CE ÎNSEAMNĂ SĂ FI UN PĂRINTE BUN?

- Ce înseamnă să fi un părinte bun?- A fi un părinte bun nu este sinonim

cu a fi un părinte foarte tolerant.Înseamnă a fi un adult echilibrat,înseamnă a fi lucid, a fi iubitor, a fiferm şi constant în cerinţele pe care leai faţă de copil, a fi perseverent, a fioptimist şi cu simţiul umorului. Dacă tu,ca persoană eşti echilibrată, atunci poţifi şi un părinte bun şi poţi să îţi ajuţicopilul să se dezvolte.Atenţie! Copiii copiază foarte mult de lanoi, de aceea suntem obligaţi să fimfoarte atenţi la ce facem noi şi apoi săîncercăm să urmărim ceva anume la copiiinoştri.

- Uneori facem lucruri, gesturi în urma cărora copiiiafirmă: mami, tati sunteţi răi! Aşa e? Ce înseamnă să firău?

- Astfel de afirmaţii apar şi suntfăcute uneori chiar cu furie, atunci cândnu li se satisfac unele mofturi, uneleplăceri, când li se interzice să facăceva, când se corectează unele atitudinişi comportamente. Părintele nu înseamnă căeste rău. Copilul se uită în jur, vede căalţii au acele obiecte sau li se permite

1

aproape orice fără să fie criticaţi şiconcluzionează cu uşurinţă: eşti rău. Astade cele mai multe ori la vârste fragede.Copilul chiar dacă este afectat şi chiaraşa gândeşte în momentul acesta, în timpîşi dă seama, mai de vreme sau mai târziu,că părintele a făcut şi face ce e mai bineşi în interesul copilului. Copilul poatesă sufere în mod real dar poate şi să sefolosească de astfel de afirmaţii ca unşantaj emoţional, pe care îl foloseşte înrelaţia cu părintele.

Dacă părintele este echilibrat, nuvaavea nici un fel de reacţie afectată, osă îi spună: prefer să fiu eu rău cu tineacum şi să nu suferi mai târziu şi vatrece peste eveniment fără nici un fel deproblemă. Dacă părintele se simte vinovatfie pentru că nu reuşeşte să îi asigurestrictul necesar, fie că nu reuşeşte să îisatisfacă toate poftele şi consideră căacesta merită, cum şi-ar propune sau cumi-ar face plăcere, sau nu reuşeşte săpetreacă suficient timp şi ar vrea săcompenseze cumva se creează un complex devinovăţie. Pe fondul vinovăţiei simţite depărinte, afirmaţia copilului pică ca obombă pentru părinte, de fapt ar fi o

2

confirmare a ceea ce simte părintelerespectiv.

- Este un părinte rău acel părinte care care nuacceptă faptul că mogâldeţa aia de copil arepersonalitate proprie, că poate nu vrea să mănâncecând se pune masa sau nu acceptă că e frig şi trebuie săse îmbrace, nu vrea să doarmă deşi părintele considerăcă ar trebui pentru că este prea obosit?

- Să nu confundăm un părinte rău cu unpărinte, fie prea grijuliu, fie mai lejerîn educaţie. Aici sunt trei tipuri depărinţi: unul care aproape sufocă copilulcu grija, altul care dau impresia deneglijenţă dar care este o neglijenţăcontrolată, altul care sunt cu adevăratneglijenţi şi nepăsatori. Dacă ar fi săaleg între cele două tipuri parentale, aşfi adepta celui de al doilea: neglijenţacontrolată. Las copilul să experimentezetot felul de situaţii, îl las să înveţedin greşeli, cade – se ridică, importanteste să îi fi alături, să îl susţin atuncicând a picat, „aruncat în apă ca să înveţesă înoate”, dar voi fi acolo ca să fiu“colacul de salvare”.

Ceilalţi părinţi, care sunt foarteîngrijoraţi de orice ar putea să i seîntâmple copilului, această situaţiedenotă, de fapt un dezechilibru personal.

3

Grija asta excesivă sufocă copilul şi îltransformă într-un fricos. Văzute dinafară părintele aparent neglijent pare afi un părinte rău, pentru că nu îşi ajutăpermanent copilul iar celălalt părinteeste foarte grijuliu, dar nu realizează căfăcând totul în locul acelui copil, îiratează posibilitatea de a exersa şi odeci de a învăţa. Dacă copilului nu îieste foame şi refuză hrana în acel moment,nu are rost să insişti, pentru că atuncicând îi vafi foame vacere singur sămănânce şi vamânca ce i se vapune înfarfurie.

Despre a treia categorie nu are rost savorbim pentru că acei părinţi îifrustreaza pe copii de cea mai importantahrană: iubirea. Copiii se simt bine înaparenţă.

- Faţă de refuzul de a manca, poate greşeala esteîn altă parte, a fost învăţat la dulciuri, a mâncat cevadulce şi nu mai are poftă?

- După dulciuri nu are cum să le maifie foame. Acestea au de regulă destul demulte calorii şi ca atare „taie” pofta demâncare. Acestea ar fi bine să fieînlocuite cu fructe. De multe ori copiiirefuza să mănănce doar ca să atragă

4

atenţăa sau de a-i face pe părinţă să steacu ei.

- Şi cu îmbracatul mai gros e o problemă….- De multe ori copiii refuză să se

îmbrace mai gros pentru că prin toatamişcarea permanentă pe care o fac, nu aunevoie să fie îmbrăcaţi prea gros, iardacă ar fi îmbrăcat cum vrea părintelecopilului i s-ar crea un rău, pentru că artranspire iar când s-a oprit din agitaţiese răceşte transpiraţia în haine şiimediat a răcit. Aşa se şi explică faptulcă cei care sunt mai “cocoloşiţi” au şiproblem mai tot timpul. Excesul dinpunctul ăsta de vedere nu le aduce bine şipoate fi cuprins în categoria de părinterău chiar dacă toată intenţia lui este unabună.

- Unele apelative, expresii ca: eşti rău, eşti prost,faci asta ca să îmi faci mie intenţionat rău, etc, pe care leutilizează părintele îl pot “strica” pe copil?

- Nici un copil nu se naşte rău, nu senaşte cu defecte, ei vin buni pe pământ.Pentru a creşte şi a se dezvolta lor li s-au dat nişte mijloace: în stadiul debebeluş ţipatul pentru a atrage atenţia,pentru satisfacerea oricărei nevoi defoame, schimbat, afecţiune (de aici dejaîncepe „lupta”, excesul de atenţie şi

5

ţinut în braţe, răspunsul prea prompt alpărintelui îl face pe copil să înţeleagăcă îl poate face pe părinte să îl ţină înbraţe dacă nu are nevoie de nimic, apoiacumularea oboselii la părinte, apoivinovăţii, etc), mai târziu drăgălăşenia,mai apoi replicile inteligente,provocările.

Dacă îi spui copilului permanent căeşti prost, eşti rău sau alte cuvintejignitoare, mai de vreme sau mai târziuva sfârşi prin a-ţi confirma acest lucru.La început este hotărât să îţi demonstrezecă afirmaţia ta nu este adevărată, dardacă orice ar face, tot nu te mulţumeşte,nu primeşte laudă şi continui să îletichetezi, va abandona şi va spune dacătot zici măcar să ai cu adevărat motive,nu va mai depune efort să obţinărezultate, ba mai mult va încerca săajungă să îţi dea dreptate. Vaspune: „nusunt rău, am bunăvoinţă, m-am străduit şiindiferent ce aş face tu nu eşti niciodatămulţumit, hai să îţi demonstrez că suntprost şi ai să vezi ce înseamnă asta”.Copilul nu gândeşte cuvintele concret,este mai mult la nivel de sentimente, deinstincte. Am făcut expunerea aşa pentru aînţelege fenomenul. Copilul nu ţine să

6

înfrunte părintele, doar că este dezamăgitde sine şi de părintele nemulţumit, nu maigăseşte resurse (cum ar găsi dacă ar filăudat) şi abandonează.

Părintele care afirmă: „faci aşa doarca să îmi faci mie rău”, consider că nueste absolut de loc conştient de nevoilepropriului copil. Faptul că un copil areun anume comportament, denotă că acelcopil are o anume nevoie, pe carepărintele nu i-o satisface, poate fi onevoie pe care copilul nu ştie s-o exprimeşi se manifestă astfel încât să atragăatenţia că acolo e o anume problemă(copilul fie este prea mic, sau nu a fostînvăţat să vorbească despre ceea ce îlderanjează, sau nu a fost lăsat să îşiexprime opinia şi neştiind cum săacţioneze se manifestă „ciudat”). De ce sepoată aşa? Pentru că nu ştie ce să facă, cumsă atragă atenţia că acolo ceva nufuncţionează corect. În nici un cazcopilul nu adoptă un comportament doar casă-l provoace pe părinte şi cu răutateainsinuată. Există posibilitatea de a fiîncăpăţânat, dar şi atunci nu face decâtsă copieze modelul parental. Dacăpărintele obişnuieşte să îi spunăcopilului: „faci aşa că aşa vreau eu, eu

7

te-am făcut, eu te omor, eu te ţin şi facica mine că eu sunt adultul , eu ştiu maibine”, asta îi demonstrează încăpăţânarecopilului şi atunci copilul imită imediatcomportamentul: „bine tu nu vrei, îţidemonstrez că nu ai ce să faci că nici eunu vreau”. Este, astfel, un comportamentîn oglindă: dacă părintele încercă să îlconvingă cu argumente şi chiar dacă nu aravea suficiente argumente şi îi spune: făasta pentru mine, copilul se înmoaie,poate nu imediat dar în intervalul imediaturmător, copilul va ceda şi va face ce îicere părintele. Dar dacă încerci să i teopui cu acea încăpăţânare se poate ajungela acele afirmaţii şi gesturi de răutate,mai ales la adolescenţi şi preadolescenţi,când adultul este desfiinţat cu toateprincipiile lui de viaţă şi cu piedestalulpe care copilul îl pusese mai înainte. Înaceste perioade copilul poate chiar să-lşicaneze pe părinte, pentru a testalimitele, să vadă până unde poate săforţeze acele limite impuse de părinte.Acest gest nu îl face din cruzime civerifică cât îi este permis, cine câştigădisputa. Un părinte care afirmă că: faciasta doar ca să mă enervezi, să mă scoţidin minţi, este un învins.

8

- Care sunt acele nevoi ale copiilor?- De cele mai multe ori părinţii spun:

„are un acoperiş, mâncare, căldură, esteîmbrăcat, este încălţat, are rechizite, măstrăduiesc destul şi pentru astea, ce maivrea?” Mulţi dintre copii noştri arrenunţa cu bucurie la mai multe dejumătate din lucrurile materiale pentrupuţină atenţie şi afecţiune, pentrucomunicare eficientă, pentru a face „ceva”împreună. Consider că esenţial este acest„împreună”. Atenţie la afecţiuneamanifestată: poate ca părinte tu simţi căte topeşti de dragoste pentru copilul tăudar copilul nu simte, pentru că dragosteaeste ascunsă sub critică, sub sufocare,sub cicăleală sau nepăsare afişată.Generaţia asta are nevoie de manifestareaîn gesturi a iubirii şi de a-l trata pecopil ca pe un adult, ca pe un egal.

- Copiii trebuie lăudaţi. Ce se întâmplă când suntlăudaţi excesiv?

- Sunt unii părinţi care nu reuşesc sămai discearnă, ce trebuie lăudat şi ce nuşi de multe ori datorită dragostei,lucruri care trebuie să se petreacă în modnatural sunt amplificate şi exagerate şiaici apare excesul. Al lăuda pentru unprogres cât de mic este bine, a-l lăuda

9

pentru orice fleac este exagerat. Deexemplu: a realizat o temă, dar cu ajutor,poţi să-l lauzi pentru efortul depus, darnu pentru tema întreagă, sau pentrusituaţia de ansamblu. Ex: Părintele merge la şcoală sau laserviciu şi chiar de faţă cu copilul îllaudă, ce bine se descurcă când el de faptnu se descurcă singur ci cu ajutor. Astaeste laudă în exces, efortul şi rezultatulnefiind real, copilul nu se poate evaluacorect. Face niste mici gesturi, careîncântă adultul foarte mult, iarîncântarea acestuia se manifestă, iarmanifestarea este exagerată.

Aceste exagerări crează copiluluiaşteptări nerealiste de la ceilalţi, îldemobilizează de la muncă, de la efortsusţinut, îi lasă impresia că rezultateletrebuie să vină totdeauna uşor. Înmomentul când intră în relaţie cu ceilalţişi nu mai este lăudat pentru fiecarefleac, el se va simţi frustrat, va aveaimpresia că este mult mai valoros, are maimulte abilităţi decât are în realitate.Deci se va supraestima, ceea ce este îndetrimentul mumcii şi al lui ca persoană,pentru că nu se poate evalua corect şi nupote să îşi dozeze realist forţele şi

10

efortul necesar în situaţiile date. Decilauda excesivă şi nerealistă se întoareceîmpotriva copilului

- Noi ca părinţi trebuie să îi stimulăm pe copii săfacem treburi împreună sau chiar să aibă sarcini deexecutat şi singuri. Sunt cazuri în care unii copii deviniadulţi şi părinţii aşteaptă de la copii să facă foarte multetreburi casnice transferându-le foarte multe din acesteresponsabiltăţi, copilul devenin adult iar părintele copil.E corect?

- Calea de mijloc este soluţia cea maibună. A-l pune pe copil să facă treburicasnice nu este un lucru rău, putând săexiste una-două sau mai multe sarciniconstant în atribuţiile lui, dar acesteasă fie adaptate puterilor lui. Iar încazul în care nu s-a achitat de sarcinilerespectieve uneori, cu motive întemeiatenu ar trebui să atragă după sinesancţiuni. În acest caz nu este nimic rău,însă a-i tranfera toate responsabilităţilecasei pe umerii copilului este deja preamult, cere un efort prea mare, cere preamult, cu atât mai mult dacă treburile nusunt realizate perfect mai eşti şi critic.În aceste cazuri copilul nu vamai şti cânde bine şi când e rău, va deveni exageratde umil. Nu o să îşi atribuie valoare, vaajunge el însuşi să nu mai fie mulţumit de

11

nimic, va fi critic şi autocritic, va fiperfecţionist la rândul lui, ceea ce nu îiva aduce mulţumirea, deci nu îi va facebine. Autocritica excesivă,perfecţionismul nu dă o stare deechilibru, nu dă o stare de bine. Poate fiintrepretată ca neglijenţă sau ca abuz. A-l învăţa pe copil să munceasă este unlucru pozitiv, dar a-i tranfera toateresponsabilităţile pe umerii copiluluieste deja mult prea mult.

- Sunt mulţi astfel de copii, cu sarcini peste puterilelor sau sancţionaţi pentru că nu şi-au îndeplinit acestesarcini?

- Din păcate, sunt destul de mulţi,sunt în primul rând cei lăsaţi singuri dela 12-14 1ani, care ajung să fie aduţifară voia lor sau a părinţilor, care suntnevoiţi să ridice banii trimişi de părinţişi să achite facturile şi întreţinerea, săîşi facă piaţa şi să facă toate treburilenecesare pentru autoîngrijire şi uneorichiar să aibă grija unor fraţi, determinăo maturizare bruscă, chiar dacă, în unelecazuri mai există o persoană adultă caresupraveghează sau coordonează. Toate asteanu fac decât să îi împovăreze, să lerăpească din timpul de joacă şi petrecutcu prietenii, este o grijă în plus mult

12

prea de vreme. În afară de acestia suntcopiii mai mari din familiile foartenumeroase, care sunt obligaţi să se ocupede creşterea şi îngrijirea fraţilor maimici.

- De ce unii adulţi nu sunt trataţi cu respect de cătrecopii? Cum se ajunge în situaţia asta? Unde se greşeşte şicine o face?

- Vinovaţi nu sunt, în nici un cazcopilul! În primul rând, adultul nu serespectă el pe el însuşi, astfel acceptătratamente umilitoare din parteacopilului, de când acesta este foarte mic.Adultul se exchivează: eu nu ştiu, eu nupot şi copilul este ridicat exagerat, încontrabalans cu părintele. Copilul ajungesă nu îşi mai respecte părintele şi cândcopilul constată că părintele face niştegreşeli majore şi de cele mai multe oriconstante. Dacă eu, ca adult nu îmiatribui valoare, nu mă respect pe mine capersoană şi nu am un comportament adecvat,lucrul acesta se simte, se vede şicomportamentul copilului este unul înconsecinţă, în oglindă. Părintele care nuştie să fie ferm în decizii, să fieconstant în aplicarea acestora, nu estehotărât, în ceea ce cere poate să ajungăla lipsa de respect a copilului. Pe de

13

altă parte, sunt acele persoane „slabe”,care se ascund după anumite paravane deneputinţă sau laşitate, fug deresponsabilităţile educaţiei copilului, seascund în spatele partenerului, iar astaatrage lipsa de respect din parteacopilului.

Meseria de părinte nu se învaţă laşcoală. Este cea mai grea, dar şi cea maifrumoasă meserie. E important să avemrăbdare, să ne dăm timp nouă dar şicopiilor noştri, să lasăm să iasă lasuprafaţă copilul din noi. E bine să avemîncredere în copiii noştri, în instinctelelor de conservare, să le dăm mai multatenţie şi afecţiune şi să fim mai puţinpreocupaţi de partea materială. Să îitratam pe copiii cu respectul faţă deadult sau cu cel, pe care vrem, să-lprimim de la ei.

DE CE NU NE ASCULTĂ COPILUL?

- De ce nu ascultă copiii?- Cauzele sunt multiple, diferă de la

caz la caz. Există cauze generale: sarcinaeste nepotrivită pentru vârstă, copilul nua fost responsabilizat, adultul intrevine

14

într-un moment în care copilul are ceva„important” de făcut, chiar dacă estevorba de joacă! - joaca este foarteimportantă pentru copil. Chiar atunci cânddoar manevrează unele jucării, chiar cânddezmembrează jucăriile, noi afirmăm căeste copil rău, că le strică, el de fapteste curios să vadă cum funcţionează, ceeste înăuntrul lor, ce le face să semişte, le desface şi, de cele mai multeori, nu mai reuşeşte să le asambleze,pentru asta poate ar avea nevoie de ajutor.Alte cauze: lupta cu autoritatea, impresiade sufocare sau neglijenţă, încercarealimitelor.

- Catalogarea copil rău sau prost duce copilul la adeveni rău şi la neascultare. Copilul va lua de bun ce i sespune, învaţă că este rău?

- Lupta cu autoritatea-părinţi sauorice adult ce încercă să impună: Dacă vomîncerca să impunem copilului voinţapersonală fără explicaţii în aproapeorice, vom obţine permanent efectulinvers. Această luptă debutează la 1-3 anicând copilul explorează continuu şi nueste conştient de riscurile faţă depropria sănătate şi primind atâteaintredicţii se încâpăţânează să vadă ce e

15

acolo sau cum funcţionează şi se vastrădui să i se satisfacă toatecapriciile.

Disputa devine înverşunată lapubertate, se mai atenuează puţinlaadolescenţă, deşi nu se încheie. Cred călupta cea ma puternică este în primaperioadă pentru e fierec să încercăm să îiprotejăm, ei nu au puterea de a percepe dece nu sunt lăsaţi, indicat ar fi să îiajutăm să experimenteze controlat astfelîncât să nu rişte să se accidenteze, vomobţine mai multe rezultate decât dacăspunem constant şi continuu „NU”. La oastfel de atitudine cu NU constant se vaobişnui să audă asta şi el să raspundănegtiv la tot ce i se cere.

De exemplu: intenţionaţi să îiinterziceţi să umble la aragaz, aprindeţiaragazul şi duceţi-l cu mâna aproape deflacără, astfel încât să i se creezedisconfort dar să nu se ardă, spus căarde, astfel va înţelege de ce spuneţi nuşi nu va mai fi tenat ca atunci când doarspuneţi NU.

La adolescenţă şi puberate, dejagândeşte şi în nuanţe, deja cautăvariante, de cele mai multe ori merge doarpe extreme şi compromisul este pus la zid

16

şi va încerca să demonstreze adultului cădacă i se va impune fără voia lui nu vomobţine decât exact invrsul a ceea ce nedorim. Dacă folosim argumente locgice şiun apelativ de rugăminte: fă asta pentrumine, mult mai repede se vor conforma.Autoritatea impusă a fost respinsădintotdeauna de oricare dintre noi, să negândim că între sef şi subaltern nu aexistat nicodată o relaţie foarteprietenoasă, decât în cazul în care şefuleste de fapt lider. Ce presupune asta:este abil, ştie să lucreze cu oamenii,pune problema de a face împreună,încurejază, laudă: „fă tu asta pentrumine, ştiu că poţi, mă bazez pe tine!” sau„hai să facem împreună!”. La o astfel deabordare orice subaltern încercă să-şimulţumescă şeful şi eficienţa estesporită. Dacă şeful dă ordine, areatitudine arogantă, nu ascultă şi doarimpune, de cele mai multe ori sarcina esteefectuata mai pe jumătate, sau încercaride a rezolva, eficienţa nu mai există. Caadulţi am vrea să fim şefii copiilornoştri. Dacă ştim cum să îi abordăm ei voradopta comportamentul dorit de noi.

Sufocarea: libertatea este cea mai greasarcină. Părinţii din dorinţa lor de a-şi

17

proteja copiii, sunt tot timpul în spatelelor, sunt permanent cu îndrumări, cuintredicţii, îi verifică, îi califică,astfel îngrădindu-le posibilitatea de a sedezvolta ca persoane de sine stătătoare,nedându-le posibilitatea să aibă propriileexperinţe. În momentul, în care copilul agreşit, părintele vine imediat cu replica:„nu ţi-am spus eu?”, copilul are douăvariante: 1. ori va face totul pe dos,contrar dorinţelor părintelui, se va opunecu toată forţa pe care o are, se vastrădui să respingă şi va fi un haos totalîn toată casa, şi 2. fie va deveni untimid, un timorat, nu va avea încredre înel, la fiecare pas va întreba, ce şi cumsă facă şi nici atunci nu va sigur, nu vaîndrăzi să aplice nici ceea ce ştie.Părintele va obosi, îi va spune fă cumvrei, dar copilul neavând încredere vasolicita ajutor permanent deşi el estecapabil să ducă srcina la bun sfârşit.

Neglijarea îl face pe copil să nu sesimtă comod şi să încerce să atragăatenţia supra lui. Părinţii consideră că”i-am dat acoperiş deasupra capului,hrană, tot strictul necesar, este însiguranţă, el are treaba lui, eu am treabamea, oricum eu muncesc 8-10-12 ore pentru

18

el, eu mă sacrific, nu mai pot şi nu maivreau să mai fac şi altceva”. În astfel decazuri, copilul pote să ajungă să seîmbolnăvească fără ca cineva să bage deseamă, poate face tot felul de prostioaresau să adopte comportamente de risc,începând cu fumatul şi până la accidentede tot felul , trecând prin consum destupefiante, iar părinţii se întrebă: „cei-a lipsit, unde am greşit, că eu i-amoferit totul?” A-i oferi totul din punctde vedere metrial, nu înseamnă că aioferit şi iubire. Lipsa de atenţie, lipsade afecţiune, lipsa de comunicare împreunăconstitue o formă de neglijenţă. Chiardacă, din punct de vedere material, îioferi mai puţin, dar îi oferi şi timp şiexplicaţii şi afecţiune şi acea atenţieconstructivă, de,care copilul are nevoieîn anumite momente, atunci copilul are ce-i trebuie. Libertatea chiar şi pentruadult este greu de dus. Oferă-i copiluluialternative, nu îi impune propria decizie.

Ar fi trebuit să existe deja niştereguli, cu fiecare copil în parte, atfelîncât să putem să ne încadrăm în acealinie de mijloc şi astfel să-l putem ghidaşi pe copil pe acea cale regală.

19

Încercarea limitelor, forţarea lor:dacă părintele a impus o regulă şi olimită, este foarte bine, dar ar fi deaşteptat ca această limită să se încerceforţarea ei, sau cel puţin tataonareaterenului, pentru a se vdea cât se poateîmpinge această limită. De multe oricopilul se verifică limitele părinţilor,sunt tentaţi să verifice dacă mai suntiubiţi, dacă pedeapsa se aplică, câtrezistă pedepsa, cât rezistă părintele.Acest lucru se întâmplă de la vâste foartemici, copilul de un an şi ceva, dacă tot ise impum aceste limite va încerca să îşiimpună propriul regim, să fie în centrulatenţiei, iar puberul şi adolescentul vagăsi tot felul de tretipuri prin care săsară peste limite. Părintelui îi trebuiemult calm, răbrare şi constanţă şitenacitate în aplicarea celor impuse şifoarte multă comunicare.

- Ce nu înţelegem ca părinţi este că nimeni nu aînvăţat din experienţa altora, ci doar din experienţaproprie, am vrea să ni-i protejăm de lovituri şi suferinţeşi ei să înveţe din poveştile noastre. Astfel de cazuri suntextrem de rare. Nu înesamnă că nu vă crede, că esteneascultător, doar copilul are nevoie să experimenteze.

- Nu învaţă din cuvinte ci după modele!Pot fi părinţii modele negative pentru copii? Cu

20

siguranţă. Un părinte care fumează nu o săpoată să îi impună unui adolescent să nufumeze. Iar, dacă i se va impune în casăsă nu fumeze, va fuma afară, în vecini sauoriunde în altă parte. Altenativa ar fitot comunicarea şi înţelegerea: „nu suntdeacord că tu fumezi, vezi bine că eu nupot să renunţ la acest viciu, nu sunt unmodel pentru tine, ar trebui să nu faciasta pentru că este vorba de sănătate şide depndenţă, eu nu sunt capabil să renunţîn momentul acesta dar poate şi cuajutorul tău am să pot, aş prefera să nute ascunzi de mine”. Ca dovadă nici nupoţi să îi impui, pentru că ar venireplica: „dar tu de ce o faci? Însemnă căîţi place, că e bun!”

Dacă copilul este criticat, va învăţasă condamne şi primii condamnaţi suntadulţii din prejmă şi autoritatea lor.

Dacă este tratat cu ostilitate, poatedeveni un bătăuş, sau un sadic, pentru căîntr-un fel sau altul frustrările saletrebuie descărcate, va ajunge să intrerepede în conflict şi va învăţa că prinbătaie te poţi împune şi poţi fi lider, căprin agresivitate se obţine rezultatul pecare ţi-l doreşti, nu pe cale amiabilă, nuprin negociere.

21

Dacă este ridiculizat pote devenitimid. Dacă râdem de eforturile lui şi derezultate obţinute, poat în urma unui timpşi a unei munci îndelungate pentru unlucru, în loc să îl lăudăm şi să îlapreciem, se va închide, va ajunge fietimid, fie ostil, sau timidul agresiv, sămintă, să se ascundă. Poate ajunge la oadevărată dramă.

Dacă este certat în permanenţă, nu i seexplică clar ce se vrea de le el, ajungesă se simtă vinovat şi pentru ce nu face.La un moment dat nici nu mai acordăimportanţă pentru că oricum este certat,orice face nu este suficient de bun, chiarşi atunci când face lucruri bune nu maiare curajul să le afirme.

Dacă este minţit, sau vede că adulţiiau minţit faţă de alte prsoane sausituaţii, învaţă şi el să mintă. I se vapărea atât de natural, că nici nu vaînţelege de ce e pedepsit că a minţit: ”voi nu faceţi la fel? Nu a-ţi minţit-o pebunica…Eu dacă am minţit acum de ce suntpedepsit?”.

Dacă este tratat cu înţelegere şitoleranţă va învăţa să tolereze, să ierte.

Dacă este preţuit învaţă să pteţuiască,să se aprecieze pe sine dar şi pe ceilalţi

22

Dacă trăieşte în familie în spirituldreptăţii va învăţa să fie cinstit şicorect

Dacă mediul în care trăieşte apreciazăprietenia, întrajutorarea, colegialitateava aprecia acestea ca fiind valori morale

Dacă mediul în care trăieşte semanifestă acceptarea şi iubirea va învăţasă se accepte pe sine, îi va accepat peceilalţi aşa cum sunt, va invăţa să ofereiubire va trece cu uşurinţă peste micileincidente

- Cicăleala poate fi o cauză a “lipsei” auzului.?- Uităm că copilul nu învaţă din ceea

ce i se spune ci imitând comportamentuladultului, deci atenţie la ceea ce faceţişi mai ales să nu fie discordanţă întreceea ce faceţi şi ceea ce spuneţi şi ceeace solicitaţi sau impuneţi copilului. Dacăstau tot timpul cu ochii şi gura pe copilşi tot timpul îi spun ce să facă, cum săfacă, copilul se satură, îşi blochezăauzul şi va auzi selectiv doar ce îlintresează şi ne va trata cu indiferenţă.

Lipsa de responsabilitate a copiluluieste detreminată de părintele preagrijuliu. Plecând de la ideea: „dacă eu ammuncit, copilul să nu mai muncească, dacăeu am avut sarcini, el să facă doar ce îi

23

place”, copilul va fi lipsit deposibilitatea de a experimenta. În acestcaz, copilul, primid totul de-a gata,învaţă că totul i se cuvine fără a aveavreo obligaţie, când va primi un refuz vaface un adevărat scandal cu scopul de aobţine ceea ce îşi doreşte.

Responsabilizarea se realizează alocândsarcini pe măsura puterilor şi vârsteicopilului şi pentru îndeplinirea lor îlapreciem, îl lăudăm pentru eforturi, înmod deosebit nu numai pentru rezultateleexcepţionale, copilul începe să sevalorizeze şi va încerca să facă din ce înce mai bine şi să mulţumească adultul, vaînvăţa că în orice este o limită. Dacăcerem prea mult, dincolo de posibiltăţilecopilului, vom determina frustrare,timiditate, încercări de minciună,etc. Deexemplu: părintele care vrea ca copilul săobţină numai note de zece, fără să ţinăcont de posibilităţile copilului, carepoate pentru unele obiecte de studiu nueste dotat şi nu poate, pur şi simplu, săobţină maximum, Sau copilul nu arecapacitatea intelectuală de a fi între ceimai buni, copilul este forţat, efortuleste extraodinar de mare, apare oboseala,de multe ori în loc să fie lăudat pentru

24

eforturile sale, este criticat pentrurezultatul mai puţin bun şi atunci copiluleste demoralizat, demotivat şi va ajungesă refuze total să asculte, să mai înveţesau ceea ce i se cere. Sau încercăm să-lpunem să facă treburi în gospodărie, darel nu a exersat de loc până atunci şi estefiresc să fie neîndemânatic, dacă l-amcriticat aspru şi l-am umilit va refuza sămai facă altădată, dacă îl vom îndruma cublândeţe şi ne vom amuza împreună copilulva dori să mai încerce şi va ajunge sădevină îndemânatic. Ideal ar fi să intrămîn pielea lui, să ne aducem aminte că şinoi am greşit multe până am învăţat.

- Sunt unele activităţi absolut necesare dezvoltăriicopilului ca el să nu ajungă mai târziu să nu ne asculte?Care ar fi acestea?

- Aş pune accentul pe activităţile caresă detrmine în timp autonomia personală:un copil de la 3-4 ani poate să se îmbraceşi să manânce singur, dar pentru asta arfi trebuit să fie învăţat, stimulat, de pela un an şi jumătate şi ajutat doar acolounde nu reuşeşte: nişte nasturi maidificili, arătându-i faţa şi spatele,înodând şireturile.

Dacă vom fi permanent în criză de timpşi nu vom avea răbdare să încerce şi

25

singur şi facem noi tot, copilul vaaccepta pentru ca este uşor şi va ajungela 6-7-10 ani să nu fie capabil nici decele mai elemenatare gesturi deautoîngrijire şi mai grav este că vaconsidera că i se cuvine. La 10 ani uncopil ar trebui să fie capabil să îşiîncălzească singur mâncarea, să îşipregătească nişte minuturi, să utilizezetoată aparatura electrocasnică din casă.Cu cât va începe mai de vreme să sedescurce singur, cu atât va căpătaîncredere în sine, va fi mai rezistent înfaţa oricăror situaţii.

Implicat în toate activităţile pe carepărinţii le desfăşoară, copilul se vasimţi parte din familie, se va consideravaloros, că este capabil, că îşi aducecontribuţia şi îi dă sentimentul deapartenaţă şi siguranţă. Părinţii afirmă:„eşti prea mic, lasă că mai mult măîncurci, du-te şi jocăte, lasă că nu ştitu!”. De acord că nu ştie în momentulacela, dar cum şi când vreţi să înveţe,dacă nu este lăsat să experimenteze? Săînveţe din ce îi povestiţi? Uneori e deînţeles că o mămică după serviciu, obosităşi stresată nu prea mai are chef săbucătărească împreună cu copilul, dar dacă

26

nu îl laşi te vei trezi cu el la 20 ani cănu este în stare să îşi facă un ceai sau oomletă şi te vei întreba de ce. Atuncipărinţii se lamentează şi sunt revoltaţică acesta solicită încă ajutor, copilul nuare nici o vină, părintele este vinovatulcă i-a răpit timpul în care copilultrebuia să exerseze, să fi acumulatexperinţe. Ajung unii tineri la 18 ani săplece la facutlate şi sunt pur si simpluincapabili să aibă grijă de ei, pentru căpărintele i-a spus permanent ce să facă şipermanent a făcut în locul copilului.

- Ca părinţi am experimentat situaţia când avemimpresia că vorbim singuri. Copilul nu aude?

- Da, ei nu aud, pentru că sunt atât deabsorbiţide cea ce fac, sau datoritămediilor în care au stat, de la grădiniţăsau la şcoală când în jur era forfotă şiei trebuia să se concentreze asupra a ceeace avea de făcut, sau dacă are o pasiunepentru activitatea pe care o desfăşorăîncercă să nu mai fie la alte zgomote,care îi deranjeză. În toate aceste cazuriel chiar nu mai aude, poate fi o formă deprotecţie şi este foarte mirat cândpărintele se revoltă: dar chiar nu auzi căte-am stigat de mă doare gâtul!? Copilulpriveşte foarte mirat, nu înţelege de ce

27

se ridică tonul şi părintele este supărat,nu crede că a fost strigat.

În momentul când este concentrat peactivitatea respectivă şi mai mult, maiare şi căştile pe urechi, e mai simplu sămergem să îi ridicăm casca de pe urechisau să îi atingem pe umăr, să mergem înfaţa lui să îi comunicăm ce avem decomunicat decât să stigăm din spate saumai rău din altă cameră. Întrevenţia nu seva face cu nervi, cu agresivitate, copilulnu trebuie bruscat, ci zâmbind şimanifestând înţelegere.

Adulţii nu înţeleg şi sunt foarterevoltaţi de ce învaţă cu muzică, că nu seconcentrează, dar de fapt e bine aşapentru că poate!

Sau: sunt în toiul unei activităţi siadultul vrea să i se acorde atenţieatunci, copilul spune „mai lasa-mă cinci –zece minute”, părintele nu mai arerăbdare. Pentru copil timpul este ultimalui problemă, părintele este mereu grăbit…şi de aici un conflict. Sau îl chemăm dela joacă fără să fie atenţionat cu câtevaminute înainte, normal că el va refuzapentru că o să vrea să înceheie jocul şiunde este mai bine decăt afară şi lajoacă? Dacă e afară şi nu l-am chemat să

28

mă ajute să punem masa împreună, pentru căoricum timpul lui de joacă este destul deredus, pot să îl anunţ: în 10 minute estegata masa, copilul are timp să sepregătescă şi să încheie jocul cuprietenii, să îşi ia la revedere şi săvină la masă. Nici un copil nu va executaimediat ordinul de a veni la solicitareaadultului, pe de o parte pentru că vaînfrunta autoritatea în faţa grupului dejoacă şi pe de altă parte, pentru că el nuse simte confortabil pentru că el nu şi-aîncheiat treaba acolo. Neînţelegând acesteaspecte, adultul se frustrează şi ccutoţii se aşeză nervoşi la masă: adultulţipă că nu e ascult, copilul că nu esteînţeles.

- Motivele pentru care nu ne ascultă copiii diferă odată cu înaintarea în vârstă?

- Cei mici nu fac decât să verifice, săcontroleze mediul în care se învârt: dacănu are voie la sobă, la priză, lachiuvetă, fix acolo se va duce. În acestcaz se vor astupa prizele cu dopurispeciale, se va pune palma copilului pesobă unde temperatura este destul deridicată cât să creeze disconfort dar sănu ardă, etc şi la fiecare explorare degenul acesta explicat ce se întâmplă şi de

29

ce nu are voie singur. Deşi avem impresiacă nu ştie vom constata că înţelege ce ise spune. Unele gesturi din acestea deforţare vor trebui şi repetate ca el săreţină că nu îi este intrezis doar că aşavrea adultul, ci pentru că i-ar face rău.În această perioadă este vorba de ocuriozitate deosebită a copilului careînvaţă, încercând permanent să îşicunoască mediul, nu face gesturi ca săînfrunte adultul ci pentru că vrea săştie, orice mişcă trebuie studiat şiatunci ar fi de preferat să îl însoţim înexplorare. Sunt foarte puţini copii carereuşesc să stea jumătate de oră, o oră săse joace cu jucăriile, ci majoritatea vreasă facă ce face şi adultul.

De exemplu pergătim o prăjitură: rupemdin cocă şi îi dăm şi lui să frământe.Asta ce însemnă? este cu mine, îlsupraveghez uşor, îl implic în activitate,îi acord importanţă şi satisfacţie şi nuexistă riscul de a păţi ceva cât eu stauîn bucătărie. Sau facem curăţenie, ca sănu facă mizerie sau să îl lasăm să steasingur în altă cameră îl trimit: adu-mifăraşul, pune peria la loc, sterge praful.De la un an şi jumătate, chiar dacă nuvorbeşte, înţelege foarte clar ce i se

30

comunică, se va simţi util, estesupraveghet şi nu va mai primi intredicţiapermanentă NU. Când apare intredicţia,deja, există o curiozitate, pe de altăparte forţând intredicţia, el capteazăatenţia. De la 1 an chiar se preface căface ceva ce îi este intrezis doar săcapteze atenţia adultului, imitândcăzătura sau alte gesturi care stârnec oreacţie din partea adultului. Când sepreface, devine foarte mândru, cândpărintele tresare sau se sperie de-abinelea, iar el se intoarce râzând: te-ampăcălit. Dacă reuşim să ne stăpânim şi săne controlăm reacţiile, copil învaţă să seprotejeze singur. Copilul va fi foartebucuros să vă ajute şi foarte mândru că aputut să facă trebă, chiar dacă reluaţitotul în urma lui, nu există orgoliul “dece trebuie să faci în urma mea”. Acestaabia pe la 7-10 ani se maifestă, înfuncţie de caracterul copilului.

Atragerea atenţiei asupra lui este celmai important pentru el la vârsta asta.Ştiţi, cu siguranţă, vecini, amici,prieteni care îi învaţă diferite expresiivulgare şi înjurături, de dragulexprimării copiilor, care stâlcesccuvintele, dacă noi suntem uimiţi, îl

31

certăm, îi acordăm importanţă sau îl punemsă repete ce a zis şi în faţa altcuiva şiacel cineva râde, copilul va fi foarteîncântat să repete acele cuvinte al cărorînţeles nu îl cunosc dar îi amuză peadulţi şi îl pune pe el în centrulatenţiei. La fel se întâmplă cu toatecelelalte situaţii, dacă noi suntem calmişi echilibraţi copilul imită ce vede.

La vărstă aşa mică mai există osituaţie când copilul are reacţii foarteurâte, cu ţipete, cu strigăte, cu agitaţiemaximă, nu mai reuşeşti să-l împaci. Astase întâmplă când adultul din prejmacopilului are unele sentimente negative:fie este speriat, fie se simte vinovat,fie este obosit şi tensionat. Copilulsimte că ceva nu este în regulă, nu ştiece, nu poate să descrie în cuvinte, nu ise poate explica, pentru că, de cele maimulte ori, nici adultul nu îşi dă seama şifix atunci când adultul pare că nu maipoate şi are prea multe probleme derezolvat parcă şi copilul este maisolicitant, parcă atunci îl apucă toatetoanele şi chiar cu febră sau cu diaree,sau orice alte manifestări, merge cu el laoctor şi analizele sunt bune, copilul nuare nimic… Pur şi simplu, semnalul de

32

alarmă este: aveţi grijă de dumneavoastră!Pare să va spună: ai grijă de tine, dacădorm eu, odihneştete şi tu, dacă ţie nuîţi e bine nici mie nu îmi e bine…există orezonanţă dincolo de cea văzută, una desubtilitate.

La şcolarii problemele sunt create deatitudinea faţă de învăţătură, rezultateleşcolare. Opoziţia pentru a învăţa acopilului este determinată de dorinţaadultului de a obţine rezultate deosebiteşi a perfecţionismului adulţilor. Cardeledidactice pot detremina reacţiiderespingere a unor obiecte de studiu sau alor ca persoane, pot determina oconcurenţă acerbă, nejustificată contrarmuncii de echipă şi a susţineriicomunităţii. În aceste condiţii părintelenu îl înţelege, nu îi acordă circumstanţeşi nu îl ajută să găseacă alternative şiapare opoziţionismul, apare lipsa decomunicare dintre părinte şi copil.

La pubertate se adaugă faptul căpărinţilor nu le plac prietenii copiilor,nu le respectă intimitatea când dialogulcu oglinda este foarte important şi dininconştienţă părintele a indus copiluluisentimente de jenă, de vinovăţie, un simţal ridicolului exagerat şi astfel

33

copilului îi este foarte greu să seregăsească pe sine. Pe de o parte arenevoie de atenţie şi de afecţiune, pe dealtă parte fuge gesturile specifice pentrucă îi este teamă să vorbescă de ceea ce seîntâmplă cu el.

Baza rezolvării tuturor problemelor arfi comunicarea, căutarea căii de mijlocpentru a ţine sitaţiile în echilibru, curăbdare şi înţelepciune, cu mai puţinăcicăleală şi mai de grabă cu poveşti cutâlc, cu explicaţii concrete şi acordândliberatea de a alege , acordsand timp şiresponsabilizându-i.

NEVOILE GENERAŢIEI ACTUALE(televizor, telefon, calculator,

internet)

- Parcă cu toţii, ca părinţi, constatăm că nu maifacem faţă educaţiei, cerinţelor şi nevoilor copiilor dinaceastă generaţie. Cu ce se remarcă această gereraţie decopii?

- Dacă toată lumea va fi deacord căeste o altă generaţie, atunci ar acceptaşi faptul că au nevoie de o altămodalitate de abordare în educaţie.Nevoiele primare sau de bază sunt aceleaşica şi la celelalte generaţi. Copiii deacum vin cu o nevoie crescută de atenţie,

34

de afecţiune, de apareteneţă, deîncredere, de a se exprima. În plus, deacestea sunt nevoi determinate deprogresul tehnic, ştiinţific, de evoluţiasocietăţii pe ansamblu.

- Am percizat bine “nevoi”, pentru că aceste cerinţeale copiilor pot devein la un moment dat problematicesau din contra oportunităţi? Este vorba de calculator?

- Da este vorba de calculator, dar nunumai. Calculatorul şi televizorul, carepe total crează probleme, pentru căprinţii nu mai reuşesc să-i scoată pecopii din faţa acestor aparate, pot fioportunităţi. Cum? Învăţând copilul să leutilizeze judicios. De exemplu: lacalculator să nu îl folosescă doar pentrujocuri ci mai ales să utilizeze cât maimulte şi variate programe, pentru a creaprograme sau orice alte produse aleimaginaţiei lor. Dacă îi lasăm doar pentrujocuri este adevărat poate devenipericulos, crează o dependenţă faţă deundele electromagnetice care determinăprobleme de sănătate şi de jocuri, prinpierderea noţiunii timpului, amânarea unornevoi primare (mâncare, apă, somn,excreţie) prea mult timp.

Televizorul, chiar numai prin deseneleanimate, care conţin destul de multă

35

agresivitate poate fi nociv, dar dacă esteutilizat un doze mici poate fi relaxant,sau poate fi instructiv dacă se urmărescdocumentare şi alte emisiuni, din carecopilul învaţă chiar şi în joacă. Dacă,copilul stă toată zuia în faţatelevizorului se crează aceeiaşidependenţă de undele electomagnetice, seproduce aceiaşi amânare a nevoilor, nuface mişcare, se izolează şi nu areprieteni.

- De ce spunem că sunt nevoi? - Pentru că ăsta este mediul în care

copii noştrii trăiesc. Calculatorul şitelevizorul au devenit rele necesare.Copiii nu mai fac faţă în grupul de laşcoală, în grupul de prieteni, dacă nu auexersat măcar câteva jocuri pe calculator,sau nu a văzut desenele animate care suntla modă în momentul ăla, pentru că nu facfaţă în discuţii, necunoscând personajelerespective riscă să fie etichetat şi chiarmarginalizat. Dar dacă acestea sunt dozatebine ele pot să ajute.

- Am observat că s-a accentuat agresivitatea şivulgaritatea verbală. Să permitem un limbaj maicolorat?

- Sunt părinţi care încercă să îşi ţinăcopilul într-un glob de sticlă, să fie

36

ferit de orice contact cu agresivitatea şivulgaritatea verbală. Unii dintre aceşticopii nu se vor regăsi în grup, nu se voradapta, vor deveni ţinta ironiilor. Noi capărinţi nu trebuie să utilizăm un astfelde limbaj colorat ca să evităm acestesituaţii, dar să fie permisă gluma,bancurile. Sau dacă, mai ales înadolescenţă i-a scăpat un cuvânt, oînjurătură să ne facem că nu am auzit sausă nu acordăm prea mare importanţă.Idiferent cât de mult ne-am dori să-lferim noi de agresivitate şi vulgaritatenu vom reuşi, el va fi obligat în mediullui să vorbescă în stilul grupului. Dinpăcate, în şcoli se vorbeşte îngrozitor deurât, astfel coilul îşi însuşeste acestvocabular, care este o modalitate de ademonstara că s-au maturizat sau o formăde a-şi descăca frustrările prin limbaj.Ei nici măcar nu mai simt că suntagresivi, este deja o bişnuinţă. Un copilcăruia i s-a intrezis şi a fost pedepsitpentro o expersie nepotrivită, când vaajunge în clasa întâi şi nu va şti macar oînjurătură, va fi şocat. Dacă unul dintreei nu răspunde cu aceaiaşi monedă el estemarginalizat, etichetate ca fiind „bleg”.Ar fi indicat să i se explice copilului că

37

acasă, pe stradă, în instituţii publice arfi bine să aibă grijă cum vorbeşte şi săîşi controleze vocabularul pentru că poatefi deranjant, iar în grupul de prieteni săse adapteze grupului, dar să fie capabilsă facă diferenţa şi s-o respecte. Seîntâmplă că aşa riscăm să îi învăţăm sădevină duali, dar pe de altaă parte îiînvăţăm să îşi controleze şi să îşiadapteze comportamentul şi limbajul lamediul la care se raportează: într-un felvobeşti cu colegii tăi, altfel cuprofesorii, altfel vorbim în casă.

- Se întâmplă de multe ori, pentru că sunt mariconsumatori de media, ca, copiii să se identifice cu eroiinegativi sau personajele din media. Este o nevoie? Epericulos?

- Este nevoie. Fiecare dintre noi avemsau am avut un model. Fiecare dintre noine-am identificat de-a lungul vieţii cumai multe personaje: în copilăria micăeram zâne, prinţi, regi, mai tărziu amfost aventurieri, descoperitori de comorişi comisari de poliţie, în funcţie delecturile pe care le-am avut sau ce filmeam urmărit. De modele este nevoie aproapepermanet chiar şi ca adulţi, la un momentdat, ne identificăm cu un model: „când amsă fiu la pensie sau la bătrâneţe vreau să

38

fiu ca şi…”. Modelele ne ajută să nupierdem din vedere obiectivul, mai alescând suntem mici. Din nefericire, suntmult prea expuse unele modele care suntnonvalori, media abundă de astfel demodele negative şi copiii nu prea au cumsă discearnă dacă nu sunt ajutaţi şighidaţi permanent. E drept că este dificilşi pentru părinte să justifice dar se potgăsi argumente: copilul vede, pe stradă,că cel care a furat şi face tot felul deşmecherii are bani are tot ce îi trebuieşi ce îşi doreşte iar părinţii lui muncesctoată ziua sunt obosiţi, stresaţi şi nu aubani să îi cumpere lui te miri ce, copilulcompară şi poate alege modelul cu bani. Şistrada educă.

Uneori, tot e aici şi pretenţia la unanumit tip de vestimentaţie, pentru căaceasta este un mod de a se exprima.Îmbrăcând o ţinută de firmă, îşi atribuievaloare. Aici este foarte mult e lucrupentru că trebuie să înţelegă că „nu hainaface pe om”, că poate fi o tinută ieftinădar de bună calitate, drăguţă, care să seaşeze bine, să îl prindă, să îlcaracterizeze, adecvată unor situaţiiconcrete, că putem să ne exprimăm prinvestimentaţie dar chiar într-un mod unic,

39

nu neapărat de la nu ştiu ce firmă, care ascos serii întregi din acelaşi produs. Nuar trebui să intrevenim prea mult cândadoptă un stil sau altul dacă este vorbadoar de vestimentaţie, nu şi decomportamnete tulburate, să îi lasăm să seexprime, dar cu diferenţa că nu trebuie săcheltui sume exagerate pentru asta.

- Aceste nevoi negative se pot transforma? Care ?- Nevoile vestimentare au exista mereu

întotedauna. Au existat diferite curentede care s-a legat şi moda vestimentară.Acestea împreună cu noile nevoi, numite şinevoi emergente, pot fi convertite: nuavem bani pentru hainele de firmă pe carele vrea, îl stimulăm să încerce să îşicreeze singur haine mai ieftine şi cu izde unicat, astfel poate descoperim că aretalent de desinger, cu puţin talent ladesen, cu un simţ al culorii, i-am puteapune la dispoziţie nişte materiale, pecare poate să le şi strice şi să îistimulăm creativitatea şi imaginaţia.

Nevoia de calculator poate ficonvertită prin înscrierea la niştecursuri de programare, cu un profesor caresă se adapteze personalităţii copilului şidin colaborare să obţină poate şi uneleavantaje. Nevoia de televizor poate fi

40

convertita spre a viziona documentare, aurmării ştiinţe, cinematografie, etc.

Nevoia de telefon poate fi redusa lacomunicarea strictă sau transformarea înobiectiv pentru artă fotografică.

Nevoia de internet poate fi convertităîntr-un instructor de cultură generală,prin dezvoltarea gustului pentru călătoriavirtuală, pentru descoperirea unorcuriozităţi din toat lumea.

Nevoia ce tinde să devină o problemăse poate converti şi tranforma înoportunitate.

- Vedem atâtea nenorociri la ştiti: fete care se bat,copii cu tendiţe şi chiar reuşită de suicid, cu motiveaparent puerile. De ce se întâmplă?

- Sunt motive care duc la alte nevoiemergente: lipsa comunicării, stresulpărinţilor, absenţa părinţilor din familieduc la sentimentul sau chiar realitatealipsei atenţiei şi afecţiunii din familie,care ajunge să se manifeste la modulagresiv în exterior. Copiii nu suntobişnuiţi să comunice, nu reuşesc să cearăajutor, pentru că nu au fost învăţaţi săvorbescă despere sentimentele lor, destările prin care trec. Au impresia cădacă cedează vor fi dominaţi de alţii iarasta ar fi o ruşine. Orice modalitate

41

agresivă de a se exprima ascunde osolicitare de atenţie, de afecţiune, dedragoste. Chiar dacă nu pare asta este: nuo să auziţi decât în cazuri extrem de rare(în familiile în care s-a discutat despresentimente, s-a manifestat şi s-acomştientizat nevoia şi stifacera nevoiide sentimente) că un copil vaspune: ia-măîn braţe, iubeşte-mă, alinta-mă! Înmomentul în care îl priveşti cu dragosteşi te manifeşti ca atare, un copil agresivdevine buimac, surprins, nu îi vine săcreadă că i se oferă.

Pentru astfel de comportamnete extreme,pot fi şi alţi factori decalnşatori:stimularea concurenţei extreme şipresiunile care se fac asupra copiilorpentru rezultate, comparaţiile făcute cuceilaţi copii, acumularea de frustrări dela vârste foarte mici pentru că nu reuşescsă fie primii şi li s-a scos ochii, auobţinut rezultate bune dar nu excelente şili s-a reproşat, ajung să copieze modeluldur din familie: „să moară vecinul să îiiau capra”.

42

FACTORII DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII

- Ce este personalitatea?- Personalitatea este o expresie

lingvistică de care se uzează foarte mult.Expresia vrea să indice: ceea ce se vedeîn exterior, modul de a ne comporta,abilităţile, capacităţile, temperamentul,caracterul. Personalitatea este unansamblu, este un tot, începând cu corpulfizic şi terminând cu cele mai finemodalităţi de expresie, simţire şitrăire .

- De ce trebuie să ne dezvoltăm personalitatea?- Fiecare dintre noi are un scop, un

rol în lumea asta. Nici unul dintre noi nuam venit întâmplător, nu este întâmplătorcă am poposit tocmai în acea familie, nuîntâmplător ne-am născut în acest loc şinu în altă parte. Ar trebui să nedezvoltăm personalitatea, pe toatepalierele ei, de aşa natură încât să fim,în primul rând, noi mulţumiţi (obligaţiaşi rostul nostru este să fim fericiţi),iar prin ceea ce suntem şi prin ceea cefacem să oferim şi societăţii dinpotenţialul nostru. Fiecare ar trebui să

43

tindă să se apropie cât mai mult demaximul potenţialului său, pentru el şipentru societate.

- Cum construim această fericire pe care ne-odorim cu toţii?

- Ar trebui să plecăm de la lucrurilemărunte, de la propria persoană. Dacă mieîmi e bine, reuşesc să împărtăşesc bine,dacă am ceva al meu, o capacitate, oabilitate, un talent ar fi bine să-ldezvolt, cât se poate de mult, de aşanatură încât să ofer din preaplinul meu şicelorlalţi.

Fericirea este creată din momentemărunte de bucurie, nu cred că există ofericire mare, totală, unică, care să ţinătoată viaţa, ci practic este moment demoment, împăcarea cu tine, mulţumireasufletească, împăcarea cu ceilalţi, prindezvoltarea capacităţilor şi abilităţilor,să te simţi tu împlinit şi să poţi săoferi şi celorlalţi.

- Sunt mai mulţi factori care determină dezvoltareapersonalităţii. Care sunt aceştia şi cât de important estefiecare dintre ei?

- Da, sunt foarte mulţi factori, dar eipot fi împărţiţi în trei mari categorii:ereditate, educaţie, mediu. Fiecarecategorie de factori are rolul ei. Au fost

44

împărţite aşa, ca să poată fi analizate,dar în realitate aceste trei categorii defactori sunt într-o continuăinterdependenţă, intercondiţionare şiîntrepătrundere. Ereditatea ne dă:aspectul fizic, tipul temperamental,predispoziţii către un domeniu sau altul.

- Ereditatea se poate corecta? se poate intervenidacă constatăm că ereditar există o anume înclinaţienegativă?

- Din anumite puncte de vedere nu puteminterveni, adică asupra aspectului fizicnu se poate interveni decât prin chirurgiaplastică (cu care eu personal nu sunt deacord decât în cazul unor probleme desănătate) şi după o anumită vârstă, darasupra celorlalte trăsături psihice sepoate interveni prin educaţie dar mai alesprin autoeducaţie.

- Se poate interveni şi asupra temperamentului?- Până de curând, se spunea că

temperamentul nu se poate schimba, darultimele cercetări, în domeniul terapiilorcognitiv-comportamentale, au demonstrat căpot exista modificări, ajustări şi aletemperamentului, chiar dacă rămâne opredispoziţie dominantă. De exemplu: untemperament coleric, poate fi domolituşor, poate să înveţe să nu mai

45

„explodeze” din orice, poate să înveţe săconsume mai puţină energie în situaţiileîn care nu merită, un melancolic poateînvăţa să îşi mobilizeze resursele atuncicând trebuie, un flegmatic va învăţa să numai fie atât de perfecţionist, etc.Ereditatea nu este de neschimbat, ea estedoar o premisă, un potenţial, seamănă cutalentul. Adică, dacă un copil areînnăscut un talent pentru muzică, desen,gimnastică, matematică şi el nu estestimulat, cultivat, dezvoltat acel talentrămâne în starea de potenţial. Fără muncănu poate obţine rezultate deosebite.

- Aici intervin ceilalţi factori de mediu şi educaţie?De exemplu obezitatea? Dacă părinţii sunt obezi şicopilul poate ajunge obez? Asta a devenit şi la noi oproblemă la nivel naţional, cu forte mulţi copii caresuferă de obezitate. Care sunt factorii?

- Da. Dacă am o sensibilitate geneticăsau predispoziţie către o afecţiune, oboală, asta nu înseamnă că neapărat voiface boala. Dacă eu am grija ca mediul încare trăiesc, regimul meu de viaţă să fieunul sănătos, mă feresc de factoriinocivi din mediu, nu voi dezvoltaniciodată acea boală, pe care au avut-opărinţii mei şi pentru care există unrisc.

46

În cazul obeziţăţii factorul de mediueste cel care determină situaţia,obiceiurile alimentare nesănătoase: nu mailuăm mesele regulate, nu mâncăm ceea cetrebuie, mâncăm în exces pe fond de stressau nesiguranţă, nelinişte, etc.Obezitatea nu se moşteneşte, ci semoşteneşte predispoziţia spre îngrăşare,obiceiul excesului alimentar se capătă, seînvaţă pe parcurs şi depinde numai depersoana în cauză să conştientizeze ceeace au în obişnuinţă, să controleze ceea ceîşi doreşte, câtă grija are de sănătateaproprie, de aspectul fizic.

Ereditatea nu este un destin bătut încuie şi care nu se mai poate schimba.

- Educaţia ne influenţează foarte multpersonalitatea?

- Educaţia este, de cele mai multe oriconfundată cu ceea ce reprezintă şcoala.Educaţia este primită de către individ,poate spre surprinderea unora, chiar şi depe stradă: trăind într-o societate, într-ocomunitate, ne întâlnim cu ceilalţi şi,că vrem sau că nu vrem, ne contaminăm deunele comportamente, împrumutăm uneleexpresii, accente.

Educaţia porneşte de la începutulvieţii, din primele zile (mămicile cu

47

experienţă, învaţă pe tinerele mămici:”mai lasa-l pe copil să mai şi plângăpuţin, că altfel va vrea mănânce din cinciîn cinci minute, doar ca să fie ţinut înbraţe şi atunci nu se va sătura, se vaderanja la stomac şi va crea alte probleme”) şi durează toata viaţa.

Educaţia poate fi împărţită în:educaţie formală (cea de la şcoală,cursuri, cluburile copiilor unde aceştiaîşi dezvoltă acele abilităţi şi aptitudinicare întăresc sau care ajută talentul săse dezvolte) şi nonformală (activităţiextraşcolare, prin mess-media, strada şiîn familie). Mess-media - ca factor deinfluenţă am putea spune ca face mai multparte din categoria factorilor de mediu -influenţează educaţia, cât de bună sau maipuţin bună este această influenţă fiecaredintre noi o poate simţi pe propriapersoană, şi ce individ şi ca influenţăasupra copiilor noştri. Adulţii ar trebuisă monitorizeze foarte bine ce urmăresccopiii în media pentru că mai ales înetapa socială actuală parcă se face oantieducaţie, prin promovarea, mai alesnon-valorilor, să alegă emisiuni şipublicaţii care să îi ajute pe copii îndezvoltare, emisiuni educative sau

48

distractive dar din care să poată săînveţe, care au o morală, mai puţinştirile, care au devenit din ce în ce maiviolente. Desenele animate ar trebuivăzute de părinţi şi apoi să le permităcopiilor, pentru că şi acestea, uneledintre ele, sunt cu multă violenţă şiîncărcătură de agresivitate şi astfelcopiii învaţă să devină violenţi.

Educaţia se face şi sub influenţagrupului: în şcoală, în vecini, în grupulde joacă, grupul unde face un sport saudesfăşoară o activitate, ei între eicopiii se influenţează, împrumutândgesturi, expresii, comportamente. S-aîntâmplat să vină copilul acasă şi săîntrebe: “părinţii lui Ionel de ce facaltfel decât voi?”. În multe situaţiicopiii nu pot să discearnă ce este bine şice nu pentru el, dacă acel gest, situaţiei se potriveşte şi lui sau nu şi imită. Deaceea este foarte important ca părinţii săaibă grijă la acest factor.

La fel de important este ca în cadruleducaţiei şcolare, copilul să se simtăbine. Dacă de la clasele primare nu sesimte bine, este stresat, frustrat, artrebui analizată situaţia, stabilitecauzele şi luate unele decizii cu privire

49

la măsuri care să vină în sprijinulcopilului.

- Cum poate grupul să influenţeze caracterul şipersonaliatea copilului?

- Depinde de caracteristicile grupuluişi ale individului. Dacă grupul este unulpozitiv copilul este influenţat benefic,chiar şi un copil care are dejacomportamente negative se poate corecta,iar un grup cu comportamente negativepoate determina aceste comortamente şi lacel mai corect şi cuminte copil. Acolounde grupul a fost bun la invaţătură şimembrii lui au dorit să integreze un copilmai slabţ, cu rezultate mai puţin bune, auavut o altă capacitate semnificativă -inteligenţa emoţională, disponibilitateade a oferi ajutorul şi suportul aceluicopil. Grupuri atât de beneficinfluenţabile sunt din ce în ce mai rare,datorită concurenţiei exacerbate şimarialismului exagerat, care sepromovează.

- Ce este mediul din perspectiva dezvoltării?- Mediul l-am împărţit, în două mari

categorii: mediul fizic şi mediul social.Mediul fizic ne influenţează plecând de laregiunea unde ne-am născut: avem o culoarea pielii, unele trăsături specifice (de

50

exempu asiaticii sunt aşa zisa rasăgalbenă, africanii sunt negrii datorităfactorilor fizici specifici climă, vânt,temperaturi, tipul de apă pe care îlconsumă), toată natura din jurul nostru neinfluenţează. Ţin să atrag atenţia supramediului fizic, pentru că din ce în ceavem tendinţa de a ne utila casele cu totfelul de aparatură, fiecare aparat creazăîn jurul său un câmp electromagnetic, careinterferează cu organismal nostru şi dacăîn prmanenţă suntem în cadrul unor asfelde câmpuri, ne putem trezi cu dureri decap, cu o stare de stres şi obosealănejustificată, putem avea senzaţie deameţelă, de neclaritate în gândire, să fimnervoşi şi fără răbdare şi să nu avemhabar de unde ni se trage, că nişte motiveconcrete, palpabile nu există.

Să facem o comparaţie între copiiicrescuţi în oraş şi cei crescuţi la ţară:copilul din oraş stresat de părinţi:„atenţie maşina, bicicleta, fi atent undecalci, nu mânca asta că e plin de praf,stai să-l spălăm!” şi cel crescut la ţarăîn zonele mai puţin poluate care aleargă,se zbenguie, se caţără, face tot ce-itrece prin minte, mănâncă dimineaţa, maivine la prânz înfometat, mănâncă bine, nu

51

prea mai doarme că nu prea vor să doarmăla prânz, abia aşteaptă să iasă din nou înnatură. Cel de la ţară se simte bine şimunceşte făcând cu placere, de cele maimulte ori, sarcinile ce i se atribuie,este vesel, este tonic, are bujori înobrăjori, pare şi chiar este zdravănsănătos. Părinţii copiilor din oraş, seplâng aproape de tulburări decomportament: nu are stare, se urcă peuşă, dulap, etc, se plictiseşte, mârâieaproape permanent, nu îl iau din faţacalculatorului, nu mă aude, nu are chef denimic. Întrebare pentru părinţi: undevreţi să stea copilul? pe trotuar, Nu! înspatele blocului-Nu!(nu are loc degaraje), în casă să stea ca un obiect? Nuse poate! Nu are unde să-şi consumeenergia. Aerul fiind polulat aceşti copiiicapătă aspectul palid, sunt subţiri, cumusculatura slab dezvoltată, nu reuşec săse adapteze la mediu cu uşurinţă şi pentrucă părinţii nu le dă voie săexperimenteze, din nevoia de a-i proteja.Pericolele şi tentaţiile într-un oraş suntmult mai mari decât la ţară, de aceea nusunt de condamnat părinţii, care îşisupraveghează copiii, dar să nu devinăhiperprotectivi. Ar trebui, măcar la

52

sfârşit de săptămână să aibă ieşiri înnatură, măcar la marginea oraşului, pemarginea râului, la pădure, să poată aveacontactul direct cu pământul şi elementelenaturale, să poată să descarece energia,să fie lasaţi să se caţere, să ţipe cât îiţin plămânii, să alerge până la epuizare.Alţi părinţi, chiar şi la sfârşit desăptmână, scot copiii în parc, îmbrcaţielegant pentru paradă şi au pretenţia caaceştia să mergă elegant pe alei, să nualerge, să nu sară. Acest lucru este unnon sens! E ca şi cum ai cere florii s numiroasă sau păsării să cânte. Iar aceştipărinţi pentru un comportament normalpentru copil afirmă că acesta areprobleme…

Unii părinţi îi duc la diferitesporturi să îşi consume energia acolo -asta e bine - dar venind acasă copilulîncercă să repete ce a făcut la sală, săarate ce a învăţat, asta îi deranjează pepărinţi, pentru că spaţiul este restâns şiinadecvat, doar că pe copil nu-lintresează asta. În aceste cazuri, dacăsuntem atenţi şi corecţi putem afirma căun astfel de copil, la care se poate puneuşor eticheta de tulburări decomportament, este de fapt un copil

53

sănătos, manifestările lui sunt normale,fireşti în condiţii mai puţin propice. Defapt copilul se adaptează la mediul pecare îl are.

Tot din mediul fizic face partealimentaţia: dacă mănânc prost, sănătateamea ajunge să fie deficitară, astfelstimulez ereditatea, care este maisensibilă la unii factori declanşatori aibolilor. De cele mai multe ori nu suntemconştienţi de ceea ce poate să ne facărău, se consumă alimente care determinăagitaţie, produse de patiserie şi de tipfast-food în exces, care duc la obezitate,mâncare pregătită în condiţii de igienă şidietă îndoielnică, cafeaua, tutunul şiorice altceva în exces…

Datorită stresului acumulat, de multeori nici în mediul nostru de acasă nu maireuşim să ne relaxăm şi atunci se ajungefie la consumul de alcool, pentru caalcoolul destinde puţin musculatura, nu şimintea, sau amorţeşte mintea de moment,sau să se consume calmante sub formamedicamentelor. Aceste comportamente suntdeterminate de ambele tipuri de mediu:fizic şi social. Dacă în mediul tău deviaţă s-a consumat în mod obişnuit alcool,o să ţi se pară ceva foarte firesc să bei

54

ceva, dacă în prejma ta s-a apelat mairepede la calmante, firescul e să apelezila medicamente.

Mediul social cuprinde familia,prietenii, vecini, grup de joacă, grupulde la şcoală, strada, mass-media. Fiecaredintre aceste medii în care ne învârtimpoate avea influenţă asupra felului încare ne manifestăm, pentru că suntemfiinţe sociale şi nu ne-am putea dezvoltaîn absenţa celorlalţi, în afara grupurilorsociale. Părinţii ar trebui să devinăconştienţi de cât de mult sunt ei înşişiinfluenţaţi de mediile în care trăiesc şiapoi să evalueze, să supravegheze, săcunoască şi să structureze mediile în carecreşte copilul dacă vrea ca acesta să aibăo educaţie bună.

Părintele trebuie să analizeze cuatenţie mai întâi propriul comportament,înainte de a încercasă impună copilului oconduită. Orice părinte a trecut prinsituaţia în care copilul a spus: „eu nu amvoie, dar tu de ce faci…?” (de la de cebei cafea? şi mie nu îmi dai suc? tu de cefumezi si eu nu am voie? sau: de ce nu îidai bani la şcoală ca şi colegilor mei? eude ce trebuie să obţin rezultate ca săprimesc…, când ceilaţi primesc oricum?).

55

Copilul nu învaţă din ceea ce îitransmitem noi ca învăţăminte, princuvinte ci copiază, imită, se contamineazăşi preia din mediu: gesturi, expresii,ticuri, comportamente.

Nu vă speriaţi când copilul vine cu oexpresie nouă, care de cele mai multe oriîi deranjează pe părinţi, mai ales lapubertate şi adolescenţă, trebuie doar săvă amintiţi că şi dumnevoastră aveaţiasfel de expresii care au fost abandonateo dată cu vârsta, iar dacă sunt foartemici este posibil să fie învăţaţi decineva doar de dragul de a se amuza deinocenţa şi naivitatea lor. În acest cazpărinţii, ar trebui în primul rând să nurâdă, pentru că o astfel de reacţie îldetermină pe copilul mic să insiste înreproducerea expresiei chiar dacă nu ştiece spune, încercaţi să întrebaţi dacă ştiece înseamnă, cine l-a învăţat, se poatespune că nu e frumos sau bine să repetecuvintele respective şi dacă se poate să ise explice ce înseamnă. Important să nureacţionăm nici vehement şi în nici un cazsă ne amuzăm, cea mai bună atitudine estecea de deschidere, comunicare şi explicatde ce nu e bine să se exprime astfel, deşirestul lumii se amuză. Dacă s-a produs

56

instantaneu reacţia de amuzament şi nu a-ţi mai reuşit să îl faceţi pe copil săînteleagă că nu e bine să utilizeze astfelde expresii mergeţi pe a ignora atuncicând repetă şi copilul va uita treptat.Iar la adolescenţi, ignoraţi sauatenţionaţi fără a interzice deoarece nufacem decât să îi determinăm să fac şi mairău. Nu trebuie decât să atenţionm dacă einu conştientizează, pentru că în curând levor abandona singuri.

STAREA PERSONALĂ ŞIINFLUENŢA ASUPRA CELORLALŢI

- Toată lumea se vaită de stresuri multe şi variate.Asta ne afectează starea de spirit şi ne influenţeazărelaţiile. Care sunt cauzele?

- Cel puţin începutul unui nou anşcolar devine o perioadă delicată, celpuţin, pentru elevi şi pentru părinţi.Presupune acomodare, reacomodare acopilului la şcoală la ritmul de temepentru acasă, reacomodarea părinţilor cuprogramul copiilor. Chiar acordareaprogramul de lucru cu programul copiilor

57

de şcoală şi diferite alte activităţi potconstitui surse de stres.

S-a constatat că suntem influenţaţi dece se petrece în jurul nostrum, de oameniicu care venim în contact, de problemele cucare ne confruntăm zilnic. Întradevărsocienatea actuală dă multe bătăi de capşi poare duce la creşterea nivelului destress.

Cauze ale stresului: creştereadiferenţelor pe plan material întrefamilii, creşterea discrepanţei între celedouă pături sociale - săraci şi bogaţi,creşterea programului de lucru, creştereapretenţiilor de trai, a celor a sarcinilorde muncă. A crescut numărul celor săraci,copiii săraci îşi doresc şi ei ce au ceibogaţi, dar nici copiii celor bogaţi nusunt scutiţi de suferinţe.

Creşterea tendinţei de a se mări timpulde lucru crează alte problem părinţilor şiimplicit copiilor. Părintele stând foartemult la seviciu nu mai are timp pentrupropria persoană, nu mai are timp pentrufamilie şi nici pentru copilul care arediferite nevoi, sunt într-o veşnicăalergătură, pe care copilul nu o înţelege.Tot amalgamul ăsta duce la acumularea deoboseală, nemulţumire şi frustrare,

58

aceasta duce la faptul că nu mai poateavea răbdare, deşi ceea ce cere copilulpoate fi doar ceva firesc.

Tendinţa de a devein individualişti,concurenţa neloială şi concurenţa acerbăîn toate domeniile, dar mai ales pe parteamaterială. Aproape că nu mai existădisputa de idei care era constructivă şitoată societatea, care ar trebui să aibăun efect pozitiv asupra tuturor, aproape acă nu mai există sau şi mai rău a devenitfactor de stres. Oamenii nu se maiîntânlesc să stea de vorbă, să spună oglumă, să comunice, să se distreze ci auînceput să de izoleze, iar asta nu face sădea o stare de bine.

Libertinajul exagerat la care suntemsupuşi în fiecare moment al zilei,începând cu ţinutele şi vocabularul,trecând prin media poate determina stres,pe de o parte pentru că poate să stimulezedorinţe pe care poate nu le-am fi avutaltfel, dorinţe pe care nu reuşim să ni leîmplinim din cauza lipsurilor, a jenelor,a barierelor autoimpuse, sau între părinţişi copiii pe de altă parte, pentru cătinerii se adaptează societăţii şipărinţii nu reuşesc să accepte.

59

Apariţia, în indici alarmanţi, abolilor cornice, la părinţi şi chiar lacopiii, Şomajul, Abesenţa vieţii socialepozitive sau abundenţa vieţii sociale atinerilor, Absenţa sau excesul de practicăreligioasă, conflictul dintre părinţii şicopii este o alt serie de factori destres..

Violenţa se manifestă de la cele maimici gesturi, aproape oriunde în jur. Suntpersoane sensibile care nu suportă uşor unvocabular ”colorat” chiar şi auzit pestradă, iar asta poate să îi creezediscomfort.

Fiecare individ are proriile principii,propriile idei, propria ordine în viaţă,societatea actuală se schimbă foarterepede, uneori cerinţele contravin acestorprincipii şi idei, iar acest conflictpoate duce la stres.

Toate astea duc la nemulţumire, de lanemulţumire faţă de propria persoană şifaţă de tot ce se întâmplă în jur, defamilie, de comportamentul fiecăruimemebru al familiei, faţă de familiaextinsă, se ajunge la starea că nimic nuîl mai mulţumeşte.

60

- Dacă individual conştientizează că a ajuns lanivelul asta de stres, că îi influenţează pe cei din jur cuaceastă stare proastă, ce poate face?

- Primul lucru ce trebuie făcut este săconştientizeze starea în care se află.Dacă eu nu mă uit în oglindă cu plăcere,la propria persoană este în regulă. Dacămă uit în oglindă şi văd o persoană cuchii trişti, cu colţurile gurii picate, nupot să am un zâmbet pentru mine capersoană atunci este clar că nu am cum săzâmbesc celorlalţi. Soluţii există pentrufiecare caz în parte şi poate 50% dinrezolvarea problemei o faceconştientizarea. Trebuie să analizăm decât timp suntem într-o stare sau în alta,ce ne face să fim într-o stare pozitivă,ce ne face să avem stări proaste, cât timpsuntem calmi, care sunt cauzele pentrucare ajung la nervozitate, nu cumva la oraculcării îmi iau cu mine toate stările denemulţumire şi agitaţie, iar asta nu facedecât să ducă la nervozitate şi agitaţieşi mai mari din primul moment al zileiurmătoare, pentru că m-am trezit maiobosit decât m-am culcat.

Analiza situaţiei de stare ar trebui săse realizeze cu creionul în mână, să

61

urmărească punctual răspunsul la uneleîntrebări:

Îmi place ce fac? Este important săfiu mulţumit de munca mea: dacă eu stau lamuncă 8-10 ore şi această perioadă de timpsunt nemulţumit, nu îmi place ce fac, suntîntr-un stres continuu, automat munca nuvafi de randament şi bună calitate, iarstarea mea vafi foarte proastă. Ca soluţieschimbarea locului de muncă. Uneori sepoate alte ori nu se poate, dar trebuiemăcar să ştiu ce mi-ar plăcea să fac,chiar dacă poate nu pot să schimb acumlocul, dar caut soluţii cu speranţă pentruviitor. De aceeia spuneam că e foarteimportant ca copilul să alegă cevaportivit lui care să îi facă plăcere.Banii nu sunt tot atât de importanţi camulţumirea / nemulţumirea unui locnepotrivit, pentru că de asta depindefoarte mult starea sănătăţii fizice( bolile apar de cele mai multe oriplecând de la stres ).

Ce aşteptări am de la cei din jur:familie, copii, colegi? Care suntrelaţiile care mă stimuleză şi îmi dau ostare de bine, care sunt cele care îmicreză disconfort?

Am nevoie de atenţie? Din partea cui?62

Am nevoie de ajutor? Din partea cui? Am nevoie de afecţiune? O manifest? O

primesc? Cât primesc? Cât mă mulţumeşte? Nu cumva nu sunt capabil să accept

ceea ce mi se oferă şi ceea ce am nevoie?(din orgolii, din intenţii prost înţelese,din starea proastă pe care o am, sau dinmulte alte motive?)

Ce mă nemulţumeşte pe mine ca fiinţă?Sunt eu împăcat cu aspectul meu fizic? Măaccept aşa cum sunt? Mă iubesc aşa cumsunt? Dacă nu sunt mulţumit ce pot face sădevin mulţumit?

Cât muncesc? Pentru ce muncesc?(oamenii din ziu de azi muncesc foartemult şi uneori nici nu ştiu de ce o fac!).Este motivat realist şi justificat atâtaefort sau sunt nişte mofturi fără de carese pote trăi foarte bine? Am eu nevoie delucrul ăla în mod real sau doar nu pentrucă cei din jur au şi ceilalţi asta fac, înspiritul turmei?

Îi trebuie în mod real, copiluluimeu, toate acele lucruri pe care mi lecere sau nu cumva acestea sunt, de fapt,nevoi de altă natură (afecţiune, atenţie,comunicare) nesatisfăcute şi el încercă săcompenseze? (învăţat fiind tot de mine caşi părinte, care s-a simţit vinovat că nu

63

apucă să petreacă timp cu copilul amîncercat să-l compensez cu lucrurimateriale, sau l-am recompensat pestemăsură pentru a face gesturi şi fapte cetrebuiau făcute în mod natural).

Am întânlit copii care aveau tot ce îşidoreau din punct de vedere material şi arfi renunţat bucuroşi la foarte multedintre ele, pentru a petrece timp cupărinţii, pentru atenţia şi afecţiunealor. Nu că atenţiea şi afecţiunea nu ar fiexistat ci că nu exista timpul necesar ase maifesta.

Cu toţii avem nevoie de toate acestemanifestări, de cele mai multe ori nu avemcurajul să recunoaştem aceste nevoi, cuatât mai mult nu avem curajul să le şicerem, iar acest schimb de trăiri nu sepot realiza decât în relaţii.

Încerc să compensez material? mă simtvinovat?

Cât timp reuşesc să aloc copiluluimeu (nu temelor copilului), parteneruluimeu (nu casei şi mesei)?

Care este calitatea acestui timp? Se întâmplă să mi se spună: stau cu el lateme 3 ore. Da dar el stă la teme, tu pelângă el şi ăsta nu este timp petrecutîmpreună. Acel copil nu pote fi mulţumit,

64

timpul nu a fost al lui ci al temelor.Temele sunt alt tertip al unor copii, caredeşi pot să şi le facă singuri, solicităpermanent ajutor, tocmai pentru a-l ţinepe părinte lângă el, pentru că altfelpărintele găseste orice altceva maiimportant de făcut şi nu să facă „ceva”împreună şi pentru că temele sunt un punctsensibil al părinţilor, pe acesta copilulîl solicită. Apar astfel nemulţumiri şi deo parte şi de alta, dar copilul este celcare suferă mai mult fără să ştie săexprime clar ce îl doare.

10 minute dacă le avem, sau ni lefacem, capul, gândurile, toată afecţiunea,tot sufletul nostru să fie acolo lângăcopil. Pe copil nu îl putem minţi: este unbarometru foarte performant al stăriinoastre, nu îi spuneţi nu am nimic, pentruca mai rău îl faceţi să se îndoiască şi săsufere decât să îi spuneţi despre ceproblemă este vorba, în câteva cuvinte. Osă fiţi surprinşi de capacitatea lor deînţelegere şi de înţelepciunea lor.

- Ce se întâmplă cu copilul când este mereu criticat?- Criticismul şi perfecţionismul

părinţilor nu aduce nimic bun în viaţacopilului, nu face decât să ducă lascăderea încredereii în forţele proprii,

65

nemulţumirea, teama, de multe oriopozitionismul şi negativizmul, pentru căorice copil vrea să-l mulţumescă pepărinte, iar acesta fiind mereu nemulţumitla un moment dat copilul oboseşte de atâtaefort şi abandoneză, nu mai vrea săîncerce să facă bine, că: „şi aşa nureuşesc indiferent ce fac, tu eştinemulţumit!”.

Mai ales la clasele mici, mâna nu aremusculatura suficient dezvoltată, nu eobişnuită să scrie ore în şir, are nevoiede pauză la 10-30 minute. Dacă eu sunt maimult nemulţumit şi îl presez: hai că numai am timp, hai ca trebuie să fac şimâncare, mai trebuie şi să spăl, copilulintră şi el în criză de timp, devineagitat, devine nervos, nu mai controleazăsuficient mâna, va greşi şi mai mult şiatunci toate eforturile sunt în zadar.Timpul acela este în negativitate totală.

- Să nu criticăm de loc? care e varianta corectă?- Spunem: până aici ai facut bine, îmi

place, aici e aşa şi aşa, iar la final i-ai dat cu tifla. Azi că s-a făcut târziu olăsăm aşa, dar să nu te plângi dacă nu osă fie ” F.B”, pentru că nu e de notămaximă. Eu sunt convins că poţi mai multşi mai bine, mâne vreau să îmi arăţi asta.

66

Iar copilul a doua zi se va stădui să facămai bine, din bunăvoinţă nu din teama de afi criticat, certat. Criticizmul nu aducenimic pozitiv.

- Trebuie lăudat pentru orice? Cum lăuăm, căpoate şi lauda exgerată poate duce la rezultate slabe?

- Se laudă orice progres, cât de mic.Nu lăudăm prostoiarele şi greşelile. Ebine să încercăm să ne păstrăm realişti şisă nu picăm în extrema cealaltă. Orice pasbun lăudat va aduce alţii la fel de bunisau mai buni. Greşelile le corectăm şispunem copilului unde a greşit, pentru caşi singur să înveţe să se corecteze: pânăaici ai facuă bine, de aici mai puţin saugreşit. Chiar şi atunci când a făcutextrem de puţin bine sau de loc spunem:astazi nu sunt mulţimit, nu ştiu ce a fostcu tine, acum e târziu să mai putemrectifica ceva, dar eu sunt sigur ca mâinevei face mult mai bine. Sau sunt bucurosşi mândru că ai avut bunăvoinţă să facisingur, deşi nu sunt prea mulţumit deaspect, acum e târziu, dar eu sunt sigurca mâine vei face mult mai bine. Vorbiţişi serios dar şi cald, poate şi cu o nuaţăde glumă: azi nu ne-a ieşit prea bine, darde mâine vom face şi mai bine, împreună os-o scoatem la capăt şi o să reuşim (este

67

foarte important să înţeleagă că îisunteţi alături indiferent de ce ar facesau ce i s-ar întâmpla). Astfel poateajunge la performanţă.

- Atitudinea, comportamentul meu, starea meapoate reprezenta un model pentru copilul meu?

- Copiii noştri au nevoie de modele, derepere. Mediul ne influenţează foartemult. De cele mai multe ori ne criticămpărinţii, dar dacă suntem sinceri cu noişi ne analizăm, realizăm că repetămtiparele pe care le-am învăţat în familiade provenienţă, repetăm gesturi fără să nedăm seama. Atenţie la mimică! Copilulpreia şi bun şi rău ca fiind ceva firescşi natural. Dacă suntem atenţi putemschimba, putem face ce trebuie. Pentrufiecare problemă există cel puţin osoluţie, deşi există o infinitate desoluţii, dar fiind foarte implicaţi însituaţia dată, de cele mai multe ori numai vedem aceste soluţii, nu “vedempădurea din cauza copacului”.

- Cum îi influenţăm pe ceilalţi cu starea noastră?- La serviciu, la şcolă, pe stradă pur

şi simplu ne molipsim: dacă vedem unindivid zâmbind reacţia nostră se produceca în oglindă, zâmbim şi noi, dacăpersoana din faţa mea e nervoasă şi

68

agitată voi avea tendinţa de a face lafel, dacă persoana are tendinţa de a nevorbi răstit, vom avea aceiaşi reacţie, nevom retrage, parcă am vrea să ne apărăm,ne simţim atacaţi şi vom deveni şi noiagresivi.

Gâdiţi-vă că la copii toate stărileastea se resimt şi mai mult pentru că eisunt mult mai senzitivi, receptează multmai bine decât adulţii care au altepreocupri, care au capul plin de probleme.

Exemplu: Părintele ajunge nervos acasă,copilul vrea să comunice, îl tot prvoacăpe părinte, pare că nu simte stareacestuia, sau că nu îi pasă. Ce seîntâmplă? Pare că nu simte, pentru caajunge acasă după prea multe ore de muncă,de cele mai multe ori nemulţumit, maitrece şi prin piaţă unde adună altenemulţumiri, ajunge acasă şi uită să lăseproblemele de la muncă la uşa casei, uităcă acei copii l-au aşteptat să comunice,să facă ceva împreună. E nervos, a intratşi a găsit un papuc aruncat, sau vase închiuvetă, sau dezordine pe birou, pefondul de oboseală şi nervozitate, acestemici incidente devin catastrofe, copiluldin entuziasmul lui nu mai apucă să spunăde ce ne-a aşteptat, începe să ţipe: „ţi-

69

am spus să nu faci…, să nu dregi…”. Înacel moment comunicare s-a rupt, copilulîntoarce spatele, se retrage şi nu îl maiinteresează, pentru că el nu înţelege ceera atât de grav în incidentele alea şi cae atât de neimportantă problema lui.

Această situaţie îi afectează: de multeori copiii fac unele lucruri din instinct,în încercarea lor de a ne scoate dinstarea aceea, care nu le place şi asta seîntâmplă de la câteva luni: dacă mama esteagitată, copilul devine agitat şiplângăcios, dacă părintele se linişteştese linişteşte şi copilul.

Părintele îşi descarcă nevii de peşeful de la serviciu pe copil că nu a pusîncălţămitea în ordine sau din alte cauzela fel de banale, uitând că este copil, căşi dumnevoastră, părintele, ca şi copil a-ţi făcut acelaşi greşeli şi cât de rău eracând eraţi pedepsiţi pentru atâta lucru.Astfel, printele vine cu un torent decritici cu un nivel ridicat al vocii.

Asta a fost doar un exemplu, dar suntsituaţii reale în care părintele se simtedoborât când nu se mai simte în stare nicisă-l ia în braţe, nici să vorbescă, nicisă manifeste nici un fel de atenţie sauafecţiune, tonul vocii nu mai este adecvat

70

întrebării adresate, pare a fo oanchetare, copilul întrebă ce se întâmplă,părintele răspinde invariabil “ nu amnimic!, nu s-a intâmplat nimic!” copilulsimte, rezoneză cu starea părintelui careminte şi nu mai ştie ce să credă. Seproduc două fenomene: 1- creem o stareproastă copilului şi 2- creem un modelprost: minciună pentru că eu spun învorbe: nu am nimic, iar mimica mea spunecă nu mai pot şi am o stare proastă,descărcarea nervilor din alte motive, pecine îmi e la îndemână şi de regulă maislab. Copilul aşa se obişnuieşte să mintăşi minte prost. Se simte prost, nuînţelege. Se simte vinovat fără să ştie dece, neputicios că nu ştie cum să vă ajute.Îi scade încrederea în sine pentru că dacădumneavoastă nu aveţi încredere să îiîmpărtăşiţi problemele dumneavoastră, elnefiind dem de încredere.

- Cum procedăm într-o atfel de situaţie?- Ar fi de preferat să îi spunem :

„uite am nişte probleme la serviciu, saucu banii familiei şi în momentul ăstachiar nu ştiu cum o voi scoate la capăt,iar asta mă enerveză forte tare, dar până…îmi va veni o idee. Te rog să ma laşi unsfert de ora să mă adun, poate mâncam ceva

71

împreună şi apoi stăm de vorbă. Chiar înmomentul ăsta nu sunt în stare să teascult”.

În astea 10-15 minute încercaţi să văadunţi gândurile, să conştientizaţi căacel copil nu e vinovat pentru problemeled-vs, nu şi-a cerut venirea pe lume şi săajungeţi să vă purtaţi firesc, fără a fifalşi. Minciuna se simte şi lasă urme şipe copil şi pe părinte.

- Cum e mai bine să fim văzuţi de copiii nostrii?Adultul perfect sau omul cu bune şi rele?

- Mai de vreme sau mai târziu, toţi neidealizăm părinţii ca pe la puberatate să-i desfiinţăm, ca să revenim asupradeciziilor mai târziu. E bine să fimnaturali, reali, vii, cu bune şi rele.

- A fi pertfect ca om în faţa propriului copil estebenefic pentru e?

- Nu, nu este. Pentru că fenomenul estecel descris mai sus şi pentru că o astfelde situaţie îi poate crea complexe deinferioritate. Cel mai bine ar fi să nevadă ca oameni, cu sentimente, că şi elpărintele pote să sufere, că are defecteşi să le şi recunoască, să încerce să şile corecteze, chiar dacă nu îi reuşeşte defiecare data.

72

- Am făcut acestă analiză am raspuns la întrebări,ce facem mai departe?

- După o atfel de analiză, unelesoluţii, destul de multe vor veni de lasine. Mulţi, cei care sunt prea prinşi departea materială vor zice că de acolo lise trage totul. Eu i-aş contazice: câtelucruri din casa aia le sunt şi le-au fostde folos? De sărbători (de orice fel) artrebui sa ne bucurăm, nimeni nu o mai facepentru că ar vrea să aibă foarte multibani de cheltuit pe cadouri, fără să segăndescă că sunt soluţii, am uitat săcreem din ce avem, din materialreciclabile, nu ne mai oferim timp pentruasta (relizare de globuri pentru bradul decrăciun, vaze ornamentale din peturipentru 8 martie, iepuraşi din şosetedesperechiate pentru paşte, etc). Acesteobiecte se pot face într-o activitatededicată, împreună cu toţi memebriifamiliei şi să tranformăm în bucurie şiplăcer, aşa ajungând şi la o glumă, la ojoacă, la o ciupitură, la un gâdilat.Putem face pomi din hârtie sau croitorie -aşa pot fi unic, sau orice altceva mă ducemintea pe mine sau îl duce pe copilul meu.Aşa îi învăţăm să utilizeze resursele pecare le au, obţin o satisfacţie a muncii

73

personale, a lucrului bine făcut şi nuneapărat costisitor.

SĂNĂTATEA ŞI ECHILIBRUL PERSONALSĂNĂTATEA CA OBICEI

- Ce reprezintă sănatatea? Când ne gândim lasănătate la ce ne gândim?

- Când spunem sănătate spunem absenţadurerilor, a stărilor proaste de oricefel, la existenţa sării de bine. Tottimpul există o balanţă între psihic şifizic: starea de disconfort psihicprelungită presupune ameninţarea sării desănătate fizică.

- Să înţelegem că o stare psihică proastă, stresul petermen lung poate determina boli fizice?e valabilă şireciproca?

- Da. De fapt se pleacă de ladezechilibrul sufletesc, afectiv-emoţional, starea de stres către starea deboală fizică. Există şi posibilitatea

74

reciprocii, în sensul că restabilindstarea de calm şi optimism, unele problemede sănătate se rezolvă de la sine, însădacă se ajunge la boli grave, un psihicechilibrat ajută persoana să suporte maiuşor consecinţele bolii, poate duce laameliorarea ei şi în unele cazuri chiar lavindecare.

- În viaţă există tot felul de situaţii care pot să tedezechilibreze. Să presupunem că avem o stare desănătate fizică şi psihică destul de bună ce facem să nepăstrăm acest echilibru? Care sunt pârghiile?

- În astfel de situaţii primul gest pecare trebuie să-l facem este să neîntoarcem către propria persoană, să neîngrijim de organism, pentru un stil deviaţă sănătos, care presupune: hranăadecvată calitativ şi cantitativ,respectarea unui program de odihnă,respectarea orelor de masă, consumul deapă în cantitatea necesară, mişcare în aerliber, legătura cu natura mai mult timp.Toate acestea ajută organismul să facăfaţă factorilor agresori. Să exemplificămcum şi de ce: dacă mie îmi este foame şitot amân această cerinţă a organismului şiîn loc de energie din hrana sănătoasă o săîi dau energia din cafea şi nervi,organismul vareacţiona, probabil cu o

75

durere de stomac să vă atragă atenţia căceva nu este în ordine. Dacă durerea nueste extremă şi o tolerăm şi dacă îi maidăm şi ceva calmamte, la un moment datnici nu o s-o mai observăm, deşi durereapoate fi persistentă. Astfel, organismuldă nişte semnale pe care noi le ignorăm,până când se poate ajunge la ulcer saualtceva, ce necesită intrevenţiachirurgicală. Astfel, pe nebăgate deseamnă am ajuns să ne înbolnăvim şi atuncine întrebăm de ce aşa repede? Dar nu afost repede. Nu trebuie să exagerăm şi săfacem o tragedie din excepţiile ce se maipot întâmpla, de a întârzia uneori cu masasau să cântărim tot şi să calculam fiecarecalorie.

- La ce poate duce această grijă excesivă? Poateafecta psihicul unui om?

- Da. Poate duce la aşa numitaipohondrie, care este o boală psihică, saula anorexie. De cele mai multe ori suntemagresivi cu propria persoană, nu ne iubim,nu ne acceptăm aşa cum suntem şi ajungemsă facem excese şi abuzuri asupra proprieipersoane: înfometarea şi aportul desubstanţe pentru slăbit, un număr preamare de ore de sport şi îngurgitarea dehormoni pentru musculatură, consumul

76

alimentar în exces pentru cei care suntprea slabi, etc. Agresivitatea faţă depropria persoană se manifestă mai întâi lanivel psihic pentru că persoana nu seacceptă aşa cum este şi nu reuşeşte săpăstreze un anumit echilibru şi nici nuapelează la persoane specializate pentruajutor, se apucă de tot felul de strategiisă schimbe ceva, văzând că e greu sefrustrează şi astfel intră într-un cercvicios din care greu se iese de unulsingur. Dacă există o problemă reală:supra sau subpoderabilitate, unele defectemajore cu care e greu să te accepţi,atunci este indicat să se apeleze laspecialişti fără a se face din acel defecto tragedie, pentru că nu se poate facenimic şi atunci trebuie să mă împac cumine aşa cum am fost înzestrat de lanatură, ţinând cont că cea mai de preţcalitate este sufletul, care poate răzbateprin aspectul fizic. De exemplu dacă suntprea scund sau prea înalt la vârstamaturităţii nu mai pot face nimic, decitrebuie să mă accept aşa cum sunt.

- E atât de dificilă această acceptare?- La început poate fi destul de

dificilă. Depinde de experinţele de viaţăavute şi evenimentele legate de această

77

stare. Părinţii trebuie să aibă mare grijăcum îşi tratează copiii din acest punct devedere, pentru că multe din complexeletinerilor sunt create de însăşi părinţiiacestora. Fiecare ne reflectăm destul deuşor în ceilalţi şi captăm şi ce e bun darmai ales ce e rău. E bine să ne lăudămcopiii dar să nu o facem în exces şinefondat.

Altă formă a agresivităţii faţă depropria persoană este delăsarea,autoînţelegerea exagerată. Există orelaţie strânsă între fizic şi psihic, eleîntrcondiţionându-se.

Chiar şi când există o problemă realălegată de aspectul fizic şi eu amacceptat-o aşa cum este şi mi-am propus săfac unele lucruri şimi-am luat suficienttimp să fac acele lucruri ele se vorrezolva chiar dacă problema aceaia fizicărămâne. Eu învăţ să trăiesc cu ea, ajungsă am încredere în propria persoană, ajungsă mă valorizez pentru altceva, pot facehaz de necaz, ceea ce duce la eliminateadezechilibrului.

- Este greu de câştigat acest echilibru?- De cele mai multe ori este greu de

restabilit echilibru după ce l-ai pierdut.Este greu de căpătat pentru că nu mai

78

reuşim să conştientizăm care este cauzainiţială, care a dus la problemă şi ladezechilibru, nu ştim să ne facem unprogram de recuperare, nu reuşim să neevaluăm corect singuri. De aceea estenevoie de cineva din afară, darspecializat care să ne ajute să ne evaluămcorect, să ne susţină cu pârghii adecvatepersonalităţii şi situaţiei personale, săne ajute în stabilirea unui program şiregim de viaţă personalizat, să ne ajutesă descoperim potenţialul de care dispunemşi astfel să ajungem să căpătăm aceaîncredere în propria persoană şi înpropriile forţe, să ne ajute înrecăpătarea oprimismului.

- De cele mai multe ori, un om bolnav devine un omcu psihicul la pământ. Sunt cazuri în care s-a întâmplatca oamenii bolnavi să afle că mai au puţin de trăit şi auschimbat cu totul modul de de a privi lumea, au trăitviaţa la maxim s-au bucurat şi astfel s-au însănătoşit.Sunt aceste cazuri reale?

