Post on 31-Jan-2023
DEZVOLTARE ECONOMICĂ VS ECHITATE SOCIALĂ ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ
ECONOMIC DEVELOPMENT VS SOCIAL EQUITY WITHIN
THE EUROPEAN UNION
Iris A. MIHAI
Doctorand, Universitatea de Vest din Timișoara – Facultatea de Economie și
Administrarea Afacerilor
e-mail: iris_mihai@yahoo.com
Abstract: The article focuses on the development process within the
European Union and the impact produced by the economic crisis in 2008.
The research is based on statistical date provided by Eurostat and the
reviewed period is 2005-2011, three years before the year of the crisis, the
year of the crisis and three years after it. The object of the research contains
twelve elements: European Union, Euro Area, the five most developed
countries within the EU (Luxembourg, Denmark, Sweden, Netherlands,
Austria) and the 5 least developed countries within the EU (Poland,
Lithuania, Latvia, Romania, Bulgaria). The key indicators discussed are
GDP and Inequality of income distribution, together with the correlations
between them. The results are presented in an attempt to demonstrate the
incapacity of the European Union to deal with issues that have been its
priorities for over half century. The paper demonstrates that there is a
correlation between GDP and Inequality of income distribution, not as strong
as expected, and also the fact that these correlations generate related
development challenges concerning the social equity between people and
countries.
Key words: development; productivity; social equity; welfare.
JEL Code: E2 – Macroeconomics: Consumption, Saving, Production,
Employment, Investment; F5 – International Relations and International
Political Economy.
1. Introducere
Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen din ce în ce mai evident în statele din Uniunea
Europeană. Odată cu pensionarea reprezentanţiilor generaţiei baby-boom, populaţia activă
a UE va începe să se micşoreze începând cu 2013-2014. Conform strategiei de dezvoltare a
Uniunii Europene, Europe 2020. A European Strategy for Smart, Sustainable and Inclusive
Growth (2010), în prezent, numărul oamenilor cu vârsta peste 60 de ani creşte de două ori
6
mai repede faţă de perioada de dinainte de 2007 – cu aproximativ 2 milioane în fiecare an,
pe când înainte de 2007 creştea cu aproximativ 1 milion pe an. Acest fenomen are un
impact negativ profund asupra bunăstării din Uniune ca urmare a combinării unei populaţii
active reduse din punct de vedere numeric şi a unei populaţii dependente numeroase.
În acest sens, factorii de decizie de la nivel european s-au coalizat încercând să răspundă
uneia dintre cele mai importante provocări ivite în ultimii 50 de ani: eficientizarea
proceselor economice şi sociale astfel încât să se asigure condițiile unui trai decent pentru
fiecare cetățean european. Ipoteza de la care pleacă această lucrare este aceea că între
productivitatea economică a unui stat și echitatea socială a acestuia există o corelație
puternică. În acest sens, lucrarea va opera cu doi indicatori economico-sociali: PIB și Inegalitatea distribuţiei venitului. În acest sens, datele colectate corespund intervalului
2005-2011, incluzând cei 3 ani de dinainte de criza economică din 2008 și primii 3 ani de
după criză. În ceea ce privește obiectul analizei, acesta include 12 componente: Uniunea
Europeană, în ansamblul ei, Zona euro, cele mai dezvoltate 5 state (Luxemburg,
Danemarca, Suedia, Olanda și Austria) și cele mai slab dezvoltate 5 state (Polonia,
Lituania, Letonia, România și Bulgaria), funcție de PIB la nivelul anului 2011, conform
datelor preluate de la Eurostat. Trebuie făcută mențiunea că România și Bulgaria au fost
incluse în analiză deși nu au fost membre ale Uniunii Europene pe întreaga perioadă
analizată, aderând la UE abia în 2007, deoarece situația prezentă impunea includerea lor,
aceste două state având cele mai mici valori ale PIB-ului, dintre statele membre UE.
Pentru realizarea acestei analize am folosit deopotrivă cercetarea teoretică și cea empirică,
în principal trei metode de cercetare: analiza, sistematizarea şi interpretarea datelor,
coroborat cu o abordare deductivă. În ceea ce privește etapele parcurse în realizarea
cercetării, acestea sunt: identificarea și colectarea datelor, analiza și compararea lor.
