DEZVOLTARE ECONOMICĂ VS ECHITATE SOCIALĂ ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ

ECONOMIC DEVELOPMENT VS SOCIAL EQUITY WITHIN

THE EUROPEAN UNION

Iris A. MIHAI

Doctorand, Universitatea de Vest din Timișoara – Facultatea de Economie și

Administrarea Afacerilor

e-mail: iris_mihai@yahoo.com

Abstract: The article focuses on the development process within the

European Union and the impact produced by the economic crisis in 2008.

The research is based on statistical date provided by Eurostat and the

reviewed period is 2005-2011, three years before the year of the crisis, the

year of the crisis and three years after it. The object of the research contains

twelve elements: European Union, Euro Area, the five most developed

countries within the EU (Luxembourg, Denmark, Sweden, Netherlands,

Austria) and the 5 least developed countries within the EU (Poland,

Lithuania, Latvia, Romania, Bulgaria). The key indicators discussed are

GDP and Inequality of income distribution, together with the correlations

between them. The results are presented in an attempt to demonstrate the

incapacity of the European Union to deal with issues that have been its

priorities for over half century. The paper demonstrates that there is a

correlation between GDP and Inequality of income distribution, not as strong

as expected, and also the fact that these correlations generate related

development challenges concerning the social equity between people and

countries.

Key words: development; productivity; social equity; welfare.

JEL Code: E2 – Macroeconomics: Consumption, Saving, Production,

Employment, Investment; F5 – International Relations and International

Political Economy.

1. Introducere

Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen din ce în ce mai evident în statele din Uniunea

Europeană. Odată cu pensionarea reprezentanţiilor generaţiei baby-boom, populaţia activă

a UE va începe să se micşoreze începând cu 2013-2014. Conform strategiei de dezvoltare a

Uniunii Europene, Europe 2020. A European Strategy for Smart, Sustainable and Inclusive

Growth (2010), în prezent, numărul oamenilor cu vârsta peste 60 de ani creşte de două ori

6

mai repede faţă de perioada de dinainte de 2007 – cu aproximativ 2 milioane în fiecare an,

pe când înainte de 2007 creştea cu aproximativ 1 milion pe an. Acest fenomen are un

impact negativ profund asupra bunăstării din Uniune ca urmare a combinării unei populaţii

active reduse din punct de vedere numeric şi a unei populaţii dependente numeroase.

În acest sens, factorii de decizie de la nivel european s-au coalizat încercând să răspundă

uneia dintre cele mai importante provocări ivite în ultimii 50 de ani: eficientizarea

proceselor economice şi sociale astfel încât să se asigure condițiile unui trai decent pentru

fiecare cetățean european. Ipoteza de la care pleacă această lucrare este aceea că între

productivitatea economică a unui stat și echitatea socială a acestuia există o corelație

puternică. În acest sens, lucrarea va opera cu doi indicatori economico-sociali: PIB și Inegalitatea distribuţiei venitului. În acest sens, datele colectate corespund intervalului

2005-2011, incluzând cei 3 ani de dinainte de criza economică din 2008 și primii 3 ani de

după criză. În ceea ce privește obiectul analizei, acesta include 12 componente: Uniunea

Europeană, în ansamblul ei, Zona euro, cele mai dezvoltate 5 state (Luxemburg,

Danemarca, Suedia, Olanda și Austria) și cele mai slab dezvoltate 5 state (Polonia,

Lituania, Letonia, România și Bulgaria), funcție de PIB la nivelul anului 2011, conform

datelor preluate de la Eurostat. Trebuie făcută mențiunea că România și Bulgaria au fost

incluse în analiză deși nu au fost membre ale Uniunii Europene pe întreaga perioadă

analizată, aderând la UE abia în 2007, deoarece situația prezentă impunea includerea lor,

aceste două state având cele mai mici valori ale PIB-ului, dintre statele membre UE.

Pentru realizarea acestei analize am folosit deopotrivă cercetarea teoretică și cea empirică,

în principal trei metode de cercetare: analiza, sistematizarea şi interpretarea datelor,

coroborat cu o abordare deductivă. În ceea ce privește etapele parcurse în realizarea

cercetării, acestea sunt: identificarea și colectarea datelor, analiza și compararea lor.

