Radu SĂGEATĂ, Bianca DUMITRESCU, Nicoleta DAMIAN Institutul de Geografie, Academia Românǎ

radu_sageata@yahoo.com, biancadumitrescu78@yahoo.com, nicoletadamian@yahoo.com .

PRODUSE TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI DIN SECORUL

AGRO-ALIMENTAR. CONSIDERAŢII GEO-CULTURALE

REZUMAT

Fluxurile globalizante contribuie la extinderea culturii globale de consum în întreaga lume în

detrimentul elementelor locale, tradiţionale. În acest context, aderarea la Uniunea Europeană

aduce în faţa satului românesc provocǎri complexe legate de generalizarea agriculturii

intensive în detrimentul produselor locale, realizate prin tehnici tradiţionale. Însǎ tot în

legislaţia europeanǎ se aflǎ reglementǎri stricte privind produsele tradiţionale şi produsele cu

denumiri de origine, acestea fiind considerate elemente definitorii ale civilizaţiei locale,

tradiţionale, ce pot contribui la dezvoltarea unor comunitǎţi locale prin creşterea diversificǎrii

ocupaţionale ca urmare a atragerii de turişti prin programe specifice, prin dezvoltarea

agriculturii şi a micii industrii. Implementarea acestora în practicǎ la nivelul ruralului

românesc continuǎ însǎ sǎ rǎmânǎ o sarcinǎ dificilǎ, pe fondul sǎrǎciei generalizate şi a lipsei

unor veritabile mǎsuri de sprijinire a iniţiativelor antreprenoriale în mediul rural.

Cuvinte cheie: cultură globală de consum, civilizaţie tradiţională, satul românesc, mărci

înregistrate, iniţiative antreprenoriale.

Clasificare JEL: Q01, R1.

TRADITIONAL ROMANIAN FOOD PRODUCTS.

GEO-CULTURAL CONSIDERATIONS

ABSTRACT

Globalising fluxes contribute to expanding the global culture of consumption all over the

world to the detriment of local, traditional, elements. Accession to the European Union means

a great challange for the Romanian village, it requiring intensive agriculture to be generalised,

fact that disadvantages the local products manufactured by traditional techniques. However,

the EU legislation contains strict regulations with regard to traditional products and original

labels, considered to be definitory elements of the local, traditional civilisation, liableto

contributing to the development of some local comunities by attracting tourists under specific

programmes, developing agriculture and the small industry. Implementing these programmes

in the Romanian village is a daunting task, given generalised poverty in the countryside and

the absence of real measures to sustain entrepreneurial initiatives in the rural area.

Key words: global culture of consumption, traditional civilisation, Romanian village, original

labels, entrepreneurial initiatives.

JEL Classification: Q01, R1.

1. INTRODUCERE

Internaţionalizarea comerţului şi a investiţiilor a constituit una dintre

principalele cauze ale intensificării procesului contemporan de globalizare. In epoca

globalizării informaţionale, tranzacţiile financiare şi acordurile de cooperare se

realizează extrem de rapid de pe un continent pe altul, de pe un meridian pe altul. La

nivel local, ca urmare a schimburilor internaţionale, pătrund tot mai frecvent produse

şi idei străine în raport de o comunitate dată, care ulterior sunt asimilate şi integrate,

devenind obişnuite.

„Revoluţia informatică”, generalizarea reţelelor de radio şi televiziune, ulterior

a internetului şi a comunicaţiilor prin satelit, dar şi individualizarea unor noi nuclee de

polarizare şi redistribuire a fluxurilor globalizante, reprezentate de economiile în

expansiune din Asia de Sud-Est sau din America Latină, au creat premisele

ireversibilităţii conexiunilor şi a interdependenţelor dintre toate statele lumii şi

apariţia unui fenomen cheie al postmodernităţii: cultura globală. Oamenii tind să se

îmbrace la fel, să mănânce la fel, să asculte aceeaşi muzică, să aibă aceleaşi obiceiuri,

să creadă în aceleaşi valori şi norme morale. Prin urmare, produsele culturii globale de

consum pot fi definite ca fiind acele produse care transced spaţiile culturale.

