Universitatea „Babeş - Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de Istorie şi Filosofie

ROMAN CRISTIAN - AUREL

Teză de Doctorat PIESE DE ILUMINAT ÎN EPOCA ROMANĂ.

DACIA POROLISSENSIS

Conducător doctorat:

Prof. Univ. Dr. NICOLAE GUDEA

Cluj-Napoca 2005

Roman Cristian - Aurel

Teză de Doctorat PIESE DE ILUMINAT ÎN EPOCA ROMANĂ.

DACIA POROLISSENSIS

Conducător doctorat: Prof. Univ. Dr. Nicolae Gudea

Cluj - Napoca 2005

Piese de iluminat în epoca romană. Dacia Porolissensis

Cuprins

CAP. I Introducere 1 - 21

1. Motivaţie şi scop 1 - 3

2. Scurt istoric al cercetărilor 3 - 18

a. Cercetări internaţionale 3 - 9

b. Cercetări româneşti 10 - 18

3. Metoda de lucru 18 - 21

CAP. II Tipuri şi tehnici de producere 22 - 66

1. Introducere 22 - 25

a. Istoric 23 - 24

b. Metodologia prezentării 25

2. Piese de iluminat 25 - 66

a. Începuturile iluminatului 25 - 26

b. Lampas 26 - 29

c. Lychnus 29 - 56

c.1 Lămpi de lut ars 30 - 55

c.1.1. Forme şi tipuri 30 - 39

c.1.2. Tehnica tiparului 40 - 42

c.1.3. Decoraţia 42 - 46

c.1.4. Marca de olar 46 - 47

c.1.5. Învelişul protector 47 - 49

c.1.6. Materia primă, ardere,

organizarea atelierelor 49 - 55

c.2 Lămpile de metal 55

c.3 Combustibilul şi fitilul 55 - 56

d. Piese conexe 56 - 66

i

d.1 Instrumente de metal – „portflacără” 57 - 61

d.2 Accesoriile 61 - 63

d.3 Procedee tehnice de realizare a

pieselor de metal 63 - 66

CAP. III Iluminatul 67 - 83

1. Introducere 67 - 69

2. Iluminatul natural 69 - 75

a. Reguli de orientare a construcţiilor

din timpul romanilor 70 - 71

b. Edificii destinate locuirii 71 - 75

3. Iluminatul artificial 75 - 81

a. Iluminatul stradal 75 - 78

b. Iluminatul interior 78 - 81

4. Costuri, obiceiuri şi superstiţii legate de piesele

de iluminat 81 - 83

CAP. IV Piese de iluminat în Dacia 84 - 126

1. Iluminatul în Dacia 84 - 87

2. Probleme de identificare 87 - 126

a. Importuri şi producţie locală 88 - 120

a.1 Noţiunea de producţie locală 91 - 92

a.2 Variantele producţiei de lămpi 92 - 94

a.3 Factori determinanţi pentru comercializarea

lămpilor 94 - 96

a.4 Posibile cauze ale dezvoltării producţiei

locale de lămpi 96 - 98

a.5 Modalităţi de identificare ale pieselor

locale şi atelierelor producătoare 98- 103

a.5.1. Situaţii concrete din provincia Dacia 103- 116

a.6 Limitele spaţiale ale circulaţiei produselor

ii

locale 116- 120

b. Analizele fizico – chimice, între deziderat şi

realitate 120- 126

CAP. V. Piese de iluminat în Dacia Porolissensis 127- 326

1. Consideraţii şi repere generale generale 127- 140

2. Tipuri de piese de iluminat în Dacia Porolissensis 140- 203

a. Piese de iluminat ceramice 141- 200

a.1 Lămpi lucrate cu mâna 141- 142

a.2 Lămpi lucrate la roata olarului 142- 147

a.3 Lampă tubulară 147

a.4 Lămpi cu corp paralelipipedic 148- 150

a.5 Lămpi cu volute 150- 155

a.6 Lămpi cu corp circular şi cioc semisferic 156- 159

a.7 Lămpi cu marca olarului - Firmalampe 159- 168

a.8 Lămpi „plastice” 169

a.9 Varia 169- 170

a.10 Tipare 170- 171

a.11 Candelabru şi sfeşnice ceramice 171- 172

a.12 Decoraţia 172- 177

a.13 Mărci de olar (ştampile) 177- 200

b. Piese metalice 200- 203

b.1 Lămpi de bronz 200- 201

b.2 Sfeşnice de bronz 201- 202

b.3 Lămpi de fier 202- 203

b.4 Accesorii 203

3. Concluzii 203- 213

Catalog 214- 326

Abrevieri şi bibliografie 327-344

Ilustraţia: Figuri şi planşe

iii

Acum când încerc să rememorez puţin evenimentele în desfăşurarea lor, nu pot să

nu observ că lucrarea de faţă s-a materializat printr-un efort colectiv şi a beneficiat de

înţelegerea şi sprijinul mai multor persoane, fapt pentru care ţin să le mulţumesc aici.

Cel care a făcut posibilă realizarea acestui studiu este dl. prof. univ. dr. Nicolae

Gudea. Nu numai că a acceptat să îndrume şi să coordoneze activitatea unui „personaj”

puţin cunoscut şi adesea dificil, dar a investit încrederea sa în acest proiect, într-o manieră

rar întâlnită. În momentul de faţă, observăm adesea încrâncenarea unor tineri colegi de a

păstra materialul arheologic descoperit, pentru „cercetări personale”, indiferent de

specializarea proprie. Dl. Nicolae Gudea, mi-a încredinţat cu generozitate o cantitate

apreciabilă de piese de iluminat descoperite la Porolissum, care au constituit o parte

însemnată din nucleul lucrării. Mai mult, a adăugat la acestea material bibliografic, discuţii

şi sugestii care au fost de real folos în analiza întreprinsă, clarificând fenomenele ce au avut

loc la nivelul provinciei Dacia Porolissensis.

Trebuie să-i mulţumesc aici şi dl. prof. univ. dr. Ioan Piso, care prin atitudinea şi

acţiunile sale, m-a determinat să caut îndrumarea lui N. Gudea, reuşind astfel să mă apropii

de o problematică pe care am încercat anterior să o aprofundez timp de mai bine de un

deceniu.

Gândurile mele de bine se îndreaptă spre dl. conf. univ. dr. Alexandru Diaconescu,

care în urmă cu 12 ani, m-a îndreptat spre studiul pieselor de iluminat şi mi-a ghidat „primii

paşi” în acest domeniu.

Revenind la lucrarea de faţă, trebuie să amintesc sprijinul primit de la dl. conf. univ.

dr. Dan Isac. Într-un moment dificil al carierei mele m-a sprijinit şi a încurajat alegerea

formulei actuale de coordonare. În plus, în aceeaşi manieră dezinteresată mi-a oferit

materialul lychnologic descoperit la Gilău şi Căşei, fiind de acord cu studierea şi publicarea

sa. Tot prin bunăvoinţa sa am primit datele de ordin stratigrafic şi cronologic ale

materialului din cele două situri şi am putut folosi lucrări bibliografice de ultimă oră,

inaccesibile pentru mine.

iv

D-na dr. Adriana Isac a fost de asemenea implicată în acest proiect în toate fazele

sale. A fost „mintea limpede” care a corectat multe din deficienţele unui limbaj tehnicist şi

sec, adaptat studierii unei categorii restrânse de artefacte ceramice.

O parte din materialul descoperit la Cluj-Napoca, a fost oferit cu bunăvoinţă de

către dl. dr. Sorin Cociş şi d-na dr. Viorica Rusu Bolindeţ, cărora le mulţumesc călduros.

Un ajutor însemnat a venit din partea d-lui dr. Dorin Alicu, care mi-a pus la

dispoziţie un bogat material bibliografic, alături de sugestii pertinente izvorâte dintr-o

experienţă remarcabilă în domeniul pieselor de iluminat. De asemenea a căutat să îmi ofere,

de câte ori a fost posibil, şansa de a studia noi piese de iluminat şi de a fi implicat în

proiecte care se ocupau de acestea.

D-na dr. Ioana Hica mi-a semnalat multe dintre piesele existente în colecţiile

Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj – Napoca, iar dl. dr. Corneliu Gaiu a avut

amabilitatea de a lămuri unele dintre problemele legate de materialul de la Ilişua, jud.

Bistriţa.

Poate cea mai mare importanţă, în redactarea tezei de faţă, au avut-o discuţiile

purtate pe tema pieselor de iluminat şi a fenomenelor legate de producţia ceramicii la

nivelul provinciei Dacia Porolissensis. Am putut beneficia de cunoştinţele legate de alte

categorii ceramice în discuţiile purtate cu dr. Viorica Rusu-Bolindeţ, cu prof. univ. dr.

Nicolae Gudea, cu conf. univ. dr. Dan Isac, cu dr. Dorin Alicu şi dr. Cristian Filip,

clarificând procese în care categoriile ceramice evoluează complementar.

Nu pot să nu aduc aminte de familia mea, Adela şi Theodora, care pe întreaga

perioadă a redactării au suportat toate toanele şi „ieşirile” mele, fără a înceta un singur

moment să mă sprijine şi să mă încurajeze. Chiar dacă aici sunt amintite ultimele, ele ocupă

primul loc în inima şi gândurile mele, deoarece recunoştinţa pe care le-o port nu va răsplăti

niciodată în întregime sprijinul lor.

Tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei lucrări, amintiţi sau nu, le

mulţumesc şi le rămân îndatorat.

Autorul

v

Cap. I

INTRODUCERE

I. Motivaţie şi scop

După cum arată titlul „Piese de iluminat în epoca romană. Dacia Porolissensis”,

obiectul acestei lucrări îl constituie iluminatul şi piesele de iluminat. Discuţia va atinge

aspectele generale legate de iluminat, incluzând şi scurte prezentări ale situaţiilor anterioare

epocii romane, care au conţinut germenii unui proces evolutiv care va culmina în vremea

romanilor. Tabloul general al iluminatului în epoca romană se va completa cu un „studiu de

caz” aplicată situaţiei din provincia romană Dacia Porolissensis.

Astăzi, când iluminatul face parte din categoria utilităţilor implicit necesare unui trai

civilizat, analiza acestui subiect în cadrul civilizaţiei antice, poate părea lipsită de valoare,

inutilă, sau greu de înţeles. Acum, când uşurinţa folosirii unor utilităţi face loc tot mai rar

interogaţiei asupra originii, evoluţiei şi provenienţelor acestora, am dorit să iniţiez acest

studiu pentru a rememora multiplele aspectele ale procesului de iluminat .

Pentru a se ajunge la becul incandescent ori tubul cu plasmă, a fost nevoie de un

timp deosebit de lung, în care omenirea a învăţat să folosească şi mai apoi să producă

lumina atât de necesară.

Omul ca specie, este un “animal diurn”, forţat de barierele naturale să trăiască

conform ciclului ziuă - noapte. Activităţile sale încep la ivirea primelor gene de lumină şi

încetează odată cu lăsarea serii. Depăşirea acestor limite şi extinderea zilei în funcţie de

nevoile sale au fost posibile iniţial doar cu ajutorul focului. Utilizarea şi producerea

conştientă a focului a fost poate una din cele mai mari realizări ale omului preistoric, alături

de crearea primelor unelte.

1

De la focul oferit de natură, la electricitate, omenirea a traversat mai multe etape ale

acestui proces de modelare a mediului înconjurător şi depăşire a limitelor naturale. Una

dintre aceste etape este marcată de evoluţia civilizaţiei greco-romane.

Acest moment al istoriei, – epoca romană -, se remarcă prin câteva caracteristici

esenţiale, care au contribuit de asemenea la alegerea studierii perioadei. Putem spune că, în

epoca romană se folosea tot ce se descoperise şi realizase în privinţa iluminatului până la

acea dată. Este momentul în care s-au îmbinat un spectru larg de tehnici şi materiale, pentru

producerea unei varietăţi remarcabile de piese de iluminat.

Mai mult, în lumea romană se produce, se comercializează şi se utilizează o piesă de

iluminat (opaiţul) la nivel extins, comparabil cu cel din zilele moderne. Pentru prima oară,

un asemenea instrument se răspândea într-un spaţiu vast şi pătrundea “în adâncime“, până

la cele mai sărace pături sociale. Lampa, devenită un “bun al tuturor”, se poate compara cu

becul atât de binecunoscut astăzi. Varietatea obiectelor de iluminat din acele vremuri este şi

ea comparabilă cu cea de azi, existând piese pe toate gusturile şi mai ales „pentru toate

buzunarele”. Piesele de iluminat din această perioadă, sunt dovada nivelului atins în

dezvoltarea iluminatului.

Deşi nu este realizată ca o paralelă între vremurile antice şi momentul actual,

lucrarea aduce în atenţie acea situaţie similară ce ilustrează ciclicitatea în istorie. Epoca

romană a fost aleasă şi datorită bogăţiei dovezilor materiale descoperite în cercetările

arheologice.

Ajungem la cea de-a doua parte a titlului lucrării - Dacia Porolissensis. După cum

se poate remarca în cele de mai sus, într-o primă parte intenţionăm să prezentăm situaţia

generală, a iluminatului, a pieselor şi instrumentelor de iluminat în lumea romană. În cea

de-a doua parte vom analiza o situaţie anume, cea a provinciei romane Dacia Porolissensis.

Vom încerca să observăm pe cât posibil fenomenele ce se desfăşoară la nivelul siturilor

cercetate şi, dacă vom putea, la nivelul provinciei. Rezultatele sunt în strânsă legătură cu

nivelul atins de cercetarea arheologică, de metodele de recoltare şi înregistrare a

materialului analizat, cu modalităţile de publicare folosite până acum, etc.

Demersul întreprins aici nu încearcă nici un moment să fie unul exhaustiv, în ceea

ce priveşte materialul descoperit în cercetările din provincie. Dorinţa autorului este de a

surprinde fenomene interne sau, modalităţile de reflectare a celor externe, de a ridica

2

probleme, de a schiţa „portretul” iluminatului în provincia Dacia Porolissensis pe baza

pieselor cuprinse în această lucrare.

II. Scurt istoric al cercetărilor

1. Cercetări internaţionale

Studierea instrumentelor de iluminat poate fi urmărită înapoi în timp vreme de

secole. Primele lucrări dedicate lămpilor∗ cu ulei apar după mijlocul secolului al XVII –

lea1. Interesul manifestat pentru publicare studiilor consacrate acestei categorii de piese

ceramice, era parte a unui fenomen ce a cuprins întregul spaţiu mediteranean. Era vremea

călătoriilor şi a creării marilor colecţii private de către elita europeană, interesată mai ales

de piesele cu caracter excepţional (statuaria, vase ). Secolele XVIII şi XIX aduc o

intensificare a acestui fenomen, o colecţionare mult lărgită şi în acelaşi timp o lărgire a

sferei de interes. După cum afirma K. Greene2 în 1992, se pare că dintre obiectele ceramice

romane, lămpile (realizate în tipar – în special cele cu scene erotice) par a fi intens

colecţionate, datorită atât decoraţiei cât şi faptului că erau ieftine şi uşor transportabile.

Colecţionarea la scară largă a determinat apariţia producţiei moderne de suveniruri (copii

sau imitaţii după lămpile romane) şi falsuri, care va încerca să satisfacă gustul doritorilor de

astfel de obiecte ceramice; uneori realitatea antică este îndepărtată cu bună ştiinţă pentru a

crea piese vandabile, dar inexistente anterior.

∗ În lucrarea de faţă s-au utilizat termenii de lampă, opaiţ pentru a denumi acelaşi instrument de iluminat: lucerna, cuprins în izvoarele literare în categoria λυχνοβς, lucerna, sau lychnus (piese care produc lumina prin combustia unui fitil înmuiat în ulei sau grăsime (DA III2, 1320)). 1 Cf. Meconcelli Notarianni, De Carolis 1977, 38; Chraznovski 2000, 31 – L. Liceto, De lucernis antiquorum reconditis, Venezia1621, reeditată în 1652; G. P. Bellori, P. S. Bartoli, Le lucerne antiche sepolcrali figurate, Roma 1691, reeditată 1729. 2 cf. Ekhardt 2002, 18 - K. Greene, Roman pottery: interpreting the past, London 1992.

3

Pe acest fond vor apărea până în secolul XIX o serie de volume consacrate lămpilor

descoperite în excavaţiile din situri importante cum sunt Pompei şi Herculanum, sau despre

lămpile şi iconografia creştină3.

În cazul lămpilor cu ulei, abia la sfârşitul secolului XIX a avut loc trecerea de la

cercetarea „empirică”, interesată în special de aspectele decorativ – estetice, la studierea pe

baze ştiinţifice, după criterii tipologice, după aspecte şi implicaţii social – economice.

În 1879, H. Dressel va publica în prestigioasa colecţie Corpus Inscriptionum

Latinarum (CIL, XV, II,1) prima tipologie a lămpilor cu ulei, clasate în 31 de tipuri în

funcţie de forma lor, fără însă a acorda o mare importanţă criteriului plasării cronologice, în

funcţie de contextul descoperiri lor. În ciuda faptului că separarea operată de Dressel va fi

curând depăşită, el rămâne un pionier al înserierilor tipologice a lămpilor; lucrarea sa îşi

păstrează valoarea în ceea ce priveşte analiza epigrafică a numelor de pe mărcile lămpilor.

La scurt timp apare lucrarea lui O. Fischbach4 , în care acesta stabileşte două mari

categorii de lămpi ceramice, rămase în uz până în momentul actual: „Bildlampe” (lămpi cu

imagini) şi „Firmalampe” (lămpi cu marcă/ ştampilă de olar).

În Brittania, H.B. Walters publică lămpi din British Museum (Walters 1914,

passim) separate după o tipologie similară cu Dressel.

„Revoluţia” sistemelor de clasificare a lămpilor va avea loc în Elveţia, unde Sigfried

Loeschcke publică în 1919 lămpile din castrul de la Vindonissa, datat între 16/17 – 101

p.Chr. (Loeschcke 1919, passim). În tipologia creată (40 tipuri şi variante de lămpi

ceramice şi 11 tipuri şi variante de lămpi de metal), autorul va folosi ca şi criterii de

ordonare şi separare atât modificările morfologice, similar cu tipologia Dressel, cât şi

apartenenţa lămpilor la contextele arheologice în care au fost descoperite. În plus el va

menţine marile categorii ale lui Fischbach, (Bildlampe – tipurile I – VIII; Firmalampe –

tipurile IX - X) adăugând o a treia mare grupă: „Talglampe” (lămpi deschise) pentru

tipurile XI - XIV. Crearea unei tipologii pe lămpi datate cronologic este cea mai mare

realizare a autorului, rămânând un punct de referinţă (cu mici modificări). Cercetările

actuale confirmă faptul că, din punct de vedere al separărilor cronologice, tipologia lui S.

3 Amaré Talaffa 1996 – cuprinde bibliografia exhaustivă dedicată lămpilor până în anul 1995. 4 O. Fischbach, Römischen Lampen aus Poetovio, Mitteilungen des Historichen Vereins für Steiermark XLIV, Graz 1896

4

Loeschcke este valabilă mai ales pentru Vindonissa. În alte cazuri, intervin modificări

regional - zonale de care trebuie ţinut cont.

În anii de până la cel de-al doilea Război Mondial, în peisajul instrumentelor de

iluminat se remarcă o serie de eforturi de publicare a colecţiilor muzeelor (Rijksmuseum

din Leida – J. Brants 1913; Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg – O. Waldhauer 1919), a

pieselor din situri prestigioase (Corint – O. Broneer 1930; Efes – F. Miltner 1937) sau chiar

din regiuni circumscrise separărilor administrative antice ( Pannonia - D. Iványi 1935);

această activitate va genera noi şi noi separări tipologice, mai mult sau mai puţin durabile.

În lucrările apărute până la mijlocul secolului XX şi chiar după, lămpile continuă a

fi analizate ca obiecte în sine, prezentate în cataloage consistente, de multe ori lipsite de

evidenţe contextuale sau de o provenienţă certă. Ideea că lămpile merită studiate mai mult

pentru decoraţia lor, decât pentru rolul lor funcţional sau al implicaţiilor economice şi

sociale, va continua să se perpetueze peste ani, sugerând puternicul spirit de colecţionar al

celor interesaţi de aceste piese.

Activitatea ştiinţifică reînvie în deceniul ce urmează stingerii conflictului mondial şi

devine tot mai puternică cu fiecare an. Colecţiile marilor muzee sunt scoase la lumină şi

publicate (Römisch-Germanischen Zentralmuseum din Mainz – H. Menzel 1954; Varşovia

– M.L. Bernhard 1955; Muzeul Naţional din Praga – R. Haken 1958, etc.), regiuni sau

provincii sunt tratate cu interes (Cipru – O. Vessemberg 1953; M. Vegas 1964, -

Novaesium; C. Belchior 1969, - Conimbriga, etc.), iar misiunile străine din Grecia şi

Orientul Apropiat se remarcă acum (Atena – R.H. Howland 1958, J. Perlzweig 1963; Delos

– P. Bruneau 1950; Argos – A. Bovon 1966; P.V.C. Baur 1947 – Dura-Europos).

Tot acum N. Lamboglia reelaborează şi clarifică clasificarea Dressel, pe baza

săpăturilor efectuate la Vintimille (Lamboglia 1950).

