Trei cercetători ai istoriei lui Ştefan cel Mare

«Trois investigateurs de l’histoire d’Étienne le Grand»

by Ştefan S. Gorovei

Source:Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2013, pages: 7­21, on www.ceeol.com.

„Analele Putnei”, IX, 2013, 1, p. 7–22.

ŞTEFAN S. GOROVEI

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE

Spre pomenirea lui Emil Turdeanu (10 noiembrie 1911 – 14 ianuarie 2001),

Nicoară Beldiceanu (25 februarie 1920 – 19 decembrie 1994), Petre Ş. Năsturel (1 aprilie 1923 – 18 ianuarie 2012)

Tematica propusă pentru colocviul din vara aceasta a deschis calea pentru evocarea unor înaintaşi care, prin munca lor, au adus contribuţii importante la cunoaşterea istoriei lui Ştefan cel Mare sub toate aspectele imaginabile. Ar fi fost de aşteptat ca, din partea istoricilor de artă, să se propună evocarea măcar a unora dintre cercetătorii de seamă ai branşei, ale căror lucrări – mai vechi sau mai noi – sunt încă de neocolit pentru oricine se apropie de epoca patronată de ctitorul Putnei. Numele lui George Balş (24 aprilie 1868 – 22 septembrie 1934), al lui I. D. Ştefănescu (3/15 iulie 1886 – 11 iulie 1981), al Mariei-Ana Musicescu1, al Corinei Nicolescu (1 august 1922 – 4 martie 1977) ar fi trebuit să fie evocate aici. Şi ar fi trebuit să fie evocate acum cel puţin Maria-Ana Musicescu, la centenarul naşterii sale2, şi Corina Nicolescu, la 90 de ani de la naştere şi la 35 de ani de la tragica şi prematura ei dispariţie. Dar se vede că, pentru noile generaţii de cercetători, munca predecesorilor nu mai are nici o valoare, în raport cu ceea ce întreprind ei înşişi. Oamenii uită uşor, din păcate, că, dacă astăzi, în alte condiţii sociale şi tehnice, pot realiza mai mult şi/sau mai bine (nu întotdeauna mai mult înseamnă, implicit, şi mai bine !), aceasta se datorează în primul rând aportului înaintaşilor: putem vedea mai departe şi mai adânc pentru că am moştenit poziţiile statornicite de aceşti înaintaşi.

Urmând dorinţa exprimată mai demult de Părintele Arhimandrit Melchisedec, Stareţul Sfintei Mănăstiri Putna, am ales să evoc astăzi trei cercetători români, trei istorici, ale căror nume sunt, probabil, mai cunoscute în lume decât în ţara lor de baştină. Îndeplinesc această misiune cu multă emoţie, întrucât i-am cunoscut şi personal pe toţi trei, copleşit de onoarea prieteniei lor, şi am schimbat zeci de scrisori cu fiecare dintre ei (sub auspicii mai bune sau mai grele). Mi se va

1 Nu am putut afla datele exacte de naştere şi moarte ale acestei cercetătoare. Din

necrologul semnat de Andrei Pippidi (RESEE, XVIII, 1980, 3, p. 519–520), rezultă că a murit în primăvara anului 1980 („Ce printemps sera donc aussi triste...”).

2 După Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, p. 229 (voce redactată de Florin Constantiniu), era născută la 8 septembrie 1912, însă necrologul citat dă anul 1910.

ŞTEFAN S. GOROVEI 8

ierta, de aceea, unda poate prea subiectivă care străbate pomenirea3 acestor trei învăţaţi. Numele lor: Emil Turdeanu, Nicoară Beldiceanu şi Petre Ş. Năsturel.

Evocarea lor laolaltă, în spaţiul sacru al ctitoriei lui Ştefan cel Mare, este îndreptăţită şi sugestivă. Din unele puncte de vedere, se poate spune că ei au format, chiar, un strălucitor buchet, unic în felul lui, care a reprezentat, pe pământul Franţei, elita ştiinţifică a românimii întregi: unul era ardelean, altul moldovean, iar al treilea muntean (cu mamă franceză). Răstimpul care închide vieţile lor depăşeşte cu neînsemnat de puţin suta de ani, între noiembrie 1911, când s-a născut Emil Turdeanu şi ianuarie 2012, când a murit Petre Năsturel. Dar ceea ce, din punctul nostru de vedere, al celor întruniţi aici cu prilejul noului Colocviu putnean, constituie numitorul comun al acestor trei mari cărturari este dragostea mărturisită pentru Ştefan cel Mare. Toţi trei s-au apropiat cu neascunsă emoţie şi cu puternică pasiune de această personalitate a istoriei româneşti, fiecare cercetându-i epoca din direcţia specialităţii sale.

Istoria literaturii şi a culturii române vechi şi-a aflat în ardeleanul Emil Turdeanu4 un cercetător de o vrednicie neasemuită, cu o excepţională putere de muncă, dublată de o pregătire de invidiat, capabilă să-i asigure orizonturile cele mai largi. S-a născut la Şibot (judeţul Alba), la 10 noiembrie 1911, într-o familie modestă, fără strămoşi mari şi fără tradiţii culturale. Pasiunea pentru istorie s-a manifestat de timpuriu, din anii şcolii la Alba Iulia. Licenţiat al universităţii bucureştene, specializat în slavistică la Sofia, bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, a fost lector de limbă şi literatură română la Sorbona (1938), apoi profesor la Institutul Român din Sofia. În tot cursul anilor ’30, şi-a desăvârşit formaţia ştiinţifică şi a adunat un impresionant material documentar şi bibliografic, stabilind, totodată, principalele direcţii ale interesului său ştiinţific: istoria românească şi sud-est europeană; literatura română veche (sau, într-un sens mai precis şi, în acelaşi timp, mai cuprinzător, cultura românească medievală) şi literatura religioasă apocrifă (domeniu în care avea să devină un specialist de talie internaţională).

Pentru obţinerea doctoratului în litere, a pregătit o cercetare modest intitulată Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare, sub îndrumarea profesorului Nicolae Cartojan. Punctul de pornire – mărturisea autorul – fusese „gândul de a realiza un studiu complet despre manuscrisele slave înstrăinate, de provenienţă românească”. La capătul a cinci ani de muncă, avea adunate, pe fişe

3 Te Deum-ul oficiat, ca de obicei, la deschiderea lucrărilor Colocviului (miercuri, 11 iulie

2012), a fost urmat de un parastas pentru cei trei istorici, ale căror rămăşiţe pământeşti odihnesc aşa de departe de ţara lor.

