sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborât nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu, este foarte jos”.

Material prezentat la împlinirea a 125 ani

de trecerea în eternitate a poetului naţional

„Literatura este oglinda vieţii!” (Garabet Ibrăileanu)

La „Convorbiri literare”

O, şefi ai unei generaţii, Mândrie-a României naţii, Luceferi răsărind lunar, Rog convorbiţi mai literar!

epigramă de Nicolae Iorga


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Eugen DEUTSCH - Iași

LUCEAFĂRULEMINESCIANADOPTATDESUSŢINĂTORIITEORIEIPALEOASTRONAUTICII

Cercetările moderne asupra unui trecut, analizat tot mereu în profunzime, pun în faţa specialiştilor numeroase probleme complicate. Cele mai dificile par a se dovedi existenţa unor construcţii, obiecte sau situaţii atestate de documente, ce cu greu ar putea fi atribuite unor oameni (mai mult sau mai puţin) primitivi şi tehnicii

lor, rudimentară desigur, logica ne-ar impune să considerăm că fiecare dintre acele enigme are o explicaţie proprie, legată de momentul şi locul respectiv. Totuşi, în dorinţa de a obţine o explicaţie comună pentru asemenea enigme ale trecutului, unii cercetători au elaborat o teorie care susţine că, în vechime, pământul a fost vizitat de nave extraterestre cu fiinţe la bord şi că activitatea acestora se află la originea respectivelor construcţii sau obiecte misterioase. Această teorie este cunoscută sub denumirea de…

TEORIA PALEOASTRONAUTICĂ Pentru susţinerea ideii că, în trecut, fiinţe extraterestre sosite cu nave cosmice au intervenit efectiv (întâmplător sau cu scopuri bine definite) în evoluţia umanităţii, cercetătorii recurg deseori la interpretarea, în spiritul cunoştinţelor tehnologice actuale a unor detalii realist-fantastice din legendele, mitologiile, tradiţiile sau chiar religiile unor popoare dispărute sau încă existente. Astfel au fost analizate: mitologia greacă, egipteană, sumeriană, Biblia ebraică, Vedele şi Mahabharata hindusă, Popol-Vuh-ul mayaşilor, ori legendele celtice, chineze sau tibetane. Metodele ce se utilizează sunt de obicei aceleaşi: se extrag din textele respective unele fragmente semnificative, se traduc în limbaj tehnologic modern unele detalii fantastice, considerându-se că ele s-ar fi bazat pe o realitate de necontestat, neglijându-se totuşi altele menţionate cu câteva rânduri mai încolo, considerate a fi doar înflorituri poetice şi se trag concluziile dorite. Este cert că cele mai multe din relatările analizate au avut la bază evenimente reale şi obiective. Se neglijează însă faptul că, între momentul petrecerii

evenimentelor respective şi cel al redactării textelor respective ar fi trebuit să intervină, în mod obligatoriu, un lanţ întreg de transformări.

LUNGUL DRUM AL EVENIMENTULUI CĂTRE TEXT

Acest lanţ se compune din următoarele verigi tipice: Martorul ocular al unui eveniment (pentru el)

înfricoşător îl relatează, cu oarecare întârziere şi cu detaliile pe care starea de spirit i-a permis să le reţină, unei persoane competente care ar trebui să le poată explica;

Această persoană, era de obicei un preot-vrăjitor care, căutând să-şi protejeze renumele de atot-ştiutor şi de mesager al zeilor, oferea o interpretare conformă cu tradiţiile cultului pe care îl practică, eventual reorganizând chiar ritualurile în spiritul noilor evenimente;

Această interpretare se transmite oral (deci din gură în gură şi din minte în minte!) cu înfloriturile şi deformările inerente acestei operaţii;

(Mult) mai târziu, cineva va consemna în scris faptele, aşa cum au ajuns până la el; de obicei textul rezultat era într-o limbă (azi dispărută) şi cu un alfabet azi greu de interpretat;

Anumiţi specialişti (lingvişti, istorici, dar şi poeţi!) transpun textul într-o limbă modernă cu interpretări proprii ale unor cuvinte necunoscute lor şi în conformitate cu propriile lor idei. Concluzia absolut logică este aceea că între un eveniment real petrecut undeva, cândva, şi povestirea care a ajuns la noi pot (şi trebuie) să existe diferenţe notabile...

PERICULOASELE TENTAŢII ALE

INTERPRETĂRILOR Un exemplu oarecum ciudat vine să întărească ideea că, dacă în interpretarea unui text, nu se ţine cont de contextul în care a apărut se poate ajunge la concluzii extrem de eronate. Un cercetător al fenomenelor inexplicabile care s-a întors recent din Peru, mi-a arătat o comunicare ce ar fi urmat să apară într-o revistă specializată. Titlul acestuia era...

POETUL ROMÂN MIHAI EMINESCU A ÎNCERCAT OARE SĂ DESCRIE O ÎNTÂLNIRE DE GRADUL TREI

ÎN VESTITUL SĂU POEM „LUCEAFĂRUL” ?!


Dar iată câteva fragmente semnificative din acea comunicare: Pare evident că versurile …un cer de stele dedesubt deasupra cer de stele,

părea un fulger ne’ntrerupt rătăcitor prin ele… ... descriu cum nu se poate mai bine evoluţia unei nave cosmice circulând cu o viteză apropiată de cea a luminii; Când notează că... …mii de ani treceau

în tot atâtea clipe… … pare evidentă referinţa la fenomenul „dilatării timpului” la viteze quasi-luminice, fenomen ce a fost fundamentat mult după moartea poetului;

Versurile …s’arunca fulgerător se cufunda în mare... şi apa unde-a fost căzut în cercuri se roteşte şi din adânc necunoscut un mândru tânăr creşte…

…seamănă foarte bine cu descrierea amerizării unei nave de tip Apollo;

Versurile ...umbra feţei străvezii e albă ca de ceară:

un mort frumos cu ochii vii ce scânteie-n afară…

…par să descrie o fiinţă nepământeană ce ar fi încercat să ia un aspect uman, comunicarea cu entitatea din interior făcându-se doar prin ochi (dispozitive speciale de vizualizare?);

Cercetătorul prezintă apoi următorul scenariu posibil: Într-o îndepărtată galaxie trăiau ultimii reprezentanţi ai unei civilizaţii foarte avansate; ajungând în faza finală ei erau aproape nemuritori dar (poate tocmai din această cauză!) sterili. Aflând despre existenţa tinerei civilizaţii de pe Terra, extratereştrii fac o tentativă de revigorare a rasei, printr-o încercare de împerechere cu o pământeancă. Călătoria se desfăşoară probabil prin afara spaţiului şi timpului…

[…căci unde-ajunge nu-i hotar... şi vremea-ncearcă în zadar din goluri a se naşte”] (hiper-spaţiu, gaură neagră?).

Încercarea eşuează… […căci eu sunt vie, tu eşti mort şi ochiul tău mă-ngheaţă].

Evenimentul s-ar fi petrecut cu mult timp înaintea naşterii poetului; eroina întâmplării şi-ar fi povestit (poate sub formă de basm) amintirile unei nepoate, iar poetul a ascultat relatarea de la o stră-stră-nepoată!!... Ulterior poetul a relatat basmul dându-i bineînţeles o formă poetică...

Fără îndoială cei care cunosc mai bine evoluţia poetului ştiu că poemul eminescian este o alegorie. Cu toate acestea argumentele sud-americanului par destul de convingătoare chiar şi pentru noi...

„Eminescu e întruparea literară a conștiinței românești, una și nedespărțită”.

Nicolae Iorga


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Alexandru IONESCU - București

Literatura,componentăagenezeiumane

Ghidate de hazard, mutațiile și transformările petrecute în genomul primatelor superioare au dat nenumărate și variate populații de oameni-maimuță. Apoi selecția naturală și inteligența, definită ca abilitatea de a înțelege ușor esența problemelor, au pornit drumul spre dezirabilul Homo sapiens. Rezolvarea cu succes a diferitelor situații, care permiteau supraviețuirea

și adaptarea, s-a bazat, cel mai adesea, pe memoria singulară a individului, pe experiența dobândită cotidian și pe imaginarea unui comportament adecvat. Graiul - atât cât se formase - a provocat și a ajutat apariția unor însușiri salutare, precum și acumularea și transmiterea de cunoștințe. Toate acestea, însă, erau aleatorii, ușor perisabile în timp și - din aceste cauze - lipsite de posibilitatea perfecționării. Scrierea, fixatoare a întâmplărilor, a apărut după eforturi îndelungate ale inteligenței și fanteziei, în comunități sociale de o anumită coerență și stabilitate. Ea a stocat experiența, învățătura, faptele și evenimentele, a devenit o memorie colectivă - chiar dacă se ivise din perspectiva unor indivizi, oricum, altfel dotați decât ceilalți... Criptică, la începuturile sale, destinată elitelor - prin intermediul cărora mulțimile aveau acces la experiența înregistrată - scrierea a avut o aderență solidă în straturile superioare ale comunității; a devenit instrumentul care dă putere celor care-l stăpâneau, potrivit sintagmei Savoir c-est pouvoir. Experiența nu se mai pierdea odată cu efemeritatea indivizilor! Pe baza memoriei scrise, imaginația, prin definiție creatoare, devenea tot mai fertilă, permițând secolelor să se cunoască și să se comprime prin sinapse suprapuse, pentru a se regăsi într-un univers, adesea aparent abstract, capabil să construiască, totuși, civilizații. La începutul lumii (noastre) a stat cuvântul!... Scris! Codul de legi, vechi de patru milenii, al regelui babilonian Hammurabi, a fost una din scriiturile care, alături de Decalog și de cărțile religioase primordiale, au structurat orânduiri sociale, devenite în geneza umană noi și dificile drumuri de parcurs. Când scrisul s-a simplificat, răspândirea sa a fost înlesnită de diversele alfabete și de o stare materială care asigura cunoscătorilor de litere

existența cotidiană... uneori și bunăstarea! Cunoștințele, depozitate și transmise prin generații, s-au putut diversifica și clasifica pe domenii, dezvoltându-se prin inedite experiențe de viață, prin fantezii creatoare, prin verificări, selecții și eliminări. Cu câteva milenii înaintea timpurilor moderne, mulțimile de Cromagnoni au abandonat vânătoarea și culesul ca principale surse de hrană și - deveniți sedentari - cultivau pământul, creșteau animale și practicau meșteșuguri. Au apărut poziții sociale definite: fie conducători de neamuri, negustori, luptători sau sclavi, fie preoți ai unor presupuse zeități... Diversificarea a permis existența unor caste dedicate înmagazinării, în scris, a experienției și, pe această bază, dezvoltarea comunităților, prin inovații materializate; așa s-au născut sensibilități, fantezii și închipuiri onirice. Mutațiile genetice au continuat să se producă, în condițiile în care presiunea utilității fiecăreia era, totuși, volatilă. Selecția a favorizat pe cei capabili să înfrumusețeze traiul ierarhilor din multiplele subspecii ale Cromagnonilor care, în procesul lor evolutiv, eliminaseră fizic nenumărate varietăți de oameni-maimuță. Viața devenea, ca dimensiuni, mult mai amplă: sentimentul către frumos - acolo unde acesta exista - genera sensibilități derivate din tainele fiziologiei organismului, îmbunătățit prin adaptare și modelare. Multe însușiri noi s-au fixat acum în genom prin jocul ADN-ului și, mai ales, prin intermediul unei duble selecții - naturală și artificială. Viața religioasă și cea din cercurile de putere, aflate sub influența memoriei colective și a creației neîncetate, impulsionau o dezvoltare febrilă a spiritului. Acesta a beneficiat de suportul unor trupuri fortificate, provenite dintr-o existență mult mai facilă, ceea ce a dat selecției un material valoros pentru evoluție. Legile, credințele, cutumele, începuturile civilizației (dovedite de construcții, de variate unelte și de sisteme de organizare), exprimarea gândirii artistice în desene rupestre, în dansuri și procesiuni, în povestiri orale și - mai apoi - scrise, anunțau nașterea noosferei! Dar pentru a veni cu exemple de izvoare spirituale consistente trebuie să ne apropiem, tulburător de mult, de zilele noastre. Așa putem accede în tainele Olimpului, în tragediile lui Lucius Andronicus, în învățăturile budiste, în cele ale lui Confucius sau Brahma, în bibliotecile Alexandriei lui Ptolemeu I... toate existente în secolele apropiate de creștinism! Apoi să menționăm stele ale spiritului ca Li -Tai-Pe și Du-Fu, Firdusi... Aristac și biblioteca strălucitoare din Alexandria, cele 13.000 de cărți din bibliotecile hanilor chinezi, nenumăratele școli și mânăstiri cu scribi conformi, creatori sau - uneori - neinspirați și păgubitori. Literatura din fiecare domeniu


împinge societatea mai sus, mereu mai sus. Se construiește, livresc și genetic, umanismul, filosofia demnității omului și a încrederii în rațiunea, în compasiunea și în bunătatea lui. Literatura științifică duce cunoașterea pretutindeni. Pe baza ei, scânteile de inteligență ale unui mixtum Homo sapiens / Homo faber construiesc o civilizație amețitoare... deocamdată nu pentru toți... Ea dă rigoare individului, stabilește ordinea, formează icari, supraoameni. Corpul uman tinde să se perfecționeze dar slăbirea selecției naturale, care se petrece în timp, pune în balans progresul speciei... Nu și al individului care, însă, nu-și poate fixa valorile astfel dobândite decât efemer și nesemnificativ. Să răsfoim cărțile lui Jules Verne, mai întâi pentru oamenii obișnuiți ai secolului său. Povești incredibile, fabulații... cu baloane zburătoare, cu o mașinărie care umblă sub ape mii de leghe, cu electricitatea descrisă ca o forță inepuizabilă, cu personaje savante, pline de demnitate, cu sentimente inexpugnabile de fidelitate, prietenie și de împlinire a datoriei, cu gustul și nevoia de libertate: Cyrus Smith, prințul indian Dakkar (alias căpitanul Nemo), cu oameni devotați ca marinarul Pencroff, negrul Nab... Deschidem apoi O călătorie spre centrul Pământului sau De la Pământ la Lună, acolo unde imaginația și aspirațiile sunt debordante, par incredibile... Dar să ne mutăm în mileniul 3, cu submarinele sale atomice, cu voiajul Gemini pe Lună, cu telescoapele îndreptate spre bing-bangul primordial... Din nou fantezii de necrezut? Nu! Doar o parte din progresele sufocante ale unei omeniri, cu indivizi puțin schimbați în anatomia și fiziologia lor dar sprijiniți pe o uriașă putere radiată de memoria scrisă a elitelor lui Homo sapiens, aflate în mulțimea Cromagnonilor. Regimuri totalitare și gândiri perverse îi duc pe Orwell, pe Kafka, pe Eugen Ionescu... în lumea nou descoperită a absurdului. Să citim împreună Biserica neagră, o fantasmă născută din realitățile comunismului, pe care Liga cerșetorilor voia să o impună, distrugând personalități, inversând valori și întorcând societatea de pe calea evoluției... Să cunoaștem închipuirile ilogice din Farul, povestite de A.E. Baconsky, pentru a înțelege forța imaginației deslănțuite, a puterii de prefigurare și a posibilității de a trăi, concomitent, în mai multe timpuri... Mereu forța cuvântului scris, a literaturii din orice domeniu al vieții... Celui care zidește\ Și nu dărâmă\ Tu, Înaltul meu Veghetor\ I-ai pus în mână mistria\ Să-ntindă pe cer\ Mortarul credinței (Victor Stignițeanu); poezie sau doar psalm? Glossa lui Eminescu - o comoară de înțelepciune - citită cu entuziasm la Iași sau Camberra... Să adăugăm acestora, spre reflecție, tablourile lui Dali, cu ornice care curg cu viteze pe care n-avem cum să le măsurăm și culorile sumbre, fantastice, pline de mistere (uneori îngrozitoare!), ale pictorului Kinkade, desenele lui Hokusai, muzica divină a lui Beethoven... crâmpeie uriașe ale geniului uman, mărturie a prezenței unor noi gene. Pentru a crede în memoria scrisului și în schimbările

petrecute în genom, trebuie să ne întrebăm: Există adevăr în artă și în cuvinte? Sunt promisiunile (pe care le facem și care ne sunt făcute) acte etice și posibile baze ale evoluției noastre viitoare? Așa ar trebui să fie! Fără adevăr și fără promisiuni (decizii care afirmă voința noastră responsabilă de a ne respecta cuvântul) nu există nimic durabil.. Nici încredere, nici dragoste, nici fapte... Cum s-a spus deja, nimic... Poate că meseriile de scriitor, sculptor, muzician... n-ar trebui să existe, socotind că arta și literaturile salutare se găsesc (în măsuri diferite, firește) în fiecare dintre noi Profesia de scriitor, spune Mircea Cărtărescu, este o enormă neșansă pentru oricine. Există în genomul uman și secvențe induse sau resuscitate de literatura malefică. În beletristică sau în filosofie, în etică sau în morală găsim soluții, idei și propuneri, stiluri de viață capabile - în ciuda oricăror formulări înșelătoare - să întoarcă pe cei de astăzi, spre oamenii-maimuță din care au provenit. Este prezentă și dorința de a găsi noi arme de exterminare, care (negațiile sunt inutile!) vor fi, cândva, folosite! Genele rele și literatura malefică, în numele unor valori neînțelese ca libertatea, adevărul, justiția... au permis unora, naivi sau farsori, ipocriți sau doar guralivi să-i declare egali pe toți indivizii Terrei, neținând seama de nivelul evoluției parcurse. Pe cei de la Bokum Haram egali cu profesorii sau medicii onești ai lumii, pe jihadiștii ucigași ai cine știe cărui Tamerlan contemporan, complet pervertit, cu savanții de la NASA sau de la institutul de cercetări agricole de la Fundulea, pe umaniștii Ben Laden și Gheorghiu Dej cu neînsemnata Maica Tereza... Iar pericole uriașe amenință adesea lumea, atunci când viața popoarelor este în mâna unor barbari, unor hitleri și stalini perfizi, plini de ferocitatea primordială și de instinctele pe care n-au vrut (și nu ei ar fi putut s-o facă) să le modeleze și să le modereze, până a ne scoate din rândurile regnului zoo. Mai mult, sunt sisteme sociale care îndeamnă spre un nivel aflat sub cel al oamenilor-maimuță, atunci când este vorba de instinctul sexual, de cupiditate, de dorința de a ucide. Ele sunt servite de o literatură și o cultură a senzaționalului sordid, care ghiftuiește indivizi și grupări neproductive și neconstructive de prădători, ipocriți și fățarnici, de obraznici care vor drepturi din munca și talentul celorlalți. Ambele fațete ale literaturii despre care am discutat fugitiv, în rânduri parcimonioase, fac parte din genomul uman. Selecția ar fi trebuit să înlăture de la reproducere pe cei rămași în coada Cromagnonilor. Din nefericire, memoria colectivă a elitelor, adunată în scriiturile universului, fulminantă și strălucitoare, este parazitată de moravuri, comunități, religii și de multe alte fațete apocrife născocite de forțele răului, angajate în distrugerea selecției valorii și, prin discriminări dăunătoare, în promovarea caracterelor tarate. Literatura geniului uman - a binelui - favorizează apariția unei populații inteligente și sensibile, dincolo de limitele cunoscute acum. Să ne temem însă de inerția timpului și de genele rele din geneza primordială, care visează la reîntoarceri ancestrale și la alunecări în cerc.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Mihai - Batog BUJENIȚĂ - Iași

FEMININŞIMASCULINÎN

GENULLITERAREPIGRAMATIC

În abordarea unei discuţii cu şi despre epigramă, cel mai bun lucru este o definire a acesteia, definire pe care o găsim în DEX: EPIGRÁMĂ, epigrame, s.

f. Specie a poeziei lirice, de proporții reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situații etc. și se termină printr-o

poantă ironică. - Din fr. épigramme, lat. epigramma. O definiţie însă chiar dacă facem abstracţie de unele erori în etimologia cuvântului, este lapidară, aşa şi trebuie să fie, excluzând astfel, pentru un necunoscător, înţelegerea mai amplă a acestui adevărat fenomen literar. Şi spun că este un fenomen deoarece puţine sunt speciile literare cu o atât de mare penetrabilitate în culturile spaţiului european, dar şi cu o longevitate ce poate fi invidiată de multe alte creaţii de gen. De aceea consider că descrierea pe care o face marele epigramist Cincinat Pavelescu este de natură să elucideze o parte din această adevărată enigmă literară.

Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede țâșnită din cremene când o izbește amnarul. Aș compara-o, de asemenea, cu un mic lampion venețian care, înconjurat de umbra nopții, dă lumina-i capricioasă și strălucește ca o candelă ambulantă pe întunericul mișcător și rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfășurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligența subtilă și pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în fețe strălucitoare și multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit și se răsfrânge în mințile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumusețează claritatea unei oglinzi de preț. Epigramistul aruncă în aer o droaie de săgeți, dar numai acelea care nimeresc ținta, adică impresionează, sunt salutate cu freamăte victorioase. Celelalte se pierd rătăcite, ca și ecoul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă, a cărei apă depărtată, puțină și noroioasă, înghite și piatra, și ecoul. Ce îngrozitor e să vorbești cuiva care nu te înțelege! El seamănă cu fântânile fără ecouri. Succesul epigramei e pururea condiționat de calitatea auditorului. Publicul ales care te citește sau te ascultă completează pe scriitor și-l clarifică. Această colaborare începe cu atenția

și continuă cu înțelegerea și se sfârșește prin entuziasmul nestăpânit al aplauzelor. Cincinat Pavelescu.

Entuziasta descriere pe care epigramistul o face, leagă indubitabil calitatea scrierii de calitatea auditoriului dar şi de qasi-obligativitatea prezenţei acestuia. Prin urmare, epigrama se dezvăluie a fi un excelent exerciţiu de comunicare, exerciţiu încununat de succes doar atunci când participanţii la el sunt compatibili intelectual şi cultural, iar creaţia are acea desăvârşire pe care publicul o aşteaptă. Şi, putem spune că numai atunci când aceste două condiţii sine qua non sunt îndeplinite exerciţiul se impune ca o reuşită atât pentru autor cât şi pentru public. Iată dar că această specie a genului liric se valorizează numai ca specatacol de tip special şi nicidecum în alte condiţii, de solitudine, spre exemplu, precum o poate face poezia în general, dar şi proza. Semănând astfel cu genul dramatic, cel care are nevoie de un complex de condiţii şi condiţionări pentru a deveni ceea ce se aşteaptă de la el.

Prin urmare putem spune că epigrama este şi un exerciţiu de socializare însă trebuie să respectăm impunerile necesare acestui gen. Nu vom obţine rezultate, ba, am putea spune chiar că este inutil să recităm (citim) epigramă pe stadion sau în faţa unei mulţimi heteroclite. Riscul nereceptării mesajului satiric sau ironic, a neînţelegerii în ultimă instanţă, este suficient de mare şi, în asemenea condiţii, situaţia devine similară istoricei risipiri a nestematelor prin locuri total neadecvate.

Dar de ce vorbim de o prezenţă multimilenară a epigramei în spaţiul cultural european?

Pentru că, începând cu acel poet şi muzician (situaţie des întâlnită în antichitate) grec, Terpandru, coborâm spre originile epigramei, iată, până în secolul al VIII-lea î.Chr. Căci deşi anticii foloseau cu preponderenţă versul elegiac, strălucirea acestuia a fost dată prin asimilarea elementului satiric, aşa cum se înţelegea în acea perioadă acest lucru. Să nu uităm că poetul, în acea vreme era dependent de un susţinător (situaţie nu foarte mult schimbată de-a lungul secolelor!) prin urmare chiar şi marele Homer ar putea fi considerat acum ca fiind interesat doar de bunăvoinţa stăpânului care plătea pentru a fi lăudat. De criticat, cel mai probabil erau criticaţi (satirizaţi, ironizaţi) neprietenii acestuia. Nici aici nu se constată mari schimbări pe parcursul istoriei, semn că lucrurile făcute de antici erau cât se poate de logice şi fireşti pentru condiţia creatorului. Iar pentru epigramist, un ironic, un satiric prin excelenţă, viaţa şi atunci, dar şi acum, nu este chiar plină de lauri. Ba, putem spune că, aşa cum istoria ne-a


demonstrat-o, de multe ori verva sa satirică este foarte rău răsplătită de cei vizaţi, aflaţi de regulă pe treptele de sus ale societăţii, fiindcă nici un ironist de calitate nu va face versuri în care să satirizeze un defect anatomic sau un necâştigător la loteria vieţii.

Totuşi, deşi cuvântul epigramă vine din grecescul epi - deasupra, gramma - inscripţie, la ei fiind o inscripţie lapidară gravată pe morminte sau pe monumente pentru slăvirea eroilor. Valenţe de stanţă ironică sau satirică conferă acestei specii literare, latinul Marcus Valerius Martialis (cunoscut în limba română ca Marțial) (n. aprox. 1 martie 40 d. Hr., Calatayud - d. aprox. 103 d. Hr., Calatayud). Este cunoscut pentru cărțile sale de epigrame, în care, manevrând cu o mare ușurință gluma ironică și umorul caustic, prezintă instantanee din viața variată a Romei din timpul împăraților Domițian, Nerva și Traian. Marțial este considerat a fi, pe bună dreptate, creatorul epigramei moderne. Câteva date biografice ne vor conferi prilejul de a aprecia corect nu numai pregătirea, rolul sau condiţia socială a unui poet antic ci şi o instructivă paralelă cu situaţia unui creator din zilele noastre.

Marțial s-a născut în orășelul Bibilis (azi Calatayud) în Spania de nord, pe malurile râului Salo (azi Xalon), afluent al Ebrului. Data nașterii nu se cunoaște exact, poate fi însă situată între anii 38 și 41. A urmat în orășelul natal școala tradițională a gramaticului și cea a retorului. În anul 64 vine la Roma unde se bucură de proecția și, desigur, de sprijinul material al compatrioților săi Seneca și Lucan. Dar, foarte curând, descoperirea complotului lui Piso va duce la moartea celor doi proectori. Printre relațiile lui Marțial se află poetul Silius Italicus, profesorul de retorică Quintilian, Pliniu cel Tânăr și alții, mai puțin cunoscuți azi.

Dobândește cu greu o stare materială modestă: locuiește la ejatul al 3-lea al unei case (semn de sărăcie, fiindcă la etaj nu există nici apă, nici căldură); abia în anul 94 va deveni proprietarul unei căsuțe, pe Quirinal. Căutând să-și îmbunătățească situația, Marțial își îndreaptă privirile către împărat. În anul 80, când Titus inaugurează solemn, printr-o serie de reprezentații, marele amfiteatru, cunoscut mai târziu sub numele de Colosseum, Marțial dedică evenimentului o carte de epigrame (numită de filologi „Cartea spectacolelor”).

Viața agitată a Romei, continua luptă pentru existență, curtea pe care era obligat s-o facă bogaților, conștiința valorii de poet și a nedreptății situației lui umile l-au făcut uneori să nu mai poată îndura șederea în metropolă. Se decide, prin anul 88, să părăsească Roma și se stabilește la Forum Cornelii (azi Imola, între Bologna și Rimini). Dar mult lăudata viață liniștită a provinciei nu-i priește și, curând după ce publicase în refugiu a treia carte de epigrame, se întoarce la Roma. Când, în anul 96, Domițian cade victimă unui complot, situația poetului la Roma devine dificilă. În anul 98, după 34 de ani de ședere la Roma, se hotărăște să se întoarcă la Bibilis. Bani de drum i-a oferit Pliniu, iar în patrie, o admiratoare, Marcella, îi dăruiește o moșie roditoare, unde se putea

bucura de liniște și de frumusețile peisajului. Fără îndoială, regreta Roma, și supremul elogiu pe care-l face binefăcătoarei sale este de a o considera egală cu o femeie născută la Roma: „Tu îmi faci mai ușor de suportat dorul de orașul stăpân, tu singura ești pentru mine Roma” (XII, 21). Își dă seama că publicul rafinat al Romei este stimulul principal al epigramelor sale și cu greu mai compune, în provincie, ultima carte. Curând după aceea, prin anul 104, moare.

Aparent, opera lui Marțial e perfect unitară: n-a scris decât epigrame. Dar sub această unitate de suprafață se ascunde o extraordinară diversitate, nu numai a genului literar, ci a vieții însăși. Din opera lui Marțial s-au păstrat 12 cărți de epigrame. Cartea I conține o prefață, o artă poetică, în care Marțial afirmă: „am pus în cărțile mele destulă măsură pentru a nu jigni pe aceia care știu să se judece singuri. Versurile mele vesele nu trec niciodată dincolo de buna-cuviință datorată și celor mai de jos oameni.” Subiectele epigramelor sale sunt extrase cu naturalețe exclusiv din viața cotidiană contemporană: Roma are o oglindă așezată în față, în care se amestecă amețitor și trepidant lecturi publice, necesara salutatio (ceremonia matinală, de fiecare zi, prin care clientul își omagia patronul), animația străzilor, case ale bogătașilor, temple, exponenți ai diferitelor meserii mai mult sau mai puțin oneste, datornici, paraziți, meschinării, matroane parfumate, gerontofili, văduvi bucuroși de averea soției, babe dornice de măritiș etc. Marțial nu este deloc indulgent cu această lume: o persiflează și își rezervă bucuria unei poante finale reușite. Peste toate aceste, există la Marțial încrederea în propria menire, în iscusința „acului epigramei” care îi aduce gloria. Rămân memoriabile versurile următoare: „Citind aceste versuri, găsi-vei printre ele/ Și bune și mai slabe, și foarte multe rele;/ (...) Că doar așa, nu altfel, se poate scrie-o carte.” (Cartea I, XVI). (sursa, Wikipedia)

Şi, pentru că ne aflăm la începuturile epigramei putem observa încă de acum că femeia îşi are locul său în acest gen de creaţie, lucru ce poate fi augmentat şi de următoarele versuri: Femeii care zice: Nu! Eu, într-o epigramă ce ţie nu-ţi plăcu,/Am scris că nu-i femeie care să spună: - Nu!/Tu, Fabulla, făcându-mi în ciudă, dinadins,/De trei ori până-acuma iubirea mi-ai respins./Nu fi atât de aspră! Femeia, negreşit,/E bine să reziste... dar nu la nesfârşit! hexagramă de Marţial din Epigrame (1961) sau o alta pe aceeaşi temă: Femeia care zice: Nu! Am căutat în toată Roma femeia care spune: Nu!/Dar n-am găsit niciuna, Rufus, cum poate n-ai găsit nici tu./O fi păcat? O fi ruşine? O fi oprit să zică: Ba? Nici una nu se-mpotriveşte, pe orişicare-ai întreba./- Dar nu sunt şi femei cinstite? - O, da, există mii şi mii!/- Şi ele ce spun? - Ele ce spun? Îţi voi răspunde, şi vei şti./Despre femeile cinstite nu vreau să pomenesc nimic,/ Acestea nu se dau, desigur; nici ele însă: Ba, nu zic.

(traducere de Tudor Măinescu) Prin urmare, aşa cum este şi firesc, vom găsi femeia în epigramă ca fiind aceeaşi neobosită muză şi sursă


de inspiraţie aşa cum a fost, întotdeauna în istorie, pentru orice gen de creaţie literară. Evoluţia în timp şi în spaţiu a epigramei poate fi foarte bine urmărită folosind excelenta lucrare a doamnei profesor doctor Elis Râpeanu (Epigrama în literatura română) cea care are şi teza de doctorat structurată pe această temă. Prin urmare, citez din comentariul lui Liviu Grăsoiu referitor la această lucrare: „Folosind o bibliografie întinsă, cercetătoarea trece prin literatura italiană (epigrama reapare în Renaștere, dar nu se mai practică în prezent), spaniolă (aceasta a transmis posterităţii „o uriaşă moştenire epigramatică”, specifică fiind „copla”, folosită curent şi astăzi), franceză (aproape că n-a existat poet sau om de litere care să nu-şi fi pus condeiul în slujba catrenului epigramic”(printre ei Racine, Voltaire...), engleză (deşi dispărută acum, a existat în operele unui Chaucer, Ben Jonson, Oscar Wilde, de exemplu) germană (cel mai mare epigramist a fost Friederich von Pogan, în secolul al VII-lea, dar nu trebuie uitată contribuţia unor Lessing, Herder, Goethe, Schiller) şi rusă (au circulat şi „povestea epigramică” şi „epigrama-blitz” dându-le strălucire Antioh Cantemir, Puskin, Lermontov, iar după instaurarea puterii sovietice, Maiakovski şi o mulţime de agitatori în sprijinul noii orânduiri). Constatând apariţia târzie a epigramei la noi si dezvoltarea ei spectaculoasă, autoarea caută să explice fenomenul, aducând în discutie factorii determinanți: „fondul psiho-comportamental, înclinarea spre umor a românilor: folclorul, în care există creații literare scurte, cu o structură comparabilă cu cea a epigramei: fondul balcanic şi influenţa culturii occidentale, în special a literaturii franceze”. Întâiul, în ordine cronologică, ar putea fi socotit Nicolaus Olahus, numai că marele cărturar din secolul al XVI-lea a scris în latină, iar obişnuinţa de a deschide cărţile cu „o epigramă” nu cred că are vreo legătură cu ceea ce a căpătat acest statut în timp. Aşa că înclin spre catrenele semnate de Al. Donici, Anton Pann, Prale, Hrisoverghi, I. Catina, ele anunţând maturizarea speciei, într-un climat propice creat de literatura umoristică. De necontestat însă primele volume sunt datorate lui N.T. Orăşanu (Satire şi epigrame politice - 1861) şi D. Bolintineanu (Ielile, grame si epigrame politice - 1869) precum şi una dintre temele predilecte: politica. Diversificarea literaturii umoristice a dat, cum constată autoarea, impulsuri deosebite epigramei, cultivată fiind în mai toate revistele de profil. Nu trece neobservat, în studiul de față, „Ghimpele”, acolo unde Caragiale îşi manifestă antipatia faţă de Macedonski, inaugurând un adevărat război între cei doi, cu urmări neaşteptate şi dure pentru fiecare dintre părti. În istoria sa, epigrama românească are un moment de maximă încordare, când acelaşi Macedonski publică celebrul atac la adresa lui Eminescu, în 1883. Un moment de referinţă îl constituie „Moftul român” şi revistele de aceeaşi orientare umoristică. Prin ele se impune verva lui Tony Bacalbaș, a lui C. Bacalbașa, a lui Cincinat Pavelescu, a lui Teleor, a lui Cridim, a lui Radu D. Rosetti ș.a.m.d. În anii primului război, îndeletnicirea se „retrage în adâncuri, pentru a renaşte după război, ca

după o iarnă grea”. „Renaşterea” s-a produs şi a avut ca punct maxim de dezvoltare perioada interbelică. Au strălucit realmente trei nume: Ion Ionescu-Quintus, Cincinat Pavelescu și Al. O. Teodoreanu (Păstorel). Elis Râpeanu le consacră câte un adevărat studiu monografic, având însă grijă să amintească şi lucruri mai puţin cunoscute, cum ar fi plăcerea lui N. Iorga de a se „juca” în catrene satirice. Iată cum îi taxa pe cei şapte critici asociaţi într-un grup cunoscut în epocă: „Șapte critici erudiți/ Din Arghezi vă hrăniți:/ Să-l mâncați admitem încă/ Dar priviți-l ce mănâncă”. Ion Ionescu-Quintus (1875-1933) este mai puțin celebru decât ceilalţi doi corifei, el practicând epigrama satirică, deşi satira i se pare „genul cel mai periculos”. Mărturisea spiritualul jurist: „oamenii de spirit au avut totdeauna specialitatea de a-şi crea vrăjmaşi” şi „Omul iartă tot, mai lesne decât faptul că a fost ridiculizat”. Autoarea studiului îl consideră un romantic dublat „de lucidul care analizează fapte, manifestări, nuanţe”, iar epigramele răspund „nevoii de bun simţ”. Subiectele predilecte sunt enumerate cu exemplificările fireşti. Cincinat Pavelescu (1872-1934) este considerat cel ce a dus epigrama „la culme”, iar împreună cu Al. D. Teodoreanu (1894-1964) a stabilit „condiţia epigramei româneşti”. Epigramele lui Cincinat Pavelescu ar reconstitui „tabloul societăţii cu moravurile, năravurile, convingerile, aspectele politice, tipuri şi chipuri ce cad sub incidenţa ironiei sau a satirei”. Opiniile criticilor exprimate de-a lungul anilor sînt binevenite în sprijinul aprecierilor sale. Păstorel îi apare ca un boier al glumei, al poantei spumoase, al vorbei de duh. Deși este un „scriitor complex”, renumele câştigat ca epigramist l-a făcut cunoscut în largi cercuri intelectuale şi nu numai. Ironiile la care a fost supus N. Iorga, de pildă, au stârnit admiraţia colectivă, după cum improvizaţiile rostite după 1947 l-au asimilat folclorului, dar i-a prilejuit şi nenorocirile cunoscute. Analiza mi se pare cât se poate de inspirat făcută, fiindcă la urma urmei epigrama, acolo unde au situat-o un Cincinat ori un Păstorel, ţine de inefabil, iar farmecul lor cu greu poate fi explicat. Pe bună dreptate, G. Călinescu îl socotea pe Păstorel un „geniul oral”. Ştacheta atât de sus ridicată a impus generaţiilor de epigramişti. Numericeşte sunt mulţi, iar rezultatele adesea sclipitoare, confirmând pronosticul lui Șerban Cioculescu, în viitorul frumos al epigramei. Chiar dacă a trebuit să plătească tribut propagandei comuniste, ea şi-a revenit mereu, fiind o dovadă convingătoare a inteligenţei şi rafinamentului autorilor români. ...Este de netăgăduit că supremul maestru al tuturor epigramiștilor a fost Marţial. Dacă s-a putut spune despre Voltaire că a fost magazinul de idei al veacului său, Marţial poate fi considerat ca fiind cel mai imens rezervoriu de spirit al tuturor secolelor. N-a existat scriitor, celebru sau obscur, să nu împrumute de la el o idee sau o formă. Moliere, Goethe, Voltaire, Schiller, Lessing, Shakespeare şi toţi scriitorii din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea au cules flori din Marţial ca din grădina lor. E cert că romanii liberi n-au avut nici un epigramist de


seamă. Perfecţiunea acestui gen pare că aparţine acelei civilizaţii foarte înaintate şi vecine cu decadenţa şi sclavia. În astfel de epoci, fiecare voieşte să aibă spirit şi succes uşor. Nimeni nu se oprește la o lucrare obositoare. Singura calitate a scriitorului este să distreze şi să nu fie ridicol. Trebuie să ne amintim că, şi în Franţa, epigrama a culminat înainte de marea revoluţie, când patru versuri spirituale erau suficiente pentru a te înălţa la Academia Franceză. (E cazul Marchizului de St. Aulaire, strămoşul fostului ministru al Franței la București şi mare filoromân.) Iată deci că, prin aceste citate pentru care se cuvine să mulţumim autorului, ne introducem, ba chiar se dezvoltă ideea de ambivalenţă masculin-feminin în epigramă. Deşi prin veacuri se pare că prezenţa femeii este puţin mai discretă, în mod sigur datorită faptului că, în general ea are un stil aparte de ironie, mai fină, mai delicată, mai gingaşă. Totuşi, în prezent, avem reprezentante de frunte ale epigramei, ba chiar, în unele cenacluri au luat conducerea aşa cum este cazul la Ploieşti unde preşedinta cenaclului local este talentata epigramistă Florina Dinescu, autoare a mai multe volume foarte apreciate de critică. Şi în epigramă sunt critici destui! Iaşul are o foarte bună şcoală de epigramă, semn că Păstorel nu a lăsat locul gol, iar nume precum Elena Basu, Georgeta Vatafu sau Georgeta-Paula Dimitriu sunt numai câteva dintre cele care fac cinste oricărei antologii de epigramă. Şi cred că ar fi nedrept dacă nu am încheia cu câteva epigrame de şi despre femei. Autoproverb: Ochiul dracului nu-i banul,/Azi poporul asta crede./ Bani se fură cu toptanul/Şi nici dracul nu-i mai vede! Florina Dinescu. Diferenţă: Cortina are rol exact/Ca fusta şi-alte mici veşminte,/Dar prima cade după act,/A doua pică înainte. Măsură în justiţie:Cum Themis cea de mulţi curtată/Cu-a ei balanţă ne apare,/Din timpuri vechi, la ochi legată,/S-o coasem şi la buzunare. Vorbe din popor: Prin târguri şi prin crame,/Mai toată lumea spune:/La broaşte şi la dame,/Doar pulpele sunt bune. Unei prietene:De nu mi-ai fi atât de dragă,/Ţi-aş spune că-ţi lipseşte-o doagă/Dar cum eu te iubesc nespus,/Susţin că ai o doagă-n plus! Elis Râpeanu.

„Este,întoată poezialui Eminescu, o considerarealucrurilorfoartedesusșifoartededeparte,dintr‐unpunctdevederecarerușineazăoriceîngustimeaminții,oriceegoismlimitat.”

TudorVianu

Reverii balneare ‐ Letiția OPRIȘAN

Năstasă Forțu

Meridianul Cultural Românesc, An I, Nr. 1, ianuarie ‐ februarie ‐martie 2015 19

STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ George STOIAN - Slobozia (Ialomița)

Publicăm mai jos un document de o importanță deosebită pentru literatura, pentru cultura română. Este un text emoționant, frumos și parcă încărcat de toate culorile toamnei.

Îi mulțumim colaboratorului nostru, domnul George Stoian, pentru faptul că ni l-a încredințat și ne bucurăm că el apare în chip sărbătoresc chiar în primul număr al revistei noastre.

UNBĂTRÂNATÂTDESIMPLU… GHEORGHE EMINESCU. S-a născut la Mizil, la 1 iunie 1895, ca fiu al

căpitanului Matei Eminescu, fratele nepieritorului poet. A fost deci nepotul lui Mihai Eminescu. Ultimul descendent al familiei. A urmat o carieră militară, a participat voluntar la primul război mondial. După război a devenit profesor de istorie militară, având gradul de colonel. Este autorul monografiei Napoleon Bonaparte. După venirea comuniștilor la putere, a fost dat afară din armată, iar în anul 1947 a fost arestat și condamnat politic la 7 ani de închisoare fiindcă era membru al Partidului Național Țărănesc. A fost eliberat în 1954.

…Slobozia din fierbintele Bărăgan, 12 ianuarie 1984. Sala de festivități a Clubului tineretului. Lume multă, emoție, atmosferă de sărbătoare. Marele absent: Nicolae Ceaușescu. Lipsea, nu mai avea loc fiindcă tot locul era ocupat de măria-Sa MIHAI EMINESCU.

Era acolo, atunci, EMINESCIANA. Erau acolo evocarea și omagierea domnului Eminescu, cu ocazia zilei sale de naștere. Și mai era respirarea unui public numeros și a unor intelectuali eliberați de sufocarea infuziei de politică barbară în cultura națională.

Am fost și eu acolo. Și am trăit clipe în preajma ultimului Eminescu. Am dat mâna cu bătrânul Gheorghe Eminescu. Și l-am văzut, l-am ascultat vorbind de la tribună, rostind liber un discurs curgător și emoționant, care ne-a făcut pe toți să nu mai știm ce-i prezentul și să ne abandonăm tuturor timpurilor.

… Când a fost la Slobozia, Gheorghe Eminescu avea 89 de ani. După patru ani, la 6 iunie 1988, a plecat să se întâlnească printre stele cu Luceafărul.

Am avut atunci inspirația să fac să se rotească platanele unui magnetofon. Și să culeg apoi din memoria benzii mărturia de mai jos. Adică acest excepțional document pentru cultura română…

„Onorată asistenţă, Într-unul din aforismele sale, Lucian Blaga

spunea: „De sub orice ruină izvorăşte un fluviu de melancolie. Şi bătrâneţea este o ruină, dar de sub care izvorăşte un fluviu de amintiri”.

Din acest fluviu de amintiri am ales pentru dvs. câteva pe care le-am intitulat „Amintiri de familie”. Mă întreb însă dacă tineretul nostru, aflat la vârsta la care iluziile n-au început să se scuture, va putea înţelege emoţia care ne încearcă pe noi, cei ajunşi la vârsta amintirilor, când evocăm o lume în care am trăit, o lume pe care astăzi o căutăm în amintire şi o găsim risipită pe aleile cimitirelor. Fără să vrem, în acest moment măsurăm drumul care a rămas în urma noastră şi, când vedem cât este de lung, emoţia vine încărcată de o uşoară melancolie. Să trecem peste ea, împreună, să facem o mică drumeţie în lumea de unde, cum spunea poetul Octavian Goga, „Glasul anilor se aude tot mai încet şi tot mai departe”.

În ziua de 17 iunie 1889, un car funebru, urmat de Mihalache, Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, Teodor Rosetti şi Titu Maiorescu, ducea spre o veşnică odihnă rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai Eminescu. Purificat prin suferinţă, poetul intra în eternitate. La numai şase luni de la această tristă ceremonie, în gara micului orăşel Mizil,

oraş care făcea parte din judeţul Buzău, cobora din tren un tânăr căpitan, purtând uniforma regimentelor de linie şi pe piept baretele a şase decoraţii, semne ale bravurii dovedite pe câmpurile de luptă de la Smârdan şi Plevna. Era căpitanul Matei Eminescu, cel mai mic frate al poetului, care, după divorţul de prima lui soţie, fusese mutat în Regimentul 32 de dorobanţi care făcea garnizoană în Mizil. Mizilul anului 1890 era un orăşel cu vreo 7000 de locuitori, foarte mulţi negustori, viticultori, moşieri şi avea o mahala de renumiţi ţigani lăutari. Burghezia oraşului îşi măcina existenţa în fumul cafenelei, făcând petreceri cu lăutari în podgoriile din Dealul Mare, ori jucând cărţi în familie sau la club. Acest stil de viaţă nu se potrivea cu preocupările lui Matei Eminescu. Ca atare, plictiseala a intrat în drepturile ei. Pentru a-i pune capăt, s-a oprit la soluţia unei noi căsătorii, în definitiv din două rele omul alege pe cel mai mic, şi-o plictiseală în doi e preferabilă uneia de unul singur. Dintre domnişoarele candidate la măritiş, care îndeplineau şi condiţiile de dotă şi moralitate cerute de regulamentele militare, Matei a ales-o pe domnişoara Ana Condeescu. Din această căsătorie au rezultat patru copii: Lelia, Ecaterina, Anibal şi cel care vă vorbeşte, care nu a dat până acum banul moşneagului Charon. Şi pe care popa Mandache de la Biserica Catedrală l-a botezat Gheorghe, în


amintirea bunicului meu, căminarul Gheorghe Eminovici. M-am născut după cum vedeţi, cu privilegiul de a fi nepotul lui Mihai Eminescu. N-am pentru asta nici un merit, dar n-aveam nici o vină pentru toate necazurile pe care le-am avut de pe urma numelui în timpul şcolarităţii; am avut „neşansa” ca în primii ani de liceu să am profesori doi renumiţi cercetători eminescieni. Pe Bogdan Duică la limba română şi pe Ion Scurtu la limba germană. Cum nu străluceam nici la unul nici la altul, Bogdan Duică nu scăpa nici o ocazie să-mi spună „Păcat de numele pe care îl porţi” şi Ion Scurtu că fac de ruşine numele lui Eminescu, dar în afară de aceste neplăceri şcolăreşti, timp de 50 de ani numele nu mi-a pus nici o problemă pentru că nimeni nu era curios să ştie dacă şi ce rudă sunt cu poetul, iar eu, deşi apărut în lume când „tot românul se năştea poet”, am rămas un original, în sensul că nu am scris, dar nici nu am încercat să scriu vreo poezie. Vă spuneam că mama mea era născută Condeescu, ea era sora faimosului primar al Mizilului, Leonida Condeescu, intim prieten al lui Caragiale şi pe care marele dramaturg l-a imortalizat în schiţa „O zi solemnă”. Până la decesul prietenei mele din copilărie, scriitoarea Agatha Grigorescu Bacovia, mai eram doi care ştiam cât de strânsă era prietenia dintre Iancu şi Leonida, aşa cum îşi spuneau.

Pe Leonida Condeescu şi Caragiale îi lega în primul rând o prietenie politică, amândoi erau conservatori, Caragiale prin apartenenţa lui la „Junimea”, Leonida Condeescu prin tradiţie de familie. Dar în timp ce Caragiale, cu spiritul lui de frondă, refractar disciplinei de partid, a avut cunoscutele oscilaţii, Leonida a trăit şi a murit conservator, constantă

pe care Caragiale ţine să o sublinieze în schiţa amintită când spune: „Tot ce-i glumă la o parte, trebuie să mărturisească fiecine că puţini dintre bărbaţii noştri politici mari şi mici au fost aşa de consecvenţi ca Leonida, partidul tău nu are un membru mai nestrămutat şi mai devotat”. Îi mai legau pe cei doi interese comerciale, oricât s-ar părea de curios, în vremea când Caragiale ţinea în arendă restaurantul din gara Buzău; pentru nevoile restaurantului procura vinul de la via lui Leonida Condeescu, situată în comuna Vadu Săpat. În fine, pe ambii îi lega o strânsă prietenie de foarte tânărul pe atunci George Ranetti, viitorul codirector al revistei „Furnica”, revistă care cultiva un umor de cea mai bună calitate şi era bogat ilustrată de penelul lui Şirato şi Murnu, şi care îşi semna în revista „Furnica” articolele cu străveziul „JorjdelaMizil”, scris într-un cuvânt. Ranetti mai era şi autorul cunoscutei comedii „Romeo şi Julieta la Mizil”. A-ncetat apariţia revistei în momentul când trupele germane se apropiau de Bucureşti şi armata noastră angajase bătălia de pe Argeş; refugiat la Iaşi, Ranetti a continuat să scoată „Greierul”, revistă unde, printr-un umor adecvat situaţiei, a contribuit

la întreţinerea moralului armatei noastre de pe front. Cei trei prieteni, cărora li se alătura din când în când şi Grigore Tocilescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, petreceau adesea la via lui Leonida Condeescu şi acolo, într-o atmosferă de voie bună întreţinută de cei doi maeştri ai umorului, treceau în revistă toate cancanurile politice de care mica Românie nu ducea lipsă. Nu este exclus ca acolo, stimulat de vinurile lui Leonida, în mintea marelui dramaturg să se fi conturat unele din personajele sale din „Momente şi schiţe”. Ceea ce eu pot spune cu certitudine este că schiţa „O zi solemnă” a apărut pentru prima oară în ziarul „Universul”, la o săptămână după ce la Vadul Săpat avusese loc o petrecere reuşită. Era o vreme săracă în evenimente, câte-o crimă banală ţinea afişul ziarelor luni întregi, aşa că pentru mizileni apariţia acestei schiţe a avut proporţii de eveniment. Numai tanti Filofteia, soţia lui Leonida, umbla furioasă prin casă cu ziarul spunând: „Leonido, îşi bate joc grecul de tine”. Leonida surâdea satisfăcut; ironia lui Caragiale era caldă, prietenească, împletită cu meritate elogii, poate că din această cauză nu este nici cea mai reuşită. Leonida ştia că această schiţă, mai mult decât zadarnicul zbucium politic, îl va salva de la uitarea definitivă. După câteva luni, un eveniment local a avut darul s-o împace pe tanti Filofteia cu grecul. La Mizil aveau loc alegeri comunale şi Leonida Condeescu, deşi în opoziţie, şi-a învins opozantul cu o majoritate de voturi covârşitoare, ceea ce în climatul politic de atunci constituia a opta minune. Această victorie a fost sărbătorită printr-un banchet care a avut loc în grădina casei Condeescu şi a fost prezidat de Caragiale. În acea zi, unchiul Leonida m-a prezentat pe mine, pe sora şi fratele meu lui Caragiale prin cuvintele simple: „Iancule, nepoţii lui Eminescu!” Emoţia pe care o încerc la distanţă, în timp, de la această întâmplare contrastează cu indiferenţa de atunci a copilului care se pregătea să intre în clasa întâi primară şi pentru care domnul Caragiale nu era decât arendaşul restaurantului din gara Buzău. Pentru respectul adevărului, trebuie să spun că la întâlnirile care aveau loc la Vadul Săpat, Matei Eminescu nu participa niciodată, raporturile dintre el şi Caragiale erau foarte încordate şi nici cele dintre el şi cumnatul lui nu erau prea cordiale. Matei Eminescu era o fire impulsivă până la violenţă, el era incapabil să-şi ascundă adevăratele sentimente sub masca atitudinilor convenţionale, pentru el Caragiale nu era decât „grecoteiul” căruia nu-i putea ierta rolul pe care acesta îl jucase în raporturile dintre poet şi Veronica Micle. Astăzi, după ce academicianul Şerban Cioculescu, într-un foarte lung şi documentat articol publicat pe vremuri în „Revista Fundaţiilor”, a clarificat definitiv cauzele care au dus la ruptura dintre Caragiale şi poet, nu mai e un secret pentru nimeni că marele dramaturg a jucat rolul lui Cătălin din „Luceafărul” şi a făcut-o cu o indiscreţie pe care poetul nu i-a iertat-o niciodată. Dar anii au trecut îngropând sub ei toate pasiunile, noile generaţii nu se mai opresc astăzi la ceea ce a fost pieritor şi omenesc în zbuciumata lor viaţă, ci numai la ceea ce-i menit să dureze, la opera lor. Astăzi, când dramaturgul şi poetul îşi dorm somnul de veci în cimitirul Belu, când teiul de la căpătâiul lui Eminescu îşi


cerne frunzele şi peste mormântul alăturat al lui Caragiale, din amintirea noastră dispar toate umbrele şi pe acel imens ecran al trecutului nu ne mai apare decât imaginea luminată de glorie a celor doi titani ai scrisului românesc. Pentru că suntem la această oră de evocări, să ne oprim un moment cu gândul şi la mormântul solitar de la Mînăstirea Văratec, unde odihneşte Veronica Micle, femeie de mare sensibilitate artistică şi care prin farmecul ei a ştiut să inspire o poezie menită să înfrunte timpul. Dacă este adevărat ceea ce Brătescu - Voineşti susţinea într-o conferinţă ţinută pe vremuri în faţa studenţilor de la Facultatea de Litere, după care personajele din Luceafărul ar fi Maiorescu - Dumnezeu, Eminescu - Luceafărul, Caragiale - Cătălin şi Veronica - Cătălina, atunci această nestatornicie a dat liricii universale o capodoperă şi liricii lui Eminescu creaţia lui de boltă.

Aş vrea să închei prin câteva cuvinte: criticul de pe vremuri, Ilarie Chendi, spunea că poezia lui Eminescu e o poezie a tineretului şi eu cred că incisivul critic greşea. Poezia lui Eminescu este o poezie a tuturor vârstelor: tinerii, cu poezia lui lirică, străbătută de un mare romantism, îşi trăiesc iubirile lor prezente; cei în vârstă amintirea iubirilor trecute; poezia filozofică a lui Eminescu

rămâne un îndreptar pentru toate vârstele, pentru toţi aceia care în această lume cuprinsă de febra căutărilor caută răspunsuri la întrebările rămase până astăzi fără răspuns. Poezia patriotică a lui Eminescu, care culminează cu descrierea bătăliei de la Rovine, ne face să trăim împreună, tineri şi bătrâni, mândria de a aparţine unui mare viitor. În poezia socială a lui Eminescu, tineri şi bătrâni găsesc îndemnurile pentru marile noastre idealuri, cele mai mari şi cele mai frumoase din câte au confruntat vreodată umanitatea: idealul de pace, de cultură şi de progres.

Aparţin acelei generaţii pe care noi cu un legitim orgoliu am numit-o generaţia de la 1916; noi lăsăm generaţiilor chemate să făurească lumea nouă, acel spirit de sacrificiu care pe noi ne-a însufleţit în războiul pentru realizarea unui stat unitar şi pentru care stau mărturie mormanele de oseminte din criptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Fiindcă dacă în existenţa unui popor continuitatea politică poate fi înlocuită ori de câte ori au loc revoluţii urmate de mari mişcări sociale, continuitatea istorică nu se întrerupe decât o dată cu dispariţia acelui popor. Acest adevăr ne obligă să nu dăm uitării nimic. Istoria este întreagă în fiecare dintre noi”.

„Fărăumortrăiescnumaiproştii !”(MichailPrisvin)

„Toţi oamenii la adolescenţă ştiu care este legenda lor personală. În acest moment al vieţii, totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească ce le-ar plăcea să facă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă

încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor, sau cu nefericirea, cu invidia,

cu gelozia. Împlinirea legendei personale este singura îndatorire a oamenilor.”

Paulo Coelho


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Ioan DĂNILĂ - Bacău

Şitotuşi,ocomoară‐limbanoastră

Suntem campioni la teorie în mai toate sectoarele, deci şi în cel al românei corecte. Ne batem cu pumnul în piept că nu există dragoste mai mare decât cea pentru graiul străbun, dar împrumutăm cu nemiluita anglicisme, pe care apoi le băgăm pe gât celor cu buletin de România. (O spun cu mare durere: trăiesc de ceva ani handicapul de a nu pricepe pachete întregi de informaţie care îmbracă un termen

la modă, şi asta nu într-un discurs ocazional, ci la posturile publice de radio şi televiziune.) Rostim refrene duioase din textele unor scriitori bine intenţionaţi (săracii!...), dar când e să scriem o cerere, comitem o mie de greşeli nu neapărat ortografice sau de punctuaţie, ci de logică elementară. (În fiecare început de an universitar, le pretind studenţilor din anul I să redacteze un astfel de text, cu date comune, şi invariabil, de aproape două decenii, mă aleg cu tot atâtea eşantioane de cerere după câţi semnatari sunt.) Raportăm rezultate excepţionale la nu ştiu ce examene şi concursuri, dar ne facem că nu observăm absenţa celui de-al doilea i ori aplicarea nemotivată a aceleiaşi incomode litere când elevii sunt puşi să scrie. Se vorbeşte prea mult despre criza lecturii (tinerii de azi nu citesc nicio carte!), însă refuzăm să acceptăm criza scrisului.

Când aştern pe hârtie (abia apoi, la calculator) cele de aici am lângă mine cel puţin trei aliaţi. Unul este hebdomadarul „Tribuna învăţământului”, ultimul număr (9-15 febr. 2015), unde la pagina lui Adrian Costache, „Punctul pe i”, citesc ecourile la „păţania universitarului orădean Mihai Maci: studenţii Domniei Sale, din anul I, au clacat la recentul examen. Aceştia nu au fost capabili „să citească o carte recomandată şi s-o prezinte convingător şi argumentat” („din 50 de studenţi, doar doi!...”, adică un randament de 4%...). (Pentru detalii, accesaţi site-ul contributors.ro .)

De fapt unde s-a greşit? O spune profesorul din Oradea, o spune Adrian Costache (fost inspector de limba şi literatura română în Minister) şi, cu voia dv., o spun şi eu: în ciclurile de învăţământ din preuniversitar, încă se memorează comentarii extrase de pe referate.ro, încă se vorbeşte enorm şi se scrie invers proporţional cu aceasta, încă se dau note mari fără acoperire în realitate. Şi aici îmi aduc al doilea aliat: frica de Dumnezeu. În săptămâna

încheiată spre mijlocul lui februarie, am avut în calendarul ortodox Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când medităm la „iubirea milostivă pe care trebuie să o arate oamenilor aflaţi în nevoi” orice credincios (pr. dr. Marius Popescu). Am aflat şi sensul adjectivului din numele zilei de odihnă: nu e vorba nici pe departe de reproşul pentru lipsa faptelor de răsunet din conduita noastră. Pur şi simplu trebuie să dăm seamă de ce atunci când aproapelui nostru îi era sete, noi l-am dus cu vorba sau pur şi simplu l-am ignorat.

Unde vreau să ajung cu parantezele mele? Eu, profesorul de română, care am răspunderea

pregătirii unui tânăr, de ce să nu-l ajut să capete deprinderile elementare de comunicare, scrisă îndeosebi? De ce să nu pun degetul pe rană (a se citi „eroarea ortografică”) şi să-i cer a corecta o greşeală, după ce în prealabil i-am explicat tainele? Zilele acestea, la un examen curent, o studentă din anul al treilea (!) a primit nota 2 pentru că lucrarea ei avea cumplite abateri de la normele limbii române (cuvinte neterminate, virgule şi cratime nemotivate ori lipsă, absenţa unui i din interiorul cuvintelor, inversări de litere etc.). I le-am prezentat şi mi-a declarat (a se citi „reproşat”) că sunt unul dintre foarte puţinii profesori care s-au legat de „mărunţişurile” astea. La bacalaureat primise nota 8,70 la lucrarea scrisă de la română, iar în timpul liceului avea note frumoase... Un astfel de om este cel setos de a cunoaşte, de a fi învăţat, în vreme ce noi îi umplem paharul cu minciuni, în loc de apă vie.

Al treilea aliat este George Sion. La acelaşi examen (13 februarie), le-am cerut viitorilor filologi să citească prima strofă din arhicunoscuta poezie „Limba românească”. Pentru a-i stimula, le-am dat celor 50 de studenţi (coincidenţă cu efectivul de la Oradea) câte o xerocopie din abecedarul lor, din anul 2000, în care este reprodusă secvenţa respectivă la sfârşitul perioadei alfabetare. Bănuiţi: le-am cerut să citească (e drept, la prima vedere...) strofa. I-am ascultat atent, fără a aprecia în vreun fel calitatea prestaţiilor, după care le-am comunicat de ce notă au citit. Cel mai bine (cam de nota 8) s-au prezentat două studente din Republica Moldova şi, glumind, am pus aceasta pe seama originii autorului: Gheorghe/George Sion (1822-1892) s-a născut la Mamorniţa, în ţinutul Cernăuţiului (rudă literară cu basarabeanul Alexei Mateevici, care ne-a lăsat nemuritoarea definiţie: „Limba noastră-i o comoară”). Din triada învăţării limbii materne, a citi - a scrie - a vorbi, în şcoala românească se bucură de atenţie doar ultima operaţie. Păcat!


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Cornel GALBEN - Bacău

OctavianVoicu,inmemoriam

Au trecut, iată, zece ani de când, în dimineaţa zilei de Sfântul Ioan Botezătorul, pe 7 ianuarie 2005, s-a stins autorul lui Copil Împărat, revenit în satul natal pentru a fi condus apoi, „pe zare”, de către toţi cei ce l-au iubit şi care au bătut calea până la Viforeni să vadă ultima întemeiere a privighetorii. Născut la 28 octombrie 1940, Constantin, fiul cojocarului Vasile Puşcuţă şi

al agricultoarei Tasia (n. Ignătescu), a copilărit în localitatea de baştină, unde urmează, între 1948 şi 1952, cursurile Şcolii Primare, continuate la Secuieni, unde îi are printre profesori pe Eugenia şi G. Teodoru, Ştefan Dumitru şi Beatrice Carst. Este admis apoi la Şcoala Medie nr. 1 din Bacău, dar nu reuşeşte, din varii motive, să se acomodeze cu rigorile instituţiei, aşa că ratează anul şi, din 1956, urmează clasele VIII-XI la fără frecvenţă, beneficiind de sprijinul moral al unor prestigioşi profesori, între care s-au numărat Adrian Olinic, Dumitru Alistar, Ioan Grigoriu şi P. Popescu. Pentru a se putea întreţine, lucrează ca sezonier pe diverse şantiere şi în agricultură. Absolvă în 1960 şi, pentru un an, funcţionează ca profesor suplinitor de limba şi literatura română la Şcoala Viforeni. În 1961 e admis la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza”, unde până în 1966 urmează cursurile secţiei istorie-română, avându-i printre mentori pe profesorii Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Dumitru Berlescu, Gheorghe Platon, Nicolae Gostar, Cornelia Andriescu şi Ion Constantinescu. Îndrăgostit de literatură, în timpul studenţiei frecventează cenaclurile ieşene, între 1964 şi 1965 conducând, în calitate de preşedinte, cenaclul „Nicolae Labiş" al Universităţii. Deşi a avut preocupări literare încă de pe băncile liceului, debutează abia la 1 august 1964, când Niculae Stoian îl prezintă şi-i publică patru poeme în revista Luceafărul. Doi ani mai târziu redebutează, prezentat de Mihai Drăgan, în Cronica şi, apoi, în Ateneu, de data aceasta cu pseudonimul Octavian Voicu, pe care nu îl va mai părăsi. Repartizat ca profesor la Şcoala Bijghir, comuna Buhoci, lucrează aici până în 1968, când se transferă ca metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare din Bacău. Începe să colaboreze la Steagul roşu, publică versuri în Amfiteatru, Contemporanul, Iaşul literar, dar nu zăboveşte prea mult la Casa Creaţiei, transferându-se ca bibliograf la Biblioteca Institutului Pedagogic Bacău. La iniţiativa regretatului scriitor şi director Vasile Sporici, din 1969 şi până în 1985 îşi leagă destinul de colectivul Teatrului Bacovia, lucrând ca referent şi apoi ca secretar literar şi contribuind la impunerea în repertoriu a dramaturgiei naţionale, din care nu au lipsit piesele băcăuanilor I. Luca, M. Covătaru, I. Ghelu-Destelnica, R. Cosaşu, M. Sabin, G. Genoiu, O. Genaru, V. Savin, M.D. Atanasiu şi V. Alecsandri. După ce, în 1970, urmează la I.A.T.C. cursuri de perfecţionare în teatrologie, debutează editorial cu volumul de poeme Ce întemeiază privighetoarea (Editura Junimea, 1973), urmat, tot aici, de alte trei volume de poezie: Viaţa pe rod (1975), Cât eşti

lumină (1979) şi Cartea locului (1986). În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, fiind o voce distinctă a liricii din zona Moldovei. E inclus, de altfel, în antologiile E scris pe tricolor Unire (Editura Minerva, Bucureşti, 1979) şi Nu ucideţi pasărea albă (Editura Eminescu, Bucureşti, 1985), între anii 1986 şi 1998 publicând frecvent în revistele Ateneu, Caietele teatrului, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Cultura, Fântâna Blanduziei, Floare-albastră, Jurnalul literar, Magazin T, Semn, Sinteze, Veteranul de război, Vitraliu, în diverse publicaţii şcolare şi judeţene, fără a mai încredinţa însă tiparului vreo carte. Traduce, în schimb, grupaje de versuri din J. Seifett, W. Shakespeare, R. Busmann, A. Klug, P. Cabanne şi P. Restany. Din 1985 devine secretar literar şi, concomitent, director al Teatrului de Animaţie, militând pentru pătrunderea cu spectacole în toate cătunele băcăuane, valorificarea pieselor tezaur ale instituţiei, promovarea în repertoriu a unor autori băcăuani şi din Republica Moldova, reluarea Festivalul Naţional „Ion Creangă” al Teatrelor de Păpuşi, Marionete şi Animaţie. Între 1992 şi 1996 activează în calitate de consilier al Inspectoratului pentru Cultură, asistând importante acţiuni culturale legate de memoria locului, iniţiind şi reuşind să dea numele mai multor personalităţi băcăuane unor cămine culturale, biblioteci şcolare şi săteşti, precum şi unor străzi. În 1996 revine, în calitate de consilier literar, la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Vasile Alecsandri”, iar în 1998 publică, după o tăcere de peste un deceniu, noul volum de versuri eu sunt, tu eşti, EL Este (Editura Corgal Press). În următorii ani e inclus în antologiile Chipul mamei (Editura Amurg sentimental, 1999) şi Poezia pădurii (Editura Orion, 2000), publică antologia Pagini alese (Editura Plumb, 2000) şi volumele de poeme Cartea lui Copil Impărat (Editura Corgal Press, 2002), distins cu Premiul pentru literatură pentru copii al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor (2003), şi Cartea privirii (idem, 2003), dar alte sute de poezii îşi aşteaptă rândul la tipar, precum multe pagini de jurnal, unele inserate în rubrica Tratat de existenţă, gazduită de săptămânalul Viaţa băcăuană şi distinsă, în 2002, cu Premiul Cenaclului literar-artistic „Avangarda XXII”. Pentru o scurtă perioadă s-a numărat printre redactorii revistei Ateneu (1998-1999), iar în ultimele luni ale existenţei sale a figurat ca redactor-şef al hebdomadarului Viaţa băcăuană. Deşi s-a pensionat în 2000, a continuat să lucreze până în toamna anului 2003 ca secretar literar la Teatrul Bacovia şi să fie o prezenţă activă la toate manifestările culturale de anvergură. A suferit cu demnitate, cu iubire primind tot ceea ce i-a hărăzit Dumnezeu. În tăcerea sa nevoită a ultimelor două săptămâni, o oază de lumină a fost apariţia celui de-al doilea volum din Cartea lui Copil Împărat, aceeaşi Editură Corgal Press publicându-i, postum, romanul inedit Lumea are glas (2008). Fie-i memoria veşnică!


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Ioan BABAN - Vaslui

IONIANCULEFTERsauPoezieşidestin

S-au împlinit 25 ani (ce repede-au trecut) de la moartea lui Ion Iancu Lefter, unul din cei mai reprezentativi poeţi pe care i-a dat spaţiul vasluian. S-a născut în satul Gura Albeşti, comuna Albeşti, judeţul Vaslui, într-o familie de ţărani răzeşi şi nu e departe gândul că mai toţi intelectualii născuţi în lumea satului au copilărit cam în felul în care a

trăit Nicolae Moromete, cunoscutul personaj al lui Marin Preda, un adevărat simbol al copilăriei copiilor de ţărani de până mai ieri şi mai ales de după război. În situaţia acestor copii, învăţătura reprezenta singura cale de a ieşi din „raiul” ţărănesc, pentru că dintotdeauna, acest spaţiu a fost lăsat de toate regimurile politice, de izbelişte, până va pieri probabil sămânţa unei asemenea ocupaţii, dacă nu cumva mulţi se vor întoarce pentru a supravieţui.

Copilăria viitorului poet este serios marcată de cel de-al doilea Război Mondial, precum şi de urmările nefaste ale acestuia, ca a întregii generaţii de tineri, umblând desculţi pe uliţele satelor, leşinaţi de cele mai multe ori de foame, aşa cum a fost prin anii 1946-1947, când s-a supărat însuşi Dumnezeu pe oamenii acestor locuri. Şi apoi, cu siguranţă părinţii nu şi-ar fi permis un trai mai bun, dacă toate produsele muncii lor mergeau la cotele impuse de regimul stalinist, că de asemenea regimuri nu ne-am putut lipsi niciodată, iar atunci când au lipsit, le-am căutat cu lumânarea.

Primii ani de şcoală, viitorul poet îi face în satul natal, iar Şcoala generală de 7 ani, la Albeşti. Dorind să urmeze o carieră militară, că era aceasta o perspectivă surâzătoare, a dat examen la o şcoală de ofiţeri, la Predeal, dar a fost respins la vizita medicală pentru că s-a constatat o lipsă de câţiva centimetri la înălţime. În aceste condiţii, revine pe locurile natale şi urmează cursurile liceale după ce a dat concurs de admitere la Liceul „M. Kogălniceanu” din Vaslui. În 1958 era absolvent al acestui liceu, cu examen de maturitate, că aşa se numea la vremea aceea bacalaureatul.

A intrat în sistemul de învăţământ ca profesor suplinitor şi a urmat la fără frecvenţă cursurile Institutului Pedagogic de doi ani din Bârlad, devenind învăţător calificat, deşi nu a profesat niciodată în această calitate. Ca profesor suplinitor a funcţionat la şcoli de pe meleaguri moldave şi dobrogene: Gura Albeşti, Butucărie, Ştioborăni, Laza (din judeţul Vaslui), Oasele, Periprava, (în Deltă), Cârlibaba, (Suceava) şi din nou în judeţul Vaslui la: Albeşti, Gura Bustei, Tanacu, Deleni. Între timp a urmat cursurile fără frecvenţă ale Fac. de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Bucureşti şi în calitate de profesor calificat de Limba şi literatura română a funcţionat la Şcoala Generală Nr. 3 din Vaslui.

Fire neliniştită, mereu în căutare de inedit, pe parcursul vieţii, Ion Iancu Lefter a făcut de toate: a fost, printre altele, şeful staţiei de radioamplificare Vaslui, pe vremea când acest mijloc de comunicare era instalat pe străzi, că în casele oamenilor, la vremea aceea găseai foarte rar un aparat de radio; a lucrat apoi ca inspector la Comitetul de Cultură şi Artă, a profesat ziaristica la ziarul „Satul socialist”, din Bacău şi la „Vremea nouă”, a fost bibliotecar şi chiar supraveghetor de sală la întreprinderea Cinematografică din Vaslui. În toată această perioadă a desfăşurat o activitate publicistică mai puţin cunoscută de cei în mijlocul cărora lucra. Era un membru activ al cenaclurilor literare iar atunci când s-a pus problema infiinţării unui Cenaclu Judeţean, s-a aflat printre fondatori alături de Ion Alex. Angheluş, D. V. Marin, Gruia Novac, Th. Codreanu, T. Pracsiu, Ioan Baban, Cezar Stegaru şi mulţi alţii. Azi cenaclul acela nu mai moşteneşte dimensiunea celui de atunci, iar ceea ce se numeşte azi un cenaclu, îi poartă numele.

Sfârşitul anului 1989 este plin de speranţe şi prezenţa lui la efervescenţa neaşteptată şi la frământările curente ale vremii, e o permanenţă. împreună cu Dan Ravaru, Paul Munteanu, D. V. Marin, Ion Parfene etc. pune bazele unei publicaţii cu un profund caracter cultural, liber de orice constrângere, „Gazeta de Est”. Primul număr a apărut la 16 februarie 1990. Din păcate, viaţa lui Ion Iancu Lefter a fost curmată brutal în urma unui accident de automobil, produs de un


miliţian nesăbuit, chiar pe trecerea de pietoni din centrul oraşului. Nu trecuseră nici trei luni de la evenimentele din 1989. A fost înmormântat în satul natal iar în memoria lui, nişte instituţii îi poartă numele.

Publicistic, Ion Iancu Lefter a debutat în reviste şcolare, pe când era elev, dar versurile lui au apărut şi în „Vremea nouă” ori „Flacăra laşului”. În anul 1959 începe să colaboreze la „Luceafărul”, condus pe atunci de poetul Mihai Beniuc, la „Gazeta literară”, la cârma căreia se afla Zaharia Stancu în calitate de director, dar şi redactor-şef etc. Anii debutului sunt marcaţi de o boemă tinerească, mimetică, dar temporară. Însoţit de prietenul său, cunoscutul poet Ion Murgeanu, ce doi hoinăresc împreună, precum altădată Arthur Rimmbaud şi Paul Verlaine, fără grija zilei de mâine şi, dacă ţinem seama că la mijloc a existat o vreme şi o divă, atunci ne gândim la un alt „cuplu” de cunoscuţi poeţi, de data aceasta români, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Se pare că după episodul Suceava, pe unde cei doi au peregrinat ultima oară împreună, a urmat o despărţire definitivă, urmându-şi fiecare actant destinul literar şi existenţial.

