MOMENTE DIN LUPTA NĂSĂUDENILOR

PENTRU EMANCIPARE ÎN SECOLUL XVIII

Ironim MARŢIAN

În Ţinutul Năsăudului, luna mai capătă o dublă semnificaţie: prima -acum au loc serbările tradiţionalului maial, după toate probabilităţile cu originea în negura antichităţii romane, unde, începând din jurul anului 230 a. Chr., renumitele jocuri florale erau închinate zeiţei Flora, a primăveriil, iar a doua ­cinstirii memoriei martirului Todor (alias Tănase) Todoran din Bichigiu, expo­nent al luptei pentru dobândirea drepturilor grănicereşti.

Revolta din 10 mai 1763 a grănicerilor năsăudeni, condusă de bătrânul­centenar (în unele surse, de 104 ani, iar în altele, de 120 ani), se înscrie în con­textul general al luptei de emancipare socială a românilor transilvăneni, ai căror germeni îi găsim în Unirea cu Biserica Romei, act localizat la cumpăna secolelor XVII şi XVIII. Efectul Unirii a fost contrar celui dorit de stăpânirea habsburgică, instaurată în Transilvania la 26 ianuarie 1699, după pacea de la Carlowitz: în loc să întărească asuprirea, cum se urmărea, se reaprinde ideea romanităţii noastre, flacăra entuziasmului neolatin, ascendentul numeric al "naţiunii tolerate"

asupra celor "privilegiate", vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic reprezentând tot atâtea motive de ridicare întru recu­noaşterea drepturilor lor politice.

Punctul 3 al celei de-a doua Diplome Leopoldine (19 martie 1701) prevedea astfel de drepturi nu numai pentru preoţii uniţi, dar şi pentru mireni şi ţărani (saeculares et plebeae conditionis homines), adevăraţii fii ai patriei, realitate respinsă însă de legislaţia în vigoare a Principatului (Tripartitumul lui Werboczi - 1514, Approbatae - 1653, Compillatae - 1669). Deşi numita diplomă n-a fost publicată sau aplicată în spiritul textului ei, ca urmare a opoziţiei Guvernului şi Dietei calvino-luterane, trecută doar sub tăcere şi zăvorâtă în Cancelaria Aulică a Transilvaniei, de aici se va desprinde firul roşu al trezirii conştiinţei noastre naţionale şi al transformării noţiunii de "naţiune română" în naţiune politică,

J Jocurile florale, specifice lumii latine, au traversat istoria. Suprimate în anul 1790, ele sunt reluate, Ia 1806, din iniţiativa lui Napoleon Bonaparte (Cf. Maria Platon, Vasile Alecsandri, poeţii Felibri şi CÎntecul Gintei latine, Iaşi, 1980, p. 46). Iuliu Moisil afirmă că serbările maialului, care se desfăşurau în pădurea de stejari "Dumbrava", erau dedicate memorabilei zile de 3/15 mai 1848, când a avut loc, pe Câmpia Libertăţii, Marea Adunare Naţională de la Blaj (vezi Amintiri din viaţa de liceu,

"Arhiva Someşană" nr. 26, Năsăud, p. 3-28.

49

www.cimec.ro

IRONIM MARTIAN

odată cu reintegrarea în sfera romanică, occidentală, "a unui număr însemnat şi calitativ de ardeleni"2, printre care şi cei de pa Valea Rodnei. De pe poziţia reprezentantului în dietă, episcopul Inochentie Micu-Klein (1728-1751) argu­mentează cu tărie revendicările poporului; alte două momente istorice - Suplex Libellus Valachorum (1791-1792)3 şi Revoluţia de la 18484, constituind creuzetul conştiinţei româneşti moderne, vor marca laicizarea mişcării naţionale, în acord cu ideile luminismului european. Iar Şcoala Ardeleană va găsi în trecut temeiuri istorica-lingvistice pentru aspiraţiile de viitor ale naţiunii.

Aşadar, cele două acţiuni catalizatoare, Unirea cu Roma şi militarizarea Văii Rodnei, aduceau năsăudenilor bruma de speranţă în eliberarea din chingile asupririi, deschideau noi perspective locuitorilor acestui colţ de ţară transilvan, ca parte integrantă a naţiunii române, tocmai prin crearea unor astfel de breşe în corsetul constituţional al Aprobatelor şi Compilatelor. Înfăptuirii primei acţiuni s-a opus cu vehemenţă, mai întâi, calvinismul maghiar, care sufocase biserica românească, iar în al doilea rând, mitropolia patronatoare din Carlowitz, pe bună dreptate biserica noastră înainte de Unire fiind caracterizată ca "orientală în formă şi calvină în fond"S. Sunt cunoscute mişcările iniţiate de călugărul sârb Visarion Sarai (1744) şi "vicarul sfântului sobor din Carlowitz"

Sofronie de la Cioara (1744-1761), ultima susţinută şi de Magistratul bistriţean, ele determinând, prin violenţă, lepădarea de Unire a unei bune părţi din românii ţinutului, cum a fost Valea Bârgăului6.

