PROIECT DIDACTIC

Profesor: Niculescu OanaDisciplina : filozofieClasa: a XII a BData: aprilie 2010Unitatea de învăţare: Politica/ Nr. de ore 3hTitlul lecţiei: Teorii politice moderne şi contemporaneTipul lecţiei : transmitere de cunoştinţeScopul lecţiei : identificarea principalelor teorii politiceCompetenţe specifice:

o 1.4. analiza şi compararea principalelor teorii politice moderne şi contemporaneo 4.2. formularea şi argumentarea unor opinii personale asupra raportului dintre stat şi

cetăţeniObiectivele lecţiei:

să identifice principalele teorii politice să definească termenul de teorie politică să enumere principalele teze ale teoriilor identificate să indice principalii reprezentanţi ai teoriilor enumerate să desprindă ideile principale ale textelor:

- Friedrich August von Hayek (1899-1992) Drumul către servitute, Domnia legii/Supremaţiadreptului (a legii)- Karl Popper (1902-1994), Principiile liberalismului: un grup de teze în Conjecturi şi infirmări- Karl Marx (1818-1883) Capitalul

Metode şi mijloace didactice: - analiza de text filosofic - manualul- exemplificarea - fişe

didactice

- conversaţia- explicaţia- dialogul- lucrul pe echipe- învăţarea prin descoperire

Bibliografie: manuale/ Ed. Humanitas Educaţional, Buc. 2003, Adrian Miroiu şi Doina-OlgaŞtefănescu Ed. Corint, Buc. 2007, Ioan N. Roşca, coordonator Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 2007, Elena Lupşa şiGabriel Hacman

Nrcrt.

Secvenţelelecţiei

Elemente esenţiale de conţinut Strategiididactice

Evaluare

Activitatea profesorului Activitatea elevilor Metode Mijloace

1.

2.

Momentorganizatoric

- 2 min.

Captareaatenţiei1 min

Efectuarea prezenţeielevilorDistribuirea fişelordidactice

Evidenţiază importanţalecţiei noi:

Problematica

Numesc absenţii

Ascultă cu atenţieargumentarea rolului şiutilităţii lecţiei noi

Conversaţi

a

Strategiediscursivă

de tiparg.

persuasivă

3.

4.

Reactualizarea noţiunilor„ancoră” din

lecţiaanterioară10 min

Predarealecţiei noi

30 min

filosofiei politice asuscitat la reflecţieîncă din antichitate;şi s-a impus mai alesîn gândirea modernă şicontemporană. înlecţia de astăzi vomidentificaprincipalele teoriipolitice şi tezelefundamentale susţinutede acestea

Solicită elevilor săprecizeze problematicafilosofiei politiceSolicită elevilordefinirea termenilor:politică şi putere

I .Notează pe tablăschema lecţiei a. Ce sunt teoriilepolitice? b. Tipuri de teoriipolitice:

Elevii enumeră câteva dininterogaţiile filosofieipolitice

Elevii definesc termeniiprecizaţi

Îşi notează pe caieteschema lecţiei

Elevii citesc cu atenţie

Conversaţia

Conversaţia

Explicaţia

ExpunereaDialogul

Explicaţia Exemplific

a-rea

Lectura detext

TablaCaiete

Fişedidactice

Frontală,prin

observaţiesistematic

ă

Evaluarecolectivă,

5. Fixarea

cunoştinţelor5 min

b.1.Teorii alecontractului social b.2. Anarhismul b.3. Etatismul b.4. Liberalismul b.5. Elitismul b.6. Pluralismul

II. Dă numere de ordineechipelor Solicită desemnareaunui reprezentant caresă scrie pe tablă ideileprincipale Îndeamnă elevii lalectura textelor de pefişele didactice,solicitând să aibă învedere teza principală,argumentele folosite,informaţiile legate derolul statului, relaţiastat-cetăţeni.

Solicită elevilor săprecizeze:

textele, rezolvă sarcinileindicate, merg la tablă şinotează ideile

Răspund la întrebărileformulate de profesor

Analiza detext

Interpretarea

Munca înechipă

Expunerea

tabla

Frontală,

Aprecieriverbale

alerăspunsuri

lor,

Observaţiasistematic

ă

Frontalăşi

individuală

Notareaelevilor

- obiectivele lecţiei- reprezentanţi deseamă- tezele principaleale teoriilor studiate

CONŢINUTURI :

OBIECTIVE:

1. Ce este filosofia politică?

2. Problematica filosofiei politice

3. Teorii politice: a. Anarhismul b. Etatismul

c. Liberalismul

4. Anarhismul - prezentare , reprezentanţi;

5. Etatismul - prezentare , reprezentanţi;

6. Liberalismul - prezentare , reprezentanţi;

1. Ce este filosofia politică?

1.1. Originile filosofiei politice - se regăsesc în Antichitatea greacă în reflecţiile nesistematizate asupra vieţii politiceaparţinând sofiştilor( Protagoras din Abdera), în lucrările lui Platon ( Republica, Omul politic,Legile) şi Aristotel ( Politica ) ;

- s-a dezvoltat însă din ce în ce mai mult odată cu teoriile politice moderne despre stat,elaborate de John Locke, Thomas Hobbes, sau Jean-Jacques Rousseau ( teoriile contractuluisocial) şi, mai ales, prin contribuţiile fundamentale ale unor filosofi ca: John Stuart Mill,Friedrich Hayek, John Rawls ş.a.