4 Ştefan S. Gorovei, Profesorul Emil Turdeanu la 80 de ani, în AIIX, XXVIII, 1991, p. 341–344; Petre Ş. Năsturel, Emil Turdeanu. À l’occasion de ses 60 ans d’activité scientifique, în RRH, XXXII, 1993, 1–2, p. 155–165 (cu o bibliografie selectivă, p. 160–165); Violeta Barbu, † Emil Turdeanu, în SMIM, XX, 2002, p. 11–14.

Access via CEEOL NL Germany

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 9

(nu în memoria mecanică a unor maşini fără minte şi fără suflet), „informaţii precise pentru un număr de peste şase sute de manuscrise slave copiate în Ţările Române până în veacul al XVII-lea şi împrăştiate apoi peste hotare”5. Acest material uriaş urma să fie valorificat „în cicluri succesive” 6, etapă cu etapă. E de spus de la început că acest proiect, croit de tânărul cercetător din 1936 până în 1941, a fost urmat şi îndeplinit până în anii bătrâneţii: autorul a publicat trei „cicluri”7, rămânându-ne încă datoria de a publica în întregime cel de-al patrulea „ciclu” (al treilea în ordine cronologică), privitor la răstimpul 1552–16078.

La 15 mai 1942, comisia – compusă din profesorii Ştefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu şi I. D. Ştefănescu şi prezidată de Gheorghe I. Brătianu – a decis acordarea titlului. În anul următor, Emil Turdeanu s-a căsătorit cu fiica profesorului Cartojan; proaspătul doctor trebuind să-şi reia activitatea la Sorbona, în ianuarie 1944 soţii Turdeanu au plecat în Franţa. Acolo, la Paris, i-au aflat evenimentele din august 1944, aşa de importante pentru ambele ţări. Aceste evenimente i-au determinat să nu urgenteze întoarcerea în România, mai ales că Emil Turdeanu era prins în pregătirea lucrării care avea să-i aducă, în 1945, titlul de diplomat al celebrei École des Hautes Études de la Paris: La littérature bulgare du XIVe siècle et sa diffusion dans les Pays Roumains. Publicată în 1947, această carte a marcat o cotitură în înţelegerea slavonismului nostru cultural şi a rămas, de peste şase decenii, piatra de temelie pentru studiile din acest domeniu. A urmat un şir de studii, iconoclaste şi înnoitoare, care au definit personalitatea savantului: cele despre Grigore Ţamblac (1946), Gavriil Uric (1951) şi Anastasie Crimca (1952), toate trei găzduite de „Revue des Études Slaves”9, în al cărei comitet redacţional va fi cooptat.

5 Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare (1943), în idem, Oameni

şi cărţi de altădată, I, ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, note complementare, traduceri şi postfaţă de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, 1997, p. 29.

6 Ibidem. 7 L’activité littéraire en Moldavie à l’époque d’Étienne le Grand, în RER, V–VI

(1957–1958), 1960, p. 21–66; L’activité littéraire en Moldavie de 1504 à 1552, în RER, IX–X, 1965, p. 97–142; Le Métropolite Anastase Crimca et son œuvre littéraire et artistique (1608–1629), în RES, XXIX, 1952, p. 54–70. Toate trei au fost reproduse anastatic în vol. Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, Leiden, 1985, nr. 6 (p. 113–160, cu note complementare la p. 438–441), nr. 7 (p. 161–208, cu note complementare la p. 441–444) şi, respectiv, nr. 9 (p. 226–242, cu note complementare la p. 444–447).

8 Pentru această perioadă, rămasă neacoperită, autorul a redactat amplul studiu Autori, copişti, cărţi, zugravi şi legători de manuscrise în Moldova (1552–1607), a cărui primă parte am publicat-o în AIIX, XXX, 1993, p. 49–90; partea a doua, cuprinzând catalogul manuscriselor, a fost trimisă de profesorul Turdeanu într-o formă (fişe redactate în limba franceză, parţial traduse de Petre Ş. Năsturel) a cărei pregătire pentru tipar cerea un timp mai îndelungat, necesar unei munci atente şi migăloase, cu consultarea permanentă a autorului. Or, timpul n-a mai avut răbdare: la începutul anului 1996 a trebuit să părăsesc redacţia revistei, după 18 ani de muncă în cadrul ei.

9 Grégoire Camblak: faux arguments d’une biographie, în RES, XXII, 1946, p. 46–81; Les lettres slaves en Moldavie: le moine Gabriel du monastère de Neamţu (1424–1449), în RES, XXVII,

ŞTEFAN S. GOROVEI 10

Opţiunea pentru exil s-a impus de la sine: angajat de CNRS în 1948, Emil Turdeanu era menit unei cariere strălucite; întoarcerea în ţară l-ar fi redus, poate, la un post de profesor de limba rusă şi, eventual, şef de ARLUS. Cultura românească autentică a avut, în Emil Turdeanu, un „ambasador extraordinar”, care şi-a îndeplinit mandatul în chipul cel mai strălucit cu putinţă. De numele lui se leagă apariţia şi primii 22 de ani de viaţă ai binecunoscutei „Revue des Études Roumaines” (materializaţi în XV tomuri).

O adevărată încununare a operei sale ştiinţifice a fost, pentru Emil Turdeanu, publicarea celor două volume de studii la foarte severa şi exclusivista editură E. J. Brill din Leiden: unul (1981) despre scrierile apocrife slave şi române din Vechiul Testament10, iar celălalt (1985) despre cultura românească veche11. Autorul le-a dorit pe amândouă puse şi în limba română: pe primul, l-a încredinţat, se pare, grijii profesorului Liviu Onu; din cel de-al doilea, am recuperat pe cele mai importante pentru un volum din seria iniţiată în 199312.

Teza de doctorat, despre manuscrisele epocii lui Ştefan cel Mare, a fost publicată în 1943 în revista „Cercetări Literare” (întemeiată de Nicolae Cartojan), în cadrul căreia a ocupat 140 de pagini cu XIII planşe. Amănunţitul catalog al manuscriselor rămase din acea epocă l-a condus pe autor mult mai departe decât stadiul primar al adunării şi ordonării materialului brut: „Ceea ce ne-a preocupat – scria în introducerea la teza sa – n-a fost simpla înregistrare a unui material atât de împrăştiat, ci închegarea lui în icoane vii, în care să renască, pe tărâmul nou al documentelor, crâmpeie cât mai largi din viaţa culturală a epocii lui Ştefan cel Mare. Acesta ne-a fost gândul: să tragem firul roşu al culturii din timpul lui Ştefan cel Mare de-a lungul seriei de manuscrise pe care am izbutit să o reconstituim [subl. mea]. Astfel, metoda noastră, împrumutând toate elementele izvoarelor descriptive şi interpretând valoarea fiecărui amănunt, tinde să ridice faptele la expresia lor culturală [subl. aut.], pentru ca astfel ele să-şi recapete aderenţele fireşti cu ambianţa spirituală din care au ieşit”13.