Militarizării i s-au opus nobilimea şi, îndeosebi, Magistratul săsesc bistriţean, sesizat de pericolul pierderii atâtor surse de venituri din

"depertinenţa valahă" . Căci aproape trei secole, acesta a eludat prevederile Diplomei regelui Matei Corvin (1458-1490) din 3 iunie 1475, potrivit cărora Valea Someşului se desprindea numai administrativ de Comitatul Dăbâca şi se alipea Bistritei nu ca supusă, ci la paritate în drepturi a locuitorilor ei cu ai oraşului, adică fără să plătească decât "contribuţia regească" . Însă saşii îi supun în mod abuziv pe români la dijme şi tot felul de alte prestaţii feudale. Opresiunea culminează în anul 1754/1755, când, Magistratul, erijat în "domn

2 Nicolae Şerban Tanaşoca, Oît de /Jizantină este civilizaţia românească?, Istorii nee/ucidate, în .. Aimanahul estival Luceafărul", 1987, p. 161-170. 3 Vezi David Prodan, Supplex Libel/ux Valachorum, Bucureşti, 1967; Idem, Istoria României, voi. III, Bucureşti, 1964, p. 819-837. 4 Despre participarea delegaţiei grănicerilor la Marea Adunare Naţională de la Blaj, din 3-5/15-17 mai 1848, condusă de vicarul şi viitorul prepozit Macedon Pop (1809-1873), precum şi despre revendicările grănicereşti emanate din adunările ţinute la Năsăud, în 10 iulie şi 13-14 septembrie, a se vedea Valeriu Şotropa, Districtul grăniceresc năsăudean, Cluj-Napoca, 1975, p. 254-258. s Ioan Georgescu, Istoria bisericii creştine universale, Blaj, 1921, p. 186. 6 Localităţile Văii Bârgăului, aparţinând Arhidiaconatului de Tăure, în conscripţiile din anii 1733 şi 1750 sunt trecute ca Unite cu Roma, iar conscripţia din 1761-1762 ne furnizează următoarele date: preoţi uniţi 16, Ia 528 familii, cu 2 biserici; preoţi neuniţi O, la 633 familii, cu 6 biserici. Cf. Costin Feneşan, Izvoare de demografie istorică, voi. I, Secolul al XVIII-lea. Transilvania, Bucureşti, 1986, p. 137, 286, 333.

50 www.cimec.ro

Momente din lupta năsăudenilor pentru emancipare în secolul XVIII

de pământ" (Grundheer), îi conscrie pe someşeni în tabelele de dări ca iobagi, an care marchează începutul unei mari revolte populare (1755-1762), avându-i în frunte pe Macavei al Florii şi Ieremia al Bucşii din Mocod, Marcu al Berăriţii din Nuşfalău (Mărişelu) şi Ştefan Cute-Nimigeanu din Feldru, apoi intensifi­carea bejeniilor, peste munţi, în Moldova. Ea a avut, prin urmare, un pronunţat caracter antifeudal, dar şi religios, menită fiind să contracareze efectul mişcării lui Sofronie de la Cioara.

În aceste condiţii vitrege românilor din Ţinutul Năsăudului, procesul militarizării, gândit de Curtea din Viena, însă acceptat, ca şi Unirea, cu bună ştiinţă de aceştia spre a-şi ameliora statutul istoric, demarează.

Proiectul privind înfiinţarea regimentelor grănicereşti, elaborat de generalul Adolf Nicola Buccow, comandant militar al Transilvaniei, comisar imperial şi preşedinte al Guvernului (1762-1764), cu anumite amendamente, este aprobat la 20 ianuarie 1762 de Consiliul Aulic de Război. Era format din trupe de infanterie cu 12 companii (3000 militari) şi un regiment de dragoni (cavalerie) cu 8 escadroane (1500 militari). În componenţa lor intrau cele 21 comune7 şi încă 2 din valea Şieului (Mărişelu şi Sântioana) . La 1764, se vor adăuga alte 5 comune din Valea Şieului (Budacul Român, Şieuţ, Gledin, Monor, Ragla) şi 2 din Valea Mureşului (Morăreni şi Ruşii Munţi), iar în 1783, din iniţiativa lui Iosif al II-lea, şi cele de pe Valea Bârgăului8, după răscumpărări de la proprietarii feudali. Corpul ofiţerilor descinde în iulie-august 1762, comandant al regimentului de infanterie fiind numit lt.-colonelul Georg Raschiitz (din 16 martie 1764, viitorul colonel Carol Enzenberg), iar al celui de dragoni (desfiinţat la 23 aprilie 1770), lt.-colonelul Johann Dambrowka9. Iniţial, exista propunerea ca regimentele să fie alcătuite din locuitori liberi şi numai de religie greco-catolică. Ulterior însă s-a renunţat, recrutarea grănicerilor fiind posibilă şi dintre iobagi, care ipso facto deveneau liberi, sau dintre români neuniţi (cum a fost cazul Văii Bârgăului), ţinând seama că generalul Buccow le adusese în Transilvania, ca episcop exempt, pe sârbul Dionisie Novacovici din Buda (1761-1767), iar la 1759 se emisese Decretul de Toleranţă10, care asigura liberul exerciţiu şi al altor religii.