Nu putem să nu amintim că, împreună, cei doi au bătut la uşile unor personalităţi literare marcante ale vremii; simţeau nevoia certificării talentului lor literar, să-i cunoască cineva, nu era un caz unic, gesturile s-au repetat altădată cu alte nume şi era firesc să se întâmple aşa. Au ajuns şi la G. Călinescu iar acesta, dovedind înţelegere faţă de tinerii combatanţi, bătând la porţile ferecate ale Parnasului, le-a deschis şi a consemnat primul cuvânt scris despre ei într-o „Cronică a optimistului” (urmaşa „Cronicii mizantropului”, că mai bine rămânea aşa), apărută în „Contemporanul” din 16 febr. 1961. Cu siguranţă, criticul a fost plăcut impresionat de vigoarea lirică a celor doi tineri, afirmând: „Fervent, cultivând fraza psalmodică de tip witmanian, Ion Iancu Lefter e o pădure de vise, cu crengile mai încâlcite din cauza, vorba colegului său (Ion Murgeanu) furtunii de elanuri constructive care trece prin ea. Amândoi merită un bine-ai venit.” (1). Azi, după ce lirica lui Ion Iancu Lefter e deja rotundă şi aşezată în pagini de istorie literară, e foarte greu de spus dacă între scrisul lui şi al lui Walt Whitman, „poeta vates”, se mai poate stabili vreo relaţie de natură estetică.

Cu toate succesele literare remarcate, Ion Iancu Lefter a debutat editorial abia în 1969, cu volumul „Sărut”, apărut la Ed. Luceafărul. Furtunile de elanuri de care vorbea Călinescu în acea „Cronică a optimistului” sunt o evidenţă în volumul de debut. Ion Iancu Lefter nu a fost un poet răsfăţat de soartă, sau de autorităţile scriitoriceşti ale vremii. Deşi dovedise un talent realmente maturizat chiar de la primul volum din

1969, a trebuit să aştepte 13 ani până s-a învrednicit o editură să-1 tipărească pe cel de-al doilea, de fapt o plachetă, apărută la Ed. Junimea, „Starea de duminică”.

Până în 1989 vor mai apărea „Coroana de spice”, la Ed. Ion Creangă în 1985, „Săgetarea cerbului”, la Ed. Cartea românească, în 1988 şi „Gloria ierbii” la Ed, Albatros, în 1989. Autorul acestor 5 volume de poezie, având pregătite pentru tipar alte două, apărute postum, „Arătura”, la Ed. Junimea, în 2000 şi „Trenul de noapte” la Ed. Albatros, în 2000, era doar membru stagiar al U. S. din România, ştiindu-se că unii erau membri titulari cu o singură carte şi nu mai puseseră mâna pe condei de vreo trei decenii, dar, se ştie că, aceasta nu e o situaţie „anormală”, ci o stare a noastră, prelungită ereditar şi azi. Prin grija, neobişnuită în alte cazuri, a soţiei poetului, Elvira Lefter, au apărut şi volumele „Cele mai frumoase poezii”, la Ed. Cronica, în 2002, „Apoteoza lacrimei”, editat de Comitetul pentru Cultură şi Centrul Creaţiei Populare în 1997 şi „Spre Golgota”, la Ed. Artpres, Timişoara în 2005.

Una din trăsăturile lirice ale creaţiei lui Ion Iancu Lefter este acea asprime a imaginilor, a unor rupturi de armonii, ceea ce dă poeziei un aspect oarecum straniu. De altfel, despre armonia clasică nu se mai poate vorbi de la Baudelaire şi Arghezi. Dar dacă privim în mare, Lefter e un poet tradiţional, din stirpea lui I. Alexandru, chiar dacă el nu cultivă un tradiţionalism anacronic, ci mai curând unul care se duce spre o modernitate echilibrată. Poetul cultivă versul alb şi liber, alături de cel plin de armonii cantabile; răzbate uneori din versurile lui o muzică fascinantă. Nu e o noutate că un poet „aspiră către clasicitate”, o remarcă şi Eugen Simion, (2) chiar dacă, „natura parcă s-a tocit... nu mai e la modă să te-nfiori când ţi se-nfundă paşii în frunze moarte... Omul modern are simţul catastroficului”, spune Marin Sorescu (3).

Universul poeziei lui Ion Iancu Lefter are valoare chtonică, poetul se află într-un spaţiu în care există rădăcini milenare. Le evocă şi se simte puternic legat de locuri. În volumul de debut sensul liric e unul mai degrabă neomodernist, aşa cum se manifestau poeţii generaţiei 70 (N. Stănescu, M. Sorescu etc.) sub impulsul lui N. Labiş, „buzduganul unei generaţii”, cum 1-a numit E. Simion. Starea poetică e una dizarmonică, imaginile par zdrenţuite. Luminile-s „muşcate”,


naşterea este „absurdă”, floarea e ruptă de o mână scorojită, secunda e vestejită şi desfrunzită, caii sunt ştirbi şi sfârşiţi, ochii sunt mâncaţi de albeaţă, poetul e singur, cicatrizat de moarte. Treptat, ajunge parcă la un liman de linişte, (vezi „Toamnă bolnavă”, „Ceaţa”, „Salcâmul”, „Elegiacă” etc).

„Iată, se scurge în toamnă lumina prin frunzele fagilor şi răneşte adânc clorofila rumenită de frunze, aşa ca o sârmă ghimpată... Sunt singur în camera sufletului, rece ca un perete pe care-a murit un păianjen. Trebuie să fi trecut de mult de hotarele zilei, deşi afară miroase-a omăt şi a dragoste toate fetele-au murit cu gura astupată de vrăbii şi-n sânii lor s-au deschis goluri homerice...” (4)

Cu volumul „Starea de duminică”, Ion Iancu Lefter descoperă originile sub semnul unei adânci melancolii, ca altădată Ion Pillat.

„îmi amintesc de-o noapte de-nviere cu liliacul vălurind sub nori pe când pământu-mprumuta putere apă şi pâine pentru sărbători...” (5). „Lăsaţi-1 pe tata să doarmă somnul lui de pământ nearat se va trezi cu soarele-n plete sărate şi cu vii în palmele sparte de cârtiţe cenuşii...” (6)

Se prefigurează şi o percepţie eroică, la modă la vremea aceea, dar în sensul în care trecutul e totuşi identitatea noastră. Nu lipseşte poezia de inspiraţie erotică. („Coroană”), ori meditaţiile pe seama trecerii timpului („După”). Versul clasic domină, multe din versuri sunt memorabile.

În „Săgetarea cerbului” vom întâlni o percepţie asemănătoare a lumii, dar şi o adâncire a stărilor de meditaţie:

„E ruptă noaptea, de un cerb, în două şi ruguri reci de piscuri înfloresc, din teacă-şi scoate luna spadă nouă ca pe-o tiară de oţel domnesc.” (7).

„Spre Golgota” adună versuri nepublicate în volume, respinse probabil de cenzură, subţiind astfel cărţile, să nu cuprindă cumva şi idei mai îndrăzneţe. Aşa de pildă „Şi te acuz...” datată 1986, când poetul era puternic marcat de nedreptăţi patronate de putere. „Şi te acuz de crimă şi teroare

bătrân şacal cu craniu-nsângerat, căci neamul, ca pe-un bou l-ai înjunghiat spărgându-i echilibru-n calendare.” (8)

Nici omenirea nu este un spaţiu convenabil poetului, pentru că trăieşte sub semnul demonicului şi nu exprimă un neadevăr dacă avem în vedere marile tensiuni de care e frământată.

„Trec prin lumini cu capul spânzurat de funiile unui vin subţire spre câmpul unde-oi fi decapitat de un călău ce-1 cheamă Omenire. Total indiferent, printre jigodii, cu sufletul în frunze-mbălsămat, eu trec, marcat de-o zee şi de zodii şi vă rănesc c-un verb electrizat... în piaţa stearpă-a unei vechi cetăţi ce pute-a scârnă şi a grea minciună, voi aştepta, tu, moarte să te-arăţi din cornul unui răsărit de lună

să mă desparţi de trunchi ca pe-un copac de rădăcina lui, căci, tragic, vreau pe buturug-acestui sfert de veac sângele-mi bun, din osul meu să-1 beau.” (9) Am citat în întregime acest poem, datat 21 febr.

1982, nu numai pentru a arăta adevărata faţă a poetului, dar şi pentru a-i aduce un omagiu de suflet. Ion Iancu Lefter este un poet remarcabil şi nu e o noutate că tinerii membri ai cenaclului care îi poartă numele îl consideră un reper demn de urmat.

NOTE: 1. G. Călinescu, „Cronica optimistului”, în „Contemporanul” din 16 februarie 1961. 2. E. Simion, „Scriitori români de azi”, vol. IV, Ed. „C.R.”, 1989, p. 498 3. Marin Sorescu, prefaţă la „Lirice” de B. Pasternak, Editura Univers, 1989, p. 2 4. Ion Iancu Lefter, „Sărut”, Ed. Luceafărul, 1969. p. 42. 5. Idem, „Starea de duminică”, Ed. Junimea, 1982, p. 9 6. Ibidem, op. cit. p. 19 7. Ibidem, „Săgetarea cerbului”, Ed. Cartea românească, 1998, p. 42; 8. Ibidm, „Spre Golgota”, Ed. Artpres, Timişoara, 2005, p. 83; Ibidem, op. cit. p. 93.


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Mihai CABA - Iași

150deanidelanaştereasavantului,DRAGOMIRHURMUZESCU(1865‐1954)

La 13 martie 2015 se împlinesc 150 de ani de la naşterea savantului român, de largă recunoaştere internaţională, Dragomir Hurmuzescu, distinsă şi distinctă personalitate ştiinţifică datorită studiilor, cercetărilor şi descoperirilor sale epocale în domeniul fizicii, adevărate activităţi de pionierat în multiplele sale

preocupări. Născut la 13 martie 1865, la Bucureşti, (după unii biografi, în localitatea Hârşova, aparţinând comunei Laza a judeţului Vaslui), Dragomir Hurmuzescu a învăţat la şcoala gimnazială Mihai Bravu şi la liceul Sf. Sava din Bucureşti şi, apoi, în 1887, a absolvit secţia de ştiinţe naturale a Universităţii din Bucureşti, iar, în 1890, îşi încheie studiile în fizică, ca şef de promoţie, la Universitatea Sorbona de la Paris, fiind imediat invitat să lucreze cu celebrul profesor G. Lippman. Plecând de la unele observaţii ale lui Maxwell, tânărul Hurmuzescu îşi susţine strălucitor, în 1896, teza sa de doctorat, intitulată: „Asupra determinării raportului între unităţile de măsură electrostatice şi electromagnetice”, cu care a impresionat, prin rigoarea, concizia şi profunzimea ei ştiinţifică, întreaga comisie. De atunci constanta „D” s-a înscris definitiv în istoria fizicii mondiale. În această perioadă se dedică cu pasiune studiului razelor X şi radioactivităţii, realizând, împreună cu un alt român aflat la studii la Paris, Gh. Marinescu, primele radiografii din lume, descoperă proprietatea acestor raze de a descărca corpurile electrizate cu invenţia sa de răsunet, din 1894, electroscopul, care-i poartă de atunci numele. Pentru construcţia acestuia a utilizat ca material electroizolant dielectrina (un amestec de sulf şi parafină), o altă împortantă invenţie a sa. Electroscopul Hurmuzescu a fost elogiat, în 1899, în cadrul Societăţii de Fizică din Paris şi folosit în cercetările lor, de către Pierre şi Marie Curie şi în 1903 de către Becquerel în cercetări de radioactivitate (ce au

fost distinse cu premiul Nobel!) Tot în această fastă perioadă (1890-96) de la Sorbona construieşte „în premieră” un dinam cu 4 induşi în serie, aşezaţi pe acelaşi ax, care furniza o tensiune de peste 2000 V, necesară continuării cercetărilor sale. După susţinerea strălucită a tezei sale de doctorat, în pofida unor oferte onorante, în 1896, revine în ţară unde, ca profesor la Iaşi, înfiinţează prima şcoală de fizică experimentală, avându-i ca discipoli pe C.G. Bedreag, în domeniul razelor X, pe N. Patriciu, în domeniul radioactivităţii şi pe Şt. Procopiu, în cercetarea experimentală. Merite deosebite se cuvin savantului Hurmuzescu pentru studiile şi cercetările sale legate de magnetostricţiune şi supraconductibilitatea metalelor, pentru pionieratul său în cercetarea radioactivităţii petrolului şi apelor minerale din România, pentru numeroasele sale invenţii brevetate în domeniul maşinilor şi aparatelor electrice, îndeosebi galvanometre. Între anii 1897 şi 1900 acceptă catedra de fizică şi funcţia de director al Liceului Internat, unde realizează, chiar din primul an, cu forţe proprii, iluminatul electric a unei părţi a clădirii liceului. Şi astăzi Colegiul Naţional „C.Negruzzi” se mândreşte cu Dragomir Hurmuzescu, aşezat întru preţuirea sa în „panoplia de aur” a iluştrilor directori ai acestui prestigios lăcaş liceal românesc. Din 1901 devine profesor definitiv la Fac. de Ştiinţe la Universitatea din Iaşi, unde înfiinţează Catedra de Căldură, Gravitaţie şi Electricitate, îşi termină tratatul „Electricitate şi căldură” şi introduce lucrări obligatorii pentru studenţii săi în Atelierul de aparate fizice. În anul 1901, din iniţiativa sa a fost înfiinţată Societatea de Ştiinţe din Iaşi. Societatea a tipărit publicaţia Les Annales Scientifiques de l'Université de Jassy, avându-l pe Hurmuzescu ca secretar de redacţie. La 1 noiembrie 1910, după doi ani de demersuri, coroborate cu insistenţa Uzinei de Lumină a oraşului, înfiinţează, pe lângă Facultatea de Ştiinţe, Şcoala de Electricitate Industrială, prima unitate de învăţamânt superior electrotehnic din România. În 1913, după ce Şcoala de Electricitate devine Institut Electrotehnic, se transferă la Universitatea din


Bucureşti, unde, în 1919, devine decan al Facultăţii de Știinţe şi prorector al Universităţii şi în această dublă calitate înfiinţează, în 1920, Şcoala de Electricitate. Potrivit strălucitei sale reputaţii ştiinţifice, în anul 1916 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar, ca o expresie a prestigiului şi în lumea ştiinţifică internaţională, în 1932 este ales membru de onoare al Societăţii Franceze a Electricienilor. Continuându-şi preocupările din perioada ieşeană asupra radiofoniei, în 1926 creează la Bucureşti prima staţie de radiodifuziune din România, iar în 1928 este ales preşedintele consiliului de administraţie al Societătii Române de Radiodifuziune. Din iniţiativa lui, în 1934, a fost posibilă organizarea in Bucureşti a primului Congres de ştiințe din România. Ca urmare a recunoaşterii perseverentei şi neobositei sale activităţi ştiinţifice, folosite intens în propăşirea ştiinţei şi tehnicii româneşti, în anul 1935 este ales deputat de Vaslui în Parlamentul României, unde îşi dovedeşte pe deplin elocinţa minţii sale strălucitoare. În 1937, în plină forţă creatoare, se retrage în mod inexplicabil (?!) din viaţa publică a activităţii sale. Intrat într-un nemeritat „con de umbră”, desconsiderat şi ignorat de autorităţile perioadei „staliniste”, savantul Dragomir Hurmuzescu trece în eternitate, la 29 mai 1954, fiind înhumat, la 31 mai, la cimitirul Bellu din Bucureşti. O primă recunoaştere reparatorie a strălucitei sale activităţi ştiinţifice a venit din partea UNESCO, for mondial al ştiinţei şi culturii universale, care, în 1965, la împlinirea unui secol de la naştere, savantul român Dragomir Hurmuzescu a fost înscris la loc de cinste în calendarul manifestărilor sale de mare rezonanţă mondială. De asemenea, în 2010, la prestigioasa aniversare a celor 100 de ani de învăţământ superior electrotehnic în România, Fac. de Electrotehnică de la Iaşi a inaugurat Aula de onoare „Dragomir Hurmuzescu” şi în semn de omagiu pentru acest ilustru savant a fost dezvelit în faţa facultăţii, din iniţiativa Promoţiei 1965, bustul lui Dragomir Hurmuzescu, turnat în bronzul recunoştinţei neşterse. Dragomir Hurmuzescu a scris (dar nu a tipărit) cursuri de: „Căldură şi electricitate” (Iaşi, 1900) şi de: „Electricitate generală şi aplicată” (Bucureşti, 1934). Aceste adevărate lucrări de referinţă sunt valabile în cea mai mare parte şi astăzi, după mai bine de un veac! Din acest punct de vedere salutăm cu gratitudine iniţiativa Editurii Universităţii din Iaşi de a tipăriri, în cadrul valoroasei sale colecţii „Excellenţia” volumul „Dragomir Hurmuzescu - Electricitatea”, ce

va fi lansat la festivitatea aniversării de un secol şi jumătate de la naşterea savantului.

În aceleaşi coordonate aniversare se înscrie şi demersul de substanţă al Fac. de Fizică a Universităţii „Al.I.Cuza” de a-şi fi transformat vechiul laborator de fizică în Muzeul „Dragomir Hurmuzescu şi Ştefan Procopiu”, unde se păstrează, ca exponate originale, aparate şi echipamente electrice la care şi-au verificat experimental descoperirile cei doi iluştri savanţi, cele mai multe aflate şi astăzi în stare perfectă de funcţionare. Festivitatea aniversară omagială, Dragomir Hurmuzescu - 150 de ani de la naştere, din 13 martie 2015, ce se va desfăşura în Aula Magna a Universităţii, se înscrie îndubitabil în tradiţia ,,Dulcelui Târg” de aleasă cinstire şi rememorare ale marilor personalităţi înscrise cu majuscule în „cronica aurită” a existenţei sale.

Dezvelirea bustului savantului Dragomir Hurmuzescu, în 2010, la Iaşi, în cadrul manifestărilor închinate

Centenarului învăţământului sup. electrotehnic românesc

„Dat fiind că trecutul nu‐l prea mai interesează pe

careva, prezentul trebuie să fie vizibil și să ofere sugestii

pentru viitor.” D.V. Marin


STUDII ȘI ISTORIE LITERARĂ Roni CĂCIULARU - Israel

UMORISTULDORELSCHORŞIVIRTUŢILEPĂCATULUISĂU

„Şi virtutea are păcatele ei, precum şi păcatul are virtuţile sale!”. Aşa spune Dorel Schor, într-una din renumitele sale „ziceri”. De fapt, el se şi ocupă, adesea, prin scrierile sale, de păcatele virtuţii. (Şi nu numai!...). Eu îmi voi permite aici să insist doar un pic pe partea a doua a acestui dicton original şi bogat în înţelesuri. Anume, de „păcatul [care] are [şi el] virtuţile sale”. Când spunea scriitorul umorist, Dorel

Schor, că un aforism este, de fapt, un întreg roman, scris într-o propoziţiune sau două, avea, mai ales în ceea ce-l priveşte, destulă dreptate! El scrie scurt şi cuprinzător. Dar cine are cap, poate înţelege cu mult mai mult decât se vede... Desigur, Păcatul are atâtea valenţe de euforie şi delicii, ca şi atâtea - de abjecţie şi ticăloşie, încât e foarte greu să ne definim termenii, spre a ne înţelege cât mai bine. Dar nu cred că e prea multă nevoie de clarificări, căci fiecare dintre noi păcătuim. Aş spune chiar că suntem meşteri iscusiţi. Numai că păcătuim într-un fel sau altul. Unii într-un fel, alţii - în altul. Aşa şi Dorel Schor. Are el, nu spun nu, destule păcate, pe care le face dezinvolt şi, cred, inconştient, dar păcatul său cel mai mare, în deplină cunoştinţă de cauză şi de neiertat, este acela că scrie şi literatură. Şi încă de bună calitate. E umorist. Se ocupă deci, adesea, de „virtuţile” păcatelor adevărate ale altora. Drama începe de la faptul că aceşti „alţii” suntem chiar noi. Îl citim pe Dorel Schor, zâmbim intern şi ne bucurăm de umorul său aparent delicat, fin, rafinat, însă percutant, năstruşnic, exact şi cameleonic, adesea, aparent cotidian, diurn, dar şi peren. Să recunoaştem, drama nu este a lui D.S. E a noastră, pentru că mereu credem că e vorba de alţii, fără să sesizăm că uneori râdem de noi! Deci, marele păcat al acestui scriitor este faptul că scrie parşiv de bine. Ne duce cu zăhărelul, ne arată cu degetul în alte direcţii decât acelea unde suntem noi, cititorii săi, dar trage cu coada ochiului, să vadă dacă „ne-am prins”, dacă înţelegem înţelesul inteligent şi deductiv. De altfel, el are o dispută continuă cu proştii şi prostia, cu tabu-urile devenite automatisme şi frâne în înţelegerea adevărului, cu

îngâmfarea, cu societatea şi guvernul, cu lumea vivace şi nebună, cu viaţa mizerabilă şi în declin, cu lucrurile la mintea cocoşului, rămase doar la înţelegerea acestuia... Greu de cuprins toate virtuţile păcatului, aşa cum o face - ca nimeni altul - Dorel Schor! Trebuie să-i citiţi - îmi permit să spun - opera: 14 cărţi scrise şi publicate (ştiu că mai are şi altele, în sertar!), ca să aveţi o privire mai cuprinzătoare. Puteţi face acest exerciţiu (nouă cărţi tipărite, vreo cinci alcătuite pe internet, cu o frumoasă aparenţă electronică)! Şi nu veţi regreta deloc!, căci e un lucru deosebit de agreabil. Dar parcă vorbeam despre virtuţile păcatului de a scrie ale lui Dorel Schor. Sunt multe aceste virtuţi, şi-ţi trebuie subtilitate, inteligenţă şi bun gust, ca şi un anumit grad de cultură, ca să le sesizezi şi să le apreciezi aşa cum se cuvine. Căci D.S. scrie pentru toţi, zâmbesc cei mai mulţi, înţelege cine poate. Ăsta-i el - amabil şi blajin, ca o mănuşă catifelată, dar care ascunde o mână de oţel, ce are grijă să nu-ţi strângă prea tare mâna, dacă i-ai întins-o. Numai că scriitorul acesta special, filozof şi umorist, nu prea dă mâna cu oricine... Dorel Schor presară sclipiri din umorul său subţire şi în „zicerile” cu care ne-a obişnuit săptămânal, prin rubrica sa din revista „Magazin expres”, dar şi prin numeroase publicaţii româneşti de pe toate meridianele globului. Pentru cei care încă nu-i cunosc scrierile, spre delectare şi cunoaştere, iată câteva exemple, extrase din recentul său volum „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău”, editat la Iaşi: „Dacă eram şi modest, aş fi fost perfect!”; „Umorul nu se livrează cu instrucţiuni de folosire”; „Adevărul este ca uleiul de măsline... Cam scump!”; „Când doi se fac reciproc idioţi, nu-i contrazice”; „Soţia e jumătatea mea, eu sunt jumătatea ei. Şi uite-aşa am ajuns un sfert”; „Nu vorbi prostii fără să ştii. Întâi informează-te!”; „Suntem în mâinile lui, dar măcar să şi le spele...”. Şi tot astfel de ziceri întâlnim şi în volumul apărut recent, la Madrid, cu titlul „El trahe de Adan”, adică, în româneşte, „Costumul lui Adam”. De fapt, eu cred că zicerile lui D.S. sunt aproape mai mult de filozofie şi literatură, artistul înnobilându-le şi cu şfichiuri humoristice, nu de puţine ori, dându-le astfel un plus de strălucire şi atracţiozitate. Dar, dacă vrem să ştim cu adevărat unde autorul nostru „păcătuieşte” din plin, printr-un umor de rară calitate, jubilând şi mai mult, şi bucurându-ne clipa lecturii, atunci e bine să ne îndreptăm spre acel teritoriu de aur (insuficient subliniat de critica literară!), adică proza sa scurtă. (Mă refer, mai ales, la recentul volum: „Toate spectacolele sunt unice”,


apărut la Bucureşti). Aici, în astfel de cărţi, stai la o cafea cu un scriitor de a cărui valoare eşti convins de la primele rânduri. Naraţiune scurtă şi artistic gradată, descrieri nuanţate, ironia, satira, gluma - bine amplasate, poanta din final dezvăluind acelaşi zâmbet interior, care este de mult mai bună calitate, decât hohotul gâlgâitor-zgomotos şi vulgar, pe care niciodată nu-l vei întâlni la Dorel Schor. El ne oferă un zâmbet ştrengar (cum bine îl definea cineva) în spatele căruia se află o deosebită profunzime a gândirii, un alambic ce rafinează fructele mâniei, transformându-le în zâmbet şi glumă, atent şi degajat exprimate. Şi asta - spre a nu deranja sau lovi, spre a nu insulta pe cineva anume.

Dorel Schor e coroziv fără ca să-l simţi, el arzând adesea ceea ce nu trebuie să fie. De fapt, asta e medicină spirituală modernă, cu mijloace care vor să excludă durerea! D. S. există, deci, prin proza lui, acum, dar mai ales în timpul care urmează. Miniaturile sale umoristice sunt unice, iar volumele amintite sunt o încântare pentru orice cititor inteligent şi dotat cu ceea ce nu toţi au: simţul umorului. Schiţe precum „Musaca de vinete”,

„Mă trezesc la cinci”, „Norocosule!”, „Datoria de onoare”, „Fenomene inexplicabile”, ,,Despre artă şi cultură”, „Hamlet”, „Mirosul bancnotelor” şi atâtea altele, sunt piese cu umor adevărat, de cel mai bun gust, de viaţă trăită, de înţelepciune şi univers atât de specific lui Dorel Schor, atât de asemănător cu cel al fiecăruia dintre noi şi totuşi aparte. Cu dreptate scrie despre D.S. preşedintele Academiei Libere „Păstorel”, de la Iaşi, strălucitul scriitor Mihai Batog - Bujeniţă: „Farmecul intelectual, subţire şi umorul fin al scrierilor lui Dorel Schor oferă acea satisfacţie lăuntrică, acel zâmbet interior, efect al descoperirii frumosului în deplinul său înţeles, a feţelor, de regulă, nevăzute ale cuvântului şi, mai ales, al adevărului lor, chiar dacă acesta nu este chiar foarte comod pentru păcatele noastre cele de toate zilele. Citind, vom deveni noi înşine mai înţelepţi, sau poate chiar mai buni. Cu siguranţă însă şi mult mai atenţi cu noi înşine. Ceea ce chiar este foarte necesar.”... Au mai scris despre umorul lui Dorel Schor: Aurel Baranga, Mircea Iorgulescu, Valentin Silvestru, Sebastian Costin, I. Schechter, Iosef Petran, Rodica Grindea, Lucian Valea, Sergiu Levin, M. R. Iacoban, Andrei Bacalu, Ion Cristofor, Liviu Antonesei, George Roca, precum şi Juan Ramirez, Hector Martinez Sans, Diego Vadillo Lopez, Manuel Alonso de Castra, Barbara Rodriguez şi mulţi alţii. Al. Mirodan l-a numit „un scriitor umoristic de excepţie”. În ansamblu, D.S. este acuzat pentru virtuţile păcatului său, arătându-se clar că stilul său este elegant, umorul e sănătos şi... cumsecade, râsul său e adesea binevoitor şi reconfortant, ironia este simpatică, iar soluţiile sunt imprevizibile, câteodată chiar şocante. Unii îl văd versatil şi inteligent, alţii

- constructor de situaţii şi analist de caractere. Şi, atenţie, aici nu sunt trecute toate virtuţile păcatului esenţial al lui Dorel Schor! Iată de ce, printre altele, mai adaug şi faptul că umoristul nostru este, în ascuns, un dezgustat de racilele lumii, dar el le priveşte cu superioritate, concesiv, amuzându-se şi spunându-şi trist: „Aş fugi de mine însumi, dar unde să fug?”... Umoristul păcătos ne arată nostimada lumii şi, la el, într-adevăr, toate spectacolele sunt unice! De altfel, umorul său este cunoscut în Anglia, Canada, Statele Unite, Germania, Spania, România, Belgia, Australia... Şi, evident, în Israel. Afirmasem, mai de mult, în scris, că, în cazul lui Dorel Schor, avem de a face cu un talent de excepţie, care apreciază esenţa. Menţin. Şi, dacă esenţele tari, aşa cum spunea, mi se pare, Napoleon, se păstrează în sticluţe mici, atunci umorul lui Dorel Schor se manifestă în scrieri scurte. Esenţe!

„Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.”

Osho

Dorel Schor


POEZIE RESTITUTIO Mihai EMINESCU

Ce‐ţidoresceuţie,dulceRomânie!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deşi moare valul, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge duşman fumegând, Şi deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, Viaţa în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală şi mândrie, Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

„Moldova,TransilvaniașiMuntenianuexistăpefațapământului.ExistăosingurăRomânie:existăunsingur

corpșiunsingursuflet,încaretoținerviișitoatesuspinelevibreazăunulcătrealtul.”

BogdanPetriceicuHasdeu


POEZIE Mihai APOSTU - Vaslui

INVITAȚIE LA JOC Hai să ne jucăm de-a marea, Tu să fii apa întinsă Și eu țărm sau poate zarea Când luna este aprinsă. Hai să ne jucăm de-a cerul, Tu să zbori către zenit - Iar eu să-ți cer ajutorul Când mă-nalț spre infinit. Hai să ne jucăm de-a focul, Tu flacăra argintie, Eu mocnind cărbune-n jocul Jucat pe deal, pe câmpie. Să ne jucăm de-a pământul, Am putea să-l imităm - Tu sămânța, eu cuvântul, Să m-adormi, să te adorm. Ce-aș putea drept joc sau stimul Să-ți propun să nu te pierd? Aș putea să fiu și drumul Și pasul cu care merg. Aș putea să fiu o carte Și tu frunza spre presare, Aș putea fi o albină Iar tu ai putea fi floare. Hai să ne jucăm de-a ploaia, Eu să cad și tu să fugi, Hai să ne jucăm de-a dorul Eu sa plec, tu să m-ajungi. Hai să fim culoarea albă, Să roșim în prag de noapte; Hai să ne jucăm de-a marea Printre valurile sparte.

E NOAPTE-N UNIVERS E noapte-n univers sau poate-i zi, nu știm câți sori vor răsări, nu știm ce dimineți vor fi, nimeni, nicicând nu o va ști e noapte-n univers! Și-am căutat și am găsit, un soare nici prea răsărit, un soare nici prea asfințit ce se rotea, în jurul cui? în jurul universului? Am căutat și am găsit! Apoi m-am reîntors în mit și-am salutat distinsa Gee, nu vă gândiți, nu-i o femeie, de la-nceput a fost scânteie apoi ca într-o odisee m-am reîntors în mit! E noapte-n univers sau poate-i zi, privesc înverșunat spre miazăzi, indiferent ce ne-o mai hărăzi, Planeta dintre noi o vom păzi. E noapte-n univers!

PLANETA ÎNTRE NOI DOI (2)

Soarele se mișca asimetric pe cer Urmărește luna sau poate vre-o fată Dar mai bine să lăsăm totu-n mister Sau să spunem povești altădată! Luna se ascunde după nori, până-n zori Doar vântul ridică uneori tot misterul Și mă trezesc încrâncenat uneori Când dezvelesc dintr-o parte cerul! Stelele se adună pe seară și cad Într-o complicitate totală cu tine Unele se sting, altele încă mai ard Pentru o sărbătoare care încă nu vine Și planeta abundă peste tot de fiori Adunați câte doi fiecare se-avântă Spre un mâine ce vine târziu uneori Printr-o lume destrămată, măruntă! Și apoi ne retragem în noapte Luna coplice ne învață povești Despre cum să-nflorești mai departe Despre cum, despre ce să iubești!

„Poezia este relevarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior șipersonal,darpecarecititorulîlrecunoaștecafiindalsău.”

(SalvatoreQuasimodo)

„Poeziaesterepaosul

inteligenţei!”

TituMaiorescu


POEZIE Mihaela BĂBUȘANU - Bacău

Stejarulcufloridecireş/TheCherryBlossomOakTree

1. Promoroacă-n vii- amintirea vacanţei dulce ca mustul. Frost in the vineyard- the vacation memory sweet like the grape juice. 2. Ziua-nvierii- în livada cu vişini cântă iar cucul. It’s the Easter day- in sour-cherry orchard cuckoo sings again. 3. Zi de martie- în vechiul buchet astăzi un alt ghiocel. It is a March day- today in the old bouquet another snow drop.

4. Desculţ în iarbă- nimic nu mă-nfioară ca roua rece. Barefooted in grass- nothing gives me the shivers as does the cold dew. 5. Semne de ploaie- şi vântul dinspre Rarău stârnind amintiri. There are signs of rain- the wind blowing from Rarău stirring memories. 6. Dimineaţă de vară- la ciuperci, după ploaie, doar eu şi tata. The summer morning- mushroom picking after rain, it’s just me and dad. 7. Satul în amurg- de pază lângă cerdac Ciulei, căţelul. The village at dusk- on guard, next to the front porch stays Ciulei, the dog. 8. De mână, în parc- singurul nostru martor luna de gheaţă.

Park walk holding hands- there is only one witness the ice-like moon. 9. Vacanţa mare- visez frecvent, în tindă, bunici şi greieri. Summer holiday- on the porch, I often dream, grannys and crickets. 10. Uliţi în nămeţi- doar omul de zăpadă aşteptând Moșul. Paths through the snow mounds- only a lonely snowman waiting for Santa. 11. Toamnă în amurg- grădina de la ţară iarăşi pustie. In the autumn dusk- it’s a countryside garden deserted again. 12. Zi de martie- în vechiul buchet astăzi un alt ghiocel. It is a March day- today in the old bouquet another snow drop.

„Maibineodragostepierdută,decâtunaneavută.”MirceaEliade


POEZIE Daniel CORBU - Iași

II (Munţii) De-ar fi să-ţi porţi mereu umbra prin aceste păduri asemenea psalmilor pe aici unde se-ngraşă tăcerea copacii sunt lacrimi înfipte în soare şi dimineaţa o fereastră deschisă diafană ca naşterea şoaptelor. De-ar fi să-ţi porţi mereu umbra prin aceste păduri asemenea psalmilor enoriaş al luminilor un adevăr de-o clipa te-nconjoară o piatră de se dă la o parte visezi în numele ei.

III (Pămînt)

M-am umplut de pămînt. scutur de pe haine de pe limbă din suflet visez cu pămînt. Scriu cu pămînt. Pămînt! Prin memorie trece întotdeauna un rîu şi o casă roşie cu braţele încrucişate tăcerea la pîndă eu prezent la lecţiile unde demnitatea îşi spală picioarele învăţam de la munţi învăţam de la ape şi de la statui meseria de a fi pentru tot. Pămînt. Bunicul arunca pămînt spre cer şi făcea o fîntînă de afundat în ea chipul. Şi chipul era mereu trist. Că vai, cîtă singurătate la cel de pămînt!

IV (Biblia de pîine)

Deodată au început să doară toate întrebările lumii. El, veşnic tînăr, înfăşurat în manta-i adulmecînd clipa cea repede deznodîndu-i catargele trecea prin codrii patriei sale lumină a unui popor ce se-apăra visînd. Ca o biblie de pîine Eminescu! l-am primit cu sufletul tremurînd l-am primit cu toate lacrimile întregi şi-am înţeles că nici un testament nu e mai important decît limba română. Pînă atunci eram o provincie tristă pînă atunci nu ştiam nimic despre victoria verbelor asupra adjectivelor. Ca pe-o biblie de pîine pentru inimi fierbinţi l-am primit. L-am primit cu toate lacrimile întregi. încet încet infinitul din noi a urcai în cuvinte plopi fără soţ totdeauna-s uimirile şi suntem mai aproape de dînsul c-un plîns.

V (Cu Brâncuşi la masa tăcerii)

Stăm la masa tăcerii ca la o meditaţie de seară. Atît de tineri atît de bătrîni ascultăm cum bate inima pietrei. Oare să povestesc despre becisnice vînători de cuvinte? Să povestesc de ce cărţile mele sunt spectacole cu un singur personaj? Tac. De ce să spun vorbe-aurite poate mincinoase ca jurămintele de dragoste Stăm la masa tăcerii atît de tineri atît de bătrîni trec anotimpuri după anotimpuri. Poate adevărul se iveşte tăcînd.


POEZIE Calistrat COSTIN - Bacău

Pacenouă Stă scris clar şi răspicat în ,,cartea vieţii” (un gen de ,,carte a morţilor” în roz) că lumea se întemeiază (ar trebui să se...) pe: învăţătură, trudă şi facere de bine, că omenia (aia cu lăcomia) nu se va înstrăina de noi atât timp cât adevărul, bunul simţ şi ,,pacea” vor sta la loc de cinste în fiece bârlog, bloc, palat, chichineaţă, minister, preşedinţie, în fine, oricare altă vizuină găzduitoare de progenituri create de ştim noi cine... Acei care-au măzgălit în numita carte a vieţii credeau nestrămutat, în aiurelile lor candide, cum că PACE e numele atoatenăscătorului şi că pe altarul lui ,,PACE” se cade a ne jertfi fără crâcnire, însuşi sublimul adevăr (până şi el) se-ngăduie a fi strivit, călcat în copite de dragul PĂCII întrucât el, adevărul, fiind adesea prea crud, aduce potop de nenorociri pe capetele lumii! PACEA - ETERNA PACE fie aşadar în noi, cu noi, oriunde şi oricând! Dragă PRINŢE AL PĂCII, hotărăşte cât nu e prea târziu, că oamenii să nu mai deprindă ,,arta războiului” că doar există nenumărate alte ,,arte” semănătoare de iubire, iertare şi firească uitare sub cerul ăsta imaculat blestemat, cu pământul lui, că unde să ne mutăm în altă parte să ne fie măcar o idee mai bine?! Nu mă mai întorc, dar totuşi zic: PACE NOUĂ!


POEZIE Iancu GRAMA - Bacău

,,noctalia” totul îşi schimbă culoarea în numai o singură zi putem afla laturile fluente şi nestatornicia care-şi aruncă vorbele peste ape toate fiinţele îşi strîng vederea iar între amestecurile curente sînt grămezi ale tîrguirii și în fața atîtor primejdeii este finalul unei rarişti un moment îşi frînge simţirea şi întocmai altor urmări se apropie cei care-adună rotundul şi din piatra cu amoniţi se iveşte ,,noctalia” apoi îndepărtăm orice închipuire ca la sfîrşitul ambroziei

cucîtvaînaintavremea nimeni nu cunoaşte cu cît va înainta vremea şi de ce au loc atîtea opriri şi lumea este atît de nerăbdătoare mi s-au dat aceste cercuri şi ciuturele care-au uitat să mai coboare în adînc este un fenomen care se subdivide forma acută şi neliniştea sînt împreună / foarte atentă de această dată intendenta se furişează într-o altă cameră şi urmăreşte ce se întîmplă între punctele „a” şi „k” alteori numai cît apropie partea liberă de partea peninsulară şi imediat se retrage fără a fi văzută

mersîngenunchi

începe să fie altfel: viaţa nu-ţi mai sare decît în urmă şi partea ta de mers în genunchi şi abia la urmă vei putea număra rîndurile din faţa morţii şi doar nu te obligă nimeni s-aştepţi pînă se prăbuşeşte auzul începe să fie din ce în ce mai greu: ne-apropiem pînă la un punct apoi facem cale întoarsă


POEZIE Georgeta RESTEMAN - Cipru

SĂRUTULIUBIRII(etapaaII‐a)

Scriam pe-o frunză... Scriam pe-o frunză galben-arămie Când sevele-amorţeau, pe rând, sub brume, Tăcerile se-ncuminţeau sub hume Pe ziduri reci trudind năluci să-nvie. Cum umbra-ţi înflorea, încet, pe iederi Mă colinda lumina printre rânduri Cu maci-aprinşi - ni-s sufletele ruguri - Cernea înaltul. (Câte neîncrederi Sălăşluiesc în minţi de dor încinse...) Setoasă, gura-ţi căuta grăbită Mireasma frunţii ’nalte şi-o clipită Simţit-am gust de lacrime prelinse

Şi-un tremur cald prin lut muncit de gânduri. Te căutam, cu iarba din privire Mai scrijeleam pe ziduri - ce-nrobire! Căci doar năluca-ţi alerga prin crânguri Şi desena pe coapsa fin-a iernii Săruturi prin zăpada timpurie - Visuri ascunse-n dragostea-mi târzie - Şi iederi mute-n umbre de vecerni

„Trăieşte o viaţă onorabilă. Atunci când

îmbătrâneşti şi te gândeşti în urmă, vei putea să te

bucuri a doua oară de ea.” Dalai Lama

Să-mi furi sărutul Să-mi furi sărutul prefirat în doruri În noaptea rece-n care stai de veghe Cu gândul tras printr-un inel de zeghe Încarcerat în tristele decoruri - Bolnavele parfume din priveghe. Eu n-am să vin să îţi aduc onoruri Când vise risipeşti printre amoruri Şi hoinăreşti la mii şi mii de leghe. Să-mi furi sărutul strecurat prin tihnă De ştii să lupţi, îl vei avea odat’. Îmbălsămând trudita-ţi neodihnă, Sărutul meu e binecuvântat - Iubirea-i flutur, bobul de odihnă Din albul pur de crini, neîntinat.

Ninge între noi cu diamante Azi ninge între noi cu diamante, Necercetând cărările cu pasul. Doar umbre moi - sfielnicele-amante În trupul cast al serii îşi fac masul.

Solfegii sparte-n crengi de lemn tivite Cu chiciuri reci - ce muzici ancestrale, Din două lumi cu doruri surghiunite În jariştea secundelor sacrale.

O lume-a ta cu bolţi de gânduri sure Şi ochi de gheaţă cu priviri mirate, Crini degeraţi ce-au înflorit pe zgure, Voind din ei să îţi înalţi cetate...

Şi-o alta-n care ierburile-nvie Cu maci nuntiţi pe ruguri de candoare Cu râuri limpezi, revărsând sub ie Nesăgetate lacrime de floare.

Simt răsuflarea fulgilor, ninsoare, Logodnă-n solilocviile-andante Cu unduiri de gând aromitoare Când ninge între noi cu diamante.


POEZIE Dorin COZAN - Iași

ScurteconsiderațiiasupraorbeteluideCaransebeș

(Intro) Dacă vei trece prin Caransebeş, e musai să vezi ceea ce am văzut eu şi să te apleci înaintea lui: am văzut, chiar în centrul oraşului, un pâlc de platani prăfuiţi şi plini de afişe. Iar sub ei, o bancă din tablă. Pune degetul şi vezi, plimbă-l pe marginea ei, aşa cum am făcut eu, privind câinii oraşului dându-şi târcoale. Apoi, aşează-te, aşa cum a făcut ea, privindu-mă ca pe un câine. Nu-ţi fie teamă, mi-am spus, nu îţi va da cu piciorul deşi piciorul ei poate fi atât de frumos, iar gura, atât de amară. Iar dacă tu vei muşca primul, vei şti apoi ce să faci. Dar mi se făcu şi mai frică. Întunericul coborî deodată şi de suflet mi se lipi. Bărbaţii îşi priveau gâtul şi începură să latre, să-şi manifeste rumoarea.

Ea nu e de prin părţile noastre. Ea nu e ca femeile noastre. Iar fecioarele noastre deja o urăsc de moarte Să fie lovită cu pietre şi dată pe mâna violatorilor, pe mâna rândaşilor şi-a vagabonzilor! Aşa începură să latre în mine bărbaţii Aşa se asmuţeau, care să lovească primul şi mai ales cum. Ea privea înainte ferestrele oraşului, aprinzându-le cu degetul una câte una. Apoi a spus: „- Totul e apă. Mi-e sete. Să cumpărăm ceva pentru drum” Ne-am ridicat şi am intrat într-un supermarket. În trecere, lângă platani, un orbete şi-a ridicat nările, apoi a intrat în pământ. Nu ne-am atins niciodată. Orice atingeam, devenea câine.

(„Soluția ta este răbdarea”) M-am lipit de fereastră ca un pui de orbete în cuib Cu spaimă şi fericire am deschis ochii: Oamenii se priveau înăuntru ridicându-și unul altuia capul ca nişte dopuri de vulcani noroioşi. Unii intrau înăuntru, alţii se ghemuiau unul într-altul fărâmiţându-se şi bolborosind într-o limbă uitată. Mi-a venit să latru, aş fi muşcat sticla Dar un surâs tâmp s-a deschis din inimă spre călcâi.

Cu spaimă şi fericire am privit împrejur. Nimeni nu văzuse nimic. Oamenii priveau înainte unul într-altul stând la coadă să intre, să iasă, frecându-şi mâinile sau dând din coate, grăbiţi. Mi-am privit mâinile cu răbdare: sub pielea neagră sângele începea să fiarbă. Urma să mă suni.

(Orbetele venial și decapitarea)

Oricum, e straniu să visezi un orbete, să te obsedeze orbetele Una-două orbete! Orbete în sus, orbete în jos! Mai lasă-mă domnule cu orbetele ăsta! mi-am zis Mie îmi trebuie o lebădă, de exemplu. Da, o lebădă ar fi genial! Aş lua-o la ochi, i-aş mângâia prin lunetă penajul, arcul gâtului, aş coborî apoi până la piept, l-aş deschide puţin şi pârc-parc! aş lăsa-o fără cuvinte. Oricum, e straniu să visezi un orbete, să te obsedeze orbetele.

Azi noapte, de exemplu, strângeam perna în braţe, pe domnişoara orbete Şi gemeam. Gemeam aşa, ca atunci când te bucuri de moartea cuiva. M-am trezit pe la patru, mi-am dat cu câţiva stropi în faţă şi m-am culcat înapoi. Dar m-am foit apoi sub pătură până la ziua. Acum nu mai pot să-mi scot din cap ochii orbetelui. Îmi trebuie o puşcă, apoi ies la plimbare pe seară, pe heleşteu. Eşti terminat! Caput! Pâr-pac! Ce spuneam...!? Vezi că ştii? Vezi? Nu e bine să visezi orbetele, să te obsedeze orbetele.


POEZIE Petruș ANDREI - Vaslui

Fărădragostenu‐icânt

Cântecul iubirii

Fără ochi nu e lumină, Făr-auz nu e cuvânt, Fără vină nu-i pricină, Fără dragoste, nu-i cânt. Fără iarnă nu-i ninsoare, Fără eu nu-i Dumnezeu, Fără soare nu e floare, Fără ploi nu-i curcubeu. Nu e zvon de primăvară Fără zarvă în zăvoi, Nici cerneală-n călimară, Nici iubire fără noi.

Când ai o vârstă… Când ai o vârstă-nvață să ții minte, De vrei să n-ai în viața ta probleme, De foc și de cutremur nu te teme Și nici de apa care-i prea fierbinte. Chiar dacă patima în tine geme, De-acum e cazul să fii mai cuminte, Din toate, tu să tragi învățăminte, Ispitei să nu-i spui să te mai cheme. Nu-ți face rău plimbarea înspre seară Și nici să ieși un pic mai mult pe-afară Îndeosebi, de-i noaptea înstelată. Când stai adesea la taifas cu luna Să știi să te ferești întotdeauna: De-alcool, tutun, femei și… înghețată

Aici

Aici doar sufletele se încarcă Să trecem Styxul cu un ban în mână, Nimic în urmă n-o să mai rămână Și stăm cu toți-nghesuiți în barcă. Abia când zi cu noapte se îngână Pe malul dimpotrivă ne descarcă Și face drumul invers vechea arcă Să fie altora la îndemână. Atâta-i tot, s-a dus orice plăcere, Uitate sunt iubire și durere, Nu-i nimeni care să mai țină minte, Dar cei rămași aprind o lumânare Și află-n cărțile ce-s tot mai rare Atâta doar: ,,O samă de cuvinte”.

Femeie

Femeie, ești mai dulce ca harbuzul Ce își oferă, sub umbrare, darul Că uiți îndată setea și amarul Când simți răcoarea ce o dă havuzul. Slăvit să fie veșnic grădinarul Că-i face miezul roșu ca hurmuzul Încât nu-i nelalocul lui abuzul Pe care ni-l îngăduie gustarul. Tu-mi îndulcești și clipa și destinul Și m-amețești mai tare decât vinul, Iubirea mea de visuri și de carne. Să stăm o noapte în bostănărie, De lume să ne doară-n pălărie Și ceru-asupră-ne să se răstoarne.


POEZIE Cătălin al DOAMNEI - Vaslui

Paralipomenelabobineleluifellini

Poemul fără sfârşit, partea a IV-a

eu cred că nici pe timpul lemurienilor nu existau atâtea lichele şi barbaria avea un chip mai uman înainte de a muri îţi mai puteai lua bun rămas de la cei dragi sau de la puţinele rude care să-ţi tocmească bocitoarele să strige cu disperare să te-ntorci din morţi ca şi când niciodată nu te-ai fi simţit stingher numai proştii nu se simt intruşi în această lume a spus marin preda la zenit se zăreşte o fată îmbrăcată în ie albă de in o cheamă lili şi are doisprezece ani este brunetă cu ochii verzi-albăstrui singura fată din sat care ştie să păzească gâştele mai bine decât mine şi decât plozii descălecaţi de pe calul bălan astfel încât să se alinieze toate dealurile şi munţii iar peste şesuri să se construiască o ţară de tuneluri fără lumini orbitoare după o singură dorinţă arzătoare ,,n-am venit ca să gândim / am venit ca să muncim’’ la întrebarea tovarăşului brigadier ,,tu al cui eşti, mă? ’’,,-al preotului’’

,,-şi de ce-ai fost exmatriculat?’’ ,,-pentru că absolvisem trei facultăţi’’ clipa e măreaţă ca un film de fellini durerea curge din lopeţi şi târnăcoape eu mă număr printre aceia cărora le-a fost dat să vadă toate filmele din românia socialistă până la filmul blocada când toţi spectatorii şi-au dat seama că scrisul din film atârnă de capul fiecăruia ca o paranteză fericită a unei vieţi trucate de aceea scrisul din film nu se mai vedea niciodată lumea râdea în hohote şi uneori chiar aplauda în hohotele lumii am înconjurat pământul de câteva mii de ori nici fellini n-a bobinat atâtea filme cum am făcut-o eu pentru lili de striga tot satul la mine ,,schimbă bobina /că acum se răstoarnă cu maşina’’ în rumoarea generală însuşi fellini ieşea din ecranul sătesc ,,dă filmul mai încet pentru ca dragostea să fie mai lungă decât viaţa’’ nu ştiu dacă fellini nu se îndrăgostise de lili mult mai deşteaptă şi mult mai frumoasă decât eroinele din filmele capitaliste despre lili mai ştiu că a murit când să-şi nască primul copil din românia socialistă

în samsara insuficienţa femeii de a-şi satisface bărbatul neputinţa bărbatului de a-şi urma orb kharma kamasutra kundalini zeiţa demonică a demonilor albi învăluind trupul cu un şal imaculat vărsătorul tocmai se pregăteşte să atace totul e pe invers totul e pe dos la o adică pierdut se taie o capră neagră sângele ei se bea cald şi demonii îşi sporesc puterile mute firesc în alte civilizaţii se ştie cine nu moare & nimeni nu moare de kundalini nu zbiară ambulanţa în creierul munţilor nu se aud pompierii & viaţa începe cu scâncetul din spatele

femeii la-nceput-de-samsara munţii se mişcă din loc bărbaţii le pregătesc focurile şi-i învaţă să supravieţuiască după ce le-au arătat samsara drumul de foc de jur-împrejurul pământului se dansează se ritualizează se deschide mantra omului se citeşte la lumina zăpezilor se interpretează se râde puţin foarte puţin la peste patru - cinci mii de picioare deasupra pământenilor unii fac filme şi cred că vor avea succes vorbele sunt siflante scrisul geometric spiritul calcaros ca şi cum într-o zi îngerul păcii va şterge cu buretele plin de sânge nedreptatea & atunci va veni Împărăţia


POEZIE Leonard CIUREANU - Roma (Italia)

METAMORFOZA Se prefăceau în fluturi ale tale gânduri. Erai un vas de albastru în al meu gând de tine flămând. Raze de lună ți se țeseau în plete prin nopțile desuete. Păreai statuie de rouă pe mânurile de lumină Statuie de marmoră de Carrara în grădină Mult ți-am sporit zestrea genetică aripile de vis între Hades și Paradis Ți-am mușcat buzele gândurilor pân’la sânge. De inimioara azi mă urlă și mă plânge Deliruri înfrunzite am mâncat Ars de dorul tău suflețelul meu fript Silabele cuvântului; Agonie am înfipt în solul unui areal insularizat Se prefăceau în raze visurile într-o nebună suferință plutind prin crudă dorință eresurile absurde prin van fremătând.

CUTIA PANDOREI O, Prometeu la Mekone ai separat pe oameni de zei deși aducând focul în groapa cu lei chiar printre secere și ciocane nenorocirile din cutia Pandorii au ieșit spontan râul pe buze de profan Să fii tu oare eroul civilizator să-mi fi pus măcar o aripă la picior? Mama ta Themis să descopere un secret înfruntându-l pe Zeus în mod discret Ca să te elibereze din lanțuri necondiționat Nu știu cum antagonismul dintre Zeus și Prometeu s-a conciliat De ce oare Zeus l-a pus pe Cronos rege în Elyseu eliberând Titanii pân’la apogeu ? Să fie împărțirea de la Mekone un păcat ? De ce Deucalion fiul lui Prometeu cu Zeus a reconciliat ? Focul sacru să pună oare aripi la picioare Prin frunzele rostogolite în vânt și țărnă-n sala de așteptare ?

FILOSOFIA ABISULUI (I) Trec în goană amintiri în părul nopților înstelate. Valuri, valuri, amăgiri vieții mizerabile sfâșieli sărate geografiile pier neîncetat prin leșiile timpului la poalele Olimpului zeii cu stelele albastre s-au însurat. Abisul mă-nvață să zbor. Prin bulgări de lumină lăptoasă cu aripi de dor într-o frumusețe dureroasă plesnind ca un mugur pe crengile privirilor înverzite prin beznă și lumină în inocență și tină scufundat în singurătăți înfrunzite.

FILOSOFIA ABISULUI (II) O, duh al necuprinselor genuni amare spinii amintirilor vecinic mă rănesc bulgări de lumină cerșesc prin sala de așteptare. Ca focul țâșnesc din soba gândurilor idei Evadarea din cărnuri e în toi Singurătatea mai poate da-napoi Printre diletanți și derbedei ? Leproșii trâmbițează sub măștile de fum Profetizând abis Frunze, gânduri veștede pe drum Iad și domestic Vis gânguresc pruncii de iarbă pe buzele luminii cuvintele înfloresc prin freamătul nebănuitelor eresuri fierb așteptările clopotele urlă-n van.

„Un om înțelept primește mai mult de la dușmanii lui decât un om prost de la prietenii lui.”Baltasar Gracian


POEZIE Luminița SCOTNOTIS - Mannheim (Germania)

Iluzoriu

Picioarele orelor se depănau, ducându-mi căderea în iluzoriu. La răscrucea drumurilor carnale, nepieritorul ideal, înfrunzind copacul de aur. Ca un ghem de mătase ce-mi absoarbe cerneala clipei, în asfinţitul vieţii, mă încalţ terestru... tot cu timpul meu... zvâcnirea obscură descifrând dreptatea unui muritor. Încă mai foşnesc întrebări cenuşii, în grădina nemărginirii, fără să le găsesc sensul, dezamăgind un rost puritan. Degetele... da, degetele, sărmanele! Cad firesc în linii paralele, să mă pot furişa sub pielea pământului. Mai devreme sau mai târziu, pe spinări himerice vor trece în ritm cadenţat, ca niște elefanţi sacri aducând odă ridurilor, iar în talia oglinzilor se vor aşeza licuricii sunetelor mele... îndepărtata-mi prezenţă.

Ancora Sssssssssst! Fă linişte în nebunia mea! Încerc să respir halucinaţii obsesive... Vreau să rup firul legat de nevinovăţiile mele, apoi să reconstruiesc pe fiecare urmă albă un soi de univers, undeva, sub mine, pentru fiara rănită în cap, ca ecoul urletului ei. Fac ordine în lumea centrală cu ochi’n tavan. Mă poţi ferici cu îndoielile tale! Să mă desprind de trup, să dau linişte întunericului, înainte ca fiara să moară... Reperul meu e înălţare... Nu pot umple golul dintre spaţii c-o singură bătaie de gând şi mă preling îndurare prin gaura neagră sau mai limpede...prin scorbura groasă secătuită de orice mişcare. Ssssssst! Vreau linişte în nebunia mea, s-o pot asculta înainte ca rana să doară.

Egoul iubirii

Sub freamătul vîntului ascult ploaia, iar ecoul vocii tale-mi fuge. Se pierde... Birjarul Drumului mi-l desprinde de cer şi mi-l trage prin cercurile rătăcirii. Într-un petec de lume, sub timpanele mele îşi are popasul, dar văd cum îl pierd ca un colaps în miezul depărtării. Şi iar străbat tunete, fulgere şi ploi. Mă agăţ de limba ce-mi dezleagă sunetul iubirii şi „te iubescu-l” tău mi te pictează în inimă, în minte. Văd culorile ce-adulmecă nisipul speranţei, când tunetele îmi readuc până în cenuşă, ecoul vocii tale. Îmi plânge roşul buzelor peste cuvinte şi dorul de tine mă prăvale rănită, în cea mai dureroasă linişte. Adorm sub paşi-ţi grei de ceară cu ochii pe dos... un vis... un alt ego se prelinge peste coastele arcuite ale nopţii. Te lasă, cu fulgerul iubirii, să-mi despici zorii. Nu-mi e îndeajuns o ploaie de vară, să te ating, să te ascult.


POEZIE Dumitru BRĂNEANU - Bacău

CUVINTEPESTELUCRURILEABSENTE

Pe meterezele clipelor urcă anii, Îi port în spate - pietre grele Cătuşele întristării îmi sunt inele Şi mă prefac în linişte sihastră.

Secat de un dor năprasnic, făr’de alinare, Când raiul înserării fumegă departe, Tu stai şi aştepţi - aprinsă lumânare Prin suflet un şarpe se strecoară a moarte.

Mă iartă desfrunzirea e aproape, Hai să fugim de orele prezente Să lunecăm pe-nchipuiri de ape Cuvinte peste lucrurile absente.

De mai e scăpare din negura aceasta, Doamne scapără o rază de lumină Jar aprins, necredincioşilor năpasta, Iar rătăcirea noastră o-nseninează.

Înfulecând lumina, sunt drum în unduiri Prin crâncene prăpăstii să-ţi fiu un nou suiş Înfăşurat în gânduri, închis în amintiri, Din miezul meu să crească un tânăr rămuriş.

„Poeziaesteînsășiviața,eumbrași

luminacarecatifeleazănaturașidăomuluisenzațiacătrăieștecuplaneteleluiîncer.”

(TudorArghezi)

Eu care port însemnele iubirii

Eu care port însemnele iubirii, Gândirea-mi suie spre culmea altui veac, Cu haina pocăinței mă îmbrac, Port prin lume scânteia izbăvirii. Arată-mi calea dreaptă, mă învață, Cum se aprinde între noi lumina Și cum să-mi curăț anii de rugină, Am dor aprins, speranțele de gheață. Mă întorc la tine ca-ntr-o știută casă, Pe cai de întrebări și jurăminte, Mă strânge rău a patimilor leasă, Revarsă-ți harul, tainica furtună, Vârtej în răstignirea de cuvinte, Lungi ispitiri, a spinilor cunună.


POEZIE Nicolae MIHAI - Bacău

Eu, dumneavoastră şi ziua de mâine Eu sunt un nimeni plecat din mahalaua tristului jargon un anonim celebru al nimănui şi-al tuturor Eu sunt un tu un el trecut prin văgăuna Stelară a Poeziei de nevindecat un învins al zorilor interogat de liniştea şi de mireasma florilor de câmp în sufletul meu duc ca într-un sac umbra lunii pline mutilată năruită sub geamul casei părinteşti din muguri de uimire şi cenuşă am plăsmuit acest poem pentru dumneavoastră pentru ziua de mâine un mâine fără mine mă însoţeşte peste tot din când în când mă întreabă cine sunt

Fantezii de o clipă Sânii tăi aiurează când mâinile grăbite fără nici un ordin dosesc naufragii întorc sângele împiedecându-l să se mişte singur te îndeamnă să furi ţipete cu tandră neglijenţă în bezna care o ia razna împletind nebunii de o clipă cu bâlbâieli ale inimii

Vinul bătrâneţii amar

Mamei mele

Femeie cu zâmbetul trist plecat în exil pe strada ce-o duce din poartă în poartă cu umblet străin de copil Femeie cu vis hăituit de dor nerostit şi speranţa că fiul şi fiica fi-vor cândva umbrar înflorit Femeie ce vrea să spună ceva dar ezită în faţa unui oftat scuturat deasupra trandafirului de provincie: dangătul lui în inima mea-i răsturnat!

„Poezia nu este numai artă: ea este însăși viaţa, însuși sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”

(Nichita Stănescu)


POEZIE Emil GNATENCO - Iași

PASĂREMĂIASTRĂ

Bat clopote-n noaptea cea deasă Gonind ursitoarele reci Ferestrele-n abur dansează Cu gândul încet mă petreci Pridvorul el singur priveşte Spre locul în care aştept O pasăre albă ce creşte Bătându-mi cu aripa-n piept Se sting libertăţile noastre Plutind spre adâncuri destine Purtate de păsări albastre Spre locuri cu gânduri de bine Speranţă în suflet vibrează Tu pasăre albă iar treci Grădinile-n abur dansează Cu gândul deloc mă petreci Garoafa îmi spintecă gândul Şi pasărea fuge în zbor Stau singur doar eu şi pământul În suflet nu am nici un dor Trezirea de sine mă face Să curm tresărirea târzie Doresc simfonia de pace Să simt cum andante mă-mbie Deschid iar fereastra albastră Prinzând armonia din zbor Iar pasărea albă-măiastră Mă poartă în dulcele dor Privesc depărtarea pustie Şi dangătu-ncet se striveşte Dorind ca lumina să-mi fie Doar zborul ce alb mă priveşte

Gonesc spre adâncuri chemarea Dar mugur de ram ea îmi lasă Stingând ca o apă visarea De drum şi de dor înspre casă Porniţi deci prieteni spre mine Cu braţe deschise v-aştept Ca pasărea albă ce vine Bătându-mi cu aripa-n piept Iar floarea de vis ce mă-ngână Garoafa cu sânge nectar O smulg din lumina divină Şi-o întind înspre voi ca un dar…

ILUZORIU, SAU…

Mai mult sau mai puţin adevărat E un gând ce justifică! Se-nalță sau cade în tine, E un gând ce purifică…

Sentimente şi măşti pe o scenă Într-o sală cu public sau fără… Cortinele îmbrăţişate Scântei şi speranţe oferă…

Lumina reflectoarelor albe sau roşii A strălucit deseori în ochii mei Albastrul senin al cerului, Albastrul nebun al mării, M-au privit şi m-au purtat Pe mii de căi…

Apoi, teatrul cel vesel sau trist O pleoapă-şi deschide pe scenă Te arunca într-o lume de vis Te prinde într-un dans pe arenă…

Şi atunci când luminile toate se sting În tine un gol se strecoară Şi-ncerci să porneşti de la capăt Bunăoară… Câteodată e greu să mergi înainte Soluţiile se ascund după măşti, Un urlet, un plâns, o lacrimă În aşteptarea unei vești …

Şi-apoi, într-o lume mirifică Inevitabilul trece şi moare Gândul curat, te purifică, Dar pasul greşit, tot te doare …

TIMPUL PESTE NOI

Copacii își desăvârşesc conturul În pădurea vieţii noastre Ca un glas … Ne întrebăm de multe ori Din câte-au fost, ce-a mai rămas ? Doar timpul ştie să ne spună Ce-am câştigat, sau am pierdut Cu-al nostru pas … Aproape că nu am observat Când amurgul m-a înfăşurat Într-o haină cernită Şi mi-a deschis fereastra obosită, Împărţind pădurea în două: Pădurea seninului ce moare Şi pădurea liliacului floare Apoi se va aşterne, pe pădure, Pe petale şi pe noi, Ca un glas ce ne şoptea, Un singur contur Dintr-o singură culoare: Noaptea …

(P.S Timpul este un fluviu imens care duce cu el evenimentele din universul nostru, are o singură direcţie, nu se întoarce niciodată. Regretele nu pot schimba nimic … )


POEZIE Marius NIȚICĂ - Vaslui

Resemnare Mă aştepta lângă patul dorinţelor îmbrăcată în roşul aprins al pasiunii cu buzele încinse în vâltoarea chemărilor şoptite încet de razele Lunii… Atins-am discret cu palma deschisă obrazul destins de surâsul abstract, îmi spuse că-i o carte închisă citibilă doar, răsfoită cu tact. Cuprins-am încet, între mâini, o himeră plăsmuită din cuvinte aprinse chemam inocent iubirea stingheră să învie speranţa pasiunii ucise. Răspunsul veni, şi nu într-o doară ecoul mă lovi colţuros şi compact când totul părea să nu pară o scenă închisă din primul act… Ce crudă idee să aştepţi așteptarea! de-a fi resemnat de dorinţe deşarte… legat de principii ce cheamă tăcerea înainte de fapt, între doar şi un poate.

Paradoxul iubirii Ne-am întâlnit între două vieţi dezgoliţi de carnea fiinţei… …mă iubeai… te iubeam profund şi discret departe de iluzia suferinţei. Înlănţuiţi în dansul creaţiei ne topeam în sâmburi de stele devenind constelaţii… Mi-ai spus că nu-i de ajuns pentru o galaxie a speranței… E nevoie de spaţiu înainte de timp; de dor înainte de dragoste; de teamă înainte de durere; de suferinţă înainte de disperare; de iubire înainte de iubire… Ai numit omeneasca fiinţă instrumentul perfect, dând formă unei alte forme, mereu alta, în căutarea perfecţiunii, spre infinit… Chemarea mă născuse bătrân, dar prea bătrân… pentru a fi înţelept. Pierdut printre aşteptări înşelate începusem să ard mistuit de veninul reproşurilor vinovat pentru a fi ceea ce nu sunt… Uitarea din amurgul maturităţii ceruse lumină în după amiaza adolescenţei… Primind-o cu inimă de copil te-am regăsit…iubindu-te…

Dilema Cuvintele se opresc înainte de a fi rostite, încătuşate dincolo de sensuri, în adâncul inimii... ascunse trăiri pe care raţiunea nu le poate cuprinde. Zăvorâte în simboluri, se răsfrâng... şi-mi cer să caut un sens mai presus de manifestarea unei iluzii; plăsmuită din dorinţa să mă regăseşti, înaintea dimineţii; nedefinit în umbra unui vis… cu parfum pasiune, în care devenisem mai mult decât protagonişti. Tulburat nu vreau să mă trezesc... fără răspasuri... într-o desfăşurare secvenţială de alte întrebări. Amăgirea.... nu stă mai departe de un acum... în eternitatea ultimei secunde, mai mult sau mai puţin aproape de tine.


POEZIE Alina TĂNASĂ - Vaslui

Nu m-ai ucis Nu m-au ucis gheţarii tăi din suflet Nu m-a ucis săgeata din cuvânt Nu m-a ucis nici ziua fără zâmbet Nu m-ai ucis. Sunt încă pe pământ. Nu m-a ucis nici moartea din iubire Nu m-a ucis trecutul din prezent Nu m-a ucis răceala-ţi din privire Nu m-ai ucis cu pasul tău absent. Nu m-a ucis nimic din tot ce-a fost. Eu-mi sinucid cu încăpăţânare Chiar fericirea căutându-ţi rost... Când te iubesc, păcatul meu cel mare!

Promisiune Când vei pleca, promit că nu voi plânge, Nici cerul n-o să-l rog să mi te ţină Şi chiar de-n suflet şiroi-va sânge, Nu-ţi voi trezi nicio urmă de vină... Pe chipul meu, va răsări zâmbirea În timp ce-n mine voi fierbe ca în iad, Eliberând... aşa-mi arăt iubirea... Să nu te-ntorci! (nu vreau să vezi când cad).

Suflet de mamă Sub teiul înflorit, pe-un țol țesut prin tinerețe Stai mamă, tu, la poartă în zi de sărbătoare Dând altor săteni din când în când binețe, E ziua-n care uiți că trupul crunt te doare. Copiii ți-s plecați să-și facă rost prin lume Bărbatul, stâlpul casei, la cele sfinte-i dus... Câte-ai mai povesti, dar nu ai cui a spune Noroc de tan’ Maria, vecina dinspre-apus. Cu ochii tăi blajini, împrejmuiți de riduri Privești, aproape-n lacrimi, spre viața-ndepărtată Când masa era plină - te năpădesc suspinuri - Și se certau băieții... cin’ apă să mai scoată... Toiagul tău puternic duce atâtea-amprente... Doar el îți e alături când noaptea se așază, Când spatele trudit nu poate să se-ndrepte, Iar mâinile-ți slăbite icoane aranjează. Și-așa trecură veri peste-al tău suflet, mamă, Tu demnă-ai dus prin timp cele de sus venite, O dată nu te-ai plâns, ai plâns doar la icoană Strângând cu dor la piept poze-ngălbenite... Că Dumnezeu te-ncearcă, îți ia, dar și te-alină Așa bine cunoști... și-o crezi mai mult ca toți... Ridică-ți azi privirea, se-apropie-o mașină! Ți s-au întors copiii și ți-au adus... nepoți.

„Poezia este înregistrarea celor mai bune şi mai

fericite momente ale celei mai bune şi mai fericite minţi”.

Persy Bysshe Shelley


POEZIE Ioan BABAN - Vaslui

Elegie II într-un pas de noapte am visat că mă-nvârt în cercul meu pătrat, că mă-nconjoară linii drepte din trei anotimpuri înţelepte... mişunau în juru-mi regimente de strigoi din geometrii stridente, legi, formule, reguli şi hotare între false perpendiculare, nişte-ntretăieri prin reci echere ca misterul dintr-o încăpere, ca un stol de molime ciudate bântuind voios prin vechi armate; şi cum cercul meu era pătrat se rotea şi el dezordonat; nu puteam să-nscriu în el o dungă dintr-o veşnicie-atât de lungă...

Elegie XVI

am văzut cum râul sta pe loc iar malurile o luau la vale mă rătăcisem ca-ntr-un iarmaroc cu zăplaz de puncte cardinale: râdeam de lumea-ntoarsă îndărăt ca un cruciat pe-o gloabă în cetate nefericit precum un logofăt pipăind centuri de castitate; şi alte multe lucruri nefireşti se învălmăşeau în spaţiul mut aşa cum bate ploaia în fereşti dintr-un viitor fără trecut; să baţi la uşi definitiv închise e o zădărnicie dincolo de fire căci falsificatorii de permise de mult nu dibuiesc nici o ieşire din labirintu-n care au intrat în vremi călătorind spre îndărăt cu un paşaport demobilizat lăsând în urmă dâre de omăt...

„Iubirea‐ipurşisimplunebunie.Îndrăgostiţiimerităînchisoareabachiarşibiciul.Motivulpentrucareîndrăgostiţiinusunt,totuşipedepsiţişitrataţiastfel,şicăacestfeldenebuniesedovedeşteafiatâtderăspânditestecăbiciuitoriisunt,larândullor,îndrăgostiţi.”

WilliamShakespeare


POEZIE Ion IANCU LEFTER - Vaslui

Şl MAI CE ? Mai e românul calul în căpăstru purtat, din veac în veacuri, ca un orb, pe care-1 duce-un vodă în buiestru şi sfetnicii sudorile îi sorb. Va fi avut el şapte vieţi în piept precum, cândva, 1-a amăgit poetul, dar 1-a-njugat, ca pe un bou, profetul

şi-1 biciuie cu verbu-i înţelept. Mai este o umilă târâtoare dar fără vlaga soarelui în el, pentru o pâine şi o ţuică tare îi putrezeşte puşca în rastel şi crede că-i în stare triumfală nemaivăzând ce se petrece-n jur, de-aceea, n-am cuvinte să-1 înjur sau să-i vorbesc de legi şi de morală.

SORI SACRI Întâiu-mi soare ce mi-a răsărit când ochii mi s-au desfoiat de pleoape, chipul mamei care-a-ncărunţit ca, sub omături, malul unei ape. Al doilea mai rătăcea prin Est şi-n grâiele din stepa ucraină, dar nu purta, în disc, nici o ruină, şi răsărea direct din Everest. Al treilea, pe-o Bistriţ-Aurie, prin infinitul vremilor curgea, şi l-am sădit, în trup, cu bucurie, căci s-a numit, etern, ondina mea. Al patrulea, Cezara şi Călin, din dragoste suprem-a răsărit, de fericire-am plâns şi-am chiuit descătuşat de vrajă şi de chin.

Eternii sori, ai mei, ce orbitoare-s elipsele pe care respiraţi, de-aceea, steaua-mi e nemuritoare pe ceru-mi rotunjit peste Carpaţi!

INTERDICŢII Nu mai mâncăm să nu mai bem, nu mai gândim să nu visăm, atâtea verbe-n craniu-mi gem, cu ce le-arăm şi semănăm? Chiar dacă bani ar fi destui indiferent aş fi la toate, cu-arginţii nu murim sătui când nu există libertate. Şi, mulţumindu-ne cu-atât cât ni se dă şi ni se cere, m-am săturat până în gât şi-aştept a doua înviere care, desigur, o să vie ca în proverbul românesc, căci mortu-i mort şi nu învie chiar dacă sfinţi-1 oblojesc.

GEORGE LETEANU ‐ Peisaj


POEZIE Ioan ENACHE - Vaslui

Luptă de dragoste în somn Dacă poţi răsturna pe cealaltă parte o celulă cu ranga pe creier poţi vedea întregul Albastru, Mulţimea ochilor săi deschişi pe tot corpul. Poţi vedea, văzându-te, ochii: ochiul ciclopic din frunte, ochiul de la încheietura mâinii din locul pentru ceas, ochii din vârful sânilor, ochii deschişi în rotule, ochii, lacrimă a unghiei fiecărui deget, ochiul cel din buric. Cu adoraţie te priveşte ochiul cel stors de lacrimi din centrul sexului. Atunci, cu dibăcie răsuceşte ranga şi lespedea să cadă la loc, iar tu fugi cât poţi mai departe de propriul câmp vizual.