- Este cumva un cerc vicios. Afectareaapre în primul rând în plan psihic, apoienergetic şi abia apoi în plan fizic. Nuresimţim durerea îmediat ce a apărut oafecţiune, durerea este resimţită mult maitârziu. S-au întâmplat cazuri în caredebutul a fost resimţit cu palpitaţii,

79

înţepături de inimă, unele pusee detensiune, oamenii au mers la cardiolog,aparatele de verificare a stării desănătate nu au indicat nici un fel demodificare a organelor şi nici afuncţionalităţii acestora. Concluzia,corectă de altfel, era că fizic nu existaproblemă, dar cauza simtomatologiei estestresul, nervozitatea, lipsa grijii faţăde propriul organism, oboseala cronică.În momentul în care a început să seelimine din factorii perturbatori şi s-ainstalat un regim de viaţă corect audispărut şi simptomele. Dar că să aparaastfel de simtome fizice, organismul afost supus factorilor respectivi operioadă destul de lungă, cu mult înainteaapariţiei fenomenului. În cazul bolilorgrave cu limită de timp pentrusupravieţuire dacă psihicul a fostmobilizat la maximum şi viată trăită dinplin, organismul s-a supus comenzilorpozitive date de tonusul psihic. Un psihicechilibrat ajută la echilibrarea însituaţii de boală.

De exemplu fricile atacă fizic zonarenală, se poate să avem unele friciinduse din copilărie, pe care nici măcarnu le conştientizăm, ele se perpetuează

80

permanent în viaţa noastră, în diferitecontexte, nu ne dăm seama de efectul lor,nu facem nimic să scăpăm de ele şi netrezim peste o vreme cu calculi renali, cuinfecţii ale aparatului urogenital, poatechiar cu blocaje renale. Chiar şi atuncidăm vina pe apă, pe mediu, pe condiţiilede trai şi nu căutăm mai mult îninteriorul nostru. La fel se întâmplă cufrustrările, care afectează aparatulgastrointestinal. Neacceptarea proprieipersoane şi o stare de nemulţumire, fie eaşi subtilă poate da probleme pe ficat.Sentimentul de vinovăţie poate determinaprobleme ale aparatului respirator.Stresulpoate să aducă o afecţiune fizică acolounde genetic avem o sensibiltate. Nu semoşteneşte boala, decât în cazuri rarevirale, ci se moşteneşte sensibilitateaorganelor la factori de stres şi de mediunefavorabile.

- Deci când apar dureri de diferite tipuri trebuie săcăutăm mai adânc sub scoarţa aparenţei şi aşa putemajunge să ne însănătoşim?

- Când deja s-a ajuns la dureri încorpul fizic, nu mergem la psiholog să neajute să depistăm ce avem înrădăcinat înobişnuinţe şi nu mai băgăm de seamă, cimergem mai întâi la medic şi aplicăm ce ne

81

spune acesta şi abia după aceia sau înpralel căutăm să vedem de unde mi s-a trasşi solicit ajutorul unei persoanespecializate, pentru că de unul singureste foarte greu, dacă nu apropaeimposibil să îmi dau seama ce s-aîntâmplat. Atât sunt de obişnuit cu mineşi cu ceea ce fac de multă vreme, că nu mise pare nimic în neordine. Dacă nu scoatemdin subconştient problemele foarte adâncascunse, problema de sănătate se vorrepeta, poate se va accentua până la aajunge la cronicizare, mai ales dacăfactorii de mediu sunt menţinuţi.

- Cum facem să ne menţinem sănătoşi?- Ca să ne menţinem o stare de bine

trebuie să ne creem un stil de viaţăsănătos, să fim atenţi la organismul şisufletul nostru, să ne acordăm timppropriei persoane, să respirăm. Amconstatat că majoritatea oamenilor nu ştiusă respire. Respiraţia este superficialăşi nu profundă, deci organismul nureuşeste să se oxigeneze, atfel vor apăreaprobleme de circulaţie a sângelui,moleşeală, apatie. Sedentarismul este oaltă problemă a omului modern, nu respirămaer curat, stăm prea mult în medii închiseşi supuşi aparaturii electrocasnice şi

82

electronice care produc în permanenţă undeelectromagnetice. Mişcarea în aer liberîntreţine musculatura, ajută la oxigenare,dar aduce şi un tonus psihic pozitiv ostare de bine.

Întrebare pentru adulţi: cât timpacordaţi propriei persoane în fiecare zi,cât vă ascultaţi ce vă spune sufletul şiintuiţia? (nu vorbim aici de igiena şiîngrijirea obligatorie: duşul, spălatul pedinţi, manechiura, machiajul, ci deatenţia la nevoile personale, comunicareacu propria persoană, să văd cum respir,cum mă simt, ce mă face să mă simt aşa, dece mă simt neputincios sau puternic, de cesunt atacat şi de ce atac, cum am ajuns însituaţia asta pe care nu mi-am dorit-o).Din timpul acesta pe care mi-l acord saunu, câtă vinovăţie am.

Sumarizând cele spuse, pentru o starede sănătate bună şi echilibru în viaţăorice om ar trebui să:

• mănânce echlibrat• evite excesele de orice fel• facă mişcare• bea lichide • îşi acorde atenţie şi un „tratament”

cu multă dragoste faţă de propria persoană(a nu se înţelege egoism, înclinaţia

83

ipohonrică sau narcisism, ci de respectulpentru propria persoană şi de dialogul cumine însumi). Societatea ne-a cam obligatsă ne îndreptăm mereu către ceilalţi şi înafara noastră, plecând chiar de lapreceptele biblice dar greşitinterperetate. „Iubeşte-ţi apropele ca petine însuţi” a fost uitat şi interpretatdupă cum s-a voit la nivelul necesarsocietăţii. Nu spune mai mult ca pe tine.Nu spun ca acest precept să nu fierespectat, ba din contră sunt de acord cuel şi e bine a fi un principiu de viaţă,dar nu ai să poţi să respecţi şi săiubeşti dacă nu o faci mai întâi cu tine.Ar trebui să ne acordăm timp să necunoaştem. Fiecare dintre noi crede că secunoaşte bine pe sine, dar dacă pun oîntrebare simplă: „Cine eşti?”, adulţii nuştiu să răspundă. Pur şi simplu suntbuimăciţi de această întrebare, nu ştiucine sunt şi ce e cu ei. Răspund că suntceea ce le atribuie rolurile: profesia(inginer, profesor, mecanic, bucatar,contabil, etc), părinte (mamă, tată).Acestea sunt roluri obţinute sau atribuitesocial. Dar oare atâta reperzină persoanarespectivă? Dar cine este persoana însine, ca suflet, ca spirit? Cum crezi că

84

te respecţi pe tine când tu nu şti cineeşti?

În căutarea asta nebună după parteamaterială, oamenii simt că ceva lipseştedar nu îşi acordă timp să îşi răspundă laîntrebările care sunt acolo, dar pe carele ignoră. Ajung să nu mai aibă încredereîn propria persoană şi astfel se pierde şipuţinul echilibru pe care îl au. Bine arfi ca fiecare să se întoarcă către propriapersoană, să se uite în interiorulpersonal, care este minunat. Când vaajunge să se iubească pe sine şi să serespecte atunci echilibrul se va recăpăta.

Este adevărat că trăim într-o societatecare ne determină să vrem din ce în ce maimult pe partea materială. Vă provoc să văîntrebaţi dacă nu cumva acest mod deexistenţă cu dorinţa permanentă de acumpăra, de a achiziţiona, de a aveabunuri din ce în ce mai multe şi mai bune,indică de fapt o lipsă a altceva, mult maisensibil pentru propria persoană, altcevadecât material? Nu cumva de fapt simţiţinevoaia de grija, atenţia, afecţiunea pecare nu ne-o acordăm şi nici nu o primimde la cei dragi?

- Sunt mulţi oameni cu moralul la pământ şi careau impresia că sunt bolnavi, dar analizele arată că nu

85

suferă de vreo afecţiune fizică, dar ajung să se şiîmbolnăvească. Cât de des ar trebui să mergem la uncontrol medical de rutină?

- Dacă nu au apăut simptome pe organismvor apărea cu siguranţă şi atunci cu câtmai repede cu atât mai bine. Controlulmedical de rutină să fie făcut cel puţin odată pe an pentru orice om sănătos şi oride câte ori e nevoie.

- Dacă avem impresia că avem alte probleme şisuntem tentaţi să mergem mai des la aceste contoale şicare nu relevă nimic fiziologic ar trebui să ne gândim căproblema este în altă parte?

- Da. Ar trebui să învăţăm să necunoaştem organismul, să putem stabililegături de cauzalitate, întrecomportamentele noastre şi reacţiaorganismului. Organismul nostru ne spune,ne dă semnale, care de cele mai multe orisunt ignorate. Dacă la un control derutină situaţia se prezintă bine, artrebui să nu ne mai facem griji, să fimpoate ceva mai atenţi cu propria persoanăastfel încât echilibrul nostru fizic şipsihic să se îmbunătăţească.

Exemplu: am constatat că amcolesterolul (sau orice alt parametru)puţin peste limita normală admisă, nu o săstau să îmi fac griji şi filme cu ce boli

86

se pot declanşa şi să caut informaţiidespre acestea, ci gândecs: care estesoluţia, ce a zis medicul, ce trebuie săfac, concret, mă apuc şi fac, mai fac şihaz de necaz, dacă am mâncat cam multegrăsimi nesănătoase de-a lungul timpului,cum că „mi-am mâncat porţia de grăsimi”.Nu fac un caz din asta, nu mă îngrijorez,o să fac ceva mişcare, o să stau mai multîn aer liber şi toate astea nu vor lucradoar pe colesterol ci vor îmbunătăţi şialte arii. Dacă eu o să stau cu gândul lace nenorociri poate aduce colesterolul,indiferent de medicaţie s-ar putea caacesta să crească şi să ajungeţi săafirmaţi că medicul nu a ştiut ce să văprescrie.

Orice problemă aş avea trebuie să măinformez (să nu exagerez şi să nu devinăobsesie), să aleg o soluţie din cele multeşi să îmi menţin un tonus bun şi cuoptimism să îmi văd de viaţa.

- Mulţi oameni când au o problemă de sănătate nuprea mai ies afară, îşi modifică exageratcomportamentul.

- Aceştia au fie o poziţie de victimă,fie sunt închişi de frici, indiferent cumar fi şi ce probleme de sănătate ai aveanu trebuie să te autoizolezi, nu trebuie

87

să stai cu gândul numai la boală, artrebui să faci lucruri care îţi facplăcere. Dacă nu reuşeşti să depăşeştistarea psihic, atunci apelează la psihologsă te ajute să accepţi situaţia şi să i teadaptezi. Indiferent de problemă existăcel puţin o soluţie, nu intraţi în panică.

- Sănătatea se deprinde?- Dacă un copil vine pe lume sănătos,

sănătatea de mai târziu depinde de ceea cefac prinţii cu copilul la început şi apoide cum se ocupă de peropria persoană maitârziu când ajunge să se poatăautoîngriji. Sănătatea se întreţine. Iarceea ce întreţine sănătatea este stilul deviaţă sănătos. Deci am putea spune căsănătatea se deprinde.

În privinţa mortalităţii, statisticilearată că 6% sunt provenite în urma bolilorcardiace, 5% de cele digestive, 5% de celecancerigene, 5% accidente, 5% de celepulmonare. A crescut îngrijorător numărulpersoanelor obeze, dar şi mai îngeijorătoreste faptul că sunt depistaţi foarte mulţicopii care suferă de această boală, ascăzut dramatic numărul copiilor care facminim 15 minute de mişcare fiziică pe zi,a crescut consumul de băuturi soft, timpul

88

petrecut în fata televizorului şicalculatorului este din ce în ce mai mare.

Toate aceste date nu fac decât săconfirme existenţa unui stil de viaţănesănătos, care ar trebui să ne pună pegânduri. S-ar putea completa la acestestatistici, cu o idee care ar trebui să nealarmeze: noi ca părinţi ne ajutăm copiisă trăiască mai puţin (cu minim 10 ani) şimai prost decât noi. Toate acele mesajeale ministerului sănătăţii ce se transmitpe media, nu sunt luate în seamă, încontrapondere cu reclamele de la alteproduse care pot face foarte mult răusănătăţii.

Tot statistic se poate constatalegătura între timpul petrecut latelevizor şi consumul acelor produse lacare se realizează reclame, uneori chiaragresive.

- Noi ca popor avem o tradiţieculinară, care conţine destul de multegrăsimi, rântaşuri, prăjeli, care se parecă sunt destul de dăunătoare. Cum reuşim săfacem măcar copii să îşi schimbe obiceiurile alimentare?.

- Tradiţia adevărată presupuneaconsumul de carne maxim de 2 ori pesăptămănă, pentru masa de prănz şi seară,se consuma ceva şuncă dimineaţa dar mai

89

ales iarna şi pentru cei care depuneau unefort fizic deosebit, în condiţiideosebite, existau 2-3 zile de post pesăptămănă, se gătea sănătos în casă, iarmeniurile erau echilibrate. Mai existau 4posturi pe an din care 2 cu câte 6săptămâni, posturi care erau respecate,timp în care se detoxifia organismul. Dacăne-am păstra această tradiţie de a mâncace gătim în casă, de a consuma legume şifructe proaspete sau uscate, îndetrimentul mâncării de fas-food, produsegen „instant” care se prepară la minut,evitarea cuptoarelor cu microunde şi alteaparate electocasnice. Produselealimentare de pe piaţă au mulţi coloranţi,conservanţi, produşi chimici, cu multzahăr sau sare. Indiferent cât de grea arfi maioneza (ca exemplu) făcută în casă,nu poate face rău nici 10%, cât rău poateface maioneza cumpărată, cea de acasărezistă maxim 3 zile, ţinută cu folie şiîn frigider, pe când cea din magazin zacecu lunile pe rafturi.

Astfel în generaţiile trecute rare eraucuzurile de obezitate şi acelea erau pefondul unor afecţiuni clare, grave a unorglande responsabile cu greutatea, mai rardatorită regimului de viaţă. Alimentele cu

90

produşi sintetici pot da unele dependenţe(atenţie la sucuri, mâncarea fas-food).

- Cum facem să ne dăm seama ce ne face bine şi cenu?

- Ar fi bine în primul rând să învăţămsă ne observăm organismul şi reacţiileacestuia la diverse substanţe. Văzând deexemplu că sucurile nu potolesc setea şiîn gură rămăne un gust ciudat după 5-10minute, este suficient să mă întreb: de ceîl consum? Dacă învăţăn să consumăm ceeace ne face bine, atunci se evită multeprobleme.

Uneori societatea împinge spre consumulîntâmplător, prin programele de muncăprelungite, nu mai avem timp să gătimsănătos şi atunci apelăm la ceva instantşi rapid, semipreparat din supermarket.Este adevărat dar din toate se pot alegeacele produse care sunt mai puţinprelucrate, care fac mai puţin rău şifelul în care le preparăm este important(de exemplu pot folosi legumele congelate,care sunt mai puţin nocive decât alteproduse). Sau ar fi de preferat să gătimmai mult la sfărşit de săptămănă, o partecongelăm şi când nu reuşim să mai facemceva proaspăt scot din congelator şi doarîncălzesc.

91

Timpul poate fi utilizat şi dândconotaţii diferite. În zilele în carevreau sau trebuie să gătesc, eu ca părinteîmi propun să folosesc timpul şi prilejulacesta să stau cu copii mei şi să facemdin gătit o experinţă plăcută şi un timppetrecut eficient împreună. Îi aduc cumine în bucătărie şi gătim împreună şi maipovestim ce am făcut, ce mai vrem, maiglumim, ne mai jucăm şi în jocă şi gătim.Rugându-i pe copii să ne ajute, îi facemsă se simtă utili, le dăm posibilitatea săexperimenteze diferite activităţi de„bucătăreală”, putem discuta fără să sesimtă chemaţi să dea raportul sau luaţi laîntrebări. Astfel este un timp câştigat defiecare şi împreună.

Mâncând sănătos investim în propriasănătate, reducem riscurile deîmbolnăvire, creem obiceiuri sănătoasecopiilor.

- Cum se simte un om care suferă de obezitate?- Este foarte dificil să suporţi

conseciţele unei asemenea suferinţe.Pentru cei care suferă pentru că au uneledereglări organice şi ţin un regim deviaţă este cel mai greu, pentru că deşisunt conştienţi şi nici nu îşi satisfacăpoftele culinare şi fac şi mişcare asta nu

92

se vede şi devine frustrant. Foarte greueste şi pentru copiii. Nu este uşor să fiarătat cu degetul mai mereu, să îţi fiefoame tot timpul, să adopte un stil (maiales copiii se folosec de această boală casă aibă ceva specific lor şi ca să semenţină în stil şi în atenţie abuzează şimai tare de mâncare), imaginea de sineeste afectată în majoriatea cazurilor(copilul obez nu poate alerga sau faceunele exerciţii fizice, nu este acceptatîn echipă, ceilalţi neaccepându-l pentrucă acesta nu poate ţine pasul cu ei) şi dela imaginea de sine afectată, aparneîncrederea, izolarea şi autoizolarea,frustrările şi de multe ori furia, uneletulburări comportamentale, agresivitate laadresa celorlaţi dar şi autoagresivitate.

- Părinţii sunt vinovaţi de obezitatea copiilor? - Sunt două mari categorii: sunt copiii

care s-au născut cu probleme, cu uneleafectări organice sau care pe parcurs auajuns să fie afectaţi să se producă uneledereglări independente de regimul şistilul de viaţă şi copiii care au ajuns laobezitate datorită regimului alimentardefectuos şi a lipsei de mişcare. La primacategorie părinţii nu au nici o vină, cuatât mai mult cu cât aceştia sunt

93

interesaţi de problemele copilului, laceilalţi părinţii sunt principaliivinovaţi.

- Ca părinte ce fac când copilul cere şi vede, maiales că celorlalţi li se cumpără diverse produse şi înspecial dulciuri, în ambaleje, care mai de care, maiatrăgătoare, sau la şcoală copilului meu eu îi dau fructeşi ceilalţi au dulciuri şi alte produse apetisante?

- Educaţia pentru un consum alimentarsănătos şi un stil de viaţă adecvat începede la naştere. Din păcate de la naştere,medicul neatolog şi industria farmaceuticărecomandă diverse produse dulci şimedicaţie diversă. Asta predispuneformarea gustului pentru alimentele dulci,dar acestea nu rămân determinante. Gustulse educă şi el, obiceiurile alimentare setransmit în cadrul familiei. O altă maregreşeală o fac mamele, care deşi ar puteasă alăpteze la sân, nu o fac, deşi s-ademonstrat că nu există nici un lapte caresă egaleze laptele matern. Multe mămiciajug la concluzia că laptele lor nu estesuficient de bun ca să-l hrănească pecopil, în urma reclamelor media. După cese diversifică alimentaţia în loc să îidăm copilului fructe şi legume, îi dămdulciuri. Copilului, dacă nu îi dai de micanumite alimente nici nu le va consuma

94

pentru că nu îi place gustul. Pot săexclud toate dulciurile din alimentaţiacopilului, zahărul asigurăndu-l cu legumeşi fructe.

Dacă obişnuiesc copilul că anumitealimente nu sunt bune, chiar şi când vedereclamele, ambalajele şi alţi copii, dacăeu îi spun că nu sunt bune sigur vaînţelege, pentru că este deja obişnuit săspună „nu” şi uneori poate să vă surprinăcă deşi a-ţi cumpărat să nu îi placă,pentru că nu are gustul format pentruastfel de produse. Gustul copilului s-aeducat de aşa natură încât nu mănâncădecât ceea ce îi face bine.

Intrezic prietenilor, bunicilor săaducă dulciuri şi alte produse„păguboase”, copilul să aibă permanent laîndemână legume şi fructe proaspete,astfel încât să poată să consume cât arenevoie. Dacă eu nu îi dau primele 18 luninimic care să îi facă rău, gustul s-aeducat şi când va cere ceva de la reclame,nu i să îi placă, în plus dacă eu îi spuncă nu e bun va înţelege, pentru că areîncredere în sine.

Este mult mai greu dacă a fost învăţat,însă exemplul persoanl este de bază cândsolicităm acestea de la copil.

95

Uitaţi-vă pe etichetele de pe produse,nu luaţi de bun că dacă este pentru copilsau sunt în farmacie sunt şi sănătoase.

Alţi părinţi pe lângă legume şi fructe,cumpără şi depozitează în casă diferitedulciuri şi apoi se vaită că, copilul lornu mănâncă mâncare gătită şi legume şifructe. Păi dacă şi-a luat doza de dulce,atomat are şi energia necesară, i s-atăiat pofta de mâncare şi e firesc să numai vrea altceva. Copilul nu o să bea apădacă pe tine te vede bând altceva, va vreaşi el acel altceva ce bei tu. Copilulcopiază modelul, este pofticios, vrea săvadă, să guste şi să mănânce şi el cemănânci tu ca adult. De aceea ca părintetrebuie să îţi creezi un stil de viaţă pecare ai vrea să-l aibă copilul tău, pentrucă acesta se învaţă prin imitaţie. Şi aicinu ne referim doar la regimul alimentar,ci şi la igienă, la mişcare, la regimul deodihnă şi timp liber.

Dacă copilul a ajuns la pubertate şieste doar puţin grăsuţ sau chir obez, aparunele manifestări, părinţii să îşi susţinăcopilul şi împreună cu psihologul şi cumedicul nutriţionist să îi vină în ajutor.Să i se dea copilului încredere că poatesă ajungă la o stare de sănătate şi o

96

stare de bine şi la acel tonus care să îlajute să treacă peste şi să mobilizeze însens pozitiv, considerând şi că existăetape de creştere şi evoluţie. A nu seînţelege că persoanele obeze sau plinuţetrebuie duse la psiholog (mai ales capedeapsă). Ar fi bine să beneficieze desuport, în efortul lor, pentru căpsihologul este persoana care ştie cum săabordeze problema şi ce instrumente săfurnezeze persoanei atfel încât aceasta săajungă fie în echilibru.

AFECŢIUNEA ŞI MANIFESTAREA EI PEFIECARE ETAPĂ DE VÂRSTĂ

- Cum ne manifestăm afecţiunea şi începănd decând?

- Manifestarea afecţiunii începe de laconcepţie. Dacă părinţii şi mai alesviitoarea mămică nu este mulţumită, nu areun echilibru emoţional, fătul poate fiafectat. Studiile neurologice,neuropsihice şi psigologice au demonstratclar că sunt foarte sănătoşi şiechilibraţi acei copii care au fostdoriţi, în familii în care a existat

97

armonie în cuplu, cei cu care părinţii,mămica în special dar şi tăticul aurelaţionat încă din burtică, i-au pusmuzică. Fătul simte starea părinţilor şiîn funcţie de asta se şi dezvoltă.Manifestarea dragostei se realizează pringrija pentru sănătatea mamei şi copilului,prin măngâieri, prin aprecieri pozitive,prin gânduri pline de iubire şi încântarepentru fiinţa ce se dezvoltă şi urmează săapară pe lume.

Starea unei persoane se transmite celordin jur fie că vrea fie că nu, fătul şimai apoi copilul simte starea părintelui.Dacă mama este agitată şi fătul se agită.Dacă, copilul este bebe, ca să poatălinişti copilul, mama trebuie mai întâi săse liniştească ea.

Mama trebuie să se menţină înechilibru, să se autostimuleze îndragostea ei faţă de copil, să ceră ajutorcând oboseşte şi chiar să evite obosealaprelungită şi în timpul sarcinii dar maiales după ce a născut. Un copil solicităfoarte mult, mai ales dacă mămicaalăptează. În aceste condiţii să nuîncerce să le facă pe toate singură, maiales în prima perioadă când organismuleste mai sensibil şi nu este total

98

refăcut. Dacă apare oboseala sigur apareşi un fel de nervozitate, de nemulţumireşi se apucă şi hrăneşte copilul în acestăstare va transmite, agitaţia şi copiluluişi acesta în loc să mănânce se va agita,mama se va agita şi si mai mult, în loc săi se vorbescă drăgăstos şi copilul să fiesatisfăcut de hrană şi de faptul că esteîn braţe, obţine efectul invers şi aşaintră într-o spirală ascendent negativă.Sau chiar dacă îi vom pune biberonul pepernă şi noi ne vedem de treburi, bebelesimte toate stările de agitaţie aleadultului, nu ştie ce se întâmplă,va aveaimpresia de abandonare şi atuncireacţionează prin plâns. Dacă mama esteliniştită manifestarea afecţiunii se varealiza prin atingere, prin cuvinte, princântecul specific de leagan, toategândurile şi stările pline de iubire.Toate astea copilul le simte ca fiindsecurizante, ştie că dacă plânge estehrănit sau schimbat, uneori plânge doarsolicitând atenţie (părinţii dar mai alebunicii spun că se învaţă în braţe). Defapt nu e vorba de a se învăţa, ci defaptul că fiecare bebeluş vine cu tipullui de atitudine, unii sunt mai calmi,alţii mai agitaţi, unii dorm mai mult

99

alţii vor numai în brate. Cei care vornumai în braţe sunt mai sperioşi, aunevoie permanent de prezenţa adultului

- De la ce vârstă se transmit spaimele părinţilor lacopii?

- Aproape permanent. Dacă părinteleeste agitat, că este speriat, că esteîngrijorat, copilul nu poate înţelege cese petrece dar simte, rezoneză foarteintens pe zona de senzaţie. De simţit simtde la început, dar de identificat mimicafeţei persoanelor apropiate de pe la 6luni sau poate chiar mai mici. De exemplunu trebuie să arătăm copilor că ne estefrică de păienjeni, tunete şi fulgere, degandaci, etc, important să nu reacţionăm,chiar dacă ne este frică, ne întoarcem cuspatele să nu ne vadă, pentru ca altfelvom face din el un fricos.

- De ce este atât de importantă manifestareaafecţiunii faţă de copii, pentru a contribui la dezvoltareaarmonioasă a personalităţii şi când începe?

- Începând din viaţa intrauterină,felul în care este aşteptat, acceptat,iubit copilul, va detrmina felul în carese va dezvolta fizic şi se vor dezvoltaabilităţile sociale şi emoţionale, vaajunge să se adapteze în societate sau nu,va fi plăcut sau nu în grup, va determina

100

felul în care activează şi se manifestăindividul ca pesoană adultă. Dacă persoananu se poate adapta la mediu apar tot felulde situaţii care determină suferinţe:izolarea, insatisfacţia în orice acţiune.Fără manifestarea afecţiunii copilul nuajunge să aibă încredere în el, va acumulanemulţumiri variate, pe care nici măcar nule poate exprima, va căpăta frici, ceea ceduce la afectarea stării de sănătatefizică şi la efecte negative şi de lungădurată de orin psihic.

- De ce depind abilităţile sociale şi emoţionale alecopilului?

- Pentru a fi mai uşor de înţeles amputea spune că aceste abilităţi depind detrei categorii de factori:caracteristicile individului, calitateainteracţinii copilului cu mediul (relaţiacu mama de la concepţie şi pe totparcursul evoluţiei, cu celălalt părinteşi persoanele reprezentative - atenţiedacă la şcoală toate lucrurile sunt înregulă!), mediul larg şi factoriideterminanţi ai acestuia.

Caracteristicile individuale:predispoziţia firii, cunoştiinţe,abilităţi, atitudini. Firea nu estedominantă, unele atitudini şi abilităţi

101

sociale şi emoţionale se pot învăţa,tendinţele se pot corecta, în cazul încare acestea sunt înclinate ctre izolaresau antisocial.

Calitatea înteracţiunii cu mediul:reprezintă felul în care copilul percepe,felul în care este tratat, modaliatea de ainteracţiona cu ceilalţi, experinţeleavute în diferite medii şi cu diferitepersoane.

Se pare că nu ne naştem cu abilităţilesociale şi dacă nu le învăţăm până la oanumită vârstă, mai târziu e destul degreu să le mai deprindem.

- Cam pe la ce vârstă se formează? Şi ele rămân aşatoată viaţa?

- Abilităţile se pot însuşi şi dezvoltade-a lungul întregii vieţi. Conformgraficului lui Brain Growth perioadaesenţială pentru dezvoltare este între 0şi 3-4 ani, când se stabilesc cu foartemare rapiditate modalitatea de a reacţionala stimulii din mediu şi felul în care seva adapta şi se va simţi.

Chiar din punct de vedere neurologic,în perioada aceasta se spune că esteperioada cea mai intensă de dezvoltare acreierului, se dezvoltă şi în restul

102

timului dar nu în acelaşi ritm, atât deaccelerat (https://www.google.ro/search?q=Brain+Growth).

Imaginea Shore R cu circomvolutiunilecrierului

- Să nu se înteleagă că la 6 ani este mai deştept cala 14!

- Da. Nu este mai deştept şi nu ştiemai mult, doar ritmul de acumulare ainformaţiilor, comportamnetelor,abiltăţilor este unul accelerat, după careritmul devine constant, informaţia poatefi mai complexă.

103

- Când se vorbeşte depre afectivitate se tinde să segândească doar despre sentimentele pozitive. Este corectsă ne potejăm întratât de mult copilul încât să-l închidemîntr-un bol de sticlă, să nu îl expunem şi la acele emoţiinegative?

- Afecţiunea, ca termen, are aceastăconotaţie pozitivă.Pentru a înţelege dămun exemplu: dacă îţi pedepseşti copilul,în urma unei reguli dinainte stabilite, pecare acesta a încălcato, nu înseamnă cănu-l iubeşti. Afectivitatea presupuneexistenţa emoţiilor diferite, de oricefel: ură, furie, mânie, ruşine, agitaţie,nervozitate, vinovăţie, frică până laiubire, bucurie, veselie, plăcere,tandreţe, compasiune. Toate acestea suntstări emoţionale. Dacă încercăm să dămcopilului numai partea pozitivă a vieţiinu îi facem în nici un caz bine, dinpunctul de vedere al experienţeipersonale. Emoţiile pozitive apar atuncicând o persoană îşi doreşte ceva, iaracest lucru i se întâmplă, emoţiilenegative apar atunci când nu este raportde egalitate între dorinţă şisatisfacerea ei, când între dorinţa şiceea ce i se oferă apare o diferenţă.

Copilul simte că părintele încearcă să-l protejeze şi de multe ori se foloseste

104

de această dorinţă a părintelui şi ajungesă se folosească de şantajul sentimentalde foarte mic. Copiii nu trebuie să fieferiţi, în nici un caz de apariţia acestorsentimente negative, chiar de la vârstefoarte mici. Prin experienţă ei învaţă săsimtă, să traiască, să accepte, să-şiînţeleagă emoţiile şi în timp să legestioneze. Importantă, mai ales lavârstele mici, este doza în care oferimsau lăsăm să se întâmple aceste emoţii.Emoţiile negative nu sunt de evitat,exemplu: în momentul în care copilul aînceput să mergă, părintele îl lasă singurşi copilul mai şi cade, fară ca printelesă tresară şi să se lamenteze şi va spune„nu-i nimic, trece, gata, hai, hopa sus!”,atunci copilul va accepta durerea demoment, va trece mai repede pesteneplăcere, va înţelege că e firesc să maişi cadă, dar şi că trece şi poate săcontinue să meargă. Dacă părintele tresareşi se sperie, atunci şi copilul se vasperia, va plange mai mult, se va teme săo mai ia de la capat. Poate să fie tristdin orice motive, părintele nu trebuie săîncerce să îl scape pe copil de tristeţecu orice mijloace. Copilul învaţă foarterepede că părintele este sensibil la

105

nevoiele lui şi că la orice scâncetprintele îi vine în ajutor şi îiîndeplineşte orice dorinţă şi, de foartemulte ori, se foloseşte de plâns. Se vedecă nu e plânsul de suferinţă reală, estesuperficial. Plânsul ca şi furtul şiuneori minciuna sunt semnale alte altorsuferinţe. Copilul nu fură ca şi cum aravea o nevoie reală ci că nu îi suntstisfăcute mofturile, că este refuzat sauare nevoie de afecţiune sau de atenţie.

Regulile o dată stabilite, e bine săfie aplicate cu hotarâre, indiferent deşantajul sentimental şi tertipurilecopilului, care îşi încearcă limitele. Sepoate face unele concesii la vâsta 0-3ani, când copilul este obosit, agitat,nervos, când este necesar mai întâi să-lliniştim şi abia după aceea facem cetrebuie. Este importantă calitatearelaţiei şi maturitatea părintelui,calitatea tipului de relaţie care sedezvoltă. Când copilul, indiferent devârstă, are deja o stare proastă, enervos, e obosit, crispat nu îi mai impuişi tu ceva, tocmai în acel moment, te maifaci că nu vezi că a greşit, nu-l maiprovoci cu altceva care nu îi pică binepentru că atunci va dezvolta o lipsă de

106

încredre în sine, va gândi “nu suntimportant pentru nimeni, nimănui nu-i pasăde mine”, crează mari suferinţe pentru cănu se simte înţeles, ocrotit.

- Cum îşi dezvotă copiii aceste abilităţi?- Copiind, imitând reacţiile pe care le

are adultul la atitudinile şicomportamentul copilului, prin discuţiidespre emoţii, prin exprimarea pripriiloremoţii. Exemplu: plânsul presupuneexistenţa unei emoţii, după ce copilul s-aliniştit, putem vorbi despre ceea ce asimţit. Pentru copil mimica, gesticanoastră, modul nostru de reacţie faţă deunele situaţii sau altele sunt “citite”foarte bine de copil. Acesta simte stareapărintelui, ştie când părintele esteoboist, nervos, nemultumit,etc, are un“radar” faţă de stările părinţilor şiinstinctiv le atrage atenţia că acolo cevanu este în ordine, neştiind să se exprimevis-à-vis de ceea ce simte, încercând săatragă atenţia supra lui: fix atunci îlapucă pe copil tot felul de nevoi, “crize”de furie sau de plâns. Felul în carepărintele reacţionează la diefritele stăriale copilului, se transformă în tipare decomportament încă de la vârste foaretmici: bebeluşul plânge - mama îl ia în

107

braţe şi îl alăptează sau îl schimbă,astfel bebeluşul învaţă foarte repede căexistă cineva care să îi satisfacă oricenevoie are, atunci când el plânge. Apoicând ar trebui să se impună nişte reguli,în conformitate cu vârsta, fără reguluicopilul nu ştie ce e bine şi ce e rău,dacă noi nu suntem un model bun ne vaimita, în timp va folosi şantajulsentimental pentru a obţine ceea ce nu îieste permis, sau pentru a scăpa depedeapsă.

- Pe ce ne bazăm în educaţie pentru dezvoltare?- Principii de bază pentru dezvoltarea

abilităţilor emoţionale şi sociale: utilizaţi mesaje formulate la

persoana a 2-a şi persoana întâi, astfelîncât să fie foarte clar despre cine estevorba: “ Pe mina m-ai supărat pentru ca tuai facut asta, nu ai procedat bine aşa şipe mine lucrul acesta m-a facut să sufăr”şi NU: “tu eşti rău, nu eşti bun de nimic,tu…”, pentru ca exprimarea de acest genseamănă a acuzţie, induce vinovăţia.

oferiţi copilului posibilitatea de aalege între două variante, cu explicaţiileşi consecinţele pentru fiecare în parte.Astfel, nu i se impune copilului, îlînvăţăm să gândeacsă, să aleagă, să îşi

108

asume alegerile făcute şi implicitconsecinţele alegrilor sale, aşa devineresponsabil pentru faptele sale.

creaţi contexte, în care copiii săpoată lua decizii, chiar cu oferirea maimultor variante, astfel va deveni sigur peel, va învaţa să ia decizii

rezolvaţi probelemele împreună cucopilul, fiţi atent la ceea ce simte şigândeşte, la reacţiile dumnevoastră faţăde ceea ce face copilul, notaţi, scrieţipe hârtie, deşi vi se pare absurd, notaţi:când este scris mult mai uşor va venioricui să decidă.

Aplicaţi cu consecvenţă regulile şiconsecinţele comportamentului: dacă amimpus o regulă (”nu ai voie să…, dacă veiface asta, pedeapsa este…, dacă respecţiregula după o vreme vei fi recompensatcu…”) este necesar ca această regulă săfie aplicată de către toţi memebriifamiliei şi în orice situaţie. Lipsaconsecvenţei şi coordonării întresolicitările adulţilor din familiebulvesează copilul şi atunci el va face ceva simţi sau ce va gândi singur.

încurajaţi copilul să analizezecritic o siuaţie şi învăţaţi-l săanticipeze consecinţele propriilor sale

109

comportamente. În momentul, în care nusunteţi de acord cu ceea ce îşi doreştecopilul să facă, explicaţi-i, daţi-i celedouă variante cu consecinţele lor şi cuargumente de ce nu sunteţi de acord cu el,astfel va învăţa să se găndească înaintede a trece la acţiune, ce urmează săobţină, iar în timp nu va mai acţiona laprimul impuls, va învăţa să facă planulacţiunii.

ignoraţi aspectele minore, pentruînlăturarea conflictelor. Copiii învaţăpemanent, mai ales prin încercări, aşaexperimentează şi greşeşc, dar greşealaare darul de a-i învăţa, e firesc săgreşească mai ales în situaţia când nu aumai făcut aşa ceva înainte, nu ştiu la cesă se aştepte, nu cunosc consecinţele însituaţia dată. Dacă nu greşec de cele maimulte ori nu învaţă şi nici unul dintrenoi nu am învăţat din experienţapărinţilor noştri.

- Trebuie să lasăm copiii să greşească?- Da. Şi când greşec să nu facem din

asta o tragedie, cu atât mai mult dacăcopilul a încercat ceva şi nu a reuşit şieste supărat de eşecul lui, atunci ar fibine să încercăm să-l consolăm. Dacărepetă greşeala şi nu sunt greşeli mari,

110

ar fi bine să nu criticaţi ci să ignoraţi,poate doar atenţionat. E bine să sevorbească deschis cu adolescentul şi faţăde ceea ce înseamnă expunerea stărilor, aemoţiilor

întăriţi permanent comportamenteleacceptate, dacă am stabilit nişte regulişi copilul se conformează acestor regulinu este nevoie să-l compensăm financiarsau cu lucrurile pe care şi le doreşte, cicu lauda, care nu a stricat niciodată.Lauda este foarte bună când este spusă latimp şi în contextul propice.

- Este foarte important să nu ne manifestăm ca şefi,noi ca părinţ?. În momentul în care i se impune ce săfacă cum se simte copilul şi ce crede?

- Copilul se va simţi lipsit deimportanţă, va învăţa ce este frica, apoirevolta, va învăţa că nu are valoare,poate ajunge la timiditate, minciună,agresivitate, frustrări acumulate. Copiiiau nevoie de explicaţii, mai ales că eifac parte din altă generţie, care nu maiaccepta lucrurile aşa simplu, ca aşa spuneadultul.- Mai ales atunci când îi pedepsim pentru ceva,trebuie să le explicam cum şi de ce s-a ajuns la situaţiaasta? trebuie verificat dacă ştie exact cu ce a greşit şi de

111

ce a fost pedepsit?trebuie discutat şi explicat unde agreşit şi totuşi pedepsit?

- Faptul că nu a înţeles de ce epedepsit, presupune că ori nu au foststabilite nişte reguli anteriorevenimentului, ori el la momentulstabilirii regulii nu a acceptat-o.

Faptul, că nu a înţeles de ce estepedepsit, ar fi dus la o stare de angoasă,de nemulţumire, de dorinţa de a înfruntapărintele, iar evenimentul i s-ar fi părutde valoare, la fel ca şi pedeapsa nu şi-arfi atins scopul. Da, trebuie discutatpentru că nu pedepsim copilul de dragulpedepsei sau a regulii, ci pentru a-lajuta în însuşirea unui comportamentadecvat, iar dacă nu s-a înţeles motivulpentru care a primit pedeapsa, atunciefectul acesteia este nul. În funcţie desituaţie continuăm cu aplicarea pedepseisau nu, dacă nu fusese ştiută şi discutatăo regula anterior evenimentului, discuţiaeste suficientă, dacă a fost vorba deneatenţie, uitare, neglijenţă, dacăsituaţia nu este gravă se poate evitapedeapsa, fiind suficienta discuţia, dacăeste vorba de intenţie, de încălcareaconştientă atunci se aplică pedeapsa, fără

112

alte explicaţii, decât amintirea regulii,a consecinţelor faptelor.

!!!Nu pedepsiţi niciodată copilulpentru greşeli despre care nu i-aţi vorbitîn prealabil copilului. Copilul, dincuriozitate, poate să experimenteze oricesituaţie îi trece prin cap şi el nuconsideră că face ceva rău. În astfel desituaţii poate face gesturi, pe care să leimite după altcineva, până la unele care,chiar, să-i pună viaţa în pericol. El nuîşi dă seama, pentru că nu este învăţat săse gândească la ce poate să păţescă, saucum se simt ceilalţi, el doarexperimentează, iar experimentarea nupresupune intenţia de a supăra peceilalţi, de a încălca regulile. Laînceput explicaţi-i ce este greşit şi cese poate întâmpla, de ce este important săse compotre într-un anumit fel, de ce îicerem asta.

Dacă copilul a facut ceva şi şi-a datşi singur seama că a greşit, nu trebuiesancţionat, chiar dacă nu şi-a dat seama,este suficientă autocritica. Dacă copilula încălcat regula ştiută, înţeleasă şiacceptată anterior şi este pedepsit,atunci el îşi va asuma pedeapsa fără săfie nemulţumit sau revoltat nici împotriva

113

pedepsei, nici a părinţilor, pentru că elînţelesese, acceptase, interiorizaseregula, poate fi trist sau nervos, poateva încerca să şantajeze părintele, săscape cumva de pedeapsă, dar până la urmăse va supune dacă nu s-a supus din primaclipă. Dacă aplicăm pedepse, fără să fifost stabilite în prealabil, când copilula făcut o greşeală nu vom obţine decâtefectul invers decât cel dorit, copilul vaînvăţa să răspundă agresiv măcar încuvinte, va încerca şi va reuşi să sestrecoare printre solicitări şi aşa ziselereguli, pe care am vrea să le impunem, vaîncerca să păcălescă situaţiile şipersoanele care încercă să-l determine săfacă ceva anume sau să adopte un anumitcomportament.

Dacă d-vs ca adult vi s-ar impune săfiţi pedepsit pentru o sarcină care nuvafost trasată şi pentru care a-ţi fosttras la răspundere sau a-ţi avut oiniţiativă, care credeaţi că vă va aducerezultate pozitive, şeful nu a fost înpreajmă să întrebaţi sau vi s-a spus deprea multe ori să faceţi să fară să maiîntrebaţi, a-ţi facut lucrul acela cufoarte mult suflet, şeful în loc să sebucure, vă sanţionează…Cum v-aţi simţi?

114

- Cum se manifestă şi se simte manifestareaafecţiunii pe categorii de vârstă? De când începe să semanifeste?

- Se poate spune că afectiviatea începeîncă din viaţa intrauterină. Dacă părinţiiviitorului copil şi în mod deosebit mamaeste nemulţumită, nu are un echilibruemoţional, fătul poate fi afectat îndezvoltare. Dacă mămica este agitată şifătul se agită şi se simte cum se zbate înburtică. S-a demonstrat prin studiineurologice şi psihologice că suntsănătoşi şi echilibraţi copiii care aufost doriţi, cu care mămica şi chiartăticul au relaţionat încă din burtică, i-au pus să asculte muzică, le-au cititdiverse lecturi, etc. Fătul simte stareapărinţilor şi în funcţie de asta sedezvoltă. Manifestaţi dragostea unul faţăde celălalt şi faţă de viitorul bebe, prinmângâieri, gânduri pozitive, plăcrea şiîncântarea că acolo în burtică există ofiinţă.

- Practic starea părintelui se transmite?- Da. Ne influenţăm copiii fără să vrem

prin stările pe care le avem. Ar fi binesă încercăm să intrăm în echilibru, ca şiei să se menţină în echilibru, iar cucopiii mai mari cu care se poate comunica

115

trebuie să comunicăm. Mama indiferent cear întâmpina, ar trebui să seautostimuleze în dragostea ei faţă decopil. Indiferent cât ar fi de obosită eatrebuie să răspundă pozitiv solicitărilorcopiilor, iar dacă nu mai poate ar trebuisă ceară ajutor, să nu încerce să le facăpe toate singură şi să se epuizeze. Estefoarte important ca ea să fie înechilibru, pentru că dacă, copilul estealăptat, hrănit când mama este nervoasăsau când este hrănit în loc să fie ţinutîn braţe şi să i se vorvească tandru, îipunem biberonul pe pernă, îl lăsăm acoloşi noi ne vedem de treburi, copilul simte.Simte stările tensionate sau disconfortulpersoanelor din prejmă, stări pe care leresimte corect ca fiind negative, nu sesimte bine, nu ştie ce se întâmplă şiatunci reacţionează, în primul rând prinplâns, iar dacă în casă există certuricare se perpetuează şi se perlungesc sepoate ajunge ca copilul să seîmbolnăvescă, fără a avea un motivconcret, făcând de simple răceli lapneumonii, de la scaun moale la adevărateinterocolite şi altele. (Pentru a văconvinge de asta amintiţivă ce episoadedin viaţa de familie s-au derulat înainte

116

de un episod de boală al copilului, puteasă fie o ceartă minoră între părinţi carea trecut după 2-3 ore sau zile, fărăimportanţă).

Moaşele ştiau: mama care alăpta nu aveavoie să fie supărată, nu avea voie să fiederanjată, nu trebuia să consume anumitemâncăruri, că mama trebuie ajutată şi easă se ocupe doar de copil cel puţin înperrioada de lehuzie. Moaşa eraprotectoarea mamei şi a copilului.

- Cum manifestăm afecţiunea la vârste aşa mici?- Prin atingere, mâgâiere, vorbe

tandre, tonul vocii, cântecele specificede leagăn şi toate gândurile noastre dedragoste. Toate astea copilul le simte cafiind securizante, el ştie clar că dacăplânge este hrănit sau schimbat, de multeori plânge că „s-a învăţat” să stea înbraţe. În această situaţie se poate spunecă mai de grabă, fiecare bebeluş vine cuun anume tonus, temperament: unii sunt mailinişti şi alţii mai agitaţi, suntbebeluşi care nu vor decât în braţe pentrucă probabil sunt ceva mai sensibili, maisperioşi şi nu se simt în siguranţă decâtîn braţele părinţilor, sau a unei persoanede încredere.

117

- De la ce vârste se pot transmite spaimelepărinţilor către copii?

- Permenent. Copilul nu înţelege, dacăpărintele este agitat, dacă este speriat,este îngrijorat sau nervos dar simte,rezonează la nivel subtil, ce nu se poateobserva cu uşurinţă, dar dacă suntematenţi şi la ambientul copilului vorobserva legătura foarte strănsă întresările copilului şi mediu. De pe la şaseluni începe să ne “citească” mimica. Şiîmpreună cu tonurile vocilor, cu ce simtela nivel subtil copilul ştie intuitiv, iartoate astea funcţionează chiar mai binedecât la noi adulţii.

- Ce facem când avem frici şi suntem în faţacopilului? de exemplu îmi e frică de păieanjeni, ce fac?

- Orice frică trebuie stăpânită, neîntoarcem cu spatele să nu ni se observemimica feţei, ne stăpânim reacţia vocală,nu facem gesture bruşte, care să alarmeze,rezolvăm peroblema, ne liniştim, trecempeste pentru că altfel riscăm să facem dincopil un fricos.

- La 2-4 ani copilul deja învaţă să vorbească, cumne purtăm?

- De la 2-4 ani creierul se dezvoltăextraordinar de mult, într-un ritmfantastic, dar manifestarea afecţiunii

118

trebuie să fie constantă, aproapepermanentă. Atenţie la ceea ce exprimăm caşi mimică, gestică, cuvinte, pentru căîncă suntem în zona de rezonanţă întreadult şi copil, copilul îşi păstreazăsensibilitatea şi capacitea intuitivă, darîn această perioadă imită extraordinar demult şi de fidel.

În această perioadă de dezvoltarespectaculoasă a creierului şi deacumularea de cunoştinţe şi noţuinifabuloasă, începem să impunem niştereguli, dar manifestarea afecţiuniitrebuie să fie permanentă, mai ales cândimpunem reguli. Atenţie la expersia feţei,la gesturile noastre pentru că, în aceastăperioadă chiar dacă se merge tot perezonanţa sensibilă între copil şipărinte, dar în această perioadă imităextraordinar de rapid şi aproape fiecaregest şi chiar stare, cum suntem noi aşa vafi şi copilul: dacă suntem tonici sauapatici, dacă suntem nervoşi sau agitaţi,dacă folosim unele expersii. În plus dacăintrezicem ceva râzând, copilul nuvarespecta ce i se cere, pentru că el nucrede cuvantul ci atitudinea şi gestica d-vs. Tonul să fie hotărât, dar nu ţipat

119

(pentru că se poate speria şi nici nuobţinem efectul scontat).

- Cum manifestăm afecţiunea?- Îmbrăţişări, alint, cât se poate de

multă tandreţe, gânduri pline de dragoste,chiar şi atunci sau mai ales atunci cândîi interzicem nişte lucruri, pentru cădeja trebuie să impunem nişte reguli decomportament, întrucât în această perioadăînvaţă ce e bine şi ce e rău, ce are voieşi ce nu are voie. Afecţiunea o manifestămprin îmbrăţişări, alint, măngâieri,gesturi cu încărcătură mare de tandreţe,chiar şi când intrezicem unele lucruri şichiar dacă tonul este unul hotarât.

În momentul în care facem o interdicţies-o facem cu un ton foarte hotărât, dar nuţipat, pentru că ţipatul sperie copilul,dar se poate învăţa.

Orice părinte, care îşi vede copilul înpericol, indiferent cât de mic, aretendinţa de a tresări, de a scoate zgomotespecifice fricii. Copilul nu se sperie depericol pentru că nu îl conştientizează,ci se sperie de reacţia părintelui.Copilul este şi un bun imitator, dar simtereacţia de frică a părintelui, este osenzaţie negativă şi o preia amplificat.Deci e dificil de menţinut în echilibru un

120

părinte sperios şi el va transmite asta şicopilului, dar suntem adulţi şi suntemobligaţi să ne contolăm, dacă nu vrem caşi copilul să fie speriat permanent. Dacăvrem ca viitorul adult, actualul nostrucopil să fie echilibrat va trebui să nestăpânim.

- Este vârsta la care are nevoie de: multăafectivitate, de reguli. Îl lăudăm?

- Da, îl lăudăm ca să-l susţinem,pentru că în această perioadă,manifestarea este instinctivă, pe de oparte, dar pe de altă parte manifestareaeste imitiativă, ei acum învaţă. Lăudămpentru orice gest sau efort pe carecopilul l-a făcut pentru primele dăţi,apoi introducem alte şi lăudăm şi pentruacestea.

Această perioadă o putem numi şiinstinctivă, este perioda cu cea mai maredrăgălăşenie şi deci manifestareaafecţiunii vine părintelui de la sine, maigreu este cu impunerea regulilor. În acestproces nu pedepsim prin retrageraafectivităţii, însă NU să fie hotărât,acum învaţă ce este NU. Această perioadăeste cea în care NU trebuie pus cu cea maimare hotărâre în practică, pentru că acumcopilul învaţă să se ferească de pericole,

121

manifestă interes pentru orice obiect saulucru ce îi pică la îndemână sau în faţaochilor, este extrem de curios,manipuează, dezmembrează, duce în gură.Acum trebuie învăţat cu amânarea saunesatisfacerea tuturor mofturilor, pentruca mai târziu să poată să îşi amânedorinţele, impulsurile, instinctele,dorinţele care, mai târziu vin pur şisimplu şi de multe ori nu ştiu să le facăfaţă, pentru că în perioada asta nu aexersat suficient.

Afectivitatea nu trebuie retrasă înnici o perioadă, dar atunci când impunemnişte reguli trebuie s-o facem cuhotărâre. Când am spus „nu”, aşa să fie.Este singura perioada în care aceastăhotărâre este necesară şi să fie fărănegociere şi fără cedare, deoarece înaceastă perioadă acumulează foarte mult,manipulază tot felul de lucruri, gustă,miroase tot, pipăie, dezmembrează, sestrăduieşte să „repare” ce a stricat, etc.în toată exporarea asta a lui în oricecontext şi cu orice îi pică în mână,ajunge la plită sau sobă, priză, laaragaz, ajunge la cuţite, trage de tot cepoate atinge şi astfel se poate răni şiastfel, NU acela hotărât are scopul de a-l

122

feri. Dacă spunem Nu zâmbind, înseamnă cădeja ne-a captat atenţia, va continua săfacă acest gest pentru că expersia noastrăa fost una de încântare şi lui îi placecând face plăcere părinţilor, să încercesă-i facă să zămbească şi să îi atragăatenţia în orice mod. Când se conformeazăîl lăudăm şi o să se străduiască să nefacă plăcere să se poarte bine.

Măsuri: protejarea prizelor cu dopurispeciale, blocarea butoanelor de laaragaz, ascunderea unor obiecte tăioasesau periculoase, nu lăsăm obiectele pecare nu am vrea să le strice la îndemână,prinderea unor sertere pe care nu vrem săle deschidă.

- Cum se manifestă afectivitatea la următoareaetapă de vârstă?

- Următoarea etapă este cea de 4-5 ani,când merge la grădiniţă, acum copilulînvaţă să şi denumească ceea ce simte caemoţie, înţelege ce simte şi asimileazăcuvântul adecvat emoţiei tăite. Una dinprimele emoţii simţite, manifestate şidenumite este cea de ruşine, apoivinovăţie, mândrie. Ar trebui să se sesimtă bine şi în afara familiei, într-unmediu străin de casă. La 3 ani nu suntmari probleme de adaptare. Dacă, copilul

123

nu a fost obişnuit să frecventeze altemedii înainte de 4-5 ani, adaptarea va fifoarte dificilă, de aceea pentru a preveniaceste situaţii copilul trebuie să fieobişnuit să se mişte în cât mai variatemedii, începând de la câteva luni şiînainte de această vârstă.

Se va manifesta afecţiunea permanent,se vor menţine regulile, atenţie la modulîn care ne manifestăm şi contextul în careo facem, la fermitatea cu care ne ţinem deaplicarea regulilor. La vârsta asta încâmai plânge să fie luat în braţe, va facecrize de nervi prin magazine, va încercasă forţeze limitele impuse. Copilulînţelege ce i se comunică, poate săverbalizeze cât de cât ce simte. În cazulîn care face o astfel de criză, părintelese va păstra calm, se va lasa la nivelulcopilului şi discutăm situaţia, îi explicăde ce nu se poate să i se îndeplineascădorinţa, eventual stimulată mândia de aface sau nu unele lucruri pentru ca estecopil mare. Nu este indicată utilizareasentimentelor de ruşine şi vinovăţie.Acestea sunt sentimente negative şi întimp pot determina inhibiţia, simţulridicolului exagerat, timiditate. Laaceastă vârstă, dacă părintele a cedat o

124

dată la criza de nervi a copilului, acestava repeta povestea ca să obţină ceea cevrea de la părinte, ca un şantaj, mai alesîn locuri publice.

Dacă am reuşit să spunem “Nu” la 2-3ani, acum cu atât mai mult este nevoie săne menţinem deciziile şi regulile de acum,mai ales că şi copilul înţelege şi maimult.

- Nu putem să le facem nici o plăcere, măcar aşa,din când în când?

- Nu e vorba de a face plăcere, pentrucă îi facem plăcerec mergând în parc,jucâîndu-ne cu el, făcând diferitelucruri, cumpârându-i unele lucruri şijucării, ci este vorba de situaţiile când,în ce context?

- Nu cedăm niciodată când plâng?- Depide foarte mult de situaţie.

Fiecare părinte ştie clar când coplilullui suferă cu adevărat şi când mârâie doarca să atragă atenţia, când are nevoie deun lucru şi când face crize. De exemplucând copilul se simte frustrat, când arenevoie de ceva, sau când vrea la grupul dejoacă.

Acest plâns, mârâit apare, de cele maimulte ori datorită părinţilor pentru că nuştim să-l pergătim în prealabil: în 10

125

minute plecăm. În acest context copilulcând e luat pe sus de la activitatea dinmomentul acela va reacţiona şi în caestcontext părintele trebuie să cedeze şi săîi lase încă un timp. A fost greşealapărintelui, trebuie să şi-o asume, săspună: Bine a fost greşeala mea, da maistăm 10 minute. Sau dacă chiar s-a ivit osituaţie de urgenţă şi trebuie să seîntâmple atunci îi expicăm de ce trebuie,că vom încerca să ne revanşăm şi dacă vacontinua să fie supărat, îl luăm în braţe,ne manifestăm afecţiunea.

Uneori e bine să ne lăsăm, cândconsiderăm că cerinţa a fost exagerată,când copilul nu refuză doar de moft ci aravea un motiv pe care încercă să ni-ltransmită. Fiecare părinte, dacă esteatent cu adevărat la copil, ajunge să îşicunoască copilul şi ştie când plânsul estereal, serios şi copilul suferă şi cândeste de şantaj.

Chiar şi atunci când nu îi satisfacemmofturile nimic nu ne împiedică să îioferim dragostea noastră, să îl ţinem înbraţe. Astfel copilul înţelege că esteimportant, că este iubit şi nu suferă.Când sunt toane şi mofturi putem să leignorăm.

126

La 4-5 ani, când copilul este dejafoarte obosit, agitat ar fi bine să trecemcu vederea o astfel de criză, mai întâi îlliniştim pe copil, manifestându-neafecţiunea şi apoi dacă nu adoarme, apoiputem să aplicăm regula şi cu sancţiunea,dacă mai e cazul.

- Recunoaştem când greşim, noi ca aduţi?- Da. Pentru ca deja învaţă şi aşa va

şti să îşi asume răspunderea pentrupropriile fapte. Noi avem impresia că einu sunt capabili de anumite lucruri dar neînşelăm. Credem că la vârsta asta nutolerează amânările dar de fapt pot şiînvaţă foarte repede dacă li se explică şise vor convinge că părinţii se ţin depromisiune. De exemplu: dacă acum airăbdare să punem masa şi mă ajuţi şimănânci tot, după masă o să primeştidesertul tău favorit. Copilul va fiîncântat să va ajute şi va renunţa ladesert până după masă. Sau dacă acumrenunţi la jucăria asta care nu are nici oimportanţă, peste două zile vei primijucăria pe care tu ţi-o doreai de multtimp şi de care eu nu am uitat, copilul vaalege să amâne, să aştepte. Poate găsisingur unele soluţii şi să alegă soluţiacea mai favorabilă lui.

127

Prin exerciţuil de a face alegeri, de aamâna satisfacera unor dorinţe de momentcopilul învaţă să îşi amâne impulsurile demoment, instictele, dorinţele, învaţă săia decizii.

- Următoarea categorie de vârstă, cum ne purtăm?- 5 – 7 ani, acum se rafinează modul de

abordare a tuturor manifestărilor,identifică foarte bine emoţia şi la el şila ceilaţi, începe să înţeleagă mult maibine ce simt ceilaţi (decât până acum),experimentează punându-se în locul altuia,adică poate intra în rol, înţelege foartebine poveştile şi tâlcul acestora. Poateîntâmpina dificultăţi de adaptare lagrădiniţă sau la şcoală, dacă nu a fostsuficient pregătit pentru socializare şiadaptate în prealabil, însă este timp cael să se se obişniuască şi să înveţe să seadapteze grupului, însă este timp caacestea să se rezolve, dar nu se vorrezolva de la sine, ci doar dacă părinţii,împreună cu cadrele didactice acordăatenţie.

În această prioadă începe să se formezespiritul moralităţii: cinste, onoare,corectitudine. Din nou mare atenţie lamodele: dacă îi veţi minţii vor minţi şiei, dacă va prins că nu vă ţineţi de

128

cuvânt, va specula acest aspect şi vă vaspune că va păcălit, sau veţi primicritici (la care ar trebui să fiţi foarteatenţi şi deschişi, pentru că vă voratrage atenţia asupra unor lucruri pe cared-vs nu le mai conştientizaţi).

Crizele de la oboseală sau răzvrătirese mai diminuează ca frecvenţă şi cadurată. Manifestăm constant afecţiunea,susţinută şi de expersiile care ledefinesc. La debutul în clasa întâisuportul afectiv este foarte important,încurajaţi permanent, lăudaţi pentru efortşi nu neapărat pentru execuţie (pentru cereuşesc mai puţin bine).

Afecţiunea, tandreţea, alintul, laudaîntemeiată este bine să fie în continuarefolosite, susţinerea permanentă şi maipuţin crticism şi pefecţionism.

- Inclusiv la scris nu trebuie să criticăm: „Nu ai făcutbine, e urât”, pentru că riscăm să-l demoralizăm şitrebuie să-l facem să dorească să continue?

- La scris nu criticaţi cuvehemenţă sau răutate, de ce veţi criticamai tare de aceea va scrie mai urât şi nuvamai vrea să scrie, îi veţi creacomplexe, cu blândeţe spuneţi: asta efoarte bine, bravo! Asta e cam strâbă,aici ai cam depăşit spaţiul. Gândiţi că e

129

prioada când temele sunt pentru exersareşi pentru dezvoltarea musculaturii mâiniişi a abilităţilor de scris, nu pentrualtceva.

- Corectăm cu blândeţe unde este decorectat şi laudăm unde este de lăudat,stimulat să vrea să progreseze, în nici uncaz pus etichete: nu eşti în stare, înfiecare zi mă ţi lângă tine, mereu faciaceiaşi greşeală, niciodată nu faci nimiccum trebuie. Scrisul se defineşte târziu,pe la adolescenţă şi-l poate schimba de 2-3 ori. Nu toţi avem înclinaţie către unscris caligrafic şi nici nu este atât deimportant. Mult mai importantă esteîncrederea în propria persoană, dorinţa dea face singur lucrurile şi de a reuşi, dea învăţa orice lucruri noi, stimulareacuriozităţii.

- La 7-10 ani, pretenţiile crescşi mai mult, creşte numărul şi calitateaabilităţilor, creşte capacitatea deadaptare, au capacitate foarte mare desimulare (în afara de faptul că şi-auînsuşit toată mimica şi gestica specificăşi pot imita foarte bine, ei pot jucateatru, să inducă şi să simuleze). Pot săabordeze astfel, când resimte frica faţăde unele situaţii, a unui stres puternic,

130

pus în faţa unei probe de la care nu estesigur că va obţine rezultatele aşteptatede el sau părinţi, să simuleze că îi esterău. Uneori din cauza unor emoţii foarteputernice chiar să îi fie rău. De aceeaeste necesară a mare atenţie la cum esteevaluate situaţia: este simulare sau răureal.

În această perioadă se vastrădui să numai plângă, sau amână pentru că nu estelocul sau momentul. Aceste eforturitrebuies apreciate (este semn că începe săse maturizeze), dar o discuţie trebuiefăcută ulterior evenimentului şi discutatcu căt mai multă înţelegere şi blândeţeposibile. Nu folosiţi, mai ales la băieţi:” nu mai bâzâi că nu eşti fetiţă, bărbaţiisunt…”. Exprimarea emoţiilor este fireascăpentru toată lumea. Pentru băiat esuficient că a făcut faţă la şcoală şi cănu a plâns, îl lăudăm, dar acasă îlîncurajăm să se manifeste, să îşi exprimefuria, frustrarea, amărăciunea inclusivprin plâns. Altfel nu va face decât să-şiînghită tot timpul sentimentele şireacţiile şi se va închide în sine. Estesuficient că a amânat şi a ales un momentşi un loc unde să fie protejat, dacă nu vaplânge acasă, dacă nu se va destăinui

131

acasă, atunci se consideră că nu esteînţeles acasă şi dacă nu se va simţi nicimăcar acasă în siguranţă, atunci unde?

Învaţă să se abţină să plângă, de celemai multe ori din mândrie, pentru că deşisufere, nu este locul şi momentul. Acestlucru trebuie apreciat şi făcută odiscuţie ulterioră pentru a-i putea daposibilitatea să îşi descarece tensiunileacumulate în momentul amânării plânsului.Cu multă delicateţe abordat subiectul şimai ales la băieţi a nu se aborda: Nu maibâzâi că nu eşti fetiţă, bărbaţii suntputernici şi nu au voie să plângă.Exprimarea emoţiilor este firească pentrutoată lumea, indiferet de sex sau vârstă,nu este nimic ruşinos să spunem şi sămanifestăm ce simţim.- Băieţelul este suficient că nu a plâns la şcoală,pentru asta trebuie lăudat, dar acasă trebuie să-lstimulăm să se manifeste?

- Daţi-i posibilitatea să se exprimecum simte, să îşi descarece furia,inclusiv prin plâns, altfel nu va facedecât sa-şi înghită tot timpul reacţiile.E suficient că că a amânat şi a găsit unloc şi un moment bun. Dacă nu se vadestăinui acasă, atunci înseamnă că el nuse simte înţeles acasă şi dacă nici măcar

132

casă nu se va simţi în siguranţă, atunciunde?

- De la sfărşitul acestei perioade deja nu ne maiacceptă să ne manifestă afectivitatea în public ci decâtîntr-un anumit mediu, să facem asta numai acasă şiîncepem să comunicăm altfel cu ei?

- Da, aşa este şi ar trebui sărespectăm aceste cerinţe şi să comunicămadecvat cu ei. Mai mult acestă cerinţă seaccentuează de la 10 la 14 ani, când vetiavea surpriza să fiţi respinşi, pentru că„nu mai sunt bebe”. Este forte importnt săle spunem tinerilor că indiferent cevârstă ar avea, tot copilul părinţilor luiva fi, că e bine să îşi manifesteafecţiunea, cu promisiunea că nu nu văveţi manifesta în faţa prietenilor lui, casă evitaţi ca aceştia să îi atribuiediferite cuvinte, să îl facă să se simtăumilit. Este bine să ne învăţăm copiii săîşi manifeste afecţiunea pe care o simt,să nu se jeneze de sentimentele lor, săconsidere firesc pentru că ele există.Întrebat copilul ce îl face să nu vrea săne manifestăm? crede că nu îl iubim ?crede că e teatru? dacă el nu vă iubeşte?Nu ar strica să promiteţi că nu vă veţimanifesta în faţa prietenilor lui, care arputea râde de el, dar între mambrii

133

familiei este important şi bine să nemanifestăm afecţiunea pentru că ea există.Dacă se încăpăţâneză să respingă, nu vămâhniţi, pune-ţi doar întrebări la care sănu aşteptaţi răspuns. În crizele de furieva spune: Nu te iubesc, te urăsc!

La perioada pubetăţii, în crizele defurie va spune “te urăsc”, dar e mai bineaşa decât să nu aibă nici o manifestare,oricum nu este adevărat, după ce îşi vareveni îi va părea rău şi va recunoaşteacest lucru.

Între 11 şi 14 ani, când oscilaţiile destare sunt foarte mari, căutareaidentităţii este foarte importantă pentruei. Stările acelea de violenţă, decriticism excesiv, de negativism, de refuza tot ce vine de la adultul perceput caautoritate, refuzul manifestării oricăruigest de afecţiune se datorează faptului căei practic sunt rupţi în două între douălumi: cea a copilăriei de care încă nureuşesc să se desprindă în totalitate,deoarece nu sunt încă pregătiţi emoţional,chiar dacă poate din punct de vedereintelectual ar putea face faţă unorprovocări deosebite şi lumea adulţilorcare îi tentează foarte mult dar pentrucare încă nu au tot „echipamentul” necesar

134

pentru a putea face faţă. Aveţi nevoie demultă răbdare şi înţelegere, lăsaţi-i săaibă intimitate, încercaţi să vă apropiaţide ei pentru că au totuşi mare nevoie şide atenţie şi de afecţiune şi deexplicaţii pe diferite teme, dar de celemai multe ori nu vasolicita ajutor. Incontradicţia lor sufletească: să mai rămâncopil sau să fiu adult, dacă veţi fiatenţi la nevoile lor, veţi surprindepoate doar în priviri nevoia de ajutor,dorinţa de afecţiune şi lupta ce se dă îninterior. Acela este momentul potrivitpentru manifestarea afecţiunii, a acţiuniide apropiere sufletească şi aexplicaţiilor pe teme „sensibile”. Aveţinevoie de tact şi de respecatrea fiinţeicopilului..

Dacă v-aţi creat nişte obiceiuri înmanifestarea afecţiunii - de exemplu latrezire, când plecăm, când venim acasă,înainte de culcare, când primesc ceva şisunt mulţumit, etc şi bine ar fi să se fiîmpământenit deja până la vârsta asta -perpetuaţi-le. Acestea sunt momentele încare puteţi şi să iniţiaţi o discuţiedespre manifestarea afecţiunii, desprefaptul că nu este de loc ruşinos, căaceste manifestări nu sunt legate de

135

copilărie, că ar trebui să dureze totrestul vieţii, indiferent de poziţia pecare ar urma s-o deţină copilul.

- Este perioada în care trebuie să le vorbim şidespre sex? să le vorbim noi sau să apelăm la unspecialist?cum abordăm acest subiect?

- Este foarte important să discutăm,de preferat ar fi să o facă un părinte,pentru ca el să înţeleagă fenomenele ce sepetrec în organismul său, să nu se sperieşi mai ales să nu se jeneze, să le poatăaccepta ca pe fenomene naturale.

- Copiii par din ce în ce mai precoci. Care mai esteperioada de debut a pubertăţii? când să abordăm acestesubiecte?

- Da, cu o generaţie două în urmăpuberatea debuta în jurul vârstei de 12ani, acum deja a scăzut, sunt cazuri căndla 9 ani fenomenul este deja instalat.Fiecare părinte ar terbui să-şi cunoascăfoarte bine copilul, să îl urmăreascăpermanet, unii sunt mai copilăroşi şi leplace să prelungească această perioadă,alţii îşi doresc să scape mai repede şi săajungă mari şi mai maturi.

- De la 10 la 20 de ani şi de fapttoate viaţa, părinte ar trebui să seadapteze nevoilor propriului copil,indiferent ce făcea el când era mic sau ce

136

fac copii vecinilor sau a colegilor deserviciu.

Categoriile aceste au fost făcutepentru a se putea explica mai clar niştefenomene prin care trece orice om, darfiecare are ritmul lui. Fiecare copil şifiecare persoană este unică.

Indiferent de vârstă, fiecare copileste unic în felul lui, de aceea părinţiiar trebui să îşi cunoască foarte binecopilul şi să abă capacitatea de acomunica eficient cu el: copilul e nervossau agitat, e trist sau exuberant, fiecaredin aceste stări ar trebui discutate,astfel încât copilul să înţeleagă şi săaibă încredere că sunteţi un susţinător, oresursă. Este împortant să îl determinaţisă exprime şi verbal ceea ce simte, chiardacă poate nu reuşeşte să defineascăfoarte clar.

Discuţiile ar trebui să mergă pesituaţii concrete: a fost nervos, a fostagitat, a fost fericit, nu încercaţi săghiciţi, încercaţi să discutaţi chiar dacăde multe ori ei vor încerca să respingă,cu multă răbdare trebuie să îi determinaţisă aibă încredere că îi sunteţi alături,dar şi că aveţi încredere în el.

137

Stimulaţi să se exprime: a intratnervos pe uşă, îl întrebaţi ce are, vărăspunde nu am nimic!, lăsaţi-l puţin săse liniştească şi apoi încercaţi săvorbiţi cu el, respectându-i intimitatea,bat la uşă, întrb dacă pot să intru,încerc să vorbesc cu el dacă aceptă, dacănu mai amân. Copilul trebuie să îşiconsume energia negativă din accesul denervozitate, să îşi facă mai întâi singuro analiză după care, în urma uneiatitudini a dumneavostră, prin care el văsimte alături vă va vorbi. Este importantsă exprime verbal ceea ce simte, chiardacă nu reuşeşte să surprindă corect, saueste neclar, poate nici el nu ştie exactce este şi caută să definească.

Îl puteţi ajuta punându-i întrebări,dar mare grijă la felul în care formulămaceste întrebări, pentru că unele potrezonanţă acuzatoare şi să îl facă maimult să se închidă. Se pot folosi: Cum te-ai simţit? Ce crezi despre asta? Cum ţi separe? Să înţeleg că…ajută-mă să înţelegcorect. Evitaţi pe cât posibil: DE CE?care este o întrebare care dă impresiapersoanei că este acuzată şi i se cerexplicaţii, atunci se va simţi obligată săse apare şi în loc să se destină şi să

138

caute adevăratele cause pentru caresesimte şi se poartă într-un anumit fel,va cauta argumente să se apere deacuzaţii.

La această vârstă mergem, în continuarepe prezentarea de alternative, suportulafectiv trebuie să fie permanent,susţinerea în orice idee chiar şitrăsnită, pentru că astfel capătăexperienţă. În momentul în care a avut uneşec, în aplicarea unei ideei contrareopiniei d-vs, nu spuneţi: „Ţi-am spus eu,că aşa o să fie!?”, pentru că atunci se vaînchide, va mai experimenta şi nu veţi maişti, va suferi izolându-se. Respectaţi-idecizia, ţinţi-l în braţe, încurajaţi-l căa fost o experienţă cu o expresie degenul: „dacă nu ai fi încercat nu ai fiştiut cum este, mergem mai de parte, teiubesc şi te susţin oricum, eşti câştigatpentru că ai acumulat experienţă”. Toateastea pentru a-l face pe puberul şiadolescentul nostru să simtă şi să creadăcă, indiferent ce ar face, acasă va găsisusţinere măcar morală, va găsi suport, ise vor oferi măcare mai multe soluţii ladiferite probleme cu care se confruntă, căpărinţii vor fi acolo, indiferent desituaţie.

139

Daţi-le independenţă. Nu vă fie teamă.Exerciţiul de a lua decizii, de analiză afaptelor şi consecinţelor, dacă a fostpracticat acum este bază în comportamentullor independent de mai târziu.

Părinţii vor spune: „independenţă la12-13 ani? NU! Când or fi pe banii lor!”.Da! O independenţă uşor controlată princondiţionări cum am mai vorbit.

- Unde şi cum îi lăsăm independent?- Să îşi aleagă prietenii, să îşi

aleagă activităţile de timp liber, ordineaîn care vrea să-şi realizeze treburile,începând de la igienă şi până la teme.Aveţi încredere în ei, pentru că dacă a-ţipus bazele în primii 7 ani, chiar dacă vamai greşi, astea nu sunt decât excepţii,experienţe. Încurajaţi-i să vă aducăprietenii acasă, asta fiind foarte binepentru ca aşa îi şi puteţi cunoaşteţi, să-i acceptaţi, sau nu, încercaţi să întraţi,cu limită, în cercul lor, încercând să vi-i apropiaţi pe toţi. De ce? În felul ăstaveţi şti ce faceţi, unde sunt, cu ce seocupă fără să se simtă controlaţi,coordonaţi şi să vrea să se sustragă sausă se revolte.

- Ce le cerem şi cum aplicăm?

140

- Concentaţi-vă pe lucrurile cuadevărat importante, nu vă legaţi de:modelul tunsorii lor, de faptul că ar vreasă poarte pirsing, că ar vrea să setatueze, ţinuta pe care o adoptă. Minteaşi atitudinea nu stau în aspectulexterior. E o perioadă când vor să parămai mari, când experimentează mai multecurente în modă, în căutarea lor de a sedefini. Sunt lucruri care vin şi trec,fiecare dintre noi am experimentat, maitârziu după ce ne-am definit ne-ampotolit. Astea se va întâmpla şi cu ei şivor fi capabili să îşi aleagă ţinutele şiatitudinea corectă funcţie de eveniment.

Nu vă legaţi de felul tunsorii lor, numai faceţi o tragedie pentru stilulvestimentar, etc. Dacă experimetarea degenul acesta nu vor fi trăite acum, când osă mai fie trăite? Când vor ajunge sălucreze şi vor fi obligaţi să adopte unanumit tip vestimentar specific profesiei?Merită să le piardă?

- Putem folosi aceste dorinţe ale lor în materie demodă (tunsori, pircing, tatuaj, tinute) pentru a obţinealte rezultate de la ei? Adica: vrei blugii şi pircingu-l, levei avea dacă mergi bine la şcoală!

- Da, este o formă de condiţionare.Exemplele pot fi multe: „Sunt de acord ca

141

în vacanţă să faci…dacă rezultatele laşcoală sunt…( pe măsura puterilor lui)”.Orice cerinţă să fie însoţită deexplicaţii: „Şti că profesorul cutare estemai exiget cu privire la…, dacărezultatele tale pe parcursul semestruluisunt de un anumit nivel, eu îţi voi davoie să poţi cercelul acasă poate şi launele ore unde eşti acceptat, dar nu laora respectivă, pentru că acolo regulilesunt trasate de persoana în drept(profesorul căruia trebuie să-i respectămopiniile, nu trebuie să îi atragemantipatia prin încălcarea regulamentului,dacă îi înfruntăm pe profesor suportămconsecinţele) şi ele trebuie respectate”.În felul acesta copilul ştie că d-vs îlînţelegeţi, că îi respectaţi dorinţa, îirespectaţi personalitatea şi se vaîncadra. Fiind de acord cu el, primindexplicaţii deja îl câştigăm, va învăţa săpună problema sănătos şi să facă cele maibune alegeri. Astfel îl şiresponsabilizăm, nu îi oferim pur şisimplu, nu oferiţi nimic de gen „moft”,fără condiţionări legate de comportamente,atitudini, rezultate.

142

- Nu oferiţi nimic fără condiţionare.Acestă condiţionare pleacă de la 2 ani şipână ajunge independent chiar şifinanciar. De ce? Pentru că aşa îl veţiobişnui cu reguli, va şti că nu totul i secuvine, va şti că are şi unele obligaţiinu numai drepturi, îl veţi responsabiliza.Aceste condiţionări să fie făcute şiînsoţite de explicaţii: de ce la orarespectivă nu pui cerecelul? Pentru cărespectăm opinia profesorului, nu-iatragem nemulţumirea acestuia pentru unmoft, dacă l-am înfruntat pe profesortrebuie să suport consecinţele, etc. dândastfel diverse explicaţii şi exemple,fiind de acord cu el în alte condiţii,într-un alt mediu, îl câştigăm şi vaînvăţa să pună problema sănătos.

- Cum pedepsim?- Cu reguli stabilite în prealabil. Şicând vor fi sitaţii care nu au fostprevăzute se pot aplica sancţiuni, prinretragera unor lucruri, interzicerea unoractivităţi, dar nu retragem niciodatăhrana de bază şi afecţiunea. Indiferent de

143

boacănele pe care le face copilul, chiardacă sunteţi furios de-a dreptul, spuneţi-i, dar afecţiunea nu i-o retrageţi, eatrebuie manifestată. Suportă consecinţelepentru că au încălcat regulile, primeşterecompensa când s-a achitat de solicitări,nu îi satisfac orice moft doar pentru căîl iubesc, pentru că s-ar ajunge la preamult răsfăţ, pentru că eu ca părinte nu amînvăţat să spun nu hotărât unormanifestări, care nu sunt agreate nici defamilie, nici de societate, nici la şcoalăşi atunci în loc să-l responsabilizez căşi el are sarcini şi el are obligaţii şide lucru, va considera că totul i secuvine şi îl dezechilibrăm. Nu retragemafecţiunea dar regululile să fierespectate. - Suportă consecinţele că a încălcat

regula, primeşte recompensa pentrucomportamentul adecvat şi rezultatelepozitive, nu satisfacem mofturile doarpentru că suntem şantajaţi sentimental.Atenţie la răfăţ! Dacă noi ca adulţi nu amînvăţat să spunem NU hotărât atunci când

144

şi cui este cazul, copilul va simţiimediat şi se va folosi de asta, va ajungesă creadă că totul i se cuvine, nu vadeveni responsabil. Niciodată nu retragemafecţiunea dar regulile stabilite să fiepuse în aplicare.

Toate emoţiile sunt valide şiimportante. Nu încercăm să fugim sau săascundem tristeţea, furia, de ura,vinovăţia, încercăm să le primim să leacceptăm aşa cum sunt, iar copilulîncurajat în analiza sentimentelor trăite,stimulat să discute chiar în grupul deprieteni.

DEZVOLTAREA SENTIMENTELOR

Suntem obişnuiţi să vedem orice lucruca fiind bun sau rău, la fel se întâmplăşi cu sentimentele: pe unele le considerăma fi pozitive, pe altele negative. Ne vomfolosi de această împărţire pentru a fimai uşor de identificat şi explicat, însăfiecare dintre ele au propriul rol.

145

Sentimentele negative: mânie, furie,frustrare, dezamăgire, tristeţe, apatie,îngrijorare.

Sentimentele pozitive: iubire, respect,încredere, onestitate, optimism,luciditate, umor. Sentimente negative:ură, invidie, gelozie, frică, vinovăţie,furie.

Iubirea, ar trebui cultivată dinperioada intruterină, de la concepţie şipână la finalul vieţii şi am impresia căşi dincolo de moarte. Iubirea este aceaenergie care este necesară oricări fiinţevii pentru a se dezvolta. În absenţaiubirii apar multe probleme şi de carenici nu ne dăm seama că au apărut dinlipsa de iubire.

Se spune că a fost un împărat care aveatrei copii care a dat ordin doicii să ledea copiilor orice au nevoie, orice vor,mai puţin iubire. Rând pe rând copiii s-austins. Morala: poţi lipsi copiii de orice,mai puţin de iubirea părintească.

- Cu toţii ştim de foarte mici dictonul lui ISUS:„Iubeşte-ţi aproapele!”. Dar suntem oameni, nu putem săîi iubim chiar pe toţi oamenii şi deci mai greu de pus înpractică. Ce facem cu copiii, îi putem obliga: iubeştei petoţi şi să îi certăm când nu reuşesc. Poate ne răspund:copilul acela e rău şi nu îmi place, nu pot să-l iubesc!?

146

- Copiii ar trebui să înveţe săiubească pe fiecare aşa cum e. Iubirea nuse poate impune. Dacă îl învăţăm de mic pecopil că e bine să iubeşti tot în jurultău, conform religiei creştine ca fiinddat de DUMNEZEU şi să reuşim să îiacceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt, pentrucă şi ei sunt fiinţe ale lui DUMNEZEUcreate „după chipul şi asemănarea lui”,copilul începe şi se învaţă să tolereze şisă iubească.

Iubirea nu se referă doar la oameni cişi la natură, la animale, plante şiminerale. Iubirea presupune bunătate şiacceptare. Poate nu poţi iubi pe cineva,care pare a fi rău, pentru că face gesturişi se comportă agresiv, este „rău”, darîncepi să accepţi şi să tolerezi.

Iubirea părintescă presupune uneori şicorecţii asupra comportamentelor şipedeapsă pentru nerespectarea regulilor,presupune situaţii mai puţin plăcutepentru cei din jur, dar asta numai ca săînveţe copilul din situaţiile concrete deviaţă.

Dacă regulile, pe care le impunem capărinţi, cu sancţiuni cu tot, sunt făcutecu foarte multă dragoste, atunci suntacceptate şi de copil destul de uşor. Pe

147

copil trebuie să îl obişnuim să cauteacele ceva „bun” în fiecare persoană şi sănu urască. Iubirea presupune absenţa urii,deşi se poate spune că ura este celalatăfaţă a iubirii şi indiferenţa se află laantipod cu iubirea.

Se poate întâmpla ca un coleg să fierăutăcios şi să îl necăjească, îlşicanează, este firesc ca pe acela să nupoată să îl iubească. Dar dacă noiîncercăm să îi explică că acel copil poateare unele probleme, care îl determină săse poarte urât, că poate are nevoie de maimultă atenţie şi iubire şi nu ştie cum s-oceară sau s-o obţină, atunci copilulnostru va fi tentat să înţeleagă, sătolereze mai mult, să îl accepte şi chiarpoate să îl ajute, sau dacă nu poate, doarsă-l evite, să nu mai ajungă să se încarcede ură, de nemulţumire, de revoltă.

Înţelegându-l, pe cel de lângă tine,ajungi să-l iubeşti ca pe „aproapele”. Aşase construiesc prieteniile acelea întrecopilul ”bun, silitor, ascultător” şicopilul „rău, derbedeul, huliganul,răzvrătitul,…”.

Iubirea nu este un simplu cuvânt, esteo stare profundă, este un complexsimţăminte şi de atitudini: iubirea fără

148

respect şi fără înţelegere nu există. Cespun oamenii care nu respectă şi suntgeloşi că este iubire este de faptposesivitate, ceea ce este cu totulaltceva.

Respectul. Comportamentul unui copil cupărintele poate fi lejer şi foate degajatîn exprimare, poate uneori să aibă puseede „obrăznicie” din excesele specificevârstei, fiind un comportament, înaparenţă lipsit de respect, dar în minteaşi sufletul copilului părintele să fie unmodel (ceea ce presupune respect şiadmiraţie).

Părinţii de multe ori fac greşeala săspună: eşti copilul meu, eu te-am crescut,tu trebuie să mă respecţi şi să îmi firecunoscător. Respectul niciodată nu vomreuşi să îl impunem cu forţa ci secâştigă. Cu forţa putem obţine frică,supunere din îngrijorate şi teamă dar nurespect. Respectul se câştigă. Cum câştigămrespectul copilului nostru? Prin felul nostru dea fi, devenind un model pentru el. Dacăeu, ca adult şi părinte, sunt echilibratşi chiar şi atunci când sunt supărat potsă îi spun că îl iubesc, chiar şi atuncicând a greşit eu pot să îi acord iertareachiar dacă aplic sancţiunea, dacă sunt

149

corect, constant în atitudini, dacă amsimţul umorului, având un comportamentprin care îl atrag pe copil şi mă voiafirma ca model atunci respectul estecâştigat.

Dacă voi încerca să îi impun: „mie săîmi spui sarut mâna”, deşi el nu simte,„tu trebuie să faci ce zic eu, că eu suntmai mare şi ştiu mai bine”, aici se vaîmpune frica sau orice altceva dar nuadevăratul respect.

Dacă sunt fluctuant în comportament şiazi îi spun şi îi cer una, mâine altceva(o dată ţin cont de ce spune lumea, iarcând el a luato notă proastă şi el spunecă toţi colegii au luat note mici, eu îispun: nu mă interesează ce au făcutcolegii tăi, tu trebuia să faci de…) şistabilesc nişte reguli şi tot eu leîncalc, îi promit ceva şi nu mă ţin depromisiune – toate acestea însemnânddezechilibru, nehotărâre, ambivalenţă –copilul nu are cum să ajungă să respecte oastfel de persoană.

Respectul se câştigă, respectând şi tuca adult pe cei din jurul tău, inclusiv peel ca şi copil.

În momentul în care spui copilului, înlocul argumentelor: „faci ca mine, că eu

150

îţi dau să mănânci”, sau „eu te-am făcut,eu te omor, dacă…” poţi impune frica, darîn nici un caz respectul.

- Dacă un adult nu îşi respectă proprii părinţi, areşansa să fie respectat de copiii săi? Sau bunicii vor fi eirespectaţi de nepoţi dacă, copiii nu-i respectă?părintelepoate impune copiilor să îi respecte pe bunici?

- Sunt cazuri şi cazuri! Pot existaadulţi rebeli, care nu au avut şi nu au orelaţie bună cu părinţii sau părinţii lorau făcut greşeli în educaţie, dar buniciicu nepoţii au reşit să aibă un alt tip derelaţie şi au reuşit să câştige respectul.Depinde foarte mult de cât de echilibrateste adultul-părinte, el poate nu îşirespecta părinţii din diferite motive,însă bunicii se poartă foarte bine şicorect cu nepotul, dacă părintele vedeacest lucru şi corectează copilul cândacesta încercă să imite modelul parentalspunând: „bunicii tăi te iubesc, fac astaşi ailaltă pentru tine, gândeşte-te bineşi ai să vezi dacă aşa merită să te porţicu ei”, dacă va şti să răspundă fărăezitare şi să îşi asume că el nu se poartăbine cu proprii părinţi şi va mai avea şio justificare sănătoasă este posibil să sepoată ajunge la respectul nepoţilor faţăde bunici. Dacă un adult nu se poarta bine

151

cu părinţii lui, pentru unele motive uşorde observat şi de către copil atuncipărintele poate fi respectat chiar dacă nupoate face prea mult ca nepotul să ajungăsă îşi respecte bunici. În cele mai multesituaţii se perpetuează greşeala şiîmpreună cu modelul defectuos decomportament a adultului faţă de părinţise transmite şi nepoţilor faţă de bunici.

- Cum ar trebui să reacţioneze un părinte cândcopilul lui aflat la pubertate şi sau adolescenţă, atuncicând încercă să tatoneze, să verifice limitele, foloseşte şiun vocabular cel puţin „colorat”, de cele mai multe oriinadecvat?

- În primul rând părintele ar trebui săaibă un bun autocontrol (gâdindu-se lapropria perioadă de creştere, să îşiamintească ce greşeli a făcut, ceatitudinia abordat), să îşi depăşeascăpropriile frustrări, chiar şi când esteatacat dur de copil, să poată să spună însinea sa: „copilul este într-o perioadădificilă, dacă eu voi reacţiona negativsau agresiv el va reacţiona şi mai agresivşi mai hotărât în negativismul lui,soluţia fiind calmul, comunicarea,acordarea atenţiei şi abordareaproblemelor copilului cu seiozitatea pecare acesta o solicită, pentru a determina

152

o reacţie corectă, să aibă siguranţă desine, simţul umorului.

Poate copilul prin vehemenţa lui şijudecata alb-negru, ne-a jignit, ne-acategorisit, ne-a etichetat într-un felsau altul, este foarte important să neabţinem şi să trecem peste reacţia demoment, provocând copilul la comunicare,să aflăm ce l-a determinat să gândeascăaşa, poate să îi aducem unele argumente,să îi arătăm că viaţa mai este şi griuneori, că nu suntem perfecţi şi putemgreşi.

După o jignire, de regulă părintelereacţionează: „măi, vezi-ţi de lungulnasului, eşti prea obraznic, nu mai vezibani de buzunar, cum îţi permiţi să îmidai tu mie lecţii, etc”. Dacă părintele sepăstrează calm şi provoacă copilul ladiscuţii, să afle ce a stat la bazaconcluziei copilului: „bine, am înţeles căasta este părerea ta. Poate că tu aidreptate, dar vino cu nişte argumente,spune-mi, te rog, ce te-a făcut să creziasta?” copilul se va obişnui să îşi asumerăspunderea asupra comportamentului, săceară explicaţii la rându-i fără să sesimtă ofensat. În funcţie de argumente,putem sau nu să îi dăm dreptate, dar pe

153

baza comunicării şi a justificărilorlogice, copilul simţindu-se luat înserios, învaţă să vorbească, să aibăîncredere şi se stabileşte o relaţiesănătoasă, bazată pe comunicareaconstructivă, depăşind stările deinhibiţie, de reactivitate de moment.

- Încrederea în potenţialul fiecărui om, cum sedefineşte, cum se poate forma…

- Noi ca popor se pare că avem unobicei de a pune „etichete”, asta plecândnumai de la utilizarea poreclelor, caresunt destul de semnificative. Acestea aufost utilizate poate şi din nevoia de astabili o ordine. Ar fi bine ca părinţiisă creadă şi să îi înveţe şi pe propriicopii, că în fiecare om există ceva bun,indiferent de condiţiile în care acel omîşi duce traiul, idiferent de ceea ceface. In orice om oricât de „rău” arpărea, este imposibil să nu fie şi cevabun. DUMEZEU aşa ne-a creat, cu parteanoastră luminoasă dar şi cu părţi umbrite.Nu există om perfect şi nici nu trebuie săfi perfect.

Uneori, unele calităţi, care seexagerează se pot transforma în defecte şiunele defecte se pot tranforma încalităţi, în contexte date. Dacă îl

154

învăţăm pe copil această stare de fapt,atunci el va fi mai detaşat şi degajat înrelaţii, se va afirma ca pesoană aşa cumeste, va căuta în ceilalţi acea partefrumoasă, nu va fi speriat ca trăieşteîntr-o lume nebună, rea şi de care artrebui să te fereşti. El ca persoana se vaaprecia pentru ceea ce poate, pentru ceeace este şi ce poate oferi.

- Ce se poate întâmpla dacă nu îl învăţăm asta?- Există un risc al supra sau

subevaluării. De exemplu un copil bun lamatematica, poate sa nu fie deloc priceputla sport sau la desen, iar colegii luicare sunt foarte buni la sport, muzică saudesen să nu se priceapă deloc lamatematică. De cele mai multe ori copilulse va simţi rău la ora la care ştie că nuse descurcă, dar dacă este învăţat să seaccepte aşa cum este cu plusuri şiminusuri, atunci nu se va mai stresa şi nuse va lăsa atacat, va învăţa să facă hazde necaz. Dar pentru a ajunge să îlînvăţăm pe copil să se accepte pe sine aşacum este şi să îi accepte şi pe ceilaţi,noi ca adulţi trebuie să ne fi acceptat penoi înşine cum suntem şi să căutăm înceilaţi acele părţi bune, iar ca părinţisă acceptăm că şi copilul nostru are

155

minusuri, că nu este perfect şi nu trebuiesă obţină rezultate maxime la tot ce îşipropune.

Ar fi bine să-l stimulăm pe copil cătreceea ce are înclinaţii, ceea ce are foartebun şi să încercăm să corectăm, pe câtposibil, acele laturi umbrite, să acceptămcă ele există. Să nu cerem copiluluinostru perfecţiunea pe care nu o avem noi,să nu încercăm să îl forţăm să fie bun latoate. Ar trebui să căutăm acele talenteşi acele înclinaţii către care copilul sesimte atras natural şi îi vine uşor să lerealizeze, iar în cazul în care copilul sesimte prost pentru că nu face faţă launele obiecte de studiu sau jocuri sausituaţii să îi arătăm ce plusuri are şi ceminusuri, să îl ajutăm să se autocunoscă,să se aprecieze corect şi la justavaloare. Poate un copil nu e bun laînvăţătură, cu siguranţă va fi bun laaltceva, poate face o meserie care îi vaplăcea foarte mult, îi va aducesatisfacţii sufleteşti şi materiale şi ova face să devină carieră.

După o evaluare corectă a situaţieiorice părinte ar trebui să răspundă launele întrebări: ce contează mai mult: odiplomă obţinută sau satisfacţia,

156

multumirea copilului?, ambiţia părinteluica acest copil să ajungă unde îşi doreştepărintele sau undeva unde el se simtefoarte bine şi se simte împlinit?.

- Onestitatea, mai este ea necesar? Să îi învăţămcă trebuie să spună întotdeauna adevărul?

- În alt capitol vorbim de minciunileacceptate şi e bine ca acelea să fiefolosite. Ar fi indicat să îi învăţăm pecopii să fie oneşti şi echilibraţi încomportamnete şi afirmaţii. Atunci când i-am prins minţind, e bine să analizăm cucalm şi luciditate, care a fost motivaţiadin spatele minciunii şi în funcţie deaceasta să aplicăm sau nu sancţiunea şiasprimea sancţiunii. Deşi trăim într-osocitate cu multe tare, e de perferat săînvăţăm copiii să fie oneşti, în primulrând pentru confortul conştiinţeipersonale. Evitaţi să induceţi copiilorfrica, pentru că aceasta la nivel fizicatacă rinichii, iar la nivel psihic, acelcopil va fi timid, lipsit de curaj înorice situaţie, va fi marginalizat, etc.

- Luciditatea, trebuie dusă până la extrem? Parcăuneori în viaţa noastră e nevoie de visare…

- Frumos şi bine ar fi să reuşim să fimcu capul în nori şi cu picioarele pepământ. Dacă am fi extrem de lucizi şi nu

157

am lăsa să pătrundă şi puţină visare înviaţa noastră, nu am reuşi să ne mai facemnici un fel de plan şi nu am mai aveascopuri, nu ne-am stabili o cale pe caresă mergem, ci am fi purtaţi doar deevenimentele prezente iar acestea ar fifoarte greu de depăşit.

E bine să îi învăţăm pe copiii noştrisă îşi dorească mult şi foarte mult pentrucă aceste dorinţe susţin energeticacţiunile. În acelaşi timp să îi învăţămcum să îşi construiască planurile pediferite termene (lung, mediu şi scurt),să urmărească atingera obiectivelor latermenele stabilite, să se bucure defiecare pas făcut, de fiecare mic succes,să culeagă informaţii din mai multe surse,să se evalueze corect. Toate asteapresupune să înveţe răbdarea, încrederea,speranţa, acceptarea poate a unor eşecuride moment, făcutul unui pas înapoi pentruo mai bună pregătire pentru saltulurmător, să îi lasăm să viseze şi în niciun caz să râdem de visele lor, pentru că„cine nu are vise, nu are prea mult”.