Conscripţiei familiilor doritoare să intre în militari status i-au urmat cele două acte de cesiune ale magistratului; primul, la 24 mai 1762, completat cu "rezervate" incompatibile existenţei regimentelor grănicereşti, şi al doilea, la

7 La 1733: Rodna, Maieru, Sângeorz-Băi, Leşu, Ilva Mică, Feldru, Nepos, Rebra, Rebrişoara, Năsăud, Salva, Coşbuc, Bichigiu, Telciu, Suplai, Poienile Zăgrii, Zagra, Găureni, Mocod, Mititei, Runcu Salvei. Mai apoi se vor adăuga şi noile comune: Şanţ, Ilva Mare, Măgura Ilvei, Poiana Ilvei, Parva şi Romuli. B Rusul, Josenii, Mijlocenii, Susenii, Prundul, Bistriţa, Tiha şi Mureşenii Bârgăului. 9 Virgil Şotropa, Infiintarea graniţei militare năsăudene - 1 762, "Arhiva Someşană", nr. 24, Năsăud, 1938, p. 1-129. 1o Cele două acţiuni "pot fi privite ca urmări ale intervenţiei ţarinei Elisabeta Petrovna (1741-1761) pe lângă curtea din Viena, în favoarea bisericii ortodoxe răsăritene" . Apud Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Cluj-Napoca, 1995, p. 115.

51 www.cimec.ro

IRONIM MARTIAN

1 ianuarie 1763, apoi ordinul lui Buccow ca oraşul să recunoască pe românii din Valea Rodnei ca liberi şi să cedeze împărătesei toate drepturile şi documentele asupra acestei văi (1 septembrie 1762 şi 1 ianuarie 1763) .

Şi totuşi, acţiunea de militarizare era mult încetinită. Nu exista, pentru moment, legislaţie care să reglementeze drepturile, privilegiile şi obligaţiile grănicerilor năsăudeni. Curtea din Viena era permanent presată de "staturile"

ţării, acestea fiind nemulţumite să vadă ridicându-se prin arme şi cultură o însemnată pătură din sânul "naţiunii tolerate" şi iobage; Bistriţa era afectată de pierderea atâtor servicii şi prestaţii de care beneficiase secole de-a rândul, astfel că semnarea actului definitiv de cesiune a Văii Rodnei va fi tergiversată până la 19 ianuarie 1766. Dacă adăugăm acestor incertitudini lipsa de tact a ofiţerilor străini în tratarea populaţiei băştinaşe, dar mai ales prevederea înscrisă în jurământ, potrivit căreia grănicerii erau obligaţi să lupte, la nevoie, oriunde peste graniţele imperiului "pe uscat şi pe apă", vom realiza întreaga paletă a cauzelor răzvrătirii conduse de Tănase Todoran.

Ziua de 10 mai 1763 a însemnat momentul izbucnirii ei . O suită militară şi civilă, în frunte cu generalul Buccow şi episcopul unit Petru Pavel Aron (1752-1764), acesta însoţit de viitorul episcop Grigore Maior, urma să efectueze inspecţia (Musterung) trupelor de grăniceri concentrate pe platoul Mocirla de la Salva (unde-şi avea statul-major regimentul de infanterie), prilej cu care aveau să fie sfinţite steagurile şi depus jurământul de credinţă militar. La Năsăud, aceeaşi solemnitate în cazul regimentului de dragoni se desfăşurase fără probleme deosebite. Şi la Salva ceremonia sfinţirii steagurilor avusese loc, dar, în timpul depunerii jurământului, a ieşit în faţa frontului bătrânul Todoran, făcând un aspru rechizitoriu Ia adresa Curţii din Viena: "De doi ani suntem cătane, adică grăniceri, şi carte n-am căpătat de la împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătăneşti: copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi creştini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la împără­teasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci nu, odată cu capul!" l l .