Leşul visului Cine eşti tu, cel care calci pe covorul din piei de şoarece al visului meu? Aş vrea să te înruşinez Că te-a surprins în mine. Cheamă-mă şi tu în somnul tău. Hai să dormim unul în coşmarul celuilalt. Cine eşti tu, vechil cu puteri din afară care mă legi fedeleş şi vrei să-mi suceşti gâtul? Ca Iacob după lupta cu îngerul mă simt istovit, Îmi încep ziua cărând leşul visului.

Quadrigă scrisă sub apă Mi-am lovit fruntea de asfaltul pieii lui Dumnezeu. Şi-n mila lui pentru mine şi-a încolţit un grăunte. Şi m-a lăsat o singură dată să-njur ceaţa din jurul frunţii sale...

Enigma Labirintul, un tub ce dă în peştera cu munte interior de natură vulcanică. Prin crater, vertical coborându-i o scară, ajungi pe întinderea stacojie şi plată, la fel de roditoare ca grădinile din Taurida. Bărbaţii nu se pot rătăci când merg să-şi ascundă acolo viitorul. La intrare stă scris: Minotaurul nu se poate să priceapă ieşirea - Labirintu-i prea simplu. Tubul cu braţe elastice nu se mai potriveşte cu numele ce i s-a dat, zi de zi se complică, devine enigmă. Se laudă îmblânzitorul de nori: Eu sunt suava reţea De furtune prinse-ntre ele într-o ordine uşor crescătoare. Funcţionalitatea mea - o reflectare în ţevi din ce în ce mai subţiri până devin imaginare. Comunicarea - o comunicare prin tub. Lu nu sunt, nu sunt Minotaurul. Aceasta o poate dovedi identitatea secretei ţevi cu principalele braţe elastice în număr de cinci. Enigma: melcul este şi Minotaurul şi Labirint.


POEZIE Simion BOGDĂNESCU - Bârlad

Ou fără pui Cine m-a pus, Petruţa, să mă nasc în această lume în care morţilor nu le mai este permis veşnic să recite un vers? Tac în strofele cimitirelor şi nu sînt în stare să rostească un vers să cadenţeze viteza luminii licuricilor. Bătaia de demult a planetelor sau a inimii soarelui. Dacă soarele mai are o inimă, dacă mai are ştiinţa prozodică de ce se întîmplă cu el. Cei şase ochi ai zarului nu văd niciodată Carul Mare, Carul Mic şi Cloşca aceea cu pui... Ce straniu ar fi fost, Petruţa, să ne ascundem amîndoi la gîndul priveghiului într-un ou fără pui şi braţele noastre să răstoarne înapoi sicriele morţilor din viitor înapoi la renaştere Şi ochii noştri să piuie pe drumul cu robi... Am asista amîndoi la o metrică de salvare a tuturor acelora care, pe pămînt, de milioane de ani au recitat poezii Şi abia atunci am crede Amîndoi, ca biserica-n dealuri, în Înviere!...

Toamnă petruţiană O intangibilă femeie toamna, Petruţa, prenume de toamnă, toamnă petruţiană, îmi vinde iluzii şi glume, cînd eu boncăluiesc falnic ren, cu sprîncenele desenate în aer Contează, îmi spune aranjîndu-şi boneta dacică de lînă albă cu degetele amorţite, contează şi ce-ţi trece prin cap, dacă unuia îi trece prin minte să-şi spargă capul, altuia îi merge mintea undeva în cer sau în gard sau aiurea toamna petruţiană ca o boală albă unde dimonul a plantat ţelină verde - întăritor de dragoste petruţiană, o femeie deschizînd uşa razelor ca să intre dinspre răsărit spre apusul inimii mele. O femeie frumoasă toamna Petruţa, prenune de toamnă, toamnă petruţiană ... Îmi pare rău c-am întîlnit-o într-o vară pierdută direct în iarnă. Dac-ar fi fost suedeză, norvegă să mergem petruţian în golul norveg, dac-ar fi fost finlandeză, daneză să mergem cu mintea pribeagă şi ce ne mai trece prin minte într-o vară pierdută ... Dar aşa?... Dar aşa rămînem amîndoi eu ren, ea căpriţă eu frig, ea căldură să visăm la o vară fierbinte-n Finlanda ...

Aidoma florii Oare să-ţi pun mîna la pitulicea inimii? Deşi sînt bătrîn cu părul de sare amară căzut nu se ştie pe unde ? Deşi sînt rănit părăsit în biserică aidoma florii de propriul parfum?

Fenicieni de tristeţe

Din aproape se mişcă porticul şi pleacă porturile, nu corăbiile. Armatele albe umblă-n biserici voievodale. Armatele negre stau în mînăstiri de tăcere. De departe se-aruncă arcada şi mor fenicienii cu tristeţea în suliţe.

„Un poet este o ființă nefericită a cărui inimă estesfâșiată de suferințe secrete, dar ale cărui buze aumenireaciudatădeatransformagemeteleșistrigăteleîntr‐o frumoasă muzică... Lumea se adună în jurulpoetului și îi spune: „Cântă‐ne din nou”, ceea ceechivalează cu, „Fie ca noi suferințe să îți biciuiascăsufletul”.”

SorenKierkegaard


POEZIE Liviu APETROAIE - Iași

CONFESIUNE De n-ar fi fost capul acestei nopţi ochii acestei nopţi gura acestei nopţi sprînceana acestei nopţi urletul şi zîmbetul portretul omului tăcut ascultînd contorsiunea falsului tristeţea ascunsă după vitraliu tăcută peste miez de înnoptare muzică închinătoare în insomnii vetuste ascult trezindu-mi nervii oasele şi îngerii galbenii nu vor nici acum să-şi desprindă frica de acel simplu catafalc pe lîngă pe unde se plînge ca şi cum aş fi iubit sinceritatea închiderea în confesiune

ROSTIRI Alergăm uşor plutim chiar împinşi departe de suprafeţe visez şi acum scrierea poemului în cele mai simple cuvinte în cele mai cunoscute litere ceva mai sus de pietre abur vulcanic poemul se vede tot mai clar ca singurul albastru dintre noi scurgîndu-se prin unghii îţi declam versurile simple în acest ceva fără sunet

JURNALUL UNUI SEVRAJ ANUNŢAT

oglindă uscată în lemnul de nuc vorbirea se zbate monolog cu ascet îţi scriu pentru ziua pe care-am pierdut-o năuc tu porţi acum sabie şi scut înaintezi pînă mă întîlneşti la margini de scolastică apari dispari precum luciditatea retrasă în poemele de atunci (mai zărisem un individ umbla cu nişte picături de ploaie în locul degetelor şi bîiguia rime troheice fără urmă de îndoială nu era nebun) totul se înţelegea admirînd partea de nord a copacilor incendiul abia începuse rug alb al neînţeleselor diversităţi lacrima se topea pe reverul înroşit mai la dreapta de malul efluviului într-o cămaşă de părţi de vorbire apa curgea de sus tot mai sus în cristalinul închipuirilor tale venise dimineaţa înaltă rece subţire dar foarte prezentă a oprit vîntul şi s-a aşezat lîngă tine visam la zidirea vidului în peretele din faţă şi nu reţineam nici o impresie

TRECEREA LABIRINTULUI

Nici eu… şi nimeni nu ştie cum am înţeles să birui anii într-un labirint la vedere pe care nici nu trebuia să-l străbat cîtă vreme deasupra strălucea un soare oarecare mi-a fost dat să voiesc trecerea labirintului prin complicarea lui doar zădărnicia mea a putut să iubească din vremi în timpuri cîte ceva zahiri şi magi adevăraţi mi-au cerut cele o mie de chipuri ca să-mi arate capătul şi-am cugetat… tot înţelesul lor se făcea o amăgire crezui atunci că nefiinţa aşteaptă la marginea adîncă a ultimei străzi nu erau decît nişte vedenii trăgînd cu mîinile aspre de o risipire ca o stea şi continuînd să tot fie înfiorător de nesfîrşit


POEZIE Emilian MARCU - Iași

Clipa de nemurire Mă simt de patrie legat Ca de un izvor cu apă vie. Aici e tot ce am curat, Aici în patria din glie. Cuvintele din dulce grai Rostite-n limba noastră sfântă Îmi fac din patrie un rai în limba gliei care cântă. Mă simt de patrie legat, Sunt ţărna ei din temelie Lumina mea de pe pământ Şi steaua mea de veşnicie. De patrie mă simt legat Şi ea mi-e munte de lumină. Mă las în ţară-nsămânţat Pentru puterea ei deplină. Mă simt de patrie legat, Eu țărna ei sunt a rodire.

Aici e tot ce am curat; E clipa mea de nemurire.

Fă Doamne pentru noi dreptate Fă Doamne pentru noi dreptate Cum faci la toţi de pe pământ Şi fă aşa de nu ne mai desparte Să fie ţara-n hatul ei cel sfânt. Tu fă să fie Dacia cea mare Şi neam şi grai cu toate împreună Fă Doamne legământ de dezlegare Şi frate lângă frate, tu adună. Căci orice-ar fi o limbă ne uneşte Şi orice-ar face cineva nu-i drept Din suflet harta nu ni se ciopleşte Şi-n noi o ţinem cruce peste piept. Fă Doamne pentru noi lumină Cum faci la toţi de pe pământ Căci tot românul ţie ţi se-nchină Să fie ţara-n hatul ei cel sfânt. Tu fă să fie Dacia întreagă Şi neam şi grai cu toate la un loc. Fă, Doamne, legământ şi ne adună Frate cu frate’n acest cerc de foc. Tu fă să fie Dacia cea mare Şi neam şi grai cu toatele-mpreună Fă, Doamne, legământ de dezlegare Şi frate lângă frate, tu adună.

George Leteanu ‐ Casă din Hălărești, jud. Vaslui


POEZIE Cassian Maria SPIRIDON - Iași

ÎNCAPAM...

„Rătăcit, nemîngîiet, ca un suflet fără parte...”

M. Eminescu

în cap am o grămadă de idei despre libertate şi dragoste

mulţimea calcă ostenită şi indiferentă peste gurile ploii torenţiale / fără scăpare prizonier unei perechi de coapse palmele măsoară truda cerută de ţărînă aflat în mijlocul nebuniei (sub ochii tăi fragezi sub lupele telescopice ale miriapodului) pricep cîte ceva din mecanismul chtonic oricum/ o idee bine stabilită despre dreptate nu mi-am format nici despre genunchii tăi vineţi de frig/ de atingerea

buzelor şi în general despre bunul mers al naţiunii române lucru îngrozitor al soarelui la apus împrejmuit de nouri blocurile albicioase în faţa privirii ca un obstacol al

gîndului ca un exerciţiu abstract de eu şi lucru/ faţă în faţă alegorie şi simbol aripa neagră a suferinţei în apele nopţii Doamne! în genunchiul tău mi-am săpat scorbura

„Respectul este un tribut pe care nu-l putem refuza meritului, fie că vrem, fie că nu; putem cel mult să-l

ascundem în afară, dar nu putem împiedica totuși să-l simțim înăuntrul nostru.”

Immanuel KANT


POEZIE Dan TEODORESCU - Iași

Rugăciune către timpul meu Mă închid în castelul tău de piatră Căci vreau să mă spăl cu amintirile mele, Mă arunc în liniştea serii Căci vreau să pictez ceasurile rele, ceasurile rele. Îmi apuc mintea cu mâinile Şi răsucesc gândul ce mă cunună, cu Zeul timpului şi cobor iar singur scrijelindu-mi viaţa nebună, viaţa nebună. Uite şerpii Uite serpii Diogene, Uite şerpii Care ţi-au sugrumat amintirile Şi s-au petrecut în nemurire. Priveşte-ţi amforele Diogene Şi alungă-ţi gândul că ai să redevii om. Iubeşte-ţi mâinile cerşătorule Care s-au pierdut În timpul dragostei de ţărm. Uite şerpii Diogene, uite şerpii…

Supus Netrecerea spre alte oseminte mi-a fulgerat netrebnicul cuvânt pe flori de cedru ascultând irodul nemerniciei spulberate-n vânt. Pictându-mi ochii ce-mi alungă spaima exodului trecut crepuscular îmi pun să-mi bată clopotele seara, iar eu adorm supus în ocular. Flămândelor turme Somnul păcatului îmi zace în barbă, timpul îşi bea cafeaua cea amară, tot scurmă în nouri găina cea neagră şi beau amintirea în cupe de ceară. Se-nmoaie iar vântul pe cerul de foc ce-mi curge pe ochi dorind să omoare alga-durere şi mintea din urmă urechile mele cu ciucur de soare. Şi chem o nălucă să-mi spele ruşinea crescută pe umeri lăsând ca să scurme mirosul păşunii în mugetul greu, căci eu sunt ciobanul flămândelor turme.

Rugă de taină Am băut în amurg din fântânile timpului care mă acopereau ca pe o insulă amară, am simţit vântul ce mă alungă aruncându-mi mintea într-un chip de ceară. Pictam ochii roşii şi creierul verde mâini nu aveam, iar sufletul din mine îmi picura prin buzele reci de credinţă căutând în abis drumul spre tine. Ce departe este noaptea, nu mai pot să o ajung, pătrunde-mi în gând rugă de taină, căci am băut din fântânile timpului în amurg, dar apa era crudă, spurcată, haină.

„Viața aspră, transformată în obișnuință, înmulțește senzațiile plăcute; viața moleșitoare pregătește o mulțime de neplăceri, nu există pat tare

pentru cine adoarme de îndată ce se culcă.” Jean Jacques Rousseau


POEZIE Horia ZILIERU - Iași

Romanclasic

1. Îndoi genunchiul stâng şi mâna dreaptă pe corzile de sânge semn aşteaptă şi seamăn cu un fulger întrerupt într-un copac murind pe dedesubt. Secunda taie-arhipelag subt coaste cu diamantul întâmplării caste de când te strig femeia mea nocturnă să îţi îngrop imaginata urnă în lacul alb cu nuferi în calvar să ai deasupra Ochi crepuscular 2. Vin acru aţâţa prin vene foc într-un poem de Alexandr Blok. Râdeam. Cum? Doamna în albastru iară răsare-n vin în fiecare seară şi-n fantasii naive să n-o pierd îmi înmuiam doar buzele pe sfert şi fără foi de scris umpleam cu tropii manşetele cămăşii albe plopii de dincolo de geam în resemnare îmi aruncau arginţii frunzei rare dar n-am golit-o cupa pân-la prund să ţin pe drojdii chipul ei rotund. 3. Statuie boreală ce tribut ai dat ascunsă în tipar de lut? cu grâul şi uleiul în ulcioare de năvăliri de ape scoase-n soare. Prea vegetală eşti că strâmte sânt metaforele toate pe pământ. Ai dus pe umeri aripi neştiute tărâm şi lume taie în volute

şi tălmăceşte clarul ce irumpe carnagiul de garoafe / pietre scumpe. Amanta iarnă ce vulgar cuvânt şoptea-n urechi de cai nervoşi pe vânt. 4. Să te despart c-o taină de trecut pun între el şi tine suflet/ scut al poeziei. Peste scut o spadă mă jur pe lavă luna să ne vadă de mână ca o fată de liceu îţi duc beteala peste braţul meu şi cald sărutul e-o brăţară moale arzând la-ncheietura mâinii tale gingaşă cum e gâtul de vioară al turlei vid sunându-şi bronzul iară prin iambii ce mă bântuie acum. E prea târziu romanticul parfum? 5. Mai am hypnotici lângă buze crini cu filamente pure de lumini vocale de magie sfânta clipă subt clape de petale în risipă şi anotimpul răsturnat în vază reverberaţii blând surâs de pază la vocea ta vai inima profană îşi bate tribul de piei roşii rană e gura în orgoliu stins sandale de psalmi juraţi pe nopţi pun tălpii tale şi în quadrigă de-osuare, eu te dor în umbra lyrei lui Orfeu.


SFÂNTA LIMBĂ ROMÂNEASCĂ RESTITUTIO În limba ta Grigore VIERU În aceeaşi limbă Toată lumea plânge, În aceeaşi limbă Râde un pământ. Ci doar în limba ta Durerea poţi s-o mângâi, Iar bucuria S-o preschimbi în cânt.

în limba ta Ţi-e dor de mama, Şi vinul e mai vin, Şi prânzul e mai prânz. Şi doar în limba ta Poţi râde singur, Şi doar în limba ta Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi Nici plânge şi nici râde, Când nu poţi mângâia Şi nici cânta, Cu-al tău pământ, Cu cerul tău în faţă, Tu taci atuncea Tot în limba ta.

Limba noastră de Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le ’nşirate, -Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spuie-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slinul, mucegaiul Al uitării’n care geme. Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde - Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte. Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră cea română Grigore VIERU

Sărut vatra şi-al ei nume Care veşnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română.

Cânt a Patriei fiinţă Şi-a ei rodnică ţărână Ce-a născut în suferinţă Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic Numai dânsa ni-i stăpână: Limba neamului meu dacic, Limba noastră cea română.

În al limbii tezaur Pururea o să rămână Limba doinelor de aur, Limba noastră cea română.

Limba românească de Gheorghe Sion

Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Şi pe buze-aduce miere Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte Ca sufletul său, Vorbiţi, scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu.

Fraţi ce-n dulcea Românie Naşteţi şi muriţi Şi-n lumina ei cea vie Dulce vieţuiţi!

De ce limba românească Să n-o cultivăm? Au voiţi ca să roşească Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte La strămoşi erau; Vorbiţi, scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu!


INTERVIURI Cristina MIHAI - Ottawa (Canada)

IntraductibiluldordelacapătulPământuluiInterviu cu cineastul Ben Todică din Melbourne, Australia

Pe Ben Todică l-am cunoscut prin intermediul internetului. Aşa i-am ascultat emisiunile de radio, în limba română, aşa am conversat şi tot aşa, i-am citit cartea. Cred că ceea ce impresionează la Ben este franchețea trăită cu ochii şi sufletul mari, deschişi, spre un final fericit. Viața lui este una de film hollywoodian, o viață aninată între lumea minerilor şi cea a poveştilor pe celuloid, o viață împărțită între lumea comunistă şi cea capitalistă, între emisfera nordică şi cea sudică. Vă propun să-l descoperim împreună pe acest neobosit truditor pentru păstrarea unei identități româneşti în Australia, fără ca să sufoce nicidecum deschiderea lui şi a noastră, spre marea lume care ne înconjoară.

Cristina Mihai: Ce a însemnat să trăieşti într-o zonă minieră? Pentru cei de azi, mineritul pare doar o poveste gri. Cum ai văzut tu viaţa ta de la Ciudanoviţa? Ben Todică: Înseamnă forfotă, mulţime de oameni de diferite etnii şi funcţii, multiculturalism, entuziasm, mister, sete de a cunoaşte şi izbândi, prietenii, cultură, înţelepciune, dezvăluiri, achiziţii de talent şi, cel mai important lucru pentru toţi, banii. Aici nu era diferenţă de clasă. Toţi eram la fel de săraci şi posedam doar sufletul. Unii conduceau, alţii se lăsau conduşi, iar în mod special, la Ciudanoviţa erau şi puscăriaşi, deci şi securitate, armată şi dacă sunt mulţi bani pentru că minerii câştigau de cinci ori mai mult decât unul într-o fabrică obişnuită, atunci erau din plin: mâncare, băutură şi distracţii. Şi, unde e băutură e şi bătaie, violuri, furturi, evadări, accidente şi sinucideri, iar în final, să nu-i uit pe cei bolnavi de tuberculoză, silicoză şi radiaţii. În mulţimea de mii de locuitori să nu uităm copiii, să nu mă uit pe mine, care am trăit raiul pe pământ, raiul tuturor celor mari care au scris despre el. Eu aici am crescut şi am descoperit lumea şi nu am avut etalon de măsură ca cei

maturi care au venit aici să-şi construiască o viaţă văzută sau visată. Povestea gri apare după deziluzie şi înfrângere, prin neatingerea scopului sau a nenorocului. Cazul morţilor şi apoi a schimbării regimului care a schimbat toate orânduielile devenite de o viaţă lege. După ce ai visat o viaţă să-ţi faci o casă şi să te aduni pentru o pensie fericită la bătrâneţe, a venit prăpădul şi ai pierdut totul. Griul a devenit dintr-o dată griul ţării. În Ciudanoviţa, am prins aripi şi am început să visez frumos până în momentul în care am ieşit din ea. C.M.: De unde a apărut dragostea ta pentru film? B.T.: Dragostea pentru film a început în sala cinema. La început, aveam două în Ciudanoviţa, unul vechi într-o baracă, peste râu de vechea Poştă, lângă cazarma pompierilor unde mergeam cu părinţii când apărea câte un film renumit adus din Rusia şi, unul nou, în Casa de Cultură construită din cărămidă dublă. Lumea stătea frumos la rând. Intrau mai întâi civilii, apoi câte un pluton militar şi foarte rar, puscăriaşi. Eram pentru prima dată în viaţa mea într-un mare amestec de oameni, care stăteau cu feţele ţintite spre ecran, râzând sau plângând în funcţie de cum se derulau imaginile pe ecran. În acel moment, am fost sedus de magia filmului, de acea forţă care avea puterea de a face omul fericit. De aici, a început călătoria mea, urmând razele de pe ecran prin vizete în cabina de proiecţie. Dacă stau să mă gândesc, de fapt filmul m-a ales pe mine. Au trecut câţiva ani şi, la scăldat, am descoperit ceva sclipitor pe fundul râului. Erau bucăţele de film în culori de 35 mm, aduse de ape. Am pornit în susul râului, căutând noi bucăţi, până am ajuns în spatele cinematografului, în locul unde operatorii aruncau resturile de film, care se rupeau în timpul proiecţiilor. Am ajuns ucenic de mic în cabina de proiecţie, unde am simţit mirosul de celuloid, zumzetul aparatelor, vocea actorilor, luptele şi muzica aceea care m-au sedus. Am descoperit limbajul şi ritmul filmic, povestea... ,,Deci, de aici vine


magia care aduce fericirea”, mi-am zis şi, din acel moment, mi-am dorit să fiu parte din această lume. C.M.: Ştiu că ai avut ocazia să-l întâlneşti pe Sergiu Nicolaescu şi, mă gândesc, şi alţi mari cineaşti. Descrie-ne puţin perioada aceea a unor orizonturi culturale care astăzi par îngropate demult în lumea avidă de bani. B.T.: La vârsta de 12 ani mi-am cumpărat primul meu aparat de filmat de 8 mm, am descoperit cine-amatorismul şi am înfiinţat Cineclubul Apollo din Ciudanoviţa. Mai întâi independent şi, pe urmă, sub umbrela sindicatului de la UCMMA Bocşa, apoi Exploatarea Minieră Banat din Ciudanoviţa şi Oraviţa. De acolo, am început să particip la festivalurile de film din ţară. Am visat să organizez un festival de film la Oraviţa, unde să-l invit ca preşedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu. De ce el? Pentru că îi admiram filmele şi, în mod special, pentru că am avut acazia să-l întâlnesc într-un concediu pe faleza de la Eforie Nord, unde am făcut un filmuleţ cu el de un minut jumate. L-am rugat să mă lase să-l filmez. El mi-a examinat aparatul de filmat Meopta de 8 mm şi apoi mi-a zis: ,,Ce vrei să fac?” Bucuros, l-am rugat: ,,Coborâţi în nisip, apoi urcaţi pe faleză, vă uitaţi în dreapta, apoi în stânga, alegeţi stânga şi vă îndepărtaţi spre oraş.” Aşa a şi făcut, i-am strigat ,,Motor!” şi a executat instrucţiunile mele şi la comanda mea de ,,Stop!”, a venit la mine, mi-a urat succes şi ne-am despărţit. Filmul meu începea astfel: Apollo Film prezintă un film cu Sergiu Nicolaescu, Scenariul şi Regia, Benoni Todică. După ce am developat filmul şi l-am montat, am fost la Bucureşti la el acasă ca să îl arăt, însă, din păcate, am găsit-o doar pe mama lui acasă. Nu am ajuns să-i arăt nici filmul şi nici festivalul n-am reuşit să-l organizez pentru că am fugit din ţară. Pasiunea filmului este foarte costisitoare şi, dacă nu ar fi existat sindicatul care să-ţi ofere ajutor financiar, material şi şcolarizare, iubitorii de film care nu aveau şansa să intre la IATC, nu ar fi avut nici şansa să se exprime prin acest format. Cine-amatorismul luase amploare în România anilor ’70 şi, participând aproape lunar la festivalurile de film organizate prin judeţele ţării, am avut acazia să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari realizatori şi critici de film din România. Am avut şi experienţa ,,Oscarului”, atunci când filmuleţul meu ,,Perseverenţa”, realizat pentru Casa Pionierului din Oraviţa, a luat Marele Premiu pe ţară. C.M. : Cum te-ai simţit, cum a fost atmosfera la festivalul unde ai luat premiul pentru primul tău film, cel cu Casa Pionierilor din Oraviţa? B.T.: Filmul finalizat l-am înmânat directorului Casei Pionierului, prof. Viorel Sperlea şi, după festival, într-o dimineaţă, pe la şapte aud vocea educatoarei de la a cărei grădiniţă am folosit copii şi pe ea ca actori în film, că mă felicita. Auzise la radio, la Buletinul de ştiri, de succesul filmului. La Casa Pionierului, directorul avea ochii în lacrimi când mi-a mulţumit, spunându-mi că el credea că va muri fără să-şi imagineze că vreodată va fi fost posibil să audă şi de ei ţara şi, iată, deveniseră cei mai importanţi pentru judeţ. După acest succes, au început să-i doteze cu tot ce le trebuia. Din acel moment, nu mi-a mai trebuit să mai întrec pe nimeni în festival, însă eu am câştigat premii

şi cu alte filme, primind medalii, trofee şi menţiuni de la mai multe personalităţi: Florian Potra, critic de film, Călin Căliman, regizorii Alecu Croitoru, Bob Călinescu, Alexandru Satmari, Geo Saizescu şi mulţi alţii. Festivalurile durau câteva zile şi erau construite pe calapodul celor de la Cannes, cu festivităţi, mese, baluri, conferinţe de presă, excursii, şedinte, seminarii etc. Participau cineaşti din toată ţara de la instituţii, şcoli şi universităţi. Veneau câte 3-4 membri de cine-club şi se adunau în număr mare, plus spectatorii în sălile de proiecţie, pentru că atunci când erau multe filme, proiecţiile erau câteodată împărţite pe categorii - filme artistice, documentare sau pentru copii şi erau proiectate în săli diferite, mai mici. Nu era uşor ca tu, un om modest de pe un şantier minier, să baţi intelectuali şi studenţi specializaţi în domeniu. Rezultatele mele bune au fost obţinute pentru că nu am fost conştient de aceste diferenţe, ci doar că am fost sincer în realizarea lor şi, poate, această sinceritate şi modestie le-a făcut originale şi atractive pentru juriile care erau formate uneori şi din câte 10 persoane, oameni specialişti din diferite domenii ale culturii române. C.M.: Povestea ta e una de roman. În plin succes şi viață bonomă, ai ales la un moment dat să fugi din ţară. Era o decizie grea şi… mai ales riscantă. Cum s-a derulat acest film al vieţii tale? B.T.: Cred că şi fuga mea din ţară, ca şi filmul, m-a ales ea pe mine pentru că eu nu am crezut vreodată că o să ajung să am paşaport şi destui bani ca să merg în străinătate. Am crescut într-o familie de oameni foarte harnici şi modeşti. Părinţii mei au muncit pământul în Iezer, judeţul Vaslui, că din acele locuri ne este obârşia, iar când a venit colectivizarea şi le-a luat totul, au plecat prin ţară după muncă şi aşa au ajuns la minele din Ocna de Fier, apoi la Ciudanoviţa, în Banat. Am făcut armata la grăniceri şi, ca să vezi cât de copil eram, odată, în serviciul de pază pe frontieră, într-o iarnă când era fâşia îngheţată, am trecut-o dincolo, în Iugoslavia, unde m-am întâlnit cu grănicerul iugoslav, care era în patrulă şi am fumat o ţigară amândoi. Eu i-am oferit o ţigară ,,Haiduc”, cele mai ieftine ţigări româneşti de pe atunci, iar el mi-a oferit una iugoslavă cu filtru, echivalentul Snagovului nostru. În mintea mea, îmi împlineam un vis: puteam să mor cu mintea împăcată că, măcar unul din familia noastră a fost în străinătate. Da…, nu avea să afle nimeni. Era secret, pentru că, dacă se afla, intram automat în batalionul disciplinar. Şi acum, să vezi cum lucrează Dumnezeu: un prieten de-al meu, un inginer electronist din Bucureşti, venit şi el la mină ca să câştige bani, îl bate pe un miliţian pentru o fată. Miliţia urmăreşte să-l prindă ca să-l bage la închisoare. Mă trezesc noaptea cu el la uşă, ca să mă roage să-l ajut să fugă din ţară. El ştia că am fost grănicer şi cunoşteam în amănunt sistemul şi zona, aşa că i-am dat direcţie şi sfaturi, ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit. A doua noapte, eram la cabana Şapte brazi din Oraviţa, cu un grup de prieteni, unde chefuiam, când cineva mă cheamă afară în spatele cabanei, unde dau de Stănescu, că aşa îl chema. ,,Ce faci mă?”, îi zic, ,,n-ai plecat?”. ,,Ba da. Am umblat toată noaptea prin văi şi hârtoape şi spre dimineaţă, am văzut un tren, în care am urcat din fugă, bucuros că am prins trenul de Belgrad şi m-am trezit din nou în Oraviţa. Era trenul


Berzovia-Oraviţa. M-am rătăcit!” îmi zice disperat. ,,Trebuie să mă ajuţi!”. Cum eram în formă, am prins curaj şi i-am zis ,,Bine mă, hai că vin cu tine!”. Am luat o sticlă de coniac, ciocolată şi câteva sticluţe cu suc de lămâie şi, la plecare, i-am întrebat pe cei din bar dacă vor să vină cu mine în Iugoslavia. Toţi au îngheţat, crezând la un moment dat că glumesc, iar străinii că sunt securist şi aşa am cules doar trei. Eram de acum cinci persoane. Ideea era că, dacă ne prindeau grănicerii împărţeam bătaia, căci ştiam cum se aplică, iar coniacul, ca să ne scuzăm că suntem beţi şi că din greşeală ne aflam în zonă, lucru care, de fapt s-a şi întâmplat. În momentul în care am ieşit din arătura dintre Oraviţa şi Grădinari şi am intrat pe asfalt, se opreşte un IMS de la grăniceri în spatele nostru şi ne întreabă ce căutam. Mă bag eu în faţă mai îndrăzneţ şi îi spun şoferului că mergem la o nuntă, la Maria Băsu. Mai târziu am aflat că în spate era un vecin, maior la grăniceri, care m-a recunoscut şi i-a spus şoferului să plece. Asta se întâmpla pe la orele 19:00, iar pe la miezul nopţii, am ajuns la primele sisteme de alarmă din zona de graniţă. Cutii de conserve legate pe fir de sârmă între copaci ca atunci când le atingi să zornăie şi să-i atenţioneze pe soldaţii de pază. Începuse o ploaie mocănească, iar noi, întinşi pe burtă, aşteptam să-i depistăm. Schimburile de noapte treceau tot la două ore şi când treceau pe lângă un cuib de pază se opreau şi schimbau vorbe sau ţigări, şi ăsta era un semn că trebuie să ne ferim poteca. După ce a trecut primul schimb şi am văzut că nu s-a oprit în zonă, am pornit-o înainte târâş, ceilalţi după mine, ca un cârnat. Ţineam un băţ de vreo 30 de cm în gură, vertical, ca să depistez firele de lansatoare. Toată zona era acoperită pe lungime cu un fir de oţel subţire care, odată atins, declanşa nişte rachete luminoase şi lua pe neaşteptate pe soldat, îl avertiza că e cineva în zonă. Astfel te vedea şi te aresta. Ştiam că băţul din gură trebuia să fie foarte uşor, să nu aibă forţă să tensioneze firul de lansator şi aşa a şi fost. Am găsit firul, m-am făcut punte peste el şi i-am trecut pe toţi. După multe ore de mers, pentru că era o zonă mai accidentată, cu văi şi dâmburi, am ajuns la fâşia de graniţă. Era un deal stâncos unde, în loc de fâşie, era un gard de sârmă ghimpată conectat de stâlpi de beton prin izolatori electrici. Nu am învăţat în armată despre gard electric, însă eram acum în faţa lui şi nu aveam curajul să încerc să văd dacă e activ sau nu, aşa că am luat două crengi uscate şi am mărit distanţa dintre firele de jos, destul ca să sari ca un tigru printre ele şi chiar aşa a fost, pentru că se vedea jos, la poale, cum venea soldatul care verifica fâşia în tura de dimineaţă. În partea iugoslavă, erau dealuri şi văi ca sânii unei femei acoperite de copaci tineri, cam de grosimea braţului şi pentru ca zona să poată fi observată, erau toţi tăiaţi şi căzuţi unii peste alţii la întâmplare, creând o linie rotundă a orizontului, însă ascundeau toate denivelările şi gropile de dedesubt. După ce am trecut şi eu, am privit în urmă. Aveam o privelişte de vis, pe care nu am s-o uit niciodată. Soarele răsărea deasupra Marilei şi la poalele ei, şerpuind în sus, oraşul Oraviţa se dezvelea de pătura nopţii. Deodată, un ţipăt. Mă întorc şi-l văd pe Stănescu căzut cu un picior printre puieţii îndoiți invers. Îi alunecase piciorul printre trunchiurile copacilor într-o groapă şi l-a rupt. Nu puteam rămâne aici aproape de graniţă, pentru că putea să

sosească în orice clipă soldatul, aşa că am făcut doi dintre noi scăunelul cu braţele şi am început să-l cărăm cu schimbul. De acum, piciorul se umflase şi el gemea în semi-leşin. După a doua colină, am dat de un cioban cu oile şi ne-am predat lui. Acesta a dat vestea cumva, pentru că ne-am trezit cu poliţia iugoslavă, care a venit cu o semidubiţă şi ne-a ridicat. Pe Stănescu l-au internat, iar pe noi ne-au dus la tribunal, ne-au judecat şi ne-au dat două săptămâni de puşcărie pentru că trecusem frontiera ilegal. Hai s-o fac mai scurtă că, altfel, răspunsul la întrebare chiar devine un roman. După două săptămâni suntem scoşi şi, din nou, aruncați în dubiţă, cu Stănescu scos din spital şi în ghips, căraţi fără vedere timp de multe ore, când te gândeşti că acuşi vom fi la graniţa românească şi vom fi predaţi autorităților. Era o chestie care se practica uneori. Din fericire, am ajuns la Belgrad şi, din nou, închişi pentru două săptămâni. Aici erai intervievat şi verificat cine eşti şi unde vrei să ajungi. Erau peste două sute de ilegali din România, Ungaria, Cehoslovacia. Stăteam câte o sută în dormitor, cu paturi de fier suprapuse. La Vârşeţ, unde am făcut primele două săptămâni, eram 40 în cameră şi ne scoteau doar o dată în curte pentru zece minute, după care stăteai pe o băncuţă de lemn toată ziua. Eu am vrut să ajung în Suedia, dar de aici se putea emigra doar în Australia. Unul dintre noi, un oltean, a ales Australia şi atunci a fost separat de noi. După două săptămâni ne-au pus într-un microbuz şi ne-au dus la graniţa cu Italia, unde după ce ne-au arătat şoseaua care duce la Trieste, ne-au sfătuit să nu spunem nimănui că am avut contact cu autorităţile iugoslave. În lagărul din Trieste, erau condiţii de hotel, adică eram 4 în cameră. Se putea emigra doar în trei ţări: USA, Canada şi Australia. Am ales Canada, pentru că se pleca cel mai repede şi după doi ani primeai cetăţenia şi puteai să te întorci în ţară, ca să-ţi vezi familia. În America aşteptai 4 ani, se putea merge acolo, însă aveai nevoie de un sponsor/garant particular, pe când în Australia şi Canada te lua statul. Cel mai tânăr dintre noi, un moldovean care a răspuns invitaţiei mele de la cabana din Oraviţa, a ales şi el Canada şi acolo a şi ajuns. Mai era boxerul din Braşov, cules tot din cabană, fost campion naţional, era numai muşchi. Spărgea nucile între degetele de la picioare de te cruceai. El şi cu Stănescu s-au cherchelit şi s-au luat la bătaie cu un grup de bulgari, care bătuţi, s-au pregătit să-i omoare pe amicii mei şi atunci aceştia, de frică, au fugit în Franţa, unde arestaţi din nou ca ilegali, au ales între puşcărie şi Legiunea Franceză. Astfel, Stănescu a fost paraşutat ca soldat al armatei franceze în Djibuti, iar boxerul a ajuns instructor în Legiunea Franceză din Marsillia. Iată-mă singur. Pentru cine mi-am riscat viaţa? Eu am fost tare naiv pentru că am crescut în credinţa că toţi suntem ca o familie. C.M.: Din Italia, lumea liberă sau ,,liberă” nu mai era atât de strălucitoare, dar trebuia să înaintezi în necunoscut. Ţi-ai dorit atât de mult ca să mergi la capătul lumii sau ai ajuns acolo mânat de destin până la urmă? B.T.: După unsprezece luni de aşteptare, m-am plictisit şi mi-am schimbat dosarul, iar după o lună am ajuns în Australia, despre care nu ştiam nimic. Dar stai să vezi de ce. Pentru că şi aici tot destinul a lucrat. Australia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. După vreo două luni de aşteptat în Trieste,


apare un nou refugiat din România, un plutonier major de infanterie din Reşiţa, foarte şmecher şi curtenitor, jucător de cărţi şi pilangiu la maxim. Era ţigănos la piele, dar şi la vorbă: ,,Au! Mânca-ţi-aş…!” Aşteptând în gara din Trieste, eu îmi găsisem serviciu la un restaurator de mobilă antică pentru înalta clasă, însă era o zi, două pe săptămână. Mă folosea mai mult la livrat, pentru că eram vânjos. Seara, când veneam de la muncă, trebuia să cumpăr de băut, pentru că aşa era regula şi s-o împart cu cei din cameră. Iar când nu aveam bani, Tache plutonierul, că aşa îl chema, făcea rost de bani. Şi într-o seară, ne-am întins la băut într-o tratorie dintr-o localitate apropiată şi, pe la două dimineaţa ne-am hotărât să plecăm spre lagăr. Erau vreo 4-5 km, întuneric beznă şi ce-i vine lui Tache să propună? Să luăm o maşină de pe stradă şi s-o abandonăm aproape de dormitoare, iar poliția o va afla a doua zi şi-o va reîntoarce proprietarului. Însă cum ne chinuiam noi s-o pornim, iaca numai ce apare poliţia şi ne arestează pe toţi. A doua zi eram căraţi toţi în cătuşe de poliţia federală la tribunal, ca să fim judecaţi pentru tentativă de furt. Ne simţeam importanţi ca-n filmele cu Franco Nero. Toţi ne priveau cum ne păzeau cu fală polițiştii. Era plină sala de tribunal şi îţi crea iluzia unei scene de film poliţist. Mame care plângeau, copii, bunici, hoţi de buzunare, prostituate, mafioţi etc, aveai senzaţia că sunt acolo toţi pentru noi, însă, în realitate se judecau zeci şi zeci de cazuri ieftine pe zi. Noi am primit o lună cu răscumpărare, însă cum eram săraci şi singuri, am intrat la puşcărie. Da’ ce puşcărie? Nu se compara deloc cu cea iugoslavă, unde primeai bătaie toată ziua cu furtunul de cauciuc, dacă te prindeau că vrei să te aşezi în pat. Stăteai de dimineaţă pe băncuţa de lemn şi-ţi depănai viaţa celuilalt, pe când în Italia, aveai cinematograf, biserică, dreptul să-ţi cumperi tu mâncarea preferată şi să ţi-o găteşti, dreptul să-ţi cumperi un litru de vin pe zi, ţigări şi o cameră unde puteai să-ţi plăteşti o prostituată din afară, dacă nu aveai soţie sau prietenă care să te viziteze. De vorbit, nu vorbeau între ei deţinuţii. Erau de toate neamurile şi eram câte 10 în cameră, unde aveam reşou şi tacâmuri pentru gătit, frigider şi televizor, baie şi WC, etc. După ce am ieşit afară, proprietarul maşinii a venit în lagăr şi ne-a invitat la el acasă la masă şi-am devenit prieteni. De acum, aveam cunoştinţe în Italia. Mai târziu i-am trimis vederi din Australia, însă faptul că am fost închis, a fost considerat caz penal pentru statul canadian, care mi-a trimis o scrisoare în care mă informa că timp de 10 ani nu am ce căuta în ţara lor. Dar scrisoarea mi-au trimis-o după ce am ajuns în Australia. După şase luni, m-aş fi întors imediat în România şi erau sute ca mine, dar cred că ne-ar fi închis şi distrus în bătăi autoritățile. Am văzut la mâna întâi ce le făceau celor prinşi sau întorşi acasă. Libertatea la care visasem nu exista în Occident. ,,E o farsă!”, mi-am zis, însă îmi merit pedeapsa pentru c-am muşcat, ca Adam, din mărul oprit. C.M.: Ce s-a întâmplat cu ai tăi, acasă ? B.T.: Acasă, după plecarea mea, părinţii se întrebau unde oi fi, însă după ce au descoperit carnetul de CEC au înţeles că am plecat. Cei de la Exploatarea minieră credeau că sunt plecat în vreo delegaţie prin ţară, însă când au primit înştiinţarea mea că sunt în Italia, au năvălit peste părinţii mei

cu ideea de a confisca tot ce îmi aparţine şi, în mod special, îi interesa carnetul de membru de partid, pe care tata l-a predat, aceştia răsuflând uşuraţi. Sigur că au plâns sărmanii pentru că tata ieşise la pensie după 39 de ani neîntrerupţi în minele de uraniu, iar partidul îi lăsa în plata Domnului pe pensionari, aceştia fiind nevoiţi să se retragă în alte grupuri, de unde primeau ajutor şi căldură familială. Mai întâi, tata a devenit penticostal şi, mai târziu, a convins-o şi pe mama. Pocăiţii erau înţelegători cu ei faţă de organizaţia partidului, care mereu îi persecutau şi le scoteau ochii că au un fiu trădător. Sărmana mamă, cât o mai fi plâns… (...)

Paula Vrînceanu ‐ București

Năstasă Forțu


INTERVIURI Andrei Lucian ANTON - Vaslui

Cinesuntețidumneavoastră,domnuleDumitruV.Marin?

Reporter: - Trecem la destăinuiri? Dumitru V. Marin - Da, care sunt întrebările, că le-am găsit răspunsul... R: - Cine vă credeți dumneavoastră? D.V.M.: - Cel care sunt: a) Prea m-am risipit în lumea asta ca să nu știu cine sunt; b) Un important jurnalist român, primul romancier din istoria culturală a Vasluiului, om cu operă, ambiție, muncă. Deschizător de drumuri în presă modernă și etnologie. R: - De fapt... ce-ați făcut pentru țară, pentru Vaslui? D.V.M.: - Am avut „snagă” strămoșească, aia care mă ține foarte activ și creativ și astăzi. Să reușească cineva cât mine, i-ar trebui 3 vieți. R: - Cum e cu întâietățile? D.V.M.: - a) Singurul în lume cu 9 președinți

de stat intervievați; adăugați 14 prim-miniștri, zeci de miniștri, cele mai înalte fețe bisericești din țară și chiar papa Ioan Paul al-II-lea; b) De 3 ori primul în România: prima Licență 001/ TVV, deci prima televiziune privată autorizată, prima teză de doctorat pentru curentul romantic în folclor, contribuțiile lui

Tudor Pamfile și ale Revistei ION CREANGĂ. Acum, prima revistă internaționalizată din Vaslui. c) De 12 ori primul în județul Vaslui (și în Moldova, parțial): - prima lucrare consacrată învățământului local în 1980. - primul ecologist (26 dec. 1989) și cu 11% din tot partidul FER, la un moment dat, 234 consilieri. - prima televiziune locală începând cu 5 decembrie 1990, prima emisiune - 24 decembrie 1990. - primele posturi de radio (1993 și până azi).

- primul săptămânal tipărit la Vaslui (Meridianul Iași - Vaslui - Bacău) - din septembrie 1996 care există și azi. Longevitate, de top. - primul roman „Zăpada pe flori de cireș”, în istoria culturală locală, alte monografii cultural - istorice. - prima monografie a Liceului „Mihail Kogălniceanu” (Centenar 1990). - primul și singurul vicepreședinte al UZP (aprox. 5.000 de ziariști) și coordonator pe Moldova. - primul vasluian care și-a făcut statuie. - prima carte-document despre Vasluiul postrevoluționar - „TVV-15... explozia” (2006). - singurul vasluian cu 5 mandate de consilier județean. - Președinte de partid (ecologist) - 18 ani + acești din urmă 3 ani. R: - Nu vă găsiți mai multe merite decât le aveți? D.V.M.: - Ar fi laudă dacă ceva n-ar fi adevărat. Dar asta e realitatea pentru un timp cu activitate foarte intensă, muncă pe măsură, noroc. Mai sunt și alte domenii unde m-am afirmat primul în istoria locului, deci, am fost, sigur, un deschizător de drumuri. R: - Satisfacții? D.V.M.: - Au fost scurte dar n-am avut timp să mă bucur, mereu am avut (și am) și altceva foarte important de făcut. Tipăresc a 25-a carte... R: - Vă contestă unii, vă omit alții, vă mai laudă autori importanți... D.V.M.: - E dreptul lor, dar contestatarii nu prea lasă nimic după ei. Într-un joc național al valorilor românești, am și eu un loc... Vorba președintelui Emil Constantinescu: am harul de A FACE. Valoarea, ca și credința, există sau nu există!


REALITATEA SATULUI MOLDAV Val ANDREESCU - Vaslui

Edilitateşieficienţă:Murgeni‐Unprimaraflatmereuîn...examen!

Reporter: - Stimate d-le Primar, Bine v-am găsit! şi daţi-mi voie să apreciez că spre deosebire de interviurile anterioare când aveaţi proiecte investiţionale şi nu aveaţi fonduri pentru finanţare sau co-finanţare, de data aceasta chiar v-am găsit un pic mai bine şi din acest punct de vedere! Fondurile primite de la

Guvernul României care prin mărime miră şi chiar intrigă pe unii şi alţii, eu apreciez că sunt unele de normalitate europeană şi nici aşa nu ajung pentru un oraş mult rămas în urmă pe multe direcţii de dezvoltare! Confirmaţi? Ioan Buta, primarul oraşului Murgeni: - Da, este adevărat! Sincer să fiu, cred că repartizarea acestor sume vine în ajutorul comunităţilor care au nevoie de dezvoltare şi este comparabilă cu modul în care procedează UE cu România. Bănuiesc că aşa cum a procedat şi Guvernul cu Unităţile Administrativ-Teritoriale (UAT-urile) din ţară, tot aşa a procedat şi UE cu statele mai sărace! R: - Ce înseamnă aceste fonduri mari pentru Primarul de Murgeni? P: - Eu cred că pentru mine reprezintă ... un examen! Să ai această sumă de bani şi să nu ştii ce să faci cu ea este o lipsă de profesionalism şi acei primari care au parte de asemenea sume şi nu ştiu cum să le utilizeze, cred că ar trebui să plece înainte de următoarele alegeri! R: - Prin alocarea acestor sume, s-a procedat corect? P: - De această dată, chiar s-a procedat pentru asigurarea unui echilibru clar şi nu pot spune că cineva a fost de vină ori că a fost dezavantajată comunitatea mea! Nu, de vină sunt cei care s-au perindat pe la conducerea comunităţii! R: - De ce? P: - Pentru că dacă nu ai proiecte în faza de derulare, nu beneficiezi de acele ordonanţe cu privire la arierate, nu ai unde cere ajutor pentru acea cotă de co-finanţare. Fără proiecte şi fără datorii înseamnă că duci lipsă de iniţiativă şi de profesionalism! R: - Nu suntem la primul interviu, vă ştiu şi v-am prezentat ca un primar luptător şi învingător, incisiv şi experimentat, harnic şi gospodăros, dar vă întreb direct: Nu vă este puţin teamă de o aşa sumă impresionantă? P: - Vă prezint realitatea! În momentul în care voi primi de la ANAF adresa cu aceste sume şi sumele de la CJ, apreciez că de-abia în acest an, oraşul Murgeni va ajunge la ... cota zero! Eram

cu mult sub această cotă zero! Abia din 2016 începem să înregistrăm progrese. Nu-mi place şi nu aş vrea să mă folosesc nici o clipă de sintagma des uzitată cu „moştenirea grea”, dar chiar am preluat o administraţie cu minusuri multe şi mari! R: - Cunosc şi faptul că aţi avut probleme! P: - Am avut probleme cu Aparatul de specialitate al Primarului, am foarte multe persoane cu handicap grav şi am foarte mulţi asistaţi social pentru care ar fi trebuit prevăzute sume în Buget. Am proiecte fundamentate la nişte valori „nesimţit de mari” pe care nimeni nu visa a le duce la îndeplinire! Se ştia din prima fază că sunt irealizabile. R: - Un exemplu? P: - Din fericire, am reuşit să rezolv unul din aceste proiecte supraevaluate! Anul acesta îl duc la îndeplinire; am invitat constructorul la trei runde de negocieri pentru realizare modernizare Piaţă agro-alimentară. Am explicat directorului că suma este foarte mare pentru bugetul nostru. În ultimă instanţă, l-am invitat la o ultimă rundă de discuţie şi l-am convins că renunţ la această investiţie, o anulez prin hotărâre de CL. Această clădire veche şi deplorabilă, am făcut expertiză în acest sens, a cărei reabilitare costa peste 1,2 milioane lei, am hotărât s-o dărâmăm! Oamenii au înţeles, am chemat proiectantul şi l-am întrebat: Puteţi să-mi faceţi o Piaţă agro-alimenară care să îndeplinească toate normele europene, în preţul de 100 000 de euro? Proiectant, consultant, constructor au căzut de acord că o pot realiza. Nu puteam să accept să cheltuiesc 2,3 milioane de lei, 23 miliarde lei vechi în loc de viitoarea piaţă pentru orăşelul nostru mic şi cochet ce ne costă doar 4 miliarde! R: - Iată un mod de a judeca gospodăreşte, raţional şi pentru comunitate! Când apreciaţi că va fi inaugurată, dle primar? P: - Dacă totul va merge bine, în luna august 2015 piaţa va fi inaugurată! R: - Aveţi, aţi găsit o Strategie de dezvoltare a oraşului? P: - Când am preluat mandatul nu era întocmită această strategie! Voiam să trec graniţa dar nu aveam paşaportul! Am obţinut acel paşaport pentru derularea proiectelor, iar acum le am în faza de derulare! Eu am o serie de proiecte şi am să le prezint pe toate! R: - Câte proiecte investiționale sunt de toate? P: - 37! R: - Felicitări şi vă las să prezentaţi, dintre ele! P: - Să începem cu Modernizare Piaţă agroalimentară în valoare de 580 000; Împrejmuire Şcoală generală centru (130 000); Amenajare Parc de joacă (30 000); Construire Monument al Eroilor (110 000); Reparaţii Şcoală Floreni (50 000); Amenajare spaţiu de relaxare pentru pensionari (7000); Dotări Casa de Cultură (100 000); Finanţare Asociaţie Sportivă (10 000); Construire Obor animale (110 000); Construire staţie pompare ape


uzate pentru 40 de garsoniere (130 000); Reparaţii şi întreţinere drumuri şi podeţe (300 000); Reabilitare trotuare Murgeni (200 000); Construire trotuare sat Floreni (100 000); Împrejmuire stadion (40 000); Amenajare parc de joacă pentru copii în satul Schineni (20 000); Reparaţii Şcoală Schineni (50 000); Amenajare Parc de joacă pentru copii în sat Floreni (20 000); Reparaţie Şcoală şi Grădiniţă sat Raiu (130 000); Amenajare teren de joacă pentru copii în sat Raiu (20 000); Reparaţii sediul CL Murgeni (30 000)... R: - Aţi ajuns la cifra de 28 de proiecte! Mai aveţi? P: - Da! Mai avem repartizare pentru Ajutor de Urgenţe (100 000); Iniţierea Zilelor Culturale şi pentru ziua de 6 august (25 000); Achiziţionarea unui autoturism (85 000); Achiziţionarea unei maşini de transport industrial; Planuri de parcelare (290 000); Finalizarea Legii 165 plus intabulare terenuri care aparţin primăriei (230 000); Actualizare PUG (120 000); Studii plus pth Spital (350 000); Modernizare Bază Sportivă (200 000); Ajutor pentru biserici (80 000)... R: - Un total de... ? P: - Un total de 3.827.000 pentru 37 de proiecte mai importante. R: - Cămine culturale aveţi prinse în acest buget? P: - Şcolile din satele Cârja şi Floreni vreau să le transform în cămine culturale în care să avem manifestări cultural-artistice dar şi în locuri unde sătenii să poată organiza o nuntă, un botez etc. Un cămin cultural nou costă de la 2 milioane în sus iar eu voi face dintr-o şcoală un cămin cultural cu mai puţin de 400 000 lei!

R: - Constat cu plăcere că am găsit acelaşi excelent manager care cheltuieşte ca din bugetul propriu, cât de mult contează ca în fruntea Primăriei să fie omul gospodar! P: - Aceasta este suma şi aici s-au terminat banii! Dăm jos tot ceea ce înseamnă cheltuieli de funcţionare, de salarii şi ajungem la frumoasa sumă de 3.827 000 lei! Bani pentru a ajunge la cota zero! Abia pentru 2016 am o serie de proiecte pe care le punem pe hârtie pentru a începe să progresăm! Avem un Centru rezidenţial pentru persoane vârstnice, un Centru cultural muzeistic, pentru care avem clădire, mai avem Apă şi canalizare în două cartiere ale oraşului Murgeni, Iluminatul public vrem să-l prindem în PID, un plan la care ţin foarte mult. Vom vedea ce spun specialiştii şi ce va cuprinde acel PID. R: - De la nivelul ocupat în administraţie şi în politică v-aş ruga să apreciaţi cam unde ar fi fost oraşul pe care-l administraţi dacă şi celelalte guverne ar fi procedat ca cel de azi? P: - Mă forţaţi să mă refer la trecut şi eu nu vreau acest lucru. Aş face o scurtă referire la vorba din popor că „Omul sfinţeşte locul!”. Dacă de-a lungul anilor, la conducere ar fi fost oameni preocupaţi de soarta comunităţii, am fi fost departe! Eu am distrus un mit, acela al primarului descurcăreţ, cel care aduce bani şi scoate bani din piatră seacă! Nu există! Primarul trebuie să aibă iniţiativă şi să facă proiecte! El trebuie să ştie acea portiţă cu proiecte, acea portiţă cu finanţări care să asigure finalitate. Dacă cei care s-au perindat nu s-au ocupat de aceste probleme, nu este vina Guvernului! Nu din vina CJ, ci din cauza celor care au condus instituţia! R: - Mulțumim pentru interviu. Mult succes! P: - Și dumneavoastră!

Laza‐Vaslui:OptimismulprimaruluiEmilianAgafiței Reporter: (...) Cine au fost cei „vechi” de dinaintea dvs.? Emilian Agafiţei, primarul comunei Laza: Istoria noastră este una frumoasă dar, din păcate, ideea de a ne cunoaşte tradiţiile şi cultura scade în importanţă, aşa cum se cunoaşte din familie că trebuie să ne respectăm trecutul, la fel şi istoria comunei este necesar să o cunoaştem şi să fie cunoscută de cei care vor trăi în ea. R: Vedem Monografia comunei repede? P: Noi trăim cu această speranţă pentru că, anul acesta, avem ca prioritate lansarea ei de ziua comunei Laza. Eu o consider ca o necesitate această monografie a comunei, la care un colectiv foarte bun lucrează de mulţi ani şi la care sunt implicate toate instituţiile din comună: preoţi, directori de şcoală, profesori de istorie şi mulţi oameni de specialitate din judeţ. În domeniul istoriei locurilor, monografia o consider ca o biblie pentru comuna noastră! R: Dle primar, eu nu am de gând să vă laud, dar să constat pot. Aveţi istorie, meşteşuguri, sport şi

oameni gospodari, dar ceea ce apreciez eu în mod deosebit este acea sesiune de comunicări organizată de Ziua comunei Laza! Eşti „vinovat” de chestia asta? P: Cu toţii suntem „vinovaţi”! Şi dumneavoastră, care ne ajutați! Nu se pot face lucruri frumoase fără să fie implicaţi oameni de cultură şi oameni care au activitate în domeniul respectiv. R: În loc să spunem că nu s-a arat... P: Şi administrarea comunei este importantă dar, zic eu, că şi latura spiritual-culturală este importantă pentru fiecare din noi. Mai ales pentru cei care gestionează problemele unei comunităţi trebuie să le aibă pe ordinea de zi, să spunem aşa, pentru că reprezintă stâlpul de temelie al societăţii; dacă ne uităm trecutul şi istoria, nu ştiu cum vom trăi în viitor! (...)

Dumitru V. MARIN


REALITATEA SATULUI MOLDAV Constantin CHIRILĂ - Iași

AICIPRISĂCANI…

În urma vizitei de lucru din 6 - 10 octombrie 2014, efectuată în Belgia: Bruxelles - Eeklo, Maldagem cu reprezentanții celor două comunități - Primăria Eeklo și Primăria Saint Pierre des Elbeuf, Belgia, Normandie - Franța, am revenit în perioada 22 - 25 ianuarie 2015, la invitația primarului Loete Koen Roger al orășelului Eeklo - în Belgia. Mare a fost surpriza, mare a fost bucuria, mare a fost învățătura când am văzut pe viu administrația locală a Primăriei Eeklo: biroul de lucru al primarului Loete Koen, secretariatul, birourile financiar - contabile, cadastru și urbanism, birourile de lucru cu publicul, sistemul documentelor în cadrul unei primării de 25.000 de locuitori. Pentru noi, cel mai interesant a fost sistemul de achiziție - gospodărire în cadru închis - cu B.V.C propriu, care nu se scoate în proceduri externe de licitații - ci se cheltuiesc: cu personal propriu - ateliere, mașini proprii: circulații, pompieri, spații verzi - gospodărire deșeuri menajere, ape uzate, protecția mediului; mittinguri, aniversări (tot ce înseamnă scene, mese, panouri publicitare etc. - toate sunt în dotare proprie). Banii sunt ai primăriei, banii sunt administrați de primărie, banii sunt ai cetățenilor și se întorc tot la

cetățeni - nu există intermediari în sistem. Din urma vizitei și la Inspectoratul de Pompieri, ni s-a propus să acceptăm prin transfer o mașină de pompieri și o ambulanță sanitară (tip SMURD) pentru Comuna Prisăcani cu anexele corespunzătoare - pompe, scări, echipamente - drept sponsorizare, costurile pentru transport fiind suportate de către noi. Tot în această perioadă am vizitat și două ferme agricole „de familie”: una ecologică - înființată din 1980, de leguminoase, pe o suprafață de 45 ha și una zootehnică, cu 65 de vaci cu lapte, circa 40 capete tineret taurin, 300 oi și circa 95 ha de teren aferent, pe care lucrau două familii - tatăl și cu fiii (ex. foto).

Ca totul să fie și mai frumos, la propunerea lui Paul și Lenuța Gomage, împreună cu cei doi mentori, primarul din Eeklo și primarul din Saint Pierre - Franța, am înființat alături de alți 35 de membri noua „Asociație umanitară” - Meetjesland - Moldavie, cu scop lucrativ, educativ și de colaborare într-ajutorare pe termen lung între comunitățile noastre. Așa să ne ajute Dumnezeu!

„Dăruirea de sine este cea mai mare comoară a unei fiinţe. Cel ce ştie să ia din această comoară ce este mai valoros pentru propria lui desăvârşire,

va ridica un templu în fiinţa sa, în care perlele înţelepciunii vor împodobi o zeiţă a dragostei.”

Ecaterina Chifu


REALITATEA SATULUI MOLDAV Dumitru V. MARIN - Vaslui

LaHârlău‐Iași:Realitateamână‐nmânăcuistoria „Azi este a 51-a ediţie a Festivalului de datini şi obiceiuri străbune, cândva și ale celor care au locuit pe aceste meleaguri şi nu numai, prin jurul Hârlăului, pe la distanţe mai mari de Hârlău, formații care astăzi vin ca să-şi prezinte ,,tradiţiile”. Este foarte îmbucurător pentru noi, că putem să ajutăm la menţinerea acestor tradiţii, să le transmitem mai departe generaţiilor care vin. În acelaşi timp, vreau să vă spun că noi, cei din administraţia locală încercăm să încurajăm aceste tradiţii, cu eforturi deosebite ale primarilor, ale celor care lucrează în administraţie, pentru că dacă nu am fi noi prezenți să încurajăm aceste formaţii, aceste tradiţii vor rămâne doar în amintirea noastră şi nu este bine, pentru că un popor trebuie să aibă tradiţii, să aibă limbă, trebuie să aibă port, să aibă istorie. Fără acestea o naţiune dispare şi

noi românii, facem foarte bine, că ne păstrăm tradiţiile, ne păstrăm obiceiurile, ne păstrăm portul şi limba. Acum și aici este cel mai important, că dumneavoastră sunteţi în număr aşa de mare astăzi, iar invitaţii noştri sunt, de asemenea în număr mare și mă bucură mult pentru că lucrăm împreună să facem ceva ca aceste tradiţii să se transmită generaţiilor viitoare.” Hârlăul are o tradiție excepțională. Bisericile lui Ștefan, Petru Rareș vă așteaptă.

Deleni‐Iași:Culturacapreocupare!

„În mod categoric, vom avea cultură locală, pentru că Delenii face parte dintr-o zonă cu tradiţie puternică. Noi avem ansamblul Corăgheasa, înfiinţat în 1975. În 2014, după ce am reabilitat

Căminul Cultural, pe scena căminului au fost 3 generaţii: generaţia din 1975, care au şi dansat, generaţia din 2000 şi generaţia actuală.

Din păcate, cultura, păstrarea datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor are nevoie de bani, nimic nu se poate face dacă nu investeşti. Acum avem un proiect european pentru achiziţia unui autogreder şi pe acest proiect am prins achiziţionare de costume populare, adică în zona noastră a existat şi există un anumit model de costum, care prezenta zona respectivă şi acum vrem să facem 24 de costume, un lucru care zic eu că este foarte bun.”

Lungani‐Iași:GheorghePricopie:„Omfinoiceimaisăracidinjudeț,darneocupăm

deînvățământșieducație”

Primarul comunei Lungani - Iaşi e un om foarte serios. Inginer agronom, Gheorghe Pricopie are 4 mandate şi este dintre cei mai respectaţi oameni. Întrebat

cum rezolvă problema țiganilor ne-a răspuns: ,,La noi în comună sunt 92% ţigani( sau rromi)! Avem hârtie că suntem cea mai săracă localitate. Om fi noi cei mai săraci din judeţ dar ne ocupăm şi de cultură, şi de educaţie: dovadă cămine culturale noi, şcoli câte ne trebuie (natalitate pozitivă) şi infrastructură bună” .


REALITATEA SATULUI MOLDAV Sorinel TRUFIA - Vaslui

Integrarearromilorvasluieniînsistemuleducaționalnațional

În multe zone

ale județului Vaslui lipseau unitățile de învățământ pentru școlarizare la nivel gimnazial, uneori și, primar, elevii fiind nevoiți să parcurgă distanțe mari de la

domiciliu până la școală. În școlile din localitățile cu rromi fluctuația cadrelor didactice era mare, elevii beneficiind de un standard de educație scăzut. Începând cu anul 2002, se cristalizează activități prin care se face trecerea de la cuprinderea cantitativă în sistemul de educație, la îmbunătățirea calitativă a activităților și creșterea rezultatelor copiilor rromi. În acest sens, se formează prin Proiectul PHARE 2002, prin UNICEF, alte ONG-uri și Fundații, cadre didactice care predau în școli Limba Rromani, Istoria și civilizația rromilor. La început a fost greu de găsit absolvenți de liceu cu diplomă de bacalaureat care să aparțină etniei rrome, să fie vorbitor de limbă și care să dorească să se formeze ca institutor de Limba Rromani și apoi să predea elevilor în școala din comunitatea din care provine. Chiar dacă a fost greu, s-au găsit totuși, un absolvent de liceu, de la Școala Gimnazială Fâstâci, învățătorul Trufia Dumitru și un candidat de la Școala Gimnazială Băcești, doamna Viziru Camelia. După un an sau doi de predare a studiului Limbii Rromani și alți absolvenți au solicitat înscrierea în vederea calificării pentru predarea Limbii Rromani și a Istoriei și civilizației rromilor. Aceștia au fost: Cercel Daniel, Timofticiuc Gela pentru Școala Gimnazială Băcești. Încep concursurile școlare naționale și derularea fazelor locale și județene ale acestora. A fost o mirare pentru unii și o bucurie pentru elevii participanți la concursul de Limba Rromani și Istoria și civilizația rromilor, atunci când trei ani consecutivi s-au obținut premiile: I, II, III la fazele naționale. Activitățile de mediere școlară, derulate de mediatorii școlari au contribuit la creșterea participării elevilor rromi la activitățile din sistemul de educație și

la conștientizarea părinților copiilor rromi a importanței educației în integrarea socială a persoanelor de etnie rromă. Cât de frumoase și atractive erau activitățile la faza județeană a Concursului Național „Diversitatea - o șansă spre viitor” la care participau în medie, 15 echipaje din 15 comune în care existau elevi de etnie rromă?! În anul 2012, luna aprilie, se organizează faza națională a Olimpiadei Școlare de Limba Rromani, la Vaslui, activități desfășurate cu un succes remarcabil. Situația materială precară a familiilor de rromi, a determinat derularea unor programe de activități tip „Școală după școală” cuprinse în Proiectele PHARE 2006 „Școala - o șansă pentru fiecare” prin care elevii săraci au beneficiat de o gustare, pregătire suplimentară, tabere școlare intersemestriale și de articole de îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite etc.

Pentru copiii care nu au participat la grădinița cu program normal, s-au derulat activități de educație preșcolară prin Programul „Toți la grădiniță - toți în clasa I” continuat ulterior prin Programul Ovidiu-rom.

Pe parcurs, în fiecare an școlar au fost înscriși pe locuri speciale la licee, un număr cuprins între 15-20 elevi. Parte din acești elevi, după terminarea cursurilor liceale au optat și s-au înscris pe locurile speciale din învățământul superior. După finalizarea studiilor, mulți dintre absolvenți lucrează în domeniile educației, administrației publice și tehnic.

Pentru a veni în sprijinul persoanelor adulte care aparțin etniei rrome, au fost și sunt în derulare programe alternative de completare a studiilor și de profesionalizare, fie prin diferite proiecte sau din buget alocat de Inspectoratul Școlar Județean Vaslui.

Mulți dintre absolvenții programului „A doua șansă” au urmat cursurile liceale sau au fost angajați de diferiți angajatori în domeniul de calificare. Pe tot parcursul anilor s-a colaborat cu ONG „Partida Romilor” - filiala Vaslui. Rezultatul final manifestându-se prin reducerea abandonului școlar în rândul elevilor rromi și creșterea rezultatelor școlare.

(din raportul inspectorului școlar)


ESEURI Zoltan TERNER - Tel Aviv (Israel)

Glosedespredragoste

Nu există dragoste împlinită. Ea este o foame permanentă, o sete veșnic nepotolită. Dragostea este de altă esență decât posesia. Ele se găsesc în opoziție una față de cealaltă, ca două corpuri cerești. Dragostea este o perpetuă așteptare, o întâmpinare veșnică. E o continuă promisiune, niciodată îndeplinită pe

de-a-ntregul. E o unire niciodată încheiată. A iubi este a tânji neîncetat după lumina unui suflet-pereche. Dragostea este o îmbrățișare spirituală aflată într-un continuu elan. Actul posesiunii, unirea trupurilor, nu este decât un episod al biologiei, de esență egoistă, instinctuală, putându-se împlini fără pic de suflet. Posesia nu lecuiește singurătatea funciară a ființei. Posesia durează minute, dragostea o eternitate. Ca să iubești, ieși cu totul din tine. Cu tot ce ai al tău, începând cu Ego-ul. Iubind, te dărui îmbrățișatului tău. Devii altul. Nu mai ești Eu. Devii un Eu-Tu, adică Noi. Nu iubești pământul pe care-l cumperi și intră în posesia ta. Iubești pământul pe care l-ai însuflețit îngropând în el sudoarea, lacrimile și sângele tău. Iubești pământul cu care devii una, ca într-o moarte veșnic luminoasă. Nu e corect să spunem dragostea de obiecte, de pământ, de bijuterii, de pietre prețioase. Posesia este egocentrică, face Ego-ul tău să se simtă de parcă ar fi centrul lumii. Dragostea este cosmocentrică. Centrul ei, lumea ei, e pretutindeni. Dante știa asta când scria în Divina Comedie că „soarele și celelalte astre sunt mișcare de puterea dragostei.” Este greșit a spune că în dragoste dai și primești („do ut des”). Dragostea nu e troc, nu e comerț, nu se poate negocia. În realitate, te dai, primindu-te deplin, înmiit.

În dragoste nu primești, așa cum de la soare nu primești lumină, ci te afli în lumina lui ca într-un ocean, ajungând să fii, într-un fel, tu însuți, de esența luminii. În dragoste, ființa iubită e soarele: exiști în lumina ei, iar ea în lumina ta. E o contopire a luminilor, a energiilor spirituale. Așa se explică faptul că doi oameni care se iubesc cu adevărat nu mai au nevoie de cuvinte. Își citesc gândurile și dorințele telepatic, empatic. Dragostea nu este bucurie, deși e aducătoare de mereu proaspete bucurii. E altceva. Mult mai mult și mai adânc decât bucuria. E har, e slavă. Pentru a descrie dragostea, ceea ce este imposibil, folosim termeni din religie, așa cum mistica folosește cuvintele dragostei. Ce poate fi mai mult decât bucurie? Fericirea? Nu, fericirea nu prea știm ce este. Știm, însă, că este egoistă. Chiar egocentrică. Eu sunt fericit. Uneori cu prețul nefericirii celuilalt. Mai degrabă am zice că dragostea este o stare de grație în care omul se ridică deasupra condiției sale de om, lărgindu-se la proporțiile unei lumi. De aceea, când unul din noi nu mai e, când pleacă, se produce un fel de catastrofă cosmică. Dar dragostea nu piere. Nu se stinge. Nu moare. Când se întâmplă să se risipească, înseamnă că n-a fost dragoste adevărată. Singurul lucru cu care poate fi asemuită dragostea, este ura, dragostea cu semn schimbat, în care dominante sunt energiile negative, repulsive. Ura urmărește însă pieirea celeilalte ființe. Dragostea, însă, e menită s-o veșnicească. Ura e o continuă neliniște spasmodică de esență diabolică. Dragostea aduce o neliniște de maximă luminozitate. Ea e însoțită de o grijă caldă, de o dulce zbatere, o continuă veghe, așteptare, întâmpinare, misterioasă uneori. Dragostea este copleșitoarea povară a trăirii existenței în mod plenar. Ea a fost adeseori asemuită cu extazul mistic. Și acolo e unire, contopire, depășire a Eu-lui și a cuvintelor. Te extinzi, devii lume, existență cosmică, intri poate și devii parte dintr-un univers al Divinității. De aceea, iubirea adevărată, ideală, nu poate fi decât veșnică, nețărmurită. Ea durează dincolo de moarte. Nu se poate altfel. Unde nu e dragoste, nu e nici Dumnezeu. E neant. Nimic.


ESEURI Maria COZMA - Paris (Franța)

Suferinţăcuizromânesc

Suferinţa este sublimă. Câţi dintre noi putem percepe şi accepta propriile răni, care supurează dintr-o plagă comună triumful însufleţirii unei treziri din moarte? Fuga de suferinţă dă naştere laşităţii, deşertul fiind singurul acoperiş unde ajungi să te adăposteşti. De aceea o lacrimă ajunge Imperiul Paradisului, iar un zâmbet sardonic propriu-ţi infern în care te-a surprins infinitul cu aşteptarea lui.

România suferă de anonimatul valorilor sale axiologice şi din această cauză ea şi-a format o imagine fadă, clorotică; bujorii ei din obraji i-au fost ofiliţi, ciuntindu-i frumuseţea, pentru că fecioria ei a căzut în braţele unei bestialităţi şi unui barbarism politic steril şi inutil. Privirile ei virgine au rămas în opoziţie cu lumina şi întunericul unui mister care aşteaptă un miracol, întrucât revelaţiile-i de trezire din neant s-au dovedit a fi jăratic cu tăciune stins fără un suflu cu vlagă intelectuală.

Acest miracol nu poate fi decât cel de a fi absorbită intelectualitatea apolitică a României în Constituţie – Legea fundamentală a unui sistem de drept, dacă omenirea nu a putut încă descoperi o altă formă organică de supraveghere a destinului unei naţiuni. Şi pe bună dreptate nu se poate vorbi într-un stat de drept, numai de organizarea unui congres al unui partid sau altuia, ci a întregii naţiuni. Unde este congresul apoliticilor?!... Care le sunt durerile, gândurile şi orânduirile sociale? Ce înseamnă congres? Ce înseamnă Constituţie?

România are nevoie de o reformă nu politică, ci a politicii - când fenomenul social să scoată din efectele lui ambiguităţile, excrescenţele şi sterilitatea - nu a politicii - ci a politicienilor.

Reforma politicii româneşti nu poate fi gândită de oameni politicieni, ci de suferinzi apolitici, adică cei care gândesc despre România afectaţi de plaga naţională iremediabilă şi care le asfixiază rădăcinile metafizice ontologice.

Nu putem vorbi de libertate fără independenţă şi nu putem vorbi de politică numai din interiorul unei dependenţe orbitale stabilită de un grup de indivizi, ci înafara acesteia.

Intelectualul politic român este în criză de intelectualul apolitic român, alimentându-se agonia naţională cu antinomii iremediabile, într-un continuu monopol al

mesajelor lipsite de luări de Cuvânt şi sugestive în imagini doar de manipulare gravată de o beţie a aplauzelor cu reverberaţii vide parlamentare.

Dacă nu se va pricepe că România are nevoie de o absorbţie ontologică apolitică printr-o explozie a Rezistenţei intelectuale, înseamnă că se vrea cu-adevărat suferinţa acestei ţări în aceeaşi beţie iraţională şi în acelaşi imperiu al întunericului, când nici măcar umbră ontologică nu te mai poţi regăsi în lipsa unor pâlpâiri de lumină cu perspectiva unei productivităţi de sclipiri.

De ce nu s-ar fi topit Cioran în Dunăre, Eminescu în ploi şi Enescu într-un acid; să fi pornit eroziunea iremediabilă a marginilor întunericului României?!... Cui i-ar mai fi trebuit această tortură românească a Luminii pentru Transfigurare?!...