2. Uniunea Europeană
Cele două războaie mondiale au defavorizat Europa lăsând-o fără resurse, fără hrană şi fără
forţă de muncă. Bilanţul pagubelor produse de cele două conflagraţii mondiale au însemnat
un semnal de alarmă pentru conducătorii marilor puteri din Europa. Astfel, Uniunea
Europeană a luat naştere ca o structură care are misiunea să păstreze pacea între ţările
Europei şi să asigure o mai bună cooperare între acestea pentru a evita izbucnirea unor noi
conflicte (Sulzberger, 1969).
Forma actuală a UE reprezintă parcurgerea a 60 de ani de eforturi de integrare, neajungând,
însă, la o finalitate. Prima iniţiativă în acest sens a fost Planul Schuman (9 mai 1950, dată
care mai târziu va deveni Ziua Europei) în urma căruia s-a înfiinţat CECO (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). Cele 6 state semnatare ale tratatului de înfiinţare a
CECO au fost Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar motivul din
spatele înfiinţării acestei comunităţi a fost custodia comună asupra resurselor strategice
pentru a se evita izbucnirea unui nou conflict între puterile europene (Ionescu, 2007).
Integrarea europeană cuprinde mai multe etape:
1951 – Piaţă comună sectorială pentru cărbune şi oţel
1957 – Zonă de liber schimb
1968 – Uniune vamală
1986 – Piaţă unică
1992 – Uniune economică şi monetară (nefinalizată încă)
7
În 1957, ca urmare a succesului înregistrat de CECO, la Roma se semnează un nou tratat
care pune bazele Pieţei Comune şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau
Euratom). Înfiinţarea acestora a fost întărită prin crearea de corpuri legislative şi executive,
Înalta Autoritate a fost înlocuită de Consiliul de Miniştri, fiind create şi Comisia
Europeană (cu rol executiv), Parlamentul European (cu rol legislativ), Curtea de Justiţie şi
Banca Centrală Europeană. Aceste instituţii au dat un nou sens Uniunii Europene care
devenise acum o adevărată putere europeană.
Conform Enciclopediei Britanice, Uniunea Europeană este o structură plasată din punct de
vedere teoretic între federaţie şi confederaţie, înglobând 27 de state şi nu mai puţin de 500
de milioane de locuitori. Buna organizare şi progresele înregistrate de statele componente
au contribuit considerabil la creşterea importanţei acesteia pe plan internaţional, devenind
mai mult decât o putere regională.
Anii ‘60 marchează o evoluţie pozitivă a UE, întărită de un real succes economic, fapt ce
contribuie la creşterea atractivității Uniunii într-atât încât în 1961, 3 state noi îşi depun
candidatura pentru a deveni membre: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. Odată cu
creşterea numărului de state înglobate şi cu adâncirea integrării europene, creşte şi
importanţa Comunităţii Europene care devine un actor din ce în ce mai important în
contextul relaţiilor internaţionale.
Anii ’90 au adus cu sine un nou val de integrări la nivel european; s-a hotărât ca ţările din
Europa Centrală să fie integrate în structura occidentală, această iniţiativă reprezentând un
pas înspre Vest şi pentru ţările din Europa de Est, care chiar dacă nu progresau ele însele
înspre UE, se apropiau de aceasta deoarece se reducea distanţa dintre ele şi graniţa estică a
Uniunii. La baza acestei structuri unice se află ideea de unitate în diversitate a tuturor
statelor din Europa, pe principiul că niciunui stat european nu-i va fi negat dreptul de a se
integra în această structură dacă îndeplineşte condiţiile de fond impuse de către forurile
decizionale de la nivel central.
Fiecare nouă etapă a apropiat mai mult statele europene, care şi-au consolidat legăturile şi
colaborarea, care au ajuns să urmărească aceleaşi obiective, să aibă aceleaşi preocupări şi
care şi-au pus în comun diferitele resurse pentru a contribui la o dezvoltare uniformă şi
echilibrată a tuturor statelor componente, cu reducerea decalajelor dintre acestea şi
soluţionarea comună a problemelor comune (Wallace, Pollack, 2005).