1.2. Obiectul de studiu/domeniul de referinţă al acestui domeniu este politicul , dar îşi împarte domeniul cudiscipline ca : etica, sociologia, politologia, psihologia, geografia politică, etc. Se distinge de celelalte domenii prin faptul că se concentrează asupra unor caracteristici foartegenerale ale procesului politic şi printr-o puternică tendinţă normativă, de a descoperii şiaplica noţiunile morale – bine, corect, drept – în sfera acţiunii politice . Comportamentul actorilorpolitici este supus analizei, vizând înainte de toate modul în care aceştia trebuie să secomporte, respectând valori fundamentale ca: libertatea, dreptatea, egalitatea, drepturileomului.

1.3. Sensul etimologic al termenului politică vine din lb. gr. <polis> - oraş, cetate şi semnifică, însens curent, arta de a guverna cetatea sau statul şi, extinzând această semnificaţie, un dialogîntre diferite grupuri de interese constituite la nivel social, în vederea adoptării unor deciziicomune ale căror consecinţe vor fi resimţite, mai mult sau mai puţin, de întreaga societate, şicare vor fi transpuse în practică prin diferite mijloace.Politica presupune un orizont de manifestare numit cetate sau stat, comunitate locală sauinternaţională. cel mai important instrument care transpune în practică deciziile luate esteputerea

1.4. Conceptul de putere ( lb. latină <potens>= puternic )

În cadrul filosofiei politice conceptul de putere este unul fundamental. Se defineşte în sens larg ca: afectare sau influenţare de către un individ sau o instituţie aatitudinilor sau acţiunilor altora.Este puternic înrudit cu autoritatea de asemenea, asociat cu ideile de forţă şi violenţă, dar nuse identifică cu acestea. ( autoritate = relaţie socială între cel puţin doi actori, bazată pe unprincipiu de legitimitate, în care unul dintre actori acceptă să-şi modifice comportamentul înfuncţie de cerinţele, normele, ordinele celuilalt).Orice discurs asupra puterii implică şi problema statului dar şi pe cea a legitimităţii;Ideea de stat presupune, în primul rând, permanenţa puterii, adică statul apare numai atunci cândputerea se instituţionalizează încetând să mai fie încorporată în persoana unui conducător,iar,în al doilea rând, presupune interesul public. Statul îndeplineşte roluri diferite în funcţie deregimul politic.În privinţa legitimităţii, N. Machiaveli consideră că puterea nu depinde de nici un drept care săo fondeze/legitimeze, ci de abilitatea principelui de a conduce. Teoreticienii contractuluisocial, însă, înlocuiesc dreptul divin cu înţelegerea, cu contractul social, fundamentândautoritatea statului pe un nou principiu: voinţa poporului.

Nicio putere nu poate rezista fără recunoaşterea legitimităţii sale, fără consimţământulsupuşilor săi, însă motivele consimţământului nu sunt întotdeauna de ordin raţional.O putere legitimă, bazată pe consimţământul populaţiei, poate să guverneze fără frică, o puterenelegitimă este bazată pe violenţă şi generează violenţă. În literatura politică sunt descrise mai multe tipuri de legitimitate:- tradiţională;- carismatică;- legală ( Max Weber)- prin voinţa celor puternici sau prin voinţa poporului( N. Machiaveli)2. Problematica filosofiei politice

În filosofia politică există o diversitate a întrebărilor şi problemelor, unul dintrefactori fiind însuşi evoluţia politicului de la o epocă la alta, însă dintre preocupările maiimportante ale acesteia amintim:

o încercări de a elabora teorii ale statului ideal sau ale politicii ideale;o stabilirea elementelor esenţiale ale politicului, diferenţierea acestuia faţă de alte domenii ale experienţei umane;o identificarea motivelor care explică supunerea oamenilor faţă de putere, respectiv fundamentul legitimităţii;o descrierea şi evaluarea activităţii politice;o clarificarea conceptelor, a tipurilor de discurs, a procedurilor limbajului politic;o relaţia dintre stat şi societatea civilă;o forme de guvernare;o separarea şi limitarea puterilor statului;o distincţia public-privat.

3. Teorii politice:

a. Ce sunt teoriile politice? Sunt reflecţii sistematice asupra naturii şi scopurilor guvernământului, asuprasituaţiilor în care se impune schimbarea instituţiilor politice, a modului în care se poate faceo asemenea schimbare sau asupra relaţiilor individ-societate, stat-societate civilă, putere-legitimitate etc. Au rolul de a evalua, explica şi/sau prevedea fenomenele politice.

b. Tipuri de teorii politice b.1. Teorii ale contractului social b.2. Anarhismul b.3. Etatismul b.4. Liberalismul

b.1. Teorii ale contractului social:- reprezentanţi : John Locke, Thomas Hobbes, J.J. Rousseau- idei principale:

statul, guvernământul legitim este produsul artificial al acordului voluntar al unor agenţiliberi, care conferă guvernanţilor puterea pe care o au şi legitimitatea acesteia;

combat concepţia potrivit căreia puterea este un fapt arbitrar, concepţia aristotelicăpotrivit căreia statul este o instituţie naturală şi teoria dreptului divin al regilor.

b.2. Anarhismul- reprezentanţi : Max Stirner, Errico Malatesta, Mihail Bakunin, Pierre-Joseph Proudhon- moto: Nici Dumnezeu, nici alt stăpân- accepţiile termenului:

- în sens larg ,prin anarhism se înţelege dezordine politică şi morală; - din punct de vedere filosofic termenul desemnează o teorie politică.