Măcar de nu ne-ar fi fost spovedaniile şi mătăniile prinse pe limbă de viperă în gura vulpii; ştiam cum să ne rugăm şi ne-am fi redus biserica la o simplă lumină în candela aprinsă veşnic deasupra pe cuptor. Nici măcar Feţe Luminate nu mai avem dar de almintere sfinţi. Un paradox al ratării creaţiei devenit o realitate diabolică de exercitare a puterii şi o eroare ontologică, care îl trădează pe Dumnezeu în chiar principiul Lui de providenţă.

Când se va lua vălul de pe ochii României, înlăcrimaţi de tăcere şi târâţi de o istorie neputincioasă să-şi deschidă porţile culturii?

Dacă nu simţi anxietăţile României, nu poţi scrie despre ea; dacă nu simţi tristeţea ei, nu poţi plânge pentru ea; dacă nu simţi durerea ei, nu poţi striga pentru ea – căci şi scrisul, şi lacrima, şi strigătul sunt tremurul meu cosmic din care aş vrea să cadă ploi de revelaţii de topire. Astfel, pentru România să se stingă patima sublimă a lui Cioran în extazul rapsodiilor lui Enescu cu şoaptele licăririlor în bezna ei, curgând în şuvoi din inima Luceafărului.

Şi când mă gândesc că România ar putea fi Luceafărul acestei lumi, dacă şi-ar fi lichidat gelozia şi invidia creaţiei sensului vieţii şi egoismul neputinţei creative celor ce s-au angrenat „nulităţi de soi” să sape-n ea. Şi nu este România o groapă căreia nu-i mai dai de fund ?!... Că dacă l-ai atinge ar fi de o mie de ori mai salvator; ar sări într-o explozie iremediabilă toate tenebrele din ea, ce s-au colăcit secular de trupul ei legându-i braţele şi picioarele într-o continuă mediocritate sumbră. Şi-am amorţit toţi în ea acoperiţi de-o apatie naţională insurmontabilă, căzând pradă auto-exilării, mascată de necesitatea reformelor cu gust de fier vechi şi fier nou sub condeiul legalizat al lichidatorilor.

De aceea nu ne-am desprins de mediocritate, fiindcă înaintăm în istorie prin fundul gropii unor manevre istorice anacronice cu iz de Crivăţ, pipăindu-ne existenţa. Câtă vreme


ne-a rămas doar simţul tactil, bag seamă că România şi-a pierdut celelalte simţuri. Şi, pe bună dreptate: Estul ne-a luat simţul văzului; Vestul simţul auzului, iar cel al mirosului a rămas peste Ocean.

Ce-o fi însemnând cauză, de spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră a vibrat continuu sub efectele aceleaşi mediocrităţi preaslăvită în chip naţional „...dulce Românie”; dar efecte ce-o fi însemnând?!... Cauză, cauze s.f. 1. Fenomen care produce un alt fenomen; pricină, motiv. 2. Temeiul juridic al unei acţiuni. 3. Problemă socială care interesează o largă colectivitate de oameni: cauza păcii.

Efect, efecte, s.n. 1. Fenomen care urmează unui alt fenomen (numit cauză) și care este produs în mod necesar de aceasta. 2. Impresie produsă asupra cuiva. 3. (La pl.) Bunuri mobile; îmbrăcăminte militară; echipament. 4. (Fin.; la pl.) Hârtii de valoare.

Fenomen care produce un alt fenomen!... cât de mult explică impresia produsă asupra cuiva: reminiscenţa bunului simţ specific românilor a făcut posibilă producerea ipocriziei înfometată de o megalomanie cu gust inteligibil adorat de isteţi motivat de un patriotism aberant şi neadorat de intelectuali pe temeiul lipsei unei Legi fundamentale a Cuvântului.

Eu cred că nu vom avea Rezistenţa intelectuală nici măcar să ne topim, căci prin topire rămâne toată substanţa în consistenţa sa în alte forme, ci ne vom dizolva şi întreg conţinutul din călimara naţională va lăsa cerneala albastră să treacă în lacrimile unui amurg prematur pe lângă litere, uitându-ne în urmă la Carpaţi cum le tremură paginile goale, oprindu-se în Marea Neagră, căreia îi va schimba culoarea. Va trebui să i se zică Marea Albastră. În albastru ei îmi va rămâne Lumina ochilor, fiindcă nu ştiu dacă o transfigurare a unei mări mai poate fi posibilă. Această mare va scrie istoria României din „lumina ochilor” mei. Va găsi atâta durere; atâta tristeţe; atâta spaimă de moarte; atâtea lacrimi şi atâta groază de exil, încât va îngheţa. Şi-atunci cine va scrie istoria României?!... în nici un caz Nerezistenţa intelectuală, pentru că aceasta şi-a vărsat cerneala înainte şi Marea a înnegrit. S-a ajuns la o aşa degradare ontologică şi la un aşa defetism naţional, încât educaţia şi cultura României va trebui să scoată manuale naţionale precise: Matematica - „Exerciţii de admiraţie” ¹ ; Limba română - „Silogismele amărăciunii”.²

După o ceartă intelectuală a inteligenţei naţionale, stăpâniţi de fiorul unei nebunii de a schimba sensul apei Dunării înspre Munţii Pădurea Neagră, să rodească polenul negativităţii într-o primăvară oprită de astre pentru România, când să se scoată manualul de Ataraxie ca o necesitate de oxigen pentru o insuficienţă respiratorie.

Sub flamura aceluiaşi Imn naţional „Deşteaptă-te române” să îngenunchem rezemaţi de Columna lui Traian pentru a-l face pe Badea Cârţan - rege sau preşedinte (totuna e).

Rege - Badea Cârţan Nu am compus demult o poezie, mi s-au oprit degetele din scris, nu că nu aş fi trăit fiorul unui bob de rouă, împins de soare în genunchi căzut; şi nici că aş fi tremurat o frunză pe un ram golit. Nu am mai scris, fiindcă am aşteptat Lumina să mă despice-n două: - rădăcina unei pietre aruncată de un dac în Cer, - şi flacăra unui ram cu polenu-i întins să rodească istoria pe Columna lui Traian. Şi-atât am plâns!... Cuvântul topit în lingouri rămas în căciula unui dac, mă absorbea în bobul de rouă, pe Badea Cârţan rege să-l fac! Iar de acolo să încep să descos istoria, cârpită de acul unui hotar, cu firul aceluiaşi sofism, tras de puterea înălţării aceluiaşi eu străin de tot ce este cultură-n umanism. Brazii plesnesc în mii de ace; Carpaţii smulg pietre în zadar; azurul suspină în acelaşi blestem, iar eu nu ştiu dacă voi mai scrie un alt poem!....

* * *

Când eram copil visam să mă caţăr pe Columna lui

Traian şi să-i condiţionez Împăratului înălţimea aşezată pe soclu numai dacă ştie să răspundă la o singură întrebare, în caz contrar mă aşez eu în locul lui. Întrebarea era: Ce este politica? Pentru că a tăcut tot timpul, nu l-am mai dat jos; dacă ar fi vorbit i-aş fi înţeles cuvintele. Am aflat atunci consternată că orice cocoţare este inutilă.

Champigny-sur-Marne (Franța), 22 august 2006 _________________________ 1. Emil Cioran 2. Ibidem Eseu din volumul „Luminile Transfigurării” Cozma, Maria,

Editura Junimea, 2007, p.2


ESEURI Constantin CHIRICA - Iași

Măcărești,(comunaPrisăcani‐Iași),satulmeudelângăPrut...

De fiecare dată, când merg acasă în satul natal, Măcărești, așezat în frumoasa luncă a Prutului, mi se umple sufletul de bucurie și mă cuprinde melancolia rememorării locurilor și oamenilor, întipărite în mintea mea

de copil: biserica, școala, grădina și curtea părintească, stejăroaica despre care bătrânii spun, că la umbra ei a poposit odată, la vreme de amiază, viteazul Domn Ștefan cel Mare însoțit de ceata lui de oșteni, în călătoria lor spre Curtea domnească a Iașului, falnicii stejari, vechi de secole și martori istorici ai așezărilor din această vale, ce dominau islazul Prisăcanilor, cu iarbă verde, pufoasă și deasă ca peria, pe care se organizau spectacole artistice, jocuri, ori făceam tumbe și ne zbenguiam, la Prutețul din mijlocul satului umplut cu apa Prutului învolburat și revărsat peste maluri în primăverile ploioase, la crângul Prutețului, unde se dădeau serbările școlare, acompaniate de muzicanții și ceterașii locului, la gârlele de pe imașul satului, unde ne scăldăm și pescuiam cu banița și crâsnicul, la balurile organizate de comorași în timpul marilor sărbători ale Paștelui și Duminica Mare, cu muzicanți împăcați de la renumită fanfară a Cozmeștilor, în cele două maidane, din jos și din sus, cu scrânciobe mari, fiecare cu câte patru leagăne fiecare, ce te ridicau la 7 - 8 metri deasupra pământului, la culesul lăcrămioarelor din pădurea Popascului, la petrecerile duminicale de la ,,curte” din timpul câșlegilor, de după postul Paștelui, cu mititei și vin nobil scos din beciul boieresc, scăldate într-o frumoasă muzică de fanfară, cu sunetul alămurilor simțit în toți rărunchii trupului, dar și la noroaiele revărsate peste tot satul, din toamnele și primăverile ploioase, în care galoșii și opincele erau de prisos ca să ajungi cu obielele uscate la școală. Nu pot

să-i uit nici pe bătrâni, oamenii respectabili ai satului, care duminică de dumincă și la sărbători mergeau întâi la biserică și după ospățul de acasă, cu familia, se adunau la banca minciunilor unde puneau la cale treburile obștii, dar și unde depănau verzi și uscate, cu ce-au mai auzit și visat fiecare. M-a impresionat și mi-a rămas ca o taină în suflet, pe care am descoperit-o mai târziu, situația fraților măcăreșteni rămași în casele de peste Prut, la sora geamănă, Măcărești, despărțite de peste două veacuri, prin vitregia sorții din 1812, când Rusia țaristă a rupt Basarabia din trupul țării Moldovei și și-a înfipt santinele de-a lungul râului. Nu pot să uit nici colectivizarea, care a schimonosit frumusețea și sufletul satului. Nu mai este stejăroaica lui Ștefan, falnicii stejari, martorii istoriei acestor locuri, au fost puși la pământ din ordinul instructorului de partid, au secat Prutețul și gârlele de pe imașul satului, pentru a face loc culturilor intensive, au distrus crângul serbărilor școlare (ce programe realizau odinioară profesorii Marin!), iar balurile și petrecerile la ,,curte” au fost stopate de autorități. Odată cu acestea s-au dus și bătrânii satului, preoții și dăscălii, rămânându-mi doar amintirile despre ei. (Peste ani și ani), amintirile m-au răscolit, m-au îndemnat și mi-am zis dacă pot face ceva pentru satul, care m-a dat om orașului. Și am făcut câte ceva. I-am dat o monografie, am pus o placă care să amintească tinerilor vlăstare scoase despre prima școală a satului și îmi doresc să înființez un mic muzeu etnografic cu obiectele folosite în gospodăriile țărănești. Și așa, poate, vor rămâne și pentru alții care ne vor urma.

„Poatecăpentrulumeeștidoaropersoanăobișnuită,dar

pentruoanumităpersoanăeștilumeaîntreagă.”

Gabriel Jose Garcia Marquez


ESEURI Dumitru V. MARIN - Vaslui

DespreCURENTULCULTURALINFORMAȚIONALVASLUIAN

O mișcare culturală locală integrabilă celei naționale, nu poate fi decât benefică întregii culturi românești. Numai că trebuiesc niște delimitări pe care încerc să vi le înfățișez. a) Plecați de pe aceste meleaguri și afirmați în străinătate unde s-au stabilit și au muncit (ori viețuiesc) oricât ar fi de valoroși, fiii lui Cozmei, Moruzi, Marin, Ursu și atâția alții, nu prea mai păstrează legături cu oamenii locului (unii nici cu părinții) și, până la urmă, nu aduc vreun folos. Ne mândrim cu ei, merită să-i pomenim. b) Ridicați de pe aici, unde au activat ceva timp, chiar și-au descoperit și afirmat valoarea, cu alte prea puține legături (nici relații comerciale) cu județul Vaslui. Mă gândesc la Maria Cozma (romancieră) stabilită la Paris, sau Ștefan Racovitză, azi prin Geneva (Elveția). Listă în completare. c) Rămași în România, cu atributele afirmării naționale, chiar mari somități, cităm pe acad. prof. dr. C. D. Zeletin (București), Petru Cimpoieșu, Mihaela Băbușanu (Bacău), Vasilian Doboș, Lucian Vasiliu, Valentin Silvestru și mulți bucureșteni, ș.a.m.d. au uneori re-apariții în teritoriu, unii cu donații semnificative ca acad. C. D. Zeletin sau Marcel Guguianu care (și) recunosc de unde au seva românismului și talentului. Ar putea fi antemergătorii noștri în universalitate și etalon de valoare națională. d) Principala categorie a analizei noastre rezultă din importanța, valoarea și activitatea nemijlocită în arealul vasluian și moldovean. Adică cei care împing pe șinele istoriei la roate, adică icnind și făcând eforturi considerabile să se afirme, aici sau (și) în plan național, să realizeze opere de valoare. Pentru a putea fi clasați în prima ,,roată” valorică (cu riscurile aferente) trebuie să stabilim niște criterii de evaluare oricât ar fi ele de subțiri ori, chiar, contestabile. Așa cum le-am prezentat în două volume de eseuri ele ar fi: 1. Opera (scrisă) publicată și... recenzată. Unii au scos câte o cărțulie care n-a atras atenția cuiva, ba, pe baza aceasta au ajuns membri ai Uniunii Scriitorilor. O mențiune specială pentru artiști plastici ca Năstase Forțu, Dionisie Gradu, Cristi Pântea, Silviu Crăciun și

alții. Un regizor precum Corneliu Porumboiu, e greu de plasat, dar cert e o valoare națională. 2. Funcții sau activități care să le confere posibilitatea de influență culturală, dacă nu și de model. Mă gândesc la redactorii de la ziare (care nu prea sunt cu preocupări culturale), inspectori sau directori de școli importante, alți directori de instituții și reviste. S-ar impune aici multe nume printre care Laurențiu Chiriac, Petruș Andrei, Costin Clit, Ion Gh. Pricop, Ion Mâcnea, Andreea Răducanu, Mihai Apostu, Mihai Ciobanu, Valeriu Lupu, Gruia Novac și (foarte) mulți alții. 3. Posibilități de reprezentare în spațiu național și universal. E tare greu de egalat reușitele și munca lui Avram D. Tudosie, Dumitru V. Marin, Teodor Codreanu, Marcel Guguianu, Valentin Silvestru, ansamblul coral Fantasia, Cătălin Striblea, Dan Ravaru. 4. ,,Roata secundară”, adică prezența pe piața culturală cu opere sau apariții episodice, e foarte bine reprezentată, cu zeci și zeci de autori și opere: Simion Bogdănescu, Daniel Grosu, Lucian Valeriu Lefter etc. 5. Nu merită să ilustrăm categoria maculatură, dar ea există și cu foarte multe nume și opere. Bine că... este! Chestiunea e că pentru cercul principal și cel mai important al valorilor trebuie să se cumuleze cel puțin 3 criterii. Și ajungem repede la acei care împing vagonul cultural de ani buni: Val Andreescu, Ioan Baban, Teodor Codreanu, Dumitru V. Marin, Valeriu Lupu, Dan Ravaru, Avram D. Tudosie.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Cornelia URSU, Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași

CALITATEAAERULUIDINCLĂDIRIŞISĂNĂTATEAUMANĂ

Efectul asupra sănătăţii umane a timpului petrecut într-o clădire nu este pe deplin clarificat. Indicatorii de performanţă utilizaţi astăzi nu sunt nici pe departe suficienţi pentru o evaluare corectă şi de multe ori apar mari discrepanţe între standardele curente şi necesităţile reclamate de locatari. De aceea cercetările din acest domeniu s-au concentrat pe următoarele componente ale mediului habitual: confortul termic, modalitatea de iluminare, calitatea aerului din clădirea respectivă - ventilaţie, prezenţa anumitor substanţe în aer, zgomotul şi efectele sale. Trebuie remarcat faptul că abia în ultimii ani ai secolului trecut s-a realizat o abordare holistică legat de acest subiect şi, în acelaşi timp, s-au derulat numeroase studii epidemiologice. Rezultatele obţinute pe loturi populaţionale mari, având o vastă răspândire geografică au demonstrat existenţa unei legături complexe între condiţiile oferite de clădirile din zilele noastre (încălzire, iluminare, umezeală, zgomot) şi starea de sănătate a celor ce locuiesc sau lucrează aici. Potrivit unui studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, efectuat încă din 1984, o treime din clădirile noi sau proaspăt renovate prezintă o calitate extrem de scăzută a aerului din interior. De aici derivă două categorii de tulburări ale stării de sănătate: „sindromul clădirii bolnave” („sick building syndrome”) şi „bolile legate de clădiri” („building related illness”). Cu toate acestea sindromul clădirii bolnave s-ar părea că are o determinare multifactorială, o serie de mecanisme incomplet cunoscute şi o încrengătură de factori: fizici, psihologici, legaţi de vârsta, sexul ori statutul social al subiecţilor respectivi. Termenul „sindromul clădirii bolnave” este utilizat pentru a descrie situaţiile în care ocupanţii unei clădiri acuză stări de disconfort, care survin numai câtă vreme aceştia se află în interiorul respectivei clădiri. Cauzele exacte care duc la instalarea acestui sindrom nu sunt cunoscute încă, dar se presupune că ar fi vorba, în special, despre calitatea precară a aerului din interiorul acestor clădiri, calitate determinată de o combinaţie complexă de factori. În lipsa ventilaţiei naturale, orice defecţiune a sistemelor de climatizare face ca în aer să se acumuleze diferite substanţe dăunătoare: de la substanțe chimice (compuşi organici volatili) din mochete, adezivi, vopsea etc. până la spori de mucegai, care se dezvoltă foarte repede în orice colţ umed şi insuficient aerisit. Alte explicaţii propuse se leagă de calitatea proastă a iluminatului (în special lipsa luminii naturale) şi existenţa unor „agresori acustici” de genul infrasunetelor. Simptomele care caracterizează „sindromul clădirii bolnave” sunt: dureri cu diferite sedii (cap, ochi, gât, nas),

tuse seacă, tegumente uscate, prurit la nivelul pielii, greaţă, ameţeală, dificultăţi de concentrare, senzaţie de oboseală, sensibilitate la diferite mirosuri. Majoritatea persoanelor care acuză aceste simptome susţin că stările de disconfort dispar din momentul în care părăsesc clădirea. Cele mai afectate de aceste simptome par să fie femeile, care au o sensibilitate mai mare la substanţele chimice. Persoanele cu astm şi fumătorii sunt, de asemenea, victime ale acestui sindrom. Spre deosebire de „sindromul clădirii bolnave”, bolile legate de clădiri sunt mult mai grave şi pot fi diagnosticate. Cea mai frecventă metodă de diagnosticare a acestor boli este protocolul de investigaţii paraclinice şi de laborator. Bolile legate de clădiri pot avea o lungă perioadă de latenţă, în care simptomele nu sunt vizibile, perioadă în care angajaţii sunt expuşi la diferitele substanţe din aerul aflat în clădire. Aceste boli pot culmina cu afecţiuni severe cum ar fi cancerul pulmonar, cauzat de expunerea la radon, gaz radioactiv prezent în toate tipurile de pământ şi de roci, precum şi în materialele de construcţie care derivă din pământ, cum ar fi argila, granitul, potrivit Centrului de Resurse pentru Ştiinţele de Cercetare a Calităţii Aerului din S.U.A. În literatura de specialitate indicatorii pentru sănătate şi confort au fost grupaţi în trei categorii: - cei legaţi de starea de sănătate a individului plasat în acest mediu (şi care fac obiectul cercetărilor şi studiilor din domeniul medical): numărul şi tipul simptomelor, boli legate de clădiri cum ar fi astmul, alergiile etc.; - indicatori ce caracterizează mediul în care este plasat individul (care se regăsesc în ghiduri şi standardizări legislative): concentraţia anumitor poluanţi, nivelul CO2, ritmul ventilaţiei, temperatura, calitatea iluminarii etc.; - indicatori vizând clădirea propriu-zisă (care reţin atenţia în mod deosebit în zilele noastre): posibilitatea apariţiei umezelii excesive, a mucegaiului etc. Faţă de toţi aceşti factori de stres organismul uman răspunde prin intermediul a trei sisteme ale sale: sistemul nervos, cel imun şi sistemul endocrin, structuri responsabile de instalarea unei simptomatologii polimorfe: - oboseală, lipsă de concentrare, anxietate, depresie, ţinute sub control de sistemul neuro-endocrin, dar care pot fi influenţate de status-ul imunologic al individului; - erupţii cutanate, astm, surditate, afecţiuni oculare, boli infecţioase, neoplazii aflate sub controlul sistemelor imun şi endocrin, toate sub coordonarea sistemului nervos.


Pe lângă aceste efecte ale factorilor de stres externi se adaugă un factor de stres intern, de loc de neglijat, legat de fenomenele degenerative sau involutive (vizuale, auditive, olfactive) instalate odată cu înaintarea în vârstă şi dependente de gradul de degradare a sistemului imun sau de zestrea genetică a individului respectiv. Pornind de la aceste aspecte s-a realizat o inventariere a elementelor ce definesc status-ul de sănătate şi confort al ocupantului unei clădiri utilizând metoda chestionarului şi finalizată în Building Symptom Index cu referire la numărul de simptome raportate de ocupanţi şi Building Comfort Index bazată pe acuzele vis a vis de confortul termic, lumină, zgomot. Demersul legat de identificarea unei legături directe între simptomele descrise de ocupanţii unei clădiri şi parametrii mediului în care aceştia sunt plasaţi nu a fost încununat de succes, dar rezultatele obţinute până în prezent sunt încurajatoare. Această stare de fapt îşi află explicaţia în aceea că nu a fost ales poate parametrul reprezentativ (să nu uităm că există o interacţiune complexă între diferiţi parametri), pentru că s-au creat unele confuzii între principalii factori luaţi în calcul, ori au fost înregistrate ambiguităţi în răspunsurile celor chestionaţi. Relaţia individ - mediu în care trăieşte şi munceşte se rezumă la trei procese principale: 1. modul în care individul percepe mediul respectiv (nivelul de percepţie) 2. modul în care individul reacţionează faţă de mediul în care este plasat (nivel comportamental) 3. modul individual de interpretare, analiză (nivel psihologic). De aceea se află în atenţia cercetătorilor relaţia dintre productivitate şi caracteristicile psihosociale ale stării de confort. În acest sens eforturile au fost dirijate spre latura preventivă având ca scop final reducerea incidenţei sindromului clădirii bolnave şi a bolilor legate de clădiri. Multe studii au demonstrat faptul că productivitatea la locul de muncă este într-o strânsă relaţie cu mediul locului de muncă şi în mod semnificativ cu starea de confort a individului. În ultimii ani am asistat la o schimbare majoră în percepţia generală în privinţa sănătăţii: de la speranţa de viaţă la speranţa la sănătate. Şi de aceea de mare actualitate în privinţa calităţii vieţii rămân probleme legate de:

*agravarea unor boli preexistente ale individului plasat într-un anumit mediu (bronşita cronică, astmul bronşic, afecţiuni cardiovasculare etc.); *incidenţa tulburărilor de somn, a stărilor de irascibilitate sau scăderea capacităţii de concentrare; *apariţia sentimentelor de insecuritate sau alienare. Din multitudinea indicatorilor de sănătate DALY (Disability Adjusted Life-Years) este cel mai cunoscut şi cel mai mult utilizat. Conceptul DALY a fost aplicat la diferite niveluri: global (populaţional), legat de clădiri (efectele clădirii bolnave), pe diferite componente ale unei clădiri (sistem de ventilaţie), privind diferiţi factori de risc (în astmul bronşic). A apărut o problemă: datorită faptului că factorii de risc sau parametrii implicaţi în apariţia unor probleme de sănătate în mediul de interior sunt nu numai numeroşi, dar nici foarte bine definiţi, utilizarea DALY în scopul de a preciza efectul clădirii asupra sănătăţii ocupantului pare imposibil practic în acest moment. Concluzii: 1. Calitatea vieţii, apreciată prin gradul în care necesităţile obiective umane sunt îndeplinite în relaţie cu percepţiile personale sau de grup, a antrenat de-a lungul timpului numeroase cercetări dar şi metode sau tehnici pentru a determina criteriile şi indicatorii cei mai performanţi de obţinere a unor spaţii corespunzătoare de locuit sau birouri. 2. Se poate afirma că o clădire „sănătoasă” recunoaşte ca priorităţi respectarea criteriilor de sănătate şi confort, dar efectul asupra sănătăţii umane a timpului petrecut într-o clădire nu este pe deplin clarificat. 3. Calitatea aerului din mediul interior al diferitelor clădiri a câştigat importanţă ca problemă de sănătate publică la nivel mondial având în vedere faptul că societatea urbană petrece din ce în ce mai mult timp în interior. Strategiile de ameliorare a condiţiilor oferite de clădirile moderne vizează o serie de măsuri adresate atât mediului interior cât şi construcţiei în sine. 4. Metodele preventive de menţinere durabilă a calităţii vieţii în acest mediu se adresează obligatoriu şi factorului uman şi presupun o atentă evaluare medicală a celor ce urmează a fi angajaţi pentru a se evita instalarea unor afecţiuni medicale ori decompensările unor suferinţe deja existente.

„Nu este nici o surpriză mai magică decât surpriza de a fi iubit. Aceasta este degetul lui Dumnezeu

pe umărul omului.”

Charles Morgan


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Gheorghe POPA - Iași

Consumămapelemineraleadecvateorganismuluinostru?

În opinia mea, cei mai mulţi consumatori de ape minerale din România nu îşi pun problema dacă apele minerale pe care le consumă au efecte benefice asupra organismului lor.

Probabil că mulţi nici nu citesc compoziţia chimică înscrisă pe recipient. Indiscutabil că, apele minerale sunt recomandate dar trebuie să existe o concordanţă între tipul hidrochimic al apei şi vârsta (şi starea sănătăţii) consumatorului. În principiu, un tânăr perfect sănătos, poate consuma, în cantităţi rezonabile, orice tip de apă minerală. Dar ceilalţi? Nu voi face clasamente după criterii de calitate ale apelor minerale comercializate în ţara noastră, doar invit cititorii să ţină seama de aspectele pe care eu le prezint, să se documenteze şi să interpreteze corespunzător compoziţia chimică a apei pe care urmează să o consume, mai ales atunci când consumatorul este copil. Definirea noţiunii de apă minerală poate fi privită conceptual din trei puncte de vedere: geologic, medical şi alimentar. În trecut, denumirea de apă minerală se atribuia tuturor apelor subterane sau superficiale care puteau fi utilizate în scopuri terapeutice. Dintre multiplele definiţii (unele puternic controversate şi fără speranţa unui consens), se remarcă următoarea: Ape minerale = ape subterane sau superficiale care prin calităţile chimice şi/sau fizice pe care le au pot fi valorificate industrial ori pentru tratamente balneare. În ultimii ani, apelor minerale destinate scopurilor terapeutice li s-a dat denumirea de ape curative. Conform HG 1020/2005: apa minerală naturală (AMN) = apă pură din p.d.v. microbiologic, care îşi are originea într-un zăcământ/acvifer subteran şi este exploatată prin una sau mai multe emergenţe naturale sau foraje. Apa minerală naturală se deosebeşte de apa de băut obişnuită prin: 1) Conţinut specific de săruri

minerale dizolvate, oligoelemente sau alţi constituenţi şi, eventual, prin unele efecte asupra sănătăţii; 2) Puritatea sa originară.

România se numără printre cele mai bogate ţări în resurse hidrominerale, deţinând peste 60% din resursele minerale ale Europei. Formaţiunile eruptive neogene din România ocupă 7370 km

2, şi aureola

mofetică 13000 km2 fiind cea mai largă aureolă mofetică

din Europa. Cu toate acestea consumul de apă minerală naturală în România este relativ scăzut (în medie o persoană consumă 1 litru de apă minerală pe săptămână). În România sunt 26 de companii producătoare și îmbuteliatoare de apă minerală, iar în anul 2013, s-au comercializat un miliard de litri de apă minerală: 70% ape minerale carbogazoase şi 30% ape minerale plate. Cu mici excepţii (sunt unele ţări în care se îmbuteliază apă din reţea sau apă din gheţar), apele minerale de masă îmbuteliate se împart în două mari categorii: 1) - ape minerale naturale (plate sau gazoase) şi 2) ape de sursă (plate sau gazeificate). Apele minerale naturale plate se caracterizează prin: absenţa gazelor dizolvate sau libere (CO2, H2S etc.); mineralizaţia de la câteva zeci de mg/l până la câteva g/l; anulează senzaţia de sete; nu implică modificări metabolice; ajută la eliminarea din organism a unor compuşi toxici; au o foarte bună stabilitate în timp. Preferate sunt apele oligominerale (mineralizaţia < 0,5 g/l). Apele minerale naturale carbogazoase (efervescente), degajă, la origine sau după îmbuteliere, în mod spontan şi de o manieră evidentă, gaz carbonic, în condiţii normale de temperatură şi presiune (Directiva 777 a U.E.). Se consideră ape carbogazoase dacă CO2 >1 g/l. CO2 conferă calităţi deosebite apelor minerale: a) puritate microbiologică (CO2 în anumite concentraţii acţionează ca agent bacteriostatic); b) stabilitate chimică mare în timp, chiar pentru apele cu un conţinut ridicat în minerale dizolvate, prin împiedicarea precipitării carbonaţilor; c) gust specific înviorător. Apele minerale naturale (AMN) se împart în cinci categorii:


AMN - natural carbogazoasă = apa al cărei conţinut de CO2 provenind de la sursă este, după

îmbuteliere, acelaşi ca la emergenţă; AMN - îmbogăţită cu CO2 de la sursă = apa

al cărei conţinut în CO2 provenit din acelaşi

zăcământ/acvifer este, după eventuala condiţionare şi îmbuteliere, mai mare decât la emergenţă; AMN carbogazificată = apa la care s-a adăugat CO2 de altă origine decât cea din

zăcământul/acviferul de provenienţă, dar de uz exclusiv alimentar; AMN - decarbogazificată parţial sau integral = apa din care s-a extras CO2 aflat iniţial la

sursă, astfel încât după condiţionare conţinutul în CO2 este mai mic decât la emergenţă;

AMN - necarbogazoasă (plată) = apa minerală care, la emergenţă şi după condiţionare, nu conţine CO2 în proporţie superioară cantităţii

necesare pentru menţinerea în stare dizolvată a sărurilor hidrogencarbonatate din compoziţia sa, dar nu mai mult de 250 mg/litru. La ce trebuie să fim atenţi când citim buletinul de analiză:

Reziduul sec vs. litiaza renală/biliară Reziduul sec = totalitatea sărurilor existente într-un anumit tip de apă. Se dtermină prin evaporarea apei la temperatura de 180

0C. O apă bună trebuie să

conţină sub 500mg/l de reziduu sec. Când sunt depăşite 500 mg/l, creşte riscul ca să apară litiaza renală/biliară. Efectul este cumulativ. Clasificarea apelor minerale în funcţie de reziduu sec: • <50mg/l = ape minerale foarte sănătoase - dar nu există momentan în comerţ; • 50-500mg/l = ape sănătoase; • 500-1500mg/l = ape cu un nivel ridicat de mineralizare - întâlnit în special la apele carbogazoase; • Peste 1.500 mg/l apele pot fi dăunătoare, dacă sunt consumate în exces.

Ca2+

, Na+ Mg

2+ vs. litiază şi afecţiuni cardiace Medicii nu recomandă apele minerale cu concentraţii ridicate de Ca

2+ (peste 100mg/l)

persoanelor care au afecţiuni ale rinichilor sau bilei, nici cele cu concentraţii ridicate de Na+ celor care

suferă de afecţiuni ale inimii (hipertensivi) sau bebeluşilor.

În ceea ce privește Mg2+ o apă cu o concentrație cât mai mare este sănătoasă, echilibrând nivelul metabolic al organismului. Specialiştii susţin că dacă într-o apă minerală naturală concentraţia Mg

2+ este

mai mare decât cea a Ca2+ (în meq) se reduce riscul accidentelor vasculare cerebrale. Dar este şi o limită; concentraţia Mg2+

pentru un adult, nu trebuie să depăşească 400mg/l/zi.

Nitriţii şi nitraţii vs. sindromul copilului albastru Discuţiile şi îngrijorarea faţă de prezenţa celor două substanţe în apele minerale naturale au pornit de la extrapolarea datelor din industria cărnii şi a produselor de carne, unde, nitraţii şi nitriţii sunt conservanţi.

În opinia specialiștilor, AMN îmbuteliate din România au concentraţii de nitriţi şi nitraţi mult mai reduse decât apele din restul Europei şi nu reprezintă un motiv de îngrijorare. Asociaţia Producătorilor de Ape Minerale din România (APEMIN), face o analogie între apele din ţara noastră şi cele din Franţa - unde este recomandată apa minerală plată cu conţinut de nitraţi şi nitriţi mai scăzut.

Medicii, atrag atenţia că, nitriţii şi nitraţii au un caracter patogen, care se poate manifesta cu precădere în rândul copiilor, dar numai când aceşti compuşi din apa îmbuteliată sunt consumaţi în cantităţi foarte ridicate. Consumate în exces, apele cu conţinuturi ridicate în nitriţi şi nitraţi pot fi periculoase în special pentru copii. Acestea pot conduce la „sindromul copilului albastru”(blue baby syndrome). Boala este cauzată de transformarea, în organismul sugarilor, a nitraţilor în nitriţi, care, la rândul lor, fixează hemoglobina, împiedicând transportul O2.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), susţine că nitraţii şi nitriţii sunt constituenţi prezenţi în mod natural în apele minerale. Mai degrabă ar fi vorba de „psihoza” creată în rândul populaţiei prin intermediul mass-media pe tema aditivilor alimentari - nitraţii şi nitriţii fiind conservanţi uzuali, des utilizaţi în industria cărnii şi a produselor din carne.

În concluzie, apele minerale naturale comercializate în România sunt de bună calitate, nu sunt motive de îngrijorare, depinde de noi (consumatorii) alegerea tipului hidrochimic benefic propriului organism.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Cleopatra RAVARU - Vaslui

Creativitateacopiluluicudizabilităţi Printre numeroasele dificultăţi şi împliniri cu care

se confruntă nu numai societatea românească, ci întreaga lume, dincolo de expectanţele, dar şi dezamăgirile trăite zi de zi, poate chiar deceniu după deceniu, se numără şi problematica „aurului cenuşiu”, creativitatea, comoara ultimă a umanităţii, resursa la care orice popor se raportează dacă nu în primă, măcar în ultimă instanţă, tot pentru a magnimiza reuşitele şi a augmenta potenţialul existent în fibra constituentă a respectivei naţiuni.

Iată de ce asigurarea condiţiilor de dezvoltare a creativităţii ar trebui să fie un deziderat al politicilor educaţionale (şi sociale, în sens larg) pentru orice stat, indiferent de nivelul de dezvoltare economică posedat, indiferent de poziţia ocupată pe harta lumii. Descoperirea (şi fructificarea) creativităţii, dincolo de problemele pe care le ridică datorită naturii sale eluzive, „alunecoase”, adesea incomprehensibile, e unul din acele idealuri care e necesar să fie atins, chiar dacă filosofia ne învaţă că, în mod absolut, idealurile sunt intangibile.

A intrat deja în folclor expresia „talentele oricând şi în orice condiţii vor ajunge în vârf”. Este, deja, o prejudecată care are ca efecte uniformizarea spiritelor, încetinirea progreselor, punerea de piedici spirituale în calea dezvoltării de personalităţi ce pot, fără nici un echivoc, „zgudui” literalmente lumea. Aceste talente apar ca flori rare, ca spori încuibaţi, de cele mai multe ori, în soluri neprimitoare, şi depinde de noi, ceilalţi, ca fără invidie (şi cu dragoste!) să investim resurse menite să contribuie la eliminarea, sau măcar minimalizarea piedicilor respective.

Conform celebrei „curbe a lui Gauss”, de o parte şi de alta a mediei statistice se află procente oarecum constante şi care-şi păstrează acea constanţă indiferent de creşterea mediei. Ne referim aici la persoanele cu abilităţi superioare sau inferioare, în funcţie de extrema gauss-iană din care fac parte, ne referim la supradotaţi şi la cei asimilabili unei categorii de handicap, copii şi adulţi. Cum nimic din viaţă nu este ori alb ori negru, în zona gri, de melanj, intră şi talentul, creativitatea sau măcar aptitudinile perfectate până la realizări de succes.

Contrar a ceea ce se „crede” în general, „aurul cenuşiu” nu este apanajul doar al elitelor, al celor cu un coeficient de inteligenţă superior şi care, complementar, au acea scânteie inefabilă ce-i determină să strige „Evrika!”. Conform ultimelor orientări din literaturile de specialitate din orice domeniu, creativitatea, ca trăsătură a personalităţii, nu se mai limitează la producţiile intelectului, ci se extinde la toate abilităţile ce favorizează producerea de către un individ a ceva nou (chiar dacă re-inventează roata!), sau a ceva ce-i înlesneşte succesul într-o activitate.

Tocmai lărgirea sferei conceptului de „creativitate” a permis descoperirea şi catalogarea ca atare a unor manifestări creative şi în rândurile persoanelor cu dizabilităţi, handicapul constituind, de multe ori (în opinia personală), nu o frână, ci un imbold pentru depăşire, o motivaţie intrinsecă a progresului, ba chiar o compensare a anumitor aspecte deficitare ale planului propriei existenţe.

Este ceea ce am încercat să ilustrăm în lucrarea Creativitatea artistică la copilul cu dizabilităţi (apărută în 2013 la Editura PIM, Iaşi), analizând contribuţia la sporirea „aurului cenuşiu” a copiilor (încadraţi într-un grad de handicap) din judeţul Vaslui, cu accent pe modul în care instituţia asistenţei sociale din teritoriu caută să stimuleze şi să dezvolte abilităţi (înnăscute ori formate prin educaţie) ale copiilor respectivi în diverse arii de manifestare artistică: pictură, industrii ale artei populare, literatură.

Este demn de remarcat că cele mai multe asemenea abilităţi şi manifestări creative sunt dezvoltate la acei copii care se educă prin activităţile desfăşurate în centrele rezidenţiale sau în complexele de servicii comunitare, unde specialiştii în diferite tehnici terapeutice reuşesc, apelând nu numai la cunoştinţe teoretice şi la practica efectivă, dar şi la propriul suflet, să facă să nască şi să ardă focul creativităţii, compensând dizabilitatea, oferind scop şi alinare, împlinind personalitatea celor pe care-i au în grijă, copii ce nu trebuie stigmatizaţi că sunt „nu diferiţi, dar altfel” decât ceilalţi şi care, de prea multe ori, suferă consecinţele unei marginalizări sociale nemeritate.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Doru TOMPEA - Iași

UNIVERSITARIA

UniversitățileprivatedinRomânia.Funcționareaîntr‐unmediudiscriminator

Printre noutățile societății românești poscomuniste se numără apariția în peisajul academic a universităților private. Cu toate că la început acest fenomen a fost privit cu rezerve, fiind greu de acceptat faptul că furnizoare de învățământ

superior ar putea fi şi alte universităţi decât cele de stat, societatea s-a obișnuit repede cu ideea, fapt dovedit de numărul mare de astfel de instituţii apărute în primii trei ani de după Revoluţie. Şansa acestora a constat în creşterea nevoii de pregătire superioară de pe piaţa muncii din România şi dorinţa unor mai vechi aspiranţi de a avea studii superioare. În prezent, la douăzeci de ani de la apariţia primelor universităţi private, putem constata existenţa unor instituții puternice, aflate în competiţie cu universităţi de stat cu tradiţie. Printre acestea se numără și Universitatea „Petre Andrei” din Iași, fondată în 1990 de Fundația Academică „Petre Andrei” din Iași și acreditată prin Legea 408/2002. Spre deosebire de universitățile de stat, cele private au întâmpinat dificultăți specifice cauzate de vidul legislativ, de absenţa unei baze materiale necesare desfăşurării actului didactic şi de repetatele reforme ale educaţiei. La acestea, s-a adăugat şi imaginea negativă creată acestui segment al educaţiei atât de către cei ce au văzut în învăţământul academic privat doar o modalitate de a face bani fără a ţine cont de calitatea actului didactic, cât și de reprezentanții învățământului de stat, care au văzut în universitățile private o nedorită concurență. Nici Universitatea „Petre Andrei” din Iași nu a fost ferită de astfel de probleme. Apărând într-un oraș cu o puternică tradiție universitară, în care există cea mai veche universitate din România, UPA din Iași a reușit să depășească aceste dificultăți. Asumându-și misiunea de „universitate în comunitate”, depășind simplul fapt de a fi un loc în care se petrece doar un proces didactic și implicându-se în problemele

comunității, UPA din Iași a reușit să devină un brand, o emblemă recunoscută cel puțin în toată zona Moldovei. De altfel, după toate procedurile de acreditare, a și rămas singura universitate privată acreditată din această zonă, celelalte aflându-se în proces de lichidare. A fost realizată o periodizare a evoluției învățământului privat de la noi (Cf. Sorin Bocancea, Noi și postcomunismul, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 135). Astfel, sunt identificate trei perioade: (1) perioada fondărilor (1990-1993); (2) perioada cursei pentru autorizare şi acreditare (1993-2002) - etapă ce începe odată cu apariţia Legii 88/1993 privind acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor; (3) perioada consolidării instituţionale şi a clarificării statutului juridic – din 2002 până în prezent. Și UPA din Iași a parcurs aceste etape, cu toate problemele și satisfacțiile lor. Dincolo de toate dificultățile, rămâne marea satisfacție: absolvenții prezenți în toată regiunea Moldova, unii aflați în funcții de răspundere în comunitățile lor, alții fiind prezenți chiar în instituțiile centrale. Pe parcursul evoluției universităților private, cea mai apăsătoare problemă a fost și, din păcate, rămâne discriminarea. Legislația din România și autoritățile publice prin măsurile lor privilegiază universitățile de stat, cu toate că și universitățile private acreditate sunt tot de utilitate publică și furnizează forță de muncă de înaltă calificare pe piața muncii. Iată câteva aspecte ale acestui fenomen ce afectează grav piața academică din România. 1. În anul 2000, instituţiile de învăţământ superior private au primit o puternică lovitură prin emiterea OUG 133/2000, act normativ care a dat undă verde universităţilor de stat să organizeze cursuri cu taxă. Măsura a fost justificată de nevoia de fonduri extrabugetare a universităţilor de stat. Problema nu a constituit-o decizia de a „privatiza” universităţile de stat, ci faptul că măsurile ce urmau a fi luate au fost lăsate la latitudinea senatelor universităţilor de stat, care au raportat disponibilitatea de a şcolariza cifre cu mult peste posibilităţile reale, iar Ministerul Educaţiei a acceptat tacit situaţia, întrucât eludarea legii reducea


presiunea financiară asupra sa şi întărea poziţia universităţilor de stat pe piaţa academică. De atunci, universităţile de stat au practicat preţuri de dumping, fapt pe care și-l permit pentru că au plasa de siguranță pe care o reprezintă fondurile de la bugetul de stat. 2. Legile Educației, începând din 1993 și până în prezent, au prevăzut că statul poate susține învățământul privat, până la Legea 1/2011 fiind stabilit procentul de 25% din bugetul fiecărei instituții autorizate/acreditate. În 25 de ani, statul nu a dat niciun leu universităților private. În UE, există instituții private subvenționate (care primesc peste 50% din finanțare de la autoritățile publice) și nesubvenționate (care primesc finanțare publică sub acest procent). În ceea ce privește sectorul privat din domeniul educației, România se află printre ultimele locuri, învățământul privat fiind o categorie pe care Eurostat o integrează în cea a învățământului de stat nesubvenționat. 3. Normele actuale obligă instituțiile de învățământ superior să solicite cetățenilor străini care doresc să studieze în România certificate lingvistice eliberate de un număr restrâns de universități de stat, fapt care împiedică accesul larg al studenților străini la sistemul educațional românesc. 4. Obligativitatea universităților private ca din buget să aloce anual 25% investițiilor creează o discriminare în raport cu universitățile de stat, cărora Guvernul României le alocă separat sume pentru salarizare și sume pentru investiții. 5. Actuala legislație condiționează accesul la fondurile europene de absența datoriilor aplicantului către bugetul de stat. Prevederea se aplică exclusiv agenților privați.

În afară de aceste prevederi și măsuri discriminatorii, în societatea românească circulă și anumite mituri ce pun într-o postură defavorabilă universitățile private.

1. Se spune că, în întregul sistem de învățământ, nu ar mai fi nevoie de instituții private, fiindcă sistemul de stat ar putea să acopere întregul necesar. Dar, potrivit statisticilor europene, România se situează sub media europeană la acest capitol, având 17,7% din populație angrenată în procesul de educație. UE își propune ca până în 2020 media procentuală să tindă spre pragul maxim de acum (adică spre 25% din populație).

2. Un al doilea mit este acela că în instituțiile private calitatea actului didactic este mai scăzută decât în cele de stat. Este o falsă percepție, din următoarele motive:

a. Barometru calității - 2010 arată că structura personalului academic în funcție de gradele didactice

din universitățile private este comparabilă cu cea din sistemul de stat;

b. calitate studenților de la privat este comparabilă cu cea a celor de la stat (o dovedește puternica inserție pe piața muncii a celor de la privat);

c. pretențiile profesorilor de la privat sunt comparabile cu ale celor de la stat, întrucât toți se adaptează resurselor umane beneficiare, în condițiile scăderii dramatice a numărului de studenți;

d. legislația în vigoare aplică aceleași standarde de calitate atât la stat, cât și la privat. Ultimele evenimente petrecute la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași (arestarea a patru cadre didactice într-o singură lună pentru diverse fapte penale și urmărirea penală a celor din conducere) dovedesc că nu se poate spune că statul e depozitarul calității iar privatul este depozitarul lipsei de calitate în învățământul superior din România. De aceea, este de așteptat ca și instituțiile statului să renunțe la tratarea discriminatorie a acestor categorii de instituții.

Sediul Universității „Petre Andrei” Iași

„Conduita morală nu înseamnă pur şi simplu exigenţa de a renunţa anume

la plăcerile vieţii, ci mai degrabă interesul plin de solicitudine pe care-l

depune cineva ca să făurească o soartă mai bună pentru toţi oamenii.”

Albert Einstein


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Avram D. TUDOSIE - Huși

Valoareabio‐alimentarăavinului

La strălucirea vinului românesc, de secole şi-au adus contribuţia multe generaţii de viticultori, care i-au făurit un renume nepieritor transmis până în zilele noastre. Astăzi, cu un patrimoniu viticol de 268 000 ha, România ocupă locul al 8-lea în lume şi al 6-lea în Europa. Luând în considerare producţia de vin (10 milioane hl la nivelul anului 1988), ţara noastră ocupa locul al

7-lea în lume şi al 5-lea în Europa. Dintotdeauna vinul a exercitat o fascinaţie asupra omului, acordându-i o serie de atribute specifice fiinţelor vii: supleţe, eleganţă, nobleţe, vivacitate, bărbăţie etc. Este bine cunoscut astăzi rolul privilegiat pe care vinul îl ocupă în istoria civilizaţiilor, în mitologie, credinţe, precum şi în economia și comerţul a numeroase ţări. Îşi păstrează prospeţimea şi actualitatea, de peste 25 de secole, aforismul lui Hipocrate - părintele medicinei - potrivit căreia „vinul este un lucru ce se potriveşte de minune omului, fie el sănătos sau bolnav, dacă și-l administrează cu cuviinţă şi dreaptă măsură”. Pe baza ultimelor cercetări ale specialiştilor în medicină, oenologie, farmacie, sociologie etc., treptat se face lumină într-un domeniu mult controversat în care, o serie de statistici dirijate şi uneori false, în funcţie de pasiunea autorilor, încriminează şi vinul ca responsabil al alcoolismului. Prin consumul moderat de vin se contribuie la prevenirea alcoolismului (generat în principal de consumul exagerat al băuturilor „tari”). Se știe că în regiunile viticole din Franța, Italia, Spania, Portugalia, Germania și în județul Vrancea și Cotnari cu nordul Moldovei se întâlnesc cei mai puțini alcoolici. Tehnicile de investigație performante folosite pe scară largă în cercetarea modernă au condus la identificarea în vin a unui număr de peste 500 de compuși, din cei 2000 existenți, precum apa, alcoolul etilic, zaharurile, compuși polifenolici (antociani, taninuri, procianidine, flavoni, catechine), compuși ai aromei (alcooli terpenici, esteri complecși), substanțe oxidante și reducătoare, catalizatori metalici sau enzimatici, coloizi, acizi organici, aminoacizi etc. Deci vinul, este un aliment foarte complex, o băutură hrănitoare (a cărei obținere pe cale sintetică este greu de imaginat). Prin alcoolul pe care îl conține, vinul constituie o băutură energetică; fiecare gram de alcool ingerat furnizează organismului uman 7 calorii. Aceasta înseamnă că un litru de

vin de 12º conține 700 de calorii. De aceea, este suficient un pahar la mesele principale. Alcoolul din vin trece prin sânge în organism în 15-30 de minute, când stomacul este „gol” și 1-3 ore, dacă ingerarea a avut loc după consumul alimentelor. Metabolizarea alcoolului se produce, în cea mai mare parte, la nivelul ficatului. Ingerat peste anumite cantități, vinul sporește toxicitatea (otrăvirea) celulelor hepatice, pancreatice și nervoase. Ideal este ca vinul să fie consumat cu alimente de natură protidică, lipidică și glucidică, când absorbirea în organism se face mai greu și mai târziu. Aciditatea vinului, al cărui pH este în jur de 3,3 - valoare apropiată de cea a sucului gastric (2-3) și corespunde condițiilor optime pentru digestia alimentelor. Deci vinul, este apreciat și pentru calitățile sale digestive. Vinul asigură nevoilor zilnice ale omului cu elemente minerale; sporește rezistența parietală (pereții vaselor) la hemoragii ș.a.; evită prin aceasta depunerea ateromului pe pereții vaselor sanguine. Efectele protectoare ale procianidinelor din vin explică rezultatele unor anchete întreprinse de OMS, prin care se manifestă existența unei corelații între un consum obișnuit și responsabil de vin și infarctul miocardic. În țările cu consum mare de tării și evitarea vinului, precum Finlanda, Norvegia, Suedia, Scoția și SUA, s-a dovedit un număr impresionant de bolnavi de ciroză. Fenolii - procianidinele, acționează ca niște captatori ai radicalilor liberi oxigenați pe care îi neutralizează, vinul având astfel o putere antioxidantă foarte favorabilă. Se știe că radicalii liberi, prin mecanismele de oxidare, pot provoca degradarea țesuturilor conjunctive, a pereților vasculari, ducând la o îmbătrânire prematură ca și la alte numeroase patologii metabolice. Oligomerii procianididolici constituie principiul elaborării unor medicamente a căror posologie zilnică este de 100-200 mg. Deci, oligomerii procianidolici (200-1000 mg/l) din vinul roșu are un efect favorabil în distrugerea radicalilor liberi. Proprietățile bactericide și antivirale ale compușilor fenolici din vin se explică prin proprietatea proteinelor de a se combina cu taninurile. De aceea, vinurile cele mai colorate sunt cele mai eficace, ele constituind adevărați agenți protectori față de poluarea alimentelor. Rezveratrolul este o altă substanță descoperită în vin și poate cea mai eficientă dintre toate. El este sintetizat în frunzele viței-de-vie, dar mai ales în boabele de struguri negri, ca urmare a atacului unor agenți patogeni, precum mucegaiul cenușiu nobil. O serie de cercetări recente au subliniat faptul că un început de atac al putregaiului cenușiu nobil favorizează concentrația ridicată de rezveratrol. Acesta, variază cu soiul și culoarea. Soiurile Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot, produc o cantitate mai mare de


rezveratrol față de vinurile albe. Dacă în vinurile albe conținutul în rezveratrol este în medie de 0,1 mg/l, în cele roșii, cantitatea este cuprinsă între 1 și 5 mg/l, până la 10 mg/l. Descoperirile științifice au demonstrat că rezveratrolul previne bolile cardiovasculare, cancerul și, mai ales, îmbătrânirea. Aceste molecule absorbite în sânge oxidează și distruge colesterolul, sunt antiagregante și explică protecția arterelor coronariene de arterioscleroză. Tot rezveratrolul blochează primele faze ale procesului de carciogeneză (producerea cancerului). El inhibă și formarea radicalilor liberi, asigurând și o protecție eficientă împotriva agenților mutageni (care provoacă mutații nedorite în genele umane), stimulează enzimele ce distrug genele care favorizează formarea cancerului; blochează îmbătrânirea oxidativă și previne apariția tumorilor canceroase. Lumea medicală este optimistă în privința folosirii vinului roșu pentru binefacerile citate mai sus. În plus, tot el blochează bolile cardiovasculare, cancerul și îmbătrânirea prematură. Din rezveratrolul provenit din pielița, mustul și vinul strugurilor roșii, ziarul Daily Mail, arată că s-a descoperit cel mai eficient „medicament” împotriva îmbătrânirii, cancerului și bolilor vasculare, a diabetului și a altor boli, considerate în prezent incurabile. Medicamentul este de 100 de ori mai eficient pentru organism decât un pahar cu vin roșu, și ne va ajuta să trăim minim 150 de ani, când acest medicament, peste cinci ani, va fi pus pe piață. Deocamdată, este experimentat doar pe animale. Dintre aditivii folosiți la prepararea și conservarea vinului, dioxidul de sulf nu este otrăvitor, decât unii sulfiți pentru astmatici. De aceea, Uniunea Europeană a fixat limite de 160 mg/l SO2 total pentru vinurile roșii și 210 mg pentru cele albe. Vinul are și alte calități, pe care nici un alt produs nu le are: produce euforie, relaxează tensiunea intelectuală, are acțiune foarte puternică asupra bunei dispoziții. Este un îndreptar al schimburilor sociale, favorizează conviețuirea și oamenii devin mai sociabili, mai omenoși cu ei și cu alții. Vinul este singurul produs care ameliorează calitățile gustative ale multor mâncăruri, dând farmec vieții cotidiene, calității acesteia. Nu întâmplător a devenit obiectul de studiu al celor mai mari oameni de știință, în frunte cu laureații Premiului Nobel. OMS a stabilit că pentru a ne înțelege pe noi, viața și greutățile ei, trebuie să savurăm, măcar la mesele principale, un pahar de 100-200 g pentru bărbați și 100 g pentru femei, căci bându-l cumpătat, duce la înfrumusețarea vieții în general și rezultatele muncii sunt tot mai vizibile.

Vinul și câteva citate celebre ale unor mari savanți

- Un pahar de vin conține a opta parte din rația alimentară și 9/10 din buna dispoziție. (prof. univ. V. Landouzy) - O băutură igienică folositoare organismului, bucurându-se tot mai mult și în epoca modernă de încrederea

medicilor și igieniștilor: ,,Vinul este cea mai igienică, sănătoasă și bucuroasă băutură a vieții”. (L. Pasteur, Fleming) - Această băutură fermentată, de care popoarele au fost și au rămas pasionat atașate, s-a dovedit a fi expresia unei nevoi reale, deoarece ,,ușurează transmutația, digestia, exaltă tonusul individual etc.” (Ilia Meșnicov, laureat al Premiului Nobel) - Departe de a provoca alcoolismul, consumul moderat de vin este singurul mijloc de a-l combate; cu cât popoarele prescriu vinul, cu atât ele nu mor de alcoolism. (Hulbart M., directorul OMS) - Vinul este, ca să îl numim așa, indispensabil omului și a-l înlătura, înseamnă să condamni inexorabil omenirea să recurgă neliniștită la alți echivalenți toxici și la decăderile sociale cele mai rele. (prof. Parturier Y.) - Vinul este un stimulent al psihicului, care, încă de la primul pahar, produce o veritabilă deconectare din monotonia preocupărilor și timpului, propagă unde de veselie, desfată, veselește și înalță, face buni vorbitori pe cei tăcuți. (B. Mezlosi) - Influența vinului asupra spiritului omenesc a fost dintotdeauna recunoscută. În sprijinul precizării de mai sus, să ne referim la consumul moderat de vin, aducem aserțiunea enciclopedistului Blaise Pascal: „În prea puțin vin nu poți găsi adevărul, în prea mult îl pierzi”. - Mihai Eminescu, auzind expresia de mai înainte, la Huși, în 1874, l-a depășit în cugetare: „Puțin vin ascute minte, mai mult o tocește”. - Andrei Malraux, consideră vinul „una din civilizațiile lumii moderne, în care - datorită lui - caracterele alese ale oamenilor și finețea însușirilor vinurilor se armonizează și se pun în valoare reciprocă deopotrivă”. - Marele scriitor francez, Charles Baudelaire, a răspuns juraților, în marele său proces celebru, care i s-a înscenat pentru că a scris prea mult și prea frumos despre vin și despre femei, ca despre niște statui celebre vii dar cam despuiate: „Cine știe să bea un pahar de vin bun, soarbe din el sclipiri de geniu și picături de amor și umor”. Pentru acest răspuns, jurații l-au achitat. Aceste aserțiuni sunt suficiente pentru ca și celui chemat să producă vinul i se cere să adauge și o înaltă conștiință profesională și socială, conștiința deplină că rodul nobil al pământului și soarelui - strugurii - trebuie transformat în rodul tot atât de nobil al cunoștințelor, priceperii și pasiunii unui profesionist. Să nu ne fie indiferent ce licoare iese de sub teasc, ci fiecare să își dorească - ceea ce spunea ministrul Constantin Prisnea - să facă din fiecare picătură de vin o mare de raze de soare în pahar. Aceeași cerință se impune și celor ce manipulează, prezintă și vând calitatea vinului, veghind ca aceasta să nu fie depreciată, iar prin modul în care este servit, consumatorul să caute în vin - nu un mijloc zadarnic, de altfel - de potolire a setei, ci o satisfacție totală, și atunci nu se va mai aprecia vinul cu litrul, ci cu picătura și paharul, pentru alesele sale însușiri de aromă, buchet, bună dispoziție și speranță (M. Papasotir).


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Constantin TOMA - Iași

GENIULVEGETALŞIGENIULUMAN

Deşi omul modern este pe Pământ de vreo 200.000 de ani, el a început să domesticească plantele doar de vreo 10.000 de ani. Peste 90% din timp el a trăit ca vânător şi culegător, participând în ecosisteme ca toate celelalte animale, cu acţiuni de aceeaşi natură asupra lumii vegetale: prădarea plantelor, transportul seminţelor, recoltarea ramurilor şi frunzelor pentru aşternutul său. Dar capacităţile rapide de evoluţie (descoperirea focului, inventarea uneltelor) îi vor permite să-şi crească considerabil puterile asupra vegetaţiei. Alegerea speciilor comestibile rezultă, desigur, din perioada de „ucenicie”, al cărei rezultat va fi transmis descendenţei, cum se întâmplă astăzi la gorile. Este greu de retrasat în detaliu evoluţia comportamentelor. Se crede că, înainte de apariţia agriculturii, majoritatea oamenilor erau mai mult culegători decât vânători, căci - contrar vânătorii - culesul era, şi este, o întreprindere cu risc redus, dar cu randament mare. Trecerea de la culegător la agricultură a însemnat transformarea peisajului vegetal. Acţiunea omului asupra mediului începe din momentul folosirii uneltelor, pentru a recolta tuberculi de Dioscorea şi a repune un fragment din ei în pământ, ceea ce va asigura perenitatea populaţiei de Dioscorea. Acesta este un început, rudimentar, de cultură agricolă. Ce plante putea mânca omul de Cro-Magnon? Cu condiţia de a se răspândi pe malul mării, el avea de ales între varza sălbatică, ridiche, ţelină, sparanghel - pe terenuri sărate; meri, peri ca desert - în terenuri mlăştinoase cu arpagic, usturoi, chimen ş.a. Originea plantelor cultivate ne este demonstrată de săpăturile arheologice. Rezultatele acestor cercetări arată că spre anul 7800 î.Chr., în Orientul Apropiat, în regiunea numită Corn fertil (Israel, Siria, Iordania) s-a realizat

domesticirea unor cereale (grâu, orz) şi leguminoase (mazăre, linte). În Europa (de exemplu în Franţa), cele mai vechi urme de cultură a cerealelor (mei, grâu, secară, orz) şi leguminoaselor (bob, mazăre, linte) datează de peste 5000 de ani. La mijlocul Neoliticului (4000 - 3000 î. Chr.), despădurirea prin incendii, astfel încât cultura să se generalizeze, se întinde până în epoca fierului. Cultura grâului devine dominantă cu 3000 de ani î. Chr. până în secolul XIV. Descoperirea, prin săpături arheologice, a unui hambar de cereale din secolul XIV a permis să se găsească 21 specii de plante cultivate: secară, mei, grâu, orz, bob, mazăre, linte ş.a., dar şi seminţe de buruieni, printre ele, unele toxice (cum ar fi neghina grâului). Introducerea de plante, dintr-o regiune în alta, începe odată cu apariţia agriculturii primitive, în urmă cu 3500 de ani, în timpul reginei Hatshepsut a Egiptului. Astfel are loc domesticirea de la formele sălbatice la cele cultivate. A urmat epopea transportului de seminţe din lumea veche în lumea nouă şi invers: specii alimentare, textile, pomi fructiferi, arbori ornamentali şi specii floricole din Europa în America; porumb, cartof, floarea soarelui, fasole, tutun din America în Europa. Dar a fost şi este necesară multă prudenţă, deoarece odată cu plantele cultivate se transportă şi boli, dăunători. Reversul acestei acţiuni de răspândire îşi are şi urmări negative. Formele locale (surse de gene) sunt neglijate şi dispar, ştiut fiind că speciile şi soiurile vechi, locale, pierdute, erau bine adaptate, rezistente la secetă, frig, paraziţi şi dăunători. Astăzi se cunosc mai multe centre de origine a plantelor cultivate: America de Nord: fasole, porumb, floarea soarelui, cacao; America de Sud: cartof; Europa: orz, ovăz, sfeclă, măslin; Africa: grâu, orz, ovăz, in; Asia: mei, grâu, linte, mazăre, năut, varză, soia, cais; Australia: castravete, orez, portocal, mango. Din cele 280.000 de specii de spermafite (plante cu seminţe), doar 10.000 de specii sunt domesticite şi, deci, cultivate, utilizate în agricultură (cu peste 70.000 de soiuri), din care 150 sunt folosite direct în alimentaţie; dintre acestea, 30 asigură 95% din total hrană pentru omenire, dintre care 12 asigură 70% din hrana lumii, 4 specii (orez, porumb, grâu, cartof) asigură 50% din hrana lumii. După cum bine se ştie, plantele cultivate sunt din ce în ce mai fragile: în timp ce soiurile agriculturii


tradiţionale au putut fi transmise din generaţie în generaţie, se estimează că un soi modern de grâu sau de porumb este depăşit după 5-6 ani şi trebuie să fie înlocuit. Pentru aceasta trebuie să avem la dispoziţie alte soiuri, care pot fi surse de proprietăţi genetice noi, ceea ce obligă la a căuta forme ancestrale păstrătoare ale diversităţii genetice. De unde necesitatea de a prezerva soiuri vechi de la toate speciile de plante cultivate, rezerve de gene necesare realizării de noi soiuri şi, evident, de a proteja speciile de plante spontane (sălbatice), rezervoare de variabilitate genetică indispensabilă pentru viitorul nostru. Natura este încă plină de posibilităţi neexplorate. Geniul vegetal şi geniul distrugător uman. Numeroasele aspecte ale geniului vegetal şi posibilităţile utilizării sale de către om nu trebuie să ne facă să uităm ameninţările pe care le prezintă asupra speciilor vii şi asupra diversităţii genetice. Agricultura industrială tinde prea adesea să privilegieze specia sau soiul cel mai „rentabil”, cel mai productiv şi/sau cel mai uşor de comercializat; astfel, dispar un număr de soiuri cultivate locale, adaptate la fiecare ţinut şi, adesea, mai rezistente la diverse atacuri parazitare. Culmea ironiei este că diminuarea periculoasă a diversităţii alimentelor noastre este rezultatul neprevăzut al unui triumf agricol. Un expert în patologia plantelor, Norman Borlaug (1914-2009) a plecat, în 1944, din S.U.A. în Mexic ca să lupte împotriva unei epidemii de rugină a grâului (ciupercă parazită), care provocase o foamete de proporţii. Prin încrucişarea mai multor soiuri de grâu din toată lumea a obţinut un hibrid rezistent la rugină, care dădea o recoltă de şase ori mai mare după 20 de ani, prin aceasta salvând de la moarte prin înfometare un miliard de oameni din Mexic, India, Pakistan ş.a. Această aşa-numita ,,revoluţie verde” a introdus agricultura industrializată în ţările în curs de dezvoltare (din America Latină, Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat). Acestui mare salvator de la foamete i s-a conferit premiul Nobel pentru pace în 1970, dar apoi a fost criticat pentru că a promovat agricultura intensă, cu tot cu cortegiul ei de efecte nocive, între care utilizarea soiurilor de plante modificate genetic. Revoluţia verde s-a dovedit un fenomen cu două tăişuri. Cu timpul, fermierii au exclus soiurile adaptate la condiţiile locale. Soiurile mai productive sunt mai slabe genetic, iar culturile necesită îngrăşăminte chimice şi pesticide, toxice şi foarte costisitoare. Goana după producţii mari elimină treptat soiurile de plante şi rasele de animale locale, diluând astfel diversitate genetică. Am ajuns să depindem, pentru hrana noastră, de numai câteva soiuri comerciale de fructe şi legume, în timp ce mii de soiuri arhaice au dispărut. Un studiu întreprins în S.U.A. arată că într-o perioadă de 80 de ani (1903-1983), din 3879 de soiuri au mai rămas - în Laboratorul Național

de stocare a seminţelor, doar 307; deci 90% din soiuri au dispărut din cultură (ne referim aici la soiuri de sfeclă, varză, porumb, pepeni, mazăre, ridiche, dovleac, roşii, castravete ş.a.). În faţa diminuării rapide a biodiversităţii de pe câmpurile noastre, una din reacţii a fost colectarea şi depozitarea în condiţii de siguranţă a seminţelor de la cât mai multe soiuri diferite, înainte să dispară pentru totdeauna. Este o idee care i-a aparţinut în premieră botanistului şi geneticianului rus Nikolai Vavilov (1887-1943). El a adunat seminţe de pe 5 continente, pentru a le păstra genele care conferă caracteristici esenţiale, precum rezistenţa la boli, dăunători şi condiţii climatice extreme. A creat astfel, în prima jumătate a secolului trecut, prima bancă globală de seminţe şi a întocmit harta ,,centrelor de origine a plantelor cultivate” (menţionate mai sus), pe care le-a descris drept străvechile locuri natale ale agriculturii. Prin anii ’70 ai secolului trecut încep să se organizeze primele bănci de seminţe/gene, numărul lor atingând azi 1500, din care 500 în Europa (în ţara noastră, singura bancă de resurse genetice vegetale fiind înfiinţată la Suceava, în anul 1990). În anul 1984 ia fiinţă Banca Nordică de Gene - rezervă de seminţe îngheţate, într-o mină de cărbuni abandonată, din Svalbard-Norvegia; ea conţinea 10.000 de mostre de seminţe de la 2000 de soiuri cultivate (aparţinând la 300 specii de plante). În anul 2008 s-a dat în folosinţă Seiful de seminţe Svalbard, pe insula Spitsberg (la 1125 km de Polul Nord), lipsită de activitatea tectonică. Această Bancă globală de seminţe, creaţia după concepţia lui Cary FOWLER, are scopul de a preveni dispariţia în masă a culturilor care ameninţă viitoarele noastre resurse de hrană. Ea dublează toate cele 1500 de bănci de seminţe/gene din lume. Stocarea seminţelor în seif este gratuită. Seiful este construit la 120 m în interiorul unui munte de gresie, este amplasat la 130 m deasupra nivelului mării, stochează copii ale tuturor colecţiilor (1500) într-o zonă permanent rece, ferită de cutremure, astfel că seminţele rămân fertile, perfect uscate. Seiful ar putea păstra seminţe sute şi chiar o mie de ani, având azi 1,5 milioane mostre de seminţe de plante cultivate (specii diferite) şi poate conserva 4,5 milioane mostre (fiecare conţinând 500 de seminţe). Camerele de depozitare ale Seifului de seminţe menţin temperatura de -18oC. Izolat, aeroportul din Svalbard este cel mai nordic punct din lume, unde şi de unde se operează zboruri programate (unul pe zi). Timp de 4 luni pe an, insula este învăluită de întunericul nopţii polare. Acest Seif mondial este un răspuns la cerinţele comunităţii internaţionale de a furniza cele mai eficiente modalităţi de siguranţă pentru diversitatea agricolă mondială, ideea datând de prin anii ‘80 ai secolului trecut.


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Constantin PROFIR - Iași

LAPASPRINMIRIFICALUMEAVINURILOR

Aligoté

Să încercăm stimați cititori, în acest periplu prin lumea fascinantă și atrăgătoare a vinurilor să descifrăm filozofia unui soi pentru vinuri albe foarte răspândit în România, în perioada comunistă. În ciuda micșorării suprafețelor viticole, soiul

Aligote a rămas în cultură pe suprafețe destul de mari. Originar din Franța, soiul și-a găsit a doua patrie, România. Nu mulți știu că astăzi, în Franța, el se mai găsește pe mici suprafețe, doar în partea de sud-est a ei. La noi a devenit cosmopolit, cultivat fiind în întreaga țară datorită producțiilor mari, constante, an de an. Totuși, numai în două localități soiul a atins maximum de calități: Iași și Niculițel, jud. Tulcea. Datorită deciziilor tehnice greșite, a tehnologiilor de nivel tehnic scăzut aplicate, vinurile obținute erau de slabă calitate: imature, excesive în aciditate, nearmonioase, şterse, fără garnitură aromatică, necorpolente. Astăzi însă, lucrurile nu mai stau deloc așa. Mulți specialiști, printre care, cu toată modestia, mă număr și eu, au avut surpriza să constate că atunci când producția este normată corect, strugurii ajung sănătoși și parcurg o perioadă optimă de maturare realizând concentrații în zahăr de peste 200gr./ltr. Astfel se poate practica o tehnologie avansată de vinificare obţinându-se un vin ce pare a se fi schimbat radical: frumos în pahar, cu o robă verzui-aurie, moderată ca intensitate, foarte plăcut la gust, vioi, îmbietor, răcoritor. Și, de necrezut, garnitura aromatică a devenit una deosebit de plăcută cu evidente nuanțe florale. Vinul este pretabil consumurilor mari, ca durată și intensitate, nu creează niciun fel de disconfort ba, din contra, aduce consumatorilor o plăcută bună dispoziție și veselie. Se asociază excelent cu preparate din pește, fructe de mare etc…

Deși astăzi pepinieriștii nu-l mai înmulțesc, sunt sigur că acest soi va mai dăinui, pentru a mai dărui consumatorului român din deliciile sale. Invit compatrioții, și nu numai, să consume cu încredere vin şi să nu uite aforismul lui Plutarh: vinul este cea mai folositoare dintre băuturi, cel mai bun dintre medicamente și cel mai plăcut dintre alimente.

„Vinul este partea intelectuală a unei mese, iar mâncarea numai

suportul ei material.”

Alexandre Dumas - tatăl

Paula Vrînceanu ‐ Paris


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Ionel MIRON - Iași

MINTESĂNĂTOASĂÎNCORPSĂNĂTOS „Mens sana in corpore sano” Iuvenal

De când există specia

umană, continuând oarecum comportamentul altor specii de vieţuitoare, părinţii se îngrijesc de creşterea copiilor, astfel încât aceştia să-şi asigure propria supravieţuire şi perpetuare.

Încă din zorii civilizaţiei umane, această

grijă, într-o fază mai mult instinctuală decât conştientă, a fost definită educaţie. Conţinutul, valoarea, implicaţiile şi chiar misterul acestei noţiuni şi practici - educaţia, mi se pare atât de prezentă în viaţa noastră de zi cu zi încât sunt tentat să o consider determinantă pentru comportamentele primare ale supravieţuirii noastre: a şti ce, cât şi cum să respiri, a şti ce, cât şi cum să te alimentezi, a şti să-ţi îngrijeşti sănătatea, a şti să te reproduci, a şti să-ţi cunoşti semenii, să-ţi găseşti motivaţia existenţei şi fericirea.

În istoria milenară a omenirii sunt consemnate exemple convingătoare ale oamenilor luminaţi care şi-au consacrat, chiar sacrificat viaţa, edificării diferitelor sisteme de educaţie. Aparent, despre rolul educaţiei în prezentul şi viitorul societăţii umane vorbesc toate guvernele lumii. Am tresărit de bucurie de fiecare dată când prioritatea educaţiei era evocată în discursurile preşedinţilor de ţară, atât a celor cunoscuţi mie din ultimele decenii, cât şi a celor de dată recentă. Analiza acestora însă nu este obiectul rândurilor de faţă, deşi licăresc în spiritul nostru ca un ecou. Mă preocupă însă sublinierea unor aspecte ale educaţiei elevilor inspirate şi din parcursul meu educaţional de aproape opt decenii, începând cu copilăria într-o familie de ţărani din comuna Ivăneşti-Vaslui, şcoala primară de patru clase din localitate, liceul „Mihail Kogălniceanu” Vaslui, facultatea de Biologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, activitatea didactică şi ştiinţifică de profesor titular al acestei universităţi, conferenţiar - un an academic la Universitatea Paris VII Denis Diderot şi, în prezent, Membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Sunt convins de actualitatea benefică a acestui axis mundi atribuit de către UNESCO: „Educaţia - o comoară ascunsă” (Jaques Delors).

Descoperirea acestei comori ar ilustra capacitatea de autocunoaştere a omului (Socrates, Racoviţă, Pavelcu) în relaţiile sale cu factorii şi resursele mediului de viaţă, cunoaşterea structurii şi sistemelor fundamentale de funcţionare a corpului uman (respirator, digestiv, reproducător, nervos ş.a).

Sunt convins că o minte sănătoasă şi fecundă pentru viitorul omenirii se poate constitui numai într-un corp sănătos.

Se degajă de aici faptul că una dintre responsabilităţile cruciale ale educaţiei este legată de securitatea alimentară a elevilor.

În mod discret, perfid şi dramatic, unele alimente care trebuie să asigure sănătatea trupului şi minţii elevilor sunt „otrăvite” într-un grad avansat şi poate cu efecte ireversibile asupra vieţii.