Şi Tănase Todoran a avut tăria să-şi păstreze sângele rece şi dârzenia chiar şi la pronunţarea sentinţei din 12 noiembrie 1763: frângerea cu roata (alţi 3 fruntaşi condamnaţi la moarte prin ştreang şi încă 15 pedepsiţi să treacă de 20 de ori printre loviturile de vergi ale 300 soldaţi'2), declarând că "nu regretă de a suferi moarte pentru dreptate" . Tragică anticipare a execuţiei lui Horea şi Cloşca de la 1785!

Nu dezavuarea generalului Buccow şi înlocuirea sa cu generalul Siskowich la comanda organizării graniţei mili tare, nici fuga episcopului Petru

Il Virgil Şotropa, op. cit., p. 70. 12 David Prodan, fnjiinţarea regimentelor de graniţă, in Istoria României, voi. III, Bucureşti,1964, p. 514.

52 www.cimec.ro

Momente din lupta năsăudenilor pentru emancipare în secolul X VIIJ

Pavel Aron din faţa furiei poporului şi adăpostirea lui la Mănăstirea din Zagra13 sunt esenţiale. Ci consecinţele revoltei, care, deşi înfrântă, a accelerat emiterea acelei cărţi, adică a Patentei, la 16 martie 1764, iar la 12 noiembrie 1766 a Regulamentului de organizare şi funcţionare a regimentelor româneşti din Transilvania. Semnificative sunt trei puncte ale patentei privind starea grănicerilor: "atât acei locuitori cât şi descendenţii lor, scoşi din orice supuşenie, să fie priviţi ca liberi şi investiţi cu toate prerogativele şi imunităţile acestor", apoi "ei nu vor fi duşi din ţară în ţinuturi depărtate, decât numai dacă necesita­tea va pretinde în mod extraordinar" şi "grănicerii valahi îşi vor deschide calea la acele posturi onorifice (adică de ofiţeri ai regimentului, n.n.), la care cu plăcere vor fi numiţi"14.

Cunoscător de carte, om fruntaş al Comunei Bichigiu, slujitor ca soldat peste 20 de ani în diferite regimente de linie ale împărătesei, dezertor din regimentul prinţului Carol (este vorba despre viitorul împărat Carol al VI-lea, 1711-1740, n.n.), ţinut în beciurile Magistratului (1750, căci adăpostise un dezertor "de la miliţie"), dar, potrivit tradiţiei, şi "colector de contribuţie"

(slobodnic) al acestuia în satele de pe Văile Sălăuţei şi Bichigiului, Tănase Todoran a intuit necesitatea unei baze juridice de reglementare a stării sociale grănicereşti.

În legătură cu revolta de la Salva, condusă de Tănase Todoran, sunt exprimate multe păreri contradictorii din partea unor istorici, chiar de renume, fapt sesizat de David Prodan, marele istoric apreciind că "nu s-a reconstituit încă întâmplarea printr-o cercetare riguroasă"ts. Istoricii ortodocşi, emit părerea că adevărata cauză a răzvrătirii a fost "apărarea Ortodoxiei" 16, a "legii româneşti"17, "forţarea românilor de a renunţa la Ortodoxie"ts. Realitatea este însă cu totul alta, cum se va distinge în continuare.

Sunt invocate pentru probare două chestiuni; prima, afirmaţia din rechizitoriul lui Tănase Todoran: "Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile (comandanţii militari, n.n.). Jos cu armele!", iar a doua, motivările supliciului la care urma să fie supus centagenarul potrivit sentinţei:

" ( . . . ) pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolare în statul militar grăniceresc"19. Ori, "sfânta lege" ne era "ciufulită", datorită Reformei, prin calvini, Unirea cu Roma însemnând, potrivit "Cărţii de mărturie" din 1698, doar acceptarea celor patru puncte florentine, dar "legea" : " ( . . . ) ţeremoniile,

13 Mănăstirea din Zagra a fost edificată la 1718 de către credinciosul Vasile Rai. Cf. Ştefan Buzilă, Protopopii şi vicarii Năsăudului, în "Arhiva Someşană", nr. 27, Năsăud, 1940, p. 304. 14 Virgil Şotropa, op. cit., p. 103-104. 15 Apud David Prodan, op. cit., p. 517. 16 Mircea Păcurariu, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş până Îl! 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 214-221. 17 Ioan Bunea, Un martir al " legii româneşti": Tănase Todoran din Bichigiu, Îndrumătorul. 1s Ioan Câmpeanu, Frământări social-politice În Tinutul Năsăudului În perioada înfiinţării regimentului de graniţă, Cluj-Napoca, 2001, p. 97-107. 19 Vezi Virgil Şotropa, op. cit., p. 79.