1951, p. 267–278; Le Métropolite Anastase Crimca et son œuvre littéraire et artistique (1608–1629), cf. supra, nota 7. Toate trei au fost reproduse anastatic în vol. Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, nr. 3 (p. 50–85, cu note complementare la p. 433–434), nr. 4 (p. 86–97, cu note complementare la p. 434–436) şi, respectiv, nr. 9 (cf. supra, nota 7).

10 Apocryphes slaves et roumains de l’Ancien Testament, Leiden, 1981 (Studia in Veteris Testamenti pseudoepigrapha, ediderunt A. M. Denis et M. de Jonge, volumen sextum).

11 Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, (cf. supra, nota 7).

12 Sub titlul Oameni şi cărţi de altă dată. Primul volum (400 p. + 35 planşe alb-negru) a apărut în 1997 (cf. supra, nota 5). Al doilea volum trebuia să cuprindă marile studii tipărite în limba franceză, pentru care autorul a cerut şi a obţinut de la Editura E. J. Brill cedarea copyright-ului. După apariţia primului volum, profesorul Turdeanu a propus să adăugăm şi un al treilea, al cărui sumar l-a alcătuit el însuşi. Pentru volumele II şi III ale ediţiei, autorul a sugerat până şi înfăţişarea copertei, în concordanţă cu aceea a volumului I.

13 Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 31.

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 11

Încă din acest început, în atenţia cercetătorului nu erau doar faptele şi expresia lor culturală, ci şi oamenii epocii, anume acei oameni care produceau cărţile: „am căutat să legăm viaţa cărţii de viaţa epocii”, spune el în aceeaşi introducere, adăugând imediat: „am mers cu gândul din mănăstire în mănăstire, încercând să depănăm firul vieţii unui copist, să surprindem ambianţa muncii lui, să simţim ritmul mai larg al eforturilor culturale din sfântul locaş sau să explicăm, în lumina documentelor, nedumeririle provocate de răstimpurile sterile în astfel de manifestări”14.

Această metodă a făcut ca lucrarea lui Emil Turdeanu să însemne un adevărat capitol din istoria lui Ştefan cel Mare, capitolul de istorie culturală, şi să rămână, după şapte decenii, la fel de interesant şi util şi mai ales plină de viaţă. Aplicarea celeilalte metode, cea descriptivă, a condus la un alt catalog, inclus în binecunoscutul Repertoriu al monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, menit să marcheze aniversarea din 1957 şi apărut în 1958; acest catalog, întocmit de profesorul Mihai Berza şi întemeiat în principal pe lucrarea lui Turdeanu, a adus câteva manuscrise noi, însă din el lipseşte suflul de viaţă care străbate paginile predecesorului.

Chiar primele sale cercetări i-au arătat lui Emil Turdeanu că rolul principal în crearea culturii medievale româneşti l-a avut Moldova, iar aici, epoca de glorie, în care, pe temeliile de curând aşternute, s-au ridicat zidurile principale, a fost vremea lui Ştefan cel Mare. Astfel s-a întâmplat că un ardelean a ajuns cel mai important specialist al culturii române vechi, al literaturii din Moldova medievală. Prin această adevărată poartă de aur, el a intrat în cetatea lui Ştefan cel Mare, a cărui personalitate şi creaţie le-a înţeles în toate cutele şi nuanţele lor. Ca urmare, a putut găsi caracterizările cele mai potrivite şi cuvintele cele mai vibrante atunci când a scris despre epoca marelui domn. Scrisului său se datorează broşura tipărită la Paris, sub auspiciile Fundaţiei Regale Universitare „Carol I”, în 1954, când se împlineau 450 de ani de la moartea eroului. Ceea ce s-a putut face atunci în ţară a rămas lipsit de importanţă, chiar dacă desprinderea de clişeele impuse atunci de unii istorici se vede azi foarte dificilă. Dar cărticica lui Turdeanu rămâne şi o citeşti tremurând de emoţie, cu un respect neştirbit pentru chipul în care autorul a reuşit să pătrundă resorturile intime ale unei istorii aşa de îndepărtate. Lui i se datorează caracterizarea Mănăstirii Putna drept „academia de arte frumoase”, în timp ce Neamţu era „facultatea de teologie, de litere şi de drept a vremii”15. Cercetări de

14 Ibidem. Această frumoasă şi romantică descriere a muncii a fost citată de Valentina Pelin

ca aflându-se la p. 210–211 a extrasului din 1943: Valentina Pelin, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare, I, în AP, III, 2007, 2, p. 108; în realitate, acolo se află la p. 106.

15 Emil Turdeanu, Ştefan cel Mare. 12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504, Paris, 1954, p. 39. Textul a fost reprodus în Cuvinte despre Ştefan cel Mare, II, Sfânta Mănăstire Putna, 2007 (aici, la p. 67). Ulterior, autorul a trecut literele la Putna, lăsând la Neamţu doar teologia – Centres of Literary Activity in Moldavia, 1504–1552, în SEER, 34, 1955, 82, p. 99 şi 104; L’activité littéraire en

ŞTEFAN S. GOROVEI 12

ultim moment arată că sub Ştefan şi mai cu seamă sub urmaşii săi tot la Putna avea să se transfere centrul de greutate şi pentru teologie şi drept16.

Pentru aniversarea din 1957, Emil Turdeanu a iniţiat alcătuirea unui număr special din „Revue des Études Roumaines”. Împrejurări pe care nu le cunosc, dar pe care le putem bănui, au făcut ca acest număr să apară abia în 1960, conexat cu următorul, pentru a acoperi anii 1957 şi 1958. Sumarul este aşezat sub dedicaţia Cinq cents ans depuis l’avènement d’Étienne le Grand au trône de Moldavie 1457–1957, partea corespunzătoare omagiului fiind susţinută esenţial de trei texte: unul, postum, al lui Gheorghe I. Brătianu, despre cruciadele veacului al XV-lea, altul al lui Nicoară Beldiceanu, despre campania lui Baiazid al II-lea din 1484 (asupra căruia voi reveni la locul potrivit), iar al treilea al lui Emil Turdeanu: L’activité littéraire en Moldavie à l’époque d’Étienne le Grand (1457–1504), ocupând 46 de pagini (21–66, cu două planşe în culori). Nu-mi pot îngădui să stărui mai mult asupra acestui studiu, fundamental şi deschizător de drumuri – drumuri pe care încă nimeni nu le-a reluat, aşteptând pe cercetătorul care să se încumete spre aceasta.