Africa romană este în aceşti ani în atenţia specialiştilor ca urmare a publicării

cataloagelor lămpilor din Maroc (M. Ponsich 1961) şi Carthagina (J. Deneauve 1961),

urmate la peste un deceniu de lămpile creştine din Tunisia (A. Ennabli 1976).

Pe de altă parte începe să se facă simţită activitatea celor „rămaşi” în spatele cortinei

de fier, în ţările „lagărului socialist”: C. Iconomu (1961)- cu lămpile din zona dobrogeană a

Moesiei Inferior; C.L.Băluţă 1961, 1965 – cu lămpile de la Apulum; T. Szentleleki 1969 –

cu lămpi pannonice, G Heres 1969 – cu lămpi din Muzeul de Stat din Berlin.

5

Tot acum îşi va începe şirul publicaţiilor D.M. Bailey (1965 - lămpile din Victoria

and Albert Museum), devenit unul dintre cei mai eminenţi specialişti în materie, a cărui

operă are ca piesă de rezistenţă studiul lămpilor din British Museum, în patru volume

(Bailey 1975, 1980, 1988, 1996).

Din anii `70 publicarea pieselor de iluminat se dezvoltă într-un ritm accelerat atât ca

număr, cât şi ca extindere spaţială acoperită. Peste 100 de colecţii muzeale sunt publicate de

acum înainte şi de asemenea multe lucrări care tratează spaţii geografice determinate (E.

Alram- Stern 1989, - Carnuntum; E. Buchi 1975, - Aquileia; L. Chrzanovski, D. Zhuravlev

1998, - Chersones; L. Chrzanovski 2000, - Nyon; H. Deringer 1965, - Lauriacum; H.

Eckhardt 2002 – Britannia; K. Goethert 1993, - Trier; J.W. Hayes 1980, - Ontario; E. Joly

1974, - Sabratha; A. Leibundgut 1977, - Elveţia; T. Oziol 1977, - Cipru; B. Vikič –

Belančić 1973, Zagreb;etc.). Apar noi separaţii tipologice (Provoost 1976) care corectează

pe cele vechi, sau care vizează categorii restrânse de lămpi (L. Anselmio, C. Pavolini 1981,

- lămpile „terra sigillata”; M. Makensen 1980, - lămpile nord-africane, etc. ). Piese inedite

din spaţiul bulgar sau turc sunt prezentate publicului (G. Kuzmanov 1992, - piese din

Muzeul Naţional din Sofia; D. Kassab Tezgör, T Sezer 1995, - piese din Muzeul de

arheologie din Istambul) (Chrzanovski 2000, 33).

În anii din urmă tendinţele din domeniul instrumentelor de iluminat converg către o

tratare mai diversificată a cât mai multor aspecte determinate de existenţa acestora.

Credinţa că publicarea ca atare a lămpilor merită a fi făcută, ori tendinţa puternică

de a dezvolta clasificări mai complexe, bazate pe anumite criterii morfologice, au suscitat

polemici si discuţii asupra esenţei studiului lămpilor (Bruneau 1987, passim; Étienne 1987,

passim). Acum s-au pus probleme sintetizate în întrebări de genul: - Care este relaţia între

clasificările moderne şi cea operată în timpurile antice de cei care foloseau aceste obiecte?

sau – Există clasificare perfectă? (Eckardt 2002, 20).

Sunt ridicate semnale de avertizare pentru cei ce studiază instrumentele de iluminat,

pentru a nu scăpa din vedere rolul şi semnificaţia originală a acestora, legăturile şi

interconexiunile dintre toate aspectele implicate de ele. Tipurile şi categoriile au fost create

pentru o mai bună operare cu materialul, pentru identificarea şi plasarea spaţio temporală

mai facilă, dar nu reprezintă neapărat separările existente la momentul producerii acestor

piese de iluminat.

6

Dorinţa este de a limita pe cât posibil cercetarea lămpilor per se şi integrarea

acestora în complexul de relaţii sociale şi economice diverse, propriu lumii antice. Pentru

aceasta accentul trebuie să cadă şi asupra aspectelor legate de producţie, de comercializare,

de semnificaţia repertoriului imagistic. Începuturile în această direcţie se situează în prima

jumătate a secolului XX, atât pentru decor cât şi pentru tehnicile de producţie şi comerţ.

Privitor la decoraţia lămpilor ceramice era, şi continuă să fie, analizată mai mult din

punct de vedere estetic/artistic, operându-se cu separări care facilitează analiza comparată

(ex. –grupe tematice – „viaţă cotidiană”, „circ”, „religie”, „mitologie”, etc.), lipsită însă de

o „pătrundere” în semnificaţia acelor imagini, o încercare de „valorizare” a decorului în

relaţia sa cu ritualurile vremurilor antice îl face W. Deonna (Deonna 1927, passim).

Valoarea studiului său este diminuată însă de lipsa contextelor arheologice şi de faptul că

nu pare totuşi să existe o legătură clară între imaginile de pe lămpi şi utilizarea lor în

temple, morminte sau case. Chiar şi în studiile mai recente care tratează aspecte ale vieţii

zilnice 5, se consideră aproape irelevantă posibila semnificaţie a alegerii acelor motive şi

contextul specific acestor piese (Echardt 2002, 19). Dacă luăm exemplul iconografiei cu

teme religioase, vom constata lipsa legăturilor acestora cu depozite din temple, ceea ce face

ca eforturile cercetătorilor de a surprinde legături clare este mult îngreunate. Nici

încercările de a examina tipare de distribuţie la scară largă a anumitor motive, în anume

zone la un moment dat, nu a avut prea mare succes şi nu a oferit răspunsuri satisfăcătoare.

Cert este că folosirea acestor decoraţii nu este în totalitate întâmplătoare, la fel cum pare să

nu fie nici simplificarea (Leibundgut 1997, 203) ce a urmat începutului Imperiului roman.

Primele referiri „de adâncime” asupra producţiei lămpilor le întâlnim la F.

Fremesdorf, care în 1922 prezenta o analiză detaliată a cuptoarelor de ars ceramică şi a

modalităţilor de poziţionare a pieselor înaintea arderii, într-o astfel de instalaţie. El este

urmat la peste cinci decenii de D.M. Bailey (1972), care face o prezentare generală a

tehnicilor şi materiilor utilizate la crearea lămpilor. În 1983 H. Vertet prezintă în detaliu

tehnicile de fabricare a lămpilor ceramice din Gallia.

5 Cf . Eckardt 2002, 19 – reprezentări militare şi de război - M.T. Amaré, Representaciones relativas al ejército a la guerra sobre lucernas romanas, Temas de historia militar (I Congreso de Historia Militar), 74 – 80, Madrid 1986; teme literare - M.T. Amaré, Representaciones literarias sobre lucernas romanas, Congreso Nacional de Arqueologia 17, 739 - 748, Madrid 1985; cultul lui Isis - T. Tinh, M.-O. Jentel, Corpus des lampes á sujets isiaques du Musée Gréco-Romain d`Alexandrie, Quebec 1993; reprezentări arhitectonice Amaré, Guiral 1994, passim.

7

În ciuda acestor studii, până în momentul actual singurul caz unde sunt prezente

toate elementele majore şi definitorii ale unui atelier producător de lămpi (cuptoare

împreună cu tipare şi lămpi, asociate cu o mică prăvălie pentru desfacerea acestora şi cartier

de locuit) este la Pompei6. Această enormă lipsă va determina un tipar comun de analiză,

care porneşte de la observarea similitudinilor şi continuă cu presupuse ateliere sau centre

regionale.

Absenţa centrelor de producţie bine documentate, complexitatea determinării

originii lămpilor lucrate în tehnica tiparului (Provoost 1976, 15 - 18; Bailey 1972, 23 - 24)

vor declanşa noi tipuri de abordări ale pieselor ceramice de iluminat.

S-a încercat determinarea atelierelor şi chiar legăturile dintre meşteri, prin metode

ce vin dinspre studiul ceramicii - analizarea asociaţiilor dintre semnătură, formă şi decoraţie

(Bémont, Bonnet 1994). Metoda, promiţătoare în teorie, este marcată de dificultăţile

practice ce apar la identificarea posibilelor relaţii, în cazul existenţei unei cantităţi mari de

piese.

Pe de altă parte analizele vizează, alături de specificul morfologico - decorativ al

pieselor şi caracteristicile pastei. Într-un răspuns la afirmaţiile lui W. V. Harris (1980) cum

că ar fi foarte dificil de determinat dacă un opaiţ este produs local sau realizat altundeva ,

D. M. Bailey (1987) reafirmă capacitatea cercetătorului de a diferenţia lămpi în urma unei

examinări vizuale a pastei, sprijinit de experienţa profesională şi bun simţ (Bailey 1987, 61-

62).

O altă faţetă a aceleiaşi probleme pare să se dezvolte în anii din urmă în mod similar

sau sub influenţa cercetărilor veselei ceramice, sprijinită de nivelul tehnologic actual:

analizarea pastei cu metode fizico - chimice (fluorescenţa la radiaţiile X, analiza activării

neutronice, analiza compuşilor chimici, etc.). Toate acestea au marele dezavantaj că sunt

costisitoare, consumatoare de timp şi necesită o cantitate mare şi variată de date

comparative. G. Schneider analizând prin astfel de metode un lot de piese de la Vindonissa

(Schneider 1994, 129 - 131) a remarcat că cca. 86 % dintre piese au fost atribuite corect

anterior prin examinare vizuală.

6 Cf. Eckardt 2002, 22 – G. Cerulli Irelli, Una officina di lucerne fittili a Pompei, H. Carandini (ed.), L`instrumentum domesticum di Ercolano e Pompei nella prima età imperiale, Rome 1977, 53 - 72.

8

Am amintit anterior de W.V. Harris şi revenim asupra lucrării sale din 1980,

deoarece ridică o altă problematică mult dezbătută în cercurile de specialişti lychnologi:

comercializarea lămpilor pe distanţe lungi.

Abordând subiectul de pe poziţia unui istoric şi economist, el afirmă că enorma

distribuţie a unor lămpi cu ştampilă de meşter nu poate fi explicată doar prin comerţul de

lungă distanţă. Deoarece lămpile erau ieftine, comercializarea lor pe distanţe lungi era

nepractică, iar aprovizionarea se făcea la nivel local. Refuză să accepte ideea copierii

„neautorizate” şi suplineşte prin accentuarea existenţei „filialelor” provinciale desprinse din

atelierul – mamă, conduse de institores.

D.M. Bailey (1987) în replică aduce argumentele unor categorii de lămpi cunoscute

ca fiind comercializate pe lungi distanţe şi faptul că lămpile nu constituiau principala marfă

de schimb a unui transport, ci erau doar produse asociate.

Un ultim aspect al cercetării lămpilor este prezentarea acestei categorii ceramice

publicului larg, „popularizarea” sa. Comparativ cu alte produse ale civilizaţiei materiale

romane în cazul de faţă avem un paradox: un interes ştiinţific deosebit de puternic,

manifestat prin număr impresionant de lucrări publicate, dar o prezentare direcţionată către

public, prin manuale sau expoziţii, limitată.

Putem aminti printre lucrările didactice - opuscula după catalogul lămpilor din

Agora Atenei7, lucrarea lui D.M. Bailey (1972), manualele editate de Grupul Arheologic

Roman (De Carolis, Brugnoli 1977), sau corpusul bibliografic al M.T. Amaré Tafalla

(1996). Dintre cataloagele expoziţiilor dedicate pieselor de iluminat menţionăm expoziţia

pieselor de iluminat romane de la Pompei 1994 şi Bologna 1997 (Notarianni, De Carolis

1997), şi mai recenta expoziţie de la Nyon (Nyon 2003), realizată cu ocazia primului

Congres internaţional pe teme de lychnologie antică.

*

În cele de mai sus am expus o parte din lucrările şi autorii care au marcat studiul

pieselor de iluminat şi pe cât tematicile abordate în istoriografia dedicată problemei. Am

decis să prezint separat segmentul „românesc” nu pentru că ar exista diferenţe majore faţă

de restul lucrărilor, ci din dorinţa de a avea o imagine mai clară asupra evoluţiei cercetărilor

în spaţiul românesc.

7 Cf. Chrzanovski 2000, 34 - J. Perlzweig, Lamps from the Atenian Agora, Princetown 1963,

9

2. Cercetări româneşti

La fel ca în alte zone geografice care au făcut parte în antichitate din arealul

civilizaţiei greco-romane şi spaţiul românesc a adus contribuţii notabile la studiul

instrumentelor de iluminat.

Cercetările arheologice cu caracter sistematic sau cu rol de salvare întreprinse de la

începutul secolului trecut până astăzi, au adus informaţii importante legate de istoria zonei,

de evenimentele politico - militare sau administrative, dar şi de viaţă economică. În acest

ultim aspect al civilizaţiei romane piesele de iluminat au ori un rol determinant. Lămpile

(opaiţele) sunt reflecţia relaţiilor de schimb între provinciile Imperiului şi Dacia şi în

acelaşi timp imaginea evoluţiei interne a producţiei şi schimbului local provincial, a

traiectului dezvoltării comunităţilor. De asemenea nici latura decorativ - artistică a acestor

piese nu poate fi neglijată.

Cercetătorii români, marcaţi de evenimentele politice ale vremii şi mai ales de

situarea în spatele „Cortinei de fier”, au reuşit într-o oarecare măsură să se menţină în

cadrele istoriografice ale momentului. Interesul pentru piesele de iluminat a fost îndreptat

către lămpi şi în special spre acele exemplare care posedau caracteristici speciale (formă,

decoraţie, mărci/ştampile, etc.). Majoritate covârşitoare este formată din lămpile de lut, căci

ele apar cel mai des în urma cercetărilor arheologic. Lămpile din bronz sunt puţine la

număr, fapt pentru care abia în 1979 se publică primul studiu destinat exclusiv artefactelor

de acest gen, descoperite în Dacia Superior (Băluţă 1979). Lămpile de fier sunt amintite în

formă minimală în rapoartele de săpătură sau studiile monografice. Doar în anul 2000 se

publică o lucrare ce reuneşte lămpi de fier descoperite în Dacia (Regep 2000).

La o primă sondare a istoriografiei româneşti dedicată pieselor de iluminat am putea

distinge câteva etape majore separate în funcţie de sfera de interes, spiritul critic şi

profunzimea analizelor: înaintea deceniului şase al secolului XX, anii `70, `80, şi ulterior

acestei date.

În prima jumătate a secolului XX, piesele de iluminat sunt regăsite sub forma unor

prezentări succinte în rapoartele de săpătură ori studii monografice. De cele mai multe ori

10

prezentarea pieselor se limita la descrieri sumare, desene lipsite de scări grafice şi aproape

constant lipsite de plasarea riguroasă în locurile de descoperire şi în contextele de care

aparţin.

Contribuţiile cercetărilor din zona litoralului Mării Negre aduc date despre

Callatis8, Dinogeţia şi Noviodunum9, Tomis10, etc. Între 1937 şi 1947 D. Tudor va publica o

serie de rapoarte de cercetare arheologică de la Sucidava (Tudor 1937; Tudor 1941; Tudor

1947), închegate mai târziu în volumul din 1974 (Tudor 1974). V. Christescu v-a publica

lucrarea dedicată economiei provinciei Dacia (Christescu 1929), în care piesele de iluminat

se regăsesc ca parte integrantă a unei vieţi economice active. Câţiva ani mai târziu într-o

altă contribuţie a sa (Christescu 1938) sunt cuprinse o serie de lămpi lucrate la roată din

„castellum -ul” de la Săpata de Jos.

Gh. Ştefan, revine după monografia Dinogeţiei şi prezintă descoperirile de la Drajna

de Sus (Ştefan 1948).

În prima jumătate a secolului XX, obiectele de iluminat au fost prezenţe timide,

strecurate printre alte materiale ceramice, în lucrări care vizau domenii ca: epigrafie,

arhitectură, viaţă militară, artă sculpturală, etc. Lipsa interesului pentru această categorie de

artefacte este dovedită şi de ignorarea cercetărilor specifice din afara spaţiului românesc.

Puţine au fost acele ocazii în care o lucrare trata mai detaliat un instrument de

iluminat şi acesta doar pentru că fusese descoperit într-o situaţie mai specială, sau pentru că

avea decoraţia ori conformaţia neobişnuite printre descoperirile de până atunci11. Acum

începe să se acorde atenţie lămpilor cu simboluri considerate ca fiind creştine12, subiect ce

va fi mult „gustat” de cercetătorii români.

8 Th. Sauciuc Săveanu, Callatis, IIe Rapport preliminaire, Dacia I, 1924, 108 – 165; idem, Callatis, IIe Rapport preliminaire, Dacia II, 1925, 104 – 137; idem, IIIe Rapport preliminaire, Dacia III - IV, 1927 - 1932, 411 – 165; idem, Callatis, IVe Rapport preliminaire, Fouilles et recherches de l`année 1927, Dacia III - IV, 1927 - 1932, 435 – 482; idem, Callatis, Ve Rapport preliminaire, Fouilles et recherches de l`année 1928, Dacia V - VI, 1935 - 1936, 247 – 275. 9 Gh. Ştefan, Dinogeţia I, Dacia VII–VIII, 1937–1940, 401– 425; idem, Monuments inédits de Noviodunum, Dacia IX – X, 1941– 944, 473 – 483. 10I. Stoian, La città pontica di Tomis. Saggio storico, Dacia NS V, 1961, 233 – 274. 11 O.Floca, Descoperiri arheologice în ţinutul Hunedoarei, Sargeţia II, 1941, 57 – 91 (opaiţ trilychnis cu picior, decorat cu medalion cuprinzând imaginea zeilor Apollo, Minerva şi Marsyas; opaiţ alungit, decorat cu o siluetă înaripată şi cu ştampila AOE). 12 B, Mitrea, Une lampe chrétienne découvert en Transilvanie, Dacia IX – X, 1941 – 1944, 507 - 511; M. Macrea, A propos de quelque découvertes chrétiennes en Dacie, Dacia IX – X, 1941 – 1944, 281 – 302.

11

Trecerea la o nouă abordare a iluminatului a fost marcată de anul 1961, când putem

considera că ia naştere cercetarea românească în domeniu.

Acum apare primul studiu critic dedicat lămpilor romane din Dacia romană. Nicolae

Gostar (1961) a adunat piese epigrafe, deja publicate în CIL III, 1-4 sau în alte reviste,

împreună cu multe dintre cele păstrate în depozitele muzeelor din ţară. A alcătuit un mic

corpus de lămpi cu ştampilă, analizându-le atât din punct de vedere epigrafic, cât şi

arheologic. Abordarea unor subiecte cum ar fi: originea şi circulaţia lămpilor de pe

teritoriul Daciei preromane şi a Daciei provinciale, identificarea pieselor importate şi a

celor locale, sunt factori care conferă acestei lucrări un caracter excepţional. Chiar dacă

între timp s-au operat corecturi cronologice, lucrarea rămâne valoroasă şi utilizabilă chiar

după mai bine de 50 de ani. Prezentarea principalelor monografii referitoare la lămpile

descoperite în Imperiul roman, bibliografia extinsă reunită aici şi trimiterile la piese

similare descoperite în afara provinciei, au făcut din această lucrare un ghid şi un model

urmat mai târziu.

Simultan cu acest studiu se „lansează” unul dintre cei mai prolifici cercetători

români ai domeniului – Cloşca L. Băluţă. În primul număr al revistei Muzeului din Alba –

Iulia, acesta începe seria articolelor dedicate materialului lychnologic roman de la Apulum

(Băluţă 1961; idem 1965). Vom remarca în lucrarea din 1961 că accentul cade asupra

pieselor ştampilate, care beneficiază de un plus de atractivitate prin marcajele epigrafe.

Analiza lor va evidenţia prezenţa la Apulum a unor cunoscuţi producători de lămpi din

provinciile vestice ale Imperiului, şi a unora prezenţi mai ales în Dacia, a căror existenţă au

îmbogăţit repertoriul atelierelor din Imperiul roman. În 1965, autorul studiază restul

lămpilor descoperite la Apulum până la acea dată, continuând efortul de încadrare

tipologică şi înseriere cronologică, început anterior. Lucrările sale au devenit ghiduri la care

se va apela mult timp de acum înainte, uneori chiar cu prea puţin spirit critic.

Prin N. Gostar şi C.L. Băluţă sunt puse bazele studierii critice a lămpilor romane din

spaţiul Daciei romane. Pentru prima oară se creează tipologii şi se încearcă plasarea între

limite temporare a piesele analizate, în legătură cu realizările europene din domeniu. Începe

astfel o nouă perioadă în studierea pieselor de iluminat, ce va fi marcată de o abordare

înclinată spre realizarea de cataloage şi repertorii, de largi înserieri tipologice.

12

La scurt timp după publicarea acestor studii, apare lucrarea lui C. Iconomu (1967)

care completează imaginea iluminatului în spaţiul românesc, prin publicarea lămpilor din

arealul dobrogean şi a litoralului pontic, parte a provinciei romane Moesia Inferior. Cartea

va avea de asemenea rolul de ghid pentru cercetările ulterioare ale zonei.

Anii următori sunt marcaţi de restructurarea administrativă a muzeelor la nivelul

întregii ţări. Multe muzee îşi modifică statutul, de la rangul de muzeu regional la cel

judeţean, iar altele sunt înfiinţate. Tot atunci, după 1970, iau amploare cercetările

arheologice sistematice, ceea ce duce la sporirea cantităţii de material descoperit şi impune

de asemenea un efort mărit de valorificare ştiinţifică a acestuia.