2. STADIUL CUNOAŞTERII PROBLEMEI

Dezvoltarea este un proces economic, dar şi cultural. Corelaţia dintre

dezvoltare şi cultură exprimă de fapt caracterul global al determinismului social. Pe de

altă parte, tradiţiile culturale locale, trecutul specific al fiecărui popor sau al fiecărei

comunităţi îşi spun cuvântul şi cu cât valorile locale sunt mai puternice, cu atât

conştiinţa apartenenţei la acestea este mai puternică, favorizând exacerbarea unor

tendinţe antiglobalizante care pot conduce până la fundamentalism şi chiar terorism.

Din acest punct de vedere, Huntington (1998) afirma că asistăm la o renaştere

a interesului pentru identităţile culturale şi civilizaţionale, iar acest fapt va conduce la

o reconfigurare geopolitică a lumii.

Globalizarea poate fi privită diferit din perspectiva civilizaţiilor de astăzi, aşa

cum conceptul de „civilizaţie universală” poate avea accepţiuni diferite. Huntington

susţine că acest concept este un produs tipic occidental, elaborat pentru a servi ca

instrument ideologic al Occidentului în confruntările sale cu culturile non-occidentale.

In această ecuaţie complexă, Occidentul şi-a postulat propriul său tip de cultură ca

fiind universal, iar conflictul de imagine a ajuns până acolo încât non-occidentalii văd

ca fiind occidental tot ceea ce Occidentul vede ca fiind universal. Totodată, el

realizează o distincţie clară între occidentalizare şi modernizare. Dacă până acum

câteva decenii, cele două tendinţe se confundau, societăţile slab dezvoltate dorind să

devină asemănătoare celor occidentale, preluându-le modelul cultural, valorile şi

instituţiile, în ultima vreme se remarcă tot mai mult o decuplare a modernizării de

occidentalizare. Astfel, civilizaţiile non-occidentale vor să se modernizeze, dar

resping occidentalizarea; de unde până acum vroiau să se modernizeze prin

occidentalizare, prin imitaţie şi preluarea valorilor occidentale. Aceasta conduce la un

proces de indigenizare a societăţilor periferice pe măsură ce avansează modernizarea

lor, iar exacerbarea acestuia antrenează manifestări extreme, cum sunt terorismul şi

fundamentalismul.

3. MATERIAL ŞI METODĂ

În toate aceste procese, oraşele deţin o poziţie de avangardă, constituind

adevăraţi poli ai globalizării culturale. Indiferent de particularităţile identităţilor

culturale, experienţa internaţională a demonstrat că mediul rural conservă mai bine

tradiţiile, opunând mai multă rezistenţă fluxurilor globalizante. Dimpotrivă, oraşele, şi

mai ales cele cu funcţii internaţionale, preiau primele aceste fluxuri retransmiţându-le

în teritoriu. În plus, marile metropole internaţionale sunt, aproape în totalitatea lor,

oraşe cosmopolite. În Aukland (Noua Zeelandǎ) de exemplu, sub umbrela dată de

limba engleză şi de cultura de origine anglofonă, coexistă brutării italiene şi germane,

modă şi antichităţi franţuzeşti, ciocolată belgiană, mâncare din Indonezia, brutărie

chinezească, numeroase firme americane şi europene.

Pǎtrundere elementelor culturale alogene este pe de o parte funcţie de gradul

de ataşament al populaţiilor locale faţă de culturile autohtone, iar pe de altă parte de

politicile naţionale în domeniul cultural, politici ce tind să capete o importanţă din ce

în ce mai mare. Astfel, Tokyo înainte de a fi un oraş mondial este un oraş japonez,

elementele culturale autohtone fiind dominante, la fel ca la Beijing sau Shanghai, în

vreme ce Montreal-ul sau Amsterdam-ul deşi sunt oraşe cosmopolite (cu restaurante

libaneze, chinezeşti, firme din toate colţurile lumii etc), nu au ajuns la stadiul de oraşe

globale.

Pe de altă parte, limita dintre eterogenitatea culturală şi omogenizarea

culturală constituie cea mai controversată problemă în interpretarea creşterii

interacţiunilor culturale la nivelul Globului. Omogenizarea culturală stă la baza

formării culturii globale de consum, pe care se clădeşte societatea capitalistă. Alţii

identifică omogenizarea culturală cu un „imperialism cultural” (Barnet, Cavanagh,

1996). În acest sens, este de subliniat rolul societăţilor transnaţionale (MTV, CNN,

McDonald's, CNN, Coca Cola, IBM etc) în extinderea culturii americane în lume.