- idei principale/teze: societatea poate şi trebuie să fie organizată fără autoritatea coercitivă a statului; recunoaşte autoritatea specialiştilor în domenii care ţin de competenţa lor;

critică autoritatea politică, asumată de indivizi care nu au nicio îndreptăţire să orevendice;

respinge cele două justificări curente invocate în favoarea statului: - că îndeplineşte funcţii sociale utile - că autoritatea sa e legitimată prin consimţământul supuşilor.

b.3. Etatismul- reprezentanţi: de pe poziţii diferite, Platon, Hegel, Karl Marx (el susţinea că în comunismstatul va dispărea !)- idei principale:

societatea, individul trebuie să se subordoneze statului, să renunţe la idealurile şiscopurile lor pentru a făuri o societate mai bună;

statul este punctul central, cel care conduce şi modelează societatea;- Platon: plasează în prim-plan cetatea ideală, indivizii fiind atent selecţionaţi pentrufuncţiile pe care pot şi trebuie să le îndeplinească în această ierarhie socială.

- Hegel supraapreciază rolul statului, ajungând la o mistică a acestuia; statul întruchipeazărealizarea pe pământ a Ideii Absolute, divine. În concepţia sa trebuie să fie cineva deasupraindivizilor şi a intereselor lor subiective ,cineva care să urmărească interesul general şibinele tuturor, acesta fiind statul. La Hegel, voinţa individuală se identifică cu pasiuneasubiectivă şi interesul particular, pe când statul întruchipează binele tuturor, moralitatea,raţiunea obiectivă.- Karl Marx explică evoluţia politică prin cea economică şi apreciază că toate celelaltedomenii depind de cel economic; În filozofia marxistă se susţine că apariţia unei contradicţiiîntre forţele de producţie şi relaţiile de producţie generează o revoluţie, prin care serealizează trecerea la un mod de producţie superior: de la feudalism, la capitalism, de lacapitalism la socialism, pentru ca în final să se treacă la comunism.

b.4. Liberalismul

- sensul etimologic: lb.latină < liberalis>= binefăcător, generos- reprezentanţi:John Locke ,Jeremy Bentham, Benjamin Constant , John Stuart Mill, Friedrich Hayek - idei principale:

teorie politică dominantă a modernităţii, proclamă libertatea politică şi economică aindivizilor dar limitează egalitatea la egalitatea în drepturi; astfel, orice statcare intervine pentru a „corecta” jocul liber al societăţii civile, este consideratca fatal pentru libertate.

limitarea puterilor statului, acceptarea pluralităţii la nivel politic;

se opune concepţiilor etatiste şi oricăror teorii politice care pun intereselesocietăţii, statului, naţiunii mai presus de cele ale indivizilor;

individul şi libertăţile sale constituie elementul central al oricărei doctrineliberale şi se pleacă de la drepturile personale, negative ale fiecărui om, pe carenicio putere politică nu le poate impieta;

începând cu al doilea sfert ( după1925) al sec.al XX-lea, se vorbeşte despre liberalisme,doctrine ce preiau unele caracteristici esenţiale ale liberalismului clasic şi constituindu-se în „noile liberalisme” , defactură economică, radicală şi socială şi care au încercat să găsească răspunsuri la realităţile puse de sec. al XX-lea.

b.5. Elitismul

- reprezentanţi de seamă: G. Mosca, Vilfredo Pareto, Robert Michels- idei principale :

puterea este în mâinile unei minorităţi, a elitelor ( intelectuale sau cu avere)

elitele, monopolizează puterea, toate funcţiile politice, şi se bucură de toateavantajele aferente

cea de-a doua clasă, mai numeroasă, este dirijată şi controlată de prima pentru V. Pareto, membrii clasei conducătoare sunt de două feluri: vulpi , care conduc prin şiretenie şi sunt capabile să manipuleze consimţământul

maselor , şi lei, care domină prin coerciţie şi violenţă b.6. Pluralismul

Cei care se opun elitismului sunt consideraţi susţinători ai anti-elitismul , populismul sau teoriei politice a pluralismului .- idei principale:

concepţia pluralistă apare intuitiv ca cea mai apropiată de ideea de societatedemocratică modernă;

diversitatea este o caracteristică dezirabilă a societăţilor moderne; într-un statmodern democrat nici un grup, organizaţie sau clasă nu poate domina societatea ,societatea civilă nu este supusă statului. Statul, mai degrabă reglementeazăconflictele în societate, mediază, balansează şi armonizează interesele diferitelorgrupuri, decât domină procesul de înfăptuire a politicilor publice, urmărind intereseparticulare;

admit că unele grupuri(armata, lumea afacerilor) au o mai mare influenţă în societatedar susţin că, deşi inegală, puterea este larg distribuită, aşa că fiecare grup şifiecare individ îşi poate face auzită vocea la un moment dat.

FISĂ DIDACTICĂ : 1

Friedrich August von Hayek, Drumul către servitute Supremaţia dreptului (a legii)

Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o guvernarearbitrară decât respectarea, în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de supremaţia dreptului (rule of law).Aceste principii despuiate de orice detalii tehnice ne spun că statul, în toate acţiunile lui, este limitat dereguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea îşi va folosiputerile coercitive într-o împrejurare dată şi fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acesteicunoaşteri. Deşi acest ideal nu poate fi atins niciodată în mod desăvârşit, de vreme ce legiuitorii, precum şi ceicărora le este încredinţată aplicarea legii, sunt oameni supuşi greşelii, se desprinde destul de limpede ideeacentrală că posibilitatea lăsată organelor executive de a folosi în mod discreţionar puterea coercitivă trebuie săfie redusă cât mai mult. Orice lege restrânge libertatea individuală într-o anumită măsură, modificând mijloacele decare oamenii pot uza în urmărirea ţelurilor lor, dar, în condiţiile supremaţiei drepturilor, statul este împiedicatsă zădărnicească eforturile individuale printr-o acţiune ad-hoc! Fiind sigur că puterea statului nu va fi folosită în

mod deliberat pentru a-i dejuca intenţiile, individul este liber să urmărească ţelurile şi dorinţele lui personale,în cadrul regulilor cunoscute ale jocului.