2. Uniunea Europeană

Cele două războaie mondiale au defavorizat Europa lăsând-o fără resurse, fără hrană şi fără

forţă de muncă. Bilanţul pagubelor produse de cele două conflagraţii mondiale au însemnat

un semnal de alarmă pentru conducătorii marilor puteri din Europa. Astfel, Uniunea

Europeană a luat naştere ca o structură care are misiunea să păstreze pacea între ţările

Europei şi să asigure o mai bună cooperare între acestea pentru a evita izbucnirea unor noi

conflicte (Sulzberger, 1969).

Forma actuală a UE reprezintă parcurgerea a 60 de ani de eforturi de integrare, neajungând,

însă, la o finalitate. Prima iniţiativă în acest sens a fost Planul Schuman (9 mai 1950, dată

care mai târziu va deveni Ziua Europei) în urma căruia s-a înfiinţat CECO (Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). Cele 6 state semnatare ale tratatului de înfiinţare a

CECO au fost Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar motivul din

spatele înfiinţării acestei comunităţi a fost custodia comună asupra resurselor strategice

pentru a se evita izbucnirea unui nou conflict între puterile europene (Ionescu, 2007).

Integrarea europeană cuprinde mai multe etape:

1951 – Piaţă comună sectorială pentru cărbune şi oţel

1957 – Zonă de liber schimb

1968 – Uniune vamală

1986 – Piaţă unică

1992 – Uniune economică şi monetară (nefinalizată încă)

7

În 1957, ca urmare a succesului înregistrat de CECO, la Roma se semnează un nou tratat

care pune bazele Pieţei Comune şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau

Euratom). Înfiinţarea acestora a fost întărită prin crearea de corpuri legislative şi executive,

Înalta Autoritate a fost înlocuită de Consiliul de Miniştri, fiind create şi Comisia

Europeană (cu rol executiv), Parlamentul European (cu rol legislativ), Curtea de Justiţie şi

Banca Centrală Europeană. Aceste instituţii au dat un nou sens Uniunii Europene care

devenise acum o adevărată putere europeană.

Conform Enciclopediei Britanice, Uniunea Europeană este o structură plasată din punct de

vedere teoretic între federaţie şi confederaţie, înglobând 27 de state şi nu mai puţin de 500

de milioane de locuitori. Buna organizare şi progresele înregistrate de statele componente

au contribuit considerabil la creşterea importanţei acesteia pe plan internaţional, devenind

mai mult decât o putere regională.

Anii ‘60 marchează o evoluţie pozitivă a UE, întărită de un real succes economic, fapt ce

contribuie la creşterea atractivității Uniunii într-atât încât în 1961, 3 state noi îşi depun

candidatura pentru a deveni membre: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. Odată cu

creşterea numărului de state înglobate şi cu adâncirea integrării europene, creşte şi

importanţa Comunităţii Europene care devine un actor din ce în ce mai important în

contextul relaţiilor internaţionale.

Anii ’90 au adus cu sine un nou val de integrări la nivel european; s-a hotărât ca ţările din

Europa Centrală să fie integrate în structura occidentală, această iniţiativă reprezentând un

pas înspre Vest şi pentru ţările din Europa de Est, care chiar dacă nu progresau ele însele

înspre UE, se apropiau de aceasta deoarece se reducea distanţa dintre ele şi graniţa estică a

Uniunii. La baza acestei structuri unice se află ideea de unitate în diversitate a tuturor

statelor din Europa, pe principiul că niciunui stat european nu-i va fi negat dreptul de a se

integra în această structură dacă îndeplineşte condiţiile de fond impuse de către forurile

decizionale de la nivel central.

Fiecare nouă etapă a apropiat mai mult statele europene, care şi-au consolidat legăturile şi

colaborarea, care au ajuns să urmărească aceleaşi obiective, să aibă aceleaşi preocupări şi

care şi-au pus în comun diferitele resurse pentru a contribui la o dezvoltare uniformă şi

echilibrată a tuturor statelor componente, cu reducerea decalajelor dintre acestea şi

soluţionarea comună a problemelor comune (Wallace, Pollack, 2005).