România nu a putut rămâne în afara acestor evoluţii. Colapsul sistemului

comunist în Europa centrală şi de est şi desfiinţarea barierelor ideologice a deschis

calea intensificării conexiunilor globalizante şi la nivelul sistemelor urbane din statele

central şi est-europene.

In acest context, oraşele româneşti şi îndeosebi cele situate în partea

superioară a ierarhiei urbane tind să preia din atributele oraşelor cosmopolite, proces

favorizat de creşterea interacţiunilor umane, a diversităţii etnice şi de dezvoltarea

serviciilor. Stabilirea pe teritoriul României a unor cetăţeni de naţionalitate arabă,

turcă sau chineză ce dezvoltă afaceri de comerţ sau de mică industrie sau a unor

cetăţeni veniţi la studii, la care se adaugă personalul misiunilor diplomatice, al

firmelor multinaţionale sau al ONG-urilor s-a reflectat şi în domeniul serviciilor, prin

apariţia unor unităţi specializate (restaurante cu specific chinezesc, libanez, italian sau

grecesc; brutării cu specific franţuzesc sau german; magazine de artizanat african,

indian sau latino-american etc.).

De cealaltǎ parte, ruralul continuǎ sǎ se indentifice în mentalul afectiv ca un

etalon al localului, un mediu pǎstrǎtor al tradiţiilor autohtone (fig. 1).

Frontiera dintre patrimoniul cultural tradiţional şi elementele culturii globale

de consum (fig. 2) tinde sǎ devinǎ din ce în ce mai permeabilǎ şi sǎ se deplaseze

implacabil în favoarea celor din urmǎ, afectând şi cele mai tradiţionale comunitǎţi

locale. Plecǎrile la oraş ale celor tineri care au început sǎ afecteze spaţiul rural

românesc încǎ din anii ’50 ai secolului trecut ca urmare a industrializǎrii şi urbanizǎrii

din perioada comunistǎ şi cele în strǎinǎtate pentru muncǎ, de dupǎ 1989 au contribuit

decisiv la acest fenomen.

Cauzele credem cǎ sunt în primul rând de ordin economic, fiind date de

veniturile populaţiei (lipsa de competitivitate a produselor realizate prin metode

tradiţionale, care necesitǎ un volum mare de muncǎ şi implicit un cost de producţie

ridicat, în condiţiile orientǎrii cererii cǎtre produse ieftine, de calitate scǎzutǎ) dar şi

legislative, prin lipsa unor mǎsuri legislative de stimulare viabilǎ a micilor

întreprinzǎtori locali. La acestea se adaugǎ lipsa de informare şi veniturile extrem de

scǎzute ce caracterizeazǎ încǎ majoritatea populaţiei rurale şi care împiedicǎ

dezvoltarea unui comportament managerial viabil în mediul rural.

fig. 1. Elemente al patrimoniului cultural autohton (produse tradiţionale) reflectate în : 1.

vestimentaţie, 2. arhitectură, 3. gastronomie (specifice mediului rural, reflectă nivelul local).

fig. 2. Produse ale culturii globale de consum : 1. vestimentaţie, 2. arhitectură,

3. gastronomie (specifice mediului urban, reflectă nivelul global).

În acest context, satul românesc se aflǎ într-un moment de rǎscruce al evoluţiei

sale. Integrarea în Uniunea Europeanǎ, componentǎ a globalizǎrii, impune ruralului

românesc standarde complicate, reguli noi, instituţii noi, care vin sǎ-i afecteze

tradiţiile împǎmântenite de generaţii. Clivajul dintre tradiţie şi modernitate tinde sǎ

devinǎ mai actual ca oricând. Vor reuşi aceste schimbǎri, impuse de standardele

instituţiilor europene, sǎ pǎstreze farmecul şi identitatea satului românesc ?