Odată cu aceste transformări apare un număr mare de reviste de specialitate, care

vor oferi spaţiu extins pentru publicarea descoperirilor arheologice. Materialul ceramic se

regăseşte din ce în ce mai des în paginile lor, iar lămpile par a fi obiectul unui interes

general. Publicarea materialelor de iluminat aduce consacrarea unora dintre cercetători, sau

semnalează apariţia viguroasă a altora.

Ca o măsură a efortului de valorificare a colecţiilor muzeale putem aminti

publicarea opaiţele din colecţia Muzeului judeţean din Braşov (Oancea 1969), a celor din

zona Dobrogei (Petolescu 1971) şi a celor descoperite la Micia (Gheorghiţă 1975).

Interesul pentru latura artistică a obiectelor, aduc în atenţia specialiştilor şi unele

piese de iluminat (Pop 1970, Pop 1972, Pop, Matei 1978; Pop 1982, Pop 1984). Totuşi,

continuă a fi studiate pentru valoarea lor ca obiecte individuale, separate de circuitul care a

determinat crearea şi utilizarea lor.

După reluarea săpăturilor arheologice la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în 1973, se

remarcă în domeniul pieselor de iluminat romane, Dorin Alicu. Multe dintre cele peste

3000 de lămpi întregi sau fragmentare descoperite la Ulpia Traiana se regăsesc în paginile

lucrărilor sale. O primă serie de articole, care prezintă aceste obiecte (Alicu 1976; Alicu

1977), este urmată de publicarea unui catalog în colecţia BAR, realizat în colaborare cu E.

Nemeş (Alicu, Nemeş 1977).

Ultima parte a deceniului şapte înregistrează, comparativ cu anii anteriori,

numeroase contribuţii ştiinţifice dedicate obiectelor de iluminat.

13

C. L. Băluţă îşi continuă activitatea prin publicarea lămpilor din colecţiile Muzeul

Judeţean Hunedoara (Băluţă 1977) şi tot el, este autorul primului studiu dedicat pieselor de

iluminat din bronz din Dacia Superior (Băluţă 1979; Băluţă 1979a).

Doina Benea este prezentă în acest domeniu de cercetare prin publicarea de opaiţe

romano-bizantine din colecţia Muzeului Banatului (Benea 1979), iar Ana Cătinaş, prin

publicarea în colaborare cu M. Bărbulescu a descoperirilor din cella vinaria de la Potaissa

(Cătinaş, Bărbulescu 1979). V. Moga se remarcă prin publicarea tiparelor ceramice de la

Apulum (Moga 1978, Moga 1979).

Elaborarea unor lucrări cu caracter monografic, permite accesul la noi materiale

destinate iluminatului, din castrele de la :Buciumi, Râşnov, Bologa, Inlănceni (Chirilă &

alii 1972a,(-b); Gudea, Pop 1971; Gudea 1972; Gudea 1979), aşezarea de la Gornea (Gudea

1977) şi cartierul „artizanal” de la Romula (Popilian 1976). În anii `80 vor fi completate cu

cele de la Breţcu (Gudea 1980), Tibiscum (Benea 1986) şi Hinova (Davidescu 1989).

C. L. Băluţă îşi afirmă interesul pentru artefactele cu posibile semnificaţii creştine,

publicând un opaiţ de la Apulum (Băluţă 1971). Piesele considerate ca fiind precreştine sau

creştine, conform cu detaliile decoraţiei sau morfologiei lor, se vor remarca ca şi prezenţe

constante în atenţia cercetătorilor şi de acum înainte (Horedt 1979; Vlassa 1979; Gudea,

Ghiurco 1986; Gudea 1988; Gudea 1989 – 1993; Diaconescu 1995; Barnea, Bercea 2003).

Anii `80 sunt caracterizaţi de acelaşi efort susţinut, în vederea introducerii în

circuitul ştiinţific a materialului din colecţiile muzeelor, sau a celui rezultat din cercetările

arheologice recente.

Colecţiile lui Botàr Imre şi ale lui Téglás István sunt prezentate într-o formă larg

accesibilă în 1980 (Ardevan, Rusu 1980; Bajusz 1980). Lămpile de la Durostorum

(Muşeţeanu & alii 1980) şi atelierul ceramic de la Slăveni (Popilian 1981) fac obiectul unor

analize detaliate.

Piesele glazurate de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sunt tratate într-un articol

realizat de D. Alicu, în colaborare cu Alina Soroceanu (Alicu - Soroceanu 1982). Această

categorie de produse ceramice va fi discutată şi de către N. Gudea, într-o serie de studii ce

cuprind obiectele de gen din provinciile dacice (Gudea1987; Gudea 1988; Gudea 1990).

Noi precizări cronologice legate de piesele descoperite la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa văd lumina tiparului (Alicu 1984). Ele sunt deosebit de importante prin

14

faptul că marchează şi mai pregnant eforturile autorului de a depăşi analizele descriptiviste

şi de a crea o tipologie bine structurată pe repere stratigrafice şi cronologice.

Una din importantele realizări ale lui C.L. Băluţă este „corpusul" lămpilor din Dacia

Superior (Băluţă 1983), ca teză pentru obţinerea titlului de doctor în istorie. În ciuda

faptului că lucrarea a rămas nepublicată până astăzi, prin ea s-a oferit un model de înseriere

a lămpilor şi încadrări cronologice, care au fost constant utilizate şi citate de cercetătorii

români în domeniu.

În cele trei capitole sunt analizate: I. lămpile fără marcă, II. lămpile cu marcă, III.

lămpile de bronz; sunt cuprinse: 28 de tipuri sau variante de lămpi ceramice( lămpi cu

volute, cu ciocul scurt semicircular, cu ciocul scurt ogival, cu bazinul tubular, cu rezervor

paralelipipedic, lămpi simple, lămpi cu canal închis, cu canal deschis, lămpi rare, lămpi

piriforme, lămpi târzii, lămpi creştine, lămpi cu reprezentări antropomorfe, lămpi atipice,

ampula olearia (n.a. - sfeşnice) şi mulaje de lămpi), lămpi cu marca imprimată (mărci

lizibile, nesigure, neîntregibile, indescifrabile şi ilizibile) şi lămpi cu marcă grafitată (mărci

lizibile şi nesigure). Separările operate de autor, stabilesc tipuri proprii care conţin

echivalenţele folosite de autorii străini, dar vor fi citate ca atare de cercetătorii români, mult

timp după momentul apariţiei lucrării.

Un pasionat cercetător, remarcat în sfera pieselor ceramice şi a iluminatului, este I.

T. Lipovan. El va iniţia în 1983 publicarea lămpilor de la Ampelum (Zlatna) (1982 – 1983,

1984; 1984 – 1985; 1988, 1994). În acest context, autorul va valorifica produsele atelierului

lui Caius Iulius Proclus (G.I.P) de la Ampelum(1984), piese care rămân în atenţia

cercetătorilor şi după această dată (Moga 1996).

Sfârşitul deceniului opt prefigurează deceniul următor, - cea mai prolifică perioadă a

studiilor dedicate iluminatului din provinciile Daciei romane şi postromane.

Acum, apar studii monografice de anvergură şi rapoarte de săpătură asupra centrului

antic Porolissum, care cuprind materiale şi din castrul de pe dealul Pomet, din clădirea

vămii, din templul lui Jupiter Dolichenus (Gudea 1989; Gudea 1996; Gudea 2001),

amfiteatru (Bajusz 2003, 187, pl. IX ab, 189, pl. XI). Diversitatea locaţiilor pieselor de

iluminat: castru, aşezare, templu, amfiteatru, sporeşte considerabil valoarea lor în cadrul

unei analize asupra vieţii economice a zonei. În acest caz avem la dispoziţie elementele

15

unui tablou, mai complet în ceea ce priveşte procesele socio-economice locale, faţă de alte

situri arheologice în care cercetările s-au concentrat doar pe anumite categorii de obiective.

Alte locaţii beneficiază de studii extinse sau monografii: Potaissa (Bărbulescu

1994), Tibiscum (Benea, Bona 1994), Ilişua (Protase, Gaiu 1997), Romula (Tătulea 1994).

Congresul Limesului din 1997 de la Zalău a fost prilejul pentru publicarea unei serii

de minimonografii arheologice (GMADP) ale castrelor de la Buciumi (Gudea 1997c),

Bologa - Resculum (Gudea 1997b), Gilău (Isac 1997), Porolissum (Gudea 1997a), Potaissa

(Bărbulescu 1997) şi Romita – Certiae (Matei, Bajusz 1997). Şi aici se regăsesc, sub forma

prezentărilor sumare, artefacte destinate iluminatului.

Obiectele de iluminat din colecţiile muzeelor sunt în continuare analizate şi

publicate de autori consacraţi, sau permit afirmarea altora.

C. L: Băluţă prezintă piesele din Muzeul de Istorie din Sibiu (1989), din Muzeul

Naţional de Istorie a Transilvaniei (1996), şi din colecţia Severeanu de la Muzeul de Istorie

şi Artă, Bucureşti (1994). În 1999 va publica volumul 6 al seriei IDR, Apulum –

Instrumentum domesticum (IDR III/6), în care regăsim lămpile cu ştampilă de la Apulum.

Aceleiaşi categorii de artefacte le consacră lucrarea din 2003 (Băluţă 2003).

D. Benea consacră două studii lămpilor de la Tibiscum (1990, 1996). Remarcăm

atenţia acordată de autoare caracteristicilor pastei lămpilor şi crearea unor separaţii,

aplicabile materialului publicat (Benea 1990).

S. Dumitraşcu aduce în atenţie materialul din Muzeul Ţării Crişurilor (1990), iar A.

Cătinaş revine cu o analiză asupra lămpilor ştampilate de la Potaissa (1996) şi a pieselor

colecţiei Téglás (1997).

Cea mai extinsă lucrare a lui D. Alicu va vedea lumina tiparului în aceşti ani (Alicu

1994). Aceasta cuprinde peste 1200 de piese de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Lucrarea,

creată pe structura catalogului din 1977 şi completată cu noile descoperiri, cuprinde într-un

capitol introductiv repere extinse şi detaliate bibliografic despre întregul material

lychnologic descoperit la Sarmizegetusa până în acel moment (Alicu 1994, 5 – 12).

Al. Diaconescu face o analiză a pieselor romane târzii şi a celor paleobizantine de

pe teritoriul Daciei (Diaconescu 1995). Efortul concentrat către clarificarea cronologiei

producţiei şi circulaţiei acestora, explicarea semnificaţiilor elementelor morfologice şi a

16

riturilor în care erau implicate astfel de piese, sunt doar câteva elemente ale unei cercetări

critice, pertinente, de profunzime.

Gh. Popilian stabileşte locul producerii lămpilor Armenius (Popilian 1996) şi

prezintă centrele ceramice ale Olteniei şi materialul descoperit (Popilian 1997). I. Stângă v-

a relua o serie din aceste date, în lucrarea sa asupra vieţii economice la Drobeta în secolele

II – IV p. Chr. (Stângă 1998), iar C. Muşeţeanu adună în teza de doctorat elementele

producţiei ceramice de la Durostorum (Muşeţeanu 1992).

C.-A. Roman discută particularităţi ale decoraţiei pieselor de iluminat de la Ulpia

Traiana Sarmizegetusa (Roman 1997), iar câţiva ani mai târziu piesele lucrate la roată din

Dacia (Roman 2000). În colaborare cu D. Isac, va publica lămpile descoperite la Gilău, într-

o analiză care se bazează şi pe reperele cronologice oferite de contextele stratigrafice de

recoltare a pieselor. Cu prilejul celui de-al 16 - lea Congres de bronzuri antice, C.-A.

Roman prezintă piesele de iluminat de bronz reunite în catalogul expoziţiei realizate atunci

(Roman 2003b).

Simona Regep reuneşte într-un mic articol lămpile de fier din Dacia, publicate până

la acea dată (Regep 2002).

N. Gudea în colaborare cu C. Cosma, completează studiul lămpilor din castrul de la

Buciumi, într-o analiză consacrată exclusiv acestora (Gudea, Cosma 2003).

A. Cătinaş reuneşte în teza de doctorat piesele de iluminat de la Potaissa (Cătinaş

2002), reluând unele dintre ele în studii ulterioare, în 2004 (Cătinaş 2004a (-b)).

Nicoleta Man publică în 2000 tipologia lămpilor de la Cristeşti, creând o tipologie

personală.

Am putut observa că până către anii `90, în majoritatea lucrărilor, piesele de

iluminat continuă să fie tratate doar ca obiecte în sine, prezentate în cataloage ce tind să

devină tot mai consistente, lipsite de evidenţe contextuale clare sau chiar de o provenienţă

certă. Această prezentare reflectă şi în acelaşi timp este determinată de carenţele existente

la acel moment în cercetarea arheologică din spaţiul românesc. Lipsa unei structurări

cronologice detaliate şi clare a descoperirilor a fost de asemenea cauza apariţiei încadrărilor

tipologice largi pentru piesele de iluminat şi a perpetuării unor formule de genul „datat în

secolele II – III p. Chr.”, care vor marca timp de decenii studiul lămpilor la noi. O serie de

17

„locuri comune”13 vor rămâne neschimbate mult timp după publicarea în lucrări străine sau

româneşti a evidenţelor contrare.

Crearea unor tipologii proprii, nu a avut întotdeauna ca rezultat completarea

înserierilor consacrate, cu elemente specifice provinciei Dacia, ci a ilustrat amatorismul

unora dintre cei care studiază această categorie de artefacte14.

Partea pozitivă a acestor demersuri rămâne însăşi publicarea grupată şi organizată a

materialelor descoperite, de asemenea tendinţa de a supune atenţiei valoarea şi rolul de

reper cronologic al unora dintre aceste piese. Eforturile constante de racordare la tendinţele

externe, este de asemenea remarcabilă, în ciuda decalajului existent faţă de cercetările din

străinătate.

III. Metoda de lucru

Aşa cum am afirmat în partea „Motivaţie şi scop” lucrarea de faţă se structurează pe

două părţi majore, circumscrise subiectelor: piesele de iluminat în lumea romană şi situaţia

specifică, din acest punct de vedere, a provinciei romane Dacia Porolissensis.

Datorită naturii subiectelor abordate avem de-a face cu cinci capitole, la care se

adaugă partea de catalog, abrevieri, bibliografie şi ilustraţie.

Capitolul I al lucrării tratează problemele legate de scopul lucrării, stadiul

cercetărilor în domeniu şi metoda folosită în părţile care urmează. Stadiul cercetărilor

cuprinde o rezumare a realizărilor istoriografice din domeniu, atât în străinătate cât şi în

ţară. Am considerat că nu este necesară introducerea unui subcapitol destinat izvoarelor

literare, deoarece o astfel de grupare nu ar fi eliminat necesitatea plasării acestor informaţii

în restul lucrării, iar repetarea lor ar fi fost oarecum redundantă. Capitolele au fost create ca

unităţi relativ independente, datorită tocmai diferenţelor dintre subiectele discutate. De

aceea, acolo unde am considerat necesar, am adăugat scurte consideraţii introductive, sau

istorice restrânse ale subiectului analizat. Mai mult, am creat descrieri asupra metodologiei

13 Ca de exemplu credinţa că - orice lampă realizată la roată este produsă în secolele III – IV p.Chr. (reprezentând expresia palpabilă a degradării generale a acestui meşteşug pe fondul crizei economice generalizate din Imperiul roman). 14 - cum este cazul -Man 2000, passim.

18

prezentării în problematica abordată, deoarece lucrarea reuneşte subiecte diferite, care au

impus uneori abordări diferite.

Capitolul următor (cap. II) ne poartă în subiectul propriu-zis al lucrării. Aici sunt

descrise succint tipurile de piese de iluminat folosite în lumea romană, tehnicile de

producere a acestora şi a instrumentelor „anexe” cu destinaţie similară. Tipurile sunt

discutate separat, asemenea elementelor suplimentare, ce intervin la realizarea unei piese de

iluminat şi tehnicile specifice tipurilor şi materialelor utilizate de romani.

Discuţia legată de instrumentele de iluminat nu ar fi fost completă fără subiectul

abordat în capitolul al III-lea al lucrării – „Iluminatul”. Modalităţile de iluminat, discutate

potrivit datelor rezultate din cercetările arheologice, izvoarele epigrafice şi literare antice,

dezvăluie utilizarea artefactelor prezentate anterior.

În cel de-al patrulea capitol, am discutat câteva probleme generale legate de

obiectele de iluminat la nivelul Daciei. Printre acestea am ţinut să insist în special asupra

problemelor legate de identificarea produselor locale şi asupra criteriilor de determinare a

unui atelier producător de instrumente de iluminat. Realitatea aplicabilităţii analizelor

fizico-chimice în domeniul iluminatului, la momentul actual în spaţiul cercetării româneşti,

este de asemenea supusă atenţiei.

Capitolul V reprezintă discutarea unei situaţii concrete existente în provincia Dacia

Porolissensis, în lumina posibilităţilor şi a datelor introduse în circuitul ştiinţific până la

momentul actual.

Nucleul pieselor cuprinse în analiza mea este constituit de circa 300 lămpi inedite

descoperite în cercetările arheologice de la Căşei-Samum, Gilău, Napoca şi Porolissum.

Lor li se adaugă alte obiecte destinate iluminatului, publicate deja, în revistele de

specialitate. Se reunesc astfel piese de la Buciumi, Căşei-Samum, Gilău, Gherla, Ilişua,

Napoca, Porolissum, Potaissa, etc. Cum nu am dorit realizarea unui corpus al provinciei

Dacia Porolissensis, am realizat o selecţie a pieselor cuprinse în catalog. Fragmentele,

piesele atipice sau chiar lămpile întregi sau întregibile, dar tipice (e.g - Firmalampe cu canal

deschis) şi lipsite de elemente distinctive, nu au fost incluse şi prezentate. De asemenea, nu

au fost incluse nici piesele a căror loc de descoperire este necunoscut, sau incert („din

Transilvania”). Surprinderea varietăţii şi sesizarea proceselor din provincie a determinat

19

restrângerea cantităţii de material şi utilizarea cu precădere a celui care oferea informaţii

autentice.

În momentul de faţă, specialiştii în domeniul iluminatului poartă aprige dezbateri

privind modalităţile de abordare a analizei acestor artefacte, împărţindu-şi opiniile între

folosirea exclusivă a materialului care posedă încadrări de natură stratigrafico-cronologică

certe şi stricte (R. Étienne), sau acceptarea materialului lipsit de astfel de date riguroase (J.

Bussieré). Situaţia materialului din Dacia Porolissensis, în momentul actual nu permite

excluderi radicale, deoarece recoltarea şi publicarea unei mari părţi a acestuia este

deficitară. Faptul în sine, mi-a permis totuşi să operez acea selecţie, fără a implica o viciere

a rezultatului analizei. Pe de altă parte lipsa de informaţii contextuale, stratigrafice şi

cronologice au restrâns câmpul extrapolărilor posibile şi a diminuat şansele obţinerii unor

rezultate solide. Cercetările actuale, care se desfăşoară după criterii cronologice mult mai

riguroase, vor putea probabil aduce corecturi observaţiilor din această lucrare.

Piesele de iluminat porolissense, sunt discutate pe tipuri, iar rezultatele observaţiilor

sunt cuprinse şi într-un subcapitol „concluzii”.

Descrierea instrumentelor de iluminat descoperite în spaţiul provinciei Dacia

Porolissensis este prezentată în partea numită „Catalog”.

Cele 473 de obiecte care formează acest catalog, au fost separate în trei grupuri

mari, în funcţie de materialul din care sunt realizate (piese de iluminat ceramice (de lut ars),

piese de bronz şi piese de fier). Aceste grupuri au fost subîmpărţite pe tipuri (ex. pentru

piesele ceramice avem :opaiţe lucrate cu mâna, opaiţe lucrate la roată, opaiţe cu rezervor

paralelipipedic, opaiţe cu volute, opaiţe cu corp circular şi cioc rotunjit, opaiţe „de firmă” -

Firmalampe, varia, tipare, sfeşnice, fragmente atipice).

Descrierea pieselor urmăreşte forma uzitată în majoritatea publicaţiilor dedicate

instrumentelor de iluminat, a opaiţelor în special. Astfel avem: nr. crt., figura, planşa;

denumirea piesei, încadrarea tipologică, starea de conservare; descrierea detaliată a piesei;

descrierea materialului; dimensiuni (L - lungime, D – diametru (l - lăţime), H –înălţime);

datarea în raport cu contextul arheologic; locul descoperirii; locul de depozitare (păstrare) şi

numărul de inventar; bibliografie; analogii-paralele.

20

Lucrarea continuă cu abrevierile şi bibliografia utilizată în procesul de redactare.

Bibliografia a fost de asemenea structurată pe grupuri tematice (izvoare, dicţionare,

cataloage, lucrări cu strictă referire la piesele de iluminat, etc.)

Ilustraţiile pieselor analizate încheie demersul nostru. Acestea cuprind: hărţi

generale în care au fost marcate descoperirile de piese de iluminat şi posibilele instalaţii de

prelucrare, planuri ale locaţiilor cercetate arheologic, în care s-au descoperit cantităţi

notabile de piese de iluminat (la Buciumi, Căşei, Gilău, Ilişua, Napoca, Porolissum şi

Potaissa) şi repartiţii cantitative ale descoperirilor. Aceste hărţi şi planuri se alătură unui

număr de 11 hărţi incluse în text care prezintă repartiţia cantitativă pe tipuri la nivelul

provinciei.