3. Economia mondială şi productivitatea economică

Reprezintă ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii privite în interdependenţa

legăturilor economice dintre ele; reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi,

când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. Economia mondială nu se

reduce, deci, la circulaţia bunurilor, capitalurilor şi forţei de muncă, ea incluzând şi

internaţionalizarea producţiei, cercetării şi consumului. De aceea putem afirma despre

economia mondială că este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice

(Străuţiu, 2007).

Trebuie menţionat faptul că nu există un consens în privinţa definirii conceptului, ceea ce

este oarecum firesc dată fiind complexitatea şi amploarea fenomenului, dat fiind ritmul

alert în care se produc schimbările în societatea contemporană, respectiv viteza cu care

circulă informaţia. De aasemenea, trebuie menţionat că pentru fiecare poziţie adoptată de

un toretician sau o şcoală, se va găsi mereu un alt teoretician sau grup de teoreticieni care

8

să emită critici şi care să iniţieze o nouă mişcare, să producă reformă sau revoluţie în

domeniu.

Însă, dacă este să-i dăm dreptate lui Oscar Wilde care spunea că „a defini înseamnă a

limita”, nu ne rămâne decât să acceptăm existenţa a numeroase definiţii ale conceptului şi,

implicit, să acceptăm existenţa a numeroase limite şi limitări.

Economia mondială contemporană prezintă două particularităţi incontestabile: prima este

faptul că inovaţiile din domeniul tehnologic au devenit un important factor ce contribuie la

creşterea productivităţii economice, iar a doua, faptul că statele sunt din ce în ce mai

deschise şi mai dispuse să iniţieze relaţii economice cu alte state şi, totodată, din ce în ce

mai interdependente (Grossman, Helpman, 2001).

Ideea centrală care fundamentează procesele economice transnaţionale, este posibilitatea ca

statele aflate în curs de dezvoltare să îmbunătăţească standardul de viaţă al propriilor

cetăţeni, respectiv să contribuie la eliminarea sărăciei absolute. Scopul declarat de „statele

industrializate [care] conştientizează că au o anume responsabilitate de a sprijini statele

mai sărace în a îmbunătăţi vieţile cetăţenilor lor” (Kingsbury, Remenyi, McKay & Hunt,

2004) este unul nobil, însă acţiunile întreprinse în acest sens sunt uneori contestabile,

rezultatele lor fiind mai degrabă în folosul statelor bogate prin exploatarea statelor sărace.

Productivitatea este „un raport între rezultat şi mijloacele care sunt întrebuinţate pentru

obţinerea acestui rezultat” (Manoilescu, 1986), de regulă fiind avute în vedere

productivitatea muncii şi productivitatea capitalului.

Cea mai simplă definiţie a productivităţii muncii s-ar referi la raportul dintre valoarea

produsă de un individ într-o anumită unitate de timp, însă aceasta constituie doar un punct

de pornire, definiţia putând fi particularizată şi completată în funcţie de domeiul de

activitate, în funcţie de sector sau de ramura economică avută în vedere. „Prin sporirea

forţei productive a muncii înţelegem aici, în genere, o schimbare în procesul muncii

datorită căreia se reduce timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei

mărfi, datorită căreia o cantitate mai mică de muncă dobândeşte forţa de a produce o

cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare […] Munca de o forţă productivă

excepţională acţionează ca muncă potenţată, creează adică în aceleaşi fracţiuni de timp

valori mai mari decât munca socială medie de acelaşi fel” (Marx în Manoilescu, 1986).

Productivitatea capitalului reprezintă raportul dintre valoarea produsă şi cantitatea

capitalului utilizat pentru producerea valorii respective. Aici consider că este necesară o

menţiune, şi anume faptul că productivitatea capitalului poate fi considerată o derivată a

productivităţii muncii deoarce capitalul este obţinut prin munca individului, astfel

devenind expresie a productivităţii muncii.