Înainte de a trece la următorul istoric evocat acum, îmi îngădui să reproduc câteva caracterizări memorabile rămase de la profesorul Turdeanu. Prima priveşte cronica Moldovei, din perspectiva aceleiaşi eterne legături dintre oameni şi cărţi: „Cronica epocii e opera vie a lui Ştefan şi-şi pierde ea însăşi viaţa odată cu acel din al cărui suflet crescuse”17. Celelalte două sunt excelente şi mişcătoare caracterizări ale domnului şi operei create în domnia sa: „Înălţarea ţării, în toate ramurile ei de activitate, a crescut din sufletul fecund al lui Ştefan. Din gândul lui au ţâşnit războaiele şi s-a aşezat iarăşi pacea întărită de tratatele mai bune sau mai costisitoare, după cum le-a îngăduit soarta armelor; din pietatea lui au răsărit vetrele de lumină ale mănăstirilor, cu lumea lor de meşteri în caligrafie şi pictură, în lucrul broderiilor şi al ţesăturilor, în cizelarea argintului; din conştiinţa lui tutelară s-a înfiripat prima cronică, cu urzeala de la descălecatul lui Dragoş şi cu povestea marilor lupte împotriva vecinilor şi a păgânilor, a căror ştire era trimisă, prin solii şi rapoarte deosebit de expresive, principilor din Apus. Sub lumina sufletului genial al domnului s-au limpezit drumurile de viaţă ale celor care aveau să-l însoţească în faptele anilor săi de creaţie sau să-i ducă moştenirea culturală spre orizonturile viitorului”18. „Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din

Moldavie de 1504 à 1552 (cf. supra, nota 7), p. 102: „Si l’on peut comparer Putna à une Académie des Beaux-Arts et des Lettres, Neamţu reste surtout une Académie de Théologie”.

16 Maria Magdalena Székely, Viaţa literară la Mănăstirea Putna până în secolul al XVIII-lea, în vol. Memoria ca arhivă culturală. Centenar Emil Turdeanu, editori Avram Cristea şi Jan Nicolae, Alba Iulia 2012, p. 193–217 (v. p. 217).

17 Emil Turdeanu, Ştefan cel Mare. 12 aprilie 1457 – 2 iulie 1504, p. 44 (Cuvinte despre Ştefan cel Mare, II, p. 72).

18 Idem, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare (1943), în idem, Oameni şi cărţi de altădată, I, p. 79–80.

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 13

care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”19.

Deşi născut la Bucureşti (la 25 februarie 1920), Nicoară Beldiceanu20 era moldovean prin obârşia sa. Era fiul poetului Nicolae Beldiceanu (1881–1923) şi nepotului celuilalt Nicolae Beldiceanu (1844–1896), scriitor, istoric, arheolog, al cărui nume evocă cercetările din staţiunea neolitică de la Cucuteni, dar şi marele proiect al unui Corpus Inscriptionum, direcţie în care a făcut o excelentă muncă de pionierat21. Mama sa, Victoria Nădejde, profesoară la Academia de Arte Frumoase, era fiica lui Ioan Nădejde (1854–1928), fruntaş, cândva, al mişcării socialiste din România, om de mare cultură, specialist în dreptul cutumiar, pasionat de istorie, şi al Sofiei Băncilă (1856–1946), scriitoare cunoscută pentru locul pe care l-a avut în mişcarea feministă din ţara noastră, soră a pictorului Octav Băncilă. După mamă, Nicoară Beldiceanu cobora dintr-o familie veche de răzeşi nemţeni; după tată – dintr-un neam de ardeleni statorniciţi în Moldova încă înainte de Unirea Principatelor.

Absolvent al Liceului „Spiru Haret” (1939), a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, absolvind în 1943 cu calificativul „cum laude” şi cu trei specializări (istorie românească, istorie balcanică şi istorie universală). În 1945, a devenit asistent al profesorului Victor Papacostea, magistrul său prin excelenţă, cel care l-a îndrumat spre studiile otomane şi i-a publicat primele lucrări în revista întemeiată de el, „Balcania”, în 1942 (despre tratatele Moldovei cu Poarta22, aşa-numitele „capitulaţii” care aveau să provoace, patru decenii mai târziu, râuri de cerneală în istoriografia din România) şi în 1945 (despre participarea românilor în lupta de la Ankara23). În 1946, Victor Papacostea i-a facilitat plecarea la Istanbul. La despărţire, i-a atras atenţia asupra situaţiei tulburi din România, insistând asupra posibilităţii de a nu reveni şi de a-şi continua pregătirea în străinătate24. Ceea ce s-a şi întâmplat: în cursul stagiului său

19 Idem, Legăturile româneşti cu mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pavel de la Muntele Athos,

în CL, IV, 1941, p. 65; sublinierile îmi aparţin. Mi se pare cu totul memorabilă referinţa la „efortul tenace şi de lungă durată” ca izvor al creaţiei de însemnătate perenă: este exact ceea ce oamenii zilelor noastre nu mai sunt în stare să facă !

20 Ştefan S. Gorovei, Profesorul Nicoară Beldiceanu la 65 de ani, în AIIAI, XXII, 1985, 2, p. 1005–1006; Petre Ş. Năsturel, Lettre ouverte à M. Nicoară Beldiceanu pour son prochain 70e anniversaire, în BBRF, IV (XIX), 1989, p. 97–106.

21 Cf. Ştefan S. Gorovei, Epigrafia medievală – o disciplină abandonată ?, comunicare inaugurală la Zilele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 28 octombrie 2011.

22 Nicoară Nădejde Beldiceanu, Problema tratatelor Moldovei cu Poarta în lumina cronicei lui Pečevi, în „Balcania”, V, 1942, 1, p. 393–407.

23 Idem, Les Roumains ont-ils participé à la bataille d’Ankara ?, în „Balcania”, VIII, 1945, p. 147–153; reluat – Les Roumains à la bataille d’Ankara. Quelques données sur leur organisation militaire dans la péninsule balkanique – în SOF, XIV, 1955, 2, p. 441–449.