Ilustraţia mai cuprinde 71 de figuri şi 31 de planşe cu reprezentarea grafică sau

fotografică a pieselor discutate aici; în majoritatea lor la scara reală (1:1).

21

Cap. II

TIPURI ŞI TEHNICI DE PRODUCERE ALE INSTRUMENTELOR DE

ILUMINAT

I. Introducere

Piesele de iluminat antice s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea

cercetătorilor de mai bine de două secole. Latura artistică, decorativă, a fost cea care a

atras atenţia încă de la început, alimentată de spiritul de colecţionar al celor care le

studiau. Un singur aspect a fost discutat mai puţin şi anume cel al tehnicilor de

producere a acestor piese.

Cum multe din tehnicile utilizate la producerea acestora erau deja cunoscute din

analizele altor categorii de materiale (terra sigillata, terracotta, statuaria, echipamente

de vestimentaţie şi podoabe, etc.), prezentarea a fost mai intensă la începuturile studierii

critice a ustensilelor destinate iluminatului - sfârşitul secolului XIX- începutul secolului

XX. Pe parcursul secolului XX doar de puţine ori s-a revenit asupra acestei probleme,

pentru actualizarea informaţiilor deja existente în bibliografia de specialitate.

În cele ce urmează vom descrie tehnicile de producere a pieselor de iluminat şi a

accesoriilor acestora în lumea greco-romană, încercând să prezentăm o imagine cât mai

completă a acestora. Momentul acesta reprezintă punctul de maximă expansiune şi

realizare al acestor artefacte în lumea antică, perioada în care s-au îmbinat un spectru

larg de tehnici şi materiale, prezente şi în epocile anterioare. Lumea romană este cea în

care se produce, se comercializează şi se utilizează la nivel extins un instrument de

iluminat (lampa) - comparabil cu cel din zilele moderne. În acele vremuri a fost singura

dată când o piesă de iluminat - lampa de lut ars - s-a răspândit într-un spaţiul atât de vast

ca cel al Imperiului roman şi mai mult, a pătruns puternic “în adâncimea” societăţii,

până la cele mai sărace pături sociale. Varietatea pieselor de iluminat, elementele

decorative utilizate şi impactul avut în rândul populaţiei au atins un prag ce nu va fi

egalat decât în timpurile moderne – după descoperirea electricităţii.

Cunoaşterea modalităţilor de producere ale instrumentelor de iluminat este

posibilă prin coroborarea datelor oferite de numeroasele descoperiri arheologice cu

22

relatările directe ale autorilor antici sau cu referiri indirecte legate de iluminat şi

instrumentele folosite pentru aceasta.

1. Istoric

Piesele de iluminat au intrat de timpuriu în atenţia cercetătorilor ca o categorie

aparte de artefacte care putea satisface atât interesul pentru aspectul artistic, cât şi pentru

latura ştiinţifică, istorico-arheologică. Modul de realizare al acestora sau tehnicile

folosite nu puteau fi trecute cu vederea de cei interesaţi de aceste piese speciale ale

culturii materiale romane.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au apărut câteva lucrări

generale care aşează bazele studiului ustensilelor de iluminat produse în spaţiul

civilizaţiei greco-romane. Lucrările cu caracter enciclopedic lămuresc şi problemele

legate de producerea şi realizarea instrumentelor de iluminat. Astfel, civilizaţia greco-

romană este prezentată în multitudinea aspectelor sale în lucrarea Dictionnaire des

antiquités grecques et romaines, editată de Ch. Darembreg şi E. Saglio la Paris, la

sfârşitul secolului XIX. Aici sunt discutate atât piesele de iluminat cât şi tehnicile de

realizare a lor şi multiple alte aspecte legate de iluminat în spaţiul de civilizaţie greco-

romană. La câteva decenii după aceasta (1915) apare o istorie a ceramicii antice, scrisă

de H.B. Walters (History of Ancient Pottery). Un an mai târziu (1916) vede lumina

tiparului o altă lucrare enciclopedică, Manuel d`Archéologie romaine. Şi aici autorii (R.

Cagnat, V. Chapot) se apleacă asupra pieselor de iluminat şi iluminatului în general.

Tehnicile de producere a pieselor de iluminat (special lămpile de lut ars), sunt reluate şi

completate de F.Fremesdorf în 1922, în Römische Bildampen. Unter besonderer

Berücksichtigung einer neuntdeckten Mainzer Manufactur. Ein Beitrag zur Technik und

Geschichte der frühkaiserzeitlichen Keramik.

Urmărind bibliografia de specialitate din cele cinci – şase decenii următoare

acestor publicaţii, e de remarcat că interesul major este îndreptat asupra analizei

tipologice şi cronologice a instrumentelor de iluminat. Preponderenţa lămpilor de lut ars

în categoria generală a obiectelor destinate iluminatului, în descoperirile arheologice ori

în colecţiile existente se oglindeşte în discutarea şi analiza acestora în publicaţiile de

specialitate (studii cu acoperire provincială, zonală sau studii de sit, prezentări de

23

colecţii)15. Tehnicile de executare şi metodele de producere a instrumentelor pentru

iluminat sunt prezenţe rare şi de mică extindere, iar noutăţile aduse sunt mai rare.

Cunoştinţele vechi de peste 50 de ani continuă să rămână valabile, indiferent de

posibilităţile moderne de analiză fizico-chimică ori de nivelul tehnologic actual al

investigaţiilor.

Abia în ultimii ani, în studiile şi articolele publicate a existat o tendinţă de

reeditare a cunoştinţelor legate de tehnicile de realizare a pieselor de iluminat. De

exemplu, D.M. Bailey, în 1972, prezintă succint tehnicile de fabricaţie a lămpilor. C.

Rolley în 1978, analiza tehnicile de fabricaţie a bronzurilor mici, antice, iar H. Vertet în

1983, pe cele ale lămpilor de lut ars din Gallia. W. Radt, în 1986, analizează tipurile de

piese de iluminat, tehnicile de producţie şi noile date obţinute de arheologia

experimentală în studiul funcţionării acestor piese. J. Montagu în 1993, discuta

tehnologia de fabricaţie a lămpilor ceramice romane, iar L. Chrzanovski, în 2000, face

un preambul analizei lămpilor din muzeul Nyon, discutând aceste aspecte tehnice.

Procesul de „revalorificare şi revalorizare” este salutar, deoarece are loc pe

fondul extinderii analizei pieselor de iluminat, pentru a surprinde profundele implicaţii

economice şi sociale ale acestora. Din păcate, la autorii români consacraţi în domeniu,

nu am putut remarca interes pentru latura tehnică a producţiei obiectelor de iluminat,

primând ca în multe alte cazuri o abordare strict tipologică sau una centrată pe

caracteristicile artistico-decorative ale pieselor.

15 Pentru a aminti doar câteva nume mai cunoscute: S. Loeschcke (1919) - analizează lămpile de la Vindonissa şi pune bazele unei tipologii structurată cronologic, ce a rămas în uz, cu mici modificări, până în momentul actual; W. Deonna (1927) publica un studiu extins asupra ornamentaţiei lămpilor romane; Dora Iványi (1935) şi T. Szentléleky (1961) publică studii asupra lămpilor pannonice; M. Berltrán Lloris (1974) lămpile hipanice; M. Ponsich (1961), J. Deneauve (1969), E. Joly (1974) lămpile nord africane; A. Leibundgut (1977) – lămpile din spaţiul elveţian; Sunt prezentate colecţii de piese de iluminat: J. Brants (1913) - colecţiile muzeului din Leyda, M.L. Bernhardt (1955) – colecţiile Museum Narodowe, Varşovia), D.M. Bailey (1965)- colecţiile din Victoria and Albert Museum, (1980,1985, 1988, 1996) - colecţii British Museum, Londra), M.A. Evelein (1928) - colecţiile muzeului G.M.Kam, E. Joly (1974) - colecţiile Muzeului din Sabratha, H. Menzel (1954) – colecţiile Römisch-Germanischen Zentralmuseum, Mainz), etc. Analizele de mare întindere sunt şi “studiile de sit” care se înmulţesc mai ales de la jumătatea secolului XX. Astfel sunt reprezentative analizele efectuate pe piesele din excavaţiile de la Dura Europos (P.V.C. Baur, 1947), Corinth (O. Broneer 1930), Delos (Ph. Bruneau, 1950), Atena (R.H. Howland, 1958; J. Perlzweg, 1961,1963), Aquileia (E. Buchi 1975), Carthagina (Deneauve 1969), Lauriacum (H. Deringer 1965). Noi nume se remarcă în a doua jumătate a secolului XX: D.Alicu (1977, 1994)- Ulpia Traiana Sarmizegetusa, E. Alram-Stern (1989) - Carnuntum, C.L. Băluţă (1961, 1965) - Apulum, D. Benea (1990) -Tibiscum, L. Chrzanovski (1988, 2000)- Chersones, Nyon, A. Ennabli (1976) – Tunisia, C. Farka (1977) –Magdalensberg, K. Goethert (1985, 1987, 1991, 1997) – Trier, M. Grazziani Abbiani (1969) – lămpi paleocreştine, R. Haken (1958) – Praga, G. Heres (1969, 1972) – Berlin, C. Iconomu (1961) – Moesia Inferior (Dobrogea), G. Kuzmanov (1992) - Moesia, Tracia, T.J. Oziol (1969, 1977)- Salamina, Cipru, C. Pavolini (1995) – Alexandria, etc.

24

2. Metodologia prezentării

În cele ce urmează, ne propunem să trecem în revistă tipurile de piese de

iluminat (torţa, opaiţul (lampa), lumânarea, funalis), a pieselor conexe (sfeşnice,

candelabre, accesorii) şi a tehnicilor de fabricaţie caracteristice fiecăruia.

Fiecare tip va fi tratat separat, pentru că sunt diferite atât ca formă, cât şi ca

realizare. Deoarece în cadrul unei categorii de piese (ex. lămpile) există diferenţe între

tehnologia de execuţie, tehnica folosită şi materialul din care sunt realizate, vom discuta

separat pe genuri de piese (ex. lămpi din metal, lămpi de lut ars, - lămpi lucrate cu

mâna, la roata olarului sau în tipar). Operaţiile generale din cadrul unei categorii (ex.

decorarea, marcarea, arderea, glazurarea, etc.) vor fi prezentate după discutarea speciilor

din cadrul categoriei.

II. Piese de iluminat

a. Începuturile iluminatului

Aşa cum arătam anterior, primul mijloc de iluminat artificial a fost focul

deschis, dobândit în urma

“accidentelor naturii” (fig.

1), sau cel produs în mod

conştient. Cele mai vechi

evidenţe despre utilizarea

focului datează de peste

750 000 ani şi au fost

descoperite în peştera

d`Escale (Franţa). Dovada

unui foc întreţinut şi păstrat

aprins permanent timp de

de la Choukoutien

datat în urmă cu 40

Fig. 1 Cf . Prideau 1973, 7

generaţii o avem în peştera

(China), unde s-a descoperit un strat de cenuşă gros de circa 70 cm,

0 000 ani (White 1973, 23-24).

25

Cel mai simplu şi mai vechi “instrument” de iluminat –torţa (făclia) (fig. 2),

însemna o simplă bucată de lemn răşinos (creangă, băţ) aprins la un capăt. După

remarcarea proprietăţilor capilare ale fibrelor vegetale sau animale, omul a creat şi a

utilizat opaiţul cu fitil şi combustibil lichid.

Cele mai rudimentare forme de lămpi erau

simple obiecte “luate” din natură şi adaptate

scopului dorit: scoici, carapace, fragmente de

calotă craniană, etc. - orice putea păstra

grăsimea animală sau uleiurile minerale în care

ardea o meşă din fibre vegetale. Rudimentare

au fost şi primele lămpi paleolitice realizate în

rocă - simple pietre cu adâncituri în care ardea

un fitil înmuiat în grăsime ( ex. peşterile La

Mouthe, La Madeleine (Dordogne), etc.) (DA

III2, 1320; Goury 1948, 348, fig. 107;

Bernhardt 1955, 89, fig. 9; Menzel 1969, 9; Doumas 1980, 46, Abb. 9; Radt 1986, 40).

Fig.2 Cf. G. Constable, The Neanderthals, 1973, 113

Cel mai utilizat material în realizarea pieselor de iluminat (special a lămpilor) a

fost argila (lutul) – un material cu o plasticitate ridicată şi posibilităţi de prelucrare

multiple, disponibil în cantităţi imense pe tot cuprinsul globului.

Folosirea grăsimii de peşte ori de animale ca şi combustibil şi a fibrelor vegetale

sau animale pentru a forma fitilul, a constituit premiza apariţiei primelor lumânări în

urmă cu circa 4 000 de ani.

Din cele expuse mai sus vedem că într-un proces lent întins pe mai bine de 750

000 de ani au apărut şi au fost utilizate în mod conştient principalele piese de iluminat.

Pe măsură ce apar noi tehnici de prelucrare a noi materii prime (roci, metale),

repertoriul instrumentelor destinate iluminatului se va diversifica şi el, iar formele vor

exploda într-o varietate nemaiîntâlnită până atunci.

*

În antichitate, apogeul acestui proces îl va marca epoca greco-romană, moment

de dezvoltare al unei civilizaţii materiale neegalată până în timpurile moderne, în care

iluminatul artificial era produs prin ustensile ce îmbinau toate mijloacele tehnice

descoperite până atunci.

Anticii împărţeau aceste ustensile în două mari categorii: lampas şi lychnus.

26

b. Lampas

În această categorie sursele antice includ piesele care produc lumină prin

combustia materiilor solide (lemn, ceară, sulf, etc.) (DA III2, 1320)

Cel mai vechi şi mai utilizat instrument de iluminat a fost torţa. Iniţial, o simplă

bucată de lemn aprins, ea va evolua spre

exemplare cu forme variate, cu bogate valenţe

artistice şi practice; acest fenomen de

„diversificare”se remarcă mai ales în “lumea

civilizată” antică - în mediul grecesc.

Realizarea ei dintr-un material perisabil

– lemnul de diferite esenţe, face ca descoperirile

arheologice să surprindă puţine urme materiale

ale utilizării şi evoluţiei acesteia. Lipsa este

suplinită de numeroase reprezentări pe

monumente, vase, etc. Şi referirile din operele

scrise ale antichităţii, care dau adevărata măsură a

evoluţiei acestui instrument.

Fig.3. Cf. DA II2, 1026, fig. 2906-2908; 1027, fig. 2909, 2910

Primele referiri literare despre torţă (δαις)

le găsim în Odiseea lui Homer (Odiseea, VII,

101). Se pare că iniţial era folosită torţa realizată

dintr-o singură “baghetă” de lemn răşinos (special

pin)- (λοφνις), pentru ca apoi să se prefere piesele

realizate prin alipirea mai multor baghete fasonate

de lemn de pin sau curpeni de viţă de vie ori

plută, legate mănunchi cu papirus şi înmuiate în

răşină (fig.3) (DA, II2, 1025-1026; Manuel, II,

465).

Predilecţia manifestă a grecilor pentru

utiliza

fi urm

torţa

Fig. 4. Cf. DA, II2, 1026, fig. 2902, 2903

rea torţei va determina modificarea aspectului acesteia, iar formele dobândite pot

ărite prin intermediul reprezentărilor artistice. Astfel, în creaţiile stilului sever,

apare ca fiind realizată din baghete scurte, lise, pentru a se transforma spre

27

jumătatea secolului V a.Chr., după deschiderea şcolii lui Phidias, în obiecte cu aspect

monumental, de sceptru (fig. 4), ce depăşeşte înălţimea personajului care o poartă.

Probabil că la această dată rolul de simbol decorativ al acestui artefact a crescut

puternic.

Din secolul IV a.Chr. şi de-a lungul epocii

elenistice se adoptă soluţii practice pentru

îmbunătăţirea iluminatului – astfel apare torţa cu

flăcări multiple (faces spicatae) (fig.3) (DA, II2,1026),

iar pentru protejarea mâinii de picăturile de răşină

arzând, apar apărători în formă de talgere.

Torţa este folosită şi de către etrusci şi romani,

dar va fi înlocuită de imitaţii realizate în metal (fig. 5)

datorită preferinţei acestora pentru arderea materiilor

grase (ulei, seu, smoală, ceară, etc.); aceste imitaţii

sunt de fapt lămpi de metal care încearcă să se apropie

stilistic de morfologia torţelor de lemn. Fig. 5. Cf. DA, II2, 1028, fig.2914;

1029, fig. 2915

*

Utilizarea preponderentă în zona Peninsulei Italice a

materiilor grase va determina folosirea intensivă a altui tip de

ustensilă destinată iluminatului – lumânarea (fig. 6).

Realizată din materii diferite va fi denumită în funcţie de

acestea :cereus (lumânarea din ceară de albine), sebaceus (din

smoală), candela (din sulf) (DA I2, 869). După cum menţiona

Plinius Maior în Historia Naturalis (XIX, 17, XVI, 28, XXI, 114,

XXIII, 84, XXV, 121), fitilul se obţinea în mod obişnuit prin

suprapunerea unor meşe de stuf, papură, papirus sau alte fibre vegetale (galla nigra,

phlomos, captalan negru, verbascum thapsus) care erau apoi răsucite sau împletite (DA

III2, 1322; Manuel, II, 465-466; Bailey 1972, 10; Chrzanovski 2000, 17).

Fig. 6. Cf. Manuel, 466, fig.659

Similară cu lumânarea este piesa cunoscută sub numele de funalis, compusă

doar dintr-un “fitil” (funis) de grosime variabilă înmuiat în smoală.

Aceasta era probabil utilizată în special de păturile mai sărace, în timp ce lumânările de

ceară erau folosite cu precădere de cei avuţi (DA, II2, 1360-1361; Manuel, II, 465-466).

La lumânările de ceară, smoală sau sulf (cereus, sebaceus, candela) producerea

nu implica procedee tehnologice complexe şi s-a transmis de-a lungul veacurilor, până

28

în zilele noastre. Operaţia consta în înmuierea repetată a fitilul în substanţa încălzită,

păstrând scurte pauze între impregnări, pentru a permite răcirea şi solidificarea stratului

depus (Ruşdea 1986, 46-51). Prin rulări, înainte de solidificarea totală a stratului depus,

se păstra aspectul cilindric dorit pentru piesa în formare.

Aşa numitele funalis erau simple bucăţi de funii (parâme) cu grosimi variate.

Capătul care trebuia aprins se înmuia iniţial în smoală.

O altă modalitate de a crea o lumânare putea fi aceea de a turna materia grasă

într-un tub metalic în care era introdus şi întins între capetele tubului – fitilul. Tubul

putea fi realizat prin îmbinarea a două părţi semicirculare ce permiteau extragerea

lumânării, după răcirea materiei grase, fără a provoca deformări sau chiar distrugerea

piesei.

Lumânările folosite pe scară largă în special în lumea etrusco-romană, vor fi

înlocuite curând de către un nou tip de instrument de iluminat – opaişul, ce foloseşte ca

şi combustibil materii grase lichide. Acest tip de piese este probabil cel mai important

obiect de iluminat în Antichitate, atât din punctul de vedere al răspândirii spaţio-

temporale cât şi din punctul de vedere al repertoriului morfologic şi imagistic acoperit.

c. Lychnus

Categoria cunoscută în izvoarele literare sub numele de λυχνοβς, lucerna,

lychnus, înglobează toate instrumentele destinate iluminatului care produc lumina prin

combustia unui fitil înmuiat în ulei sau grăsime (DA III2, 1320); aceasta în opoziţie cu

piesele din categoria cunoscută drept lampas prezentate mai sus.

De la apariţia lor, opaiţele au suferit variate schimbări morfologice care au

impus trei procedee de realizare: cu mâna, la roata olarului şi cu ajutorul tiparului.

Fiecare dintre acestea au fost preferate într-o anume perioadă, dar pe măsura utilizării

lor au coexistat împreună cu celelalte, sau au revenit în atenţia producătorilor ori a

consumatorilor din motive estetice, de modă, din motive pur economice, etc.