Productivitatea este un element central, analizat la toate nivelurile, fie că este vorba despre

indivizi, companii, organizaţii sau state. În cercetarea pe care ne-o propunem, abordarea va

fi prin prisma dimensiunii spațiale, se va studia productivitatea locală în sensul acceptării

acestei dimensiuni spațiale ca definitorie pentru entitățile economice; concepțiile, analiza

având în vedere, distinct, statele naţionale, ca unităţi economice dovedind o anumită

specificitate în plan economic (inclusiv în ceea ce privește productivitatea), lăsându-se,

desigur, loc pentru nuanțările aferente regiunilor și altor spații de analiză.

Discuţia nu este una deplin nouă, ea regăsindu-se şi în scrierile lui David Ricardo, care în

secolul al XIX-lea afirma „Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi

consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai

avantajoase... Acesta este principiul care face vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca

grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie

fabricate în Anglia” (Ricardo în Iovănescu şi Done, 2006).

9

Conceptul de productivitate poate fi extrapolat de la accepţiunea sa pur economică înspre

domenii precum: politic, social, cultural etc., într-o abordare lărgită față de optica

tradițională a teoriei economice dominante. Productivitatea este un indicator al eficienţei,

care are funcţie dublă: surprinde cât de eficace şi eficientă este o organizaţie, respectiv

trasează cadrul de intervenţie pentru acţiuni menite să crească eficienţa unei organizaţii.

4. Echitatea socială şi limitările actualului model economic global

Odată resimţite urmările liberalizării proceselor economice în contextul globalizării, venise

momentul unei schimbări, o schimbare care să includă componenta socială şi care să o

plaseze în legătură directă cu procesele economice şi rezultatele lor.

Echitatea socială reprezintă asigurarea accesului nediscriminat al indivizilor la bunăstare.

Aceasta presupune înlăturarea disparităţilor, înseamnă tratament nediscriminat în funcţie

de gen, etnie, vârstă, mediu de provenienţă, statut social etc., un concept care dacă este

absolutizat, nu poate fi decât ideal, însă a tinde înspre şi a lua măsuri pentru apropierea de

idealul echităţii sociale, reprezintă un deziderat ce marchează începutul construcţiei

responsabile a realităţii sociale contemporane.

Timp de două decenii, între 1950-1970, în centrul preocupărilor majorităţii statelor s-a

aflat idealul modernizării, modernizare menită să relanseze economiile, să creeze noi locuri

de muncă, şi astfel să contribuie la creşterea nivelului de trai al populaţiilor, un model care

părea logic şi funcţional deoarece dădea roade pentru statele dezvoltate şi era considerat un

model aplicabil şi statelor subdezvoltate, care, implementându-l ar fi putut să se apropie

de, sau chiar să atingă, aceleaşi standarde precum marile puteri. Însă, în toată această

ecuaţie, au existat multe necunoscute care au fost nesocotite, unele voit, altele din lipsa

unei experienţe similare anterioare, rezultând într-o polarizare puternică a economiilor, în

care la polul nordic se aflau statele puternic industrializate cu economii funcţionale, iar la

cel sudic1 se aflau statele sărace, cu industrii bazate pe forţa de muncă şi nu pe tehnologie,

de cele mai multe ori, manufacturi ale economiilor puternice.

Această abordare a făcut obiectul a numeroase critici de-a lungul timpului, unul dintre cele

mai proeminente nume fiind cel al lui Wolgang Sachs. Acesta blamează liberalizarea

deplină a proceselor economice şi permeabilitatea graniţelor naţionale în faţa proceselor

economice, deoarece le consideră „bază pentru intervenţionismul din partea Nordului şi

autocompătimire patetică din partea Sudului”, respectiv „o cursă ce conduse spre abis”

(Sachs, 1992). El critică în termeni duri dezvoltarea convenţională axată pe procese

economice, insistând pe efectele negative pe care aceasta le-a produs, respectiv polarizarea

economică, degradarea mediului, inechitatea socială, exploatarea statelor sărace de către

cele bogate etc. Polarizarea reprezintă un concept preluat din fizică; în context economic,

el defineşte tendinţa de creare a unor separaţii între indivizi/grupuri sociale dintr-o anumită

societate, din raţiuni economice (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii).