Distincţia pe care am trasat-o între crearea unui cadru de legi permanent, în interiorul căruia activitateaproductivă este ghidată de decizii individuale, şi dirijarea activităţii economice de către o autoritate centralăeste, astfel, în realitate, un caz particular al distincţiei mai generale dintre supremaţia dreptului şi guvernareaarbitrară. În condiţiile supremaţiei dreptului, statul se mărgineşte la fixarea unor reguli care stabilesccondiţiile de folosire a resurselor disponibile, lăsând pe seama indivizilor decizia privitoare la scopurile pentrucare urmează a fi folosite. În condiţiile guvernării arbitrare, statul dirijează utilizarea mijloacelor de producţiecătre anumite scopuri. Regulile la care se recurge în cazul supremaţiei dreptului pot fi elaborate anticipat, subforma unor reguli formale, care nu ţintesc către împlinirea dorinţelor şi nevoilor unor indivizi anume. Intenţia estedoar ca ele să fie de folos în urmărirea variatelor scopuri individuale. Ele sunt , ori s-ar cuveni să fie,concepute pentru perioade atât de lungi, încât este imposibil să ştii dacă vor veni în sprijinul anumitor oameni maidegrabă decât al altora. Aproape că putem spune despre aceste reguli că sunt un fel de instrumente de producţie ceajută oamenii să prevadă comportarea celor cu care trebuie să colaboreze, iar nu nişte eforturi de satisfacere aunor nevoi particulare.

Planificarea economică de tip colectivist implică opusul însuşi acestei situaţii. Autoritatea planificatoarenu se poate autolimita oferind unor oameni necunoscuţi prilejuri speculabile după placul lor. Ea nu-şi poate asumaanticipat obligaţii, prun reguli generale şi formale, care împiedică arbitrariul. Ea trebuie să satisfacă nevoilereale ale oamenilor pe măsură ce acestea se ivesc şi să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea trebuie să ianecontenit decizii în probleme cărora nu li se pot găsi soluţii numai în baza unor principii formale, iar luareaacestor decizii presupune o ierarhizare a nevoilor diferiţilor indivizi. Când guvernul trebuie să decidă câţi porciurmează să fie crescuţi sau câte autobuze trebuie să fie puse în circulaţie, care mine de cărbuni urmează săfuncţioneze ori la ce preţuri vor fi vândute cizmele, aceste decizii nu pot fi deduse din principii formale saustatornice anticipat pe perioade îndelungate. Ele depind inevitabil de împrejurările de moment şi, în adoptarea unorasemenea decizii, va trebui totdeauna evaluată ponderea relativă a intereselor diverselor persoane şi grupuri. Înultimă instanţă, vederile cuiva vor fi hotărâtoare pentru a stabili ale cui interese sunt mai importante; iar acestevederi trebuie să devină o parte din legea ţării, implicând o distincţie de rang pe care aparatul coercitiv alstatului o impune oamenilor. (…)

Nu încape îndoială că planificarea implică, în mod necesar, o discriminare între nevoile specifice diferiţilorindivizi şi îngăduie unui om să întreprindă ceea ce altuia nu-i este permis. (…)

În epoca noastră, animată de pasiunea pentru controlul conştient al tuturor laturilor vieţii, poate să parăparadoxal să proclami drept o virtute faptul că în cadrul unui sistem vom şti mai puţin despre efectul concret almăsurilor luate de către stat decât ar fi cazul în majoritatea celorlalte sisteme şi că o metodă de coordonare aacţiunilor în societate ar trebui să fie socotită superioară din pricină că noi nu ştim exact la ce rezultate va

conduce. Cu toate acestea, aici rezidă, în fapt, raţiunea de a fi a marelui principiu liberal al supremaţieidreptului. Paradoxal aparent se dizolvă rapid de îndată ce parcurgem următorii paşi ai argumentului.