- Credeţi în moş Crăciun? Mulţi părinţi îşi obişnuiesccopiii de foarte mici cu luciditatea existenţei unorlegende. E bine, e rău?

158

- Eu cred şi mă bucur din tot sufletulde spiritul Crăciunului. Cred că ar trebuisă lăsăm copiii să viseze. Chiar fiecaredintre noi, adulţii, ar trebui să lăsămcopilul din noi să se trezească şi săvibreze măcar de sărbători, să îl lăsăm peMoş Crăciun să vină, indiferent în cecondiţii.

Dacă moşul e prea sărac şi nu reuşeştesă ne aducă decât două crenguţe de brad, esuficient! pentru că sigur ne poate aduceapropierea de ceilalţi. Nu îţi trebuiefoarte mult material să poţi fi fericit(asta ar trebui să îi învăţăm pe copii),poate moşul nu reuşeşte să ne aducătotdeauna ceea ce ne dorim, dar avândiubire în familie, ne aduce respect pentrupropria persoană, încredere în forţeleproprii, dacă vine cu colindători, avem dece ne bucura şi pentru ce îi mulţumi luiDUMNEZEU. Ar fi bine să ne bucurăm depuţin şi de magia sărbătorii în sine şi defaptul că putem fi împreună şi ne putembucura de atenţia fiecăruia dintre membriifamiliei.

Copiii intră mult mai bine în atmosferăşi se pot bucura, noi adulţii suntem maide grabă legaţi de partea asta materială.Dacă cerinţele copiilor, poate, sunt

159

exagerate, sunt poate tocmai pentru că noinu am avut timp să stăm lângă ei şiîncercă să ne atragă atenţia că ceva nueste în ordine.

Mulţi părinţi se simt vinovaţi că nureuşesc să petreacă timp cu copiii şiatunci încercă să scape de acest sentimentcompensând cu diferite lucruri, obiecte decare copilul nu are atâta nevoie. Acestegesturi nu fac decât să facă rău: copilulse va simţi la fel de abandonat, pentru căobiectul respectiv nu îi sigură atenţia şiafecţiunea părintelui şi îi şi creazăobiceiul de a solicita, poate considerândcă i se cuvine. Aceşti părinţi, când ausimţit vinovăţia, ar trebui să îşi facă unbilanţ, să caute să stea din ce în ce maimult cu copilul, iar acel timp să fie decalitate, astfel încât acel copil sădevină conştient că este iubit, că i seacordă atenţie, de câte ori are nevoie, săştie că orice problemă ar avea o poatediscuta şi rezolva cu părinte. În acestecondiţii copilul nu va mai simţi nevoia săceară permanent ceva material.

- Optimismul dă o notă de pozivitate vieţii, dar câtputem fi pozitivi şi în ce condiţii?

- Optimismul dus la extrem presupunelipsa de luciditate. Optimismul presupune

160

că noi gândim că indiferent ce situaţii neoferă viaţa asta, acestea sunt niştelecţii de învăţat şi trebuie să am răbdaresă văd ce anume trebuie să învăţ. Dacă îmiînvăţ lecţia din situaţia (plăcută sau nu)nu se va repeta, dacă nu mi-am învăţatlecţia situaţia respectivă se va repetapână voi reuşi să învăţ.

Deci orice greutăţi întâmpinaţipriviţile ca pe lecţii şi încercaţi săînţelegeţi ce vi se transmite. Nu vă placeviaţa pe care o aveţi, aveţi impresia cănu mai reuşiţi să o scoateţi la capăt,priviţi înapoi şi vedeţi ce faceţi identicşi schimbaţi tiparul comportamental. Poatesinguri nu veţi reuşi, dar puteţi apela lapsiolog pentru determinarea acestortipare.

Optimismul presupune încredere înpropria persoană şi în acţiunile pe carele întreprind, mă simt bine cu mine, măsimt în echilibru şi transmit în juracelaşi echilibru. Optimismul nu presupunevise absurde, rătăcire, fabulaţie,evitarea problemelor, indiferenţă, lipsaacţiunii. Optimismul înseamnă starea încare mă simt capabil să depăşesc oriceproblemă, că voi reuşi să găsec soluţii laorice situaţie.

161

Dacă eu ca adult sunt în echilibru şiîn acţuine, ştiu ce vreau şi continui sămă dezvolt şi îi las şi pe ceilalţi să facla fel, optimismul nu poate fi decâtbenefic.

Pentru ca un copil să ajungă să fieoptimist, trebuie ca părinţii să fieoptimişti. Chiar şi atunci când copilulîntâmpină unele probleme (de învăţat, derelaţionare, de comunicare, dezamăgiri),părintele trebuie să rămână lucid şioptimist şi aşa să analizeze situaţia.Astfel va depista unde are copilulprobleme şi să considere că nimic nu estede nerezolvat. Orice problemă are celpuţin două soluţii dacă este privita curăbdare, cu calm, poate cu ajutor dinafară pentru problemele mai dificile.Important să nu avem cerinţe absurde,pretenţii exagrate, ceea ce ar presupuneinducerea unui dezechilibru. De cele maimulte ori optimiştii reuşesc în viaţă,tocmai pentru că depăşesc situaţiiledificile din viaţă pentru că le acceptăaşa cum sunt.

- Care este rolul umorului?- Poporul român a avut un simţ al

umorului deosebit şi asta l-a ajuat sădepăşească cele mai cumplite situaţii. Ca

162

popor am trecut prin istoria lumii făcândhaz de necaz.

Umorul ne poate scoate din cele maigrele sau cele mai penibile situaţii.Părinţii ar trebui să încheie oricesituaţie de comunicare şi de conflict cupropriul copil într-o notă optimistă şi cuo glumă. Asta ar aduce în echilibru şipărintele şi copilul, după o situaţietensionată. Orice părinte, după ce aaplicat sancţiunea să facă haz de necaz,să îşi amitească câte trăznăi a făcut cândera de vârsta copilului lui, sau dacă el afost prea cuminte, sigur a avut un frate,un văr sau un vecin care parcă le căuta şile găsea pe cele mai rele ce se puteauface. Să se gândeacsă ce şi cum a fost şicum este astăzi. Astfel ajungem să nepăstrăm optimismul şi îl învăţăm şi pecopil să suporte consecinţele faptelor luicu zâmbetul pe buze, că totul trece, cătrebuie să învăţăm ceva din fiecaresituaţie. Poate trebuie să ne amintim că ebine să râdem.

Suntem prea mult „furaţi” denemulţumirile vieţii şi societăţii,părinţii merg acasă cu problemele de laserviciu şi la serviciu cu cele de acasă.Ar trebui să facă o departajare clară

163

între ele. După serviciu să încerce orupere de ritm şi înainte de a intra încasă să îşi acorde 3-5-10 minute, sărespire profund, să ia un copac în braţe,să se scutere de stresul zilei de muncă şisă între în casă cu bucuria de a-şirevedea familia, indiferent de ce treburiar mai urma de făcut. Acele câteva minuteacordate propriei persoane fac foarte multpentru echilibrul personal şi al familieişi chiar şi mâncarea va fi mai gustoasădacă nu mai e gătită cu toţi nervii de laserviciu (EXPRIMENTAŢI!).

Să luăm un exemplu contrar: am avut ozi imposibilă la lucru, sunt un pachet denervi, nu mă opresc, gândurile îmi macinăsituaţia, sunt crispat şi intru aşa furiosîn casa unde copii mă aşteaptă jucându-se.Nu şi-au făcut temele, sunt fără şosete,papucii aruncţi care încotro, vase închiuvetă şi frimituri pe masă. De cum amdeschis uşa încep să ţip: ce e cudezordinea asta? Aşa mă respectaţi voi pemine? Ce v-am zis eu să nu mai lasaţiatâta mizerie!?. Asta în loc de salut şide cum vafost azi? Stricăm dispoziţiacopiilor iar nervozitatea creşte constantpe măsură ce mai descoperim şi altelucruri nelalocul lor, nu reuşim să dăm

164

pedepsele adecvate, vom constata maitârziu că au fost exagerate, copiiiprotestează, se pierde timp şi nu serezolvă nici jumătate din ce aveam defăcut.

Dacă îmi dau timp să mă debarasez deproblemele de la slujbă, când ajug acasăşi constat dezordinea pot să îi mulţumesclui DUMEZEU că suntem sănătoşi, că copiiisunt veseli, le dau jumătate de oră săpună lucrurile în ordine ca să nu aplicsancţiunea, timp în care poate îmi fac unduş şi reuşesc să mă relaxez şi apoifiecare să treacă repede la ce are defăcut. Astfel toate treburile vor fifăcute la timp cu mai multă plăcere şiînţelegere într-o atmosferă pozitivă.

Deci una sau alta din situaţii depindedoar de noi. Dându-ne timpul acela dereflecţie ar trebui să ne întrebăm: merităcopilul meu să-l împovărez cu starea astaproastă? Oare, nu de dragul lui, m-am dusastăzi la muncă? Acesta este timpul încare ar trebui să lăsăm dragostea să iasăla suprafaţă şi să se manifeste. Intraţiîn casă cu zâmbetul pe buze şi dragosteaîn inimă şi minte, îmbrăţişaţi-i şiapelaţi la ei să vă ajute şi ei vor fifericiţi să vă facă pe plac, se vor simţi

165

utili, iar dumnevostră veţi constata căproblemele nu sunt chiar atât de grave.Asltfel la nervi vor răspune tot cu nervişi nu vor accepta sarcinile, vor simţiinevoia să vă înfrunte.

- Pe lângă sentimentele pozitive sunt şi sentimentenegative: furie, frică, mânie, ură, invidie…invidia este eaatât de negativă, nu poate fi şi pozitivă?

- Vă gândiţi că stimulând invidia faţăde o persoană care a obţinut rezultate maibune putem stimula obţinerea unorrezultate mai bune şi ambiţia. Nu estedeloc o metodă indicată. Pe cât debenefică este starea creată de bucuriapentru rezultatele celuilalt, pe atât denocivă este invidia. Nimic negativ nupoate aduce ceva pozitiv.

Învăţaţi-vă copii să se bucure debucuria şi succesul celorlaţi şistimulaţi-le încrederea că şi ei pot lafel de mult şi bine, încurajaţiprieteniile şi nu concurenţa, onestitateaşi colaborarea şi nu rivalitatea.Autoevaluaţi-vă corect şi nu vă maicomparaţi. DUMEZEU ne-a făcut egali,fiecare dintre noi ne-am născut în anumitecondiţii, am crescut în condiţii proprii,suntem influenţaţi de factori diferiţi înacest moment. Drumul fiecăruia este

166

personal, specific, acele condiţiideterminate ale devenirii nu sunt nicimacar similare şi comparaţiile nu-şi aurostul, nici macar pentru gemeni (nicimacar ei nu sunt identici!!!!!!)

Diferenţa între o persoană invidioasăşi una care se bucură de succeulceluilalt: a doua are o viaţă încărcată debucurii, uneori nici măcar nu mai ştie dece zâmbeşte (şi zâmbetul poate i-a rămască doar a auzit de o persoană chiar şinecunoscută a avut un succes), persoanainvidioasă intră într-un carusel denemulţumiri că şi atunci când are reuşiteşi succes nu se mai poate bucura, pentrucă altcineva oricum are mai mult succesdecât ea, că oricum vrea şi mai mult. Dacănoi ca adulţi suntem invidioşi să neîntrebăm: la ce ajută?

Să ne stimulăm copiii să fie ambiţioşipe propriul potenţial. Invidiosul este unom chinuit.

Ca să putem dezvolta la copiii noştrisentimente pozitive, trebuie să ledezvoltăm şi să le manifestăn noi:iubirea, respectul, optimismul,încrederea, onestitatea, luciditatea,simţul umorului.

167

Furia este sentimentul provocat de onemulţumire profundă, de mare intensitate,dar de scurtă durată. O stare care dureazăpuţin, dar care este o mare consumatoarede energie şi care poate duce la gesturinecontolate, de regretat. Copiii seînfurie destul de uşor dacă nu sunt lăsaţisă facă unele lucruri şi mai ales când lise impune dar nu li se explică. E depreferat să îi lasăm să le treacămomentul, după care trebuie să discutepentru că trebuie să înveţe să controleze.

Duşmănia este legată de furie şiinvidie, presupune mentinerea supărării şirespingerea comunicării şi relaţionăriicorecte cu persoana cu care a intrat înconflict, care a deranjat. Există opredispoziţie înăscută, dar mai alesînvăţată către un astfel de sentiment.Copiii mici nu supotră să nu li sevorvească. Uneori asta este cea mai greapedeapsă. Această constatare mă face pemine să înclin să cred că mai de grabă seînvaţă, deci ar fi indicat să încercăm săevităm inducerea şi învăţarea acesteistări.

Ura, pare a fi opusul iubirii. Cauzelepot fi multiple, efectele pot fidezastruoase. Gesturile determinate de ură

168

pot fi extreme şi ar fi indicat să neferim sufletul de un astfel de sentiment.

Frica este un sentiment care seinstalează uşor şi este greu de înlăturat.Frica nu presupune numai lipsa curajuluici existenţa unor manifestări specifice:reţinere, tremur, voce slabă, transpiraţiiţi alte maifestări. Până la un anumitnivel frica are rolul de a protejapersoana de anumite riscuri, fiind vorbade instinctul de conservare. După aceastălimită frica este dăunătoare. Poatedetermina atitudini de izolare,neadaptare, timiditate, reacţiidistorsionate şi în final chiar afectareaorganismului.

- Ce facem cu copiii, încercăm să îi protejem detoate sentimentele negative?

- Chiar dacă am vrea să îi protejem, nuvom reuşi. Dacă am reuşi nu ar fi indicat.Părintele care încearcă să facă lucrurilede aşa natură încât copilul să nu cunoascăaceste sentimente negative, nu îi face unbine copilului. Va face din acesta unrăsfăţat şi o persoană care crede că totuli se cuvine. Pede altă parte acel copil nuva face faţă în societate, care nu estedispusă să îl protejeze. Indicat ar fi casituaţiile care produc nemulţumiri să

169

existe în doze mici, plecând de la vârstemici, cu interdicţiile care îl protejeazăde fapt pe copil şi atfel i se crează unfel de experinţă, care îl va ajuta să facăfaţă provocărilor vieţii.

Fiecare dintre sentimente are rolullui în viaţa noastră, cele negative nu potfi evitate decât atunci când s-a ajuns lao anumită maturitate, în urma unorexperienţe de viaţă, când persoana a ajunssă evolueze spiritual şi pe baza uneicredinţe înalte şi puternice şi doar cuajutorul şi protecţia lui DUMNEZEU.

EDUCAŢIA ŞI PROGRAMUL DE VIAŢĂ NEGOCIAT

- Cum educăm?- Cum ne-ar fi plăcut să fim educaţi. - Când începe educaţia? Când aplicăm programul?- De la cele mai mici vărste, de când

încep intredicţiile, de la primele porniride independenţă în poziţie de-a buşilea.Chiar dacă unele se întâmplă chiar dinviaţa inztrauterină: de exemplu gustulpentru numele măncăruri sau genul demuzică. Dar de la 6 luni, când putem să-lpunem pe bebe în premergător, ar fi bine

170

să îi demonstrăm de ce are voie cu unelelucruri.

Programul este aplicat din prima zi deviaţă, pentru că un sugar este alimentatmai ales după ceas, este schimbat ritmic,în funcţie de nevoi şi continuă şi secomplică pe măsură ce copilul creşte.

- Care ar trebui să fie pricipiile de bază aleeducaţiei?- Principiile de bază ale educaţiei să

fie cele ale dragostei şi respectului.Copilul este o fiinţă cu un suflet şi ovoinţă proprie, este curios, toţi copiiisunt buni şi educabili, mijloacelepozitive sunt mai eficiente decât celenegative.

- Ce este programul de viaţă?- Este un program realizat după orele

şi ritmul de viaţă normal, care respectăbioritmurile naturale ale organismului.

- Ce cuprinde programul?- Cuprinde un orar şi reguli de

convieţuire şi modul de corectare aerorilor şi de recompensă a succesului.

- De la vârstă aplicăm acest program?- De la un an, un an şi jumătate, când

deja copilul încercă să îşi impună propriavoinţă.

- Cum realizăm acest program, concret?171

- La început regulile sunt simple şisunt adresate protecţiei copiluli dar şireguli prin care copilul învaţă să sepoarte cu cei din jur, adulţi şi copii.Apoi pe măsură ce activitatea copilului secomplică, condiţiile de mediu devin maivariate, relaţiile sunt şi ele îmbogăţite,programul se adaprtează vârstei copilului,adaptat programului şi activităţilor.

Este indicat să cuprindă pedepsele şirecompensele în funcţie de fiecaresolicitate specificată. Aceste recompenseşi pedepse ar fi bine să fi fost discutatecu copilul, care este suficient de mare(deja de la 4 ani, acest lucru esteposibil).

Programul trebuie să conţină 2 părţi:un orar zilnic, pe o săptămănă carecuprinde taoate activităţile ce se potprevedea, specificând orele de începere,intervalul de desfăşurare, cât maiamănunţit posibil, şi un regulament.Regulamentul cuprinde:

1. regulile care pot fi în număr de 5până la 15, în funcţie de vârstacopilului,

2. pedepsele pentru nerespectarea lor3. recompensele în cazul respectării,

eventual reguli172

4. pentru alţi membrii ai familieidupă acelaşi tipic

5. spaţiu pentru marcarea reuşitelorşi eşecurilor.

- Trebuie să negociem regulile şi pedepsele şirecompensele? De ce?

- Copilul are voinţă proprie, dacă elnu înţelege de ce i se cere un anumitgest, o anumită atitudine, nu va aplica,nu va accepta să aplice nimic din ceea celi se cere, iar atunci când ar fi pedepsitse va revolta şi nu va învăţa nimic,făcând ca eforturile noastre să fie nule,să se realizeze un consum nervos de ambelepărţi fără nici un efect. Dacă negociem,copilul conştientizează care sunt motivelepentru care i se cer acele comportamnete,ajunge să îşi asume o atitudine corectă,să îşi asume greşelile făcute şi acceptămult mai uşor pedeapsa pentru greşeală, vadori să încerece să îndrepte situaţianeplăcută. Negogierea vă asigură decolaborarea copilului în aplicareaprogramului.

- Este suficient să facem un programdoar vorbit,discutat, fără să îl scriem?

- Nu. Obligatoriu este ca programul săfie scris. Este uşor de urmărit şiaplicat. copilul nu ar trebui să stăm cu

173

gura să-cicălit, uneori este sficient săfacem un semn către programul scris ca elsă înţeleagă că este timpul pentru una dinactivităţi şi va înţelege de ce îlîntrerupeţi din ceea ce făcea şi nu doarca să îl necăjiţi.

- Ce rol are programul? - Toată viaţa noastă este desfăşurată

după un program şi după norme. Normele de trai sunt necesare în orice

sociatete, de la cele mai mici vârste, dela cămin, grădiniţă, la şcoală şiuniversităţi, colective de muncă şi timpliber. Dacă un copil este obişnuit de miccu aceste lucruri, el va ajunge să seadapteze foarte uşor la oricecolectivitate, va accepta cu uşurinţăregulile de funcţionare a unor medii, seva face plăcut, nu se va simţi chinuitîntr-un mediu nou.

Dacă îl lăsăm să crească după cumsimte, adaptarea în orice mediu va fiaproape dramatică, pentru că nu înţelegede ce există atâtea reguli, de ce trebuiesă fie acolo la o anumită oră, etc.

- Cum modificăm programul? La cât timp?- Orarul se face în funcţie de

activităţile copilului. Regulamentul serealizează plecând de la primele ceriţe pe

174

care vrem să le respecte copilul, iar pemăsură ce acesta creşte cerinţele semodifică sau cresc ca număr. Pe măsură cecopilul execută automat gesturilerespective acea regulă nu îşi mai arerostul şi va fi înlocută cu alta. Deexemplu una din primele reguli este: ”tespeli pe dinţi cel puţin dimineaţa şiseara, înainte de culcare”, dacă acestgest a devenit automat şi copilul îşi faceigiena dentară de la sine, această regulăva fi înlocuită, cu o alta.

- Care sunt pedepsele şi recompensele de preferat?- Orice pedeapsă şi recompensă este

aleasă în funcţie de copil şi siutaţie. Nustabiliţi pedepse sau recompense pe carenu puteţi să le aplicaţi sau de la caresunteţi obigaţi să faceţi rabat (timp prealung de interdicţie a calculatorului, saua nu comunica cu copilului). Dacă o regulăeste ca toată lumea mănâncă la ora la cares-a stabilit, împreună cu ceilaţi,pedeapsa poate fi că nu va primi nimic demâncare între mese, nu va avea voie să îşiia singur, nu cedaţi, pentru că o masăsărită nu face atât rău cât mâncatulmărunţişurilor între mese. După o pedeapsăca asta va veni la masă când este chemat.Nu exageraţi când este vorba de gusturi.

175

- Am stabilit un program cu copilul, la respectat 3zile după care a abandonat şi nu a mai vrut să revină. Cese poate face?

- S-au stabilit în cadrul programuluirecompensele şi sancţiunile? Copilul afost lăudat pentru reuşitele din zilele încare s-a respectat programul? S-aurespectat recompensele?

Dacă părintele a respectat termenii şicondiţiile programului negociat, iarcopilul refuză fără un motiv întemeiatpărintele trebuie să aplice cu consecvenţăsancţiunile negociate, eventual avertizatcă se vor adăuga şi altele poate chiar maidrastice. Dacă acum copilul nu învaţă sărespecte obligaţiile asumate va învăţa săconsidere că totul i se cuvine, că toatălumea e obligată să facă ce vrea el, se vafolosi de toate tertipurile de a nu facece trebuie, se va folosi de toată lumeadin jur, va considera ca are numaidrepturi şi nu va accepta ca are şiobligaţii.

Bănuiesc, că acest copil a mers peşantaj sentimental şi a profitate de osensibilitate şi un deficit de voinţă apărintelui: “mi-e milă de el”, “cum să-llas atâtea zile fără calculator, că seplictiseşte şi face alte prostii”, “dacă

176

nu a răspuns din prima nu am ce sa-i fac”,“mă doare sufletul, cum să-l pedepsesc”.Dacă d-vs ca părinţi nu vă ţineţi decontractul stabilit împreună, aplicând şisancţiunile la fel ca şi recompensele,chiar dacă vă doare, nu veţi reuşi să-lînvăţaţi să devină responsabil. Însituaţia concretă se poate renegociacontractul şi se poate lua de la capăt.Părintele să se ţină de ce a promis,indiferent cât de greu i-ar fi

- Programul să fie însoţit de contract, care a fostnegociat? De ce?

- Sigur. Contract pentru că exista 2părţi: drepturi şi obligaţii. Negociatpentru că, înseamnă că, atunci când, cevanu o să îi mai convină, nu poate spune, eunu am ştiut, nu am vrut, nu am fost deacord. Nu cedaţi şantajului sentimental.

Orice formă de coordonare acomportamentului, indiferent cât dechinuitor vi se pare pentru copil, estemult mai indicată să fie aplicată de cătrepărinţi, treptat, în fiecare zi, decât săfie aplicată de alţi adulţi din afarafamiliei mai târziu, care sunt mult maidure şi determină dureri mult mai mari şirăni mult mai grave. Când sunt mici eiaplică cu uşurinţi ceea ce li se cere, dar

177

o dată unele obiceiuri create sunt greu deschimbat. Întrebaţi-vă ce este mai binepentru copil?

ASUMAREA RĂSPUNDERII/ INDUCEREA VINOVĂŢIEIŞI A FRICILOR

- Cum îl învăţăm să fieresponsabil?

- Arătându-i dragoste, siguranţă,afecţiune, stabilind un sistem de reguliale casei dar şi individuale. Sunt câţivapaşi începând de la vârste foarte micipână la maturitate, care constă în:

• Oferă-i mereu ceva de făcut• Arată-i că te bazezi pe el• Include-l în activităţile

voastre• Setează consecinţele• Oferă-i un animal de casă• Învaţă-l valoarea banilor• Evitaţi să faceţi abateri de la

ceea ce a-ţi stabilit împreună. Dacăexistă reguli ale casei, apoi respectaţi-le întâi d-vs, ca părinte, ca adult.

• Evitaţi să imploraţi sau săcompensaţi material

178

• Sarcinile pe care i le atribuiţisă nu fie ordine, ci negocieri

- Sunt părinţi care au simţitsarcinile date de părinţi în copilărie cafiind foarte grele, dificile, că i-aufăcut nefericiţi şi atunci spun: am munciteu destul, vreau ca eu să ofer totulcopilului meu, nu vreau să muncească el,ca va munci oricum tot restul vieţii. Dela ce vârstă putem să îl punem să facăceva? Cât de important este să facă?

- Sentimentul de greutate vine dinalte cauze: pedepse prea aspere, sarciniprea grele, lipsa înţelegerii părinţilorşi altele, nu e momentul discitării lor .Ideea, de a nu face copilul nimic pentruca ar suferi, e greşită. De la vârste micicopilul doreşte să-şi mulţumeascăpărintele. Îl putem face să se simtă utilşi să îi oferim satisfacţia de a fi deajutor şi părintele mulţumit de el, încăde la un an, un an şi ceva când începe săstea foarte bine pe picioare, când unpărinte face diverse treburi prin casă, casă fie ţinut ocupat şi să fie şi subsupraveghere şi mulţumit: „adu-mi matura”,„pune peria în baie”, „adu-mi …”, lucruripe care el le poate plimba dintr-un loc înaltul, fără prea mare efort şi dacă îi

179

spuneţi: „te rog frumos”, „mulţumesc”,„bravo”, copilul învaţă instantaneu prinimitaţie. Se crează o stare plăcută, caldăşi va dori şi altă dată să beneficieze deacea stare, să audă părintele spunândacele cuvinte şi la randului va spune terog, multumesc, la momentul potrivit.

A nu-l pune la nimic nu înseamnă că îliubeşti mai mult, decât a-l face să sesimtă util, a-i creşte încrederea în sine.Făcând diferite treburi în casă, copilulse simte important, iar asta pentrudevenirea lui ca om este esenţial.

Dacă nu îl puneţi să facă nimic încasă, vaajunge la 18-20 de ani şi nu va fiîn stare să îşi taie o felie de pâine sausă îşi facă un ceai fără să seaccidenteze, ceea ce înseamnă un maredeserviciu, pentru că nu va fi în stare săse îngrijească singur.

Nu spun să puneţi copilul să facăsarcini peste puterile lui, care sănecesite forţă fizică susţinută, nu spunsă se răpescă timul de joacă. Dacă copiluleste antrenat alături de părinte ladiferite treburi învaţă pe de o parteimitând şi văzând cum se face, iar pe dealtă parte exersând, îşi dezvoltădexteritatea manuală, priceperile în a

180

face, în a gestiona treburile unei case,iar asta e important să ştie pentru el caviitor adult.

Important: nu cicăli- Cum îi arătăm că ne bazăm pe el?- Începând de la vârste foarte

mici, îl rugăm să îşi strângă jucăriile,să îşi ţină camera în ordine, îl încurajămcă poate, în momentul în care, nu reuşeştesă facă suficient de bine pentru gustulpărintelui, părintele e bine să fie sincerdar nu dur şi critic: „pănă aici ai făcutfoarte bine, bravo! De aici nu e chiarbine, dar mai îndreptăm şi e gata. Cred căte-ai plictisit (sau adecavt situaţiei).Sunt convins că mâine vei reuşi şi maibine. Sunt multumit. M-ai ajutat.Mulţumesc!”.

Dacă tonul nu este aspru, din contrădenotă mulţumire şi înţelegere (sauneutru, fără a jugni, fără să îi facem săse simtă rău, sau vinovat că nu e perfect)pentru ce nu a făcut bine copilul vacontinua să încerce. Dar dacă părinteleeste foarte critic şi veşnic nemulţumit şimai şi aplică o pedeapsă neplanificatăatunci nu va face decat rău, copilul nu vaînţelege nimic. Dacă spunem: „în regulă înpartea asta, dar dincoace cred că te-ai

181

plictisit şi nu mai e la fel de bine.Mâine poate începi cu partea asta maipuţin reuşită, ca să arate la fel de bineca cealaltă, care uite ce frumoasă e!”,atunci va învăţa şi el şi cum să facă şice să facă, va face diferenţa, va căpătaîncredere în el că poate face bine.

A spune: „mă bazez pe tine, la…”, dacăcopilul este mai mare, sarcinile fiind maidificile, este bine să îl încurajăm. Nu vaface de la primele exerciţii (experienţe)treburile ca dumnevoastră, sigur îi scapăobiecte, îi rămân unele în urmă, seîmpiedică în ele, se încurcă în mâini: nucriticaţi, învăţaţi cu multă indulgenţă şiîncurajând permanent: „Azi a fost maigreu, mâine va fi mai uşor, poimâine şimai uşor, azi nu ţi-a ieşit grozav, darmâine va fi mai bine, poimâine şi maibine, sunt convins că până la urmă va fişi perfect. Sunt mulţumit cu ce poţideocamdată”.

Sau: „Dieseră o să avem musafiri. Măbazez pe tine că va fi ordine, ca să nuîmi mai ia şi mie timp să mai fac şi asta.Mulţumesc!”

- În ce fel de activităţi să îiimplicăm pe copii?

182

- În toate activităţile noastre:de la cele gospodăreşti până laactivităţile de timp liber. In casa amvăzut cum procedăm: poate să pună obiectepentru pregătirea mesei, poate să spelevase, să ducă gunoiul, să îşi îngrijescăanimalul de compani, să ude florile, săsteargă praful, să cureţe zarzavat, ciarsă pregătească ceva de mâncare (funcţie devărstă şi abilităţi, preferinţe). Dacăexistă curte: să întreţină aleele curate,să ajute la smulsul butuienilor, să udegrădină, să ajute la unele treburi.Dacă la sfârşit de săptămână mergem laiarbă verde, să ne ajute să spălamlegumele şi fructele pentru masă, strângemlemne pentru grătar să participe şi ei,străngem masa împreună, jucăm jocuriîmpreună. Ar fi bine ca totul (masă sitreburi gospodăreşti) să facem împreună şiapoi şi fiecare să poată avea timpul său.

De cele mai multe ori părinţii, fiindobosiţi, plitisiţi şi foarte critici,preferă să-l trimită pe copil la joacă, că„mai mult mă încurcă”, „nu face cumtrebuie” (de multe ori aşa e!), „nu amrăbdare să stau după el”şi la un momentdat se trezesc că vor, ca proprii copii săse apuce de treabă din senin. Cum să se

183

întâmple asta, pentru că dacă nu a fostlăst să facă, de unde să ştie cum se face?Nu realizează că este un efort să faciorice treabă, nu ştie că trebuie, când şicum se face.

- Ce presupune setareaconsecinţelor?

- Orice relaţie din familie arterbui să se bazeze pe comunicare. De cecopilul creşte de aceea numărul şicomplexitatea sarcinilor vor creşte, ceeace presupune respectarea mai multorreguli. Pe unele dintre acestea şi le vaînsuşi ca şi comportamente, pe altele vaîncerca să forţeze limitele, să le sară,să le păcălească. Pentru a-l determina pecopil să le respecte încercăm să negociemcu el, nu îi intrezicem să facă ceva ci îllăsăm să aleagă: „părerea mea este că dacăfaci asta, consecinţele sunt astea (leenumerăm, le explicăm), dacă faci invers,consecinţele sunt…, tu alegi”. Importantca atunci când a dat greş şi vine necăjitşi recunoaşte eşecul şi faptul că a-ţiavut dreptate, să nu îi spuneţi: „Ţi-amspus eu! Ştiai că aşa o să fie! Dacă nuasculţi…”. Luaţi-l în braţe spuneţi-i căşi din greşeli trebuie să învăţăm,important să nu repetăm greşelile, şi să

184

fim mai atenţi la alegeri şi laconsecinlele lor.

Consecinţele se laeagă şi de reguli şide pedepsele nerespectării regulilor, însensul că atunci când le stabilim,negociem şi explicăm, cu acceptare deamble părţi a tuturor regulilor şisancţiunilor. Nu e nevoie şi nicirecomandat să ţip, să jignesc, să atacverbal sau mai grav fizic ca copilul săfie determinat să respecte regulile.Copilul ştie că există setul de reguli şisetul de pedepse şi recompense aferente.Este suficient să îi amintim uneori deacestea şi de faptul că alege: daca faci …şti care este pedeapsa (sau recopmensa),fără să cicăl, fără să forţez nota, doarfiind ferm în ton.

În aceste condiţii dacă alege uncomportament urmat de o pedeapsă aceastava fi suportată mai uşor pentru că ştie lace să se aştepte. Dacă părintele nu face otregaedie din asta, copilul se va supunefiincă ştie că a încălcat regula. E binesă-l avetizăm care sunt consecinţeleacelui comportament.

Exemplu: copilul se joacă afară, în 10minute masa e gata şi pusă. Posibil să numă îndur să-l iau de la joacă să ma ajute

185

să pun masa, ca şi aşa nu a stat suficientafară şi nu s-a recreiat destul. E bine săîl averizez: În 10 minute masa e gata,după alte 5 minute spun: în 5 minute vreausă fi şi spălat pe mâini, nu vi la timp numănânci. Să trec cu vederea 5 minute dardupă aia chiar ne ţinem de promisiune.

- Este valabil şi pentrucalculator? Sau alte activităţi?

- Pentru absolul orice activitateîn care copilul poate fi „prins”. Pentruel este o treabă importantă, chiar dacăpentru noi nu este decât o joacă.Avertizându-l din timp el se poate pregătipsihologic să încheie activitatea şi se vaîncadra în solicitare, dar dacă estesolicitat brusc nu va renunţa imediat şiva înfrunta fie direct fie cu rugăminţi(mai lasa-mă 5 minute).

- Un animal de casă poate fibenefic. În orice condiţii, la oricecopil, la orice vârstă?

- Nu chiar la orice vârstă (dinacest punct de vedre). Sunt de acord cuanimalele de companie, perzenţa lor facebine, dar nu în orice condiţii. Este înfuncţie de vârsta copilului. Nu îi oferimcopilului animalul ca şi recompensă, deşipoate îşi doreşte foarte mult. Impotrant

186

este ca vârsta să îi permită copilului săse ocupe de acel animal, să îl poatăîngriji el personal. Chiar dacă poate înprimele zile animalul va fi puţin chinuit,important e ca părintele, în momentul încare copilul nu se schită de sarcinilefaţă de animal, să îi arate copilului căanimalul sufere, că ar fi trebuit să-lîngrijească şi cum, şi se va seta aceleconsecinţe: „Dacă nu te ocupi cum trebuiede el, eu nu pot şi nu vreau să fac astaîn locul tău, nu te baza pe mine, dar nicinu voi lasa să îl chinuieşti. Animalul nuare nici o vină că tu nu vrei să te ocupide el, îl voi lua şi îl voi duce altuicopil care se va ocupa de el. Ori ai grijaaşa cum trebuie, ca şi animalul să fiefricit, ori îl dau”. Atenţie!!!!!!!! Nu văapucaţi să faceţi în locul copilului! A-ţifăcut o dată, deja a-ţi creat perecedentşi asta înseamnă că v-aţi mai luat osarcină pe cap. Poate doar, dacă copiluls-a achitat conştiincios de sarcini operioadă destul de lungă şi nu maiaşteaptă să i se spună permanet ce să facăşi într-o zi vă roagă să îl ajutaţi pentrucă are extrem de multe activităţi şi numai face faţă: „te rog fă tu în locul meu,doar azi”. Atunci da, a conştientizat ca e

187

sarcina lui şi e justificată rugămintea,că este un serviciu pe care îl faceţi înlocul lui, dar asta să nu sepermanentizeze.

Este benefic un animal de casă pentrucopil dar nu va preluaţi încă o sarcină cuîngrijirea lui. Dacă dumeavoastră îiîngrijiţi animalul, învaţă că oriceproblemă ar avea se găseşte cineva să orezove în locul lui şi că asta i secuvine. În cazul în care a-ţi vrea apoi sărenunţaţi la animal va face din asta oadevărată tregedie.

- Cum îi învăţăm valoarea banilor?- Din clasele mici, chiar clasa

întâi ar fi bine să le facem un bugetpersonal săptamanal.

Nu cumpărăm dulciuri să fie în casă,astfel încât să mănânce acel dulce făcutîn casă sau fructe, dar pentru ca ceilaţicopii la şcoală sau afară mănâncă diverseşi „trebuie şi el să ştie” îi faceţi unbuget, pe care el să-l administreze cum s-o pricepe, dar care să îi fie pentrudulciuri, jucării sau alte mofturi. Cândîi dăm banii spunem: sunt banii pe toatăsăptămâna, ai grija cum îi cheltui că euaţlii nu îţi mai dau indiferent ce ai mai

188

vrea. Fiţi siguri că în prima săptămână îiva cheltui din primele două ore maxim.

Indiferent de ce solicitări vor mai finu cedaţi. Este simplu: „eu ţi-am datbanii pe o săptămână, alţii nu mai ampentru tine. Ce bani mai am sunt pentrufacturi, alimente, haine, etc. îmi parerău pentru tine dar nu te pot ajuta”.Săptămâna următoare îi alocaţi suma şichiar dacă nu o să îi ajunga nici de dataasta mai mult de 2 zile, va face progresede la o săptămână la alta. Când îşi vadori un joc şi nu i-l cumpăraţi şi nicinu-i va ajunge banii dintr-o săptămână, nuîşi va mai cumpăra dulciuri şi altemărunţişuri şi îşi va face socoteala cumsă facă să îşi ia jocul dorit.

Aşa va învăţa să cumpere numaistrictul necesar, să facă economii, că nutotul i se cuvine, că se poate trăi şifără lucruri pentru care altă dată făcea oadevarată dramă, că poate obţine niştelucruri dacă are răbdare şi perseverenţă,dacă face nişte eforturi.

E greu pentru părinte, când copilulîncercă să forţeze nota, să-l înduplece pepărinte arătându-i cât sufere că nu areacel obiect şi că şi-a cheltuit banii,apelând chiar la şantaj emoţional, dar

189

rezistaţi! Răspuns cu calm: „îmi pare rău,am stabilit, eu am făcut nişte calcule şinu am de unde să îţi mai dau, nu pot facemai mult pentru tine!”.

- De ce să evităm să implorăm sausă compensăm material?

- Recompensa materială, dacăexistă să nu fie imediată, sau dacă aşa a-ţi apuact să stabiliţi o plată pentruunele rezultate, achitaţi-vă strict înlimitele stabilite în prealabil. Mărefeream în mod special la părinţii carenu petrec suficient timp cu copilul şisimţindu-se vinovat încercă să compensezematerial, această situaţie.

În momentul în care imploraţi în modulspecific umil, copilul simte că poate sădomine situaţia şi pe dumnevoastră şi nicimăcar nu va mai auzi ce aveţi de spus.Dacă se încadreaza pe reguli nu este cazulsă rugaţi, este suficient tonul hotărât:te rog frumos să respecţi regula, pentruca altfel vei suporta consecinţele, tualegi. Îi acordăm 2 minute de gânditre,timp în care ne întoarcem la ale noastreşi atunci neacordându-i acea atenţie pecare o caută, va înţelege că nu mai are deales, că nu are rost să se mai străduiascăsă forţeze limita.

190

Prin insistenţa d-vs, copilului îicreaţi stare de suprioritate şi vacontinua jocul de-a domiarea, cine pecine. De ce? Pentru că practic i se acordăatenţie şi el asta caută. Neputănd s-oprimescă la modul pozitiv va fortalimitele. Exemplu: „Nu vrei să mănâciacum, e în regulă. Masa se va strânge şinu mai primeşti nimic până la masaurmătoare”. Trebuie să înţelegeţi că estenecesară o atitudine fermă şi să nucedaţi, altfel nu va învăţa lecţia. Nu semoare de foame!. Menţineţi-vă fermi pepoziţie până la capăt, pentru ca după cea-ţi strâns masa va vrea să mănânce,uneori imedial, alteori imediat ce nu-imai acordaţi atenţie, tocmai ca să vaatragă atenţia.

Sarcinile să nu fie ordine cinegocieri.

În momentul în care încerci să forţeziun copil, să îi impui nişte lucruri, maiales cei din generaţia actuală, pe care elnu le înţelege nu le va face indiferent ceam vrea noi să facem şi se va strădui,prin tot felul de tertipuri, de larugăminţile plăngăcioase, până laconfruntarea directă: nu vreau să fac şi

191

nu o să fac niciodată ca tine că eu credcă nu e bine aşa.

De multe ori şi dacă nu înţelege, dece i se cere, dar s-a încercat, sauspunem: „ştiu că nu îţi place, dar făpentru mine!” aşa putem obţine rezultatemai bune, dar nu implorat. Cel mai bine arfi să negociem în prealabil unele lucrurişi situaţii. „Dacă tu faci asta conseciţae asta, sau am nevoie de ajutorul tău,poţi să alegi să nu mă ajuti dar nici e nufac…, sau să alegi să ma ajuţi şi să îţidau voi să…”. Mai punem noi mai lasă el şireciproc pâna ajungem la un acord. Apoi ceam stabilit trebuie respectat de ambelepărţi.

Prin asta încercăm să ne apropiemcopilul, îl învăţăm să spună nu,argumentat. Dacă îl forţăm să facă maiales dacă nu a înţeles logic de ce trebuiesă facă un anumit lucru, nu-l va face şinu va fi decât provocarea adultului decătre copil şi reciproc şi nu se va maitremina conflictul poate 2-3 ore sau zile,în funcţie de vârstă şi situaţie.

- Cum facem să aplicăm sancţiunilefără să inducem frica? Ce efecte aufricile?

192

- Frica şi vinovăţia suntsentimente cu fercvenţă joasă, nu suntsănătoase pentru organism. Persistenţa saunivelul lor accentuat duce, de la frică laafectarea rinichilor, iar vinovăţia deregulă aparatul respirator, inclusivplămânii, frustratrea atacă aparatuldigestiv.

Pe de altă parte un om, care estedominat de frici de acasă din copilărie,va avea frici toată viaţa, unele pe carenici nu le conştientizează dar care îl potmăcina treptat (frica de: critică, deridicol, de a fi el însuşi, de a nuderanja, de a se exprima, de a nu ieşi înevidenţă, de a nu se face de ruşine şimulte altele). Dacă nu îmi este frică,atunci îmi asum cu uşurinţă răspundereafaptelor mele, îmi asum consecinţelegesturilor, atitudinilor, vorbelor mele,indiferent în ce situaţie. Ca atare suntîn echilibru cu mine însumi şi am toateşansele să fiu şi cu ceilalţi.

Dacă comportamentele sunt coordonatede nişte pricipii şi nişte reguli, care is-au explicat şi pe care copilul le-aînţeles, a văzut că e bine să le respecte,în general le respectă se poate întâmplasă mai greşească şi în aceste condiţii

193

poate să apară vinovăţia. Poate să apară,nu o putem evita, nu putem facem nimic noica părinţi să nu se simtă vinovat. La felşi frica. Însă apariţia acestor sentimenteîn aceasă perioadă şi ivite din conştiinţăclară au rol modelator şi fiind simţite însânul familiei ele ajută la pregătireacopilului pentru confruntarea cu lumea.Dar dacă ele sunt compensate într-un efelsau altul efectele nu mai sunt la fel degrave.

De exemplu: un copil loveşte o vrabie,sau s-a descărcat de nervi pe un animallovindu-l, iar animalul suferă. Sigurapare un sentiment de vinovăţie. Dacă nuîl învăţăm pe copil ce e vinovăţia şi dece să nu facă acele gesturi, sau poate săapară alete sentimente ca ruşinea, teama,când acestea vor apărea nu va şti cum săreacţioneze. Ar fi de preferat ca acestesentimente: frica, vinovăţia, ruşinea săapară în mod natural şi nu să le inducem.nivelul de manifestare a acestorsentimente este important şi estebarometru al normalităţii .

Un părinte autoritar sigur inducefrica şi vinovăţia. Vinovăţia se leagă şide pricipiile religioase, mai ales şiacolo este greu de explicat şi de evitat.

194

De aceea aş prefera ca copii să fieînvăţaţi că DUMNEZEU este iubire şiiertare şi mai puţin pedeapsă.

Ca o pereapsă să fie justă, ea trebuianegociată anterior, după nişte pricipiicare se aplică pedepselor:

• Înainte de a aplica o pedeapsătrebuie obsevat cu atenţie comportamentulşi aplicarea regulilor. Am făcut sitemulde reguli şi comportamente şi vedem cât,unde, cum se greşeşte şi încercăm săcorectăm ceea ce este de corectat. Nupunem reguli ce nu sunt aplicabile. Nupedepsim când s-a greşit şi nu a fostintenţie. Exemplu: s-a grăbit, a dat pesteun pahar, l-a vărsat şi la spart, asta e,nu se pedepseşte. Ne exprimăm supărarea căera de la un set, că putea să se taie, îlpunem să stăngă cioburile şi să cureţe cea vărsat dacă e destul de mare şi amîncheiat. Dacă comportamentul este repetatşi mai ales făcut intenţionat, fără a seţine seama de avertizările verbale atuncise stabileşte regulă pentru corectare,însoţită şi de sancţiune.

• Trebuie să fim constanţi înaplicarea regulilor, a sancţiunilor şirecompenselor. Dacă într-o zi aplic regulaiar mâine nu, dacă pentru acelaşi

195

comportament aplicam alte pedepse, copilulnu mai înţelege nimic. Sau un părinteaplică regulamentul şi celălalt nu e şimai grav.

• Regulamentul şi sancţiunile şirecompensele ar fi bine să fie scrise şiafişate la vedere

• În cazul unui comportamentapărut întâmplător, nu aplicăm imediatpedeapsa. De exemplu: a fost afară lajoacă şi a batut un copil. Nu maiexistaseră astfel de incidente pânăatunci. Pedeapsa poate fi cel mult acum nute mai joci cu copilul respectiv, nu aiştiut să te joci. Discutăm şi chiarnegociem: dacă îţi ceri iertare, dacăîncerci să faci ceva să repari situaţia…,(condiţionăm funcţie de situaţiaconcretă). Acum nu te pedepsec, dar dacăse mai întâmplă să mai loveşti vreuncopil, nu vei mai ieşi afară şi te veijuca singur, plus…(o sancţiune).

• Aplicaţi pedepse care ar trebuisă nu fie prea severe şi greu de aplicat.Pedepsele să fie în raport de directăproporţinonalitate cu gravitateacomportamentului.

• Aplicaţi maxim două pedepse odată. Mai multe sunt greu de aplicat.

196

Copilul trebuie ţinut ocupat şi dacăsancţuinile sunt multe cu ce îi ocupaţitimpul, ca să nu mai facă alte prostioare?Şi atunci ca adult sunt nevoit să cedez lamacar una din sancţiuni, ceea ce nu ebenefic.

• Sancţiunile trebuie să fie clarformulate: „pentru X comportament, nu aivoie la calculator o zi”

• Pedepse să aibă termene scurtesau rezonabile. Cele cu termene lungi nusunt indicate, pentru că noi ca adulţi nureuşim să ne ţinem de aplicare

• Apelaţi şi la alte mijloacepentru obţinerea unui rezultat, nu mai lapedepse. Pentru un comportament greşituneori putem obţine rezultate mai bune încazul în care spunem o poveste cu tâlc, încazul în care încercaţi să-l faceţi săînţeleagă situaţii

• Atenţie la tonul vocii, caretrebuie să transmită hotărâre, dragoste,înţelegere, dar ferm. Nici moale (copilulla un moment dat va profita de aceastăslabiciune şi înţelegere încercând săforţeze limitele) dar nici dur, cădetermină frica.

• veţi obţine un comportamentdorit de la copil dacă adresaţi

197

solicitarea ca şi cum v-ar ajuta pedumenavoastră: în sera asta sunt foarteobosită, te rog să mă ajuţi şi pe mine labucătărie, că vreau să adorm şi eu cevamai devreme”. Cu siguranţă copilul va dorisă îşi ajute părintele. Dacă la finaldupă, ce am şi mâncat şi am curăţatbucataria şi am spălat vasele cu ajutor,mai şi spun: „ Mulţumesc! Mi-ai fost demare ajutor!”, atunci alta dată va dori sămai primească laude şi îmbrăţisări. Dardacă începem să strigăm: „dar mai veniţişi faceţi şi voi că nu mai pot”, sau dupămasă: „eu am gătit şi am pus masa, voispălaţi vasele şi faceţi curăţenie”, sigurnu veţi prinde nici un copil pe acolo şile veti găsi cum le-aţi lasat. Şi la felcu multe alte treburi care nu le suntatribuite copiilor.

- Cum să reacţioneze un părinteatunci când situaţia la învăţătură aînceput să scârţâie?

- În primul rând să îi atragăatenţia, să încerce să vorbeasă ca să-lînţeleagă ce se întâmplă. Comunicarea estede bază, iar discuţia ar trebui începutăcu: „Şti că am fost la şcoală şi am văzutnotele (sau mi-ai arătat crnetul) şi nusunt mulţumit, onstat că rezultatele au

198

scăzut. Bine, asta este situaţia acum darhai să vedem împreună care sunt cauzele defapt (se întâmplă ceva cu tine, nu îţiajunge timpul, de ce?, are dilemeexistenţiale, nu face faţă cerinţelor,etc)şi să te ajut, dacă e nevoie de un plan derecuperare.

- Pedepsim? - Dacă se stabilise anterior un

sistem, un barem (era bine să fi fostsabilit la începutul anului şcolar, sausemestrului) şi au fost stipulate şisancţuini le aplicăm (nu se aplica încazul unei probleme de sănatate sausituaţii mai serioase). Chiar dacă îlajutăm să se redreseze, chiar dacă nedoare sufletul, dacă a fost stabilităsancţiunea e trebuie aplicată, chiar îiputeţi spune că vă pare rău că trebuie să-l pedepsiţi, dar trebuie să vă ţineţi decuvânt şi cu bune şi cu rele şi îlasiguraţi de sprijin şi de faptul că sepoate redresa: „Te voi sprijini cu ce pot,eu tot te iubesc, dar pedeapsa tot seaplică”. Cel mult ca o concesie se maipoate reduce din pedeapsă, dacă au existatnişte cauze mai importante şi neimputabilecopilului.

199

Asta îl va învăţa şi cu situaţia de apierde, de a avea eşec. Îl asigură deiubire şi suport, este o experienţă deviaţă din care învaţă şi va reţine căacasă şi dacă este pedepsit, găseşte şiînţelegere şi suport şi rezolvareaproblemelor, va fi ajutat şi nu existăriscul să facă cine ştie ce greşeală şi săîi fie frică să spună.

Pot fi situaţii când vor încerca săscape de pedeapsă sau s-o scurteze, sau s-o depăşeaşcă, uneori apelând la şantajulsentimental: nu mă mai iubeşti tu la felde mult, chiar dacă m-ai înţeles. Adunaţi-vă puterea şi rezistaţi să nu cedaţişantajului. Rămâneţi la fel de ferm pepoziţie şi la fel puteţi să îi spuneţi câtde mult îl iubiţi, dar iubirea nu esteechivalentul ridicării pedeapsei. DeciComunicare şi exprimarea sentimnetelor.

NOTELE ŞI IMPORTANŢA LOR

- Majoritatea părinţilor cer copiilor să fiebuni la toate materiile. Această atitudine îi duce pe copiisa oboseasecă, dar ce ne facem că şi notele sunt

200

importante şi la intrarea la liceu şi la admiterea lafacultate. Cum face?

- Nota este şi nu este importantă,este o modalitate de a diferenţia copiiişi tinerii între ei. Importanţa notelorrezidă din faptul că ele sunt luate înconsiderare la admiteri. Notele au aceastăimportanţă, numai că părinţii exagereazăîn momentul în care vor să se obţină notefoarte bune la toate materiile. Cred cămult mai importate sunt cunoştinţeleacumulate şi felul în care sunt aplicateşi mai puţin nota în sine. Nota esteacordată de un cadru didactic, acela poatefi subiectiv şi nu reflectă totdeaunacunoştinţele. În plus pot apărea incidentecare să influenţeze notele saurandamentul. Fiecare situaţie trebuiediscutată separat.

- Elevul manifestă tendinţele către ştiinţerealiste şi ar vrea să mergă la liceu tot pe acest profil. Seţine cont mai mult de aceste note sau de mediagenerală?

- Pentru admitera la liceu nu seface o astfel de selecţie, ci rezultatelegenerale, după o anume formulă. Până laclasa a opta se pun bazele unei culturigenerale, necesare şi de accea nu se ţinecont în mod special de rezultatele la

201

unele sau alte obiecte de studiu. Seconsideră că este o medie a dezvoltăriiglobale a copilului.

- Care copil are şanse de a reuşi mai bine înviaţă, de a fi mai fericit, de a fi mai bine vazut, de aobţine rezultate în domeniul ales cel care a fost obligatsă înveţe bine la toate obiectele sau cel căruia i s-a spus:dacă ai ales asta îmi doresc să înveţi foarte bine iar larestul cât să te descurci, nu mă intresează perfotmanţala toate?

- Asta presupune un echilibru alpărinţior, comunică bine cu copilul, aucreat o relaţie bazată pe încredere,probabil deja s-a trecut la liceu, sau îngenerala cu accent pe obiectele la care sesusţin probe. Aceşti părinţi au ales dejafericirea copilului şi nu alte ambiţii sauproiecte.

Notele mai mici nu mai sunt ocatastrofă. Din păcate astfel de părinţisunt puţini, majoritatea vor note maximela toate obiectele, vor copiii perfecţi şisunt foarte critici, le cere copiilor doarsă înveţe, iar în momentul în care apare oincidenţă de notă slabă, fac din asta ocatastrofă.

- Cum ar trebui să reacţioneze părintele unuicopil bun care ia o nota slabă? Pentru a evita riscul canota slabă să devină singulară?

202

- Părintele la începutul anuluişcolar ar fi trebuit să stabileascăîmpreună cu copilul un program deactivităţi care să cuprindă şi treburigospodăreşti pe lângă învăţătură, concretnivelul minim de acceptare a notelor fărăsancţiune, sancţuinea ce se aplică încazul notelor mai slabe (ar fi bine săstabilim media, la finalul semestrului).Atenţie să fie sancţiuni ce pot fiaplicate.

Exemplu: un copil din diferite motive(a fost mai neatent, s-a jucat şi a fostprins neatent) a luat nota 2, nu şi-afăcut tema şi a luat nota 4. Aproape numai contează motivaţia, important să vinăsă spună, părintele să fie mulţumit că aspus, că promite că îşi va îndreptasituaţia şi deja are un plan pentru astaşi chiar îşi asumă şi rezolvă ce şi-apropus.

Dacă părintele face o adevăratătragedie (cum se întâmplă de obicei),următoarea nota slabă va fi ascunsă şi nuva exista dorinţa de a îndrepta pentru cănu a fost valorificată intenţia bună,pentru că notele bune nu au fost apreciateci au fost considerate ca venind de lasine, fără să ca părintele să se găndească

203

ca pentru o nota de 5,6, 7,8 să fi muncitde 10 ori mai mult decât pentru o altănotă de 10, iar rezultatul să nu fi fostpe măsura aşteptărilor.

Dezamăgirea copilului este mare înastfel de situaţii, sau s-ar putea să fiemai mulţumit de nota aia mai mică darfoarte muncită, iar părintele fieaccentuează dezamăgirea, fie sticăstisfacţia cu nemulţumirea şi reproşurileşi astfel îl demobilizează pe copil să maifacă eforturi.

Şi în aceste cazuri soluţia este totcomunicarea deschisă şi înţelegereacorectă a situaţie. Copilul a luat notamică, poate să vină să spună: „am făcut-o,şti cât am luat la testul…”. Dacă se simteîn siguranţă acasă o să poată trece prindiferite stări în prezenţa părintelui: seva jeli, se va amuza, se va enerva, dar vacomunica cu părintele, va face planuri săindrepte situaţia. Dacă nu se simte însiguranţă va încerca să arunce vina supracelorlaţi, ceea ce este un fel deminciună, mascată: „profa are ceva cumine”, „colegul nu m-a lăsat să măconcentrez”, „proful nu ne-a predat asta,a predat prea repede şi nu am înţeles şinu am avut timp să mai întreb”, etc.

204

Astfel încercă să fugă de răspundere, nuare încredere în el, în capacitateapărintelui de a înţelege (căpătată dinexperineţe antrioare când el a fost sincerşi nu a fost înţeles).

- Ce trebuie să facă părintele în acest caz?- Părintele poate să spună „Asta

e, acum în momentul acesta nu se mai poateface nimic, dar poţi să îmi povesteşti ceai făcut! Cum a fost profu? Ce a zis? Darcolegii tăi ce au făcut? Dar tu cum te-aisimţit?”

Dacă de mici sunt obişnuiţi cu notemari, o notă proastă poate să îi dărâme,să facă ei din asta o catastrofă. Dacă i-aţi obişnuit şi pe ei perfecţionişti,atunci o notă proastă poate fitransformată în dramă, pentru că nu suntînvăţaţi să piardă. Rolul unor note micieste şi de a-i învăţa pe copii să piardăşi să îşi asume responsabilitatea atuncicând este cazul.

- În afară de asta o notă slabă poate avea şialte efecte pozitive asupra copilului?

- Da, poate avea efectul de aambiţiona copilul să vrea mai mult, săştie mai mult, să demonstreze că estecapabil de mai mult şi că se poate aveaîncredere în el. poate să îl înveţe

205

smerenia, mai ales dacă a fost mereu bunşi a ajuns să fie mândru.

- Ce ne facem dacă, profesorulul chiar are oantipatie pentru copil, pe diferite morive (nu facepregătire, are răspunsuri la majoritatea întrebărilor).Dacă profesorul respectiv face diferenţe între copilul carenu face pregătire şi cei care fac şi copilul vede?

- Trebuie verificat dacăafirmaţiile sunt reale, stând de vorbă cucolegii copilului (o discuţie amicală şinu chestionare stând de vorbă într-uncadru securizant, ca între amici), pentrucă unii chiar din cei care fac pergătirevor recunoaşte, dacă situaţia este reală.Se mai verifică informaţia stând de vorbăcu dirigintele (mai greu dacă cadruldidactic respectiv e şi diriginte laaceiaşi clasă), stând de vorbă cu ceilaţiprofesori, cu alţi părinţi. Se va puteastabili dacă copilul are dreptate sau edoar o scuză şi o fugă de răspundere.

În cazul în care situaţia este realăiar diferenţa nu este mare, important estesă susţinem copilul în eforturile lui, săîl convingem că este important să ştie, cănota asta nu are o valoare foarte mare.Dacă diferenţa este de jumătate de punct,1-2 puncte, aceasta nu este aşa mare iardacă locul lui va fi unde îşi doreşte tot

206

acolo va ajunge, diferenţa aia împrţindu-se la celelalte nu o să fie mare lucru.Trebuie ajutat să înţeleagă mediul, să îltolereze şi să nu se mai consume, că oastfel de experienţă îl pregăteşte pentruviaţă.

Dacă copilul este şicanat permanent decătre profesor atunci ar fi indicat să sediscute cu profesorul şi chiar cuconducerea şcolii. În paralel, se susţinecopilul în efortul lui de a nu abandona şide a raspunde bine la ore.

- Notele încep să scadă pe toată linia, copilulnu spune, aflăm asta mergând la o şedinţă. Ce ascundeaceastă situaţie şi cum facem faţă?

- Ar fi bine să păstrăm legăturacu şcoala, să trecem pe acolo macar o datăpe lună. Astfel, nu se poate ajunge la osituaţie foarte rea fără să ştim, să putemsă stabilim cauza pentru care s-a ajuns însiuaţia asta, poate fi vorba de o starefizică proastă, sau chiar intelectuală.

În clasele mici calificativele bune seobţin cu destul de multă uşurinţă, peparcurs cerinţele sunt din ce în ce maimari şi poate copilul chiar nu poate maimult.

Poate fi vorba de anturaj, sau copilulavând alte preocupări, care îi consumă

207

foarte mult din timp şi nu mai face faţăla şcoală.

În funcţie de cauză se vor lua şimăsurile. Dacă profesorul spune: atâtapoate, el se străduieşte, dar nu are cumsă facă mai mult, încercăm să îl ajutăm şisă îl stimulăm, poate cu ceva meditaţie(dacă profesorul cerede că este deajutor), fie făcând unele înţelegeripentru a recompensa orice efort, darimportant ca în decizie să fie întrebat şicopilul. Trebiue să îl ajutăm să aibăîncredre în el, pentru că sigur are alteînzestrări, unele la care el să poatăobţine rezultate bune şi foarte bune,abilităţi din care să poată să îşi facă omeserie şi să trăiască bine, decent şifrumos, să se simtă împlinit.

Dacă este vorba de un anturaj, care îlsolicită afară şi nu mai are timp deînvăţat, dacă e vorba de copiatcomportamente arogante la alţii, înfuncţie de situaţie se i-au măsuri, maiales dacă am avut un regulament şi oînţelegere prealabilă, aplicăm sancţiunidin acel regulament sau se mai pot facechiar ajustări o reînoire aregulamentului. Vom obţine fie o redresarea situaţiei fie o perioadă de „război”,

208

important e să nu abandonăm, indiferentcât durează, doar poate schimbatetacticile, să nu judecăm pripit şi să luămdeciziile după o consultare cu profesoriişi eventual un specialist şi implicatcopilul. Este necesară crearea uneirelaţii cu copii noştiri şi cei dinanturajul lor. Prietenii copiilor să fieinvitaţi acasă, ca noi să putem să ştim înce cercuri se învârte.

Dacă este vorba de alte preocupări,pozitive, activităţi care ar putea la unmoment dat să îl ajute în carieră, putemsă îl susţinem în demersurile lui, darcondiţionat de obţinerea rezultatelor laînvăţătură, cu unele convenţii de a-iaminti de timpii alocaţi fiecăreiactivităţi, ajutat să îşi stabilească oordine a priorităţilor şi respectarea unuiprogram zilnic şi săptămânal. În nici uncaz nu intrezicem cu desăvărşire, pentrucă dacă acea activitate a devenit pasiune,va minţi şi tot va înceca s-o desfăşoare.Dacă e vorba de o activitate nocivă se vadiscuta cu copilul, ridicându-l la niveluladultului, explicându-i riscurile şi de ceîi intrezicem acea activitate şipropunându-i să îl ajutaţi, faceţi un plan

209

de acţiune comun, eventual apelaţi la unspecialist pentru ajutor

- Datorită notelor şi nu numai, copiii ajungsă facă bisericuţe. Copilul care nu are rezultate bune nueste prea popular, din contră deseori este respins. Acelcopil se poate obişnui cu ideea că nu poate şi va acceptarolul de copil slab. Ce trebuie făcut?

- Părinţii care au copii buni artrebui să îi înveţe, că toţi oamenii aucalităţi, chiar şi cel mai slab copil areşi el ceva bun în el şi acel ceva poate îloferă cu mai multă dăruire decât alţii, cănu er trebui să râdă ci să ajute, nu săjignească ci să ofere prietenie. Aceiaşiobligaţie o are cadrul didactic, care artrebui să încurajeze la colaborare şi nula concurenţă. Mai depinde şi de educaţiaanterioară, de caracterul fiecărui copil.

Dacă copilul meu are probleme şi nu sedescurcă prea bine şi există riscul de afi marginalizat. Eu am obligaţia să îlsusţin, să îl întăresc, să îi arăt câtpoate fi de bun (la ce se pricepe, areînclinaţii şi abilităţi), îl învăţ să sedescurce în tot felul de situaţii deviaţă, iar asta îi va da încredere în cepoate, atât cât poate, astfel poat fichiar lider pe domeniul respectivă. Pe dealtă parte va trebui dezvoltată

210

inteligenţe socială şi emoţională, careeste determinată în mare măsură desuportul părinţilor. Dacă eu ca părinteaccept faptul că am un copil slab, atuncivoi putea să îl susţin şi să îl ajut, dacăeu ca părinte nu accept această situaţiede fapt, atunci se crează o rupturăcumplită, iar copilul poate să dezvoltetot felul de suferinţe care pot ajungepână la boli psihice.

Dacă am un copil bun, dar cam răsfăţatşi am aflat că se poartă urât şi unimeştesau marginalizează un copil mai slab,atunci va trebui să creez o conjuncturăîncât să îl pun într-o situaţie similară,să simtă umilinţa, senzaţia dedevalorizare, dacă în urma unei discuţiiîn care am încercat să îi arăt că nu estecorect, nu adoptă comportamentul adecvat.Pare a fi dur, dar nu învăţăm decât dinpropria experienţă. Atunci copilul vaînţelege şi va încerca mai de grabă să-iapere şi să le ofere ajutor celor slabi.

Atenţie, dacă nu cumva, e uncomportament copial de la cineva dinfamilie, dacă nu cumva lecţia ar trebui săne-o aplicam mai întii nouă sau altoradulţi din casă. Astfel de cazuri nu suntfoarte frecvente, fiecare copil este

211

valorizat pentru ceea ce are de oferit,mai ales dacă s-a format colectivul dinclasele mici. Cazurile care se ivesc deregula sunt luate în serios de cătrecadrele didactice şi se înceracă orezolvare rapidă.

LIMITE ÎN EDUCAŢIE SAUCÂT DE PERMISIVI SĂ FIM CU COPIII

NOŞTRI

- Sunt obligatorii (necesare) regulile pentrueducaţie?

- Copiii trebuie să fie oboşnuiţicu reguli de foarte mici, numai că acestereguli trebuie să le dea şi un spaţiu încare ei să se manifeste. Cât de larg esteacest spaţiu ar trebui horărât de cătrepărinţi în funcţie de caracteristicilecopilului. Unii copiii sunt mai calmi, maiinactivi şi atunci trebuiesc puţin împinşisă îşi forţeze propriile limite, alţiisunt extraordinar de expansivi şi careajung să mergă dintr-o extremă în alta iarla aceştia trebuie să restrângem aria debalans.

- Cum stabilim aceste limite?- Există câteva principii de bază

în stabilirea unor reguli. Părinţii ar212

trebui să înceapă de la a-şi aminti că aufost copii, că unele lucruri nici lor nule-a convenit dar mai tarziu le-a prinsbine, cel puţin unele dintre ele.

Dacă ei ca şi copii au avut părinţiautoritari vor alege între două variante:copiază modelul părintelui autoritar, ceeace nu e indicat, fie ajung în extremacealaltă fiind foarte permisivi, care nueste nici aceasta indicată.

*Cel mai uşor este să se gândească,copil fiind cum ar fi vrut să se poartepărintele cu el şi să încerce să apliceasta cu propriul copil: cum ar fi vrut săi se impună lui condiţiile, cum ar fi vrutsă i se pună lui problema, cum ar fi vrutsă i se impună lui limitele.

*Părintele să încerce să fie creativşi activ. Nu doar să impună ci să evite,mai ales la vârstele foarte mici, în aprovoca situaţii în care copilul să semanifeste foarte zgomotos şi apoi săîncerce să aplice reguli. De exemplu: ştimcă nu este mâncat, ar cam fi ora şi maieste şi foarte obosit, nu încercăm săimpunem regula tocmai atunci. Amânăm săcorectăm un comportament neadecvat atunci,ci îi dăm să mănânce, se odihneşte şi abiadupă aceea facem ce este de făcut, să

213

corectăm dacă e de corectat, să aplicămregulile.

*Disciplinaţi cu dragoste. Încercaţisă nu ridicaţi vocea, încercaţi să fiţicât mai hotărâţi şi fermi dar în acelaşitimp cu multă căldură

*Încurajaţi eforturile, lăudaţi chiarşi intenţia. Este foarte important acestmod de stimulare, pentru că, în generalcopilul încercă să mulţumească părintele.Dacă părintele este mai tot timpulnemulţumit şi critic, copilul va fidemotivat, va trece într-o exteremă: fieva adopta confruntarea şi provocareapermanentă a părintelui, fie va ajungetimid şi va ajunge la tot felul de frici,poate de multe ori refuzănd să maiîncerce.

*În general copiii sunt veseli, suntpozitivi, sunt tonici încercaţi săpăstraţi acestă stare. Când sunteţiabătuţi sau chiar trişti sau furioşiîncercaţi să explicaţi copilului că avţinişte probleme de rezolvat, că sunteţiobosit, încercaţi să fiţi sinceri. Înactivităţi încercaţi să vă distraţiîmpreună cu ei pentru că aşa simt şi suntei.

214

*ţineţi cont de dorinţele copilului.Copilul se va conforma destul de uşor uneireguli, dacă o înţelege şi este de acordcu ea şi astfel nu va fi necesarăpresiunea, iar încălca va fi din greşeală,din neatenţie şi nu voit.

*copiii va transmit un semnal pe carenu îl înţelegeţi, ţineţi cont de el: aveţigrija de voi. Dacă eu ca adult - părintesunt odihnit, sunt echilibrat şi am unritm de viaţă sănătos atunci pot face faţătuturor provocărilor. Dacă eu mă neglijezpe mine o să am o stare proastă şi nu ştiude unde mi se trage, iar strea mea proastăse reflectă şi în relaţiile cu ceilalţi,de aici alte nemulţumiri, care se reflectăşi în relaţia mea cu copilul. Asta explicăde ce, când părintele are multe probleme,fix atunci se îmbolnăveşte şi copilul sauface adevărate crize, sau cele mai mariboacăne.

* Promovaţi responsabilitatea. Ledau nişte sarcini, de perferat să leaccepte, chiar dacă unele nu agrează, eisă răspundă de treaba respectivă. Pentruaceasta va primi lauda de câte oriconstatăm că s-a achitat de sarcină şirecompensa după o vreme. Pe această bază

215

se va ajunge la stima de sine la încredreîn forţele proprii.

*Iubiţi-i necondiţionat. Indiferent căfac prostii, că greşesc, că vă înfruntă,indiferent că au toane, sunt copiiidumnevoastră şi iubiţi-i fără a le punecondiţii. Mulţi părinţi folosec: „nu temai iubesc, dacă nu faci…”, „nu mai eşticopilul meu, dacă…”, „te dau afară…”.Ameninţările de genul acesta nu fac bine.Este foarte important ca orice copil, deorice vârstă să ştie că acasă este iubitnecondiţionat şi că acasă i se pot rezolvatoate problemele. Dacă nu, va ajunge sămintă sau să ascundă situaţii de la celemai nevinovate până la foarte grave,riscând să vi-i pierdeţi, să vi-idistanţaţi.

* nu îi comparaţi cu alţii.Fiecare copil este unic, fiecare arecalităţi şi defecte în egală măsură.

*orice copil trebuie să înveţe sărespecte regulile casei.

Fiecare casă ar trebui să aibăpropriile reguli de la care nu trebuie săse abata nimeni. Dacă toată lumea din casăcunoaşte şi respectă aceste reguli,copilului îi va fi uşor să le respectepentru că va imita la început.

216

• regulile pentru copil să fieîntr-un număr limitat. 5-6 cerinţe numaipentru el, pentru respecatarea cărora vaprimi recompensă prin ludă şi încurajare.Regulile se vor schimba pe parcurs. Dupăce un comportamnet s-a fixat şi a devenitun comportamnet însuşit regula îşi poerdevaloarea şi va fi înlocuită cu alta.

• regulile ar trebui să fiecorecte şi clare. Dacă îi spui copilului„trebuie să fi cuminte”. Este o solicitarefoarte vagă şi generală, încât nu ştie cesă facă. El se joacă, strică jucăria,murdăreşte covorul şi hainele dinneatenţie şi nu înţelege ce a făcut rău,pentru ca el doar s-a jucat, a încercat săafle ce este în interiorul jucăriei. Şichiar nu a făcut nimic rău, nu a făcutintenţionat, din joaca lui, din greşealăs-au produs şi incidentele: murdăritulcovorului şi a hainelor, etc. Regulatrebuie să fie spusă clar: e bine şi îmidoresc să saluţi vecinii, la masă mănâncişi nu te joci cu mancarea sau nu facialtceva, ora de culcare este 21, vorbeştifrumos, te speli pe dinţi dimineata şiseara cel puţin, notele să fie peste…, îţifaci temele singur şi eu doar verific.Scurt, clar şi la obiect şi nu „să înveţi

217

bine”. La rezultatele şcolare să spunem,medii, nu note, pentru ca e posibil să fifost prins într-o zi mai slab pergătit, săfi fost neatent şi să fi luat uncalificativ mai slab, daţi-i posibilitateasă să îndrepte, fară a se face o dramă.Nota nu reflectă decât situaţia de monemt,nu de cunoştinţe la modul general. Dacă serepetă atunci deabia se prevede oproblemă. Pentru că vreau să înveţi binetrebuie precizat: cât, cum, în cecondiţii, ce primeşte recompensă, cesanţiuni se aplică dacă nu se obţinmimimul de rezultate.

- Recompensăm prin laudă dar,recompensăm şi mateial (faţă de note)?

- Totul cu măsură. Dacă copiluleste învăţat să primească aprecieri defoarte mic pentru oric nimc şi permanetlăudat şi dacă a făcut prosti atunciefectul laudei este nul şi va faceprostioare doar ca să-l vadă pe părintezâmbind. Recopensa materială poate fifolosită la copiii mai mari, 12-13 anicând îşi doresc bicicletă, role,telefoane, care înseamnă o valoare destulde mare, care poate să vină dar după unefort îndelungat, învăţându-l astfel şi săaibă rabdare.

218

Dacă se apelează la recompensafinanciară, suma poate fi fixată de laînceputul unei perioade: pentru fiecarenota de 10 primesti 2, 3, 5 lei. Cândajugi la sumă îţi poti cumpăra ce ţi-aidorit. Pentru fiecare nota mai mică de…îţi iau din bani suma…. Sau negociem: dacăobţii media generală… la finalulsemestrului îţi cumpăr… daca nu peseapasaeste…

Ar fi bine să nu prea recompensămmatrial, să încercăm să evităm aceastăformă, dar dacă copilul îşi doreşte lucrulrespectiv şi negociază cu părintele: vreurole (totinetă, teleon, calculator, etc),părintele poate spune: nu pot acum, iarrezultatele obţinute nu mă mulţumeşte, măface să consider că deocamdată nu e cazulsă fac un efort.

Părintele poate veni cu o propunere:strângi banii învăţând, pentru că suntdispus să îţi dau o sumă (se pleacă de osumă minimă de negociere)…Dacă respectitoate regulile şi obţi rezultatele, pânăla sfârşitul semestrului…şi nu ai ajuns săstrângi toţi banii necesari poate măstrăduiesc să completez, dacă nu respecţi,nici eu nu o să fac nici un efort.

219

Nu recompensă copilul de mic cudulciuri, cu jucării, cu îmbrăcămite saumofturi de orice fel. Mulţi părinţi sesimt vinovaţi ca nu pot să petreacăsuficient timp cu copii lor şi atunci vincu bani sau recompense materiale, ceea ceeste total greşit.

- Ce defavor îi face părintele copilului căruiaîi oferă lucruri si fără să le ceară?

- Îl obişnuieşte cu abundenţă, iarde ce creşte copilul de aceea cresc şipretenţiile şi dacă părintele nu mai are,ar fi o problemă, va fi revoltat,nemulţumit. Se va obişnui că totul i secuvine, că el nu trebuie să facă nici unefort pentru a primi orice îşi doreşte.Toate astea îi va îngreuna adaptarea şi înviaţa de adult, când se va angaja şi v-asolicita imperativ: dă-mi, fă-mi, nu vaprimi ce se aşteaptă, adică rezolvarea, civa primi reproşuri şi atitudini ostile,iar el nu va înţelege de ce primeşte numairefuzuri după ce o viaţă nici nu cerea şii se oferea ce avea nevoie sau îşi dorea.

- Ce se întâmplă când acele regului ale caseinu sunt respectate chiar de părinţi?Ce şanse sunt să lerespecte copiii? Şi ce se întâmplă?

- Aici apare marea problemă atuturor părinţilor! (excepţiile nu fac

220

decât să întărească regula). Părinţii vinşi spun: am o problemă cu copilul meu.Stabilim de comun acord nişte regulipentru fiecare dintre membrii familiei, cusarcini, pedepse şi recompense, de fiecareparte. Copilul se dovedeşte a fi mai multdecât mulţumit, pentru că, de cele maimulte ori condiţionăm părintele să îiacorde timp şi atenţie, poate dacă obţinerezultate să îi cumpre nişte lucruri pecare i le-a refuzat, etc, copilul sestrăduieşte să obţină rezultatele promise(chiar dacă mai greşeşte se supunepedepsei, fără prea multe comentarii).Problema este că, de cele mai multe ori,părintele este cel care nu respectăcondiţiile regulamentului şi nu e vorba desituaţii de excepţie, dar au pretenţia caacel copil să respecte tot ce i s-a cerut.Acesta este un non sens. Se copiazămodelul comportamental: dacă tu adult ţi-ai luat un angajament pe care nu îlrespecţi, eu copil de ce aş face-o?Înţeleg că regulile sunt făcute ca să fieîncălcate. Din nefericire pentru părinţi,copiii sunt destul de aspri ca judecători:cum te-au prins că ai greşit cum te-autaxat, nu te iartă! Şi au dreptate.

221

- Când doi fraţi se ceartă,intervenim între ei? Dacă da, când şi cum?

- De preferat ar fi să nuintrevenim. Mulţi părinţi vor spune: darse ajunge chiar şi la bătaie! Da, darintervenim numai în cazul în care auajuns, în bătaia lor să folosească obiectecu care să poată să îşi provoace leziunisau răniri. În rest ar fi bine să nuintrevenim, cici să asistăm, mai mult săne facem că nu vedem sau auzim. De ce?Cearta şi bătaia, hârjoneala care mai ieseşi cu bătaie, plânsul, nemulţumirile deamblele părţi nu face decât să îi apropie,sunt folosite ca şi exerciţii de viaţă,experimentează eşecul, umilinţa,dominarea, etc, într-un mod mai puţindureros decât le-ar experimenta cu cinevastrăin. Pe de altă parte veţi vedea cădeşi, în casă se certă, se îmung seîmbrâncesc permanent, în momentul în caresunt atacaţi din afara lor, ei imediatcoalizează. Verificaţi această relaţie şicum funcţionează ea: în timp ce ei sunt în„luptă”, încercaţi să îi prindeţi înacelaşi timp pe amândoi (chipurile să îidaţi cap în cap ca pe berbeci, fără să ofaceţi) şi să îi pedesiţi la fel,fără săascultaţi acuzaţiile, de o parte sau de

222

alta, sau să spuneţi: „lasă-l tu, că eştimai mare ”, veţi vedea că se vor aliaîmpotriva dumneavoastră şi a pedepsei,afirmănd că se jucau şi că nu trebuia săvă băgaţi.

Prinţii care au tot încercat săintervină în certurile astea dintre fraţişi au încrecat să fie obiectivi, nu aureuşit, pentru că fie că cel mare îlstărneşte pe cel mic, fie cel mic îlprovoacă pe cel mare şi nu îl lasă să-şifacă treburile (dar rolurile se schimbăpermanent şi permanent se provoacăreciproc).

Unii părinţi încercând să aplanezeaceste conflicte care sunt supărătoare decele mai multe ori, îi separă, unul într-ocameră altul în alta şi mai grav unul labunicii maretni altul la cei paterni şiatfel se instalaeză o distanţă întrecopii, confruntarea dintre ei devine maiputernică, chiar acerbă pe tot parcursulvieţii.

Lasţi-i să se certe, se vor împăcasinguri, nu ascultaţi nici o acuzaţie dinnici o parte, spus: „nu sunteţi în staresă vă jucaţi să vă înţelegeţi, treabavoastră, eu nu vreau să vă aud bâzâind,

223

sunteţi la fel de vinovaţi amândoi,împăcaţi-vă, nu e treaba mea!”.

În joaca lor, în certurile lor învaţăsă îşi măsoare forţele fizice şi psihice,să se apere şi să îşi impună punctul devedere sau să îl accepte pe al altora. Cucine să experimneteze dacă nu cu cinevacare îl va ierta şi îi iubeste oricum,indiferent de situaţie? Separându-i nunumai că îi lipsiţi de exrciţiu şi deplăcera de a fi cu celalat, ci îideterminaţi să mognească în ei, în fiecareîn parte, nemulţumire, frustrarea, să îiţină active în minte tot felul de acuzaţiipentru celalalt, să vă acuze denedereptăţi.

- Să lăudăm cu măsură, dar dacă nu lăudămde loc unde se poate ajunge?

- Este dramatic. Copilul va ajungesă provoace intenţionat tot felul desituaţii doar-doar să atragă atenţiapărinţilor, măcar la modul negativ, ceeace pe mai târziu va duce la un adultconflictual, veşnic nemulţumit deceilalţi, nu va fi acceptat şi va încercasă domine pe toată lumea, nu se va simţibine niciunde, totdeauna va avea ceva decriticat, de obiectat şi la rândul lui vaprimi numai critici. Alţii se plasează în

224

ală extremă: cea a timidului, care nu seva simţi în siguranţă nici macar când vafi apreciat, întrebându-se: eu sunt acela?Care este intresul?. Îşi pierde simţulpropriei valori, va înghiţi multe umilinţedoar din dorinţa de a fi acceptat,strădunţa lui de a-l face pe părinte săfie mulţumit şi nereuşind va suferi enorm,iar ca dult se va percepe ca neimportant,nevaloros, înghiţind neplăceri şi umilinţeconsiderând că le merită (fără a fi avutvreo vină).

- Şi noi adulţii minţim, de multe ori pentru amasca anumite situaţii jenante, copiii învaţă şi ei să mităforte repede şi devreme. E bine să îi lasăm să mai mintă,să ştie că ştim că au minţit?

- Pentru adulţi sunt două tipuride minciună: minciuna scuzabilă(diplomatică) şi minciuna din teamă, de aascunde un gest sau o faptă neacceptă.

Minciuna scuzabilă, care ar fi bine săfie folosită (de exemplu: o persoana sesimte rău, iar tu te duci şi îi mai spui”vai, cum arăţi! arăţi groaznic azi, ceai?”, persoana respectivă se va simţi şimai rău, nu numai psihic ci chiar şifizic, pentru că sugestia poate induceastfel de stări. Dacă, deşi vedem că cevanu e în ordine şi chiar nu arată bine,

225

persoana se vaită şi îşi exprimă starea,iar noi spunem: hai ca nu poate fi atât derău pentru că nu se vede, sau: ce pot facepentru tine să îţi fie mai bine cu un tonoptimist şi pozitiv, persoana se simtesusţinută şi îşi mobilizează resursele săse simtă bine).

Un alt exemplu: o persoana şi-acumpărat sau a primit ceva ce îşi dorea,este foarte încântată şi ne arată, necomunică aceast lucru, aştepând aprecieri,dar nouă nu ne place, am putea să spunemsimplu: să-l stăpâneşti, să porţi sănătos,fară alte comentarii negative, pentru cagusturile nu se discută, pentru ca nu arerost sa stricăm o bucurie a cuiva doarpentru ca avem o opinie diferită. Înaceste cazuri minciuna nu numai că estescuzabilă ci şi indicată.

Minciunile „adevărate”, sunt cele careprin folosire determină evitarea uneipedepse sau sancţiuni, care acuzăpersoanele de lucruri neadevărate,intrigile cu scopuri de parevenire şi de aobţine foloase, cele care au în spate uninteres de orice natură.

Dacă la copilul până în 5-7 ani apareminciuna pentru că vrea să obţină ceva,are un interes, încercă să evite o

226

pedeapsă, în sinea noastră ar trebui săfim mulţumiţi, să ne facem că nu vedem, cănu ştim că a minţit (asta când nu suntsituaţii grave sau foarte serioase şi enecesar să corectăm), pentru că astaînseamnă că pe copil îl duce mintea, aînţeles că minciuna poate fi folosită înpropriul interes, chira fără să dăunezecelorlalţi şi poate şi pentru altcineva,dar după 7 ani, minciuna trebuiecorectată, acceptate fiind doar minciunilescuzabile.

- De ce se schimbă situaţia de la 5-7 ani?- De atunci începe adevărata

gândire, iar dacă se va continua peacceptarea minciunii, el ca şi copil nupoate păstra echilibrul între ceea ce esteadmis şi ce este nepermis şi este depreferat acel adevăr dur exprimat decât săconsidere minciuna o normalitate. Mai bineacceptăm, mai ales la pubertate, duritateaadevărurilor lor spuse franc, decât ominciună, pentru că limita este foartesensibilă. Minciuna spusă pentru a-mi fimie bine s-ar putea să se răfrângă negativasupra celorlalţi. Dacă eu ca părinte, îllas pe copil să se folosească de lucrulacesta, îi va strica caracterul.

227

ADAPTAREA ŞCOLARĂ

- Se vorbeşte foarte mult de adaptare,inadaptare. Ce este adaptarea? Ce este adaptareacopilului în comunitate şi în comunitatea şcolară? Cumne dăm seama dacă copilul s-a adatat la şcolă?

- Da, se vorbeşte mult defenomenele de adaptare şi de integrare. Săvedem dacă copilul s-a adaptat la şcolătrebuie să urmărim şi să răspundem lacâteva întrebări: cum se simte la şcolă?A venit mulţumit sau nemulţumit de laşcoală? Dacă e nemulţumit, care a fostevenimentul, care a determinatnemulţumirea? Cum a reacţionat în situaţiadata? Se consideră egal cu colegii lui? Sesimte tratat ca şi egal? Simte că nu sefac diferenţe? Este capabil săşi facăprieteni în cadrul grupului respectiv? Areamici? Are curajul să se exprime în cadrulgrupului de joacă şi la şcoală? Simte căpoate obţine rezultate? Simte că areprieteni şi este considerat prieten dealţii? Simte că este ajutat atunci cândare nevoie? Simte că poate să-şi ofereajutorul fără să fie respins? Se ţine contde persoana lui în cadrul grupului?

228

În funcţie de răspunsurile la acesteîntrebări putem spune că acel copil esteadaptat, integrat grupului sau nu. Micileprobleme, care pot să apară în orice grup,sunt probleme de rezolvat.

Nu se ia în consideraţie situaţia, încare are un motiv întemeiat, care a datstarea de discomfort, eveniment clar,concret, pe care îl poate defini.

A obţine rezultate presupune unprogres, nu neapărat să fie în primii, latoate obiectele, ci să facă un progres, dela un nivel la un alt nivel, pe măsuraputerilor lui şi în concordanţă cu efortuldepus.

- Care sunt semnele care ne pot spune că uncopil nu este adaptat grupului?

- Se întâmplă ca un copil carevrea să fie într-un grup să nu se simtăacceptat. El este de regulă trist, abătut,nu se simte bine în grupul respectiv, fiecă e ironizat, fie că este respins, fie căe indiferent celorlalţi.

- Conform celor spuse ar trebui să meargă la şcoalăsă se simtă bine, ce facem cu învăţătura?

- Şcoala prin natura şi atributeleei, nu are numai rolul de a informa, ci şide a educa concret, de a forma, de adetermina creştere şi dezvoltare

229

personală. De ce mergem la şcoală? Aproapeorice părinte, deţine informaţia necesară,până la nivel de clasa a IV-a, cel puţinşi ar putea să transmită şi copiluluiaceste informaţii, dar alte atribute aleeducaţiei se realizează în şcoală:socializare, maturizare emoţională,dezvoltarea abilităţilor de relaţionare şicomunicare.

- În ce constă această dezvoltare? - În contactul cu ceilalţi elevi

şi cu cadrele didactice, copilul învaţădin punct de vedere social, învaţă să-şirezolve problemele, învaţă să ceară,învaţă să ofere, învaţă să se exprime încontext cu alţii, învaţă să îşi impunăpunctual de vedere când poate, învaţă săcedeze când e cazul, etc. Prin toatefrecuşurile care se manifestă în cadruloricărui grup, copilul experimenteazăsituaţii de viaţă, îşi măsoară forţele şiabilităţile.

Este important contextul în care să sepoată manifesta, incidentele, ciocnirilede idei sau situaţiile create întremembrii grupului. Toate ajută ladezvoltare, situaţiile de viaţăexperimentate.

230

Este importantă şi informaţiaacumulată, dar mai important este cadrulorganizat în care aceste informaţii sunttransmise de la învăţător la elev, dar celmai importante sunt aceste situaţii deînvăţare, incidente ce se crează, care potfi pozitive sau negative, determinăformarea personalităţii, a caracterului.

În absenţa grupului el se poatedezvolta, dar crescând şi fiind nevoit săintre în societate, nu va face faţă.Astfel, şcoala are, mai ales în calselemici, rol de formare a personalităţiicopilului ca şi membru al unei societăţi,pentru că omul aşa a fost lăsat să fie ofiinţă socială.

Este important mediul şi ştim cămediul îşi lasă amprenta asupra noastră.Cred că fiecare dintre noi, adulţii îşipoate aminti de unele cadre didactice, deunele cu mare plăcere şi drag, iar dealtele cu suspine şi nemulţumiri.

- Cu toţii am primit un pachet de informaţii,pe care le-am pus mai mult sau mai puţin în practică.Noile legislaţii schimbă ceva în sensul stimulării acestorabilităţi sociale şi emoţionale?

- În teorie lucrurile suntfrumoase şi ar trebui să se întâmple, săexiste programe adaptate individual sau pe

231

grupuri. Dacă s-ar aplica acest pachet delegi, în practică la nivelul la care sestipulează, ar fi extraordinar.Principiile sunt cele ale curentuluiWldorf şi rezultatele vin, acolo unde seaplică. Elevii se adaptează foarte bine,rămâne ca şi cadrele didactice să seadapteze, ca şi părintele să înţeleagăaceste pricipii şi să se adapteze.

Părinţii să ţină legătura permanent cuşcoală, măcar o dată pe lună să treacă săvadă cum se manifestă copilul la şcoală şiîn cadrul orelor de curs. Asta estenecesar pe tot parcursul şcolar, dar maiales în clasele mici, când copiii aunevoie de stimulare permanent, deîncurajare, să ţină legătura cu cadruldidactic să vadă cum poate să-l ajute pecopil. Este diferenţa foarte mare întremetodele de predare actuale şi celedeţinute de părinţi.

- Ca şi cadru didactic, este important să aicunoştinţe minime de psihologie?

- Cadrele didactice cu siguranţăau, existând obligativitatea parcurgeriiunor astfel de module, pe parcursulformării lor, dar marea majoritate seformează în timp, prin experientă. Prindezvoltarea abilităţilor sociale se

232

dezvoltă şi abilităţile cognitive, dar şiinteligenţa emoţionaă şi socială.

- Există o relaţie între inteligenţa cognitivă şiinteligenţa socială şi emoţională?

- Nu există. O persoană, care areo deficienţă mentală poate să nu aibă nicio inteligenţă socială şi emoţionalăsuficient dezvoltată, însă ele pot învăţasă simtă şi să se adpteze foarte bine deşinivelul QI să rămână la fel. Existăpersonae, chiar personalităţi cu un QIfoarte ridicat, dar care din punct devedere social şi emoţional sunt chiar laantipod, nu se pot adapta, nu înţelegsensul manierelor comportamentalorsociale, sunt izolaţi, însinguraţi, seautoizolează, nu au o viaţă de familie,sau şi dacă au familie aceasta estedisfunţională.

Aşa se explică de ce marile genii, dinpunct de vedere social, au fost ca şirataţi.

Un contra exemplu poate fi cel aloamenilor care suferă de sindrom Dawun,care au un coeficient de inteligenţăcognitivă foarte scăzut, dar au opredispoziţie către afectivitate, cătrerelaţionare, sunt “lipicioşi”, ceea ceindică posibilitatea inteligenţei

233

emoţionale. Aceştia sunt uşor acceptaţi îngrupuri.

- Există diferenţe, asemănări între tipurile deinteligenţă?

- Inteligenţă cognitivă poate fidezvoltată, la fel şi inteligenţă socialăşi emoţională, în condiţii de sănătatementală şi în unele deficienţe, însă celmai important este să te simţi bine, astaînseamnă acceptarea propriei persoane,asta înseamnă un coeficient emoţional,relaţional ridicat. Poţi să ai un nivel alQI-ului scăzut, dar să ai coeficientulinteligenţei sociale şi emoţionale crescutşi atunci treci în societate drept „undeştept”.

Dacă QI se poate dezvolta într-un ritmsusţinut, mai rapid şi putând sădepăşească uneori vârsta fără prea multeprobleme, celelalte două tipuri deinteligenţă nu se pot forţa pentru a fidezvoltate şi nu se realizează decât înprezenţa celorlalţi.

- De ce e aşa important să ne simţim bine?- Este important să te simţi bine

ca persoană din toate punctele de vedere:fizic, psihic, emoţional, în grup, să aicontacte dese şi pozitive dar şi negative,din care înveţi, să fi acceptat, tu să ai

234

încredere în tine, când apare un conflictsă fi capabil să-l gestionezi, să reuşeştisă treci mai uşor peste conflict, săierţi, să te împrieteneşti cu cel cu carete-i certat.

Dacă eu nu mă simt bine şi dacănivelul meu de inteligenţă şi decunoştiinţe este ridicat şi pot foartemult, starea mea negativă din momentul ălapoate să nu mă lase să ajung larandamentul de care eu aş fi capabil.Acesta este motivul pentru care trebuiecopilul ajutat să se simtă bine în primulrând în propria piele şi apoi în grup.

- Trebuie să facem totul ca elevul să se simtă binela şcoală şi părinţi şi cadre didactice. Ca părinte ce sepoate face dacă vedem că, copilul nu se simte bine laşcoală?

- Dacă starea copilului nu esteuna pozitivă, acesta poate să refuze sămergă la şcoală, acuză des diverse dureri,fără a avea un temei. Părintele trebuie săobserve cu atenţie şi să stabilească, dacănu e un fel de şantaj, de exemplu: dacă nuîmi dai bani nu mă duc la şcolă. După ces-a stabilit cauza, se vor lua măsurile înconsecinţă: ajutor pentru adaptare,mobilizarea mediului, scimbarea mediului,alpcarea altor măsuri.

235

- Dacă nu îi place la şcoală, după primelezile?

- Este important să fi fostînainte de şcoală la grădiniţă. Dacă afost la grădiniţă înainte şi acolo a fostintegrat, atunci adaptarea la şcoală vaveni uşor, de la sine, chiar dacă înprimele zile s-ar putea să nu îi placă,pentru că este colectivul nou, nu areaceeiaşi prieteni, cadrul didactic esteechidistant.

Dacă la grădiniţă nu s-a simţit bine,a fost marginalizat, a fost etichetat, nus-a adaptat din varii motive, adaptarea laşcolă va fi dificilă. Dacă un părinteconstată că, copilul este trist osăptămână, două, părintele trebuie să aflecauza, dacă aceasta este de moment saueste mai serioasă.

Motivele trebuiesc găsite la loculunde se produc, ele pot fi foarte multe,plecând de la faptul că îl necăjeşte uncoleg şi îi e ruşine să spună că nu îiface faţă, până la faptul că i se iapacheţelul sau banii, este poreclit, estemarginalizat, este nedreptăţit de colegisau chiar de cadrul didactic. Trebuiegăsite acele motive, care de regulă suntîntr-o succesiune.

236

Nu este simplu de stabilit cuexactitate cum stau lucrurile, însă curăbdare şi cu obiectivitate, putem afirmadacă există motive de îngrijorare şi estenecesar de luat măsuri.

De cele mai multe ori suntem tentaţisă mergem într-o extremă sau alta: fie săcredem tot ce spune copilul, fie să acuzămalţi factori. Ar fi indicat să se stea devorbă cu cât mai mulţi oameni din prejmacopilului, cu care intră în contact: altecadre didactice, alţi colegi ai copilului,psihologul, etc. Adunând informaţia dinmai multe locuri şi eventual pe o periodămai lungă, se poate stabili clar cauzastării neplăcute a copilului şi să seacţioneze în consecinţă. Dacă am stbilitcauza putem să acţionăm corect, pentru a-lajuta pe copil pentru adaptare. În funcţiede situaţia concretă se poate apela lacadrul didactic, fie se va lucra mai multpe copil, fie se va lucra pe grupul dincare face parte, fie toate la o laltă.

Şi cadrele didactice sunt oameni şipentru ei se poate întâmpla să se creezesimpatii sau antipatii instantanee, saucadrul didactic să fi fost provocat decătre copil (asta se întâmplă foartefrecvent) şi să nu fi făcut faţă şi să

237

aibă o atitudine de distanţă saudiferenţiere.

Să zicem că copilul nu are probleme deadaptare, dar la şcoală se cere din ce înce mai mult, şi părintele şi copilulobosesc. Cum determină un părinte, copilulsă îşi facă temele cu placere şi fără săfie nevoie să fie permanent stimulat?

Toată lumea - de la părinţi la şefiiministerului educaţiei - este de accord căprograma şcolară este foartă încărcată,dar în continuare cadrele didactice daufoarte mult de lucru copiilor, acasă, ceeace nu mi se pare a fi corect (dacă tucadru didactic eşti conştient că e foartemult, ce te face să continui să îlîncarci?).