Experienţele vestice tind sǎ confirme acest lucru. O politicǎ eficientǎ şi coerentǎ de

dezvoltare ruralǎ ar fi singura în mǎsurǎ sǎ decupleze tradiţionalul de autarhie, sǎ-i

pǎstreze valorile tradiţionale în condiţiile unei inerente accentuǎri a fluxurilor

globalizante. Aceasta vizeazǎ trei componente de bazǎ:

Creşterea competitivitǎţii fermelor şi silviculturii, prin mǎsuri de îmbunǎtǎţire şi

dezvoltare a infrastructurii; sprijinirea fermierilor care participǎ la schemele de

calitate a alimentelor, ajutorul de stabilire pentru tinerii fermieri, sprijinirea fermelor

de semi-subzistenţǎ,

Managementul mediului şi al pǎmântului, prin mǎsuri pentru sprijinirea

fermierilor din zonele montane, programul « Natura 2000 », îmbunǎtǎţirea mediului

agricol, plǎţi pentru bunǎstarea animalǎ,

Îmbunǎtǎţirea calitǎţii vieţii şi diversificarea activitǎţilor prin sprijinirea

activitǎţilor non-agricole, ajutoare pentru crearea de microîntreprinderi şi încurajarea

turismului.

Un aspect deosebit de important cu referire directǎ la cea de-a doua

componentǎ a politicii de dezvoltare ruralǎ, însǎ insuficient negociat cu autoritǎţile

UE, destinat sǎ asigure protejarea produselor agricole tradiţionale, îl reprezintǎ

recunoaşterea şi promovarea denumirilor de origine pentru produsele alimentare şi

agricole româneşti.

Experienţa francezǎ poate constitui în acest sens, un bun exemplu, produsele

tradiţionale fiind atent monitorizate şi amplu promovate la nivel naţional şi european

prin lanţurile de hipermarketuri. S-a ajuns sǎ se vorbeascǎ chiar de „turism viticol”

sau de „turism alimentar”, componente ale turismului cultural ce valorificǎ

patrimoniul cultural de legat de reţetele tradiţionale ale unor produse alimentare. În

domeniul brânzeturilor de exemplu, regiunilor istorice le sunt asociate liste întregi de

produse tradiţionale, fiecare realizat dupǎ reţete originale tradiţionale recunoscute la

nivel european prin denumirile de origine (tabelul 1).

Tabelul 1

Denumirile de origine controlatǎ pentru brânzeturile franţuzeşti.

Regiunea istoricǎ Denumirile de origine controlatǎ pentru brânzeturile tradiţionale

Auvergne bleu d’Auvergne Cantal, fourme d’Ambert, fourme de montbrison,

mont-dore, saint-nectaire - vachard.

Béarn cabecou - castillon, oloron - poustagnac, vic-en-bigorre.

Berry crottins de Chavignol, pouligny-saint-pierre, valençay.

Bourgogne aisy cendré, cîteau - époisses, saint-florentin, soumaintrain, vézelay.

Bresse bleu de Bresse.

Bretagne nantais dit du curé, port-salut, saint-anne-d’auray.

Causses bleu des Causses, rocamadour, roquefort.

Champagne chaource - langres, troyen - brie.

Corse asco, broccio, niolo.

Dauphiné picodon – saingorton, saint-marcellin, sassenage.

Flandre dauphin-goyère, gris de Lille – maroilles, mimolette – puant macéré,

saint-paulin.

Franche-Comté bleu de Gex, cancoillotte-comté, vacherin de Joux.

Ile de France brie de Meaux, brie de Melun, brie de Montereau, coulommieres.

Languedoc pélardon.

Lyonnais rigotte de Condrieu.

Normandie bondon - camembert, gournay – la bouille, livarot, monsieur-fromage,

neufchâtel, pont-l’évêque.

Orleanais chécy-gâtinaix, olivet-cendré, pithiviers au foin, saint-benoît, vendôme

bleu.

Picardie rollot.

Poitou

Angoumois

chabichou, brebis d’Oléron, chèvres.

Provence banon camargue, poivre d’âne, fort du Ventoux.

Savoie beaufort, fondu raisin, gruyère, persillé de Savoie, reblochon – tomme,

vacherin des Beauges.

Touraine-Anjou ligueil, sainte-maure, saint-paulin.

Vosges-Alsace-

Lorraine

carré de l’Est, gérardmer, géromé, munster.

Sursa : Atlasul rutier şi turistic al Franţei [Atlas routier et touristique de la France], Le Grand

Livre du Mois, 1999.