3. Economia mondială şi productivitatea economică
Reprezintă ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii privite în interdependenţa
legăturilor economice dintre ele; reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi,
când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. Economia mondială nu se
reduce, deci, la circulaţia bunurilor, capitalurilor şi forţei de muncă, ea incluzând şi
internaţionalizarea producţiei, cercetării şi consumului. De aceea putem afirma despre
economia mondială că este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice
(Străuţiu, 2007).
Trebuie menţionat faptul că nu există un consens în privinţa definirii conceptului, ceea ce
este oarecum firesc dată fiind complexitatea şi amploarea fenomenului, dat fiind ritmul
alert în care se produc schimbările în societatea contemporană, respectiv viteza cu care
circulă informaţia. De aasemenea, trebuie menţionat că pentru fiecare poziţie adoptată de
un toretician sau o şcoală, se va găsi mereu un alt teoretician sau grup de teoreticieni care
8
să emită critici şi care să iniţieze o nouă mişcare, să producă reformă sau revoluţie în
domeniu.
Însă, dacă este să-i dăm dreptate lui Oscar Wilde care spunea că „a defini înseamnă a
limita”, nu ne rămâne decât să acceptăm existenţa a numeroase definiţii ale conceptului şi,
implicit, să acceptăm existenţa a numeroase limite şi limitări.
Economia mondială contemporană prezintă două particularităţi incontestabile: prima este
faptul că inovaţiile din domeniul tehnologic au devenit un important factor ce contribuie la
creşterea productivităţii economice, iar a doua, faptul că statele sunt din ce în ce mai
deschise şi mai dispuse să iniţieze relaţii economice cu alte state şi, totodată, din ce în ce
mai interdependente (Grossman, Helpman, 2001).
Ideea centrală care fundamentează procesele economice transnaţionale, este posibilitatea ca
statele aflate în curs de dezvoltare să îmbunătăţească standardul de viaţă al propriilor
cetăţeni, respectiv să contribuie la eliminarea sărăciei absolute. Scopul declarat de „statele
industrializate [care] conştientizează că au o anume responsabilitate de a sprijini statele
mai sărace în a îmbunătăţi vieţile cetăţenilor lor” (Kingsbury, Remenyi, McKay & Hunt,
2004) este unul nobil, însă acţiunile întreprinse în acest sens sunt uneori contestabile,
rezultatele lor fiind mai degrabă în folosul statelor bogate prin exploatarea statelor sărace.
Productivitatea este „un raport între rezultat şi mijloacele care sunt întrebuinţate pentru
obţinerea acestui rezultat” (Manoilescu, 1986), de regulă fiind avute în vedere
productivitatea muncii şi productivitatea capitalului.
Cea mai simplă definiţie a productivităţii muncii s-ar referi la raportul dintre valoarea
produsă de un individ într-o anumită unitate de timp, însă aceasta constituie doar un punct
de pornire, definiţia putând fi particularizată şi completată în funcţie de domeiul de
activitate, în funcţie de sector sau de ramura economică avută în vedere. „Prin sporirea
forţei productive a muncii înţelegem aici, în genere, o schimbare în procesul muncii
datorită căreia se reduce timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei
mărfi, datorită căreia o cantitate mai mică de muncă dobândeşte forţa de a produce o
cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare […] Munca de o forţă productivă
excepţională acţionează ca muncă potenţată, creează adică în aceleaşi fracţiuni de timp
valori mai mari decât munca socială medie de acelaşi fel” (Marx în Manoilescu, 1986).
Productivitatea capitalului reprezintă raportul dintre valoarea produsă şi cantitatea
capitalului utilizat pentru producerea valorii respective. Aici consider că este necesară o
menţiune, şi anume faptul că productivitatea capitalului poate fi considerată o derivată a
productivităţii muncii deoarce capitalul este obţinut prin munca individului, astfel
devenind expresie a productivităţii muncii.