53 www.cimec.ro

IRONIM MARTIAN

sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după călindariul vechi"2o. Mai departe, Unirea cu Roma a Văii Rodnei era un fapt împlinit încă din Sinoadele generale de la Alba Iulia, convocate de Atanasie Anghel în 7 octombrie 1698 şi 4-5 septembrie 1700. Dovada o consti­tuie şi Conscripţiile din anii 1733 (aici sunt menţionaţi numai doi preoţi neuniţi, în Rebrişoara şi Salva), 1750 şi 1761-1762 referitoare la Arhidiaconatul Năsăudului, în care toate localităţile de pe Valea Rodnei, de asemenea Mărişelu şi Sântioana, apar ca unite21 . Aşadar, asumarea conştientă a condiţiei românilor de aici că "sunt uniţi şi vor rămâne şi mai departe uniţi"22 nu era decât o opozi­ţie făţişă la tendinţele ortodoxe ale Carlowitzului şi ale nobilimii şi magistra­tului săsesc, de orientare calvino-luterană, purtătorii lor dându-şi mâna de aceeaşi parte a baricadei în a-i acapara şi menţine fără drepturi, ca " toleraţi.

Istoricul năsăudean Virgil Şotropa, în lucrarea mereu citată, ne oferă

"versiuni disparate" din diverşi autori, recunoscând: "Din toate vocile şi comunicările, în parte introductive şi interesante, reproduse mai sus, încă nu suntem destul de lămuriţi asupra multor amănunte în legătură cu cele întâmplate pe Mocirlă, iar unele date citate se contrazic"23. Evident că se contrazic, dacă autorii au atitudini complet diferite faţă de revoltă şi cauzele ei, în funcţie de interese. Sunt citaţi autori ortodocşi (Eudoxiu Hurmuzachi), greco­catolici (Augustin Bunea şi Zenovie Pâclişanu), calvino-luterani (Bod Peter şi Friedrich Kramer) . Că. primii ofiţeri străini ai regimentului şi-au manifestat dispreţul faţă de "datinile religioase" ale grănicerilor, neştirbite prin Unirea cu Roma, ne-o spune fostul director al "normei" Nistor (Emst) Istrate (1775-1808, 1809-1834) în a sa "primă istorie a regimentului năsăudean" (copiată de It. Petru Tanco în anul 1830 şi dispărută în vâltoarea evenimentelor Revoluţiei de la 1848-1849), ceea ce a pricinuit o dezavuare a religiei cu care erau uniţi de 65 de ani, dar nu o lepădare de aceasta. Cu alte cuvinte, nu se punea în nici un chip problema "forţării românilor de a renunţa la Ortodoxie" ! Însă transpare din

"istorie" şi adevărata cauză a "tumultului" : "Revolta grănicerilor fu promovată şi prin faptul că magistratul bistriţean la predarea, în administraţia militară, a locuitorilor din Valea Rodnei, i-a clasificat pe aceştia ca iobagi, cu scopul să poată extorca pe calea aceasta ilegală un milion de florini de la stat"24, drept despăgubire. Era cântecul de lebădă al Magistratului săsesc bistriţean.

De fapt, unii autori, precum Augustin Bunea şi Ştefan Buzilă, pun degetul direct pe rană: "Tot saşii au fost aceia care, prin ( . . . ) Tănase Todoran, au înscenat revoluţia de pe Mocirla de la Salva în 1763, când Regimentul grăni­ceresc al II-lea a fost chemat să depună jurământul de credinţă către tron"25,

20 Apud Ioan Georgescu, op. cit., p. 191 . 21 Vezi Costin Feneşan, op. cit., p . 98, 288, 369. 22 Apud Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisiu NovacoPici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1 751 până la 1 764, Blaj, 1902, p. 211 . 2.1 Virgil Şotropa, op . cit., p. 66. 24 Jbidem, p. 69. Vezi şi Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, voi . III, Bistriţa, 1977, p. 169-172. 25 Apud Augustin Bunea, op. cit., p. 239.

54 www.cimec.ro

Momente din lupta năsăudenilor pentru emancipare în secolul X VIII

respectiv: "Câte şi mai câte acţiuni perverse de tot soiul făcute contra intereselor vitale ale poporului român sunt a se mulţumi numai saşilor bistriţeni! Saşii bistriţeni până în momentul ultim credeau, sus şi tare, că vor putea zădărnici militarizarea, ca să nu piardă aportul bogat ce îl aduceau românii şi spre acest scop au folosit cele mai nepermise mijloace prin Todoran"26.