Polarizarea economică generează polarizare sau inechitate socială care se reflectă în

accesul la educaţie, nivelul de trai, respectul de sine al individului, şanse etc. În ultimii ani

au fost elaborate o serie de politici menite să asigure accesul nediscriminat al oamenilor la

dezvoltare, politici care, însă, înregistrează progrese lente. Acestea au fost concepute

1 Aici am folosit atributele „nordic”, respectiv „sudic” pornind de la segregarea conform căreia

statele din Emisfera Nordică erau preponderent dezvoltate, iar cele din Emisfera Sudică

preponderent subdezvoltate.

10

pentru a asigura accesul nediscriminat pe bază de gen, orientare politică, statul social,

vârstă, venit etc., şi chiar dacă direcţiile adoptate sunt bune, ele nu sunt suficiente.

Problema cea mai gravă generată de cele două tipuri de polarizări este reducerea până la

dispariţie a păturii de mijloc, cea pe care ar trebui să se clădească orice societate democrată

sănătoasă.

Polarizarea economică este un efect surprinzător al dezvoltării având în vedere că raţiunea

ei de a fi, este tocmai eradicarea sărăciei. „În 1960, statele din Nordul dezvoltat erau de 20

de ori mai bogate decât cele din Sud”; în loc să marşeze pe reducerea acestei uriaşe

discrepanţe, statele dezvoltate au continuat să se dezvolte în detrimentul celor în curs

dezvoltare, într-un ritm acerb, astfel până în 1980 statele din Nord devenind de 46 de ori

mai bogate decât cele din Sud (Sachs, 1992). În prezent, 20% din populaţia lumii,

controlează 85% din veniturile ei; dintre aceştia 20% majoritatea sunt localizaţi în emisfera

nordică, dezvoltată, cu mici excepţii, ceea ce subliniază faptul că discrepanţele dintre

nordul dezvoltat şi sudul subdezvoltat nu s-au redus nici în ultimii ani, în ciuda tuturor

eforturilor întreprinse în acest sens.

Cu cât o societate este mai polarizată cu atât sărăcia este mai vizibilă şi, în principiu, mai

răspândită şi mai adâncă. Polarizarea economică reflectă dintr-un anumit punct de vedere

inegalitatea socială, distanţa care separă diferitele grupuri sociale unele de altele

(polarizarea săraci/bogaţi). Dacă inegalitatea economică (a veniturilor) este măsurată prin

Coeficientul Gini calculat pe baza Curbei lui Lorenz, polarizarea economică poate fi

accentuată într-un mod mai pregnant prin proporţia resurselor (bogăţia totală sau

veniturile) deţinute de segmente egale ca proporţie ale unei colectivităţi particulare.

Metoda cea mai uzuală este de a împărţi o asemenea colectivitate în quintile sau decile de

venit, şi stabilirea proporţiei corespunzătoare de venituri/bogăţie pe care o deţine fiecare

quintilă/decilă (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii).

Astfel, deşi din punct de vedere teoretic, modernizarea părea a fi o abordare de tip win-win,

a rezultat în crearea unui grup uriaş de perdanţi, care nu numai că nu au reuşit să-şi

construiască eeconomii funcţionale, dar şi-au pierdut şi resursele, şi-au deteriorat condiţiile

de mediu, şi-au pierdut valorile, ajungând până la a-şi pierde identitatea naţională. Unii

cercetători consideră anii `70 ca fiind cea mai proastă perioadă pentru economiile

industrializate de la marea depresiune (Frum, 2000), deşi, în fapt nu a fost marcată de vreo

criză economică. Această etichetare provine din contrastul dintre perioada de imediat după

cel de-al doilea război mondial, 1945-1973, care a fost caracterizată de un puternic boom

economic şi o rată scăzută a inflaţiei, pe când perioada 1973-1979 a fost marcată de o

creştere considerabilă a inflaţiei ajungând la valori de până la 10 ori mai mari faţă de

perioada anterioară, creşterea şomajului, regres industrial etc.