Structuri şi instituţii din ţara noastră şi pe plan mondial recunosc unele aspecte evocate mai sus şi confirmă existenţa unei multitudini de substanţe dăunătoare asupra sănătăţii, etichetate pe majoritatea alimentelor din comerţ. Astfel de substanţe denumite şi E-uri sunt incluse prin procesarea alimentelor şi băuturilor pentru a le conferi gust, aromă, culoare, conservare, consistenţă, fluidizare. Astfel de semnale de alarmă în marea lor majoritate nu au nici un efect. Industria alimentară prosperă, sănătatea elevilor se degradează.

În aceste condiţii am convingerea că educaţia este singura cale de asigurare a securităţii alimentare şi a calităţii vieţii. Această educaţie trebuie să se adreseze şi să fie impusă prin legi în egală măsură elevilor, profesorilor, părinţilor şi proiectată pe tot parcursul vieţii.

Pentru elevii din mediul rural, părinţii, şcoala şi administraţia trebuie să conlucreze pentru a oferi elevilor alimente obţinute prin culturi ecologice, în cadrul unor strategii aplicate în arealul fiecărei comunităţi. Elevii trebuie educaţi astfel încât să deprindă abilitatea de a participa acasă, împreună cu părinţii, şi pe loturi şcolare, sub îndrumarea profesorilor de specialitate, la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor în condiţii ecologice.

În această perspectivă, la Şcoala gimnazială din Ivăneşti s-a iniţiat un program de educaţie bio, agreat de Inspectoratul şcolar judeţean, prin care vor fi propuse proiecte de finanţare la nivel naţional şi european.

Iaşi, 7 februarie 2015


ȘTIINȚĂ ȘI EDUCAȚIE Ionuț HOREANU - Iași

Învățăturanoastrăceadetoatezilele,întrecerereșidispariție

„Biblia întrebuințată dogmatic și fantezist va dăuna, ca și până acum, receptată didactic și din inimă va folosi, ca și până acum.”

(Johann Wolfgang von Goethe)

„Învățătura noastră” cea de toate zilele trece prin una din cele mai grele perioade. De tranziție nu se mai pune problema, ar însemna că sunt așteptate schimbări majore favorabile. Situația învățământului capătă mai multe valențe, fie și prin problematica orei de religie. Efectele „religiei la cerere” merită discutate

nuanțând mai multe elemente. Eludând structura textului pe argumente naționale, în primul rând, cognitive și „comportamentale”, chiar și financiare, pentru a nu fi rigizi sau tehnici, vom încerca să reliefăm, tocmai, problematica provocată de aceste posibile argumente. În condițiile geopolitice în care statele încearcă să-și definească identitatea națională - contrar cursului globalizării (tendință accentuată în ultimul interstițiu), prin diversitatea programelor - statul român pare într-o stare de somnolență, cu decizii haotice. Aducem în sprijin ca exemplu, cetățenia oferită „la cerere” românilor de către maghiari. Religia ca factor de unitate și vector al poporului român, nu mai este luată în seamă de reprezentanții clasei politice ai poporului român, și, ar trebui. Realitatea nici nu a fost anticipată, posibil, nici nu este cunoscută. Într-o asemenea situație „religia nu va avea cerere” în mediile cu minorități sau în mediile în care ortodoxismul nu este un criteriu al majorității. Se ajunge astfel la chestiunea financiară a profesorilor de religie, adică în imposibilitatea asigurării unui loc de muncă, la școală. Într-un asemenea context, miza, cel puțin, cognitivă și „comportamentală” pentru elevi, este

uriașă. Detașarea față de religie înseamnă, implicit, și îndepărtarea de valori. Când valorile aduse de religie nu sunt cunoscute unei majorități a unei generații, căreia nu i-ar displace ca școala să nu fie obligatorie, ci școala să fie și ea la cerere, devine necesară întrebarea: „Cine/ce mai lucrează la sensul acestei generații?” Este evident, religia predată de oameni specializați cu un crez, când au urmat calea aleasă, ar avea un aport important pentru o mare parte a generației care, sub nici o formă, nu poate invoca argumentul științei ca element ce exclude credința. Într-o logică fără erori, ridicarea pragului de școală obligatorie ar fi trebuit să fie și în strânsă legătură cu deprinderea unor valori, altfel elevul riscă să iasă din școală lipsit de sens. Discrepanța dintre „cererea pentru religie” și „cererea pentru cetățenie” reflectă suficient starea statului român la începutul secolului al XXI - lea, respectiv direcția statului român. Decizia privind ora de religie și implicațiile, aparent nesemnificative pot avea reverberații deosebite pentru statul român. Nici neajunsurile orelor de religie și chestiunile reale ce decurg din statutul obligatoriu al religiei în școli nu poate fi trecut cu vederea, dar modul de rezolvare al posibilelor anomalii ar fi putut fi altul, găsindu-se soluții pentru fiecare situație.

„Poate că în timpul unei reîncarnări celălalt suflet a rămas în vreo sferă

îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale, încercând

să se apropie de Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie.”

Liviu Rebreanu


AFORISME ȘI PANSEURI Dorel SCHOR - Natanyah (Israel)

CUDEGETULPERANĂ

* Uneori mă întreb cum de reuşesc fotbaliştii să alerge cu viteza cu care vorbeşte crainicul. * Vrei să pui degetul pe rană? Spală-ţi, mai întâi mâinile! * Cine nu te aprobă nu este neapărat contra ta. * În viaţă totul se plăteşte. În afară de munca voluntară. * Vai ce bine că s-a trecut la orarul de vară. În orarul de iarnă era un frig cumplit. * Chelneriţa ne-a adus supa. Era grasă şi indispusă... * Decât o celebritate locală, mai bine un anonim universal.

* Cel mai mult îi plac florile celui care le vinde. * Şi cei din Comuna Primitivă îşi aveau primitivii lor. * Când ai dreptate, mai toţi imparţialii sunt de partea ta. * Vai, ce simplu era totul înainte de mi-au explicat...! * Cum aş putea să-mi interiorizez sentimentele exterioare?! * Cel mai frecvent, punctele de vedere se bazează pe ce auzim. * Nu există satiric care să nu fi fost, pe vremuri, liric. * Calitatea ecoului depinde şi de cea a sunetului original. * Oh, de câte ori cumpărăm tabloul numai pentru că ne place rama. * Aş vrea ca necrologul meu să-l scrie strănepoţii... * Prea multă minte strică, dar şi prea puţină. * Nu prea sunt bărbaţi fără antecedente şi femei fără antecedenţi. * Prostia e internaţională dar are elemente de specific local.

Sportiva ‐ Letiția Oprișan

„Nu înceta niciodată să zâmbești, nici chiar atunci când ești trist, pentru că

nu se știe cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.”

Gabriel Jose Garcia Marquez


AFORISME ȘI PANSEURI Constantin CLISU - Edmonton (Canada)

Miniaturi

Multe idei ne rămân, ca nişte bagaje uitate prin gări fără nume. * La porţile Timpului, fără să dea semne de nelinişte, aşteaptă uitarea. * Zilele omului se sting, rând pe rând ca lumânările; să găsim lumânări care să ardă un timp cât mai îndelungat. * Misterele lumii sunt concentrate în două semne de punctuaţie: cel al exclamării şi cel al întrebării. *

Între lumea din noi şi lumea din afară, conflictele au porţi deschise. * Atunci când rupem ultima filă dintr-un calendar aflăm că a mai trecut un an. * Bătrânii îşi reazemă povara anilor în baston şi... în amintiri. * Umbra care ne urmează nu trebuie alungată, ne-am pierde identitatea. * În viața cuvintelor, dacă nu picură Dumnezeu lumină, acestea sunt sortite pieirii... * Binele plecat în lume cu daruri nu uită drumul; se întoarce sporit la casa de unde a plecat. * Dincolo de aparenţe, găsim de cele mai multe ori, neprevăzutul... * Ca să nu cuprindă lumea incompetenţii, trebuie să nu-i ignorăm.

„Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum

să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: „Sunt român!”

Alexandru Vlahuţă


AFORISME ȘI PANSEURI Nicolae VIZITEU - Vaslui

VIZITEISME

- Omul paşnic obţine multe beneficii războindu-se doar cu sine. *** - Şiretenie: o mască a slăbiciunilor ascunse în firea umană ? ***

- Cel ce nu ştie că nu ştie nimic, e atotcunoscător. *** - Amprentă: legitimaţia . . . degetului. *** - Graba strică treaba, încetinirea nu ? *** - La plăcinte înainte, la război . . . sătul. *** - Raţiunea: dascălul - dascălilor. *** - Prin căinţă ştergi urma faptelor făcute fără cuget. *** - Neghiob: unul ce spune vorbe fără să gândească, într-o limbă „păsărească”. *** - Soarele e luminos dar nu şi pentru aceia din bezna ignoranţei. *** - Şpagă: bani murdari care pătează . . . obrazul. *** - Băutura 1-a ţinut în viaţă şi tot ea i-a luat-o. *** - Păunul fără pene e ca un rege neîncoronat. *** - El ia toate deciziile în casă cu o condiţie: să fie aprobate - de EA. *** - Când îţi doreşti o avere cu carul, trebuie să înveţi să tragi la jug. *** - Ce ţie nu-ţi place nu fă altuia, că împotriva ta se întoarce.


LIBRĂRIA MERIDIANUL Virginia POPESCU - Ploiești

MihaelaBăbuşanu:Stejarulcufloridecireş/TheCherryBlossomOakTree

EdituraDerzisEruditio,Bacău,2014

Citind titlul volumului de haiku al Mihaelei Băbuşanu, am rămas foarte surprinsă. Mi-am spus: autoarea vrea probabil să asocieze perenitatea falnicului stejar cu gingăşia efemeră a florilor de cireş. Cred că nu m-am înşelat prea mult. Când am privit coperta volumului am înţeles: acel bonsai miniatural e un stejar cu flori de cireş, ceea ce este specific japonezilor. Marele om şi actor Charlie Chaplin scria: ,,Gândim prea mult și simțim prea puțin. Sufletul omenesc își găsește plăcere în liniștea naturii care

se descoperă numai celor care o caută.” Cred că autoarea acestui volum de haiku se numără printre aceşti aleşi. Când deschizi cartea, te învăluie liniştea plăcută a unei zile senine, în care doar buburuzele ies la soare ,,pe aleea cu platani”. Înclinaţia poetei pentru lumea măruntă a vieţuitoarelor, o întâlnim aproape la tot pasul: greierii care încântă nopţile de vară cu ţârâitul lor neîntrerupt, fluturii de pe iasomie, albinele din salcâmi sau ţânţarii cu serenadele lor nocturne, totul se roteşte în acest univers miniatural. O privire generală asupra volumului ne duce în lumea patriarhală a satului moldovenesc, unde autoarea şi-a petrecut o mare parte a copilăriei. Nopţile de pe prispa lutuită, grădina bunicilor cu umbra plăcută a nucului în zilele toride de vară, mersul desculţ prin iarba plină de rouă, zburdatul copiilor alături de miei pe islaz, vacanţele mari petrecute la ţară, cărarea cosită care păstrează încă parfumul proaspăt al primei iubiri, cireşul înflorit care ascunde printre crengi un cuib cu ouă, toate acestea ne amintesc de versurile lui Blaga din ,,Sufletul satului”. ,,Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. ................................................................................................... Aici se vindecă setea de mântuire… Uite e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

Ca un miros sfios de iarbă tăiată, Ca o cădere de fum din streşini de paie, Ca un joc de iezi pe morminte înalte.” (Lucian Blaga - Sufletul satului) Peste toată această atmosferă patriarhală pluteşte adesea un sentiment de tristeţe, acel wabi-sabi al singurătăţii provocat de plecarea unor fiinţe dragi: bunica, mama. De dimineaţă - doar rufele pe sârmă mama nicăieri Dimineaţă de vară - la ciuperci, după ploaie doar eu şi tata Singur în ceaţă - aşteptându-şi nepoţii bătrânul văduv Sentimentul singurătăţii este dublat aici în parte de cel al speranţei. Natura participă de multe ori empatic la singurătatea bunicului: Râu singuratic - doar pasul bunicului şi o salcie Salcia singuratică şi tristă chiar prin numele ei, pare să plângă deasupra râului, singuratic la rândul lui, plecarea bunicii care e doar discret sugerată. Deşi autoarea abordează toate anotimpurile, acestea nu se înşiruie în ordinea lor firească. Ea trece de la un anotimp la altul, urmărind parcă o joacă. E un fel de puzzle pe care ni-l prezintă, cerându-ne nouă să adunăm piesele împrăştiate şi să le punem în ordinea lor firească. Primăvara apare odată cu ghioceii, florile de cireş, cele de liliac, fulgii de păpădie purtaţi de vânt, ciocârliile, buburuzele, albinele şi alte mici vieţuitoare. De dimineaţă - sorbind roua florilor o buburuză Vara e redată prin soarele arzător, seceta care usucă totul, căldurile înăbuşitoare care sleiesc sălciile sau Regina Nopţii. Secetă, călduri - sleită de miresme Regina Nopţii Pe malul apei


răpuse de călduri sălcii pletoase Amândouă poemele sunt de o mare frumuseţe şi eleganţă. În primul poem, căldura şi seceta amplifică parfumul tulburător al Reginei Nopţii. Ramurile sălciilor pletoase din al doilea poem, par să se aplece spre răcoarea apei, copleşite de canicula verii. Parcă ar dori să protejeze cu ramurile lor răcoarea apei. Toamna apare foarte des în poemele volumului, sugerată de vânturi, ploaia de plumb (amintindu-ne de Bacovia), ceaţă, ramurile golaşe ale pomilor, grădina pustie dar şi de odaia mamei cu miros de mere şi gutui. Ploaie de toamnă peste livada cu meri - la cules nimeni Toamna în amurg - grădina de la ţară iarăşi pustie Odaia mamei - pe dulap, parfumate mere şi gutui Odaia mamei e un loc privilegiat care păstrează ca-ntr-un sanctuar aromele toamnei. Toate astea ne duc cu gândul la corespondenţele baudelairiene în care: Parfumurile, culorile şi sunetele creează o delicată sinestezie. În sfârşit, iarna apare cu troienele care acoperă vechea pârtie, croncănitul ciorilor, rafalele reci de vânt, luna de gheaţă, lacul îngheţat etc. De mână prin parc - singurul nostru martor luna de gheaţă Lacul îngheţat - azi părăsit de pescari dar plin de sănii Alte teme care apar frecvent sunt: tristeţea provocată de plecarea iubitului, singurătatea, ploaia, vântul, copilăria, fereastra care se deschide brusc revelând un peisaj inedit. Deschid fereastra - doar parfum de liliac şi buburuze Deschid fereastra - peste noapte-a-nflorit o iasomie. În final, aş dori să mă opresc asupra unui poem tulburător de frumos care ne deschide perspectiva a numeroase simboluri: Ziua-nvierii - în livada cu vişini cântă iar cucul Cucul anunţă aici renaşterea naturii la viaţă, odată cu cea a Mântuitorului. Un haiku cu o mare încărcătură emoţională care ne îndeamnă la o profundă meditaţie asupra sensurilor majore ale vieţii, ale morţii dar şi ale speranţei de a renaşte printr-o operă de artă, o creaţie literară. Livada cu vişini, aluzie la celebra piesă a lui Cehov, cuprinde toate aceste sensuri. Ce lăsăm după noi ? Un pom sau o livadă, un copil sau mai mulţi, o casă sau o creaţie artistică ?

,,Stejarul cu flori de cireş” ne pune multe întrebări la care fiecare dintre noi va căuta răspunsurile în sufletul său. Ceea ce caracterizează poemele din ,,Stejarul cu flori de cireş” este aspectul pictural al majorităţii poemelor. Din câteva trăsături de condei, autoarea creează un mic tablou de natură: De mână în parc - singurul nostru martor luna de gheaţă Trăsăturile majore ale poemelor din acest volum sunt puritatea, inocenţa, candoarea, căci autoarea şi-a păstrat inalterat sufletul de copil. ,,Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi” spunea marele Brâncuşi. Prefaţa volumului, realizată de Laura Văceanu, preşedinta Societăţii Române de Haiku din Constanţa este la obiect, sintetică, punctând aspectele importante ale poemelor. Prima copertă ilustrează titlul volumului, cealaltă o infăţişează pe autoare, îmbrăcată în chimono care ne duce cu gândul la un ritual al ceaiului. O figură meditativă, doi ochi albaştri verzui puţin melancolici. La ce se gândeşte ea oare ?

„Viziunea fără acţiune este un vis cu ochii deschişi. Acţiunea fără viziune

este un coşmar.” proverb japonez


LIBRĂRIA MERIDIANUL Vasile LARCO - Iași

RĂDĂCINILECONTINUITĂŢII

Omul trebuie să facă dovada trecerii printr-o anumită perioadă istorică, într-un anumit spaţiu, prin fapte demne de făptura umană, să păstreze, iar unde este cazul, să modeleze ceea ce a moştenit, să

trăiască prezentul cu gândul la viitor şi să nu uite niciodată că prezentul este pe trecut clădit. Timpul, acest mediu omogen şi nedefinit, analog spaţiului, conform DEX, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor, trece tiptil, pe neobservate, dar lasă amprente, cu sau fără voia noastră, în toate domeniile vieţii. Arhivele, muzeele, colecţiile, bibliotecile şi alte asemenea instituţii, înmagazinează, păstrează, conservă comoara înfăptuirilor înaintașilor noştri, care va fi lăsată drept moştenire generaţiilor viitoare, pentru cinstirea memoriei şi care va fi o remarcabilă sursă de inspiraţie, de documentare pentru cei care vor veni. Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu scria: Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut! Nu avem dreptul să distrugem nimic din ceea ce ne-au lăsat înaintaşii noştri, fiindcă noi suntem doar beneficiarii de moment, nu şi proprietarii valorilor lăsate. Rădăcina unei plante este partea prin care aceasta se fixează în pământ, de unde îşi absoarbe substanţele necesare vieţii, după cum prezentul se alimentează din trecut, spre a rodi în viitor. Sunt oameni în lumea asta, că altă lume încă nu cunosc, ce nu au astâmpăr, spus în sensul bun al cuvântului, oameni care, dacă nu fac ceva, nu lasă un lucru bine făcut în urma lor, nu au linişte, iar uneori se simt şi inutili. Unul dintre aceşti oameni este distinul domn ŞTEFAN BOBOC, din Pungeşti, judeţul Vaslui, stabilit în Iaşi, om care are rădăcinile adânc înfipte în localitatea de baştină, este un mânuitor fin al condeiului, bun

observator, cu abilităţi deosebite de selectare a evenimentelor şi prezentarea lor pe înţelesul tuturor, folosind, uneori, expresii populare în scrierile sale, aşa cum le-a auzit de la strămoşii dumnealui (... ţinând într-o mână strachina umplută ochi cu perje uscate şi scrijele de mere domneşti...). Pământul pe care călcăm, împreună cu apa şi aerul, creează condiţiile necesare de trai, dar nu şi suficiente ale pământenilor, care suntem într-o continuă transformare şi adaptare la situaţiile nou create de evoluţia a tot ce este în mişcare şi a tot ce creierul nostru le poate percepe. Cine ştie, cine are cunoştinţă, ce este dincolo de perceperea noastră ?!

Ştefan Boboc (foto), văzând

transformările petrecute sub ochii noştri, mereu altă făină se macină la moară, doreşte să imortalizeze anumite aspecte ale trecutului, în

mod deosebit pe cele referitoare la tabloul rural, cu tot ce cuprinde acesta dintr-o anumită zonă, nu aleatoriu aleasă, şi cum putea să fie alta, decât pe aceea pe care o cunoaşte cel mai bine şi anume pe cea a Văii Racovei, ţinutul Pungeşti, judeţul Vaslui. Acolo, autorul volumului, al cărui titlu îl voi dezvălui ceva mai târziu, a văzut pentru prima dată în viaţa sa răsăritul de soare, a auzit dăngănitul de la biserica din sat, a perceput mirosul brazdei de cernoziom şi a gustat plăcintele cu brânză, coapte pe frunză de varză sau de hrean, direct pe vatra cuptorului din ogradă. Scriitorul mai sus menţionat s-a documentat cu migală, a făcut apel şi la memorie, fiindcă multe din întâmplări, evenimente, au fost trăite de dumnealui, acum ajuns la vârstă octogenară, a adunat datele cele mai importante privind viaţa de pe Valea Racovei, inclusiv unele de natură geografică şi istorică, le-a pus între două

tartaje, scriind pe coperta principală: RĂDĂCINILE CONTINUITĂȚII, un titlu, spun eu, cât se poate de sugestiv şi inspirat ales, carte apărută la Editura PIM din Iaşi, cu o prefaţă semnată de profesorul vasluian Dan Răvaru, autorul având încercări poetice, scriitoriceşti, încă din anul 1947, dar publică pentru prima dată în anul 1954 în Îndrumătorul artistic Bucureşti. Viaţa de familie este realist prezentată în carte, cuplul Maria şi Costache Gheorghiu deţin capul de afiş, la care grija faţă de copii, pentru viitorul lor este pe primul plan. Aş îndrăzni să spun că volumul este un roman memorialistic, dar şi cu particularitate monografică, prezintă interes atât pentru anumite familii, care au arbore genealogic cu multe ramuri pentru localnicii din zonă, dar şi pentru întregul nostru popor, deoarece autorul descrie amănunţit viaţa de la ţară, de dimineaţă, până-n seară, din primăvară şi până la primăvara următoare, portul, obiceiuri, evenimente politice, sociale, istorice, familiale, culturale, din zona amintită, cu bune, cu rele (ură, intrigă, arivism, furturi, divorţuri, urmările războiului etc.). Autorul ar putea spune, citându-l pe marele nostru povestitor Ion Creangă: ... ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut. Volumul poate constitui şi drept material documentar, pentru o monografie a localităţii, desigur, nu ar fi rău ca fiecare aşezare omenească din ţara noastră să aibă monografia sa, după cum menţiona marele nostru istoric Nicolae Iorga. Pe când oare ? Ne va răspunde viitorul la această întrebare. Până atunci, doresc să-l felicit pe autor pentru migala, talentul şi profesionalismul de care a dat dovadă, descoperindu-ne, sau mai bine zis, prezentându-ne rădăcinile continuităţii ţinutului Văii Racovei, rădăcini care se împânzesc în toată România, care alimentează un trunchi ce va dăinui peste milenii şi care trunchi este purtător de ramuri, frunze, flori şi fructe. Roditor fie pomul României în vecii-vecilor!


COMENTARII POLITICE Maria Diana POPESCU - Stuttgart (Germania)

Derbedeiicareauviolatconstantşibestial

ConstituţiaşilegileŢării

Un sfert de veac de crasă nesimţire politică şi un tablou suprarealist, extrem de dureros şi de ofensator: hoţii şi şpăgi de miliarde, nepotism, evaziune, corupţie care face istorie şi căruţe de bani puşi la adăpostul băncilor străine; salariile lor nesimţite, de zeci şi zeci de mii de euro pe lună, într-o economie abia pîlpîind, de care trag toţi

veneticii cu dinţii printr-o criză financiară, anume inventată ca să poată fura în voie, cînd poporul e ţinut în sărăcie, exploatat şi înhămat la sute de taxe din salarii de Guineea! Derbedeii care s-au prefăcut a conduce Ţara au violat constant şi bestial Constituţia şi legile ei, au încasat enorme salarii ilicite şi nemeritate, ca să aibă de unde îi mitui şi plăti pe cei care i-au ajutat să ajungă în funcţii. „Eu vreau să schimb totul!”, scrie Klaus Iohannis în cartea sa „Pas cu pas”. Totul, însemnînd, probabil, în viziunea unui scriitor neofit, nu doar politica, ci şi traiul românilor şi toate feţele care şi-au făcut sfertul de veac de teroare şi nesimţire la cîrma fără timonă a Ţării. Dacă vreţi cu adevărat să vă exercitaţi dreptul la schimbare, începeţi cu latura socială şi etică, domnule preşedinte. Daţi-i afară pe toţi duşmanii Patriei Române! Creaţi locuri de muncă, măriţi umilitoarele salarii şi pensii ale românilor, eradicaţi sărăcia, eliminaţi ilegala taxă radio-tv, încasată de trei-patru ori cetăţeanului, electrificaţi satele şi gospodăriile României, care încă mai orbăcăie în întuneric, daţi-i afară din Ţară pe bancherii care sfidează naţiunea română, bancherii-cămătari care au abuzat în mod revoltător milioane de români, stîrpiţi reţelele de crimă economică, daţi afară din Ţară exploatatorii, corupţii, gangsterii, deviaţii-sexual care nu se adaptează credinţei milenare a poporului şi conceptelor sănătoase de viaţă ale românilor, daţi afară

afacerile murdare ale corporaţiilor americane şi redaţi suveranitatea României!

Românii nu mai suportă adunătura de impostori care s-au îmbogăţit prin furt

Faceţi ceva odată pentru poporul acesta adus de spate, împovărat de exploatare, şi sărăcie. Eliminaţi cele mai multe şi mai mari taxe din U.E. plătite de bietul român! Am avut numai preşedinţi care au făcut umbră Ţării chiar şi atunci cînd nu era soare! Nu vă rupeţi de realitatea românească! Nu e nici moral şi nici normal să vă aduceţi aminte brusc de popor şi vă îndrăgostiţi de virtuţile ştampilei din mîna lui doar în campaniile electorale! Opriţi distrugerea noastră ca naţiune, opriţi vînzările de terenuri agricole străinilor, vînzările de păduri, vînzările de Neam şi Ţară! Opriţi fărîmiţarea Ţării şi trimiterea ei în războaiele economice ale altor state! Stopaţi cu fermitate enclavizarea Ţării, constituirea unui avorton, a unui stat străin în statul român, gen Ţinutul Secuiesc în inima României de două ori milenară! Ocupaţi-vă de cetăţenii României! Viaţa lor, salariile, pensiile şi nivelul de trai sînt prioritare! Nu mai trageţi de timp cu „cestiuni” neînsemnate! Românii nu mai suportă şi nu mai acceptă în continuare la masa naţională adunătura de impostori şi puşcăriabili, care s-au îmbogăţit mişeleşte de-a lungul sfertului de veac de nesimţire capitalistă! E ca şi cum ar lăsa cheile de la casa Ţării unor hoţi şi criminali notorii! De ce păstraţi tăcerea în scandalul Udrea-Serviciile secrete, domnule Preşedinte? Vi s-a ordonat cumva, de undeva, de peste ocean? Faceţi dumneavoastră primul pas spre crearea de noi locuri de muncă, spre eradicarea sărăciei! Nu în anii care vin! Nu la anu’ şi la mulţi ani, ci acum! Vreau să văd un şantier care construieşte locuinţe din fondul de stat pentru generaţia tînără, nu moluri, nu faimoase şi sfidătoare sedii de bănci, bordeluri şi super-marcheturi! Vreau să văd un sistem de sănătate modern şi gratuit! Vreau să văd puse în mişcare politici fiscale avantajoase românului mediu. Sînteţi sau nu în stare de astfel de transformări, domnule Preşedinte, priceput la promisiuni şi testări pe feisbuc?


Criminalii care au lovit şi lovesc mişeleşte trupul milenar al Bisericii Ortodoxe Române

De-a lungul sfertului de veac am avut preşedinţi, guverne, centre de poliţie politică, centre de şantaj şi de tîrg cu agenţii străine, căpuşate de duşmani ai Ţării, care au implementat poruncile externe, menite să distrugă românismul şi valorile sale tradiţionale. Tot la porunca acestora Biserica Ortodoxă Română a fost şi este tot timpul atacată şi trimisă în derizoriu. Se doreşte cu tot dinadinsul şi se încearcă şi acum îndepărtarea românilor de credinţa lor milenară. Să ne amintim că pe toată perioada recentei campaniei prezidenţiale, prin intermediul agenţilor acoperiţi din presă (ziarişti care nu fac nici o para chioară, dar sunt remuneraţi regeşte pentru a împrăştia falsuri, atacuri şi mizerii) au fost scrise la comandă cele mai aprig-defăimătoare articole la adresa Ortodoxiei, lovind cu sete în slujitorii ei, lovind trupul milenar al Bisericii Ortodoxe Române, lovind mişeleşte în credinţa sfîntă a neamului românesc, tocmai pentru a da cîştig de cauză în alegerile prezidenţiale candidatului-fantomă, lui Klaus Ioahnnis, aparţinător Bisericii Lutherane. De un sfert de veac poporul a fost dezbinat în două tabere care se urăsc: iliescieni şi antiliescieni, băsişti şi antibăsişti, iohanişti şi antiiohanişti. Divide et impera! Concordia generală a poporului după lovitura de stat din ’89, cînd românii erau uniţi de aspiraţii identice, a fost desfiinţată.

Românii nu vor război cu niciun stat S.U.A. nu se pot odihni din cauza noastră, România devenind un posibil cîmp de luptă, iar Preşedintele Iohannis salută cu entuziasm deciziile pe care străinii le iau în numele nostru, fără să consulte poporul printr-un plebiscit! Românii nu vor război cu niciun stat. Ucraina să-şi rezolve singură problemele cu S.U.A., nu e treaba noastră! Treaba noastră este să ne recuperăm românii aflaţi în teritorii smulse din Ţara-Mamă în urma Pactului Hitler-Stalin din august 1939. Ucraina ar face bine să ne dea înapoi teritoriile neamului nostru din străbuni. Neutralitatea ca poziţie ar produce iritaţie stăpînilor lumii, sărutăm dreapta lor, de aceea preşedintele salută cu supuşenie toate deciziile venite din afară. Altfel, am păţi-o ca Franţa. Să ne amintim că Hollande a decis să livreze arme Rusiei, întorcînd în acest fel spatele Statelor Unite, iar în luna decembrie a lui 2014, Hollande îi transmitea lui Obama că ar fi cazul să nu-şi mai bage nasul în politica europeană, iar după cîteva săptămani Franţa era

zguduită de un atentat terorist! Motivul caricaturilor existînd deja le-a fost simplu să arunce vina pe terorişti musulmani, cînd de fapt americanii nu erau străini de gloanţele de la Charlie Hedbo. Pentru ce să lupte tinerii noştri, la o adică, Doamne fereşte? Pentru a satisface mofturile şi sforăriile magnaţilor americani? Viaţa lor valorează infinit mai mult decît Ucraina şi SUA la un loc… Preşedintele Iohannis o caută cu lumînarea. La fel şi

N.A.T.O. şi Michelle Obama Imperiul american şi-a adus în România trupe de ocupaţie, iar noi nu dorim cu niciunchip să fim băgaţi de autorităţile idioate în războiul unor interese economice meschine. Pe harta N.A.T.O, România a devenit un punct strategic de folos marilor puteri, prin înfiinţarea unui comandament de comandă şi control cu 5.000 de soldaţi, instruiţi să intervină rapid. Recenta decizie a N.A.T.O. de a înfiinţa centre de comandă suplimentare în şase ţări europene (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia si România) reprezintă o reală presiune la adresa Moscovei. Un scenariu vechi, de fapt. „Deschiderea unor centre militare suplimentare la graniţele Rusiei, nu este altceva decît o încercare de a exercita presiune asupra Rusiei”, au declarat oficialităţile ruse, iar „riposta Moscovei va fi una adecvată”, zicea, eufemistic, dar diplomatic, bătînd şaua, Ţarul Putin. După cum am observat de-a lungul istoriei, într-un conflict, americanii au fost primii care şi-au luat tălpăşiţa. Aşa ne-au lăsat de izbelişte şi în 1945. Provocînd Rusia prin declaraţii hazardate, Preşedintele Iohannis o caută cu lumînarea. La fel şi N.A.T.O. Este cunoscut faptul că Rusia îi poate distruge, dar Putin dă dovadă de tact şi înţelepciune şi nu a răspuns în mod armat sancţiunilor impuse, excluzînd deocamdată ideea unei riposte militare, periculoasă pentru întreaga Europă. SUA este furnizorul permanent şi constant al violenţei şi războiului pe planetă. Pînă şi Michelle Obama ia apărarea violenţei şi crimelor de război, susţinînd controversatul film „American Sniper”, povestea unui lunetist american în Irak, de fapt, un criminal, care ucide cu sînge rece, şi pe care Michelle Obama îl consideră un erou al luptei pentru democraţie, deşi nu este decît un pion al invaziei americane în Irak, iar subiectul filmului face apologia violentă a războiului din Irak.

Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale


COMENTARII POLITICE Ștefan RACOVITZĂ - Geneva (Elveția)

PresacorectpoliticășipericolelecarepândescEuropa

Presa ocidentală, cu câteva excepții, este majoritar de stânga. Cea mai la stânga este cea franceză, depășind procentul de 95%. Au arătat-o multe sondaje, articole și comentarii publicate de-alungul anilor. Nici presa elveţiană nu prea face excepţie. Recordul îl

deține presa cantoanelor romande (francofone) și cea a Cantonului Ticino, italofonă. Proporţia este, și ea, ameţitoare: nu departe nici ea de 95%. Cum cantoanele romande, inclusiv cel italofon, sunt cele mai la stânga din întreaga Confederaţie, această realitate nu trebuie să mire, latinitatea nu se dezminte. Presa scrisă, radioul şi televiziunile din zona francofonă, emit o incontinuă melopee gregoriană, anesteziantă şi castratoare a democrației. Este, cel puțin, ceea ce afirmă destui jurnaliști și comentatori, uneori chiar de stânga. Un cititor sau telespectator lambda, informat, lucid și obiectiv, nu poate să ignore total această realitate. Subiectele sau domeniile, aduse la acelaşi numitor, acoperă cam toată aria problematică principală a vieţii societăţilor vest-europene: antiamericanismul, semantic vecin sau aproape sinonim cu termenul antiimperialism, anticreştinismul travestit în laicitate, antimondialismul numit şi altermondialism, antiliberalismul economic, mai nou ura (viscerală) împotriva finanţelor, băncilor şi bancherilor. Să ne amintim că președintele francez, François Hollande, și-a declarat public ura împotriva bancherilor și a instituțiilor financiare. Este de fapt o reformulare a anticapitalismului, a antiamericanismului şi luptei de clasă de odinioară, de pe vremea marxismului instituţional (lagărul socialist) care acoperise o bună parte a planetei. Din pomelnic mai fac parte antisionismul, de fapt un antisemitism travestit, din ce în ce mai prezent în Franța, mulțumită marelui număr de musulmani în creștere continuă, discriminarea ultrapozitivă a imigranților, mai ales islamici, de departe cei mai numeroși, caz în care, într-un stat laic, a apărut brusc o discriminare religioasă pozitivă fără limite, multe moschei fiind construite din bani publici pe terenuri dăruite comunităților musulmane. Proislamismul exacerbat al dnei Martine Aubry, primărița orașului Lille, căsătorită cu un musulman, nu este decât unul dintre numeroasele exemple.

Nu trebuie uitate ecologismul, bine rupt de realitate, sub odăjdiile căruia încep să se ascundă coctailuri Molotov și sticle cu acid, lansate împotriva poliției și jandarmeriei de către manifestanții împotriva construirii barajului Sivens, atât în fața șantierului barajului, dar și la Paris și în alte orașe, degradarea învățământului public, evacuarea valorilor morale, ignorarea voită a istoriei, permisivitatea fără limite faţă de delincvenţi, consideraţi victimele unei societăţi nedrepte (capitaliste), amnezia Gulagului, în creștere, şi altele printre care tratarea cu naivitate, dacă nu suprarealistă, a așa ziselor „Primăveri arabe”, din Libia, Tunisia și Egipt, primăveri devenite ierni islamiste. Tunisia era și rămâne în pericol de a deveni un stat islamic, cu ceva șanse totuși de a evita, măcar pentru o vreme, o astfel de catastrofă, iar Libia, ca țară, a fost dezmembrată de grupuri tribale, mafiote și islamiste, devenind azi o pradă ușoară a Califatului Islamic din Siria și Irak. Doar Egiptul a reușit să scape de islamizare, prin eliminarea Președintelui Mohamed Morsi, care, ales potrivit normelor democrației, începuse să-și islamizeze țara. Voința populară a incitat armata să-l scoată de pe scaunul prezidențial, ceea ce a indignat pe ministrul de externe al Germaniei, care rămăsese impasibil la acțiunile de islamizare ale descăunatului. Europa este plină de astfel de poziții care nu fac decât să ajute galopul islamizării ei. Toate acestea fac parte, cu mici diferenţe de intensitate și de formulare, din vulgata stângii, de la socialişti şi ecologişti la comilitonii de la stânga lor, printre care și comuniștii, fără să uităm nu puţinele devieri ale politicii și presei de dreapta și de centru, nu departe nici ele de poziţiile citate. Toate reacțiile împotriva acestor excese sunt prezente, decamdată, într-un mic sector al presei. Periodice tipărite, publicate pe Internet, radiodifuzate sau transmise de posturi de televiziune ceva mai puțin sectare, sunt într-o continuă creștere. Astfel, în peisajul mediatic francofon răzbat uneori articole şi poziţii contrazicând „gândirea unică” și „corectitudinea politică” (ambele termene sunt peiorative), linie pe care se află mai toată presa francofonă și bună parte a presei vest-europene. Toate aceste luări de poziție sunt mereu obiective, de bun simț, bine argumentate, lipsite de sectarism, deviind toate de la conformismul general amintit. Firește acestor publicații ca și autorilor lor li se dă peste mână, iertați eufemismul. Neonaziști, rasiști, antidemocrați, antiprogresiști, antiislamiști, xenofobi, naționaliști, extremiști, iată câteva insulte de care se bucură aceste


publicații și autorii lor, jurnaliști, politicieni, sociologi, cadre didactice de toate nivelurile, din mai multe familii politice, inclusiv de stânga. Câteva exemple. Săptămânalul parizian Valeurs actuelles, este o publicaţie care combate corectitudinea politică și care de multă vreme refuză dictatul ideologic al majorităţii. (Nu este la dreapta cum sunt la stânga Le Monde, Libération sau canalele de televiziune France 2 și 3, printre multe altele, toate de o uniformitate amețitoare, amintind cenzura ceauşistă. Cu deosebirea că aici ea este liber acceptată, dacă nu chiar aleasă de bună voie). Dar prea mult e prea mult (în franceză Trop c’est trop), o veche zicală și în același timp un pleonasm care nu a întârziat să se manifeste în chiar inima presei hexagonale, în emisiunile unui important canal de televiziune francez - TV 5 parcă. La un moment dat, poate cu un an sau doi în urmă, am fost foarte surprins să aud în zumzăitul monocord şi foarte corect politic al litaniei majoritare a presei franceze, câteva „note false” intonate de un „eretic”, pe nume Eric Zemour, scriitor, eseist şi jurnalist incorect politic. „Gluma” a durat mai multă vreme, după care am aflat că Eric Zemmour a fost mazilit, apoi recooptat. S-a spus că a fost readus în emisiune pentru a nu o supune unei masive scăderi de audienţă. Poate, dar începutul a fost făcut şi, asta era important, mai puţin cauza. Fenomenul pare să se amplifice. Pe lângă Eric Zemmour au mai apărut şi alte voci iconoclaste, Eric Naulleau, Elisabeth Levy, redactoarea şefă a publicaţiei online Le Causeur, de puţină vreme apărut şi în ediţie scrisă. Există şi alţi gazetari şi publicaţii care combat corectitudinea politică. Fenomenul a apărut şi în Elveţia. Gazetari nonconformişti există și nu puţini. Nu de mult a apărut pe internet revista Les Observateurs (lesobservateurs.ch), înfiinţată şi condusă de Uli Windish, profesor univesitar de sociologie de la Universitatea din Geneva, un vechi şi cunoscut adversar al corectitudinii politice. Există încă multe alte publicații de acest gen, numărul lor fiind în continuă creștere. Să nu ignorăm faptul că Europa traversează în prezent o foarte gravă criză, poate cea mai amenințătoare de la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial. Ocuparea unei părți a Franței de către Germania nazistă și conducerea celeilalte de către regimul de la Vichy, aliat al Germaniei, n-a durat prea mult. Însă Islamizarea care pândește azi Europa și Franța în primul rând, riscă să șteargă de pe harta Europei civilizația occidentală, numită și judeo-creștină. În cel mult 40 de ani, musulmanii vor depăși ca număr pe Francezi. Cu alte cuvinte Franța va deveni o țară musulmană. Afirmația nu este o exagerare, concesiile și discriminările pozitive făcute musulmanilor de politicienii francezi, de stânga și de dreapta, nu fac decât s-o confirme, ca și pretențiile islamului din Franța, din ce în ce mai arogant și mai sectar, ignorând cu desăvârșire faptul că trăiesc într-o țară pe care au invadat-o nefiind invitați. Celelalte țări europene urmează aceeași cale, deși cu o progresie ceva mai lentă. După măcelul de la redacția revistei Charlie Hebdo, de la magazinul evreiesc de la Vincennes și de la Copenhaga, datorate unor teroriști musulmani, pericolul terorist în Europa

a crescut mult. Convertirea la Islam a multor tineri europeni, nu numai de origine arabă și înrolarea lor în armata Statului Islamic din Siria și Irak, propaganda Islamului pe rețelele sociale, amenințările islamiștilor la adresa țărilor democratice, difuzarea pe Internet a filmelor având ca subiect decapitarea, crucificarea, arderea prizonierilor Statului Islamic, grupării Al Qaida și altor grupuri teroriste islamice, îndemnurile la convertire și la participarea luptelor din Statul Islamic, au întunecat orizontul Occidentului. În orice zi, la orice oră, oriunde, orice atentat terorist este posibil. Nu puține au fost dejucate de poliție, dar nu toate vor putea fi evitate. Alt mare pericol pentru Europa este Rusia lui Putin. Țările cele mai expuse sunt Republica Moldova, România și Țările Baltice. După cele întâmplate în Transnistria, Georgia, Ucraina, dar nu numai, totul este posibil. Victoria lui Putin de la Minsk, continuarea atacurilor împotriva Ucrainei, în ciuda acordului de la Minsk, nu fac decât să întărească această temere. Cunoscând lașitatea și teama Uniunii Europene de un conflict militar cu Rusia, teamă alimentată, dacă nu chiar produsă de neglijarea forțelor militare europene, Putin poate oricând declanșa o acțiune militară împotriva vecinilor săi, inclusiv celor care sunt membri ai UE, ca testare a reacției Europei și a NATO. N-a declarat Obama că nu va participa la un conflict militar cu Rusia. Nu a fost asta o încurajare a lui Putin? Doar NATO mai poate fi o barieră în calea acțiunilor rusești. Dar fi-va ea suficientă ? Greu de crezut în fața forței militare și a consecvenței Rusiei. Sancțiunile economice și politice împotriva Rusiei ca pedeapsă pentru ce se întâmplă în Ucraina nu sunt suficiente pentru a-l opri pe Putin. O altă amenințare a Uniunii Europene este Grecia, căzută în mâinile unui guvern de extremă stângă, comunistadică. Și în acest caz, cele mai grave consecințe sunt posibile: criza monedei unice, pierderea într-o perioadă de criză economică a banilor împrumutați Greciei, o țară incapabilă să-și plătească datoriile, ieșirea Greciei din Uniune, deci din zona euro, dar mai ales alianța dintre Grecia și Rusia, deja amorsată și privită cu atenție și de Cipru. Rusia nu se va jena să-și constriască baze militare în aceste țări. Cum norii negri nu încetează să se înghesuie deasupra Europei și a Occidentului, este posibil ca presa corectă politic să revină la neutralitatea care o va împiedica, să se comporte așa cum o face azi, utilizând minciuni, omisiuni și alte metode și mijloace incorecte pentru a servi corectitudinea politică. Această redirecționare ar fi de mare folos țărilor din colimatorul dușmanilor lor.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Mihai BATOG - BUJENIȚĂ - Iași

INTELIGENTULTITIŞOR

CAUZE... Undeva pe lângă cercul polar, în Ţara celor o Mie de Lacuri, într-o izbă pe care scrie deasupra uşii, mare, cu roşu: Consulatul Republicii Socialiste România, Ctitorie a Epocii de Aur, sună telefonul. Căscând tulburat de frumuseţea zorilor roşietici, consulul Titişor şi el o ctitorie a epocii de aur, rosteşte cu fermitate ceva despre mama dobitocului necunoscut care dă dovadă

de cretinism sunându-l la ora asta şi mai aruncă încă doi buşteni pe foc. Este totuşi un tânăr inteligent. Ştie că dacă ridici telefonul nu ai decât o singură şansă: primirea unei sarcini! În consecinţă, acoperi cu o pernă nenorocitul de telefon, unul de colecţie, cu manivelă, rămas de la fostul consul al U.R.S.S. şi se duse la culcare. Adormi fericit, gândindu-se la sânii blondei care-l omorâse în figuri noaptea trecută când se afla în misiune la Stockholm. Telefonul se mai zbătu o vreme apoi îşi dădu duhul sufocat de căldura pernei. Să aflăm câte ceva despre acest avanpost al diplomaţiei autohtone, acest vârf de lance al prosperităţii noastre economice aflată în plină ascensiune, în plin proces de afirmare, în acea perioadă.... Cu trei ani în urmă, domnul Talaşman, tatăl consulului Titişor şi mare mahăr în partidul comunist, avea de ales între trei variante. Prima, se sinucidea, a doua, îşi omora consoarta, a treia, divorţa! Aia cu omorâtul i se părea varianta optimă, fiindcă scăpa şi de gura ei, deoarece-l înnebunise de când fii-su se apropia de terminarea facultăţii de agronomie şi trebuia să-i găsească un serviciu demn de poziţia sa socială, plus că mai avea şi perspectiva cu tovărăşica aia simpatică, Cici, secretara privată de la cabinetul său... Eeee, ar fi fost... numai că partidul şi mai ales Marea Tovarăşă nu agrea deloc acest gen de comportament. Iar dacă Ea nu agrea, asta însemna, obligatoriu, slujbă pe unul din şantierele patriei, la spart piatră cu capul, sau în mină unde funcţiona principiul biblic al celor mulţi intraţi, dar puţini ieşiţi... Nici sinuciderea nu-i surâdea, dar tot din cauza scumpetei de Cici, iar divorţul era perceput de partid mai rău decât la catolici de papă! Nasol! Alese hotărât, varianta patru! La terminarea şedinţei ordinare (adică cea de

zi cu zi, nuuuu...) cu Marele Tovarăş îi spuse tovarăşului Sălăvăstru, un vechi colaborator, cu funcţie chiar mai mare decât a lui: - Tov Arvinte (îşi spuneau pe numele mic, deci erau prieteni la cataramă!) ce-ar fi să ne mai întâlnim azi după-masă aşaaa, pe la şase, să mai citim în linişte încă o dată din tezele Marelui Tovarăş ca să ştim ce avem de făcut referitor la cele discutate astăzi în şedinţă... - Sigur că da, tovarăşe Gafton, chiar mă gândeam că o nouă lectură, mai aprofundată, a măreţelor teze este strict necesară pentru elaborarea unor directive cât mai juste către eşaloanele de execuţie! Era desigur un cod prin care îşi stabileau o scurtă întâlnire de taină în care să discute de-ale lor, feriţi de miile de ochi şi urechi ale Marilor Tovarăşi. În consecinţă, la ora stabilită se aşezară pe o bancă dintr-un parc şi, ca din întâmplare, intrară în vorbă. Erau îmbrăcaţi cu hainele obişnuite ale muncitorilor, plus şapca proletară şi bocancii ieftini. Abilităţi de pe vremea ilegalităţii, ce-şi dovedeau încă valabilitatea... - Care-i baiul? şopti printre dinţi tov Sălăvăstru sugând cu poftă din ţigara înverzită de salivă şi prefăcându-se că se uită la porumbei. - Termină ăl micu’ a lu’ nevastă-mea facultatea şi mă bate la cap să-i găsesc o slujbă ca lumea. Da’ io nu mai am în schemă, cî ţi-am dat-o matali cân’ cu fi-ta, aia a lu’ aia de spuneai că ţi-e vară de-al doilea şi-s cam descoperit acu’... Aş vrea, dacă se poate, tot aşaaa, ceva p-afară, c-aicia-i cam albastră... - Mdaaa, bineee să văd ce pot face, mai vorbim noi, strecură Sălăvăstru vorbele şi se ridică de pe bancă, îşi îndreptă şalele, apoi porni pe alee, părând că nu-i pasă de nimic, dar cu privirile alergând de colo-colo ca să descopere eventualii lucrători ai „organelor”. La fel procedă şi tov Talaşman, dar în direcţia opusă. Peste două zile, afişând o figură profund preocupată, tov Sălăvăstru prezenta Marelui Tovarăş un proiect de înfiinţare a unui consulat în Finlanda şi uriaşele perspective economice derivate din acest act. Susţinea propunerea cu un calcul sumar ce releva faptul că investiţia era absolut neglijabilă, iar în cel mult doi ani sumele câştigate din activităţile de profil urmau să fie de sute de milioane de dolari. Mai ales că, pentru misiune, alesese el personal un tânăr de mare încredere şi perspectivă care putea fi amânat cu plata salariului până la retragerea din post. Foarte atent când era vorba de chilipiruri, Marele Tovarăş întrebă:


- Bă, da ce dreacu’ are ăia-n ţara asta de care pomenişi că io n-auzâi dă ea?! Pe lângă urechile cam păroase ale tovului Sălăvăstru trecu lama rece a unui satâr. Numai că, era un tovarăş cu experienţă şi nu se pierdu cu firea: - Are petrol toa’şooo, are petrol ca la balamuc, o ştiu io dintr-o sursă d’a noastră secretă care ştie dă la ruşi că şi ei vrea să să bage, da’ dacă le-o luăm noi înainte, i-am fript! Aici lovise din plin! Marele Tovarăş era foarte sensibil când auzea de petrol, dar şi mai şi, când credea că-i fraiereşte pe ruşi. Semnă numirea cu următoarele precizări: nu se plăteşte nici un fel de salariu, că-i tânăr şi nu-i trebuie mai nimic, nici investiţii mai mari de o sută de dolari în dotări şi, peste maximum un an să prezinte contracte de cel puţin cinci milioane de dolari. - Bă, asta e! Eu ţi l-am aranjat, cum o să se descurce treaba lui, îi spuse tov Sălăvăstru lui Talaşman simţindu-se achitat de datoria mai veche cu care acesta îi cam scotea ochii. - Mersi, nici nu-mi trebuia mai mult! îi răspunse cu lacrimi de fericire pe obraz prietenul său. Aici omul era chiar sincer, ştiind că nevastă-sa habar n-avea unde-i Finlanda. Ceea ce conta, în primul rând, era că băiatul ei lucra „afară” deci nu părea o proastă pe lângă celelalte matracuci cu care se întâlnea vinerea la cafea şi tabinet. Aşa ajunsese tânărul Titişor consul... Dar, cum ştim că era un băiat plin de resurse, iar în facultate făcuse bişniţă la greu, nu a fost deloc îngrijorat de plata salariilor şi, o dată ajuns la post, a pus de o frumoasă contrabandă cu blănuri. Făcea afacerea cu fostul consul al ruşilor, care de fapt, îi şi vânduse pontul, deoarece acum nu se mai putea ocupa el de treabă, întrucât fusese avansat director în ambasadă. Avea însă partea lui, plătită corect, aşa cum se procedează între oameni de onoare. Toată schema era perfect protejată de Thorvald, un tip de ispravă, care era ofiţer al serviciilor finlandeze şi avea misiunea de a supraveghea informativ consulatul. Lucrase şi cu Mitea în cele mai bune condiţii, iar acesta îl recomandase ca om de încredere lui Titişor. Afacerea mergea de minune, toată lumea era câştigată, Thorvald şi cu Titişor se întâlneau aproape în fiecare săptămână la consulat ca să bea ceva palincă şi să mănânce brânză cu mămăligă de la bunicii din Ardeal şi de multe ori ofiţerul chiar îi ţinea locul lui Titişor când acesta pleca în sud ca să vândă produsele. Putem spune că se născuse de fapt integrarea economică, acel germene al globalizării, care-i dădea fiori Marelui Tovarăş. Se va dovedi de fapt, în curând, cât de bou era, doar pentru că nu urmase exemplul consulului Titişor... Spre seară telefonul sună, de data asta parcă mult mai nervos, şi cum Titişor era deja plictisit de moarte, cu gândurile numai la blonda Inge, iar afară începuse viscolul, ridică plin de speranţă receptorul, numai că, îngheţă după ce auzi prima silabă: - Băi, căcănare, când ai de gând să trimiţi contractele, ce crezi tu, că poporu’ te-a trimis la post şi te plăteşte ca să te crăceşti tu cu stricatele alea dăn capitalism!? Dacă-ntr-o săptămână n-am raportul şi planul de contracte, vii acasă cu belciug la mâini şi la picioare, de nu te mai scapă nici tata-moşu’! Trank!

Lui Titişor îi zbură plictisul şi îi intră morcovul! Păi, dacă nu făcea ceva, adio cu viaţa bună, nu că s-ar fi întors el acasă, că nu era nici chiar atât de tâmpit, dar chiar dacă rămânea afară, nu mai era pe felie şi făcea foamea la modul poetic aşa cum îi mai văzuse el pe mulţi, ba la Paris, ba la Berlin, ba în Copenhaga. Nu, nu era de glumă! A doua zi vremea se mai limpezise aşa că, punându-şi schiurile plecă spre un sat de laponi de la care cumpăra piei şi îi rugă să-i dea de veste lui Thorvald că era groasă rău. Laponii, nişte experţi în comunicaţii probabil, trimiseră olăcarii lor şi a doua zi Thorvald se prezentă la consulat. Titişor scoase sticla de pălincă şi-i spuse prietenului său: - Băi, Torvaldică frate, dacă nu rezolv treaba, mă cheamă ăştia înapoi, iar eu cer azil politic la voi! Nasol şi pentru mine, dar şi pentru tine, că n-aveţi voi nevoie de consuli precum băiatu’. Plus că ţie nu-ţi convine şi pentru că dă prost la dosar şi te pomeneşti mutat pe vreo banchiză. Aşa că ajută-mă să scap din belea! Thorvald era şi el un om inteligent! Mai ales că solda nu prea era cine ştie ce, iar palinca îi plăcea destul de mult, plus faptul că la ei era prohibiţie... Ca să nu mai vorbim de micile atenţii aduse de prietenul său din Suedia sau din Germania. Mai era de luat în calcul şi varianta cu banchiza... Suficiente motive ca să nu fii prost! La sfârşitul sticlei, deja se profilase o soluţie, însă total diferită de petrolul promis, ştiut fiind că în Finlanda cel mai folosit combustibil era atunci untura de focă, iar cuvântul Nokia nu însemna, culmea, nimic... Rămânea desigur industria hârtiei. Pe vremea aceea Finlanda era un mare exportator de hârtie de cea mai bună calitate, însă nu puţine erau vocile din parlamentul lor care protestau împotriva acestei industrii, întrucât distrugea pădurile. E drept că la ei pădurile acopereau nouăzeci la sută din suprafaţa ţării, însă tot felul de inconştienţi vorbeau despre pericolul defrişărilor, schimbarea climei, subţierea păturii de ozon, poluare şi alte prostii care urmau să se petreacă peste zece-douăzeci de ani. Ceva de tot râsul! Pentru noi, că ei nu prea au umor! Nici nu are importanţă cum, peste două zile Thorvald se prezentă la prietenul său, îl puse să semneze nişte hârtii scrise în finlandeză (nici finlandezii nu prea se descurcă cu scrisul lor) plus un contract de import hârtie din România pe termen de douăzeci de ani. Valoarea contractului era de aproape un miliard de dolari... EFECTE PRIMARE... Aghiotantul aşeză cu grijă pe biroul tovarăşului Sălăvăstru un document sosit prin curierul diplomatic. Era din Finlanda. Stiloul tovarăşului se opri cu o secundă înainte de a semna arestarea consulului Titişor şi lichidarea acestuia înainte de a se opune arestării. Desfăcu plicul, citi înainte de toate valoarea contractului, rânji satisfăcut şi se grăbi să-l anunţe pe Marele Tovarăş că are o veste bună pentru el. Fu primit imediat, detalie în câteva cuvinte contractul, mai ales valoarea lui, sublinie modest contribuţia lui la această reuşită care deschidea, pentru prima oară în istorie, o asemenea colaborare de anvergură şi primi ca o măciucă în moalele capului vestea: - În două zile derulăm acţiunea! Te ocupi şi răspunzi personal!


- Am înţeles! Mă simt onorat de cinstea ce-mi acordaţi, mă voi strădui să... Vorbea deja singur, fiindcă Marele Tovarăş cam suferea de prostată şi o tulise la closet. Ajuns din nou în birou, începu să-şi dea cu călimara în cap şi să-l înjure pe Titişor, deoarece el, ca prim-ministru, ştia că întreaga producţie de hârtie a ţării nu acoperea nici jumătate din cerere. Dar, aşa cum ştim, era un tovarăş de nădejde, cu multă experienţă! A doua zi, un nou decret prezidenţial cerea imperativ tuturor (atunci se spunea tutulor) fabricilor de hârtie să-şi crească producţia cu minimum cincizeci la sută! Era doar începutul! În toate instituţiile se introduse planul obligatoriu de colectare a deşeurilor de hârtie, concomitent cu raţionalizarea consumului (o formă delicată de a exprima interdicţia folosirii hârtiei de scris), ziarele îşi reduseră tirajul şi dimensiunile, editurile revizuiră drastic planurile, cărţile fură scrise cu cele mai mici litere şi cu pagini lipsă, iar elevii îndemnaţi să folosească vechile caiete şi să le mai umple o dată cu temele pentru acasă, ba chiar, de mult uitata tăbliţă de ardezie cu tibişir reintră în circuitul valorilor perene. Hârtia igienică deveni o amintire, cedând locul tradiţionalului cocean de porumb, iar şerveţelele de masă din hârtie, o delicatesă care se regăsea numai pe nota de plată a restaurantelor de lux. Se intensifică la maximum tăierea copacilor, fără nici una din grijile fraierilor de finlandezi. Pe noi, care aveam atunci cam treizeci la sută din suprafaţa ţării acoperită cu păduri, nu ne interesau prostiile cu pătura de ozon sau deşertizarea. Astea erau tâmpenii strict capitaliste! Ziarele anunţară cu titluri de-o şchioapă marele succes economic ce ne aşeza în rândul celor mai active economii din lume, având în vedere că exportam hârtie în Finlanda, adică exact în inima celei mai mari producătoare pe plan mondial. Era desigur o victorie istorică obţinută sub directa îndrumare a Marelui Tovarăş. De bucurie, acesta îşi dădu cea mai înaltă distincţie a ţării, cea de Erou al Republicii. Îi dădu una mai mică şi fără nici un avantaj material, tovului Sălăvăstru, şi o medalie, mai bine zis o tinichea lipsită de orice valoare, consulului Titişor. Acesta mai primi şi o distincţie importantă din partea finlandezilor, precum şi un grad în serviciile secrete ale acestei ţări. Toată lumea era fericită! EFECTE SECUNDARE... Undeva prin frumoasa Bucovină, în anexa unei fabrici de mobilă funcţiona o maşină de făcut hârtie de scris de calitate superioară. Era o maşină nemţească, rămasă de la un nemernic de exploatator care fugise ca un laş atunci când bravele armate sovietice eliberaseră teritoriul. Păcat că neamţul nu fusese curajos ca să poată fi omorât pe loc sau, dacă era din cale afară de norocos, să fie deportat în Siberia. Oricum, întregul său atelier, care producea hârtie, a fost confiscat şi declarat bun al întregului popor. Maşina însă avea un defect. Aşa cum ştim, era nemţească şi, deşi i se piliseră toate însemnele, continua să funcţioneze exact aşa cum fusese ea construită. Adică optim! Timp de douăzeci şi patru de ore pe zi, cu o pauză pentru întreţinere de o săptămână în fiecare an. Nici mai mult, nici altfel! De îngrijit, o îngrijea nea Vasile, cel care făcuse ucenicie pe vremea neamţului tot pe această maşină. Numai că, vreme de peste treizeci de ani nimeni nu avusese ideea de

a da un decret de mărire a producţiei de hârtie. Acum însă, noile şi minunatele condiţii socio-economice impuneau alte ritmuri, nu ca pe vremea... În atelier se prezentă un inspector de la judeţ, cu o moacă de om căruia i-a bufnit soba în faţă, care rosti cu o voce răguşită de trăscău şi mahorcă: - Băi, Vasile, băi, e ordin dă la partid să crească producţia dă hârtie, aşa că ai belit-o dacă nu te supui! Nea Vasile era însă un om cumpănit şi văzuse el la viaţa lui şi alţi tovarăşi mult mai răi, însă până la urmă pupaseră ţărâna, aşa că răspunse calm, privindu-l peste ochelari pe trimisul partidului: - Băi, tovule, maşina asta-i nemţească, ea nu produce mai mult nici s-o regulezi! - Băăă, io ţ-am spus! Dacă nu vrei să ajungi la fier vechi cu tot cu daradaica asta, măreşti producţia! Dacă nu, ai de lucru la canal! Hai noroc! Asta cu canalul, o altă realizare de glorie a regimului, îl cam puse pe gânduri pe nea Vasile. El, om obişnuit cu aerul curat al pădurilor de conifere, nu rezista în condiţiile de la canal decât maximum un trimestru. Nu merita deci să opteze pentru schimbarea locului de muncă! După două nopţi de chin, cu lacrimi în ochi şi având sentimente cam ca biblicul Avraam când se pregătea să-şi sacrifice copilul, decalibră maşina, slăbind două şuruburi. În noua situaţie, aceasta începu să consume de două ori mai multă materie primă şi să producă, în loc de hârtie fină, de două ori mai multă hârtie, groasă şi cenuşie, numai bună de împachetat peşte. Creşterea cantităţii fu imediat considerată un remarcabil succes economic, mai ales că finlandezii, blegi cum îi ştim, nu făcuseră nici o specificaţie cu privire la calitatea hârtiei. Ceva mai târziu, veni un nou ordin de dublare a cantităţii. De data asta, nea Vasile nu a mai avut nici măcar probleme de conştiinţă. A înjurat în gând şi a făcut o nouă decalibrare. Maşina consuma acum de cinci ori mai mult şi producea un fel de sugativă. Apoi ordinul s-a repetat, până când maşina a început să consume enorm, iar de produs producea un fel de carton care nu era bun la nimic. Cum însă finlandezii nu făceau gât, deoarece ei prelucrau uriaşele cantităţi de marfă primită şi o revindeau cu preţuri de o sută de ori mai mari, problema era privită şi la ei ca un mare succes economic. Interesant fenomen! Mai ales că şi pădurarii noştri, profitând din plin de defrişări, furau pe rupte. Numai că poporul, sătul de atâta grijă părintească şi prosperitate economică l-a rugat ceva mai ferm pe Marele Tovarăş, dar şi pe Marea Tovarăşă să se ducă puţin în faţa Celui cu Adevărat Mare, să-i dea un raport de activitate. Cum cei doi cam şovăiau, au fost motivaţi de nişte cartuşe trase mai mult aiurea, dar care au suplinit prin cantitate, calitatea ochitorilor (vedem cum istoria are ironiile ei!). Noua putere instalată şi-a băgat picioarele în marele program economic şi afacerea cu hârtie a devenit istorie, că acum erau alte tunuri de dat, mult mai profitabile. Maşina cea nemţească, care în ultima vreme trăncănea şi scotea mai mult fum decât carton, a fost întâi oprită, apoi furată de ţigani şi vândută la fier vechi, iar nea Vasile a renunţat la orice fel de principii morale, că nu făcea nici o brânză cu ele. A ieşit la


pensie şi s-a apucat de falsificat acte de proprietate, activitate ce l-a îmbogăţit în scurt timp. Titişor, capabil cum era, a rămas în continuare la post, deschizând o linie de transport pălincă, brânză de burduf şi mălai. Prietenul său Thorvald devenise acum mare şef, aşa că această afacere, ca şi precedenta, era una de succes (normal!). Populaţiile de eschimoşi s-au dovedit a fi mari amatoare de trăscău şi nici mămăliga cu brânză nu le displăcea. Unii dintre ei, devenind uşor alcoolici, au învăţat chiar denumirile originale ale produselor, iar sătenii din satul bunicilor lui Titişor au prosperat şi ei, exportul (mă rog, contrabanda, dar nu este cazul să fim scrupuloşi) de ţuică fiind, aşa cum se spune acum, un brand. Se avea în vedere chiar un plan de înfrăţire a mai multor sate producătoare de ţuică cu unele aşezări din nordul îndepărtat. A fost înfiinţată şi o asociaţie culturală non-profit, ardeleano-laponă, care-şi propusese ca scop valorificarea bogăţiilor spirituale ale celor două entităţi demografice, demonstrându-se cu argumente ştiinţifice că aveau puncte de istorie comună şi afinităţi gastronomice, încă

de pe vremea daco-geţilor. Cu acest prilej, Titişor mai luă nişte medalii şi de la unii şi de la ceilalţi, iar Thorvald fu din nou promovat, de data asta ca ataşat cultural în capitala noastră. Amestecat în problematică mai era, ca de obicei, şi Mitea, fostul consul rus, devenit acum ambasador în Suedia, unde se întâlnea, în compania frumoaselor blonde, cam de trei-patru ori pe lună cu bunul său prieten din tinereţe, consulul Titişor. Doar domnul Sălăvăstru, acum pensionar şi şef de partid politic de dreapta, îşi dădea cu pumnii în cap că nu-l numise atunci, cu ani în urmă, în acest, iată, atât de profitabil post, pe un fiu al lui, din prima căsătorie. Dar, recunoştea, fusese un bou şi nu-şi dăduse seama de oportunităţile ce se deschideau în faţa unui tânăr, când acesta este hotărât să reuşească în viaţă. Şi când te gândeşti că Titişor părea atât de tâmpit, că era dat ca sigur faptul c-o să-l mănânce o balenă înainte de a lua primul salariu!

Confrate umorist după citirea textului

PRO MEMORIA

Dacă penicilina face omenirea sănătoasă, vinul a făcut-o întotdeauna bucuroasă. Alexander Fleming

Vinul bun se bea cu paharul cel mic, învățătura cea buăa cu paharul cel mare. Proverb chinezesc


RIDENTEM DICERE VERUM !

INMEMORIAM…CARAGIALE DREPTUL LA… REPLICI

O NOUĂ SCRISOARE PIERDUTĂ

O damă bine, Coana Joiţica, S-ajungă stea-n politică, fetica Dorea; de-aceea se-ntâlnea adesea cu Un brav parlamentar: F. Tipătescu. Dar preşedintele de vârstă, Trahanache, Aflând din gura lumii că de trac e Cuprinsă fata (nu când se sărută!) O cheamă la o probă de… ţinută. Când oratorul Nae Caţavencu, Cel ce vorbea cam rar în plen (cu Eforturi mari!) văzu ce trufanda Apare, îl rugă pe Pristanda, Un detectiv particular, ca-ndată Să afle cât mai multe despre fată. Chiar bravul Dandanache Agamiţă Cel cunoscut ca senator de viţă (!) Contemporan vestit cu… Tata Noe,

Vru să colaboreze el cu Zoe. Şi-o invită la un dineu (cu stridii!)’ Un deputat mai proaspăt, Farfuridi, Gelos pe el, pe-ascuns s-a înţeles cu Un secretar numit Brânzovenescu Să-l facă să rateze întâlnirea; Deci pe-Agamiţă-l prinse uluirea Când multe sticle, puse la vedere, Găsi-n birou şi… „dă-i cu vin, cu bere”; Aşa dar amorezul s-a-ncurcat De-ajunse Cetăţeanul… Turmentat! Iar Zoe părăsită (ce oroare!) Trimise tuturor câte-o Scrisoare, Ca să-şi exprime deznădejdea-i mută… De-atunci, pentru politică-i… Pierdută!

Eugen Deutsch

Caragiale călător, Epoca (1890 Constantin Jiquidi)

EPIGRAME DE I. L. CARAGIALE

UNUI FILOZOF PLEȘUV Măiastră-i Natura! În veci nu greșește Ci toate le pune la loc potrivit: Deasupra o Lună, sub care domnește O noapte adâncă și fără sfârșit! UNUI DATORNIC Pentru-o datorie veche, Ești fudul de o ureche; Pentru-o datorie nouă, Ești fudul de amândouă.

UNUI SENATOR Cănit? și crezi că ăsta-i chipul Să-ntinerești în adevăr?... Ca Venerii să fii discipul, Mai va ceva pe lângă păr!

ETERNUL CARAGIALE Se-adună şi acuma-n prag Eroi din lumea lui Caragiale, Iar într-un fel destui din ei se trag Din Haimanale!

Să trag semnalul de alarmă oare, Într-un mesaj concret şi de ţinută? Efectu-ar fi doar încă o Scrisoare…

Pierdută!

Din zi în zi corupţia renaşte Şi-şi întăreşte fără jenă casta Pe când pe noi, pe cei mai mulţi ne paşte

Năpasta!

Cei ce analizeaz-aceste fapte Promit soluţia miraculoasă, Dar lupta lor se pierde într-O Noapte (ne)Furtunoasă!

Noi, apariţia finalului, O vrem, spre a vedea fără de jenă Comédii D-Ale Carnavalului

Doar pe o scenă! Eugen DEUTSCH

CESTIUNI ARZĂTOARE În dezbateri vii, parlamentare, Se discută - evident cu fard! - Cestiuni ce-s mult prea arzătoare Căi efectele p-e noi.. ne ard!

CHINURILE ZADARNICE ALE DRAGOSTEI Azi noua „Zoe”, cu durere, Se spovedeşte tuturor: „Sunt ambetată de amor

…pentru putere!”

NOUL „RĂCNET AL CARPAŢILOR” Răsună-n auzul confraţilor, Stârnind un ecou insolit, Iar Răcnetul grav al Carpaţilor: O voce de leu necăjit

Eugen DEUTSCH


RIDENTEM DICERE VERUM ! Vasile LARCO - Iași

CARAGIALE, LA O BERE Zicea maestrul, indispus, Ciocnind cu bere la Gambrinus: Cu astăzi am o zi în plus, Dar şi de viaţă, una-n minus! ÎNDEMN Când traiul nu e prea uşor Şi-n buzunar nu ai parale, Citeşte-o carte de umor Semnată de Caragiale!

CU GÂNDUL LA CARAGIALE S-o fi gândit, întreb şi basta, - Nedumerirea mea e mare, - Atunci când a creat „Năpasta”, La o anume guvernare?! LUI CARAGIALE Spun analiştii cei din noul val, Văzând matrapazlâcuri româneşti: Ce-ai publicat e-atât de actual, Că mulţi şi azi te caută-n Ploieşti! CONTINUITATE DUPĂ UN VEAC Afirm maestre Caragiale, Părerii-i dau întâietate: Că tot ce-ai scris cândva matale, Se potrivesc şi azi mai toate!

Mi-ai promis... Mi-ai promis un bob de rouă Peste buzele-mi uscate Şi o sărutare, două Pe pleoapele lăsate. Mi-ai promis un con de umbră Când o arde Sfântul Soare, Peste-a existenţei sumbră Mi-ai promis o alinare. Mi-ai promis o mângâiere Soarele când o apune Şi o clipă de tăcere Când mi-oi face rugăciune. Mi-ai promis o floare albă Şi un nufăr de pe ape Să le port ca pe o salbă… Permanent să-mi fii aproape.

Visuri de florar O floare gingaşă de mai, Când soarele răsare, Ţi-aş prinde-o-n părul tău bălai De-mi dai o sărutare! Aş risipi oricare nor, Să fie zi senină De-o să-mi trimiţi un gând de dor Pe raze de lumină. Oglinda apei ţi-o ofer Să-ţi vezi în ea cosiţa, Când luminatul colţ de cer Trezi-va poieniţa. Ne prindă sute de fiori De dragoste curată, Când lac de rouă-i peste flori Şi peste lunca toată. Iar o privire de-mi arunci, Voi săruta privirea Şi trilurile de prin lunci Vestească-ne iubirea. Un zâmbet de-o să-mi mai trimiţi Şi visurile toate, Voi şti că suntem doi sortiţi Iubirilor curate.

De ziua ta De ziua ta, rari trandafiri, Prea roşii la culoare, Simbolul marilor iubiri, Ţi-i dau c-o sărutare. Noroc să-ţi poarte-n astă zi Şi-n cele viitoare, Ca împreună cât vom fi Un Rai să ne-nconjoare. Să nu avem dificultăţi, Din nor să facem soare Şi din ruine, mari cetăţi, Cu bravi paji la intrare. Să facem bun din tot ce-i rău, Covor de flori din fronturi Şi tot ce-i trist, ajungă-n hău, Spre alte orizonturi. Cum azi nu ai tot ce-ţi doreşti Din visurile toate, Vreau Universul să-l primeşti Să faci din el palate. În ele chiriaş să fiu Chiar fără de înscrisuri Că niciodată nu-i târziu Să-mi pun speranţe-n visuri.


RIDENTEM DICERE VERUM ! Vasile VAJOGA - Iași

SONETUL STABILITĂŢII Blocate-s multe „roţi” la noi în ţară, Au beţe printre spiţe introduse, Iar de-a fi scoase şansele-s reduse Şi ne apasă, ca o grea povară. Sunt, iată, interese interpuse În calea spre o viaţă mai uşoară Căci e o masă beneficiară Cu buzunare largi şi suprapuse. Iar vinovaţii nu au condamnare, Trăiesc în lux, cu majordomi în casă, De „maţe fripte” nici că le mai pasă. Constat că nu e nou nimic sub soare, Avem corupţi, escrocii şi mangafale, Precum spunea maestrul Caragiale.

Sistemul sanitar românesc (posibilă definiţie) Un mecanism cu pârghii şi cu roţi Plus nişte angrenaje mai ascunse, Funcţionând greoi, precum ştiu toţi, Când anumite ,,osii” nu sunt ,,unse”!...

Sistemul ,,co-plată” - alternativă la şpaga din spitale Desigur, n-om mai da ciubuc, Dar adaptându-l pe Coşbuc, ,,Din zei de-om fi coborâtori, C-o plată tot suntem datori !!”

STAREA UMORULUI extras din misiva de la Caragiale Umorul e pe linia cea moartă, Cum sunt vagoanele din uz ieşite, Ce-au fost o viaţă-ntreagă folosite, Iar de o vreme au o tristă soartă. În librării vezi opuri prăfuite, Dar aspectuoase, de înaltă artă, Păcat că nume anonime poartă Şi-un conţinut sub limite dorite. Dar la lansare, vorbele pompoase Rostite sunt la mese copioase, Încât nuvela, drama, schiţa zace. Azi scriitorii nu au poante fine, De mâna-a doua-s de un timp încoace, Acei de prima mână sunt cu mine!