A. Karl R. Popper (1902 - 1994), Principii liberale: un grup de teze în Conjecturi şi infirmări

“… (1) Statul este un rău necesar: puterile sale nu trebuie înmulţite peste cât este necesar. Amputea numi acest principiu "Briciul liberal". (Prin analogie cu "briciul lui Ockham", adică,celebrul principiu după care entităţile sau esenţele nu trebuie înmulţite peste cât estenecesar.)(...)(2) Este uşor să ne dăm seama că statul este în mod inevitabil un pericol constant sau (aşa cumam îndrăznit să-l numesc) un rău,dar unul necesar. Căci pentru a-şi îndeplini funcţia,eltrebuie,în orice caz,să aibă mai multă putere decât orice cetăţean considerat în mod individualsau decât în orice corporaţie publică;şi cu toate că am putea construi instituţii care sadiminueze pericolul ca aceste puteri să fie folosite în mod abuziv nu putem niciodată săeliminăm,în totalitate acest pericol. Dimpotrivă, se pare că cei mai mulţi dintre oameni vortrebui să plătească pentru a avea protecţia statului, nu doar sub formă de impozite,ci şi subforma umilinţelor suferite,de exemplu,din partea unor funcţionari aroganţi. Totul e ca preţulplătit să nu fie prea mare.(...)(3) Democraţia ca atare nu poate oferi cetăţeanului niciun fel de beneficii şi nici nu ar trebuisă ne aşteptăm la aşa ceva. De fapt,democraţia nu poate face nimic-numai cetăţenii dintr-odemocraţie pot acţiona(inclusiv,desigur,acei cetăţeni care fac parte din guvern.)Democraţia nuoferă decât mai mult decât cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un mod mai mult sau maipuţin organizat şi coerent.(4) Suntem democraţi nu pentru că majoritatea are întotdeauna dreptate, ci pentru că tradiţiiledemocratice sunt cel mai puţin rele din câte cunoaştem .Dacă majoritatea(sau opiniapublică)decide în favoarea tiraniei,un democrat nu trebuie,drept consecinţă,să presupună căaltfel a ieşit la iveală vreo inconsistenţă fatală în concepţia sa. Ci, el îşi va da seama cătradiţia democratică din ţara sa nu este destul de puternică.

(5) Instituţiile ca atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt temperate de către tradiţii.Instituţiile sunt întotdeauna ambivalente,în sensul că,în absenţa unei tradiţii puternice,ele potservi şi unor scopuri,opuse celor pentru care au fost create. De exemplu, se presupune că,aproximativ vorbind, opoziţia parlamentară are rolul de a împiedica majoritatea să fure baniicontribuabilului.(...)Să rezumăm este nevoie de tradiţii ca de o punte de legătură între instituţii şi intenţiile şiopţiunile indivizilor….”

Karl Marx(1818-1883), Capitalul, Muncitorii şi capitaliştii „ Fostul posesor de bani păşeşte în calitate de capitalist, iar posesorul forţei de muncăîl urmează în calitate de muncitor al său (....) Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cel care cumpără forţa de muncă oconsumă, punându-l pe vânzătorul ei să muncească. Aceasta din urmă devine astfel actul (în fapt-n.t) forţă de muncă în acţiune. El devine muncitor, calitate pe care înainte o avea doar potenţia(potenţial -n.t). Pentru a-şi exprima munca în mărfuri, el trebuie s-o exprime înainte de toate

în valori de întrebuinţare, în lucruri care servesc la satisfacerea unor trebuinţe oarecare.Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o valoare de întrebuinţare anumită, unarticol determinat.(....) Procesul de muncă, aşa cum se desfaşoară el ca un proces de consum al forţei de muncă decătre capitalist, prezintă două fenomene specifice. Muncitorul lucrează sub controlul capiltalistului, căruia îi aparţine munca lui.Capitalistul veghează ca munca să decurgă normal şi ca mijloacele de producţie să fieîntrebuinţate raţional.(...) În al doilea rând însă: produsul este propietatea capitalistului, nu a producătoruluidirect, a muncitorului.(..) Pe de altă parte, mucitorul iese în continuu din acest proces aşa cum a intrat:personal fiind izvor de avuţie, dar lipsit de orice mijloace de a realiza această avuţie pentrusine însuşi. Întrucât înainte de intrarea lui în proces, munca lui a fost înstrăinată de el,însuşită de capitalist şi încorporată capitalului, ea se concretizează în continuu, în cursulprocesului, într-un produs străin. Întrucât procesul de producţie este în acelaşi timp un procesde consumare a forţei de muncă de către capitalist, produsul muncitorului nu se transformăcontinuu numai în marfă, ci şi în capital, în valoare care absoarbe forţa creatoare de valoare,în mijloace de subzistenţă care cumpără persoane, în mijloace de producţie care îi folosesc peproducători. Muncitorul însuşi produce deci încontinuu avuţia obiectivă sub formă de capital, oforţă străină de el, care îl domină şi îl exploatează, iar capitalistul produce, tot încontinuu,forţa de muncă ca izvorul subiectiv al avuţiei, separat de mijloacele propriei sale materializărişi realizări, abstract, existent doar în organismul muncitorului, pe scurt, îl produce pemuncitor ca muncitor salariat. Această reproducţie continuă, această eternizare a muncitoruluieste condiţia sine qua non a producţiei capitaliste. Aşadar, procesul de producţie capitalist(...) îl sileşte încontinuu pe muncitor să-şivândă forţa de muncă pentru a putea trăi şi îi dă încontinuu capitalistului posibilitatea de a seîmbogăţi.”

FIŞA DIDACTICĂ NR.2. / Lecturi suplimentare/ temă pentru acasă

A. Pierre-Joseph Proudhon, Ce este proprietatea ? sau Cercetări asupra principiului dreptului şi guvernării (1840)în: Mari gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. IIBucureşti, Editura Minerva, 1989pp. 190-191

„Eu sunt anarhist; (..) deşi foarte iubitor de ordine, eu sunt, în deplinătatea cuvântului,anarhist. (..)

Anarhia, adică absenţa stăpânului, a suveranului, aceasta este forma de guvernare de care neapropiem în fiecare zi şi pe care obişnuinţele înrădăcinate ne fac să o privim drept culmeadezordinii şi expresia haosului. Se ştie că un burghez parizian din secolul al XVII-lea, auzindcă la Veneţia nu există regi, nu-şi putea reveni din uimire şi credea că va muri de râs laaflarea unei asemenea idei ridicole. Aceasta este prejudecata noastră; toţi, câţi suntem, vrem unşef sau nişte şefi (..).