24 Nicoară Beldiceanu-Nădejde, Ştiri otomane privind Moldova ponto-dunăreană (1486–1520), în AIIX, XXIX, 1992, p. 85.

ŞTEFAN S. GOROVEI 14

stambuliot, s-a produs prăbuşirea definitivă a României, astfel încât, atunci când, în toamna anului 1948, a fost chemat în ţară, a optat pentru statutul de refugiat politic motivat de „Disagreement with communist regime”25. Suprimarea bursei l-a obligat să-şi câştige existenţa prin muncă.

Şederea în capitala Turciei i-a permis familiarizarea cu documentele fostului Imperiu Otoman şi cu ştiinţa descifrării şi valorificării lor. În toamna anului 1949, a plecat la Paris, unde a avut şansa de a continua studiile la École des Langues Orientales şi la Sorbona. În 1953, o bursă a landului Bavaria i-a oferit posibilitatea de a lucra alături de marele turcolog german Franz Babinger, fostul director al Institutului de Turcologie al Universităţii din Iaşi. Sub îndrumarea acestui savant, şi-a pregătit teza de doctorat cu un subiect care l-a adus în punctul cel mai fierbinte al istoriei lui Ştefan cel Mare: Campania lui Baiazid al II-lea împotriva Moldovei şi luptele până la încheierea păcii din 148626. Doctor în istorie al Universităţii din München în 1955, s-a căsătorit în anul următor cu o colegă de studii, Irène Steinherr, devenită şi ea unul din marile nume ale acestei specialităţi. Doctoratului german îi va mai adăuga încă două, franceze, unul având ca subiect minele de argint din Serbia, Bosnia şi Macedonia în veacul al XV-lea (1963, cu Paul Lemerle), iar celălalt, marele doctorat de Stat, în Sorbona, pe lucrări publicate, cu tema Institutions et économie de l’Empire ottoman (1973)27. Glumeţ, îşi semna câteodată plicurile cu formula „dr. dr. dr.” !

Din 1955 a început să lucreze în cadrul C.N.R.S., ajungând de la treapta de stagiar la aceea de director de cercetări clasa I, din care a fost pensionat în 1986, rămânând să continue activitatea la École Pratique des Hautes Études până în 1991.

Revoluţia din decembrie 1989 i-a luminat şi lui orizonturile. De îndată a anunţat că doreşte să publice în România28 şi că va călători într-acolo. L-am avut oaspete la Iaşi, în primăvara anului 1991, când a fost proclamat membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” şi profesor asociat al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Se pregăteau formalităţile pentru acordarea titlului de doctor honoris causa, atunci când a venit vestea bolii cumplite care l-a imobilizat până la sfârşitul vieţii.

25 G[illes] V[einstein], In memoriam Nicoară Beldiceanu (1920–1994), în „Turcica. Revue

d’Études Turques”, XXVII, 1995, p. 312. În ţară, s-a publicat un necrolog în RI, serie nouă, VI, 1995, 5–6, p. 601–602, semnat de Anca Popescu. V. şi Dan Prodan, Nicoară Beldiceanu sur Franz Babinger, în „Romano-Turcica”, I, 2003, Istanbul, p. 249–258; idem, Franz Babinger în izvoare epistolare (1920–1991), în AMS, III, 2004, p. 325–341. Bibliografia scrierilor sale a fost publicată de G[illes] V[einstein], op. cit., p. 317–323.

26 Nicoară Beldiceanu, Der Feldzug Bâjezîds II. gegen die Moldau und die Schlachten bis zum Frieden von 1486, 100 p.

27 Gilles Veinstein, op. cit., p. 312–313. 28 Prima sa colaborare s-a îndreptat spre „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”

din Iaşi (cf. supra, nota 24); cea de-a doua lucrare trimisă spre tipărire la Iaşi a apărut după moartea sa: Les Roumains des Balkans dans les sources ottomanes, în RER, XIX–XX (1995–1996), 2000, p. 7–21 (cu un Post-Scriptum semnat de d-na Irène Beldiceanu).

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 15

În subiectul care ne interesează aici, Nicoară Beldiceanu a dat câteva contribuţii esenţiale, fără de care nu se mai pot imagina azi cercetările privind istoria lui Ştefan cel Mare în raport cu Imperiul Otoman – şi nu trebuie să insist pentru a sublinia încă o dată că aceasta este cea mai importantă componentă a politicii Moldovei de atunci, singurul criteriu valabil şi integrator în funcţie de care se pot stabili şi etapele marii domnii de aproape o jumătate de secol.

Teza de doctorat din 1955 a rămas nepublicată, lucru pe care l-au regretat osmaniştii înşişi29, dar ea a fixat liniile principale pe care aveau să se ridice câteva studii ulterioare. Când profesorul Turdeanu a avut iniţiativa de a consacra un volum din „Revue des Études Roumaines” împlinirii primilor 500 de ani de la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei, Beldiceanu a dat studiul La campagne ottomane de 1484: ses préparatifs militaires et sa chronologie30. Datat „mai 1959”31, studiul a apărut în numărul dublu al revistei, în 1960, şi în el se află cea dintâi încercare documentată de a stabili cronologia campaniei sultanale în urma căreia Moldova a pierdut cetăţile-porturi Chilia şi Cetatea Albă. Autorul menţionează că „une partie de la documentation de cet article provient de notre thèse de doctorat […] soutenue en 1955 à la Faculté des Lettres de Munich”32 şi e probabil că la baza textului francez a stat prima parte (Die Chronologie) a capitolului Der Feldzug Bājezīds II. gegen die Moldau33.

Au urmat, în anii 1964–1969, trei studii care îşi au punctul de pornire tot în teza de doctorat, dar cu substanţiale îmbogăţiri documentare: La conquête des cités marchandes de Kilia et Cetatea Albă par Bājezīd II34 (cu aceeaşi precizare privind provenienţa materialului), Kilia et Cetatea Albă à travers les documents ottomans35 şi La Moldavie ottomane à la fin du XVe siècle et au début du XVIe siècle36. Progresul cercetărilor şi noile achiziţii documentare i-au îngăduit revenirea asupra unor aspecte din istoria relaţiilor moldo-otomane şi a ţinutului răpit la 1484, în două studii publicate într-o revistă londoneză: primul (1975), semnat cu soţia sa, Déportation et pêche à Kilia entre 1484 et 150837, iar al doilea împreună cu doi tineri (pe atunci !) colaboratori, Jean-Louis Bacqué-Grammont şi Matei Cazacu, Recherches sur les Ottomans et la Moldavie ponto-danubienne entre 1484 et

29 Cf. Hans Joachim Kissling, Einige Bemerkungen zur Eroberund Kilia’s und Aqkermân’s

durch die Türken (1484), în Beiträge zur Südosteuropa-Forschung. Anläßlich des I. Internationalen Balkanologenkogresses in Sofia 26.VIII.–1.IX.1966, München, 1966, p. 331 („seiner leider ungedruckten Münchener Doktorschrift”). O xerocopie a acestei teze se află în arhiva mea.