Începând de la beţişoare, care nu estenecesar să fie făcute două pagini (sauchiar şi acolo unde ar fi necesar poatepentru un copil, care este mai în urmaclasei lui şi se doreşte a fi adus lanivelul celorlaţi, dar şi acolo dat îndoze mici, pentru a nu se plictisi a nu-iforţa musculature şi articulaţiile) şipănă la nivelul clasei a VIII-a, tot ceeace este în exces ajunge să fie respins.

Cadrele didactice poate ar trebui sădozeze mai echilibrat temele de acsă şi să

238

îşi pună problema: sunt necesare toateastea? Cât îi ajută? Părintele nu artrebui să fie prea perfectionist, să fiemai puţin critic, să fie mulţumit cuprogresul pe care îl face copilul, să fielăudat pentru progres, ceea ce îl vadetermina pe copil să îşi dorească să facăşi mai bine, se va ambiţiona să lucreze şimai mult. Dacă părintele este preapertenţios, devine nervos, nerăbător, facepresiuni asupra copilului, acesta va fiagitat, asta se va transmite şi în scris,părintele va fi şi mai nemulţumit, se vaintra într-un cerc vicios, în care scrisulva fi din ce în ce mai urât, caredetermină altă serie de nervi. Trebuieieşit din acel cerc, imediat ce am văzutcă am început să devenim nemulţumiţi şiiritaţi de faptul că, copilul scrie urâtsau nu înţelege ce i se spune, respiratprofund, făcut pauză, reluat mai târziu,când fiecare este relaxat şi liniştit.

Responsabilizaţi copiii, printr-unprogram în care copilul să facă tot cepoate singur: dacă copilul s-a străduit sărespecte această cerinţă, indiferent câtde bine a reuşit, mai ales dacă estemicuţ, el trebuie lăudat pentru ce areuşit să fac singur. Asta înseamnă ca

239

dacă nu a reuşit s-o facă corect nutrebuie să-i se rupă foaia, că astaînseamnă că ne batem joc de munca lui, îiarătm unde a greşit, mai îndreptăm ce sepoate, îi spunem că suntem siguri că mâineva greşi mai puţin. Dacă facem asta, cucritică multă, el nu va mai avea încrederesă facă singur, de teama critici şi a foiirupte şi va face în aşa fel încât să ţinăpărintele lângă el pentru că nu mai areîncredre să facă singur.

Un alt motiv pentru care copilul ţinepărintele lângă el este: „că şi aşa nu îmiacorzi suficient timp şi am văzut că deasta îţi pasă” (nu gandit şi actionat aşa,ci făcut la modul instinctiv). Pe de altăparte va zice: „şi aşa nu sunt bun denimic, stai şi ajută-mă”, deveninddependent, pe de altă parte va spune:„oricum nu sunt suficient de bun, aşa căde ce să mă mai străduiesc?”, şidezarmează şi nu mai reuşeşte să obţinănici minimul din potenţial.

Atitudinea corectă este: „uite pânăaici ai lucrat corect, dar caluculul ăstae greşit, hai să refaci”. Nu mai coteazăimaginea paginii, ci faptul că a avutdorinţă, voinţă şi rezultatul copilului.Poate s-a grăbit dar e important că s-a

240

străduit să facă singur şi a şi reuşitîntr-o oarecare măsură. Ar trebui sălăudăm ce a făcut corect, criticăm şicorectăm ce a greşit (neatenţia, deexemplu), dar nu aplicăm sancţiune, pentrucă copilul a făcut un efort şi a vrut săne bucure cu rezultatul muncii lui, poatenu i-a ieşit, dar a vrut.

Criticismul părinţilor şi timpul şiatenţia alocate temelor sunt mai multdecât pentru copil efectiv şi alteactivităţi făcute împreună. Majoritateadificultăţilor pe care le întâmpinăcopilul este, în primul rând, în familie.Vrem, ca părinţi, din ce în ce mi mult,repede, la timp, după care să putem să nerelaxăm dacă mai există timp.

Întrebare: de câte ori v-aţi forţatcopilul să termine temele că începetelenovela sau meciul? Ce era maiimportant: copilul d-vs să se simtă bineîn pielea lui cu d-vs alături sau meciul,telenovela, filmul? În familie în situaţiide orice fel se dezvoltă acea inteligenţăemoţională şi socială.

- Adulţii nu au această inteligenţă socială şiemoţională şi de acea nu prea fac faţă solicitărilorcopilului şi nu ştiu cum să-l îndrume?

241

- Nu cred că e vorba de faptul căprinţii nu au acest tip de inteligenţă, cimai de grabă de faptul că unii adulţi secomplac în situaţie, în cerul ăsta vicios,în tipare deja create sau insuflate prinmedia sau din societate, tipare din carenu prea ştiu să iasă, se încăpăţânează sămeargă aşa mai deparete, fără să cearăajutor şi să fie stresţi şi ei şi copiii.

Cu siguranţă se va întâmpla unor copiicare nu sunt suficient de bine adaptaţi săli se spună: „nu ştiu descurcă-te, dupămine nu a venit nimeni la şcoală”. Ştiu căa învăţa să înoţi presupune să intri maiîntâi în apă, însă depinde foarte mult devârsta copilului: dacă copilul este maimic şi tu îi vei spune asfel de lucruri,nu vei face decât să-i distrugi încredreaîn sine, pentru că el deja a încercatsingur, mai înainte să-şi rezolveproblemele şi nu a reuşit şi va crede cănu e bun de nimic, că nu vă pasă de el, cănu merită. La şcoală nu merg doar pentru aprimi informaţii, ci ami ales pentruformarea pe plan psihosocial. Informaţiaşi-o pot lua în majoritate de pe internet,nici nu mai trebuiau să meargă la şcoală,dar relaţionarea şi punerea în diferite

242

situaţii şi contexte este primordială înformare.

- Care ar fi cauzele care ar putea determinainadaptarea şcolară?

- Încercaţi pe cât posibil să nufiţi părtinitori. Este posibil ca fiul d-vs să fie marginalizat. Singur poate nuveti reuşi să stabiliţi cauza, dar apelaţila psihologul şcolar. În ceea ce priveştemarginalizarea, poate fi abordată pe maimulte fronturi: copilul să capeteîncredere şi curaj, să înveţe cum să intreîn grup, cum să îşi facă prieteni, cum săse pună în valoare. Apoi cadrul didactic,care are un rol de iniţiator de relaţii,şi apoi şi grupul în sine. Familia este şirămâne permanent de bază, şi dacă familianu-l susţine pe copil în efortul său,degeaba se implică cadrul didactic,degeaba se implică psihologul şi grupul,sau fiecare separate şi împreună.

- Poate un copil să realizeze singur cu ce seconfruntă şi să ceră ajutorul psihologului? Reuşeşte elsingur fără ajutorul familiei?

- Poate, însă efortul este unulcolosal. Cazurile se mai rezolvă mai alespe baza conştientizării, a voinţei şi cusprijinul psihologului. Nu este imposibildar este foarte greu. Încredrea pe care i-

243

o dă familia copilului ca suport, nu poatefi înlocuită cu nimic. În absenţa acestuisuport se va simţi singur, va aveaimpresia că se va lupta cu morile de vânt,că nu este important pentru nimeni, că nueste ascultat, pentru că acasă sunt dejanişte obiceiuri create.

În procesul de adaptare, ca suporteste în primul rând familia şi apoirestul, se pot face împreună nişte lucrurişi rezultatele să vină foarte repede.

Pot fi copii, unici la părinţi, s-arputea să nu le placă la şcoală, pentru căau fost învăţaţi ca toata atenţiaadulţilor să fie asupra lor, iar cândcadrul didactic se împarte la 20-30 decopii, acesta se simte merginalizat,nebăgat în seamă. Indiferent ce efort arface acel cadru didactic nu va putea să-lmulţumească. Copilul se va strădui săatragă atenţia prin orice mijoace, dacă nuva reuşi prin unele pozitive va adoptaunele negative, cu care sigur va aveasucces în a atrage atenţia. Va începe săaibă aşa zise tulburări de comportament,doar ca să atragă atenţia asupra lui, cutoate astea tot el să fie nemulţumit căeste criticat şi asfel se ajunge la uncerc vicios. Dacă este o astfel de

244

situaţie părintele, împreună cu psihologulvor pune în mişcare un plan prin care sărezolve cu mult tact şi răbdare situaţia.

Trebuie mai întâi stabilită cauza:dacă cadrul didactic face diferenţe uneorinejustificate, alte ori la modul pozitiv(dacă un copil este mai bun şi se descurcămai bine iar altul este mai slab, celuislab îi va acorda mai multă atenţie, celuibun i se va părea că nu e cinstit) şicopilul sesizează, trebuie făcute unelediscuţii şi situaţia se rezolvă mai repedesau mai dificil, în funcţie depersonalitatea copilului şi de cum a fosteducat înainte de eveniment, dacă a fostobişnuit să împartă, să ajute sau nu.

Unii copii agresivi îl deranjază pecopil: şi aici există soluţii, în funcţiede cauză şi aspectele contextuale.

Nu putem trata efectul fără să ştimcauza, iar asta necesită timp şi rabdare,pe lângă obiectvitate.

Concluzia este că nu există soluţiigeneral valabile şi că există rezolvarepentru orice problemă, doar familiaîmpreună cu ceilalţi factori să sesizezeşi să acorde atenţie şi ajutor înrezolvare!

245

SOCIALIZAREA ŞI ROLUL EI

- Auzim tot mai des acest termen. Ce estesocializarea?

- Socializarea este un proces carepresupune relaţionarea individului cu alţiindivizi, în diferite medidii, presupuneînsuşirea unor abilităţi de compotrament,care să îi permită individului să se simtăconfortabil între ceilaţi membrii aicomunităţii, care sunt în continuăschimbare.

- De la ce vârsta trebuie să înceapă socializarea?- Cred că ar fi bine ca de la 4-6 luni,

copilul foarte mic să fie obişnuit cu altălume, alte personaje în afara celor dincasă. De la vârste mici copilul poate aveadiferite reacţii la mediul social: copiicare se simt bine în aglomeraţie şi alţiicare nu o suportă, dar asta depinde defelul în care a fost obişnuit de mic. Dela 3-6 luni copilul mic poate să simtădacă aceptă unele persoane şi dacărespinge altele.

Omul prin definiţie este o fiinţăsocială, ca atare de la câteva luni

246

copilul trebuie să înveţe să trăiascăîmpreună cu alte persoane.

- Sunt vârste critice şi momente critice specificevârstelor respective din punct de vedere al socializării?

- Pe tot percursul etapei de creştereşi maturizare pot să existe momentecritice în procesul de socializare. Mediulsocial fiind cel care ne determinăcaracteristicile umane, în mod special.

Momentele dificile pentru adaptareasocială pot fi:

Perioada 6 luni - 2 ani poate fi operiodă dificilă, copilul începe sărecunoască şi să cunoască mediulînconjurător, se simte în siguranţă cupersoanele din mediul familial şi respingepersoanele din afara acestui mediu. Laapariţia unor străini se ascund dupăpărinţi sau nu se dau jos din braţeleacestora. adaptarea la mediul de grădiniţă şicrearea de relaţii, acceptarea faptului căadultul acordă atenţie şi altor copii. Debutul în clasa întâi, când trebuie săse obişnuiască cu alt cadru didactic şialţi colegi Mult mai dificil este debutul înpubertate şi în clasa a cincea

247

Adaptarea la ciclul liceal reperzintă unalt prag Debutul în mediul universitar Adaptarea la un loc de muncă pentruprima data, dar şi la un alt colectiv maitârziu dacă se schimbă locul de muncă.

Pentru fiecare dintre aceste etape avemnevoie de siguranţă, de încredere înpropria persoană, de abilităţi decomunicare, de adaptare şi de relaţionare.Practic sunt situaţii de viaţă şi mediudiferite la care trebuie să ne adaptăm defiecare dată. Pentru a putea face faţăacestor solicitări este nevoie deinteligenţă socială, care se poatedezvolta.

- Ce e inteligenţa socilală? - Este acea parte a inteligenţei

generale care ajută individul să seadapteze la mediu, să comunice, sărelaţioneze uşor, să întrepridă acţiuni ceîl fac plăcut social şi atfel reuşeşte înmulte din acţiunile sale ulterioare. Facediferenţa între indivizi, de multe oriauzim spunându-se: „băiatul acela, deşiera foarte bun la carte şi cuminte înşcoală, nu a ajuns prea departe, iar acelacare nu sclipea şi mai era şi puţinşmecheraş ce bine a ajuns”. Primul deşi a

248

avut o inteligenţă cognitivă crescută şimotivaţie pentru a se dezvolta şi pe zonainformativă a obţinut rezultate nu prea areuşit în viaţă, pe când celălalt adezvoltat mult mai mult latura emoţională,relaţională şi socială, a căpătatîncredere în propria persoană şi în faptulcă poate obţine tot ceea ce îşi propune cănimic nu a putut să îi stea în cale, pecând primul la primul refuz sau atitudineostilă s-a închis, i-a scăzut randamenul,tocmai pentru că nu a ştiut cum „să sevândă” şi să facă faţă provocărilorvieţii. Primul se frustrează uşor, cel deal doilea „este dat afară pe uşă, intră pegeam”.

Inteligenţa cognitivă, logico-matematică: ne naştem cu ea şi nu poate ficrescută prea mult, dar ceea ce se capătăpe parcurs este de fapt informaţia, sauîntr-un mediu nefavorabil poate să nuatingă nici un mimim din potenţial.

Inteligenţa emoţională şi socială poatefi dezvoltată, chiar dacă nu avemînclinaţii deloc către această latură, eapoate fi dezvoltată. Un copil poate fiînvăţat să se descurce în viaţă, înfuncţie de mediu, de situaţie. Dacă îlînvăţăm pe copil de mic să relaţioneze cu

249

cei din jur, să se exprime, să comunice,să spună „nu” când credere asta, să aibăîncredere în propria persoană, atuncireuşeste şi în viaţă.

Sunt copii cu talente şi abilităţideosebite, chiar genii pe zona cognitivăşi informaţională, cu inteligenţă logico-matematică sau ligvistică speciale, darcare nu au inteligenţă socială pentru cănu i-a fost dezvoltată, nu a fost pus însituaţii de viaţă în care să înveţe.

Dacă din punct de vedere informaţionalşi cognitiv putem să ne dezvoltăm singurisau în mediul familial, inteligenţasocială şi emoţionaţă nu o putem căpătadecât prin experienţe de viaţă, înrelaţionarea directă cu ceilaţi, prinieşirile cu prietenii, cu grupul. Dacă aîncercat de câteva ori şi s-a simţitstingher şi neglijat, el a preferat să seretragă, s-a închis în domeniul ştiinţificcare îi oferă siguranţă şi încredere şiatunci el a pierdut o latură foarteimportantă a vieţii. Acesta ca tânăr adultcând a încercat să se angajeze, când aîncercat să realizeze propria firmă sau săîşi facă prieteni a avut eşecuri, pentrucă orice activitatea te obligă la contactedirecte cu oamenii, pentru ca un ton

250

ridicat, în loc să îl facă să zâmbescă şimâine „să intre pe fereastră”, el s-aînchis , s-a retras şi a abandonat.

- Dacă am înţeles ca părinte că inteligenţaemoţională este foarte importantă, ce facem, pe fiecareetapă, astfel încât copilul să nu piardă dezvoltarea ei?

- De la 6 luni până la debutul îngrădiniţă copilul trebuie scos afară şiînvăţat să se poarte şi să se joace cuceilalţi copii, primit musafiri în casă şiînvăţat să facă cunoştinţă, să seprezinte, să se poarte cu adulţii şicopiii, să împartă jucăriile cu copiiiveniţi în vizită.

Copilul la ceste vârste nu se simte însiguranţă decât lângă părinţi sau adulţiisemnificativi, de aceea are tendinţa de ase feri. Dacă părintele este relaxat şi îiarată că e plăcut să fi cu ceilalţi şi îiarată cum şi ce să facă, copilul se vasimţi în siguranţă, pentru că va constatacă ceilaţi nu îi fac rău ci poate fiplăcut să fi cu alţii şi va dori să maiiasă la copii. Dar pentru asta copilultrebuie pus să facă exerciţiul acestazilnic, nu din când în când.

De la câteva luni mama trebuie să lasecopilul cu bunicii, cu o bonă, cu altadult, pentru câteva ore apoi chiar o zi

251

două, astfel încât să nu se creeazedependenţa de un adult sau altul şi chiarîn alte case. În felul acesta capătăîncredere că nu i se întâmplă nimic rău,că mama nu l-a abandonat, că mama seîntoarce, că poate avea încredre şi înalte persoane.

De la grădiniţă se pune problema săînveţe să nu plece cu persoane străine.Chiar până atunci copilul trebuie învăţatcă nu trebuie să plece de lângă adultul cucare iese afară fără să spună, să numeargă cu persoane străine. Să nuprimească nimic de la nimeni, fărăîncuvinţarea părinţilor. La grădiniţădebutul este greu, dar cu insistenţăcopilul va înţelege că părintele nu îlabandonează, că sigur se întoarce să îl iaacasă, se va adapta, îşi va face prieteni,după perioada de adaptare va vrea să mergăfără probleme.

La clasa întâi problemele sunt maisimple, pentru învăţătorii dispun de multtact, sensibilitate şi programa este deaşa natură ca stând patru ore zilnic poatesă rezolve unele mici probleme de adaptarecare ar putea să apară. Dar dacă aparprobleme trebuie rezolvate cu prioritate,

252

pentru că pot rămâne urme sufleteşti caresă urmărească persoana toată viaţa.

Debutul în pubertate este ceva maidificil, oricum copilul va vrea să iasămai mult cu prietenii, cu grupul. Dacă nuare sau nu caută astfel de grupuri atunciceva este în neregulă. Ar trebui să nefacem griji dacă la 11-12 ani copilulnostru este un singuratic, nu are măcar 1-2 prieteni cu care vrea să se vadă, săpetreacă cât mai mult timp împreună, să seviziteze. Atenţie s-ar putea să spună căare o mulţime de prieteni pe internet.Acelea nu sunt prietenii, nu suntrelaţionări reale, directe şi care să îiofere situaţii de viaţă. Sunt bune şiacelea dar într-o măsură mult mai mică.

- Ce se poate face într-o atfel de situaţie?- Eforturi despuse şi acasă şi la

şcoală, inclusiv chemaţi prientenii adulţicu copii lor, colegi de clasă, colegi dela diferite activităţi, vecini, în casă.Dar dacă la pubertate ajunge să seferească foarte tare de aceste contactedirecte, însemnă că s-au produs unelegreşeli în educaţie, pe care ca adulţiimplicaţi nu le mai putem observa şi ar fibine de apelat la ajutorul unuispecialist. Pentru fiecare copil pot

253

exista cauze diferite, iar acea cauzăpoate fi la un nivel foarte subtil şiastfel destul de greu de depistat.Părintele este tentat să acuze persoaneledin afară, situaţii mai mult sau mai puţincu impact asupra copilului. Copilul poateveni cu nişte argumente care să îlconvingă pe părinte că nu este cazul săîşi facă griji (argumente destul desolide) şi astfel să se trecă pestesituaţie, dar ea să se acutizeze în timp.Specialistul poate fi psihologul dinşcoală sau dacă nu din cea mai apropiatăşcoală sau policlinică. Dacă s-au depistatcauzele, problema este pe jumătaterezolvată, pentru că anulănd cauzeleproblema se rezolvă de la sine.

La liceu, probleme, de cele mai multeori au copiii veniţi din mediul rural înmediul urban pentru că fie sunt timizi,fie devin agresivi pentru că vor sădemonstreze că nu sunt cu nimic mai prejosdecăt cei de la oraş, plecând de la ideilepreconcepute, cum că cei de la ţară ar fimai prejos, sau copiii care au fost timizişi nu au reuşit să depăşeasă aceastăsituaţie.

Dacă un copil nu se simte integrat înmediul în care stă, consecinţele pot fi

254

destul de serioase şi pentru un termendestul de lung; de exemplu se va adaptafoarte greu la un loc de muncă, vacontinua să fie izolat, nu va aveaprieteni, greu se va hotărî să îşiîntemeieze o familie. Ori, omul fiind ofiinţă socială, fără acest mediu îşivapierde echilibrul. Aceste nevoi pe carele avem nu pot fi suprimate definitiv, elepot fi amânate pentru o vreme.

Dacă la liceu nu s-a adaptat, cu atâtmai mult la facultate nu se va descurcamai bine, pentru că există o concuranţă şimai mare, pretenţiile sunt mai crescute,indivizii au personalităţile aproapeconturate. Facultatea nu mai este ce erao dată, un mediu de socializare undeindivizii se susţineau, viaţa de căminfiind o binefacere şi o modalitate deşlefuire a personalităţii. Majoritateastudenţilor lucreză, sunt obosiţi şistresaţi, mai puţini interesaţi să piardătimpul în relaţii, mai puţin dispuşi săvină în ajutorul altora.

Dacă nu şi-a creat un grup din timpulliceului, este foarte greu ca în facultatesă îşi mai creeze, de aceea spunpărinţilor: daţi-le voie copiilor să îşiaducă cunoştinţele şi prietenii în casă,

255

să vi-i prezinte şi staţi cu ei la poveşticând sunt dispuşi. Este adevărat că uneorisunt obositori, că trebuie strâns după ei,că învaţă şi lucruri rele de la grupul încare se învârtesc, dar atâta timp cât îiprimiţi în casă înseamnă că măcar ştiţi lace să vă aşteptaţi. Dacă doar îl veţi lasaafară şi mai ales dacă veţi critica oriceprieten al copilului, sau veţi puneinterdicţii, cu argumente mai mult sau maipuţin solide, atunci obţineţi fiecontrariul (va continua prietenia şi săfacă ce ia-ţi interzis şi veţi obţineminciuna şi revolta), fie creaţi lipsa deîncredere a copilului în tot restul lumii(să trăieşti cu suspiciune la adresatuturor, presupune dezechilibru! şi un felde autoizolare).

Lipsa socializării, în perioadele decreştere şi dezvoltare, de la cele maimici vârste până la 25-26, când a terminatorice fel de şcolarizare formală, cândtrebuie să se facă debutul la un loc demuncă, duce la efecte negative legate deadaptarea în colectivul de muncă: cel carea socializat uşor se va adapta foarterepede condiţiilor de mediu, se va pliaregulilor grupului, îşi va face repedeprieteni, simţindu-se repede integrat,

256

simţind apartenenţa la grup. Cel care nuare suficientă experienţă socială, seadaptează greu, perioada de adaptare poatesă se prelungească sau să chiar să nu sepoată adapta.

Să mergi la muncă 8-10 ore pe zi şi sănu te simţi în largul tău, să simţi căfaci eforturi să rămâi acolo, este unuldintre cele mai mari chinuri, pentru căefortul de a te conforma de a te adaptasolicită permanent.

Repercursiunile proastei socializări,se simt pe întreg parcursul vieţii şisunt:

• Individul nu se simte bine cuproria persoană în preajma altor persoane.

• Are acea nevoie de a fi cuceilalţi, de a aparţine unui grup dar nupoate să şi le manifeste pentru că nu aînvăţat cum.

• Consumul energetic pentruadaptarea la un nou mediu este foartemare, iar viaţa ne împinge să facemschimbări de la o etapă de vârstă la alta.

• Se instalează oboseala, apatia,nemulţumirea, neîncrederea în sine,depresia

- Ca adult care a ajuns la o anumită vârstă şirealizează că nu are capacitatea de socializare suficient

257

de bine dezvoltată, că deşi este o persoană inteligentă şicu multe cunoştinţe, nu este suficient apreciată şi nici nuse simte foarte bine, se mai poate face ceva?

- Primul lucru este conştientizarea şiacceptarea problemei. Primii paşi artrebui făcuţi prin lecturarea unor cărţide dezvoltare personală, dedicate acesteiprobleme şi apoi să înceapă să aplice,plecând de la lucruri mărunte, până lascimbarea unor pricipii de viaţă: să zâmbească, să nu mai primească orice vorbă auzităca pe un afront personal, să înveţe să facă haz de necaz, să înveţe să facă autoironii. să înveţe că orice problemă de serviciusă rămână la nivel de discuţie, să nu letransforme în probleme şi aversităţipersonale. Să înveţe că pot avea un conflict deidei foarte puternic, dar asta nu are de aface cu persoanele implicate, putând sămergem la bere sau la cafea după programca amici, disputa rămânând în urmă. să înţeleagă că adevărul poate avea 2sau mai multe feţe, care depind de unchiuldin care priveşti şi că nu există adevărabsolut.

258

A ceda atunci când cineva are argumentemai puternice, nu înseamă prostie,umilinţă sau slăbiciune, nu înseamnă cevanegativ, este o dovadă de înţelepciune şiflexibilitate. Nu totul ţi se cuvine,indiferent de poziţia pe care te afli. Tratează-i pe cei din jur cum ai vrea săfi tratat şi trepatat în jurul tău vor ficei care îţi seamană. Comportamentele suntca nişte refelxii în oglindă: dacă euzămbesc, ceilalţi nu pot să se uite urât,dacă eu sunt agresiv, îi determin peceilalţi să se apre şi cea mai bunăapărare este atacul, dacă eu sunt agitatşi nervos îi voi agita şi pe ceilaţi dinjurul meu şi se va creea haos, dacă suntcărpănos şi nemulţumit sigur ceilaţi sevor îndepărta de mine pentru că nimănuinu-i plac oamenii urâcioşi. ar trebui să capete încredere în propriapersoană, dar nu împinsă la nivel deînfumurare, respectându-se pe sine şi peceilalţi, să se bucure de viaţă. Opersoană veselă şi care se bucură de viaţăva fi bine primită pe oriunde trece.

- Se poate măsura această inteligenţă emoţională şisocială?

- Da. Există nişte scale, utilizate despecialişti, dar măsura inteligenţei

259

sociale şi emoţionale este dată de felulîn care care individul se integrează însocietate şi cât de bine se simte înpropria piele.

- Pentru individul care a descoperit târziu că areaceste lipsuri, este bine să măsore acest coeficient şi săştie de unde pleacă, este important?

- Nu cred că asta e important, cidorinţa individului de a face ceva,dorinţa lui de a fi cu ceilalţi, de a sesimţi bine acolo unde este sau unde estenevoit să meargă. Nu contează nivelul pecare l-a avut până la un moment dat cidorinţa de a schimba situaţia, dacă a fostizolat şi vrea să încerce şi altceva,poate ar fi bine chiar să declare deschis:ajutaţi-mă să mă integrez grupului, îmidoresc asta dar nu ştiu cum şi vreau săînvăţ. Chiar dacă acest fapt poate fifolosit la un moment dat împotriva lui,rezultatele pozitive obţinute vor fi într-o mult mai mare măsură benefice decâtriscurie unei astfel de sincerităţi.

- Când este bine să apeleze la ajutor?- De îndată ce simte disconfort în

situaţii sociale.cu ajutor este mult maiuşor de văzut unde şi cum se manifestălipsurile şi care sunt mijloacele cele maipotrivite pentru atingerea obiectivelor.

260

- Se poate reuşi şi fără ajutor?- Da. Mai ales dacă nu s-a ajuns la un

dezechilibru şi este doar disconfort, dartimpul de obţinere a rezultatelor estemult mai lung, există riscul unor deciziişi atitudini incorect alese şi deci alapariţiei altor eşecuri.

- Copii cu probleme de socializare sunt mai multdin familiile posesive, în care educaţia este maidictatorială: cât timp eşti al meu faci ce zic eu, care îiîngrădesc oarecum, nu îi lasă să evolueze?

- Nu ştiu dacă posesivitatea poate săinfluenţeze atât de mult negativ procesulde socializare. Autoritatea excesivă poateduce la timiditate, închidere în sine,minciună, neîncredre în sine şi în alţii,care pot duce la perturbarea acestuiproces. Familia poate influenţa, pentru cădacă copilul nu a fost învăţat să împartă,să cominice, să dăruiască, să se bucure debucuria celuilalt, atunci copilul poateavea tendinţa de a se izola, de a manifetaegoisme şi invidii, răutăţi gratuite şi sănu fie great în grup.

Un singur factor nu poate duce laperturbarea procesului, ci pentru asta artrebui să existe mai mulţi factori care seconjugă: persoanliatea copilului, modelul

261

familial, mediul pe toate secvenţelevieţii.

GRĂDINŢA ŞI PROBLEMELE EI

- De ce se întâmplă, ca la vâste aşa mici să semaifestă violenţa, fie că este vorba de luarea jucăriei fiecă e vorba de atacuri?

- În cele mai multe cazuri copilul nueste pregătit pentru debutul activităţiiîn grădiniţă, unii dintre ei nu au avut cucine să fie obişnuiţi să împartă, dacă aurmărit desene animate care cuprindgesturi violente copiază, se maifestă uninstict de autoapărare, posesivitatealucrurilor. Copiii mici şi foarte mici nuau încă un control sentimentelor,impulsurilor şi al gesturilor. Unele suntdeterminate chiar de un instinc deconservare.

- Cum poate un părinte să corecteze împulsurilespre agresivitate ale unui copil la vârste aşa mici?

- Copilul trebuie scos cât mai de vremeîn afara mediului casei, unde de cele maimulte ori este permanent în centrulatenţiei şi i se satisfac poftele, înmedii unde sunt şi alţi copii de vârsteapropiate, care solicită şi ei atenţie; ar

262

trebui învaţat să împartă din lucrurilelui cu alţii; ar trebui învăţatcompasiunea, cum să se poarte cu ceilalţi,să îşi cunoască sentimentele şi stările şisă se demonstreze că gesturile lui deagresivitate determină suferiţa celuiatacat.

Majoritatea lecţiior de acest gen seînvaţă afară, în relaţie cu ceilaţi, lamomentul producerii activităţii sauacţiunilor concrete. Ar trebuisupravegheaţi permanent, pentru ca fiecarear vrea jucaria celuilalt, că fiecare arvrea în locul celuilalt. Acum trebuieînvăţaţi să se joace împreună, să respectenişte reguli minime de joc şi relaţionare,că nu i se cuvine totul, că fiecarememebru al familiei sau altă persoană arenevoie şi lucruri personale (manâncă şimama şi tata şi fratele sau vărul şipisica şi caţelul şi să împartă din acelceva cu plăcere şi cu bucurie, nu are voiecu unele lucruri care sunt ale mamei,tatalui, fratelui, etc.). Toate astea artrebui să înceapă a fi învăţate de cândîncepe copilul să mergă, de când începe săcunoască lumea casei.

- Am observat unii părinţi că refuză ce le oferăcopilul „nu vreau, mănâmcă tu!”. E bine?

263

- Nu este bine. Din contră, trebuie săaccepte, să se bucure, să manifesteîncântare faţă de gest, copilul va fiîncântat la rândul lui şi îi va faceplăcere să repete asta şi cu altcineva şise va oboşnui să dea şi să şi primească.Este unul dintre primii paşi în a-l învăţasă socializeze

Până a-l duce în mediu de grădiniţă,părintele ar trebui să fie atent lacomportamentul propriu şi să îlobişnuiască pe copil cu atitudini care să-l ajute să se intregreze, socializându-lcu alte persoane cât de mult posibil,creindu-i gustul şi plăcerea de a fi cuceilalţi.

Dacă părintele are o mimică tristă,dezamăgită că stă cu copilul afară, sau decondiţiile respective de mediu iar copilulvine foarte încântat şi îi arată ceva, îicomunică ceva, iar părintele esteindiferent sau nu reacţioneză pozitiv,copilul va înţelege că afară sau cuceilalţi nu e bine.

Dacă părintele se bucură şi este înpermananţă în spatele copilului şi îlînvaţă cum să se poarte şi cum sărelaţioneze, copilul învaţă că ceilalţi

264

pot fi sursă de bucurie şi plăcere şi nude spaimă şi nu de disconfort.

- A oferi copilului totul e indicat? - Dacă se ofera totul, în orice

condiţii, indiferent ce face copilul,indiferent cum se comportă vom obişnuicopilul că totul i se convine, că el aredreptul la tot, oricum, oriude şi oricândvrea. Astfel la grădiniţă se va strădui săacapareze toate jucăriile, să fie numai elîn centrul atenţiei, el să fie cel ce facemereu ceva, numai el este important. Toateastea îi fac mult rău, pentru ca nefiindînvăţat să împartă şi să se joace cuceilalţi şi toată atenţia i s-a acordat înfamilie numai lui, acum se simte izolat,neimportant şi chiar va ajunge să atragăantipatia celorlaţi copii.

Sunt acei mici „tirani” care reuşesc săţină toată casa în picioare, care reuşescsă ţină toţi membrii familiei în pozitiede drepţi, dar nu copilul este vinovat, cipărintele, care i-a satisfăcut orice moft,la secunda solicitării, părintele carepermanent a fost sclavul copilului.

Părintele nu a ştiut sa îi spună „nu”,nu a ştiut să îl înveţe să aştepte, nu aputut să îi spună: sunt supărat pe tinepnetru că ai făcut asta, eşti pedesit

265

pentru ca ai făcut asta, stai acolo să tegândeşti (atunci când a avut gesturiagresive cu părintele: l-a lovit, l-a trasde păr, i-a aruncat un obiect, dacă amavut musafiri şi s-a putrat urât şi nudupă ce au plecat aceştia, ci după fiecaregest al copilului trebuie să primeascărecompensa sau pedeapsa, etc).

Aceste repere de comportament,recompensat sau pedepsit ar trebui sa-lconducă pe copil pe direcţia dezvoltăriiarmonioase. Dacă noi ca adulţi cedăm,copilul va considera că este permis, că eleste stăpânul tuturor şi toţi trebuie săse alinieze la cerinţele lui. Când vamerge la grădiniţă şi va constata că numai este centrul universului celorlalţi,se va adapta foarte greu, va suferi foartemult, va avea tulburări de comportament şiîşi va dori înapoi acasă pentru că acolo ise satisfac toate capriciile.

- Ce este cu plânsul când îi lăsăm la grădinită?- Plâng pentru că au o dependenţă

puternică faţă de membrii familiei. Seaccetuează situaţia dacă un membru alfamiliei a plecat şi nu s-a întors multăvreme, sau l-am lăsat pentru 2-3 zile cualtcineva şi nu fusese pregătit.

266

Măcar cu câteva luni înainte de debutulîn grădiniţă, copilul trebuie obişnuit cumai multe persoane în prejmă: bunici,prietenii de familie, alte rude.Obişnuindu-se cu dispariţia părinţilor delângăel, de la 10 minute şi crescândtreptat perioada de timp, va înţelege căpărintele se întoarce totdeauna, se vaevita să se simtă abandonat, iar lagrădiniţă va fi convins că va fi luat şinu va fi abandonat acolo.

Un copil care, după 3-4 luni, nu s-aadaptat, fie a avut o experienţă neplăcutăcă cineva a ieşit din viaţa lui într-unfel sau altul, fie a fost lasat undevaspunândui-se „mă întorc repede”, fără săfi fost suficient pregătit.

- Cum putem să îl pregătim să îl lăsăm în altă parte?- După ce mai fusese lăsat cu persoana

respectivă, vorbindu-i, cum ca o să vinănoaptea, o să i se citească de cătrepersoana, în grija căreie va fi lasat şiabia după aceaia o să vină părintele,chiar dacă ar fi plâns când ar fi fostlasat, ar fi fost pergătit şi ar fiînţeles până la urmă că părintele vinecând spune, că părintele s-a ţinut depromisiune.

267

- Unii părinţi îi mint pe copii că vin repede, poate fiun motiv?

- Se crează un sentiment de abandon.Percepţia asupra timpului la copil estediferită de a noastră: pentru el 2 minutepoate însemna extraodinar de mult sau 2ore foarte puţin, dacă i se va distrageatenţia cu activităţi plăcute. Dacă a fostlasat cu o persoană care nu iubeştecopiii, care nu se implică, care l-a lasatsă plângă până i-a trecut singur, sigurtimpul s-a dilatat şi i s-a părut oeternitate până a venit părintele. Dacătimpul petrecut cu altă persoană a fostdistractiv, acesta poate fi perceput cafiind foarte scurt.

- Să spunem că au trecut 5-6 luni de la începereagrădiniţei şi copilul tot mai plânge când este lăsat, cepoate să facă părintele ca, copilul să treacă pesteaceastă durere a despărţirii? - Să îi atragă atenţia asupra faptului

că părintele s-a întors în fiecare zi şiasupra activităţilor care îi fac plăcerela grădiniţă, să stimuleze acea mândrie:ai învăţat poezia, te-ai jucat aşa, uitece frumos te-ai jucat şi eu sunt foartemândru de tine, astăzi o să mai înveţiceva până când am să vin eu să te iau.

268

Dacă nu se poate adapta la programul depatru ore ar trebui să se apeleze lapsihologul din grădiniţă şi să se constatecare este cauza şi măsurile să fieadaptate nevoii copilului. Dacă nu se poate adapta la program

prelungit (acolo apra mai multe probleme,pentru că este vorba de prioada de somn,pe care nu o iubesc copiii), poate facemcumva să îl luăm la prânz. Fiecare copilare un ritm propriu, sunt copii care nupot nicicum să doarmă. Ar fi indicat dupămasă să se încerce o siesta de 15 minute(ceea ce pentru un copil foarte energiceste foarte mult). Grădiniţele noastre nusunt pregătite să adapteze programulnevoilor copilului: cine a reuşit săadoarmă să îşi facă somnul, cine nu săpoată să stea într-un alt spaţiu unde sădesfăşoare activităţi, fără a-i deranja pecei ce dorm şi nu să rămănă nemişcaţi înacelaşi spaţiu. Acea perioadă de o orădouă, care ar trebui să fie de odihnădevine un mare chin, când nu poţi sădormi, dar nici nu te poţi juca, fiincă i-ai deranja pe ceilalţi, mai eşti şi certatcă nu dormi. E dificil să îi ţi în acelaşispaţiu, pentru că tendinţa celor care nudorm va fi să se joace, îi va deranja şi

269

pe cei care vor să doarmă. Aceştia dacă nuîşi fac somnul vor fi nervoşi, morocănoşi,stare care se va prelungi până seara lasomn. Dacă nu se poate şi nu se poate şi

principalul motiv ar fi dupăamiezele,părintele ar trebui să găsescă o soluţiesă îl ia acasă de la prânz, sau dacă nuasta e cauza de bază să caute cauza şisoluţia va veni de la sine.

- Cum să îl determinăm pe coli să renunţe lascutece?

- Ar fi indicat ca de cum reuşeşte săstea în şezut să fie aşezat pe oliţă, seva crea reflexe şi obiceiuri sănătoase,pentru igiena personală şi sănătate.Apelat la mândrie, la bucuria părinteluicând copilul reuşeşte să facă ceva. Dacănu s-a reuşit să se renunţe la scutecepână la un an şi jumătate, de cele maimulte ori din cauza comodităţiipărinţilor, să nu se mai amâne. S-ar puteasă aveţi surpriza să vrea să folosescă cefolosiţi şi d-vs, e bine, pentru că existăsuporturi speciale, astfel îi puteţisatisface cerinţa, el va fi foarte mândruca a făcut un lucru important.

La fel trebuie procedat cu toatecelalate activităţi: mâcat (părintele

270

spune: te murdăreşti, nu avem timp, puimai mult pe jos şi pe tine decât în gură),îmbrăcat (în ritmul de viaţă actualmajoritatea părinţilor pereferă să-iîmbrace ei pe copii, ca să nu mai piardătimpul şi apoi sunt surprinşi ca la 8 aninu sunt în stare să încheie nasturi sau sălege şireturi). Dacă îl trezim în timputil, ar fi indicat să îi pregătimhăinuţele şi până pregătim micul dejun saune-am băut cafeaua, să îi lăsăm timp să seîmbrace singur; de la 2-3 ani doar îlajutăm la început) etc. Astfel capătăîncredere, dexteritate manuală şi lagrădiniţă se va descurca singur, va aveaîncredere că poate şi va fi capabil săaibă grijă de el, ajungând laindependenţă.

- Asta persupune nervi de fier! - Uneori aşa este. Dacă părintele va

coborâ în propriul suflet şi îşi va pemitesă fie el, fără influenţa presiunilorsociale ca timp, program, etc şi va vedeaminiatura aia de om, cât de încântat va fide realizări şi va lasa iubirea să iasă lasuprafaţă, va trece cu mai multă uşurinţăpeste critica şefului că a întârziat,peste nervii parenerului că nu s-a făcutun lucru sau altul.

271

Sunt situaţii şi evenimente, care odată pierdute nu le mai găseşti şi asteasunt şi momentele deosebite din copilăriapropriului copil. Între a-ţi educa uncopil independent şi a-l face dependent detine, depinde doar de părinte. E adevăratcă dacă vreau să-l fac independent sepierede mult timp acum la vârste mici, darva fi din ce în ce mai puţin pe parcurs,dar la fel de adevărată este şi reciproca,iar mai târziu s-ar putea să fie preatârziu, răul să se fi produs şi să nu maipoţi să-l faci să devină independent oriceai face.

- Sunt părinţi care amână să îşi dea copii lagrădiniţă, considerând că un an doi de grădiniţă este deajuns, iar alţii care ajung să îi forţeze de la sub doi ani.Cum e bine?

- Depinde de la caz la caz. De la 3 aniar fi bine să fie intregrat în grădiniţăşi dacă este isteţ chiar şi mai mic. Dece? Pentru că aşa creşte nivelulinteligenţei emoţionale care nu se creazădoar în familie, este necesară şiobligatorie relaţionarea cu ceilalţi. Dacădin punct de vedere al inteligenţei şivolumului cunoştinţelor (scris, colorat,filmuleţe, cărticele, imagini, poveşti,decupat, pliat hârtie) putem să îl

272

stimulăm foarte bine şi acasă, din punctde vedere al inteligenţei emoţionale, nu.Dacă s-ar putea ca copii să fie duşi lagrădinita cu program normal pot fi duşi şide la doi ani, mai mici parcă e prea multşi cei 7 ani de acasă…au ramas doar doicând grădiniţa e cu program prelungit.Indiferent ce tip de grădiniţi este aleseste obigatoriu minim doi ani: unul deacomodare în comunitate, următorul pentrupregătirea pentru şcolară. Sunt necesaripentru a ţine pasul cu cei din generaţialui.

- Unii copii vor să mergă la grădiniţă cu o jucărie,cu o păturică, cu o perniţă de acasă. Le permitem?

- Da. Chiar şi în clasele mici suntacceptate. Este vorba de o teamă faţă deun mediu străin. Obiectul care îi aparţineîi face legătura cu propria casă şi îlface să se simtă mai în niguramţă.

Mediul de la grădiniţă, pe care îlsimte mai rece, mai rigid, mai ostil, prinobiectul personal, îl transformă în mediulmai apropiat, mai personal: „este şilocul meu”. Dacă copilu aduce cu el ojucărie, ar fi bine ca părintele să-lînveţe să se joace cu acea jucărie şi cualţi copii, dacă este o păturică şi dormdoi într-un pătuţ atunci să o împartă cu

273

colegul şi să se bucure amândoi, cuargumente: acel copil nu a avut şi nu are,sau părinţii acelui copil nu l-au lasat săîşi aducă. De ce va creşte va pierdeobiceiul de a-şi aduce obiectele personalecu el.

- Păpuşile de pluş sunt o soluţie şi pentru a-iînvăţa pe copii să doarmă singuri în camera lor?

- Da, dacă sunt obiectele lor deataşament, nu alte jucării. De geaba, dacănouă ca aduţi ne-ar plăcea nu ştiu cejucărie şi ar fi mai indicată pentru somn,dacă copilul nu simte asta şi nu oagreează. Preferinţele copiilor pot fiuneori chiar bizare. Atenţie doar să nu îilasăm singuri în pat cu jucării care potproduce răniri, lezări, şnururi în care s-ar putea înfăşura, obiecte cu suprafeţesticloase care ar putea reflecta lumina.Dacă un astfel de obiect este cel deataşament, îl lăsăm cu el până adoarme,după care i-l lumăm şi îl punem la capătulpatului sau în apropiere ca să poată fivăzut de copil dacă se trezeşte, dar nu îllasăm în pat.

PUBERTATEA ŞI PROBLEMELE EI

274

- Ce înseamnă pubertate? Prin ce secaracterizează această perioadă?

- Împărţirea pe categorii de vâstădepinde de la autor la autor, unii oataşează adolescenţei, alţii o separă caperioadă de sine stătătoare. Eu aş mergepe a doua varintă pentru că are şi apectedistincte faţă de adolescenţă şi să fiemai bine surprinsă. Majoritatea autorilorîncadrează pubertatea, ca perioadă devârstă, între 10-11 şi 14-15 ani. Se poateconstata uşor la generaţia actuală cămedia de debut a scăzut la 9 ani.

Este caracterizată ca perioadătumultoasă, perioadă critică, cu crize,mutaţii, furtună, stres, oscilaţiiextreme. Toate aceste sunt determinate decreşterea şi maturizarea biologică, dedezvoltare intensă a personalităţii.

Aceste fenomenne se maifestă şi laadolescenţă însă sunt ceva mai atenuate,individul este ceva mai mare, a făcutnişte progrese, reuşeşte să controlezesituaţia puţin mai bine.

Are un criticism fantastic: lucrurilesunt ori albe, ori negre, nu există altenuanţe; va încerca să defiinţeze oricenormă, orice regulă ajungând să jigneascăpărinţii în anumite situaţii; apare

275

negativismul, opiziţionismul; pare cătoată disciplina realizată până atunci senăruie; pe fondul dorinţei de a se simţiadult pot să apară comportamente de risccopiate de la adulţi (fumatul, consumul dealcool); căutarea identităţii este foartepregnantă cu referire la eul intim şi celsocial, care poate duce la complexeinstantaneu sau la o supraevaluare; dacănu este bine pregătit de la manifestareasexuală a organismului se poate ajunge laaxietate şi tensiuni interoiare;încălcarea regulilor devine aproape oregulă, pentru că deşi le cunoaşte, fie nuvrea să le aplice, fie din impulsiviatetemai uită, mai scapă, mai greşeşte; creştedorinţa şi nevoia de comunicare, numai căîn acelaşi timp pare că se închid îninteriorul familiei şi se deschid mai multcătre grupul de prieteni;

- De fapt ce se întâmplă? De ce acestefenomene?

- Se produce o creştere, uneoriaccentuată (chiar zeci de centimetri înritm rapid), solicitările din mediu suntmult mai mari şi aşteptările sunt pemăsură, individul trebuie să se adaptezecu propria persoană, dar şi să reuşeascăsă trecă pragul debutului în clasa a

276

cincea. Perioada se caracterizeză printr-ooscilaţie permanentă între două tipuri destări aproape perfect opuse: întreexuberanţă şi apatie, între cruzime şisensibilitate, între hărnicie şi lene,între frică şi curaj, între furie şiemotivitate exagerată, etc. Creştereafizică, biologică creează unele stări dedisconfort şi fluctuaţii datoritămodificărilor hormonale. Copilul nu preaştie ce se întâmplă cu el, simte că cevase întâmplă dar nu realizează ce. De multeori nici macar părintele nu îşi dă seamade aceste modificări, mai ales dacă acestămodificare se produce în perioadacălduroasă şi nu se mai observa creştereape hainele care le rămăn mici foarterepede. O dată cu dezvoltarea fizică apareo dezvoltare mai mare şi a organelorsexuale, care încep să îşi facă simţităprezenţa. Această situaţie dă bătăi de capindividului.

Copilul oscielază între cele douăipostaze: cea de copil şi cea de adult,iar părinţii nu îl ajută deloc să sehotărască, ba din contră: când părinteleare pretenţii la copil îi spune ”eştimare”, dar când copilul are pretenţii i sespune: „eşti mic”.

277

- De fapt nu e nici un om mare, dar nici copilmic. Ce spunem? Cum procedăm?

- Ar fi de preferat să existenişte regului stabilite, care se adapteazăperiodic. Astfel, existând un cadru,copilul se poate mişca oarecum controlat,deşi în perioada asta nu prea are cine, cesă controleze, pentru că: copilul neînţelege ce este cu el, părinte nu îşi dăseama la timp, care este cauzacompotamentului haotic şi că este operioadă dificil de dus de către copil. Cumult tact, multă înţelegere şi multădragoste.

- Cum ar trebui să reacţioneze un părintecare are copilul în perioada de „gică contra”?

- Dacă negativismul se rezumă la arăspunde în contradictoriu, dar până laurmă se conformează, ar fi de prefrat săse treacă cu vederea, pentru căsemnificaţie este ca copilul doar încercăsă atragă atenţia, să provoce, să seexprime şi face un exerciţui cu părintelepentru a putea înfruna restul lumii. Dacăatitudinea nu are încărcătură şi consummare din partea coilului, nu e cu patos,părintele să se facă că nu a auzit. Dacădecaraţiile se leagă cu faptele şi au şiîncrâcenare (consum nervos mare, este

278

agitate, parcă ar vrea să pună părintelela colţ) soluţia este tot comunicarea cufoarte mult calm din partea părintelui, cuatitudine binevoitoare, întelgătoare şiîmpăciuitoare, dându-i părţial dreptate săîi demonstrăm că îi înţelegem punctul devedre: „nici eu nu am vrut la vârsta ta”,„nici mie nu mi-a plăcut…”, „ai drepatepentru că… dar hai să stam de vorbă…”,folosiţi tehnica creion-hârtie, a se evitaa se impune voinţa păteintelui, atunci înmomentul respectiv, da-ţi alternative şilasaţi să aleagă.

Părintele ar trebui să se pregăteascăcă e o periodă dificilă, că va avea nevoiede calm şi tact, să încerce să îşidepăşească propriile frustrări. Se poateîntâmpla ca copilul să jignescă cu sau maiales fără voie, să vă pună la zid, să vădefiinţeze. Ar trebui să ne gândim că şinoi la vârsta lui am încercat să facemacelaşi lucru, poate nu la acelaşi nivel.Dacă nu avem răbdare şi înţelegere, dacănu comunicăm eficient acum nu vom reuşi săne ţinem copilul aproape. Dacă eu mă simtfrustrat, imediat ţip şi eu, îi dau oreplică, fiecare se închide în supărarealui, comunicrea se întrerupe, se creeazăprăpastie între cele două personaje,

279

copilul se va refugia în grupul deprieteni şi în orice altceva şi nu vom maişti ce se întâmplă cu el, va ajunge chiarsă mintă.

- E perioada când experimentează, câtălibertate le dăm? Cum îi ţinem sub control?

- Ar trebui să acceptăm ce ei săexperimenteze.

Fumatul: „Vrei să fumezi? Ia de aicişi fumează cu mine de faţă. Eu bani deţigări nu îţi dau. Nu sunt de acord,pentru că este vorba de sănătate, bani,timp, miros, nu te face mai mare, nu teface mai important, mai frumos sau maibun, etc ”. În felul acesta ei capătăîncredere că acasă i se pot rezolva toateproblemele, li se dă posibilitatea săalegă. Tonul hotărât dar şi prietenesc.

Alcoolul: nu sunt de acord cu consumulde alcool, mai ales la vârste aşa mici,dar decât să experimenteze în altă parteunde nu sunt supravegheaţi, unde riscă săi se facă rău, ar fi de preferat săexperimenteze pentru prima dată beţia încasă cu părinţii. De ce? Dacă i se facerău eu ca adult ştiu ce să îi fac şi el vaşti cât îşi poate prmite să consume. Se vaduce la o petrecere şi vor consuma celpuţin şampanie iar el trebuie să ştie cât

280

poate să ducă. Dacă noi spunem veşnic„NU”, mai ales în perioada asta, va fitentat să încalce regula, săexperimenteze, vor găsi şi timp şi spaţiupentru asta şi atfel se ajunge laminciună.

Prietenii: acceptaţi-i prietenii încasă, încercaţi să va apropiaţi de ei, săîi cunoaşteţi. Dacă unii dintre aceştia nuva plac, povestiţi-i cu argumente desprefiecare, de ce nu va place, rugându-l săfie atent şi să vadă, nu intreziceţipentru ca va face exact invers. Exprimateceva de genul: „părerea mea este că areurmătoarele defecte, care ar putea să teafecteze şi pe tine în situaţia…, princonjunctura….. Eu nu îţi intrezic să tevezi cu el, dar te rog să fi atent şi launele aspecte ca….”. În momentul în care ise spune nu îţi intrezic, copilul sedeschide, nu mai respinge orice sugestie,nu mai spune „eşti învechit”, „nu înţeleginimic”, va fi dispus să discute şi săobserve acele aspecte care i-a fostsugert. Chiar dacă la început îi va luaapărarea prietenului, a auzit ce ia-ţispus, a înregistrat şi la momentul în carese va produce un eveniment îşi va aminti

281

şi va face legătura cu ce a auzit şi vaspune că a-ţi avut drepate.

Important: lasţi-l să mergă în altecase, la colegi, la prieteni, în diferitecercuri, în alte grupuri, dar învăţat că ebine ca părintele să ştie: cum îi cheamăpe prinţii copilului la care merge, careeste adresa şi numărul de telefon alacelor părinţi şi a prietenului la carevrea să rămână. Toate cerute nu în ideeade a-l controla, ci explicat că ne putemface griji, că pot apărea situaţiineprevăzute şi urgente. Întrebarea: aiceva de ascuns? De ce să nu ştiu de tine?De regulă, dezarmează. „Îţi promit că nuvin după tine, nu te deranjez, dar vreaude exemplu să vorbesc cu oamenii ăia, săfiu convins că nu deranjezi tu familiarespectivă.” În urma discuţiilor mai multprieteneşti şi cu argumente, copilul vaînţelege că ne este vorba că nu aveţiîncredre în el, că că viaţa este plină desurprize, se pot produce situaţiineprevăzute şi e bine ca lucrurile să fieclare.

- În prioada asta adoptă parcă toate modelelenegative spre exasperarea părinţilor, cum îi facem săfacă distnicţia?

282

- Gusturile nu se discută. Multeprobleme apar de la ţinuta vestimentară,de la tunsoare, de la modul de a seprezenta. Trebuie să avem răbdare şi să îilăsăm să experimenteze. Cu toţii am avutnişte încercări, am adoptat stilul unorcurente moderne. Dacă copilul învaţă,respectă regulile, are o atitudinepotrivită vârstei şi rolului lui, ce aveţicu ţinuta lui? Şi daca nu va experimentaacum, atunci când o va face? În perioadaasta el îşi caută identitatea: vrea săvadă cum se simte, unde se simte bine, cei se potriveşte. Va experimenta până îşiva găsi acel stil care să îl reprezinte.Nu încercaţi să le impuneţi.

În funcţie de conjunctura şieveniment, le veţi sugera să adopte unstil mai clasic sau mai nonconformist, darlăsaţi sa aleagă: „dacă la şcolă se cereuniformă, nu discutăm te încadrezi şiporţi uniforma; dar în rest esti liber săalegi, dacă mergem la o petrecere undeţinuta este obligatorie alegem o ţinutăspecifică”, dar îi dăm posibilitatea săalegă culori şi combinaţii care să îiplacă şi să îl reprezinte.

- O situaţie atrage atenţia: fac lucruri cu carenici ei nu ar fi de acord, datorită educaţiei de acasă, dar

283

din dorinţa de a fi în grupul respeciv se conformeaza.Cum îi facem să înţelegă că nu este cazul să procedezeaşa?

- Aceste situaţii nu se potcontrola. Trebuie pergătiţi să facă faţăunor situaţii neprevăzute. Este bine săexperimenteze în limita siguranţei, iardacă a avut parte de experineţe la limitariscului şi comunicarea dintre părinte şicopil este bună, copilul va veni şi vapovesti, va cere sfaturi, va spune că nus-a simţit bine. Dacă este susţinut,încurajat capătă încredre în propriapersoană, în deciziile pe care învaţă săle ia şi va alege să spună „NU” unorsituaţii care nu sunt conforme cu ceea cegândeşte. Foarte important să ştie căacasă este ascultat, este înţeles şisusţinut, să nu ne enervăm şi să îireproşăm orice felac, să ajungă să poatasă vină şi să spună: „şti, azi am făcut otâmpenie”. Iar noi şi în această situaţiesă putem să dicsutăm: cum a început?, cumte-ai simţit, care a fost cojunctura?, cete-a determinat să ajungi acolo? Altădatăai fi capabil să eviţi? Cum o să tefereşti de astfel de situaţii? Dacăcopilul nu poate să să explice, nu ştie să

284

răspundă să încercăm să îi dămrăspunsurile, să îl învăţăm ce să facă.

- Dacă părintele nu reuşeşte să se calmeze şiare o reacţie mai agresivă, cum reuşete să mai repare?

- Părintele să îşi ia o pauză, varespira adânc, să recunoască în sinea sacă a exagerat, după ce s-a calmat săîncerce o discuţie calmă, să recunoască şiîn faţa copiluli ca a greşit reacţionândagresiv, cu scuzele şi argumentele derigoare, spunănd: „ îmi pare rău, îmi cerscuze, iartă-mă, hai să încercăm săvorbim”. Copilul s-ar putea să fie la felde frustrat ca şi părintele, considerândca reacţia a fost disproporţionată faţă deevenimentul care a determinat-o,considerând: eu am fost sincer şi ce amprimit? Dacă nu acceptă discuţia în acelmoment, acordaţi-i timp să îi treacăfuria, mânia din momenul respectiv, mailasţi o jumătate de oră, o oră, faceţi-i omică favoare, dar nu lăsaţi ziua să trecă.S-ar putea să spună de moment: „te urăsc,aşa faci de fiecare dată”. Nu cred nici eice spun, deci dumneavoastră nici atât nuar trebui să credeţi. Şi ei sunt supuşistresurilor, pe care şi noi l-am simţit lavârsta lor, dar pote eram mai liberi să neconsumăm tumultul de energie. Şi noi am

285

făcut tot felul de gafe. Dacă vă gândiţila trecutul d-vs s-ar putea să zâmbiţi şitoată furia să dispră.

- Care sunt pricolele unei lipse de încredere şia lipsei comunicării între părinţi şi copii, în aceastăperioadă?

- Refugierea în grupul deprieteni, cunoştinţe şi străini şi să netrezim că a adoptat nişte comportamente derisc: fumat, alcool, droguri, etc, deciriscul de a-l pierde. Minciuna este un altrisc. Iar aceste sunt doar cele desuprafaţă. Copilul poate fi foartesensibil, să fie docil, să încerce sămulţumească permanent părintele atunci vaajunge un adult complexat, nu va aveaîncredre în el, nu va face faţăprovocărilor societăţii, consumul deenergie al copilului să fie exagerat, însocietete nu se va adapta, la şcoalărandamentul va fi mai scăzut, până latulburări grave.

- Este pubertatea cea mai critică perioadă acopilăriei?

- Eu consider ca DA. E mic să facăfaţă tuturor provocărilor singur,suficient de mare să încerce asta.

Factori care accentuează problemelesunt: criticismul şi perfecţionismul

286

părinţilor, acordarea importanţeiexagerate, de către părinţi, unor lucrurifără importanţă (exemplele: notele,ordinea în cameră).

Echilibrul viitorului adult depinde înmare măsură de această perioadă.

Aş întreba părinţii ce este maiîmportant: dezordinea din cameră, o notăproastă ce se poate îndrepta, o gafăfăcută, o jignire adusă sau fericireacopilului meu pe termen lung, ecilibrullui ca viitor adult?

ADAPTAREA LA CICLUL GIMNAZIAL, DEBUTUL

ÎN CLASA A V-A

- Pot exista probleme? - Copilul trece, de la perioada I-IV cu

un singur cadru didactic, la programul cumai multe cadre didactice, trece de larealaţia oarecum maternă stabilită cuînvăţătoarea la o relaţie mai rece.

Un alt fenomen este volumul mai mare deinformaţii de studiat, toţi profesoriisolicitând maximum: învăţătorul încerca săţină un echilibru: dacă a dat mai mult delucru la un obiect de studiu a dat maipuţin la altul.

287

Un alt fenomen: schimbarea şcolii, launele cazuri, chiar un examen pentruadmiterea în colegii.

- Este indicat să se schimbe şcola la vârsta asta?dacă ar exista posibilitatea să rămână în acceiaşi clasă şia merge la un colegiu, ce ar fi de preferat?

- Părerea mea strict personală este cănu este necesară această selecţie lavârsta asta, pentru că rezultatele dinaceastă perioadă nu marchează viaţa preamult. Adaptarea la o nouă etapă şcolară,concomitent cu debutul sau desfăşurarea înplin a pubertăţii, când există acel tumultal vieţii interioare dar şi socialesolicită destul de mult copilul şi cred cănu ar trebui obligat să se adapteze şi laun nou colectiv şcolar. Aş fi de acord cuo selecţie dacă ar fi vorba de un colegiude vocaţie: muzică, desen, sport,etc. undecopilul e foarte talentat dar şi foartedornic şi pentru copilul supradotat, nudoar foarte bun, cu o verificareprealabilă foarte atentă, amănunţită.Evaluarea ar fi bine să fie realizată de oechipă de specialişti, pentru că şicopilul supradotat este un copil cucerinţe educaţionale speciale şi dacă elrămne în aceiaşi clasă fără o programă

288

adaptată pe măsura puterilor lui s-arputea pierde şi să devină un anonim.

Faptul că pe baza aceluiaşi echipamentcopilul trebuie să se adapteze la un altmediu social, schimbând stilul de predare-ascultare la fiecare oră reprezintă osolicitare permanentă.

Unii specialişti spun că elevii buni şifoarte buni pot merge pe bază de examen înclase speciale pentru că ridicând ştachetacopilul se va ambiţiona să o depăşească.Cu ideea de a ridica ştacheta permanentpentru a-l stimula sunt de acord, însă săfie pe baza unei selecţii realizată pe oevaluare de specialitate în prealabil.Dacă copilul nu este suficient echilibratemoţional şi social, indiferent cât de bundin punct de vedere al inteligenţei ar fi,există riscul să se piardă. Dacă din acestpunct de vedere intelectual estesupradotat şi nu este suficient dezvoltatemoţional să facă faţă noilor provocări,noului colectiv de colegi, noilor cadredidactice, noilor solicitări, existăriscul să se piardă şi din punct de vederecognitiv.

Până la urmă fiecare părintealegepentru copilul său şi pentru asta artrebui să răspundă la o singură întrebare:

289

copilăria o dată pierdută o mai gasim?Merită să lasăm copilul fără ea? Preamultă informaţie şi instruire pe partecognitivă răpeşte prea mult timp dincopiărie şi din situaţiile de viată undese câştigă inteligenta emoţională.

- Unii dintre copii vor primi calificative sub formanotelor mai mici decât cele obţinute anterior. Cum îiajutăm?

- Pentru început părinţii trebuie să îipregătească pentru astfel de evenimente.De ce? Pentru că, pe de o parte, părinţiitrebuie să ştie, că ruptura şi adaptareala mediu, face ca elevul, chiar şi fortebun, să se piardă în amănunte sau săreproducă în loc să facă o conexiunelogică, să ajungă să se fâstâcească înfaţa profesorului până acesta ajunge să îlcunoască suficient, deja s-a dus o lună,încep să se dea note. Pe de altă parteperioada de tatonare, de cunoaşterenecesită un efort deosebit şi chiar dacăcopilul deţine conoştinţele neceasare sănu mai aibă acelaşi randament ca atuncicând este deja acomodat.

- Este vorba de un stil copilăros?- Nu neapărat, este vorba de

acomodarea cu o persoană nouă, cu stilulfiecărui profesor în parte, cu cerinţele

290

fiecăruia, iar până cele două entităţi sevor acomoda şi se vor ajusta reciproc, vadura destul de mult.

Profesorii nu mai au timp, cum reuşeaînvăţătorul să treacă cu vedereascăpările, fiecare cu stilul personal, arepretenţiile sale, are cerinţa sacomportamentală, toate aceste cerinţesolicită copilul foarte mult şi pentruînceput este posibil ca randamentul să fiemai scăzut, să obosească mai repede decâtvă aşteptaţi .

Debutul în clasa a cincea, din punct devedere al consumului de energie pentruadaptare, ca intensitate a reacţiilor,este comparat de specialişti cu o a douanaştere.

Contează, părinţii: să aibă răbdare, săcomunice cu copiii foarte mult.

- E bine să îi pregătim dinainte ce se poateîntâmpla, sau să le explicăm pe măsură ce se producevenimentele?

- Depinde de copil şi cum se aplicăaceastă pregătire. Dacă îl ameninţăm dinvară: „lasă că te duci tu la toamne laşcoală şi ai să vezi tu, că nu mai edoamna să…”, copilul va pleca demobilizatşi convins că o să fie rău şi aşa se vaîntâmpla. Dacă îl pregătesc: „o să vezi, e

291

altceva, cerinţele sunt mai mari şi maivariate, dar şi tu ai crescut, s-ar puteasă îţi fie mai greu la început dar peparcurs te vei obişnui, sunt convins căpoţi şi te vei descurca, dacă vei fiatent”, se va adapta mai repede, se vamobiliza. După începerea şcolii să acordămimportanţă comunicării pe orice subiectlegat de şcoală, văzut cum i se parefiecare profesor, unele atitudiniexplicate şi permanent încurajat. Înaceste condiţii adaptarea să fie atât delentă şi lejeră încât nici să nu se simtă.

- Cum rezolvăm probleme emoţionale care apar?- Ar fi bine ca părintele să ţină

legătura cu şcoala, să vadă care suntcondiţiile, care sunt pretenţiileprofesorilor, să încerce să găsească cauzaproblemelor emoţionale, cu atât mai multdacă vine acasă şi se vaită: nu mă simtbine, nu este în regulă, nu fac faţă, maigrav dacă se închide în el, nu comunică,este abătut, este uşor iritabil, estenervos, e clar că are o problemă. Nu e oproblemă de sănătate fizică sau psihică.Are o problemă de rezolvat şi poate ar fiindicat să se solicite ajutorul unuispecialist, să mergă la psihologul şcolii,care să îl ajute să depăşească problema

292

de adaptare, să se simtă bine în clasă şiîn faţa profesorilor, să se simtă bine înpielea lui.

Dacă nivelul copilului este unul maislab, să accepte, în primul rândpărintele, că asta este copilul, să ridiceştacheta doar cu puţin mai sus decât seştie că poate (asta îl vadetermina sămuncească mai mult şi îl va face săcrească) şi determinate acele puncte forteale copilului şi stimulate.

- Cum să îi stimulăm? poate fi şi financiar?- Poate fi şi financiar, apoi acel

program pe care ar trebui să-l aplicam dela 2 ani, care îi va ajuta să nu maipiardă timpul aiurea, să fie cuprinsetoate activităţile inclusiv cele de timpliber (televizor, calculator, mişcare,joacă, club sau cercuri, prieteni),sancţiunile şi recompensele.

Acest program îi va ajuta pe ei să îşicontroleze timpul, îi va ajuta să aibă unrandament bun, un somn sănătos, să facăajustări acolo unde văd că nu reuşesc.Dacă regulile sunt stabilite de laînceput, lucrurile ar trebui să meargăaproape de la sine, mai ales dacăprogramul a fost realizat împreună şinegociat cu copilul.

293

Ar fi indicat să vedem ce fel decercuri sau cluburi există în şcoală şidacă i se potriveşte copilului, dacă nuexistă în şcoală există cluburi alecopiilor: muzică, dans, sporturi,literatură, pictură, etc. Acolo pot fitestaţi şi dacă au înclinaţii către undomeniu sau altul, iar activitateadesfăşurată are un aport consistent îndezvoltare, îi dezvoltă imaginaţia şicreativitatea, se simte bine, capătăîncredere în forţele proprii, va socializaavând colegi cu acceiaşi pasiune, învaţăsă muncească în echipă. Trebuie găsit acelceva la care poate fi bun. Este imposibilca dacă nu străluceşte din punct de vedereintelectual să nu aibă ceva la care să fiemăcar bun. Trebuie găsit acel domeniu şisă îi facă plăcere, iar în momentul încare vede că obţine rezultate, va fiîncântat să practice acea activitate şiasta îi va determina şi curiozitatea şidorinţa de a şti mai multe, de a deveni şimai bun.

- O categorie specială o constituie cei care au trecutprin grădiniţa şi clasele primare la forma step-by-step.Care sunt problemele care apar la aceştia? ce trebuie săfacă părinţii?

294

- Metoda aplicată în această formă deşcolarizare merge pe o stimulare adezvoltării globale a copilului,prezentarea informaţiei se realizează pemodule şi îmbracă o formă foarte plăcută,intractivă, sunt învăţaţi să comunice cucadrul didactic dar şi între ei, sărelaţioneze, să facă prezentări,stimulează creativitatea, munca în echipă,se valorizează orice progres fără oevaluare concretă, sunt lăsăţi să se miştemult în cadrul orelor. În acest sistem sepune mare accent pe dezvoltarea emoţionalăşi socială şi astfel copilul să fiepregătit să facă faţă tuturorprovocărilor. Sistemul este foarte bun(punctul meu de vedere).

Învăţământul românesc nu se adapteazăcopiilor, cere copilor să se adapteze lamediu, deci unui sistem rigid care nu sepotriveşte cu cel cu care copilul aveaatâta libertate, cel puţin de exprimare şimişcare.

E greu pentru un copil obişnuit şă semişte şi să vorbească atunci când simtenevoiea, la un sistem în care nu te miştidin bancă 50 minute, nu vorbeştineîntrebat, să primeşti note şi nutotdeauna la nivelul la care era obişnuit.

295

Durata de acomodare depide de la copilla copil, unii s-ar putea să se adaptezechiar mai bine şi mai uşor decăt ceilalţi,alţii cu mult mai greu. Riscul deinadaptare există, neînţelegănd de cetrebuie să fie ataât de „serios”, mai alesdacă nu nu este suficient de binedezvoltat emoţional.

Cadrul legal pentru programa adaptata,de utilizare a metodelor adaptatecopilului, de mijloace care să atragăelevul, de adaptare a stilurilor depredare-învăţare, există de vreo 10-15ani, însă e greu din punct de vederematerial dar mai ales mintal. Astfeladapatarea este şi mai dificilă pentru uncopil care vine după un sistem Waldorf pemotivele enumerate mai sus. Dacă părintelea decis cu patru ani în urmă pentru unsistem alternativ celui clasic, va trebuisă aibă răbdare şi încredere în propriulcopil şi să îl stimuleze.

- Probleme de genul: ”nu ştiu ce are doamna X cumine”, îl credem sau nu îl credem ce putem face?

- Valabile sunt ambele variante: fie săaibă dreptate, fie să i se pară şi să fiedoar o scuză. Şi cadrele didactice suntoameni şi ele pot avea simpatii şiantipatii create instantaneu, şi ele pot

296

fi subiective. Important este să verificămdin mai multe surse. Copilul fiindobişnuit cu învăţătorul care reuşea săacorde atenţie fiecăruia, având toateorele la dispoziţie, care este mairăbdător, mai trecea cu vederea unele miciincidente, este posibil să nu înghită elprofesorul care este mai rigid, nu mai aretimp de copilării şi chiar copilul să-lprovoace pe profesor. În acest caz,copilul trebuie să înţeleagă că a trecutîn altă etapă, că asta e situaţia şi că eltrebuie să se adapteze arătândui-se undegreşeşte şi demonstrat cu ajutorul unorsituaţii concrete, pe care să le aplicesingur că persoana respectivă nu are nimiccu el.

Dacă situaţia este valabilă, copilultrebuie întărit astfel încât să facă faţătuturor provocărilor şi să demonstrezecadului didactic că este mai matur ca el,dar iar verificat dacă nu cumva chiarcopilul îl provoacă pe profesor.

Deci răbdare, legătura cu şcoala, cucolegii şi prietenii copilului, mult tact.

- Dacă scad notele şi copilul dă vina numai peprofesori?

- E nevoie de multă răbdare şi tact. Nupoate fi vorba de toţi profesorii. Aici

297

trebuie ajutat copilul să îşi asumerăspunderea pentru situaţie, să accepte şieşecul, să îşi recunoască vina şineputinţele. Este important să ne simtăacolo, că îl înţelegem, că vrem să îlajutăm, să ştie că îl vom sprijiniindiferent de condiţii.

Dacă nu puteţi să îi fiţi lături,pentru că aveţi atâtea probleme, nu văajunge timpul, sau ciar nu ştiţi cum,apelaţi la specialişti, în funcţie denevoile copilului: fie că e vorba demeditaţii pentru a îndrepta situaţia şiajutat să recupereze, fie că e vorba deconsilire psihologică pentru adaptare,susţinere şi întărire emoţională şicorectare comportamentală.

Idiferent de situaţie, este importantsă stabilim cauzele şi să se ia măsura ceamai potrivită pentru înlăturarea acesteia,ajutat colilul aşa cum are nevoie, nu cumbănuim că ar fi. Să nu facem o tragediedin scăderea notelor, să încercăm să îlumilim, să îl punem la zid.

- Se întâmplă la multe cazuri, la cea mia micăproblemă de inadaptare părintele să mute copilul la altăclasă. Există preicole pentru copii?

- Riscul este ca acel copil, mai alesdacă a fost mutat de mai multe ori să

298

ajungă să nu se adapteze niciodată, fiepentru că a fost foarte răsfăţat şiconsideră că totul i se cuvine, numai elare dreptate, numai el trebuie să fie încentrul atenţiei şi nu va face niciodatăacele compromisuri absolut necesare unuitrai în comun; fie pentru că a ales opozilie de victimă şi atunci este ţintatuturor ironiilor şi jocurilor de prostgust. În acest caz se va merge pedezvoltare personală.

Dacă s-a creat o situaţie şi s-a luatdecizia mutării într-o altă clasă, copilulprezintă aceleaşi probleme şi în nouaclasă, atunci este clar că decizia a fostgreşită, copilul având unelecaracteristici de corectat, trebuie merspe dezvoltarea copilului, pe stimulareaabilităţilor de adaptare, de comunicare, abilităţilor de a face faţă provocărilordin orice situaţii.

ORIENTAREA ŞCOLARĂ ŞI PROFESIONALĂ LACLASA A VIII-A

- Elevii de clasa a VIII-a se află în ipostaza de atrebui să-şi aleagă un drum în viaţă. Sunt ei pregătiţipentru asta? Pot să ia ei o decizie corectă şi fermă

299

asupra vieţii profesionale? Trebuie să ţină cont defluctuaţiile pieţei muncii? - Acum presiunea de pe umerii copiilor

este foarte mare, pe de o parte li se cerefoarte mult, profesorii fiind conştienţide importanţa acestei etape din viaţa lor,pe de altă parte acasă tensiunea estemare, părinţii cer foarte mult. Mai apartensiuni datorită greşelii pe care o facmulţi părinţi în a-şi evalua propriicopii: ori îi văd prea deştepţi şi copiise văd în imposibilitatea de a face faţăpretenţiilor şi intenţiei părinţilor de amerge pe un drum pentru care nu se simtdestul de bine pregătiţi sau, dimpotrivă.Vom încerca să răspundem la toate acesteîntrebări.

- Care sunt factorii de care trebuie să se ţină contpentr o orientare şcolară şi profesională corectă?

- În primul rând trebuie să se ţinăcont de factorii personali, adică decopil, de adolescentul care abia păşeşteîntr-o altă etapă a vieţii. Ar fi indicatsă se dorească să ajungă să facă ceea ceîi face plăcere. Se va ţine cont şi deceilaţi factori de influenţă: cerinţelemesriei respective pe piaţa muncii,abilităţile necesare, condiţiile deadmitere în şcoala respectivă.

300

- De ce punem problema plăcerii?- Nu există meserie perfectă, orice

meserie are avantaje şi dezavantaje.Există o meserie perfectă pentru fiecarepersoană, alte meserii sunt portivitealtor persoane, pentru că suntem diferiţi.Dacă îţi place ceea ce faci, treci cu maimare uşurinţă peste toate greutăţile. Dacănu îţi place, totul ţi se pare mult maigreu decât este în realitate iar viaţadevine un calvar: stai 8 ore la serviciuîn care acumulezi nemulţumire, ajungiacasă nervos şi aşa îţi strici şirelaţiile de familie, noaptea nu te poţiodihni, pentru că ai coşmaruri legarte deprofesie şi de relaţiile pofesionaleproaste, se acumulează oboseala, etc.Aceasta nu este o persoană fericită.

Dacă îţi place ce faci, în munca tagreutăţile le iei ca pe nişte provocări,cauţi soluţii, în momentul în careizbândeşti reuşeşti să te bucuri derezultat, îţi este uşor să înveţi, săcauţi noi soluţii şi să le adaptezi,astfel ajungi să fi bun în profesiarespecrivă şi aceasta să îţi aducă şisatisfacţii materiale.

- Pot fi ei influenţaţi?

301

- La 14-15 ani sunt foarte uşor deinfluenţat şi de indus în eroare.

- Adolescentul ar fi bine să aibă contact direct cumeseria sau să rămână la nivel teoretic?

- Ar fi bine să poată să încerce uneleactivităţi specifice profesiei respectivesau măcar să vorbească cu mai multepersoane, din familie dar mai ales dinafara ei, care practică meseria în cauză,care să poată să îi prezinte şi aspectelemai puţin plăcute şi situaţii extremelegate de aceasta.

- Care sunt greşelile cele mai frecvente făcute depărinţi prin influenţare?

- Prima, cea mai frecventă şi mai gravăeste cea de a-şi îndeplini propriul vis deprofesie: părintele nu a reuşit, dindiferite motive să facă o profesie şiîncercă să-l determine pe copil să facăacea profesie, de cele mai multe oriîmpotriva voinţei copilului. Apoi ar fiorientarea după aparenţe sau veniturile ces-ar câştiga. Alegerea şcolii în funcţiede obiectele de studiu preferate în acelmoment, fără testarea aptitudinilor.

- Cum alegem?- În general este bine a se alege

ce i-ar plăcea să facă, apoi se alegedomeniul de studiu şi apoi prima formă de

302

şcolarizare ce-l poate duce pe copil spremeseria dorită sau specializarea visată.În prealabil se poate face o serie deteste de abilităţi şi înclinaţii care săstabilească domeniul de activitate cătrecare are înclinaţii.

Nu e bine să ne luăm după aparenţe.deexemplu: Dacă există unele reţineri înrelaţionare, o timiditate, dificultăţi încomunicare, prin studiul obiectelorspecifice domeniului social, s-ar putea săîşi rezolve problemele şi să devină un bunlucrător pentru că reuşeşte să empatizezebine şi să înţeleagă sitaţiile şi prinprizma propriei experienţe. Dificultăţilear fi doar la început, pentru cărăspunzându-şi propriilor probeleme vareuşi să devină un bun practician. - Să punem problema copilului cere este slab şi pe

care părintele îl vede foarte bun…- În această perioadă de vârstă o

supralicitare a capacităţilor, de cele maimulte ori determină o ridicare acapacităţilor copilului, doar că aceastăridicare a ştachetei nu trebuie să fieexagerată, disproporţionată faţă decapacităţile reale ale copilului. Nu ebine să-l forţăm să facă ceea ce nu-i

303

place, dar mai ales ceea ce nu poate. Ebine să cerem proporţional cu potenţialul,pentru că dacă îl lăsăm sub potenţial “selasă pe tânjeală”, scade mult subcapacitate riscând să se piardă.

- Cum facem să ridicăm ştacheta în mod echilibrat?- În ceea ce priveşte evaluarea

popriului copil, sigur, fiecare părinteeste subiectiv şi de cele mai multe oriaceştia reuşesc să impună copiilorpropriile dorinţe şi copiii nu-şi maiexprimă propriile dorinţe, sau încercă săimpună. De la această situaţie pot săapară o serie întreagă de probleme. Ar fibine ca părinţii să ia legătura cu şcoala,cu dirigintele copilului, cu apropefiecare profesor în parte, cu psihologul(consilierul) şcolar. Din discuţiile cuaceşti pedagogi părintele îşi poate face oopinie corectă asupra potenţialului realşi împreună cu copilul pot lua cele maipotrivite decizii

- Dacă elevul este foarte bun şi părintele nurealizează asta şi îl desconsideră puţin sau mai mult, ceprobleme ar putea apărea?

- De cele mai multe ori copilul careeste bun şi ştie că este bun, se vaambiţiona şi va încerca să obţinărezultatele pe care şi le-a propus. Sigur

304

va intra în conflict cu părinţii şi vaajunge acolo unde şi-a propus iarproblemele sunt ceva mai mici, cu excepţiacazului în care părintele tine morţiş să-şi impună punctual de vedere. Copilulpoate fi foarte bun într-un domeniu îi şiplace acel domeniu iar părintele impune cutotul altceva, de aici conflictul,nerealizarea copilului, poate duce dupăaceea, după admiterea în liceu laabsenteeism, refuzul de a merge la şcoală,chiar abandonul şcolar.

- Cât de important este să aleagă un drum în viaţăcare să îi facă placere? Cât de important este ca relaţiacu părintele în această situaţie ar trebui să fie unadeschisă? Cât de importantă este intervenţia unuipsiholog şcolar în această situaţie? Dacă este deja înclasa a VIII-a şi nu are un talent definit şi nu ştie ce calesă aleagă, ce e de facut?

- În cazul în care, în şcoală existăpsiholog, părintele împreună cu copilul săapeleze la serviciile oferite în cabinet,cu acest scop: testarea abilităţilor,aptitudinilor, definirea înclinaţiilorpersonale spre un domeniu sau altul şi înconcordanţă cu dorinţele copilului. Laaceastă vârstă copiii pot să vadă unelemeserii într-o lumină mult mai favorabilăşi să nu fie conştienţi şi de

305

dezavantajele respective şi ei trebuieaduşi în situaţia de a fi în cunoştinţă decauză, ce presupune fiecare meserie, cuavantaje şi dezavantaje, să ştie că nuexistă o meserie perfectă, care să aibănumai avantaje.

Intr-un cabinet de consiliere, copilul,în primul rând se va cunoaşte pe el, vaavea posibilitatea de a cunoaşte care îisunt capacităţile, abilităţile, către cemeserie poate să meargă, se va stabilidomeniul de lucru pentru care ar fipotrivit (aici sunt o sumă de domenii,începând de la cel social până la celfoarte pragmatic, de la un nivel deinstruire superior la o meserie bună, saumunca necalificată, de la domeniulartistic la cel tehnologic). Părintele nuar trebui să se ferească sau să steadeparte de un astfel de cabinet.

Dacă nu există cabinet de consiliere înşcoală, ar trebui să meargă la cabinetulde la cea mai apropiată şcoală, dacă niciaşa nu reuşeşte, există un Centru deresurse la nivelul fiecărui judeţ, încadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean,deservit de specialişti în consiliere şiorientare, sau orice cabinet psihologicparticular. Ar fi bine ca părintele să nu-

306

şi impună punctul de vedere iar copilul săaleagă în cunoştinţă de cauză. Părintelepoate să scape de tendinţa de a-şi impunepropria dorinţă, ar înţelege nivelul lacare se află copilul şi potenţialulacestuia. E important ca părintele să işisusţină copilul indiferent de deciziile pecare acesta le va lua. Poate dacă copilulnu vrea, deşi poate, să mergă la liceuvrând decât o meserie ca să câştige bani,părintele poate să ajungă să negocieze: euplătesc cursurile şi vorbesc pentrupractică şi ce mai ai nevoi pentru asta,dar tu te vei duce şi la liceu.

- Cel puţin în clasa a VIII-A ar trebui să se facă, înşcoală, un obiect: consiliere şi orientare. Se face? nu seface? Cine este responsabil de această materie?

- Consiliere şi orientare este nouadenumire a orei de dirigenţie, cu unelemodificări, mai mult sau mai puţinimportante. Aceste ore ar trebui să sederuleze, practic de la clasa întâi.Învăţătorul şi dirigintele care ar trebuisă desfăşoare aceste ore, au dreptul să-şiinvite orice fel de specialişti arconsidera că l-ar putea ajuta însusţinerea orei. Scopul acestei ore artrebui să fie să-l ajute pe copil înautocunoaştere, autodefinire, pentru

307

dezvoltarea abilităţilor pe care le aresau stimularea unora care sunt mai puţindezvoltate,

În orice domeniu poate fi dor 1% talentdacă restul este muncă, rezultatele vin,dar dacă avem talentul şi nu avem muncaoricum nu vom obţine rezultate.

Din păcate, nu toate aceste ore suntfolosite, aşa cum sunt destinate pentruautodezvoltare şi autocunoaştere, de multeori chiar şi ca clasa a VIII-a se forţeazăcu matematica, româna şi istorie-geografiesau altceva funcţie de specialitatea pecare o are dirigintele.

De multe ori se alege aşa: copilul estemai bun la matematică, va merge la unliceu de matematică şi fizică şi apoicătre inginerie. Ulterior se dovedeşte cănu are nici o plăcere şi nici rezultate pemăsura aştepărilor.

Alegerea şcolii în funcţie derezultatele la un obiect de studiu estecea mai mare şi mai frecventă greşealăcare se face. A fi bun la un obiect, nupresupune că eşti slab la altul.

Nu trebuie să se ţină cont de asta înacest moment, pentru că elevul poate să fifost foarte mult influenţat de învăţătorsau de unii dintre profesori şi să fi

308

simpatizat cu obiectul de studiu de dragulpersoanei respective, chiar să fi avutrezultate deosebite, dar o dată cuschimbarea persoanei reprezentative sădispară şi interesul. Pe percursultimpului gusturile şi opţiunile se potschimba şi de context.

De exempu: unui copil nu-i placematematica, dar în urma testelor constatcă ar putea fi chiar bun sau măcar poatesă fac faţă fără probleme. Asta ceînsemnă? Că de fapt copilului nu i-aplacut profesorul sau metodele folosite deacesta şi din acestă cauză a început săîmi displacă matematica, că dacă acestelev ar vrea să meargă pe un domeniu tehicsau unde este necesară matematica, nutrebuie să se ferească pentru s-ardescurca, că ar putea să facă faţăcerinţelor şcolii respective, poate cupuţin ajutor dacă este cazul sau aacumulat unele goluri şi chiar poate mergepe domeniul dorit.

Un plan de carieră se realizează dupăce m-am gândit foarte bine la ce mi-arplăcea să fac, unde mă văd peste 10-15ani? Ce mă văd făcând toata viaţa?

- Practic ce trebuie facut?

309

- Ar trebui să studiez profesiarespectivă, chiar mers şi practicatactivităţi specifice în instituţia saulocul specific, discutat cu oamenii şivăzute şi aspectele negative, trebuievăzut ce capacităţi, ce abilităţi, ceînclinaţii am, apoi care este domeniul deurmat, ce şcoli trebuie să absolv ca săajung un specialist în domeniul respectiv.

- Există o serie de teste pe care un consilier,psiholog le foloseste, le aplică elevului respectiv?

- Da. De regulă în urma testelor nu sestabileşte doar un domeniu, este unuldominant şi altele care îl urmează (2-3),pe care elevul ar putea să le abordeze şisă obţină satisfacţii în echilibru efort-rezultate, adică să îmi facă plăcere şirezultatele să fie pe măsură. Un astfel detest, este Chestionarul Holland care sepoate face de către orice persoană, peinternet. Dacă elevul pleacă, în analizasa pentru opţiune de la ce obiect destudiu îmi place, el are toate şansele să-şi rateze adevărata carieră. Ar trebui săse plece de la ceea ce îi place.

Mai apare o problemă: părinţii intră încriză considerând că ăsta este un pas de oimportanţă colosală. Părinţii ar trebui săse liniştească, pentru că nu e atât de

310

catastrofal: copilul nu ştie, nu adescoperit ce vrea, ce îi place, a nimeritprost la liceu şi pe parcurs a văzut că îiplace un domeniu, că are unele capacităţi,abilităţi, că are o numită îndemânare laceva, preocupări deosebite pentru un altdomeniu, opţiunile se pot modifica. Eadevărat că de la domeniul tehnic la umane mai uşor de trecut, de la uman la tehniceste ceva mai greu, dar nu este imposibil.

Liceul pregăteşte, în general pentru amerge la facultate, dar copilul poate nuvrea studii superioare, nu vrea ce îşidoreşte părintele. El are înclinaţii cătreceva şi îşi doreşte acel ceva iarpărintele, pentru că poate el nu a reuşitîntr-un domeniu pe care şi l-a dorit şiîşi doreşte să se împlinească prin copilşi îl tot împinge către acel domeniu.Întrebarea pentru părinţi ar fi: fericireacopilului şi împlinirea lui profesionalăşi sufletească sau aspiraţia dumneavoastrăca părinte către ceea ce nu a-ţi reuşit săfaceţi?

Dacă un copil nu vrea să urmeze studiisuperioare, sau chiar nu are abilităţilenecesare pentru asta, poate să fie unmeseriaş extraordinar de bun, el să sesimtă împlinit, să şi câştige bine şi este

311

fericit cu ce are şi se poate spune că areo carieră pe acel domeniu. Poate fi:cizmar, croitor, zugrav, mecanic,vopsitor, coafeză etc, meseriaşi foartebuni, care sunt căutaţi şi respectaţi şiîmpliniţi.

- Alegem meseriile în funcţie de sex?- Nu cred că ar trebui să ţinem cont de

acest aspect, pentru că se cunosc, deexemplu: şoferiţe foarte bune şi priceputeşi la mecanică şi nu le stă rău de loc şidacă ele sunt mulţumite restul nucontează, se cunosc coafori cu rezultateexcelente deşi ai zice că este un domeniupentru femei. Nu trebuie să rămânem fixaţiîn nişte idei preconcepute că dacă aparţinunui sex nu aş putea să fiu bun într-undomeniu

- Câţi elevi de clasa a VIII-a aleg conştient ceea ce letrebuie?

- În general destul de puţini. Nu am ostatistica clară, deci nu pot da în cifre,dar ştiu că sunt puţini, pentru că suntpuţini care reuşesc să se cunoască şi săse definească. De regula fac greşeala de aalege prin excludere: nu mi-a plăcutmatematica – mă duc la uman şi nu mi-aplăcut româna mă duc la tehnic sau real,pentru că nu am ce alege.

312

Dacă sunt bine coordonaţi şi au unsfătuitor, ei reuşesc să se definească, săse hotărască şi să aleagă corect. Înastfel de cazuri se întâmplă, uneori capărintele să nu fie de acord cu copilul.Dacă părintele tot insistă copilul, deaceastă dată să fie încăpăţânat, ar trebuisă-l ia de mână şi să-l ducă la psihologulşcolii sau la sfătuitorul copilului, careîl vor convinge pe părinte că de data astacopilul are dreptate, că este încunoştinţă de cauză şi alegerea estefăcută în concordanţă nevoile şiînclinaţiile lui, ca atare ambii vor scăpade stres. Deci în loc să stea să sediscute la nesfârşit pe tema asta, să seajungă la jigniri şi tot felul detensiuni, o vreme îndelungată, cel maiindicat ar fi să se spună: discutăm înmomentul în care avem pe cineva despecialitate lângă noi, după ce vor fiverificate abilităţile, aptitudinile şiînclinaţiile şi nu vreau să-ţi daudreptate până când nu aud părerea unuispecialist.

- Cât de devreme ar trebui începută aceastăorientare şcolară şi profesională?

- Acest proces ar trebui început dinclasele mici, cu stimularea

313

autocunoaşterii şi dezvoltării personale,să învăţ şi să ştiu să mă identific, săîmi exprim sentimentele şi părerile, săîmi cunosc stările şi să îmi creezobiceiul de a mă obseva, să ştiu ce vreau,ce îmi place şi ce nu, astfel încât săştiu cine sunt în orice moment. Practicorientarea şcolară nu înseamnă doaralegerea unui drum pentru carieră, ciînsemnă să învăţ cine sunt, să ajung săîmi asum, cu încredere în sine, ce suntşi durează din clasele mici şi până întimpul facultăţii şi chiar toată viaţa launele persoane. În clasele mici, părinţiiar trebui să-şi ducă copii să îi testezeşi ca abilităţi şi ca plăcere şi să facă:sporturi cât mai variate, muzică, balet,dans, teatru, să participe la tot felul deateliere şi cercuri, activităţiumanitare,etc. Astfel, va fi testat dacăexistă un talent deosebit, îşi va dezvotaunele abilităţi şi va putea afirma, dupăce a testat, dacă îi place sau nu, dacă ise potriveşte sau nu.

- Ce ar trebui să facă un părinte careconştientizează că ceea ce e bine pentru copil este bine şipentru părinte în momentul în care la şcoală nu se faceaceastă consiliere şi orientare şcolară?

314

- Părintele să-i acorde mult timpcopilului, să ajungă la o comunicareeficientă, să îi arate că ceea ce îisugerează i se potriveşte copilului.Presupune îndelungi dezbateri şi atuncicopiii vor decide în cunoştinţă de cauză.Oricum, la această vârstă copiii sunt caplastilina şi poţi să îi modelezi. Maiapare un fenomen: se orientează şi subinfluenţa grupului, după renumeleliceului, pentru că într-o şcoală mai areunii prieteni, pentru că le este teamă deviitorul colectiv. Toate aceste temeri artrebui spulberate şi privit înperspectivă.

Părinţii ar trebui să fie primii caresă conştientizeze ce însemnă să alegi undrum greşit în viaţă, dacă faci ceva ce nuîţi place?

Precizez că la 14 ani nu este otragedie o alegere greşită, e mai greudacă se constată că alegerea a fostgreşită şi se insistă să se menţină aceadirecţie greşită şi se ajunge să selucreze într-un domeniu care e neplăcut,unde nu există abilităţi egalează cu ocondamnare pe viaţă. Asta presupune că artrebui să se lucreze sub stres 8-10 ore pezi, fără nici un fel de mulţumire, ceea ce

315

va duce în timp la stări proaste, apoi laîmbolnăvirea organismului. De cele maimulte ori oamenii nici nu conştientizeazăcă o cauză a îmbolnăvirii sau a stărilorproaste este de fapt munca de zi cu zicare nu le aduce satisfacţie. Părinţii artrebui să se uite la ei: le place ce fac?Şi-au dorit lucrul acesta? cât de bine sesimt la serviciu?

Nici o meserie nu e perfectă, toate auavantaje şi dezavantaje, dar dacă îţiplace ceea ce faci, acea meserie poate fiperfectă pentru tine, treci cu multăuşurinţă peste nemulţumiri, piedici,inerentele greutăţi, peste absolut orice.Dacă nu îţi place din orice incident,oricât de mic, faci o catastrofă şi ajunginervos, obosit stresat, în loc să tetrezeşti bine dispus îţi vine să arunciceasul, în loc să te duci cu drag la muncăte-ai duce oriunde în altă parte, etc, iarasta de-a lungul timpului lasă urme grave.

Dacă domeniul pe care mi l-am ales acumsau chiar şi mai târziu, mă va determinape mine ca viitor adult să mă străduiescsă-mi ating ţelul, mă va motiva să mergmai departe, indiferent de greutăţileîntâmpinate pe parcursul drumului,indiferent cât de greu ar fi, depăşesc cu

316

mai mare lejeritate obstacolele apărute,indiferent ca vor mai fi şi situaţii carenu îmi vor plăcea. În orice domeniu destudiu, pe lângă obiectele care îmi facplăcere vor fi obiecte de studiuplictisitoare sau chiar nesuferite, cuprofesori mai dificili, dar de dragulalegerii făcute conştient, datoritădorinţei de a ajunge la scopul propus setrece cu mai mare uşurinţă pestedificultăţi. Dacă am intrat pe un domeniucare nu-mi place, care nu mă stimuleazăsub nici o formă am tendinţa de a renunţaşi în timpul cursului va apărea neatenţia,absenteismul, notele proaste, alte bătăide cap pentru părinţi.

- Cât de important este să se cunoască mobilitateaprofesiilor pe piaţa muncii? Şi cum ne influenţeazăconcurenţa la admitere?

- Dacă se realizează o orientare detimpuriu, concurenţa nu ar trebui săsperie, dacă ştiu ceea ce vreau şi amfăcut totul să pot obţine rezultateledorite. Ar trebui să fim conştienţi dintimp de condiţiile solicitate şi să mămobilizez să fac faţă. Ar trebui să ţincont de şansele pe care le am să pătrundpe piaţa muncii pentru că dacă o meserie

317

nu mai este deloc căutată nu o să am cumsa îmi câştig existenţa

- Cum se explică situaţia tinerilor care au una chiardouă facultăţi şi nu îşi găsesc de lucru?

- Tinerii în cauză, sigur nu au făcutce le place ce au urmat, ce au învăţat şice ar urma să facă şi sunt demobilizaţiiar în momentul în care merg la uninterviu această stare se vede, indiferentcât se străduiesc ei să convingă. Se cerefoarte mult, în ultima vreme motivaţie,cretivitate, spontaneitate nu neapăratcunoştinţe şi astea nu se pot câştigadecât dacă nu te atrage domeniul. Ori,când îţi place, eşti avid de cunoaştere şişansele de a deveni bun sunt foarte mari.Această dorinţă transpare şi este văzutăşi la interviuri şi sanse de angajare pesalarii satisfăcătoare.