Productivitatea este un element central, analizat la toate nivelurile, fie că este vorba despre
indivizi, companii, organizaţii sau state. În cercetarea pe care ne-o propunem, abordarea va
fi prin prisma dimensiunii spațiale, se va studia productivitatea locală în sensul acceptării
acestei dimensiuni spațiale ca definitorie pentru entitățile economice; concepțiile, analiza
având în vedere, distinct, statele naţionale, ca unităţi economice dovedind o anumită
specificitate în plan economic (inclusiv în ceea ce privește productivitatea), lăsându-se,
desigur, loc pentru nuanțările aferente regiunilor și altor spații de analiză.
Discuţia nu este una deplin nouă, ea regăsindu-se şi în scrierile lui David Ricardo, care în
secolul al XIX-lea afirma „Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi
consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai
avantajoase... Acesta este principiul care face vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca
grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie
fabricate în Anglia” (Ricardo în Iovănescu şi Done, 2006).
9
Conceptul de productivitate poate fi extrapolat de la accepţiunea sa pur economică înspre
domenii precum: politic, social, cultural etc., într-o abordare lărgită față de optica
tradițională a teoriei economice dominante. Productivitatea este un indicator al eficienţei,
care are funcţie dublă: surprinde cât de eficace şi eficientă este o organizaţie, respectiv
trasează cadrul de intervenţie pentru acţiuni menite să crească eficienţa unei organizaţii.
4. Echitatea socială şi limitările actualului model economic global
Odată resimţite urmările liberalizării proceselor economice în contextul globalizării, venise
momentul unei schimbări, o schimbare care să includă componenta socială şi care să o
plaseze în legătură directă cu procesele economice şi rezultatele lor.
Echitatea socială reprezintă asigurarea accesului nediscriminat al indivizilor la bunăstare.
Aceasta presupune înlăturarea disparităţilor, înseamnă tratament nediscriminat în funcţie
de gen, etnie, vârstă, mediu de provenienţă, statut social etc., un concept care dacă este
absolutizat, nu poate fi decât ideal, însă a tinde înspre şi a lua măsuri pentru apropierea de
idealul echităţii sociale, reprezintă un deziderat ce marchează începutul construcţiei
responsabile a realităţii sociale contemporane.
Timp de două decenii, între 1950-1970, în centrul preocupărilor majorităţii statelor s-a
aflat idealul modernizării, modernizare menită să relanseze economiile, să creeze noi locuri
de muncă, şi astfel să contribuie la creşterea nivelului de trai al populaţiilor, un model care
părea logic şi funcţional deoarece dădea roade pentru statele dezvoltate şi era considerat un
model aplicabil şi statelor subdezvoltate, care, implementându-l ar fi putut să se apropie
de, sau chiar să atingă, aceleaşi standarde precum marile puteri. Însă, în toată această
ecuaţie, au existat multe necunoscute care au fost nesocotite, unele voit, altele din lipsa
unei experienţe similare anterioare, rezultând într-o polarizare puternică a economiilor, în
care la polul nordic se aflau statele puternic industrializate cu economii funcţionale, iar la
cel sudic1 se aflau statele sărace, cu industrii bazate pe forţa de muncă şi nu pe tehnologie,
de cele mai multe ori, manufacturi ale economiilor puternice.
Această abordare a făcut obiectul a numeroase critici de-a lungul timpului, unul dintre cele
mai proeminente nume fiind cel al lui Wolgang Sachs. Acesta blamează liberalizarea
deplină a proceselor economice şi permeabilitatea graniţelor naţionale în faţa proceselor
economice, deoarece le consideră „bază pentru intervenţionismul din partea Nordului şi
autocompătimire patetică din partea Sudului”, respectiv „o cursă ce conduse spre abis”
(Sachs, 1992). El critică în termeni duri dezvoltarea convenţională axată pe procese
economice, insistând pe efectele negative pe care aceasta le-a produs, respectiv polarizarea
economică, degradarea mediului, inechitatea socială, exploatarea statelor sărace de către
cele bogate etc. Polarizarea reprezintă un concept preluat din fizică; în context economic,
el defineşte tendinţa de creare a unor separaţii între indivizi/grupuri sociale dintr-o anumită
societate, din raţiuni economice (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii).