30 În RER, V–VI (1957–1958), 1960, p. 67–77. 31 Ibidem, p. 77. 32 Ibidem, p. 67, nota 1. 33 Nicoară Beldiceanu, Der Feldzug Bājezīds II. gegen die Moldau und die Schlachten bis

zum Frieden von 1486, ms., p. 33–36. 34 În SOF, XXIII, 1964, p. 36–90. 35 În REI, XXXVI, 1968, 2, p. 215–262. 36 În REI, XXXVII, 1969, 2, p. 239–266. 37 În BSOAS, XXXVIII, 1975, 1, p. 40–54.

ŞTEFAN S. GOROVEI 16

152038. O sinteză a rezultatelor cercetărilor sale în acest domeniu a dat în ultimul studiu, publicat în 1992, la Iaşi39.

Un punct comun tuturor acestor studii, din 1955 până în 1992, a fost afirmaţia tranşantă că pacea moldo-otomană, aşa-zisa „închinare”, al cărei erou a fost logofătul Ioan Tăutu, s-a produs în 1486, şi anume la mijlocul lunii octombrie. Este un punct de vedere la care s-au raliat mai mulţi cercetători şi care, cu inevitabile nuanţe şi reţineri (în privinţa lunii), a biruit în cele din urmă.

Mai puţin poet decât Emil Turdeanu, Nicoară Beldiceanu avea totuşi un suflet care vibra în faţa mărturiilor documentelor privind suferinţele şi luptele strămoşilor. Această cuprindere emoţionată a unor realităţi ale trecutului se întrevede în câteva articole de ziar. Dintr-unul, tipărit în toamna anului 1964, desprind aici două aprecieri relative la domnia Ţării Moldovei: „Voievodul moldovean este un luptător în toate sensurile, dar şi un apărător al credinţei în faţa ceambururilor păgâne ale tătarilor stepelor euro-asiatice. Acest prinţ de la margina unei lumi, luptând pentru fiinţa ei, trage paloşul pentru toată Creştinătatea, care începuse să uite umbra ameninţătoare a marilor hani mongoli. Să recunoaştem că influenţa Ungariei angevine trebuie să fi jucat un rol în crearea acestui sentiment de datorie, de dragoste de tot ce este creştin. Ivirea moştenitorilor lui Osman în Balcani, luptele lui Ştefan cel Mare şi ale lui Petru Rareş n-au făcut decât să adâncească trăsăturile de căpitănie a coroanei muşatine”. Şi a doua: „Constatăm că domnia moldovenească a fost adânc însemnată de trei idei forţă care au vehiculat istoria românească: cruciadă, libertate, redobândirea olatelor pierdute”40. În exil, în contextul cunoscut al anului 1964, aceste cuvinte bat puternic la porţile contemporaneităţii.

Respectat şi chiar temut de confraţi, Nicoară Beldiceanu a fost o autoritate necontestată în specialitatea sa. Recunoaşterea cea mai valoroasă a reprezentat-o tipărirea unui volum de studii în colecţia „Variorum Reprints” de la Londra41. Cartea sa despre timar, tipărită la Wiesbaden, în 1980, a fost tradusă şi publicată în Turcia, în 1985. Românii nu s-au învrednicit nici măcar să-i adune într-un volum42 studiile care interesează în chipul cel mai direct istoria lor.

38 În BSOAS, XLV, 1982, 1, p. 48–66. 39 Cf. supra, nota 24: Ştiri otomane privind Moldova ponto-dunăreană (1486–1520),

p. 85–117. 40 Idei forţă în trecutul moldovenesc, în „Cuvântul” (München), septembrie-noiembrie

1964, p. 1 şi 7. 41 Le monde ottoman des Balkans (1402–1566). Institutions, société, économie, 1976. 42 Preconizat încă din 1985 (Ştefan S. Gorovei, Profesorul Nicoară Beldiceanu la 65 de ani,

p. 1006).

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 17

Petre Ş. Năsturel43 este cel de-al treilea savant despre care trebuie să vă vorbesc. Ne-a părăsit de curând, puţin înainte de a împlini 89 de ani, iar amintirea lui stăruie încă foarte vie. Deşi mucalit ca un moldovean, era muntean, coborâtor al generalului Petre V. Năsturel (1854–1920), cunoscut specialist al genealogiei, heraldicii şi istoriei militare. S-a născut (1 aprilie 1923) la Paris, unde şi-a făcut toată şcoala şi un prim an de studii universitare (latină şi greacă). A venit în ţară când avea 20 de ani, în 1943, pentru a-şi satisface stagiul militar. O fantezie … patriotică, uşor de înţeles pentru cineva cu numele şi ascendenţa lui, dar care l-a costat foarte scump. A învăţat limba română, şi-a echivalat bacalaureatul şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie – aceeaşi pe care, în ani anteriori, o urmaseră şi Emil Turdeanu, şi Nicoară Beldiceanu – şi apoi la Şcoala de Arhivistică. Licenţiat în 1946 (cu două specialităţi: limbile greacă şi latină şi bizantinologia), şi-a trecut doctoratul la Iaşi, în 1949, cu teza Contribuţii la istoria relaţiilor româno-bizantine în secolele XIV–XV. Semnul vremurilor noi l-a constituit aprecierea tezei ca nefiind „suficient de just orientată sub raport ideologic”.