5. Modelare

Primul indicator analizat este produsul intern brut (PIB). PIB „măsoară nivelul ieșirilor

economice totale (interne)” (Morse, 2005). O definiție mai elaborată a acestui indicator a

fost dată de Banca Mondială care îl prezintă ca fiind „valoarea brută adăugată, la prețul de

achiziție, de către toți producătorii rezidenți într-o economie dată la care se adaugă taxele

și din care se scad subvențiile neincluse în valoarea produselor” (2000). Graficul din

Figura 1 prezintă evoluția produsului intern brut din economiile analizate, pentru intervalul

2005-2011. După cum se poate observa, aproape toate cele 12 economii analizate, au

înregistrat o scădere a PIB-ului în 2009, pentru unele revenirea s-a produs în anul imediat

11

următor, pentru altele au fost necesari doi sau chiar 3 ani pentru a reveni la nivelele din

2007.

Datele prezintă discrepanțe majore între statele membre; nu dispunem de date pentru toate

statele la nivelul anului 2011, de aceea vom concentra analiza la nivelul anului 2010.

Astfel, Luxemburg, statul cel mai dezvoltat de la nivelul UE, are un PIB de 3,2 ori mai

mare decât PIB-ul mediu al UE, fiind de 9,7 ori mai mare decât PIB-ul Bulgariei, cel mai

slab dezvoltat stat din UE. De asemenea, trebuie amintit că dacă însumăm PIB-ul

Bulgariei, României, Letoniei Lituaniei și Poloniei, cele mai puțin dezvoltate state din UE,

suma rezultată nu ajunge nici măcar la jumătatea nivelului PIB-ului Luxemburgului. Din

grafic se poate observa că pâna la nivelul anului 2010, niciunul dintre statele subdezvoltate

nu a reușit să ajungă pragul de 10.000 de euro per cap de locuitor, cu o singură excepție,

respectiv Letonia care înainte de criză, în 2008 reușea o valoare a PIB-ului de 10.100 euro,

dar care ca urmare a crizei a pierdut aproximativ 20% din PIB, ajungând în 2009 la 8200

euro, iar în 2010 la 8100. Anul 2011 aduce semne pozitive pentru acest stat, apropiindu-l

din nou de pragul de 10.000 euro, având o valoare a PIB-ului de 9800. Tot în 2011, se

poate observa o importantă creștere și pentru Lituania care nu numai că atinge pragul de

10.000, ci îl și depășește.

Figura nr.1. Fluctuația Produsului Intern Brut

Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate de la Biroul European de Statistică (a)

Este important de remarcat faptul că din cele 5 state subdezvoltate, 4 au pierdut între 15-

20% din PIB, exceptând Bulgaria, care la nivelul anului 2009 a păstrat valoarea PIB-ului

din 2008, o valoare cu 15% mai mare decât cea a PIB-ului din 2007. Deşi în ultimii ani

PIB-ul a fost indicatorul de referinţă pentru considerarea nivelului de dezvoltare şi de

bunăstare al unui stat, cercetările recente au relevat că acesta nu este suficient, trebuie

analizat coroborat cu alţi indicatori economico-sociali pentru a creşte gradul de acurateţe al

12

rezultatelor. În acest sens, în studiul de faţă încercăm corelarea lui cu un alt indicator,

respectiv, Inegalitatea distribuției venitului.

Pentru calcularea acestuia, populația se împarte în 5 quintile funcție de venitul realizat,

după care se realizează un raport dintre veniturile înregistrate de prima quintilă (cea a

indivizilor care realizează cel mai mare venit) și veniturile înregistrate de ultima quintilă

(cea a indivizilor care realizează cel mai mic venit). Tabelul de mai jos prezintă valorile

acestui indicator pentru economiile analizate.

Tabelul nr. 1. Inegalitatea distribuției venitului

Țara 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Zona euro (17) 4.6 4.6 4.8 4.8 4.8 4.9 6.0

Uniunea Europeană 5.0 4.9 5.0 5.0 4.9 5.0 5.3

Luxemburg 3.9 4.2 4.0 4.1 4.3 4.1 4.0

Danemarca 3.5 3.4 3.7 3.6 4.6 4.4 4.4

Suedia 3.3 3.6 3.3 3.5 3.7 3.5 3.6

Olanda 4.0 3.8 4.0 4.0 4.0 3.7 3.8

Austria 3.8 3.7 3.8 3.7 3.7 3.7 3.8

Polonia 6.6 5.6 5.3 5.1 5.0 5.0 5.0

Lituania 6.9 6.3 5.9 5.9 6.3 7.3 5.8

Letonia 6.7 7.9 6.3 7.3 7.3 6.9 6.6

România 4.9 5.3 7.8 7.0 6.7 6.0 6.2

Bulgaria 3.7 5.1 7.0 6.5 5.9 5.9 Sursa: Realizat de autor pe baza datelor preluate de la Biroul European de Statistică (b)