Dar Virgil Şotropa ignoră o corespondenţă de la 5 noiembrie 1874 a lui George Bariţiu cu un asesor al Sedriei districtuale (Tribunalul) din Năsăud, având numele de Ioan Mărgineanu, ca fiind "cu bună intenţie, dar şi cu multă fantezie" , probabil pentru că aducea în discuţie un nou mijloc de tortură care s-ar fi folosit, anume tragerea în ţeapă, sau că procesul răzvrătiţilor ar fi durat numai 14 zile şi nu 6 luni, cum a fost în realitate. Aflăm din scrisoarea către istoric a năsăudeanului, printre altele, că: "Acel român, învoit cu mai mulţi fruntaşi, a tratat în anii 1761 şi 1762 cu guvernul de atunci din Viena pentru a se militariza 21 de comune de pe văile Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare; el a fost şi în persoană la Viena, însoţit de alţi oameni fruntaşi (printre care Ştefan Cute-Nimigeanul, n.n.), unde ( . . . ) li s-au făcut cunoscute acolo ( . . . ) condiţiunile favorabile pentru locuitorii români liberi de pe văile sus-menţionate. ( . . . ) Cu această ocaziune fiind de faţă şi Tănase Todoran ( . . . ), s-a sculat acesta şi a spus mula (sic!) şi a spus miliţiei tinere că pactul e falsificat şi nu e acela original, că şi condiţiunile publicate sunt prea apăsătoare pentru ei, şi a îndemnat pe popor ca sub acele condiţiuni să nu se primească armele şi să nu se depună jurământul"27. Oare nu se simte şi aici "mâna lungă" a Magistratului săsesc bistriţean?

În acest fel, din orice unghi l-am privi, Tănase Tododran trebuie să rămână exponentul luptei năsăudenilor pentru emancipare în secolul XVIII, luptă deschisă de cele două acţiuni benefice pentru români, deja amintite: Unirea cu Roma şi militarizarea Văii Rodnei. Să mai adăugăm aici că răsculaţii lui Horea au tânjit şi ei să fie militarizaţi, spre a scăpa de iobăgie. Revolta de la Salva constituie un grăitor semnal de integrare a năsăudenilor în lupta social­politică şi naţională a românilor din întreaga Transilvanie.

Ne dezvăluie în continuare corespondenţa menţionată că la 18 iunie 1863, după un secol de la martiriul lui Tănase Todoran, pe "podereiul Mocirla", unde-şi dorm somnul de veci eroul şi camarazii săi, a avut loc în memoria lor un parastas, "procesiune înălţătoare şi mişcătoare de suflete", condusă de prepozitul capitular al Episcopiei de Gherla, Macedon Pop, şi vicarul episcopal foraneu al Rodnei din Năsăud, Grigore Moisil, cu participarea a " toată preoţimea din district şi mai multe mii de oameni din tot districtul şi dinprejur, aşa încât tot platoul acela mare era un câmp de sărbătoare, unde fâlfâiau mai multe stindarde şi prapuri în onoarea repauzaţilor bravi români"2B.

26 Apud Ştefan Buzilă, op. cit., p. 354. 27 Este reprodusă în Anexa nr. 16 a lucrării George Bariţiu, Istoria Regimentului nlu Il grăniţinriu transilvanu. După monografia latină din 1830 şi după alte documente posterioare, Braşov, 1874, p. 102. 2s Ibidem, p. 103.

55 www.cimec.ro

IRONIM MARTIAN

Un alt moment, care ocupă un loc bine conturat în cadrul general al luptei românilor transilvăneni pentru înlăturarea oprimării sociale şi naţionale din secolul XVIII, îl constituie perioada 1790-1792, a petiţiilor politice, culminând cu Supplex Libellus Valachorum, verigă între revendicările formulate de Inochentie Micu-Klein şi anii de foc ai revolutiei de la 1848-1849.

'

Etapa aceasta petiţionară o deschide Ioan Para29, ultimul protopop şi primul vicar episcopal foraneu al Rodnei cu reşedinţa în Năsăud (1780-1786, 1787-1797), la 14 iulie 1790, când, sub semnătura sa şi a vicarului Ioan Halmaghi de Făgăraş, înaintează o petiţie Curţii din Viena, iar la 21 iulie Guvernului transilvănean, prin care se solicita ca în Dietă să fie admişi, pe lângă episcopul unit (ca "regalist") şi alţi deputaţi din rândul naţiunii române, spre a-şi expune nedreptăţile îndurate. Zadarnic însă! O nouă petiţie din acelaşi an, cu titlul Universa Natio valachica magni principatus Transylvaniae, este înaintată acum împăratului şi cerea, în numele tuturor românilor, desfăşurarea unui congres naţional, de tipul celui de care beneficia naţiunea "ilirică" (sârbă), unde să se exprime doleanţele celei mai numeroase naţiuni din Principatul Transilvaniei, cea română, care suporta şi presta şi majoritatea sarcinilor publice. Şi această întreprindere, ca şi o alta, va avea aceiaşi sorţi de izbândă.