SONETUL NASULUI JULIT El va afla cât e de dur pământul. Nu afânat şi moale ca nisipul. Aaaa, nu ştiţi care el? Vă spun eu. Tipul Pretins poet ce, torturând cuvântul, Spera să-şi ia înspre Parnas avântul, Dar criticii i-au demolat tertipul; Că nici un dâmb să urce n-a fost chipul Dar mi-te-un pisc râvnit, ferit-a Sfântul! Aşa că-n vreme ce viza Parnasul, S-a poticnit pe drum, zdrelindu-şi nasul. Dar a avut noroc cum altul nu e. Că dacă-ar fi căzut de la-nălţime, În loc de juliturile infime, S-ar fi ales c-o droaie de cucuie!!


RIDENTEM DICERE VERUM ! Gheorghe BĂLĂCEANU - Iași

LIBERTATEA CUVÂNTULUI Pe mulţi cu-a vorbei spadă-i atacăm Şi totuşi nimeni nu ne pedepseşte, Fiindcă doar în scris îi înţepăm... Şi dintre ei niciunul nu citeşte! LA FEL ŞI NOI, NENE IANCULE... Epigramiştii, vrednici câini de pază, Când trece caravana cu mişei Îi latră dur şi excitaţi de fază, Se-ntorc şi... se mănâncă între ei! DOMNULE CARAGIALE... Pe vremea aia tu puteai să zici „Eşti bou, amice!”. Eu, ca rob al lefii, Pe boi nu-i pot vorbi de rău şi nici Relaţii amicale n-am cu şefii! REFERITOR LA CRITICI Să nu-i jignim cu judecăţi pripite, Că tot ce fac, desigur, are-un rost Şi nu se-avântă-n critici gratuite... Chiar laudă, de-i cazul... contra cost! CĂLDURA DE SUS De Sus cînd şi momentul vine, Ne-aduc din soare raze, sfinţii Şi ne-ncălzesc atît de bine... Încît ne clănţăne şi dinţii! UMOR ÎN CĂSNICIE Luînd de soţ un tip cu mult umor - De zeci de ani maestru-n ale glumii - Au haz mereu mai toate-n viaţa lor... Şi dragoste cînd fac, e rîsul lumii! HOTĂRÎRE Cu mult curaj, bătând cu pumnu-n piept, A vrut - ambiţios cum altul nu-i - Să ţină-n viaţă numai drumul drept... Dar... şerpuia mereu în faţa lui.

ASTENIA DE PRIMĂVARĂ (după „Nervi de primăvară”, de George Bacovia)

Primăvara când apare, parcă sînt şi eu poet; Simt curgând prin vene sînge de-un albastru violet Şi la fel îmi pare viaţa, că acu fiind boier, În vitrine am de toate, nu mai ţin în frigider. Brusc din lunga adormire mă trezesc puţin năuc, Admirînd cum guvernanţii, pe manele ne conduc; Cum în fabrici şi uzine e peisajul ideal, Mai puţin de jumătate, mai lucrează, din total. Pe cîmpii şi pe ogoare, toţi ţăranii-s mulţumiţi, Că acu fără subvenţii, sunt şi ei şomeri cinstiţi. Şi ce fericită-i glia, cum o simt eu fremătînd, Bucuroasă că la pieptu-i ne va ocroti-n curînd! Şi-om trăi în rai ferice, bucurându-ne de tot Ce n-aveam şi ne-o da Domnul şi cu sfinţii lui, că pot! Dar se pare c-o iau razna, că n-am prea mîncat aseară... Ptiu, a dracu’ astenie, oare-n UE-i primăvară?!

APROPO DE STAREA DE CREAŢIE De n-ar avea la muze cum cerşi, La cât s-ar screme unii literaţi, Doar Dumnezeu mai ştie ce-ar ieşi... Noroc că mulţi din ei sunt constipaţi...

OPTIMISM Când soarele-a apus la răsărit, Ştiam precis că vremuri mult mai bune, Ne-aşteaptă în momentul fericit Când iar va răsări... de unde-apune!

„Umorulesteunadincelemaiputernicearmeîmpotrivaatotceesteperimat.”

AleksandrIvanoviciHerzen


RIDENTEM DICERE VERUM ! Dorel SCHOR - Natanyah (Israel)

TRĂDĂRIPARALELE

- În ziua de astăzi, afirmă doamna Oiterman, nu mai poţi avea încredere în nimeni, nici măcar în persoanele cele mai apropiate! - Asta chiar aşa este, confirmă Leopold sub privirile aprobatoare ale nevestei sale. Să luăm de exemplu ultimele lovituri de stat, sau revoluţiile de palat din Africa sau din America de Sud. Preşedintele e plecat pentru câteva zile, se duce omul la o cură de

tratament, sau să semneze nişte acorduri bilaterale şi pe cine lasă responsabil acasă? Pe cel mai bun prieten, omul lui de încredere, pe cel pe care el l-a ridicat din nimic şi l-a făcut ce este... Buuun! Şi cine îl răstoarnă şi-l dă afară, sau nu-l mai lasă să intre înapoi? Sigur că da, cel mai bun prieten! Halal! - Eu personal, intervine doamna Oiterman, nu mai am încredere nici... - Stimată doamnă, o întrerupe elegant Boris Israelovici Glazpapier, dar asta nu e nici o noutate... Capitalismul, cu legea concurenţei şi libera iniţiativă, a descoperit de mult aceasta. Fără milă, fără scrupule, fără nimic... O să vă relatez cazul, petrecut mai de mult, a doi cumnaţi, ce vreţi mai mult, care aveau în tovărăşie o mică afacere, o făbricuţă destul de prosperă şi pe care s-au gândit s-o lărgească. Şi atunci se decid să retragă tot capitalul lichid şi unul din ei să plece la Viena, aşa era pe atunci, să contracteze nişte utilaje... Şi tipul pleacă cu numerarul, cu bijuteriile, cu acţiunile, cu tot... Şi când o să vina înapoi, o să vă spun. Au trecut de atunci peste cincizeci de ani! - Da, oftează madam Oiterman, de fapt... - De fapt, nu numai în afaceri e aşa, spune trist domnul Ghezuntertoit. O să vă povestesc o mică întâmplare, nu are importanţă nici cui i s-a întâmplat, nici când s-a

consumat... Un tânăr era logodit cu o fată de familie bună, frumoasă şi cu pian, dintr-o localitate învecinată, cum ar fi Dorohoiul de Botoşani, să zicem. Nu mai era mult până la nuntă, când logodnicul i-a făcut cunoştinţă domnişoarei cu cel mai bun prieten al lui, un profesor de matematică. Cum, necum, asta a răsturnat ecuaţia, logodna s-a desfăcut şi în schimb, nu-i greu de ghicit... A vorbit tot oraşul. Înţelegeţi acum de ce nu există nici un premiu Nobel pentru matematică? Pentru ceva asemănător..! - Tipul cel puţin a luat-o, constată doamna Oiterman. Eu vreau... - Exact, intervine Simon Seinerovici, cei mai mulţi fură nevestele fără măcar să le ia. Le lasă acolo, la cel mai bun prieten, ca ăla să-i cumpere rochiile şi să aibă parte de reproşurile conjugale. Soţul s-o vadă cu bigudiurile şi amicul cu bigu-bigu-rile. Şi vă rog să mă credeţi, greşeşte cine crede că trebuşoara asta are vreo legătură cu capitalismul sau socialismul, cu democraţia sau dictatura, cu America de Sud sau cu Honolulu... - Domnilor, reuşeşte în sfârşit să pună lucrurile la punct doamna Oiterman, dar toate astea sunt fleacuri cine nu a auzit de ele, pe cine mai miră în ziua de astăzi? Eu vroiam să vă relatez despre cea mai mare greşeală pe care poate s-o facă o femeie. Mi s-a întâmplat chiar mie şi pot să strig „cine va face ca mine, ca mine să păţească”. Știam că domnul Oiterman e plecat în Argentina pentru o comandă de piei de vită, dar nu ne închipuiam ce se întâmplase. - I-am recomandat-o pe Mazal lui Rozica, să le facă curăţenie o dată pe săptămână şi acuma nu mai vrea să vină la mine. Că-i plăteşte spor de literatură! - Ai, ai, ai, suspinam noi uşuraţi. Va să zică totul e în regulă... - N-am să i-o iert toată viaţa! scrâşneşte doamna Oiterman şi bea cu înghiţituri mici un pahar cu suc de portocale.

Parlamentarii şi-au mărit retribuţiile

E linişte în Parlament, în fine, Interpelări mai blânde, mai cuminţi... Poate greşesc, dar cred că pacea vine, Ca şi trădarea, tot de la arginţi!

Nicolae Fulga

„Umorul și creativitatea merg mână în mână. Oamenii cu umor sunt creativi pentru că sunt în stare să recunoască incredibilul și reversul logicii. Ei sunt

cei pe care îi căutăm.” Edward de Bono


RIDENTEM DICERE VERUM ! Valeriu CERCEL - Hamilton (Canada)

POEZIIUMORISTICE

BINECUVÂNTARE DIVINĂ Când vedem ce-i azi prin lume, gloanţe, bombe şi omor, Cui, papucii mei, de glume îi mai arde, sau umor?! Ca şi-acum, îmi amintesc ce mult sânge a vărsat Neamul nostru românesc, când cu turcii a luptat, Iar, de n-aveam un Ştefan, sau un Mircea, un Mihai, Purtam toţi şi azi turban, pe al nostru mândru plai… Mai aveam noi datini, oare, ca români adevăraţi, Cu năravuri milenare, buni creştini şi botezaţi?! Căci, mă-ntreb, dacă eram cuceriţi de-atunci de ei, De sarmale mai ştiam, mămăligă sau mujdei?! Mai ştiam de şpriţ, rachiu, cârciumă, sau bar, vreodat’? Mai vedeam noi vr’un chefliu tăvălit spre casă beat?! Nici nu ne dădea prin minţi să-njurăm ca pe ogor, De Cristos, de cruci, de sfinţi, aveam noi aşa folclor?! Sau, ceva cu mult mai trist, auzeam noi de-un bărbat C-ar fi fost el, familist, la vreo fufă noaptea-n sat?... Nu tu ţeapă, nu tu şmen, nu puteam ciordi un ac, Nici pe blat să mergi pe tren, vai de-al nostru cozonac! Iară hoţii, evident, votau liber, nu forţaţi, Doar cu-o mână-n parlament, de cealaltă fi’nd scurtaţi, Şi apoi, cu-a mea belea, Doamneee, ce amar şi chin! Mă gândesc, român sadea, să nu fi fost eu creştin… Iarnă, vară, noapte, zi, ce terorizat eram!... Aveam io şapte soţii, dar şi şapte soacre-aveam!

NEDUMERIRE

Acum două luni mi-a prescris Un doctor, că numele-mi scapă, Să beau, cum demult am omis, Pe zi, opt pahare de apă, Având un efect curativ, Rinichi, diabet, năpârlire, Uita-voi şi de laxativ, Chiar ştofa mi-o face subţire (!) Şi-am fript-o normal, să constat De cura prescrisă că are, Pe lângă ce mult m-a costat, Efecte total secundare:

Sughiţ, ameţeli şi arsuri, Simţind cum ficatul îmi crapă, De când folosesc ca măsuri, Pe zi, opt pahare de apă, Şi-l cat pe-acel doctor, vădit, Că nici până astăzi nu ştiu La ce oare s-a referit: La vin, sau… mă rog, la rachiu?!

In vino veritas?

Beau pahar după pahar, Şi nu pot să mă abţin, Amăgindu-mă-n zadar C-adevărul e în vin!

Mihai Cosma


RIDENTEM DICERE VERUM ! Nicolae MIHU - Sibiu

Fabulă

MĂGARUL PARVENIT Când a ajuns măgarul în mândra capitală, Zorit să-şi caute-un loc, la ieslea tutelară, Şi să se-nalţe-n rang, s-ajungă la ciolane, A pus degrabă ochii pe marile amvoane, Şi s-a-ntrecut să laude, pe unde-a apucat, Pe leul crud, feroce, tiran adevărat, Că-i blând, cu mintea clară şi logică în toate, Că ţara avansează de-o vreme ca pe roate, Că el e-un geniu straşnic, cu nemurirea frate, E cel ce ne-a dat pacea şi tihna şi rutina, Şi-a dat precum se ştie, chiar Soarelui, lumina. Şi astfel cu tupeu şi cuget alterat, A preamărit nimicul şi l-a zeificat. A proslăvit leoaica, ca mândră castelană, Soţie pricepută, şi falnică matroană, O mamă devotată, o dacă, o romană. Iar despre puii lui, că-s lei adevăraţi, Ce-arată tuturor că-s tineri, dar dotaţi. Doar cei cu raţiune, ce sufereau vârtos, Zâmbeau la toate-acestea, ştiindu-le pe dos. Morala: De-nalţă imn de slavă, cu totul arbitrar, Atuncea cântăreţul, desigur e-un măgar.

Silvicultorilor Prin studii universitare (Făcute într-o urbe sumbră) Şi-au câştigat un loc sub soare, Cât mai la... umbră. Picioarele de porc din „iepocă” Stând la coadă-ntre juveţi, A-ntrebat o vânzătoare: - La desfacere ce-aveţi? - Nu desfac decât... picioare! Unui avar Cum strângea de zor cureaua, Nu şi-a-ngăduit trabucu’, Rar a acceptat luleaua, Însă mult mai des ciubucu’!

Nicolae Viziteu


RIDENTEM DICERE VERUM ! Ioan Petre GÂRDA - Cluj Napoca

Avansarea unui securist La steaua ce i-a răsărit A fost o cale lungă, Că zeci de ani i-au trebuit Ca general s-ajungă. Poate c-avu, pe-al vieţii drum, Şi zile mai albastre, Dar strânge date şi acum Biografiei noastre.

Pe scara slujbei ce-a iubit, Încet, încet se suie; Era spion în Răsărit, Azi e spion şi-n UE. Discret, cu sârg, cu zel, cu spor, Din zori în noapte-adâncă, Mânat de-al stelelor amor, Ne urmăreşte încă...

GÂSCULIŢA... REZOLVATĂ

Cândva, un cârd de gâşte ieşise la plimbare Şi la o ciuguleală pe un maidan mai mare Pe care şi-alte cârduri păşteau împrăştiate... O gâsculiţă dulce, cu pene minunate, Ce căuta prin iarbă seminţe de dovleac, Se întâlni prin tufe cu un fălos gânsac Şi, fără inhibiţii, cochetă şi sprinţară, Intră cu el în vorbă, spunându-i, într-o doară, Că ea-i independentă, c-o plictisesc babacii, Că n-o să stea cu dânşii prea mult la coada vacii, Că-i place să se plimbe, şi chiar să şi flirteze

Şi-n general, la naiba, ea vrea să se distreze! Aşa..., şopti gânsacul, deci nu mai eşti boboc Şi... cum să spun... mi-e jenă... o rezolvă pe loc! - Săriiiiţi, ţipa fiinţa, m-a violat nebuuunul! Gânsacii se-agitară deodată, toţi ca unul, Îi adresau acelui... cristoşi şi dumnezei, Iar gâştele veniră în zbor cu mama ei Şi-o-nconjurară iute, cercând s-o liniştească... Păţania aceasta, pe undeva-i firească- Şopti în cioc o raţă căruntă pe la tâmple- Dar numai unei gâşte putea să i se-ntâmple.

Unei politiciene promovate pe criterii de cochetărie Afirmă, netezindu-şi părul, Că ea, acum, ca mai-nainte, Ne spune numai adevărul, Iar adevărul e că minte.

Bilet de adio Mi-a lăsat bilet pe masă Şi-a plecat, la repezeală, Drept la mama ei acasă! ... Sper că nu-i o păcăleală.

Mi-am ajutat soacra să se epileze M-a rugat şi, ca răspuns, Eu i-am ras mustaţa, barba, Cu maşina mea de tuns

Iarba.

Nicolae Viziteu


RIDENTEM DICERE VERUM ! Petru BRUMĂ - Constanța

RONDELURI

RONDELUL DE LA GURA SOBEI

Stau la gura sobei trist... Nici dobânzi, nici dividende, Nici lichidități curente- Doar un pui de colecist. Terapii de șoc demente M-au lăsat ca la dentist. Între două tratamente Stau la gura sobei trist. -Scrii rondeluri excelente! Mă flatează-un analist. -Mulțumesc de complimente, Îi răspund, și egoist Stau la gura sobei trist.

RONDELUL GRADELOR DE LIBERTATE (DREPTURILE OMULUI) Sus se poate, jos se poate: Urci din iad, cobori din rai, Faci orice-doar bani să ai... Nu-i așa că-i libertate? Stânga, dreapta-s deputate Și se ceartă mai dihai Ca țigăncile-n tramvai... E, sau nu e libertate? -Astea da, sunt rezolvate, Zice-un oponent bălai -Dar problema față-spate? -Vrei acces prin dos?Nu-i bai: Și aici e libertate! RONDELUL FETEI CARE

PLEACĂ LA STAMBUL Pentru-o liră și o țoală Pleacă Maricica noastră- O corabie albastră, Pe o mare grea, de smoală. Din mușcată la fereastră, În mușcata nopții, goală, Se preface mândra noastră Pentru-o liră și o țoală. -Stai acasă, fată proastă, Plozi bălai să crești în poală Și simți reforma-n coastă... N-ai tu fler și n-ai nici școală

Pentru-o liră și o țoală.

„Râsul e ca soarele, alungă iarna de pe chipul oamenilor. ”Victor Hugo

„Dacă un om râde din tot sufletul, înseamnă că e un om bun.” F. M. Dostoievski


PROZĂ Dumitru V. MARIN - Vaslui

Na‐țigâscă,na,na!(fragment)

(...) Un ,,regat” pentru o gâscă, pe un pământ nepăsător ! ... După ce-și făcu mai toată ziua treaba prin curte, Vasile Cernat se gândi c-ar fi bine să planteze cele vreo 20 de castane culese de la Tecuci, de vreo câteva zile și care-i tot zornăiau prin buzunare. Călcase de mult peste 80 de ani dar nici bătăile aprige din închisori, mereu internat pentru crima de uneltire contra orânduirii sociale, nici lipsurile din ultima perioadă a verii nu-i diminuaseră forța de viață și dorința de muncă. De nevasta - concubina nu era el prea mulțumit, dar de fiica abia trecută de 12 ani era înnebunit, nici nu știa ce-ar mai trebui să facă, s-o protejeze, mai ales că la școală era printre fruntașe și creștea, cam încet, dar frumușică și voinicuță. Acum se hârjonea cu Georgica și Șerbănica prin mijlocul curții, pe cărăbuțul ceva mai mare care ținea locul căruței cu cai de odinioară. Era în regatul lui, cu păsări, bostani și vie, scriind poezii și așteptând să vină americanii! - Aurica, să iei cărăbuțul și pe fete și vii pe la fântâni, pe șosea, în capul grădinii noastre de la iaz, de pe Valea Mâțului. Eu mă duc de-a dreptul prin grădină, mă, să pun castanele și să încărcăm un rând de porumb cu totul, să-l desfacem acasă. - Fetelor, mergeți cu mine? întrebă repede Aurica. - Da, hai; da’ ne tragem pe rând în cărăbuț! Cam lălăind, adică în joacă, fetele se tot buluceau de-a lungul drumului, fără prea multă atenție la ceilalți, cu toate că era în pragul serii și consătenii veneau de la tăiat coceni, desfăcut știuleți, adunat fasole. Soarele era aproape să intre în dreptul dealului din vest, umbrele se lungeau peste sat, era freamătul zilei de 20 septembrie, plăcută și călduroasă. Vasile lucra singur, chiar adunase vreo câteva brațuri de porumb tăiat cu totul și se apucă imediat de încărcat cărăbuțul. Avusese cu câteva zile în urmă, un schimb de vorbe cu vecina de peste drum, acuzat că i-ar fi otrăvit vreo 5 gâște, pentru că-i stricau porumbul și-i călcau proprietatea, cam pe colo pe unde se tot chinuia să re-ncropească un iaz în care odinioară avusese pește. Tot gâștele Ilincăi i-au consumat și peștele, proaspăt, direct din apă, că nu și le-a închis niciodată. Dar de grija asta nu mai putea el acum. Așeza harnic hlujenii

care, uscați, fâșâiau ceva mai mult și n-auzea mai nimic, nici când vecina și ginere-său s-au apropiat cu câte ceva în mână, pe la spate și doar la câțiva metri, cu câteva secunde: - Vasîli, di ci mni-ai otrăghit gâștili, mî, animaluli! Parul de carpen luat din curte de ginere îl lovi cu sete peste mâna stângă ridicată pentru apărare. Se auzi pocnetul scurt al oaselor rupte, tânărul simțea reacția mușchilor loviți, dar înfuriat peste măsură, nici vorbă să se oprească. Era plăcerea urii dezlănțuite, nu mai auzea, nu mai vedea nimic, cu sensația plăcută să simtă cum parul se afundă în carne! - Nu mai da, măi, că mă omori... mai strigă Vasile căzut jos, alături de cărăbuț, încercând să se apere atât de Costin cât și de Ilinca, grăbită să-l altoiască și ea mai mult și „mai sănătos”. Chitonagul de fier, gros cât mâna, era o unealtă de atac pe care-o simțea bine în mâini, avea destul năduf în ea, să capete și alte puteri, decât ale unei femei de la țară, zdravănă, în jur de 50 de ani. Parcă-și vedea cele 5 gâște otrăvite la gard și credea că n-avea cine să i le omoare decât acest vecin incomod și priceput la animale. Și-apoi, de câtă vreme i-o cocea ea! Se judeca de peste 25 de ani. Acum, după Revoluție, era mai multă libertate, mai mult curaj și mai multă poftă de răzbunare, după ani de proastă vecinătate. Oprimarea socială de decenii, se convertea... în loviturile îndesate împotriva unui dușman acum găsit. Cât Cernat (Vasile) fusese în pușcărie, ea n-avusese grija păsăretului de prin curte iar găinile, gâștele, rațele, nu și le-a închis niciodată. ,,N-avea decât să-și facă el gardul propriu al pământului lui!” Acum i se părea nedrept ca ginerele său să dea în dușman de mai multe ori decât ea și-și făcea loc împingându-l mai într-o parte să-l lovească ea cu sete. Costin, împins pentru moment, își lua mai mult avânt să-l lovească mai zdravăn pe vecin, simțind și el plăcerea unei pedepse de administrat. Se odihniseră puțin la umbra cerdacului, înainte de venirea cărăbuțului, care le-a atras atenția spre șosea și acum o energie neașteptată-l făcea ca pe haiducul din poveste: să lovească, să lovească, să lovească, la întrecere cu soacră-sa. Milițianul obișnuit să bată meticulos cu bulanul sau cu sacul de nisip, avea liber să-l croiască îndesat cu parul pe omul mărunțel și


închircit, aproape pierdut printre cocenii deja împrăștiați din căruciorul de mână. ,,Acum mi-ai căzut tu mie!” Nu se mai uitau la omul cu mâna stângă ruptă, trântit lângă cărăbuțul cu porumb uscat, nici nu s-au putut opri când s-a auzit trosnetul de os rupt, al piciorului stâng. Împreună l-au pisat până li s-au trudit brațele, având grijă să-l amenințe și să le izgonească pe cele 3 fete ,,că le omoară și pe ele”. Nu s-au oprit nici când au văzut un șofer în deal lângă mașina oprită, nici când au venit vecine și apoi niște oameni dinspre Tecucel de la muncă. Erau mânioși că Cernat nu mai moare... Cum de rezistă atâta!? Nimeni n-a intervenit, nimeni n-a strigat la cei doi, dar tot ei, obosiți, și-au luat seama și s-au depărtat să plece. Totuși, Ilinca se întoarce cu ranga de fier înapoi spre omul făcut grămadă, care nu mai țipa, și nu se mai putea apăra, administrându-i cu năduf, o ultimă lovitură ghioldiș în stomac. „I-am dat cum trebuie, nu mai scapă”, mărturisi ea satisfăcută, în Dacia lui Axel Chiriac care o aducea la Tecuci. - Na-ți gâsca, pușcăriașul dracului, să te-nveți minte! Se întoarse către fete și către lume, ca o lupoaică îmbălată de sânge: - Să nu se apropie nimeni, că-l omor! În minutele în care tatăl său era pisat de-amărunțelul cu parii, întocmai ca pe știuleții pe care voia să-i ducă acasă, acum înșirați pe o parte din șosea, Aurica și fetele care țipau speriate, se ascunseseră în sălcii și abia vedeau ce se întâmplă, tremurând de frică, una chiar scăpându-se pe ea, dar toate înăbușindu-și țipetele, mai ales că pe rând cei doi ,,operatori” aruncaseră cu bolovani, pietre sau știuleți strigând ,,să nu vii, că te omor!” După retragerea celor doi, după gardul lor, Aurica alergă la Vasile, acum nemișcat, care mai bolborosea unele cuvinte, mereu înnecându-se cu sânge. - Ce să fac, tată? Și se uită și la celelalte fete înlemnite, speriate, uluite. - Ilinca m-a omorât, cu vârful parului, bolborosi Vasile. Reuși să adauge ,,du-mă, la nen-tu Chiriac!” Mintea începea să i se întunece, își închipuia cam cum ar fi arătat grămăjoara de boboci și gâște, vreo 5 la număr, pe care sigur, nu le-a omorât el. Simțise că ultima lovitură i-a rupt ceva în el, dar nu mai putea vorbi. Aurica ieși disperată în mijlocul șoselei pietruite cu mâinile desfăcute larg, către un șofer, Blaga, de la Tecucel, și-l obligă să frâneze. - Ajutor, moare tata! Era în jurul orei 17:00, iar bătrânul fusese măcelărit aproape 10 de minute. Când a

ajuns la spitalul din Tecuci, asistenta de serviciu a exclamat direct și clar: ,,la cât e de zdrobit, omul ăsta moare cât de repede”. Și în adevăr n-a mai prins apusul de soare. Inginerul de la complex, împreună cu fetele l-au urcat pentru 2 km în mașina lui care a oprit la Alexandru Chiriac din Țepu și care la rândul lui a plecat imediat la Tecuci cu Dacia proprie, 15 km, după ce a pus un suc pe bancheta din spate, să nu-i murdărească mașina. A rămas în preajmă, la spital, până în jurul orei 20:00 când Cernat a murit. Numai că și familia Costin a aflat că moare și cu toți 4 milițienii din familia lor au tăbărât pe medici, asistente, medic legist (pe care ei l-au anunțat) care și-au făcut ,,datoria” de a-i scăpa printr-o constatare hilară: ,,edem pulmonar”! (...) Dat fiind că urmașul generalului Cernat a scris câteva sute de poezii la viața lui, se ivesc doar câteva versuri mioritice. Tragice, însă. Cine l-o fi pus pe Vasile care se dădea mare (era mărunțel de statură, dar foarte vânjos) în apus de soare, să moară chiar rupt în bătaie, pe trup numai vânătaie, cu milițieni grămadă ieșiți din ogradă, să-i ia viața lui, anticomunistului... Femeia care-și exprima năduful către vecini ,,acum îl vedeți, dar când mi-a omorât gâștele n-ați venit” și a strigat aprig pentru toți: ,,Lăsați-l, dracului să moară...”

* La câte sute de poezii a scris în viața lui Vasile Cernat, măcar, poate, și-o fi dat seama că... moare... la apus de soare, în grădina lui, de pe Valea Mâțului!... Dintre cei 26 de condamnați pentru uneltirea contra intereselor statului comunist, el a fost primul jertfit... O viață pentru... gâște ! După 25 de ani, în fața unui pâlc prăpădit de salcâm, năpădit de tot felul de buruieni, nimic nu amintește de o asemenea dramă umană. Nici casa părăsită a agresorilor, cu gardurile gata să cadă, nici fântânile, nici dealurile, nici Valea Mâțului nu țin să amintească de vreun fel de o crimă... (...) Cât de nerecunoscător este pământul ăsta, pentru oamenii pe care-i înghite! (...)

„Și Gloria se obține pe rând, oricâți ar bate la porțile ei. Puțini contemporani o vor recunoaște și

mulți mușcă veninos din ea ! Copita ,,recunoscătoare”... este inevitabilă! E trist când

Gloria vine totuși, mult după deces !”

Dumitru V. MARIN


PROZĂ Cosmin PREDA - Vaslui

DIHOTOMIE

„Miosotis” era cuvântul care venea către el într-o muzică divină. - Eu sunt Miosotis! îşi spunea fericit spiritul care se contura diafan în lumina necreată. Chipul îi era numai frumuseţe şi zâmbet. ,,Tu eşti destinat iubirii!” îi mai spunea muzica celestă. - Eu sunt destinat iubirii! ,,Tu vei merge pe Pământ ca să experimentezi, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire!” - Eu voi merge pe Pământ, ca să experimentez, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire! În lumina necreată a apărut o mică sferă de culoare turcoaz, din care au plecat, ca o undă, cercuri concentrice din ce în ce mai mari. La un moment dat, cercurile nu au mai sporit în diametru şi au format un tunel prin care spiritul, în extaz, plutea condus de muzica sferelor. ,,Tu eşti prinţul fericit al tunelului turcoaz.” îi cânta muzica. ,,Tu te vei împărţi în două fiinţe, dar nu vei şti asta!” - Eu nu voi şti asta! repeta spiritul cu inocenţă, predat cu totul voinţei divine. Tunelul turcoaz s-a bifurcat şi pe ambele ramuri a apărut plutind spiritul Miosotis. El nu a realizat că fiinţa lui s-a împărţit în două. La capătul celor două ramuri ale tunelului, a apărut o altfel de lumină, gălbuie, neavând frumuseţea şi blândeţea luminii necreate. „Vei intra în

lumina creată, o, prinţ al luminii necreate! Îmi va fi nespus de dor de tine! Vei căuta mereu frumuseţea cerului, căci din cer ai plecat şi în cer te vei întoarce! În iubirea omenească vei găsi doar o fărâmă de cer...” i-a cântat muzica divină. - Voi căuta mereu frumuseţea cerului... „Intrând în lumina creată, vei intra în materie. Vei uita totul: cine eşti şi de unde ai plecat. Dar, când vei descoperi iubirea, ai să începi a înţelege câte ceva despre originea ta...” - Voi uita totul... Dar voi înţelege cumva cine sunt şi de unde am plecat, când voi descoperi iubirea... Apoi, cele două spirite au intrat deplin în uitarea de sine...

*** - Dimineţile primăverii sunt albastre, a spus Ella soţului ei, trăgând storul de pe fereastra dormitorului. Lumina zilei a năvălit azurie, puternică şi proaspătă, ca o infuzie de viaţă şi de bună dispoziţie. - Când ne-am iubit, am simţit ceva nou, deosebit... a continuat Ella. - Ce anume? a întrebat Gilbert. - M-am simţit pătrunsă de o energie care a venit ca un fulger din univers... Aşa am avut senzaţia. Mă simt mai împlinită ca femeie, sunt mai puternică acum. Sunt capabilă să dau viaţă unui copil!... - Poate că acesta este începutul unei noi vieţi! a răspuns, uşor surprins, Gilbert. Eu văd o fetiţă. Îi vom pune numele drag mie: Eva. Ella a venit spre el cu chipul transfigurat de iubire. El a privit-o surprins: părea mai frumoasă ca oricând şi a distins pe chipul ei o lumină maternă... A luat-o în braţe şi s-a aşezat pe fotoliul larg, care i-a primit pe amândoi în moliciunea lui. - Comoara mea! i-a spus cu glas şoptit, încărcat de emoţie. Eşti tot ce am mai scump pe lume!

- Iubitul meu! Tu eşti sufletul meu pereche! Se ţineau strâns îmbrăţişaţi, dintr-o nevoie fierbinte de contopire. Tom şi Karina îşi petreceau weekend-ul în natură, într-un peisaj montan foarte frumos, la poalele pădurii. Zilele lunii mai erau frumoase şi călduroase, iar nopţile cu cerul senin, plin de puzderie de stele, erau splendide în mijlocul naturii. Se deplasaseră cu maşina şi rulota şi au ridicat cortul pe covorul molatec al ierbii. Era zi deplină când s-au trezit şi s-au iubit. - Niciodată nu a fost atât de bine! a spus Karina, bine dispusă. Am simţit că şi natura a participat la iubirea noastră. - Aşa? a răspuns Tom zâmbind. - Da! Am simţit cum mă energizează. Primeam energie ca un fluviu. Sau ca un fulger nesfârşit... - Va trebui să mai venim, să repetăm experienţa! a spus Tom, la fel de zâmbitor. Karina i-a sărit în braţe şi l-a sărutat îndelung, apoi i-a zis: - Dacă concepem un copil aici, destinul lui va fi inevitabil legat de munte, de natură... Dacă va fi băiat, îi vom pune numele Silviu. Poate s-a întâmplat chiar astăzi!...

***

- Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pe care nu ai mai văzut-o şi să ai impresia că o ştii de multă vreme? m-a întrebat cel mai bun prieten al meu când eram pe o terasă, la un pahar cu vin. Impresia asta te năuceşte! a continuat el. Începi să investighezi misterul, şi el nu se lasă pătruns... Atmosfera era propice unei astfel de discuţii. Era o seară frumoasă de sfârşit de septembrie şi puţină lume pe terasă. Pe trotuar, din loc în loc, trecătorii călcau pe frunze ruginii care anunţau sosirea apropiată a toamnei.


- Adică mă întrebi dacă am trăit vreodată impresia de déjà vu? i-am răspuns, uşor distrat. - Exact! - Am auzit pe unii explicând acest mister prin teoria reâncarnării. Adică, într-o viaţă anterioară, ai întâlnit acea persoană sau acele locuri care îţi par cunoscute. Cum să-ţi spun... eu nu sunt convins de validitatea acestei teorii. Poate că ar trebui să mai studiez chestiunea... - Totuşi, ce altă explicaţie ai? m-a întebat, curios, prietenul meu. - Ei, mie mi s-a întâmplat recent să întâlnesc o astfel de persoană. Sunt aproape îndrăgostit de ea. Am impresia că o ştiu de foarte multă vreme. O cheamă Cecilia. I-am mărturisit impresia de déjà vu şi am fost extrem de surprins să aflu că şi ea are această impresie... Suntem fascinaţi unul de altul şi, uneori, misterul ne face să tresărim când ne privim. Categoric, este vorba de o rezonanţă a fiinţelor noastre spirituale. Pentru că eu cred că o fiinţă fizică trăieşte în simbioză cu o fiinţă spirituală. Când fiinţa fizică moare, cea spirituală supravieţuieşte. Ea se dezvoltă odată cu fiinţa fizică. Desprinsă de cea fizică, nu se mai supune legilor spaţiului şi ale timpului. - Da, mi-ai mai vorbit despre aceste năstruşnicii, a spus prietenul meu zâmbind. - Cecilia este modelul meu de frumuseţe feminină. Un model pe care îl port în fiinţa mea. Cred că de asta îmi pare că o ştiu de multă vreme. Poate ca eu sunt modelul ei de frumuseţe masculină. Pare cam ciudată potrivirea aceasta, dar este credibilă... - Deci asta ar fi explicaţia. Dar în ce priveşte locurile care îţi par cunoscute fără să le fi mai văzut, ce explicaţie ai? - E mai greu! am recunoscut eu zâmbind. Poate încerci tu! - Prin analogie, aş spune că sunt locuri care ne impresionează plăcut, pe care le purtam în imaginaţia noastră... Am zâmbit amândoi, recunoscând că misterul este o interogaţie intelectuală, năucitoare dacă perseverezi în ea...

***

Oraşul de munte, în care s-a născut Silviu, este la vreo 250 km distanţă de oraşul de câmpie, în care s-a născut Eva. Cei doi au trăit fără să ştie unul de altul până la vârsta adolescenţei. Concursul de împrejurări al destinului făcea ca ei să călătorească spre acelaşi oraş pentru a da examen la facultate. Dorinţa lui Silviu era să devină inginer silvic şi afirma în glumă, către colegi şi prieteni, că la asta l-a predestinat numele său. Se afla într-un anturaj vesel, de tineri care călătoreau tot în vederea admiterii la facultate. Participa activ la atmosfera veselă, dar avea momente când devenea visător, sufletul fiindu-i plin atunci de o aşteptare luminoasă, care-l solicita din punct de vedere emoţional, aşteptare ce nu avea legatură cu examenul pe care urma să-l susţină. Îşi dorea să cunoască o fată frumoasă, cu care să se împrietenească, şi-şi imagina că fata aceea călătoreşte cu trenul spre acelaşi oraş, dar venind din altă direcţie. Cu fiecare kilometru parcurs, se apropiau tot mai mult unul de altul... Îl trezea din visare veselia gălăgioasă a celor din anturaj, care ocupau un întreg compartiment al unui vagon de clasa a 2-a. Într-un compartiment al unui vagon de clasa 1, Eva privea tăcută şi visătoare la peisajele pe care trenul accelerat le lăsa în urmă. Gândurile îi stăteau la examenul care o aştepta, dar nu din teamă, ci datorită seriozităţii cu care era obişnuită să privească lucrurile. Îşi propusese să devină medic, ca şi mama ei, şi se pregătise îndelung pentru asta. Nu fusese cu adevărat îndrăgostită de vreun băiat până atunci, dar gândul că ar putea cunoaşte pe vreunul care să-i placă, cu ocazia examenului, a început să mijească în mintea ei, făcând-o să devină visătoare.

*** În a treia zi de stat în oraşul universitar, acelaşi concurs de împrejurări al destinului a făcut ca Silviu şi Eva să se afle, în cursul după-amiezii, pe aceeaşi terasă, în anturaje diferite. Terasa era plină de aspiranţi la studenţie, foarte veseli şi plini de viaţă. Umbrelele largi îi protejau de soarele puternic, iar băuturile răcoritoare erau un deliciu în căldura zilei. Silviu trecea

prin aceleaşi momente de aşteptare visătoare, dar, ciudat, privirile lui nu o căutau printre cei de pe terasă pe fata aşteptată, ci se îndreptau distrate spre nicăieri, ca şi cum ea ar fi trebuit să se contureze magic în lumina zilei şi să vină către el... Eva era în compania unor fete şi băieţi cu care se cunoscuse în timpul examenului. Se pregăteau de plecare când a zărit, la una din mesele apropiate, un tânăr frumos, a cărui înfăţişare a făcut-o să tresară puternic. ,,Ce deosebit eşti! De unde ai apărut? Cum de nu te-am văzut până acum? Ai ochii albaştri, ca ai mei...” Ceea ce o surprindea şi mai mult era impresia că-l ştie de undeva, deşi nu-şi amintea nicicum să-l mai fi văzut în vreo împrejurare. A mers către masa la care stătea el, dorind să fie văzută. Tânărul privea distrat spre nicăieri, dar a văzut cum, în lumina zilei, s-a conturat magic fata la care visa. Era superbă! ,,În sfârşit, ai apărut! Ce frumoasă eşti! În care viaţă ne-am întâlnit de îmi pari cunoscută?” Eva s-a oprit privindu-l zâmbitoare. Îi era imposibil să facă altceva. Tânărul, copleşit de prezenţa ei, s-a ridicat de la masă si a mers către ea. - Bine ai venit! Eu sunt Silviu. - Bine te-am găsit! Sunt Eva. Şi-au împreunat instinctiv mâinile şi au avut sentimentul puternic şi extrem de plăcut al regăsirii. Cu ochii minţii vedeau cum un fluid de lumină feerică le scaldă fiinţa şi o pătrunde, unindu-i într-o trăire înaltă şi pură, care le dădea senzaţia de plutire celestă. Chipul lor radia frumuseţea nepământeană a acestei trăiri. O muzică a sferelor se auzea clar... „Miosotis, prinţ al luminii necreate, în lumina creată tu te vei împlini prin iubire!” - Miosotis? Îmi pare cunoscut acest nume! a spus Eva. - Şi mie. Poate că este numele pe care cerul ni l-a dat amândurora, a răspuns Silviu. - Ca şi cum am fi o singură fiinţă? - Poate că aşa suntem văzuţi... Cei din anturajele lor nu au auzit această scurtă conversaţie. Au rămas cu impresia că cei doi se cunoşteau de multă vreme şi s-au întâlnit după o perioadă lungă, în care nu s-au văzut…


PROZĂ Val ANDREESCU - Vaslui

PRIMAOPȚIUNE(Fragmentdinvolumul„Pedeapsaiubirii”)

La amiază, Aalya își făcu apariția în salonul riad-ului mamei sale, cerând din ochi să fie îmbrățișată, aceasta îi întinse mâinile și abia atunci cele două și-au strâns mâinile și s-au îmbrățișat. S-au depărtat, mama a privit-o cu iubire nedisimulată și văzând o urmă de oboseală pe fața proaspetei absolvente de colegiu spuse cu delicatețe și îngrijorare: - Trebuie să mergem imediat la hammam, examenul te-a surmenat! Și pentru că ești ... mare, ai învățat foarte bine și pentru că eu am mare încredere în tine, ai voie să mergi și fără mine! Fata s-a bucurat vizibil, i-a mulțumit din ochi și gândurile i-au zburat către clipele când corpul îi va fi alintat de picăturile de apă ale dușului, de aburii camerelor cu temperaturi diferite și la timpul de socializare petrecut cu prietenele și colegele cele mai apropiate. Simțea pentru prima dată acel sentiment de independență deși, relația dintre mamă și fiică era una de acceptare, a spuselor fără constrângere iar între ele domnea cea mai frumoasă prietenie. Deși erau moderne și numai la evenimente mai purtau haine și încălțăminte tradiționale, ca în orice familie nobilă și bogată, respectul față de familie și de anacronicul tabu Akala Al-Hirr erau aplicate cu sfințenie, iar a ieși din cuvântul părinților era o adevărată nelegiuire, altădată pedepsită de șeful casei cu bătaia cruntă. Multe alte interdicții, obiceiuri și tradiții nu erau respectate de către cele două, așa cum nici de marea majoritate a marocanilor. Fata vizitase New-York-ul și a stat trei săptămâni la unchiul său stabilit în Paris, iar mama se specializase în Europa, în acest fel se explicau multe. Sosită de la hammam, Aalia arăta și mai frumoasă ca de obicei și toată făptura sa emana tinerețe, entuziasm și siguranță. Își salută mama cu multă dragoste și căldură As-Salamu-Alaycum! și primi răspunsul cuvenit Wa Alaycum as Salam! Apoi dori a merge în dormitorul său, când fu oprită cu delicatețe și fermitate simultane: - Iubita mea, iubită! Te rog spune-mi, acum că vacanța este pe final, ce gânduri ai pe mai departe și dacă te interesează sugestiile și îndemnurile mele mai vechi? Eu nu te oblig la nimic, deși aș putea, dar cum nu mai trăim în trecut, voi respecta prima ta opțiune, chiar dacă nu-mi va fi pe plac. Te întreb, nu ca mamă, ci ca soră, să zicem! Aalya își privi mama cu multă iubire și respect și chiar tresări, ca ori de câte ori aceasta o numea ...soră! Cine le-ar fi privit simultan, ar fi realizat imediat că cele două seamănă perfect, nu doar la față, ci și corpurile lor aveau aceeași mărime și proporții trasate în cer. - Draga mea, Mamy-Amy! Află că nu s-a schimbat nimic și voi urma calea pe care mi-ai arătat-o, chiar dacă prietena mea Raysa ar spune că voi avea „viață grea” și că în loc să duc o viață de lux va trebui să învăț pe rupte! - Până aici este ok! Cât o privește pe Raysa, nu știu dacă ar fi spus aceste vorbe și în situația când mama ori familia ei

erau la fel de bogate ca noi și dacă ar fi avut de condus un concern atât de vast și profitabil! Fata își privi admirativ mama și apreciind studiile sale superioare și modul cum conduce comapnia se gândea cu maturitate și reflecta la cuvintele pline de profunzime pe care i le spusese încă de acum cinci ani: - Că ne place ori nu, toți îmbătrânim și toți avem dreptul la o viață frumoasă și un trai mai bun, important este să fii acolo sus unde a fost și este familia noastră! Fără avere și fără muncă perseverentă nu poți ajunge în vârf! Ai putea alege să huzurești în casele noastre din Maroc, ori undeva în State sau în Europa, de la mine ai primi două-trei miliarde de dirhami sau, dacă vrei, cam un miliard și jumătate de dolari americani! Câte fete din lume ar avea atât de mult? Dar această situație ar fi pentru nu-știu-care fată, dar nu pentru fata mea, care îmi moștenește nu numai sângele dar și temperamentul și acea noblețe și hotărâre care te îndeamnă către vârf, acolo unde te poți compara cu cei mai mari! Iar dorința mea cea mai mare este ca tu să ajungi un om responsabil, bun specialist și bun manager, căruia să-i pot lăsa toată răspunderea, proprietățile, fabricile și conturile mele, care știi că depășesc cu mult cele trei miliarde de dirhami, chiar de aproape o sută de ori! Cui ai vrea să-i las, nu copilului meu și nepoților mei?! Din Europa am învățat că Aquila non capit muscam! Și mai știu că nu mă vei lăsa să răspund și să muncesc până la optzeci de ani și vei dori să-mi ocupi locul și locul tău pe care îl meriți din plin, cât mai devreme, ce zici?! Fata se hotărâse de multă vreme, ca la finalizarea specializării, să preia compania și să-i lase mamei sale libertatea de a trăi cu mai puține griji, după toate cele câte le-a tras și cât a muncit, merita din plin un astfel de respect. - Mamy-Amy, cred că nu te-ai gândit nici o clipă că aș putea să fac altfel de cum îmi spui tu! Nu am ieșit din cuvântul tău, plin de iubire și de intenții bune, de grijă maternă și familială. Mă voi specializa în România, dar nu aș vrea să stau șase ani atât de departe de tine! - Te înțeleg foarte bine și sunt de acord! De altfel, cred că avem o soluție pe placul tău. Ai putea să înveți Limba română în Franța! Acolo îl ai pe unchiul tău Makhram, doar că va trebui să te decizi dacă la facultatea din Paris ori la cea din Bordeaux. - Dacă nu te opui, aș merge la cea din Bordeaux, pentru că în Paris am stat, știu că este foarte frumos la Paris, dar este și mare aglomerație, ce spune mamy al meu? - Prima opțiune este a premiantei mele din colegiu! Vei avea tot ceea ce-ți dorești, ești mare, te descurci și am multă


încredere în tine! Și eu am fost singură prin lume și după cum vezi am reușit să mă specializez și să conduc acest concern a cărui cifră de afaceri a crescut an de an. Nu poți ști cât este de greu și la ce muncă te înhami, dar nici pe departe nu știi cât este și de frumos și de câte satisfacții poți avea parte!

*** Amoraș Doinescu era contrariat de faptul că nu se poate concentra asupra muncii sale și de faptul că după primele două-trei fraze citite și analizate, în fața ochilor îi apărea mereu aceeași imagine în care cei doi genunchi din primul rând de studente se îndepărtau și se apropiau într-un ritm nefiresc, ca și cum posesoarea lor, o frumusețe feminină rarisimă, ar fi fost foarte preocupată de ceva extrem de serios sau dorea cu tot dinadinsul să-i atragă atenția. Despre ea, știa doar ceea ce scria în actele de student în primul an la Limba română și mai știa că era singura din acel început de an care mai cunoștea câte ceva despre cursul predat de el. Îl deranjau și gândurile care mereu reveneau la ea, se simțea extrem de vinovat și încerca să deslușească o anumită legătură tainică, deși el era atât de diferit față de toată lumea profesorilor și studenților din Bordeaux. Era rece, mereu preocupat de ceva serios, își făcea bine treaba, era mereu disponibil pentru oricine și mereu cu chipul umbrit de o durere vizibil întipărită, parcă pentru totdeauna. Își propuse a cerceta acest aspect și nu voia să meargă cu imaginația prea departe, ar fi fost total nefiresc pentru un om în care sentimentele de acest fel erau stinse pentru totdeauna. În mod inevitabil, gândurile sale triste poposiră pe aceleași imagini foarte vii și pe scenele ocupate de cea mai nepământeană fată și iubită a sa, scene care se succedau într-un ritm greu de suportat, cunoștința cu Maria, cursuri, studiu, iubire și iar iubire pătimașă. Ajungând la scenele incandescente, profesorul universitar, bărbatul frumos și atletic ce se apropia de treizeci de ani și căruia îi albise prematur părul, reitera aceeași idee că „Atât a fost! A fost mult și intens, dar numai atât, altă femeie nu va mai putea iubi!” Se îmbrăca mereu cu sobrietate, în haine de firmă, cu tonuri maron, negru sau gri închis, purta accesorii complementare și avea magazinul său de unde era anunțat de sosirea unor unicate noi care i s-ar potrivi. Părul era grizonat, iar acea tristețe de pe chipul său sporea interesul tinerelor profesoare și al studentelor mai curajoase și cu oarece experiență căpătată prin cluburi. Amoraș își iubea trecutul până la extaz și adesea era tentat să-l amplifice și să confere poveștii de dragoste trăită cu studenta moldoveancă, dimensiuni astrale. De vină era și intensitatea trăirilor, stabilitatea și sinceritatea din cuplul de acum câțiva ani în urmă, dar și imaginația bogată de care dispunea el. Trecuseră oarece timp de la tragedie, își amintea des despre persoanele importante din ultimii ani și se gândea cu recunoștință și cu iubire la ele. Ștefan Giroveanu ocupa primul loc în câmpul său emoțional, vedea zbuciumul din sufletul acestuia, atunci când Amoraș a hotărât să accepte propunerea rectorului Gheorghe Bălăceanu, ajuns ministrul culturii, cel care a răspuns rugăminții șefului de promoție de a-l trimite undeva cât mai departe de Iașul dragostei și durerilor sale. Rectorul a realizat primul faptul că omul de lângă el nu mai poate suporta orașul și locurile care-i trezeau amintiri dureroase și atunci când i se ceru un profesor pentru marea universitate franceză din Bordeaux, l-a consultat și mutarea s-a făcut imediat, chiar dacă francezii ar fi preferat pe cineva mai în vârstă și mai experimentat decât profesorul

universitar doctor Amoraș Doinescu Giroveanu. Cum să nu-și amintească mereu de rolul jucat de maica Teofana în vindecarea sa completă? Se scurseră două luni în care senzația că este supravegheat și mereu observat și analizat de doi ochi mari și luminoși se amplifica pe zi ce trece. Privea pe sub gene, ori cu privirea ascunsă de paginile unui curs și observa interesul direct al studentei sale promițătoare, care atunci când și el o privea direct, ea își ascundea imediat și cu multă pudoare privirea. Nu observase nici o urmă de interes de prost gust, de frivolitate sau gânduri ascunse și profesorul încheia mereu cu certitudinea că se autoiluzionează și că imaginația îi joacă feste, lui care nu i se mai poate întâmpla nimic în această direcție. De la un timp, Amoraș a fost surprins și obrajii lui trași de toate cele prin care trecuse căpătară nedorite nuanțe de roșu, atunci când privind-o, fata uită să-și mai coboare privirile dar încercă un gest de scuză și surprindere, ocazie cu care profesorul admiră pe de-a-ntregul minunea ochilor și a gurii studentei sale, surâzând cu decență și naturalețe. A avut certitudinea că fata este interesată și că nu are un scop incorect, dar nu a putut desluși direcția și domeniul ei de interes. A întors privirea în altă parte și așa a continuat să facă multe zile, ori de câte ori, când se observa privit cu discreție de făptura aceea ruptă din Rai. La una din ultimele ore de curs din acea zi, profesorul a tresărit, când în fața ușii de la sala de curs l-a întâmpinat studenta Aalya Kamrim Almanri, sfioasă și totodată hotărâtă. - Vă rog să mă scuzați, d-le profesor, că inoportunez și vă abordez la modul impardonabil, dar nu văd o altă cale de a vă comunica o mică afacere, foarte necesară mie! - Domnișoara studentă, eu nu fac nici un fel de afaceri, eu predau cursul de Limba română și să nu se mai întâmple! Fata nu se aștepta la un astfel de tratament, nu dezarmă și continuă: - Nu este vorba despre o afacere în sensul strict al cuvântului, este vorba de un proiect și o rugăminte a mea și este în legătură cu Limba română și cu studenția mea aici. - Bine, parcă sună altfel, dar aici nu este nici locul și nici nu avem timp să discutăm, nu știu ce să spun. Nu avem voie să ne întâlnim cu studenții decât în timpul duminicii și nici atunci nu ar da bine pentru cei obișnuiți să observe abateri de la reguli! - Dați-mi o speranță, o idee, o propunere! Problema mea este foarte importantă și foarte serioasă! Ce să fac? Profesorul a observat seriozitatea, concentrarea și bunul simț, a analizat și a spus: - Duminică în față la „Musees de Beux-Arts de Bordeaux”, orele zece, este bine, domnișoara studentă? - Da și vă mulțumesc anticipat, dle profesor! Și când profesorul i-a făcut loc să intre pe ușă, pe fața Aalyei se observă o ușoară undă de triumf. Amoraș Doinescu s-a întrebat de multe ori dacă să meargă sau nu și a enumerat toate perspectivele cenușii și chiar negre ale cererii studentei sale. După ce i-a văzut ochii și expresia fetei, tinerețea și ingenuitatea, delicatețea și discreția, ca și o anumită siguranță, Amoraș nu s-a putut gândi că la mijloc ar fi ceva compromițător ori necuviincios. A decis să meargă și dintr-un motiv care abia își făcea apariția și pe care nu voia să și-l recunoască, voia, nu se știe de ce, să fie un pic mai aproape de fată și să afle cât mai multe despre ea. Era conștient de riscuri și de necesitatea unui comportament de înaltă moralitate, așa cum i se


pusese în vedere de conducerea facultății, dar și de cuvintele ministrului român, Amoraș, am mare încredere în tine, reprezinți universitatea ieșeană și România! La zece fix, profesorul frână lângă Aalya, îmbrăcată decent și mai fermecătoare ca oricând, și deschise portiera din dreapta-spate, fata urcă repede și discuția se lega cu greutate: - Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat și știu ce gest faceți pentru mine! - Nu cred că știi exact ce risc, domnișoara studentă! - Să încercăm! Nu este voie să aveți nici un fel de relații exterioare cu studenții de la catedra de L. Română, nu aveți voie să acostați minore și să le invitați în mașină și nu aveți voie să dați lecții particulare și nici să pregătiți pentru examene pe studenții dumneavoastră! La toate acestea se mai adaugă și o serie de interdicții din legile și religia musulmană și tradiția familiei mele din Maroc, de unde vin eu! Fata nu știa de unde avusese atâta putere să spună vorbele acestea și se gândea că în momentul următor, proful ei o va invita să părăsească mașina și cine mai știe ce altceva, dar acesta spuse cu oarecare îngrijorare: - Și la toate acestea se mai adaugă și câteva prevederi stricte și chiar severe din statutul meu impus și autoimpus! Este foarte greu să ai încredere în cineva și la tine în țară, dar când ești în țară străină este cu totul și cu totul altceva! Trebuie să te ferești și să respecți toate prevederile legale și nelegale! Oricum, ne-am întâlnit și mi-aș dori ca lucrurile să rămână aici și, mai ales să nu afle nimeni! Cer prea mult? - Nu cereți mult ci ... foarte mult, dle profesor! Iertați-mi jocul de cuvinte, dar nu mă așteptam să mă refuzați înainte de a auzi ce aș dori să vă rog! Stați foarte liniștit, nu voi spune niciodată nimănui și ați putea fi pe deplin încredințat de aceasta dacă m-ați cunoaște mai bine și dacă ați ști cât de puțin despre familia mea și despre jurământul unui marocan cu sânge nobil! - Nu am auzit nimic din toate acestea și nu am auzit de nici un jurământ! Fata întrezări o rază de speranță și, hotărâtă, continuă: - Jur cu bucurie și zic Alhamdulillah! Mă bucuram mai mult dacă ați fi dedus că sunt un om de cuvânt, dar latinii ... - Mi-aș dori să fii un om deosebit, așa cum spui, dar dacă tot am greșit cel puțin să aflăm ce rugăminte ... - Insha’Allah! Credeam că nu mă mai întrebați! Dle profesor, dați-mi voie să vă vorbesc direct, pentru că eu nu sunt atât de scrupuloasă și am observat că sunteți un om de înaltă ținută morală, corect și foarte serios! Nu mă simt foarte confortabil în Bordeaux și am promis bunei mele mămicuțe că voi studia în România, așa sună indicația dumneaei, pentru a-mi putea ajuta familia. Ar trebui să fac doi ani sau mai mult pentru a prinde elementele principale pentru exprimare și scriere în L. română, iar eu mă grăbesc și sunt dispusă să muncesc pe rupte și mai dispun, iertați-mi lipsa de modestie!, și de o dotare corespunzătoare și când spun aceasta, am în vedere doar capacitatea mea de acumulare și latura materială. - Nu cred că este posibil, dar cum vezi scurtarea perioadei?! - Învăț într-un an cât alții în doi, merg în România, fac dovada că știu L. română și încep studiile de specialitate! - Bine, asta am înțeles, dar cum vei reuși? - Numai și numai cu ajutorul domniei voastre, dle profesor doctor universitar Amoraș Doinescu!

- Cum? - Lecții de pregătire intensă! Bine plătite! Amoraș sări ca ars și spuse doar un: - În alte locuri și în alte condiții m-ar bucura propunerea, dar în cele date mă duce direct în România, ori la închisoare! Regret că nu te pot ajuta! Fata nu dezarmă și-și continuă pledoaria: - Am înțeles, nu se poate, dar dacă prin absurd s-ar fi putut, am fi procedat ca doi oameni inteligenți și chiar dacă suntem de religii diferite, sau poate că aceasta ar fi frumusețea, noblețea și provocarea!, am fi găsit o soluție care să asigure pe deplin securitatea fiecăruia! Amoraș era pe punctul de a încheia totalmente „afacerea” când cineva îl sfătui să întrebe: - Cum? Nu există asemenea soluții! Fata se învioră: - Unde locuiți, dle profesor, îmi puteți spune? - La hotelul Adagio Bordeaux Gambetta! - Bun! Peste o săptămână vă mutați la Grand Hotel de Bordeaux, la apartamentul 105 sau la camera 107, eu stau la 106 și cu multă discreție ați putea să mă ajutați! Plătesc atât cât spuneți, plus apartamentul și masa la hotel, ar fi bine? - Ar fi bine dacă nu ar fi periculos și imoral pentru mine! Ești studenta mea și minoră pe deasupra! Timp aș avea destul, nu ies și nu merg la distracții, doar la câte o conferință de profil. Ce vor spune părinții, ești încă un copil și vei vorbi peste tot! - Stimate, dle profesor! Oare de ce îmi șoptește mie cineva că vom colabora bine și că îmi veți dărui un an din viață! Aflați că nu mai sunt de multă vreme un copil, iar peste o lună voi fi matură și oficial, în acte! Nu va ști nimeni, nimeni, am jurat, nu!? Pot face plata anticipat pe întregul an, ce spuneți, hai vă rog spuneți ...da!? Sufletul bun al fostului luptător de karate și al fostului student necăjit de altădată, amintirea bunătății și nobleței caritabile ale Mariei, amintirea mamei sale, gândul la maica Teofana, la tatăl său și mai ales la bunătatea supremă din cer l-au condus pe tânărul profesor român la a spune foarte omenește: - Regret că nu-s obișnuit cu numele arabe și nu am reținut decât Aalya! Cum te mai numești, domnișoară? - Mă numesc Aalya Kamrim Almanri, spuse fata dintr-o răsuflare, iar emoția îi cuprinse cei doi obraji cu gropițe. -Dincolo de aparenta mea severitate, sunt un om religios și cred în oameni de calitate, m-ai convins, deși mă gândesc și la eventuale nenorociri. Te voi ajuta, este o nouă provocare dar mă îndoiesc că vom putea asigura discreția necesară și nu este vorba de mine!

- Jur, vă mulțumesc și garantez că nu veți fi dezamăgit!


PROZĂ Dumitru V. MARIN - Vaslui

15kmsărut!

Seară târzie, târzie, ger -15 grade, zăpadă groasă împrejur și-n depărtare, câțiva pomi negri pe o culme de deal. În autoturismul staționat pe câmp ventilatorul de căldură sforăie ca un motan să întrețină căldura ,,în apartament”, mai ales că dinspre nord trage subțire un vântuleț mai să înnece răsuflarea. În nacelă, cei doi sunt departe de lume, de familii, de griji, de ei... Tac, se sărută, se întreabă, tac, se întreabă, se sărută, se îmbrățișează mereu cu poftă; se sărută, se sărută. - Oare, toți or fi așa de pupăcioși ca noi? - Poate, poate... sărutul fără oprire arată și iubire fără sfârșit; poate că și abandonul persoanei pentru clipa de înaltă simțire, de exaltare. - Oare, ce mi-ai făcut tu mie, să te iubesc atât? (ea, moale) - Dar tu cu ce m-ai fermecat să fiu peste orice închipuire prins de voluptatea simțământului? Nu numai când te văd ci și când mă gândesc la tine, uit de mine... (el cu ciudă). Dorințele fizice aproape dispăreau în prezența perfectei comuniuni dintre cele două minți, două trupuri și două aspirații devenite impersonale, unice, devoratoare. Era abandonul total în brațele și simțirile celuilalt, fără ochii de gheață care erau afară și nicidecum înăuntru. Ei nu mai erau... ceva, afară nici o mișcare sub cerul de sticlă, cu carul mare foarte vizibil. Ca timp... o veșnicie, întreruptă însă, brusc de telefoanele care au sunat pentru fiecare, în aceeași secundă... la realitate! După un timp: - Mergem? (el) - Eu, nu vreau; mi-e atât de bine și... (îl cuprinde cu brațele fine încolăcite de gât și îl sărută cu lăcomie). Părea topită în sărut, cu buzele calde, umede, catifelate, cu trupul mlădios, subțire și moale. - Nici eu nu vreau. Mai trece un timp fără secunde, fără minute. Un timp și atât! - Trebuie... - Ea se lungi în brațele lui, între volan și trup, îl ținu de gât, de corp, de inimă, de ființa lui însăși, fără să înceteze a-l săruta, cu vitalitatea felinei care se agață de pradă. Moale, primitoare, drăgăstoasă.

Teo porni motorul, introduse maneta în prima treaptă de viteză, porni încet, încet, însoțiți de scârțâitul aspru al zăpezii bătătorite. Pe șoseaua națională asfaltul liber, așa că pe pustiul dimprejur nu-și îndepărta nici trupul fetei, nici capul și nici buzele ei mereu voluptuoase. Erau ca într-un leagăn între cer și pământ, între realitate și sublim, un zbor pe deasupra lumii. Nu se putea dezlipi de săruturile ei mereu mai dulci, mai calde, mai altfel. Era și el transportat rău, deși conștientiza că încalcă grav regulile de circulație și periclitează viața la amândoi. Singura desprindere din sfera sentimentului era atenția încordată asupra șoselei pe care, la viteză mică, nu părea a fi pericol. Din nou timpul își ascunde ,,secundele”, minutele, orele, chiar și înspre miezul de noapte când cele două - trei mașini care i-au depășit, nu întrerupeau șirul de săruturi mereu nesățioase și ,,altfel”, pândite de pericolul imediat și fatal. Kilometrii nu treceau repede ci doar eficient ca trăire, experiență unică de îmbinare a unui prezent rătăcit în legile lumii. Mai bine de 15 km aproape într-un sărut, într-un moment de uitare a pericolelor și... vieții. ... Zăpada... era aproape, alături, gerul de crăpau pietrele împrejurul mașinii și în lume, dar căldura lor sufletească și trupească se contopea într-un rug a cărui înălțime nu se vedea și arderea, temperatura, culoarea nu se puteau anticipa. Ei, erau... doar ei și doar un sărut!


PROZĂ Adrian LUNGU - Bacău

EROAREA(Fragmentdinroman)

Stăteai cu paharul în mână şi vroiai să te convingi că e bine ce faci. încerci. Dacă tot erai şomer, aveai suficient timp liber. Poate că era o afacere profitabilă. Trebuia făcut ceva, inactivitatea te obosea, lipsa veniturilor era o problemă. Nu puteai accepta să trăieşti din salariul şi aşa mic al soţiei. îţi trebuia urgent o ocupaţie, trebuia să ieşi din casă, „să nu ruginească echipamentul”.

Absorbit de gânduri, nu ai observat cei patru aurolaci ce coborau treptele alimentarei de alături. Cu priviri goale, se rezemară de colţul clădiri, apoi pe vine. Uşor plecaţi în faţă, inspirau din pungile de plastic, tăcuţi şi concentraţi. Când i-ai remarcat, cel mai în vârstă aruncă privirea înainte. Dacă o întâlni pe a ta, deveni parcă mai intensă. L-ai mustrat în gând, însă aurolacul îţi susţinea căutătura, sfidător, semeţ, cu un anumit fel de mândrie. Ţi se păru cunoscut şi pentru moment ai ezitat, întorcînd capul. Ceilalţi râdeau de ceva spus de unul din studenţi şi brusc, ţi-ai amintit. Ai privit din nou, da... îl cunoşteai.

Fusese un bărbat volubil, entuziasmat, enervant de persuasiv în realizarea ambiţiei sale de a crea un post de televiziune, ce să concureze cu cele mai importante din capitală. Programele însă nu erau realizate de profe-sionişti, ci de o armată de amatori, tineri începători sau foşti animatori, regizori ai zilelor de „fericit trai" ce trebuia mimat cu ocazia marilor sărbători ale ţării sau la vizitele marelui conducător din „anii de aur". Salariile pretinse şi acceptate, erau însă Ia nivelul celor mai prestigioase canale de televiziune: directorii de producţie aveau cu mult mai mult decât cei ai marilor bănci sau firmelor de prestigiu din judeţ, regizorii, montorii, electroniştii, specialiştii în imagine, erau răsfăţaţi; chiar şi femeia de serviciu concura la salariu cu un director de liceu. Banii din reclame se înmulţeau vertiginos, părea că visul lui se realizase odată cu inaugurarea noii locaţii achiziţionate, în cele şase luni de la înfiinţare devenise semeţ, vroia mai mult: a cumpărat câteva proprietăţi, maşini dintre cele mai scumpe, făcea turneie lungi prin Europa, America, Asia,... şi acte de caritate demne de un nabab. Au fost

doi ani de glorie, răsfăţ şi entuziasm în care nu a învăţat nimic din economia de piaţă. Coordonarea activităţii financiare a fost lăsată pe seama cumnatului, economist priceput, dar nu în noul model de economie. Acesta, lipsit de experienţa capitalistă şi posedat de un mercantilism aproape fanatic, a făcut previziuni fără să ţină seama de anumite costuri cu risc mare de piaţă, bazându-se mereu pe şar-mul patronului. Estimările faraonice ale încasărilor au fost dărâmate de realitate: piaţa nu putea înghiţi cât se oferea, iar concurenţa era acerbă. A fost nevoie de împrumuturi apreciabile. Lungul drum al restituirii acestora, a devenit un calvar. Prostul management al investiţiilor şi cheltuielile inutile de tot felul, pierderea unor procese datorită încrederii oarbe în avocaţi, mult prea bine plătiţi ca să fie şi profesionişti, au zguduit din temelii eşafodajul ambiţiosului şi visătorului personaj.

Cu o iresponsabilitate specifică doar nebuniei, având încredere oarbă în directorii lui, pleacă în „state" şi lasă, ca de obicei, totul în seama subordonaţilor. Vroia să fie singur o perioadă, şi nu oriunde, în Las Vegas. Vroia să uite că fusese sincer cu soţia lui, căreia, spre dimineaţă, venind de la nunta unui prosper om de afaceri în vânzarea materialelor de construcţii, i se destăinuise că se îndrăgostise de una din prezentatoare, mai tânără ca el cu douăzeci de ani. Nu se ştie ce a fost în capul lui, cert este că la întoarcere, după o lună, este nevoit să-şi vîndă proprietăţile ca să plătească din datorii Din reclame nu mai reuşea să achite întreţinerea şi salariile, ratele la credite rămâneau pe dinafară. încearcă să se apropie de patronii unor mari societăţi cu speranţa de a contracta reclame dar, fie din invidie pe modul cum a cheltuit banii prin diverse capitale ale lumii, povestit cu sinceritate şi dezinvoltură, fie din lipsă de încredere, aceştia nu s-au arătat dornici de colaborare. Nici încercarea de asociere cu unii dintre ei, deşi îşi călca pe inimă, nu a avut succes. încă nu era disperat.

Cam pe atunci l-ai cunoscut, la mine în birou. Pentru a-şi susţine visul, apela la orice posibilă sursă de finanţare. Omul avea dreptate, ar fi trebuit să fie ajutat, era mândria judeţului în joc, de fapt a întregii regiuni,


dar compania mea nu avea bani pentru asemenea investiţii. Modul lui convingător în a-şi susţine pasional ideea de a fi celebru în ţară, cu mândrie amestecată cu disperare, ce răzbătea din ochii lui, era greu de uitat.

După încă şase luni, postul nu mai emitea. Se zvonise că banca îi pusese sechestru pe clădiri şi îl forţase să-şi vândă toate mijloacele de transport şi o parte din tehnica de lucru, restul a fost valorificat cum s-a putut pentru achitarea salariilor şi datoriilor la stat. Este nevoit să-şi vândă şi garsoniera în care se refugiase de când divorţase. Potrivit celor povestite de colonelul lordache, vecinul meu, pensionat din S.R.I., ar fi apelat şi la cămătari. Nereuşind să achite datoriile la timp, a fost ameninţat, prins, bătut, dezbrăcat la piele şi închis în coteţul păsărilor o noapte întreagă de noiembrie rece, undeva la margine de oraş. Se pare că vânăt de frig şi înghesuit cu lovituri nemiloase, acolo în bătătura găinilor şi porcilor, i-a înfruntat pe cămătari cu privirea lui mândră şi semeaţă: „Puteţi să mă bateţi cât vreţi, să-mi luaţi tot, nu-mi pasă. Voi rămâne primul care a avut un post de televiziune în regiunea asta". Da, ...istorie. Un vis devine istorie. Privindu-I cu atenţie, te-a înfiorat sclipirea de mândrie din privirea lui. Pentru ce era acum, părea că nu-l priveşte.

La sosirea microbuzului, gaşca iar ovaţiona de câteva ori veselă „Victorie! Victorie!". El privea dincolo de grupul gălăgios, nu auzea chiotele şi râsetele din faţă. într-o geacă de fâş pătată în piept, adidaşi murdari de noroi şi pantalonii ponosiţi, cu urme vizibile de vopsea albastră, era o pată umană, neagră din cauza bărbii uriaşe.

Proptit în zidul alimentarei, se încadra perfect în ceata debusolată. Se droga, asemeni oricărui boschetar. La un moment dat ai avut impresia că ochii lui sclipeau. învăluirea lor te-a surprins, de parcă ecoul gândurilor strigau euforice: Sunt aici, trăiesc!... Fără să vrei te-ai gândit la un Diogene în mizerie, nu ai vrut să ştii de fericirea lui. Ai grăbit pasul spre microbuz ca să uiţi de deşărtăciunea lumii.

La urcare, nu te-ai putut abţine să nu-1 priveşti din nou. Era cu ochii în pământ. Medita? Visa? Erai mulţumit că nu te provoca. Nu vroiai să fii stânjenit, pentru că în adâncul sufletului şi tu visai, doar de asta urcai în microbuz. Poate că nu îţi doreai o viaţă fără griji, plină de huzur, dar sigur sperai la o schimbare în bine şi voiai să rămâi cu visul, nu cu privirea aceea regală din ochii aurolacului, a cărui mândrie de a trăi te răscolea.

Te-ai aşezat pe scaun lângă Ioana, cu ochii închişi, era mult mai bine.

„Într‐o relație adevărată ambii

parteneri încearcă să ofere tot ce

au ei mai de preț și chiar ajung să

dea mai mult decât au. Nu este

vorba despre merite și, cu atât

mai puțin, despre obligație. Ceea

ce contează este să încerci să îți

faci partenerul cât mai fericit

pentru că fericirea lui

se adaugă la fericirea ta.

Totul stă în mâinile tale, tot ce ai

de dat, tot ce ai de primit.”

Amy BloomStrateg ‐ Letiția Oprișan


TEATRU Bogdan ULMU - Iași

Animaleledinteatre

Cînd eram mic, am văzut un spectacol cu un cal pe scenă. Un cal ADEVĂRAT! (mi se pare că era vorba de Chiriţa în provincie).

Nu-l pot uita, nici azi! Mi se părea formidabil faptul că un cal acceptase să apară alături de actori. Sau,

invers. Oricum, m-a şocat! Apoi, am mai văzut o montare în care apărea un

curcan adevărat, pe scenă. Mi se părea o prostie. De ce? Fiindcă între timp trecuseră douăzeci şi cinci de ani şi învăţasem că n-are rost să aduci pe scenă animale reale. Că nu-i estetic, nici igienic - fie el chiar Purcărete cel ce trimite printre actori, un măgar adevărat... Eu însumi am băgat o găină în Noaptea furtunoasă, la Sibiu, şi-mi cer scuze pentru juvenila-mi gogomănie.

În cele trei decenii şi jumătate de cînd văd şi fac teatru, m-am mai întîlnit cu animale, prin zonă : tot cu cai - în Chiriţa de la Iaşi şi-n Hamletul de la Tîrgu Mureş ; în Dănilă Prepeleac, tot la Iaşi, apăreau o gîscă şi o capră care erau hrănite din bugetul instituţiei. Au sfîrşit banal, adică, la cuptor.

Am mai observat, cu privire bazedoviană, că maşiniştii creşteau, în alt teatru, la subsol, iepuri ( îi şi vindeau!). La Baia Mare, în podul teatrului, zburau nonşalant ciori care mai şi croncăneau, în timpul reprezentaţiei, spre derutarea publicului. La Bacău, la Animaţie, un tîmplar avea porumbei şi-i vizita de două ori pe zi. Directorul îngrijea şi el o căţea (Jeniţa) care composta vizitatorii ce intrau, ca fraierii, în birou. Iar în WC-ul instituţiei trăiau...broaşte!

Pe scena Odeonului, într-un moment dramatic, a traversat rampa un şobolan ; multă stăpînire de sine le-a trebuit actorilor, să se prefacă indiferenţi!... (oricum, sala a scos un elocvent „Oooohhhh!!!!”). La Timişoara, un alt actor creştea papagalii din Mutter Courage, păsări care, odată decedate, au fost imputate milosului histrion...Mda! Iar la Brăila, la repetiţii, uneori şi la spectacole, o pisică se hîrjonea pe scenă, indiferent de acţiunile simultane ale actorilor...

Recent, la Bacău, cînd am ieşit din cabina situată la etajul doi, mi-a zburat pe la tîmplă un...liliac! Actorul Puiu Gheorghiu l-a şi prins, cu plasa de fluturi a Luluţei din Chiriţa şi apoi îşi speria colegele mai slabe de înger... Ce mai poate urma? Greu de spus. Oricum, ca o concluzie, s-ar putea spune că multe animale au mai trecut, de-a lungul anilor şi de-a latul scenelor, prin teatre!... Unele - vezi puricii de pe covorul de scenă - luate chiar ...acasă de ghinioniştii histrioni sau nevinovaţii spectatori.