Un aspect ce poate fi identificat la prima vedere este faptul că în toate statele analizate

avem inegalitate a veniturilor, implicit și la nivelul Uniunii Europene, în ciuda eforturilor

acesteia de a reduce disparitățile economice și sociale. Un alt aspect demn de menționat

este faptul că valorile aferente acestui indicator sunt considerabil mai mari pentru statele

mai puțin dezvoltate decât valorile indicatorului pentru statele dezvoltate, ceea ce ne

conduce la concluzia că statele cu un PIB mai mare dispun de resurse și fac eforturi mai

mari pentru a reduce disparitățile sociale și pentru a micșora gap-ul dintre veniturile

indivizilor. Inegalitatea în sine nu este un aspect negativ, de exemplu, dacă ea este marca

meritocrației, dacă exprimă remunerarea diferențiată în funcție de performanță, ea devine

o chestiune problematică în momentul în care încetează a mai fi marca performanțelor

diferite și devine marca inechității, a incapacității unui stat de a oferi condiții nediscriminatorii pentru proprii cetățeni.

6. Concluzii

Realitatea economică actuală, construită după modelul neoliberalist, se fundamentează pe

o serie de principii precum: credinţa în eficienţa şi autoreglementarea pieţei libere,

liberalizarea economică, dereglementarea, cultul eficienţei, privatizarea (dezirabil a

tuturor) resurselor şi serviciilor, dezarticularea statului bunăstării (în general, critica

13

mecanismelor de tip redistributiv), creşterea economică văzută ca imperativ absolut al

dezvoltării socio-economice, creşterea productivităţii, restrângerea progresivă a rolului

statului, sau reducerea nivelului taxelor şi politicilor fiscale austere (Harvey, 2005, 2006;

Saad-Filho şi Johnston, 2005; Munck, 2005; Duménil şi Lévy, 2005; Shaikh, 2005;

Thomas, 2000). Unele dintre cele mai importante surse de inspiraţie în proiectarea

modelului economiei contemporane au fost scrierile lui Adam Smith: „Fiecare individ

urmărește numai avantajul său, asfel, în acest caz, ca și în multe altele, el este condus de o

mână invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui” (Smith, 2005).

În acord cu ideile lui Smith, guvernele ţărilor sperau că liberalizarea proceselor economice

va conduce la creşterea nivelului de bunăstare a indivizilor, respectiv că însumarea acestor

nivele de bunăstare va conduce la creşterea nivelului de bunăstare a societăţii în ansamblu.

Unii autori consideră că neoliberalismul nu este doar un model economic, ci aduce cu sine

şi o „ordine socială distinctă” (Dumenil şi Levy, 2005).

Productivitatea muncii şi productivitatea capitalului au o importanţă deosebită în realizarea

analizei economice şi statistice a unui stat. Productivitatea muncii este un indicator care

„relevează alţi indicatori, oferind o măsură dinamică a creşterii economice, competitivităţii

şi standardelor de viaţă din carul economiei analizate”. Productivitatea muncii (incluzând

toate măsurătorile pe care le are în subsidiar) ajută la explicarea principalelor fundamente

economice necesare deopotrivă pentru creştere economică şi dezvoltare socială (OECD,

2001).

Dată fiind complexitatea societăţilor contemporane, abordarea neoliberală a eşuat în

satisfacerea nevoilor reale ale acesteia. Emergenţa acestor critici a creat premizele

identificării unui nou curent în gândirea asupra economiei mondiale, unul care deşi

continuă să promoveze liberalizarea proceselor economice, piaţa liberă, creşterea

productivităţii etc., include şi o componentă socială, responsabilitate şi libera concurenţă

ca principiu director.

După cum a fost arătat în ultima secţiune a lucrării, în Uniunea Europeană există

disparităţii mari între statele membre, disparităţi amplificate de criza economică din 2008.