Materialele folosite la realizarea lor au fost de asemenea variate: piatra, lutul ars,

alabastru, faianţa, sticla, marmura, aurul, argintul, bronzul, fierul, plumbul (DA III2,

1321; Bruneau 1950, 151; Alicu 1994, 6), au permis meşterilor să-şi manifeste spiritul

creator şi simţul estetic. Dintre acestea s-au impus bronzul şi lutul ars. Datorită atât

uşurinţei în prelucrare şi procesare, cât şi datorită procedeelor simple de producere şi a

29

abundenţei lor în natură, luturile (argilele) au fost materialele cel mai intens folosite la

producerea lămpilor.

c.1 Lămpi de lut ars

c.1.1. Forme şi tipuri

Forma cea mai simplă şi prima apărută este lampa cu rezervor puţin adâncit,

neacoperit, creată prin simpla modelare manuală, sau cu ajutorul roţii olarului. Cea mai

veche lampă deschisă, avea forma unei străchini (farfurie, blid) şi a fost folosită încă

din epoca bronzului târziu. O regăsim şi în epoca romană ori mai târziu în Evul Mediu,

ceea ce ne arată că acest

model rudimentar se

realizează în toată

perioada existenţei şi

circulaţiei lămpilor, fiind

cea mai “longevivă”

formă de lampă din

istorie. Autorii antici,

cum sunt Herodot şi

Clement din Alexandria, pun pe seama egiptenilor invenţia şi utilizarea acestor lămpi -

strachină (Schalenlampe). Herodot, care atunci când aminteşte de asfinţit , foloseşte

expresia “în momentul când se aprind lămpile”, vorbeşte de un tip de lampă ce ar fi

folosită în Egipt,- o strachină în care fitilul se afla la suprafaţa amestecului combustibil

(Herodot VII, 215). Însă descoperirile arheologice moderne au stabilit că fenicienii sunt

primii care realizează astfel de piese în epoca bronzului şi tot ei sunt “motorul” ce a stat

în spatele răspândirii lor (DA III2, 1321; Walters, I, 1915, 106-107) . Zonele colonizate

sau cele cu care fenicienii au avut schimburi intense păstrează urmele folosirii sau

producerii acestui tip de artefacte (Carthagina, Cipru, Sardinia, Palestina). Obţinute în

cel mai simplu mod la roata olarului, ca boluri puţin adânci, aceste piese vor fi denumite

în literatura modernă drept lămpi feniciene (fig. 7). Între secolele IX – VI a.Chr.

designul acestor lămpi vor suferi unele modificări: apar unu – două pliuri realizate în

buza vasului pentru plasarea fitilului, iar bazinul devine mai adânc. Varianta din secolul

Fig. 7. Cf. Menzel 1969, 9, Abb.1

30

VII a.Chr., apărută în Carthagina, are pereţii uniţi acoperind parţial rezervorul, luând

forma unui cornet şi va fi cunoscută drept lampa punică (fig. 8),

după numele creatorilor săi - puni (cartaginezi). Lămpile punice

sunt cele care iniţiază un proces de acoperire a rezervorului

lămpii şi protejare a combustibilului care va duce într-un final la

apariţia lămpilor cunoscute ca şi “clasice” (lămpile elenistice şi

romane).

Undeva pe parcursul acestui proces îşi află originea

lămpile greceşti de secol VII a.Chr. cu rezervorul mult adâncit

faţă de modelele fenician sau punic şi cu ansa panglică

(Howland 1958, pl. 29).

Fig. 8. Cf. DA, III2, 1322, fig. 4568

Acoperirea bazinului a devenit necesară pentru a proteja materialul combustibil

de impurităţile care puteau ajunge accidental în el şi pentru a obţine o mai mare

manevrabilitate a lămpii. Tendinţa poate fi urmărită în cazul formelor ce vor urma, unde

treptat marginile rezervorului sunt înclinate în interior, iar ciocul tinde să aibă o boltă

care acoperă şi protejează parţial fitilul;

rezervorul devine sferic, apoi capătă un profil

bitronconic (Howland 1958, pl. 31, 32).

Fig. 9. Cf. Bailey 1972, pl.3/a-f

O inovaţie morfologică apare la

lămpile cu bazin circular şi tub central

tronconic (Stocklampe) (fig. 9) (Howland

1958, pl. 31/71, 76, 77 pl.33). Perforarea

rezervorului şi realizarea tubului tronconic

are ca şi mobil iniţial raţiuni practice. Noile

lămpi sunt adaptate “tradiţiilor” greceşti,

unde torţa încă se bucura de un interes sporit.

Prin intermediul tubului era posibilă

suspendarea “flăcării”(lămpii) la capătul unei

tije şi manevrarea acesteia asemenea unei

torţe, pentru a obţine iluminarea optimă în

locurile dorite.

Procesul de “acoperire” continuă şi se observă uşor la lămpile greceşti de secol

IV a. Chr. La acestea rezervorul încă are o deschidere centrală largă, dar pereţii sunt

înclinaţi puternic spre interior, formând la partea superioară a rezervorului un umăr

31

orizontal. Ciocul apare atât în forma mai veche - scurt şi lat (Bruneau 1950, p.31; Radt

1986, 44, Abb.9, 45 Abb.10; Alram Stern 1989, Taf 13,1), cât şi în noua variantă -

alungit, cu un orificiu pentru fitil mai redus. Realizat iniţial sub forma unui pliu al

peretelui rezervorului, “tras” uşor în exterior, ciocul (arzătorul) va fi creat ulterior ca şi

parte independentă şi lipit de corpul lămpii. Rezervorul în formă de sferă turtită era

realizat la roată, iar la unele piese are aplicate pe el protuberanţe plate cu rol decorativ.

Inovaţiile tehnice sunt prezente din ce în ce mai des în cazul acestor ustensile

destinate iluminatului, accentuându-se când latura practică a acestora, când pe cea

artistică, estetică. Rezervorului i se va ataşa în partea stângă o protuberanţă perforată

care, deşi datorită dimensiunilor sale reduse nu putea suplini lipsa unei toarte dorsale,

permitea asigurarea prin intermediul unei sfori a unor accesorii necesare lămpii: un dop

destinat închiderii şi acoperirii rezervorul sau o pensetă cu care se trăgea în exterior

fitilul (Radt 1986, 45).

Rezervorul va continua să se “închidă”, orificiul de umplere din centru se va

reduce ca dimensiuni, iar în partea superioară a rezervorului se va forma un disc central

ce variază ca dimensiune şi diferă ca formă (plat, convex sau concav). Silueta

rezervorului se va modifica şi ea, devenind lenticulară în secţiune.

Ca un element de continuitate în cadrul lămpilor attice se remarcă stratul

protector de firnis negru aplicat pieselor pentru impermeabilizarea acestora.; firnisul era

cel folosit în mod comun în decorarea veselei ceramice attice din acea perioadă.

Lămpile prezentate mai sus (începând cu acele Schalenlampe) au fost toate

modelate cu ajutorul roţii olarului prin transformarea unui calup de lut, suficient de

umed pentru a dobândi o bună maleabilitate, într-o formă simplă de recipient. După o

scurtă perioadă de uscare în care lutul pierdea din umiditate şi căpăta o anume rigiditate,

erau lipite de corpul principal al piesei (rezervorul) celelalte părţi care concurau la

realizarea unei lămpi (toarta, ciocul), modelate anterior, separat. Urma apoi o uscare

lentă, pentru a fi evitată crăparea piesei şi arderea acesteia. Firnisul se aplica prin

scufundare sau aplicare cu pensula după ce lampa era relativ uscată, înainte de procesul

arderii. Decoraţia acestor lămpi cunoaşte doar două procedee simple: pictarea cu o

suspensie de lut (vopsea) bogată în pigmenţi minerali, cum e cazul lămpilor strachină,

ori; aplicarea decorului în relief prin barbotinare (- se turna pe umărul piesei, cu ajutorul

unui cornet, o pastă de lut, formând decoruri simple (motive vegetale) -). Această

operaţie se aplica în general înainte de arderea piesei (în special barbotinarea). Lămpile

cu rezervor circular acoperit nu vor dispărea odată cu apariţia noii tehnici de producţie -.

32

tiparul (Ponsich 1961, 36-38; Provoost 1976, 557-558; Roman 2000,109-110, 122-124),

ci vor continua să fie produse în multe zone ale viitorului Imperiu Roman, iar apoi mai

târziu în timpul Evului Mediu.

*

Utilizarea tehnicii tiparului va

duce la apariţia unor noi lămpi, cele

aşa zise “clasice”. Deşi era cunoscut

încă din secolul VI a.Chr. şi folosit la

realizarea teracotelor, tiparul va fi

folosit în realizarea lămpilor abia în

secolul III a.Chr. Acum, în spaţiul

culturii greco-eleni

iluminat - lămpile

Fig. 10. Cf. Meconcelli N

lămpilor greceşti. L

imprimată o marcă

Fig. 11. Adapta

Discul (disc

multe ori era încon

orificiile de umpler

otarianni, De Carolis 1977, 6

stice, apar noi forme ce aparţin unei alte mari categorii de piese de

închise. La majoritatea lămpilor cuprinse în această mare categorie

se pot individualiza câteva

elemente componente

comune: rezervor, disc, cioc

şi toarta (fig. 10, 11).

Rezervorul

(infundibulum) (fig. 11, - A),

reprezintă recipientul, bazinul

care ţinea combustibilul (ulei

vegetal, mineral sau grăsimi

animale) şi fitilul. El putea fi

descoperit - ca la primele

forme de lămpi, sau în cazul

de faţă, acoperit. La partea

inferioară putea avea un

picior sau inel de susţinere,

mai des întâlnit în cazul

a lămpile romane baza putea fi plată ori uşor convexă, având pe ea

de olar.

re după Chrzanovski 2000, 123

us) este partea centrală a lămpii care acoperă rezervorul. De cele mai

jurat de borduri ce-l delimitau clar. În acest câmp sunt practicate

e (orificium, oculus) şi este realizat decorul format din reprezentări

33

geometrice, antropo- sau zoomorfe. Rolul bordurii înălţate sau a discului uşor concav

era acela de a nu permite împrăştierea uleiului în timpul umplerii lămpii, sau a

transportului acesteia. Între bordura ce delimitează discul şi marginea pereţilor

rezervorului se află umărul lămpii (margo), în unele cazuri decorat cu motive

geometrice sau elemente vegetale (ciorchini, frunze, etc.). Uneori pe umărul lămpii se

aflau 2-3 butoni perforaţi, cu rol de prindere, a căror formă va degenera în simple

protuberanţe cu rol pur decorativ.

De rezervor se ataşa ciocul lămpii (rostrum), care comunică atât cu rezervorul

cât şi cu exteriorul prin orificiul de ardere (ellychnium). În cioc se afla fitilul (myxus), cu

unul din capete scos în afară pentru ardere. Între disc şi orificiul de ardere, pe cioc,

exista un mic orificiu perforat al cărui rol nu a fost stabilit cu precizie, dar s-a presupus

a fi un orificiu de aerisire sau pentru reglarea lungimii fitilului.

Bazinul unei lămpi putea avea unul sau mai multe ciocuri. După numărul de

ciocuri pe care le avea lampa, aceasta se va numi monolychnis, monomyxus (cele cu un

cioc), bilychnis (cu două ciocuri), trilychnis (cu trei ciocuri), sau polychnis, polimyxus

(cu mai multe ciocuri).

Toarta (ansa), atunci când exista, se aplica tot pe rezervorul lămpii, permiţând

prinderea şi deplasarea uşoară a lămpii. Formele sub care se prezintă sunt variate: de la

cea inelară plină sau perforată, panglică, triunghiulară, semilună, nod, în puncte, până la

cele realizate plastic (palmete, disc reflector, etc.). Termenul de „toartă reflector” sau

„cu reflector” este inexact, pentru că această parte a lămpii de lut ars nu posedă

capacitatea de a reflecta lumina sau căldura.

*

Printre primele forme de lămpi închise sunt cele din

Attica (Grecia) numite şi Lampen mit Mantel (lămpi cu

manta) (fig. 12) (Bruneau 1950, 43; Howland 1958,

pl.50/674, pl.51/700, 707, 736, 746; Radt 1986, 45).

Marginile înălţate ale rezervorului creează imaginea unei

lămpi înconjurate de o manta, de o anvelopă, ce avea rolul de

a împiedica împrăştierea uleiului. Evoluţia ciocului, începută

printr-un proces de alungire şi de modificare a formei încă de

la lămpile lucrate la roată, va continua prin diversificarea

variantelor (rotunjit, romboidal, sau similare cu o nicovală).

Fig. 12. Cf. Radt 1986, 45, Abb. 12

34

Deosebite prin formă şi mai ales prin elementele decorative sunt lămpile aşa

numite elenistice (fig.13). Ciocul

rotund sau unghiular de mărimi

diferite, pare lipsit de importanţă în faţa

decorului de pe umăr (motive

geometrice, decoruri vegetale sau măşti

(figuri antropomorfe), de o

excepţională calitate estetică.

Proeminenţa laterală (urechea perforată

de la piesele anterioare) se va dezvolta

ca dimensiune şi va fi tratată artistic ca

frunză stilizată sau ca element

decorativ geometric. Toarta apare de

asemenea în variate forme decorative, de o calitate deosebită.

Fig. 13. Cf. Radt 1986, 47, Abb.19

Prin lipirea a două proeminenţe laterale se va crea categoria lămpilor cu

aripioare laterale cunoscute drept –Herzblattlampe. Îmbinarea celor patru categorii de

decor (geometric, vegetal, antropomorf şi zoomorf) are ca efect crearea unor piese

superbe, “lămpile efesiene” (Ephesoslampe ), pe care tocmai această combinaţie le face

să fie similare cu unicatele sau “seriile scurte” de piese rare – (foarte puţine piese au

decor identic). Pe lămpile „efesiene” apar două volute alungite, care unesc rezervorul de

ciocul unghiular, marcând apariţia altor forme, de această dată în spaţiul de cultură

roman. Forma va fi sursa de inspiraţie pentru lămpile din perioada Imperiului roman

(lămpile cu rezervor circular şi cu volute).

Lămpile de acest gen au fost datate în Agora Atenei între ultimul sfert al

secolului II a.Chr. şi primul sfert al secolului I p.Chr., dar locul lor de producere nu este

cunoscut cu precizie, situându-se undeva în zona litoralului Asiei Mici (Radt 1986, 48,

Abb. 22).

O altă mare categorie -”lămpile romane”16, îşi fac apariţia pe scena istoriei şi se

vor răspândi oriunde a ajuns civilizaţia romană şi chiar mai departe. În lumea romană,

realizarea şi utilizarea lămpilor, mai ales cele lucrate în tehnica tiparului, au fost larg

răspândite. Producţia masivă de lămpi, a fost explicată prin folosirea lor intensă în

16 Pentru a uşura perceperea şi prezentarea tipurilor de lămpi s-a folosit în principal tipologia generală realizată de A. Provoost în 1976, care se apropie cel mai mult de scopul nostru: prezentarea sumară a principalelor tipuri morfologice de lămpi din lut ars

35

:ceremonii funerare, rituri şi ritualuri, iluminatul privat ori public, şi datorită atracţiei

manifestate de romani pentru decoraţiile interioare.

Preluate în spaţiul italic sub influenţa coloniilor greceşti din sudul Peninsulei

(Magna Grecia), lămpile produse în tipar vor suferi modificări ce vor determina apariţia

de noi forme, specific romane, sau “clasice” în accepţiunea actuală. Cele mai vechi

lămpi romane descoperite în necropola de pe colina Esqvilin (Roma) sunt piese

campaniene de tip grecesc care nu apar înainte de 300 a.Chr.

(DA, III 2, 1321).

Într-o prima mare categorie, cea a “lămpilor medalion,

Bildlampe” (lămpi cu imagini), intră lămpile cu rezervor

circular şi cioc rotunjit (fig.14) sau în formă de nicovală

(Provoost 1976, 550-552, specia IV, tip 1).

Discul rotund din centrul părţii superioare a piesei este

încadrat în general de mai multe cercuri incizate şi o bordură.

La fel ca şi în cazul medalioanelor, discul este decorat, în

majoritatea cazurilor. Variantele acestei categorii sunt

d

(

c

p

î

a

V

c

Fig. 14. Adaptat cf. Radt 1986, 44, Abb.8

iferenţiate de către cercetători după forma ciocului, după existenţa sau nu a torţii

panglică, transversală perforată), după existenţa sau nu a unui canal pe cioc. Piesele cu

iocul în forma de nicovală sunt denumite “Vogelkopflampe” sau “lămpi cu capete de

asăre” datorită decorului ce reprezintă două capete de pasăre stilizate. Denumirea apare

nsă şi în cazul altor lămpi, iar decorul nu există pe toate piesele acestei categorii; de

ceea A. Provoost o consideră înşelătoare (Provoost 1976, 552). Piesele au circulat de la

sfârşitul sec. I. a.Chr.. până în sec. I. p.Chr.

Lămpile cu volute ce au ca sursă de inspiraţie

lămpile elenistice amintite, sunt un alt tip al acestor “lămpi-

medalion” (Loeschcke 1919, tip I; Provoost 1976, 553-554,

specia IV, tip 2; Alram Stern 1989, 22-29; Alicu 1994, 41-

44). Ciocul mai scurt, cu cele două volute laterale

caracterizează această categorie (fig. 15). Piesele au apărut

în Italia augusteică şi vor circula acolo pe toată durata

secolului I p.Chr., iar în provincii până în secolul II p.Chr.

ariantele au fost stabilite de cercetători după unghiul dintre tangentele la marginea

iocului şi la rezervorul piesei.

Fig.15. Adaptat cf. Radt 1986, 49, Abb. 25

36

Denumirea de lămpi „cu imagini”, utilizată adesea şi pentru lămpile cu volute,

este cum nu se poate mai potrivită. Decoraţia discului concav este foarte diversă şi

acoperă un sector larg al reprezentărilor de viaţă cotidiană, privată, publică, de scene

mitologice, legendare, de floră şi faună, de motive geometrice, etc.

Altă categorie de lămpi sunt cele cu ciocul rotunjit, care au avut o circulaţie

începând din secolul I p.Chr. până în secolul IV p.Chr. (Deneauve1969, tip VII-VIII,

165-207; Provoost 1976, 555-557, specia IV, tip 2). Ca şi la piesele anterioare, discul

are un decor foarte variat, iar umărul este decorat de cele mai multe ori cu motive

vegetale elaborate, sau cu motive geometrice. Delimitarea ciocului faţă de bazin s-a

făcut în forme diverse: linie dreaptă, frântă, concavă, convexă, în formă de inimă, sau

fără.

După anul 75 p.Chr. apare o nouă categorie de lămpi - “Firmalampe” (Factory

Lamps) - lămpi cu

marcă de olar

(fig.16) (Loeschcke

1919, 269-270;

Provoost 1976, 558-

560, specia IV, tip 5).

Acestea circulă până

în secolul IV p.Chr.

şi vor fi cele mai

folosite, cele mai

mult produse, copiate sau imitate lămpi din întregul Imperiului roman. Reprezentările

nu apar atât de des ca şi în cazul lămpilor anterioare, ceea ce arată că interesul pentru

partea artistică şi estetică a lămpilor scade, iar accentul se mută pe latura practică a

produselor lor. Lămpile au discul marcat de o bordură înălţată, care fie se închide în

jurul discului, fie înconjoară orificiul de ardere de pe cioc. Bordura delimitează două

variante - lămpi cu canal închis, sau cu canal deschis. Umărul are două, trei

protuberanţe ce derivă din butonii perforaţi de suspendare, cu rol pur ornamental. Ciocul

este în general alungit, dar poate fi şi scurt cum este cel al variantei numite - Kurzform.

O variantă a pieselor “Firmalampe”, cu zona de contact între cioc şi rezervor mai

rotunjită, circulă până în sec V - VI p.Chr. (Provoost 1976, 560, specia IV, tip 5,

varianta 3).

Fig. 16. Adaptat cf. Loeschcke 1919, Taf.1

37

Ceea ce caracterizează piesele Firmalampe este marca (ştampila) de pe baza

rezervorului. Mărcile sunt importante pentru că oferă posibilitatea stabilirii atelierului

care le-a produs, a meşterului care deţinea atelierul, a datei relative de producere a

piesei. Posibilitatea copierii cvasimecanice a acestora în alte părţi decât în atelierul de

origine, vine însă să scadă această valoare. Doar o analiză a mai multor caracteristici ale

piesei (marca, decor, ardere, pasta), precum şi studierea eventualelor analogii locale,

provinciale sau extraprovinciale, ar putea stabili şi separa copiile de originale.

În paralel cu marea producţie din occidentul european, continuă producţia

micro-asiatică şi nord-africană, care se va dezvolta puternic după începutul destrămării

infrastructurii Imperiului roman. Vor dezvolta o puternică producţie centrele bazinului

mediteranean din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Bizanţ, Grecia, în timp ce în

provinciile occidentale lămpile dispar treptat, probabil datorită lipsei uleiului (Provoost

1976, 563).

Lămpile cu forma alungită acoperă un sector

temporal de mai bine de cinci secole (Provoost 1976,

565-577, specia V, tipurile 2-10) şi constituie o

importantă categorie, cu multiple subtipuri. Diferenţele

dintre ele sunt atât morfologice, cât mai ales în funcţie

de elementele suplimentare, sau variate. Corpul este în

general piriform, cu pereţii rezervorului înclinaţi

diferit. Discul orizontal sau concav are un repertoriu

de reprezentări mult sărac faţă de lămpile –medalion;

deşi apar reprezentări antropo- şi zoomorfe, sunt

preferate motivele vegetale şi geometrice. Toarta,

prezentă în aproape toate cazurile, este modelată în

forme diferite: panglică, inelară, disc perforat sau nu,

transversală perforată. Umărul putea înconjura

complet discul sau putea să fie tăiat de elementul

format de unirea ansei cu discul şi cu orificiul fitilului.

Decorul umărului este compus fie din simple puncte

reliefate, fie din benzi duble decorate cu elemente

vegetale sau geometrice. Lămpile la care umărul este

tăiat de elementul ansă-disc-orificiu de ardere, ce apare sub forma unei linguri, sunt

cunoscute ca lămpi “nord-africane tipice” (fig.17) (Provoost 1976, 574). Există şi alte

Fig. 17. Cf. Menzel 1969, 92, Abb. 77/1, 4

38

variante (romană, greacă, palestiniană)- la care decoraţia este mai mult de inspiraţie

geometrică, comparativ cu cele nord-africane, la care decorul predominant este de

inspiraţie naturalistă.