FRUSTRARE

De la viață nu poți cere Avantaje foarte mari, Când visezi la cai putere Și puterea-i la măgari.

Dan Căpruciu

Nicolae Viziteu


ISTORIE Luminița COZMEI - Iași

„TomisîncontexulrelaţiilorcomercialedinMediteranaorientală,secoleleI‐IIId.Chr.”(Scurtăistorieanterioară‐fragment)

După V. Pârvan11, comentator a lui Ovidiu, Tomis este descris ca un oraş aşezat pe un promontoriu stâncos, înconjurat din trei părţi de ape; spre apus este apărat de tunuri şi de aici se deschidea poarta care asigura legătura locuitorilor cu pământul dobrogean. Ca noţiune geografică, cetatea Tomisului este poziţionată central, la mijlocul

teritoriului dintre Dunăre şi mare, numit Dobrogea, apoi Scythia Minor, în vremea dominaţiei romane. Zona se află, din punct de vedere istoric, la interferenţa lumii romane cu cea greco-orientală. Tomis se înscrie între oraşele greco-romane limitrofe Mării Negre, ca oraş principal al comerţului de tranzit. De aici s-au stabilit legături cu Asia Mică şi provinciile orientale ale Imperiului. Limitele Tomisului au fost variabile dar sunt esenţiale pentru a-i demonstra importanţa: la Nord- malul de SV al lacului Siutghiol şi actualul cartier Palazu Mare; posibilă e întinderea până la lacul Taşaul şi râul Casimcea; la Sud-teritoriul se întindea până în apropierea fostului lac Agigea şi actualul canal Dunăre- Marea Neagră; spre Vest-limita ajungea până la Constanţa- Palas şi Valu lui Traian, localităţile Basarabi şi Poarta Albă; Poziţia geografică i-a marcat evoluţia dar şi rolul imens ca cetate de prim rang între celelalte cetăţi ale Dobrogei, Tomisul fiind, la un moment dat, polisul conducător al alianţei cetăţilor dobrogene. Tomis devine, dintr-un simplu port de escală pentru navigatorii vremii, o cetate prosperă care făcea legătura cu Dunărea, prin creşterea traficului comercial. Histria şi Callatis rămân in urma Tomisului, ca poziţie

11 D.M.Pippidi, 1965, 295.

şi dezvoltare. Nu doar tranzitul mărfurilor a fost elementul de dezvoltare a acestui oraș ci şi negoţul care se amplifică şi propria producţie, toate legate de poziţia geografică avantajoasă, de care vor profita romanii în etapa istorică următoare. Tomis devine singurul loc în care negustorii puteau să acosteze în drumul lor spre Cernavodă şi, mai departe, spre geţii din Moldova sau Câmpia Română. Acesta este drumul ascendent al oraşului Tomis care-l va propulsa între cetăţile Pontului Stâng şi-l va ridica economic şi comercial. Cetăţile pontice se uneau la momente de mare restrişte, în fața atacurilor din afară.12 Vulpe dă explicaţia în marea adaptare a negustorilor greci care erau, totodată, marinari şi soldaţi la împrejurările grele în care îşi susţin activitatea, afirmaţie bazată pe emisia de monede între sec. II-I î. Chr. şi resturi de amfore cu vin şi untdelemn, tetradrahmele de argint găsite aici. În acelaşi timp subliniem avansarea Imperiului, realizată din dorinţa de acapararea a noi teritorii şi transformarea Mării Mediterane în „mare nostra”. Romanii au adus un mare serviciu lumii civilizate instituind un climat de siguranţă, care, sigur depindea de ei înşişi şi în care exista condiţia, atât de greu de acceptat, a supunerii; au „curăţit” zonele de piraţi. Pupius Piso si M. Porcius Cato13 au condus operaţiunile din Marea Neagră şi Propontida; cetăţile greceşti nu realizează protecţia împotriva asprelor vremi oferită de către marele Imperiu. Libertatea recăpătată după moartea regelui Burebista (44 i. Chr.), care-i supuseseră, iniţial, devine motiv de bucurie; vor intra însă în alte „sfere” ale problemelor existenţiale antice, expuse fiind, pe de o parte, pericolelor cunoscute care vin dinspre Roma14, pe de altă parte, la cele mai puţin cunoscute care ar putea veni de pe Marea Neagră.

12 Vulpe, 1966, 42. 13 Ibidem, 45. 14 „Dacă fără protectori nu se poate, tot romanii sunt mai buni…” R. Vulpe, 1966, 47.


„ ....ei îi scăpaseră de piraţi şi vedeau acum ce mare bine le făcuseră. Ei asigurau libertatea legăturilor prin Strâmtori cu lumea din sud. Lor li se datora liniştea de care se bucuraseră atâtea cetăţi din Asia şi din Egeea. Şi apoi nici nu erau aşa de răi precum li se dusese faima şi nici atât de străini de civilizaţia elenică. Legile lor erau precise şi bine întocmite şi le păzeau cu străşnicie faţă de oricine. Pentru elinism erau plini de respect şi admiraţie. Orice dregător roman ţinea să le vorbească elenilor pe limba lor şi se mândrea cu educaţia pe care o primise de la dascălii săi greci. Dacă s-ar întoarce romanii la gurile Dunării? Nici geţii, nici bastarnii, nici alţi războinici dedaţi la jafuri n-ar mai cuteza să le amărască viaţa cu atacurile lor neîncetate. Romanii sunt atât de tari!”15 2-15 d. Chr., Pomponius Flaccus cucerește Aegisus (Tulcea) şi Troesmis, restabileşte liniştea iar Ovidiu afirma: „Sub acest comandant fioroasa râpă a Istrului fu îmblânzită”16 Alt pas hotărâtor pentru liniştea mult-visată este înfiinţarea unui comandament special care va supraveghea oraşele Pontului Stâng, organism condus de prefectus orae maritimae (prefect al ţărmului mării), supus direct al guvernatorului Moesiei, cu reşedinţa chiar la Tomis. Este menţionat un adevărat cult imperial ca recunoştinţă. Aşa are loc unirea în „Comunitatea elenilor din Pontul Stâng”: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Odessos = Pentapolis iar apoi, cu Mesambria, Hexapolis. Conduse de un Pontarches, arhiereu al cultului imperial cu sediul la Tomis, oraşul care ne interesează devine: „Prea strălucită metropolă a Pontului Stâng”. Notă: Această lucrare a fost publicată cu sprijinul financiar al proiectului: „Sistem integrat de îmbunătăţire a calităţii cercetării doctorale şi postdoctorale din România şi de promovare a rolului ştiinţei in societate”, POSDRU 159\1.5\S\133652, finanțat prin Fondul Social European Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

15 Ibidem, 48. 16 Vulpe, 1966, 61.

„Literatura,avândprivilegiuldeaseconstituicaoseriededocumentecuconcentraremaximădeimaginar,este

teritoriulcelmaicăutatșimaisupusinterpretărilor.”

ConstantinDram

Cetatea TOMIS

SONETE‐onoapteudă,grea,te‐neciafară.Princeaţăobosite,roşii,fărăzare Ard,afumate,tristefelinareCaîntr‐ocrâşmăumedă,murdară.Prinmăhălălimaineagrănoapteapare,Şivoaie‐ncasetristeinundară,Ş‐auzituşindotusă‐nsec,amară Prinzidurivechicestauîndărâmare.CaEdgarPoemăreîntorcsprecasăOricaVerlainetopitdebăutură Şi‐nnoapteaastadenimicnu‐mipasă.Apoi,cupaşide‐onostimămăsură,Prinîntunericbâjbâiescprincasă,Şicad,recad,şinumaitacdingură.

GeorgeBacovia


ISTORIE Laurențiu CHIRIAC - Vaslui

MĂNĂSTIREARĂCHITOASA

Răchitoasa (care a mai purtat şi numele de Răchitiş, comuna Răchitoasa, judeţul Bacău, fostul ţinut Tutova) este un sat străvechi, atestat la 21 decembrie 14521, fiind situat la 36 kilometri nord-vest de Bârlad şi făcând parte la un moment dat şi din ţinutul Tecuci. Abia la 15 aprilie 1607 apare satul Răchitoasa de sine-stătător, căci atunci se desprinsese de Răchitiş2, fiind amintit deseori cu acest nume în tot veacul al XVII-lea.3

Schitul (apoi, mănăstirea) Răchitoasa - de pe valea Zeletinului - era în secolele XVII - XVIII unul dintre cele mai bogate aşezăminte din Moldova. Prima biserică a sa - cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”- a fost construită din lemn pe la 1677 de către marele clucer Enache Cunupi, ajutat fiind de familiile boiereşti Palade şi Cantacuzino. Acest lucru reiese din actul de la 19 iunie 1677, atunci când Andonie (fiul lui Ilie, nepotul lui Ignat) şi alţii (strănepoţii lui Ignat din Răchitoasa) i-au dat clucerului Enache un loc pentru zidirea unei mănăstiri, cu pomeţi, câmpuri, pământuri de arat, fânaţ, vad de moară, râmnic de peşte şi pădure, partea unchiului lor (Istrate şi Mihul).4 Clucerul Enache a făcut şi alte cumpărături din satul Răchitiş de la Simion şi de la cumnatul acestuia, Ursu.5 În orice caz, la 6 aprilie 1678

schitul exista, căci tocmai atunci primea o danie din partea lui Gavril (fiul Mariei, fata popii din Răchitoasa), iar la 23 aprilie acelaşi an era menţionat clucerul Enache ca și ctitor al bisericii de pe valea Răchitoasei.6 Acest locaş din lemn a fost adus de către clucer de la Volovăţ (judeţul Suceava) şi a fost strămutat, în 1923, din incinta mănăstirii în cimitir, devenind în timp capela acestuia.7 În fine, între 1968 şi 1969, bisericuţa de lemn a fost reparată de mai multe ori.8

A doua biserică de la Răchitoasa - cu hramul „Adormirea”- era din zid, construiă la 1697 de către marele spătar Ilie Enache-Ţifescu „Frige Vacă”, în condiţiile creşterii puterii economice a mănăstirii. Astfel, la 16 mai 1704, Ilie Enache şi soţia sa (Tofana) mărturiseau că fac danii „pentru o bisericuţă care din munca şi osteneala noastră am făcut-o de piatră, unde întâi şi din început au descălecat şi au făcut biserică de lemn tată meu, Ianachi, ce au fost clucer mare.”9 Motivul transformării locaşului din lemn într-unul din zid a fost acela că „lemnul petrece viaţă mai scurtă, iar piatra viaţă mai lungă.”10 Întrucât Ilie Enache era bolnav la acea dată, el n-a mai terminat construcţia, aşa încât i-a poruncit soţiei sale (Tofana) să facă zidul înconjurător (terminat la 1704), dar şi câteva chilii, obligând-o “a istovi zidul la mănăstire şi un rând, două sau câte o putea să fie nevoitoare să facă chilii de piatră.”11

Biserica „Adormirea” se încadrează tipului de biserici de sinteză moldo-munteană, cu turnul-clopotniţă alipit, cu gropniţă şi pridvor închis. Construită din piatră şi cărămidă, ea a avut iniţial un plan trilobat şi o faţadă specific muntenească, în timp ce absidele laterale erau scobite în zid, iar boltirea se făcuse pe sistemul arcelor etajate moldoveneşti. Avea un pridvor

de formă dreptunghiulară, tratat în înălţime cu o semicalotă. Se observa o tendinţă barocă de diversitate şi - în acelaşi timp - o zugrăveală geometrică sculptată, îmbinată armonios cu ceramica cu steluţe şi motive florale. Naosul avea o turlă ridicată pe sistemul de arce în consolă şi arce piezişe.12

Exista şi o uşoară tendinţă de fortificare a edificiului, prin construirea sa pe un platou înalt şi prin renunţarea la pictura exterioară. Această „cetate mănăstirească” avea un zid de incintă fortificat, prevăzut cu metereze şi cu turnuri la cele patru colţuri. Pe poarta de intrare exista înaltul turn-clopotniţă, cu gang boltit la parter şi cu porţi masive din stejar, iar la etaj exista camera clopotelor. Clădirile şi anexele mănăstirii erau adaptate la planul patrulater relativ regulat, căci chiliile, casele egumeneşti, clisiarniţa, trapeza, cuhniile, anexele gospodăreşti se găseau de-a lungul zidului de incintă, în timp ce biserica era construită în mijlocul acestuia şi era amenajată ca un fort.13

Decorul exterior se concretiza prin împărţirea celor două registre de arcade oarbe cu arhivolte adâncite de un brâu median din cărămidă (compus dintr-un tor prins între două benzi de zigzaguri), dar şi prin suprapunerea unui al treilea rând de arce mici (patru în pronaos şi opt în naos) peste arcele piezişe, pentru a da înălţime şi monumentalitate edificiului. De asemenea, ornamentele sculptate se armonizau cu liniile principale ale arhitecturii: pilaştrii cu bazele, cornişele cu consolele, frontoanele triunghiulare cu capitelurile, faţadele făţuite cu dantelăria de ornamente sculptate în tehnica reliefului plat şi pe loc, iar toate acestea nu numai că trădau vădite influenţe orientale, dar


arătau şi o tentă puternică de baroc.14 Locaşul avea şi o tendinţă decorativă populară, reliefată printr-un decor de ceramică smălţuită, combinat cu o zugrăveală ce imita cărămida aparentă. La toate acestea se adăugau unele ornamente compuse din rozete şi zigzaguri noi - specifice sculpturii în lemn, dar reproduse pe elemente din piatră, sub forma ramelor de uşi şi ferestre.15

Pe baza daniilor făcute de târgoveţii din Bârlad şi de ctitori, mănăstirea Răchitoasa a avut în oraş numeroase prăvălii, dughene, pivniţe, hanuri, pământuri, participând activ la comercializarea produselor din acest târg şi la viaţa sa economică. Spre exemplu, Nastasia Gurioae (fata lui Simion Duca) face danie în 1708 acestei mănăstiri o casă cu două dughene şi o pivniţă în oraşul Bârlad, danie primită de egumenul Veniamin, după care a fost întărită de Dimitrie Cantemir la 2 ianuarie 1711, când egumen la Răchitoasa era Neofit.16 Conflictele ivite cu urmaşii donatoarei s-au rezolvat în favoarea mănăstirii, în sensul că ispravnicul Ion de Bârlad a trebuit să-i aleagă acesteia, la 29 august 1730, o casă construită pe un loc domnesc.17 Aceeaşi situaţie se va repeta şi cu dania din august 1795, când ispravnicii de Tutova dau poruncă mai multor târgoveţi să aleagă trei locuri în Bârlad drept danie a Câtei Ungureanca către mănăstirea Răchitoasa.18 La rându-i, mănăstirea făcea schimb cu fostul logofăt Iordache Cantacuzino, în 1783 dându-i acestuia un vad de moară de pe apa Bârladului şi primind o dugheană cu cămară în târgul Tecuci.19 De asemenea, această mănăstire a beneficiat deseori de scutiri din partea domniei. În orice caz, spre finele veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor, mănăstirea Răchitoasa avea 20 de moşii întregi şi 51 parţiale, iazuri de peşte, vaduri de moară pe apele Bârlad şi Zeletin, stupine, dughene, case şi prăvălii.

Ulterior, biserica din piatră de la Răchitoasa s-a dărâmat la cutremurul din 1738 - când

„mănăstirea a fost risipită” - şi a trebuit să fie refăcută în următorul an de către egumenul Daniil. Pentru învelirea ei, egumenul a fost ajutat de Toader Palade vistier şi Iordache Cantacuzino.20 La 4 iulie 1767, „părintele Ştefan dichiu dela Răchitoasa” semna un act de vânzare - cumpărare de la Dracsini.21 Mai târziu, pe la 1836, biserica a fost reparată de egumenul Iacov, după care ea apare în catagrafiile din 1860 şi 1863 ca fiind metoh al mănăstirii Vatoped.22 Din păcate, pe la 1885 mănăstirea era transformată în cămin de bătrâni şi penitenciar, mai ales că era în stare proastă, aproape dărâmată.23 Astăzi ea şi-a recăpătat rolul iniţial şi apare restaurată complet.

În fine, pe lângă numeroasele obiecte de cult pe care le-a avut mănăstirea, reţin atenţia două inscripţii de pe pietrele de mormânt. Una din pietre se afla în biserica de lemn şi pe ea scria: „Această piatră o au făcut şi o au înfrumuseţat giupâneasa Anna, mare vornoceasă, fiului său Irimie în zilele lui Ioan Duca voievod anul 7188 (1680 - subl. ns.)”, iar pe cealaltă de la biserica din zid scria: „Această piatră o au înfrumuseţat dumnealui Iane, mare stolnic, cuconilor săi Alexandru şi Sata în zilele lui Ioan Duca voievod anul 7207 (1699 - subl. n.)”.24

NOTE 1 Documenta Romaniae Historia

(DRH), A. Moldova, vol. II, doc. 23.

2 Caietul Documentelor Moldoveneşti (CDM), Iaşi, 1982, vol. I, nr. 1320.

3 Documente privind Istoria României (DIR), A. Moldova, secolul al XVII-lea, vol. III, doc. 261; vol. IV, doc. 106, vol. V, doc. 247. CDM, vol. II, nr. 81, nr. 601 şi nr. 1140; vol. III, nr.76. DRH, A., vol. XXII, doc. 170. Arhivele Statului Bucureşti, M-rea Răchitoasa, III / 7.

4 CDM, vol. IV, nr. 188. 5 Ibidem, vol. IV, nr. 147. 6 Arhivele Statului Bucureşti,

manuscris 573, foile 53 şi 56. 7 Voica Maria Puşcaşu, Actul de

ctitorire în Ţara Românească şi Moldova, Buc., 2005, p. 487.

8 Arhivele Statului Bucureşti, M-rea Răchitoasa, VII / 42.

9 Academia Română, dosarul CXCV / 223.

10 Revista „Uricarul”, nr. IX, Bucureşti, 1892, p. 149 - 152.

11 Academia Română, CXCV / 224 (actul din 8 ianuarie 1729).

12 George Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile XV-XVII, Buc., 1921, p. 236.

13 Ibidem, p. 237. 14 Constantin Calmuschi, M-rea

Răchitoasa - Tecuci, în „Universul”, nr. 226, Bucureşti, 1935, p.6.

15 Ibidem, p. 7. 16 Iacov Antonovici, Documente

bârlădene, vol. II, Bârlad, 1914, p. 18 - 20 şi 78 - 79.

17 Ibidem, vol. II, p. 21 - 22. 18 Ibidem, vol. II, p. 87. 19 Ibidem, vol. II, p. 63. 20 Arhivele Statului Bucureşti,

Condica Asaki, manuscris 628, foaia 281.

21 Iacov Antonovici, op. cit., vol. III, Bârlad, 1915, p. 189.

22 Arhivele Statului Bucureşti, Min. Instr. Moldova, dosar 698 / 1860 şi Min. Cult. Şi Instr. Moldova, dosar 1104 / 1863.

23 Ibidem, manuscrisele 572 - 575. Melchisedec Ştefănescu, Notiţe ist. şi arh. adunate de la 48 m-ri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 296 şi 308.


ISTORIE Costin CLIT - Huși

ViaţamonahalădincomunaPădureni

Tradiţia leagă toponimul Cârligaţi de personalitatea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), drumul care străbate satul Pădureni (noua denumire a aşezării) fiind pomenit în documente cu numele marelui domn. La 9 august 1815, postelnicelul Constantin Penişoară raportează isprăvniciei ţinutului Fălciu rezultatul cercetării făcute în pricina de împresurare a moşiilor Cârligaţi şi Sperieţi ale Episcopiei Huşului de către răzeşii din Căpoteşti, găsind dreptatea Episcopiei şi semnalând atitudinea potrivnică a răzeşilor, gata fiind să-i bată, ca pe vechil şi un fecior al Episcopiei. În raportul său consemnează: „Şi de acolo am purces în sus în curmezişul moşiei măsurând după cuvântul lor pe apa Dragomirei17 până peste drumul lui Ştefan Vodă, până unde măsurându-să s-au găsit 500 stânj(eni), şi acolo stând cu măsura am cerut ca să de(a) răspuns cu ce cuvânt trec ei peste drumul lui Ştefan Vodă şi peste hotărâre(a) scrisorilor, şi au zis că nu au nici o ştiinţă de drumul lui Ştefan Vodă, ci ei ştiu că au să-şi înplinească 734 stânj(eni)”18. Porunca domnului Nicolae Mavrocordat (decembrie 1709 - 23 noiembrie /4 decembrie - 26 septembrie 1711-25 decembrie 1715) din 8 august

17 În trecut se numea Dobromira, hidronim amintit în actul de danie din 3 iunie 1429. Este un afluent pe stânga al Sărăţii, în care se varsă mai sus de localitatea Ivăneşti; A se vedea Corneliu Istrati, Adrian Macovei, Descălecători de sate. Un studiu de caz (I), în „Arhiva Genealogică”, II (VII), 1995, nr. 1-2, p.102-107. 18 Costin Clit, Documente huşene, Iaşi, Editura PIM, vol. II, p. 291-292, nr. 241.

1715 către vornicii de Huşi aminteşte mănăstirea Focşii de pe siliştea Cârligaţi, unde s-au ridicat casă de „nişte oameni de Gârla Vlădicăi”19 (Este vorba despre satul Oţetoaia, care în trecut s-a numit Cozieci, denumirea de Gârla Vlădichii (Vlădicăi) purtându-o „nu mult” după bătălia de la Stănileşti)20. Avem de-a face cu prima menţiune documentată a unui lăcaş monahal în perimetrul comunei Pădureni. Mănăstirea Focşii este menţionată în izvodul moşiilor mazilului Ion Romaşcu din 20 iunie 1742, om în vârstă de 80 de ani21. Unii ierarhi istorici susţin situarea schitului Cârligaţi la fundul Sărăţii, în satul răzăşesc Leoşti- Cotroceni, în partea de sud a comunei Rusca, astăzi sat în comuna Pădureni, pe valea pârâului Nemţenii. Tradiţia populară îl consemnează drept „Schitul Cerţii”. Fondator al schitului este considerat preotul Gavriil Hîrţu, pe la începutul secolului al XVIII-lea. După moartea fiicelor sale, clădeşte o bisericuţă de lemn în pădure, cu hramul „Sfântul Dimitrie”, apoi chilii, întemeind astfel un schit de călugări la care se retrage şi devine egumen.22 Preotul Gavril Hirţu, Darie Hirţu, fratele său şi Ion, fiul lui Goescul, fac danie în 1752 lui Ierotei, Episcopul Huşului, bătrânul Frătieşti, de la moşia Dobreni, din gura Lăpuşnii (Basarabia), pentru sufletele lor şi a strămoşilor, dar şi pentru că au avut „mil(ă) de la sfinţie sa pentru un sc(h)it care avem la Cârligaţi”23. Vidomostia bisericilor din ţinutul Fălciu realizată la 24 septembrie 1830 înregistrează pentru satul Cârligaţi

19 Ibidem, p. 79-80, nr. 42 (Vezi anexa). 20 Corneliu Istrati, Adrian Macovei, op. cit., p. 121. 21 Costin Clit, Documente huşene, Iaşi, Editura PIM, vol. III, 2014, p. 128-129, nr. 125. 22 † Veniamin, Metoacele Episcopiei Huşilor, în „Cronica Huşilor”, Revistă culturală şi bisericească a Clerului Eparhiei, Anul II, nr. 4, aprilie 1935, p.109. 23 Costin Clit, Documente huşene, vol. II, p. 104-105, nr- 74 (Vezi anexa); Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemnea numire, Bucureşti, 1869, p. 223.

biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” şi pe cea a schitului cu hramul „Sfântul Dimitrie”, alături de bisericile din satele Şchiopeni, Davideşti, Căpoteşti şi Ivăneşti24. Potrivit unor surse biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe” din Cârligaţi a fost construită la 1792, reparată la 1832, 1885 şi 190625, iar cea cu hramul „Sfântul Dimitrie” din Leoşti, din nuiele, data din 1625 şi s-ar fi reparat la 1891. În 1909 era în stare „rea”26. Alte surse indică construirea bisericii din Leoşti, de nuiele, cu vălătuci, în secolul al XVIII-lea27 sau schitul, fost de călugări28. Lista cu mănăstirile şi schiturile din Moldava, realizată în timpul generalului Pavel Kisseleff, anterioară întronării domnitorului Mihail Sturza (1834-1849), oferă informaţii despre aşezămintele monahale din ţinutul Fălciu, Eparhia Huşului, menţionând schiturile Fundul Crasnei (Crăsniţa), Cârligaţi, Vladnic, Brădiceşti, Bursuci, Grumezoaia, Episcopia Huşi29. Documentele pomenesc şi schitul Hrusca. Serdarul Petre Neculau în jalba adresată Departamentului Trebilor din Lăuntru la 2 octombrie 1844 menţionează că de către: „Preosfinţia sa arhiepiscopul monastirii târgului Huşii mi s-au hărăzit 52 copaci lemn i leaţuri trebuitoare pentru o biserică ci cu ajutorul lui Dumnezeu vroesc a faci la moşia Zberoaia ci o ţin în posesii”, primind de la ierarhul huşean un răvaş „cătră igumenul de la schitul Hrusca cuprinzătoriu a mi-l slobozi să-l rădic”. În adresa din 3 octombrie 1844, trimisă de către Departamentul Trebilor din Lăuntru, Vorniciei Bisericeşti este amintit „igumenul de schitul Hrusca”.

24 Idem, Documente huşene, Iaşi, Editura PIM, vol. I, p. 123, nr. 137. 25 „Anuar”, Administraţiunea Bisericii, 1909, p. 421. 26 Ibidem, p. 422. 27 „Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1934”, Huşi, Tipografia şi Librăria George Cerchez, 1938, p. 77. 28 „Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1938”, Huşi, Tipografia şi Librăria George Cerchez, 1934, p. 29 Th. Codrescu, Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, vol. VIII, Tipo-Litografia Buciumul român, Iaşi, 1886, p. 231.


Identificăm toponimul Hrusca, ţinutul Fălciu, cu satul Rusca, situat la Sud de oraşul Huşi. În documentele cercetate apare sub diferite forme: Hrusca, Hruţca sau Rusca. Satul este situat în comuna Pădureni, judeţul Vaslui. Lemnul necesar nu este eliberat datorită noilor aşezăminte statornicite pentru averile bisericeşti. La 13 martie 1845 prin adresa Departamentului Averilor Bisericeşti către Departamentul Trebilor din Lăuntru este amintit necesarul de 52 de copaci şi leaţuri, precum şi adresa trimisă Isprăvniciei ţinutului Fălciu „ca să sloboadă copacii ceruţi în trebuinţa arătată”.30 Ioan Mârza, prefectul districtului Fălciu, în raportul din 15 iulie 1860, trimis Ministerului Cultelor, trece în revistă primirea ordinului cu nr. 7224, din 8 iulie 1860 şi inspectarea schiturilor Sgura (Zgura) şi Grumezoaia şi alcătuirea tablourilor conform formelor solicitate31. Schitul Cârligaţi nu mai este menţionat după 1834, conform documentelor publicate. Redăm ctitorii şi miluitorii „răposaţi” ai bisericii „Sfântul Dimitrie” de la Leoşti: pr. Gavril, pr. Efrim, Ştefan, Grigore, diaconul Constantin, pr. Lupu, pr. Dimitrie, pr. Neculai, pr. Nechita, monahul Nechifor, Postu, Neculai, Tasie, Maria, Hristache, Catinca, Ştefan, Elena, Costache, Ioan şi Ioan (probabil numele sunt preluate dintr-un pomelnic sau sinodicul bisericii). Sunt oferite şi numele binefăcătorilor şi celor care au ajutat biserica: Constantin, Hristachi, Ioan, Năstasă, Iordachi, Ioan, Constantin, Alexandru, Neculai, Dimitrie, Ştefan, Iordachi, Mihail, Ioan, Gheorghe, Iordachi, Ioan, Adam, Lupu, Marinciu, Alexandru, Timofte, Postu, Dumitru, Sava, Hariton, Vasile, Iovu, Ştefan, Gavriil, Ştefan, Ioan, Ştefan, Ioan, Ioan, Panaite, Petru, Ioan, Maria, Ioan, Ioan32. Problema amplasării schitului Cârligaţi rămâne în continuare deschisă, documentele inedite putând să facă

30 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi (D.J.A.N.I.), Fond Ministerul de Interne, Tr. 1772, Op. 2020, dosar 4574, f. 1-4; Vezi Costin Clit, Mănăstirea Brădiceşti, Iaşi, Editura Doxologia, 2013, p. 39. 31 Idem, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice – Moldova, dosar 375 /1860, f. 1-1v. 32 † Veniamin, op. cit., p. 110.

lumină în privinţa celor trei aşezăminte: mănăstirea Focşii, schiturile Cârligaţi şi Hrusca (să fie acelaşi lăcaş?).

Anexă1. - 1715 (7223) august 8, Iaşi.

- Nicolae Alexandru Voievod scrie vornicilor de Huşi să meargă să cerceteze la seliştea Cârligaţi de la mănăstirea Focşii, pentru că s-au jeluit Ion Romaşcu, armaşul, Simion Nemţanul şi Ion Gânscă împotriva unor oameni din Gârla Vlădicăi care şi-au făcut casă în pometul lor de la această mănăstire, fără să aibă loc şi de va fi fi aşa să-i scoată de acolo, să-i aşeze unde este loc de silişte, nu de fânaţ şi să dea mărturie. Io Nicolae Alecsandru voevod B(o)j(iu) Milost(iviu) G(o)spădar zemli Moldavscoi. Scriem domnia mea la slugile noastre la vornicii de Huşi. Facem ştire că s-a jăluit Ion Romaşcu armaşul şi Simion Nemţanul şi Ion Gânscă, zicându Romaşc(u) şi Simion şi Gânscă că s-au sculat nişte oameni de Gârla Vlădicăi şi ş(i)-au făcut cas(ă) în nişte pomăt a lor la selişti la Cârligaţ(i) la mănăstirea Focşii, şi ei nici moşeni acolo nici nimic. Deci viindu cartea domni(e)i melesă mergeţ(i) acolo şi să luaţi sam(ă) pe dreptat(e), şi de a hi cum s-au jeluit să căutaţi să-i scoateţi pe acei oameni din pomet să-ş(i) fac(ă) cas(ă) aiurili unde este loc de selişte, iar nu în pomet s-au în fânaţ şi să-i aşezaţi acolo, şi pe cum i-aţ(i) aşeza să daţi şi mărturie la mâna cui s-ar vini să avem ştire.

U Ias l(e)t 7223 av(gust) 8 D.J.A.N.I., Fond Episcopia Huşilor, XIII / 23, Original, lipsă ¼ din

partea de jos, sigiliu mijlociu în chinovar; EDIŢII: Costin Clit, Documente huşene, Iaşi,

Editura PIM, II, p. 79-80, nr. 42.

2. - 1752 (7260). - Preotul Gavril Hirţu din Cârligaţi, Darie fratele său şi Ion sin Goescu dăruiesc episcopului Ierothei al Huşilor bătrânul Frătieştii din moşia Dobreni din gura Lăpuşnii, rămânându-le bătrânul Coman şi Beciul. Adică eu preutul Gavril Hirţu ot Cârligaţi, şi eu Darie brat preutului Gavril, şi eu Ion sin Goescul, făcut-am această adevărată scrisoare a noastră la mâna sfinţii sale părintelui c(h)irio c(h)ir Ierothei, Episcop Huşi, precum am dat danie parte(a) noastră, un bătrân Frătieştii, moşie Dobrenii, din gura Lăpuşnii, şi au mai rămas doi bătrâni dintr-această moşie, un bătrân Coman şi altul Beciul; Şi să începe moşie de ceastă parte de Prut din

mijlocul şesului din matca Simini(i) din giumătate de toană, şi cuprinde o băltiţ(ă) Hăjdeu, şi altă băltiţ(ă) Nooa din sus de Hăjdeu, ce s-au făcut şi în gios până în cracii Lungului, şi treci peste Prut pe din gios de cotul Prutului cel adâncu, şi iar la dial înspre răsărit pi din gios de capul dialului Lăpuşnii, şi apucă drumul la dial înspre răsărit p(r)in ţarină pân(ă) în satul tătărăscul în Giadir, şi pe dincolo despre răsărit apucă dialul în sus, şi să întoarce înapoi pe din sus înspre apus p(r)in mog(h)ilele gemene, şi să pogoară piste Lăpuşniţa şi trece piste Lăpuşna tot înspre apus, şi cuprinde capul dialului cel pe din sus de apa Lăpuşnii, şi s(e) pogoară pe din gios de Săratul, la apa Prutului, în gârla care să hotărăşte cu Coşciug. Şi de acolo trece piste Prut în ţinutul Fălciului, drept înspre apus pân(ă) în mijlocul şesului, şi de acolo face în gios pân(ă) în balta Simini(i), de unde să începe hotarul. Deci, noi am dat parte(a) noastră bătrânul Frătieştii, sfintii şi D(u)mnezăeştii episcopii Huş(u)lui, pentru ca s(ă) ne fie noo(ă) poman(ă), şi pentru suflete(le) părinţilor noştri, şi moşilor noştri, şi în urmă să fie poman(ă) şi fiilor noştri, şi nepoţilor noştri, şi strănepoţilor noştri în veciu. Şi am dat-o poman(ă) de a noastră bun(ă) voia, de nimeni siliţ(i), nici asupriţi, ce de a noastră bun(ă) voia, ca s(ă) fie la sfânta episcopie, căci am avutu şi noi mil(ă) de la sfinţie sa pentru un sc(h)it care avem la Cârligaţi. Şi pentru bălţile cele ce sint la mijlocul moşii piste Prut, în gura Lăpuşnii, încă sint în trei bătrâni, ce a trie parte să fie a sfintei episcopii. Deci, care s-ar scula din niamul nostru, ori din ficiori, ori din nepoţi, ori din strănepoţi, ca s(ă) strice această danie (a) noastră, să fie ne(i)ertaţi de Domnul D(u)mnăzău şi Maica Precista, şi să aibă a să giudeca cu Svete Petru i Pav(e)lu, care este hramul, înainte(a) straşnicului giudeţ, şi de noi încă să fie blăstămaţi şi ne(i)ertaţi, şi de s-ar scula şi la vr(e)o giudecată să nu li s(ă) ţie samă. Şi pentru mai mare credinţa am iscălit. (Vă)l(ea)t 7260 Ierei Gavril Hirţu ot Cârligaţ(i). Eu Darie. Eu Ion Goescul. D.J.A.N.I., Fond Episcopia Huşilor, LV / 5, Original, difolio, deteriorat.EDIŢII: Melchisedec, Chronica Huşilor, p. 223 (reprodus parţial); Costin Clit, Documente huşene, Iaşi, Editura PIM, II, p. 104, nr. 74.


ISTORIE Lucian - Valeriu LEFTER - Vaslui

AdnotărilaistoriamănăstiriiPârveşti.

Despreunpomelnicşiunclopot

Istoria vechiului schit de la Pârveşti a stârnit interes încă din perioada interbelică, fiind, de atunci şi până astăzi, scrisă şi adăugită de mulţi autori, precum Iacov Antonovici, Dorinel Ichim, Horia Stamatin, Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe, Maria Popa, Costin Clit sau Laurenţiu Chiriac, astfel că voi trece în revistă doar câteva date. Potrivit cercetărilor de până acum, primul schit a fost ctitorit în anul 1666 de către vornicul de poartă Apostol Talpeş dimpreună cu nepoţii săi, loan şi Simion Popescu. Unul dintre urmaşii acestora, monahul Nicodim Popescu, reconstruieşte biserica săvârşindu-o în 1820, anul acesta fiind însemnat pe o bârnă din altar. Cu toate acestea, unele informaţii au fost scăpate din vedere, iar altele nu au fost verificate. în acest sens, mă voi referi la două chestiuni: vechiul pomelnic şi clopotul cel mic de la Pârveşti.

*

Pentru schitul Pârveşti au fost întocmite două pomelnice: unul vechi, din 1726, şi altul mai nou, din 1830. Mă opresc doar asupra celui dintâi. Pomelnicul cel vechi a fost transcris şi publicat de Iacov Antonovici (Documente ale fostelor schituri Orgoeşti, Bogdăneşti, Pârveşti, Cârţibaşi şi Mânzaţi, jud. Tutova, Huşi, 1929, p. 98), republicat apoi, după această sursă, de Marin Rotaru şi Gheorghe (Mănăstirea Pârveşti, Bârlad, 2005, p. 96). Pomelnicul este un triptic din lemn, din care s-a păstrat, se pare, doar voletul central, aflat la biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Vaslui, unde a fost identificat şi fotografiat de Doina Rotaru şi Măria Popa; are dimensiunile: 16,3 X 29,5 cm. Cercetând imaginea, am putut constata că a fost publicat de episcopul Antonovici cu câteva mici erori, preluat apoi şi folosit întocmai până astăzi, fără a mai fi recitit vreodată de vreun autor din cei care s-au ocupat de istoria acestui schit. Este scris în limbile română şi slavonă, pe două coloane: prima sub numele lui Apostol Talpeş, celalaltă sub numele lui Simion <Popescu>. Cuvintele slavoneşti le voi reda aici cu litere latine: i cead ih = şi fiii lor; i jena ego = şi soţia/femeia lui; i ves rod = şi tot neamul tor. lată aşadar voletul central, citit potrivit fotografiei:

Aice să pomenesc ctitorii.

Apostol Talpeş. Monahie Martha i cead/ ih. Arsenie diacon i jena/ ego Mărie i cead ih. Gheorghie/ i jena ego Nastasie i cead/ ih. Vasilca i cead ih. Chirsti/na i cead ih. Nastasie, A/lexandru, Staţie, Ion,/ Stamatie, Gavril./ Nicolai i jena ego Irina/ Vasilii i jena eg(o) Catrina./ Constantin i jena eg(o) Catrina./ Ileana i cead ih i ves rod ih. / Gheorghii i j(ena) ego Ileana./ Manolachi i j(ena) ego Ecaterina.//

Simion i jena ego/ Safta i Trofana i ce(a)d ih./ Ion i jena ego Alixandra (i) / ce(a)d ih. Pascal i jena eg(o)/ Sanda i ce(a)d ih. Vasi/lache i jena eg(o) Catri/na i ce(a)d ih. Gheorghie, Mărie, Ştefan, Ileana,/ Sanda, Ene,

Apos/toi, Ion, Mărie, loa/na, Todosie, Trohin, Dochiţa,/ Ileana, Timofti, Paraschiva,/ Catrina, Safta/ i ves rod ih. Pe spatele pomelnicului există următoarea însemnare,


aparţinând unui urmaş al bătrânilor ctitori:

„Acestu pomelnic iaste făcut de Ştefan Popăscul, vor/nicul de poartă, cu a sa cheltuială, în zilil(e) mării sali/ Ion Mihaiu Răcoviţă voevod, când înbla valetul 7234<1726> ap(rilie)./ Şi cini l-ar răzleţi de la mănăstirea Pârveştilor să fii/ blăstămat de Sfântul lerarhu Neculai şi de cei 318 oteţi <părinţi>/ ce-au fost de(m)preună cu sfinţie sa la Necheia cetate. Amin./ Ştefan Popăscu vor(nic) de poartă, am scris fiind ctitor./ La Pârveşti există şi un clopot vechi, alături de alte două care sunt din anii 1819 şi 1827, înscrise pe acestea. Însă inscripţia de pe cel mai mic dintre clopote n-a putut fi citită niciodată. Atât Dorinei Ichim (Biserici de lemn din eparhia Huşilor, judeţul Vaslui, Huşi, 2001, p. 154), cât şi autorii lucrării din 2005, amintite mai sus (Mănăstirea Pârveşti, p. 91), au

încercat să descifreze literele slavoneşti de pe clopot, citind „Arh. Robul BOCIE”. În sfârşit, în vara anului 2009, în luna iulie, când s-a întâmplat să ajung la mănăstirea Pârveşti, am putut vedea vechiul clopot şi să citesc inscripţia de pe el. Însemnarea este compusă din trei cuvinte care merg împrejurul clopotului: POKY BO>KÎA AXOH. Adică, propun traducerea: Anul Domnului 1673. Trebuie să consider că inscripţia este specifică spaţiului ucrainean, unde probabil va fi fost turnat clopotul. Anul nu este cel folosit la noi în acea vreme, de la Facerea Lumii, ci de ia Hristos, Anul Domnului/Anno Domini, o interesantă transpunere în lumea slavă a cronologiei bisericii apusene, probabil ca influenţă a unirii bisericii greco-catolice din Ucraina acelei vremi. Aşadar, clopotul cel mic de la Pârveşti provine de la vechiul lăcaş, cel al primilor ctitori,

Apostol Talpeş şi Simion Popescu, înscrişi în fruntea pomelnicului de la 1726, putând fi considerat cel mai vechi vestigiu păstrat, poate unic, al acestui schit.

Letiția OPRIȘAN


ISTORIE Vicu MERLAN - Huși

NecropolatracicădelaCrețești

În județul Vaslui, în apropierea satului Crețeștii de Sus, a fost descoperită acum câțiva ani, o necropolă care aparține culturii trace de la sfârșitul epocii bronzului, necropolă denumită Noua. Din 2003

au început campaniile de săpături arheologice preventive de salvare din cauza localnicilor care, prin exploatarea lutului, puneau în pericol vestigiile din această zonă. În partea de nord - vest a satului Creţeştii de Sus, judeţul Vaslui, pe promontoriul dintre pârâul Lohan şi un afluent temporar, a fost descoperită încă din 1999 o necropolă aparţinând culturii trace de la sfârşitul epocii bronzului - Noua şi început de Hallsttat. Necropola suprapune situl eneolitic ce aparţine culturii Cucuteni A-B, nivel identificat între - 0,80-1,30 m, cu o vechime de circa 5500 de ani. Din 2003 până în septembrie 2014 au fost identificate un număr de 26 de morminte de înhumaţie, pe un perimetru de circa 650 m2. Majoritatea au în inventar obiecte de cult (ulcele cu torţi supraînălţate sau vase mari rareori), podoabe (cercei, brăţări, pandantive, fibule, agrafe, nasturi, etc.) din bronz, toate puternic oxidate sau cu urme adânci de oxidare. Trebuie specificat că din numărul total amintit, 5 morminte aveau în inventarul osteologic doar craniul, unele cu părţi lipsă din trup (de exemplu bazinul sau coloana şi coastele sau picioarele), fapt pus pe seama

unor decapitări războinice, accidente, atacul unor animale sălbatice, sau poate chiar măcinarea lor de timp (circa 3000 de ani). O altă caracteristică interesantă este aceea că atunci când săpau o groapă pentru a înhuma un contemporan, membrii tribali venind în contact cu vestigiile înaintaşilor

cucutenieni, le lăsau neatinse, plasând decedatul chiar pe acestea. Vestigiile înaintaşilor constituiau aşadar un tabu ce trebuia respectat riguros pentru a nu stârni furia strămoşilor lor, dar şi un obicei legat de aceştia privitor la cultul strămoşilor. Ritul de înmormântare este diferit de cel de astăzi. Înhumatul este plasat cu capul la est şi picioarele spre vest, iar ulcica, ce avea în conţinut hrană sau uleiuri volatile de plante, era plasată în apropierea capului, uneori la picioare. La unele morminte am descoperit în inventar câte o râşniţă de mână, confecţionată din piatră, cu o uşoară albiere (concavitate centrală), plasată mai ales în zona bazinului. Râşniţa este un element ce simboliza fertilitatea, belşugul, fecunditatea, fiind depusă în special în mormintele aparţinând femeilor. Toate aceste pregătiri şi plasări precise în zona unor părţi anatomice ţineau de un ritual strict pus în corelaţie cu unele evenimente astrologice individuale sau de grup care ajutau defunctul să traverseze vămile astrale ale lumii de dincolo. Credinţa în lumea de dincolo este reflectată în precizia orientării mormintelor faţă de astrul zilei, conform unor cutume sacrale, în grija ca fiecare plecat să dispună de cele strict necesare pentru astfel de călătorii, fiindu-i ghidat sufletul de cei rămaşi în viaţă, de şamanul comunităţii. În cadrul campaniei din anul 2011, am avut surpriza de a identifica, pe cuprinsul unei singure

Creţeştii - Secţiunea Ş12 - vedere generală - în

prim plan, mormintele nr. 21 - 24

Ceramică cucuteniană pictată policrom


secţiuni 5 morminte, din care 2 duble, cu o plasare nemaiîntâlnită până acum, în acest sit de la sfârşitul epocii bronzului. În cazul celor patru schelete înhumate, descoperite în carourile 16-19 din Ş12, avem de-a face cu două morminte duble, soţ şi soţie. Am constatat că două dintre morminte au în inventar ulcele (ritualul clasic specific acestei epocii), ce erau poziţionate în partea dreaptă a scheletelor, fiind puse în corespondenţă cu principiul masculin, emisiv al transcendenţei divine. La mormântul nr. 22, ulcica, cu toartă supraînălţată avea în interior o alta tronconică, constituind astfel un sistem de tip matrioşca. Acest simbol esoteric este pus în corespondenţă cu principiul holografic al părţii în tot, specific transcendenţei în Manifestare. În schimb mormintele nr. 21 şi 24 au piese de tip podoabe, şiraguri de mărgele etc. Mărgelele erau confecţionate din fructe de plante, perforându-le pentru a fi depuse într-un şirag, fiind de diverse culori: albe, maro, negre, cenuşii, predominând însă cele de culoare albă. Se ştie, de exemplu, că în tradiţia indiană şiragul de mărgele din fructe de plante, numite rudrakşha, aveau proprietăţi miraculoase, vindecătoare şi chiar exorcizante, plasând purtătorul în rezonanţă cu unele zeităţi mitologice antice, dându-le acestora stări şi trăiri beatifice. Nu excludem ca astfel de podoabe naturale să fi fost purtate şi pentru efectele spirituale dobândite prin posesiunea lor. Piesele de la scheletele de bărbaţi, deşi simple, redau o simbolistică teluric-transcendentă, iar cele de la scheletele de femei, din bronz si aramă au rezonanţă cu energiile planetei Venus, energii ale frumuseţii, ale naturii receptive universale. Femeia ce aparţinea scheletului nr. 21 avea capul plasat pe genunchii bărbatului, contrapartea sa, obicei foarte rar întâlnit, dar care arată o apartenenţă de cuplu, iar celălalt cu nr. 24 era poziţionat paralel cu bărbatul de la nr. 23 dar în

imediata vecinătate, la circa 40 cm de acesta. Deşi păreau contemporane cele patru morminte erau poziţionate diferit faţă de nivelul de călcare: mormintele M21-M22 erau cu câţiva centimetri mai adânci decât M23 şi M24, deoarece acestea din urmă fiind plasate direct pe chirpicii unei locuinţe mai vechi din eneolitic aparţinând înaintaşilor acestora, respectiv civilizaţia Cucuteni. De aici putem deduce că atunci când săpau groapa pentru cei decedaţi, intersectând resturile de civilizaţie anterioare, din respect pentru înaintaşi, nu s-a continuat distrugerea nivelului cucutenian ci s-au oprit la acel nivel, chiar dacă nu corespundea adâncimi standard pe care şi o propuse să o sape. Aşadar putem vedea clar rolul de tabu a acestor artefacte anterioare pe care tracii le respectau riguros. Privitor la cele două morminte duble, nu excludem ipoteza ca acestea să fi fost contemporane, avându-se în vedere poziţionarea apropiată, relativ egală între schelete, culoarea stratului de umplutură a gropilor ce au aceeaşi compoziţie litologică, fapt ce ne înclină să credem că avem de a face cu o „groapă comună”. Moartea lor ar putea fi cauzată de o luptă sau de atacul unor animale sălbatice (dedus din lipsa unor părţi anatomice) sau răpuşi de vreo boală.

Fragment de vas cucutenian

„Unpoporcarenuîșicunoașteistoria,estecauncopilcarenuîși

cunoaștepărinții.”NicolaeIorga

Pepământ:Minteaepentrugenii,metaforapentrutalente,dragosteapentrualeși,urapentrutoatălumea!

D.V.M.

Vaslui ‐ Centrul civic


ISTORIE Dan RAVARU - Vaslui

Personalităţidinnord‐vestuljudeţuluiVaslui

Trecând în revistă

numeroasele personalităţi pe care le-a dat ţării - şi nu numai - această zonă, impresionează în primul rând faptul că, într-un areal restrâns, s-au născut personalităţi feminine de prim rang, unele dintre ele constituind adevărate premiere naţionale. În trei cazuri putem afirma că vasluiencele

respective au fost primele din România în domeniul lor de manifestare.

Prima femeie primar din România. Învăţătoarea Luiza Zavloschi din Buda-Oşeşti şi-a câştigat dragostea şi respectul sătenilor, prin comportamentul său exemplar şi prin calităţile sale profesionale. Sătui de promisiunile mincinoase ale liderilor partidelor politice, ţăranii din Buda s-au gândit să aleagă primar pe cineva din afara acestora. Şi s-au orientat asupra doamnei învăţătoare, pe care au trezit-o într-o noapte şi aproape au obligat-o să accepte. În perioada interbelică, femeile - cu excepţia unor categorii restrânse – nu aveau drept de vot, dar nimeni nu se gândea la celălalt aspect, dacă pot fi alese. Din toată România, numai sătenii din Buda-Oşeşti şi-au dat seama de această scăpare a legiuitorilor şi s-au folosit de ea. Interesant este că alte zone ale ţării, mult lăudate pentru gradul lor de civilizaţie, nu au cunoscut o astfel de atitudine progresistă şi modernă faţă de femei. Luiza Zavloschi şi-a îndeplinit cu cinste cele două mandate pe care le-a acceptat, refuzându-l pe al treilea, din motive de sănătate.

Prima româncă într-o familie regală. Ioana Zizi Lambrino, descendenta unei familii care a dat mulţi dregători Moldovei, începând din secolul al XVII-lea, nepoată a Elenei Cuza, s-a născut şi a locuit mult timp la Chioaia, parte acum a satului Butucăria, comuna Zăpodeni. În timpul primului război mondial, principele Carol, viitorul rege Carol al II-lea, s-a îndrăgostit de tânăra vasluiancă şi, trecând peste toate opreliştile, a plecat cu ea la Odessa şi s-au căsătorit. Desigur, actul său, considerat complet nesăbuit, a avut grave urmări de ordin politic, unele valabile şi astăzi. Din relaţia sa cu Zizi a rezultat un fiu, Mircea Lambrino, care a emis pretenţii la tronul României şi a avut la rândul său un fiu, care se intitulează, acum, Paul de România. Dar, trecând peste toate acestea, rămâne ca valoare doar povestea de dragoste şi o nouă prioritate absolută vasluiană.

Prima Doamnă a României. Elena Cuza este legată de Soleşti din toate punctele de vedere. Personalitatea sa cu totul deosebită va fi prezentată într-un medalion aparte.

În spaţiul pe care îl avem la dispoziţie vom face o succintă trecere în revistă a personalităţilor care s-au născut în acest spaţiu moldovenesc şi, în cea mai mare parte, vasluian.

Antipa, Constantin; Unceşti - Zăpodeni. General, scriitor, istoric. Autor a numeroase studii privind istoria României, dar

şi cea universală, traducător al celebrei Arte a războiului de Sun-Tzî, redactor.

Apetroaie, Constanţa; Ştioborăni - Soleşti. Consilier editorial, poetă, publică volumul Ana lui Manole.

Branişte, Constantin; Gugeşti - Boţeşti. Om de ştiinţă, prof. univ. dr. ing., studii asupra radiaţiilor şi a relaţiilor dintre acestea şi unele minereuri sau roci.

Căpitanu, Viorel; Tanacu. Arheolog, muzeograf, scriitor. A avut preocupări deosebite pentru perioada geto-dacică şi pentru studierea populaţiei carpice. Şi-a desfăşurat activitatea în principal la Bacău, dar a făcut săpături în toată Moldova, a publicat lucrări fundamentale în România, Franţa, Germania.

Cireaşă, Elena; Dolheşti. Specialistă în horticultură şi viticultură, prof. univ. de floricultură. Între lucrările sale, Horticultura tropicală, Viticultura şi vinificaţia.

Dumitrescu, Angela; Rafaila. Folcloristă, publică numeroase culegeri între 1966-1988.

Enache, Ion; Chirceşti - Micleşti. Poet, publicist, autor al mai multor volume de versuri.

Gheorghiu, Constantin; Dolheşti. Chimist, profesor universitar, studii la Paris, academician.

Ghibănescu, Gheorghe; Gugeşti - Boţeşti. Personalitate multilaterală, istoric, profesor, a descoperit, a tradus uneori şi a publicat mii de documente, dovedind o extraordinară putere de muncă. Pe lângă nenumărate articole şi studii publicate în reviste, a editat 12 volume de Ispisoace şi zapise şi 25 de volume de Surete şi izvoade, lăsând alte zeci de volume în manuscris.

Obreja, Alexandru; Gugeşti - Boţeşti. Profesor universitar, pedagog şi geograf cunoscut pe plan internaţional.

Răşcanu, Theodor; Buhăieşti - Vultureşti. Om politic, ziarist, scriitor, autor al unui volum de versuri şi trei romane, dintre care Ruginoasa a cunoscut o nouă editare.

Târnoveanu, Gheorghe; Soleşti. Cadru medical de excepţie, a publicat peste 100 de lucrări ştiinţifice.

Teclici, Valentina; Dolheşti. Personalitate complexă, cu preocupări susţinute în domeniile sociologiei şi psihologiei, concretizate într-un doctorat şi alte lucrări de pionierat, totodată scriitoare, poetă. Actualmente desfăşoară activităţi de ordin social în Noua Zeelandă.

Toma, Constantin; Gugeşti - Boţeşti. Distins botanist, profesor universitar. Doctorat în biologie în ţară, specializări şi călătorii de studii în Belgia, Franţa, Rusia, Ungaria. A cercetat sute de soiuri şi specii, aparţinând la 130 de genuri şi 40 de familii botanice. Membru corespondent al Academiei Române.

Alături de cei citaţi lapidar mai sus, sunt sute şi sute de alte persoane originare de aici, care în ţară şi în străinătate demonstrează existenţa bogată în Moldova a aurului cenuşiu. Dar vom continua această demonstraţie prin prezentarea unor personalităţi originare de aici, din nord-vestul judeţului Vaslui.


ISTORIE Marcel PROCA - Bârlad

AL.I.CUZAŞIBÂRLADUL

„Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic: rămân faptele mari care sunt nepieritoare.”

Mihail Kogălniceanu

Încălcând hotărârile Convenţiei de la Paris (19 august 1858), Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, a votat la 24 ianuarie 1859 alegerea ca domn tot a lui Al. I. Cuza. Prin dubla alegere a domnitorului Al. I. Cuza Unirea Principatelor devenise o realitate. Entuziasmul popular era evident, cum ne relatează

mărturiile vremii. Şi la Bârlad atmosfera era aceeaşi ca în toată ţara, după cum aflăm din memoriile lui Lupu Costache, fiul unionistului bârlădean Constantin Costache: „Bucuria era aşa de mare că mari şi mici, bătrâni şi tineri, boieri, negustori, ţărani se îmbrăţişau şi se felicitau; oameni certaţi de ani de zile s-au împăcat… A fost entuziasm adevărat simţit nu prefăcut”.

Un moment semnificativ al acestei atmosfere, din primele săptămâni după actul de la 24 ianuarie 1859, a fost vizita domnitorului în satul Banca, proprietatea cumnatului său, Gheorghe Lambrino. Tradiţia istorică locală a consemnat evenimentul: „Ca să sărbătorescă pe domnitor, boierul Iorgu Lambrino pofteşte sumedenie de boieri la el pe moşie. Cât ţinea drumul de la hotarul moşiei până la curte s-au înşirat putinile, oale şi şumuioage muiate în păcură aprinsă de se făcuse o lumină ca ziua. Ţăranii, înşiraţi de o parte şi de alta a drumului aşteptau în haine de sărbătoare sosirea domnitorului. Când au văzut caleaşca domnească au izbucnit cu toţii într-un glas: Ura! De clocotea văzduhul. Şi dreptu-i că din adâncul sufletului lor orbit de sărăcie şi trudă amară ieşea urarea de viaţă lungă celui cu milă de cel sărman”33.

Al. I. Cuza, de altfel originar din Bârlad34, s-a interest îndeaproape de oraşul natal; voia să fie bine informat,

33Elena Monu, Alexandru Ioan Cuza şi Bârladul, în Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sfera, Bârlad, 2008, pg. 134-135. 34Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova și a decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.

Cuza a participat la evenimentele revoluţionare din 27 martie 1848 de la Iaşi: este prezent la adunarea din faţa hotelului Petersburg unde a

prin rapoarte trimise direct de şefii instituţiilor; uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii. Desigur, nu era un caz singular, dar avea un statut special pentru domnitor. Numai în 1860 avem două atestări ale periplurilor bârlădene (la 21 iulie şi în august)35. Anterior, pe 18 iulie a avut loc o vizită de lucru a ministrului de interne Mihail Kogălniceanu, unde trece în revistă autorităţile politice, principalele instituţii ale urbei, cu excepţia protoieriei. Tradiţia populară a consemnat în memoria orală, cum, îmbrăcat în haine obişnuite, cutreiera oraşele, spre a-şi da seama, la faţa locului, de starea adevărată a lucrurilor, de felul cum vindeau negustorii marfa, în special alimentele de primă necesitate, dacă măsurau sau cântăreau drept, dacă agenţii administraţiei îşi făceau datoria. Când trece, în august 1860, prin Bârlad, Cuza e informat înscris de preşedintele municipalităţii care-i prezintă bugetul oraşului şi-i arată preţurile medii ale articolelor de primă necesitate: făina, pâinea, carnea de vacă, lumânările. Un raport scris îi prezintă şi unul dintre magistraţii locali, indicând stadiul lucrărilor tribunalului, precum şi suma de bani aflată în păstrarea acestei instituţii. Asemenea rapoarte scrise privind Bârladul mai primeşte Cuza şi la 15 ianuarie 1863.

La Bârlad, domnitorul se opera mai ales în perioada 1859-1862, pentru a-şi vedea prietenii şi locul natal. Totdeauna, domnitorul, care şi-a păstrat firea simplă şi deschisă, refuza să i se acorde onoruri deosebite. Când afla

luat cuvântul protestând împotriva guvernării domnitorului Mihail Sturdza; unul din semnatarii Petiţiei Proclamaţiune a boierilor moldoveni în 35 de articole; este în fruntea rezistenţei opuse de revolutionarii strânşi în Casa Mavrocordat, armatei trimise de domnitor. Cu acest prilej a rostit memorabilele cuvinte: „Dar, fraţilor! Să murim! Dar, să ne pregătim să murim. Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului srămoşilor noştri. Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră”.

În anii luptei pentru Unire, apropiat de noul domnitor al moldovei Grigore Ghica, Cuza a ocupat din nou slujbe în magistratură şi administraţie. În timpul căimăcămiei lui Nicolaie Vogoride a fost reconfirmat în fucţia de părcălab de Covurlui şi înaintat rapid în grade militare. Cu toate acestea Al. I. Cuza, în faţa uneltirilor separatiste ale caimacanului, cu sprjinul Turciei şi Austriei, nu a ezitat să-şi dea demisia din funcţia de pârcălab, demisie ce a avut un mare răsunet în ţară. Ales membru al Adunării ad-hoc din Moldova, Al. I. Cuza a susţinut constant cauza naţională şi programul înoitor al mişcării unioniste. La sfârşitul anului 1858 deţinea gradul de colonel şi funcţia de hatman (conducător) al întregii armate din Moldova. 35Costin Clit, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) – Document inedit, în ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 14, trim. I, 2004, p. 15.


că, totuşi, se pregăteşte ceva, îşi schimba ruta pătrunzând în oraş pe o altă cale: ,,Până la unirea definitivă a Principatelor, trecerea domnitorului Cuza de la o capitală la alta, se făcea prin acest oraş. Acest domnitor avea un dispreţ pentru alaiuri, le refuza şi nici nu se mai încerca să i le facă. Îmi amintesc de o împrejurare. Se anunţase sosirea domnitorului în oraş şi i se preparase un arc de triumf la bariera Iaşi, unde era o mulţime de lume: oficiali şi notabilităţi ale oraşului. Cupeul domnitorului se opreşte ceva mai sus de Grădina Publică, cam la cantonul cu două rânduri a judeţului, unde îl aştepta un escadron de jandarmi călări. Noi, care eram lângă arcul de triumf şi priveam în sus, vedeam cum călăraşii se reîntorc înapoi şi cupeul domnitorului în loc să vină spre noi, apucă spre drumul ce trece pe lângă clădirile lui Nastea şi, călăraşii, care sosiseră, ne spune că aşa a poruncit domnitorul. Ne-am întors toţi cu impresia, că am căscat gura.

Locul, unde se găzduia domnitorul Cuza, erau casele Costăchescu, ce vin mai sus de piaţa ocolului de vite. Acest personaj era aghiotant al domnitorului şi prefect al judeţului. După ce Costache Costăchescu a demisionat din aceste demnităţi şi prefect al judeţului a urmat Iordache Lambrino, ce era cumnat cu domnitorul, căci ţineau în căsătorie două surori, găzduirea domnitorului se făcea la casa lui Lambrino, ce vine pe Strada Speranţa, la o mică depărtare de Podul-Roş. De multe ori domnitorul, la ducere spre Bucureşti şi la reîntoarcere spre Iaşi, se opera la moşia Banca, proprietate a cumnatului său, mai ales când era să stea o noapte, ca să se repauzeze; trecerea prin oraş era absolut necunoscută”36.

Despre ataşamentul particular al domnitorului faţă de urbea natală şi bârlădeni vin să pledeze numeroase mărturii. Printr-o telegramă, Doamna Elena Cuza, răspundea mesajului de condoleanţe transmis de o delegaţie bârlădeană, la funeraliile domnitorului Unirii, exprimându-şi gratitudinea „pentru suvenirile oraşului Bârlad, patria neuitată a mult iubitului meu soţ” („Semănătorul”, nr 24 din iunie 1873).

Interesantă şi puţin cunoscută, este mărturia negustorului Andrei V. Ionescu, cunoştinţă apropiată a domnitorului din perioada luptei pentru Unire, care a făcut parte din delegaţia oraşului Bârlad la festivităţile desfăşurate la Bucureşti în zilele de 22-24 ianuarie 1862, cu ocazia recunoaşterii Unirii depline. Domnitorul l-a recunoscut şi i-a oferit acestuia, împreună cu Gheorghe Lambrino, prefectul Tutovei, găzduire în palatul domnesc de pe calea Mogoşoaiei.

Oamenii politici bârlădeni au fost sfetnici şi colaboratori apropiaţi ai domnitorului. Dintre ei se remarcă Manolache Costache-Epureanu, prieten din tinereţe a lui Al. I. Cuza. El a condus cel mai lung guvern în perioada 13 iulie 1860 - 17 aprilie 1861 al Ţării Româneşti. Numirea unui moldovean ca prim-ministru al unui guvern muntean a făcut parte din politica domnitorului Cuza de a consolida proaspătul act al Unirii şi de a realiza o apropiere între oamenii politici din cele două Principate, apropiere care, nu o

36I. Antonovici, Documente bârlădene, vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926, p. 241.

dată s-a dovedit a fi, din motive obiective, dar mai ales subiective, destul de dificilă.

Dintre bârlădenii care au avut funcţii de miniştri în timpul domnitorului Cuza a fost medicul Alexandru Romalo, văr primar cu doamna Elena Cuza. Tot dintre rudele bârlădene ale domitorului care au ocupat funcţii în aparatul de stat al vremii a fost Nicolae Docan şi verii primari ai domnitorului, Constantin şi Ioan Cuza.

Un alt prieten şi colaborator bârlădean al domnitorului Unirii a fost Iorgu Radu, boierul de la Dealul Mare. L-a susţinut pe domnitor şi i-a rămas credincios până la sfârşitul vieţii.

Rămâne în istorie profeticul discurs rostit de Mihail Kogălniceanu, după depunerea Jurământului de noul domnitor, Al. I. Cuza, la 5/17 ianuarie1859: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine ca domn am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi un om nou…”

„Pentru a trăi o viață care ți-a fost dată, ești dator să o meriți atât ca om cât și ca neam

în fiecare clipă.”

Mihai Viteazul

Paula Vrînceanu ‐ Atena


SPIRITUALITATE P.S. Episcop CORNELIU

BiruințaasupramorțiiÎnvierealuiLazăr

Ceea ce înfricoşează,

cutremură şi resemnează este, de obicei, evitat. Toate făpturile existente, cunosc, din experienţa altora, că, într-una din zile, vor pleca de pe acest pământ. Părăsirea trupului de către suflet, creştinii o numim despărţire, lumea o numeşte moarte, durere, tristeţe, părăsire, pentru totdeauna, a acestei lumi, pentru cei depărtaţi de Dumnezeu, tragedie de neînţeles, pentru cei ce au urmat

calea vieţii, odihnă şi aşteptare. Spre meditare propun minunea învierii lui Lazăr, cel

mort de patru zile, relatată şi prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 11. Spre deosebire de învierile fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair, învierea lui Lazăr, cuprinde partea sentimentală, pentru că Hristos, Mântuitorul, îl preţuia, iubea şi-l considera prieten apropiat. Suferinţa morţii întristează şi prietenii şi cunoscuţii, şi pe cei dragi, pentru că noi, în faţa unei astfel de dureri, suntem lipsiţi de orice putere.

Fiul Tatălui, coborât între oameni spre a-i izbăvi de moarte, prin moartea Lui, nu putea rămâne indiferent faţă de cei în mijlocul cărora decurgea existenţa Sa pământească. El nu acceptă să moară pentru noi dintr-un sentiment abstract al datoriei, sau ascultând de un imperativ categoric, ci pentru faptul că a vibrat puternic, stăpânit fiind de o dragoste caldă faţă de cei din jurul Lui. Sfântul Evanghelist Ioan, mărturiseşte aceasta când spune că: „Iisus i-a iubit pe ai Săi din lume până la sfârşit” (Ioan 13, 1). În toată existenţa Sa pământească, în învăţătura Sa, Iisus a arătat puterea iubirii Sale şi compasiunea Sa faţă de trista realitate a durerilor acestei lumi. Când Iisus Domnul află de boala lui Lazăr, spune: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să se preamărească” (Ioan 11, 4).

Moartea, care răspândea putreziciunea şi durerea, opune rezistenţă în faţa vieţii, din acest motiv, Domnul strigă cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”; Păstorul îşi cheamă oaia cea pierdută şi o invită la viaţă, şi la Învierea de apoi, toţi cei morţi vor fi strigaţi, fiecare după numele ce l-a purtat în această lume.

Îndată ce l-a chemat pe nume, Lazăr a ieşit viu din mormânt, revenind la această viaţă, din care plecase, asemenea unui om trezit dintr-un somn adânc. În Hristos, moartea va fi învinsă deplin, deoarece, după Înviere, trupul Lui va deveni

nemuritor, intrând definitiv în existența, eliberată definitiv, de sub dominaţia morţii.

Învierea lui Lazăr, a trezit reacţii diferite la martorii oculari. Pe unii i-a câştigat, crezând că Iisus este Dumnezeu Cel veşnic. Alţii, plini de ură, potrivnici lui Iisus, au plecat să înştiinţeze pe farisei, vestea provocând adevărată panică, deoarece a fost convocat Sinedriul (forul suprem de judecată al evreilor, compus din 71 de membri). Membrii nu se îndoiesc de minunea petrecută, Lazăr era un om viu, trăia, mărturisea el, semenii lui. Ceea ce înspăimântă este puterea lui Iisus de a săvârşi minuni: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face minuni?” (Ioan 11, 47) s-au întrebat ei. Mai demult, aceşti farisei cereau semne de la Iisus, acum L-au văzut şi i-a deranjat cumplit. Aşa cum prezisese altădată: „nici chiar de va învia cineva din morţi, tot nu vor crede” (Luca 16, 31), învierea lui Lazăr i-a contrariat, provocându-i. Caiafa arhiereul, exponentul omului politic, concluzionează: „Este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50), cuvinte profetice, pe care el nu le înţelege. Fără a realiza ce spune, Caiafa descoperă, cu anticipaţie, sensul morţii lui Hristos, Care moare pe cruce, pentru ca să ne izbăvească pe toţi. Oamenii, de multe ori, pot deveni ecouri ale unor intenţii divine, în ciuda ignoranţei lor şi chiar împotriva voinţei proprii. Argumentarea lui Caiafa „i-a convins pe membrii Sinedriului, din ziua aceea s-au hotărât să-L omoare pe Iisus” (Ioan 11, 53). Şedinţa s-a încheiat cu hotărârea de a-L omorî pe Iisus. Contradictorie hotărâre, în locul vieţii, cer moartea, în locul bunătăţii, preferă răutatea.

Cum suntem noi astăzi? Ce mai impresionează pe omul nerăbdător, avid după bani mulţi, şi după profit, fără muncă asiduă? Ce mesaj mai are învierea lui Lazăr, când, peste tot, domneşte moartea, stricăciunea, uitarea de Dumnezeu, nedreptatea, minciuna, lipsa de dăruire şi sacrificiu? Câţi mai gândesc la propria viaţă, care are un sfârşit pe pământ, şi un nou început în ceruri? Câţi din marea masă de oameni, răniţi de răutăţi şi fărădelegi, exprimă, cu Marta, mărturisirea credinţei lor: „Eu am crezut şi cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume!” (Ioan 11, 27)

Înainte ne stau cele mai înfricoşătoare momente din viaţa Dumnezeului Celui întrupat. Acestea ne invită la atitudine responsabilă, firească, de creştin care trăieşte pe pământ, pregătindu-se pentru ceruri, care descoperă bunătatea lui Dumnezeu şi pe care o împărtăşeşte tuturor, care crede în biruinţa crucii, în ciuda greutăţii ei, a biruinţei asupra morţii, căci învierea lui Lazăr este anticiparea propriei noastre învieri.


SPIRITUALITATE Radu MARIN - București

RadiesteziasiInforenergetica‐Istoric

Motto: Pentru un an de prosperitate cultivi grâu; pentru zece ani de prosperitate cultivi pomi; pentru o sută, cultivi oameni! (proverb chinezesc)

Istoricul radiesteziei, al acestei capacităţi de percepţie extrasenzorială, a mesajelor provenind din universul informaţional şi energetic, a constituit şi constituie un subiect de interes pentru specialişti din acest

domeniu, atît din ţară cît şi din străinătate. Menţionăm aici contribuţiile domnului comandor Claudian Dumitriu, dintre care este şi articolul Radiaţiile telurice în ecosistemul uman, apărut în nr. 8 al revistei Arhetip, unde se poate găsi şi bibliografia autorului. Termenul de inforenergetică a intrat pentru prima dată în limbajul ştiinţific printr-o comunicare ţinută în anul 1988 de c.l.c. Claudian Dumitriu, invitat cu prilejul înfiinţării Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă - sucursala Brăila. Prezentarea pe plan internaţional a inforenergeticii a fost făcută de către fondatorul ei, c.l.c. Claudian Dumitriu, membru al Uniunii Medicale Balcanice, Preşedinte al Societăţii Române de Radiestezie şi al Fundaţiei de Inforenergetică „Sf. Apostol Andrei”, în cadrul Antantei Medicale Inter-mediteraneene din 9-12 septembrie 1992 de la Mamaia. Lucrarea prin care a fost prezentată această nouă ştiinţă de frontieră a fost apreciată şi premiată cu DIPLOMA DE ONOARE de către președintele Antantei, acad. Ștefan Milcu. Precursoarea empirică a inforenergeticii este radiestezia. Spre deosebire de aceasta, inforenergetica are un sistem elaborat de decelare, sortare şi cuantificare a informaţiilor, un aparat teoretic şi practic întocmit riguros, cu etaloane proprii, specifice fiecărui domeniu abordat, aflat într-o continuă dezvoltare, metode şi tehnici care permit interacţiunea cu un sistem viu sau neviu, un spectru foarte larg de aplicabilitate,

atât în domeniul spiritual, cât si în domenii practice cunoscute din viața de zi cu zi. În domeniul radiesteziei, în România existau încă din vechime preocupări aplicative constând în descoperirea surselor de apă, petrol sau aur, prin activitatea tradiţională a fântânarilor, găzarilor sau aurarilor. Termenul care desemnează aceste profesii se extinde şi asupra celor care se ocupau cu detectarea lor prin mijloace radiestezice. În perioada interbelică, anii 1935 - 1940, ing. Simu Simeon, cel care s-a ocupat cu determinarea existenţei zăcămintelor de petrol din Valea Prahovei, a descoperit prin procedee radiestezice aproximativ 50% din zăcămintele de petrol şi aur. El este considerat părintele radiesteziei din România. În 1940 a publicat primul manual de radiestezie în care specifică metode de investigaţii, diferiţi parametri ai unor zăcăminte găsite şi descrie modul de lucru cu indicatorul format din două nuiele legate la un capăt, care-i poartă numele. Inforenergetica este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, având precursori iluştri, autori ai unor teorii care fac parte din fundamentul acesteia, precum acad. Eugen Macovschi, autorul teoriei biostructurale a materiei vii, acad. Ştefan Odobleja, autorul teoriei consonantiste şi conf. dr. Victor Săhleanu - directorul Institutului de Antropologie al Academiei Române. Inforenergetica oferă posibilitatea unică în lume de a efectua măsurători şi determinări alfa-numerice cu ajutorul instrumentului principal de lucru, ansa radiestezică (Brevet de Invenţie RO113710/1996 - autor c.l.c. Claudian Dumitriu). Măsurătorile au ca scop evaluarea unor fenomene/existențe/activități, etc luarea unor acte decizionale privind implicarea și optimizarea lor. Prin tehnicile inforenergetice de tip terapeutic se revine de fapt la „terapia” aplicată de străbunii noştri protodaci, despre care Herodot scria că întâlnise un medic scit din şcoala lui Zamolxe, care afirma că „Nu poţi vindeca partea fără a vindeca întregul şi nu poţi vindeca trupul fără a vindeca mai întâi sufletul”. Este


evident că strămoşii noştri deţineau mult mai multe informaţii, mai multă cunoaştere decât am reuşit să redobândim noi până astăzi, aceasta datorându-se faptului că ei trăiau în permenentă comuniune cu Divinitatea şi ca urmare, aveau un acces deosebit de mare la banca de date a Tatălui Ceresc. În acele vremuri, tinerii erau iniţiaţi de la vârste fragede şi lucrurile pe care puţini dintre oamenii zilelor noastre reuşesc să le facă astăzi aplicând diverse tehnici, făceau parte atunci din viaţa de zi cu zi; paranormal era când cineva nu mai avea aceste potenţe, ceea ce însemna o decădere d.p.d.v. spiritual, un handicap, care nu era ignorat şi care trebuia să fie depăşit prin revenirea la comuniunea cu Divinitatea unică. Inforenergetica permite investigarea şi cercetarea realităţii înconjurătoare, folosind un aparat teoretic propriu precum şi metode, tehnici, mijloace şi procedee ştiinţifice, găsindu-şi aplicabilitate în toate domeniile de activitate. De la înfiinţare şi până în prezent, membrii Fundaţiei de Inforenergetică „Sfântul Apostol Andrei” din toata ţara au efectuat numeroase cercetări şi studii ştiinţifice în diferite domenii, aducându-şi astfel contribuţia la aprofundarea ştiinţelor moderne, printr-un aport de noi informaţii specifice domeniului studiat, folosind metodele si mijloacele de cercetare caracteristice inforenergeticii. De asemenea, lucrările de cercetare realizate au permis extinderea în mod continuu a propriului aparat teoretic si practic. În prezent se ţin cursuri de Inforenergetică în peste 20 de oraşe din țară. Aceste cursuri au fost solicitate şi de alte ţări, dar până în anul 2000 nu s-a răspuns favorabil acestor solicitări, conform hotărârii autorului ei. Începând cu 2001, autorul a hotărât a începe aceste cursuri şi pentru străini. Oficializarea ocupaţiei de inforenergetician radiestezist s-a făcut conform deciziei şi avizului Ministerului Muncii nr. 35/18.05.1999, publicat în Monitorul Oficial, ocupaţia intrând în listele cuprinzând Codurile Ocupaţiilor din România. Societatea Română de Radiestezie şi Societatea de Inforenergetică sunt singurele care au dreptul legal şi care pregătesc cadre cu această ocupaţie. Datorită succesului acestor cursuri de Inforenergetică, din anul 2002 au apărut în România şi firme pirat care pretind că fac această pregătire. Prin organizarea acestor cursuri se urmărește realizarea obiectivului principal al Societăţii Române de Radiestezie, al Fundaţiei „Sf. Apostol Andrei” şi al Societăţii de Inforenergetică de a contribui la refacerea

sănătăţii şi unităţii spirituale a poporului român, sau a altor popoare, prin activităţi proprii, cât şi prin sprijinirea unor iniţiative care îşi propun scopuri similare. Din 1996, Societatea Română de Radiestezie, Fundaţia „Sf. Apostol Andrei” şi din 2004 Societatea de Inforenergetică, organizează anual simpozioane şi conferinţe internaţionale şi naţionale, pe diferite teme cuprinzând domenii ca: sănătate, ştiinţe moderne, agricultură, economie, industrie, viitorologie.