Polarizarea economică generează polarizare sau inechitate socială care se reflectă în
accesul la educaţie, nivelul de trai, respectul de sine al individului, şanse etc. În ultimii ani
au fost elaborate o serie de politici menite să asigure accesul nediscriminat al oamenilor la
dezvoltare, politici care, însă, înregistrează progrese lente. Acestea au fost concepute
1 Aici am folosit atributele „nordic”, respectiv „sudic” pornind de la segregarea conform căreia
statele din Emisfera Nordică erau preponderent dezvoltate, iar cele din Emisfera Sudică
preponderent subdezvoltate.
10
pentru a asigura accesul nediscriminat pe bază de gen, orientare politică, statul social,
vârstă, venit etc., şi chiar dacă direcţiile adoptate sunt bune, ele nu sunt suficiente.
Problema cea mai gravă generată de cele două tipuri de polarizări este reducerea până la
dispariţie a păturii de mijloc, cea pe care ar trebui să se clădească orice societate democrată
sănătoasă.
Polarizarea economică este un efect surprinzător al dezvoltării având în vedere că raţiunea
ei de a fi, este tocmai eradicarea sărăciei. „În 1960, statele din Nordul dezvoltat erau de 20
de ori mai bogate decât cele din Sud”; în loc să marşeze pe reducerea acestei uriaşe
discrepanţe, statele dezvoltate au continuat să se dezvolte în detrimentul celor în curs
dezvoltare, într-un ritm acerb, astfel până în 1980 statele din Nord devenind de 46 de ori
mai bogate decât cele din Sud (Sachs, 1992). În prezent, 20% din populaţia lumii,
controlează 85% din veniturile ei; dintre aceştia 20% majoritatea sunt localizaţi în emisfera
nordică, dezvoltată, cu mici excepţii, ceea ce subliniază faptul că discrepanţele dintre
nordul dezvoltat şi sudul subdezvoltat nu s-au redus nici în ultimii ani, în ciuda tuturor
eforturilor întreprinse în acest sens.
Cu cât o societate este mai polarizată cu atât sărăcia este mai vizibilă şi, în principiu, mai
răspândită şi mai adâncă. Polarizarea economică reflectă dintr-un anumit punct de vedere
inegalitatea socială, distanţa care separă diferitele grupuri sociale unele de altele
(polarizarea săraci/bogaţi). Dacă inegalitatea economică (a veniturilor) este măsurată prin
Coeficientul Gini calculat pe baza Curbei lui Lorenz, polarizarea economică poate fi
accentuată într-un mod mai pregnant prin proporţia resurselor (bogăţia totală sau
veniturile) deţinute de segmente egale ca proporţie ale unei colectivităţi particulare.
Metoda cea mai uzuală este de a împărţi o asemenea colectivitate în quintile sau decile de
venit, şi stabilirea proporţiei corespunzătoare de venituri/bogăţie pe care o deţine fiecare
quintilă/decilă (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii).
Astfel, deşi din punct de vedere teoretic, modernizarea părea a fi o abordare de tip win-win,
a rezultat în crearea unui grup uriaş de perdanţi, care nu numai că nu au reuşit să-şi
construiască eeconomii funcţionale, dar şi-au pierdut şi resursele, şi-au deteriorat condiţiile
de mediu, şi-au pierdut valorile, ajungând până la a-şi pierde identitatea naţională. Unii
cercetători consideră anii `70 ca fiind cea mai proastă perioadă pentru economiile
industrializate de la marea depresiune (Frum, 2000), deşi, în fapt nu a fost marcată de vreo
criză economică. Această etichetare provine din contrastul dintre perioada de imediat după
cel de-al doilea război mondial, 1945-1973, care a fost caracterizată de un puternic boom
economic şi o rată scăzută a inflaţiei, pe când perioada 1973-1979 a fost marcată de o
creştere considerabilă a inflaţiei ajungând la valori de până la 10 ori mai mari faţă de
perioada anterioară, creşterea şomajului, regres industrial etc.