O formă simplă existentă, din secolul I p.Chr. până în secolul VI -VII p.Chr.,

este lampa în formă de peşte, care pare a imita forma unor lămpi de bronz (Provoost

1976, 574, specia V, tipul 11).

Lampa “papuc” (Slipper Lamps), se apropie foarte mult de lămpile cu

forma alungită, circulând din secolul III p.Chr. până în secolul VIII p.Chr. (Provoost

1976, 578 -582, specia V, tipul 12). Toarta acestor piese poate fi în forme plastice, ori

conică, nod sau discoidală, iar locul de aplicare variază între partea posterioară sau

centrul piesei. Umărul este decorat cu motive geometrice, cu inscripţii incizate (arabe),

cu incizii suprapuse ce creează un model de fileu, sau cu motive realizate prin tehnica

barbotinei.

După cum am putut observa până acum, primele lămpi de lut sunt forme

rudimentare, mai puţin elaborate, care continuă să existe atunci când se folosesc piese

admirabil realizate şi tot ele „închid” această evoluţie. Apogeul însă l-au constituit

piesele elenistice şi lămpile-medalion romane, la care tehnica tiparului a permis

realizarea unor reale piese de artă în producţia de serie.

Piesele prezentate nu sunt singurele forme ale lămpilor de lut ars, ci doar cele

mai reprezentative. Alături de lămpile cu aspect “geometric”, “standardizat”, imaginaţia

şi priceperea meşterilor s-a manifestat creând piese plastice, atipice, în forme variate.

Astfel întâlnim lămpi în formă de cap de divinităţi (Jupiter, Ammon), personaje mitice

(Sileni, Pan, Faun), capete groteşti, negroide, în formă de picior uman, de animale

(păsări,câini, cai, cămile, elefanţi, broaşte ţestoase, şobolani), în formă de barcă, scoică,

con de pin, cască de gladiator, corn al abundenţei, aedicule cu coloane ionice, etc.

Lămpile polimyxos din aceeaşi mare categorie, puteau fi realizate în formă de coroană

(tubulară), rectangulară (dintre care fac parte şi lămpile Syrinx - cu corp trapezoidal şi

arzătoare aşezate în linie), formă de navă, colonete, mici figurine umane, etc.

*

Lămpile lucrate în tehnica tiparului implică o serie de probleme specifice care

vor fi tratate în cele ce urmează: realizarea tiparelor, a piesei, a decoraţiei şi a mărcilor

de olar, a stratului protector, etc.

39

c.1.2. Tehnica tiparului

Fig. 19. Cf. Vertet 1983, 30

Tiparul, inovaţia care a permis

realizarea unor producţii la scară “industrială” şi utilizarea extinsă a lămpilor, implica

un proces de fabricaţie relativ complex.

Fig. 18. Cf. Vertet 1983, 28

Primul pas în acest proces era probabil una din cele mai dificile operaţii -

realizarea patriţei (arhetipul) după care urmau să se creeze cele două părţi care vor

compune tiparul propriu-zis. Această patriţă

era în sine un model de opaiţ, în forma sa

finală, nefuncţională, la care accentul se

punea pe realizarea cât mai perfectă a

formei şi decoraţiei piesei. Aceasta putea fi

obţinută prin sculptarea formei în lemn

(Bailey 1972, 13), piatră, ghips, sau prin

modelarea sa în lut (Vertet 1983, 32-34). În

ultimul caz, forma era apoi uscată şi arsă

(fig. 18, 19). Odată terminată patriţa, urma pasul următor şi anume obţinerea matriţelor -

mulaje care aveau imprimată în negativ imaginea paternului. Pentru fiecare tipar de

lampă se realizau două astfel de matriţe (mulaje) (fig. 20): una avea imprimat modelul

părţii superioare a lămpii (discul, umărul, partea superioară a ciocului şi atunci când era

cazul, ansa), iar cealaltă conţinea modelul părţii inferioare a lămpii (baza şi pereţii

Fig. 20. Cf. Fremesdorf 1922, Abb. 51

40

rezervorului, partea inferioară a ciocului). La

obţinerea matriţelor se utiliza fie lutul, fie

ghipsul.

În cazul în care se folosea lutul, se lua

modelul patriţei prin imprimarea părţilor

(superioară - inferioară) în două calupuri de

lut, lăsate să se usuce parţial în timp ce erau

lipite de patern, iar apoi erau îndepărtate.

Imprimarea părţilor se făcea succesiv, pentru

a evita “sudarea” matriţelor între ele. În cazul

în care se foloseau poansoane sau mărci

pentru decorarea matriţelor de lut, arhetipul

avea doar forma simplă a lămpii, “nudă”, fără

nici o decoraţie. După obţinerea matriţelor,

decoraţia discului se crea prin imprimarea în

pasta încă moale a unuia sau mai multor poansoane care formau astfel combinaţia dorită

de producător. Dacă era cazul, pe matriţele inferioare se imprima marca (ştampila) de

olar.

Fig. 21. Cf. Vertet 1983, 35

Matriţele din ghips erau obţinute prin turnarea suspensiei de ghips în jurul

paternului, iniţial până la jumătatea înălţimii

piesei (fig. 21). Cum contractarea acestuia

este nesemnificativă, în opoziţie cu lutul, era

lăsat astfel până la uscarea sa completă. Se

practicau apoi în ghipsul turnat orificii, -

elementele care vor împiedica alunecarea

matriţelor în momentul îmbinării lor. După

aceasta urma turnarea suspensiei peste

cealaltă parte a paternului; suprafaţa matriţei

turnate deja, se ungea cu ulei pentru a evita

lipirea părţilor în contact. Cu această ocazie se

umpleau şi orificiile practicate în matriţa deja turnată. După uscarea completă erau

îndepărtate matriţele şi se puteau realiza în acelaşi mod alte cupluri de matriţe, după

acelaşi patern.

Fig. 22. Cf. Vertet 1983, 44

41

Tiparele de ghips prezintă marele dezavantaj că se degradau mai uşor decât cele

de lut ars, iar decorul se estompa mult mai repede decât la acestea din urmă. Totuşi sunt

cele mai des utilizate tipare pe tot întinsul Imperiului roman. Probabil uşurinţa cu care

puteau fi realizate matriţele de ghips, le-a făcut să primeze oarecum în faţa celor de lut,

care deşi erau mai rezistente necesitau o uscare controlată şi o ardere în cuptoare

specifice.

Lampa propriu-zisă se obţinea prin presarea unui strat subţire de lut în cele două

matriţe (fig. 22) ale unui tipar şi lipirea părţilor rezultate din această operaţie.

Extragerea lutului modelat din matriţe şi lipirea lui pentru a forma o lampă se putea face

în două moduri (Bailey 1972, 14). O primă modalitate este cea în care după presarea

lutului în matriţe se “ung” părţile piesei cu ajutorul unei suspensii de lut şi matriţele sunt

îmbinate formând astfel lampa; urmează o perioadă de uscare a lămpii în tiparul

îmbinat, după care este scoasă şi supusă unei uscări lente pentru a evita crăparea sa. Cea

de-a doua posibilitate este cea în care părţile lămpii sunt mai puţin uscate în matriţele

separate, extrase şi apoi lipite pentru a forma lampa. În timp ce părţile lămpii sunt încă

moi erau realizate orificiile (de alimentare, cel al fitilului, cel de “aerisire”, sau în ansă),

se făceau ultimele retuşuri, iar dacă era cazul se lipea toarta. După uscarea completă

urma (atunci când se dorea) aplicarea unui strat protector pentru impermeabilizarea

piesei şi ulterior arderea acesteia.

c.1.3. Decoraţia

Decoraţia lămpilor a apărut în momentul în care producătorul sau cumpărătorul

acestor piese a devenit interesat şi de aspectul estetic al instrumentului de iluminat,

alături de cel pur practic. Spiritul creator al meşterilor antici s-a manifestat într-o

mişcare continuă de modificare a formei, decorului şi a locului de plasare a acestui

decor. Atât formele cât şi decoraţia lămpilor au cunoscut momente de creşteri şi

descreşteri în funcţie de moda timpului, repertoriul imagistic vehiculat în acele vremuri

sau modificări politice petrecute.

Primele piese la care apar elementele decorative sunt lămpile străchini, produse

cu mai bine un mileniu înaintea naşterii lui Christos. Elementele decorative se rezumau

la câteva brâuri circulare pictate pe interiorul pereţilor bazinului lămpii (Deneauve

1969, p. 28-35, nr. 36-72, tip III – VIII a, pl. XX-XXII).

42

Lămpile greceşti, ce încep a fi produse din secolului VII a.Chr. nu aveau vreo

decoraţie anume, în afara peliculei protectoare de firnis negru. Acum, ca şi în cazul

pieselor prezentate anterior, decoraţia elaborată ce apare pe vasele ceramice nu se

regăseşte şi în cazul lămpilor.

Epoca elenistică a constituit punctul de plecare în evoluţia decoraţiei

instrumentelor de iluminat. Din secolul IV a.Chr. datează primele piese la care umărul

este decorat cu incizii radiale, sau cele la care le sunt aplicate “apucătorile” laterale,

lipsite de rol practic, dar realizate cu mult bun gust artistic. Lămpile “efesiene” au fost

piesele unde s-a manifestat din plin spiritul creator al civilizaţiei greceşti. Calitatea

decoraţiei, varietatea repertoriului de motive vegetale, geometrice sau antropomorfe nu

a avut nimic similar înainte şi a rămas ca etalon şi sursă de inspiraţie pentru lămpile

romane de mai târziu.

Lămpile “medalion” care sunt produse la cumpăna dintre milenii vor continua

tradiţia elenistică. Forma închisă a lămpilor, discul plat cu orificii de alimentare reduse

au oferit spaţiu suficient de manifestare a simţului artistic şi a imaginaţiei creative a

meşterilor romani. Tehnica tiparului a înlesnit de asemenea o colaborare mult mai

strânsă între producătorii de veselă decorată şi cei ai lămpilor.

Producătorii de lămpi nu au fost inovatori ai reprezentărilor folosite, ci vor

utiliza, simplificând, modelele vehiculate în creaţiile sculpturale, pe reliefuri şi în

pictura şi mozaicul epocii. Infrastructura creată în vastul spaţiu ocupat de romani va

permite o mişcare intensă a meşterilor, a produselor şi un schimb al informaţiei din

domeniu la un nivel ce va fi atins abia în timpurile moderne.

Repertoriul imagistic este similar cu cel folosit şi în cazul altor artefacte

ceramice (ex. terra sigillata, terra stampata). Avem de-a face cu o producţie specială de

şabloane decorative (poansoane, ştanţe şi probabil tipare) la care apelau meşterii olari

din spaţii diferite ale Imperiului. Această situaţie a fost prezentată de F. Fremesdorf, şi

Ph. Bruneau în lucrările lor (Fremesdorf 1922, 120; Bruneau 1950, 33- 34) şi am putut-

o proba eu însumi, atunci când am analizat piesele decorate cu reprezentări ale măştilor

de sclavi din Noua Comedie, pe lămpi Firmalampe de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

(Roman 1997, 438-441).

Imperiul roman a fost mediul în care credinţele, mitologiile, cultura, valorile

popoarelor înglobate în această mare structură, s-au contopit şi s-au amestecat formând

un loc comun pentru milioane de oameni. De aceste elemente comune spiritualităţii

romanilor de pretutindeni profitau producătorii de lămpi când creau o reprezentare ce

43

era la fel de bine primită în oricare colţ al Imperiului. Iconografia a cuprins figurile

zeilor atotputernici sau a eroilor slăviţi în legende, scene ale activităţilor zilnice sau a

meşteşugurilor, scene din viaţa sexuală sau personaje groteşti ori caricaturi, lupte de

gladiatori sau vânători, flora şi fauna,etc.

Astfel apar ornamente ce se inspiră din viaţa religioasă şi redau subiecte

mitologice, zei, semizei (Jupiter, Junona, Apollo, Diana, Mercur, Minerva,

Marte,Venus, Amor, Ceres), divinităţi marine (Neptun, Amphitride, Tritoni, Nereide,

Scylla), divinităţi ale Infernului (Pluton, Prosepina, Cerberul), eroi legendari sau

fantastici (Bacchus, Satiri, Sileni, Menade, Esculap, Hygia, Pan, Echo), semizei eroi

(Castor şi Pollux, Hercule, Perseu, centauri, amazoane), divinităţi alegorice (Victoria,

Fortuna, Dea Roma, geniile Romei, Serapis, Isis, Anubis, Cybele, Attys, Soarele, Luna

etc.); subiecte sau obiecte de cult - sacrificii, altare, etc.; din viaţa laică (viaţa cotidiană,

portrete imperiale, scene de circ, lupte de gladiatori, animale feroce, tauromahii,

acrobaţi, scamatori, scene de vânătoare, pescuit, din viaţa rurală, din viaţa militară,

scene erotice); ornamente ce sunt transpuneri ale figurilor mitologice în viaţa religioasă

sau laică (Eros jucându-se, luptând ca gladiator, navigând, făcând sacrificii, etc.);

caricaturi şi motive groteşti; subiecte literare

(scene homerice); subiecte istorice - frecvent cu

alură anecdotică (Diogene în butoi, Curtius

căzând în prăpastie; faună; transpuneri umane,

animale care imită acţiuni umane (maimuţe în

barcă, greieri gladiatori); floră; obiecte create de

om; semne cereşti; ornamente geometrice,

etc.(Deonna 1927, 233-236; Iványi 1935, 8-9;

Bailey 1972, 21-23; Bailey 1980, 6-88). Deşi

decorul putea avea un rol publicitar, se pare că

pentru consumatori acest aspect era de o

importanţă relativă. Însemnătatea paletei

reprezentaţiilor constă mai mult în informaţia şi

observaţiile pe care cercetătorii le pot decela din

acestea.

Din subiectele iconografice diferite de

cele greco-romane se poate observa şi dovedi

răspândirea credinţelor străine în populaţia Imperiului. Subiectele biblice atestă

Fig. 23. Prelucrare după Loeschcke 1919, Taf. 8

44

existenţa unei clientele de convertiţi sau a celor ce simpatizau cu noua credinţă şi ajută

la datarea începuturilor procesului de creştinare. Imaginile cu conotaţii sexuale (fig. 23)

dezvăluie comportamentul sexual al epocii şi o parte din intimitatea cuplurilor;

informaţiile acestea sunt completarea realistă prin ilustrare, a unor obiceiuri cunoscute

din scrierile autorilor antici.

Decoraţia cuprinde şi inscripţiile de pe părţile laterale şi cea inferioară a lămpii.

Aceste inscripţii puteau fi destinate recunoaşterii circumstanţelor în care, sau pentru

care a fost fabricată lampa. De exemplu apar graffitti de genul: PONE FUR, NE

ATIGAS, NON SUM TUA, M.SUM, SOTAE

SUM, NULI ME TANGERE, GEMUCCI SUM,

SUM VALERI, SPERSUM – care sunt un fel de

formule de “protecţie”-(nu mă atinge!, nu sunt a

ta!, sunt a lui …!,etc.).

Lămpi care puteau fi create doar pentru

ocazii speciale sunt cele inscripţionate cu urări

de Anul Nou: - ANUM NOVUM FAUSTUM

FELICEM MIHI HIC (sau TIBI) (fig. 24). Mai

putem întâlni legende ale reprezentărilor piesei,

aclamaţii sau alte formule:- OB CIVES

SERV(atos), G.P.R.F.(Genio Populi Romani

Feliciter), FIDES PUBLICA, LUCERNAS AB

ASSE COLATAS, LUCERNAS COLATAS EX

OFICINA DAONATI sau QVI FECERIT ET Q(vi) EMERIT. Inscripţiile de genul

SAECULI, SAECULO, SAECULARES, este foarte posibil să facă referire la Ludi

Saeculares, jocurile unde urmau a fi folosite lămpile purtătoare ale acestor inscripţii.

Producătorii creştini imprimă formule de genul BONO QVI EME(rit),OMNIA BONA

sau (DONAT(o) COR MAGISTRA VITA(e); VITA DONATAO COR(o) MAGISTRO (DA

III 2, 1329-1331).

Fig. 24. Adaptat după Radt 1986, 44, Abb. 8

Reprezentările de pe umărul pieselor acoperă un variat repertoriu de

motive geometrice (linii incizate, reţele, romburi, zigzaguri, cercuri, ove, perle, etc.),

sau vegetale(ghirlande, frunze de iederă, ciorchini de struguri şi vrejuri de viţă-de-vie,

motive tip “brăduţ”, etc.). Baza rezervorului nu a scăpat nici ea atenţiei meşterilor olari

care vor imprima elemente decorative sau inscripţii care constituiau “semnătura” lor -

marca de olar.

45

Simpla observare a opaiţelor romane, indică o diminuare treptată a decoraţiei

acestora după secolul al doilea p. Chr., pe fondul unei crize economice şi politice tot

mai accentuate a Imperiului Roman. Piesele “Firmalampe” sau mai noile lămpi “nord-

africane” nu mai prezintă aceeaşi bogăţie de motive şi treptat are loc o alunecare spre

elementele geometrizate şi schematizate. Odată cu destrămarea statului roman marile

centre producătoare vor deveni vârfurile unei producţii zonale, care se va racorda la

noile realităţi politice, economice şi spirituale locale. Acum pe piesele produse în

orientul mediteranean vor fi în vogă simbolurile creştine (crucea, hrismonul, cocoşul,

peştele, păunul, porumbelul, etc.) ca urmare a ascensiunii în acel spaţiu a autorităţii

creştine bizantine; după cucerirea arabă, în Orientul Apropiat lămpile vor fi decorate cu

reprezentări geometrice şi vegetale specifice culturii islamice şi cu înscrisuri în limba

arabă. Am dat doar două exemple pentru a ilustra o dată în plus conexiunile şi

dependenţele ce au marcat producţia şi decoraţia lămpilor în timpurile antice.

c.1.4. Marca de olar

Marca de olar prezentă la unele tipuri de lămpi, se realiza în acelaşi mod ca şi

decorul, prin imprimare în tiparul de lut nears sau direct pe piesa scoasă din matriţe.

Incizarea era de asemenea folosită pentru realizarea acestor marcaje (pe patern, tipar sau

piesă) (Bailey 1972, 23-25). Creată pentru a indica numele patronului oficinei, sau a

meşterului care a realizat piesele, cu rol de garanţie a calităţii şi subsecvent cu rol

publicitar, marca de olar pierde din valoarea acestor atribute tocmai datorită modalităţii

în care se realiza aceasta. Tiparul permitea copierea cvasimecanică a lămpilor, fiind

posibilă falsificarea produselor unui meşter renumit în ateliere obscure, aflate în alte

provincii ale Imperiului (Provoost 1976, 16-18; Vertet 1983, 77-103). Are loc astfel un

transfer de prestigiu către atelierele modeste din provincii şi în acelaşi timp subminarea

importanţei meşterilor renumiţi. Fenomenul copierii şi al imitării este puternic prezent

în tot Imperiul roman şi va determina pe parcursul secolelor o depreciere pronunţată a

calităţii decoraţiei şi chiar a prezenţei reprezentărilor pe lămpile realizate în această

tehnică (fig. 25). Primele astfel de mărci au fost simple semne, câte o literă, ori chiar

mici decoruri gen planta pedis. Ulterior va fi înscris un nume întreg sau prescurtări mai

mult sau mai puţin uzuale în inscripţiile de tot felul. Marca de olar putea exprima un

nume propriu-cognomen la nominativ sau genitiv; mai rar întâlnim un nume personal cu

praenomen şi nomen gentile. Ştampila indica numele patronului oficinei şi e de

46

Fig. 25. cf. Provoost 1976, 15

presupus că avea rol atât de garanţie a calităţii cât şi pentru publicitate. Însă de cele mai

multe ori graffitti-urile ce apar pe lămpi indică pe cel care a modelat lampa (când există

formulele FECI (a făcut) sau SCRISI (a scris)), sau numele posesorului, cui îi fusese

destinată piesa, sau simple însemnări. La ştampile se folosesc abrevierile, care nu sunt

nici constante, nici uniforme - de multe ori fiind însoţite de litere izolate, mici semne,

viniete ce diferă de la fabricant la fabricant şi de la piesă la piesă (Gostar 1961, 174;

Bailey 1972, 24).

c.1.5. Învelişul protector

Învelişul protector, care se aplica la exterior pentru a realiza impermeabilizarea

lămpii la combustibilul conţinut sau pentru a creşte calitatea artistică a piesei, putea fi o

angobă, un firnis, sau o glazură.

Angoba era o soluţie formată din lut, diluat în apă până la consistenţa laptelui;

impregnarea suprafeţei lămpii se făcea prin scufundarea piesei în această soluţie, sau

prin aplicarea cu pensula.

Firnisul apare mai ales în cazul vaselor ceramice de genul terra sigillata şi mai

puţin pe lămpi; doar piesele greceşti produse în atelierele din jurul Atenei între secolele

47

VI-III a.Chr. au suprafaţa acoperită de un firnis negru (Bailey 1972, 14-20), precursor şi

origine a cunoscutului firnis roşu din timpul Imperiului roman. Primele vase acoperite

cu firnis roşu sunt produse cândva între 30 a.Chr. şi 30 p.Chr. (Charleston 1955, 11).