Lui Petre Năsturel i se datorează salvarea ultimelor manuscrise ale lui Gheorghe Brătianu, pe care a reuşit să le transmită Părintelui Vitalien Laurent, marele bizantinist francez, înainte ca acesta însuşi şi colegii săi, călugării asumpţionişti ai Institutului Francez de Bizantinologie, să fie alungaţi din România. Viaţa lui a cunoscut o perioadă foarte neagră, până când Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti i-a asigurat un post convenabil, din care, în 1964, a trecut la proaspăt înfiinţatul Institut de Studii Sud-Est Europene. În 1970, participarea la un congres internaţional i-a oferit şansa de părăsi ţara. Din 1974, s-a stabilit în Franţa, unde a dobândit un post la Sorbona şi, în paralel, unul la CNRS. Cinci ani mai târziu, lucrarea Les documents roumains du Mont Athos. Contribution à l’histoire des relations roumano-athonites du XIVe siècle au milieu du XVIIe siècle i-a adus titlul de doctor la Sorbona în specialitatea études grecques (byzantines). În ciuda importanţei subiectului şi a erudiţiei cu care a fost tratat, teza nu a putut fi publicată în întregimea ei. În afară de expunerea propriu-zisă, care a fost găzduită de colecţia „Orientalia Christiana Annalecta”44 şi care s-a bucurat de o primire elogioasă45, ea

43 Idem, Profesorul Petre Ş. Năsturel la 70 de ani, în AIIX, XXX, 1993, p. 607–610. Pentru

cunoaşterea omului, este interesant interviul luat, în mai 1996, de Mihai Sorin Rădulescu şi publicat în cartea acestuia, Cu gândul la lumea de altădată, Bucureşti, 2005, p. 313–344.

44 Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIVe siècle à 1654, Roma, 1986.

45 Cu observaţii şi completări: Carmen Laura Dumitrescu, în „Byzantion”, LVII, 1987, 2, p. 540–546; Ştefan S. Gorovei, în AIIAI, XXIV, 1987, 2, p. 637–640; Boško Bojović, în „Balcanica”, XVIII–XIX, 1987–1988, p. 393–402 (sub titlul «Le Mont Athos et les Roumains» de Petre Năsturel et les documents princiers valaques de Chilandar); Andronikos Falangas, în „Bulletin de liaison du Centre d’Études Balkaniques”, 8, Paris, 1989, p. 196–202; François Halkin, în „Annalecta Bolandiana”, 105, 1987, p. 235–236.

ŞTEFAN S. GOROVEI 18

mai conţinea 25 de appendices, excursuri cu privire la diverse chestiuni legate de relaţiile româno-athonite, a căror publicare a început chiar înaintea tipăririi cărţii46.

Întoarcerea în ţară a fost precedată de publicarea unor lucrări ale sale: drumul a fost deschis la Iaşi, unde „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»” i-a găzduit două şiruri de Mélanges roumano-athonites47, reprezentând ceea ce mai rămăsese nevalorificat din anexele tezei sale48.

Polihistor şi poligraf, Petre Năsturel a scris şi a tipărit foarte mult, în cele mai variate domenii ale cercetării istorice49. În raport cu ceilalţi doi istorici, a scris mai puţin despre epoca lui Ştefan cel Mare, dar e singurul care a făcut cercetări la Mănăstirea Putna: cu rezultatele acestora, publicate în 1958 şi 196050, se deschide „dosarul” contribuţiilor sale în domeniul predilect al întrunirilor noastre. În 1963, a semnalat, după o veche transcriere, cea mai veche inscripţie de la Ştefan cel Mare, anume cununa pentru capul Sfântului Simeon de la Muntele Minunat, relicvă păstrată cândva la Mănăstirea Neamţului şi care părea pierdută51. Cum se ştie, relicva a fost regăsită, împreună cu cununa dăruită de Ştefan cel Mare şi datorăm Părintelui Stareţ Melchisedec repunerea în circuitul ştiinţific a acestui odor52. Punând alături clopotul dăruit Bistriţei în 1494, împodobit cu frumoasa stemă dinastică, şi Tetraevanghelul scris de monahul Filip şi destinat Mănăstirii Zografu (aflat azi la Viena), împodobit cu aceeaşi stemă (dar desfăcută în părţile componente), Petre Năsturel a formulat ipoteza că acest manuscris ar fi fost realizat

Chiar şi teza din 1979 a constituit obiectul unei recenzii, cu importante observaţii din

punctul de vedere otoman: N. Beldiceanu, En marge d’une recherche concernant les relations roumano-athonites, în „Byzantion”, L, 1980, 2, p. 617–623. Pentru continuarea acestei direcţii de investigaţie: Anca Popescu, „Muntele Athos şi românii” – punctul de vedere otoman, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu şi Gheorghe Lazăr, Brăila, 2003, p. 151–157.

46 À propos d’un document de Kastamonitou et d’une lettre patriarcale inconnue de 1411, în REB, 40, 1982, p. 211–214; Dix contributions roumano-athonites (XIVe–XVIe siècles), în BBRF, XII (XVI), serie nouă, 1985, p. 1–46.

47 Mélanges roumano-athonites, în AIIX, XXVII, 1990, p. 1–22 (I) şi XXVIII, 1991, p. 53–72 (II).

48 Autorul mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa, spre păstrare, un exemplar din teza sa, în două volume.

49 O Bibliografie selectivă a fost publicată de Mihai Sorin Rădulescu, în SMIM, XVI, 1998, p. 11–16; ea a fost completată de Mariana Mihăilescu, Addenda bibliografică, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, p. 19–20. Ultimii zece ani rămân neacoperiţi.

50 Date noi asupra unor odoare de la Mănăstirea Putna, în Rsl, III, 1958, p. 137–156 (I) şi IV, 1960, p. 267–288 (II).

51 Cea mai veche inscripţie de la Ştefan cel Mare (1463), în vol. Omagiu lui George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani, Bucureşti, 1961, p. 349–355; studiul a fost reprodus în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 170–177.

52 Arhimandrit Melchisedec Velnic, Un odor regăsit: cununa moaştelor Sfântului Simeon de la Muntele Minunat (1463), în AP, III, 2007, 2, p. 5–12 şi 13 ilustraţii color.

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 19

la Bistriţa53. O contribuţie importantă a constituit-o, apoi, publicarea, cu traducere şi comentarii, a inscripţiei de pe piatra care a acoperit mormântul unui sfetnic al lui Isac de Mangop, fratele Mariei doamna, mort la Suceava în 148054 – dovadă că măcar unii dintre fruntaşii Mangopului s-au adăpostit în Moldova după căderea principatului crâmlean.

Să nu uităm nici cele două contribuţii ale lui Petre Năsturel în chestiunea broderiei de la Athos: steag sau poală de icoană55, precum şi observaţiile foarte utile pentru aşezarea începuturilor picturii exterioare în vremea lui Ştefan cel Mare56.