5. Modelare
Primul indicator analizat este produsul intern brut (PIB). PIB „măsoară nivelul ieșirilor
economice totale (interne)” (Morse, 2005). O definiție mai elaborată a acestui indicator a
fost dată de Banca Mondială care îl prezintă ca fiind „valoarea brută adăugată, la prețul de
achiziție, de către toți producătorii rezidenți într-o economie dată la care se adaugă taxele
și din care se scad subvențiile neincluse în valoarea produselor” (2000). Graficul din
Figura 1 prezintă evoluția produsului intern brut din economiile analizate, pentru intervalul
2005-2011. După cum se poate observa, aproape toate cele 12 economii analizate, au
înregistrat o scădere a PIB-ului în 2009, pentru unele revenirea s-a produs în anul imediat
11
următor, pentru altele au fost necesari doi sau chiar 3 ani pentru a reveni la nivelele din
2007.
Datele prezintă discrepanțe majore între statele membre; nu dispunem de date pentru toate
statele la nivelul anului 2011, de aceea vom concentra analiza la nivelul anului 2010.
Astfel, Luxemburg, statul cel mai dezvoltat de la nivelul UE, are un PIB de 3,2 ori mai
mare decât PIB-ul mediu al UE, fiind de 9,7 ori mai mare decât PIB-ul Bulgariei, cel mai
slab dezvoltat stat din UE. De asemenea, trebuie amintit că dacă însumăm PIB-ul
Bulgariei, României, Letoniei Lituaniei și Poloniei, cele mai puțin dezvoltate state din UE,
suma rezultată nu ajunge nici măcar la jumătatea nivelului PIB-ului Luxemburgului. Din
grafic se poate observa că pâna la nivelul anului 2010, niciunul dintre statele subdezvoltate
nu a reușit să ajungă pragul de 10.000 de euro per cap de locuitor, cu o singură excepție,
respectiv Letonia care înainte de criză, în 2008 reușea o valoare a PIB-ului de 10.100 euro,
dar care ca urmare a crizei a pierdut aproximativ 20% din PIB, ajungând în 2009 la 8200
euro, iar în 2010 la 8100. Anul 2011 aduce semne pozitive pentru acest stat, apropiindu-l
din nou de pragul de 10.000 euro, având o valoare a PIB-ului de 9800. Tot în 2011, se
poate observa o importantă creștere și pentru Lituania care nu numai că atinge pragul de
10.000, ci îl și depășește.
Figura nr.1. Fluctuația Produsului Intern Brut
Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate de la Biroul European de Statistică (a)
Este important de remarcat faptul că din cele 5 state subdezvoltate, 4 au pierdut între 15-
20% din PIB, exceptând Bulgaria, care la nivelul anului 2009 a păstrat valoarea PIB-ului
din 2008, o valoare cu 15% mai mare decât cea a PIB-ului din 2007. Deşi în ultimii ani
PIB-ul a fost indicatorul de referinţă pentru considerarea nivelului de dezvoltare şi de
bunăstare al unui stat, cercetările recente au relevat că acesta nu este suficient, trebuie
analizat coroborat cu alţi indicatori economico-sociali pentru a creşte gradul de acurateţe al
12
rezultatelor. În acest sens, în studiul de faţă încercăm corelarea lui cu un alt indicator,
respectiv, Inegalitatea distribuției venitului.
Pentru calcularea acestuia, populația se împarte în 5 quintile funcție de venitul realizat,
după care se realizează un raport dintre veniturile înregistrate de prima quintilă (cea a
indivizilor care realizează cel mai mare venit) și veniturile înregistrate de ultima quintilă
(cea a indivizilor care realizează cel mai mic venit). Tabelul de mai jos prezintă valorile
acestui indicator pentru economiile analizate.