Dar Ioan Para nu dezarmează şi, împreună cu protopopul de Reghin, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Petru Maior (Ioanes Para Vicarius Rodnensis şi Petrus Maior Archidiaconus Gorgensis), alcătuieşte încă un memoriu, separat, în numele regimentelor grănicereşti. Aici se argumentează că, deşi majoritară, naţiunea română nu este socotită decât

"tolerată", cerea să i se asigure egalitatea cu celelalte naţiuni, să fie declarată ca a patra naţiune constituţională şi să se bucure de privilegii în "proporţie geometrică" Uuxta geometricam proportionem), fapt justificat şi prin aceea că din rândurile ei fiinţează două regimente de graniţă (Regimentul I - Orlat; Regi­mentul II - Năsăud) şi contribuie într-o foarte mare măsură (trei sferturi) la alcătuirea şi întreţinerea armatei regulate, obişnuite. Apare acum un nou argument, cel istorica-lingvistic, potrivit căruia naţiunea română este cea mai veche, toate celelalte venind în urma ei, prin urmare ea având prioritate asupra lor şi nu invers, iar limba fortifica originea daca-romană a poporului român.

Din aceste frământări ale anului 1790 s-a plămădit faimosul Supplex Libellus Valachorum, memoriu colectiv al unei pături româneşti tinere, dar viguroasă, de intelectuali în formare, capabilă însă să elaboreze un program politic, probând dezvoltarea conştiinţei de neam şi limbă şi transpunerea ei în conştiinţa naţională.

În anii următori, la 1 martie 1791 şi 30 martie 1792, se întocmesc şi apoi se înaintează împăraţilor Leopold II (1790-1792) şi Francisc 1 (1792-1835), prin episcopul unit Ignatie Darabant al Oradiei, respectiv episcopul unit Ioan Bob (1782-1830) al Blajului şi episcopul ortodox Gherasim Adamovici (1789-1796) al

29 Vezi detalii la Valeriu Şotropa, op. cit., p. 251-254.

56 www.cimec.ro

Momente din lupta năsăudenilor pentru emancipare în secolul X VIII

Transilvaniei, două memorii politice cunoscute sub acest titlu, în numele întregii naţiuni române transilvănene (Clerus, Nobilitas, Militaris, Civicuque Status Universae Nation in Transylvania Valachicae)3°. Şi-au adus contribuţia la redactarea lor Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Molnar­Piuariu, Ioan Para, Ignatie Darabant, Iosif Meheşi (de la Cancelaria Aulică din Viena)31, chiar Ion Budai-Deleanu. În esenţă, argumentele cuprinse în cele două petiţii sunt identice celor conţinute în programul politic al lui Inochentie Micu­Klein sau în memoriile lui Ioan Para, însă fundamentarea şi sinteza lor într-un tot unitar, în care primează argumentul istoric, fac să se constituie în primul program propriu-zis naţional, care depăşea graniţele confesionalismului, pe baza căruia naţiunea s-ar confunda numai cu o anumită confesiune32, reminiscenţă depăşită ce ne agasează şi astăzi. Mai mult, acest program naţional este pătruns de idei noi, luminist-revoluţionare; chiar dacă împăratul Iosif II (1780-1790) le revocase în cea mai mare parte, la 28 ianuarie 1790 (Revocatio ordinationum), sub presiunea nobilimii şi a patriciatului, reformele sale33 mai stăruiau în conştiinţa românească, iar noţiunile emanate de "Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului", document fundamental al Revoluţiei franceze (1789-1794), făceau ca naţiunea română, întrecându-le pe celelalte sub aspectul demografic şi al prestării de sarcini publice, să fie nu "a patra naţiune constituţională", ci "naţiunea dominantă" .

În aceste condiţii, Dietele transilvănene, dominate de maghiari, saşi şi secui, cărora le fuseseră transmise de numiţii împăraţi spre dezbatere memo­riile naţiunii române, s-au grăbit să le respingă, revenindu-se la "stările" dina­intea "absolutismului luminat" : naţiuni "politice" rămâneau trei (maghiară, secuiască şi săsească), iar religii "recepte" patru (romano-catolică, reformată, luterano-evanghelică şi unitariană). Totuşi s-au făcut două concesii: s-a recu­noscut liberul exerciţiu şi al religiei ortodoxe, fără a fi considerată "receptă", şi românilor cu pregătirea corespunzătoare li s-a admis să ocupe funcţii nerezer­vate prin lege religiilor "recepte"34.