Cei mai progresişti dintre noi nu sunt cei care vor un număr mai mare de suverani în loc deunul singur, ca, de exemplu, domnia gărzii naţionale. În curând, cineva, mai isteţ, va spune:toată lumea e rege ! Iar eu voi răspunde: nimeni nu este rege, noi, vrem nu vrem, suntemasociaţi. Orice chestiune de politică internă trebuie rezolvată conform datelor statisticiidepartamentale; orice problemă de politică externă ţine de statistica internaţională. Ştiinţaguvernării aparţine de drept unei acţiuni a Academiei de ştiinţe, al cărei secretar perpetuu

devine în mod necesar primul ministru; şi, pentru că orice cetăţean poate adresa un memoriuAcademiei, orice cetăţean este legislator. Dar, cum părerea cuiva nu contează decât dacă estedemonstrată, nimeni nu-şi poate impune voinţa în locul raţiunii, nimeni nu este rege.

Tot ce ţine de legislaţie şi de politică este obiect de ştiinţă, nu de opinie; puterealegislativă nu aparţine decât raţiunii, metodic recunoscută şi demonstrată. A atribui unei puterioarecare dreptul de veto şi de sancţiune este culmea tiraniei. Justiţia şi legalitatea sunt douălucruri la fel de independente de asentimentul nostru ca şi adevărul matematic. Pentru afuncţiona, e suficient să fie cunoscute; pentru a fi recunoscute, ele nu cer decât meditaţie şistudiu (..).

Deci nu guvernare, nu economie politică, nu administraţie bazată pe proprietate.”

B. G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului,Traducere de Virgil Bogdan şi Constantin FloruBucureşti, Editura IRI, 1996, pp. 240-246

SECŢIUNEA A TREIASTATUL

§257Statul este realitatea Ideii etice, - spiritul etic, ca voinţă substanţială revelată, lămurită

sie înseşi, care se gândeşte şi se cunoaşte pe sine şi care aduce la îndeplinire ceea ce ea ştieşi în măsura în care o ştie. În datină (Sitte), el îşi are existenţa nemijlocită, iar în conştiinţa-de-sine a individului, în ştiinţa şi activitatea acestuia, existenţa sa mijlocită, - aşa cumindividul, prin simţământul său etic, are în stat, ca fiind esenţa sa, scopul şi produsulactivităţii sale, libertatea sa substanţială. (..) [p.240]

§258Statul, ca realitate a voinţei substanţiale, pe care el o posedă în conştiinţa-de-sine particulară

înălţată la universalitatea sa, este raţionalul în şi pentru sine. Unitatea aceasta substanţialăîşi este scop sieşi, absolut, neclintit, în care libertatea ajunge la dreptul ei suprem, după cum

acest scop ultim îşi păstrează îndreptăţirea supremă în faţa indivizilor, a căror supremă datorieeste ca ei să fie membri ai statului. (..) [p.240]

Adaos. Statul în şi pentru sine este întregul etic, realizarea libertăţii, şi este scopulabsolut al raţiunii ca libertatea să fie reală. Statul este spiritul care se află în lume şi serealizează într-însa cu conştiinţă, în timp ce în natură el nu se realizează decât ca „altul” său,ca spirit care doarme. Numai ca prezent în conştiinţă, cunoscându-se pe sine însuşi ca obiectexistent, el este statul. Când e vorba de libertate nu trebuie să pornim de la singularitate, dela conştiinţa-de-sine-singulară, ci numai de la esenţa conştiinţei-de-sine, căci, fie că omul oştie, fie că nu o ştie, esenţa aceasta se realizează ca putere independentă în care indiviziisingulari sunt numai momente: statul constituie însuşi mersul lui Dumnezeu în lume; temeiulstatului este puterea raţiunii care se realizează ca voinţă. Când vorbim de Ideea statului nutrebuie să avem în faţa ochilor state particulare, nici instituţii particulare, - trebuie,dimpotrivă, să considerăm pentru sine Ideea, acest Dumnezeu real. Fiece stat, chiar dacă dupăprincipiile pe care le admitem noi l-am declara rău, chiar dacă recunoaştem la el cutare saucutare defect, - are într-însul totdeauna, mai ales când aparţine statelor dezvoltate aletimpului nostru, momentele esenţiale ale existenţei sale. Fiindcă însă e mai uşor să descoperidefecte decât să sesizezi conceptul a ceea ce este afirmativ, - se cade uşor în greşeala de a seuita, din pricina unor laturi izolate, însuşi organismul interior al statului. Statul nu este ooperă a artei, el se află în lume, aşadar în sfera voinţei arbitrare, a accidentului şi agreşelii; o conduită rea îl poate desfigura sub multe laturi. Totuşi chiar omul cel mai urât,criminalul, un bolnav sau un schilod este încă un om care trăieşte; afirmativul din el, viaţa,subzistă cu tot defectul, şi de acest afirmativ este vorba aici. [pp.243.245]

§259Ideea statului are:

a) realitate nemijlocită şi este statul individual, ca organism ce se raportează la sine, constituţiesau drept public intern;

b) ea devine raportul statului singular cu alte state, - drept exterior;

c) ea este Ideea universală ca gen şi ca putere absolută peste statele individuale, spiritul,care îşi dă realitatea sa în procesul istoriei lumii.