Adaptare după revista Inforenergetica și site-ul www.inforenergetica.ro

„Trupul omenesc este frumos numai în măsura

în care oglindește sufletul.”

Constantin Brâncuși


TINERE CONDEIE

FărătineEu fără tine nu aș fi nimic Și totul eu pot fi numai cu tine, În lipsa ta și visele se sting, Lumea din ochii tăi îmi aparține. Eu fără tine cum aș mai zbura Clipe să prind, arzând spre nemurire? Numai cu tine mă pot înălța Către un veac al inimii, iubire. Eu fără tine nu văd răsărit Căci soarele îl regăsesc prin tine Și aș apune-n cerul azurit Stingând văpaia ce mă întreține. Fără de tine n-ar fi nici o stea, Lumina către noapte nu înoată, Un cer senin al dorului de nea De printre neguri fost-a să mă scoată. Eu fără tine cum să mă compun Când tu ești temelia vieții mele? Eu doar cu tine pot să fiu imun La patime și suferințe grele. Și fără tine lumea n-o-nțeleg Când doar prin tine rostul se arată, Adânc, eu de iubirea ta mă leg Căci tu ești pentru mine lumea toată. Și fără tine să rămân, de-ar fi, Străin și rătăcit în astă lume, Aș pierde toate sensurile vii Și-aș deveni o umbră fără nume...

Alexandra MIHALACHE - Slobozia (Ialomița)

„Literatura se adaugă realității, și nu o descrie pur și simplu. Ea îmbogățește

abilitățile necesare pe care viața cotidiană le cere și le dăruiește; și, din

acest punct de vedere, ea irigă deșerturile în care s-au transformat

deja viețile noastre.” C.S. Lewis

Despreadolescenţă...

„Misiunea adolescentului e să coaguleze neantul într-o stea.” (Vasile Ghica - „În ghearele râsului”). Şi totuşi, ce este adolescenţa? Definită pragmatic, adolescența (latin adolescentia, de la adolescere) este perioada de tranziție biologică, psihologică și socială de la pubertate la maturitate. În ea rătăcesc „singur, fără teamă de mine”, sfidând greutăţile unei vârste de tranziţie de la universul paradisiac al copilăriei la închistarea maturităţii, lipsită de liberatatea, de zborul pe care îl conferă fiinţei umane adolescenţa.

Aş defini adolescenţa ca fiind vârsta ochilor scânteind sub bretonul asimetric, a paşilor plini de chemări şi a exuberanţei trezită din nimic. O vârstă a enigmelor, a frumuseţii, a nebuniilor. O vârstă a dorinţei de a gusta tot ce este nou şi, mai ales, interzis, de a sparge tipare, răzbunând astfel setea de a fi înţeles. Şi, sporind complicaţiile, la toate acestea aş adăuga toanele, nesiguranţa, sentimentul de a fi marginalizat, nervii matinali şi râsul isteric în momente de criză. Îmbinarea nevoii de a fi original şi excentric cu cea a reciprocităţii afective, a confuziei cu răvrătirea, se remarcă în portretul oricărui adolescent. Iar eu nu-mi pot nega apartenenţa la această categorie privilegiată, ce funcţionează în trei dimensiuni, între trecut şi viitor, într-un prezent parcă atemporal, definit şi delimitat doar de ceea ce trăiesc şi simt, ce cred că ştiu şi pot, ce vreau. Poate şi de aceea „sunt liber, sunt stăpân pe timpul meu” e stereotipul celor care, ca şi mine, uitând că timpul poate fi atât de relativ şi fragil, încât poate fi rătăcit într-un buzunar, se îndreaptă către un punct ce pare întruchiparea infinitului, crezînd cu tărie că pot face orice. Iar viitorul nu este o mare răscolită de talazuri, ci ni se pare neted ca oglinda, străveziu până în cele mai tainice ascunzişuri. Nimeni nu ştie când a devenit adolescent sau cum doar s-a trezit într-o dimineaţă străbătut de emoţii nebănuite , pentru care nu era pregătit. Şi nimeni nu ştie când se va încheia această etapă: poate după primele examene din viaţa noastră, poate după admiterea la facultate sau poate într-o dimineaţă, aşteptând la coadă să achităm primele facturi. Singura certitudine rămâne faptul că, pictată în tuşe difuze, adolescenţa este cea mai tulburătoare şi fascinantă etapă a vieţii noastre.

Teodora MEDELEANU (16 ani) - Iași


FILANTROPI AI CULTURII ROMÂNE Gheorghe CLAPA - Bârlad

Tragicadispariţieainegalabiluluichirurg,proeminentomdecultură,ompoliticşifilantrop,

Dr.CONSTANTINTEODORESCU

Motto: „Esenţialul este întrebuinţarea vieţii, nu durata ei.”

(Seneca, 4-65 d.Hr.)

Cred că este o datorie a societăţii noastre de a ne raporta la valori în mod profund, dincolo de modele pasagere, de a reveni în spaţiul certitudinilor. Reperul în orice societate, în orice cultură rămâne valoarea perenă, aceea care dă substanţă unei identităţi naţionale şi, în acelaşi timp, o situează în spaţiul culturii

universale. Medicul chirurg Constantin Teodorescu a reprezentat un reper de rigoare şi hotărâre în tot ce a făcut. Odată cu moartea lui, dispare unul din exemplarele umane unice, neînlocuibile din ţara noastră. Cine i-ar putea egala ştiinţa enciclopedică, hărnicia fără preget în serviciul medicinei româneşti, entuziasmul şi dârzenia în lupta pentru prestigiul intelectualilor, înţelepciunea şi buna cumpănă în judecarea faptelor şi oamenilor? Cine îşi va mai jertfi timpul şi energia, cu atâta sublimă risipire? Modelul acestui intelectual, al acestui om exemplar a fost deosebit de puternic. Personalitatea doctorului Constantin Teodorescu este o sinteză de mari calităţi care l-au făcut un om al acţiunilor reuşite şi l-a conferit un loc deosebit în societate. Un om cu asemenea calităţi şi-a putut respecta propria condiţie şi a putut îndeplini simultan multiple misiuni cu acelaşi scop şi aceeaşi direcţie - totul fiind pus în slujba semenilor săi, pe care a ştiut să-i ajute la nevoie. Comportându-se astfel, a meritat din plin şi calitatea de lider cultural, un ferment al vieţii româneşti, precum şi un model, exemplu de devotament comunitar şi de comportare civică model.

A fost un lider puternic, energic, extraordinar de dedicat muncii sale, capabil să conducă, să pună în practică cu discernământ toate activităţile culturale. Înţelepciunea, gândirea limpede, hotărârea, competenţa, loialitatea şi devotamentul l-au făcut de nepreţuit pentru noi toţi.

Acest om a ştiut, prin curaj, muncă şi tenacitate să schimbe, în înfruntarea cu Timpul, o stea posomorâtă cu una norocoasă, mulţumit de propriile-i eforturi, conştient că este învingător. Omul acesta minunat a dat strălucire culturii bârlădene vreme de aproape patru decenii, legându-şi definitiv numele de oraşul dintre coline. Conştientizăm că Doctorul nu a plecat niciodată definitiv, decât ca om sortit morţii. Dar sobrul intelectual, decent în toate actele sale, dotat cu harul cuvântului ales va rămâne pentru eternitate, ca un prinos al pământului moldav din care s-a născut.

În noaptea de miercuri spre joi, 18 august 2011, a încetat din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă, unul din cei mai remarcabili oameni ai oraşului Bârlad: dr. Constantin Teodorescu. În dimineaţa zilei de 18 august, imediat după răspândirea tristei veşti, a fost arborat doliu la Primăria municipiului Bârlad. ..........................................................................................

„Filantropia. Bunătate premeditată.” Urszula Zybura


TRADUCERI Eugen DEUTSCH - Iași

GLOSSEdeMIHAIEMINESCU (RESTITUTIO)

Le temps passe et vient, Tout est neuf, ancien est tout, Sur le mal, sur le bien, Réfléchis, cherche le bout, Pas d’espoir et pas de peur, Les vagues passent toujours, Qu’on appelle à ton cœur Ne soit contre, ne soit pour. Ce qu’on voit passe pour nous, On entend beaucoup de choses, Qui se souvient de tout, Des beaux vers ou de la prose? A l’écart des autres gens Pense-a toi et aux tiens Car, sans bruit et doucement, Le temps passe et vient. Ne laisse pas la balance, Pour une raison du cœur, Se pencher vers l’espérance Pour l’image du bonheur; Il se meurt à l’instant même, Car rien ne tient beaucoup: Pour celui qui sait le thème Tout est neuf, ancien est tout. Spectateur pur au théâtre Regardant autour de toi, Quand un seul joue les quatre Tu va comprendre pourquoi

Sont leurs pleurs et leurs amours; Mais entends, ne perds rien Ce qu’on dit dans leurs discours Sur le mal, sur le bien. Le passé et l’avenir Sont d’une feuille les pages, Le début qu’on peut unir À la fin parmi les ages. De l’ancien ou le futur, Au présent existe tout, Mais sur leur destin obscur Réfléchis, cherche le bout. Car aux même lois, tu sais, Sont soumis tous ceux qui existent Et depuis beaucoup d’années On est gai et on est triste. Autres masques, même pièce, Autres mots, même bonheur, Car la vie ne nous laisse Pas d’espoir et pas de peur. Pas d’espoir puisque les cuistres Font le pont pour la victoire; Même si tu es illustre Ils te voleront la gloire. Pas de peur, pas de parade, Ils s’engouffrent tout-autour; Ne deviens leur camarade: Les vagues passent toujours.

Comme-un chant de la sirène Des pièges tendent le monde; Pour débarrasser la scène On vous chasse-à coups de fronde. Cherche un bon petit détour Pour passer parmi les pleurs; Soit le même pour toujours Qu’on appelle à ton cœur. Si-ils te touchent prends la route, Si-ils te blâment soit muet, Leur mesure-on la sait toute Donc il faut que tu sois prêt. Ne fait cas de ce qu’ils pensent, Laisse-les passer autour, Ne t’emballe dans la danse Ne soit contre, ne soit pour. Ne soit contre, ne soit pour Qu’on appelle à ton cœur: Les vagues passent toujours. Pas d’espoir et pas de peur: Réfléchis, cherche le bout Sur le mal, sur le bien; Tout est neuf, ancien est tout, Le temps passe et vient.

Version française

„Fiindcă nu știi ce te așteaptă mâine, luptă să fii fericit astăzi. Ia o cană cu vin și, sub lumina lunii, bea, zicându‐ți că luna

te va căuta poate zadarnic, mâine.” Omar Chayyam


TRADUCERI Codruța MARIN - Montreal (Canada)

Ameeting‐unplanned‐onthestreetsofDeva.WithBlake,theex‐love‐of‐her‐life

„Hi.” „Hi.” „What are you up to?

What have you become? How are you?”

„I’m well…Nothing to say, I suppose.”

He shifted uncomfortably from a foot to the other, meaning to say something to

her. „I wanted to tell you…” „Why?” she brusquely cut in. „Why, or more

accurately, what in the world are you still searching for? You have a perfect life, by all standards: friends, alcoholic parties, a girlfriend. There’s nothing missing in your life.”

„I’m missing you.”… „I love you.” [after a short pause] „I don’t. Not anymore.” „But have you ever loved me? There’s some famous

guy out there that used to say that love is the only thing that never dies. And if something comes to an end, it wasn’t love….”

„That kind of love he’s talking about doesn’t die, that’s true. You’d find it in me, and everyone around you. But the kind you’re asking for - it’s another kind….”

„Can we walk?” He takes her hand, she jumps. „So after all, you still feel something.” She thinks for a moment, then looks searchingly in

his eyes. In the end, she breaks herself free from him - it demands quite an effort of her. With her eyes in his eyes, she says:

„I’ve wanted this touch so many times… and at this moment, I cannot accept it anymore.” She turns her head right, gazes into the distance.

„No. I do not love you anymore. I love… the idea of a soul-mate. And since you have been part of my list of possibilities…because once, I really thought you were my soul mate... the desire remained, somewhere, forgotten.”

„What if we truly are?”

„If we are, then you’ll go through hell for me. You’ll insist, not taking no for an answer… but I sincerely don’t know if that would do any good. I’ve just been there, in a fight for ‘the one’ myself. For someone. Out of it came a book, and a bit of healing… anything else, remains to be seen.”

„You started writing a book after a deception in love? Original, I say.”

„I didn’t seek originality. This is what came out of it. And yes, it’s predictable, dull even, but our love story isn’t finished yet. I yearned to write a book, and here it is, almost written. And a love story I wished for… that too, I’ve had, but mostly from my side. I know I can love, up to infinity if needed. Only the other person’s love seems to elude me. I have it, for brief moments in time, all passing. Maybe I simply haven’t learned yet how to keep it…”

Back in her room, Iolanda looked at the rows she had just written. Did that really happen? Or was it just a creation of her mind?

(fragment din roman)

„Spui că iubești ploaia, dar folosești umbrela când mergi prin ea. Spui că iubești soarele, dar cauți umbra când strălucește. Spui că iubești vântul, dar închizi

fereastra când bate. De aceea sunt speriat când

spui că mă iubești.” Bob Marley


Dr. ing. Constantin POPA - montanolog

Tel mobil: 0743.069.761; 0723.268.101 Tel fix: 0234/348.858, Fax: 0234/348.858 E-mail: [email protected]

AICI... ORICÂND !

MONTANA vă aşteaptă:

Peisajul de vis de la Slănicul Moldovei (perla Moldovei), aproape de Cheile Bicazului din Carpaţii Răsăriteni ai României poate fi o destinaţie turistică pentru ORICARE cititor, din oricare colţ al lumii. Salina Tg. Ocna (sănătate, distracție), mănăstirile, izvoarele tămăduitoare, Ceahlăul aproape. Mai ales că avem inimă de prieten, condiţii de profesionişti şi grijă confraternă pentru toți cei care ne calcă pragul. → Ben (Todică) - Australia, vino să-ţi revezi plaiurile. Ai 15.000 de km cu avionul prin Amsterdam. Pleci seara şi în următoarea ai susurul izvoarelor tămăduitoare şi foc de tabără cu brad din munte... Ba, şi păstrăv, ori friptură de urs... → Diana Popescu de la Stuttgart - poţi veni cu autoturismul, în total, vreo 3.000 km prin Viena - Budapesta - Oradea - Iaşi. Ce vezi, ce auzi, ce simţi pe la noi, numai tu poţi să comentezi şi pentru alţii. Ai 1.700 km apoi cu avionul Bucureşti - Bacău. → Pentru Ştefan Racovitză din Geneva (Elveţia) facem un traseu domnesc de 2.000 km. Un urmaş al voievozilor de altădată care să-şi încarce bateriile şi să viseze în tumultul Bicazului, în vântul Ceahlăului sau în liniştea izvoarelor care ,,alungă” ulcerul şi nevrozele... ar fi... la NOI!!! → MONTANA îl aşteaptă pe Sergius Marin din Montreal - Canada. 6 ore cu avionul şi 3 cu autoturismul de la Bucureşti, merită făcuţi pentru sănătate, rude, prieteni... munte şi pescuit. Păstrăvi! → „O palmă de loc” până la Ierusalim (5.000 km) de unde vă așteptăm să vă împliniți sufletește. Facem și grupuri, primim și vă aducem turiști de orice naționalitate. → Maria Cozma, romancieră din Paris, nu vrei să întâlnești prieteni adevărați? Vom fi bucuroși să-ți citim cărțile... cu autograf aici, la noi! 2.600 km, doar! Pe cuvânt: vă asigurăm de suflet, clipe de neuitat, senzații alese și mâncăruri ori distracții unice... pe oricine și de oriunde vă veți afla.

Noi, cei de la Montana, vă așteptăm !


PAGINI DIN LUPTA ANTICOMUNISTĂ Dumitru V. MARIN - Vaslui

Grupare anticomunistă la Țepu - Tecuci:

a)ANTICOMUNIȘTIIDELAȚEPU‐TECUCI(I) Solidaritatea năpăstuiţilor din închisori este un capitol special. A existat şi în anii 60, exista şi în mai 1974 şi în 1984. La nenumăratele sale scrisori şi reclamaţii i se răspunde în aprilie 1977. Noi am înfăţişat faptele la nivel individual, dar în comuna Ţepu au existat cu adevărat ELEMENTE DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ ,,ANTICOMUNIŞTI DINTRE RĂZEŞI”. Argumente: - Numărul mare de persoane arestate şi condamnate între 1955-1989. - Numărul mare către foarte mare al anilor de pedeapsă ale celor 26 de nominalizaţi. - Nucleul de delatori, care făceau informări periodice, cu nume, ore, fapte (ca sarcină de partid, un miliţian tablagiu s-a însurat cu o femeie din Ţepu și cu sarcină de supraveghere). - Atmosfera de suspiciune din rândul populaţiei, cu izolarea unor oameni valoroşi. Învăţătorul Nelu Constantinescu a fost condamnat la 22 de ani de închisoare, eliberat-încarcerat periodic în total peste 11 ani. Soţia sa învăţătoare a fost o adevărată eroină prin rezistenţă şi răbdare ,,Domnu Nelu” a condus ani mulţi extraordinarul cor din Ţepu impus la nivel naţional. De altfel trebuie spus că nici copiii lui Cernat, nici ai lui Alexandru Chiriac, nici ai lui Nelu Constantinescu şi nici

ale celorlalţi n-au beneficiat de sprijinul tatălui, exact când era mai mare nevoie de tată educator, tată-model, deoarece, mai mult decât atât, trebuiau să suporte mânia proletară a tineretului comunist sau din detaşamentele de pioneri. S-a văzut însă oţelul din mănuşa educatoarelor, mamelor, toţi urmând şcoli, licee, facultăţi şi ajungând oameni de treabă. Destui au participat la viaţa cultural-artistică a localităţii, a raionului, a ţării. Spre exemplu, în 1955, formaţia vocal-instrumentală condusă de Alexandru Chiriac s-a prezentat la concurs raional cu instrumente confecţionante de componenţi. Preşedintele competiţiei era foarte cunoscutul compozitor Filaret Barbu, autorul unei operete acceptate chiar inspirate ,,Plutaşii de pe Bistriţa”. După concurs, compozitorul i-a căutat, i-a felicitat, i-a invitat la un suc mirându-se foarte tare de ,,calitatea viorii şi a ţambalului”. Erau instrumente cu adevărat populare, migălite de interpreții dintr-un ,,tei special care nu crapă”, de prin pădurea apropiată. De unde să știe ,,acordeonistul” Alexandru Chiriac, cizmar de meserie, că face artă autentică dacă, nu i-ar fi spus Filaret Barbu. Şi de unde să ştie fiecare câtă ,,uneltire contra orânduirii sociale” urmează şi câţi ani de închisoare-i aşteaptă?

b) UN ANTICOMUNIST BINE - BINE BĂTUT:

VASILECERNAT Vânător împătimit, bărbat aprig, glumeț mai peste rând, cu decizii radicale, cu voință de fier și cu mult nenoroc în viața lui, scursă fie la Țepu, fie în închisorile patriei. A avut 4 fete, de la o soție bună și muncitoare, a râvnit după gineri la pofta sa, a muncit, a luat bătaie până la ultima limită umană... și a murit când americanii pe care i-a așteptat o viață, cam întârziau,

să ajungă în România. Vecina sa Ilinca D. i-a semnat sfârșitul cu un

chitonag ghioldiș în stomac după ce fiul acesteia l-a tocat cu

parul încât omul nu se mai putea ridica de jos având mâna stângă și un picior rupt, vânăt și tumefiat de lovituri.

Avea 81 de ani... De față era și fiica sa Aurica, de 13 ani... Născut în 21 februarie 1909, Vasile era copilul

curios în decursul Primului Război Mondial. Originea sa umilă l-a împins să-şi câştige existenţa pe lângă şeful Mândru (şeful Gării Berheci, funcţie importantă şi bine plătită) sau pe lângă boierul Cincu, proprietarul câtorva sute de hectare în preajma localităţii Ţepu.

Mobilizat pe front în cea de a II-a mare conflagraţie, deşi avea doar 5 clase, a ajuns repede sergent şi şofer în capul coloanei în marş. De altfel Vasile a fost primul cetăţean al


comunei cu carnet de şofer. Aproape nu mai surprinde că a primit 2 decoraţii militare pentru serviciu credincios în slujba Patriei. Monitorul Oficial consemnează în numărul 182, din 13 august 1945, conferirea decoraţiei ,,Crucea Serviciului Credincios cu grade, clasa a II-a, sergentului Cernat Vasile”. Pentru vremea aceea a pleca din Oltenia pe la Lwow (Polonia) şi a ajunge la Odesa (cu un camion Mercedes) cu combustibil şi echipat de război, fie şi numai atât, era o performanţă. Primul autoturism condus era un Cadillac al şefului Mândru omorât de tâlhari, descoperiţi destul de târziu, drept care a fost el aproape ucis în bătaie (ca suspect), fapt care l-a înrăit cu lumea.

Deşi era distractiv la petreceri şi nunţi, deşi se îmbrăca întotdeauna foarte elegant şi curat, cu pălărie cu pene, având femeie frumoasă era destul de provocat la scandaluri şi nu se prea bucura de simpatie.

După prigoana comunistă, chiar era privit ca un om recalcitrant pentru că nu s-a înscris niciodată la colectivă, şi-şi apăra straşnic pământul. Printre primele Gospodării Agricole Colective din ţară a fost şi GAC ,,1 mai” din Ţepu, și ca să-şi apere capul, gospodarii au cedat repede pământurile. Cu toate acestea au fost destui şi repede agăţaţi și trimiși la ocnă..., Alexandru Chiriac declara într-un interviu din februarie 2015, la locuinţa sa, că la un moment dat s-au regăsit în aceeaşi închisoare, 14 locuitori din Ţepu...

Despre Alexadru Chiriac acum consemnăm că în aprilie 1959, a primit o condamnare de 20 de ani de muncă zilnică pentru crima de uneltire contra orânduirii sociale, arestat fiind de pe 27 decembrie 1958 (de Sărbătorile Crăciunului). S-a invocat articolul 209, indice 2 şi l-au purtat peste 4 ani prin închisorile statului, uneori întâlnindu-se şi cu fratele său Marin, condamnat şi el la 22 de ani.

Revenind la Vasile Cernat, să precizăm ceva despre evadarea din încercuirea de la Cotul Donului, vestita pungă sovietică împotriva armatelor germano-române.

Vasile avea întotdeauna grijă să aibă combustibil în rezervoare (şi asta l-a scăpat). Mai erau câteva sute de metri până să se facă joncţiunea celor două aripi ale armatelor sovietice, când ofiţerii au rostit ei disperaţi ,,scapă cine poate”; ofițerul comandant plângând, le-a spus „suntem pierduți”. Într-o sclipire Vasile a zis să preia el comanda, au acceptat și a ordonat scoaterea țevilor de eșapament și la drum!

Grupa sergentului a acţionat neînchipuit de repede, au dat jos eşapamentele de la maşini, cu câţi soldați s-au nimerit (vreo 14 pe camion, era coloană de mașini), cu ordinul de a nu lăsa pe nimeni, absolut nimeni, să urce în caroserie şi la drum, sub tirul armelor, automatelor şi mitralierelor. Din încercuire au ieşit doar câteva motorizate (4) în frunte cu cel a lui Cernat. Aşa au scăpat din încercuire peste 60 de soldaţi şi subofiţeri români, restul îngroşând rândurile prizonierilor prin Siberia.

Şofer la acad. Iorgu Iordan, care avea pământ lângă Tecuci, Cernat l-a scăpat de la moarte pe acesta, când un grup de tâlhari le-au aținut calea spre Tecucel, drept care au sărit prin şanţ şi gropile de alături, evitând coasele, topoarele şi

pistoalele acestora. Iorgu Iordan a jurat că va avea grijă de Cernat, pentru că i-a salvat viața.

Alte dovezi de temeritate ale cetăţeanului simplu sunt legate de pasiunea sa de vânător. Carnea de vânat n-a prea lipsit din casă, cât n-a fost închis.

Poate aşa se explică vivacitatea, optimismul şi forţa sa musculară, imposibil de învins la concursurile de trântă sau în alte împrejurari de confruntare fizică. A luat şi bătăi, deşi purta întotdeauna la el un briceag cu stricnele, cu lamă lungă. Nimeni nu ştie să-l fi folosit decât la luat sânge la cai şi la vite, pentru că era un veterinar foarte priceput. În acelaşi timp ştia că orice crimă se descoperă până la urmă şi n-a utilizat niciodată arma.

Numai că: 1. Nu s-a înscris în colectiv şi aproape s-a terminat

cu liniştea sa. 2. Avea mare uşurinţă componistică, de pe urma sa

se păstrează caiete cu sute de poezii (manuscrise). 3. În căutarea dreptăţii lui şi a altora compunea

scrisori către organele statului, informând cu nedreptăţile comuniştilor analfabeţi, săraci, răzbunători.

Drept care: - Închisoarea i-a devenit sălaş în mai multe rânduri.

Crima de uneltire împotriva intereselor sta-tului (ART. 209. CP) a fost invocată, constatată cu martori vecini, consăteni care l-au trădat, prin urmare purtat în 9 penitenciare începând cu 1959.

- Hărţuiala permanentă a devenit metodă de ,,educaţie”. Organele statului, în special miliţia, aveau sarcini precise, iar primarul Luca Talabă, se ţinea scai să-i ia pământul.

- Viaţa de familie i-a fost iremediabil afectată, compromisă, distrusă. Avea 4 fete şi ne-vastă frumoasă şi luptătoare, Constantina (fostă Mândru), care în pofida cumplitelor necazuri şi privaţiuni a reuşit să-şi crească şi să dea la şcoală fetele (cu tot felul de piedici, eliminări, sărăcie lucie).

- Însingurarea progresivă s-a instalat treptat, cu consecințe: izolarea de copii şi divorţ.

- Necontenite certuri şi neplăceri cu vecinul Costin de pe Valea Mâţului. La data de 20 martie 1976 Procuratura locală Tecuci, cu nr. 258/B/1976 îl scoate de sub urmărire penală pe reclamatul delator Costin Costică (şi pe alţii) care avea sarcina să-l supravegheze atent mai ales când pleca la vânătoare. De altfel din partea acestei familii i se va trage moartea pe data de 20 septembrie 1990 (până când au continuat şicanele). Miliţia locală Ţepu a avut obligaţia mulţi ani la rând să-l tot controleze, poate-l prinde cu arma de vânătoare pe care o dosea fie în gluga de coceni, fie în acoperişul de stuf de pe ,,căsuţa” cu beci, de alături de locuinţă. Cum vânătorii sunt oameni de cuvânt s-au mai anunţat între ei dar Cernat tot a căzut în plasa miliţiei.


SEMNAL Dumitru V. MARIN - Vaslui

Grupulcultural,științificșivaloricdelaPodu’‐Bacău Puţini ştiu că la Podu - Turcului în anii ’50 a existat un grup creativ care a reprezentat și reprezintă valoric azi Valea Zeletinului. Privit prin prisma acelui moment, există în activitate câteva personalităţi în frunte cu actualul academician C.D. Zeletin, secondat de Mircea Varvara - biolog, Iancu Grama - poet, ultimii doi profesori la Liceul, azi, ,,Alexandru Vlahuţă”, care-şi aronda aproape tot raionul Zeletin şi Valea Berheciului, colectând elevi de pe aproximativ 7500 km pătraţi şi circa 27 de comune. Printre cei în formare înspre sfârşitul anilor ‘50 s-au aflat Ion Berdan, D.V. Marin, Valentin Moraru, Gheorghe Popa, în prezent autorităţi în domeniile lor de activitate. Printre pictorii tot aici formaţi: Letiţia Oprişan, astăzi un nume impus internaţional, ziaristul C. Prangati, matematicienii fraţi Spulber (de la Căbeşti), frații Druică de la Boghești. Dintre sportivi (ceva mai târziu) Gabriel Marin, iar dintre oamenii cei mai valoroşi ai învăţământului românesc Domnica Spulber - Murgoci, Minea Damian, Elena Tudorache ș.a. Muzicianul Ovidiu Balan, generalii Viorel Cheptine și Gheorghe Rotaru, etnologul Dorel Ichim ș.a. sunt alte câteva nume valoroase. Am semnalat în altă parte (vol. „Prima Clasă / Personalităţi de pe Valea Zeletinului” și articole în Meridianul) o pleiadă de contributori la cultura, ştiinţa, jurnalistica şi alte elemente ale împlinirii naţionale. Coloana dorului de ţară (autor P. Mateescu) ar fi reprezentată autoritar (azi) de chimistul prof. dr. Ion Berdan, scriitorul, jurnalistul, etnograful prof. dr. D.V. Marin, scriitorul Valentin Moraru şi prof. univ. dr. hidrogeochimistul Gheorghe Popa, biologul prof.

univ. dr. Mircea Varvara şi poetul Iancu Grama. (vezi D.V. Marin - „Prima Clasă / Personalităţi de pe Valea Zeletinului”, Iași, 2014). „Starea… DE AZI este cea pe care o accentuează rândurile de față, în ideea că vagonul cultural - spiritual - informațional este împins pe șinele istoriei de oameni care-și jertfesc timpul, avere, sănătate pentru a realiza opere de patrimoniu, convinși că cei care vin n-au de unde le cunoaște dacă acele elemente de cercetare nu-s făcute public. Pentru că va fi în cartea aceasta ,,PRIMA… CLASĂ!” și un alt capitol, propun la o mai dreaptă cinstire a muncii lor (azi) 6 contemporani care au absolvit liceul Podu Turcului în 1959 sau în preajma acestuia când a apărut prima promoție de liceu cu 11 ani de studiu. În 1958, liceul Podu-Turcului n-a avut promoție pentru că s-a trecut de la liceul cu 10 clase, la cel cu 11. Dintre cei pe care-i consider MARI VALORI ale națiunii române sunt Ovidiu Bălan, mare compozitor și dirijor (la Bacău) născut la Bouroș - Corbița, Ioan Berdan (n. la Tăvădărești, comuna Vultureni (9 august 1941), chimist, Ioan Druică (n. la Podu Turcului dar absolvent al Liceului ,,Gheorghe Roșca Codreanu” Bârlad, în 1957) fizician, Dumitru V. Marin, etnolog (n. la Giurgioana, 28 aprilie 1941, absolvent în 1959, romancier, mare jurnalist român, istoriograf, monografist), Valentin Moraru din Răchitoasa (n. 30 martie 1942, absolvent în 1959), scriitor și om cu înalte funcții de răspundere, Gheorghe Popa (n. 14 august 1940, Boghești), deschizător de drumuri în Hidrogeochimie.”

INIȚIATIVĂ social - culturală unică:

ACADEMIABÂRLĂDEANĂ‐100! 1 mai 1915: inaugurarea unei TRADIŢII CULTURALE cu pretenţii speciale! Rolul social - cultural al unei asociaţii nonprofit cu notabile exprimări în acte cultural - literare şi ştiinţifice este probat de acest secol de existenţă. Inițiatori în ordinea importanţei: Tudor Pamfile, autor de opere remarcabile şi în primul rând Mitologia românească, recunoscut conducător de reviste şi ziare (în 1912 conducea 12 publicaţii), folclorist autentic prin revista ION CREANGĂ (1908 - 1921); apoi istorie prin Miron Costin (1913), ofiţer de carieră, cu salariu care-i permitea cheltuieli substanţiale, şi ceva avere după soţia sa Elena, fiică de comersant. Era şi acţionarul principal la tipografia Lupaşcu. G. Tutoveanu devenise un poet cunoscut după volumul ,,Albastru” şi-şi sporea influenţa ca inspector şcolar. Până atunci tipărise un volum și împreună cu Emil Gârleanu scosese revista „Făt - Frumos”, iar alături de Tudor Pamfile s-a întregit ca personalitate a Bârladului, dar era mai mereu în imposibilitatea de a oferi condiţii dezvoltării unui grup intelectual cu multiple funcţionalităţi. Toma Chiricuţă era un preot şcolit, interesat de etnografie şi folclor, de activităţi literare minore şi sub oblăduirea P.S. Iacov

Antonovici, un ieromonah cu har şi rezultate în viaţa religioasă. Trioul a acţionat în perfecte condiţii de egalitate și prietenie. Scrisorile dintre cei 3 sau între Pamfile şi Mihai Lupescu, I. Bianu, M. Sadoveanu, Artur Gorovei, Al. Vlahuţă (ales preşedinte de onoare) şi mulţi alți colaboratori vorbesc despre deplasările în teritoriu, reuniunile culturale din diverse comune apropiate, culegerile de folclor și etnografie dar mai ales culegerile de teren ale lui Tudor Pamfile, ofițerul folclorist. Academia Bârlădeană rămâne dovada concretă a muncii în echipă a personalităţilor momentului din Bârlad, cu rezultate spectaculoase (şi unice): ,,Florile Dalbe”, prima revistă literară de după Război (1 ian. - 31 dec. 1919), plănuita revistă ,,Răzeşul”, împlinirea numerelor pentru ION CREANGĂ şi îndrumarea culturii peste Prut, după 1918, unde întreprinzătorul Pamfile a fost detaşat şi unde a promovat în total 5 publicaţii, la Chişinău, printre care „Glasul Basarabiei”. La un secol de atunci, ne gândim la înaintaşi şi putem chibzui ce să reuşim pentru a amâna putrezirea digitală, care ameninţă foarte serios limba română cu noua ei cultură umană şi cu MAREA UITARE digitală!


OPINII Ion N. OPREA - Iași

Jurnalismulculturalrămânemijlocimportantdecomunicare

Când în cadrul manifestărilor

culturale Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceri (FILIT), Iaşi, 2014, în cadrul consfătuirii care s-a referit la Jurnalismul cultural în epoca new-media, organizată

de revista de cultură contemporană TIMPUL - serie nouă, de pe scena primitoarei aule a Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi, moderator Daniel Şandru, mai mulţi profesionişti în domeniu - Carmen Muşat, redactorul-şef al revistei Observator cultural, Alexandru Lăzescu, preşedinte la Ziarul de Iaşi, fost şef al Televiziunii Române şi autor al revistei „22”, Marius Chivu, scriitor şi publicist, George Bondor, lector universitar ieşean şi Daniel Cristea-Enache, critic literar şi frecvent publicist, discutând tema propusă, ajung la concluzia că jurnalismul cultural s-a deprofesionalizat, şi-a pierdut conţinutul de calitate, care e important în domeniu, fie şi ca simplu cititor de presă, fireşte, semnalul te îngrijorează. Cum s-a întâmplat şi cu subsemnatul, care vede diferit lucrurile. De aceea, referitor la rostul ziarelor, dar şi la revistele culturale, pe care aceiaşi, dar numai în parte, le văd editate fără ca publiciştii să le ştie de la început mesajul, m-am adresat presei scrise, iar revista Luceafărul-Botoşani din 9 octombrie a bisat publicarea articolului meu cu titlul: „Anchetă printre cititori - Revista culturală formează oamenii?”, în ideea publicării ulterior în volum a răspunsurilor primite. Poşta mi-a adus acasă scrisori care spun: jurnalismul cultural rămâne şi va fi mereu un mijloc important de comunicare, el contribuind activ şi eficient alături de reviste la formarea oamenilor. Jurnalist cu activitate de peste 30 de ani, conducător de ziare şi reviste, cu consistente rubrici literare, Vasile Filip din Iaşi îmi scrie tranşant: „Da, presa formează oamenii!”

Nici nu ar putea fi altfel, publicaţiile la care lucrează cei de pe canapeaua sălii „Mihai Eminescu”, în calitate de condeieri ori conducători de publicaţii, Alexandru Lăzescu, de exemplu, împreună cu colaboratorii, foarte mulţi universitari, publică frecvent cronici care prezintă şi recomandă cărţi de citit, piese de teatru, spectacole la operă şi la filarmonică, spun ce au întâlnit la bibliotecile vizitate… locuri unde oamenii culeg fructele scrisului. Toate demonstrând tocmai contrariul susţinerilor - că jurnalistica şi activitatea de presă, făcute profesionist, are mare importanţă dintotdeauna şi indiferent de suportul pe care sunt puse gândurile. Că aşa este, ca un „act de mândrie şi publicistică”, un intelectual, prof. dr. Dumitru V. Marin, conducătorul singurului Grup de presă din judeţul Vaslui, care scrie şi editează ziarul Meridianul, cu distribuţie în judeţele Iaşi, Vaslui şi Bacău, notează în numărul săptămânalului de joi 8 ianuarie 2015, 12 pagini, 1 leu: „Au trecut peste 18 ani de la apariţie (1996) şi realizăm o publicaţie bună cu apariţie tipografică şi online: Meridianul… Avem o trupă bună, bună în grupul nostru printre care un doctor în ştiinţe, un doctorand, un scriitor şi poet remarcabil, o graficiană remarcabilă şi mulţi colaboratori de valoare”. Dintr-o recentă carte a sa, „Om, operă, prezenţă”, Editura PIM, Iaşi, 72 de pagini, cu deviza „Am muncit, am învăţat, am învăţat pe mulţi alţii”, Dumitru V. Marin, însoţit de poetul Val Andreescu, redactor-şef la Meridianul - şi încă vreo câţiva creatori de proză şi poezie bună, ba şi epigrame şi caricaturi, aproape săptămânal, după apariţia ziarului, aleargă prin comune, organizând şi participând la ceea ce, noi, în tinereţe, numeam „Consfătuiri cu cititori şi ascultătorii” a ceea ce realizează şi răspândesc cei ce la Singurul Grup de presă, Vaslui, este cultura în mase, adusă la ei acasă.


„Fac parte dintre aceia care umblă prin ţară, ieri am fost la o întâlnire cu vreo sută de cetăţeni şi astăzi suntem aici, unde doresc să ne vorbim de la suflet la suflet! Ziarul Meridianul împlineşte 17 ani de existenţă şi este cel mai vechi săptămânal din ţară, după ştiinţa mea, este un ziar care n-a publicat nici fata de la pagina 5, goală, nici ştiri de scandal sau alte elemente de acest fel, care înseamnă înjosirea omului. Ziarul, pe lângă vechime, are calităţile sale, ştirile, reportajele, interviurile sunt mereu pozitive şi în condiţiile în care în alte ziare găsim atâtea şi atâtea ştiri care urmăresc şi cuprind numai mizeria umană, noi rezistăm tentaţiei şi prezentăm elemente pozitive ale societăţii noastre”, le spunea Dumitru V. Marin participanţilor de la Consfătuirea de la Căminul cultural Bârnova, Iaşi, martie 2014. Despre ziar el mai spunea. „Nu sunt ziarist, sunt jurnalist, ziarist poate fi şi un oricine care scrie şi el o ştire, dar noi, la Meridianul avem jurnalişti de foarte bună calitate iar datorită scrisului lor ziarul este premiat trei ani, la rând, ca cel mai bun săptămânal… suntem şi vom fi purtătorii de cuvânt al oamenilor şi al primăriilor care realizează lucruri deosebite”. Şi, despre rolul cultural al ziarului sublinia. ‚,Ziarul are, aşa cum vedeţi, diferite rubrici, iar una dintre ele este extrem de importantă pentru că prezintă cultura sub diversele sale aspecte, o pagină care apare de 17 ani, fără întrerupere”. Cum în majoritatea cazurilor articolele publicate în reviste sau ziare devin mai târziu cărţi ale autorilor, aşa şi profesorul Dumitru V. Marin, adunându-şi o parte din ceea ce oamenii îi zic Operă şi-a realizat volumul ,,Primarii, ca nişte oameni acolo, şi ei’ (Iaşi, 2014) şi cu el a mers şi la Căminul cultural Ciorteşti-Iaşi, unde „s-a lăudat”: „Cartea cuprinde 50 de interviuri cu primari, cei mai deştepţi din judeţul Iaşi… Valoarea cărţii rezidă din valoarea inteligenţei şi muncii primarilor şi este un document de epocă. Vrem nu vrem, cartea rămâne pentru că realitatea din edituri este că nu se prea fac asemenea cărţi”… La întâlnirea cu elevii Colegiului „Gheorghe Vrânceanu” din Bacău, unde profesorul le-a vorbit despre cărţile şi Grupul lui de presă, - radio, televiziune, ziar, - pentru promovarea Limbii Române, le-a prezentat şi o intimitate privitoare la începutul carierii sale de scriitor: „eram la o adunare a cititorilor şi se puneau întrebări, gen „cine ştie, câştigă”. nu aveam curajul să răspund dar am ridicat mâna… şi am răspuns. Am primit drept premiu o cutie de bomboane, acela a fost primul meu premiu literar… prin muncă şi curaj am reuşit să fac tot, şi voi la fel puteţi face”… „Limba română, le-a mai spus el, identificându-se cu existenţa milenară a acestui popor, cu momentele

cruciale ale istoriei prin care a trecut dar şi pentru păstrarea şi vorbirea corectă a limbii naţionale care de 25 de ani este supusă unui bombardament de influenţe străine, de schimbările din viaţa socială, obiceiuri dar şi de percepţia nouă a valorilor naţionale”, trebuie cu grijă şi responsabilitate promovată… La Româneşti-Iaşi, 15 ianuarie 2014, la Hârlău - dar la 23 ianuarie 2014, la Prisăcani, la 30 ianuarie 2014, cu ocazia triplei sărbători - Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, dar şi a sărbătoririi naşterii lui I. L. Caragiale, la Bârlad de 13 martie 2014, în sala de lectură a Bibliotecii Liceului „Mihai Eminescu”, în ,‚Zilele ziarului Meridianul de Iaşi-Vaslui” a surprins auditoriul când Dumitru V. Marin, spre deosebire de foarte mulţi alţii, ,,a avut îndrăzneala să-l prezinte pe N. Ceauşescu aşa cum era, cu secvenţe de unde nu reiese că ar fi fost un tiran, un dictator ci, că ar fi fost un adevărat patriot, realizând o apropiere între destinul lui cu acel a lui Ştefan cel Mare”… Interesant este că scriitorul D.V. Marin le oferă celor pe care-i prezintă „dreptul la replică”, chiar în cartea pe care o publică, p. 45. Celor de la comuna Lungani, în ziua de 23 septembrie 2014 le-a făcut chiar o făgăduinţă: „împreună cu actorul Sergiu Tudose, vă promit că vă voi duce la spectacolul de la Teatrul Naţional, Iaşi, nu va fi uşor dar eu promit că vă voi duce la spectacol!” Şi mulţumit de modul cum „primarul comunei Gh. Pricopie ştie să adune şi să organizeze valorile culturale din comuna sa, chiar în aceeaşi adunare i-a înmânat o Diplomă de onoare”… În „Prima Clasă…/ Personalităţi de pe Valea Zeletinului” (Ed. Pim, Iaşi, 2014), Mircea Varvara, prof. univ. dr. emerit, asociat, Facultatea de Biologie, Iaşi, în calitate de fost profesor al prof. dr. director, Marin Dumitru, în respect pentru ce este cultura, îi reaminteşte ceea ce scrie marele, talentatul şi longevivul actor, românul Radu Beligan: „Nu vorbi despre tine, scrie despre tine”. Însuşi Dumitru V. Marin, împingător la „vagonul culturii” vasluiene, de ani buni, încurcat în stabilirea ierarhiilor valorice ale celor pe care crede că i-a şi întrecut, el numărându-se, fireşte, un competitor avizat, reţine sfătuitor, pentru „roata istoriei”, ceea ce ne spunea încă de la 1829 Ion Heliade Rădulescu: „faceţi şi nu stricaţi’, completare, poate, la ce tot el sfătuia ,‚scrieţi băieţi, numai scrieţi”, ca să educăm oamenii, nu oricum, completez eu.


Ceicareaufost,darșiexistă! Publicăm aici numai creatori în viață, cu ceva excepții impuse de recunoașterea indiscutabilă a valorii: Mihai Eminescu, aripile sale lucifere ne acoperă pe toți; Ioan Iancu Lefter, mare poet dar stins prea devreme, ca și Ion Enache, recunoscut haiduc al poeziei. S-a dus C. Clisu din Bârlad la Toronto... sub cruce ! E superfluu să ne gândim la vârsta biologică dat fiind că metafora nu poate avea vârstă. Dar... nici nu putem să nu mișcăm gânduri mai aparte către unii dintre semnatarii revistei care și-au pus sub papuc (în ghiozdan sau în spate) peste 75 de primăveri... sau toamne... Pentru activitatea sa excepțională, acad. C.D. Zeletin, mereu tânăr de când a țipat la lume prima oară, avem și afirmăm venerația necesară. Ne onorează orice cuvânt al dumisale. A. D. Tudosie nu e decât profesor, doctor, inginer, dar pe câți a îmbătat el, la Huși... În vreo 1.000 de pagini ale monografiei sale, aproape nu mai are loc. Poți să nu-l iubești? Acad. Constantin Toma se dă foarte tânăr și viguros. Și e și sprinten la vorbă, deci, iute la răspunsuri

(deh, biolog, deci, forță de viață). Ionel Miron, membru al Academiei oamenilor de știință, e tare și mare în specialitate și educație: o școală din județul Vaslui îi poartă numele! Ion Baban pritocește cuvintele și metaforele încât pe lângă un valoros Dicționar al personalităților, scoate numeroase volume de versuri și proză. Eugen Deutsch, blând și subțirel, ,,tras printr-un inel” poate preda teoria creației poetice iar Ion N. Oprea e gata să mai scrie vreo 50 de volume pe lângă raftul mare de personale pe care le are. Întindem ,,acordeonul” la limita de jos, unde s-ar ivi speranțe ca Alexandra Mihalache, Teodora Medeleanu, Lucian Iliescu, iar dintre consacrați, Leonard Ciureanu (deja membru al Uniunii Scriitorilor), Laurențiu Chiriac (doctor în științe), Lumința Cozmei (doctorand), Vasile Larco, Emilian Marcu, Dumitru Brăneanu, Mihaela Băbușanu ș.a. ș.a. Ne aliniem deci, cât mai mulți în acest front al apărării Limbii Române.

Dumitru V. MARIN

FIȘE DE AUTORI

Prof.ing.dr.AvramD.TUDOSIE

Prof. ing. dr. Avram D. TUDOSIE, specialist în viticultură și enologie, a împlinit 50 de ani de profesorat la centenara Școală de Viticultură din milenara podgorie Huși, devenită în timp Colegiul Național Agricol „Dimitrie Cantemir”, „o mică academie vitivinicolă unde s-au pregătit peste 10.000 de absolvenți și unde se învață și se face cercetare ca în orice alt centru universitar” (acad. Valeriu D. Cotea, vicepreședinte al Academiei Române). Această evoluție spectaculoasă a unității școlare s-a datorat unui colectiv de cadre didactice unit, înfrățit și diriguit de Avram D. TUDOSIE, realizându-se peste vreme câteva obiective școlare de anvergură națională: - Muzeul Viticol, unicat, îmbogățit în 50 de ani cu 600 de piese și vestigii vitivinicole și 150 de figuri zoo și antropomorfe din bătrâni butuci de viță-de-vie, devenind astfel „o instituție națională” (acad. prof. Milu Oșlobeanu); - Vechea cramă-pivniță-vinotecă, zidită din piatră cioplită, a fost extinsă, restructurată și modernizată și pe dinafară sculptată cu motive vitivinicole din care „răsar chipurile domnitorilor noștri, de la Ștefan și Cantemir, până la Cuza și Kogălniceanu, care în clipe de restriște cu vinurile

și ospitalitatea din Huși și-au înviorat elanul…” (acad. I. C. Teodorescu). - În ambele vinoteci (Vinoteca națională a Școlii) se înnobilează în eternitatea timpului 30.000 de sticle de vinuri vechi, din toate podgoriile României. - Celebrul soi și vin de Busuioacă de Bohotin-Huși (BBH), „a podgorie vocație și a Școlii Viticole creație-revelație”, a fost revitalizat, selecționat și modern tehnologizat, redat producției ca o valută forte în circulație. Acest vin și dar miraculos a fost mondial premiat la Atena și Paris, ca „un elixir regal și de vis”. Mireasma sa a fost savurată de Nicolae Iorga, marele nostru savant, Nicolae Titulescu, marele lumii diplomat, de regele Carol al II-lea, puțin cam prea-mult amorezat, dar și pe regina Maria, „mama răniților”, de mulți alți oaspeți și notabilități (peste 2000), considerând-o „a opta minune a lumii vegetale” (acad. C. C. Giurescu). - O „modestă” operă personală, publicată de Avram D. TUDOSIE, începând cu teza de doctorat și alte 20 de cărți (și sute de articole) vitivinicole științifice dar și literaturizate, fac deliciul oricărui cititor (acad. prof. univ. Nicolae Ștefan, vicepreședinte al Academiei de Științe agricole și Silvice).


Prof.dr.DumitruV.MARIN Aprilie, 28. Giurgiuoana - Podu Turcului, Bacău: se naşte Dumitru V. Marin, publicist, eseist, romancier şi etnolog. Studiază limbi străine, doctor în filologie (UB, 1998). Debut ca ziarist la ,,Steagul Roşu”, Bacău (1958). Editează revista Vlăstarul (1990), ziarele „Teleradioeveniment” (1994) şi „Meridianul” (din 1996). Înfiinţează primul post de televiziune din Vaslui (TVV, 5 dec. 1990), primul post de radio (Unison Radio Vaslui, 1992, din 1994 şi la Bârlad). Fondează Grupul de presă Cvintet Te-ra, căruia îi consacră şi una din marile cărţi ale sale, ,,TVV-15 în explozia cultural-informaţională din judeţul Vaslui” (roman cronică editat în 2006). Preşedinte de cercuri şi cenacluri literare, vicepreşedinte al UZP şi preşedinte pentru filiala judeţeană Vaslui, promotor al Uniunii Presei Balcanice. Director general şi editorialist pentru cele patru instituţii mass-media din cadrul grupului. MPB

(Istoria Jurnalismului din România

în Date, 2012, pagina 655) ,,... examinează condițiile formative ale rev., contribuția ei la realizarea unui corpus al folc. rom., compartimentele rev. ,,Incursiunea în lumea operei lui Tudor Pamfile” - apreciază pref. - operă în care revista ,,Ion Creangă” ocupă un loc de prim ordin, propusă în acest studiu dens, documentat, scris cu mare grijă pentru adevăr, dar și pentru ,,mai dreapta cinstire” a folcloristului de la Țepu...”

(Iordan Datcu, ,,Dicționarul Etnologilor Români, II”, Ed. Saeculum I.O., București, 1998, p. 65)

Patron al Grupului de Presă CVINTET TE-RA Vaslui (www.tvv.ro, Unison Radio Bârlad și Ziarul Meridianul Iași - Vaslui - Bacău)

ValANDREESCU Născut la 25 03 1949 în loc. Siretu Bacău; locuieşte în Vaslui, Jud. Vaslui, România. Este membru al Academiei Libere de umor„Păstorel” Iaşi; membru al Cenaclului Literar „Poesis Moldaviae” Vaslui; CĂRŢI PUBLICATE: „CALUL CU POTCOAVE ROZ” 2005; „FLORETE MELANCOLICE” 2007; „FIORII ZBORULUI TANDRU” 2008; „FABULE” 2009; „LINIŞTE ÎN FA MAJOR”; 2010; „MILENII, ANOTIMPURI

ŞI IUBIRI” 2011; „ÎNVIEREA PĂMÂNTEANĂ” 2013; „ŞAUA CAILOR DE ŞAH” 2014 (coautor); „PEDEAPSA IUBIRII” 2015. Este inclus în mai multe antologii de poezie şi umor; a publicat în mai multe reviste din ţară şi străinătate. Este publicist la ziarul Meridianul Vaslui. Are în pregătire volumul „PLANARE ASCENSIONALĂ”.

Dr.înmedicinăValeriuLUPU Născut la 15 aug 1945 în localitatea Dragalina, comuna Cristineşti, judeţul Botoşani. Părinţii Vasile şi Maria, de profesie agricultori, refugiaţi din ţinutul Herţei (Bucovina de Nord). Absolvă cursurile secţiei reale a liceului Hurmuzachi din Rădăuţi în anul 1966, după care va urma cursurile Facultăţii de Pediatrie din cadrul Universităţii de Medicină din Iaşi (1966-1972). Îşi va continua pregătirea ca intern clinic prin concurs (1972-1974), optând la sfârşitul internatului pentru cariera universitară printrr-un concurs de asistent universitar, anulat pe motive de origine socială în toamna anului 1974, după care se va specializa în domeniul pediatriei, pe care o va profesa din anul 1975 la Spitalul Judeţean Vaslui timp de aproape 40 de ani.

În anul 1994 va obţine titlul ştiinţific de Doctor în Ştiinţe Medicale a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj Napoca, cu teza „Aspecte clinico-biologice şi fiziopatologice în deshidratarea acută gravă la copil” lucrare ce se constituie în corolarul cercetărilor personale în domeniul patologiei digestive la copil publicate de-a lungul anilor. Cea mai importantă latură a activităţii sale, dincolo de exercitarea profesiei, a fost activitatea ştiinţifică şi publicistică. În domeniul ştiinţific a publicat peste 60 lucrări ştiinţifice în revistele de specialitate autohtone; Fiziologia, Pediatria, Revista Română de Pediatrie, Revista Medico-chirurgicală, Viaţa Medicală, Terapeutică şi Toxicologie Clinică, Gastroenterologie Pediatrică, Pagini Medicale Bârlădene. Medica Academica, Revista Română

de Bioetică, Medicii şi Biserica, Revista Română de Istoria Medicinei „Victor Gomoiu” etc.

Tematica abordată este dominată de patologia digestivă, respiratorie, patologia malformativă, neonatologie, toxicologie, hematologie, coagulare sangvină, nefrologie, neurologie, bioetică, istoria medicinii etc. A publicat 15 lucrări ample legate de sănătatea publică şi alte teme privind starea de sănătate, sub formă de studii sau eseuri medicale.

A scris 8 cărţi între care trei cărţi de specialitate; 1. Ştiinţa Creşterii şi Dezvoltării Copilului (Ed Cutia Pandorei Vaslui, 1996), 2. Genetică şi Embriologie (Ed Cutia Pandorei Vaslui 1996), 3. Urgenţe în Pediatrie (în colaborare cu universitari ieşeni Ed Cutia Pandorei Vaslui, 1996) şi cinci cu tematică medicală, istorică, filosofică şi sociologică; 1. Reflecţii peste timp (Ed Pim Iaşi, 2007), 2. Monografia „De la Spitalul Drăghici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Vaslui” (în colaborare, Ed Pim Iaşi, 2010), 3. Compendiu de preocupări ştiinţifice în Pediatrie (Ed Pim Iaşi, 2011), 4. Paulescu: între Ştiinţa Vieţii şi Metafizica Existenţei (Ed Pim, Iaşi, 2013), 5. Medicină şi Societate (Ed Pim Iaşi, 2014).

A publicat peste 100 articole de istorie literară, iatroistoriografie medicală, critică literară, critică de film, evocări, recenzii etc. Colaborează la reviste şi publicaţii; Pagini Medicale Bârlădene, Permanenţe, Medica Academica, Elanul, Arheu, Meridianul, Revista de istorie a Medicinei „Victor Gomoiu” etc.


ComandorMihaiBATOG‐BUJENIŢĂ

Născut la 25.10.1945; ALDEŞTI, jud. GALAŢI. Grad: comandor de aviaţie *Profesiune: Pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice. Studii: *Academia de Aviaţie şi Academia de Înalte Studii Militare. *Absolvent al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice, Universitatea Apollonia, Iaşi, 2013. *Membru al Uniunii Epigramiştilor din România; 2002. *Membru al Uniunii Scriitorilor din România; 2007. *Membru al ACSR - Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români. *Membrual Societăţii Culturale „Junimea 90”; *Membru legitimat al Uniunii Jurnaliştilor Profesionişti din România, 2014. *Preşedintele Asociaţiei Literare „Păstorel” Iaşi (persoană juridică). *Preşedintele cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL” Iaşi.

*Director al revistei „Booklook” , Iaşi. *Redactor coordonator la revista de cultură „Cronica” din Iaşi. *Redactor-şef adjunct la revista „Rapsodia” din Sibiu. *Colaborator la peste 30 de revistele de cultură din ţară şi de peste hotare *Cicluri anuale de conferinţe (unele publicate) în şcoli, licee, Fundaţii, comunităţi, societăţi, etc… *22 de tiluri editate (poezie, proză scurtă, roman) *8 studii şi comunicări ştiinţifice publicate, unele dintre acestea premiate. * Prezent în peste 50 de antologii de proză, poezie şi dicţionare ale scriitorilor români. * 45 de premii literare şi ştiinţifice inclusiv premiul USR-filiala Iaşi pentru proză scurtă în anul 2007 şi pentru roman în 2014. *Diploma şi Ordinul „Cavaler al cetăţii” în grad de Ambasador (acordată în 2013 de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin).

Ing.DumitruBRĂNEANU Dumitru Brăneanu, născut 26 octombrie 1953 în Com. Hârtop, Jud. Suceava, a absolvit școala generală în Com. Hârtop, liceul la Fălticeni și a urmat cursurile Institutului Agronomic Ion Ionescu Iași pe care le-a absolvit în 1978. De profesie inginer horticultor, căsătorit cu Felicia Brăneanu de profesie economist, doctor în știinte agricole. A fost deputat în Parlamentul României, 2 legislaturi în perioada 1990-1996, vicepreședinte a Consiliului Județean Bacău în legislaturile 2000-2004, 2009-2013, consilier parlamentar pe probleme de cultură. Este membru fondator a mai multor ONG-uri, cum ar fi Asociația Culturală Octavian Voicu Bacău, Asociația Culturală Generația Următoare București, Asociația Culturală Stele Românești Bacău, fondator al revistei „Plumb” Bacău, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru în

comitetul de conducere a filialei Bacău U.S.R., membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, vicepreședinte al Asociației Bucovina, filiala Bacău. A publicat numeroase articole în ziare și reviste naționale și locale dintre care „Cronica Română”, „Jurnalul Național”, „Deșteptarea” etc și a publicat poezie în diferite reviste cum ar fi „Prosecolum”, „Ateneu”, „Clepsidra”, „Plumb” etc . De asemenea a semnat câteva volume de poezie printre care: „Însemnări pe acoperișul vieții”, „Vară târzie”, „A obosit lumina”, „Pe muchie de poem”, „Pelerin la templul cuvântului ”, „Condamnat la dragoste ” ș.a. De asemenea a editat împreună cu un colectiv de autori „Monografia Comunei Hârtop Jud. Suceava”. Este și managerul Festivalului Național Toamnă Bacoviană, Bacău.

Sediul redacției revistei, a ziarului, a radioului și a tvv online. Str. Frunzelor, nr. 2, Vaslui

01.02.2015


POȘTA REDACȚIEI

RăvașecuSUFLET...laacestînceputdedrum! Într-o lună, de când am hotărât revista de față, iată, ne-am strâns gata de luptă. Câteva cuvinte pentru unii, având în vedere că cei care împingem vagonul cultural ...suntem aici. Dar: Val Andreescu: Mare-ți este voința, să te înhami la asemenea sarcină. Mare. Precum talentul tău.. Petruș Andrei: Ai sărit cu poezia ta de viața lungă. Fie-ți prietenia veșnică! Ioan Baban: Nu fi Toma... Ioane; în metaforă sau în brazda prozei, te tot așteptăm. Leonard Ciureanu: Nu știu la ce roabă împingi la Roma. E admirabil ce metafore mânuiești. Mihai Batog - Bujeniță: Chiar dacă ai părăsit supersonicul, comandorul... e tot comandant (în litere). Mihaela Băbușanu: Poezie, frumusețe și ambiție, rarități la altcineva. Cu strălucire la tine, Mihaela. Gheorghe Bălăceanu: Zic să ai grija bisturiului, să nu intre în epigramă ! A ta, a altuia... Simion Bogdănescu: Greu te prind, dar repede te aprinzi. Mă tem de sabia ursinelor tale, dar aștept. Dumitru Brăneanu: La câte te obligă viața să faci... numai poezie n-ar trebui. Dar și aceasta e cu adevărat bună! Laurențiu Chiriac: Doctore, minte ai, tânăr ești, noi deja te prețuim...haida, hai ! Costin Clit: Dar cu slabele-ți mijloace... faptele-s de admirare. Rămânem oșteni vajnici ! Theodor Codreanu: La umbra lui Eminescu vor mulți! Tu, sigur rămâi! Luminița Cozmei: Ai valoarea între Iași și Istanbul. Așteptăm gradele recunoașterii. Ioan Dănilă: Învățătorule: te recunoaștem tocmai ca să ne înveți din cartea pe care o știi.

Eugen Deutsch: Bădiță din Epigramă! Poate-i bine și prin cramă! (Aia a lui A. D. Tudosie). Mihai Haivas: Stai mai bine cu epigrama sau matematica? O întrebare pentru un spirit ales. Vasile Larco: Eu nu sunt ,,singur printre președinți” (mulțumesc de introducere la volum), domnia ta nu ești singur printre poeți. Dar, ești mare! Valeriu Lupu: Își poartă inima din care ne dă și nouă, prin străinătăți, așa e el, fără astâmpăr! Emilian Marcu: Aspru ești, zgârcitule; numai poezii ne-ai trimis! Dumitru V. Marin: Poftiți la vagoane! Fiecare cu steaua lui, poate vreunul cu luceafărul lui. Vicu Merlan: Ai deja 7 ani... cu LOHANUL. Peste alți 7 sărbătorim MERIDIANUL CULTURAL ROMÂNESC. Hotărât! Ionel Miron: De la Ivănești... în lume; de la batiscaf spre înaltul cerului; nu cred că poți să ruginești. Ion N. Oprea: Ioane, rămâi tânăr și la 110 ani. Ne chemi la aniversare? Liniște... I. N. Oprea lucrează ! Letiția Oprișan: O... mignonă. Numai imaginație și talent. Spune drept: ai contabilizat declarațiile de dragoste? Mai ai una. George Stoian: Din Slobozia, via Vaslui, pleci din nou în lume. Călător pe cuvânt românesc. Ben Todică: Noi icnim la acest vagon cultural. Tu tragi un tren întreg prin îndepărtata Australie. Constantin Toma: Un academician adevărat veghind la regnul... uman (!) ca universitar și om deosebit. Avram D. Tudosie: Avi, câtă ,,Ambrozie și nectar” amesteci în vinul tău de viață lungă! Pariem pe iubire, prețuire, suflet și lumină. V. Vajoga: Te văd cam din depărtare; dar vii tare bine!

Cuvintecătre:

Pagini româneşti (Canada) Vă trimitem şi tipografic şi online M.C.R.

Cu plăcere schimbăm materiale. Lumină lină (New York)

Domnului Dan Anghelescu: Te aşteptăm din nou în România. Dar așteptăm şi

materiale pentru nr. 2.

Căminul Românesc (Geneva) Am primit ultimele numere. Bune.

Domnule Ştefan Racovitză: un cuvânt mai cald decât pentru oricine!

Diana Popescu-Stuttgart: Desigur frumoasă la minte, la suflet şi în expresie.

Vă mai aşteptăm!


REMEMBER:PRIMUL, PRIMA! Acum: judeţul Vaslui

- Atestare documentară 1375 (Vasziulak) - Prima şcoală de ,,slavonie şi lătinie”, 1803, Bârlad. - Prima şcoală publică, Bârlad, 1832 (primară). - Prima şcoală publică, Huşi, 1833. - Prima şcoală publică, Vaslui, 1841. - Clasul real al Codreanului, Bârlad, 1846 (gimnaziu). - Biblioteca Vaslui, 1861, 22 noiembrie, donaţie înv. G. Hrisoscoliu școlii publice nr. 1. - Ziar la Bârlad - 1870, Huşi - 1873, Vaslui - 1875. - Gimnaziu Vaslui 1890, liceu 1923. - Bibliotecă publică, 1906, Bârlad. - Primele posturi radio: 1916-18 în parcul Copou, radio

România (emiţător), apoi apare reţeaua Unison (1993). - 1951, Biblioteca raională Vaslui. - 1968 s-a înfiinţat judeţul Vaslui (oraşe, Bârlad, Huşi, Vaslui). - 1-3 iulie 1970 - Festivalul Național al Umorului „Constantin Tănase”. - Casa de Cultură Vaslui, 1972. - 18 octombrie 1974, Muzeul județean de Istorie Vaslui. - Post TVV, 5 decembrie 1990, Vaslui, prima emisiune - 24 dec. 1990. - Monografia Liceului ,,Mihail Kogălniceanu” 1990. - Reţeaua UNISON Radio, 1993, Vaslui şi Bârlad. - Primul săptămânal (şi astăzi) 1996, MERIDIANUL.

ÎntrebăripentruDIASPORA:

- Dat fiind că emigranţii nu plătesc nici un fel de taxe şi impozite Statului Român, ce obligaţii ar avea acesta, inclusiv la alegeri? - Cât ne mai ţine Limba Română uniţi în cuget şi simţiri? - Ce aşteptări aveţi de la Statul Român, sau de la noi, în perspectiva globalizării?

SEMNAL

Semnalăm existenţa unei formaţii artistice profesionalizate condusă de peste 40 de ani de prof. Nicolae Popa, un împătimit activist cultural. PRIVIGHETORILE ZELETINULUI susţine un fel de stagiune pe tot parcursul anului şcolar.

NOTĂFINALĂ

Puteţi observa ce-am reuşit într-o lună de zile, ca zestre, valoare, creaţie, intelectualitate, dispersie şi esenţializare. Nu e destul, nu e tot, nu putem decât să visăm la mai mult şi mai mulți ani... Mulţumesc tuturor colaboratorilor de azi şi de mâine. N-am reuşit să includem nume ca Alexandra Prisecaru, Lucian Iliescu, Andrei Culidiuc şi mulţi alţii în care avem în continuare încredere. Vor fi în numărul următor. Nici măcar în răvaşe nu i-am învăluit pe toţi cu bucata mea de suflet pentru fiecare. Cine vrea să ne critice, chiar s-o facă, îi găzduim scrisa: quot capita... Deşi am putea face nr. 2 cu materialele pe care le avem, aşteptăm însă, orice fel de contribuţii (de profil!), din partea oricăruia știe, vrea şi poate. Valoare să aibă! Fără muncă nu se poate... deci alt start !


MERIDIANULCULTURALROMÂNESC(AnI,nr.1/2015) O revistă cu unic grad de universalitate pleacă în martie 2015 de la Vaslui, sediul grupului de presă care susține TVV.RO, Unison Radio Bârlad - eter și online, ziarul Meridianul - tipografic și online. Acum și revista de cultură cu titlul de mai sus care, însă, este administrată de societatea nonprofit UJPI ECOMAR Vaslui. Zestrea intelectuală: 3 academicieni, 18 profesori doctori, 60 de colaboratori cu operă în spate, multă voință și fantezie. Și debutanți! Apariție: trimestrială. Deja sunt materiale pentru trimestrul II. Expediați-ne, oricând, materiale. Difuzare: 4 continente (Europa, Africa, Australia, America) peste 20 de mari orașe ale lumii (Montreal, New York, Sidney, Ierusalim, Paris, Geneva, Stuttgart, Roma etc.) colaboratori români și străini. Componente: Poezie, proză, eseuri, pictură, viață spirituală, știință, istorie, umor (capitol... PĂSTOREL), informație la zi etc. Particularitate: vine dinspre jurnalismul cultural, deci nerv și comentarii. Revistă... mai altfel !!! Deschidere: Către orice creator dintre granițele limbii române, adică de pretutindeni. Vom avea grijă și de noi posibile talente.

* ROMANIANCULTURALMERIDIAN(YearI,no.1/2015)

A single degree of universality magazine goes from Vaslui in March 2015, registered media group that supports TVV.RO, Unison Radio Vaslui - ether and online newspaper Meridian - printing and online. Now and culture magazine with the title above which, however, is managed by the nonprofit company UJPI Ecomar Vaslui. Intellectual dowry: 3 academicians, 18 professors doctors, 60 employees with work in the back, a lot of will and imagination. And beginners! Published: quarterly. Already there are material for the second quarter. Send us anytime materials. Distribution: 4 continents (Europe, Africa, Australia, America) more than 20 major cities (Montreal, New York, Sydney, Jerusalem, Paris, Geneva, Stuttgart, Rome etc) Romanian and foreign collaborators. Components: Poetry, prose, essays, painting, spiritual life, science, humor (chapter ... Păstorel) to date information etc. Feature: comes from cultural journalism, so nerve and comments. Magazine ... more otherwise !!! Open: To any creator of the Romanian language boundaries, from everywhere. We’ll take care of possible new talent.

Semnatari ai acestui număr: Val ANDREESCU, Petruș ANDREI, Andrei

ANTON, Liviu APETROAIE, Mihai APOSTU, Ioan BABAN, George BACOVIA,

Mihaela BĂBUȘANU, Gheorghe BĂLĂCEANU, Simion BOGDĂNESCU, Dumitru

BRĂNEANU, Petru BRUMĂ, Mihai BATOG - BUJENIȚĂ, Mihai CABA, Roni

CĂCIULARU, Valeriu CERCEL, Laurențiu CHIRIAC, Constantin CHIRICA,

Constantin CHIRILĂ, Leonard CIUREANU, Gheorghe CLAPA, Costin CLIT,

Theodor CODREANU, Daniel CORBU, P.S. Episcop CORNELIU, Dorin COZAN,

Maria COZMA, Luminița COZMEI, Ioan DĂNILĂ, Eugen DEUTSCH, Cătălin al

DOAMNEI, Mihai EMINESCU, Năstasă FORȚU, Cornel GALBEN, Ioan Petre

GÂRDA, Emil GNATENCO, Mihai HAIVAS, Ionuț HOREANU, Alexandru

IONESCU, Vasile LARCO, Lucian - Valeriu LEFTER, George LETEANU, Adrian

LUNGU, Valeriu LUPU, Emilian MARCU, Codruța MARIN, Dumitru V. MARIN,

Radu MARIN, Sergius MARIN, Alexei MATEEVICI, Teodora MEDELEANU, Vicu

MERLAN, Cristina MIHAI, Nicolae MIHAI, Alexandra MIHALACHE, Nicolae

MIHU, Ionel MIRON, Marius NIȚICĂ, Ion N. OPREA, Letiția OPRIȘAN,

Constantin POPA, Gheorghe POPA, Maria Diana POPESCU, Virginia POPESCU,

Cosmin PREDA, Marcel PROCA, Constantin PROFIR, Ștefan RACOVITZĂ,

Cleopatra RAVARU, Dan RAVARU, Georgeta RESTEMAN, Dorel SCHOR,

Luminița SCOTNOTIS, Gheorghe SION, Cassian Maria SPIRIDON, George

STOIAN, Alina TĂNASĂ, Dan TEODORESCU, Zoltan TERNER, Ben TODICĂ,

Constantin TOMA, Doru TOMPEA, Avram D. TUDOSIE, Sorinel TRUFIA, Bogdan

ULMU, Cornelia URSU, Vasile VAJOGA, Grigore VIERU, Nicolae VIZITEU, Paula

VRÎNCEANU, Horia ZILIERU.

Tehnoredactor: Anca MOLDOVEANU Adresă sediu: Str. FRUNZELOR, Nr. 2, Vaslui Tel./ Fax: 0235 361 236 Email: [email protected]

Fiecaresemnatarrăspundepentruafirmațiiledinmaterialulsău,nuredacția.

M.C.R.O revistă mai altfel cu:

- Studii şi Istorie Literară- Poezie- Proză- Teatru- Interviuri- Eseuri- Ştiinţă şi Educaţie- Aforisme şi Panseuri- Comentarii politice- Ridentem dicere verum!- Istorie- Tinere condeie- Pagini din lupta anticomunistă- Opinii, fişe de autori - Spiritualitate etc.Un segment (moment) din bătălia pentru Limba Română cu arma cuvântului şi sensibilităţi omeneşti.92 de semnatari pentru METAFORĂ - IDEE - ÎNŢELEPCIUNE - UMOR, altfel spus, pentru istorie, pentru viaţă!

CITIŢIMEDITAȚIDIFUZAŢISCRIEŢI

VASLUI - ROMÂNIA

CULTURAL ROMÂNESC - tvv.ro

Documents

Transcript of CULTURAL ROMÂNESC - tvv.ro