- Există posibilitatea ca părintele să fie obiectiv înoferirea suportului pentru alegera unui drum în viaţă?

- Dacă părinţii vor, pot să fieobiectivi. Chiar dacă au avut un visneîmplinit în cariera proprie, dacă segândeşte la binele propriului copil, artrebui să-l ajute să descopere ce îi placecu adevărat şi ce aptitudini are, pentrucă pătruns pe piaţă indiferent cât de marear fi concurenţa tot va reuşi. Îl poate

318

ajuta prin a-l ajuta să se descopere, săştie către ce are înclinaţii, poţi să îioferi variantele cele mai bune, cuavantaje şi dezavantaje, discuţii, vizite(nu ştiu eu ca părinte toate chichiţeleunei meserii, dar am o cunoştiinţa carelucrează în domeniu, hai să vedem dacă tepoate lua cu el la serviciu să vezi muncadin interior). În vacanţele de la gimnaziuşi mai ales de la liceu lăsaţi-i sălucreze.

Părintele ar trebui să se gândească: cevreau pentru copilul meu? Un vis al meuîmplinit sau faptul că acolo se câştigămai bine în această perioadă sau fericiracopilului meu? Ce conteză mai mult:fericiera lui sau împlinirea mea prin el?

Dacă copilul manifestă abilităţi dar şiintres, dorinţă şi curiozitate pentru undomeniu să îl sprijine şi să îl susţină,chiar dacă părintele nu este de acord. Decele mai multe ori se întâmplă invers. Deexemplu: copil foarte talentat la muzică,nu a fost susţinut absolut de loc,părinţii l-au presat, manipulat să mergăla medicină. Tânărul respectiv poateajunge medic, dar va fi un medic slab,dezinteresat, fără pacienţi, chinuit să seducă la muncă. Ceea ce îl trage pe tânăr

319

în sus câtre vârful piramidei este tocmaiplăcerea şi dorinţa lui de a-şi depăşimodelul, idolul şi astfel se va realiza.

- Sunt foarte mulţi copii care petrec foarte multtimp în faţa calculatorului, unii doar pentru jocuri, darsunt şi alţii care au alte preocupări specifice IT-ului. Dacănu invaţă foarte bine s-ar putea descurca la un liceu deinformatica? Sunt riscuri?

- Probabil că da. Nu există o reţetăgenerală. Copilul ar trebui verificat dacăeste dependenţă de jocuri sau este ocuriozitate de a şti şi analiza şicomponentele de aclculator, deprogaramare. În pricipiu da, dorinţa luide a realiza lucruri pe calculator l-ardetermina să muncească să obţină rezultateşi la celelate obiecte. Riscurile suntlegate de autiozolarea la care predispunelucrul la calculator, poate dependenţa dereţelele virtuale de socializare şipierderea contactului cu realitatea şi cupatrea socială reală.

- Există posibilitatea pe parcursul celor 4 ani deliceu, să se schimbe direcţia, să se reorienteze pentrucarieră, să ajungă să viseze şi să-şi dorească foarte multacel lucru visat? Ca o concluzie copilul să seautocunoască şi să se definească corect şi părintele să îlcrediteze?

320

- Da. Şi să-l ajute permanent, să-lstimuleze. Sunt copii care nu au delocîncredere în ei, deşi ei au nişteabilităţi deosebite. Aici părintele aravea obligaţia să-i crească încrederea înforţele proprii mai ales dacă aceleabilităţi sunt în domeniul la care copilulvisează şi şi-l doreşte, să stimulezedorinţa şi încrederea, copilul să simtă căpărintele îi este alături şi împreună vordepăşi orice obstacol.

STRESUL

- Suntem stresaţi la locul de muncă, de kilogrameleîn plus sau viaţa sexuală, femeile de treburile casnice,bărbaţii de grijile maşinii, etc. conştientizăm noi aceststres în viaţa cotidiană?

- Ne obişnuim cu un ritm alert, cu totfelul de griji, cu o alergătură nebună dela o zi la alta, fără să ne mai acordămtimp şi spaţiu, fără să conştientizăm.Suntem obişnuiţi, educaţi să ne întoarcemmai tot timpul către exterior şi mai puţincătre propria persoană, nu ştim săanalizăm ce ne trebuie, cum ne trebuie,dacă efortul merită sau nu.

321

Societatea actuală se pare că împingecătre extreme, consumatorism în excespoate să ducă la situaţii de stres dincare greu se iese. Pe de altă parte, poatesă apară şomajul, apar problemele desănătate, acestea fiind cauzele cele maiimportante.

- Unde pot duce formele grave de stres?- Oboseala cronică care poate duce la

depresie, stări de iritare până la furie,chiar la boli psihice grave. Dacă nu suntdezechilibre psihice şi poate ajunge laboli fizice. A fost demonstrat statisticcă 80-90% din boli sunt determinate destres.

- Stresul influenţează capacitatea de a munci? - Orice stare midificată a organismului

sau a psihicului afectează capacitatea demuncă. Angajatorii ar trebui să segândească să întreprindă măsuri pentru anu face presiuni asupra angajaţilor, de aamenaja spaţii pentru pauze unde se potrelaxa, astfel crescând randamentulpersoanelor.

În societatea de azi se cere din ce înce mai mult şi de mai bună calitate şiîntr-un ritm aproape nebunesc. Patronii,şefii nu se gândesc la ceea ce ar ofericonfort, siguranţă şi atituine pozitivă,

322

ci sunt interesţi de profit, de eficienţă,de interesele personale fiindu-leindiferent ce se întâmplă cu angajaţii.

Angajaţii au, totuşi, la îndemână,unele pârgii prin care să reuşeşti să teadaptezi la mediu: şeful poate să îţisolicite un ritm din ce în ce mai alert,dar tu nu trebuie neapărat să te adaptezifăcând nişte eforturi ieşite din comunpentru a-ţi păstra acel loc de muncă, maiales că situaţia tinde să se agraveze: dece îi dau şefului timp din timpul meu, dece dau mai mult randament, de aceea vacere din ce în ce mai mult (dacă săptămânaasta am lucrat 10 ore săptămâna viitoareîmi va cere 12, dacă azi am depăşit cu 2%traghetul, mâine acesta devineobligatoriu).

Dacă sunt stăpân pe meseria mea, peceea ce pot să ofer, pot să ajung sănegociez şi să îmi solicit unele drepturi.

Ar fi bine să delimităm clar viaţaprofesională de cea personală şi cea defamilie. Aceasta presupune ca persoana săfie în echilibru, că dacă deja a intrat înstarea de oboseală, nici nu mai reuşesecsă îşi dea seama când ajung la stres.

Mulţi oameni ajung să înghită foartemulte la serviciu de teama pierderii

323

locului de muncă. Asta este de înţeles pede o parte, dar pe de altă parte trebuiesă se întrebe fiecare: merită oare? (suntoameni care şi-au pierdut sănătatea, maigrav: tineri care şi-au pierdut viaţa).

Lipsurile materiale şi tentaţia unuivenit suplimentar determină multe persoanesă facă ore suplimentare. Cine decidepentru asta ar trebui să se gândească dacăbanii aceia sunt absolul necesari, ce sepierde în schimb.

- Cum se combate stresul?- În primul rând făcându-şi o analiză:

ce anume strează, de unde vine, care estesursa care mai importantă.

Dacă sursele sunt externe se vor vedeamai uşor şi se poate ajunge la o reducerea nivelui de stres, în funcţie de sursă(cum am vorbit de locul de muncă).

Dacă este vorba de grija faţă de copii,care este o sursă de stres înterioară,proprie persoanei în cauză, se aplicăanaliza: „ce vârstă are, ce nevoi arecopilul meu, cât şi ce pot face astfelîncât eu să mă simt liniştit: fie că estevorba de un telefon, fie că este vorba dea folosi seviciile unei rude, a unui vecincare să supravegheze copilul cât timp suntplecat, discutând cu ceilaţi adulţi din

324

jurul copilui să văd ei cum îl văd pecopil, dacă este suficient de responsabilpentru el, astfel încât să elimin grijilecare au ajuns să mă streseze”.

Dacă este vorba, mai ales la femei, degrija pentru casă: „nu am şters praful, nuam şters geamul acela, nu am reuşit săgătesc astăzi, nu am lăsat copilului demâncare gătită azi”, ne putem gândi căsunt idei care într-un fel sau altulmacină, dar care nu sunt atât deimportante, pe care am putea să le amânăm,pe care am putea să le punem într-o ordinea priorităţilor. Astfel: nu am lasatmâncare gătită copilului - fiţi sigura căacel copil nu va muri de foame, cusiguranţă va găsi ceva, care să îi placăîn frigider şi asta nu este un capăt deţară, gândiţi-vă de câte ori a-ţiconstatat că mâncarea a fost aruncată şinu consumată. Nu am şters praful de osăptămână: ce este mai important? Să măodihnesc să pot face faţă cerinţelorfamilie şi serviciului sau praful, care nucere socoteală şi nu deranjeză pe nimeni,sau dacă deranjeză pe cineva, atunci acelcineva să pună mâna să-l ştergă.

- Este vorba şi de timul pe care ni-l alocăm nouă?

325

- Acel timp este foarte important. Artrebui discutat ca o paralelă: stres/ stilde viaţă sănătos. Uneori stresul ni-lcreem şi singuri, prin aceste pretenţii pecare le avem noi de la noi, sau i-amoboşnuit pe ceilalţi să aibă numeleşteptări şi pretenţii, să le aibă de lanoi fără să conştientizăm, sau de frica dea nu pierde atenţia sau afecţiunea, fară aavea curajul de a spune că am oboist, căne deranjeză.

Altă sursă de stres ar putea să fiefaptul că vrem să le dăm satisfacţietuturor, să nu primim nici o critică, fărăsă ţinem cont de dorinţele şi potenţialulnostru. Întrebarea este: cu ce preţ? Artrebui să recunoaştem că suntem oameni, căavem limite, că ne dorim să ne bucurăm deviaţă.

- Ce presupune un stil de viaţă sănătos?- Presupune respectarea unui ritm

zilnic, săptămânal şi anual de viaţă. Ritmul zilnic presupune respectarea

principuilui celor trei 8: 8 ore de somn,8 ore muncă, 8 ore relaxare şi gospodărie.Asta însemnă minim 7 ore de somn, timp derelaxare, 3 mese pe zi, timp alocat mie capersoană (duş, îngrijire personală,meditaţie, rugăciune, etc.). În coniţiile

326

în care se lucreză mult peste cele 8 ore,se ajunge să se facă rabat de la somn,asta determină scăderea randamentului şila muncă şi acasă, starea de spirit semodifică în sensul negativ, nu mai reuşimsă facem faţă provocărilor, putând să seajungă la atacuri de panică, la anxietate,la depresie.

- Sunt voci care spun că generaţia actuală de copiieste stresată. Şi noi părinţii ajungem să îi stresăm cucriticile şi aşteptările pe care le avem?

- Este adevărat. Pe lângă, aceste suntmult mai mulţi factori de stres. Ar trebuisă ne gândim şi la ei şi să le facemacelaşi program care să respecte cei trei8 ai fiecărei zile, cu ajustarea că artrebui 9-10 ore de somn, şi mai puţinămuncă, cu timp pentru joacă şi relaxare.

Relaxarea pentru copil nu însemnăneapărat joacă sau afară cât un timp utilpetrecut frumos poate cu părinţii, să sesimtă important. Dacă părintele nu aretimp pentru propria persoană, oferindcopilului strictul necesar (adăpost,hrană, haine, şcoală) şi considerând că amfăcut totul pentru el, de fapt a omis ceamai importantă necesitate: atenţie,afecţiune, apartenenţă.

327

Un copil poate fi stresat că se simteneglijat în absenţa manifestării acestorsentimente, pentru faptul că nu are ceface şi se plictiseşte. Sunt cele 2extreme: unii nu le ocupă timpul cu nimicşi îi lasă în faţa calculatorului şi atelevizorului, spunând că nu vor să îipună să muncească, iar alţii dimpotrivă îiangreneză în tot felul de activităţi şiuită că sunt copii.

Părintele este din ce în ce mai tenatsă repete ce face cu propria persoană:dacă părintele este croit pe carieră şicopilul va avea multe activităţi la caresă mergă (va face şi sport, pictură, dans,pian şi meditaţii şi concursuri) nelăsâdu-i timp nici să respire, nu va avea timp săstea afară, să realţioneze.

Ei ca familie nu mai există decât într-un iureş nebun, între locaţiile dedesfăşurare a acelor activităţi, cutermene, cu ochii pe ceas. Se văd doar peperioada drumurilor, asta în cazul în carenu se folosesc de o bonă care să însoţescăcopilul, părintele fiind ocupat cuseviciul, sau la sfărşit de săptămână.- Dacă părintele este foarte ocupat poate să îşi lase

copilul să facă ce şi cât şi cum poate singur, fiindsuficient şcoala?

328

- Nu e bine nici aşa, pentru că stândprea mult timp singur, nevând niştepreocupări care să îi facă plăcere, să îiumplem timpul în mod util şi plăcut, o săse apuce să facă “prostioare”, involuntarşi inconşteient, de aşa natură încât săatragă atenţia adultului, că ceva nu esteîn regulă. Nu planifică asta, ci aşa se întâmplă:

dacă părintele stresat şi obosit vineacasă şi îl găseşte pe copil liniştit, cutemele făcute, ordine şi cuminte aşa cumi s-a cerut, părintele aproape nu-l maibagă în seamă, pentru că are alte treburimai importante de făcut (spălat, mâncare,călcat,etc.), dialogul se rezumă la: ceai făcut la şcoală, ai mâncat, ţi-aifăcut temele, uneori nici atât. Copilulnu este o floare în ghiveci, pusă la geamîi pun puţină apă şi ai scăpat de grijă,ci are nevoie permanent de atenţianoastră, iar dacă el se poartă aşa cumvrem noi părintele nu-i mai acordă timp.Neacordându-i timp şi atenţie, copilul vagăsi acele situaţii, care îl fac pepărinte să stea cu copilul: nu-şi va facetemele, ca părintele să îl ajute, o săpună casa cu susul în jos, o să se batăsau să intre în conflicte la şcoală,

329

astfel încât să atragă atenţiapărintelui: mai există şi eu pe lângătine.Ca să putem organiza bine timpul

copilului nostru ar trebui să reuşim săni-l organizăm pe al nostru: respectândorele de somn, de masă în familie,continuând să comunicăm eficient întrenoi, să avem măcar o activitate săptămânalîn comun. Adulţii să nu se mai streseze detreburile casnice, mărunte şi adevăratnecesare, dar care dacă nu pot fi făcuteîn cursul săptămânii, să le amâne lasfârşit de săptămână şi să fie făcuteîmpreună cu toată familia, împărţind dinacestea şi copilului, pe puterea lui,copilul se va simţi băgat în semă, se vasimţi important şi mândru să ajute,adultul cu mai puţine responsabilităţi.

Dacă adultul rămăne în cercul vicios,antreneză şi copilul alături de el, se vatrezi cu copilu spunându-i: nu te maisuport!

Această situaţie determină frustrare laadult (adică eu nu mai ştiu cum să facsuficienţi bani să îţi ofer totul, cum săte protejez, să nu te las să faci mainimic, iar tu asta crezi că merit?), înloc să se oprească din alergătura asta

330

nebună, să se gândească, să considereafirmaţia copilului ca un semnal dealarmă.

În această veşnică alergătură, copiluloboseste, oboseşte să se mulţumescă cufrimituri de timp şi atenţie, pentru că nueste întrebat ce vrea el, ci i se oferă cecrede părintele, ori copilul are nevoie deun părinte prezent, activ alături decopil, deschis şi vesel, răbdător.

După o zi de maximă agitaţie, cândintră în casă părintele este simţit decopil ca fiind obosit, frustrat, nervos,nemulţumit, agitat. Toate aceste stări îisunt transmise aproape instantaneucopilului. În momentul în care copilulîncercă să comunice cu părintele, acestaproape că nu mai aude, nu are răbdare să-lasculte, copilul se simte frustarat că nui se acordă atenţie şi ţipă la rândul luisau face bocăne să atragă atenţia, seproduce vacarm, altă sursă de stres şiastfel se realizeză alt cerc vicios.

- Ce trebuie făcut?- Părintele ar trebui să constate că

măcar ceva nu merge şi să apeleze laspecialist: consilier sau psiholog. Dinpăcate, puţini adulţi conştientizezăsituaţia şi apelează, acestea fiind

331

cazurile fericite care se şi rezolvădestul de repede şi bine.

- De unde trebuie pelcat?- Adulţii să se accepte aşa cum sunt,

să îi accepte şi pe ceilalţi, să renunţela a face totul singuri şi să înveţe sădelege sarcini, să renunţe laperfecţionism, să stabilească o ordine apriorităţilor, să nu se mai la se furaţide acest consumatorism, care cere din ceîn ce mai mulţi bani şi eforturi, să seautoevalueze corect, dacă nu poate singursă ceră ajutor din afara familiei care săfie obiectiv şi care să îl ajute concret,să fie eliminate acele surse de stres peacre nu le conştientizează, să îidemonstreze că are valoare indiferent decondiţiile, în care s-ar afla, să seridice el ca adult şi apoi adultul capărinte.

Dacă adultul se echilibrează cusiguranţă se echilibrează şi copilul.

332

CONFLICTUL DINTRE GENERAŢII

- Conflictul dintre generaţii se spune că există dintotdeauna. Însă nu se manifestă permanent, adică de lanaşterea copilului, deoarece acesta ar fi prea mic să semanifeste în acest sens. Când apare conflictul dintregeneraţii şi cât durează?

- De regula conflictul apare la vârstade debut a pubertăţii copilului şi în celemai multe cazuri se păstrează tot restultimpului.

- Cum apare?- Părintele, având o experienţă de

viaţă, încearcă permanent să indice şichiar să impună copilului ce şi cum săfacă, chiar să îi dirijeze toată viaţacopilului, însă copilul nu ascultă tocmaipentru că nu are experienţe şi are nevoiede acestea. Părintele şi-ar dori să-şiferească copiii de experienţele negativeşi copilul să asculte de sfaturilepărinţilor, numai că aproape nimeni nuînvaţă din experienţele altcuiva, ca tareşi copilul trebuie sa aibă propriileexperienţe. De aici apare conflictul.

333

- Este clar că părintele va fi nemulţumit deatitudinea copilului, de faptele şi de rezultatele lui, cumar trebui un părinte să îşi exprime aceste nemulţumirisau dezacorduri?

- Ar fi bine ca părintele să-ldetermine pe copil să audă şi să segândească la ceea ce părintele îi spune,dar nu impunând copilului: „faci asta şiasta, aşa şi aşa…”, ci dându-ialternative: „dacă faci asta…,consecinţele vor fi…., dacă faci aşa, seva întâmpla asta...”, este alegerea ta, înaceste condiţii asumă-ţi ce variantăalegi. Astfel copilul, pe de o parteînvaţă să devină responsabil, să facăalegeri, pe de altă parte, va învăţa să i-a decizii corecte, în timp şi să îşi asumerăspunderea propriilor fapte. Dacăîncercăm să-l dirijăm, copilul nu este unanimal pe care să-l dresăm, chiar de ar fiaşa nu ne-ar conveni să avem copii care sărăspundă doar la stimuli şi tot nu am fimulţumiţi. Copiii au voinţă proprie şinevoi diferte de ale adulţilor.

- Dacă tinde să persiste în acea greşeală, atitudine,gest pe care noi o vedem clar că este greşeală, ce artrebui să facem?

- De cele mai multe ori, dacă a greşitşi a suportat consecinţele greşelilor

334

sale, copilul nu le mai repetă, saurepetă, dacă el consideră că undeva peparcursul derulării evenimentelor, sau aexecutării activităţii respective a greşitşi-a dat seama unde şi vrea să reia că săfacă bine, să execute corect cu dorinţa dea obţine rezultatul pozitiv.

Dacă nu reuşeşte, în momentul în careare eşec e bine să îl ajutăm să îndrepte,să facă corect secvenţa care nu îireuşeşte, dar nu cicălindu-l: „Ţi-am spuseu ca nu trebuia, …”, ci: „ai încercat, aivăzut cum este, sunt situaţii în viaţă încare pierdem, sau greşim în ceea cegândim, sunt alături de tine indiferent cerezultate ai obţine, dacă nu ai reuşit însituaţia dată şi vezi bine că e greşit,fie nu trebuia făcut, fie nu ai găsitmijlocul cel mai potrivit”. Astfel copilulînvaţă că acasă i se pot rezolvaproblemele, fără cicăleală, fără critică,fără dorinţa părinţilor ca copilul lor săfie perfect.

- Dacă copilul este mai neîndemânatic, sau celpuţin aşa îl vedem noi, cum îl putem face să devină maibun, să depăşească aceste neputinţe, să dorească să fiemai bun, să se autodepăşească?

- În această situaţie, mai întâi artrebui să ne analizăm comportamentul

335

nostru faţă de activităţile şi rezultatelede până atunci ale copilului, dacă nucumva: am fost foarte critici sau nu i-amlăsat posibilitatea să exerseze şi săexperimenteze, critica, perfecţionismul,sau în momentul în care el a avut o nevoienoi am venit imediat în întâmpinareaacesteia (adică: pun-te masă-ia-te masă,lasă că te îmbracă mama când ar trebui s-ofacă singur, de la 3 ani şi jumătate arenevoie doar de puţin ajutor, deci facemnoi totul, din lipsa timpului, din preamultă dragoste şi ne vom trezi cu copilulla 10-12-14 ani că este neîndemânatic,nepriceput la nimic. Cine e de vină?

Ca sa exemplifică mai bine o să spunemo poveste.

Povestea vulturuluiOdată, pe când se plimba prin pădure,

un om a găsit un pui de vultur abia ieşitdin găoace. L-a adus acasă, l-a îngrijitşi l-a pus să trăiască laolaltă cu găinileîn coţetul lor.

Puiul de vultur a crescut, a învăţat sămănânce cu găinile, să scurme pămantul pelângă gard. A văzut el că nu seamănă preamult cu găinile, chiar se simţea vinovatpentru asta. Cocoşul îi spunea : ”băi, cepene urâte ai, ce cioc mare şi încovoiat…

336

şi nici nu ştii să cânti dimineata, ceciudat eşti” şi săracul vultur suferea… căarată altfel decat găinile…

Dar viaţa în curte avea şi farmecul ei,primea grăunţe de două ori pe zi, nu aveanimic de făcut, nu erau nici un fel depericole, peste noapte dormeau în coteţ.Observase el ca din când în când, dispareacâte o gaină sau un cocoş, dar nu aveaidee unde plecau.

Într-o zi, trecu pe acasa omului uncoleg de şcoala şi îl întrebă de ce unvultur, regele zburătoarelor, trăieşte încurtea păsărilor, laolaltă cu găinile.Omul îi povesti cum l-a gasit în pădureade la poalele stâncilor, cum l-a adusacasă când era micuţ, cum l-a îngrijit,”Odată ce i-am dat mâncare pentru găini şil-am obişnuit să fie o găină, nu a învăţatsă zboare. Se comportă ca o găină, aşa cănu mai e un vultur”.

Dar colegul nu s-a lasat convins şi ainsistat: „Fără îndoială, are o inimă devultur, are putere, aripi mari şi cusiguranţă ar putea învăţa să zboare. Ce arfi dacă am încerca să-l învăţăm?”

Cei doi s-au hotărât să vadă dacă eposibil. Au luat cu grijă vulturul în

337

braţe şi i-au zis: „Locul tău e în cer, nupe pământ. Desfă-ţi aripile şi zboară !”

Vulturul nu ştia ce se întâmplă, nuştia de ce a fost ridicat în braţe, s-azbătut, a scăpat şi văzând găinile careciuguleau boabe, s-a ascuns printre ele.Fără să renunţe, cei doi l-au urcat pevultur pe acoperişul casei şi i-au datdrumul : ”Eşti un vultur. Desfă-ţi aripileşi zboară!”. Dar vulturul s-a rostogolitşi după câteva bătăi firave de aripi acăzut speriat la pămant. Îi era atât defrică de ce se întampla … Nu dorea decâtsă se reîntoarcă în curtea păsărilor.

A doua zi, cei doi s-au trezitdevreme, au scos vulturul din coteţulpăsărilor şi l-au luat cu ei. Au trecutprin pădurea unde a fost găsit şi au mersînainte spre vârful muntelui. Era odimineata frumoasă, însorită. Când auajuns sus, au ridicat vulturul deasupracapului şi i-au zis: „Eşti un vultur.Locul tău e pe cer, nu prin curte,laolalta cu gainile. Desfă-ţi aripile şizboară. Poţi să zbori!” Deşi erau speriaţişi nesiguri de deznodămant l-au aruncat depe creastă.

Vulturul se prăbuşea în gol, speriatde moarte, îşi rotea disperat privirea şi

338

undeva departe a zărit o altă pasăre careplutea maiestuos. Semăna leit cu el, s-amirat foarte tare, cât de frumos putea săzboare. Dar nu era timp, pământul seapropia vertiginos şi vulturul-găină eraîn pericol să se zdrobească de stânci încâteva clipe.

Tremurând de frică, în cele din urmăîşi deschise larg aripile, îşi încordămuschii pieptului şi opri prabuşirea.Începu să plutească lin în aerul rece şicurat al înălţimilor. Apoi făcȃndu-şicuraj începu să-şi fȃlfȃie aripile şi cuun ţipăt ascutit de triumf se înălţă spresoare! Zbura! Îi plăcea la nebunie! Pluteadeasupra stâncilor ascuţite, pe deasuprapădurilor de brazi. Putea să se înalţe,mai sus decȃt vârful muntelui! Tot maisus!

Prin cap îi treceau imaginile curţii,al gardului de 1a om, pe care nu-l trecuseniciodată, găinile, căzătura de pe casă.Cât era de îngrozit atunci! Acum simţeadoar iubire şi recunoştintă pentruoamenii, care la început i-au salvat viaţaiar acum l-au obligat să redevină vultur.

Era un vultur, chiar dacă dusese oviaţă de gaină!

339

În momentul în care vrem să dăm sfaturisau să îi determinăm pe copii noştri săfacă anumite lucruri putem începe cu“teoria chibritului”, dar foarte puţin şicu argumente logice şi în completare săgăsim sau să inventăm o povestioară cutâlc, adaptată situaţiei şi apoi daţi-letimp de gândire, daţi-le posibilitatea săaleagă din mai multe alternative. Copiiiînvaţă foarte uşor şi aplică foarte binedin astfel de poveşti.

- Cum poate copilul să depăşească conflictul dintregeneraţii, în momentul în care conştientizează că acestaexistă şi părinţii nu ştiu şi nu pot gestiona?

- Pentru început, copilul ar fi bine săapeleze la psihologul de la şcoală. Acoloi s-ar explica nişte lucruri: de cepărinţii sunt aşa cum îi descrie copilulşi ar înţelege că părinţii, din dorinţa dea-şi ajuta copiii şi de a-i proteja, suntcicălitori, că de exemplu le cere să fieordonaţi pentru că ei înşişi sunt ordonaţişi au ajuns să fie aşa, pentru că au văzutcă dezordinea duce la pierdere de timp, căfăcând lucrurile cum trebuie de la începutnu trebuie să le repare mai târziu sau sărepete operaţiunea făcut în plezneală.

Acestea fiind explicate de un alt adultreprezentativ pentru el, să fie mai uşor

340

acceptate de acesta şi poate chiar săînceapă să aplice şi el aceleaşi lucruriîn acelaşi mod.

- Copiii din şcoli, apelează ei de buna voie, dinproprie iniţiativă? Spun părinţii copiilor să meargă lacabinet?

- Ar fi bine ca părinţii să nu spună casancţiune: „Du-te la cabinet, lapsiholog!”, pentru că de la pubertate s-arputea să obţină reacţia exact inversă: ”Nuam nevoie de psiholog, cred că mai binete-ai duce tu, eu nu am nici o problemă,tu ai mai multe probleme ca mine” sau încazul mai fericit “hai să mergemîmpreună”.

Acolo unde sunt psihologi în şcolăcopiii merg singuri, din proprieiniţiativă la cabinet, fiind impulsionaţide psihologul, care a desfăşuratactivităţi la clase, se apropie desufletul copiilor, aceştia capatăîncredere, iar când consideră că au oproblemă pe care nu o pot discuta cupărinţii, merg şi discută cu psihologul.

- Conflictul dintre generaţii apare ca o divergenţăîntre părinţi şi copii şi practic nu se mai înţeleg. La cei învârstă există şi educaţia aceea rigidă şi mai ales acumpare că, conflictul este şi mai mare. Aşa este?

341

- Copiii noştrii sunt asltfel. Este onouă generaţie, la care metodelepedagogice de până acum sau metodelepărinţilor nu mai funcţionează. De ce?Sunt foarte mulţi factori careinfluenţează. Copiii din acesată generaţiesolicită, în primul rând, respect.

Dacă eu mă apropi de copilul meu,indiferent de vârstă, cu un gândul: “Eusunt mare, eu ştiu mai bine” şi vrem să-lmanipulăm, copilul simte şi se va opunedin răsputeri, doar ca să nu facă ceeea cei se impune. Dacă simte că nu e luat înserios şi se vrea să fie manipulat, simteşi se va opune, pentru că nu îi placesenzaţia, nu are încredere şi aşa varespinge ce vine de la părinte.

Asta a fost de când lumea, dar copiiişi tinerii din generaţia actuală, cerpractic respect: respect pentru omul îndevenire, nu suportă umilinţa.

Dacă mă apropi cu multă dragoste, curăbdare şi respect de copilul meu, elsimte acest lucru ăsta, explicâd, eventualexplicaţiile să fie sub forma unui joc saua unei lecture plăcute, sau a unei poveşticu tâlc, câştig copilul. Dacă încerc să-iimpun cu forţa nişte lucruri, nu le vaaccepta, nu le va face, pentru că există o

342

doză de încăpăţânare, există o opoziţie,care a existat dintotdeauna, dar care acumeste mult accentuat datorită lipsei detimp a părinţilor, a lipsei răbdăriinoastre, încercăm să impunem un ritm dedezvoltare care nu este natural, avempretenţia să ne înţeleagă lipsa de timp

- Ce facem dacă nu avem timp?- Dacă timpul nostru este foarte,

foarte limitat ar trebui să ne facem măcaro jumătate de oră pe zi, pe care să-lacordăm fiecăruia şi numai lui, iar timpulăsta să fie de bună calitate: atenţie,afecţiune, comunicare, activităţi împreuă.

Poate eu, ca adult, consider că petreccu copilul chiar câteva ore, dar dacătimpul ăsta nu e de calitate, nu ajungesă-l mulţumescă, copilul poate fi capiciosşi nemulţumit. Ca părinte sunt acasă darved un film sau nu ştiu cu ce mă mai ocupşi doar în treacăt îi arunc şi lui ovorbă, sau mă opresc doar dacă faceboacăne, sau tot timpul îl cicălesc, îidau indicaţii. Aceste situaţii nureprezintă timp petrecut împreună.

Sau vin cu ideea „nu vorbeşte cu mine”.Nu vorbeşte, pentru că de cele mai multeori facem lucrurile cum considerăm noi căsunt importante, acum am trebă, acum hai

343

să vorbim, copilul are o problemă atuncişi nu mai târziu, el are nevoie de tineatunci nu când ai timp. Dacă vrei să staide vorbă cu el după un program, va rufuzapentru că o va percepe ca pe o altă oră de“dirigenţie”, ca pe o altă oră de “bla-bla”şi va refuza să vorbească, copilul nuva percuta la ceea ce spunem noi în acestecondiţii.

Calitatea timpului este foarteimprtantă şi se simte, începând de lamanifestarea afecţiunii şi atenţiei,simţind copilul poate să vă ajute şi chiarsă vă dirijeze comportamentul aşa cum areel nevoie, numai că părinţii nu suntatenţi la nevoile lor.

- Dacă s-a întamplat să ajungem la lipsacomunicării cu copilul ce putem face? Care sunt primiipaşi?

- Poate ar trebui început cu respectulpe care ar trebui să-l acordăm fiecareipersoane.

- Copilul este deja o persoană!?- Copilul are personalitate de la

naştere, chiar din viaţa intrauterină,unii sunt mai calmi, alţii sunt maiagitaţi, este o fiinţă şi o personalitate,care manifestă voinţă de foarte mic. Dacăîl abordăm cu respect, cu calm, cu

344

manifestarea afecţiunii şi trecând noipeste propriile frustrări - pentru că,dacă deja s-a întrerupt comunicarea, dacărelaţia noastră este una dificilă, pentruînceput s-ar putea să avem nişte reacţiide respingere şi ne vom simţii frustraţi:”uite eu vreau să comunic, să fac dar ea,el nu vrea, eu încerc dar el, ea nu maiacceptă”- ar trebui să trecem pestereacţiile noastre de frustrare, să-lînţelegem, noi fiind adulţii ar trebui săfim înţelepţi, să ne abţinem chiar dacăsimţim că am avea de spus un torent dereproşuri. Cu calm, cu tact, cuînţelegere, cu bunăvoinţă, cu respect săîncercăm să ne apropiem cu paşi mici. Înaceste condiţii, este imposibil să nuobţinem rezultate, pentru că la nivelsubtil copilul rezonează la afecţiuneapărintelui.

Va fi mai greu dacă a mai fost păcălitînainte, adică: ne-am apropiat, am obţinutmărturisirile şi apoi am interpretat ce nis-a spus, sau în alte contexte, ne-amfolosit de cele povestite şi i le-amreproşat sau l-am umilit. Dar chiar şiaşa, cu răbdare şi constanţă înrelaţionare se va ajunge la un rezultat.

345

- Vor fi situaţii în care vom fi obligaţi să îi mustrămpe copii. Cum procedăm să nu rupem acest echilibrudestul de fragil pe care am reuşit să-l creăm ?

- Totul pleacă de la comunicare: tonulfolosi, felul în care punem problema, binear fi să avem la îndemână o poveste cumorală, care ar fi indicată în situaţiadată, sau să le inventăm pe moment. Săgăsim resursele de calm, indiferent cât detare ne-a supărat. Nu o să-l las pe copilsă continue să încalce regula care a fostîncălcată de mai multe ori, dar tot cucalm şi cu tact trebuie să-i demonstrezcă, ceea ce face nu este în regulă şi nueste corect, că nu este bine pentru el înprimul rând. Până la urmă copilul vaînţelege, dar de cele mai multe oripărintele se lasă dominat de sentimente,se simte înfruntat, jignit că nu esteascultat şi se lasă furat de furie şiîncepe să-i reproşeze copilului: ”eu facnişte eforturi deosebite pentru tine şi tunu eşti în stare să ai grija măcar detine”, îi mai adresează şi alte câtevaapelative jignitoare şi de aici gataconflictul, pentru că şi copilul la rândullui nu mai simte decât jignirea şifrustrarea de a fi fost jignit,sentimentul că orice ar face părintele

346

este nemulţumit şi atunci la ce bun săfaci efort, simte dominaţia şi umilinţa şiatunci se va opune cu vehemenţă .

- Care ar fi primele semne că scârţâie ceva în relaţiacu propriul copil? Sunt lucruri care ar trebui să ne dea degândit?

- Depinde de când şi cum apar. Primelesemne ale conflictului apar la pubertate,când copilul neînţelegând ce se petrece cuel, are tendinţa de a se jena de acestestări şi trăiri, nu ştie ce să-i răspundăpărintelui mai ales la întrebarea: ”ce seîntâmplă cu tine?” şi atunci începe să seascundă, să folosească nişte tertipuri iarpărintele deja este revoltat.

În momentul în care copilul începe săfacă gesturi de oameni maturi, pentru căaşa simte el că a crescut, părintelui nu-iconvine modificarea de atitudine, începândde la ţinută, trecând prin vocabular, pânăla reacţii violente fără motiv, aparetendinţa părintelui de a criticapermanent, aproape tot ce face copilul îndorinţa lui de a experimenta.

Când părintele tot încearcă să tragănişte semnale şi copilul nu reacţionează,copilul nu mai vorbeşte, sau începe dejasă se ascundă, e cazul să abordămsubiectele delicate pe care le intuim.

347

Conflictul poate începe în momentul încare copilul începe să aibă acel dialoglung cu oglinda, când începe să îşi cautepropriul eu fizic, pentru început, iarpărintele nu îi lasă loc, timp şi spaţiupentru intimitate şi apoi are impresia căpuberul ascunde ceva. De fapt el nuascunde nimic, el se caută pe le şi nuştie cum să abordeze lucrurile.

- Mulţi părinţi consideră că trebuie să vadă tot ceface copilul, intră tot timpul peste el în cameră, fără săbată la uşă…e o greşeală?

- Dacă îl respect ca şi persoanătrebuie să îl las să se cunoască, să îirespect locul şi spaţiul intim. E firescsă bat la uşă şi să aştept să îmi permităsă intru. Sunt momente când poate nu aretimp sau chef de mine, fiind o perioadăcritică pentru ei şi aşa de cele mai multeori se naşte conflictul: părintele seconsideră îndreptăţit să ştie, să domine,să impună, iar copilul nu poate răspundela solicitări aşa cum ar vrea părintele.

Dacă apar astfel de situaţii părintele,înainte să se simtă jignit de atitudineade respingere din partea copilului, artrebui să se întrebe: „câţi ani arecopilul meu?, ce se întâmplă cu el înperioada asta?, eu cum eram când eram ca

348

el? ce am făcut? cum m-am simţit?, cum mi-aş fi dorit să se poarte părinţii mei cumine?”

- Un semnal al posibilei apariţii a conflictului poatefi şi apariţia unui anumit tip de vestimentaţie care poatechiar şoca, cum facem? Părintele să fie intransigent ? săspună: ”eu nu vreau să te vad aşa”? E o atitudinecorecta?

- Nu. Chiar dacă nu se potrivesc ca şigusturi, chiar dacă de multe ori la şcoalăse impune uniformă şi aceea nu este ţinutaindicată, este bine să-l lăsăm pe copil săexperimenteze oricare din curentele modeirespective, pentru că face parte, ca şidezvoltare personală, din bucata aia detimp în care copilul se caută pe sine,încearcă să se definească, va încerca maimulte variante, pentru fiecare va fiatracţie de o vreme, după care se vaplictisi şi va încerca altceva. Părintelear trebui să aibă răbdare, pe de o partepentru că asta e timpul, în care copiluluiîi este permis să experimenteze şi dacă nuo face acum nu o va mai face niciodată,iar pe de altă parte să fie conştient cădacă părintele a pus bazele unei educaţiisolide până la 7-10 ani, de bun simţ şi debun gust, copilul va şti ce are de făcut.

349

Părintele ar vrea să dea copilului oidentitate prefabricată după cum considerăel ca părinte că ar fi mai bine pentrucopil. Ei bine, nu se poate!!!!! Gândiţi-vă că, fiecare, în perioada lui a purtatce era în tendinţele modei respective,fiecare am experimentat diferite frizurişi coafuri şi am fost dezaprobaţi. Dacăpărintele are înţelepciunea să-l lase săexperimenteze şi să condiţioneze şi cuexplicaţii, de exemplu, dacă la şcoalăexistă uniformă şi este interzis purtatulcercelului la băieţi iată care suntconsecinţele…eu pot să îţi dau voie, dars-ar putea să primeşti o sancţiune conformregulamentului şcolar, se vor obţinerăspunsuri mult mai bune din parteacopiilor.

Astfel îi lăsăm posibilitatea de aalege, de a suporta consecinţelecomportamentului propriu, de a-şi asumaceea ce fac.

- Sunt părinţii principalii vinovaţi de problemelecopiilor?

- În proporţie de 99% DA.- Are 15 ani, vrea să stea în oraş cât doreşte ea,

machiajul este prea strident, nu vrea să mai meargă cupărinţii în oraş pentru că sunt prea serioşi?care suntproblemele?

350

- Ora de întoarcere în casă se poatenegocia, dacă părinţii cunosc membriigrupului din care face parte copilul, dacăfata şi prietenii ei sunt suficient dematuri.. pentru a face faţă unorprovocări, dacă este vorba de un evenimetspecial.Problema machiajului ar trebui pusă din

prizma esteticului şi a bunului gust, iarpentru eliminarea discuţiilor s-ar puteaapela la un specialist sau chiar un cursde pregătire în domeniu. Referitor la faptul că nu mai vrea săiasă şi să stea cu părinţii, în întrebareexistă deja şi un motiv: sunt preaserioşi, nu ştiu să se distreze (sunt preacicălitori, sau şi la această vârstă aravea pretenţia ca fata să fie înbracatăelegant, ca o păpuşă şi să stea ca lavitrină, ca un trofeu al părinţilor). Deverificat şi autoevaluat atitudinea pecare o are părintele când iese cu copilulşi chiar când stau împreună, indiferent demediu.

La vârsta asta are nevoie de grup, de asta cât mai mult în afara căminului, arenevoie să se rupă de părinţi şi să îşimăsoare forţele cu cei de vârsta ei.

351

Să stea afară cât vrea ea nu estecorect şi nu este bine dar se poatenegocia, dar dacă părintele impune o orăpe care copilul nu o poate accepta sigurva întârzia. Este important ca ora sa fienegociată şi să fie rezonabilă pentruambele părţi, în funcţie de condiţiiledate. Nu poate fi acasă la ora 20 dacămerge la un spectacol care se încheie maitârziu, dacă este vară şi prietenii eiabia atunci ies pentru că până atunci afost prea cald şi ea va fi tentată să nurespecte cerinţa.

Încercând să-i protejăm prea mult petineri ei nu vor învăţa să facă faţăprovocărilor din societate. Protejându-iexcesiv, nu-i lăsăm să se antreneze.

- Negociem machiajul şi modul de a te îmbrăca?- La 15 ani machiajul poate fi prin

exemple să se sugereze ceva mai multadiscreţie, dar părintele să nu mai facă otragedie din asta că într-un timp mai lungsau mai scurt, maxim 1 an, o să se rezolvede la sine şi fata va renunţa singura lastridenţe.

Trebuie să înţelegeţi că inteligenţa şirezultate nu stau în machiaj, coafură,ţinută iar la vârsta asta eiexperimentează. Prin ţinută încercă să

352

atragă atenţia, să capteze interesul celordin jur, uneori intenţionat sunt stridenţişi provocatori pentru adulţi, atitudinespecifică perioadei pe care o traversează.

Adultul ar trebui să renunţe la dorinţade a-şi impune punctul de vedere şi să seconsume, pentru că orice etapă trece şiuşor - uşor tânărul îşi va defini stilulvestimentar şi se va încadra în „normal”.

Prea multe interdicţii nu sunt utile.Ar fi bine să lăsăm să experimenteze.Aceste mici mofturi pot fi folosite capârghii de determinare - recompense şisancţiuni: „Vrei trusa aia de farduri,hainele alea, vei obţine rezultatele…,faci….”

TIMIDITATEA

- Este timiditatea o boală?- Nu! Nu este o boală. Este o stare de

disconfort, o dificultate a persoanei de ase adapta.

- Poate deveni o boală?- Nu. Poate duce la apariţia altor

tipuri de boli dacă nu este abordata latimp şi ar avea tendinţa de a se accentuaşi nu a se rezolva o dată cu experienţele

353

de viaţă. Nu este importantă o singurănotă, ci media generala. nota

- Cum se manifestă timiditatea?- În comportament îmbracă diferite

aspecte, însă pentru orice individreprezintă un consum mare de energie,stare de disconfort în preznţa anumitorpersonae, mai ales a celor nou venite îngrup sau cu autoritate, la copii şi tinerichiar în timpul orelor de curs, chiar dacăîşi cunosc profesorii de multă vreme, întimpul solicitării răspunsurilor la ore,nesiguranţă, manifestări fiziologice:transpiraţii, roşeaţă, tremur, tremurulvocii, rateuri de voce. Toate acesteacrează o stare de mare disconfort pentrupersoana în cauză mai ales dacă a ajuns săconştientizeze, depune un efort şi maimare pentru a controla manifestările iarconsumul este unul uriaş, după un astfelde episod individul este aproape epuizat.

- În timp, pot duce la probleme? Ce fel?- Nu s-a demonstrat ştiinţific

legătura dintre timiditate şi anumiteboli, deci nu pot să precizez. Efecteleacestei caracteristici pot duce ladistorsiuni ale cursului vieţii, lamanifestări care nu sunt în nici un cazbenefice.

354

Sunt copii care deşi ştiu foarte multeşi învaţă foarte bine rezultatele nu suntpe măsura cunoştinţelor pe care le au,poate duce la neîncredere, autoizolare,lipsa autovalorizării, agresivitate.

- Tind să fie excluşi din anumite grupuri? Sunt eiatât de răi încât să fie excluşi?

- Copiii sau tinerii timizi nu suntrăi, ei pot fi foarte sociabili doar cădin teama de a nu greşi, din teama de a nujigni, din teama de a nu deranja, nu suntsuficient de amuzanţi, sunt aproape tottimpul în gardă ca nu cumva să fie luaţiîn bătaie de joc, se apără poate şi cândnu este cazul, uneori devin chiar agresividin nevoia de a se apăra, astfel devenindpoate neprietenoşi şi neagreaţi. Starealor de nesiguranţă îi afectează şiinterpretează glumele celor din jur cafiind atacuri la persoană, astfel ajung sănu fie plăcuţi, să nu fie căutaţi.

În manifestare de multe ori timidul, casă îşi ascundă starea de disconfort şitemerile pe care le are, tinde cătreagresivitate prin ironii, gesturiexagerate, încercă să capteze atenţia, darîn fapt el, manifestă o falsăagresivitate, o atitudine de împrăştiere agesturilor, de apropiere de ceilalţi,

355

astfel poate deveni cu uşurinţă neagreat.Se poate pune eticheta de copil rău şipoate să îmbrace chiar o formă anegativismului, prin care să atragăatenţia asupra lui, ajungând să nege şiceea ce gândeşte şi ce simte.

- Autoironia poate fi o cale de a reuşi să seintegreze?

- Depinde de vârsta copilului, depindedacă el este conştient de problemele pecare le are şi care sunt cauzele pentrucare s-a ajuns aici. Autoironia poate fi omodalitate de a face haz de necaz, maiales la adolescenţi, când deja auconştientizat că au o problemă derezolvat. Autoironia nu poate fi aplicatădecât atunci când este în grup.

- Se spune că atunci, când un timid trebuie să seintergreze unui nou grup, ar fi bine să spună de laînceput: ”sunt timid, vă rog să fiţi atenţi cum vă purtaţicu mine”?

- Poate fi o soluţie, mai ales într-ungrup, în care copilul simte că areafinităţi, unde deja este integrat, acolomembrii grupului au dorinţa de a-l ajutape celălalt, numai că la nivelul deagresivitate din societatea actuală sepoate ca efectul să fie exact opus celuiscontat.

356

Mai de grabă soluţia ar fi săconştientizeze starea în care se afla şicu ceva ajutor să reuşească să-şidepăşească stările de moment, să reuşeascăsă ajungă la autoironie, să lucreze cupropria persoana pe politica paşilormărunţi, astfel să obţină rezultate şi săcapete curaj şi încredere în forţeleproprii, în capacitatea sa de a se adaptaşi astfel ajunge şi la integrarea în grup.

- Timiditatea este moştenită sau o capeţi pur şisimplu?

- Părerile sunt împărţite, oricumdepinde de la caz la caz. Nu cred ca setransmite ereditar, ci mai ales camodalitate de comportament, prin imitaţiedacă, cel puţin unul dintre părinţi etimid. De cele mai multe cazuritimiditatea se instalează.

- Care sunt cauzele? - La baza timidităţii, de cele mai

multe ori, stă criticismul şiperfecţionismul părinţilor, lipsaîncrederii părinţilor în propriilepersoane şi mai apoi în forţele copilului,atitudinea exagerată de prea mult bunsimţ, a atitudinii de a ţine la aparenţe,lipsa laudei, oscilaţia părinţilor în atrasa sarcini, discordanţa între opiniile

357

părinţilor faţă de educaţie şi intervenţiabunicilor în contradicţie cu părinţii.

- Lipsa părinţilor din cămin, de lângă copii poatedetermina apariţia timidităţii?

- Poate, dar în cazuri rare şideterminate de cele mai multe ori de omultitudine de factori. Faptul ca un copileste pus în situaţia de a se descurcasingur, de cele mai multe ori determină oevoluţie a copilului.

Tocmai prin punerea în situaţie şigăsirea de soluţii îl duce la căpătareaîncrederii în forţele proprii şi astfel şila rezolvarea sau prevenirea timidităţii.

- Cum ne dăm seama dacă un copil este timid? Cear trebui să observăm?

- Nu relaţionează bine cu cei de vârstalui, fâstâceala, bâlbâiala, roşeaţa înobraji, un uşor tremur, transpiraţiamâinilor sau poate chiar agresivitatea, nuare prea mulţi prieteni, nu seîmprieteneşte uşor, leagă greu conversaţiicu covârstnici, nu manifestă înterespentru medii noi, renunţă uşor laprovocările sociale.

- Ce facem ca părinţi? Îi spunem că este timid? Cumîl ajutam?

- În funcţie de vârsta copilului, dacăeste mai mic îi spunem că poate e doar

358

puţin diferit iar dacă este mai mare îiputem spune că este timid dar că este doaro problemă pe care el o poate rezolva şitrebuie asigurat de sprijinul părinţilorşi de faptul că poate fi rezolvată,arătâdu-i, totodată şi soluţiile. Seimpune să spunem copilui şi mai mic atuncicând nivelul timidităţii este destul decrescut. Învăţat efectiv cum să trecăpeste unele situaţii, ajutat să capeteîncredere în sine.

- Când un copil se fâstâceşte când întâlneşte primadata un grup şi este mai stinger la început, este un semncă acesta ar fi timid?

- Deja de la 3-4-5 ani, în funcţie şide cât de mult a fost scos în afaracăminului, se poate vedea o înclinaţiespre a domina, a fi dominat, dacă nu esteplăcut, dacă e agresiv, dacă este respinsde ceilalţi şi pe ce motive. Atunci rolulpărinţilor ar fi acela de a-l învăţa cumsă se poarte în grupul de joacă, cum să-şifacă prieteni.

Dacă a avut un comportament corect,când s-a încheiat întâlnirea, se poate dao judecată de valoare, care să întăreascăacel comportament prin laudă şi dacăcomportamentul nu a fost tocmai celaşteptat, să se arate fără a fi aspru sau

359

răutăcios, care atitudini nu au fostcorecte, exprimându-se totodatăconvingerea că la o dată viitoare copilulse va purta şi mai bine, specificâd exactunde şi cum s-a manifestat, insistând peaspectele pozitive: „ai văzut că a fostbine să…,ai văzut că ai putut să…, aivazut că esti capabil să…, ai observat caşi el-ea s-a simţit bine cu tine când….”.În plus comportamentele cu tendinţe deagresivitate sau discordante, neacceptetrebuie corectate pe loc şi poate ciarpreîntâmpinate. Dacă s-au produs eletrebuie corectate, copilul învăţat săînţeleagă că a produs o neplăcere, osuferinţă şi să îşi ceră scuze, să încercesă îndrepete greşeala.

Astfel capată încredere în forţeleproprii, că poate să fie plăcut deceilalţi, îi va face plăcere să vină încontact cu ceilalţi, că poate gestionasituaţii noi.

În schimb dacă ne-au scăpat atenţieiaspecte care ar fi trebuit să ne ducă cugândul la timiditate, nu am realizat că,copilul are un consum mult prea mare deenergie pentru a se adapta, în claseleprimare nu spunem copilului „eşti timid”,ci pur şi simplu îl punem în situaţii

360

diferite, în care să obţină rezultate, săse simtă bine şi astfel să capeteîncredere în forţele proprii.

Dacă s-a ajuns la 12-13 ani şi mai alesla adolescenţă şi problema persistă atunciputem să vorbim deschis. De ce? Pentru căla aceste vârste, individul conştientizâdproblemele pe care le are, fiind asiguratde către adult că poate să depăşeascăaceste stări, va înfrunta situaţia, vaîncerca diferite situaţii şi conjuncturişi v-a lucara pe propria persoana şisingur, iar de aici în acolo problema e caşi rezolvată.

- În ce constă exerciţiile şi încercările?- Îi arătăm şi posibilităţile de

reacţie, cum se manifestă el de laretragere la agresivitate, prin imitaţie,ca el să poată vedea atitudinea lui pealtă persoană. Pot fi diverse scenarii,discutate în prealabil, iar în momentuldesfăşurării copilul să ştie ce are defacut şi să simtă că a făcut ce trebuie şisă se simtă confortabil, scenete din carecopilul să înveţe cum să reacţioneze.

Se pleacă de la modificarea atitudinii:ţinuta corporală, privirea, mimica,gestica toate creează un tablou (privireafurişă, capul plecat, bărbia în piept, nu

361

are curajul de a privi persoana în faţădirect în ochi, umerii lăsaţi). Imagineaunei persoane cu o astfel de atitudineindică celorlalţi că acea persoană poatefi dominată.

Timidul agresiv, ajunge să fie aşapentru că este conştient de trăirile sale,încercă să le domine, din teama şi dorinţade a nu fi dominat, face eforturi pentru adepăşi starea şi situaţia, dar vor apăreasemnele specifice: transpiraţia, roşeaţa,tremurul, tremurul vocii.

În ambele situaţii exemplificăm cupropriul corp cum se manifestă copilul şice atitudine ar trebui să adopte, de lamicile exerciţii cu mersul cu spateledrept, privirea sus şi înainte, a privipersoana cu care vorbeşte, exerciţii de avorbi mai tare decât de obicei, cumodelarea vocii, să zâmbească şi să îiarătăm ce efecte are zâmbetul în diferitecontexte: „În situaţia asta, în contextulacela tu ai manifestat…, ai făcut…., toateastea sunt din cauza timidităţii şi în locsă fi fost agresiv….ar fi trebui… şi deaceea ceilalţi se simt respinşi sau te-aiizolat, ceea ce i-a determinat pe ei să teironizeze, ai fi putut să faci aşa….. sauaşa…”.

362

Agresivitatea sau reţinerea exageratănu sunt agreate de ceilalţi, îi arătăm cumtrebuia să se poarte astfel încât să numai provoace atitudinea de respingereşi/sau agresivitate a celor din jur.

Copilul aplicând acele atitudini vaobţine un confort psihic, o siguranţă, deaici încredere că va face faţă oricăreisituaţii şi se produce relaxarea înrelaţionare

Trebuie precizat că nimeni nu-iperfect, indiferent ce poziţie ocupă, cănu i se poate cere mai mult decât poate şiajutat să se manifeste ca individualitateîn contexte de viaţă concrete: autorităţilocale, medicul de familie de unde sămeargă să i-a o adeverinţă, reţetă sauscutire medicală. Obţinând un rezultatpozitiv va căpăta încredere în forţeleproprii şi pus în alte contexte va aveacuraj să înfrunte situaţia dată, va aveaatitudinea corespunzătoare, consumulenergetic va fi corect dozat.

- În cât timp poate fi rezolvată? În cât timp ar trebuisă scape de aceste manifestări ale timidităţii? - În medie în timp de o lună, două de

exerciţii şi lucru constant ar trebui săse ajungă la un nivel aproape de 0. Poatedura mai mult sau mai puţin în funcţie şi

363

de nivelul iniţial al timidităţii, alcauzelor determinante, vârsta copilului şirezultatele de la primele încercări şiexerciţii, dacă factorii de mediu suntfavorabili sau nu. Depinde de copil, deconjunctura, de cât a fost de susţinut, denivelul iniţial al timidităţii, decaracteristicile grupului, de cât derepede a obţinut rezultate în anumitesituaţii pe care copilul le-a simţit cafiind dificile.

- Un părinte îşi învăţa copilul să facă un gest sauceva care să-l facă să fie în centrul atenţiei celorlalţi.Poate fi o soluţie? Cum aplicăm aceste exerciţii?

- Poate fi un exerciţiu care să-l ajutepe copil şi prin care îşi va demonstra căpoate să facă faţă privirilor. Oricetalent pe care copilul îl are şi îl poatemanifesta în grupul de joacă e bine să fieexploatat pentru a depăşi starea iniţială,până la căpătarea încrederii şiconştientizarea propriei valori. Ar fiindicat să fie într-o formă naturală, cupuţină teoretizare şi mai multă practică,mai ales sub forma de joacă şi deprovocare prietenească.

- De ce trebuie să rezolvăm această problemă,indiferent de vârsta individului?

364

- La timizi starea permanenta detensiune îi ţine în gardă şi sunt stareaeste de: „luptă sau fugi”. Această stareeste determinanta a multor boli fizice.

EFECTELE DIVORŢULUI PĂRINŢILOR ASUPRA COPIILOR

- Sunt efecte asupra copiilor în cazul divorţuluipărinţilor? Care sunt acestea?

- Separarea părinţilor influenţează,starea şi situaţia copilului. Păriţii,mulţi, nu sunt conştienţi de acesteefecte. Efectele sunt variate şi multiple,în funcţie de situaţie şicarecteristiciele copilului.

Marea majoritate manifestă:agresivitate, dualitate mai ales cupărinţii, se va angrena inconştient într-oluptă de a-i ţine pe părinţi împreună(manifestări de răsfăţ, va intra înconflicte la şcoală, o să fie nervos, o săaibă dureri variate: capul, burtica,etc.). Se produce o avalanşă desentimente: de la frică, vinovăţie până ladisperare, ură, manifestate mai mult sau

365

mai puţin violent, sentimentul neputinţei,chiar neîncredere în sine.

Dualitatea realizată faţă de părinţi,duce de cele mai multe ori la acutizareaconflictului dintre părinţi pentru că îieste teamă că dacă nu este de acord cupărintele cu care se află în acel momentîl va pierde, se simte obilgat să acceptecomentariile chiar şi negative şirăutăcioase la adresa celuilalt părinte.

- În cazul în care părinţii au ajuns la concluzia cănu mai pot fi împreună, cum e mai bine pentru copil, sărămână totuşi împreună de ochii copilului, dar fiecare cuviaţa lui sau să se despartă?

- Cei doi părinţi ar trebui să fiesiguri dacă relaţia lor mai pote fi făcutăsă funcţioneze sau nu. Dacă au ajuns decomun acord că nimic nu o mai poate facesă funcţioneze cum trebuie, chiar şipentru copil este mai bine ca cei doi săse separe, să divorţeze şi fiecare să îşivadă de drum, să îşi găsescă liniştea.Asta pentru că, dacă nu au găsit rezolvaresituţiilor care i-au adus aici,conflictele vor continua, iar aceastătensiune dintre adulţi îl va influenţamult mai mult negativ pe copil decâtsepararea în termeni civilizaţi. Chiar şiîn cazul, în care nu există tensiuni ci

366

doar răceală şi indiferenţă afecteazădestul de grav dezvoltarea copilului.

- După ce s-a luat decizia despărţirii, cum ar trebuifăcută comunicarea acestei decizii copilului?

- Părinţii ar trebui să fie suficientde responsabili şi maturi, să îl ridice pecopil la nivelul lor. Discuţia să se facăde către ambi părinţi, împreună, cucopilul sau cu toţi copii dacă sunt maimulţi, să îşi asume împreună răspundereaeşecului căsniciei şi a deciziei luate.

Înainte de a comunica copiilor ar fitrebuit să stabilească unele reguli pecare să le respecte amândoi şi împreună cucopiii. Trebuie să li se spună şiîntărească ideea că ei copiii nu au nici ovină, că situaţia este de aşa natură, căcei doi adulţi vor rămâne părinţii,indiferent de situaţie, toată viaţa, să îiasigure de iubirea lor necondiţionată, săîi asigure că viaţa lor nu se vaschimbaprea mult.

- Presupune ca copilul să aibă o anumită vârstă!- De la 4-5 ani copilul poate înţelege

în mare parte situaţia. În cele mai multecazuri situaţia este exact invers,părinţii se folosec de copii pentru a seataca, îşi îninovăţesc partenerul iar

367

copiii ajung ca o minge de pimpong întrecei doi. Din păcate, mulţi dintre adulţii aflaţi însituaţia separării, deşi au pretenţia căsunt raţionali, instruiţi şi culţi, nicinu realizează că multe din acţiuni suntdeterminate de sentimente de frustrare,dorinţă de răzbunare, nevoie dejustificare şi apărare, nevoia de a scăpade vinovăţie şi nu se conştientizeză că întot amalganul acesta de sentimente suntantrenaţi copiii, care suferă şi pentru elşi pentru fiecare dintre ei şi pentrusituaţia pierderii.

- Dacă un părinte este inconştient şi procedează camai sus, ce poate face celălalt părinte?

- Din păcate, în astfel de situaţii, deregulă, nu conştientizează nici unul căaceşti copii sunt rupţi în două, că ei nufac altceva decât să îşi descarecenemulţumirile şi toate frustrările asupracopilului, care nu are nici o vină.

Ar trebui să apeleze la ajutorul unuispecialist, care să îi ajute să vadă totacest joc al egourilor şi sentimentelor,să se reechilibreze ei ca persoane, caaceastă situaţie să fie evitată saustopată cel puţin dintr-o parte. Dacămăcar unul dintre părinţi este echilibrat,

368

va reuşi să susţină copilul care ar primitot felul de sugesti, găsind scuzeceluilalt şi dâdu-i copilului explicaţiilenecesare.

Copilul poate deveni dual, începepractic să mintă, din dorinţa de a aplanaconflictul, de a nu mai auzi alte acuze laadresa celuilalt părinte sau şi mai gravsă nu îl vadă pe printele cu care vorbeştecă se supără, sau îl acuză pe copil că nuîl iubeşte.

De exemplu: Unul din părinţi îlîntreabă pe copil: „cum te-ai simţit învizita la celalat?”, copilul răspunde:„bine, excelent!”, adultul începe să-latace pe fostul partener, astfel încât să-l îndepărteze pe copil şi astfel copilulurmătoarea dată când este întrebat o sărăspundă cum se aşteaptă părintele careîntrebă, fie pentru a-l apăra pe părinteleabsent fie pentru a nu-l mai supăra pe celcare întreabă. Copilul manifestă dorinţade a sta cu fiecare dintre cei doi, îiiubeşte pe fiecare în felul lui, îi ducedorul părintelui, pe care îl vede mai rar,el nu poate să afirme deschis toate asteapentru că i s-ar reproşa lui ceea ce ceidoi foşti parteneri ar trebui să îşi spună

369

direct şi nu sunt capabili, sau şi dacă ofac tot antrenează şi copilul.

- Care sunt efectele pe tremen lung?- Se vor continua efectele de care

vorbeam mai sus (dualitatea, minciuna,stări de disconfort), nesiguranţa de a fisincer şi deschis cu părinţii şi cu altepersoane, se vor acutiza sentimentele devinovăţie, anxietate, depresie şi la unmoment dat, copilul poate chiar săsomatizeze unele sentimente (dureri decap, dureri abdominale, enurezis nocturnşi urinări diurne frecvente).

Durerile sunt reale chiar dacă au unfond psihic, pentru că, copilul esteobligat să joace teatru între cei doi polişi la un moment dat nu mai face faţăpresiunilor. Când va fi vremea să îşiîntemeieze o familie şi dacă va dori,frica îl va face să amâne, frica de eşeculunei căsnicii, lipsa de încredere înoameni, plecând de la ideea că dacăpărinţii lui la început s-au iubit iar maiapoi aruncând fiecare cu noroi încelălalt, tânărul are impresia că toatălumea este la fel pentru că părinţii suntprimul model.

- De ce nu realizează părinţii aceste efecte pe carecomportamentu lor le are asupra copiilor?

370

- Pentru că sunt foarte implicaţi însituaţia respectivă, pentru că nu acceptăsituaţia cu care se confruntă, că a fostcât a fost şi că nu se mai poate continua,că fiecare dintre ei s-au schimbat în timpşi că nu se mai potrivesc, ca nu mai aimare lucru în comun, că s-a topitdragostea, că s-au pierdut intreselecomune, ca fiecare are o altă perspectivăasupra vieţii şi practic nu se maiînţeleg. Aşa cum am precizat mai sus,pentru că sunt orbiţi de egoism, dinpropria suferinţă, din neasumarea eşeculuiîn căsnicie apar şi la adulţi aceleaşisentimente ca la copii: vinovăţie, fricade singurătate, frica de a nu face faţăsituaţiei, frustrările acumulate.

Adultul, într-o astfel de tare fiindcopleşit de eveniment nu mai reuşeşte săfie lucid, nefiind lucid încearcă să ataceşi să se răzbune pe fostul parener, carel-a dezamăgit, nu i-a împlinitaşteptările, în cele mai variate moduri.Cel mai la îndemână este copilul caretrebuie să meargă şi la unul şi la altul,care este transformat şi utilizat ca şiinstrument de război. Adultul repesctiv numai reuşeşte să se aşeze corect însituaţia copilului şi să vadă cât sufere

371

acesta. Lupta plecă din momentul separăriişi al divorţului: la cine rămâne copilul?Fiecare, luptă să domine, nu va acceptăcă, copilul are nevoie de amândoipărinţii, indiferent cât de dificil saudefectuos ar fi celălalt. În acestecondiţii în loc să se respecte dreptul lavizită părintelui care pleacă, încearcă săîl împiedice să îl vadă pe copil sau puneo sumă de condiţii suplimenare care nu aufost stipulate în înţelegere, încercând săcontroleze vizita, va încerca săînfluenţeze copilul să nu accepte să sevadă sau să îşi viziteze părintele. Celcare îl preia pentru 2-3 zile, sau osăptămâană în vacanţă, la rândul luidevine interesat să afle ce a făcutcelălat, cu cine e, care este viaţapersonală, făcându-l pe copil purtător deinformaţii.

- Cum ar trebui procedat?- Nu ne mai înţelegem, hai să ne

despărţim într-un mod civilizat, neînţelegem asupra condiţiilor de creştereşi educare a copilului, putem să neîntânlim şi să stăm de vorbă civilizatdespere copil şi chiar şi despre noi, fărăorgolii şi ranchiună, fiecare achitându-se

372

de îndatorilrile şi primidu-şi drepturilepărinteşti în mod egal.

- De ce ar trebui să se ţină cont când se doreşte a seîntemeia o familie, pentru a nu se ajunge în astfel desituaţii?

- Câteva principii de respecatat staula baza unei căsnicii longevive:

Principiile de viaţă, mediul socialdin care vin cei doi să fieasemnănător (nu este vorba de nivelfinanciar sau de clasă socială, cipricipiile morale);

Mediul de provenienţă: dacă cele douănormalităţi din care vin cei doiparteneri, nu sut cât de câtapropiate, când ajung să steaîmpreună, va fi foarte greu să seajusteze una după celaltă pentru cadiferenţele fiind prea mari nu ajungsă se înţeleagă unul pe celălat, saueforturile de adaptate solicităextrem de mult, obosesc şi nu maireusesc să constitue o altănormalitate proprie noii familii;

Viaţa sexuală a cuplului este la felde importantă, este liantul careleagă celelalte componente ale vieţiide familie;

373

Să aibă activităţi şi interese, măcarde timp liber, comune ;

Comunicarea eficientă este absolutnecesară.

- Un cuplu trebuie să aibă relaţii sexuale înainte dea se căsători?

- Sunt două răspunsuri diferite: unulpentru cei care au avut o viaţă sexualăactivă înainte de căsătorie şi altulpentru cei care sunt caşti. Dacă ar maiexista persoane care s-au păstrat înfeciorie până la căsătorie ar fi bine săpăstreze această castitate, cu condiţia săexiste o foarte bună comunicare între ceidoi şi pe domeniul sexualităţii, să nu sefacă din asta un subiect tabu. Dacăpersoanele au avut şi alte relaţiiînaintea căsniciei proba sexualităţii esteabsolut necesară.

- Se spune că pasiunea în cuplu cam dispare după2-3 ani. Ce ar trebui să rămână în relaţie când pasiuneadispare?

- Dacă ar fi respectate cel puţin cele3 principii, pasiunea aceea care a fost laînceput se tranformă într-o asstfel dedragoste: mai matură, mai profundă, maicalmă şi aşezată, se dezvoltă mai multcompasiunea şi doriţa de a fi lângăcelălalt din alte motivaţii (ne face să ne

374

simţim bine, ne echilibrează, avemcertitudine că acasă suntem aperciaţi şine putem spune păsurile şi suntemînţeleşi, auziţi , ascultaţi, susţinuţi).

- Părinţii au divorţat, fiecare trebuie să îşi vadă dedrum şi poate vor să îşi refacă viaţa. Cum ar trebuiprocedat ca viitorul partener de viaţă al părinteluirespectiv să fie acceptat? Cum ar trebui să îşi facă acestaintrarea în viaţa copilului?

- Cu foarte multă grijă şi delicateţe.Pe copil nu-l poţi păcăli. Dacă persoananu iubeşte copilul, dacă copilul nu estedorit şi agreat, în cuplul respectiv,aproape că nu va accepta apropierea dintrecei doi adulţi. Copilul va fi oricum într-o luptă cu noul partener al părintelui,pentru că are impresia că se încercăsubstituirea celuilalt părinte, că seatentează la dragostea părintelui faţă deel (crede că el va fi iubit mai puţin şieste obigat să împartă părintele în cauzăcu personajul nou apărut).

Dacă copilul este pregătit suficient,de apariţia altor persoane în viaţa lor, ise explică, că la un moment dat poate aveachiar 4 părinţi, iar noii veniţi se vorpurta ca atare, el va accepta. Vor fimomente de tatonare, va încerca limitelepersoanei în cauză, dar atacurile vor

375

înceta destul de repede dacă persoana vafi deschisă va primi cu înţelegere şiînţelepciune provocările. Mai uşor va fiacceptat un alt partener şi în rol depărinte, în cazul în care unul dintrepărinţi nu mai caută copilul iar acesta îisimte lipsa şi nevoia îl face să îlînlocuiască. Asta doar în cazul în carecopilul îl place pe adult.

- Un părinte poate fi forte agresiv atât cupartenerul de care se desparte cât şi cu copilul. Ce poateface părintele care conştientizează această situaţie?

- Cea mai bună soluţie ar fi să potă săreuşescă să îl determine pe agresiv săînţeleagă situaţia de fapt. Din păcatesunt foarte multe cazuri, în care adultulrămâne atât de fixat pe ceea ce are dedisputat şi pe dorinţa de a se răzbunaîncât nu acceptă nimic şi din parteanimănui care spune ceva contrar dorinţelorşi gândurilor lui. Adultul conştient artrebui să comunice foarte mult cu copilul.

Dacă părintele este conştient şi nureuşeste singur, ar trebui să sefolosească de ajutorul cadrelor didacticede la şcoala copilului (acesta îşi poatepermite să solicite părintele agresiv la odiscuţie prin care, să îi transmită câtrău îi face copilului şi nu fostului

376

partener. Venind din partea unei persoaneneutre pot determina analiza logică, dacăexplicaţiile vin de la partenerul de caretocmai s-a despărţit, sau de la familiaacestuia, ele nu vor fi acceptate),psihologul, medicul (dacă s-a ajuns lacele mai mici somatizări), bunicii şiprietenii fostului partener. Cu toţii artrebui angrenaţi, dacă este cazul, în a-ldetrmina pe părintele agresiv să nuantreneze copilul în „război”.

Copilului ar trebui să i se explice, căde fapt părintele agresiv nu este supăratpe copil, că este inconştient că indirectîi face rău, ci că vrea să se răzbune pefostul partener, că trebuie înţeles că sesimte rănit, că respectivul părinte îliubeşte pe copil.

Copilului ar trebui să i se deaposibiltatea să aleagă ce să facă şi ceatitudine să adopte faţă de fiecare dintrepărinţi. Dacă copilul este atacat şifolosit ca instrument de atac împotrivaceluilalt, să i se explice şi să i se deaposibilitatea să aleagă, cel puţin pentruo perioadă de timp, până când părinteleagresiv să îşi dea seama că involuntarface rău şi copilului şi că ceva nu esteîn regulă în comportamentul respectiv, iar

377

în paralel mobilizaţi ceilalţi factori dinprejma copilului.

- Ce determină lipsa comunicării ?- Apariţia disfuncţiilor pe toate

nivelurile, copiii nu reuşesc să facă faţăacestor certuri dintre adulţi

- Problemele copilului, nu se tremină o data cudespărţirea părinţilor şi eventuala căsătorie a părinţilorcu altcineva. Mai urmează şi altele? Ce se întâmplă cândapare un alt copil?

- Eventuala căsătorie nu face decât săamplifice şi mai tare atacul părinteluiagresor, iar apariţia unui frate in a douacăsătorie poate fi o dramă, asta în cazul,în care nu se ajunge la înţelegere.Copilul va trăi foarte intens toate acesteevenimente care ar trebui să îl bucure,încât poate ajunge la anxietate, vadezvolta respingere pentru partenerul deviaţă al părintelui, respingrea viitoruluifrate pe de o parte, dar pe de altă parteva dori să facă parte din celuala defamilie nou creată dar nu ştie cum săjustifice în faţa părintelui agresor.Părinţii nu conştientizeză suferinţeleconsiderând că dacă copiii sunt nişteoameni mici au şi sentimente mici, dar dincontră la vârsta copilăriei sentimentelese trăiesc cu o intensitate fantastică şi

378

asta lasă urme foarte accentuate. Poate nudeţin cu exactitate vocabularul cu care săîşi exprime aceste sentimente, neputând săexprime ce simt şi de ce au nevoie, ajungsă aibă comportamente exact inverse aceeace simt, tocmai ca să atragă atenţia căceva este în neregulă.

Copilul nu face o criză din senin,aceste crize sunt un fel de semnale dealarmă că în mediul lui de viaţă ceva nueste în ordine. Neputând să demonstrezedisconfortul psihic pe care îl suportă,copilul devine agresiv, acasă dar mai alesla şcoală, este din ce în ce maidezorganizat, nu se poate concentra, este„pierdut în spaţiu”.

- Ce să facă părinţii care vor să divorţeze şi nu seînţeleg?

- Ar fi bine să aibă parte deluciditate. Dacă are un dram de respectpentru sine, pentru cel cu are a parcurs obucată de drum din viaţa asta, pentru celcare i-a dăruit un copil, pentru aniipetrecuţi împreună şi pentru ceea ce afost frumos să încerece să păstreze olimită a demnităţii şi să comuniceraţional. Dacă singur nu poate pentru căcelălalt este foarte încrâncenat, săapeleze la un specialist, să fie ajutat ca

379

acest copil rezultat din căsnicie să nuajungă minge de pimpong, să nu ajungă săfie agresat. Dacă totuşi celălalt nucedeză nicicum să fie el cel care cedeză,măcar pentru o vreme, până când celuilaltîi mai trece, să renunţe la luptă. Dacăunul cedeză, se va înmuia şi celălalt.Dacă nu ai respect pentru propria persoanăte laşi tras în disputa asta şi îl veţiantrena şi pe copil şi din care toatalumea va suferi.

Răbdare, calm, luciditate şisolicitarea ajutorului din mediul apropiatmăcar cel al copilului şi ajutorulspecialiştilor.

EFECTELE ABSENŢEI UNUIA SAU A AMBILOR PĂRINŢI DIN FAMILIE ASUPRA

DEZVOLTĂRII COPIILOR

- Absenţa părinţilor din cămin adevenit un fenomen social, în fara celorcare se află în situaţia de divorţ saudacă nu divorţează, unul sau altul dinpărinţi pleacă afară pentru a găsi de

380

muncă şi pentru a reuşi să-şi câştigeexistenţa lor şi a copiilor, iar copiiirămân în grija bunicilor, a rudelor, înunele cazuri chiar şi singuri. Consecinţeleacestei situaţii, care sunt? pot fi ele foarte grave sau nuau importanţă?

- Ar trebui să analizăm efecteleabsenţei părinţilor asupra copiilor,plecând de la rolul părinţilor.

Rolul părinţilor în creşterea şieducaţia copiilor: suport material, suportfizic, susţinere psihologică: susţinere,verificare, coordonare, educaţie, modelepractice şi de comportament, afecţiune,tot ce contribuie la devenirea umană.Absenţa unuia sau a celuilalt sau, maimult, a ambilor părinţi ar trebuicompensată cumva, cu o pereche de bunici,care să fie capabili să preia întotalitate rolul părinţilor, atunciefectul ar fi mult mai slab, însă nu potfi anulate definitiv efectele.

Absenţa părinţilor afecteazădezvoltarea copiilor prin acţiuni subtileale factorilor: rolurile, care nu mai potfi realizate de părinţi şi nici de bunici,diferenţa de vârstă între părinţi şibunici, între dorinţa părinţilor de arăsfăţa, diferenţa de concepţie dintre

381

nepoţi şi bunici, deci conflictul dintregeneraţii este şi mai mare decât întrecopii şi părinţi şi de aici efectelenegative se resimt mai ales în planpsihologic. Dacă fizic se descurcă şicresc oricum, pentru că aici părintele nuprea are cum să intervină decât cu multădragoste, dacă nu există nici bunici caresă fie foarte ataşaţi şi copiii suntlăsaţi în grija cuiva care doar sa-isupravegheze din umbră, sau sunt lăsaţisinguri, efectele sunt aproapedezastruoase la nivel sufletesc şiimplicit psihic.

Fizic, în lipsa afecţiunii manifeste,copilul se dezvoltă mai puţin decâtpotenţialul său. Singur fiind copilul facece vrea, ce simte, ce are chef, ce îitrece prin minte. S-a demonstrat că fărăafecţiune nici o fiinţă nu se dezvoltănici fizic corect. Copiii din cămine suntmai slab dezvoltaţi decât meda generaţieilor şi asta din lipsa de dragoste.

Pe partea fiziologică poate fi afectatăpentru că, copilul singur nu reuşeşte săadapteze corect ţinuta la starea vremiiadică ori plecă dezbrăcat când e frig sauprea îmbrăcat când e cald şi astfelrăceşte, mâncând ce vrea, când vrea, la

382

orice ore, mai puţin mâncare gătită,consistentă sau sănătoasă ca şi conţinutşi aport de vitamine, minerale, calciu,fier şi proteine, ce are corpul nevoie săse dezvolte armonios. Au tendinţa de amânca mai ales alimente de tip fast-foodşi astfel să ajungă la obezitate saudereglări de metabolism, carenţe de oricetip. Somnul este puţin şi dezorganizat,poate fi agitat datorită efectelor unoremisiuni, a nesiguranţei, a fricilor. Deciabsenţa unei alimentaţii sănătoase,absenţa unui somn odihnitor şi suficientpoate determina oboseala cronică şidereglări ale fizicului şi poate afectasănătatea.

În plan psihic, sunt foarte mulţifactori care se cumulează în influenţă. Serealizează în primul rând o maturizareprecoce.

- Vârsta la care copii rămân fără unul sau ambiipărinţi poate da un anume fel de afecţiuni sau stăripsihice specifice? Cere sunt acestea?

- Preadolescenţa sau pubertatea, 10-14ani, este prin ea însăşi o perioadă foartedificilă şi foarte dificil de trecu chiarcu unul sau chiar şi ambii părinţiaproape, pentru ca şi părinţii de multeori nu mai ştiu cum să reacţioneze. E

383

perioadă de oscilaţii de la calm, liniştela nervozitate, anxietate. Este o perioadăunde autocunoaşterea este din ce în ce maiprezentă în viaţa copilului, iar dacăacesta nu are un model, nu are cine să-lcoordoneze, nu are cine să-l corecteze, săîi satisfacă nevoile de atenţie, deafecţiune este şi mai greu. Apar grijinespecifice vârstei, complexe, anxietăţi,se poate ajunge la fobii, nevroze.

- Practic cum se manifestă un copil la aceastăvârstă, afectat de absenţa părinţilor?

- Depinde mult de mulţi factori:condiţiile de mediu, cu cine a rămascopilul, prezenţa sau absenţa bunicilor,prezenţa altor persoane de încredere şiataşament, structura psihică a copilului,însă toţi au impresia de abandon, trăiescsentimentul abandonului, au exagerat demultă libertate şi atunci posibilitatea dea experimenta orice tip de comportament,începând de la cel alimentar până laconsumul de droguri, deoarece părinţiiîncercă să compenseze financiar absenţalor din cămin şi nefiind controlaţi,nefiind solicitaţi să ajungă acasă la oanumită oră, din neplăcerea de a fisinguri în casă, „nu stau acasă ca <îmiurlă pereţii în cap>”, au impresia de

384

inutilitate a tot ceea ce ar trebui săfacă.

Unii dintre ei devin responsabili săîntreţină singuri casa, să plăteascăfacturile, cu curăţenie şi gătit. Lipsaatenţiei şi a afecţiunii din parteamembrilor familiei duce la dezvoltareaunei personalităţi trunchiate, afectate:fie devin timizi şi încearcă să facă peplac oricui ar fi dispus să le acordeatenţie, folosind până şi banii trimişi depărinţi pentru plata liderilor de grup şipentru experimentarea unor situaţii, carenu sunt în beneficiul lor, fie vorconsidera că totul li se cuvine şi sesimte a tot puternic. Comportamentele suntinadecvate, ajung la minciună, violenţă.

- Asta se întâmplă şi când este unul din părinţi înfamilie? Când unul nu reuşeşte să-l suplinească pecelalalt?

- Da. Atâta timp cât este lăsat să sedezvolte la voia întâmplării, fără controlva face lucrurile instinctiv aşa cum simteşi cum crede de cuviinţă. Dacă părintelerămas cu copilul se simte depăşit desituaţie, teama de a nu face faţăprovocării copiilor este simţită de copii.Aceştia se folosesc de sensibilităţilepărinţilor şi profită cât li se permite.

385

Părintele care a rămas acasă se poateîncadra în 2 mari categorii: părinteleexcesiv de autoritar poate şi din frica dea nu primi reproşurile partenerului de anu fi fost în stare să facă faţă educaţieicopilului şi părintele prea permisiv, careîncearcă să compenseze absenţa părinteluiplecat şi suferinţa copilului cu asumareatuturor rolurilor şi sarcinilor din casăfără a antrena copilul în activităţi şifără a-l responsabiliza, măcar înactivităţi care sunt necesare satisfaceriipropriilor nevoi. De exemplu: copilul stala televizor i se face sete, începe săstrige la părinte să-i aducă apă şipărintele se execută, sau deşi este destulde mare încât să mănânce singur, părinteleîl hrăneşte ca pe bebeluş, deşi îşi poatecurăţa încălţămintea nici nu se uită sause gândeşte că ar trebui să facă acestlucru pentru că nimeni nu le-a cerut aşaceva. Prin atitudinea de exces de atenţieşi protecţie, îi vor determina pe copii săconsidere că totul li se cuvine, vordeveni copii iresponsabili, vor aveacomportamente de tip „copil răsfăţat”.Acesta nu va fi pregătit pentru viaţă, nuva putea face faţă provocărilor sociale,va fi vulnerabil în situaţii mai delicate,

386

nu va face faţă şi nu îşi va asumarolurile specifice vârstei nici la şcoală,nici în societate, nici în grup.

Copilul nu se adaptează, iar părinteleare tendinţa de a spune că acel copil esteperfect şi că ceilalţi au ceva cu el, caatare va ajunge un adult inadaptabil,frustrat, nemulţumit şi care nu va facefaţă nici unei provocări nici cât de mici.

Părintele autoritar ajunge laperfecţionism, criticism, lipsa laudei,stârnind încăpăţânare şi absenţacomunicării sau timiditatea, sau copiereaagresivităţii.

- Există o diferenţă între modul în care o mamăeducă un copil decât modul unui tată? Mama aretendinţa să delege responsabilităţi copilului mare?Dacase întâmplă asta există vre-un risc?

- Dacă mama ar delaga dinsarcinicopilului mare, chiar dacă acestuianu-i convine, de fapt nu e grav, pentru căel aşa experimentează, seresponsabilizează. Asta, în cazul, în carenu sunt alocate sarcini peste puterea şivârsta copilului şi i se respectă timpulliber!

Surprinzător poate se constată cătăticii sunt mai eficienţi în educaţiedecât mămicile pentru că de cele mai multe

387

ori acestea sunt tentate să fie excesiv degrijulii şi protective datorităinstinctului matern. Acest instinct labărbaţi nu există, se dezvoltă cel paterndar acesta îi lasă să fie mai relaxaţi înatitudinea faţă de copii (a nu se înţelegecă ar fi nepăsători), doar că le lasăcopiilor mai multă libertate săexperimenteze pe propria piele diversesituaţii, pe care mămicile le-ar percepeca fiind riscante. Mamele sunt maifricoase, ar vrea să facă mai mult înlocul copiilor, de multe ori se simtvinovate că nu reuşesc să înlăture oriceobstacol din calea copilului sau nu areuşit să-i satisfacă toate nevoile şimofturile şi vinovăţiile le determină săfacă alte greşeli. Taţii îi lasă săexperimenteze: a căzut? nici o problemă!Se ridică! S-a lovit? Nici o problemă!Trece! S-a ars? încercăm să punem plasturesau mergem la medic! Trece şi asta! Mama,în astfel de situaţii întră în panică, numai ştie ce să-i mai facă să-i treacă mairepede, se simte vinovată, starea eitransmite copilului că s-a întâmplat onenorocire. Starea de panică îl determinăpe copil să nu-şi mai dorească săexperimenteze. Tatăl îl lasă pe copil să

388

experimenteze, urmărindu-l din umbră, ceeace îi creează copilului încredere. Când evorba de treburile gospodăreşti, tatălsimţindu-se poate mai puţin stăpân,antrenează copilul în activităţi împreună,fiind mai puţin exigent, lasă mai multăimaginaţie şi libertate, ceea ce este oexperienţă plăcută pentru copil. Aici estevorba de părinţii obişnuiţi şi nu cei careau comportamente modificate (am forţatpuţin categorisirea).

Fiecare caz în parte trebuie analizatseparat. Lucrurile sunt diferite funcţiede personalitatea copilului, de cea apărintelui, de personalităţile persoanelorde ataşament.

Copiii îşi pot lua modele şi din afaracasei, părinţii au fost modele potrivitepentru o perioadă de timp, apoi fiindplecaţi sau lucrând chiar în ţară darfoarte mult timp 10-12 ore şi aceştiaaproape nu se vad decât la sfârşit desăptămână, copiii îşi aleg alte modele.

Absenţa părinţilor, indiferent decauze, nu este benefică. Am întâlnitsituaţii în care mama s-a ocupat decreşterea şi educaţia copiilor, tatăllucrând 10-16 ore pe zi, copilul a crescutcu amprenta foarte accentuată a mamei, iar

389

la 14-16 ani, tatăl este foartenemulţumit. Scuza tatălui: a trebuit sămuncesc să aduc bani să putem trăi. Estede înţeles că trebuie să întreţi familia,dar tu unde ai fost în vremea asta, nu aivăzut comportamentul copilului în atâtatimp? Deci educaţia nu trebuie lăsată doarpe unul dintre părinţi, fiecare dintre eisă-şi aducă aportul, pe baza acelorşiprincipi, discutate în prealabil. Astfelaceste nemulţumiri nici nu ar mai exista,iar dacă s-a întâmplat şi s-a sesizat latimp, când copilul nu este încă prea mare,atunci să se îndrepte situaţia cât mairepede. Ar trebui ca amândoi să se impliceşi la acelaşi nivel şi în felul specificsă îşi aducă aportul.

În absenţa părinţilor, copilul sedezvoltă aşa cum simte, impus de instinct,de mediul în care trăieşte şi s-adezvoltat aşa cum aputut, iarnemulţumirile şi reproşurile dintrepărinţi, în astfel de situaţii ar trebuisă dispară, pentru că şi-au asumatcondiţiile, conjunctura. În acest caz,părinţii nu ar trebui să-şi reproşeze unulaltuia, de ce ai făcut aia sau ailaltă,atâta timp cât copilul a devenitresponsabilitatea numai a unuia, fiecare

390

părinte care se ocupă de copii încercă săfacă tot ce poate ce depinde de el pentruaceştia. Cu atât mai grav este atunci cândcopilul este lasat în grja altcuiva, artrebui să fie multumiţi că acel copil estesănătos şi să încerce să îndrepte ceva,atât cât se mai poate şi funcţie de vâstacopiilor.

- Ce e mai bine, părintele să plece şi să îi trimităcopilului bani, cu care acesta se poate lăuda că el aresau să stea alături de copil chiar dacă nu-i poatesatisfice toate poftele?

- Aş prefer ca toţi pătinţii să stea şisă se ocupe de creşterea şi educaţiacopiilor, să le fie alături. Dacă, chiarnu se poate şi pleacă, să îl ia şi pecopil cât mai repede posibil indiferentcum ar fi mediul şi condiţiile de locuit,să-l înveţe pe copil că partea materialănu este totul în viaţă, că familia,atenţia, afecţiunea, suportul nu se potcumpăra şi că în absenţa acestora omuleste nefericit şi se poate îmbolnăvi.Absenţa familiei, atenţiei, afecţiunii,suportului poate duce la agresivitate,frustrare, timiditate, tulburări decomportament care presupune ingerarea unorsubstanţe nesănătoase: tutun, alcool,droguri. Sentimentul abandonului nu poate

391

fi compensată cu absolut nimic. Un copillasat singur, indiferent că este mai mare,adica chiar peste 14 ani, este obligat sădorma singur în casă, i se poate face urâtcând aude zgomote, poate avea cosmaruri şiel este singur, nu are cine să-lliniştească, nu are cine să-l încurajeze,i se face şi mai frică, iar aceste fricilasă urme foarte grave, dezechilibrul sepoate vedea uşor. Aş spune: mai degrabă însărăcie împreună, decât cu probleme desănătate şi cu bani pe care nu-i foloşeşteoricum pentru scopul destinat iniţial,bani care nu îl încălzesc pe copil şi carede multe ori sunt folosiţi pentru a-şidistruge sănătatea.

Dacă părintele ar fi acasă şi l-arantrena şi pe copil în diferite munci, pemăsura puterii lui, iar în timpuldesfăşurării activităţilor îi acordăatenţia, afecţiunea, coordonarea şisprijinul, copilul se va dezvolta frumosşi armonios, chiar dacă nu are telefon deultima generaţie şi tabletă şi chiar şi încondiţii limită ale sărăciei.

Părinţii, după ani lungi de absenţă sepot întoarce cu banii pentru casa multvisată, dar constată că şi-au pierdutcopiii, că îi întâmpină personae pe care

392

nu le mai cunoaşte, că relaţia a fostdeteriorată. Timpul nu stă pe loc şi nuiartă!

SEX ŞI SEXUALITATE

- Ce înesană sex?- Ar trebui să definim termenul.

Cuvântul în sine poate indica un actsexual sau identitatea de gen.

Când spunem copilului: eşti fetiţă saueşti băiat, deja indicăm identitatea degen. De la confuzia dintre termeni şi dela faptul că pentru părinţi totdeaunaacesta a fost un subiect tabu şi abordatinadecvat: fie acordând prea multăimportanţă şi un ton prea grav, fieretezând foarte scurt, fie cu jenă, mimicapărinţilor îl face pe copil să fie maicurios.

Pentru o discuţie cu copilul ar trebuisă trecem printr-o autoeducaţie aadultului, care ar trebui să înţeleagă căsexualitatea face parte din propriapersoană, că este un subiect la fel deserios ca oricare alt subiect. Abordatlejer şi cu seriozitate nu vom transmitecopilului nici inhibiţii sau jenă şi nicicuriozităţi fără rost.

393

Începem să îi creeam copiluluiidentitatea de gen încă de la naştere:folosind pentru hainuţe, jucării şi chiardecorul camerei culori specifice genului,îmbracâdu-i în concordanţă cu sexul căruiaaparţine, cumpărând jucării specifice.Cultura socială la noi nu permitebăieţeilor să plângă sau fetiţelor să fiemai nazdrăvane, etc. Astfel se creazăidentitatea de gen, care este foarteimpotrantă pentru definirea copilului capersonalitate şi în devenirea lui.

- Copiii când vine vorba despre sex încep să râdă,să chicotească, poate pentru că deşi există nuditatepeste tot subiectul sex a ramas tabu în societate. Cândeste indicat să abordăm acest subiect noi ca părinţi?

- Dacă e să luăm de bază ce spuneSigismund Freud, despre acest secment alvieţii, sexualitatea există şi semanifestă de la naştere, diferit pefiecare etapă de vărstă. Suntemnepregătiţi ca părinţi să răspundem laastfel de întrebări unui copil indiferentde vârsta acestuia. Ne putem trezi cuîntrebări sau manifestări la orice vârstăşi să fim luaţi prin surprindere, iaratitudinea noastră de surpriză şirăspunsurile vagi, ambigue, cuminimalizarea sau exagerarea situaţiei

394

crează starea de curiozitate a copilului.Ar trebui să fim pregătiţi să răspundem laîntrebări la orice vârstă şi răspunsurilesă fie pe măsura puterii de înţelegere acopilului. La, cel mai târziu, 13-14 anitoţi copiii trebuie să ştie foarte clar cese petrece şi chiar dacă nu întreabă de lasine, trebuie făcută discuţia şi verificatce ştie, lămurite unele informaţii.

- La fiecare vârstă există unele riscuri. Există unelestatistici care spun că din rândul celor cu boli cutransmitere sexuală au vârsta între 14 şi 24 ani şiapariţia sarcinilor nedorite tot în cadrul acestei categorii.Ce se întâmplă?

- În necunoştinţă şi dincuriozitate, sub influenţa informaţiilorînregistrate haotic, mai ales pe canalemass-media îi determină pe tierii dinaceaste categorii de vâstă săexperimenteze.

Sunt mai mute etape: prima fază este încopilăria mică şi deja de pe la 4 animitul berzei ar trebui înlocuit (mulţi vorfi revoltaţi, dar susţin pentru că de la 2ani îi ducem în comunitate, întânleştesituaţii concrete, deşi au grupurisanitare separate ei se întânlesc, sestudiază, vede o doamnă însărcinată şi vacere explicaţii şi ar fi bine să îi

395

explicăm că este un lucru foarte firesc şiminunat, pe nivelul lui de înţelegere şinu îi mai umplem capul cu informaţiiincorecte); în momentul când copilul îşiva da seama de propriul organism: va fiînvăţat că sunt momente când fiecaredintre noi avem nevoie de intimitate, labaie, la igiena personală, la igienaevacuării, fiecare are momentul lui, darfără a face nimic exagerat. Dacă noi caadulţi nu ne-am acceptat propriulorganism, nu ne simţim comod în propriapiele, nu ne mişcăm în lejeritate înpropria familie, copilului i se stârnesccuriozităţi, va căuta informaţii în altăparte, mai ales dacă părintele nu îirăspunde.

Un alt moment în care se poate discutaeste când se merge la ştrand, la bazin, laplajă. Atunci se pot crea tot felul desituaţii şi dacă nu ne exchivăm ci dămcopilului explicaţia la modul natural.

Debutul în pubertate dă multe bătăi decap copilului, iar capacitatea de aînţelege informaţia este destul decrescută, trebuie folosi ca moment deelucidare a oricărei nelămuriri şipregătit pentru viaţă, mai ales dacă sunt

396

solicitate. În nici un caz pasat de la unpărinte la altul.

O stare de agitaţie a copilului poatefi folosită ca prestext pentru a începediscuţia, pornind de la fenomenele ce sepetrec în organismul lui şi de unde vinestarea de agitaţie. Răspuns la oriceîntrebare, fără a se face caz, răspuns caşi cum te-ar întreba de ce bate vântul saude ce plou.

Acest debut în pubertate este foartevariat, de al un copil la altul. Fiecarepărinte ar trebui să fie foarte atent lafelul în care se dezvoltă şi se manifestăcopilul său. Sunt cazuri la carepubertatea a debutat la 9 ani şi chiar maipuţin, iar cazuri în care pubertarea s-asuprapus aproape adolescenţei.

- Ce se poate întâmpla dacă alegem prostmomentul?

- Dacă copilul este încă în lumeapoveştilor, informaţiile pot să îlşocheze, să îl scoată din acea lumemirifică puţin cam brusc, dacă e preatârziu, s-ar putea să fi ratat un momentimportant, să nu ştim ce gândeşte pentrucă nu mai vrea să comunice, riscuri deîmbolnăviri. etc

- Amânarea este o soluţie?397

- Amânarea nu este o soluţie, dar dacăva prins nepregătit, puteţi amnâna puţin,în sensul că acum am ceva de făcut, de datun telefon, dar imediat ce termin îţirăspund şi adunaţi-vă şi faceţi discuţiaîn câteva ore maxim. Nu amanaţi prea mult.Scuza să fie naturală, fără fâstâceală sauagresivitate în ton.

- Care sunt aspectele care ne-ar putea duce cumintea ca este momentul unei discuţii pe această temă?

- Manifestările specifice pubertăţii:agitaţie, nervozitate excesivă fărămotive, nelinişte, dialog prelungit cuoglinda, momente de jenă, momente deezitări fără sens în aparenţă, oscilaţiiale stării.