Similar, la nivelul Marii Britanii sunt omologate la nivel european brânzeturile

de caerphilly, cheddar cheese, chester şi double gloucester; pentru Belgia cele de

kerve şi maredsous; pentru Olanda de édam şi gouda; pentru Germania emmenthalul

bavarez şi brânzeturile de limburg şi tysyterkaese; pentru Italia de gorgonzola, bel

paese, parmigiano şi mozzarella; pentru Spania cele de manchego, cabrales şi roncal

etc.

Viticultura şi vinificaţia reprezintǎ un alt sector agricol unde componenta

tradiţionalǎ se detaşeazǎ prin importanţǎ. În regiunea viticolǎ Bordeaux de exemplu,

una dintre cele mai renumite din lume, la o suprafaţǎ viticolǎ de 120 000 hectare revin

57 denumiri de origine controlatǎ şi 353 adrese de proprietǎţi viticole omologate.

Primele preocupǎri de creare a unei legislaţii privind standardizarea

denumirilor de origine dateazǎ din 1905, când a fost votatǎ o lege privind controlul

suprafeţelor viticole de origine, reluatǎ şi îmbunǎtǎţitǎ în 1919, când a fost realizat un

decupaj teritorial „conform întocmai uzanţelor locale”, care stǎ la baza celui actual.

Dar nici aceasta nu proteja suficient de bine marile exploataţii viticole, concentrate

de-a lungul timpului în jurul celor peste 8 000 de castele din ţinutul Girondei, astfel câ

în 1927 a fost votatǎ o nouǎ lege la iniţiativa lui Joseph Capus, profesor de agriculturǎ

în oraşul Cadillac şi deputat de Gironde, considerat pe drept cuvânt ca fiind fondatorul

sistemului francez al denumirilor de origine, care stǎ la baza celui european de astǎzi.

Acesta avea în vedere principiul controlului strict al fiecǎruia dintre elementele

producţiei : sol, rǎsad, metodǎ de culturǎ, randament, concentraţe de alcool etc. Pe

baza acestei legi, a fost emis în iulie 1935 decretul-lege de creare şi pǎstrare a

denumirilor de origine controlatǎ, fiind creat un Institut Naţional al Denumirilor de

Origine, cu scopul definirii, dupǎ acordul Sindicatelor, a unor condiţii stricte de

producţie a fiecǎrei denumiri, astfel cǎ în zona Bordeaux primele denumiri de origine

controlatǎ apar în 1936. Sunt cele ale unor vinuri albe, licoroase, care dau faimǎ

regiunii : Barsac, Loupiac, Sainte-Croix-du-Mont etc.

Sistemul francez diferenţiazǎ trei categorii de denumiri de orogine controlatǎ

(AOC) : denumiri regionale (Bordeaux şi Bordeaux Supérieur, Bordeaux Clairet,

Crémant de Bordeaux etc), denumiri subregionale şi denumiri comunale. Suprafeţele

de pe care sunt culeşi strugurii şi tehnologia de fabricare pentru fiecare denumire de

origine controlatǎ sunt strict delimitate şi stabilite cu acordul Sindicatelor Viticole şi

înscrise pe ambalajul produselor.

Acestea constituie parte integrantǎ din patrimoniul cultural regional şi naţional

şi stau la baza unui turism viti-vinicol, care combinǎ elementele tradiţionale din

viticulturǎ şi vinificaţie, din agriculturǎ în general, cu farmecul natural şi istoria

multisecularǎ a locurilor.

4. REZULTATE ŞI DISCUŢII

Deşi România se numǎrǎ printre statele cu o bogatǎ tradiţie în agriculturǎ,

produsele agro-alimentare româneşti fiind demult renumite şi apreciate peste hotare,

în ţara noastrǎ a lipsit o legislaţie pragmaticǎ şi coerentǎ de punere în valoare a

elementelor culturii tradiţionale, populare, ce se regǎsesc în aceste produse. Abia în

2004, sub presiunea negocierilor privind aderarea la Uniunea Europeanǎ, au fost

transmise Comisiei Europene douǎ liste cu posibile denumiri geografice de produse

agricole tradiţionale care dupǎ aderare, la solicitarea grupurilor de producǎtori, sǎ

poatǎ fi protejate şi înregistrate la nivel comunitar. Una dintre acestea cuprinde

indicaţiile geografice şi denumirile de origine protejate şi recunoscute în România

pentru produse alimentare, diferenţiindu-se patru categorii de produse (din lapte,

carne, panificaţie şi fructe procesate), iar cealaltǎ cuprinde denumirile geografice

protejate şi recunoscute în România pentru bǎuturi spirtoase (ţuicǎ, pǎlincǎ şi vinars)

(fig. 3 şi 4).