Adaos. Statul ca real este în chip esenţial stat individual şi mai departe, în plus, statparticular. Individualitatea trebuie deosebită de particularitate: ea este moment al Ideiistatului însuşi, în timp ce particularitatea aparţine istoriei. Statele ca atare suntindependente unele de altele şi raportul lor nu poate fi deci decât un raport exterior, astfelîncât deasupra lor trebuie să se afle un al treilea element care să le lege. Acest al treileaeste spiritul, care îşi dă realitate în istoria lumii şi constituie judecătorul absolut pesteea. E adevărat, mai multe state pot constitui, aliindu-se, un fel de tribunal peste altele,pot lua naştere confederări de state, ca de pildă Sfânta Alianţă, dar acestea sunt numairelative şi mărginite, ca şi pacea veşnică. Singurul judecător absolut, care se impunetotdeauna faţă de particular, este spiritul fiinţând în şi pentru sine, care se înfăţişează înistoria lumii ca fiind universalul şi genul ce acţionează într-însa. [pp.245-246]ANALIZE DE TEXT:

1. Friedrich August von Hayek (1899-1992) : Drumul către servitute , Domnia legii/Supremaţia dreptului (a legii)

1.Conceptul de domnia a legii şi importanţa sa pentru a distinge între ţările libere şi cele totalitare

1.1 Domnia legii înseamnă guvernare pe baza unor legi democratice1.2 Conceptul de domnie a legii permite să facem distincţie între ţările libere şi cele cuguvernare samavolnică (arbitrară, abuzivă, după bunul plac)

2. Caracteristicile domniei legii( ale statului democratic )

2.1. Guvernământul (statul) bazat pe legi democratice e îngrădit în acţiunile sale de regulineschimbătoare.

2.2. Organele executive, care exercită puterea coercitivă, au o libertate de decizie redusă câtde mult posibil.2.3. Guvernământul nu ia măsuri ad-hoc care să nesocotească eforturile oamenilor, scopurile şidorinţele lor

3. Distincţia dintre guvernămintele ( statele) din ţările libere şi cele din ţările totalitare –în plan economic

3.1. În ţările liberale guvernământul stabileşte doar reguli formale, un cadru legal, privindcondiţiile de folosire a resurselor, dar îi lasă pe oameni să-şi călăuzească activitatea prindeciziile lor individuale şi să-şi fixeze scopurile în care vor folosi resursele.3.2. În ţările totalitare, statul (autoritatea centrală) conduce activitatea economică şi impuneoamenilor scopurile de îndeplinit, devenind astfel, părtinitor (faţă de interesele sale, înopoziţie cu cele ale indivizilor)

4. Raportul dintre dreptate şi egalitate în ţările totalitare şi în cele libere

4.1. În ţările totalitare, tendinţa de a realiza o egalitate esenţială duce la nimicirea domnieilegii, care instituia între oameni doar o egalitate formală, în faţa legii (egalitate juridică),permiţând totuşi, diferenţele subiective şi obiective dintre ei. Altfel spus, dacă le daiaceleaşi şanse obiective, nu le mai dai aceeaşi şansă subiectivă, de afirmare conform libertăţiişi subiectivităţii lor (adică subiectivităţii şi creativităţii lor).4.2. În ţările libere, domnia legii produce o inegalitate economică, dar aceasta nu afecteazăşansele subiective ale oamenilor.4.3. În concluzie, dreptatea procedurală prin respectarea legilor economice şi a legilordemocratice e preferabilă egalităţii economice, adică dreptăţii distributive prin egalizareeconomică şi prin nimicirea democraţiei.

Comentariu:

Hayek a urmărit să distingă între un stat democratic, cu o economie descentralizată, şi unulnedemocratic, cu o economie centralizată. Primul promovează egalitatea ca egalitate politică şi juridică, prin care restrânge cât maimult intervenţia statului în viaţa oamenilor, inclusiv şi mai ales în viaţa lor economică. aceststat promovează o dreptate procedurală ( ca respectare a legilor economice şi a legilordemocratice) şi permite o inegalitate economică a oamenilor (prin distribuirea bunurilor înfuncţie de legile pieţei, de eforturile fiecăruia, de merit). Al doilea vizează o egalitate economică, ceea ce presupune conducerea centralizată aeconomiei şi transformarea oamenilor în simpli executanţi ai deciziilor statului, interzicându-li-se scopurile personale, şi anihilându-li-se libertatea şi creativitatea. De aceea, statul careurmăreşte egalitatea economică intră în conflict cu domnia legii, o nimiceşte, devine un statnedemocratic, totalitar. Domnia legii e preferată egalităţii economice nu numai din punct de vedere politic, ci şieconomic, pentru că, stimulând iniţiativele economice individuale,duce la o cantitate mai mare debunuri, ceea ce permite chiar şi celor cu venituri mai mici un standard de viaţă mai ridicatdecât în ţările cu economie centralizată, unde cantitatea de bunuri este mai mică, întrucâtoamenii nu mai sunt stimulaţi economic.