- Putem să îl antrenăm noi pe copil în discuţie dacăîntrebarile nu vin de le el?

- Aşa ar fi cel mai bine, pentru căpărintele ar trebui să îşi observe copilulşi să înţeleagă ce se petrece cu el.Copilul nici nu îşi dă seama ce seîntâmplă cu el, iar acea agitaţie şinervozitate, însoţite de multe ori cudureri ale oaselor se datorează hormonilorde creştere, hormonului sexual care începesă se manifeste şi detremină modificări înorganism, iar copilul se simte bulversat.Mai bine să îl abordăm noi, ambi părinţi

398

să vorbească în acelaşi sens, fără a daamploare, copilul va înţelege că părinţiiştiu şi înţeleg ce se întâmplă cu el şiare o mai mare siguranţă

- Cum începem o astfel de discuţie?- Am văzut că este agitat, încercăm cu

tact să aflăm dacă are vreo problemă realăla şcolă sau cu prietenii. Dacă nimic nudă de înţeles că ar fi ceva care să îlneliniştească, ar fi un moment potrivit.

Discuţia poate începe cu o întrebare:care crezi că este motivul pentru care tesimţi aşa? Se poate continua cu informaţiidespre dezvoltarea corpului uman,descrierea etapei prin care trece el înacel moment, ce modificări sunt, cedetermină, unde duce, când se vor oprimodificările şi ce poate face să se simtămai bine, când ar fi momentul potivitpentru debutul vieţii sexuale, cum artrebui să fie, ce se poate întâmpla dacăvor face sex la întâmplare, care suntmăsurile de protecţie şi igienă. Trebuiesă rămână cu impresia că este firesc ce ise întâmplă, că nu trebuie să se jeneze,că are voie să întrebe orice.

- Un exemplu, pe un copil de 10 ani, toate semneleexista, cum îl abordăm?

Scenariul se poate rerula, cam aşa:399

- Ce se întâmplă cu tine, am impresiacă ceva nu este în regulă…Cum te simţi?

- Nu ştiu! Cred că ţi se pare! Iar aiceva cu mine?

- Nu, nu am nimic cu tine, doar că eştimai nervos şi mai agitat ca de obicei şiîmi spui nu există un motiv concret, deşieu cred că acel motiv există. Ai observatcă multe din haine nu îţi mai vin fiincăau ramas mici şi tu ai crescut mai mult înultima vreme?

- Da. Şi ce e cu asta? - Este momentul să afli unele

informaţii de la mine şi nu din altă parteşi chiar dacă pe unele le cunoşti vreau sămă conving că tu ai înţeles corect, pentrucă mi-aş dori să fiu cea mai bună prietenăa ta. Vreau să mai înţelegi şi să ţi mintecă orice probelemă ai avea, chiar dacă m-aş înfuria şi te-aş certa şi pedepsipentru o vreme, tot eu mă voi strădui dinrăsputeri, să te ajut să rezolvi problemacum e mai bine pentru tine. Uite agitaţiaşi nervozitatea te sunt determinate dehormonii de creştere şi sexuali, pe careîi avem cu toţii şi care îndeplinesc şialte funcţii. Parcă te-am auzit că îţiplace o fată/băiat?

- Eeee şi tu!... poate…400

- Despre prietenie vorbim mai încolo,acum aş vrea să înţelegi ce se petrece cuorganismul tău: o dată cu creşterea apreşi dezvoltarea organelor genitalespecifice, apar hormoni specifici fiecăruisex. La o perioadă de timp, lunar, poatefi 22-35 zile apare la fete ciclulmenstrual. Este specific femeilor, dupăapariţia acestui fenomen orice fetiţăpoate deveni mămică, ceea ce este un lucruminunat, dacă se face la momentul potrivitşi nu oricum. Este posibil ca înainte deciclu să existe o perioadă de nervozitatecrescută, e bine să fie controlată. Nu exageraţi nimic, nu minimalizaţi,lasaţi senzaţia de firesc, de natural,folosiţivă de materiale informative pentruexplicarea părţilor anatomice şidiferenţele dintre sexe, cărţile deanatomie, ilustraţii de pe intrenet,exemple de animale. Se explică ambeletipuri de organe sexuale. Precizat cadebutul în viaţa sexuală ar fi bine să fiedupă 17-18 ani pentru ambele sexe, cândorganismul este bine dezvoltat din punctde vedere fizic dar mai ales psihic, să nuse ferească să spună părinţilor. Să seexplice diferenţa dintre sex şi dragoste

401

Se întâmplă foarte des la adolescenţisă accepte să facă sex, pentru că aşa vreapartenerul pentru a-i demonstra că ţine lael, din teama de a nu fi părăsit.

Din păcate debutul în viaţa sexuală ascăzut ca vârstă dramatic, dar un copil cucare se discută frecvent şi se simte iubitîn familie, rar pică în atfel de „plase”.Pentru că el ştie că dragostea poate oferişi momente de placere dar sunt şiriscurile (bolile cu transmitere sexuală,sarcina, faptul că după asta nu înseamnăcă nu poţi fi părăsit, pot fi dezamăgirişi relaţii eşuate) va şti să spună nu,dacă asta crede sau să îşi asume şi nuvafi uşor de destabilizat.

Exerciţiu de a diferenţia sexul (careînseamnă:plăcere de moment, satisfacţiehormonală) de dragoste (care înseamnă:respect, afecţiune, sprijin reciproc,înţelegere, apreciere):

*dragostea înseamnă un el şi o ea, dacăeste respect, afecţiune, sprijin reciproc,înţelegere, apreciere înseamnă plus pentruamândoi: 1unu + 1una = 2 care înseamnă ounitate

*sexul înseamnă un el şi o ea, fărărespect, afecţiune, sprijin reciproc,înţelegere, apreciere, înseamnă „–„ pentru

402

amândoi: 1unu + 1una= 0, înseamnă nimic,dar care se poate prelungi din neatenţiecu un copil, iar pentru acesta răspundereaeste foarte mare.

- Cine e mai bine să dea aceste informaţii, părintelesau un specialist?

- Cel mai indiacat ar fi părintele,pentru că el poate prinde un momentpropice, pentru că aşa vor căpătaîncredere să vină şi să spună ce sepetrece cu ei, chiar când vor aveaprobleme sentimentale: „eu îl plac, el numă place”, „mă place şi îl plac şi eu peel”. Astfel nu se va mai feri, nu vaajunge să mintă, îşi va asuma ce face, iarsiguranţa aceea de acasă nu i-o poateoferi nimeni, indiferent cât ar fispecialistul de bun.

- Cum ar trebui să reacţioneze părintele atuncicând îl surprinde pe copil într-un moment mai intim, maiales la început când nu ştie ce se întâmplă exact, copilulvede că dacă se atinge în unele zone se producmodificări. Certat, pedepsit?

- În primul rând ar trebui după ovârstă să aibă propria cameră şi să nuintrăm dacă nu ni se permite şi în nici uncaz fără să batem la uşă. Cu mult tact, cuseriozitate şi comunicare: ce simte, cum aajuns să descopre, ce îl determină? În

403

funcţie de răspunsurile lui, de situaţiadată părintele va acţiona în consecinţă,dar în nici un caz cu duritate. Ceea ceeste interzis toteauna va fi tentant, adeveni atracţie pentru copil. Dacă simtecă nu poate face faţă, părintele, să sefacă că nu vede, cel puţin până trece şicopilului jena de moment, să întrebe unspecialist. Nu este de loc ruşinos.

- Care sunt consecinţele unei reacţii inadecvate apărintelui?

- Copilul se va ascunde, va minţi, îşiva căuta resuerse în prieteni, anturaj,persoane care sunt dispuese sa-lfolosescă, chiar adulte. Se crează rupturaîn relaţie şi îl pierdem din mână.

- Copiii sunt din ce în ce mai intereaţi de aceastăzonă şi debutul în viaţa sexuală a scăzut dramatic. Caresunt cauzele?

- Copiii sunt interesaţi pentru că suntcumva stimulaţi în acest sens, prinalimentaţia cu adaosuri de hormoni, ceeace a determinat scăderea debutuluipubertăţii, libertinajul excesiv şi prostînţeles, ce se manifestă în toate mediileîn care stă copilul: acasă (media,internet, vocabular), strada, şcoala.

404

INTELIGENŢA

- Ce înseamnă inteligenţa?- A fi inteligent înseamnă capacitatea

de a te adapta, a-ţi folosi cunoştinţelepentru rezolvarea problemelor ( în oricefel de situaţii nu numai problemelematematice).

- Unii oameni au avut succes chiar dacă nu auexcelat din punct de vedere al notelor în perioadaşcolară. Cum se explică?

- În şcoală se evaluează însuşireacunoştinţelor predate de pedagogi.Însuşirea cestora se poate raliza pe bazamemoriei şi/sau a inteligenţei cognitive.Nu inteligenţa cognitivă, reperezentată desecialişti prin QI (coeficient deinteligenţă) face diferenţa. Oamenii cândspun e inteligent se referă la a aveacunoştinţe şi a obţine rezultate şcolarefoarte bune, a reuşi să rezolve problemematematice, de fizică sau mecanică.Majoritatea oamenilor are o inteligenţăcare îi ajută să se descurce. Ceea ce face

405

diferenţa este capaciatea de a folosiinteligenţa emoţională şi socială.

Cu toţii dispunem de toate cele treitipuri de inteligenţă: cognitivă, socialăşi emoţională, dar fiecare dintre ele estedezvoltată într-o proporţie mai mare saumai mică.

Cei care în şcolă au avut rezultatebune au avut inteligenţă cognitivă şiambiţie să muncească, dar pe parcurs neavând inteligenţa emoţionă să susţină pecea cognitivă s-au pierdut sau nu au avutcuraj să întreprindă ceva care să îiridice peste medie. Cei care au avutrezultate mai slabe nu au avut poateacelaşi nivel cognitiv, dar au avutinteligentă emoţională şi socială.

- Ce înseamnă să fi deştept?- Să fi deştept este capacitatea de a

rezolva problemele ivite în diferitesitaţii dar să şi faci lucrurile să mergăaşa cum vrei tu.

- Ce este inteligenţa cognitivă şi cât de importantăeste?

- Tipurile de inteligenţă seîntrepătrund, dar părinţii de cele multeori pun accent pe inteligenţa cognitivă,astfel frustrandu-şi copiii şi ratâdu-leşansa la succes. Modul în care noi avem

406

sau nu puterea de a asimila niştecunoştinţe este diferită de la o persoanala alta, la fel şi tipul de inteligenţăcognitivă perdominat.

- Deci inteligenţa cognitivă şi ea este de mai multefeluri? E important să ştim care sunt şi care predominăla copil?Şi daca da, de ce?

- Da. Sunt 8 tipuri de inteligenţă, dincare unul este dominant: ligvistică,logico-matematică, muzical-ritmică,corporal-kinestezică, naturistă,intrepersonală, intrapersonală,existenţială (şi cu ultimele trei amintrat în zona celorlalte tipuriinteligenţa emoţională şi socială). Esteimportant pentru că fiecare copil îşifoloseşte cu predilecţie un tip deinteligenţă şi vine părintele care estestructurat altfel, foloseşte alt tip şi îispune copilului: „nu e bine aşa, nu ecorect aşa, nu ştiu de ce faci asta!”.Această situaţie nu face decât să îlbulverseze pe copil. Pe de altă parte dacăse cunoaşte ce tip de inteligenţăpredomină se pot adapta metodele de aexplica şi a preda noi informaţii saufelul în care răspundem copilului laîntrebări. În plus îl putem ghida cătreactivităţi care să fie în concordanţă cu

407

tipul inteligeţei unde să obţină rezultateşi să stimulăm şi celelalt

*Inteligenţa ligvistică presupunecapacitatea de a utiliza cuvintele şi sămanipuleze situaţiile cu ajuotorulacestora. Explicaţiile, legăturile,raporturrile se realizează cu ajutorullimbajului. Unii copii au o uşurinţă în ase exprima că ne surprind de unde ştiuatâtea cuvinte şi cât de bine le folosec.

*Inteligenţa spaţial –vizuală ar finecesară în rezolvarea problemelor degeometrie şi a situaţiilor de viaţă careare legătură cu orientarea în spaţiu,aprecierea distanţelor. Dacă nu existăeste foarte greu să „vezi” mintal o figurăgeometrică. Asta înseamnă că trebuie săarătăm copilului figura reală (obiectul)şi să îl ajutăm să înţelagă.

*Inteligenţa naturalistă se manifestăla cei care vor reuşi să înveţe şi săînţeleagă foarte uşor fizica, se va foloside orice obiect sau fenomen din natură săexplice, să demonstreze şi să rezolvesituaţii şi probleme, care pentru alţii arpărea de nerezolvat şi de cele mai multeori vor fi soluţii originale. De aceea nutrebuie să tăiem aripile, ci să lăudămrezultatul.

408

*Inteligeţa muzical-ritmică estespecifică celor cu un simţ al muzicii

*Inteligenţa corporal-kinestezică sereferă la ceea ce simte corpul, curezultate în coregrafie, medicină, masaj,etc

Am cunoştinţe care au inteligenţălogico-matematică foarte slabă (nuînţelege cum face vânzătoarea să dearestul!, fiind pasibile să fie înşelate laorice magazin sau la orice discuţie undeeste vorba de cifre, de matematică saufizică nici la un nivel minim) în schimbexcelază pe literatură, filozofie, logică(unde logica este necesară), limbistrăine, oratorie.

Acel părinte care vede că acel copil nupricepe, indiferent de metoda folosită, e„bătut în cap” (scuzat să îmi fietermenul, dar e cel mai utilizat de cătrepărinţi), ar face bine doar să-l ajute, sănu îl umilească, să nu creadă că nu vrea,ci are un alt tip de inteligenţă care sepoate folosi.

E bine să stimulăm toate aceste tipuri,dar în măsura în care se poate, dar dacăse dovedeşte că una este aproape absentă,să acceptăm lucrurile aşa cum sunt şi să-l

409

ajutăm să depăşească problemele în altemoduri.

- Ce este inteligenţa emoţională?- Este capacitatea de a detecta, de a

înţelege, de a utiliza emoţiile proprii şiale celorlalţi, pentru a lua cele mai bunedecizii pentru propria persoană şi a puneîn practică acele decizii. Fiecare dintrenoi trăieşte aproape permanent emoţia.Emoţia îmbracă diferite forme de la pozitvla negativ, de la intensiteţi insesizabilela intensităţi maxime: frică, furie,mânie, revoltă, iubire, respect,recunoştinţă, atenţie, afecţiune, ură,siguranţă, simpatie.

În fiecare momemt al vieţii noastre semanifestă astfel de emoţii, care necondiţionează comportamentul. În momentulîn care suntem conştienţi de aceste emoţiişi stări şi ştim să le manifestăm sau săle folosim în favoarea noastră şi amediului în care ne desfăşurăm activitateaînseamnă că dăm dovadă de inteligenţăemoţională.

- Ce este inteligenţa socială?- Este capacitatea de a stăpâni, de a

utiliza emoţiile şi relaţiile tale cuceilaţi fără a fi perturbat, capacitatea

410

de a înţelege legături şi relaţii,condiţionări ale mediului.

- Din această categorie de oameni fac parte liderii?La ce se mai pricep aceştia?

- Da. Inteligenţa socială este necesarăîn acele profesii unde se lucrează cuoamenii: lucrătorii sociali, pedagogii,psihologii şi alte categorii, care deregulă au succes şi în carieră dar şi înviaţa personală.

- Psihologul şcolar are îndatorirea să stabileascăcare este tipul de inteligenţă?

- Psihologul nu are obligaţia, darpoate să facă acest lucru la solicitareacopilului, cu acordul părintelui.

- Care este proporţia între cele trei tipuri deinteligenţă?

- Statisticile indică faptul căsuccesul este asigurat de inteligenţacognitivă doar în proporţie de 20%,restul se datorează inteligenţeloremoţională şi socială.

- Cum stau românii la aceste tipuri de inteligenţă?- Nativ ne putem compara cu oricine

având o inteligenţă cognitivă bună, neadaptăm destul de uşor la condiţii, avemsucces, suntem temperamentali,sentimentali, dar ce ne-a defavorizateducaţia puţin cam rigidă a generaţiilor

411

anterioare poate sub influenţa şcoliiruseşti? Educaţia a fost stimulată pentrua te întoarce către exterior şi nu cătrepropria persoană.

Mulţi dintre adulţii de astăzi nu-şiînţeleg propriile sentimente şi stări. Dece? Pentru că au fost învăţaţi să mergăcătre comunitate, către acel ceva comuntuturor şi nimănui, nu au avut timp să segândească la propria persoană. De aiciapar probleme în educaţia copiilor.

De exemplu spunem băieţilor: ”nu plâge,că bărbaţii nu plâng, ce tu esti fetiţă?”şi deja am făcut o greşeală. Ne putând sane stăpâni propriile emoţii şi să nuplângem alături de el îl repezim, pentrucă şi noi am primit acelaşi tratament. Înloc să încerc să comunic cu el, să îlîntreb: cum te simţi? Ce te-a făcut să fi…trist, supărat sau furios?

Prin astfel de întrebări îl facem să seanalizeze şi înseamnă că eu ca părintesunt stâpân pe emoţiile mele, fac faţă şiofer copilului un model. Obesrvându-şiemoţiile, va cere explicaţii, va reuşi săstabielască cauzele care au dus la ele, vaînvăţa să le cunoască, să le stăpânească,va fi mai sigur pe le şi va învăţa să lecontroleze.

412

Dacă spunem: „nu mai plânge, că nu eştimuiere!”, nu facem decât să îi creştemfrustrarea, creşte neîncrederea înpropriile forţe, ceea ce nu duce lainteligenţă emoţională sau socială. Larândul lui va reacţiona urât, încercând săfacă faţă aşa cum i se cere, încercând sănu mai ajungă la sentimentele care dor,sau durerea este convertită înagresivitate.

Am învăţat să stăpânim, să contolăm săîngropăm, să fugim de sentimente (ceea cecrează un fals echilibru), nu să leanalizăm, să le acceptăm şi astfel săapară adevăratul echilibrul.

Contolând continuu şi ascunzândsentimentele nu facem decât să le aruncămîn subconştient, apare frustrarea întreceea ce simtim şi ceea ce suntem obligaţisă facem, de unde şi o luptă interioră.

Inteligenţa emoţionaţă presupune să fiuconştient de straea mea, de cauzele careau determinat acea stare, să acceptsituaţia aşa cum este, să mă accept pemine aşa cum sunt şi aşa se crezăechilibrul interior aproape de la sine.

Majoritatea suntem frustraţi pentru căam fost învăţaţi să fugim de sentimentelenegative, cu cât înţelegem mai repede

413

situaţia asta, care se transmite de lageneraţie la generaţie, cu atât se va rupecercul vicios.

Dacă îi spunem copilului: „De ce estitrist, că nu merită! Nu mai fi trist că nue bine!”, copilul se va închide în el,pentru că nu înţelege. Dar nici părintelenu este pregătit să îi facă faţă, adultulfugind de aceste stări care creazădisconfort, îl va învăţa şi pe copil săfacă la fel (comportamentul se copiază).

- Cum să abordăm lucrurile?- „Da. E fiersc să doară, înţeleg ce ţi

se întâmplă, poţi să plângi”. Ţinut înbraţe, asigurat că în timp şi încet o sătreacă, că sunteţi acolo să îl sprijiniţi.

- Se poate calcula coeficientul inteligenţeiemoţionale şi sociale?

- Da. Sunt teste specifice, aplicate depsihologi.

- Se presupune că inteligenţa cognitivă se menţineconstantă în timp. Se poate creşte nivelul inteligenţeiemoţionale dar a celei sociale?

- Toate tipurile de inteligenţă pot ficrescute, mai puţin cele care lipsesc cudesăvărşire. Dacă nu eşti născut cu urechemuzicală, ori ce ai face nu poţi să îtidezvolţi aptitudini în acsest domeniu. Lafel şi în celelalte.

414

- Orice psiholg poate să stimuleze creştereanivelului de inteligenţă?

- Nu trebuie să mergem la psihologpentru asta. Poate cel mult să primimunele sugesti sau în cazu în care amconstatat că avem unele tare.

Părinţii pot face foarte bine asta. Casă ai inteligenţă ligvistică persupune să:citeşti, să îţi dezvolţi vocabularul câtmai mult şi să îl foloseşti în discuţii şialte forme de manifestare. Cum facem asta?Citindu-i copilului de foarte mic poveşti,învăţându-l poezii, stimulându-l maitârziu să citească şi să se exprime verbalşi scris, stimulându-l să urmăreascăemisiuni şi să aibă activităţi de cercliterar, teatru, film.

Inteligenţa logico-matematică poate fistimulată de mic prin jocuri cu numere şifiguri geometrice, cu discuţii în care săfacă deduceri, analogii,etc.

- Astea nu se învaţă mai mult în şcoală?- Ar fi bine să începem stimularea de

mici să nu lăsăm totul în grija şcolii.Dacă învăţătorul nu a avut înclinaţiicâtre matematică, nici copilul n-o să fieprea atras.

Inteligenţa emoţională şi socialăîncepe a fi învăţată de la naştere (dacă

415

un nou născut nu este alimentat la timp,nu este ţinut în braţe şi arătat afecţiunepoate sa aibă probleme chiar pe organism).

Dacă se dicută cu copilul pe oriceînseamnă sentiment, îl lăsăm săexperimenteze tot felul de sezaţii şisituaţii, învăţându-l să intre în contactcu ceilaţi.

Inteligenţa socială nu se creză decâtîn relaţiile sociale, în contactul şichiar conflictul cu celilaţi, prininteracţiune şi comparare, în diferiteşituaţii şi contexte.

Părinţii vor ca, copiii lor, să nusufere, încercând să îi protejeze (de celemai multe ori excesiv) şi atunci nelasându-i să facă diferite activităţipentru ca „nu pot”, fără să îl fi lăsat săîncerce. Indiferent dacă acel copilînregistrează un eşec, sau se loveşte,experienţa este oricum un factor pozitivpentru el: învaţă ceva.

Inteligenţa emoţională şi socială nu seînvaţă la psiholog. Dacă părintele nu sedescurcă, vrea să-l stimuleze pe copil,dar nu ştie cum şi nu se simte pregătitsă-l ajute pe copil, atunci DA, părintelesă mergă să primească consultaţii şi săaplice ce i se sugerează.

416

- Pentru adulţi se mai poate face ceva, dacă dinpunct de vedere emoţional şi social nu s-au dezvoltat latimp?

- Sunt persoane adulte care sunttimide, care nu reuşesc să stabileascăcontacte sociale şi când o fac este cu unconsum enetgetic foarte mare, nu aucapacitatea de a-şi stăpâni emoţiile sausă le înţeleagă pe ale celorlaţi.

Exista tot felul de cursuri dedezvoltare persoanlă, care ajută şiadulţii să „recupereze”.

Sunt persoane care se nasc cu carismă,cu un spirit deosebit de a-i atrage peceilalţi şi asta se vede la copii defoarte mici, dar se şi poate pierdeaceastă capacitate dacă părintele estefoarte critic şi sever, cum şi dezvoltareaeste stimulată de mediul favorabil.

Dacă mediul din copilărie nu a foststimulativ pentru dezvoltarea inteligenţeisociale şi emoţionale, adultul poate fistimulat de câtre consilier, psiholog. Daraceştia nu vor putea face nimic în loculadultului, dacă individul nu pune înpractică şi nu experimentează, nu simte pepropria piele şi să vadă diferite reacţiiîn diferite contexte de viaţă şi sociale,

417

nu va învăţa, poate merge la psiholog aniîntregi.

Psihologul sau consilierul doar aratăcalea, stimulează creşterea încrederii înpropriile forţe, îl întăreşte, îi dă nişteinstrumente de lucru, dar nu face nimic înlocul persoanei. Totul depinde dehotărârea de a rezolva problema pe care oare individul. Dacă persoana aşteaptă calucrurile să se rezolve de la sine, fărăsă experimenteze concret în mediul socialşi doar vorbind cu psihologul, e ca şi cumar învăţa înotul fără apă: îi demonestezitehnică , faci încălzirea, îi desenezi, îlfaci să dea din braţe şi picioare peuscat, dar dacă nu l-ai aruncat în apă, săvadă cum poate să se menţină la suprafaţă,riscul să se înece este mare.

- Un coeficient crescul al inteligenţei emoţionale şisociale este sinonim cu un succes garantat profesionalpe mai departe?

- Un succes garantat nu, dar osatisfacţie persoanală totdeauna existăpentru că persoana respectivă (adult saucopil) chiar dacă va ajunge să cadă îngenunchi sau de tot, va putea să spună:„da, acum sunt la pământ, dar mâine o s-oiau de la capăt, am să meg până am săreuşesc, iar din asta am învăţat ceva…

418

(orice, trage o concluzie)”. Satisfacţiapersoanaă, echilibrul interior este unmare caştig pentru persoana respectivă şimai de vreme sau mai târzi va ajunge lacâştiguri profesionale şi financiare. Doarcarisma fără cunoştinţe nu estesuficientă.

GELOZIA ÎNTRE FRAŢI

- „Băiatul 7 ani, fetiţa 8 luni, de la naşterea fetiţeinu ne mai înţelegem cu băiatul. Nu are prieteni pentrucă nu avem copii în zona în care locuim. Deşi faceeforturi deosebite să îl facem să înţeleagă că îl iubim lafel de mult şi îi acordăm atenţie deosebită, ne-a pusnervii la încercare”

- Este un caz tipic, foarte desîntâlnit. Poate faptul că este destul demare să se poată discuta cu el destul debine, este mai puţin des întâlnit, dar încazul copiilor mai mici de 7 ani la toţise manifestă această gelozie.

Având în vedere că până la naştereasurioarei lui, el a fost în centruatenţiei tuturor celor din preajmă,apariţia bebeluşului care solicită mamaextraordinar de mult şi de multe ori chiarşi pe tata, comportamentul celorlaţi

419

adulţi şi chiar copii care vin în vizităşi care se manifestă mai multă atenţiepentru noul venit, lasă copilul mare cumvaîntr-un con de umbră. Această situaţie, dea ţi se lua locul, dreptul deplin laatenţia, afecţiunea celorlaţi, nu esteuşor de accepat. Este de înţeles că astaîl poate determina să facă aproape oriceca să recâştige locul pe care crede că l-apierdut.

- Au părinţii vre-o vină? Ce se poate face?- În unele cazuri părinţii nu au

pregătit copilul pentru venirea frateluişi atunci ei se pot face vinovaţi. Suntcazuri în care indiferent de pregătirecopilul tot va accepta foarte greusituaţia, de a împărţi atenţia şiafecţiunea părinţilor şi adulţilorsemnificativi cu altcineva.

Perioada de sarcină trebuie folositădin plin la crearea legăturii dintrefraţi, povestind copilului mare desprefratele ce urmează să vină şi să se ajungăla situaţia de a-l aştepta cu bucurie şide a-l iubi chiar înainte a eveniment.Printre celelalte explicaţii care ar fitrebuit să existe şi să se exemplifice câtde bine este să ai fraţi, că dragostea

420

este foarte multă în sufletele părinţilorşi nu va scădea dragostea lor pentru elcând va veni bebeluşul chiar dacă atenţiapentru început poate nu va mai fi la felde multă.

Ar fi fost indicat să fi reuşit sădezvoltăm sentimente de grijă şiresponsabilitate. Este foarte importantca în primele zile după aducereabebeluşului acasă, tata să aibă grijă săîi acorde copilului mare ceva mai multăatenţie, iar pe parcurs el să fie antrenatîn treburile necesare pentru îngrijireabebeluşului, astfel îl facem să se simtăimportant, i se acordă atenţie. Nu lăsatsingur cu bebeluşul şi părinţii să facăaltceva, ci să facă activităţi împreună.Mama cât alăptează poate să antrenezeverbal copilul mare în discuţii saujocuri, astfel încât să se amuze împreunăşi el nu se va mai simţi dat la o parte.Există unele trucuri care ţin, doar că demulte ori părinţii nu îşi mai dau seama:„uite tu eşti băiat mare şi până pregătesceu masa pentru noi doi, nu vrei tu să îmipovesteşti ce ai făcut…”(deja ne-amseparat, suntem doar eu şi el, fără bebe),„până îmi fac şi eu un duş, te rog eu staitu cu bebe şi spune-i şi lui povestea pe

421

care ţi-am citit-o aseara şi apoi îţicirtesc eu ţie alta poveste”, „te rog eu,vino să mă ajuţi să îi fac băiţă, că nu mădescrc singură (solicităndu-l să vă deaşamponul, să vă de uleiul sau un scutecsau un alt lucru care este oricum epregăti în prealabil)”. Din toate astea săînţeleagă că face un serviciu mamei şipărinţii sunt foarte mulţumiţi şi mândride el: „ce mă facem eu fără tine?,mulţumesc foarte mult!, ţi-am spus cât demult te iubesc?”

Toate astea îi cam lipsesc în perioadade 0-1 an a fratelui, perioadă în carebebeluşul solicită foarte mult timppărinţilor, supravegherea trebuind să fiepermanentă. Chiar dacă este foarte greu,părinţii ar trebui să acorde un timp numaicopilului mare, iar acest timp petrecut cuel să fie de calitate.

Pentru această calitate a timpului vincu o exemplificare. Era o relclama la unbiscuit, unde se vede ce însemnă calitateatimpului. Vine tata obosit, este invitatsă fie învăţat cum se mănâncă biscuitul,cu tehnică. Tatăl este ochi şi urechi şifoarte implicat, doreşte să experimentezece i se propune, se distrează împreună.Dacă ştiţi reclama, experesia feţei

422

taţilor din reclama respectivă estesemnificativă. În timpul explicaţieipărintele este absorbit, centruuniversului tatalui este copilul, tataleste acaparat şi copilul simte asta.

Nu încercaţi doar să îi daţi impresiacă sunteţi acolo şi să vă zboare gândul laaltele, că nu ţine, se vor prinde şi veţiobţine poate o altă criză, sau va face oprostioară ştiută sau poate alta nouă săvă demonstreze că nu i-aţi acordat atenţiaşi atunci caută alte mijloace s-oprimească.

Soluţii sunt: Dacă bebeluşul doarme dedouă ori pe zi, copilul de 7 ani doarmedoar o dată sau de loc, timpul în carebebele doarme staţi doar cu copilul mare.De exemplu trebuie să şi gătiţi, atunciluaţil pe cel mare în bucătărie şi rugaţi-l să vă ajute la curaţat şi tocatzarzavatul şi spălatul şi curăţatulbucătăriei după ce a-ţi terminat, timp încare discutaţi, glumiţi, lăudaţi-l chiardacă treaba nu e cum v-aţi dori, şiapreciaţi-l că a reuşit să gătească şi săse laude tatălui când vine.

În timpul acordat copilului mareîncercaţi să descoperiţi ce i-ar plăcea săfacă, dacă nu a-ţi văzut deja ( sport,

423

muzică, dans etc.), ajutaţi-l să îşidezvolte o pasiune (pentru că aşa va aveaun timp petrecut util şi plăcut şi nu sevaplictisi prea repede), scoateţi-l afarăşi ajutaţi-l să îşi facă prieteni.

- Ce este în mintea unui copil pus în faţa faptuluiîmplinit, când apare fratele?.

- Îl consideră pe frate ca fiind rival,ca acela care acaparează toată atenţia şiafecţiunea părinţilor în defavoarea lui(bebeluşii atrag atenţia pe de o parte dincauza nevoilor pe care le are şi pe dealtă parte datorită drăgălăşenieispecifice). Sunt situaţii când cel mare arvrea chiar să îi facă rău celui mic. Celmare îşi pierde locul, cumva, el nu îşimai găseşte locul şi rostul în casă şi înfamilie, se simte (uneori chiar este real)ignorant şi de aici revolta lui, împotrivafratelui.

- Poate fi gelozie din partea copilului mic?- Cu siguranţă. Deja de la 6 luni când

poate fi pus în premergător, cel mic poatesă îşi ceră atenţia şi afecţiunea cu oforţa ce nu prea este luată în seamă depărinţi. Unii sunt extrem de gălăgioşi şinu pot fi lăsţi nici macar un minutsinguri, sunt alţii, care într-un mod mailiniştit, dar la fel de tenaci în a-l

424

îndepărta pe cel mare de lângă părinţi,chiar şi atunci cănd li se acordă atenţieşi afecţiune în acelaşi timp.

Atenţie părinţi la maipulările celuimic: dacă acordaţi atenţie celui mare şiel vede, o să vedeţi că imediat face ceva,fie că rastoarnă, strică, trage de ceva,se duce unde ştie că nu are voie (de la 8luni deja înţelege interdicţia), sau se vastrecura pe nebăgate de seamă întrepărinte şi frate, pe care îl va împinge ladistanţă de părinte, orice ca să capeteatenţia adultului şi să îl ţină lângă el.Dacă vom reuşi să îi transmitem copiluluimare că cel mic nu vrea să îi facă rău,cel mare poate ajunge să înţelegă, darchiar şi dacă înţelege, nu îl solicitaţisă înţelegă foarte des (se va frustra şipe bună dreptate!) şi acordaţi-i şi luitimpul lui, numai al lui, faceţi împreunăhaz de necaz faţă de atitudineafrăţiorului şi multe din probleme se vorrezolva.

- Ce se mai poate spune de părinţii care decid să-ltrimită pe copilul mare de acasă când vine al doileacopil?

- Este o mare greşeală, în cel mai buncaz ar trebui aduşi poate pe rând buniciisă sprijune întreaga familie şi în nici un

425

caz să îi separăm pe copii. Copilul marear trebui, aşa cum am spus implicat încădin timpul sarcinii mamei, de exempluarătându-i prin atengera buticii cu mânacopilului cum se mişcă bebe, eventual dacăeste mai mărişor poate însoţi mama la oecografie şi să i se arate cum se mişcă,chiar dacă poate nu înţelege foarte bine,se va crea o legătură.

- Un alt caz: am doui băieţi de 10 şi 8 ani, îngeneral cuminţi şi nu mi-au creat probleme. De aproapeun an se manifestă un fenomen pe care nu-l pot rezolva:cel mare nu se mai exprimă decât după ce se exprimă celmic şi atunci solicită exact opusul (dacă cel mic vreaciorbă, cel mare vrea felul doi, dacă cel mic vrea afară,cel mare vrea în casă şi aşa mai departe). Ce se întâmplăşi ce este de făcut?

- Este o altă situaţie tipică: suntamândoi băieţi (dar şi la fete se întâmplăla fel), cel mic imită permanent pe celmare, cel mare nu poate face nimic, nu sepoate mişca sau avea vreo iniţiativă fărăa fi urmat de cel mic, de multe ori celmic nu reuşeşte şi îl acuză pe nederept pecel mare, părinţii îl certă pe cel marepentru cel mic.

Cel mare având 10 ani, probabil este înperioada de debut a pubertăţii, încercă săîşi găsească propria identitate şi are

426

nevoie de un timp şi un spaţiu numai allui, are nevoie să se simtă unic şi deaceea nu mai suportă prezenţa şi imitaţiapermanentă a fratelui. Dacă până acum cevavreme nu au fost probleme, posibil cabăiatul mare să fi fost destul de matur,de docil şi grijului cu fartele mai mic,dar o dată cu apariţia eului, a căutăriisinelui vrea să se separe caindividualitate şi are nevoie de timp şispaţiu privat.

Dacă problemele sunt legare de hrană,probabil că este şi punctul sensibil almamei, iar copilul a depistat unde mamaeste sensibilă, unde poate atrage atenţia.

Ieşitul afară: cu siguranţă cel mare s-a plictisit să aibă grijă permanent de celmic şi în plus, acum are unele preocupări,care nu ar fi încă potrivite pentrufratele mai mic, dar necesare luipersonal, în plus nevoia de un timp pentruel.

Soluţie ar fi să se încerce să segăsească ce înclinaţii are fiecere dintreei, ce activităţi le-ar plăcea să facă,fără să se influenţeze unul pe celălalt,activităţi ce ar trebui practicateseparat. Cel mic ar trebui rupt puţin decel mare şi să fie învăţat că poate avea

427

propria opinie, iar această opinie esteimportantă şi că nu întotedeuna ce facecel mare e potrivit şi pentru el.

Situaţia cere destul de mult timp şirăbdare, dar poate găsindu-le două pasiunidiferite, două grupuri de prieteniseparate, vor reuşi să depăşească cu bineaceastă etapă. Părinţii vor trebui să sepregătească pentru o etapă şi maidificilă, pentru că cel mare va începe săsolicite să poată pleca din ce în ce maimult singur (şi ar fi bine să fie obligatsă îl ia şi pe cel mic, cum se petrece deobicei), cel mare va avea voie să facăunele lucruri pe care celui mic încă nu ise va permite şi atunci cel mic se varevolta, de ce nu este tratat la fel.

Nu este nimic anormal: în toatefamiliile există astfel de discuţii, ceimici încercă să copieze pe cei mari, ceimari se simt împovăraţi de grija celormici, depinde de tactul nostru cum reuşimsă gestionăm situaţiile.

Ne trebuie multă atenţie, pentru că şiîn familie cei doi pot să îşi disputerolurile, iar dacă disputa ar duce numaila lucruri bune nu ar fi o problemă, însăde multe ori, pe nebăgate de seamă unuldin copii se va conforma şi îşi va aroga

428

rolul de „copilul bun, copilul cuminte”,celuilalt rămânându-i rolul negativ,fiecare încercând să atragă cât mai multatenţia părinţilor. Până la o limită sepoate admite, dar dacă se agraveză estemai greu de gestionat şi de corectat.

Părinţii ar trebui să acorde atenţie înegală măsură, să nu creeze rivalitate, săaprecieze pe fiecare pentru ce are bun şisă îi stimuleze pentru dezvotare fără săfacă comparaţii între ei.

- Copiii care îşi arogă rolul de „copilul rău” sunt răi?- Nu. Nici un copil nu se naşte rău.

Reacţiile copilului sunt reacţii la mediu.De multe ori aceste reacţii suntdeterminate de factori foarte subtili pecare părinţii nici nu îi sesezează: înorice familie exista discuţii şi certuri,părinţii nu se certă în faţa copiilor, darcopilul simte că ceva nu este în ordine,simte un disconfort, nu ştie de unde vineşi atunci devine agitat. Părinţii spun:„dar ce are, că eu fac totul…” şi audreptate într-un fel, dar vor intra într-un cerc vicios: părintele se frustrează şise irită că nu înţelege, copilul simte şimai acut starea părintelui şi devine şimai agitat şi poate chiar agresiv.

429

Indiferent care este situaţia, doibăieţi, două fete sau fată şi băiat,totdeanua va exista copilul mic şi copilulmare. Sunt unele reguli de bază indiferentde situaţia dată:

În primul rând: ¤ încurajaţi copiii săîşi exprime sentimentele, să înţeleagă cesimt, să caute să înţeleagă ce se întâmplăcu ei, în interiorul lor şi să vorbescă detoate astea. Vorbind, pe de o parte seeliberează, pe de altă parte văd că li seacordă atenţie, vor ajunge să înţeleagăunele lucruri. Ajutaţi-i să se înţeleagă,să experimenteze, să vadă de ce şi cândsimt aşa sau altfel. Atenţie!!! nu îlfaceţi să se simtă vinovat pentru ceea cesimte. (este inivios pe fratele său căeste mai bun la sport şi se ţin feteledupă el, nu îl faceţi să se simtă vinovat,este un sentiment, care trece, care estegreu de controlat la vârsta la care nicinu şti să defineşti ce simţi). Estesuficient să spuneţi: dar şi tu eşti bunla…şi el nu poate face ce faci tu la felde bine, fiecare cu capacitatea şi valoarelui şi mai bine v-aţi ajuta reciproc. Astaîl va face să se perceapă pe sine pozitivşi îi va scădea nivelul de invidie.

430

¤Nu-i forţaţi să se iubească: „trebuiesă-l iubeşti că este fratele tău”.Dragostea vine de la sine şi se crează curăbdare, în timp, cu ajutorul părinţiloraşa cum am arătat de la concepţie. Dacă nuvine de la sine, impusă nu se va creaniciodată.

¤Nu comparaţi copiii. Nici fraţi întreei şi nici cu alţii. Fiecare dintre eieste unic. Fiecare are propriul potenţial,pripriile calităţi şi defecte. Ne naştemegali şi ne păstrăm egali.

¤Nu îi puneţi în competiţie, fiecareare rolul lui, rostul lui, ceva de oferitşi de primit, pentru fiecare altceva.Părinţii spun: acesta e mai iute-asta emai mototol, acesta e rece-acesta esteiubitor, asta e calm-acesta e nervos. Nuaşa!!!!! Lăudaţi pe fiecare pentru ce estepriceput, încurajaţi pe fiecare pentru ceface mai greu, susţineţi în mod egal,făcându-i să se aprecieze reciproc pentrupotenţialul fiecăruia. Aşa reuşiţi să îideterminaţi să se respecte.

¤Lăudându-i pentru ceea ce au bun, vorîncerca singuri să îşi corecteze uneledefecte sau neajunsuri, dacă simte că facprogrese cât de mici, vor căpătaînceredere în propriile forţe, în

431

propriile posibilităţi şi capacităţi,având încredere în sine va dori de multeori să îşi ajute fratele să facă la fel.Astfel fiecare îşi va găsi un rol pozitivîn familie. Valorizaţi la fiecare ce areşi nu criticaţi ceea ce nu are.

- Gelozia asta între fraţi de la vârste fragede sepoate prelungi şi peste ani?S-ar putea perpetua şi laveri?

- Concurenţa între fraţi există oricum,indiferent de eforturile părinţilor. Chiarşi acolo unde părinţii au reuşit exemplar,această competiţie tot există, la nivelsubtil, aproape nesimţită, pentru căexistă sentimente puternice de afecţuine,unitate, atitudine de susţinere reciprocă,determină progresul ambilor copii. Dacă înaceastă competiţie lucrurile sunt scăpatede sub control şi mai grav dacă suntaccentuate de părinţi, da, se poateperpetua şi după ce copiii şi-au realizatproriile famili. Dacă părinţii continuă înacelaşi stil, atacând partenerii de viaţăa propriilor copii şi îi vor discuta peunii faţă de ceilalţi vor reuşi să îidetermine chiar să se certe. Dacă mai auşi partenerii de viaţă la fel de combativişi veniţi din medii concurenţiale.

432

În aceleaşi condiţii, cu siguranţă şiverii (nepoţii) vor fi în aceiaşiconcurenţă, poate chiar mai acerbă. Înastfel de familii, membrii sunt rude doarde complezenţă se văd doar pentru că auobligaţii sau să îşi alimenteze reciprocinvidiile. În aceste condiţii copiii înloc să se vadă cu plăcere, cu drag, săîmpărtăşescă din experineţe, din dorinţade a fi cu ceilalţi, pentru sentimentul deapartenenţă, nu fac decât să îşi arunceprovocări permanente, se vor considerarivali şi preferă să nu fie prea aproape.

Ceea ce am spus despere fraţi, aceleşitehnici trebuie aplicate şi verilor.Pentru că dacă ajungem să îi comparăm vomcrea o concurenţă nejustificată. Fraţiicare s-au înţeles şi sunt apropiaţi dacăstimuleză concurenţa între copii lor şifac comparaţii vor ajunge să se întrebe dece copiii nu se înţeleg de ce nu seiubesc.

- Ce trebuie să facă părintele când ştie că va maiaduce pe lume un copil şi după accea?

- Copilul cel mare este „sacrificat” înprimă fază a apariţiei pe lume a fratelui.Mai târziu lucrurile sunt puţin inversate:primul care va avea ceva mai multelibertăţi, haine mai bune, permis, se va

433

separa cu locuinţa, etc. Cel mic ar vreasă facă şi el toate astea de o dată cu celmare.

În plus faţă de ce a spus mai sus,copilul mare ar trebui antrenat cu bucurieşi plăcere la pregătirea venirii frateluiacasă, obişnuit cu ceea ce urmează să seîntâmple, daţi-i încredere în forţeleproprii şi în dragostea adulţilorsemnificativi pentru el, creaţi-isentimentul siguranţei şi a aparteneţei,ajutaţi-l să îşi găsescă rolul înfamilie.Mai târziu când rolurile seinversează cam acelaşi lucru cu cel mic.Atenţie cu cel mic să nu credă, că dacă înprimă fază atenţia i-a fost acordată maimult lui, totul i se cuvine, să înţelegăcă pe fiecare etapă de vârstă fiecare vaprimi ceea ce are nevoie, fiecare larândul lui.

GELOZIA LA ADULŢI

- Ce este gelozia? Are vre o legătură cu invidia?- Gelozia poate fi definită, în

funcţie de cum priveşti lucrurile. Ca şicomportament, poate fi privită ca

434

rivaliatea şi atunci se poate confunda cuinvidia. Rivalitatea se mainfestă întreparteneri, de acelaşi nivel, eventual deacelaşi sex.

Gelozia ca şi comportament, ca şiinvidia, referitoare la partenerul decuplu, are în spate unele sentimente.Gelozia poate fi privită ca tip degândire, dorinţă de exclusivitate înrelţiile pe care partenerul le are(indiferent de cine ar mai fi în prajmă,copii, părinţi, fraţi). În acest cazindividul vrea să i se acorde numai luiatenţia tuturor celorlaţi şi atunci devineun mod de gândire.

Gelozia indiferent de forma demanifestare şi de felul în care sepriveşte, este o stare care consumăenergetic extraordinar de mult. Este oemoţie puternică, negativă, care treceprin toate ţesuturile individului, esteamestecată cu alte sentimente negative,printre care furie, frică, anxietate,temeri, lipsa de încredere în propriavaloare.

Gelozia poate îmbrăca două forme: unaîn limitele normalului, care se maifestăîn orice cuplu, uneori şi care poate faceuneori sarea şi piperul în relaţie şi alta

435

morbidă sau patologică, obsesivă, fiindcea care înclină către boală şi distrugeorice relaţie a persoanei în cauză.

- Toate relaţiile de cupul se confruntă cusentimentul de gelozie?

- Se spune că acolo unde există iubire,există şi gelozie, dar este mai mult ovorbă spusă ca şi scuză. Atunci cândiubeşti pe cineva îţi doreşti ca persoaneirespective să îi fie bine, chiar cusacrificiul personal, deci nu are unde săpătrundă gelozia. Momente de gelozie potsă apară în absolul orice cuplu,indiferent cât de sudat ar fi sau câtăîncredere îşi acordă unul altuia. Suntmici situaţii de gelozie care se potîmpinge către glumă sau care pot duce latemeri până la obsesii.

- Există releţii în care acest sentiment nu apare deloc?

- Dacă există cupluri în care acestsentiment să nu apară de loc sub nici oformă, niciodată, cred că acolo este vorbade cu totul altceva: este o apatie înrelaţie, o indiferenţă totală, că nu îimai intresează relaţia lor, că nu îi maiintresează de partener, ci doarfiecare deel, iar toată atenţia fiecăruia este

436

îndreptată în alte părţi, decât sprepartener.

- Cine spune: „eu nu sunt gelos!”, de fapt ascundealtceva?

- Această situaţie poate îmbrăca douăaspecte: 1.este o persoană rezonabilă, cuîncredere în sine şi în partener, caresimte sentimentul uneori, în situaţiiconcrete, dar într-o mică măsură şiimediat corectează şi chiar ajunge să fiemăndru că partenerul este apreciat şi sesimte foarte bine că se simte sigur derelaţie, poate face haz de necaz, că asimţit iboldul geloziei şi a realizat cănu este cazul (afirmaţia că nu este geloseste valabilă şi corectă). 2. A douasituaţie, ascunde o apatie a cuplului,afişează „noi suntem o familie modernă,fiecare are viaţa lui, pe noi neintresează ce putem face împreună,evantual şi cu copiii, restul nu estetreaba celuilalt”. În acest caz, există oformă de afecţiune, este un parteneriatmai mult gândit, care nu are nimic de aface cu relaţia de cuplu aşa cum o simţimmajoritatea, cu iubirea erotică.

- Care sunt cauzele geloziei?- Prima şi cea mai importantă cauză

este lipsa încrederii în propria persoană,437

lipsa conştienţei propriei valori,complexele de inferioritate. Dacăindividul se consideră inferiorpartenerului de viaţă, dacă are impresiacă nu arată suficient de bine, dacă areimpresia că partenerul a evoluat mairepede, dacă partenerul are mai multerelaţii conjuncturale (datorităserviciului, poate poziţiei sociale, poatetimpului liber mai mult). Legate deaceasta sunt şi frica de abandon, frica dea pierde, dorinţa de posesie absolută,evenimente personale care să destabilizezeşi mai mult persoana care se confruntă cutoate celelalte.

În acest context partenerul nu are nicio vină, el se poartă firesc, face cetrebuie ci cel care simte emoţia, cel caremanifestă comportamentul are probleme.

- În cazul geloziei duse la extrem, mai poate fivorba de iubire în acel cuplu?

- Dragostea acolo există, dar estedominată de lipsa de respect pentrupartener, pe care îl consideră ca un bunpersoanl şi orbită de celelalte sentimentenegative ale celui ce maifestă gelozia.Dragostea care mai există este distrusă deposesivitate.

- De ce se ajunge la asemenea situaţii? 438

- La bază sunt cauzele enumerate maisus, în plus pot să apară evenimente maimult sau mai puţin importante, caredetermină persoana să îşi piardăîncrederea în sine şi în partener.

- Se poate scăpa de gelozie, indiferent de forma pecare o îmbracă? Dacă da, cum?

- Cu siguranţă se poate. Dacă geloziase manifestă la un nivel acceptabil şitotuşi ne chinuie, ar trebui să facem oanaliză a propriei persoane şi apartenerului, cu cât mai multăobiectivitate posibil. Dacă partenerul ademonstrat că de fiecare dată ne-a fostaproape, chiar şi când nu a fost de acordcu noi, că ne susţine, că se intresează depersoana noastă, chiar dacă nu reuşeştemereu aşa cum ne-am dori noi, atunci cusiguranţă problema este la noi. Dacă celcare manifestă gelozia, a mai avutexperienţe asemănătoare, ar trebui săînveţe din acestea, mai ales dacă acelerelaţii s-au rupt în principal datorităgeloziei, pe lângă alte motive.

Persoana, care manifestă gelozia,trebuie să înfrunte realitatea şi săaccepte că partenerul nu este un bunpersoanl pe care trebuie să îi posede, nuîi este supus sau slugă, nu poate să îl

439

coordoneze şi să îl controleze. Ar fi binesă credă că cu cât îi va acorda încredereşi libertate partenerului cu atât acestava încerca să demonstreze că a meritataceastă încredere.

În relaţia de cuplu un rol foarteimportant îl are respectul, gelozia nu mailasă loc respectului. De aceea ar trebuisă se facă o analiză a celor douăsentimente. Este vorba şi de repectulpentru propria persoană şi faţă departener: dacă tu nu te respecţi pe tine,atunci apare gelozia, depăşeşte limita,înseamnă că tu te simţi a fi la un nivelfoarte scăzut şi atunci chinui partenerulsă demonstreze ceea ce nu estedemonstrabil şi nu şi-ar avea rostul.

În momentul în care te respecţi petine, poţi să îi respecţi şi pe cei dinjur, dacă tu nu îţi acorzi valoare şirespect, nu ai cum să nu îi respecţi nicipe ceilaţi şi apoi ai pretenţia ca ei săvină cu tot felul de argumente, care să-ţirepare aceasă imagine proastă a proprieipersoane şi indiferent de eforturilecelorlaţi situaţia nu se va schimba, iarsingurul lucru obţinut este chinulcelorlaţi şi a propriei persoane.

440

Respectul de sine se şi învaţă. Dacăsituaţiile de viaţă a dus individul înmulte stări de umilinţă, riscul lui de adeveni gelos este foarte mare şi va trebuisă înveţe să se respecte.

Altă modaliate de a ajunge la a renunţala gelozie este să ceră o altă opinie: Aiun prieten foarte bun, consideri că am oproblemă cu gelozia şi nu şti dacă sedatorează a ceea ce gândeşti sau edeterminată de ceva real, îţi dai seamacă, comportamenul meu este modificat şi nuîn bine, îl rogi pe prietenul tău să teobserve o perioadă, în mai multe contexte,astfel încât el să poate spune concret, ceanume faci, unde anume greşesti. Atenţiela ce prieten alegi pentru asta!

Dacă cuplul este la început de drumpoate ar fi bine să stabielască împreunăşi de comun acord unele reguli, prin caresă se ştie cât poate fiecare să tolerezeşi care să fie limitele de toleranţă, pânăunde să se poată merge cu gluma într-unanturaj, la o petrecere. Dacă acestelimite sunt stabilite de la început, estemai uşor pentru fiecare dintre partenerisă îşi corecteze unele izbucniri alegeloziei, să îşi ajusteze fiecare

441

comportamnetul astfel încât să nu îilezeze sentimentele celuilalt.

- Dacă ruşim să înţelegem cauzele geloziei, putemsă considerăm că am făcut primi paşi spre vindecare şisă sperăm că ne putem vindeca singuri?

- Dacă nivelul de manifestare este aşacum spuneam în limitele firescului şi amconştientizat cauzele, printr-o analizăcorectă şi schimbarea atitudinii se ajungedestul de uşor la vindecare. Pentrucelelalte situaţii şi când nu persoana nureuşeşte singură, ar fi bine să apeleze laspecialişti, în pricipiu la psigolog, înprincipal pentru realizarea încrederii însine.

- Există vârste critice?- Nu cred că este vorba de vârste

critice, ci mai de grabă de perioadecritice: la începutul relţiei, cânddragostea pare a fi foarte mare şi relaţianu este încă sudată cu încredere, pot fiperioade la fiecare etapă de 7-8-9 ani,pot apărea tensiuni care să fie însoţitede gelozii, o altă perioadă este cea acrizei adulte când femeia intră lamenopauză iar bărbatul simte că se apropieo perioadă fatidică. În aceste perioadeapar unele modificări hormonale, care potdetermina unele stări de disconfort fizic,

442

care solicită din partea pareteneruluiceva mai multă atenţie, nevoia de amanifesta şi a primi atenţie şi afecţiune.În plus apar unele întrebări filosoficedespre sensul vieţii care pot detreminacomoprtamente diferite de cele anterioare.

Poate unul din parteneri să fie tentatsă aibă unele excapade şi să striceechilibrul cuplului sau chiar dacă nu suntaceste excapade pot apărea altecomportamente care să determinedezechilubru.

Mămicile care au scăpat de grijilecopiilor, aceştia nemaiavând nevoie de eleau senzaţia că au ajuns să îşi piardăsensul vieţii. Dacă nu mai are nicipărinţi pe care să îi îngrijească se simtşi mai pierdute pentru că şi-a pierdutrolul de copil şi simte că l-a pierdut şipe cel de părinte (doar prin lipsa desolicitare continuă) poate să îşi piardăîncrederea în propria persoană, în propriavaloare, poate deveni apatică sau poateexterm de posesivă cu partenerul pentru anu-l pierede şi pe acesta. Această stareechivalează cu starea determinată depensionare.

În ambele cazuri, persoana a fostprinsă foarte mult timp în acele

443

preocupări şi a avut un rol de îndeplinit,a simţit că acolo este teritoriul şidomeniul ei de control şi de atribuţii, s-a simţit utilă şi poate a performat, aavut eşecuri dar cu siguranţă şi multerezultate. O dată cu pierederea roluriloresenţiale (copil, părinte, profesionist,etc.) se instalează senzaţia deinutilitate, de debusolare. Acestea înparte sunt valabile şi pentru bărbaţi, înplus la acestea la bărbaţi conştientizareascăderii potenţei sexuale îi poate împingespre comportamente uneori inadecavetevârstei sociale, inadaptate personalităţiilor.

- Ce se poate fece în fiecare caz?- Ar trebui să îşi acorde timp, să se

odihnească, să facă acele lucruri dupăcare a tânjit atâta timp cât copiii eraumici şi nu au reuşit să le facă. Chiarpentru carieră ar putea să facă cursuri despecializare pe care şi le doreşte. Alteactivităţi care îi fac plăcere (citit,coritorit, tricotat, croşetat), să se vadăcu oameni pe care şi-a dorit să îi vadă şinu a reuşit. Să încerce să îşi împlinescăacele dorinţe pe care nu a reuşit să şi leînplinească la 10, 15, 20, 30 ani (deexemplu dacă în adolescenţă a vrut să

444

cânte la chitară şi nu a putul, se poateapuca acum de cursuri de chitară). Acesteactivităţi ar fi bine să se desfăşoare launele cluburi, unde să întâlnească alţioameni, să poată cunoaşte şi crea alterelaţii, să întreţină relaţiile cuprietenii, să iasă din casă şi să aibăactivităţi. Dacă aceste activităţi nuexistă, prieteni nu există persoana se vaagăţa cu disperare de partenerul de viaţă,vor apărea sentimentele de nesiguranţă, defrica singurătăţii, de teamă că-l vapierde şi pe acesta. Această atitudinedevine deranjantă şi chiar sufocantăpentru partener. La femei se manifestămai ales un fel de autoizolare, deînchidere în sine, la bărbat din contră,considerănd că s-a mai eliberat desarcini, constată că viaţa este scurtăîncercă să se bucure de fiecare clipă deviaţă, poate exagerând uneori, pentru căare împresia că sfărşitul poate fiaproape. Dacă perioadele de manifestare acrizei se manifestă în acelaşi timp laambii parteneri de cuplu se poate ajungela gelozie patologică, la depresii grave,la manifestări agresive şi la rupturacuplui, chiar după o viaţă de armonie.Amândoi ar trebui să comunice partenerului

445

ce se întâmplă cu ei, să se înţeleagă, săcedeze reciproc, să se susţină.

- Sunt femeile mai geloase decât bărbaţii?- Din câte ştiu nu există un studiu

relevant în acest sens. Se poate afirma căfemeile găsec mai multe motive de geloziedecât bărbaţii. Femeile manifestă orivalitete pe motive mult mainesemnificative decât bărbaţii. Bărbaţiimanifestă rivalitate pe scopuri ceva maiînalte decât femeile.

- Atunci când un partener este gelos şi îi reproşeazăceluilalt foarte des asta, deşi nu ar avea motive, îl poatedetermina la un moment dat să „calce strâmb”?

- Da există acest risc. Partenerul careeste acuzat încercă de cele mai multe orisă îşi ridice partenerul afectat dinstarea în care se află, îi aduce dovezi deiubire, de consideraţie, încercă să-lscoată din însigurare şi neîncredere, dardacă perioada se prelungeşte mai mult de 6luni, se poate considera că s-a ajuns lagelozie morbidă, iar partenerul să ajungăsă nu îşi mai dorească relaţia de cuplu,ajunge să se sature să se justifice pentrugesturi fireşti, dar interpretate decelălalt, ajunge să caute atenţia şiafecţuinea în altă parte, sau ajunge la un

446

moment dat să spună: „o să o fac măcar săştiu de ce zice”.

- De ce trebuie să ne tratam de gelozie? Cum facemsă scăpăm de primele imbolduri?

- A privi pe cineva admirativ, nuînseamă că şi înşel sau îmi doresc săînşel. Când zâmbesc şi salut persoanecunoscute sau fac gesturi drăguţe nupresupune că îmi doresc relaţii intime sausă îmi înşel partenerul sau că nu îlrespect. Aceste geturi au decâtsemificaţia admiraţiei pentru ceea ceîncântă ochiul sau atrag, conform zicerii:„ce e frumos şi lui Dumezeu îi place”.Acele mici incidente (i s-a părut că aîntârziat cu privirea acolo, au fost la opetrecere şi s-a exagerat cu unelegesturi,etc.), acestea dacă nu setransformă în scene, în supărări şi consumsau acuze mai grave, atunci este înlimite normale. Sunt persoane care auajuns la probleme de sănătate, fără să fiavut motive (ulcere, probleme pe bilă,stări anxioase, leşin, migrene), acesteafiind somatizări ale geloziei. Aceastăformă de gelozie distruge cuplul.

Gelozia, indiferent de forma demanifestare, este o mare consumatare deenergie. Consumă persoana în sine, îi

447

domină toate gândurile, ca atare trebuieanalizat şi gândit: „Ce este cel mai binepentru mine? Se merită acest consum? Ceobţin din această situaţie şi din acestefort?”. Când apare primul semn, respiraţiadânc, de mai multe ori, număraţi pănă la10, 20 şi puneţi-vă aceste întrebări.Folosiţi-vă simţul umorului pentru adepăşi chiar şi unele situaţii reale.

Infruntaţi realitatea- „dragoste cusila nu se poate!”. Nu putem ţine un omlângă noi, împotriva voinţei lui,indiferent cât de mult l-am iubi noi. Esteposibil ca dragostea lui să se fi topi, săîşi fi găsit rostul şi rolul în altă parteşi atunci chiar dacă îl iubeşti nu-l poţiţine cu forţa lângă tine. Dă-i drumul săplece. Poate şi pentru tine existăaltcineva sau alceva.

Înfruntaţi realitatea şi cândpartenerul este alături de tine, dar nueste obligat să îţi demonstrezenevinovăţia de fiecare dată şi atuncicrezi că ai o problemă şi încercă să orezolvi.

Respectă-te pe tine şi pe ceilalţi şinu te purta ca un dictator, cere o altăopinie, stabileşte reguli care să văasigure stabilitatea şi liniştea.

448

ALTE PROBLEMELE ALE ADULŢILOR

Problemele copiilor sunt de faptproblemele familiei, problemele copiilorderivă din cele ale adulţilor. Probleme caşomajul, lipsa banilor, lipsa decomunicare, instalarea monotoniei în cuplusunt cu toate probleme care afecteazăcuplul, stabilitatea familiei şi automatafectează şi copiii.

- Instalarea monotoniei poate afecta aşa multfamilia? Cum?Cum recunoaştem instalarea monotonia?

- Monotonia în cuplu se recunoaşte prinfaptul că sentimentele nu mai sunt la felde intense, atracţia partenerilor nu maieste la fel de intensă cum a fost laînceput, gesturile s-au banalizat, unelesituaţii, gesturi încep să devinăobşnuinţe, nimic nu-i mai surprinde lapartener, uneori se comunică doar strictulnecerar.

Aceasta începe să se instaleze după 2-3ani, mai ales dacă în cuplu mai apare şiun bebe care automat solicită atenţiaspecială a mamei. La început este posibilca soţul să se simtă puţin neglijat, apoi

449

fiecare intră în rutina zilnică, cuserviciu, casă cu anumit obligaţii,fiecare cu tabieturile lui. În momentul încare s-au creat tabieturi şi obişnuinţe,rutina aceasta ajunge să plictiseascăambii parteneri.

- Poate apărea şi indiferenţa? Sunt legatemonotonia, plictiseala cu indiferenţa?

- Rutina şi monotonia nu presupuneabsenţa sentimentelor şi indiferenţa, ci omodificare a acestora, o maturizare şi ostabilitate, o neconştientizare aexistenţei şi nivelului lor. Indiferenţapoate apărea în cazul în care existăconflicte puternice, certuri frecvente,neînţelegeri care tind să sepermanentizeze. În aceste condiţii poatesă se manifeste indiferenţa şi respingereapartenerului.

Monotonia face foarte mult rău, iarrăspunderea pentru întreţinerea flăcăriirelaţiei, a atracţiei în cuplu nu aparţinenumai unuia, ci ambilor parteneri. Fiecarear trebui să se gândească şi să facă câteceva pentru a menţine atracţia în cuplu,pentru a menţine relaţia plăcută şiarmonioasă. Ar trebui ca fiecare să seintreseze de celalat, să acorde sperijinulmăcar moral la fiecare din evenimente sau

450

situaţii. Atenţie: dacă unul doar primeşteşi celălalt doar oferă se poate instalamonotonia şi poate chiar revolta celuicare este obigat să ofere permanent.

Fiecare trebuie să vină cu ceva, caelement surpriză. O să spuneţi: suntemprea săraci pentru surprize! Nu totul seleagă de bani! De exemplu: un buchet deflori poate fi cules din grădinapărinţilor sau a unor prieteni, pregătireaunei cine cu ce se găseşte în frigider, obaie cu spuma existentă, organizarea unuipicnic cu ce aveţi în casă, o invitaţie laun spectacol gratuit, o petrecere surprizăla prieteni buni şi organizarea lucrurilorde aşa natură încât celelat să nu aibămotive să îşi facă griji (solicitareabunicilor pentru a sta cu copiii).Imaginaţia vă poate folosi mai ales că artrebui ştiţi gusturile partenerului.

În societatea actuală, când timpul delucru este prelungit, orice gest de a faceceva în locul celuilalt (de exemplu dacăsoţul duce de regulă maşina la spălat, opoate face soţia în locul lui, sau dacăfac cumpărăturile împreună, poate soţuldacă are ceva mai mult timp să o facăsingur, de aşa natură încât celor doi săle rămână ceva timp de petrecut împreună,

451

poate doar pentru o plimbare de 10 minuteîn parc sau de băut o cafea în oraş ca laînceputuri.

Dacă în cuplu există copii, amândoieste posibil să obosescă, la un momentdat, nici unul nu prea realizează că s-ainstalat oboseala, atunci măcar unuldintre ei ar trebui să poată să se rupă,să vorbească cu unul din cuplurile debunici, să lase copiii acolo şi cei doi săstea să se ocupe fiecare de el şi fiecarede celălat, să se odihnească, să serăfeţe, să îşi acorde atenţiea şiafecţiunea care au fost ignorate cam multtimp.

Dar aici apar tot felul de frici,dintre care cea mai gravă este frica derespingere, de cele mai multe ori abărbaţilor, pentru că de cele mai multeori femeile uită de rolul de soţie şiiubită, pentru că este dominată de rolulde mamă, are impresia că fără ea copiii arpăţi ceva, din dorinţa de a deţinecontrolul asupra copiilor, din frica de anu fi considerată că nu este o mamă bună.Din nefericire ei au dreptate şi femeilefac o mare greşelă. Ele ar trebui săcreadă că şi ele sunt oameni şi au nevoiede odihnă, de atenţie, poate şi de puţin

452

răsfăţ dar cel mai mult de a fi lipsită degriji. Această schimbare îi face bine şicopilului pentru că înlătură dependenţa depărinţi, învaţă să socializeze şi sărelaţioneze şi în afara mediului familieinucleare. Dacă mama reuşeşte să seodihnească o zi, sau pur şi simplu să sepoată ocupa, fără graba aia nebună, depropria persoană (vopsit, epilat,manichiură, cosmetică) fiecare după cumsimte nevoia deja se simte mult mai binepentru o vreme şi reuşeşte să fie maicalmă, mai răbdătoare şi astfel binelemamei se răfrânge şi asupra celorlaţi.

Exemple: Dacă soţia primeşte oprogramare la un cbinet cosmetic unde săprimească unele servicii, cu asigurareaîngrijirii copiilor în timpul cât esteplecată poate fi o surpriză majoră şi decare se va putea bucura şi care cusiguranţă va schimba starea cuplului şi varupe monotonia. Pentru soţ un bilet la unmeci al echipei preferate poate fi poatecea mai mare dovadă de iubire.

Pentru a face atmosfera plăcută încuplu nu îţi trebuie sume mari de bani,sau condiţii speciale, ci doar cevabunăvoinţă, imaginaţie şi atenţie şi sepot face lucruri extraordinare.

453

- Lucrurile mărunte pot declanşa adevărate crize înfamilie?

- De fapt nu acel lucru minor estecauza problemelor, dacă căutăm mai înadânc vedem că este vorba de unperfecţionism al unuia dintre parteneri,de oboseală acumulată, de unele ideipreconcepute. Nimicurile care declanşezăadevărate crize sunt: praful neşters,capacul de la pasta de dinţi nepus,capacul de la Wc ridicat, şosetele lasatelângă coşul de rufe şi nu în el, papuciiaruncaţi prin casă, încălţările lângădulap şi nu în el, etc. După cum se vededoamnele (şi unii domni care se substituierolului de gospodină) sunt cele fac dinasta o tragedie. De ce? Pentru că acordăprea multă atenţie acestor lucruri care nusunt în ordine. Chiar dacă la noi laromâni se consideră că bărbatul este capulfamiliei, femeia este cea care dă tonul înfamilie. Este adevărat că această muncă deîngrijire a casei este obositoare şi nu sevede aproape niciodată. Dar dacă femeiaface din aceste mărunţişuri adevăratecatastrofe (din păcate frecvenţa estefoarte mare), atunci atmosfera den casăeste viciată şi se relaţia se deteriorează

454

treptat, pe nebăgate de seamă, până cândnu se mai poate face nimic.

Femeile au tendinţa de a-i cicăli pebărbaţi, că e adevărat că dacă s-ar lăsatoate lucrurile la întâmplare ajungi să numai şti de nimic în casă, deci au şi eledrepatatea lor, însă dacă ai spus de maimulte ori şi nu ai reuşit să schimbi, cuţipat, cu cicăleală credeţi că veţirezolva? Nu! În loc să te enervezi şi săţipi, să consumi o sumă de energie, nu maibine treci şi le faci: pui capacul lapasta de dinţi, lasă-i papucii unde suntsă şi-i caute, lasă capacul la wc aşa cumeste (ştiu că este vorba de igienă, dar cusau fără capac lăsat, tot curăţaţi vasulacela şi este folosită de memebriifamiliei, dumnevostă tot aveţi grijă săfie igienizat), trimite-l fără nervi săîşi ducă şosetele de lângă canapea la coş(fără nervi) sau dacă nu, faceţiabstracţie până când se va crea osituaţie: vor veni prietenii lui în vizităşi au dat cu nasul de şosetele lui şi l-aufăcut să se simtă rău, dar nu mai faceţidin asta un capăt de ţară.

Discutaţi cu propria persoană:mărunţişurile astea merită atâta consum?Merită să îi scot ochii pentru toate

455

lucrurile astea mărunte când el face multealtele pentru care merită foarte multapreciat?

Doamnele trebuie să fie blânde şicalme, dacă încercă să se impună ţipând şicicălind nu vor obţine decât efectulcontrar, în schimb dacă îl solicită pesoţ: „te rog frumos, fă asta pentru mine”,„mulţumesc !”, deşi erau treburile caseişi nu sunt doar obligaţiile ei, sigur else va conforma chiar dacă poate nu înmomemtul acela, va încercă să o ajute, săîi răspundă şi mult mai repede şi maiplăcut decât atunci când începe săbombănească: „ţi-am zis de o mie de orisă faci…, numai eu mă ocup de casa asta!”.Asta nu mai este discuţie, acesta este unveşnic reproş şi nu reuşeşte decât să îldetermine să se apre sau să seîncăpăţâneze şi mai tare să nu vrea săfacă nici măcar ce făcea până atunci.

V-aş mai da un exemplu de pretenţie afemeilor, care nu înţeleg că modul degândire şi de a vedea al bărbaţilor estediferit de al femeilor: vrem să distingănuanţele de culori, majoritatea bărbaţilornu pot recunoaşte decât culorile de bază.Bărbaţii nu înţeleg modul femeilor de avedea lucrurile în amănunt pentru că ei au

456

privire de ansamblu şi femeile nu înţelegmodul de a vedea al bărbaţilor. Ar trebuicu toţii să acceptăm că suntem diferiţi,că adevărul este relativ şi depinde din ceunghi îl priveşti.

Se mai întâmplă femeia este nervoasă,agitată, soţul vine şi întreabă: „ce s-aîntâmplat, ce ai, pot să fac ceva?”.Răspunsul de regulă este: ”NU! Nu amnimic! Lasă-mă în pace!”. Bărbatul face ceîi spui, nu se va strădui să înţeleagă,gândind: „Ai tu ceva al tău în care eu nutrebuie să mă bag şi te las în pace”. Ştiecă o să îţi treacă sau dacă ai nevoie deel este acolo. De ce procedează aşa şi nu insistă?Pentru că el aşa ar vrea să faci tu cândele este nervos şi nu vrea să spună. Elpreferă să fie lăsat în pace, îşi revinesingur, nu are nevoie de alte cicăleli,povesteşte dacă este cazul când este calmşi după ce a analizat situaţia. Femeiledin contră, când spun nu am nimic,solicită atenţia şi mai mult, dar nuvorbesc, ar vrea ca el să insiste şi săfacă ceva ce ar trebui să ştie (dacă tu nuîi spui, el nu are de unde să ştie ce vreişi nu faci decât să îl ameţeşti), artrebui să ghicească ce ai, să intuiască(la capitolul acesta nu sunt foarte buni).

457

Dacă el nu vine să o dădăcească ea sesimte şi mai frustrată şi mai angoasată,se enervează şi mai tare, face o tragediecă lui nu-i pasă, după ce i-a spus că nuare nimic. Când el este nervos şi elspune: ”nu am nimic, lasa-mă să măliniştesc!”, ea atunci este grămadă şi îltorturează cu întrebări, trece la acuze,se victimizeză, etc.

Ca femeie (dar şi ca bărbat) învaţă săvorbeşti, spune ce nu îţi convine, ce tederanjează sau când eşti întrebată ce ai,poţi spune: acum sunt prea nervoasă săvorbesc dar după ce mă liniştesc am să îţispun. După ce te-ai liniştit vorbeştepartenerului şi găsiţi împreună soluţii,nu mai acumulaţi frustrări şi fără rost.

- De multe ori apariţia unui copil în cuplu poateaduce probleme în relaţie? Ce se întâmplă?

- Da. Se întâmplă această situaţie.Dacă e să vorbim de vinovăţie, sigur ambiiparteneri sunt vinovaţi. Doamna lundu-şirolul de mămică, devine numai mămică şiuită să mai fie şi soţie. Domnul se vreasoţ, dar nu a ajuns la nivelul dematurizare necesar pentru a fi tătic,fiind gelos pe propriul copil, caresolicită toată atenţia şi el se simte datla o parte. Maturiteta şi echilibrul celor

458

doi este esenţial când hotărăsc să aibă uncopil, ar fi bine să se pregateascăpsihic, că cel puţin în prima perioadădupă naştere o să fie ceva mai greu.

Mămica fiind foarte solicitată deîngrijirea copilului este poate firesc sănu mai aibă timp suficient pentru soţ,însă dacă conştientizeză atunci poate sărezolve: antrenând tatăl copilului înîngrijirea acestuia şi în treburilegospodăreşti şi atunci le poate rămânepuţin timp şi pentru ei doi sau dacăamândoi nu pot face faţă, măcar din cândîn când folosind ajutorul bunicilorcopilului sau a altor persoane (prieteni,rude, bonă), ar trebui să dea puţin timpşi relaţiei de cuplu.

Femeile se nasc cu instinctul matern,bărbaţii nu se nasc cu instnct patern,acesta apare o dată cu naşterea copiluluisau se învaţă pe parcurs să devină taţisau poate să nu apară de loc şi să nuînveţe niciodată. Femeia nu ar trebui săaibă pretenţia, ca bărbatul să reacţionezela fel faţă de copil. Nu ar trebui săintrepreteze că nu îl iubeşte, că nu esteatent, că nu şi l-a dorit, doar că labărbat instinctul se formază şi învaţă pascu pas, pe măsură ce observă nevoile

459

copilului. De aceea unele lucruri nu lepot înţelege. Se mai poate să nu fi fostsuficient pregătit pentru apariţia puiuluide om care să schimbe totul în casă. Suntşi tătici care sunt mai implicaţi şi maiatenţi ca mămicile în creşterea copilului.

- Minciuna în cuplu poate determina problememajore? Fiecare dintre parteneri vine în cuplu cu un„bagaj” al trecutului, faptul că s-au ascuns uneleevenimente sau situaţii poate crea probleme sau esteindicat să se întâmple aşa?

- Depinde de tipologia fiecăruiadintere cei doi parteneri de cuplu. Dacărelaţia este foarte solidă şi bazată peîncredere, pe nici unul dintre parteneri,trecutul celuilalt, nu ar trebui să-lintrereseze. Dacă totuşi este interesat,ar fi de preferat să povestim. Ascunzândnişte lucruri, care mai târziu pot să iasăla iveală, iar partenerul fiind luat prinsurprindere să nu ştie să reacţioneze.Dacă se ştie din timp îşi construieştenişte strategii de reacţie, în faţa oricuiar încerca să intrvină, având control sesimte în siguranţă. Ar fi de preferat săse ştie măcar în mare de existenţaevenimentului. Dacă partenerul nu esteintresat atunci însemnă că este suficientde matur, încât să facă faţă oricăror

460

provicări venite din exteriorul cupluluişi chiar la situaţii interne acestuia şiatunci ascunderea unor evenimete trecutenu are deloc importanţă, pentru căpartenerul nu este intresat decât deperioada de când sunteţi împreună,trăieşte în prezent şi nu în trecut. Minciuna, nu este egală cu ascunderea

unor evenimete trecute, din viţa de pânăla constituirea cuplului. Bine ar fi ca pepartener să nu îl intreseze trecutulceluilalt ci doar de când sunte „noi doi”.Pe de altă parte, uneori faptul că ni secunoaşte trecutul de către partener, poteajuta la dezvoltarea relaţiei în chiparmonios, pentru că partenerul ne-ar puteacunoaşte mai bine, ne-ar înţelege maiuşor, ar putea să ne ajute sau să vină înîntâmpinarea unor dorinţe. Depinde defiecare cuplu în parte.Minciunile faţă de situaţii şi

evenimente prezente, indiferentdecondiţii, sunt de neacceptat şi dacăsunt descoperite distrug, erodeazărelaţia, erodând încrederea.

- Dacă unul dintre parteneri a ajuns să aibă orelaţie extraconjugală şi o ascunde, acest lucru poateajuta sau distruge relaţia. Este valbilă epresia: ce nuconoşti nu te afectează?

461

- Infideliatea poate sau nu să afectezecuplul. Dacă cel care este infidelreuşeşte ca în cuplu să nu se simtă, nulasă relaţia să se răcescă, abordeazăgestul infidelităţii ca pe o aventurăîntâmplătoare, trecătoare, de moment şiconjunctură, nu ştiu dacă sudează cupluldar sigur nu îl afectează. Dacăinfidelitatea tinde să devină constantă,să devină o realţie stabilă paralelă cucea a familiei (soţia/soţul rămân cumsunt amanta/amantul este altceva), atunciexistă posibilitatea de a se crea problemeîn relaţia de familie.

Indiferent cât de puternică ar fi opersoană, este greu să faci faţăprovocărilor de a iubi două persoane înacelaşi timp, faptul de a fi ruptsentimental între două persoane nu estedeloc uşor de dus. Intrevine obosealapersoanei care înşeală, pe fonduloboselii, apare lipsa de control, apareminciuna, care deja este distructivă,micile incidente ce dau de gândit(întârzirei nejustificate, ruj, păr pehaine, miros stăin, telefoane la momentenepotrivite). O persoană care se aflăîntr-o astfel de situaţie este destul dechinuită.

462

A fi corect şi cinstit este comod, a fidual este dificil chiar dacă unora le esteîn fire, pentru dualitate îţi trebuieforţă, energie, răbdare şi nervi de oţel.Este contraindicat să se menţină o relaţiedintr-o aventură şi să se permanentizeze.

Dacă relaţia ta de familie nu te maimulţumeşte, pentru că unele lucruri nu maifuncţioneză în cuplu şi aşa ai ajuns să aio aventură extraconjugală, ar fi bine, casă te respecţi pe tine ca persoană să îţifaci o analiză: ore merită, cât sunt înstare să duc, merită să îmi meţincăsnicia, merită să mă respect pe mine şipe partenerul meu de atâta vreme şi săstăm de vorbă, să luăm o decizie încunoştinţă de cauză.

Poate ar trebui să se pună problemaastfel: împreună ne-am adunat în urma uneidecizii comune, văd că există o problemă,ar trebui discutată împreună şi fie serezolvă tot împreună sau tot împreunădecidem şi separarea, dacă este cazul, fiepentru o perioadă de timp pentru gândire,fie definitiv.

În momentul în care există o relaţieparalelă de lungă durată infidelitateaeste altceva şi poate fi numită şi astfel:

463

este lipsă de respect pentru partenetrulde viaţă.

Ar fi de preferat să nu existe relaţiiextraconjugale nici de durată şi nicipasagere, ar fi de preferat ca armonia dincuplu să îi determine pe cei doi partenerisă vină cu drag în întâmpinarea celuilalt.

Suntem oameni care au ritmuri dedezvoltare diferite, ne-am îndrăgostit deo persoană, care nu rămâne la fel în timp,ea se modifică, evoluează sau involuează,îmbătrâneşte, după o vreme nu mai suntemla fel de supli sau frumoşi, nu mai suntemla fel de spontani, apar grijile pentrucopii, apare momotonia şi siguranţa încuplu.

Depinde de fiecare dintre noi ce facemşi cum facem de aşa natură încât să ne fiebine şi personal dar şi în cuplu, daresenţial să păstrăm respectul pentrupartener, care reprezină persoana care afost lângă noi cel puţin o perioadă detimp. Dacă nu ne place partenerul şi nestrăduim să-l modificăm, poate vom reuşi,dar nu suntem conştienţi că persoana decare ne-am îndrăgostit a fost ceanemodificată. Apoi ne trezim că reproşămpartenerului că s-a schimbat, că nu maieste cel/cea, de care ne-am îndăgostit.

464

- Gelozia se poate lega şi de minciună şi deinfidelitate?

- Cu siguranţă! Chiar şi o persoanăcare este echilibrată, care are încredereîn sine şi în partener, dacă este minţităşi înşelată, la un moment dat poate săajungă să simtă aceste lucruri şi sădevină geloasă.

Gelozia unui partener poate determinaapariţia minciunii la celălalt. De teamaapariţiei unei scene din parteapartenerului, cel care a întârziat lascară cu vecinul poate spune că aîntârziat la serviciu şi invers,partenerul a văzut că celălalt a stat devorbă cu vecinul, încercând să evite unscandal nu ajunge decât s-o amplifice

- Sunt oameni care nu sunt geloşi?- Da. Pentru că sunt oameni care sunt

conştienţi de propria valoare şi mai alesde ce oameni au lângă ei şi le acordăatâta libertate câtă au nevoie şi înţelegcă de ce ar încerca să-l ţină pe partenermai străns de aceea el va încerca să sedebaraseze de îngrădire şi chiar dacă afost fidel până la un moment dat îl vadetermina să fie infidel să ştie că nu maieste acuzat pe nedrept.

465

Ar fi bine să găndim: nu sunt stăpânulpersoanei care stă lângă mine, ar trebuisă îi mulţumesc pentru că a fost de acordsă merge împreună măcar o perioadă. Dacăgândesc aşa gelozia nu mai are unde să îşifacă loc, nu îşi mai are sensul. Esteposibil să trăim împreună până la adâncibătrâneţi, posibil ca peste o vreme, mailungă sau mai scurtă să întânlească opersoană să se îndrăgostească (o dragostemai tomnatică, dar poate profundă) şi purşi simplu fără să aibă ce să îmi reproşezesă vrea să plece. Chiar şi în aceastăsituaţie ar trebui să mulţumimpartenerului că ne-a însoţit un timp şidacă îl iubim să îl lăsăm să plece undecrede că îi va fi mai bine, să nu stricămdragostea asta mai liniştită, cu scenecare distrug şi degradează persoana.

- Anturajul poate fi o problemă pentru cuplu?- Depinde de cuplu şi de anturaj. Poate

fi o problemă sau un mijloc de suport.Dacă am ales să fim împreună în cuplu, nuam devenit stăpâni şi pe timpulpartenerului, fiecare dintre cei doi aunevoie de un timp pentru ei separat,pentru ei ca şi cuplu şi de un timp cualţii în afara cuplului, de un timp alcuplului cu alţii. Daţi timp soţului să

466

mergă la bere, la meci cu băieţii şisoţiilor la o cafea, la o şuetă cu fetele.

Orice cuplu ar trebui să aibă stabilitenişte rguli în acest sens. O dată pesăptămână, o dată pe lună, în funcţie detimp şi de nivelul de maturizare, devârsă, de vârsta copiilor, fiecare dintreei ar trebui să poată să aibă parte de oieşire fără partener, să aibă uneleactivităţi de timp liber separat. Deexemlu: mie ca femeie nu îmi place să mergla meci, dar lui îi place foarte tare,trebuie să îi dau voi să mergă, timp încare voi face ce mie îmi face plăcere şilui nu (cumpărături unde mă voi vedea cuprietenele). Avem dreptul de a nepetreceun timp în afara cuplului şi e chiarindicat.

Anturajul poate să devină p problemă încazul în care influenţa este negativă (seîmbată, începe să fie nemulţumit/ă pentrucă aşa fac toţi ceilaţi/celelalte, arechef de ceartă sau doar caută pretextepentru asta). Pentru asta tot comunicareaeste de bază: trebuie să i se atragăatenţia cu blândeţe, cu exemple concrete,fără acuzaţii, lăsat să decidă singur.Exemplele să fie şi în sensul pozitiv:uite când ai ieşit cu X a fost în regulă,

467

în data de şi de ai ieşit cu Z şi atuniciai făcut asta şi asta, te rog fi atent lace se întâmplă, cum evoluează lucrurile şifă ce crezi. Astfel lucrurile se potrezolva fără probleme.

- Majoritatea oamenilor afirmă că pasiunea se ducedupă doi ani. Este sexul important? Ce se poate facepentru a menţine relaţia în echilibru şi după ce pasiuneatrece mai ales când apar copii în cuplu?- Factorul sex are o însemnătate destul

de mare, pentru majoritatea cuplurilor. Separe că este mai mare ponderea pentrubărbat, pentru că pentru femeie dupăapariţia copiilor femeia este mult maipreocupată de treburile casnice, nevoielefamiliei zilnice. Am spus se pare pentrucă eu cred că este la fel de importantdoar că femeile nu conştientizează sau nuvor să recunoască. Acest aspect al vieţiide cuplu, dacă nu funcţionează bine,partenerii neînţelgându-se la pat,căsnicia este într-un risc destul de marede a se destrăma. Este important ca ceidoi să aibă grijă şi de această latură avieţii lor de cuplu. Uneori intrevineobosela poate chiar şi rutina, dar maisunt şi alţi factori care pot intreveninegativ: stresul de la serviciu,neînţelegerile mărunte din casă,

468

respingerea partenerului din cu totul altemotive în momentele în care acestasolicită atenţie sau afecţiune, se maimenţiene uneori tabuul că femeia nuiniţiază actul sexual deşi ar existadorinţă. Şi pentru acest subiectcomunicarea este de bază pentru a remediaunele nemulţumiri. De exemplu: s-a aşezat monotonia, nu îmi

mai face plăcere, pare că este oobligaţie, cred că este cazul să discut cupartenerul, care pare că e mulţumit. Îlrespect mai mult când am încredere săvorbesc şi să rezolvăm problema, decât sămă fac că este în regulă. Dacă nu nedescurcăm singuri poate apelăm la jutor şiastfel putem să ne salvăm căsnicia.

Spuneam că este necesar un timp pentrucuplu. În momentul în care suntem obosiţi,ne preocupăm de multe altele iar înmomentul actului sexual gândul nostru esteîn cu totul altă parte, îl va face pepartener să se simtă umilit, să se simtăprost, noi persoanl ne simţim folosiţi,iar ceea ce ar fi trebuit să fieîmplinire în cuplu se transformă înnemulţumire. Fiecare dintre noi ar trebuisă acordăm imprtanţă acestei laturi avieţii noastre, să nu fie o altă

469

obligaţie. Când vedem dragostea erotică caobligaţie conjugală deja s-a dus totfarmecul care leagă relaţia. Fiecare artrebui să aducă un dram de romantism, dedăruire nu să urmărească satisfacereanevoii organismului. Fiecare să îşiexprime doriţele fără să se jeneze. Jenaîn acest domeniu al vieţii cuplului aducepagube.

ALEGEREA PRIETENULUI, VIITOR PARTENERDE VIAŢĂ

- Care sunt condiţiile ca o relaţie să aibă şanse desucces?Care sunt caracteristicile pe care un tânăr artrebui să le urmărască atunci când îşi alege un partenerde viaţă?

- Ne referim la tinerii care au peste18-20 ani. Dacă urmăresc să aibă o relaţiede lungă durată şi care eventual să sefinalizeze cu o căsătorie, tinerii artrebui să ţină cont de:

Cei doi să aibă un nivel dedezvoltare psihică apropiată

Au principii de viaţă comune, adicămediile din care ei provin să fi avut camaceleaşi caracteristici (a nu se înţelegepoziţie socială sau nivel financiar, nici

470

de nivelul de cultură, principii morale,regulile de funcţionare a familiei,caracterul membrilor familiei)

Viaţă sexuală sănătoasă Comunicare eficientă Activităţi (cel puţin de timp liber)

comuneDacă toate aceste condiţii sunt

împlinite, şansele sunt foarte mari pentrua se înţelege şi a rămâne foarte mult timpîmpreună, poate chiar toată viaţa. Dacănumai una sau două din condiţii seîmplinesc şansele de rezistenţă a relaţieiscad.

- Când esti îndăgostit nu mai vezi bine. Cum reuşimsă vedem dacă avem şanse să rămânem împreună saueste doar o pasiune?

- Analiza ar trebui să se facă plecândde la condiţiile de mai sus. Chiar dacăacum este pasiune, trebuie să ştim căviaţa în doi nu poate să se bazeze doar pepasiune sau pe o relaţie sexualăîmplinită, viaţa în doi este mult maimult.

Atunci când suntem îndrăgostiţi vedempersoana de care ne-am îndrăgostit cafiind minunată. Dar acea persoană nu esteminunată pentru că aşa ar fi ea ci pentrucă noi o vedem aşa, noi o investim cu

471

foarte multe calităţi, care se va dovedică nu au existat.

Nu persoana, pe care am idealizat-o,este vinovată, ea nu s-a schimbat, aşa afost mereu, doar că datorită obişnuinţei,a monotoniei din cupul am ajuns să vedempersoana aşa cum este şi nu cea de care nis-a părut că ne-am îndrăgostit. De aceeanu recomand nimănui să se grăbească cucăsătoria, chiar dacă există dragoste laprima vedere, chiar dacă simţi că nu maipoţi trăi departe de persoana iubită.

Să se bucure cât mai mult posibil derelaţia aceea frumoasă de îndrăgostire darîn aceaşi timp să încerce să cunoascăpersoana de care este indrăgostit, în câtmai multe situaţii şi s-o vadă în cât maimulte ipostaze. Să aibă cât mai multeactivităţi împreună, în medii cât maivariate, să îşi cunoasă familiilereciproc, cât mai bine posibil, săverifice cum se simt în cealaltă familie.

- Ce se întâmplă după o vreme în relaţie sau încuplu? Cum ajung oamenii să nu se mai înţeleagă?

- După ce intră în relaţie oameniiîncercă să îşi schimbe partenerii. Demulte ori reuşesc şi se vor trezi pestecâţiva ani că oamenii de care s-auîndrăgostit nu mai sunt, nu îşi mai

472

recunosc partenerii. Deşi ei au făcuttotul ca să îi schimbe noua situaţie îinemulţumeşte.

În relaţie nu suntem nici stăpâni şinici slugi, nimănui nu îi convine rolul deslugă şi cu toţii am vrea rolul de stăpândeşi nici asta nu ne mulţumeşte mereu.

Fluturaşii în stomac zboară şidragostea se duce o dată cu ei dacă nuexistă respect, atenţie, căldură, grijă şiintreres pentru celălalt.

- Se pare că la baza relaţiei de cuplu stă relaţiasexuală. Să se înceapă viaţa sexuală înainte decasătorie?Se poate ca neînţelegerea în plan sexual săducă la eşecul relaţiei?

Da. Relaţia sexuală dă tonul atmosfereide cuplu, dar nu este suficientă. Orealaţie sexuală eşuată va duce mai devreme sau mai târziu la eşec în relaţie.Este greu de dat o soluţie să se înceapăsau nu viaţa sexuală înainte de căsătorie.

Dacă ar fi să luăm în calcul doarlogica asta ar spune: da faceţi dragosteînainte de a vă căsători, pentru ca săfiţi siguri că totul este în regulă.Pentru cei care deja şi-au început viaţasexuală până să îşi întâlnească viitorulpartener acest lucru se întâmplă de lasine. Şi e bine să verifice.

473

Este mai delicat pentru persoanele careşi-au păstrat virginitatea până lacăsătorie. În acest caz poate ar trebui săse hotărascâ împreună, poate cu sprijinulunui duhovnic. Cred că ar trebui să facăceea ce simt. Dacă cei care sunt foartecredincioşi şi au verificat persoana cucare vor să rămână, pot merge la preotcare face o logodnă înainte de nuntă.

Este adevărat că am întânlit cupluricare deşi se înţelegeau excelent pe toatepalnurile neînţelegându-se la pat şi aufost obligaţi să se despartă, după multesuferinţe, după o conştientizare aproblemelor, dar situaţia i-a distrussufleteşte.

Pentru a-şi începe viaţa sexualătinerii ar trebui să fie cu adevăratpregătiţi pentru asta, pentru că debutulîn viaţa sexuală este foarte importantpentru tot restul viaţii. Ar trebui să fiesuficient de maturi fizic şi psihic, sădispună de condiţii fireşti şisecurizante, pentru desfăşurarea actuluiîn sine, cu o pregătire prealabilă. Nueste indicat să fie făcut la întâmplare şiinstinctiv.

- Ce face sexul atât de important în viaţa noastră?

474

- Activitatea sexuală presupunedeclanşarea unor procese bioachimiceabsolut necesare unei bune funcţionări aorganismului uman. În urma actului sexualse eliberază în organism un hormon, numitedorfină sau hormonul fericirii care dă ostare de bine. Dacă actul sexualmulţumeşte ambii parteneri el devine liantîn relaţie. Dacă actul sexual estenesatisfăcător, acele procese nu serealizează şi starea individului este denemulţumire, pentru că neavând satisfacţiese simte folosit, umilit, neimportant şitensiunea în relaţie creşte.

- Este important ca înainte de căsătorie să fi avutmai multe relaţii?

- Este bine ca tinerii să fi avut maimulte realţii de prietenie, să fi cunoscutmai multe tipuri umane, să socializeze, sărelaţioneze. Cunoscând mai mulţi oameni,văzând mai multe tipologii, poate să îşicreeze potretul persoanei cu care s-arptrivi pentru viitor.

- Obligatoriu să aibă şi realţii sexuale mai multe? - Nu sunt adepta ideii a cât mai multe

relaţii sexuale şi cu atât mai puţin acelor întâmplătoare. Asta depinde defiecare persoană în parte.

475

- Este reconamdată relaţia cu o personă dintr-ocultură diferită?

- Diferenţele culturale pot detrminamulte probleme cuplului respectiv. Dacă arfi să luăm în seamă doar diferenţelereligioase şi tot ar fi probleme pestecare se trece foarte greu. Cu câtdiferenţe culturale sunt mai mari, cu atâtproblemele pot să fie mai mari. Chiar şiîntre partenerii din aceeaşi cultură, dacădiferenţele de principii morale, decaracter, de obişnuinţe şi reguli defamilie sunt foarte diferite, aparprobleme. De ce? Pentru că fiecare dintrecei doi vin în cuplu după ce au trăit înnormalitatea lui acasă cu părinţii şifamilia lui, vine cu unele obiceiuri,care, fiecăruia, aşa i se par fireşti.Când cele două normalităţi vin împreună şiele sunt diferitre dar mai ales diametralopuse este greu să nu se intre înconflict. Fiecare consideră că ceea cecunoştea el este normal şi natural,fiecare încearcă să impună normalitatealui celuilalt. Fiecare consideră că enatural să facă ce a văzut în propriafamilie fără să se gândească că şicelălalt poate crede la fel, nu înţelegeunde greşete, de ce celălalt este

476

nemulţumit. Această situaţie se poaterezolva prin stabilirea unor reguli alenoii familii, care să convină ambilorparteneri, ceea ce presupune o comunicareeficientă, răbdare şi înţelegere.

Dacă cei doi vin din medii totaldiferite nici macar nu ar trebui săîncerce să locuiască împreună până nu sepun de acord asupra regulilor cuplului. Artrebui să discute principiile pe care vorsă meargă împreună, să verifice rezistenţaîncrederii, afecţiunii, rezistenţeipsihice (presiunile sociale sunt foartemari). De exemplu: un alb şi un negruveniţi împreună vor avea oponenţi şi albişi negrii şi în primul rând părinţii celordoi. Dacă cei doi au depăşit tot, aparecopilul, care şi el va avea multe deîntâmpinat. Chiar şi atunci fiecare dintrecei doi ar trebui, din când în când, săfacă concesii pentru partener, pentru căuneori poate i se face dor de unelelucruri cu care era obişnuit în familia deprovenienţă.

Dacă cei doi îndeplinesc condiţiileenumerate mai sus, sunt suficient dematuri şi reuşesc să stabilească reguliproprii, au şanse de reuşită, dar nu le vafi deloc uşor.