30 Cf. David Prodan, Supplex Libellus Valachontm, p. 821 passim. 31 Familia Meheşi este una dintre cele mai vechi familii nobile româneşti din Transilvania. Iosif Meheşi, consilier la Cancelaria Aulică din Viena, era fiul lui Avram Meheşi, primul protopop unit al Clujului (Cluj-Mănăştur, 1795-1803). Avea încă trei fraţi: Petru, fost căpitan al Regimentului II de graniţă năsăudean, Teodor, canonic la Blaj, şi Vasile, înalt funcţionar în Apuseni. Fiica acestuia din urmă, Iosefina Meheşi, era mama juristului Vasile Vaida (1780-1834), autorul celei de-a patra ediţii a Poemation-ului cosimellian (Oradea 1830). Vezi George Briţiu, op. cit., p. 105-106 passim. 32 Cf. Carnii Mureşan, Confesiune şi Naţiune, Adevăntl în Libertate, Cluj, An II, nr. 105/27 aprilie 1990, p. 1 . 33 În principal, ar fi următoarele: Edictul de toleranţă religioasă (8 noiembrie 1781), Patenta de U11ire, (20 august 1782), desfiinţarea ordinelor călugăreşti şi a mănăstirilor care nu exercitau activitate şcolară şi de ocrotire a bolnavilor (1781), Patenta de abolire a iobăgiei în Transilvania (22 august 1785), libertatea presei, separarea justiţiei de administraţie, reorganizarea administrativă a Transilvaniei, reorganizarea învăţământului, înlocuirea lb. latine cu germana etc. 34 Cf. David Prodan, op. cit., p. 828-830.

57 www.cimec.ro

IRONIM MARTIAN

Aşadar, Ioan Para (1744-1809) s-a aflat în fruntea luptei politice a românilor din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII pe calea petiţiilor. Mai departe, în anul 1798, de acum vicar al Făgăraşului, Ia un secol de la Unirea cu Roma, a militat, împreună cu alţi fruntaşi transilvăneni, pentru reunirea celor două confesiuni româneşti (Reconciliatio cleri) şi alegerea lui Petru Maior ca episcop, acţiune rămasă numai Ia faza de proiect35.

Ioan Para s-a născut în Silivaşul de Jos Gud. Hunedoara). A terminat liceul Ia Blaj şi studiile teologice Ia Seminarul Central greco-catolic "Sf. Barbara"

din Viena, unde fusese trimis de episcopul Grigore Maior (1772-1782) . La întoarcere, va fi numit "capelan castrens" al Regimentului II de graniţă năsăudean, iar apoi, din 1780, protopop al Năsăudului şi învăţător la "norma"

înfiinţată în anul 1770. L-a avut drept "capelan castrens" pe preotul George Câtiul din Năsăud. Susţine, împreună cu protopopul Bistriţei, Alexandru Fiscuti, alegerea lui Ioan Bob ca episcop, participând la Sinodul electoral în care a şi fost ales episcop fostul protopop de Târgu Mureş, primul "de mir" şi nu dintre călugări36. Numitul episcop, în anul 1786 ridică Protopopiatul Năsăudului Ia rang de vicariat (ca şi Făgăraşul şi Haţegul), Ioan Para devenind primul vicar episcopal foraneu al Rodnei, cu reşedinţa în Năsăud (1786-1797). A ştiut să schimbe spada grănicerească prin condeiul atâtor memorii.

Tănase Todoran răzvrătitul şi Ioan Para petiţionarul trebuie să-şi găsească locul cuvenit în Panteonul năsăudean37.

Aspects du combat des habitants de la Vallee de Rodna pour la liberle au XVIIIeme siecle

- Resume -

Dans le present travail, l'auteur s'arrete longuement sur quelques aspects du combat des habitants de la Vallee de Rodna pour la liberte, dans le contexte general du combat des Roumains de Transylvanie, dont les sources peuvent etre trouvees dans I'Union avec Rome, plus loin dans la creation du Regiment II de frontiere. Les deux representants du combat ont ete et ils restent Tănase Todoran, le revolutionnaire, et Ioan Para, le petitionnaire.

3S Cf. Serafim Duicu, Pe urmele lui Petrn Maior, Bucureşti, 1990, p. 99-100. Vezi şi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 229. 36 Vezi Ştefan Buzilă, op. cit., p. 365-366; Ioan Georgescu, op. cit., p. 228-231 . 37 Parţial, lucrarea a fost comunicată de autor la Simpozionul "Tănase Todoran", care a avut loc la Năsăud în 2 iunie 1990.

58 www.cimec.ro