Tabelul nr. 1. Inegalitatea distribuției venitului
Țara 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
Zona euro (17) 4.6 4.6 4.8 4.8 4.8 4.9 6.0
Uniunea Europeană 5.0 4.9 5.0 5.0 4.9 5.0 5.3
Luxemburg 3.9 4.2 4.0 4.1 4.3 4.1 4.0
Danemarca 3.5 3.4 3.7 3.6 4.6 4.4 4.4
Suedia 3.3 3.6 3.3 3.5 3.7 3.5 3.6
Olanda 4.0 3.8 4.0 4.0 4.0 3.7 3.8
Austria 3.8 3.7 3.8 3.7 3.7 3.7 3.8
Polonia 6.6 5.6 5.3 5.1 5.0 5.0 5.0
Lituania 6.9 6.3 5.9 5.9 6.3 7.3 5.8
Letonia 6.7 7.9 6.3 7.3 7.3 6.9 6.6
România 4.9 5.3 7.8 7.0 6.7 6.0 6.2
Bulgaria 3.7 5.1 7.0 6.5 5.9 5.9 Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate de la Biroul European de Statistică (b)
Un aspect ce poate fi identificat la prima vedere este faptul că în toate statele analizate
avem inegalitate a veniturilor, implicit și la nivelul Uniunii Europene, în ciuda eforturilor
acesteia de a reduce disparitățile economice și sociale. Un alt aspect demn de menționat
este faptul că valorile aferente acestui indicator sunt considerabil mai mari pentru statele
mai puțin dezvoltate decât valorile indicatorului pentru statele dezvoltate, ceea ce ne
conduce la concluzia că statele cu un PIB mai mare dispun de resurse și fac eforturi mai
mari pentru a reduce disparitățile sociale și pentru a micșora gap-ul dintre veniturile
indivizilor. Inegalitatea în sine nu este un aspect negativ, de exemplu, dacă ea este marca
meritocrației, dacă exprimă remunerarea diferențiată în funcție de performanță, ea devine
o chestiune problematică în momentul în care încetează a mai fi marca performanțelor
diferite și devine marca inechității, a incapacității unui stat de a oferi condiții nediscriminatorii pentru proprii cetățeni.
6. Concluzii
Realitatea economică actuală, construită după modelul neoliberalist, se fundamentează pe
o serie de principii precum: credinţa în eficienţa şi autoreglementarea pieţei libere,
liberalizarea economică, dereglementarea, cultul eficienţei, privatizarea (dezirabil a
tuturor) resurselor şi serviciilor, dezarticularea statului bunăstării (în general, critica
13
mecanismelor de tip redistributiv), creşterea economică văzută ca imperativ absolut al
dezvoltării socio-economice, creşterea productivităţii, restrângerea progresivă a rolului
statului, sau reducerea nivelului taxelor şi politicilor fiscale austere (Harvey, 2005, 2006;
Saad-Filho şi Johnston, 2005; Munck, 2005; Duménil şi Lévy, 2005; Shaikh, 2005;
Thomas, 2000). Unele dintre cele mai importante surse de inspiraţie în proiectarea
modelului economiei contemporane au fost scrierile lui Adam Smith: „Fiecare individ
urmărește numai avantajul său, asfel, în acest caz, ca și în multe altele, el este condus de o
mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui” (Smith, 2005).
În acord cu ideile lui Smith, guvernele ţărilor sperau că liberalizarea proceselor economice
va conduce la creşterea nivelului de bunăstare a indivizilor, respectiv că însumarea acestor
nivele de bunăstare va conduce la creşterea nivelului de bunăstare a societăţii în ansamblu.
Unii autori consideră că neoliberalismul nu este doar un model economic, ci aduce cu sine
şi o „ordine socială distinctă” (Dumenil şi Levy, 2005).
Productivitatea muncii şi productivitatea capitalului au o importanţă deosebită în realizarea
analizei economice şi statistice a unui stat. Productivitatea muncii este un indicator care
„relevează alţi indicatori, oferind o măsură dinamică a creşterii economice, competitivităţii
şi standardelor de viaţă din carul economiei analizate”. Productivitatea muncii (incluzând
toate măsurătorile pe care le are în subsidiar) ajută la explicarea principalelor fundamente
economice necesare deopotrivă pentru creştere economică şi dezvoltare socială (OECD,
2001).
Dată fiind complexitatea societăţilor contemporane, abordarea neoliberală a eşuat în
satisfacerea nevoilor reale ale acesteia. Emergenţa acestor critici a creat premizele
identificării unui nou curent în gândirea asupra economiei mondiale, unul care deşi
continuă să promoveze liberalizarea proceselor economice, piaţa liberă, creşterea
productivităţii etc., include şi o componentă socială, responsabilitate şi libera concurenţă
ca principiu director.
După cum a fost arătat în ultima secţiune a lucrării, în Uniunea Europeană există
disparităţii mari între statele membre, disparităţi amplificate de criza economică din 2008.