477

- Cât de importantă este binecuvântarea părinţilor?- Este importantă pentru confortul

psihic. Indiferent cum ar fi părinţii şicât am spune: „nu mă intrerează ce părereai, pentru că tu nu mă asculţi, că tu nuvrei să mă auzi, pentru că nu ţi cont dedecizia mea, pentru că ţi să îmi impuipărerea”, rămâne acolo un gol. Cel careeste prins la mijloc între părinţi şipersoana iubită nu se simte deloc comod.Dacă părinţii dau acordul ei oferăsuportul moral şi dacă pot vor veni şi cuun suport material, sprijin în creşteracopiilor, sprijin în depăşirea unorsituaţii de viaţă mai dificile.

- Dacă părintele nu este de acord cu alegereafăcută de copil care sunt riscurile?

- Depinde de personalitatea individuluiîn cauză (a cpilului). Sunt riscuri capărinţii foarte posesivi să caute şi săgăsească tot felul de mijloace şi să şireuşeaşcă, să se amestece în relaţiacopilului, să facă din orice nimic ocatastrofă, să îl bombardeze de copil cutot felul de situaţii şi idei. Dacă acestanu rezistă s-ar putea să facă greşeli înrelaţie sub această presiune. Dacă şicopilul este foarte ataşat de părinţi,relaţia are toate şansele să se destrame.

478

Părinţii, care se află în aceastăsituaţie, ar trebui să îşi răspundă la oîntrebare: Credeţi că există vre-opersoană, care să fie potrivită pentrucopilul dumneavoastră?

Vă răspund tot eu: NU!. Nici o altăpersoană nu merită atenţia, dragostea lui,nu este suficient de bun pentru copiluldumneavoastră.

Este o gelozie oarecum firească.Părinţii ar trebui să se gândeacă că aufost tineri, că poate au tercut prinacelaşi faze cu socrii sau părinţii, să segândească cum s-au simţit şi cum ar fidorit şă fie trataţi. Să se gândească căîncercând să-l îngrădească, să îl ţină pecopil lângă ei, nu fac decât să-lîngrădească, să îi lege aripile, să îifacă rău tot propriului copil. Atunciriscul ca relaţia dintre părinte şi copilsă se deterioreze foarte mult şi să ajungăchiar să-l piardă, în loc să menţină orelaţie frumoasă, aceasta se va sfârşi.

Dacă sunt părinţi care au motive reale,concrete, pentru care nu sunt de acord cualegerea copilului ar fi bine să îicomunice la modul: „eu am văzut că el/ea,are următoarele defecte de caracter….,careîn timp poate să ducă la…Nu mă pot

479

împotrivi pentru că te iubesc şi nu aşvrea să te pierd, dar nu poţi să îmi ceris-o/l iubesc sau să te susţin în aceastărelaţie, care eu cred că nu îţi aducenimic bun. Te rog să verifici ceea ce îţispun şi să vezi dacă nu se confirmă”.

Aveţi răbdare, nu face-ţi presiunipentru că, dacă relaţia nu este potrivită,aceasta oricum se va rupe şi copilul se vaconvinge singur că a-ţi avut dreptate.Dacă doar îi atrageţi atenţia copilul vaavea condiţiile să se întoarcă la părinţica aceştia să îl susţină. Dar dacă i seimpune ceva, relaţia părinte-copil se rupeşi când se va rupe şi relaţia poate fidevastat şi nu va îndrăzni să se întoarcă.

- Dacă un copil a ajuns să se rupă de părinţi pentrucă aceştia nu au fost de acord cu relaţia lui, dar relaţiamerge bine. Ce poate face acel copil?

- Asta presupune ca tânărul respectivsă aibă o persoanalitate foarte binestructurată, ştie cu exactitate ce vrea,este determinat în acţiuni, presupune săfi conştientizat că părintele prinposesivitate să fi încercat să-l ţinălegat de el, să fi înţeles cu afecţiuneatitudinea şi să fi iertat atacurilepărinţilor. Dacă este cazul relaţiile potfi suspendate o vreme (cât timp depinde de

480

fiecare cuplu părinţi-copil), necesarăpentru a reflecat la situaţie ambelepărţi. Apoi copilul, cu multă dragoste,atenţie şi dispoziţie de comunicaredeschisă, ar trebui să arate părinţiloratuurile partenerului să le arate că ei aumari şanse să aibă o relaţie frumoasă, căel ca şi copil poate fi nefericit dincauză că nu este înţeles şi nu i seacceptă şi respectă alegerea. Şanseleperntu o relaţie de aşa natură sunt foartemari, bazandu-se mai ales pe maturitateaşi echilibrul psihic, cu sau fără acordulpărinţilor.

- Ce şanse are o relaţie care a pornit frumos, s-aucăsătorit, dar văd, la un moment dat, că vraja adispărut, că aproape nimic nu mai e la fel şi cădiferenţele sunt mari?

- Dacă se va menţine respectul,comunicarea şi cei doi îşi propun niştescopuri comune, vor dori să seredescopere, să se susţină reciproc, înceea ce îşi propun, şansele de a rezistaîn timp sunt foarte mari. Dar este nevoiede luciditate, de curiozitate, de respect.

„Vraja” se destramă pentru că fiecaredintre cei doi sunt „furaţi” de tot felulde evenimente şi obligaţii, dacă mai apareşi un copil atenţia şi tot timpul este

481

acaparat de acesta, iar timpul pentru eifiecare pentru el şi timpul pentru ei doise minimalizează, oboseala îi determină săfie mai neateţi şi nepăsători chiar faţăde partener. Unele cupluri reuşesc săîntreţină flacăra tocmai pentru că suntatenţi.

Nouă de fapt ne place îndrăgostirea,care durează destul de puţin, flacăra seaprinde, scânteiază cât scănteiază, dupăcare se domoleşte, fără să se stingă dacăeste întreţinută. Dacă cei doi nu întreţinaceste sentimente, ele se pot stinge şi nuajung să se modifice în acea dragoste multmai profundă pe care o vedem la cuplurilemature şi sudate. La asta ambii parteneritrebuie să contribuie, pentru că oricerelaţie este una de „ce dau şi ceprimesc”. Dacă unul doar dă iar celălaltprimeşte, cel care se stăduieşte va ajungesă se simtă frustrat şi nu va mai dori sămuncească pentru întreţinerea relaţiei,cel care primeşte va considera că i secuvine şi când nu va mai primi va finemulţumit şi astfel relaţia ajunge să sedestrame. Şi asta este valabilă pentruorice cuplu. Eforturile făcute de cei doinu trebuie să fie materiale şi nici de untimp extraordinar, ci de calitate:

482

atenţie, afecţiune, grijă, mici gesturi,un comploment, o laudă, care sădemonstreze iubirea.

- Are mai multe şanse de reuşită o relaţie bazată pedragoste romantică?

- Dragostea în cuplu este necesară.Este necesar să fim romantici, asta facesă se menţină relaţiile. Indiferent cât derezistenţă am fi, cât de puternice ne-arfi personalităţile cu toţii avem nevoie deatenţie, de afecţiune, de gesturi desensibilitate. A avea parte sau a facemici surprize, din când în când, fără oocazie anume oricăruia dintre noi ne faceplăcere.

- Câtă libertate să îi acorzi partenerului?- Este foarte important să înţelegem că

avem nevoie de libertate. Ar trebui să neluptăm fiecare cu dorinţa proprie deposesivitate. Nici o relaţie nu ar trebuisă fie una de subjugare, ar fi bine să nerespectăm personalităţile, fiecare săpoată avea propria carieră, fiecare săpoată avea şi un hooby propriu, fiecare săîi respecte o anume intimitate celuilalt,fiecare poate avea prieteni care să nu fiecomuni, să poată avea ieşiri separate unulde celălalt. Toate acestea presupunrespect şi încredere. Pentru că de multe

483

ori doar unul (de regulă soţul ) profităde aceste ieşiri fără partener, unul îşiasumă toate responsabilităţilegospodăreşti, aici apar discrepanţele,neînţelegerile şi nemulţumirile. Unul dăprea mult, celălalt îşi ia prea mult şi deaici dezechilibrul.

Dacă am fi ceva mai atenţi cu propriapersoană şi la fel de atenţi şi cupartenerul de viaţă relaţia ar fimenţinută mult timp.

SITUAŢIILE DE CRIZĂ, DEFICIENŢA

- Ce sunt situaţiile de criză?- Orice situaţie, care schimbă fără

voia noastră mediul, ne obligă să facemaltecva decât ne-am propus, care ne pun însituaţii noi, dificile se pot numisituaţii de criză: de la o banală răceală,care te ţine departe de a susţine unconcurs, pierederea animalului decompanie, plecarea unuia dintre membriifamiliei la o distanţă mare de casă pentruun timp mai îndelungat, la certă înfamilie, schimarea domiciliului dintr-olocaliatea în alta, depărţirea părinţilor,

484

conflicte la şcoală sau serviciu,accidente, boli, dispariţia unei persoanedragi, eşecul la un examen de admitere,bolile cronice şi atlete. Toate acelesituaţii care necesită o readaptare lamediu, schimbarea unor obişnuinţe,pierederea unui echilibru stabilit.

- Ce poate gândi un tânăr care din cauza unuiaccident rutier se trezeşte cu piciorul amputat, mai alescă era sportiv?

- Este clar că visul de a deveni unmare sportiv a fost spulberat, gândurilesunt amestecate, într-u vârtej care nu semai opreşte, de la mulţumirea sau revoltacă nu a murit până la cele de răzbunare,planuri, disperare, apatie, revoltă.

În primă fază are impresia că viaţa luis-a terminat, că lumea s-a oprit aici, seconştientizează că situaţia nu va mai finiciodată aşa cum a fost, dar apoi uşor,uşor, cu ajutor, poate ajunge să facămulte din lucrurile, pe care şi le doreştedar în alt mod. Este foarte importantăatitudinea celorlalţi, susţinereapermanentă, discuţiile cu persoane care audepăşit situaţii similare.

Părinţii sunt şi ei, în primă fază,afectaţi foarte mult, pentru că şi ei şi-au creat unele perspective asupra

485

viitorului copilului lor, şi-au făcutsperanţe, care acum sunt spulberate.Părinţii ar trebui să ajungă cât mairepede la acceptarea situaţiei,concentrâdu-se pe gândirea unor strategiide recuperare, demararea demersuriloradministrative pentru obţinerea unordrepturi, care să sprijine recuperarea,mobilizarea tuturor factorilor deinfluenţă a copilului pentru, susţinereamorală şi chiar fizică. Cu cât acceprarease va realiza mai repede şi de cătrepărinţi şi de către copil, cu atâtprocesul de recuperare poate să fie mairepede demarat şi are mai mari şanse dereuşită. Atitudinea ar trebui să fie cacea pentru orice copil sănătos care are unpotenţial, să se concentreze pe fiecareetapă a recuperării.

- Există unele etape care trebuie parcurse, însituaţiile de criză? Cum trebuie abordate?

- Da. În acest caz concret: recuperareafizică, în parelel părinţii să accepte că,copilul lor este un copil cu dizabilităţişi să facă demersurile pentru a obţinecertificatul de atestare a stării dehandicap, care îi va ajuta să obţină oproteză pentru piciorul amputat (toatedemersurile acestea durază destul de mult

486

în timp, iar proteza costă destul demult), vor mobiliza rude, prieteni, colegicare să îl susţină pe copil pe totăperioada de recuperare, prezentareacopilului a unor noi perspective asupraviitorului (inclusiv că existăposibilitatea de a face sport, chiar dacănu o să mai poată face fotbal, existăolimpiada persoanelor cu dizabilităţi,unde se fac diferite sporturi iaratmosfera de acolo este de-a dreptulmiraculoasă, exemplele de genul acestafiind multe şi extraordinare).

Poate pentru a putea accepta şi a vedalucrurile din altă perspectivă şi anumecea pozitivă poate ar fi bine să apelezela suportul psihologului (părinţii şicopilul), a preotului, pe lângăpersonalul medical, care oricum face totce se poate.

Părinţii trebuie să fie cei care să seremonteze cât mai repede, să nu seascundă, dacă simte nevoia să plângă să ofacă chiar şi în faţa copilului, să îl iaîn braţe şi să plângă împreună. Asta l-arajua şi pe copil să se descarece şi săspună ce simte: furie, tristeţe, mâhnire,frică, deznădejde. Cu cât se vor străduifiecare să se ascundă de ceilaţi şi să îşi

487

înfrângă sentimentele, cu atât perioada desuferinţe sufleteşti se va prelungi. Deaccea am sugerat intrevenţia unui psihologşi chiar a preotului. Arătând că suferimsuntem asiguraţi şi de sentimentul căsuntem împreună şi împreună vom reuşi sădepăşim să această situaţie.

- Persoanele care trec prin astfel de situaţii (inclusivboli cronice) devin mai nervoase, mai irascibile, sau noile percepem aşa, pentru că nu ştim cum să le abordămîn siuaţia dată?

- Este posibil, ca în urmă durerilor, aregimului de viaţă, a sigurătăţii sauînsingurării, a spitalizărilor prelungite,a imposibilităţii de a te purta specificvârstei şi capacităţii tale mentale, acondiţiilor care dau frustrări aproapeperamente, ca aceste persoane să devinămai irascibile, mai sensibile, mai uşor derănit, pot apărea depresii, care fac şimai mult rău dacă sunt ascunse şi nutratate cum se cuvine. Se poate spune căse înrăiesc dar nu este valabil pentrutoate persoanele.

Pe de altă parte, cei din jurulpersoanei aflată într-o situaţiedeosebită, ajung să îi creeze stări dedisconfort cu o grijă exagerată. După ovârsă şi în anumite condiţii persoanele

488

respective pot să se autoîngrijească măcarîn limite şi atunci când nu pot ştiu săceră ajutor iar „dădăcela” nu face decâtsă le irite. Posibil ca persoanele să fieiritate dintr-o cauză mai profundă: poatefi grija pentru ceilalţi, să se simtăpovară, să fie dezamăgite că tratamentulnu dă rezultate şi multe altele. Acestesituaţii şi atitudini trebuie analizatepentru fiecare caz în parte şi abordatconfirm specificului fiecăruia.

În general persoanele din prejma celorcare se confruntă cu situaţii deosebite nuştiu să reacţioneze: sunt excesiv degrijulii, sau manifestă milă, dă senzaţiacă cel în cauză este terminat, poate demulte ori că acea persoană nici nu maipoate gândi. Toate astea determinăpersoana să aibă unele reacţii de apărareşi aceastea pot deveni agresive, reacţiide respingere a ajutorului oferit.

Pe de o parte, pentru cei care au uneleinfirmităţi, faptul că este cinevapermanent lângă ei să le vină în ajutor,nu le este de folos. Dacă nu îl ajutăm peindividul, care are nişte dificultăţi deautoîngrijure şi autoservire, să înveţe săcapete experinţă pentru a se descuracasingur, i se crează un fel de dependenţă,

489

acesta riscă să piardă şi capacităţile pecare le mai are. Pe de altă parte poateajunge să considere că totul i se cuvine,ajunge să nu mai ţină cont de nimic şi sătrateze pe toată lumea din jur ca peslugi, fără respect şi chiar cuagresivitate.

Indiferent de nivelul de afecare aorgnismului, acesta are două sisteme decompensare a deficienţei, care sunt şi maibine activate dacă se realizează exerciţiiconcrete. Un sistem de compensare este încadrul sistemulului (intrasistemic) dincare face parte organul afectat (deexemplu: dacă este afectat auzul, pe caleaaierului, se poate dezvolta percepţia pecalea osoasă foarte mult, dacă este vorbade afectarea unui picior, celalat picor vadeveni foarte puternic, ca şi braţele) celde al doilea este este cel intrasistemic(se dezvoltă celelalte mai mult decât deobicei, va cătăta forţă, ambiţie şitenaciate penrtu a-şi depăşi cndiţia.

Dacă cei din jurul persoanei deficientevor face totul pentru acea persoană,aceasta nu va ajunge să compenseze, ci vafi dependentă permanent. Chiar dacă pepărinţi îi va durea când îl văd pe copilcă se chinuieşte, că ratează poate la

490

început, trebuie să îl lase să exerseze,să îi ofere suportul moral, poate să îiarate unde a greşit de a ratat, să îlîncurajeze să exerseze până când ajuge săaibă acea dexteritate, care dă senzaţia denaturaleţe.

Sunt atât de multe cazuri de persoanecu deficienţe care au reuşit să compensezedeficienţa, care ne uimesc şi care merităurmate: persoane care picteză cupicioarele, sportivi cu proteze, dansatoriîn cărucioare rulante, oameni care muncescdeşi nu au toate organele la locul lor.

La polul opus se află acele persoanetotal dependente, care deşi nu au odeficienţă foarte mare, nu au fost lăsaţisă se autoservescă şi astfel nu au reuşitsă înveţe nimic şi nu au putut săcompenseze.

- Se poate crea dependenţe şi în cazul în care nuexistă handicap?

- Da. Părinţii hiperprotectivi, care nuîşi lasă copiii sănătoşi să facă nimic(nici măcar un sandvici, un ceai, săfiarbă un ou), care nu îi lasă să selovescă de situaţii reale (le-a rezolvattot ce se putea), se trezesc pe la 17-18ani că aceştia ar fi destul de mari să sedescurce şi nu înţeleg de ce nu sunt în

491

stare să facă nimic. Atunci părinţii devinfoarte nemulţumiţi şi critici, considerândcă aceşti copii ar trebui să ştie tot. Deunde să poată dacă nu au fost lăsţi săexerseze, să reşescă, să repete şi săîncerce până îi iese. La început nu ştiunici de unde să le ia şi care esteordinea. Astfel ne trezim cu acei copiicare par a fi buni de nimic, pentru căpărinţii şi societatea nu mai au răbdarecu ei să capete experienţă, li se punetichete, ei se retrag, se închid, ajungsă nu aibă încredre în ei, să nu vrea sămai exerseze. La fel se întămplă şi curecuperarea deficienţelor.

- Cum este mai greu de recuperat, cei care s-aunăscut cu deficienţă sau cei care au căpătat-o peparcurs?

- Este mai greu, mai dureros şi maidrastic când este căpătată deficienţa înurma unui accident, indiferent de formă,în primul rând din punct de vedere psihicşi al acceptării noului statut.

Fiind sănătos fiecare îşi crează unproiect pentru viitor, are anumitepreocupări, unele obişnuinţe, frecventeazăanumite cercuri. Un accident poatemodifica mult aceste planuri, cel puţinpentru o perioadă de timp. Se poate avea

492

impresia că viaţa nu mai are rost, însădupă acceptarea şi depăşire şocului şi amomentului pierderii, lucrurile ajung săse aşeze.

Pentru cei care s-au născut cudeficienţa, la început este mai greupentru părinţi să accepte şi să ajungă săse mobilizeze să facă ceeea ce estenecesar. Pentru copil lupta pentrurecuperare începe într-o perioadă în carenu conştientizeză situaţia, dificultateaapare în momentul în care începe să intreîn comunitate şi începe să vadă că nu esteca ceilaţi, când şi din partea celorlaţise pot întâmpla atacuri (fie pentru că nuştiu sau nu înţeleg sau pur şi simplu dinrăutate, copiind probabil modelul dinfamilie). Dar chiar şi aşa pănă la 7 aniacel copil ajunge să se întărească şi săfacă faţă provocărilor, pentru că încă dela naştere părinţii au încercat sărecupereze şi să compenseze, durerea şiexperienţele sunt simţite treptat în dozemici şi constant şi astfel el seobişnuieşte să înfrunte situaţiiledificile.

Cât de dificilă este starea,recuperarea şi compensarea, depinde defoarte mulţi factori şi în primul rând de

493

tipul şi nivelul deficienţei, apoi deresursele organismului, de tipulpersnalităţii.

- Cum ar trebui să abordăm persoanele care trecprin situaţii de criză?

- Trebuie să avem grijă la stareapersoanei în cauză. În primul rând săîntrebăm direct, să abordăm situaţia cuseninătate, răbdare, calm, multă dragosteşi respect, cu optimism, cu încredere înpotenţial şi în viitor.

- Se trece peste criză?- Cu siguranţă se trece, mai de vreme

sau mai târziu, dar depinde cum trece, cuce urmări, care sunt urmele lăsate. Cu câtacceptăm situaţia mai repede cu atâttrecerea devine mai uşoră, pare mailejeră, nu rămân urme (traume) care să neafecteze tot restul vieţii la nivelpsihic. De aceea este indicat ajutorul şica să nu prelungim situaţia. Dacă vomîmcerca să facem faţă de cele mai multeori îngropăm unele stări, frici, angoaseşi frustrări în subconştient şi acesteavor ieşi la ivelă în alte situaţii care nuau nici o legătură cu situaţia de crizădar care pot perturba existenţa, dar cumare putere.

494

- Unele persoane se pot speria de costul terapieipsihologice. Ce se pateu spune despre asta?

- Costul unei sedinţe este stabilit defiecare specialist în parte în cabinetulparticular, dar se pot folosi serviciilepsihologilor din cabinetele dinpoliclinică, din spital, din şcoli undesunt gratuite, din cadrul unor centre derecuperare.

Chiar dacă ar trebui să apelăm laservicii contracost, costul este oricummult mai mic deât costurile a ceea ce sepoate întâmpla de-a lungul timpului, dacănu vom folosi aceste servicii.

FUGA DE ACASĂ

Statisticile arată că sunt mulţi copiicare pleacă de acasă, din care nicijumătate nu mai sunt găsiţi sau nu se maiîntorc.

Cauzele ar fi: necunoaşterea de cătrepărinţi a propriilor copii, nu cunoscpreocupările lor, nu cunosc grupul deprieteni, nevoile specifice vârstei,tendinţa de a deveni independenţi materialşi afectiv, tulburări de persoanlitate, untratament neadecvat din partea familieiasupra copilului, liberinaj personal şi în

495

familie, agresivitate, condiţii materilaeprecare.

Pentru fete principala cauză oconstituie relaţiile de prietenie care nusunt agreate de familie şi lipsacomunicării între membrii familiei, fetelealg să plece cu băiatul, după care seîntorc singure după ce s-au convins căalegerea făcută a fost greşită.

Cauzele la băieţi, a plecărilor deacasă nu au drept scop sexualitatea cispiritul de aventură, problemele şcolareşi neînţelegerea de către părinţi, unorale place să fure, alţii vin din familiidezorganizate şi asistă la certuri întrepărinţi destul de des.

- Mai sunt şi alte cauze?- Fuga de acasă apare începănd cu 8 ani

şi poate ajunge până la 20. Unui copil sănătos cu un mediu familial

echilibrat, tot îi trece prin cap, măcar odată în viaţă, să fugă de acasă, dindiferite motive. De la gând până la a puneîn practică nu este decât un pas. Suntcopiii din familii care îi supraprotejezăşi familii care îi neglijează. Cauzele înambele situaţii sunt psihologice, dar nuneapărat pe tulburări comportamentale saude personalitate. Pot fi copii foarte

496

sănătoşi şi echilibraţi, în general, darcare să nu ştiu să facă faţă provocărilorsociale ale unui moment dat şi din teamă,din ruşine aleg să fugă.

- Pot fi problemele şcolare motiv de plecat deacasă? În ce context?

- Notele slabe pot fi un motiv al fugiide acasă, dar doar acolo unde părinţiisunt hiperprotectivi şi/sau rigizi înprivinţa notelor, autoritari: Dacăcopilului i se cere permanent rezultatemaxime, făra a avea înţelegerea că pot fizile proaste şi zile bune şi pentru copil;Dacă acasă nu este înţeles că a avut o zimai slabă, sau chiar a fost nedreptăţit elştiind că acasă nu i se acceptă o notă maimică de…, atunci de frică se gândeşte cesă facă, cum să justifice şi cel mai desajunge la minciună, la a ascunde nota sausituaţia (caz în care este tot o formă amiciunii); Dacă este foarte controlat decătre părinţi şi nu mai reuşeşte să sesalveze nici cu minciuna atunci decât săîşi înfrunte părinţi şi situaţia (cureproşuri multiple şi pedepse drastice,prea aspere în comparaţie cu motivul),alege fuga de acasă.

- Care ar fi comportamentul ideal al părintelui faţăde calificativele copiilor?

497

- Părintele ar trebui să aibă dialog cupedagogii copilului (învăţător, profesori,psiholog) să vadă capacitatea şiînclinaţiile copilului, apoi săstabilească un nivel minim alcalificativelor acceptate, în concordanţăcu capacitatea, iar pedepsele să fieînţelese şi acceptate în prealabil şi decopil, care să poată fi aplicate, să nudureze prea mult în timp.

O pedeapsă prea dură sau de lungădurată, este greu de aplicat, de cătrepărinte, care o să cedeze şi nu o s-o maiaplice aşa cum a prmis sau o să osuspende, din diferite cauze şi nu îşi maiatinge scopul, ba din contră s-ar putea sănu fie acceptată şi să se declanşeze unadevărat „război”.

- Negociem? Când şi cum?- Da, negociem, când stabilim un

program, unele bareme pentru perioadaurmătoare. După care cele ce au foststabilite nu se renegociază.

Negociem alte situaţii nou apărute.Dacă am stabilit cu copilul de exemplu căpentru fiecare nota de 10 primeşt o sumăde X, pentru nota mai mica de Z, luămînapoi dublul sumei. Sau pentru o notă maimica de Y, o zi fără calculator aşa să şi

498

facem. Nu stabilim mai mult, nici măcar laînceput şi nu o săptămână, nu o lună,pentru că pe de o parte copilul va încercasă te păcălească să nu te ţi depromisiune, pe de altă parte nici tu capărinte nu te poţi ţine de promisiunepentru că are nevoie să facă un referat,are nevoie de intrenet, apar activităţicare te obligă să încalci promisiunea.

- Putem să îl lăsăm pe copil să vină cu propuneri?- Da, e bine să vină cu propuneri doar

că şi aici trebuie să fim atenţi, pentrucă s-ar putea să vină cu propuneri care sănu-l afecteze de loc şi atunci sancţiuneasă nu îşi atingă scopul, ba mai mult chiarsă îi facă placere (să fie o pedeapsă atâtde simplă şi de uşor de supotat că nici nuare importanţă dacă există sau nu). Deexemlu: vrea din când în când să rămânăsingur acasă şi dumnevoastă nu acceptaţiasta, el poate să vină cu propunerea cadacă ia o notă proastă, dumeavoastră lasfărşit de săptmână să pecaţi undeva farăel. Asta nu numai că nu îl afecteză, cidin contră îi face chiar placere: suntsingur, fac ce vreau, mănânc ce vreau, măculc la ce oră vreau. etc.

Nu spun să nu îl stimulăm pe copil săînveţe dar acordat mai puţină importanţă

499

notelor, sau cereţi o anume medie şi nuneapărat pedepsită fiecare notă. Dacăcopilul per total merge foarte bine,constatăm că are nişte curbe de efort,posibil să fie prin pe panta descendentăşi să ia o notă mică, e mai bine să spunemmedia să nu fie mai mica de…în acestecondiţii copilul are posibilitatea sărecupereze nota slabă. Poate a fostneatent, a deranjat ora ca „avea cevaimportant de rezolvat” şi a luat nota 3,sau a suflat unui coleg şi a luat 1, nutrebuie să pedepsim, pentru că acolo evorba de o situaţie indeită ( a vrut săfacă ceva ce era important, a vrut să îşiajute colegul sau a experimentatcopiatul). Trebuie separat ce pedepsim şice nu: dacă a luat 1 că a vrut să îşiajute colegul, cel mult spunem: asta e,suporţi consecinţele unei medii mici,treba ta cum recuperezi media şi cumîndrepţi lucrurile. Asta înseamnăflexibilitate din partea părinţilor, iarpentru asta înseamnă comunicare, să-lasculte pe copil cum justifică notele şicauzele, situaţia. Dacă asta există,copilul nu are de ce să se teamă, cei carefug de acasă ştiu că nu sunt ascultaţi,părinţii impun totul, minic nu se

500

negociază, nu acceptă nici un fel dediscuţie sau justificare, o notă mică estetransformată în tragedie, nu acceptă nicio greşeală (eşec) a copilului şi atunci eşi normal ca acesta să fie speriat şi săîncerce să scape de pedeapsă.

- Educaţia asta: eu sunt capul familiei, cât eşti lamine acasă faci ce spun eu, mai are sorţi de izbândă?

- În nici un caz nu răspunde copiluluide azi. Este o altă generaţie la care oastfel de atitudine, îl va determina pecopil să încerce să forţeze absolut toatelimitele şi ale sale dar şi ale păriţilor.Şi dacă nu vor reuşi să obţină măcaratenţie, ei pot alege fuga.

- Ar fi mai indicat să le arătăm respect copiilornoştri, ca şi noi să fim respectaţi de ei?

- Da. Copilul copiază şi imităcomportamentele părinţilor. Dacă adultulnu se respectă pe sine, nu va respectanici pe altcineva din jur şi nici pepropriul copil. Copilul are uncomportament în oglindă al părinţilor,deci nici copilul nu va respecta penimeni. Comunicare face să se stabileascăşi respectul între părinte şi copil. Înmomentu în care încerci să impui respectulcu forţa nu vei câştiga decât opusul:minciuna, ranchiună.

501

- Defectele părinţilor vor fi preluate şi apoi ca adulţise vor purta la fel?

- De regulă aşa se întâmplă. Mai suntşi cazuri de excepţie, care fac exactinversul a ceea ce au făcut părinţii cuei, dar vor risca să pice în cealaltăextremă.

- Cam ce este în mintea copilului, care are săspunem peste 10 ani alege să plece de acasă din spirit deaventură?

- Aceste situaţii apar, de regulă lapubetrate, când nu sunt încă suficient dematuri şi sunt inconştienţi de riscurilela care se supun, au văzut unele filme, aucitit unele cărţi de aventuri care i-auinspirat, au alimentat imaginaţia careeste debordantă. Dacă părintele nu lesatisface mofturile, se consideră a totputernici şi a tot ştiutori, cu informaţiaşi foţa pe care o are va reuşi săcutreiere lumea, să facă bani, să seîntreţină, să se descurce singur. Estecumva specific perioadei. Părintele e binesă stimuleze copilul să povestească dinimaginaţia sa, ca să ştie la ce să seaştepte şi să poată contracara eventualeleevenimente neplăcute. Din nou e vorba decomunicare: nu râdem sub nici o formă devisele copilului, îi precizăm unele

502

lucruri, situaţii, riscuri la care copilulnu s-a gândit. Sunt de acord cu doriţa tade aventură, aprob visele tale, darconsider că nu eşti încă pregătit. E binesă plănuieşti şi să încerci să faci ce ţi-ai propus dar trebuie să îţi planificiresursele, experenţele, să fi pregătit cuo limbă străină cel puţin (pentru mareaaventură pe care o visează şi pentru carese pregăteşte). Toate cu argumente pentruceea ce îi sugeraţi. Nu spuneţi: „nu maivisa, că nu o să ajungi niciodată acolosau aşa, sunt nişte prosti, nu mai pierdetimpul”. Negarea visurilor lui nu va facedecât să vrea să demonstreze că se poate:„o sa fac autostopul, o să merg cu trenulfără bilet, mie nu mi se poate întâmplanimic”. Nu conştientizeză că sunt oameni,care pot şi vor să profite de naivitatealor şi să ajungă să fie folosiţi în cutotul alte scopuri.

- Cât realism să-i oferi copilului tău? Cât să îl laşi săcunoască lumea înconjutătoare cu toate fenomenele eimai ales sociale? Cât şi ce să îi arăţi din partea „negră” asocietăţii.

- Nu putem avea control asupra tuturorştirilor şi evenimenteleor negative ce îiînconjoră pe copii de la manifestarea lorîn media, stradă, comunităţi locale,

503

şcolare şi de joacă. Ei recepteazaevenimentele şi oricât am vrea să îiprotejăm nu vom reuşi.

Este bine ca de când îl ducem la şcoalăcopilul să conştientizeze nişte riscuri,să se discute cu el pe temele astea şiînvăţat ce poate face într-o situaţiedificilă, cum să acţioneze.

Atitudinea părintelui este foarteimportantă în felul în care copilul vaadopta un comportament sau altul: dacăpărintele este speriat şi copilul va fisperiat. Dacă părintele spunându-i copiluidespre risc şi ce poate face să fie apăratadoptă o atitudine relaxată şi copilul vafi relaxat şi va şti cum să reacţioneze.

Părinţii hiperprotectivi ar încerca săîi protejeze pe copii de toate„urâţeniile” vieţii şi să îi păstrezeîntr-un glob de sticlă, să nu i se stricecopilăria, sunt permant în prejmă, nu îllasă să facă efort, nu îl lasă să vadăprea multe pe stradă sau în media. Înaceste condiţii se crează naivitateaexagerată, lipsa de realism, când totul is-a oferit pe tavă nu va şti să „citească”semnalele de alarmă, care ar trebui să-lpună în gardă, că ar putea fi agresat, nuva sesiza că o conjunctură îi este

504

nefavorabilă sau este riscantă, va fi pusîn diverse situaţii şi nu va şti săreacţioneze.

Personajele care atrag copiii înscopuri mizerabile, îi „citesc” foarteuşor pe aceşti copii naivi, tentâdu-i cudiverse poveşti. Dintre cei care nu maisunt găsiţi mulţi fac parte din aceastăcategorie.

De la 7-8 ani ar fi bine să-l lasăm sămeargă la chioşcul din colţ, să ducăgunoil, să cumpre pâine, dacă şcoala nueste prea departe şi mai ales dacă mai arecolegi din aceiaşi zonă, să mergă pe josşi pe măsură ce creşte, să utilizezemijloacele de transport în comun, să fiecât mai independent şi stăpân pe sine.

Învăţat ce să facă, în cazul în care arfi abordat de persoane necunoscute sauagresat, cu exemple clare pe diversesituaţii. Trebuie avertizat că astfel desituaţii pot exista dar că le poate facefaţă şi astfel se va păstra în echilibru.Dacă încercăm să îl protejăm excesiv nufacem decăt să-l facem să creadă într-olume iluzorie, iar, din păcate, societateaactuală oferă mai mult situaţii neplăcuteşi de agresivitate decât de încredere.Dacă nu exersează de mic la adolescenţă

505

riscul este mult mai mare de a fi atras întot felul de capacane.

- Relaţiile de prietenie cu băieţii apa, parcă, lavârste din ce în ce mai mici. Câtă libertate să îi dăm uneifete? Cât la băieţi? Băieţii să fie mai libertini? Mai facemdiferenţa asta? Ce se întâmplă cu o fată ţinută prea dinscurt?

- Încă se face o diferenţă mare întrefete şi băieţi, dar este o mare greşeală.Justificarea era că băiatul poate avearaporturi sexuale înainte de căsătorie şinu rămâne însărcinat. Părinte din nevoiade a fi linişit că nu este expus la niciun risc, nu lasă copilul să experimenteze.E mai simpulu pentru mine ca părintă să îlvăd plâmângând jumătate de oră - o oră îitrece dar nu păţeşte nimic. Accentu sepune pe fete, prin prizma fapzului că elear fi mai vulnerabile.

Din momentul în care copilul începe săiasă cu grupul de prieteni ar fi bine să-lstimulăm pe copil să-şi aducă prieteniiacasă şi fete şi băieţi. Astfel, eu capărinte ajung să cunosc membrii grupuluidin care face parte şi chiar dacă nu îmiplace, nu îi intrezic, doar îl rog să fiefoarte atent să se convingă singur, ceanume nu mi-a placut, cum se poaterăsfrânge asta supra lui, ce mă

506

îngrijorează, la ce anume ar trebui să fieatent.

Aşa nu îl îndepărtez pe copil, va aveacuraj să vină şi să spună, nu risc săînceapă să mă mintă. Dacă i-am interzis săse vadă cu acei prieteni, mă lasă să adormşi fuge. Cunoscând grupul puteţi sădeterminaţi unele schimbări mai ales dacăvă mai şi apropiaţi de câţiva dintre ei şichiar şi prostioarele pe care le vor facevor veni şi le vor povesti şi veţi şti cumsă acţionaţi şi să puneţi problema.

Greşeala pe care o fac toţi părinţiieste să critice aproape permanentcomportamentul copilului, chiar şi atuncicând copilul vine şi îşi recunoaşte ogreşelă, parcă cerând ajutor: „uite ce amfăcut, nu te-am ascultat şi….”, părintelerăspunde cu: „Ţi-am spus eu! Eşti pedepsit…”. Ce e de făcut în acele situaţii?Luaţi-l în braţe, spuneţi-i că este oexperienţă de viaţă, din care trebuie sătragă nişte concluzii, să fie mai atentaltă dată. Aşa veţi şti ce se întâmplăpermanent cu copilul iar el va şti cum săreacţioneze în alte situaţii asemănătoare.Chiar dacă situaţia impune o pedeapsă,puteţi spune: ”sunt supărat pe tine, şticare este pedeapsa şi sper să ţi-o asumi,

507

poate sunt chiar dezamăgit, poate mă doaresuferinţa ta, dar mă bucur că ai avutîncredere şi ai venit şi ai spus, că nu m-ai minţit.” Dacă situaţia cere o rezolvareşi sunteţi încă supărat pe copil şisituaţie puteţi spune: „ sunt prea nervosşi supărat să văd acum cea mai bunăsoluţie. Poate ar fi bine să îmi mai dainişte amănunte, apoi mă liniştesc, stăm devobă şi rezolvăm cumva”.

- Cum aş putea să controlez un comportament alunui copil al cărui comportamnt s-a modificat peparcursul anilor?.- În primul rând: nu putem controla, ce

mai mult se poate condiţiona, se poateghida, să-l modelaţi. Copilul fie a fostdestul de cuminte, intrând în perioadapuberală sau adolescentină se manifestă caatare. Fie a fost ceva mai iute şi maiambiţios şi o data cu creşterea s-a maidomolit. Faptul că cineva încercă săcontroleze e deja o greşeală. Încercaţi săvă apropiaţi de copil să îi sugeraţi cumar fi bine să se manifeste şi de cesolicitaţi asta, cu argumente.

- Poate se poate controla cât este părintele cu eldar în absenţa părintelui?

- Nici măcar în prezenţa părintelui. Văspune că are un referat de făcut la

508

calculator şi el intră pe joc, cât sunteţila bucătărie sau îşi ia cartea în braţe şise face că învaţă dar mintea lui e la miide kilometri. În loc să vină să vorbeascăcu dumnevoastră despre ce îl frământă, vaface tot ceea ce vrea. Cu cât încercaţidumeavoastă să îi controlaţi mai mult cuatât vor găsi ei mijloace mai ingenioasesă vă păcălească, vor avea tot felul derevolte şi nemulţumiri şi vor încerca săforţeze limita impusă. Putem modifica doardându-le foarte multe argumente şi atuncicând greşec să încecăm să pansăm rănile nusă le răscolim.

- Familia de astăzi este supusă unor fenomeneextreme şi parcă îşi pierde valoarea. Ce înseamnă unmediu familial optim?

- Părinţii ar fi bine să se adune, săstea de vorbă şi să stabilească o ordine apriorităţilor. În toată nebunia asta, degoană după partea materială, sunt părinţicare pierd cele mai importante momente dinviaţa copiilor lor, momente care nu se maiîntorc. Faptul că noi ca părinţi suntemprea obosiţi, suntem stresaţi, suntemnervoşi de la serviciu se va refecta şiasupra copiilor. Dar copiii nu au nici ovină! Dintre noi şi ei, noi suntem adulţiişi ar trebui să gestionăm situaţiile ivite

509

cu tact, răbdare şi multă dragoste.Indiferent cât aş fi de obosit trebuie să-mi gasesc timp să stau de vorbă cu copiimei, măcar la sârşit de săptămână, decomun acord (pentru că dacă avem copiiadolescenţi la sfârşit de săptămână nu vorsta prea mult timp cu noi, ci cuprietenii).

De exemplu: sâmbăta la prânz (sau lamicul dejun, luat la 10, ca excepţie)toată lumea trebuie să fie acasă la masarespectivă şi poate şi duminica seară, cafiecare să poată să aibă programulpropriu, dar şi împreună cu ceilalţimembrii ai familiei. Să organizămlucrurile şi să facem atmosfera de aşanatură încât fiecare să-şi dorească să fieacasă în momentele alea: poate pregătindceva mai special, discuţii presărate cuglume, cu manifestarea din plin aafecţiunii, cu mici surpeize. Surprizelesă nu fie materilale sau să fiecostisitoare, din contră. De exemplu:faceţi plăcintă pentru că şi-au exprimatdorinţa, puneţi-i şi răvaşe şi vă veţidistra în acelaşi timp şi ar putea fipretexte, provocări le discuţii.Comunicarea este esenţială.

510

Şi pentru ei şi pentru noi, totul artrebui făcut cu măsură. Calea de mijloceste calea regală şi greu de găsit şi demenţinut după ce ai găsit-o, dar nu esteimposibil.

Majoritatea oamenilor o să spună că lelipşete ceva: nu am timp, nu am bani, îmilipsesc multe, dar dacă stabilim o ordinea priorităţilor se poate.

Problema financiară este una dincauzele părăsirii domiciliului la copii şidepresia adulţilor, dar doar pentru căadulţii se lasă duşi de această stare şinu mai pot ţine familia în echilibru.

Să spunem că o familie a reuşit sătrăiască decent, dintr-o dată au rămasfără slujbe şi nu mai au acelaşi nivel detrai. Cum ar putea să facă din orice sărbătoare cevafrumos, pentru ei şi pentru copii, fără cheltuială? Nueste nici foarte greu dar nici foarteuşor. Dacă au avut un loc de muncă, încăau şomaj, deci un minim tot există. Ceeste cel mai important este optimismul,veselia, bucuria de a trăi, să îi mulţumimlui DUMNEZEU pentru sănătatea noastă şi afamiliei, pentru familia pe care o avem,putem face nişte lucruri foarte drăguţe şiastfel să îi învăţăm şi pe copii că tepoţi simţi bine şi cu puţin material dar

511

cu multă dragoste şi optimism şibucurându-te de ce ai. Ne-am abişnuitîntr-un anume fel, că nici nu ne mai treceprin cap că se poate şi altfel decât fugala supermachet sau la alte magazine despecialitate.

În loc să cumpărăm ornamente pentrubradul de Crăciun sau masa de Paşti, levom confecţiona noi împreună cu copiii,din materiale reciclabile: ziare vechi,pet-uri, fire din lucruri uzate şi care numai sunt putrate şi altele. Dăm aceluitimp o valoare şi creem atmosfera cumuzică adecvată, cu glume, cu discuţii, cujocuri.

În oraşele mici, dacă ai ambiţie în maipuţin de jumătate de oră de mers pe josajungi la marginea oraşului, unde de celemai multe ori găseşti o pădurice, olizieră, o apă curgătoare şi nu îţitrebuie prea mult să te simţi bine. Poatenu putem realiza ceva foaret specialpentru o masă, dar în fond cât estenecesar organismului? Acel minim care sepune pe masă, putem să-l punem în coş, săluăm o pătură şi copiii şi să mergem lapicnic. Asta nu costă nimic în plus, am fiîmpreună, făcând altceva, deci ieşind dinrutină, copiii sunt încântaţi de regulă de

512

libertatea din natură, ne-am oxigenacreierul şi poate am reuşi să ne relaxăm.

În plus, din diferite materiale pe carede regulă le punem la gunoi: haine vechi,peturi, nasturi, etc se pot confecţionaobiecte utile care să fie oferite dreptcadou şi copiii învăţaţi că sunt foartepreţioase nu prin valoarea lor materialăci sentimentală, pentru că au fost făcutecu multă dragoste şi ca unicat, cudedicaţie pentru persoana respectivă.

COPILUL SUPRADOTAT

- Care sunt caracteristicile copilului supradotat?- Copiii supradotaţi au, în general, o

inteligenţă nativă peste medie, suntfoarte curioşi, foarte activi, punîntrebări surprinzătoare şi incomode, sunttalentaţi pe anumite domenii, ajung să fiecopii problemă pentru părinţi şi de celemai multe ori pentru profesori.

- Cum ne dăm seama dacă un copil este supradotatsau doar inteligent sau are un talent?

- Pentru ca un copil să primeascăaceastă „etichetă”, de supradotat,părinţii ar trebui să parcurgă cu copilulanumite demersuri în urma cărora o comisiede specialitate să se pronunţe în acestsens. În societatea actuală majoritatea

513

copiilor sunt inteligenţi, mai inteligenţidecât am fost noi. Condiţiile oferite ledă posibilitaea de a avea acces lainformaţii şi ei le asimilează foarterepede, sunt stimulaţi de mici prinsituaţii foarte variate, care îi ajută săse dezvolte. Fiind comparaţi cu copiii dinalte generaţii vom avea impresia că aceşticopii sunt supradotaţi. Nu este suficient.

Unii pot manifesta talente speciale peunele domenii. Ca să facem diferenţa întrecopii instruiţi şi cei supradotaţi, putemspune că aceştia ca şi persoanele adulte:1. folosec un vocabular bogat şi adecvat

domeniului abordat, sunt eficienţi înorice activitatea ar întreprinde(scris, vorbit, activităţi practice),

2. doreşte să discute aproape oriceinformaţie,

3. pune întrebări lămuritoare şi de multeori incomode,

4. consumă timp pentru cel puţin opasiune,

5. există posibilitatea de a se manifestaun talent pentru un domeniu deactivitate şi vor fi atraşi de aceldomeniu şi consumă timp pentrudezvoltarea abilităţilor respective,

514

6. nu au răbdare cu procedeele de rutinăsau cu activităţi şi gesturi care devinautomatisme,

7. vor să facă lucrurile diferit, săinventeze, depăşeşte tiparele,

8. le fac plăcere activităţileintelectuale,

9. recunosc repede relaţii, veţi fisurprinşi să vedeţi că fac nişteafirmaţii şi fac nişte legături întreinformaţii la care nu v-aţi fi gândit,

10. le place ordinea, 11. gândesc critic, analizează şi

evaluează destul de corect,12. sunt sceptic, 13. gîndesc altfel decât cei din grup, 14. gândesc altruist şi se gândesc mult

la ceilalţi, 15. pot să stea concentraţi mult timp, 16. sunt sensibili sufleteşte şi îşi

arată compasiunea, au capacitatea de amanifesta afecţiunea,

17. deosebeşte cu destul de mare uşurinţădetaliile importante în detrimentulcelor fără importanţă,

18. oferă răspunsuri neobişnuite iar astaprofesorilor conformişti nu le faceplăcere această situaţie şi astfel

515

poate începe un joc aproapemachiavelic,

19. adună o cantitatea mare de informaţiidin domeniul care îi interesează,

20. pot lucra independent multă vreme şipoate veni cu idei deosebite, suntatraşi de activităţile intelectuale maipuţin conformiste,

21. nu le place rutina şi în astfel deactivităţi se plictisesc repede.

- Să înţelegem că aceşti copii pot fi copii incomozi?- Da. Pot deveni incomozi pentru că se

plictisesc repede, rutina îi irită,suprind foarte repede ceea ce vrem să letransmitem, iar dacă profesorul trebuie săexplice la un nivel mediu, el nu mai arerăbdare să asculte, ajunge să se foiască,să pună întrebări nepotrivite, săderanjeze ora.

- Dacă au astfel de probleme la şcoală există cumvariscul de a se pierde?

- Se poate risipi talentul pe zonafavorită, datorită faptului că le estegreu să se adapteze la mediul acela strictşi riguros, el nefiind un conformist.Riscul este să se piardă dacă nu se găsecnişte motivţii şi mijloace adecvate pentrupersonalitatea lui, copilul refuzând sămai meargă la şcoală cu scuza de altfel

516

reală că se plictiseşte şi în timpul pecare l-ar pierde la şcoală ar face altcevacare îi satisface interesul şicuriozităţile.

- Ce variante are un părinte care are un copil carenu mai vrea la şcoală deşi copilul este foarte bun? Ce ede făcut când copilul se plictiseşte la şcoală?

- Trebuie avut în vedere vârstacopilului şi înclinaţiile. În general laclasele mici nu ar fi indicată separeraepe nivele de inteligenţă, ci stimulareapracticării a cât mai multe activităţiextraşcolare de la sporturi, dans, muzică,teatru, activităţi de club: literatură,iventică, aeromodele, robotică, etc,astfel încât să şi vedem dacă există untalent deosebit pentru una din acesteactivităţi.

De multe ori nici la gimnaziu separeanu este chiar indicată chiar dacă dinpunct de vedere intelectual copii suntfoarte bine dezvoltaţi şi depăşesc cu 2-3-4 clase peste medie.

Din punct de vedere afectiv-emoţionalşi social nu se prea poate forţamaturizarea, idiferent cât s-ar lucra înacest sens şi pot pierde din acest punctde vedere.

517

În această perioadă pot fi stimulaţifoarte bine pentru toate aceste activităţiparalele şi în funcţie de domeniul pentrucare este mai dotat şi care îi faceplăcere, pot să urmărească atingerea deperformanţa.

Există în toate oraşele cluburi alecopiilor, centre de excelenţă pe diferitedomenii, care pot oferi acele activităţicare să îi mulţumească pe aceşti copii.

Astfel lăsăm copilului posibilitatea dea se dezvolta în ritm propriu: la ce areabilităţi comune se dezvoltă o dată cuceilalţi, la ce este talentat va avea odezvoltare mult mai rapidă şi cu rezultatepe măsură.

La şcoală, ca să nu ajungă să creezeprobleme, din plictiseală, profesorii artrebui să îi dea de lucru în plus pemăsura posibilităţilor lui. Dacă dascăliinu se preocupă de acest lucru, atuncipărinţii ar trebui să îi furnizezecopilului materiale suplimetare legate deobiectele de studiu şi tematicile orelor,astfel încât să aibă preocupări înconcordanţă cu activitatea din clasă.

Copiii supradotaţi sunt şi ei copii cucerinţe educaţionale speciale. Predarea înşcolile de masă se realizează pentru un

518

nivel mediu. Pentru copii cu astfel decerinţe există, în legislaţia specificăînvăţămâtului, obigaţia cadrelor didacticede a crea programe adaptate nevoilor lor.Astfel (sumar spus) pentru copiii cupotenţial redus să le dea un minim de bazăiar pentru cei supradotaţi să le dea delucru în plus şi mult peste nivelulclasei, astfel încât să atingă maximulpotenţialului lor. În aceste condiţiicopilul se simte angrenat în activitate,capătă încredere în el dar mai ales seîncrede în cadrul didactic, se simte„băgar în seamă” şi astfel răspundepozitiv la orice solicitare. Acordândui-seatenţie va fi stimulat să crească celpuţin pe domeniul respectiv.

Legislaţia nu se potriveşte totdeaunarealităţii: un profesor poate are 10-15clase cu câte 30 elevi fiecare, esteaproape imposibil să reuşeşti ca profesorsă adaptezi tehnici şi programe pentrufiecare tip de copii cu care te confrunţi.De cele mai multe ori cadrele didactice seocupă mai mult de cei mai slăbuţi să îipoată aduce şi pe ei la un mivel măcarminimal de bază, considerând că ceisupradotaţi au baza şi chiar mult pestemedie.

519

De cele mai multe ori copilulsupradotat scapă atenţiei, de multe orieste etichetat ca fiind obraznic şi astfelcapacităţile nu se mai pot observa. Deaceea rolul părinţior este chiar mai maredecât al dascălului, urmărind orarulcopilului îi poate face unele fişe delucru pe care să le aibă la şcoală, să nuse plictisească. Părintele are 1,2,5copiii profesorul are sute. Cea mai bunăar fi colaborerea celor doi factori:familia şi şcoala.

Din păcate se crează cercuri vicioase:cadrele didactice nu pot sau nu mai vor săînţeleagă pentru că părinţii nu seinteresează, părinţii nu fac faţă şi lasătotul în seama şcolii. Din aceastisituaţie are de pierdut doar copilul.

- Supradotatea este genetică? - Poate fi şi genetică, dar poate avea

şi alte surse de determinare. Mediuinfluenţează foarte mult dezvoltareadeosebită prin accesul la informaţie,stimularea creativităţii, evitarealimitărilor, firea curioasă şi neliniştităa copilului şi răspunsurile pozitive şimai mult decât complete, ale părinţilor laaceste solicitări permanente alemicuţilor. Excepţiile vin şi întăresc

520

regula: sunt copii supradotaţi în familiifără condiţii deosebite de informare saunivel cultural destul de scăzut (aicirolul dascălilor este covârşitor).

- Au fost cazuri în istorie, a unor personalităţimarcante, care ca şi copii nu au excelat în nici undomeniu (Edison, Einsthein). Ce s-a întâmplat acolo?

- Probabil mediul respectiv nu a foststimulator pentru ei sau chiar a fost unulrestrictiv şi ei nu s-au putut manifesta,sau nu li s-a acodrat nici o atenţietocmai că spuneau lucruri „ciudate” pentruceilalţi.

Aceşti copii pot trece ca fiind copiicu tulburări de comportament: fiind foartecurioşi din fire, dacă sunt respinşi deprea multe ori, ori devin răzvrătiţi şipuşi pe certă, fie se închid în lumea lorşi nu îi mai aude, nu îi mai vede peceilaţi şi sunt prinşi pe picior greşit laore, nefiind atenţi (pentru că ce le-a datprofesorul rezolvă foarte repede şi apoise plictiseşte) nu vor da răspunsurileaşteptate de profesori. Când se pliciseştepoate deveni perturbator al atmosfereiîncercând să atragă atenţia părinţilor sauprofesorilor şi deranjează, fără a aveaintenţia de a supăra pe cineva. Astfel eipot trece drept mediocrii.

521

Părinţii mai fac o greşeală. Copii aumultă energie, vin de la şcoală îşi facrepede temele şi apoi fuga la calculator,unde este lăsat foarte mult, neglijăndmişcarea, aierisirea şi socializareareală. Părintele este mulţumit că estecuminte şi în siguranţă.

Este o mare greşeală de a-l lăsa pecopil mai mult de 45 minute - o oră zilnicla calculator. Pe de o parte pentru căacesta este un mare consumator de energie,pe de altă parte, lumea virtuală estediferită de cea reală, activităţilerealizate pe calculator, de multe ori suntjocuri pline de agresivitate, majoritateajocurilor crează dependenţe. Dezvoltarealaturii sociale a copilului are mult desuferit pentru că în plan virtual toţi sedescură, dar viaţa nu este virtuală şipuşi în situaţii reale nu prea reuşesc. Înrelaţiile de faţă în faţă ajung să fietimizi, intovertiţi, se pierd, gafează. Artrebui urmărit ce face în acest timp şistimulat să folosească timpul petrecut lacalculator, pentru a culege informaţii,pentru a face diverse lucrări şi cel multîn paralel să comunice pe reţelele desocializare şi verificaţi acei prietenivirtuali.

522

Am mai vorbit de importanţainteligenţei emoţionale în viaţă, iaraceasta nu se câştigă decăt înrelaţionarea directă cu oamenii şi însituaţii reale de viaţă şi în nici un cazîn mediul virtual.

De aceea este foarte indicat să facăsport şi mai ales sporturi de echipă,orice activitate la cluburi, cercuri, undeactivităţile se realizează cu mai mulţi înrelaţie, unde să ajungă să se simtă partedin grup, se aud reciproc, se înţeleg saunu, se plac sau nu. Ce este esenţial estesă experimenteze între alţii. Putem pierdemulţi copii mulţi copii talentaţi (nuneapărat supradotaţi) tocmai că nu aurelaţionat suficient şi nu au dezvoltatinteligenţa socială şi emoţională.

Asta mă face să afirm că părinţii artrebui să se ocupe mult mai mult de copiişi mai ales pe latura emoţional-afectivăşi socială, iar dacă timpul nici la copiinici la prinţi nu le prmite atuncisporturile şi cluburile sunt de mareajutor.

- Supradotarea are legătură cu QI (coeficient deinteligenţă). Toţi copiii cu QI peste 130 sunt supradotaţi?

- Da şi nu. Am făcut referire la ceînseamnă supradotat. Un QI ridicat nu

523

indică nepărat supradotarea, pentru că decele mai multe ori acesta se calculeazămai ales pe baza dezvoltării zonei logico-matematice. De aceea am spus că această„etichetă” e bine să fie pusă de o echipăde specialişti. Cu un QI de peste 130 potfi şi idioţii-genii, care fac calculematematice şi nişte conexsiuni pe zonamatematică uimitoare, dar nu sunt capabilisă se îngrijească, la fel pot fi uniiautişti.

Copiii pot avea un telent sau oînclinaţie către un domeniu sau arie deactivităţi. De acea am spus să nu seforţeze încardrarea într-o categorie saualta, nici de vârsta sau nivel dedezvoltare. Trebuie stimulaţi pe ce au maibun, pentru că de ce obţin rezultate deaceea vor dori şi mai mult pe domeniulrespectiv. Va avea stârnită curiozitateaşi va creşte interesul şi atunci va căutainformaţie şi să împărtăşescă experinţelesale cu alţii şi să îşi măsoare forţele cuale altora şi astfel va dezvolta şi laturarelaţională şi afectiv-emoţională.

În general un copli cu un QI de peste130 învaţă foarte repede, aproape orice,dar depinde de mediu şi de adulţii dinpreajmă, care ar trebui să-l stimuleze.

524

Cu toţii am avut profesori care ne-auplăcut şi profesori pe care i-amantipatizat. Datorită profesorului uncopil supradotat poate să nu îi facăplăcere să înveţe şi să rezolve problemela matematică sau la fizică, asta nuînseamă că nu are capacitate, nu a fostatras, la fel se poate şi pe literaturasau limbi străine.

- Dacă se demonstrează supradotarea, ce maifacem cu copilul dacă l-am antrenat şi am făcut tot ceam putut pentru dezvoltarea lui şi tot se plictiseşte laşcoală?

- După părerea mea, doar înperioada de după gimnaziu, dar dacă nu sepoate altfel chiar şi mai de vreme, sepoate folosi de legislaţia existentă, carestipulează posibilitaea de a face câte 1an şi jumătate - 2 ani în aceiaşi perioadăcu examinare pe cunoştinţele necesare.Astfel să poată trece mai repede prinobiectele de studiu şi să susţinăadmiterea la facultate mai devreme decâtvârsta reală.

Această variantă este viabilă în multecazuri, doar să se realize în urma uneievaluări temeinice şi fără a se forţa vreuna din limitele natrale. Aceastăposibilitate se poate realiza în urma unei

525

proceduri: părintele face o solicitare laministerul învăţământului şi în urmaevaluării copilului de către o comisie elpoate să primească acordul de a trece mairepede prin unele etape de şcolarizare. Vatrece prin aceleaşi obiecte de studiu şiva parcurge aceleaşi etape doar într-unritm mult mai alert (ritmul mediu deperedare lui i se pare prea lent). - Un astfel de rimt nu cumva îi va ocupa prea mult

timp cu studiul şi va rămâne fără timp pentru socializareşi realţionare.

- În mod normal nu. De aceea se trecepri comisie, ca să se constate dacă aceacapaciate exista, iar supradotareapesupunea ca şi caracteristică abilităţisociale. Chiar dacă i-ar rămâne puţin timppentru socializare, acel copil va şti săfolosească bine puţinul timp şi îl va facede caliate. Iar dacă ar fi să alegem întretulburările de comportament care ar puteasă apară datorită plictiselii şi apatieiconsecutive acestei situaţii, ar fi depreferat mai puţin timp dar de caliatepentru socializare şi prieteni, ar maicâştigat chiar şi în prietenie.

Astfel de copii solicită extraordinarde mult atenţia părinţilor şi cadrelordidactice şi deci grija pe zona afectivă.

526

Văzând capacitatea lor, în general suntemtentaţi să le cerem să nu mai greşescă, nuse mai scuză gafele, cerinţele fiindfoarte mari pe toate planurile şi uităm capână la urmă sunt şi ei doar copii.

- Se spune că dacă introduci copilul într-un mediumai puţin inhibitiv, restrictiv Qi-ul poate creşte cu pânăla 10 puncte. Dacă este aşa ce ar trebui să facă părinţiidacă obsevă unele caracteristici la proprii copii?

- De fapt este o falsă creştere. Înmediu rigid şi restrictiv copilul nu aobţinut rezultatele în conformitate cupotenţialul lui, rezultatele fiind multmai slabe, datorită fricii de a nu greşi,poate a avut emoţii, poate a fost furioscă nu este lăsat să facă ce îi faceplăcere şi cum simte el, a faptului căpoate a fost obligat să apeleze lamemorie, iar asta nu îi face plăcere,capaciatea de concentrarea a scăzut, poates-a pierdut în amănunte. În mediirestrictive randamentul poate fi mult maislab, în mediul relaxat, unde sestimulează cretivitate şi iniţiativa esteapreciată, copilul se simte bine, sigur,randamentul creşte, pentru că evaluarea nureprezintă o problemă, simte că estefiresc să facă lucrurile cum crede. Înplus dacă ridicăm ştacheta copilului, el

527

tinde s-o depăşească. În mediul restrictivrăspunsurile nu îi vin spontan, copilulmerge pe negare, pe inhibiţie, devinetimid şi astfel l-am pierdut şi ridicareaştachetei nu mai este indicată. De aceeaeste indicat a se folosi stimulareapozitivă şi nu cea coercitivă.

- Cum ar trebui să se poarte părinţii cu copiii? - Părinţii ar trebui să îşi stimuleze

permanet copiii, să îi lase cât mai puţinîn faţa calculatoarelor şi televizoarelor,să le ofere cât mai multe şi variateposibilităţi şi medii de dezvoltare,pentru ca aceştia să îşi poată manifestatalentele şi potenţialul (de preferat şiîn aer liber, în grupuri variate, cudiferite activităţi). Pentru părinţii carecred că au un copil supradotat să solicitecomisiei care există în cadrul şcoliispeciale o evaluare sau să solicite caCentrul Judeţean de AsistenţăPsihopedagogică din cadrul InspectoratuluiŞcolar Judeţean o evaluare.

- La ce vârstă să se relizeze această evaluare?- La 9-10-11 prima evaluare. În nici un

caz în primele două clase primare, cândprograma este mai lejeră şi este posibilca copilul să fi învăţat din grupele degrădiniţă scrisul şi parte de socotit şi

528

să se cam plictisească, aşteptaţi săvedeţi cum se manifestă după clasa atreia când programa este mult maiîncărcată.

Dacă se forţează dezvoltarea şicopilul nu este prgătit, îi va fi fortegreu dacă s-ar solicita parcurgera mairapidă, va ajunge să obosească, să nu maivrea, să îşi piardă încrederea în sine,iar asta pentru psihic ar fi un dezastru,după ce stima de sine a fost foartecrescută, apare riscul de pierde apotenţialului. Personal nu sunt de acordcu calsele speciale din cadrul colegiilornaţionale ci sunt pentru centrele deexcelenţă, pentru cercuri, cluburi şi alteactivităţi.

CREDINŢA

- Ce este credinţa?- Credinţa este defintă de multă lume,

în multe feluri. După mine credinţa esteacel ceva interior, gândit şi simţit depersoană faţă de forţe exterioare lui, încare să poată avea încredere, cu carepoate să comunice, de care se poate teme,

529

sau, de cele mai multe ori reperzintă unpunct de sprijin.

Se ştie că primele noţiuni desprecredinţă, copilul le primeşte acasă, de lapărinţi, dar de cele mai multe oripărinţii nu sunt destul de binedocumentaţi şi nu stăpânesc ei destul debine teoria şi practica credinţei şi s-arputea ca copiii să nu primeascăinformaţiile care trebuie şi mai mult îibulversează.

- Cine ar trebui să-i facă acestă educaţie copilului? - Părinţii în primul rând. De ce?

Pentru că întrebări se nasc de la început,mai ales că părinţii folosec tot felul deexpresii, în comunicarea cu copilul:Doamne-Doamne, Bau-Bau, mulţi duc copilulla biserică de mic. Copilul va puneîntrebări de când va reuşi să rostească.Este firesc şi necesar să îi răspundem, laînceput fără prea multe explicaţii şiamănunte.

- Ce spun psihologii, cum e mai bine: să ne educămcopiii ca atei sau într-o anumită credinţă?

- Printre psihologi părerile suntcontroversate. De ce? Pentru că şipsihologii sunt oameni. Pentru că şi eisunt credincioşi sau atei şi atunci

530

fiecare îşi susţine opinia conformprincipiilor personale.

În practica, psihologul poate să vadărapid, dacă persoana cu care lucrează areo doză de credinţă sau nu. Mai ales înmomentele de impas ale vieţii sau însituaţiile de criză ale persoanei,psihologii folosesc credinţa persoanei,pentru a o ”agăţa” de o speranţă, de aşanatură încât să determine individul săfacă eforturi pentru a se redresa, pentrua se cunoaşte, pentru a accepta unelesituaţii.

Dacă persoana care are nevoie deserviciile psihologului, este atee atuncipsihologul în nici un caz nu o poateinfluenţa în acest sens, indiferent cât decredicios ar fi psihologul, iar încercareade a convinge persoana nu ar face decât săîi aducă desevicii, ar fi o metodă cuefect invers celui scontat. De ce? Pentrucă intră în conflict de pricipii de viaţă,iar psihologul are obligaţia să respecteopinia persoanei, să o ajute cu mijloaceadecvate ei.

- E indicată religia în şcoală? Cum se coreleazăreligia cu teoria evoluţiei speciilor a lui Darwin? Nubulversăm copilul?

531

- In aparenţă da, copilul poate fibulversat, dar cu multă răbdare şi multeexplicaţii, copilul poate pricepe mai multdecât credem noi că e capabil. Toate asteapresupun cunoştinţe, se mergem pe ideea debun simţ că există cercetători în diferiteetape ale evoluţiei care au emis uneleteorii ce pot fi valabile, că adevărulabsolut nu îl deţine nimeni şi reuşim săîi prezentăm mai multe idei şi teorii.

Dacă privim ceva mai profund teoria luiDarwin şi teoria religioasă, poaterealizăm că există unele similitudini,fiind vorba doar de intrepretare. Dacăspunem că există o „inteligenţăuniverslă”, care a detrminat apariţia şievoluţia omului de la stadiul de animal laceea ce este în momentul de faţă şidescoperirile şi progesul tehnic şiştiinţific a fost realizat cu acordul şiajutorul acestei „intelgenţe”, copilul nuar mai fi atât de confuz şi nu ar maiintra în dispute de iedei. Trebuiemenţinută o linie de echilibru întreştiinţă şi credinţă.

- Ne naştem în cdrul unui cult religios, apoi existătot felul de tentaţii şi în acest domeniu. Cum alegem tipulde religie?De ce oamenii ajung să se convertească de la oreligie la alta?

532

- Opinia mea persoanală este că fiecaredintre cei care trec de la o religie laalta au propriile motive iar cel maifrecvent este faptul că nu s-a regăsit întipul de religie în care s-a născut, nu sesimte confortabil în cadrul acesteia şiatunci încercă alte varinte şi acolo sesimte bine.

Nu sunt de condamnat cei care îşischimbă religia în mod conştient şi nudoar pentru că e un curent, o modă, etc,nu este cazul să ne exprimăm faţă de ei.De ce? Pentru că dacă ar fi să facem unportret al crdinţei, ar trebui să adunămtoate religiile lumii într-una singură,pentru exista un singur DUMNEZEU(indiferent cum este numit în limbilefiecărui popor: că se numeşte DUMENZEU sauAlah, Drahma, Inteligenta universală,Univers, etc.), principiile de bază (cele10 porunci, mai multe sau mai puţine,numite variat) sunt aceleaşi şi sunt întoate religiile.

DUMEZEU este iubire pentru toate. Dacăam pleca de la principiile astea nu ar maiexista discuţii, dispute, diferenţa o facedoar forma de practicare a credinţei, înfuncţie de dogma religioasă aleasă şi de

533

cei care încercă să coordoneze acestecomunităţi religioase.

Dacă am pleca de la idea că, DUMNEZEU(cu toate denumirile primite în oricelimbă) este iubire, atunci nu am ajunge sămai comentăm alegerea celuilat, pentru căiubirea în numele lui DUMEZEU însemnă: măiubesc pe mine, îi iubesc pe semenii mei,nu pot să le acord decât iubire şi atunciorice dispută pe exprimarea confesiunilor,riturilor, cultelor religioase ar ajungesă dispară.

Din păcate unii schimbă religia doarpentru un interes material, alţii pentruasta fac prietenii şi reuşesc să fieconvinşi pe fondul slăbiciuniicunoştinţelor şi trăirilor din aceastăzonă. Dacă din acest punct de vedere nuavem nişte convingeri personale binedeterminate este bine să citim cât maimult şi din toate tipurile de religie, sămegrem la fiecare tip de rit să vedem şipracticarea acesteia şi abia apoi încunoştinţă de cauză să luăm o decizie.

- De ce simt oamenii nevoia să creadă în cevasuperior? Îi ajută lucrul acesta?

- Pentru că se întâmplă unele fenomenecare în aparenţă nu au explicaţii logiceşi explicaţia existenţei divinităţii este

534

aproape de sensibilitatea umană. Totdeaunaîndemn spre echilibru, spre calea demijloc, fiincă „DUMEZEU îţi dă, dar nu îţipune şi în sac”. Crdinţa, indiferent deforma ei de manifestare, este un punct decare te poţi sprijini, de care te poţiagăţa.

Din punctul meu de vedere credinţa =iubire, asta înseamnă că imi iubescaproapele şi nu i-aş face rău.

Credinţa poate fi un suport foarteputernic în orice evenimet al vieţii, fieel pozitiv sau negativ.

- Există o diferenţă între a fi credincios şi a fireligios?

- Eu cred că da. De multe ori se ajungela fi religios, fără a avea credinţă,adică faci ceea ce îţi cere ritualulreligios fără a şiti de ce şi cu ce scop(semnificaţia gestului), fără să simţi căcă acel lucru e bine să fie făcut, nucrezi în acel ritual, fără să simţi aceaiubire adevărată pe care ne-o cerecredinţa (şi de care vorbeşte toatereligiile lumii).

Dacă faci un gest să-l faci mai întaicu sufletul. Asta înseamnă credinţă.

Dacă faci pentru că aşa se face, dinhabotnicie, acolo e doar relgiozitate.

535

Făcând asta, respectând doar dogma, fărăsă simţ la modul pozitiv, constructiv şicu iubire, voi ajunge să simt, ceea ce adeterminat aproape toate dogmele, acelesentimente contradictorii, poate derevoltă, de refuz sau frustrare,sentimente ca frica, vinovăţia, fuga deresponsabilitate, labilitatea, umilinţa(în forma ei distructivă), ruşinea şi altestări caare nu fac bine.

Dacă nu se înţelege şi nu se simte căDUMNEZEU este iubire, este răbdare, esteiertător, este părinte, toate sentimenteleastea negative determinate de diferiterituri religioase pot face extraordinat demult rău.

Atenţie! Nu spuneţi copilului: „Nu eşticumite, te va pedepsi Doamne-Doamne! Vezică acesta este un păcat, trebuie să îţifie ruşine!”. Dacă îl veţi învăţa aşa, căDUMNEZEU este răzbunător, este dur, estecel care pedepseşte, care loveşte,credinţa respectivă nu este delocsănătoasă şi nu poate fi o bază, nu poatefi punct de sprijin ci unealtă de tortură.

A-ţi fi ruşine cu ceea ce eşti, a fugide propriul organism, a te întoarce tottimpul către exterior şi către ceilaţi,înainte de a te cunoaşte pe tine, înainte

536

de a te iubi şi respecta pe tine (nuvorbim aici de egoisme) este o maregreşeală de educaţie religioasă a tuturortimpurilor. Toate aceste aspecte negativeau foarte folosite pentru a putea stăpâniomenirea, petru a putea fi organizatăpopulaţia, pentru a se crea un sistem dereguli.

Credinţa în forţa divină nu înseamnăsentimente negative, din contră însemnă săte respecţi pe tine, să îţi respecţiorganismul, să te simţi bine în propriapiele (a nu se înţelege excese, ci totulcu măsură), să te cunoşti, să te iubeştiaşa cum ai fost înzestrat, iar respectânu-te şi iubindu-te pe tine, vei respecta şivei impune respect fără nici un efort,doar cu multă dragoste.

Având aceste elemete, chiar şi cândeşti atacat, nu vei răspunde cu atac, cicu iubire şi conflictul se stinge înintede a începe, pentru că tu reuşeşti săînţelegi şi să ierţi persoana care te-aatacat. Supărarea care s-ar fi creat înastfel de situaţii dispare de la sine,sentimentele negative nu mai suntinteriorizate, nu se mai ajunge la acelestări negative.

537

- Asta înseamnă să îi respectăm şi pe copiii noştri,să îi învăţăm de mici acest lucru, pentru că vom aveafoarte mult de câştigat?

- Cei care merg la biserică, dar apoiinvidiază, vorbesc de rău, încalcăpricipiile, nu sunt crdincioşi cihabotnici şi sau farisei.

Aceia nu sunt bune modele pentruceilaţi, mai ales pentru copii: nu pot sămă duc să mă rog împreună cu ceilaţi dacăeu sunt plin de ură, de răutate, demâhnire, de invidie, judecându-i permanetpe ceilaţi.

Dacă credinţa e iubire, eu mă respectpe mine şi îi respect pe ceilaţi, atuncinu am cum să fiu atacat, sau şi dacă suntatacat, nu reacţionez, nu răspund cuaceiaşi monedă, ci dau iubire. De ce?Pentru că eu pot să gândesc că şi ei larândul lor sunt nişte victime. Înţelegând,datorită iubirii, că atacurile pleacă dinfaptul că nu se iubesc suficient, că nu serespectă suficient, că au fost la rândullor umiliţi şi atacaţi, că nu au văzut căse poate şi altfel, că sunt, de faptreacţii de apărare, pornite dinsentimentele negative induse (de multe orichiar şi de religie), eu pot să iert, să

538

nu reacţionez, trec cu vederea şi evitconflictul şi supărarea.

Sentimentele negative sunt induse decredinţa prost înţeleasă: „Fac niştesacrificii, mă chinui, ca să mă iubeascăDUMNEZEU!”. DUMNEZEU nu are nevoie deiubirea mea ce pare a fi scrificiu,DUMNEZEU mă iubeşte oricum, pentru că estetatăl, la fel cum orice părinte îşiiubeşte şi copilul rebel şi pe celcuminte. Chiar dacă eu fac greşeli, dincare eu trebuie să învăţ, dacă eu mi-amînvăţat lecţia DUMEZEU mă iubeşte, dacă numi-am învăţat-o, mai primesc una, dar totmă iubeşte. Dacă nu învăţ voi repetegreşelile până voi învăţa lecţia.

- Pot fi credincios fără să fiu religios?- Da. Dar nu este neapărat cea mai bună

formă. Unii oameni au renunţat să maimergă la biserici, case de adunare,moschee sau alte locaşuri, tocmai pentrucă atmosfera de acolo nu este una deacceptare deplină a tuturor membrilor, nueste una de dragoste ci una critică, dură,care te face să te simţi rău, laş, umilit,să îţi fie frică, să te simi vinovat, săîţi fie ruşine de ceea ce eşti. Poţi să terogi la tine acasă, poate să îţi fie bineîn relaţia cu DUMNEZEU, dar ar fi bine ca

539

persoanele credincioase să se poatăîntâlni în grupuri, unde dragostea să fiecuvântul de ordine, unde să fi acceptataşa cum eşti, fără să fi etichetat, fărăsă fi judecat şi unde să ţi se oferedragoste necondiţionat. De ce? Pentrufiecare dintre noi este o scânteie deDUMNEZEIRE, indiferent de aspect, decaracteristici sau poziţie socială. Nuexistă sancţiune, ci sunt lecţii de viaţăpe care le primim tocmai ca noi să învăţămşi să creştem, să evoluăm. Dacă o astfelde credinţă se instalează în sufletul uneipersoane atunci acea persoană va fi înechilibru, indiferent de situaţiile deviaţă prin care va fi obligată să treacă.

Acest echilibru nu este permanent,pentru că pentru fiecare etapă de creşterespirituală vor fi alte provocări. Dacă noile acceptăm şi vom învăţa din ele, vomtrece cu bine prin ele ca printr-o şcoală.

- Care sunt riscurile, în cazul în care se merge cuaceastă religie la extrem, în habotnicie?

- Pot să apară dezechilibre majorepornite de la sentimentele negativeinduse, despre care am vorbit.

Lipsa de responsabilitate poate fi dusăla extrem, pentru că „dacă aşa a vrutDUMEZEU, aşa a fost să fie!”.

540

Frica, vinovăţia, ruşinea, umilinţasunt stări şi sentimente care pot săproducă dezechilibre. Atenţie adulţi, caeste posibil să va jucaţi cu focul! Nuinsufleţi frica de DUMEZEU, insuflaţiiubire de DUMNEZEU. Toate acestesentimente negative vin în contradicţie cuce însemnă succesul în societatea actuală.Dacă îl înveţi să fie fricos şi umil nu vaavea nici o şansă în această societateatât de concurenţială.

- Se poate ajunge la conflicte între părinţi şi copii,pe tema religiei?

- Da. Dacă în familia respectivă nuexistă o obişnuinţă, nu se practică un felde religie, la un momemt dat pot să aparădiscuţii duse până la conflicte. Dacă laun momemt dat părinţii încep să creadă şisă frecventeze un cult religios şi copiiifiind mai mari de 10 ani nefiind obişnuiţipână atunci cu astfel de practici suntobligaţi să mergă şi să practice se poateajunge la conflict. La fel şi în cazul încare părinţii nu au avut nici un fel deconfesiune şi nu au habar de religie,copilul care începe şi învaţă religia înşcoală, începe să creadă şi să simtă şiîncercă să corecteze părinţii şi să îidetermine în practicarea religiei.

541

Părinţii care au copiii mai mari artrebui doar cu blâneţe, exemple şi prinmodelul propriu să îi atragă pe copiii.Dacă aceştia sunt deja tineri ar trebui săle sugereze să citească şi să aleagă dupăce au studiat. Părinţii care nu cred poatear trebui să îşi asculte copiii.

Credinţa adevărată pune individul înprim plan cu respect şi iubire de sine, deDUMEZEU şi de semeni.

Persana calmă, îi dă celui care atacădragoste, acela se înmoaie pur şi simplu.Atunci copilul este în echilibru şi vaface faţă foarte bine şi destul de uşor,în orice situaţie oricât de critică. Înplus nu va atrage către el decât persoanecare sunt la fel de pline de iubire ca şiel, restul se vor depărta pentru că nu sesimt bine în preajma lui. Fiecare lucrezăpentru el.

TULBURĂRILE DE LIMBAJ

- Ce sunt tulburările de limbaj?- Orice rostire a cuvintelor cu

dificultate sau cu sunete modificate sepoate numi tulburare de limbaj. Tot aicise poate încadra şi ritmul rar şi celrapid, bâlbâiala.

542

- Care sunt cele mai des întâlnite tulburări delimbaj?

- O clasificare ştiinţifică nu cred căeste necesară aici pentru că se poateconsulta literatura de specialitate. Sunttulburările de limbaj simple, de pronunţieşi articulaţie, în cazul cărora suntafectate doar unele sunete, consoanelefiind cele mai des afectate, inversareasilabelor în cadrul cuvântului. Cele maigrave sunt tulburările de ritm şi fluenţă:bâlbâiala şi logonevroza.

- Care sunt cauzele care duc la apariţia tulburărilorde limbaj?

- În cazul tulburărilor de pronunţie şiarticulaţie, ele apar la vârste mici, darunele pot persista pentru tot restulvieţii (a se vedea rârâiţii, sâsâiţii),unele pot fi mai grave altele mai puţingrave, de regulă se corectează de la sinepână în jurul vărstei de 4-5 ani şi îngeneral au ca şi cauză insuficientadezvoltare a aparatului fonoarticulator.Dacă ele persistă şi sunt mai multe suneteafectate ar trebui să se apeleze laajutorul unui logoped pentru corectareînainte de debutul în şcoală. Dacă nu secorectează deficienţa de pronunţie şiarticulaţie sau auzul nu este suficient

543

dezvoltat, până la şcoală, în momentulînceperii scrierii, copilul nu va reuşi săscrie corect pentru că el aude şi pronunţăgreşit şi aşa va şi scrie.

O altă cauză poate fi învăţarea uneilimbi străine în paralel cu cea maternă lavârstele mici şi foarte mici (nu vorbimaici de copiii care vorbesc în casă olimbă şi pe stradă sau la grădiniţă alta,ci de cei care aud numai o limbă şipărinţii încercă cu ajutorul lui profesorpoate să îl facă pe copil să înveţe o altălimbă pe care nu o aude în mod curent).

O altă cauză: imitarea pronunţieideficitarea a cuvintelor de către părinţidupă copil. Este una dintre cele mai desîntâlnite şi mai grave cauze. Părinţiitrebuie să pronunţe corect pentru ca şicopilul să îşi dorescă să se corecteze şisă audă cum se pronunţă corect. Copilultrebuie corectat, cu dragoste, cu plăcere.

Bălbăiala poate apărea la două maricategorii: copii şi persoanle cuîntârzieri mentale sau pe fondul unordeficienţe de limbaj necorectate la timpsau pe fondul unor boli nevrotice.

La cei cu deficienţe este mult mei greude corectat, pentru că ei nu ajung săînţeleagă importanţa limbajului, nu

544

reuşesc să facă diferenţa între o emisiecorectă şi una deficitară a sunetelor şinu reuşesc să corecteze starea de agitaţiesau ceilaţi factori care stârnescmanifestarea bâlbâielii.

La copii sănătoşi mintal se poatecorecta. În procesul de recuperere adeficienţei bâlbâiţilor cea mai importantăeste terapia de întărire a eului, deîntăriere a încrederii în sine, decorectare a imaginii sinelui, creareasentimentului de încredere că poate sădepăşească situaţia respectivă, că poatesă corecteze, prin evidenţierea punctelorforte pe care le are copilul, deci opondere mai mult psihologică.

- Pentru a rezolva bâlbâiala conlucreză psihologulcu logopedul?

- Nu este obligatoriu. Oricare dintreei poate ajuta copilul. Logopedul este unspecialist în psihopedagogie şi stăpâneştetoate tehnicile de terapie a creşteriiîncrederii în sine şi alte tipuri deterapii necesare. Tot logopedul va stabilidacă mai este nevoie de intrevenţia altuispecialist, în funcţie de caz.

- Există logopezi în instituţii? - Cel puţin în oraşe există un logoped

care se ocupă de un număr de grădiniţe şi545

şcoli. Chiar dacă numărul de copii şi ariade acoperirele este foarte mare, dacă vremputem să găsin un specialist care să sepronunţe asupra existenţei sau nu a uneitulburări de limbaj. Există la şcoalaspecială, în policlinici, la CentreleJudeţene de Asistenţă Psihopedagogică depe lângă Inspectoratele Şcolare.

- Mai poate să se pronunţe asupra tulburărilor şialte persoane?

- Da. Acestea pot fi educatorii,învăţătorii, psihologii.

- În ce perioadă de timp s-ar rezolva acesteprobleme?

- Depinde de la caz la caz, de situaţiacopilului, de sunetele afectate, de vârstala care s-a început recuperarea, de cauzadeterminantă a afectării.

- Dacă nu se corectează nici în clasa întâia, caresunt riscurile pentru dezvoltare?

- În clasele mici, tulburările încă semai pot corecta cu ajutorul logopedului.Dar deja după 9-10 ani, de la tulburărilede pronunţie, în momentul în care copilulconştientizează că are unele probleme,riscul de a apărea bâlbâiala, ca altăformă a tulburărilor de limbaj, mult maigravă, este foarte mare. Copilul ştiind căare o problemă, în loc să se poată

546

concentra şi să reuşească să vorbească câtmai corect, din ştiinţa neputinţeipersoanle va ajunge să se fâstâcească, săse bălbăie.

Bâlbâiala poate detremina mari problemeasupra încrederii în sine, a imaginii desine, probleme de socializare, tendinţe deautoizolare, de frustrare.

- Tulburările de pronunţie, articulaţie pot debuta şimai târziu? Mai pot fi corectate?

- Sunt foarte rare şi survenite în urmaunor accidente la nivel cerebral.Corectarea depinde de cât de extinsă estezona afectată, de poziţionarea acesteizone, de nivelul afectării persoanei şi demulţi alţi factori.

- Mai sunt şi alte tipuri de tulburări de ritm şifluenţă în afara bâlbâielii?

- Da. Este vorba de ritmuri alerte saulente ale exprimării (bradilalia şitahilalia). Ritmul alert ca şi cel lentpot fi caracteristici moştenite sau înfuncţie de tipul de personalitate. Deexemplu o persoană foarte iute şi agitatăva avea tendinţa de a vorbi foarte repedeşi de aceea nu se înţelege foarte clar cespune.

Pentru ritmul lent de vorbire potexista trei cauze: una ar fi, deficinţe

547

mentală, alta inhibiţia ideatică şi altăaccidetele cerebrale. În funcţie de cauzăse abordează diferit. Dacă este vorba deinhibiţie ideatică presupune că ajutorulsă vină pe baza unor terapii specifice.Dacă este vorba de deficienţă mentală sepoate merge pe dezvoltarea personalităţiipână la atingera potenţialului maxim alpersoanei.

- Ritmul rar de vorbire poate fi o caracteristică aunei familii?

- Da. Poate fi vorba de stilul calm şiaşezat să spunem specific ardelenesc. Daracolo nu este vorba de tulburare delimbaj. Există o diferenţă clară între unritm calm de exprimare şi o tulburare deritm şi fluenţă. La fel cum existădiferenţă între ritmul rapid de vorbire cadeficienţă (când înţelegerea este maidificilă) şi cel datorat uneipersonalităţi mai agitate (unde exprimareaeste clară, cu intonaţia corectă).

- Se întâmplă ca şi la adulţi şi oameni sănătoşi să sebâlbâie când au emoţii sau când vor să exprime maimulte idei de o dată. E fierec?

- Aceste situaţii se întânlesc destulde des şi nu trebuie să sperie şi nici sădetermine jenă. Important e că sunt idei.Dacă se întâmplă destul de des unei

548

persoane atunci aceasta ar trebui săîncerce să corecteze singură, să înveţe sărespire corect, că poate să exprime tot,să înveţe să aibă răbdare cu propriapersoană, iar ceilaţi dacă ideile suntvaloroase sigur le vor asculta.

ADHD SAU SINDROMUL HIPERACTIVITĂŢII CUDEFICIT DE ATENŢIE

- Ce este ADHD?- Este o prescurtare a ceea ce se

numeşte sindromul deficienţei de atenţieşi al hiperchineziei. Sindromul în sine nueste foarte frecvent, se maifestă una saucelaltă din deficienţe şi mai rarîmpreună.

- Ce presupune acest sindrom? - Este o deficienţă manifestată la

nivel neurologic, care de cele mai multeori este moştenită (cel puţin unul dinpărinţi, bunici sau colaterali aumanifestat un asemenea sindrom).

Hiperactivitatea sau hiperchinezia semaifestă la copii printr-un veşnic

549

nestâmpăr, au o agitaţie permanentă, suntacei copii „argint viu”, care te obosescprin ritmul lor de mişcare şi agitaţie, nupot sta locului, nu se pot juca acelaşijocuri mai mult de câteva minute,presupune ceva mai mult decât un copiliute.

Deficietul de atenţie se referă lafaptul că lipsa de atenţie se maifestă înaproape orice activitate, inclusiv atuncicând i se vorbeşte sau i se solicită ceva,nu aşteapă să audă întrebarea până lacapăt, nu reuşesc să îşi menţină atenţiaconcentată decât un timp foarte scurt.Copilul pare cu capul în nori, că estedistrat, că nu îi pasă.

Dacă un copil manifestă doar simptomelespecifice uneia sau celilalte sau doar peperioade scurte de timp şi nu se menţin întimp, fie are doar una din deficieţe, fienici una şi în nici un caz ADHD.

Ca să poată fi determinat acest sindromar trebui să se manifeste cel puţin şasedin următorele caracteristici, care să sefi manifestat înaintea vârstei de 7 ani,care să se fi menţinut cel puţin şaseluni, manifestându-se în contexte diferiteşi atunci când copilul este singur dar şicând este în grup şi în preajma oricăror

550

persoane (Atenţie părinţi!!! Dacă un cadrudidactic sau chiar un medic, spune că s-arputea ca, copilul dumnevoastră estesuspectat de ADHD, nu intraţi în panică,aveţi răbdare şi urmăriţi. Este prea uşorpentru unele persoane să pună „etichete”,ca să scape de toate celelalte obligaţii,fără a se mai strădui să corecteze ceva lael sau la copil ):

Deşi este un diagnostic destul de grav,în ultima vreme se pune destul de uşormajorităţii copiilor mai agitaţi.

- Se tratează ADHD?- Nu se tratează. Eu persoanal sunt

împotriva tratării cu medicamente, pentrucă majoritatea lor sunt invazive,determină multe simptome secundare, multedintre ele mult mai grave decât sindromulîn sine. Se poate ameliora aplicândmijloace educaţionale specifice, astfelîncât copilul să devină conştient, săînveţe să îşi controleze diferitelemanifestări.

Există mulţi adulţi care s-ar puteaîncadra în această categorie şi ei nu aufost trataţi medicamentos, ci erau puşi săfacă multă mişcare şi erau permanentantrenaţi în activităţi, au fost

551

responsabilizaţi şi nu au primit aceastăetichetă.

- Care sunt simptomele care ne indică existenţaADHD?

- Mi-aş dori ca părinţii urmărească şisă îşi noteze, o perioadă mai lungă chiarde 6 luni, ceea ce observă. Suntcaracteristici specifice deficitului deatenţie şi caracteristici specificehiperchineziei sau hiperactivitate.

Pentru deficitul de atenţie:• Copilul se concentreză foarte greu la

sarcină• Nu finalizeză sarcina• Nu ascultă adresarea directă şi nu

aşteaptă întrebarea până la final. Nuaşteaptă răspunsul la întrebarea pusă

• Nu reuşeşte să se organizeze• Pierde frecvent lucruri din cauza

neatenţiei• Este foarte uşor de distras de la

ceea ce făcea, în momentul apariţieioricărui zgomot, cât de mic sau aloricărui alt factor perturbator

• Uită repede şi forte uşor ceea ce nu-l intresează

Pentru hiperactivitate:• Nu pot sta locului. Char şi atunci

când sunt nevoiţi să stea într-un loc552

trebuie să mişte din mâini sau dinpicioare, se agită, se foisec

• Părăsesc forte des locul şi/saugrupul unde se joacă, sunt într-o continuămişcare

• Vorbesc mult• Răspund la întrebări înainte de a fi

fost terminate de exprimat• Nu îşi respectă rândul• Întrerup fecvent persoana care

vorbeşteAlte comportamnete posibile:• Are sentimentul că este superior

celor din jur sau se simte diferit, izolat• Îi este dificil să accepte

autoritatea, indiferent care ar fi aceasta• Se simte frustrat când nu este pus să

creeze, să facă altceva decât lucrurileclasice, comune, mai ales dacă el areimpresia că el ştie anumite secvenţe numai are răbdarea s-o ia de la capăt şi săparcurgă paşii sau să repete

• Este creativ, poate crea dinimaginaţie

• Nu reacţioneză la impunereadisciplinei. În momentul în care i se ceresă facă anumite lucruri sau gesturi fărăexplicaţiile necesare şi fără să fie elconvins că aşa trebuie şi aşa este bine,

553

nu va accepta niciodată să facă acel ceva.Nu reacţioneză la ameninţări.

Ca părinţi ar trebui să urmărim câtedin aceste comportamnte se manifestă, înce context, când au început. Mulţi copiidin generaţia actuală au recţii deosebitela anumite medii şi în acel mediu se poatepune această etichetă. Dar ca să fie ADHDar trebui să fie îndeplinite cele 3condiţii.

- Ce reprezintă etichetarea, de ce trebuie evitată şimai ales un diagnostic greşit? Cum trebuie să procedămca părinţi?

- Dacă eticheta va fi pusă de cătremedici, copiii vor fi puşi sub tratamentmedicamentos.

Dacă este pus de către pedagogi nu sevor mai ocupa adecvat de ei pentrurecuperarea lacunelor sau corecatreadificultăţilor.

Pentru a fi siguri că este corectdiagnosticul de ADHD ar trebui consultaţicel puţin 3 medici. Dar, chiar şi în faţamedicilor, părintele este cel carepledează fiind singuri care pot sădetermine cu siguranţă dacă este ADHD saualtfel de manifestări. De ce? Pentru cănici un medic sau altă persoană din afarafamiliei nu stă cu copilul dumnevoastră 6

554

luni constant şi permanent. De aceeatrebuie urmărit cu atenţie, observănd şinotând acele manifestări.

Mă pronunţ cu un NU mare şihotărât pentru tratementelemedicamentoase recomadate deneuropsihiatrii, pentru că acesteanu fac decât să creeze alte problemede cele mai multe ori mai gravedecât unele simptome ale ADHD (a seciti prospectele, pentruconvingere). Chiar pentru medicamentelerecondate de medic ar trebui să verificămprospecte şi să vedem câte efecte adversesunt şi cât de grave.

Sunt cazuri extreme în care nu se poatedecât cu terapie medicamentoasă, atuncieste bine să ascultăm medicii, dar cupreauţia ca acestea să aibă cât mai puţinereacţii atverse, sau acestea să fie câtmai puţine şi mai puţin grave.

Uneori debutul în şcolaritate poatedetermina unele stări de agitaţie, o starede disconfort şi astfel să fie confundatăstarea de disconfort sau chiar o tulburarede comportament, o reacţie la mediu cuADHD.

555

Un copil din această generaţie estealtfel construit decât cel din generaţiileanterioare, este mult mai cretiv, estegreu să se adapteze la un mediurestrictiv, e dificil să stea atâtea orenemişcat în bancă.

Aş face apel la cadrele didactice, camai ales la vârstele de 7-10 ani, măcar înorele în care au posibilitatea de a-i lasasă îşi folosească creativitatea să lepermită să se mişte în spaţiul sălii declasă, să le de-a posibilitatea de a seexprima aşa cum simt, să nu li se maiimpună modele pentru că ei simt că le esteinhibată creativitatea prin aceste modeleimpuse şi atunci nu vor mai fi atâţiacopii eticheteţi cu tulburări decomportament.

Aceşti copii sunt speciali pentruanumite caracteristici pe care le au. Suntnumiţi în unele studii ca fiind copiiiindigo. Se pare că aceştia au aura deculoare indigo, ei ar avea rolul de aîndrepta societatea, ceea ce le dă aliurade răzvrătiţi, par negativişti, seîmpotrivesc la toate regulile ce li se parabsurde. Ei nu suportă minciuna, nuspuortă să fie păcăliţi, să fie trataţi cusuperioritate, cer respect. Dacă reuşim să

556

le acordăm atenţia noastră, grija şi să leexplicăm de ce trebuie să le cerem anumitelucruri şi ei reuşesc să înţeleagă eidevin docili şi nu vom avea proleme şi nuexistă motivaţie pentru tratament.

Înainte de a se prezenta cu copilul lamedic părintele ar trebui să-l fi urmărittimp de cel puţin 6 luni, în toate mediileşi să fi fost notate toate indiciile.

- De ce mei multe ori vestea că propriul copil estediagnosticat cu ADHD este respinsă. Ce ar trebui şi cumar trebui să procedeze părinţii care au primit aceastăveste?

- Părinţii resping ideea de boală dinmai multe motive. Primul este că nu secunoaşte cu exactitate ce este acestsindrom, apoi resping ideea de boală, apoicopilul nemanifestând o suferunţă ei spuncă se manifestă aşa pentru că e iute sausăsfăţat, pentru că nu ar accepta căpropriul copil ar avea ceva. Dacădiagnosticul este pus de un medic, artrebui să verifice prin încă, cel puţindoi pentru a fi sigur (asta în cazul încare nu a urmărit copilul aşa cum am spustimp de 6 luni înainte). Apoi dacă astadeja este stabilit, primul pas este săaccepte situaţia, să înţelegă că este oboală care nu pune viaţa în pericol, că

557

acel copil poate avea o viaţă normală dacăse vor aplica unele metode. Dacă i secrează copilului un mediu adecvat, dacăreuşim să eliminăm factorii de stres, dacăeliminăm o parte din cauzele caredeclanşeză agitaţia marcantă o mare partea problemei este rezolvata.

Dacă părintele nu acceptă şi nuînţelege cu exactitate ce persupune acestsidrom, copilul va ajunge să se manifestepermanent exact aşa cum simte fără săînveţe şi să reuşească să controleze. Nueste o boală foarte gravă, dacă terapiamedicamentoasă, psihologică, mijloacelepedagogice şi educaţia şi suportulfamiliei sunt coordonate copilul poate săevolueze exact ca un copil perfectsănătos, poate avea o viaţă normală. Dacăcopilul este integrat într-un mediuconfortabil şi stimulat permanent înautocontrol copilul poate să se maifestefoarte firesc.