2. Karl Popper (1902-1994), Principiile liberalismului: un grup de teze în Conjecturi şiinfirmăriAnaliză de text

1. Necesitatea statului

- statul este un rău, dar un rău necesaro deoarece, pentru a-şi împlini funcţia el trebuie să acumuleze mai multă putere decât orice

cetăţean sau decât orice corporaţie publică;

o niciodată, oricâte instituţii am constitui, nu putem eradica pericolul ca statul să-şiexercite autoritatea în mod abuziv în detrimentul cetăţenilor;

o de aceea, puterile sale trebuie limitate, nicidecum sporite peste măsură; o oamenii plătesc pentru protecţia oferită de stat, plata fiind atât impozitele cât şi

umilinţele din partea funcţionarilor aroganţi;

2. Democraţia – instituţie menită să prevină apariţia dictaturiio democraţia nu poate şi nu trebuie să ofere beneficii, nici nu trebuie să aşteptăm aşa ceva;o democraţia nu face nimic, ea oferă doar cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un

mod mai mult sau mai puţin organizat şi coerent;o suntem democraţi pentru că tradiţiile democratice sunt cele mai puţin rele din cele pe care

le-a cunoscut omenirea;o situaţiile în care, uneori, majoritatea decide în favoarea tiraniei este consecinţa faptului

că tradiţia filosofică nu este destul de puternică; deci, nu este vorba aici de vreo„inconsistenţă fatală” în doctrina filozofie;

o instituţiile democraţiei sunt întotdeauna ambivalente; instituţiile unei societăţi trebuie să fiedeschise la schimbarea rezultată din deciziile libere şi responsabile ale indivizilor;nefiind suficiente, ele trebuie temperate de tradiţii. Altfel pot foarte uşor să serveascăunor scopuri opuse celor pentru care au fost create. Tradiţiile sunt o punte de legăturăîntre instituţii şi intenţiile şi opţiunile indivizilor.

Comentariu- iar intervenţia statului trebuie limitată strict la ceea ce este într-adevăr necesar pentruprotejarea libertăţii, atât cât să împiedice abuzul de putere;- democraţia nu trebuie privită ca o formă de suveranitate populară, ci ca o instituţie menită săprevină apariţia dictaturii şi a regimurilor politice care permit relaţii de opoziţie sau derivalitate între guvernanţi şi opozanţi; forţa democraţiei nu costă în exercitarea voinţeigenerale, cât în funcţionarea unor mecanisme de control democratic, în instituţii şi tradiţiidemocratice.

- nu este soluţia tuturor problemelor sociale, cetăţenii sunt aceia care , acţionând în cadrulregimului democratic, pot să găsească soluţii;- fără a crea o lume perfectă, este cel mai puţin rău din regimurile politice pe care le-acunoscut omenirea;- putem constata limitele majorităţii atunci când , potrivit principiului majorităţii, se decideîn favoarea unui conducător/ clase politice autoritar/e sau chiar în favoarea tiraniei.- problema democraţiei la Popper nu este afirmarea unei libertăţi largi, populare, ci: cum săîmpiedicăm privarea de libertate? - întrebarea filosofiei politice tradiţionale: cine trebuie să conducă ? trebuie înlocuită cu întrebarea : cum putem organiza instituţiile noastre politice astfel încât conducătorii răi sau incompetenţi să nu poată dăuna prea mult.(Relaţia libertate-democraţie relevă o altă situaţie paradoxală semnalată de Platon şi reformulată ulterior de Kelsen şiPopper. Cunoscută drept „paradoxul libertăţii” (la Platon) sau „paradoxul libertăţii şi democraţiei” (la K. Popper şiKelsen), gânditorii evocaţi dezvoltă o idee fundamentală: libertatea nelimitată se transformă în opusul său, seautodistruge. „Prea multă libertate este posibil să nu se preschimbe în nimic altceva decât în prea multă sclavie, atât înceea ce priveşte individul, cât şi statul. Prin urmare, este rezonabil să presupunem că tirania nu este întronată de vreoaltă formă de guvernământ decât de democraţie (...) din cel mai mare posibil exces de libertate izvorăşte cea mai grea şimai sălbatică formă de sclavie (...) oricând apare un tiran, el apare dintr-un partid democratic.” Libertatea gândită,continua Popper, ca „absenţă a oricărui control restrictiv conduce cu necesitate la o foarte mare constrângere a ei, dinmoment ce tiranul este liber să-l înrobească pe cel blând”; democraţia bântuită de excese de libertate naşte monştri:tirani sau tirania majorităţii. „Omul liber, sugerează Platon, îşi poate exercita libertatea absolută, mai întâi sfidândlegile, şi, în ultimă instanţă, sfidând libertatea însăşi şi revendicând zgomotos un tiran.”) http://www.ceeol.com/aspx/getdocument.aspx?logid=5&id=085674fdcc1b4756b4ac2df4acc3820d)

3. Karl Marx (1818-1883) Capitalul: muncitorii şi capitaliştiio puterea în societăţile capitaliste este deţinută de o clasă politică dominantă, care se bazează

pe poziţia sa privilegiată în plan economic, şi anume de proprietară a mijloacelor de producţie;o toate domeniile vieţii sociale depind de cel economic, de condiţiile în care oamenii produc şi

reproduc mijloacele lor de existenţă;

o existenţa proprietăţii capitaliste face să existe o diviziune între burghezie( care are înproprietate mijloacele de producţie) şi proletariat (lipsit de proprietate şi care este nevoitsă-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi); cele două clase sociale se află în conflict;

o întreaga valoare care se realizează în procesul de producţie este rezultatul activităţiimuncitorilor; însă, doar o parte a cesteia le este redată, sub forma salariilor, restul –plusvaloarea- partea cea mai mare, este reţinută de capitalist în virtutea faptului că el estedeţinătorul mijloacelor de producţie;

o însuşirea muncii proletarilor de către capitalist este, după Marx, expresia exploatăriisistematice a muncii şi deci a membrilor clasei proletare din societatea capitalistă;

o puterea exercitată de burghezie nu se referă doar la exploatare şi proprietate; burgheziaexercită, în baza puterii economice, şi puterea politică şi ideologică; statul impune intereseleclasei dominante împotriva celorlalte clase, şi în primul rând împotriva proletariatului.