PIB-ul Luxemburgului este de aproape 10 ori mai mare decât cel al Bulgariei, iar astfel de

diferenţe subliniază incapacitatea lumii de a se autoregla şi de a veni în întâmpinarea

tuturor cetăţenilor. Dincolo de diferenţele dintre state, există diferenţe în interiorul statelor,

care amplifică instabilitatea şi inechitatea. Astfel, în prezent, chiar dacă s-ar identifica o

formulă miraculoasă care să asigure o dezvoltare echilibrată a ţărilor lumii, implicit a

tuturor indivizilor, aplicarea ei nu ar putea furniza rezultatele aşteptate datorită uriaşelor

diferenţe de dezvoltare deja existente.

În acest sens, ne confruntăm cu o dilemă majoră: think big sau politica paşilor mărunţi?

Abordare elementară sau abordare sistemică? Un lucru e cert, nu inegalitatea e problema,

ci inechitatea, însă, în cele mai multe cazuri, inegalitatea este o consecinţă a inechităţii, iar

cauzele inegalităţii se suprapun cauzelor inechităţii. Faptul că până acum nu s-a găsit un

răspuns, ne transmite că încă nu s-a pus întrebarea corectă.

Referințe bibliografice

Allen, Tim şi Thomas, Alan (edit.) (2000), Poverty and Development into the 21st Century, Oxford

University Press, Oxford.

Comisia Europeană (2010), Europe 2020. A European Strategy for Smart, Sustainable and Inclusive

Growth

14

Duménil, Gerard şi Lévy, Dominique (2005), The Neoliberal (Counter-)Revolution în Saad-Filho,

Alfredo, Johnston, Deborah (2005). Neoliberalism. A Critical Reader, Pluto Press, London.

Encicliopedia Britanică Online: http://www.britannica.com/

EUROSTAT (a) GDP per capita:

http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=nama_gdp_c&lang=en

EUROSTAT (b) Inequality of income distribution - Income quintile share ratio:

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tsdsc260&pl

ugin=1

Frum, David (2000), How We Got Here: The `70s, Basic Books, New York.

Grossman, Gene M. şi Helpman, Elhanan (2001), Innovation and Growth in the Global Economy,

The MIT Press, Massachusetts.

Harvey, David (2006), Spaces of Global Capitalism, Verso, London.

Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii: http://www.iccv.ro/

Iovănescu, Ioana şi Done, Ioan (2006), Studii şi cercetări de istorie a gândirii economice, Editura

Expert, Bucureşti.

Kingsbury, Damien, Remenyi, Joseph, McKay, John şi Hunt, Janet (2004), Key Issues in

Development, Palgrave Macmillan, London.

Manoilescu, Mihail (1986), Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Teoria

protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Morse, Stephen (2004). Indices and Indicators in Development. Earthscan Publications Ltd,

London.

Munck, Ronaldo (2005), Neoliberalism and Politics, and the Politics of Neoliberalism în Saad-

Filho, Alfredo şi Johnston, Dedorah (2005), Neoliberalism. A Critical Reader. Pluto Press, London.

OECD (2001). Measuring Productivity: measurement of aggregate and industry-level productivity

growth. OECD Publications.

Saad-Filho, Alfredo şi Johnston, Deborah (2005), Neoliberalism. A Critical Reader. Pluto Press,

London.

Sachs, Wolfgang (1992). The Development Dictionary. A Guide to Knowledge as Power, Zed

Books Ltd., New Jersey.

Shaikh, Anwar (2005), The Economic Mythology of Neoliberalism în Saad-Filho, Alfredo şi

Johnston, Deborah (2005), Neoliberalism. A Critical Reader, Pluto Press, London.

Smith, Adam (2005), The Wealth of Nations, The Pennsylvania State University, Pennsylvania.

Străuţiu, Eugen (2007), Teme introductive în relaţiile internaţionale, Sibiu.

Sulzberger, Cyrus Leo (1969), World War II, The American Heritage Library, New York.

Wallace, Helen şi Pollack, William Mark (2005), Elaborarea politicilor in Uniunea Europeană,

Oxford University Press, Oxford.

Willis, Kate (2005), Theories and Practices of Development, Routledge, London and New York.