Pentru a putea fi solicitatǎ înregistrarea acestor denumiri la nivel comunitar

este necesarǎ crearea la nivel naţional a unui sistem de înregistrare şi a unuia de

evaluare a aplicaţiilor transmise.

Crearea unui sistem monitorizat prin acordarea denumirilor de origine pentru

produsele agricole tradiţionale româneşti constituie un element de bazǎ în orientarea

cǎtre agricultura ecologicǎ (agricultură organică, agricultură biologică), ce are ca

obiectiv producerea de hranǎ mai curatǎ şi mai potrivitǎ pentru metabolismul uman

prin conservarea resurselor mediului înconjurǎtor. Agricultura ecologicǎ nu foloseşte

fertilizanţi şi pestricide de sintezǎ, stimulatori şi regulatori de creştere, emulgatori (E-

uri), antibiotice şi sisteme intensive de creştere a animalelor precum şi organisme

modificate genetic. Practicarea agriculturii ecologice presupune folosirea acelor

procedee şi tehnologii care se apropie foarte mult de legile naturii, acestea fiind

reglementate prin reguli şi principii de producţie stricte, cuprinse în legislaţia

naţionalǎ şi comunitarǎ. Produsele agricole care respectǎ aceste norme şi principii, de

la calitatea solului şi pânǎ la cea a produsului final, atestate ca atare de organisme de

inspecţie, primesc certificatul de produs ecologic. Agricultura ecologicǎ înseamnǎ,

prin urmare, întoarcere la agricultura tradiţionalǎ, însǎ cu respectarea unor norme

sanitar-veterinare stricte şi poate contribui decisiv la creşterea activitǎţilor agricole cu

o importantǎ valoare adǎugatǎ şi cu o mare intensitate a ocupǎrii forţei de muncǎ din

mediul rural.

În domeniul calitǎţii laptelui, de exemplu, încǎ din 2002 (prin Ordinul

Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei nr. 389 din 29 august 2002) au fost prevǎzute

norme sanitar-veterinare stricte privind condiţiile de sǎnǎtate pentru producerea şi

comercializarea laptelui crud, a laptelui tratat termic şi a produselor pe bazǎ de lapte.

Unele tehnologii tradiţionale intrǎ însǎ în contradicţie cu aceste prevederi, fapt ce a

impus necesitatea acordǎrii unor derogǎri pentru o serie de produse tradiţionale, cu

scopul sprijinirii producerii şi comercializǎrii acestora. Acestea conservǎ elemente

tradiţionale, de patrimoniu cultural local şi considerǎm cǎ ar fi beneficǎ includere lor

în categoria produselor cu denumiri de origine.

În concluzie, se poate afirma cǎ produsele agro-alimentare rurale tradiţionale

reprezintǎ o componentǎ importantǎ a patrimoniului cultural al unei naţiuni pe care

generalizarea agriculturii intensive impusǎ de normativele europene, ele însele un

produs al globalizǎrii, nu ar trebui sǎ o afecteze. Legislaţia europeanǎ prevede norme

stricte în acest sens, produsele agroalimentare ce înglobeazǎ elemente tradiţionale

având statut de produse de origine şi constituind un element ce defineşte nivelul local.

Acestea completeazǎ patrimoniul turistic local, generând forme specifice de turism,

cum ar fi turismul viticol, insuficient dezvoltat în România, în pofida bogatelor tradiţii

viticole ce dateazǎ încǎ din antichitate.

fig. 3. Denumiri geografice protejate pentru produse agroalimentare româneşti.

fig. 4. Denumiri geografice protejate pentru băuturi alcoolice româneşti.