Firnisul avea o consistenţă mai vâscoasă decât angoba şi consta dintr-o

suspensie de lut cu un conţinut ridicat de oxizi metalici şi silicaţi (Peacock 1982, 63).

Meşterii olari foloseau în compoziţie apa de ploaie sau apa “filtrată” prin cenuşă de

lemn pentru a evita depunerea particulelor şi a le menţine în starea de suspensie.

Firnisul se aplica la fel ca şi angoba.

Uneori, pe unele lămpi se aplica un decor în relief prin tehnica barbotinei: se

turna pe umărul piesei, cu ajutorul unui cornet, o pastă de lut, formând decoruri simple

cu tematică vegetală, sau mai rar zoomorfă. Operaţia avea loc înaintea aplicării

firnisului şi bineînţeles a arderii piesei.

Un procedeu de impermeabilizare a lămpilor a fost şi glazurarea, tehnică mai

complexă decât cele amintite mai sus. După oxizii folosiţi în compoziţie, au fost

separate câteva tipuri de glazuri: alcaline, plumbifere, cuarţitice (Peacock 1982, 63-65).

Dintre acestea, doar glazurile plumbifere au fost cele utilizate în cazul lămpilor.

Întreg procesul de glazurare avea loc în câteva faze: o ardere preliminară a

pieselor ce urmau a fi glazurate, aplicarea soluţiei ce va forma glazura şi o a doua ardere

a piesei. Glazura în sine era un oxid de siliciu care după topire se solidifica într-un strat

sticlos, impermeabil. Dioxidul de siliciu (SiO2) din compoziţia nisipurilor folosite se

topea la o temperatură de peste 1710 oC şi de aceea se adăuga un modificator - oxidul

(de plumb), care reducea punctul de topire al compoziţiei la 800- 900 oC. Soluţia

obţinută era foarte fluidă şi nu avea o aderenţă prea mare la suprafaţa piesei. Meşterii

olari vor remedia aceasta prin combinarea cu argile caolinice care măreau vâscozitatea

soluţiei şi elasticitatea glazurii, asigurând în acelaşi timp depunerea şi topirea uniformă

a glazurii. Culoarea glazurii imita patina vaselor de bronz, având tonuri ce variau de la

galben – ocru sau verde gălbui spre brun închis. (Bailey 1972, 15-16; Hayes 1977, 64-

65).

Originea procesului nu este cunoscută cu precizie, dar se cunoaşte că a fost

utilizată din plin în secolul I p.Chr., în câteva centre de producere din Asia Mică:

Chandarli, Tarsus şi Efesos (Charleston 1955, 24-32; Bailey 1972, 14-16; Maccabruni

1987, 169). În restul Imperiului roman, producţia nu atinge un nivel foarte ridicat până

în secolul IV p.Chr., când apar noi centre în Gallia, Panonnia, etc., care vor produce

masiv până spre secolul VII p.Chr. (Soroceanu 1982, 53-54; Gudea 1987, 409-436;

48

Gudea 1988a, 548-549; Hayes 1997, 64-66;). În cea de-a doua perioadă, tehnologia de

glazurare este total diferită de cea din secolele I a.Chr. - II p.Chr. şi nu are legătură cu

aceasta. Acum se renunţă la arderea iniţială a piesei ceramice, iar glazura se aplică

direct pe piesa de lut crud. Urma apoi arderea piesei la temperatura de circa 700- 800

°C. Glazura are multe defecte, nu mai este uniformă, iar culoarea sa bate spre brun şi

negru. În perioada amintită se tratează în acest mod vesela de uz comun şi nu doar

piesele de lux cum s-a întâmplat anterior (Maccabruni 1987,174-176).

c.1.6. Materia primă, arderea, organizarea atelierelor

Sursele antice sunt parcimonioase atât în cazul instrumentelor de iluminat în

general şi mai mult în cazul materiilor şi materialelor din care se realizau acestea. Lutul,

argila, ori pământul - indiferent de denumirea pe care o vom folosi - a fost timp de

secole materialul cel mai des utilizat pentru piesele de iluminat şi nu numai. Disponibil

aproape oriunde, acest material necesita totuşi o prelucrare laborioasă şi complexă

înaintea utilizării. Impurităţile prezente (nisip, resturi vegetale, etc.) au fost „valorizate”

în funcţie de piesa dorită a fi realizată şi destinaţia acesteia.

Pentru a prezenta complexitatea prelucrării lutului vom face apel la obiceiurile

păstrate neschimbate timp de secole în aşezări rurale cu tradiţie în meşteşugul ceramicii.

Paralela nu este deplasată deoarece aceşti meşteri folosesc tehnici, metode şi chiar

unelte prea puţin diferite faţă de cele din lumea romană.

Voi lua ca exemplu studiul efectuat de C. Irimie şi H. Hofmann în deceniul şase

al secolului XX, pe ceramica de la Săsciori de pe valea Sebeşului (Irimie, Hofmann

1956, passim). În efortul lor de a prezerva tradiţiile transilvănene, au transmis date

obţinute prin observaţii directe ale tehnicilor şi obiceiurilor, ori prin dialoguri cu olarii

de la Săsciori.

Meşterii de acolo extrăgeau pământ pentru vase din patru locaţii17 situate în jurul

aşezării, fiecare cu tipuri diferite de sol. Din locul numit „Ciungi” se folosea un „pământ

slab” ce „permitea să iasă apa” şi se obţinea „hârbul (vasul) mai poros”, iar din „Plăieţi”

17 Recoltarea pământurilor din locuri diferite pentru a realiza un amestec optim pentru crearea de piese

ceramice ridică câteva probleme legate de posibilităţile actuale de identificare a locului de provenienţă a

pastei unui obiect ceramic antic. Problema va fi discutată pe larg în subcapitolul destinat analizelor fizico-

chimice în cazul pieselor de iluminat.

49

un pământ „coclios” ce nu lăsa să transpire vasele şi care în formă pură (neamestecat)

nu era bun pentru ulcioare pentru că se crăpa la uscare. De la „Gura Lupului” se

extrăgea un pământ bun pentru vasele de păstrat apă. Olarii spuneau că lutul cu

vinişoare galbene nu era bun pentru prelucrat (Irimie, Hofmann 1956, 9).

Din cele de mai sus putem observa că meşterii olari dispuneau de o bună

cunoaştere a „zăcămintelor” de lut din zonele învecinate şi mai mult erau deosebit de

selectivi în privinţa materialului utilizat, în funcţie de componentele şi caracteristicile

acestuia. Ei amestecau mai multe luturi pentru a obţine materialul cu calităţile optime

cerute de prelucrarea ulterioară pentru obţinerea produsul finit (vasul ceramic). De

exemplu pentru o tranşă de vase ei amestecau lut în proporţii de 2 saci de la „Ciungi” cu

6 saci de la „Plăieţi”, pentru a obţine un lut tare ce nu lăsa vasele să se deformeze la

modelare şi la ardere. Astfel lutul argilos, impermeabil era amestecat cu pământul

„slab”, abundent în particule ce vor acţiona ca degresant. Aceşti meşteri, care perpetuau

îndeletniciri şi cunoştinţe păstrate în familie vreme de multe generaţii, demonstrau că

sunt deţinătorii unor cunoştinţe empirice dar deosebit de eficiente asupra compoziţiei

pastei ce urma a fi prelucrată.

După amestecarea pământului în proporţiile amintite, acesta era întins pe un

„ţol” de cânepă (pânză groasă) şi înmuiat cu apă. Adunat apoi în această pânză,

amestecul se bătea cu un ciocan de lemn până la obţinerea unui calup mare de lut.

Calupul aşezat pe cant se tăia felii subţiri cu ajutorul unor cuţitoaie de metal pentru a se

scoate impurităţile mari (pietre, paie, rădăcini, etc.). Feliile la rândul lor erau făcute

bulgări, înmuiate cu apă şi aşezate toate într-un ciubăr sau ladă de lemn timp de mai

multe ore. Următoarea operaţie era întinderea acestor bulgări pe acel „ţol” de cânepă şi

călcare lor în picioare până la obţinerea unei paste groase de circa trei degete care urma

a fi rulată şi tăiată „după cum trebuie oala”. Fiecare bucată obţinută astfel era apoi

modelată în bulgări şi frământată puternic pentru a se elimina aerul pătruns în timpul

baterii (Irimie, Hofmann 1956, 10-11). După toate acestea materialul era gata pregătit

pentru a fi modelat în formele dorite.

Vedem aici complexitatea prelucrării lutului în cazul unui atelier de proporţii

reduse - „familial”, specializat în veselă ceramică de uz comun. Procedeul folosit la

pregătirea pastei pentru modelare este simplu şi lipsit de artificii tehnice, ceea ce mă

face să cred într-o similitudine cu metodele folosite în timpul romanilor. Desigur

proporţiile în cazul unor ateliere antice mari diferă în ceea ce priveşte forţa de muncă,

50

cantitatea de muncă, mărimea producţiei, iar unele operaţii pot să fi fost uşor modificate

şi adaptate pentru situaţia reală, dar în principiu exigenţele trebuie să fi fost aceleaşi.

Un exemplu de utilităţi ce sugerează o producţie de piese ceramice la un nivel

cantitativ ridicat sunt cele două bazine de la Arrezzo (Italia) cu o capacitate de peste 40

000 litri, aparţinând meşterului Perenius (Fülle 1997, 135). Prezenţa lor a sugerat

ipoteza conform căreia lutul, în forma sa brută, era pus în aceste rezervoare cu apă

pentru a forma o suspensie, ce era decantată şi purificată în mai multe bazine

comunicante, iar impurităţile se separau „gravitaţional”, datorită propriei greutăţi. Întreg

procesul s-ar fi desfăşurat în “platforme de producţie” care conţineau mai multe bazine

comunicante legate la o sursă de apă. Evaporarea naturală a apei din bazinele cu

suspensie necesita perioade de timp mai îndelungat.

Ipoteza este foarte atrăgătoare la prima impresie, dar cum încă nu se cunoaşte cu

exactitate destinaţia bazinelor de la Arrezzo (pentru amestecarea lutului, pentru stocare

ori bazine de evaporare), ea trebuie acceptată doar cu titlu teoretic. De altfel este

cunoscut că diferitele piese ceramice necesitau paste cu compoziţii diferite, la care

degresantul juca un rol esenţial în păstrarea integrităţii piesei în timpul arderii sau al

utilizării. O astfel de decantare ar fi

dus la o „curăţare” puternică a

pastei de orice corp străin,

implicând automat două situaţii

probabile. Fie pasta se folosea doar

pentru piese de mici dimensiuni

(lămpi, teracote, căni, boluri) la

care tensiunile ce apar în timpul

uscării şi a arderii nu periclitau

integritatea piesei, sau degresantul

(nisip sau roci macerate fin) se

adăuga ulterior. Cum centrul aretin

este recunoscut pentru o producţie

variată de veselă ceramică şi nu numai, îmi este dificil să trec de nivelul teoretic al

ipotezei amintite anterior.

Fig. 26. Cf. Fremesdorf 1922, Abb.24

În procesul de producţie uscarea naturală a pieselor finite era urmată de arderea

lor în cuptoare (fig. 26, 27) (Fremesdorf 1922, Abb. 19, 24; Bailey 1972, 16). Acestea

51

erau în mod curent construite în apropierea unei surse de masă lemnoasă, ce era folosită

ca şi combustibil în aceste operaţii.

Cuptoarele sunt de obicei

constituite din trei spaţii distincte

situate pe două nivele (Duhamel

1974, 59). Cuptorul propriu-zis

era împărţit în două camere de un

grătar perforat care distribuia

relativ uniform căldura venită din

camera de ardere (A) (spaţiul de

sub grătar) în camera de depunere

a ceramicii (B) (spaţiul de

deasupra grătarului). Grătarul era

făcut din “grinzi” de lut sprijinite pe un pilon central din acelaşi material. Grinzile se

aşezau radial faţă de acest pilon şi erau apoi acoperite cu un strat gros de lut. După ce

lutul era nivelat se perforau orificiile care vor permite distribuirea căldurii spre obiectele

ceramice ce urmau a fi arse. Odată terminat se construiau pereţii camerei de depunere a

ceramicii. Aceasta era de obicei semisferică, înaltă de un 1 - 1,5 metri şi cu diametrul

între 1,5 – 2 metri. Doar în cazul atelierelor mari care produceau veselă de mari

dimensiuni (amfore sau vase de provizii - dolia) erau necesare cuptoare rectangulare,

mult mai mari, fără a fi însă o regulă. Camera de ardere era legată de un tunel

(praefurnium) în care avea loc arderea propriu-zisă a combustibilului. Acesta nu

depăşea 1- 1,5 metri ca lungime şi avea aceeaşi înălţime ca şi camera de ardere.

A

A

B

A

A B

Fig. 27. Cf. Fremesdorf 1922, Abb.19

Reglarea temperaturii era posibilă prin obturarea sau eliberarea orificiului

practicat la partea superioară a cupolei camerei de depunere a pieselor; focul putea fi

supravegheat printr-o fantă lăsată după zidirea deschiderii camerei (Duhamel 1974, 59).

Nu doar temperatura se controla prin intermediul acestei deschideri ci şi

culoarea şi caracteristicile pastei pieselor arse. Diferenţele de culoare întâlnite la piesele

ceramice se datorează modificării atmosferei din interiorul camerei de depunere.

Tonurile pastei ce variază între ocru, cărămiziu şi brun se obţineau într-o atmosferă

oxigenată, unde arderea era completă, iar tonurile de gri - cenuşiu sau negru, în una

saturată cu monoxid de carbon –CO, ce bloca parţial arderea. Păstrarea acestei

deschideri sau obturarea ei la un moment dat în timpul arderii, erau practici simple

pentru a obţine diversitatea şi în ceea ce priveşte pasta obiectelor ceramice.

52

După ce era construit tot cuptorul se iniţia prima ardere, fără să se fi pus vreun

vas în interior. Prin aceasta se urmărea întărirea lutului din pereţii şi mai ales grătarul

cuptorului.

Arderea propriu-zisă a pieselor ceramice începea cu o încălzire gradată a

cuptorului până la atingerea temperaturii de ardere, care putea varia între 700-1000 °C,

în funcţie de piesele arse şi învelişul aplicat pe suprafaţa acestora. După atingerea

temperaturii dorite se menţinea acest nivel de căldură prin alimentarea constantă cu

combustibil, până la arderea completă a pieselor din interiorul cuptorului.

Urma răcirea treptată prin scăderea cantităţii de combustibil ars şi apoi prin

răcire naturală (Bailey 1972, 16). Camera de depunere era deschisă şi piesele scoase

doar după răcirea cuptorului. Întreg procesul avea loc pe parcursul a 2-3 zile sau chiar o

săptămână.

În cazul unei arderi

necorespunzătoare - la o

temperatură prea înaltă, piesele

se topeau şi se lipeau între ele

într-un conglomerat inform

(fig. 28) (Bailey 1972, pl.16;

Bailey 1988, pl. 100, Q 3038,

pl. 101,Q 3039; Howland

1958, pl. 44/501). Descoperirile arheologice ale unor astfel de rebuturi au fost cazuri

fericite, care au permis determinarea modului de aşezare al pieselor într-un cuptor.

Lămpile erau aşezate curent în

rânduri suprapuse în forma unui

“castel” din cărţi de joc (fig. 29)

(Fremesdorf 1922, Abb. 71;

Chrzanovski 2000, 13, fig.1).

Sistemul are dezavantajul că în

cazul unei arderi greşite se

deteriora “prin simpatie” un

număr mai mare de piese decât

cele afectate direct. Lămpile puteau fi aşezate în acest mod sau puteau fi arse împreună

cu vesela ceramică.

Fig. 28. Cf. Bailey 1972, pl.16, d, e

Fig. 29. Cf. Fremesdorf 1922, Abb. 71

*

53

Pentru extragerea şi prelucrarea lutului, pentru producerea şi arderea pieselor

ceramice erau necesare terenuri de exploatare, instalaţii complexe şi mari cantităţi de

materii prime. Acestea intrau în compoziţia unor ateliere (officinae), care includeau

toate aceste facilităţi sau doar unele dintre ele. În lumea romană astfel de facilităţi erau

deţinute în principal de către persoanele înstărite, care dispuneau de suficient capital

pentru a investi în construirea sau repararea acestora.

Un astfel de proprietar, care deţinea şi terenurile pe care se aflau facilităţile şi

instalaţiile, închiria în baza unor contracte (locatio conductio) părţi din oficina deţinută.

Un contract păstrat, de la jumătatea secolului III p.Chr., vorbeşte despre înţelegerea

încheiată între egipteanul Oxyrhynchus şi alte trei persoane, care arendau părţi din

olăria deţinută de cel dintâi. Contractele încheiate de jurişti în aceste cazuri surprind

două mari situaţii: pe de o parte era contractată forţa de muncă (locatio conductio

operarum), iar pe de alta erau contractate facilităţile de producţie (locatio conductio rei)

(Fülle 1997, 121-122).

Prima variantă este cea prin care proprietarul mijloacelor de producţie angaja

muncitorul, păstrând controlul atât asupra materialelor, uneltelor cât şi a produselor

finite. În această situaţie obiectul contractului îl face doar munca, ce urma a fi plătită ca

o rentă (merces) în bani sau în natură. A doua variantă apare atunci când proprietarul

(locator) arenda facilităţile de producţie unuia sau mai multor indivizi (conductor) care

deţineau obiectele de producţie. Arendaşul plătea o rentă proprietarului care nu

intervenea în procesul de producţie. Dar cum un atelier cuprindea mai multe cuptoare şi

instalaţii de prelucrare, era posibilă arendarea unor subdiviziuni independente ce variau

între o jumătate, o treime, un sfert, o zecime, etc. din întreaga oficina. Închirierea

acestor facilităţi putea fi făcută de meşteri independenţi sau de persoane dependente ale

proprietarului. Patronul putea oferi independenţa economică unora din sclavii săi,

transferându-le spre administrare un peculium (orice fel de proprietate, credit, sau

mijloace mobile). Din profitul obţinut, patronul lua o parte, iar restul era folosit de către

cel dependent în folos personal.

În funcţie de utilajele şi facilităţile deţinute sau închiriate de fiecare meşter

ceramist, aceştia puteau să se grupeze pentru a folosi unele din instalaţiile de producţie.

Cele mai clare cazuri sunt cele în care mai mulţi meşteri ardeau produsele lor în acelaşi

cuptor, în aceeaşi tranşă. Gruparea lor în mici “complexe meşteşugăreşti” se făcea pe

motive ce vizau disponibilităţile de materii prime şi forţă de muncă. Concentrarea

54

meşterilor era avantajoasă şi la distribuirea produselor finite direct sau prin intermediari

ce aveau propriile reţele de comercializare.

c.2. Lămpile de metal

Alături de lămpile de lut, din marea categorie a lămpilor fac parte şi piesele

realizate din metal. Cel mai des material folosit este bronzul, la care se alătură fierul, în

cazuri mai rare unele metale nobile, sau combinaţii ale acestora (bronz cu încrustaţii de

aur).

Primele lămpi de bronz romane au apărut în secolul I p.Chr., ca imitaţie a

lămpilor elenistice produse în Grecia, Egipt ori Asia Mică. Ele se încadrează într-un

repertoriu de forme similar cu cel al lămpilor de lut ars, dar de cele mai multe ori sunt

de o calitate decorativă mult superioară, deoarece vizau o categorie specială de

consumatori – persoanele înstărite (Boube-Piccot 1975, 41), cu gusturi şi pretenţii

aparte.

Cantitatea în care erau produse a fost minimă faţă de cea în care apar piesele de

lut ars, iar preţul bineînţeles mult mai mare faţă de piesele de lut. Valoarea lor nu consta

doar în preţul de achiziţionare ci şi în cea percepută şi atribuită de către deţinătorul unor

astfel de piese. Descoperirea la Pompei a unor piese de iluminat închise în cufere,

alături de alte bunuri de preţ (Chrzanovski 2000, 15), arată că proprietarii le apreciau şi

depuneau eforturi pentru a le proteja. Expuse la banchete ori cu alte ocazii pentru a

sublinia potenţa financiară şi statutul proprietarului, erau probabil subiecte ale

„tentaţiilor” şi trebuiau ferite în restul timpului.

*

Lămpile de fier, sunt în general piese deschise, simple, rudimentare faţă de

unicatele realizate în bronz; în general se utilizau în mine sau în catacombe.

c.3. Combustibilul şi fitilul

Două elemente fără de care o lampă nu poate funcţiona mai trebuie prezentate aici:

combustibilul şi fitilul.

Combustibilul folosit pentru alimentarea lămpilor a depins de cele mai multe ori

de materiile disponibile în zonă, ori de puterea economică a consumatorului. După cum

reiese din scrierile autorilor antici şi din cercetările modeme, în lumea romană se

55

folosea uleiul vegetal (ελαιον), oleum - uleiul de măsline ce se exporta din bazinul

mediteranean. Zonele care importau acest ulei îl vor folosi mai ales în alimentaţie şi vor

utiliza pentru iluminat alte materii disponibile local: ulei de susan, nuci, alune, uleiuri

minerale (bitum), etc. (Bailey 1972, 10). Astfel, uleiul de susan era utilizat în

Mesopotamia, iar cel de in în Egipt de către populaţia săracă. Se folosea şi uleiul de

ricin (Plinius, Hist.Nat., XXIII, 84), grăsimea de castor, untura de peşte, sau uleiul

mineral (bitum lichid - numit şi apă uleioasă) în Sicilia şi Babilon (Ramin 1974, 13).