PIB-ul Luxemburgului este de aproape 10 ori mai mare decât cel al Bulgariei, iar astfel de
diferenţe subliniază incapacitatea lumii de a se autoregla şi de a veni în întâmpinarea
tuturor cetăţenilor. Dincolo de diferenţele dintre state, există diferenţe în interiorul statelor,
care amplifică instabilitatea şi inechitatea. Astfel, în prezent, chiar dacă s-ar identifica o
formulă miraculoasă care să asigure o dezvoltare echilibrată a ţărilor lumii, implicit a
tuturor indivizilor, aplicarea ei nu ar putea furniza rezultatele aşteptate datorită uriaşelor
diferenţe de dezvoltare deja existente.
În acest sens, ne confruntăm cu o dilemă majoră: think big sau politica paşilor mărunţi?
Abordare elementară sau abordare sistemică? Un lucru e cert, nu inegalitatea e problema,
ci inechitatea, însă, în cele mai multe cazuri, inegalitatea este o consecinţă a inechităţii, iar
cauzele inegalităţii se suprapun cauzelor inechităţii. Faptul că până acum nu s-a găsit un
răspuns, ne transmite că încă nu s-a pus întrebarea corectă.
Referințe bibliografice
Allen, Tim şi Thomas, Alan (edit.) (2000), Poverty and Development into the 21st Century, Oxford
University Press, Oxford.
Comisia Europeană (2010), Europe 2020. A European Strategy for Smart, Sustainable and Inclusive
Growth
14
Duménil, Gerard şi Lévy, Dominique (2005), The Neoliberal (Counter-)Revolution în Saad-Filho,
Alfredo, Johnston, Deborah (2005). Neoliberalism. A Critical Reader, Pluto Press, London.
Encicliopedia Britanică Online: http://www.britannica.com/
EUROSTAT (a) GDP per capita:
http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=nama_gdp_c&lang=en
EUROSTAT (b) Inequality of income distribution - Income quintile share ratio:
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tsdsc260&pl
ugin=1
Frum, David (2000), How We Got Here: The `70s, Basic Books, New York.
Grossman, Gene M. şi Helpman, Elhanan (2001), Innovation and Growth in the Global Economy,
The MIT Press, Massachusetts.
Harvey, David (2006), Spaces of Global Capitalism, Verso, London.
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii: http://www.iccv.ro/
Iovănescu, Ioana şi Done, Ioan (2006), Studii şi cercetări de istorie a gândirii economice, Editura
Expert, Bucureşti.
Kingsbury, Damien, Remenyi, Joseph, McKay, John şi Hunt, Janet (2004), Key Issues in
Development, Palgrave Macmillan, London.
Manoilescu, Mihail (1986), Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Morse, Stephen (2004). Indices and Indicators in Development. Earthscan Publications Ltd,
London.
Munck, Ronaldo (2005), Neoliberalism and Politics, and the Politics of Neoliberalism în Saad-
Filho, Alfredo şi Johnston, Dedorah (2005), Neoliberalism. A Critical Reader. Pluto Press, London.
OECD (2001). Measuring Productivity: measurement of aggregate and industry-level productivity
growth. OECD Publications.
Saad-Filho, Alfredo şi Johnston, Deborah (2005), Neoliberalism. A Critical Reader. Pluto Press,
London.
Sachs, Wolfgang (1992). The Development Dictionary. A Guide to Knowledge as Power, Zed
Books Ltd., New Jersey.
Shaikh, Anwar (2005), The Economic Mythology of Neoliberalism în Saad-Filho, Alfredo şi
Johnston, Deborah (2005), Neoliberalism. A Critical Reader, Pluto Press, London.
Smith, Adam (2005), The Wealth of Nations, The Pennsylvania State University, Pennsylvania.
Străuţiu, Eugen (2007), Teme introductive în relaţiile internaţionale, Sibiu.
Sulzberger, Cyrus Leo (1969), World War II, The American Heritage Library, New York.
Wallace, Helen şi Pollack, William Mark (2005), Elaborarea politicilor in Uniunea Europeană,
Oxford University Press, Oxford.
Willis, Kate (2005), Theories and Practices of Development, Routledge, London and New York.