Momentul culesului la vie a atras vizitatori, înregistrându-se deplasǎri de turişti cǎtre satele de

podgorie, mai ales la sfârşit de sǎptǎmânǎ. Cu toate acestea, dotǎrile au rǎmas la un nivel redus, acestea

fiind mai dezvoltate doar în podgoria de pe valea Carasu, de la Murfatlar, care poate fi inclusǎ în

programe turistice complexe (ce vizeazǎ litoralul, Delta Dunǎrii, vestigiile antice ale Dobrogei,

patrimoniul muzeistic al Constanţei etc), în podgoriile din Vrancea, în cele din judeţele Timiş şi Arad

(Recaş, Ghioroc), în cele din centrul Transilvaniei (Jidvei) sau de la Cotnari (Iaşi) (Vlad, 1981).

Similar, se poate pune bazele unui turism agro-pastoral în Mǎrginimea Sibiului, Maramureş, Bucovina

sau Culoarul Rucǎr-Bran, ca premisǎ a revitalizǎrii ocupaţiilor tradiţionale din aceste zone, frumuseţea

naturalǎ a locurilor şi mǎrturiile trecutului istoric completându-le zestrea turisticǎ.

5. CONCLUZII

Din pǎcate multe dintre elementele tradiţionale, care ar fi putut fi valorificate turistic prin

programe turistice integrate, contribuind la diversificarea ocupaţionalǎ a locuitorilor şi dezvoltarea în

ansamblu a unor zone periferice sau defavorizate, au fost distruse sau lǎsate în paraginǎ cǎzând victime

indiferenţei sau a unor interese locale pe fondul repetatelor perioade de declin economic ce au afectat

aproape continuu România în ultimele decenii şi care au purtat diferite denumiri : dictaturǎ, tranziţie,

crizǎ. Avem în vedere în primul rând cǎile ferate înguste (mocǎniţele), care au fost dezafectate în cea

mai mare parte a lor: cea din Hunedoara putând fi integratǎ unui program de turism cultural şi

industrial alǎturi de Castelul huniazilor şi vechile dotǎri industriale ale Combinatului siderurgic, datând

din sec. XVIII, dar şi multe alte vestigii istorice şi arhelogice care sunt insuficient valorificate turistic

sau chiar lǎsate în paraginǎ şi distruse (Moara lui Asam din Bucureşti constituind un astfel de

exemplu).

BIBLIOGRAFIE

Barnet R., Cavanagh J. (1996), Homogenization of global culture, în vol. The Case against the Global

Economy and for a Turn toward the Local, Jerry Mander & Edward Goldsmith (eds.), Sierra Club

Books, San Francisco, p. 71-77.

Gavrilescu, D., Bordânc, F., Florian, V., Sârbu, A. (1998), Resurse economice ale comunitǎţilor rurale

în profil regional, în vol. Economii rurale locale. Dimensiuni şi perspective, Edit. Agris, Bucureşti,

p. 30-45.

Gavrilescu, D., Florian, V. (2007), Rural Economy in Romania [Economia Ruralǎ din România],

Academia Românǎ, Institutul de Economie Agrarǎ, Bucureşti, p. 189-248.

Huntington, S.-P. (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Edit. Antet, Bucureşti.

Sǎgeatǎ, R. (2009), Globalizare culturalǎ şi culturǎ globalǎ. Regional şi local în geografia culturalǎ,

Edit. Universitarǎ, Bucureşti, p. 31-94.

Vlad, Sorina (1981), O nouǎ formǎ de valorificare a potenţialului touristic. Despre „turismul viticol”

în România, în vol. Turismul în România – 10 ani de cercetare, Institutul de Economia Comerţului

Interior şi Turismului, Bucureşti, p. 289-293.

Vlad, Sorina (2003), Unele repere ce definesc vocaţia turisticǎ pe meleagurile sibiene, în Geo-

Carpathica, III, 3, p. 32-35.

*** (1999), Atlas routier et touristique de la France, Le Grand Livre du Mois, Larousse – Bordas, p.

65-67.

*** Fermier în Europa. Perspective ale satului românesc în Uniunea Europeanǎ, Ministerul Integrǎrii

Europene, Bucureşti. *** Gironde. Cǎlǎtorie în ţinutul vinurilor de Bordeaux [Gironde. Voyages au pays des vins de Bordeaux],

Comité Départamental du Tourisme de la Gironde, Bordeaux.