- Concret ce poate face acasă un părinte care arecopilul diagnosticat cu ADHD?

Până la urmă sunt regului ce seaplică oricărui copil şi poate câteva înplus:

să stabielască un program şi unregulament cu sancţiuni şi recompense

558

negociate (nu îi impuneţi fără negocierepentru că nu a-ţi reuşi decăt să strârniţirăzvrătirea),

încercaţi să schimbaţi maximum de 5-6comportamente (după ce acestea s-austabilizat a se manifesta corect ele vorfi schimbate cu altele şi nu mai multe,pentru că nici un copil nu poate face faţăla mai mut de o dată),

compotramentele ce se dorşte a fischimbate se pun în ordinea priorităţilorde corectat (De exemplu: copilul merge laşcoală şi acolo au apărut comportamentelenedorite: se certa, nu stă în bancă, seopune cerinţelor cadrului didactic. Esteagresiv este deja un set care ar fiprimele solicitări pentru a fi corectate,pentru că acest copil trebui să ajungă săse integreze în grup să nu ajungă să fiemarginalizat, să reuşească să fie atent laceea ce se predă, pentru dezvotarea luipersonală. Dacă în decurs de 3-6 luni,reuşim să stea cât de cât potolit înbancă, să nu se mai certe sau să nu maideranjeze orele, asta presupune că s-aufăcut deja mari progrese. Când s-a ajunssă obţinem de la copil comportamenteledorite schimbăm cerinţele, chiar şi dacă

559

s-a stabilizat un singur comportamentcorect, acesta va fi înlocuit).

Legătura cu şcoala este foarteîmportantă, poate la început omonitorizare chiar zilnică, până lafixarea comportamentelor dorite. Dacă nuştim cum s-a manifestat la şcoală nu putemcorecta ce nu este corect, copilul vapierde din informaţia predată, va acumulagoluri, se va izola sau va fi izolat.

Dacă un părinte nu acceptă că propriulcopil sufere de o deficienţă, considerăndcă este un copil rău căruia nu ai ce să îifaci, că este neglijent, neatent şi vaabandona educaţia şi nu îl va ajutapermanent prin stimulare pozitivă şanselede recuperare sunt extrem de mici. Aceastapentru că, şi dacă la şcoală ar avea ochipă întregă în jurul lui, la şcoală stă4, 6 ore, restul timpului îl petrece acasăşi dacă părinte nu completeză ce se facela şcoală şansele sunt forte mici. În pluscopilul tinde să satisfacă pretenţiilepărintelui, să atragă atenţia şiafecţiunea părintelui, dacă acesta devineindiferent la problemele copilului, acestava tinde să facă şi mai multe „rele”, doarsă atragă atenţia şi până la urmă săajungă la ceea ce afirmă părintele.

560

- De ce trebuie să negociem?- Prin această atitudine, de a explica

motivaţia pentru care cerem un anumecoportament, gestul de a negociademonstrează că respectăm fiinţacopilului, că ţinem cont de nevoiele şidorinţele sale, că ne pasă. Este o tehnicăpozitivă de stimulare.

- Un copil cu ADHD poate fi ajutat şi la nivelul şcolii?- Poate fi ajutat de către cadrele

didactice şi de către colegi. Nu ar trebuicriticat permanent (este o metodă negativăde a ieşi în evidenţă, un mijloc de adistruge încrederea în sine, de adetermina răzvrătirea), de multe ori el nureuşeşte să controleze unele gesturi şistări ci din contră lăudat atunci când areuşit, tot ce a putut face. Cadreledidactice şi coplegii ar trebui săînţeleagă că acel copil nu este „rău” căaşa vrea el ci uneori chiar nu poatecontrola unele stări, că ar putea să îifie de ajutor fiind mai toleranţi şi să îiofere suport în efortul lui de a corecta.

- Un astfel de copil de regulă nu prea poate să îşifacă singur prieteni. Ca părinte ce se poate face?

- Începând de la timpul de joacă, dinspaţiile de joacă, parcuri, unde se poateîntânli cu alţi, copii îl învăţăm să facă

561

cunoştinţă, să vorbească, ce să vorbeascăcu ceilalţi, să respecte reguli, să-lînvăţăm să împartă, să respecte dorinţacelorlalţi, ca să fie agreat şi accepat.Dar astea toate se învaţă treptat de lavârste foarte mici. Mai târziu secompletează cu unele tehnici pe care să leaplice ca să îşi poată controlaimpulsivitatea şi neatenţia (pentru că demulte ori, neputând să îşi respecte rândulsau regulile jocului el strică jocul şi numai este accepat, este respins deceilalţi). Văzând cum se poartă şi unde agreşit, să i se explice pe fiecaresecvenţă, nu sub formă de reproş, ajutatsă înţeleagă, cu blândeţe.

- De ce cu atâta precauţie? - Pentru că el simte că nu face faţă,

simte în sinea sa vinovăţia, că nu facefaţă, că nu este agreat, poate săizbucnească într-o altă criză de furie, derevoltă sau de plâns, pentru că se simteprost şi nu ştie cum să îndreptelucrurile, criză care nu l-ar mai lăsa săînţeleagă clar situaţia şi să îşi doreascăsă corecteze. În timpul crizei de fapt elnu are nimic cu ceilaţi ci este foartesupărat pe el însuşi că nu poate facelucrurile cum trebuie. Dacă folosim ton

562

calm, blând el vareuşi să înţeleagă, nu seva mai apăra, îl vom putea învăţa să îşiceară scuze, să trecă peste situaţiidelicate, va vedea că poate să îndreptesituaţiile, ceilaţi îl vor accepta din noula joacă şi în grup. El simţindu-se bineîn grup deşi va mai greşi va dori sărevină şi astfel va învăţa comportamenteleadecvate, fiind integrat. Toate acestea sevor obţine prin multe încercări cu multărăbdare şi supravechind copilul multăvreme până va fi pe deplin integrat şidorit în grupul de joacă.

- Care este riscul, dacă aceşti copii nu sunt ajutaţi?Riscă să ajungă un paria societăţii?

- Sindromul în sine nu determină directdelicvenţa sau alte manifestări. Izolarea,nesatisfacerea nevoilor sociale: nevoia deaparteneţă, de afecţiune a celor din jur,îl determină pe acest copil să se simtăprost, în loc să se îndrepte sprecorecţie, după mai multe eşecuri, dacă nureuşeşte să atragă atenţia la modulpozitiv, va ajunge să facă mai multe„prostioare”, doar din nevoia de a atrageatenţia, de a fi cu ceilalţi. Astfel săajungă să fie acceptat doar într-un grupde copii problemă şi din teribilişti, dinacea nevoie de a avea atenţie, de a fi

563

agreat şi acceptat, să ajungă ladelincvenţa. Acolo se simte acceptat caegal, sau poate chiar ca lider. Deci nusindromul în sine determină acţiunileneaccepate ci toată conjunctura socială şia comportamentelor determinate.

- Se întâmplă ca un părinte să accepet şi altul sănu. Ce se întâmplă atunci?

- Ar trebui ca cei doi să se pună deacord chiar înainte de a se determinadiagnosticul. Acest lucru este valabilpentru orice copil.

Este posibil ca un copil să nu aibănici una dintre manifestările nici alehiperchineziei şi nici ale deficienţei deatenţie, ci datorită faptului că nu s-aînceput educaţia de la vârste mici,părinţii se trezec cu un copil de 7-10 anicare nu are nici o regulă de trai în comunînsuşită, nici o normă socială, nici oconduită corectă şi dintr-o dată ne trezimcu un copil rebel, cu care nu prea ştimîncotro s-o luăm. Ce s-a întâmplat de fapt?

Părinţii nu s-au pus de acord aspraacelor reguli: unul a încercat să impunăunele reguli, celălalt la lăsat să facătot ce i-a trecut prin cap, ba mai mult l-a stimulat împotriva părintelui care aîncercat să impuă reguli. Aici este vorba

564

de lipsă de educaţie. Dacă pentru un copilsănătos, neconcordanţa între părinţi aduceun dezastru, imaginaţi-vă ce problemepoate determiana acest factor în cadrulADHD.

Copilul are doi părinţi, ambireperezinţă autoritatea, chiar dacă unuleste mai autoritar, celălalt maiîngăduitor. Acele reguli stabilitetrebuiesc aplicate de către ambi părinţişi de către alte persoane care se implicăîn educaţia copilului sau care doar vin încontact cu acesta (bunici, unchi, mătuşi,prieteni). Şi în cazul în care existăunele dispute între aceşti adulţi dinpreajma copilului asupra regulilor, sauasupra unei situaţii, acestea nu trebuiediscutate în faţa copilului. În momentulîn care unul a trasat o regulă sau osarcină şi a făcut-o la modul serios,celălalt, chiar dacă nu este deloc deacord, nu trebuie, sub nici o formă, săintrevină şi să spună altceva decât astabilit celălalt, pentru că nu veţi reuşidecât să-l bulversaţi pe copil.

Dacă până la 7-10 ani nu şi-a însuşitnormele de convieţuire în comun, când i secere să respecte reguli nu va înţelege dece i se cere, ce nu este în regulă cu el,

565

de ce este atât de certat acum, pentru căpână acum făcea acelaşi lucru sau gest şinu i-a spus nimeni nimic

- Poate ADHD să apră şi după vârsta de 7 ani? - Nu. Dacă nu s-a manifestat înainte de

7 ani nu este vorba de ADHD. Poate fivorba de un alt tip de comportamenttulburat. Cauzele sunt altele şi nu estevorba de sindrom: educaţie deficitară,reaţie la mediu, fie cineva îl şicaneazăpermanent sau poate fi orice altă cauză.

Este posibil să se maifeste cam aceleşicaracteristici dar cauza este alta, nu semanifestă permanent şi în toate mediile.Vom vedea mai întâi care este mediul încare se manifestă, ce anume decalşeazăreacţiile şi aşa vom ajunge la stabilireacauzei. Dacă nu eliminăm cauza nu putemrezolva problema copilului.

La ADHD nu se poate elimina cauza careeste neurologică şi nu se poate intrvenisaupra ei. În celelalte tulburări decomportament, chiar dacă seamă cumanifestările ADHD, ele fiinddetererminate de alte cauze, elimiându-lepe acestea rezolvăm problema.

Exemplu: părinţii divorţeză, copiluladoptă un comportament specific ADHD, dindorinţa de a-şi ţine părinţii împreună.

566

Părinţii nu se mai împacă, dar dacă au ocomunicare bună, reuşesc să comunice cucopilul şi să îi elimine sentimentul devinovăţie, de neputinţă, de abandon,compotramentul copilului se va amelioratreptat până se va „vindeca”.

- Care sunt condiţiile favorabile manifestprii ADHD?Există diferenţe între copiii de la sat fţă de cei de la oraş?

- ADHD este înnăscut şi se maifestăchiar din primele zile, copilul fiind maiagitat, mai plângăcios, are nevoie de multmai multă atenţie decât majoritatea, sefrichine chiar şi când mănâncă. Se nasc şicres copii cu ADHD şi la ţară şi la oraşşi nu cred că existe diferenţe, numai căla ceei de la sat nu se simte atât depregnat pentru că aceştia stând mult timpîn natură reuşesc să descarece surplusulde energie, fără să fie deranjanţi şi caatate nu sunt diagnosticaţi nu că nuexistă.

Sunt la fel de mulţi şi la ţară ca şila oraş, numai că aceştia auposibilitatea să se mişte mai mult, mailiberi, să îşi manifeste creativitatea, numai este monitorizat secundă de secundă,este liber şi capătă independenţă.Părintele nu devine critic şi agitat căeste un copil prea iute sau nu se amestecă

567

prea mult în jocurile lui, astfel copilulnu devine negativist sau încăpăţânat.

În oraş, condiţiile de trai, de joacăsunt mult mai restrictive, copilul avândenergie din abundenţă şi fiind tot timpulmonitorizat şi coordonat în activităţidevine stresat de atât de multe reguli: nualerga, nu sări, nu te căţăra, nu călca peiarbă, nu mânca nespălat, mergi încet,atenţie la maşină, la bicicletă,etc.Nefăcând sport, stând doar 1-2 ore afară(uneori nici atât) şi chiar şi atunci cuprea multe reguli, închis între patrupereţi copilul se plictiseşte indiferentcât de mult jucării ar avea. Într-un mediulimitat jocul copilului şi agitaţia pot sădevină deranjante, pe când în mediu liberaceleaşi comportamnete nu se mai observă.În aceste condiţii caută să atragă atenţiaasupra sa, să fie recunoscut capersoanlitate.

- Este obligatoriu un sport? Îl impunem?- Da, un sport este necesar. În mod

deosebit pentru cei din oraşe. Nu impunem,trebuie să fie ceva făcut cu plăcere.Copiilor cu ADHD nu li se poate impunenimic. Alege prin încercare, până îşi vagăsi locul unde să se simtă bine.

568

- Ar fi mai indicate sporturile individuale sau cele deechipă?

- Depinde de fiecare copil în parte.Uneori sporturile de echipă pot să vină înajutorul copilului în efortul său deintegrare, să îl ajute să îşi corectezecomportamentele. Dacă îi va plăcea acelsport şi îşi va dori să facă parte dinechipă va învăţa să respecte reguli, săcedeze, să dăruiască, să fie împreună. Arfi de perferat să se încerce mai multevariante astfel încât copilul să poatăalege.

- La ce ar trebui să mai fie atenţi părinţii?- Alimentaţia poate determina agitaţie,

programul de somn, de odihnă şi muncă,mişcarea în aer liber, relaţiileinterumane cât mai dese, legărura cuşcoala, părinţii sunt şi ar trebui să fiemodele pentru copii.

Ca părinţi comportaţi-vă cum vreţi săse poarte copii. Înarmaţi-vă cu multărăbdare, acordaţile multă atenţie şidragoste.

Dacă un copil are ADHD sigur cel puţinunul din părinţi are sindromul şi dacă nui-a plăcut cum a fost tratat în copilăriesă îşi trateze copilul cum ar fi vrut elsă fie tratat.

569

Verificaţi diagnosticul şi evitaţitratamentul medicamentos.

MUZICA ŞI EFECTELE EI

- Poate avea muzica efecte asupar noastă? Caresunt acestea?

- În general muzica are efecte pozitiveasupra oamenilor. Efectul de bază este celde relaxare, stimuleză trăirile afective,stimuleză comunicarea, atenuează dintensiunile psihice, atenuează tensiuniledintre oameni când este ascultată împreunăsau pentru dans, facilitează comunicareacând este purtătoare de measj, poate fisuport pentru meditaţie şi concentrarespirituală.

- Fiecare ascultă muzica în funcţie de staresufletească în care se simte. Textul melodiei cât de multinfluenţează?

- De pinde de measjul transmis şi depersoana care receptează, de vâsta,preferinţele, trăirile, experienţele deviaţă, nivelul de înţelegere. Mizicaritmată este folosit mai ales în grupuri,pentru dans şi chiar în cadrul unorterapii, muzica lentă stimuleazărelaxarea, visarea, dansul de cuplu,meditaţia. Versurile pot transmite unele

570

mesaje, care pot fi cu impact doar demoment sau pot avea un impact mai profundîn funcţie de factorii de mai sus.

- La imagine se spune că există şi mesajesubliminale care te îndeamnă spre anumite lucuri(consum de anumite produse, agresivitate). La muzicăexistă asemenea mesaje?

- Ori ce informaţie cu care venim încontact poate cuprinde şi unele mesajesubliminale. Impactul measjelor directesau subliminale depinde mult şi defrecvenţa pe care se transmit.

Din acest punct de vedere muzica sepoate împărţi în două mari categorii:cele ce se transmit pe frecvenţe de undăjoase (manele, hip-hop, rock) careascultate în exces pot detremina stări demelancolie, de apatie, de depresie, deagresivitate. Asta nu înseamnă că dacăascultăm căteva melodii, cu mesajul cucare chiar ne identificăm, ne face rău, nedă peste cap, ci dacă ascultăm mult timp.

- Celelalte tipuri de muzică pot face rău?cum esterecomandat?

- Da. Dacă sunt în exces. Totul cumăsură. E bine să ascultăm muzică dar cumăsură, eventual alternând genurile,ritmurile, tipurile de muzică, ritmurile.Nici măcar muzica de terapie nu este

571

indicată să fie ascultată în permanenţă.Nu genul de muzică face rău ci unelefrecvenţe şi acele ritmuri sacadate carese repetă la nesfărşit, poate detrminaintrarea înt-o stare apropiată celei detransă, poate fi un fel da autohimnoză,poate să dispară luciditatea, poate existao stare de beatitudine, care este departede ceea ce înseamnă stare de sănătate şiechilibru. Se pot găsi argumente de genul:starea aia de transă şi beatitudine mieîmi face bine. Da poate fi aşa de moment,dar se poate pierde legătura cu realitateaşi de aici riscul.

- Cum alegem muzica?- Dacă eu am stare proastă astăzi şi

mie îmi place un anumit tip de muzică, iaracea muzică nu mă binedispune, din contrămă cam pune pe gânduri, e bine să folosescalte ritmuri, care ar putea să îmi schimbestarea într-una pozitivă, pentru că nu maieste cazul să mi se accentueze o staredeja denaturată, poate ar trebui cevaantrenant, sau poate ceva satiric, care săsă scoată din ale mele.

Dacă am o stare de agitaţie, denervozitate aş putea să folosesc o muzicăde relaxare, mai ales dacă este mai sprefinalul zilei şi aşa mă pregătesc şi de un

572

somn bun. Dacă sunt într-o stare euforicăşi am ceva de făcut care necesită atenţieşi rigoare voi folosi o muzică de ritmmediu care mie să îi readucă starea deechilibru.

- Asta presupune să fi adult, să te cunoşti foartebine. Dacă un părinte îşi dă seama că un copil ascultăexagerat numai anumite genuri muzicale, care considerăcă nu îi face bine, când şi cum este cazul să intervină?

- Această intervenţie nu ar trebui săfie făcută dacă încă din viaţaintrauterină copilul este obişnuit cumuzică de calitate şi variată. Astfel secrează gustul pentru muzică şi se continuăîn primii ani ai copilăriei. Dacă eu caadult nu ascult decât un gen de muzică,este clar că nu am o cultură în domeniu şica atare nici nu prea ştiu. Pot să merg peîncercări. De exemplu dacă prefer muzicapopulară, pot să ascult şi muzică clasică,ce compozitori îmi plac? Şi prin multeîncercări vom descoperi că ne place foartemultă muzică foarte variată. Astfel putemcrea copilului nostru gustul pentru oricefel de muzică.

Dacă nu am reuşit cât a fost mic, putemstârni curiozitatea şi să încercămîmpreună cu el în perioada 12-20 ani, aicopilului.

573

De cele mai multe ori la pubertate şiadolescenţă se începe consumul de muzicăîn exces şi tot atunci se creză aproape ofixaţie pentru un tip de muzică. Acum estecazul să se intrevină când este în exces,dar cu multă blândeţe, fără critică, poatefăcând haz de necaz, pentru că nu am ocultură muzicală şi propunem să ne facemacestă cultură împreună, să încercăm sădescoperim împreună cât mai multe genuri,să vedem ce are fiecare frumos. Poate fiun subiect care să ne aducă împreună cucopilul nostru puber sau adolescent, poatefi o frumoasă provocare, stârnirea unorcuriozităţi: „nici eu nu ştiu cum e, poatene place! Sau: poate ajungi într-un cercunde se ascultă şi alte tipuri de muzicădecât a ta, nu poţi să spui că nu îţiplace dacă nu ai ascultat mai mult şi nuînţelegi mesajul”. Stimulându-i la modulacesta, ceea ce este în exces se va maireduce.

Se poate întâmpla ca un copil săasculte muzică agresivă iar părintelemuzică de relaxare şi copilului să ajungăsă îi placă muzica de reaxare (sau oricealt gen). Poate la început să spună : „cee porcăria asta?”, dar apoi auzind, dincuriozitate va încercă să vadă ce vă place

574

şi la final să spună: „măi nu e chiar aşarău, sau poate sună chiar binişor”.

- Unde se poate ajunge cu ascutatul muzicii înexces, mai ales în perioada adolescenţei? Care suntpericolele?

- Muzica lucrează direct pe stareapsihică. Dacă vor asculta muzică, înexces, cu mesaje agresive şi tonalităţi înconcordanţă vor deveni agresivi, vor dormiprost, vor ajunge la oboseală, depresie.Se poate ajunge până la suicid (dacămesajele sunt spre asta).

Menţinându-se o anumită tonaliate, ritmşi frecvenţă poate duce la o stare denarcoză. De regulă la vârsta adolescenţeise fixează gustul pentru mizică şi de celemai multe ori va fi un gen total opuscelui al părinţilor.

Din păcate nici părinţii şi nici copiiinu sunt conştienţi de efectul muziciiascultate în exces.

- Muzica poate fi o modaliatea de aderare la ungrup, de a fi acceptat?

- Majoritatea grupurilor au un gen demuzică preferat care îi stimulează cătreanumite stări, au slogane, un stilvestimentar. Unele grupuri au un stil decomportament agresiv şi autoagresiv, careeste întreţinut şi de muzică. Curentele

575

stilistice, vestimentare şi culturale însine nu fac rău.

Un copil poate adopta un anume stildoar pentru că îi place şi să nu adopteprincipiile respective. De aceea estenecesar să comunicăm foarte bine cucopilul şi să ştim cum şi ce gândeşte

- Poate să adopte stilul respectiv şi pentru a şoca?- Da. Poate, dar depinde de la caz la

caz, de la individ la individ. Nu existăun stil care face rău. Depinde de grup şide principiile grupului. Orice stil aradopta copilul el poate să experimenteze,important să nu se interzică ci discutatşi văzut în ce măsură este ataşat genuluirespectiv. Dacă toate de la ţinutavestimantară, atitudinea, muzica,principile sunt cu toate în execes şisusţinute cu vehemenţă şi de cele maimulte ori cu argumente puerile, poate fiun semnal cel puţin de îngrijoarare. Poatesă ascundă lipsa de înţelegere apărinţilor, lipsa de confort în cămin şiîn societate, lipsa de încredere înpropira persoană, nesiguranţă,neîncredere, frici, absenţa atenţiei şiafecţiunii de acasă şi din jur.

- Dacă un părinte realizează situaţia, cum se poateîndrepta ? Este obligatorie intervenţia psihologului?

576

- Intervenţia psihologului poate fibenefică, dacă este acceptată de ambelepărţi: copilul şi părinţii. De bază rămânecomunicarea sinceră şi constructivă.Abordarea copilului de către părinţitrebuie să fie sinceră, cu multă atenţie,dragoste şi exprimată dorinţa de aînţelege atitudine, comportament, dorinţade a cunoaşte prietenii şi de a leînţelege atitudine şi principiile. Nutrebuie abordat subiectul dacă suntemcritici şi nu avem dorinţa sinceră săînţelegem, orice ton de ironie îl va facepe copil să se închidă şi să considere cănu vrei decât să continui în stilulbinecunoscut şi să îi împuneţi opriniiledumneavoastră. Dacă vedeţi că nu a-ţi avutsucces puteţi să rugaţi nişte cadredidactice şi psiologul, dacă există laşcoală, aceştia să vă ajute să văapropiaţi de copil să ajungeţi să puteţicomunica. Psihologul din şcoală poate facede aşa natură încât să-l atragă pe copilîn cabinet.

Colegii şi prietenii copilului potdeveni puncte de sprijin în procesulreapropierii dintre copil şi părinte.

Trebuie verificat dacă şi la şcoală sauîn alte medii se poartă la fel ca şi cu

577

părinţii, ce au văzut cadrele didactice,posibil să vă irite doar pe dumenavostrădoar din dorinţa de a atrage atenţia, sănu fie o problebă serioasă. Trebuieverificat din mai multe surse şi în maimulte medii. Dacă acolo este o problemăserioasă sigur cadrele didactice şicolegii şi prietenii copilului potconfirma, vă pot ajuta să rezolvaţiproblemele de relaţie şi apoi problemacopilului, vă poate susţine în eforturisau din contră, dacă nu este o problemă,pot să vă liniştească. Dacă este cazulfăcând echipă cu cei din jurul copiluluitotul se rezolvă mai uşor.

Pentru a nu crea probleme acolo unde nusunt sau pentru a nu le accentua pe celeexistente ar trebui realizată o evaluarecorect a situaţiei.

De cele mai multe ori părinţii nureuşesc să facă o evaluare corectă, fie oexagerază situaţia fie o diminuează. Deacea mai multe părreri din mai multe mediisunt necesare.

Ca părinţi avem impresia că avem mereudreptate, nu mai avem răbdare să ascultămşi argumentele copilului, poate nesperiem, intrăm în criză de timp şi facemgreşeli majore, care greu se mai îndreapă:

578

în loc să ne exprimăm dragostea şiîngrijorarea sinceră faţă de copil şi săîi arătăm de ce ne facem griji, de celemai multe ori încercăm să impunem prinforţă, nu prin convingere.

Prin ameninţare, prin pedeapsă, cucondiţii redicale, ceea ce înseamnădeclanşarea orgoliilor şi începerea„războiului”, nu se rezolvă nici oproblemă.

- Cum se face terapia prin muzică?- Meloterapia poate fi autoaplicată,

pentru care barometrul ar fi: starea pecare ţi-o creză muzica respectivă. Ar fiindicat să fi studiat dacă vrem să nefacem singuri terapie prin muzică.

Meloterapia realizată de trapeuţi nu seutilizează în formă simplă, sigur maifolosesc şi alte mijloace, de regulămuzica fiind utilizată mai ales ca suport.

Nu vă aşteptaţi ca autoterapia prinmuzică să facă minuni, poate să facă maimult rău: nu încercaţi să fugiţi deprobleme, refugiindu-vă în muzică.

Suntem fiinţe sociale şi avem nevoie deceilaţi, de aceea e bine să avem grupuriîn care să ne petrecem timpul liber, săascultăm muzică împreună cu ceilalţi şi săne bucurăm. Asta ne dă o stare de bine,

579

încredere, ieşim din starea de izolare. Arfi bine să facem dans de câte ori se poatecât mai des. Poate ar fi bine să dansăm cucopilul de mic în casă şi la diferiteocazii, din toate tipurile de dans, chiardacă nu ştim putem să încercăm să imitămdin ce vedem în clipuri sau emisiunitelevizate.

Ascultând tu ca adult diferite genurimuzicale, variindu-le copilul vadeprindeobişnuinţa de a acorda atenţia oricăreimelodii auzite, fiincă fiecare poatetransmite ceva, poate aduce un plus debine la un moment dat.

CONSUMUL DE DROGURI

- Care sunt semnele că un tânăr consumă?- Depinde de ce substanţă consumă, însă

indiferent ce ar consuma este vorba de ostare modificată, de regulă una de euforieîn primă fază sau de leşin, de moleşeală,de apatie, de agresivitate, mai apoi şiexpresia feţei este modificată în funcţiede etapa de consum în care se aflăindividul. Ochii au o strălucire aparte,sau dau impresia de pierdere în spaţiu.Starea respectivă nu este adaptată

580

situaţiei din momentul respectiv. Şituaţiaşcolară este afectată, nu atât notele câtexistenţa absenţelor şi un comportamentinadecavat şi în mod normal nu sereliefează alte cauze. Tinerii plecă de laşcoală tocmai să se încadreze în timpul încare ei ar trebui să fie la ore, astfelîncât părinţii să nu bănuiască, să poatăface ce vor, dar când nu pot fiverificaţi.

- Există o vârstă critică,când ne scapă, ca părinţi,copiii?

- Din nefericire riscul apariţieiconsumului a scăzut foarte mult, o dată cuapriţia pubertăţii (10-12ani), pe lângăexperienţa fumatului a consumului dealcool, sunt tentaţi dacă ajung în preajmaunui grup cu acces la astfel de substanţe,să consume ca să vadă ce se întâmplă.Riscul menţinăndu-se până după facultate.

- Ce este de făcut?- Discutat cu ei, amintindu-le din când

în când, atrâgându-le atenţia că este osituaţie care din nefericire singruri nuar putea să mai iasă, odată ce au intrat.

Vârsta 10-16 ani este prioada decăutare de sine, de întrebări: Cine sunteu? De ce sunt eu în stare? Încotro măîndrept? În această prioadă încercă să

581

devină cât mai maturi şi aşa ajung săfumeze, să experimenteze consumul dealcool şi alte substanţe, considerând căacestea sunt apanajul adultului.

- Cum procedăm cu ei? Să interzicem total?- De la 14-16 ani, ar fi de preferat să

bea un pahar de bere sau unul de vin defaţă cu părintele decât să începă săconsume pe ascuns, sau să fie tentat, săfie ca un gest teribilist.Cred că o intrdicţie nu aduce rezultate,

pentru ca la adolescenţă tentaţia, să facămai ales ce e intrzis, este foarte mare.Mai utilă este o discuţie deresponsabilizare, conştientizare şisuport: „eu ştiu cum se întâmplă să văstimulaţi între voi, eu nu pot să teurmăresc şi dacă aş face-o oricum m-aiputea păcăli, dar te-ai păcăli pe tine.Eşti singurul responsabil pentru deciziileşi gesturile tale, singurul responsbilpentru consecinţele comportamentului tău.Mi-aş dori să nu consumi şi să îţi facirău cu mâna ta. Vreau să şti că te iubescşi că orice problemă ai avea tot acasă veifi ajutat să o rezolvi, chiar dacă poatevoi fi supărat că nu m-ai ascultat. A nuse înţelege că indic a se consuma alcool,acesta nu este necesar în organism, doar

582

să nu mai existe acea tentaţie a„fructului oprit”.

- Este vorba şi de faptul că un copil este mai multtimp nesupravecheat? Că are prea multă libertate? Existăore critice?

- Nu este vorba de ore critice sau delipsa de supraveghere sau de prea multălibertate, ci de felul în care i-amacordat responsabilitatea faptelor lui, decum am gestionat unele comportamenteinadecavate la momentul apariţiei lor, derelaţia de încredere stabilită.

Părintele trebuie să ţină permanetlegătura cu şcoala, făcute verificăriinopinante şi acasă şi la şcoală subdiferite pretexte, astfel încât săprotejăm orgoliul copilului.

Dacă copilul începe să absentezenemotivat de la şcoală şi nici nu ne-aspus, dacă aprare acasă cu întârzieri marifaţă de programul pe care îl are, fărănişte justificări şi de cele mai multe orise închide în cameră fără să vină săpovestească, ce a făcut.

Când copilul întârzie şi nu are nimicde ascuns, indiferent dacă motivul pentrucare a întârziat este unul pozitiv saunegativ, dacă experienţa a fost sau nu peplacul lui, acesta are tendinţa de a

583

continua în acea stare şi acasă şi ajungesa spună părinţilor. Dacă este ceva ceştie că este intrezis sau de care ştieclar că nu este acceptat, de cele maimulte ori va încerca să ascundă, se vaascunde în cameră pretextând că are teme,dar el nu asta face, doar îi dă impresiapărintelui că este preocupat deînvăţătură.

O lipsă de comunicare poate să indicesemne de alarmă. Atenţie nu considereaţiorice atitudine de închirere în sine unsemnal al consumului. Lasţi-i intimitatecopilului şi încercaţi să stabiliţi orelaţie deschisă, să existe o perioadă detimp zilnică de comunicare eficientă. Sepoate realiza prin stabilirea unor reguliale casei, pe care să le respecte toţimemebrii familiei. De exemplu masa de serăsă fie servită la o oră la care toatălumea să fie acasă şi cu toţii. Masă săfie un prilej de întânlire, de comunicare,de stabilit activităţi comune, etc.Astfel, eu ca părinte, îmi pot vedeacopilul faţă în faţă măcar 30 minute şipot să văd ce este cu el, pot să îl simt.

Există droguri uşore care nu modificăprea mult starea, dar care efectează, iarsemnalele pot fi puse pe seama oboselii, a

584

neatenţiei: sare de la o idede la alta, nueste suficient de coerent, nu îşi poateduce la final ideile, apar ideiparazitate, care nu au legătură cudiscuţia din momentul respectiv.

- Ce poate face un părinte care constată că, copilulsău consumă substanţe interzise?

- Este dificil pentru orice părintecare este nevoit să treacă prin aşa ceva.De cele mai multe ori tendinţa este de ase revolta, de a-i interzice, de a-lpedepsi sau/şi se simte vinovat: „eu nu amştiut cum să îl fac să înţelegă …” sau, casă scape de propria vinovăţie sau denemulţumirea pentru eşecul în educaţie saunerecunoaşterea răspunderii propriuluicopil, va ajunge să spună ca grupul deprieteni este de vină, sau pe oricesituaţie, sau persoană, nu mai el şicopilul lui nu este vinovat. Plecând de laaceastă stare nu vor reuşi să găsescăsoluţiile cele mai potrivite. Căutândvinovaţii nu soluţionăm problema.

Primul pas ar fi să se baţină săcritice, să se retragă poate 30 minutepână la căteva ore, să îşi pună ordine îngânduri, să spună: „Asta este situaţia, l-am scăpat, l-am pierdut, că undeva a fosto scăpare, există şi o vină a mea, există

585

şi o vină a lui. Întrebarea este ce facmai departe?” şi încerc să găsec soluţiileadaptate situaţiei, împreuă cu copilul saunu.

Un copil care are o relaţie bună cupărinţii şi este convins că indiferent ceprostie ar face, părinţii vor vrea să îlajute şi îl vor susţine chiar dacă nu suntde acord cu prostia făcută. Un astfel decopil, chiar dacă a încercat, a testataceste substanţe, din curiozitate, dinteribilism, din antren va veni să spună:„Şti ce am făcut? Am consumat şi nu aş maiface asta. Sau am consumat şi a fost înregulă şi poate în momentele tale denervozitate ar trebui să faci şi tu asta.”

După o astfel de afirmaţie poate urma odiscuţie, fără nervi, fără apostrofări. Deregulă după a astfel de experienţă, ea nuse mai repetă, dar depinde şi de reacţiapărintelui dar mai ales de personalitateacopilului: cât s-a definit copilul capersonaliatea.

Dacă copilul nu este sigur pe el, dacănu este integrat în grupul de prieteni,dacă nu are nişte rezultate şi mulţumiripersoanle, copilul din dorinţa de a fiacceptat undeva, mai ales în grupul deprieteni, mai ales pentru că acasă nu

586

găseşte înţelegere, nu găseşte comunicare,nu găseşte ceea ce îi trebuie şi atunci,din nevoia de a aparţine unui grup, se vaduce să facă ce fac prietenii lui.

Dacă copilul ştie clar cine este, ceeste cu el, încotro se îndreaptă, ştie căacasă găseşte sprijin, chiar dacă totgrupul a consumat şi consumă cine ştie cesubstanţe şi este provocat să facă acelaşilucru, el va avea puterea să spună: „Estefix problema voastă! Eu nu sunt de acordcu ce facţi voi, pot fi în grup fără săconsum, sau dacă nu mă mai acceptaţipentru că nu vreau să consum, eu nu ammare lucru de pierdut, voi găsi alţiprieteni, pentru că înseamnă că voi nu îmisunteţi prieteni adevăraţi dacă nu măaccepatţi aşa cum sunt!”. Dar astepresupune că acest copil este chilibrat şimediul de acasă îi menţine acestechilibru. Totul depinde de cum reuşim noica părinţi să îl clădim ca personaliate şide educaţia pe care i-am oferit-o.

- Cum trebuie făcută educaţia faţă de consumul dedroguri?

- O să dau un exemplu: o familie dinmediul rural, foarte echilibrată, doicopii, fata la liceu în oraş, la fiecareînceput de săptămână, tata o ducea cu

587

maşina la cămin, mama care ţine bugetulfamiliei îi dădea o sumă de bani dechieltuială. Tata mai completa şi el fărăştirea mamei, într-o frumoasăcomplicitate. În timpul de 30-45 deminute, de drum când tata o ducea la căminîi tot povestea şi din experienţelepersonale şi de cum ar trebui să sepoarte, atfel încât să aibă grijă de ea:„dacă te duci la chef, ai gijă ce sucurisau cât lcool bei, să nu îţi laşi paharuldin mână şi apoi să mai bei din el, pentruse poate întâmpla să ţi se pună diversesubsanţe în el, de la pastile deconstipaţie până la droguri, nu e bine sărişti să treci pritntr-o situaţie jenantăsau gravă, îl bei sau îl arunci. Numănânci îngheţată decât cumpărată de tinesau la un local şi vezi tu cum este pusăîn bol, ai grijă în ce casă intri, ce şide la cine şi ce mănânci, aş prefara săstai nemâncată decât să păţeşti ceva, maibine mănâncă un covrig, oricum mănâncămâncarea ta, etc. Ştiu că nu îţi place căte tot cicălesc, am încredere deplină întine, dar nu am încredere în societateaactuală, dacă ar fi după cum simt, te-aşîncuia într-un glob de sticlă să nupăţeşti ceva, dar nu pot face asta şi

588

trebuie să mă înţelegi că îmi fac griji.Ai gijă că sunt indivizi care nu ţin contcă ar face rău cuiva prin vânzareadrogurilor, aceia nu au conştiinţă, iarcei care au ajuns la dependenţă, chiardacă a beneficiat de o educaţie bună numai pot avea conştiiţă”.

Tata povestea apoi: „îmi era atât defrică, că am cicălit-o atât de mult înfiecare săptămână, încât cred că amstresat-o, dar zic că am făcut bine”.Tânăra, echilibrată şi dezvoltată frumosspune: „Eu nu înţeleg! Eu am ajuns să îirecunosc pe stradă, îmi e este foarte milăde ei, pentru că se vede cu ochiul liber,mai ales dacă este vorba de o perioadă detimp vezi cum se degradează pe zi cetrece, părinţii lor nu văd, nu ştiu,acestor părinţi nu le pasă? Cum de nu-ivăd?”

- În urma cicălelii, în acest caz, nu se putea obţinecontrariul a ceea ce s-a dorit?

- Toată această cicălelă, a fost făcutăcu foarte multă dragoste, cu multeargumente, cu explicaţii de ce părintelesimte nevoia asta. S-a transmis ideea căare încredere în ea, că va fi susţinută, is-a dat libertate şi răspunderea pentrupropeia persoană. Dacă s-ar fi încercat să

589

i se impună şi să i se îngrădescălibertatea atunci cu siguranţă efectul arfi fost contrar. Copiii simt mult mai multintenţiile noastre. Faptul că i s-aacordat încrederea tânara se va strădui săconfirme că a meritat să se aibă încredereîn ea şi să păstreze această situaţie.

Altă modalitate de abordare asubiectului ar putea fi plecând de alrutina zilnică, ce ai mai făcut azi, cum afost ziua ta, sau de la unele evenimentedesfăşurate în comunitate sau de la oştire pe această temă, exprimăndîngrijorarea, efectele. Atenţie la tonulpe care îl folosiţi şi ce expeimaţi:arătaţi-i că va pasă, că a-ţi fi distrussă vedeţi cum s-ar distruge prin consum,că ce îi spuneţi este din grijă şi dindragoste. Nu folosiţi acel ton dedirectivă: „să nu te prind, să nu faci…că,dacă te prind…”. Acest ton îi va face sărespingă orice informaţie şi idee, să fietentat să încalce regula, să dorească săexperimenteze. Dacă îmi exprimîngrijorarea şi compasiunea pentru cazulintrat în discuţie, copilului îi dă degândit şi îi lasă posibilitatea de a alegeşi hotărâ în cunoştinţă de cauză.

590

Nu putem controla, însăresponsabilizarea pentru propria viaţă sepoate realiza: „Tu poţi să faci ce vreicât nu sunt lângă tine şi nu pot să tepăzesc, dar uite ce conseciţe grave sunt!Te iubesc prea mult, te respect şi nuvreau să cred că ţi-ai face rău singur”.

Atenţie şi la comportamentul persoanl!În familiile de fumători, riscul catânărul să fumeze este foarte mare,aproape toţi tinerii fumează.

- De ce este fumatul o problemă?- În afara problemelor arhicunoscute

asupra sănătăţii şi igienei sau constatatlegăturile directe între fumat şidepresie. Cazurile de depresie sunt din ceîn ce mai dese, depresiile au fost tratatecu foarte mare uşurinţă dar s-a demonstratcă este o boală destul de gravă, cuconsecinţe dintre cele mai variate şi maigrave.

Ca adulţi, când suntem supăraţi avemtendinţa de a fuma şi a consuma alcool,aceste comportament este obsevat de copilşi copiat, astfel până la consumul dedroguri nu mai este decât un pas.

- Etnobotanicele sunt la fel de priculoase?

591

- Cazurile care au avut probleme audemonstrat că efectul acestora este chiarmai periculos decâ al altor substanţe.

Din păcate nici unul din copiii noştirinu este ferit de tentaţia de a consuma. Amcunoscut un grup de tineri care consumau.În aparenţă nu aveau nimc în comun. Unul,copil unic, cu situaţie materială foartebună, acasă nu manifesta nici un fel decomportament care să atragă atenţia, însăambii părinţi plecaţi foarte mult timp deacsaă, ei aproape că nu se vedeau cucopilul, făcând o navetă în toată Europa,când erau acasă copilul nu le ieşea dincuvânt de dragul lor, un copil foarte bun,copilul atrage atenţia părinţilor: „aveţi3 case, maşini, bani pentru afaceri, m-aţiasigurat şi pe mine. Pentru ce mai munciţiatât de mult, nu vă îngrijiţi de sănătate,sunteţi atât de obosiţi, pentru ce o maifaceţi? Am nevoie de voi”. Acesta este uncaz fericit că a reuşit să se exprime. Înschimb la şcoală: chiul, uneori obraznic,răutăcios uneori cu colegii alteori preabun, o nevoie de a ieşi în evidenţă şinevrând cum să iasă în evidenţă la modulpozitv folosea comportamentul tulburat laşcoală cu scopul de a atrage atenţiaprinţilor că ceva nu este în ordine.

592

Altul: al doilea copil al familiei,tatal mai mult absent, mama perzentă doarcu cicăleală şi cu reproşuri, veşnicnemulţumită, lucra şi ea 12-14 ore pe zi,situaţie materială stabilă, copilul cereşi el din ce în ce mai mult, părinţii facgreşeala de a compara copiii între ei şicel mare ocupase deja rolul copilului bun,cel mic nu a mai făcut faţă şi ajunge săatrgă atenţia asupra lui doar când faceaceva rău şi aşa ajuge să îşi asume rolulcopilului rău.

Un altul: copilul del mare al familiei,fără posibilităţi materiale, acumuleazăfrustrări că este solicitat la muncă depărinţi dar şi prin comparaţia ci colegiilui nu cu posibilităţi materiale,etc.

Ce au aceşti tineri în comun: multefrustrări, pe motive variate, atenţiafamiliei aproape inexistentă, nu că nu arexista interes dar nu se face, dindiferite motive, nevoia şi dorinţa de aatrage atenţia, prea multă critică, preapuţină toleranţă, toţi simţeau că lelipseşte ceva, că ceva nu este în regulăşi în afara primului, nici unul nureuşeşte să definească clar ce anume lelipseşte.

593

Acestor copii nu le-a lipsit preamulte, dar le-a lipsit esenţialul:atenţia, afecţiunea, înţelegerea. Părinţiisigur îşi iubesc copiii, dar nu omanifestă.

- Părinţii care au ajuns în situaţia în care văd clarcă copilul lor consumă ce ar trebui să facă?

Părintele ar trebui să lase de o aptesupărarea, frustrarea, furia, ruşinea şisă apeleze la specialiştii antidrog şi să:*Să ceră ajutor, nu să mergă pe principiul„ne spălăm rufele murdare în familie”,pentru că aşa de unii singuri s-ar puteasă eşuăm în obţinetrea redresării.Ajutorul să fie solicitat şi să vină dincât mai multe direcţii: medici, psiholog,colegii, profesori, vecini, prieteni,*Dacă există, din nefericire recidive, săîl susţinem în eforturile lui de arenunţa. Indiferent de situaţie să îlsusţinem fără a căuta vinovaţi fără a faceacuzaţii,*Centrarea pe soluţii, *Acordareaatenţiei, *Să îi cunoştem prieteniiînainte de a se fi întâmplat, *Să fim aceipărinţi prieteni, acei părinţi „de gaşcă”,să îi ascultăm mai mult in ceea ceexprimă, că dacă i-am asculta, cusiguranţă le-am da dreptate. Sunt atât dematuri, că dacă le-am acorda atenţia

594

necesară, ni i-am face parteneri şi nu ammai încerca să îi dirijăm.

- Cum ne comportăm faţă de petrecerile la careadolescenţii şi tinerii merg, ce atitudine trebuie să avem,astfel încăt copilul nostru să nu mergă după spiritul detrurmă dacă la petrecere se va consuma droguri?

- Tăticul din exemplul de mai sus afolosit atitudinea corespunzătoare. I-adat libertate dar a avertizat-o de tot cese poate întâmpla, a responsabilizat-o, aasigurat-o de toată dragostea şisusţinerea. Dar pentru asta a fost muncăde mult timp înainte, de o relaţie binestatornicită, bazată pe încrederereciprocă. Aceasta începe de la vârstefoarte mici, când îi acultăm opinia, mairecunoaştem că am greşit şi noi capărinţi, când îl încurajăm să vorbească şisă se exprime chiar dacă nu este de acordcu noi, când îi dăm posibilitatea săaleagă, când şi dacă a greşit îi spunem căîl iubim, sau „chiar dacă sunt supărat petinel tot te iubesc”.

Nici noi ca adulţi nu ştim de multe orice nu este în regulă cu noi, pentru că nuam fost obişnuiţi să ne întoarcem cătrenoi, să ne analizăm propriile nevoi, săanalizăm cu seriozitate cum suntem şi cumstăm şi nici pe copiii noştiri nu i-am

595

învăţat să caute, să vadă, să defineascăce este cu ei, să poată preciza clar cenevoi au. Am fost învăţaţi să fugim destările de disconfort, în loc să leînfruntăm şi să le rezolvăm, depistându-lecauza.

Multă comunicare, multă dragoste şiatenţie, să le manifestăm, să îi lasăm săse exprime, să îi învăţăm să dea şi săprimească, pentru a fi în echilibru.

GRUPURI DEFAVORIZATE

Grupurile defavorizate s-ar puteacaracteriza prin sărăcie şi lipsaeducaţiei, dar nu numai ci şi discriminarerasială şi sau religioasă. Discriminareaîntre gerupuri a existat şi va existaîntotdeauna. Depinde de soacietate dar şide fiecare persoană în parte.

- Cum e cu discriminarea rromilor, cu sărăcia şidiscriminarea?- Ţiganii au rămas cu eticheta de

discriminaţi din vremuri foarteîndepărtate, când ţiganii veniţi pe acestemeleaguri erau săraci şi slugi, dar tot deatunci perpetuează unele obiceiurineagreate de majoritari: fuga de pe moşii,furtul, plăcerea pentru libertinaj şi

596

altele. Astfel s-a întregistrat atitudinide respingere faţă de ţigani. În ultimaperioadă lucrurile s-au schimbat, cei careau reuşit să iasă din sărăcie şi dincondiţiile de mediu deja nu se mai simtdiscriminaţi.

Marginalizarea se lega de uneleobiceiuri proaste ale membrilorcomunităţii respective. Discriminarea sevede mai mult la ţigani dar sunt şi altegrupuri: cei cu probleme de sănătate (HIV,bolile cronice, deficienţii mentali şifizici). Discriminarea se face cel mai despe baza nivelului de trai.

- Este sărăcia atât de periculoasă?- Da. Sărăcia are o cultură ai ei, care

este ca un cerc vicios, care nu se mairupe şi care se transmite din tată în fiu.Cum se întâmplă? Dacă părinţii mei au reuşitsă trăiască şi să crească nişte copii cuma dat DUMNEZEU, aşa o să pot să trăiesc şieu. Dacă un copil va dori să iasă dinmediu şi va încerca să înveţe şi să rupălanţul, părinţii îl vor trage înapoi,pentru că nu au cum să-l susţină şi „dacăeu am putut aşa, o să poţi şi tu tot aşa”sau „ce, te crezi mai deştept” sau „nu aisă reuşeşti, treaba ta, eu nu pot face maimult”.

597

Copiii veniţi din medii sărace, neavândcondiţii (o bibliotecă, televizor,calculator cu intrenet, excursii,aparatură electrocasnică) înregistreazăunele rămâneri în urmă faţă de copiii deaceiaşi vârstă dar care au un mediustimulativ. Neavând condiţii să poatestudia, nu vor avea calificări superioareşi automat ca locuri de muncă le vor ocupape cele mai prost plătite. Astfel de la ogeneraţie la alta se perpetuează sărăciaşi incultura.

Dacă ar fi să ne legăm de culturarromilor, lăsând la o parte sărăcia, ceeace presupune obiceiuri, muzică, stilvestimentar majoritarilor le place aceastăcultură, care este apreciată.

- Se poate lupta cu sărăcia?- Se poate. Un prim pas ar fi la nivel

de comunitate, pentru că împreună se potobţine bunuri de uz comun mult mai uşorprin diferite mijloce.

Pentru fiecare individ primul pas ar fisă conştientizeze că este prins într-uncerc vicios şi să îşi dorească să iasă dinel. Indiferent cât de săraci ar fipărinţii ar trebui să îşi susţină copiiisă mergă la şcoală, să îi stimuleze sădevină din ce în ce mai buni (să ţină cont

598

că există un mic ajutor din parteastatului: o bursă socială, banii pentru unabonament, un ajutor social, un loc într-un cămin mai târziu). Orice copil areacces la învăţătură. Dacă învaţă pot săajungă să aibă o meserie care să le aducăsatisfacţie sufletească şi materială: vordeveni mulţumiţi de propria persoană, vorajunge să atingă un nivel salarial mai bunsau să aibă câştiguri mai stabile şi maibune decât părinţii, atfel se realizeazăsaltul. Se pote important ca ei să fiesusţinuţi măcare moral dacă financiar nuse poate.

- Care ar fi modalitatea de a evita discriminarea înclasele de elevi?

- Dirigintele ar trebui să realizezeunele activităţi la orele de dirigenţie,care să: *îi înveţe ceea ce înseamnăvaloare umană, valoare culturală,principii de viaţă, *ofere ajutor a unorpersoane în diferite situaţii dificile,*îi înveţe să dăruiască şi să primeascăajutor (care poate fi material dar şispiritual), *le arate că ei ca valoareumană sunt egali chiar dacă sunt diferiţişi că fiecare au o valore în sine dar şipentru ceilaţi, *greşelile ce se pot facede fiecare dintre ei să nu fie atribuite

599

grupului de provenienţă, *fie învăţaţi săfie toleranţi. Cadrul didactic trebuie să fie un model.

Într-o şcoală pot să fie copii şi săraci,de origini etnice diferite, cu religiidiferite temele pot fi: „Rromii (turcii,sârbii şi alţii) şi cultura lor”,„Diferenţe şi asemănări între culturilereligioase…”, „Ce apreciez şi ce nu îmiplace la mine şi la ceilaţi”, „Cum putemdepăşi sărăcia”. Aşa fiecare copil va realiza cu ce se

confruntă celălalt, ce valoare arefiecare, ajung să se înţelagă şi să seaprecieze reciproc, conştientizănd cu ceprobleme se confruntă fiecare ei se vorînţelege şi se vor sprijini reciproc.

- Nu cumva cadrele didactice prin atitudine menţindiscriminarea, prin proiecţia propriilor frustrări şirăutăţi?

- Din păcate mai există carde didacticecare menţin această stare, dar ele suntdin ce în ce mai puţine, iar cazurile suntdin ce în ce mai rare. Acolo unde copilul,indiferent de zona din care vine: grupentic, religios, sărăcie, se străduieşte,respectă normele şcolare şi deconvieţuire, cadrul didactic este obligatsă îl trateze corect şi de multe ori chiar

600

este favorizat. Condiţionarea se poateface şi în sens invers.

De exemplu: „Sunt copil rrom şi sărac,dacă eu vin la şcoală la timp, curat, îmifac temele, sunt atent la ore, răspundpozitiv la solicitări, nu sunt obraznic,sunt prietenos cu colegii, nu răspund laprovocările de agresivitate, este aproapeimposibil să fiu dat la o parte. Chiar încazul în care mi s-ar întâmpla onedreptate o să am o sumă de susţinători,în primul rând colegii şi apoi şi altecadre didactice. Astfel problema esterezolvată. Până la urmă este vorba derespect”.

- Copiii din mediile defavorizate vin mai puţinpregătiţi pentru clasa întâi?Pot să recupereze? Cum pot fiajutaţi?

- Dacă vin din mediile sărace, da, eisunt mai puţin bine pregătiţi, mai alesdacă nu au frecventat grădiniţa.

Trebuie învăţaţi să foloseascăresuresele comunităţii şi ale şcolii, înprimul rând. Să folosească biblioteca undele stă la îndemână o sumă de materiale pecare părinţii nu le pot asigura, săsolicite acces la calculator şi poateajutor.

601

Învăţătorul are o mare răspundere şi deel depinde în mare măsură recuperareadiferenţelor, prin întărirea încrederiicopiilor în propriile posibilităţi şi aambiţionării de a deveni egali cu ceilaţi.

- Mulţi dintre copiii din grupurile sărace renunţă detimpuriu la şcoală, încercă să îşi câştige existenţa, faccăsătorii sau au relaţii de vreme, apar şi copii şi astfel seperpetuează sărăcia şi problemele. Ce e de făcut?

- Ar trebui să se plece de la educaţiaadulţior. Părinţii să fie stimulaţi să îşicondiţioneze şi să îşi stimuleze copiii săcontinue şcoală, să fie instruiţi să facădemersurile necesare în timp util săobţină drepturile legale ale copilului, săvadă că se paote depăşi situaţia. Părinţiiar trebui să ţină legătura cu şcoala şi culiderii comunităţilor respective, pentrucă unele comunităţi defavorizate au oserie de facilităţi legale (rromii în moddeosebit) de care ar trebui să sefolosească pentru a reuşi să depăşeascăsituaţia de sărăcie şi marginalizare.Legătura părinţilor cu şcoala îl va ajutaşi pe părinte să evolueze, învaţă cum să-ţi ajute copilul, cum să reuşească sădepăşească unele situaţii. Copilul să seambiţioneze să îşi depăşească condiţia.

602

Rromii au locuri speciale şi la liceeşi la facultăţi, locuri gratuite încămine, numai voinţă şi dorinţă de aînvăţa să fie.

- Nu se crează astfel o discriminare a majorităţii?- În mod firesc nu. Un copil care

beneficiază de condiţii fireşti de traipoate să se pregătească suficient, cât săfacă faţă concurenţei şi nu ar trebui săse simtă discriminat, ci norocos că aputut să trăiscă într-un mediu normal. Înplus acele locuri sunt separate de celesupuse concursului general. Chiar şi peacele locuri speciale poate să existeconcurenţă. Chiar dacă există poate unsentiment de frustrare pentru cei cu unloc special, important este să nu facă dinacea persoană un rival, ci să încerece s-ocunoască, să vadă care îi sunt calităţileşi ce are de oferit (nu există persoanăcare să nu aibă ceva bun), să vadă ea cumse simte, cum e să fi diferit.

- Părintele, care are idei preconcepute despremebrii unei comunităţi defavorizate, poate să transmităşi copilului asta? Cum ar trebui să procedeze un părintedin majoritate să îşi educe copilul ca să rezolve unconflict care s-ar confrunta cu frustarea aceasta saualtele legare de un copil din categoriile amintite?

603

- Sigur că se transmite şi seperpetuează unele idei. Din păcate nu seface analiza celui care a făcut gesturilerele şi urâte ci se aruncă cu calificativenegative asupra întregii comunităţi. Unpărinte care spune: „La ce te aşteptai,doar e ţigan sau sărăcie!?”, sigur vatransmite copilului ideile preconcepute.De ce cresc copiii, de acea se va vedeamai clar. Când sunt mici copiii nu ţincont de astfel de lucruri. Din claselemici li se impreagnează copiilor căţiganii sunt răi, puturoşi, vorbesc urâtşi vor să ne fure şi ca atare trebuie săne ferim de ei.

Aşa ceva nu este bine pentru copil.Fiecare dintere noi avem ceva bun şi cevarău, fiecare avem ceva de oferitcelorlaţi, avem calităţi şi valori, pecare ar trebui să le respectăm.

Eticheta mai ales pentru rromi a fostpusă poate în urmă cu 3-400 ani în urmă,nu mai este valabilă, pentru că s-auschimbat condiţiile de mediu. Bine ar fisă-l apreciem pe fiecare pentru ceea ceeste şi să nu-l etichetăm în nici un fel.

- În familiile sărace se ajunge la certuri, discuţii,divorţuri, violenţe, alcoolemie. Ce şanse are un copil să

604

depăşească aceste condiţii ale familiei, să se poarte altfeldecât vede acasă şi să se realizeze ca individ?

- Este destul de greu să depăşeascămodelul creat în familie. Copiii fac ceeace văd în familie, ca fiind firesc şinormal. Nu numai în mediile defavorizateaceste fenomene se manifestă sunt doarceva mai accentuate. De multe ori înmediile sărace şi bolile se manifestă maides şi cu efecte mai grave, în număr maimare de cazuri. Aceasta pentru că plecândde la condiţiile de hrană, de odihnă, deigienă, timp mai mult petrecut la muncăobositoare, lipsa de preocupare pentrupropria persoană, toate duc la scădereaimunităţii şi slăbirea rezistenşeiorganismului, la creşterea riscului deîmbolnăvire. Sunt şi familii sărace încare s-a conştientizat toate acestea s-aumobilizat şi reuşesc să depăşeascăgreutăţile împreună.

La noi s-au făcut unele intrevenţiilegislative, dar ceea ce se schimbă foartegreu sunt mentalităţile, obiceiurile,comportamentele inadecvate, mai ales dacăexistă consum de alcool şi alte substanţenocive.

- Poate fi discriminare pozitivă?

605

- Discriminarea pozitivă este un nonsens. Discriminarea este negativă,indiferent de cum se manifestă. Seîntămplă ca unii membri ai comunităţilorsă se autodiscrimineze sau să ajungă sămanifeste discriminare faţă de populaţiamajoritară. Sau unii se folosesc de scuzacă sunt discriminaţi, dar de fapt ei săfie cei care discriminează sau îşi găsescscuze prin aparteneţa la un grup.

- În aceste condiţii şcoala ar fi factorul determiantal modificărilor?

- Şcoala poate fi promotorul, darşcoala singură nu poate susţine aceastăeducaţie modificată. Copilul stă la şcoală4-6 ore, restul timpul îl petrece înfamilie, deci influenţa trebuie făcută deambii factori. Un alt factor de influenţăar mai fi administraţia locală şi lideriicomunităţilor. Este necesară o muncă deechipă, acţiuni coordonate pe mai multeplanuri.

- Membrii comunităţilor defavorizate pot ei săsimtă că sunt puşi să renunţe la obiceirile şi tradiţiile lor,dacă li se impune educaţia?

- Aici nu este vorba de a renunţa latradiţiile culturale, la obiceiurile cudiferite ocazii, la principiile lor deviaţă, ci de a te adapta la o societete în

606

evoluţie. Luând exemplu ţiganii, pentru căei sunt mai bine cunoscuţi şi pentru că seconfruntă chiar cu sărăcia, ei suntîmpărţiţi la rândul lor în anumite caste,în funcţie de meseriile pe care le-aupracticat de-a lungul vremii: muzicanţi,căldărari, lingurari, ciurari şi altele,toţi au un port specfic, au o muzică, aunişte reguli, au religie, ritualuri cuocazia unor evenimente de viaţă. Toateaceste sunt respectate, nu la acestea sedoreşte a se renunţa ci la culturasărăciei, a mizeriei, a inculturii, alipsei de intres pentru viitor, a traiuluide pe o zi pe alta. Nici unţigan care serespectă el pe el nu vafi murdar, nu îşiva lăsa casa în mizerie, nu va lăsa copiinespălaţi şi neîngrijiţi, nu va fura, nuva permite nici coliilor lui actereprobabile.

Cei care îşi respectă cultura, serespectă pe ei, se prezintă în societatemândru de originea lui (şi pentru asta numerită decât respect).

Am luat ţiganii doar cu titlu deexemplu. Pentru ca sunt şi români şimembrii ai altor comuunităţi care nu sespală, care nu merg la muncă, care staudoar să bea şi fac scanal.

607

- Cum ar trebui să ne învăţăm copii să reacţionezefaţă de reprezentanţii grupurilor defavorizate?

- Să îi învăţăm pe copii să fieînţelegători, să nu judece, să nueticheteze, pentru că în rândul unorastfel de comunităţi există copiiminunaţi, cum sunt minunaţi toţi copii, căar putea să ajute şi nu să judece.

VACANŢELE

- Cum ar trebui să se simtă un copil în vacanţă?- Vacanţa presupune o pauză, presupune

libertate, libertatea de a alegeactivităţile pe care vrei să le faci,aventură.

- Se dau teme de vacanţă. E bine, trebuie să le facă?- Temele de vacanţă sunt date pentru a

menţine un anume nivel de cunoştiinţe,pentru a nu se pierde din abilităţilecăpătate pe parcursul anului şcolar, darde la exerciţiu la volumul lucru pentruvacanţă care se impune e diferenţă mare.Practic dacă un copil vrea să îşiîndeplinească sarcinile de vacanţă, el nuar mai avea vacanţă, ar fi în vacanţă doarcu faptul că nu merge la şcoală. Cel puţinde la gimnaziu în sus cerinţele sunt

608

foarte mari, iar vacanţa are cu totul altrol.

Vacanţa reprezintă o pauză binemeritatădupă un an de efort. Vacanţa a fostgândită pentru ca fiecare copil să sepoată odihni şi reface. Dacă îi forţăm săfacă toate temele vor intra obosiţi înnoul an şi apoi ne întrebăm de ce nu maifac faţă sau se plictisec.

Temele de vacanţă ar trebui realizatemai mult în joacă, de plăcere. Părintelesă nu ceară ca temele să fie foarte frumosscrise, nu într-o formă rigidă, să îi deaposibilitatea să îşi facă temele lacalculator. Aşa va fi tentat să lucrezetoată perioada vacanţei, exerciţuil va fiintreţinut şi nu va lasa totul pe ultimaperiodă şi va evita să le facă toate lafinalul vacanţei. Acest fapt l-ar duce laoboselă.

- Cum văd ei vacanţa? Cum iese de fapt?- Copiii au aşteptări care se referă la

a face ceva deosebit faţă de ceea ce facpe parcursul anului, de a avea parte deaventură.

- Sunt din ce în ce mai mulţi părinţi care nu îşipropun nimic pentru vacanţă, motivând lipsa banilor.Poate fi asta un motiv ca un copil să nu se bucure devacanţă?

609

- Nu, în nici un caz. Cred că mai multchiar părinţii ar trebui să ia o pauză, sănu se mai gândescă la toate grijile careîi năpădesc şi să îşi propună să facă cevace şi-ar fi dorit, fără a fi costisitor.

Putem afla ce am putea face punândîntrebările: Ce nu am putut să fac înultima periodă? Ce mi-ar plăcea să fac? Cemi-a rămas în urmă, ca un of şi care nu arnecesita o cheltuială?

Ce ar putea să fie? Să vadă unelefilme, să citească unele cărţi amânate,mai ales să petreacă un timp util şieficient cu copilul. Poate aşa reuşete săîi acorde acel timp.

Concediile făcute la munte, la mare, înafara tării persupune o altă alergătură,agitaţie, nebunie să se vadă cât mai multeatracţii turistice, cumpărături, etc. Eceva mai mult timp decât în timpul anuluişcolar, dar tot devine obositor.

Părinţii ar trebui să îşi dea drumul laimaginaţie, să îşi amintească decopilărie, de ce au nu reuşit să facăatunci şi le-ar plăcea sau dacă au făcut,să reediteze.

Autentic se poate petrece la ţară şidacă nu exista bunici nu cred că nu potgăsi o rudă care să îi găzduiască câteva

610

zile. În natura de la sat ar putea să facăo sumă de activităţi pe care să legăsească minunate şi părinţii şi copii.

Unele din activităţi chiar şi în oraş(un oraş ca al nostru favorizeză astfel deactivităţi: există pădure la aproapefiecare margine a oraşului, există apăcurgătoare).

Dacă ai un cort al tău, sau poateîmprumuţi unul de la o rudă sau unprieten, luaţi copilu şi mâncarea pe careo mâncaţi şi acasă şi staţi trei zile şidormiţi două nopţi afară, cu poveşti, cupescuit, cu vânătoare, învăţaţi împreunăsă faceţi o colibă, etc. retrăiţi episoadedin propria copilărie sau faceţi ce nu a-ţi fost lăsat când eraţi copil. Redeveniţicopil şi jucaţi-vă, uitaţi de probleme,comunicaţi permanent cu copiludumneavoastră. Astfel i se acordă toatăatenţia, nu sunt alte tentaţii, are aprede aventură.

Pentru copil să mergă cu părinţii lapescuit poate fi plictisitor, însă poatedeveni foarte interesant dacă direct înnatură confecţionăm undiţa sau încercăm săpescuim cu o plasă confecţionată de noi înrâu.

611

Dacă părintele scapă de rigiditateaaceea de părinte şi renunţă la grijile pecare de multe ori şi le induce (dacă seîmbolnăveşte?, e prea multă mizerie!, eapa murdară!, dacă ia vreo căpuşă?) poateface o adevărată expediţie la margineaoraşului, doar cu un cort, un sac dedormit şi ce a-ţi mânca şi acasă (puteţigătila foc de lemne!). Dacă nu îndrăzneştela o pădure, să ceră voie autorităţilor săpună cortul în parc pentru o noapte şi să„înveţe să citească în stele” împreună cucopilul, de exemplu.

Dacă am merge la ţară să dormiţi înfân, copilul să se antreneze în îngrijireaanimalelor şi la toate treburile ce suntnecesare acolo. Pentru copil va fi oaventură.

Dacă părintele renunţă la atitudinea deadult, lasă imaginaţia liberă sau îşiintreabă copilul poate avea un concediucum nu a mai avut şi fără cheltuială.

Dacă avem echipament şi ne placemuntele putem merge la munte şi săsolicităm cazare la o stână sau la omănăstire gratis.

- Să folosim călătoriile imaginare, sunt indicate?- Sunt bune, dar cu limită, împreună cu

părintele. Dezvoltând prea mult fabulaţia,612

funcţie şi de vârsta copilului, se poatepierde contactul cu realitatea. Putemfolosi intrenetul şi să călătorimîmpreună, creindu-se acea legătură carepoate se răcise, în urma timpuluiîndelungat petrecut de părinte laserviciu. Poate fi folosit ca momente demanifestarea afecţiunii. Putem să îistimulăm imaginaţia copilului dacă ea afost poate blocată, dar pentru astapărintele ar trebui să redevină copil.

- Mulţi părinţi aleg să îşi înscrie copiii la şcoala devară?

- Ideea şcolilor de vară este unasalutară. Dacă există posibilitatea, oricepărinte ar fi bine să facă acest efort.Activităţile sunt desfăşurate într-o altăformă, învaţă jucându-se, împreună cuceilalţi, nu mai au acelaţi ritm de laşcoala zilnică, nu se fac evaluări, nuexistă obligaţii foarte stricte,activităţile sunt alese de copil înfuncţie de preferinţele lui. Nu existăcontraindicaţii, decât dacă copilului nuîi place tematica şi nu are nici un fel deînclinaţie sau atracţie, să nu fieobligat.

- De la ce vârste se pot trimite copiii singuri întabere?

613

- De la 6-7 ani, pot fi lăsaţi singuri,pentru toată perioada taberei, cu condiţiasă fi mai dormit, din când în când, onoapte două la bunici sau la nişteprieteni sau în altă parte, să fi statfără părinţi câte o zi două.

- Ce trebuie să urmărim când alege o tabără?- Tabăra să aibă incluse activităţi

care să se potrivescă personalităţiicopilui şi să îi ţină pe copii ocupaţi, săfie antrenaţi în activităţi.

Sub forma de activitate distractivăcopiii învaţă foarte multe lucruri.

Activităţile să fie adaptate vârstei,să se bazeze pe mişcare în aer liber,exersarea unor abilităţi, jocuri deechipă. De exemplu: la vârste mici nu artrebui incluse vizite la multe muzee saumănăstiri, ca nu îi intresează pentru cănu înţeleg. Toate jocurile care sedesfăşoară au multe elemente care să ducăla dezvoltarea copilului.

- Cum e mai bine copilul să plece cu părinţii sau sămeargă singur în vacanţă?

- Dacă ar exista posibilitatea, ar fibine, în ambele variante. Dar important arfi să mergă singur, pentru că aşa vaînvăţa să devină independent, în relaţiecu ceilaţi învaţă să se autodefinească, să

614

respecte nişte reguli, va experimentatraiul în comun în alte condiţii decâtcele de acasă, văzând că se descurcă îi vacreşte încredrea în sine. Un copil cu stimă de since cresută este uncopil echilibrat.

Şi părintelui i-ar prinde bine operiodă când să nu aibă grija copilului,poate chiar să mergă în concediu şi să seodihnească cu adevărat.

- Sunt tabre pentru părinţi şi copii. Când suntindicate?

- Există şi astfel de variante. Cel maiindicate ar fi în perioada premergătoareplecării singur (grădiniţa), maxim până la10 ani şi oricând, în cazul în care, aparconflicte între părinţi şi copii. Înaceste tabere, părintele şi copilul,fiecare să aibă program propriu separat,în cursul zilei şi să se vadă doar la masăşi la somn.

Dacă a hotărât să lase copilul singur,atunci să nu îl sune decât seara înaintede culcare să vadă cum i-a fost ziua şi săîi ureze noapte bună, nu să-l stresezetoată ziua, să aibă încredre în propriulcopil, chiar dacă părintele este tentatsă-l verifice în fiecare minut.

615

Părinţii care au posibilitatea să îilase pe copii să stea mult în natură, săii lase să stea la ţară, pentru că acoloeste ceva mai liber, are condiţii săalerge, să se zbenguie, fără să trebuiascăsă fie tot timpul atent, mediul acelafiind mai securizant

Fricile noastre îi afectează pe copii.

INTREBĂRI FRECVENTE

1. Un copil este maltratat de tată, vecinii ştiu, dar setem de repercursiuni, acel tata fiind extrem de violent. Cese poate face?

1.! În momentul în care se aude scandalşi bătaie în casa respectivă să apeleze laserviciul de urgenţă, sau la poliţistul deproximitate, care este obligat săintervină în spaţiul respectiv, înmomentul ăcela, pentru ca de cele maimulte ori copilul şi mama nu recunosc defrică.

Să aibă încredere să sune la poliţie şisă aibă încredere că reprezentanţiipoliţei sunt discreţi chiar dacă ei cerdatele celui care face anunţul, acestea nuvor fi divulgate. Aşa este cel mai laîndemână să se intrvină repede şi

616

eficient, părinţii nu se mai pot ascundeşi intervenţia fiind făcută de poliţie şila celelalte instituţii abilitate,lucrurile se mişcă mai rapid şi fără preamulte suspiciuni. Când este scandal încasă şi poliţistul la uşă nu mai pot sănege, să se ascundă.

Astfel de situaţii sunt în foarte multefamilii. Indiferent cine face intrevenţia,sau la ce instituţie abilitată este făcutăsesizarea, obligaţia lucrătorilorrespectivi este să păstreze discreţiaasupra identităţii persoanei în cauză, maiales când este vorba de persoane violenteşi cu potenţial de agresivitate.

Lucrătorii de la poliţie sau de latelefonul copilului, de la echipa deintrevenţie de urgenţă cer datele prsoaneicare face sesizarea pentru că, sunt sipersoane neserioase care reclamă, fărămotive sau din dorinţa de răzbunare,lucruri neadevărate sau doar dinplitiseală, cazuri false. Dar în cazurilereale acuzatul, învinuitul nu vaştiniciodată cine a făcut sesizarea. Suntîntrebaţi vecinii, ca martori pentru căasta e procedura.

617

2. Lucrez foarte mult şi deşi ajung târziu acasă suntsolicitat în continuare la telefon şi ajug până noaptetârziu. Deşi fac ce îmi place, este şi singura sursă devenit, ce pot face că simt că nu mai fac faţă?

2.! Totul cu limită, cu măsură. Ladomunl în cauză, serviciul estesolicitant, deşi îi place, în momentul încare a intrat în casă, după 10 ore delucru, ar trebui să închidă telefonul princare este solicitat în continuare.

Acest gest măcar pentru timpul în caremănâncă şi cât să îi permită să stea devorbă cu ceilalţi memebrii ai familieipentru că şi aceştia au nevoie de el.

Să îşi aloce pentru el şi familie măcar2 ore pe zi, timp în care cu siguranţă,jobul, firma nu se duce de râpă iar ceicare îl caută şi nu îl găsesc în cele 2ore cu siguranţă vor reveni.

Oamenii cu care lucrează şi care îlsolicită în continuare sunt de douăcategorii: prima sunt cei care au simţulrăspunderii şi caută soluţii înainte de alcăuta şi a doua cei lipsiţi de bun simţ,care fac pe victimele fără să fie cuadevărat, aceştia sunt mari mâncători detimp şi energie şi trebuie trataţi caatare. Să delege sarcini şi altorpersoane.

618

O altă soluţie ar fi să încerce săschimbe locul de muncă cu unul care să-lsolicite mai puţin. Poate să pună olimită, să aibă grijă de sănătateapersonală, pentru că ritmul acesta demuncă şi de stres poate să aducăîmbolnăviri.

Este important să ne respectămritmurile naturale de evoluţie, carepresupun respectarea celor trei 8 ai uneizile şi ritmul săptămânal şi anual.Înseamnă respectarea odihnei de sfărşit desăptămănă şi concediul anual sau bianual,după cum e nevoie şi presupune, pentru ozi: 8 ore muncă, 8 ore gospodărie şirelaxare, 8 ore somn.

3. Sunt E. bărbat, sunt împreună cu P. de 15 ani,acum 3 luni a decis să plece la muncă afară, fără să măconsulte, copilul de 9 ani cum se va descurca? De ce nu avrut să discute cu mine să ne rezolvăm problemele,pentru ce nu a vrut să vorbim?

3! Ar fi nevoie de multe alteinformaţii în plus. Se pare că familia aavut probleme financiare sigur. Dacădoamna a luat decizia să plece şi nu avrut să mai comunice este clar că au fostşi alte tipuri de probleme.

619

Suferinţa copilului este mare, situaţiaeste greu de acceptat, dorul de un părinteeste destul de greu de dus, dar copilul seva descurca, dacă are parte de susţinereşi afecţiune din partea părintelui rămas,dacă părintele plecat ţine legătura cucopilul telefonic o dată de două ori pesăptămână, dacă există comunicareasituaţia devine mai uşor de suportat.

Problemele au fost destul de grave dacăcomunicarea a fost întreruptă şi decizialuată unilateral, probabil părintele carea plecat a ales între două rele alegând pecea mai puţin rea: dacă cei doi pertenerisunt într-o tensiune continuă, în certuripermanente, completate de lipsurimateriale accentuate, această stare nueste benefică nici lor şi nici unui copil.Decizia de a face ceva, măcar completarealipsurilor materiale şi prin plecarelinişte în cămin, atunci plecarea poate fio soluţie. Pentru copil dacă există unpsiholog la şcoală sau în apropiere la oaltă şcoală să apeleze la serviciileacestuia, să anunţe la şcolă, pentru căexistă programe de susţinere a acestorcopii.

Dacă nu s-a găsit o soluţie până înacel moment posibil ca procesul

620

comunicării să fi fost denaturat cu multăvreme înainte şi problemele să fi fostdeja cronicizate, să se fi considerat că eprea târziu să se mai comunice pe oricetemă. Se poate presupune că datorită unorfactori interni şi/sau externi s-auîndepărtat treptat unul de altul în cuplu,în urma încercărilor fiecăruia de arezolva problemele financiare nu au făcutdecât să se distanţeze şi mai mult, în locsă se susţină şi să comunice, fiecare aîncercat să meargă pe drumul lui, fiecares-a simţit frustrat, fiecare hotărândpentru el.

4. Ce înseamnă comunicare?4.! Comunicarea, la modul general,

reprezintă transmiterea unui mesaj cusens, de la un emiţător (vorbitorul) cătreun receptor (ascultător).

Comunicarea presupune existenţalimbajului, care îmbracă mai multe aspectece se îmbină în timpul produceriiprocesului.

Limbajul cuprinde limbajul verbal şilimbajul mimico-gestual. Am făcut aceastăprecizare pentru că în multe situaţii avemtendinţa de a spune în cuvinte ceva, iarexpresia feţei noastre şi gesturile spun

621

altceva. În această situaţie, ne morăm cănu suntem ascultaţi, înţeleşi sau nu ni serăspunde la solicitări.

De exemplu: sunteţi nemulţumiţi şisperiaţi de situaţia financiară, deneajunsuri, vă sinţiţi rău. Copilul vedeşi întreabă ce aveţi. Răspundeţi:„Nimic!”, dar faţa şi gesturile spunatceva. Copilul nu va şti ce să creadă, vaavea tendinţa să creadă ce spune faţadumneavoastă şi nu cuvântul, va înţelegecă este minţit şi posibil să seîngrijoreze.

În aceişi situaţie se află soţii. Unula fost deranjat de neglijenţa celuilaltsau din alte motive şi în loc să spună cesimte, ce anume deranjează, răspunde:„Nimic!”, după care se înfurie şi mai tarecă partenerul nu răspunde cum şi-ar doriel. dacă nu spunem clar ce nevoie avem,sau ce s-a întâmplat celalat nu poate săştie ce ne doerim. De regulă, soţul ia debun că soţia nu are nimic şi o lasă înpace „să îi trecă”, sţia enervându-se şimai tare iar dacă soţul este cel supăratşi cere soţiei: „lasă-mă să mă liniştesc,că nu am nimic”, ea îşi face griji,însistă şi nu reuşeste decât să-l irite şimai tare.

622

De preferat ar fi, în ambele cazuri,dacă persoana nemulţumită nu poaterăspunde imediat să spună: „lasa-mi câtevaminute, că nu pot să vorbesc acum, după cemă liniştesc o să îţi spun.” şi săvorbească despre ceea ce îl nemulţumeste,sperie, ce dorinţe ar avea. Astfelpartenerul (soţ, copil, altă persoană)află de nevoile şi doriţele respective şipoate să aibă o atitudine corespunzătoare.

În necunoştiinţă de cauză nimeni nueste obligat să intuiască şi să încerce săne satisfacă acestea. Chiar şi dacă archici, poate nu este modalitatea pe caream alege-o. Cu atât mai mult cu cât întremodalităţile de gândire masculină şifeminină există o diferenţăcorespunzătoare.

Comunicarea eficientă înseamnă a-ţiexprima ideile clar, la obiect, a-ţiexprima sentimentele, a spune ceea ce tedoare, ceea ce nu îţi convine, ceea ce îţiplace, ceea ce nu îţi place, fără a-lacuza pe celălalt. Se pare că la români,idea de a discuţie, de împărtăşirea unoridei, deja trage un semnal de alarmă.Comunicarea la noi a fost mai mult aşa înplesneală: ori a mers de la sine, ori nu amers de loc. În momentul în care unul

623

dintre parteneri spune: vreau să avem odiscuţie pe tema asta, celălat intră puţinîn panică, organismul, mintea intră însistemul de alarmă „luptă sau fugi” şifuge se ascunde după hazul de necaz şi ialucrurile în derâdere, ceea ce srârneşte oreacţie negativă din partea partenerului,fie încercă să se scuze cumva, chiar fărăsă aibă vreo vină, din dorinţa de a seapăra, sau să-l acuze pe celălalt, dinacelaşi motiv. Nu mai reuşesc oamenii săstea la discuţii, cu argumente şi cu calm.

Comunicarea înseamnă a te exprima clar,fără să îţi fie teamă că eşti intrepretat,să laşi fricile şi angoasele de o parte,să pui problema pe masă fără a acuza saua-ţi căuta scuze, cu dorinţa de a căutacauze şi soluţii, fără a căuta vinovaţi.

Cei mai mulţi oameni caută să aruncevina şi responsabilitatea pentru a scăpade disconfort. Dacă îmi asum partea mea devină, într-o situaţie dată, sau poate nuam nici o vină, presupune ca fiecare săcaute echilibru, chiar dacă poate am eşuato dată de două ori, fiecare să caute îninteriorul său şi să vadă că mai existăiubire, mai există respect, mai existădorinţa de bine şi dacă aceste sentimentesunt lăsate să iasă la suprafaţă şi

624

comunicarea se realizează şi se leagă multmai bine decât îşi imaginează.

Dacă plec, în orice discuţie, de lateama că nu voi fi ascultat, că nu voi fiînţeles, că voi fi din nou acuzat şi măvoi apăra sau voi fugi, nu voi putea sălămuresc problema şi asta nu estecomunicare

POVEŞTILE ŞI ROLUL LOR

- Pot face rău poveştile pe cre le spunemcopiilor?

- Depinde mai mulţi factori.Povestea în sine nu poate face rău, dardacă mintea copilului este alimentată cueroi mulţi şi variaţi, fără să i seprecizeze că acele minuni sunt valabiledoar în lumea poveştilor, riscurile suntmari.

Riscul de bază este ca acel copil săpiardă legătura cu ralitatea şi să netrezim cu copilul care, ascultândpovesştile cu prinţi va vrea să i se facăpermanent pe plac că restul lumii îi estesupusă el/ea fiind prinţul/prinţesa şi nui se poate refuza nimic, astfel devenindgreu de stăpânit. Băiatul care vrea să

625

devină superman şi să îşi ia perelina şisă zboare de la etaj şi cel care vrea săia covorul fermecat să îl scoata în balconşi să se aşeze să se arunce în gol, suntsupuşi unor riscuri.

Dacă părintele are grijă cât, cum sădea poveştile copilului, acestea nu facdecât să îi dezvolte imaginaţia,creativitatea, vocabularul, să îi aducă untonus mai bun. Chiar dacă viaţa nu este lafel de drăguţă cu copilul aşa cum este înpoveşti, când primeşte lovituri se poatevindeca cu o poveste.

- Cum facem copii de 3-4 ani, care absorbpoveştile şi nu se mai satură, să deosebească realitateade ficţiune?

- Exemplu: Mergem cu copilul înparc şi încercăm să îl învăţăm să împartăcu ceilalţi jucăriile, dulciurile,fructele pe care le are cu cei cu care sejoacă. El nu vrea şi nu i se pare normal,vrea să le păstreze pentru el. De obiceiîncercăm să îl convingem, cicălindu-l,explicându-i dar nu reuşim decât să îlfacem să se încăpăţâneze, să refuze, dacăîl vom obilga, va suferi. Mai bine îipovestim ceva din care el să înţelegăsingur că e plăcut să împarţi, că e plăcutsă fi împreună cu ceilaţi, să facă

626

gesturile pe care ni le dorim pentru căşi-a însuşit atitudinea şi din proprievoinţă. În această situaţie copilul simteclar diferenţa între real şi ficţiune.

Rostul poveştii este de a-l face pecopil să înţeleagă diferenţa dintre bineşi rău. Eroii poveştilor, având uneleînsuşiri care merită urmate, altele carear fi bine să fie evitate.

- Cum explicăm unei fetiţe de 3-4 ani care îşidoreşte să fie prinţesă, să fie „barby” că, în viaţă nucontează doar aspectul fizic, ci mai ales celelalte însuşiricontează. Mă gândec că mai târziu acest fel de intresdoar asupra aspectului fizic, poate crea probleme, dacănu va avea dimensiunile indicate de modă, va cădea îndeprsii, toată viaţa va fi obsedată să nu se îngraşe şiastfel să piardă esenţialul vieţii.

- Ar trebui să dăm copiilor acelepoveşti din care să înţeleagă că viaţa maipoate avea şi încercări, care au rolul dea întări, de a sugera că viaţa estefrumoasă atunci când putem depăşi uneleprovocări, ca nu trebuie să fim din punctde vedere fizic după un tipar, că fiecaresuntem unici şi valoroşi.

În paralel cu cititul poveştilor şi cudescrierile solicitate de copil, faceţicompletările şi precizările necesare. Pelângă asta puneţi copilul la treabă, pe

627

măsura puterilor lui. Deja de la doi aniobişnuiţi copilul să „faceţi trebăîmpreună”: s-a plictisit de joacă, îlînvăţăm să punem jucăriile la loc şi lestrăngem împreună, facem curat. Poatedeveni şi un joc, pentru vârstarespectivă.

- Pare uşor, dar puţini părinţi se descurcă cuasta. Ce ar trebui să facă părintele să atragă copilul înjocul strânsului jucăriilor?

- Activitatea presupune existenţaunui coş sau a unei cuti de carton, iaratitudinea părintelui face restul. Îispuenem copilului să facem trebă, îiarătăm ce vrem să facă şi după fiecarejucărie pusă în coş îl lăudăm şi ne arătămfoarte încântaţi. Copilul va fi foarteîncântat să primească laude şi să îlmulţumească pe adult. Dacă părintele îimai arată cum iepuraşul a sărit în lada cujucării şi îl pune să facă la fel cubroscuţa care face ţup, copilul va imitaimediat. Dacă îl şi mai aplăudăm, deja ecâştigat. Pe măsură ce creşte vor creşteşi sarcinile, va fi lăudat pentru fiecarereuşită, pentru fiecare efort chiar dacănu i-a ieşit şi i se va indica cu dragostece nu i-a ieşit şi încurajat că va reuşitşi el la un moment dat, dacă mai încearcă,

628

să îl asigure că data viitoare îi va ieşimai bine. Dacă copilul va constata cărezultatele vin doar dacă tu faci saualtcineva face în locul tău va facediferenţa singur fară prea multeprecizări.

Altă modaliate este legătura stânsă cunatura: animale, plante, fenomene. Deexemplu: laptele nu vine de la magazin cide la vacă şi este muls şi prelucrat. Şiîn asfel de situaţii se creză confuziifoarte mari. Nu numai poveştile îidistanţează de realitate ci şi media şimediul de trai.

Dacă i-am citit fetiţei povestea cubroscoiul transformat în prinţ, îiprecizăm că numai în poveşti se întâmplăasta, pentru că ne putem trezi că am ieşitla iarbă verde, pe lângă o apă şi o vedemcă alergă după boaşte şi să vrea să lepupe pe toate crezând că poate letranformă în prinţi.

- Cum algem poveştile?- Poveştile moderne, ştiinţifico-

fantastice ar fi de evitat, acestea lavârste foarte mici îi poate depărta preamult de realiate. Aş evita mai multpoveştile desenelor animate actuale carecuprind scene de violenţă destul de

629

frecvente şi dure. Aş mege mai de grabă pepoveştile clasice şi poveştile cu tâlc,adaptate situaţiilor, adaptate vârstei.

- Din bazme copii fac diferenţa dintre bine şirău şi au tendinţa de a se identifica cu personajul pozitiv.Cum se întâmplâ de unii copii se identifică cu personajelenegative? Trebuie să ne facem griji?

- Copiii care ajung să seidetifice cu personajele negative vin dindouă categorii:

1. sunt copii, care nu au reuşit săobţină rezultate pozitive, nu au suficintăîncredere în ei cât să se simtă suficientde buni încât să merite lauda, sau au fostprea mult criticaţi şi prea puţin lăudaţişi asta cred despre ei, îşi asumă ceea cesunt după cum li se spune constant decătre adulţii din prejmă. Dacă este lăudatel îşi doreşte să facă lucruri bune încontinuare, dar dacă este criticat mereuşi mai ales etichetat negativ va ajunge săcreadă că e rău, e prost, nu merită. Dacăcopilul nu primeşte confirmarea adultuluiprin laudă: „sunt mâdru de tine că aicedat în faţa vărului tău mai mic, bravote-ai purtat bine în vizită, mulţumesc căm-ai ajutat să pun masa, etc”, nu îlvalorizăm pentru progrese pentru că noicredem ca e normal să se poarte aşa, el nu

630

va şti care este valoarea pozitivă, vaîncerca să atragă atenţia asupra lui prinorice mijloace, iar cel mai simplu esteprin mijloace negative. Va ajunge să credăcă aşa este el, se va simţi dat la oparte, nu se mai simte capabil să facăceva pozitiv şi ca să atrgă atenţia şiasupra lui va face exact pe dos decât i secere. Păriţii care au au un astfel decopil ar trebui să se întrebe: „Cum măport eu cu copilul? Unde am greşit? Cetrebuie să îndrept?” şi

2. copilul care creşte în familiacare valorizează atitudinile agresive, dedominare, stimulează actele de acest tip.

- Pot poveştile să determine complexe deinferioritate?

- Complexele sunt determinate de omultitudine de factori. Poveştile, însine, nu creză complexe, nu determinălipsa de încrdere în sine. Pe de o partesunt modele din desene care au ajuns săcopieze tiparele modei, critica excesivăşi lipsa laudei din partea părinţilor,autocritica, dereglările horminale ladebutul pubertăţii când copilul nu esteajutat să se înţeleagă. Unele complexesunt determinate de aspecte reale, altelesunt doar închipuite, induse de mediu şi

631

de anutraj. Trebuie să avem grijă lacomportamentul nostru ca adulţi şipărinţi, ce dăm copilul nostru ca model.

- Părinţii care dispun să le ofere tot, mai alesdacă copii răspund cererilor acestora?

- Chiar şi aceşti părinţi care îşipermit să le ofere copiilor lor aproapeorice, să nu îi stimuleze la a sta degeaba, să le creeze impresia că li secuvine totul, pentru că nu vor face din eidecât nişte inadaptaţi sociali. Nuîncercaţi să compensţi financiar absenţad-vs de acasă. Nu oferiţi totul gratis,pentru orice solicitare a copilului,puneţi nişte condiţii care să presupunăunele eforturi, nişte rezultate. Atenţiela proporţii şi condiţiile în care suntpuse. Dacă nu puneţi condiţii nu vor ficonectaţi la realitate şi dacă d-vs păţiţiceva, va rămâne singur, va trebui să sedescurce, cum o va face?

Folosiţi poveştile cu tâlc, poveştileterapeutice, să învăţăm copii să fieoptimişti, să aibă încredre in viitor şiîn propria persoană, să privescă viaţa cape o permanentă lecţie, ca o permanentăexperienţă din care învăţăm mereu.Indiferent ce spunem copiilor, totexperinţa personală rămâne de bază, nu

632

există reţete general valabile, ele suntunice, adaptate fiecărui subiect şiconjucturii sale.

Depinde de noi ce conotaţie dămevenimentelor:

Ghinion, noroc cine poate şti?

A fost odată un om sărac care avea, înschimb, un cal foarte frumos, pe caredorea să-l cumpere stăpânul moşiei. Deşiacesta îi oferea sume din ce în ce maimari, bătrânul îl refuza de fiecare dată.

“Pentru mine acest cal nu este doar unanimal. Este un prieten. Cum pot să-mivând prietenul?” spunea el prietenilorcare îl băteau la cap să nu se pună rău cuboierul. Plus că ar fi câştigat şi destuibani ca să iasă din sărăcie.

Într-o dimineaţă s-a dus la grajd şi adescoperit că dispăruse calul. Toţisătenii l-au certat: “Ţi-am spus noi! Arfi trebuit să-l vinzi. Acum a fost furat.Ai rămas şi fără animal, şi fără bani! Ceghinion teribil.”

“Ghinion sau noroc? Cine poate spune?”se întrebă cu voce tare bătrânul.

633

Evident, toată lumea a râs de el. Dar,peste 15 zile, armăsarul a apărut înbătătură, dar nu singur, ci însoţit de oîntreagă herghelie de cai sălbatici. Separe că, odată scăpat din grajd, elîntâlnise o iapă tânără, care l-a urmatîmpreună cu toate rudele ei, atunci cândbidiviul a vrut să se-ntoarcă acasă.

“Ce noroc!” au strigat sătenii, puţininvidioşi. “Noroc sau ghinion? Cine poatespune?” întrebă din nou bărbatul.

Bătrânul şi fiul său, care să tot fiavut 18 ani, au început să antrenezefrumoasele, dar nărăvaşele animale. Osăptămână mai târziu, băiatul a fostaruncat din spinare de unul dintre cai şişi-a rupt piciorul. Medicul i-a spus cămulte luni nu va putea merge.

“Ghinion” îl căinară prietenii petată. “Ce-ai să te faci acum, fărăajutorul fiului tău? Cum o să te descurcisingur?”

“Ghinion, noroc, cine poate spune?” areplicat, ca de obicei, bătrânul.

Câteva zile mai târziu ţinutul fuatacat de duşmani, aşa că boierul dăduordin ca toţi bărbaţii buni de oaste sămeargă la luptă! Toţi trebuiră să se

634

supună. Mai puţin unul, fiul bătrânului,care avea piciorul între atele.

“Cât de norocos poţi fi” se înfuriarăceilalţi “Toţi copii noştri merg larăzboi, dar tu poţi să-ţi păstrezi băiatulacasă. Fii noştri vor fi ucişi, probabil…”

Ca de obicei, bătrânul le răspunsedoar cu o întrebare “Noroc, ghinion, cinepoate şti?”

Povestea noastră nu merge mai departe…dar asta nu înseamnă că nu putem săregăsim în ea fragmente din vieţilenoastre.

Povestea lui Rob

Rob este tipul de om pe care ţi-arplăcea să-l urăşti: e întotdeauna binedispus şi are întotdeauna ceva pozitiv despus.

Dacă cineva îl întreaba cum îi merge,el raspunde: “Dacă ar fi mai bine de atât,ar fi nevoie de doi oameni pentru atâtabine!” E un optimist. Dacă un coleg are ozi rea, Rob reuşeşte întotdeauna să-l facăsă vadă partea pozitivă a situaţiei.

Am devenit curios şi într-o zi l-amîntrebat: “Nu înteleg, nu este cu putinţăsă fii optimist în toate zilele, tu cumreuşeşti?” Rob îmi răspunse: “În fiecare

635

zi când mă trezesc, ştiu că am douăposibilităţi: 1. Pot să aleg să fiu binedispus sau 2. pot să aleg sa fiu răudispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Cândmi se întamplă ceva rău, pot să aleg întrea fi o victimă sau pot să aleg să învăţdin ce mi s-a întamplat. Şi eu aleg săînvăţ. De fiecare dată când cineva vine lamine să se lamenteze pentru ceva, pot săaleg între a-i accepta plângerile sau potalege să-l ajut să vadă latura pozitivă avieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bunăa vieţii”.

“Dar asta nu este întotdeauna aşa deuşor” i-am spus.

“Ba da, zise Rob, întreaga viaţă esteo problemă de opţiuni. Când îndepărtezidin viaţa tot ceea ce nu contează cuadevarat, totul devine o chestiune deopţiuni. Depinde de tine să alegi cum săreacţionezi la diverse situaţii, tutrebuie să decizi nu să-i laşi pe alţiisă-ţi influenţeze atitudinea faţă deviaţă. Tu alegi să fii bine sau răudispus. Până la sfarşit tu eşti acela caredecizi cum să-ţi trăieşti viaţa”.

După aceasta discuţie am pierdutlegatura cu Rob fiindcă mi-am schimbatlocul de muncă, dar adesea mă regăseam

636

gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optampentru ceva în viaţă în loc să reacţionezla evenimente. Apoi am aflat că Rob a avutun accident groaznic la locul de muncă, acăzut de la 18 metri înălţime şi după ooperaţie de 8 ore şi după o îndelungatăspitalizare a ieşit având o plcă de oţelîn spate.

M-am dus să-l văd şi l-am întrebatdacă se simte tot atât de bine. “Vrei săvezi cicatricile mele?”. “Dar cum faci sărămâi pozitiv după ce ţi s-a întamplat?”.“In timp ce cădeam, primul lucru care mi-avenit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, întimp ce zăceam pe pamant, mi-am zis că potsă aleg între a muri şă a trai. Şi am alessă traiesc!”. “Dar nu ţi-a fost frica?”.“Atunci când m-au dus la spital şi amvăzut expresiile feţelor surorilor şidoctorilor, mi-a fost frică, fiindcă erade parcă se uitau la un om mort. Apoi uninfirmier m-a întrebat dacă am alergie şiam răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunciam urlat: sunt alergic la gravitatie! Toţiau izbucnit în râs şi eu le-am spus: acumoperaţi-mă ca un om viu, nu ca pe unulcare e deja mort!”

Rob m-a învăţat că în fiecare zi avemposibilitatea de a alege să trăim o viaţă

637

deplină. Şi este inutil să fim îngrijoraţipentru mâine fiindcă fiecare zi vine cuproblemele ei cu care trebuie să trăim şimâine ne vom gândi la problemele de mâine.La urma urmei, azi este ziua de mâinepentru care îţi făceai probleme ieri.

Îţi spun ceea ce am ales eu: voi trăidin plin fiecare zi, fiecare răsuflare şimai presus de toate, fiecare prietenie.

Dar tu, ce vei alege?PS. Poveste cu autor necunoscut.

638