Plecarea acestor trei savanţi, într-un răstimp de 17 ani, a sărăcit istoriografia românească tocmai în etapa în care ei îi regăseau, cu bucurie, pe confraţii din ţară şi începeau să contribuie la pregătirea unor tineri specialişti români. Au fost, toţi trei, posesori ai unor specialităţi dificile, dar extrem de importante pentru progresul real al studiilor istorice româneşti: slavistica pentru istoria culturii şi literaturii, osmanistica şi bizantinistica. Au fost, toţi trei, cunoscători ai unor limbi „moarte” fără de care accesul la izvoare este imposibil. Au plecat înainte ca societatea românească să le fi arătat, tuturor şi în chipul cuvenit, recunoştinţa la care aveau tot dreptul. Doar Emil Turdeanu a fost proclamat (9 noiembrie 1993) nu numai doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti57, dar şi (8 noiembrie 1994) membru de onoare al Academiei Române58.

53 În legătură cu unele danii de la Ştefan cel Mare, în Rsl, V, 1962, p. 143–149 (cu două

ilustraţii). Ipoteza nu mi se pare acceptabilă: stema domnească nu era afişată doar la Mănăstirea Bistriţa.

54 Din legăturile dintre Moldova şi Crimeea în secolul al XV-lea. Pe marginea unei inscripţii greceşti, în vol. Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi. Cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 261–266.

55 La bannière d’Étienne le Grand, în Mélanges roumano-athonites (I), p. 12–16; Steagul „de luptă” al lui Ştefan cel Mare: prapur bisericesc ori poală de icoană ?, în AP, I, 2005, 1, p. 47–52.

56 Preluarea picturii exterioare bizantine în Moldova în vremea lui Ştefan cel Mare, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 455–464.

57 Cu acest prilej, a rostit conferinţa Cercetarea ştiinţifică, un şir de aventuri exaltante, publicată apoi în RITL, XLII, 1994, 1, p. 27–34.

58 I s-au înmânat „emblemele Academiei Române” (?!) la 17 februarie 1995, de către Eugen Simion, vicepreşedintele instituţiei, în cadrul unei ceremonii organizate la sediul UNESCO de la Paris; cf. „Academica”, V, 1995, 5 (53), p. 19. Notez şi două omagieri deosebite. În 1991, când împlinea 80 de ani, „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, editată de Institutul „G. Călinescu” (căruia i-a dăruit biblioteca sa de specialitate), i-a închinat un număr întreg – Hommage au professeur Emil Turdeanu pour son 80e anniversaire –, cu 19 contribuţii ştiinţifice şi bibliografia operei sale (RITL, XXXIX, 1991, 3–4). Două decenii mai târziu, la centenarul naşterii sale, Centrul de Cultură „Augustin Bena” şi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia au organizat (26–27 martie 2011) un simpozion omagial, ale cărui lucrări s-au publicat în „Transylvanian Review”, XXI, Supplement No. 1, edited by Ioan-Aurel Pop, Ana Dumitran, Jan Nicolae, Cluj-Napoca, 2012. O parte dintre comunicări s-au publicat şi în limba română, în vol. Memoria ca arhivă culturală. Centenar Emil Turdeanu (cf. supra, nota 16), p. 11–255.

ŞTEFAN S. GOROVEI 20

Petre Ş. Năsturel a fost proclamat doctor honoris causa la Iaşi, în 1996, şi la Timişoara, în 2003; cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, un masiv volum omagial a fost tipărit, înmănunchind câteva zeci de contribuţii ştiinţifice59. Singur, Nicoară Beldiceanu nu a apucat să se bucure de nici un fel de recunoaştere oficială din partea conaţionalilor săi.

Poate, însă, că acest gen de recunoaşteri – măgulitoare, desigur – ţine mai mult de domeniul vanităţilor, adică al deşertăciunilor (vanitas vanitatum et omnia vanitas…). Dar există posibilitatea de a exprima cu adevărat, cu folos şi cu trăinicie respectul, recunoştinţa şi preţuirea pentru un om şi pentru munca lui: valorificarea operei. După mai bine de două decenii de la prăbuşirea comunismului, contribuţiile de istorie românească ale lui Nicoară Beldiceanu, Petre Ş. Năsturel şi, parţial, Emil Turdeanu sunt folosite şi citate tot după revistele şi cărţile tipărite în ţări străine60. Este timpul ca, fără spaima investiţiilor de energie şi de bani, opera acestor savanţi să fie integrată definitiv în patrimoniul istoriografiei româneşti. În acest domeniu, Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna are datoria, dar şi putinţa, de a-şi asuma rolul cel mai important, şi – prin membrii săi – nu doar pe acela de coordonator.

Iaşi, în ziua Sfântului Mucenic Procopie, 2012

Trois investigateurs de l’histoire d’Étienne le Grand (Résumé)

L’auteur évoque trois savants d’origine roumaine, qui ont vécu en France

et qui représentent des sommets en leurs spécialités: le slaviste Emil Turdeanu (10.XI.1911 – 14.I.2001), l’ottomaniste Nicoară Beldiceanu (25.II.1920 – 19.XII.1994) et le byzantiniste Petre Ş. Năsturel (1.IV.1923 – 18.I.2012). Dans leurs travaux, tous les trois ont traité l’histoire d’Étienne le Grand (1457–1504), en apportant souvent des contributions fondamentales: Turdeanu pour la littérature et les manuscrits de cette époque, ainsi que pour l’activité littéraire de Poutna, Beldiceanu pour les relations avec l’Empire Ottoman et Năsturel pour plusieurs questions concernant l’histoire de l’art et les relations avec le Mont Athos. Les deux premiers ont même choisi, pour leurs thèses de doctorat, des sujets concernant l’histoire de la Moldavie sous le règne de ce prince (Turdeanu: Manuscrits slavons

59 Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, 828 p. (format A 4). 60 La începutul anilor ’90, când un prieten istoric a preluat direcţia unei importante edituri

bucureştene, i-am propus organizarea unei serii de ediţii din scrierile istoricilor exilului românesc, începând cu cele ale profesorilor Turdeanu, Beldiceanu şi Năsturel. Propunerea a fost întâmpinată cu entuziasm, dar nu a avut nici o urmare. Astfel, în urma acestui eşec, s-a închegat proiectul editării lucrărilor lui Emil Turdeanu din domeniul literaturii române vechi, sub titlul comun Oameni şi cărţi de altădată (cf. supra, nota 12).

TREI CERCETĂTORI AI ISTORIEI LUI ŞTEFAN CEL MARE 21

du temps d’Étienne le Grand, Bucarest, 1943; Beldiceanu: Der Feldzug Bājezīds II. gegen die Moldau und die Schlachten bis zum Frieden von 1486, Munich, 1953).

Mots-clefs: Étienne le Grand, Poutna, Turdeanu, Beldiceanu, Năsturel.