Analizele moderne efectuate pe lămpile de la Augst (Elveţia) şi Köln (Germania) au

arătat că se utilizau şi uleiurile de alune, mac, fag, in şi nuci (Chrzanovski 2000, 16).

Juvenal şi Pliniu cel Bătrân au scris despre obiceiul de a amesteca uleiul de

măsline cu sare (Juvenal, Satire VII, 222-227; Plinius, Hist. Nat., XXXI, 7, 39, XXXV,

15, 51). Prin aceasta se încerca eliminarea apei din ulei, se evita supraîncălzirea lămpii

şi se asigura flăcării o luminozitate mai bună. Uleiul de ricin ardea cu o flacără mai

slabă faţă de uleiul de măsline deoarece era mai gras, afirmă acelaşi Pliniu (Hist.Nat,

XXIII, 8 - “ex oleo (cicino) lumen obscurum propter nimiam pinguitudinem “).

Tot de la autorii antici cunoaştem denumirile sau componentele folosite de

romani pentru a realiza fitilul lămpilor sau lumânărilor. Se foloseau fibrele vegetale şi

fire de origine animală, care prin acţiunea capilară puteau absorbi combustibilul folosit

şi prin ardere produceau o lumină mulţumitoare. Astfel erau folosite meşe de papirus,

cânepă, in, ricin, stuf, papură, captalan negru (verbascum nigrum), coada mielului

(verbascum phoeniceum), thryallis, verbascum thapsus, azbest, lâna, bucăţi de ţesătură,

etc. (DA III2, 1322; Manuel, II, 465-466; Bailey 1972, 10;Chrzanovski 2000, 17). Prin

alăturarea componentelor şi răsucirea lor se crea o “sfoară” de dimensiuni variabile care

constituia fitilul unei lămpi sau lumânări. S-a presupus şi că în cazul lămpilor fitilul

trecea printr-un mic bloc depus în orificiul ciocului. Mica piesă putea fi făcut din lut ars,

lemn sau puteau fi folosite mici discuri perforate din ardezie, argilă sau plumb.

Umplerea cu combustibil se putea face cu recipiente - „gutti” (“biberoane” cum

sunt alintate de specialişti)- vase de sticlă sau de lut ars cu un cioc alungit şi subţire,

prin care se turna uleiul în orificiile de alimentare ale lămpilor.

d. Piese conexe

Categoria aceasta include piese care deşi servesc la iluminat sunt instrumente

care au fost create doar pentru a constitui un suport sau pentru protejarea unei “lumini”-

56

(sfeşnicele, candelabrele şi lanternele). Deşi în general sunt asimilate instrumentelor de

iluminat, acestea nu pot produce lumină în lipsa unei piese din cele descrise anterior,

fapt pentru care le-am inclus în această categorie a obiectelor conexe. Tot în această

mare categorie am cuprins şi accesoriile (ignaria, pensetele, etc.).

d.1. Instrumente de metal - “portflacără”

Sfeşnicele sunt poate cele mai simple forme de “portflacără”, create pentru a

permite torţelor sau lumânărilor să fie deplasate sau poziţionate în locurile dorite; ele au

fost realizate din lut sau metal. Formele

evoluează de la obişnuitele străchini sau

farfurii cu tub central, modelate din lut,

la sfeşnicele simple de metal (un tub

receptor terminat cu o limbă ascuţită

care putea fi înfiptă în stâlpii de lemn

sau în interstiţiile zidurilor clădirilor)

(fig. 30) (Manuel, 466, fig. 660, 661),

sau la cele elaborate, realizate în metale nobile - cum este portflacăra de argint în formă

de mână descoperită la Roma, pe Esquilin (DA, I2, 869).

Fig. 30. Cf. Manuel, 466, fig. 660, 661

*

Nevoia continuă pentru

mai multă lumină va conduce la

crearea de noi forme în care “se

combină” într-o singură piesă mai

multe sfeşnice simple de lut ars

plasate pe un suport înălţat. Astfel

în epoca elenistică apar

candelabrele (candelabrum)

înalte pentru lumânări, din lut ars, formă rudimentară

utilizată de cei mai puţin înstăriţi (fig. 31) (Manuel, 467, fig.

662). Candelabrele de lut vor fi realizate în forme care se

modifică continuu şi se îmbogăţesc ca reprezentare artistică,

până la insolitele lămpi suspendate pe un “corp-postament”

modelat artistic în forme antropomorfe (fig. 32). Unele

Fig 31. Cf. Manuel, 467, fig. 662

Fig. 32. Cf. Bailey 1972, pl.C

57

dintre aceste piese posedă mai multe lămpi şi pot să încadreze

un mic bol destinat arderii esenţelor parfumate (lămpile

tymiatheria) (Bailey 1988, pl.81, Q2727).

Candelabrele de lut ars sunt depăşite numeric, calitativ

ori ca varietate de forme şi reprezentări de candelabrele de

bronz. Acestea apar în Etruria în secolele V-IV a.Chr. (Boube-

Piccot 1975, 45), cu mai bine de o jumătate de mileniu înaintea

lămpilor romane de bronz. Bronzul va permite în acest caz

realizarea unor piese de o reală valoare artistică, în care

cerinţele practice sunt rezolvate ingenios prin soluţii tehnice.

Cele mai simple candelabre de bronz constau în general

dintr-o tijă înaltă (60 - 80cm) (coloană canelată) care se sprijină

la partea inferioară pe trei picioare. Acestea sunt modelate

artistic în forme diverse ce reprezintă în general partea

inferioară a unor picioare de animal – labă de leu, copite de

capră, etc.) (fig. 33) (Boube-Piccot 1975, 45-54). La partea

superioară unde era plasată “lumina” se remarcă o varietate de

soluţii tehnice ce variază de la simplul “platou” pe care se

poziţiona o lampă independentă (DA, I 2, 874, fig. 1093; EAA,

713, fig. 864), la caliciu (vas, cupă), capitel, figuri antropomorfe

(sfinx, cap uman, etc.) (DA, I 2, 875, fig. 1097 -1100; Manuel,

468, fig. 663, 664), sau braţe care permit suspendarea lămpilor

prin intermediul unor lănţişoare. Pentru un candelabru cu

lumină mobilă, s-a creat o platformă glisantă în plan vertical de-

a lungul tijei candelabrului (DA, I 2, 874, fig. 1095). Pentru o mai bună manipulare,

unele dintre aceste candelabre au prevăzut un mâner pe tijă (DA, I 2, 870, fig.1079).

Uneori lampa este prinsă în partea

de sus a tijei printr-o articulaţie ce-

i permitea rotirea liberă în cazul

înclinării candelabrului. La aceste

piese se remarcă la partea

inferioară a tijei un cârlig care

permitea suspendarea întregului

ansamblu (fig. 34) (DA, III 2, 1334, fig. 4604).

Fig. 33. Cf. Pompeji, 176, nr.60

Fig. 34. Cf. DA, III2, 1334, fig. 4604

58

Des întâlnite sunt şi

candelabrele “sculpturale”, de

înălţime mai redusă în comparaţie cu

cele prezentate anterior (30 – 40

cm), care erau aşezate pe mese sau

alte piese de mobilier. Corpul

candelabrului este o statuetă care

include unul sau mai multe suporturi

pentru lămpi, sau chiar lămpi (fig.

35). Deşi sunt similare cu cele de lut

ars, formele sub care apar sunt mult

mai variate, iar calitatea ansamblului este mult superioară.

Fig. 35. Cf. Pompeji, 179-180, nr. 66

Candelabrele nu erau destinate doar suspendării ori susţinerii de lămpi, ci şi

fixării lumânărilor. Faptul este dovedit de o pictură

dintr-un mormânt etrusc de la Orvieto, Italia, în care

sunt reprezentate lumânări albe fixate în cele trei

braţe ale unui candelabru (DA, I 2, 869, fig. 1071).

Braţele sunt terminate în forma unor capete de pasăre,

în ale căror ciocuri erau înfipte lumânările. Unele

candelabre au braţele construite astfel încât să

permită suspendarea lămpilor şi fixarea unor

lumânări în acelaşi timp, prin intermediul

“ghimpilor” destinaţi acestui scop (fig. 36) (Manuel,

468, fig. 663).

Fig. 36. Cf. Manuel, 468, fig.663

Din punctul de vedere al realizării tehnice

piesele de lut erau realizate la roată, prin modelare ori

prin realizarea în tipar. Candelabrele de bronz erau de

cele mai multe ori ansambluri de componente care

erau prelucrate separat, fie prin turnare în tipare cum

este cazul părţilor realizate artistic ( ex. - picioarele,

statueta care uneori reprezenta corpul piesei, cupa,

etc.), sau forjate după practicile comune orfevrăriei

(tija, inele de prindere, lănţişoare de suspendare, inele glisante, etc.).

59

Candelabrele de bronz au fost piese destinate unei pieţe restrânse compuse din

înstăriţii vremii. Ele veneau să răspundă nevoilor de lux şi opulenţă ale celor bogaţi şi s-

au bucurat de o atenţie şi o îngrijire aparte. Nu trebuie uitat că valoarea unei piese de

bronz, fie lampă ori candelabru, era simţitor mai mare decât a celei mai fine lămpi de

lut, fapt pentru care intră în categoria pieselor valoroase din inventarul casei, de unde şi

atenţia deosebită în protejarea şi protecţia lor.

Practica uzuală în epocă de a colecta şi reutiliza bronzul din piesele distruse de

orice fel, este una din cauzele pentru care numărul artefactelor de acest fel descoperite

este destul de restrâns.

*

Lanterna (lanterna, laterna) este un

instrument complex ce are ca şi destinaţie

principală protejarea “luminii” pe care o

susţine şi o transportă. Realizată dintr-o

incintă paralelipipedică sau cilindrică, în care

era plasată lampa sau lumânarea, aceasta

putea fi descoperită sau acoperită de un capac

perforat ce permitea ventilaţia necesară

flăcării (fig.37) (Bemont - Beck 1989, 35-40).

Incinta era formată dintr-o bază metalică care

avea în centru un suport pentru lumânare sau lampă şi un cadru metalic pe se care

puneau pereţii de pergament, corn transparent, băşică întinsă, corn sau sticlă (DA, III 2,

924-925; Manuel, 474-475; Boube-Piccot 1975, 56-58; Bemont-Beck 1989, fig. 3-5).

Fig. 37. Cf. Manuel, 475, fig.666

Piese la fel de elaborate sunt

lanternele de lut (fig. 38). Creaţia exclusivă a

meşterilor egipteni, aceste piese sunt

construite ca incinte de lut, cu pereţi perforaţi

(Manuel, 475- 477, fig. 667). Flacăra nu era

la fel de protejată de vânt ca şi în cazul

lanternelor “clasice” de bronz, dar probabil

aveau mai mult un rol decorativ prin

modelele create în pereţii incintei.

Fig. 38. Cf. Manuel, 477, fig. 667

Lanterna era utilizată în special în spaţii deschise, în locuri în care era necesară

protejarea contra vântului, în cazul deplasărilor nocturne, ori la bordul navelor (Brizzi

60

1988, scena 59) (fig. 39). Pentru un exemplu de astfel de utilizare mai amintim că, la

bordul unei epave datate în secolul II a.Chr. descoperită în apele fluviului Herault, s-a

găsit o amforă republicană de tip Dressel IA, reutilizată, cu extremităţile decupate

(Fonquerle 1973, passim). În ea s-au perforat orificii triunghiulare şi circulare, de

dimensiuni diferite astfel încât să permită iluminarea în direcţia dorită dar şi pentru a

permite ventilarea şi protejarea flăcării lămpii plasate în interior. Piesa mai prezintă

urme de uzură de la inelele de prindere. Plasarea orificiilor şi poziţionarea piesei

confirmă ideea că avem de-a face cu o lanternă sui-generis, creată pentru a răspunde

condiţiilor specifice navigaţiei.

Fig. 39. Cf. Brizzi 1988, scena 59

d.2. Accesoriile

Accesoriile sunt o categorie de piese care deşi nu pot fi considerate instrumente

de iluminat au un rol important în funcţionarea acestora. Pentru aceasta trebuie precizat

61

că sursa iniţială a focului este oferită de instrumentele cuprinse în categoria ignaria -

amnarele.

Cele mai primitive şi mai vechi instrumente de acest gen sunt cele realizate

dintr-o tijă de lemn ce era frecată cu rapiditate de o bucată de lemn uscat de esenţă mai

moale, care provoca aprinderea prafului şi a “scamelor” de lemn rezultat în urma

fricţiunii. Se pare că acest gen era preferatul păstorilor (Manuel, 464, fig.657). Orăşenii

în schimb preferau un amnar de piatră (o pirită pe care o

loveau de o piatră, sau o bucată cremene pe care o loveau de

un cui de fier), cu care obţineau

o scânteie suficientă să aprindă

floarea de pucioasă (sulf). Au

fost create şi amnare speciale

din metal, astfel modelate încât

să poată fi ţinute cu uşurinţă în mână (fig. 40) (Manuel, 464,

fig.657).

Fig. 40. Cf. Manuel, 464, fig.657 Fig. 41. Adaptat cf.

Boube-Picot 1975, pl. 107

„Pensetele” (cleme) de metal erau folosite pentru a extrage fitilul din lampă în

momentul în care se dorea obţinerea unei flăcări

mai mari sau atunci când acesta era pe punctul de

a se consuma. Pensetele erau realizate din simple

benzi metalice îndoite (fig. 41) (DA, III 2, 1322;

Boube-Piccot 1975, 175,176, pl. 107, 215).

Unele lămpi de metal erau dotate cu un

capac (dop) ce acoperea orificiul de alimentare

pentru a evita vărsările accidentale ale

combustibilului sau depunerea de impurităţi în

acesta. Capacul se lega de lampă prin intermediul

unui lanţ de mici dimensiuni, similar cu cele

folosite pentru suspendarea lămpilor de bronz (fig. 42).

Exceptând candelabrele, o altă modalitate des folosită în

suspendarea lămpilor era un „harpon” (fig. 43) de mici

dimensiuni care era legat de lampă cu lănţişoare. Pintenul

drept facilita fixarea în interstiţiile pereţilor sau pe grinzile ori

stâlpii de lemn, iar cârligul permitea suspendarea în locurile

dorite. Sistemul „harpon” era puternic utilizat în galeriile

Fig. 42. Cf. Pompeji, 181, nr.67

Fig.43. Cf. Boube-Picot 1975, pl. 215

62

miniere, catacombe, etc., după cum o arată şi picturile de pe vasele ceramice greceşti şi

descoperirile arheologice de epocă romană.

d.3 Procedee tehnice de realizare a pieselor de metal

Chiar dacă nu atinge amploare producţiei pieselor de iluminat din lut ars, un

mare număr de asemenea artefacte au fost realizate din metal, în special din bronz.

Bronzul este un materialul intens utilizat în antichitate încă din 3000 a.Chr., când a

apărut în Mesopotamia, unde metalurgia cuprului avea deja o tradiţie de mai bine de un

mileniu. Noul metal, obţinut prin alierea cuprului, cu staniu (cositor), plumb şi uneori

zinc, este folosit în lumea romană la producerea pieselor de echipament civil şi militar,

podoabe, veselă, statuaria, instrumente medicale , piese de iluminat, etc.

În sursele antice au rămas prea puţine informaţii despre modul propriu-zis în

care se realiza alierea acestor metale în epoca romană. Dintre autorii antici, ai căror

scrieri s-au păstrat, Pliniu cel Bătrân în a sa Historia Naturalis, prezintă unele date

despre compoziţia aliajului. Aflăm astfel că din cantitatea de cupru folosită circa o

treime era compusă din deşeuri, piese distruse, ieşite din uz, rebuturi, etc. Cantitatea de

cositor folosită în amestec era în proporţie de 1 la 8 faţă de cupru. Acelaşi autor

aminteşte că în cazul bronzului bun pentru turnat în tipare, în compoziţie întra 10%

plumb şi 18% cositor. Cercetările moderne efectuate asupra unor piese statuare antice

au determinat natura şi concentraţiile metalelor ce compuneau bronzul, fără a lămuri

prea mult modalitatea prin care se crea acest aliaj. După aceste analize bronzul conţinea

în principal circa 70-80 (90) % cupru, 10-20% plumb şi 5-10% cositor. Uneori pentru

fibule, vase sau monede se folosea un aliaj mai special ce conţinea până la 20% zinc.

Aliajul creat, cunoscut ca alamă, avea o culoare apropiată de cea a aurului, ceea ce-l

făcea potrivit pentru acele tipuri de piese.

Deşi nu dispunem de suficiente date despre cuptoarele unde romanii topeau

minereul de cupru şi unde aliau componentele bronzului, putem presupune că foloseau

metode şi instalaţii similare cu cele folosite în epocile anterioare. Instalaţiile de

prelucrare a minereurilor neferoase nu difereau puternic de cele folosite în prelucrarea

fierului în vremurile dinainte (Iaroslavschi 1997, 64-65, 81; Rustoiu 1996, 28). Astfel

minereul era sortat, sfărâmat şi spălat repetat pentru a îndepărta sterilul şi impurităţile,

acolo unde era cazul. Se efectua apoi o “prăjire” a minereului în mici incinte de piatră

sau în gropi puţin adânci; toate operaţiile aveau loc în apropierea locului de extracţie a

63

minereului. Reducerea minereului avea loc în cuptoare tronconice, unde alternau

straturile de mangan cu cele de minereu, iar în interior era introdus aer cu ajutorul

foalelor. “Lupele” de cupru rezultat erau bătute în lingouri şi apoi retopite în mici

creuzete de lut şi amestecate cu cositor şi plumb, formând bronzul.

În urma unei experienţe de trei milenii în producere a acestui aliaj, meşterii

bronzieri aveau cu siguranţă cunoştinţe complexe în acest domeniu. Pentru alierea mai

multor metale cu puncte diferite de topire (ex. cuprul se topea la 1083°C, plumb -

327°C, cositorul - 232°C) (Iaroslavschi 1997, 79).

Principalele tehnici folosite în prelucrarea bronzului au fost forjarea (baterea,

ciocănirea) şi turnarea.

Cea mai simplă şi probabil cea mai veche tehnică - forjarea, implica baterea

repetată a unei bare sau lingou de metal încălzit până la incandescenţă. Prin operaţii de

batere, răsucire, incizare, etc. se obţineau piese simple cu profil regulat (ex. tije de

candelabre, pensete, verigi de lănţişoare, “harpoanele” de agăţare, ş.a.m.d.). Tehnica se

folosea şi pentru piesele de iluminat din fier.

Procedeul turnării pieselor de bronz este mai complicat şi putea fi realizat în mai

multe variante, în funcţie de complexitatea piesei. Tiparele mono - ori bivalve,

reutilizabile, de piatră sau ceramică, ori metoda “cerii pierdute în negativ” sunt procedee

aplicate pieselor simple precum inelele, sau

celor mari şi complexe

cum sunt statuile de bronz.

Pentru că nu se aplicau la

realizarea pieselor de

iluminat nu vom insista

asupra lor.

Metoda cerii pierdute este unul dintre

cele mai utilizate procedee de turnare pentru

instrumentele de iluminat (lămpi, candelabre,

etc.) (Rolley 1978, 9-17; Iaroslavschi 1997,

77) (fig. 44 – exemplu pentru un obiect de

mici dimensiuni).

Iniţial se făcea un nucleu de lut

amestecat cu nisip, care după arderea tiparului

se distrugea cu uşurinţă. În cazul pieselor de mici dimensiuni nu era necesar un nucleu,

Fig. 44. cf. Rolley 1978, 9, 10

64

iar piesa după care se realiza tiparul de lut era din ceară în întregime. Nucleul era

acoperit cu un strat de ceară în care se va modela forma finală a piesei. Pentru a se

imprima cu fidelitate toate detaliile piesei, peste ceară se aplica o suspensie de lut -

barbotină. După o scurtă uscare aceasta la rândul ei era învelită în lut, formând tiparul.

Întregul ansamblu era străpuns de tije de bronz, care fixau nucleul, ceara şi tiparul.

După aceste operaţii se practicau în pereţii tiparului, până la ceară, canalele de evacuare

şi de turnare. Ansamblul, plasat în poziţie răsturnată, era încălzit treptat până la

scurgerea completă a cerii prin canalele de evacuare. Bronzul topit, turnat după aceea,

ocupă locul lăsat liber după scurgerea cerii, luând forma piesei dorite. Când metalul s-a

răcit, tiparul este spart, iar nucleul friabil este zdrobit şi eliminat. Urma îndepărtarea

capetele tijelor de fixare încorporate acum în

masa piesei, tăierea adaosurilor formate prin

umplerea canalelor de topire şi finisarea

suprafeţei. Finisarea suprafeţei se făcea cu

ajutorul unor gresii poroase sau prin mijloace

mecanice - cu dalta se eliminau bavurile, liniile

de îmbinare, etc. Pentru a acoperii golurile

existente în suprafaţă, se scobeau cu dalta mici

zone rectangulare adânci de 1-2 mm, în locurile

cu defecte. Se aplicau la rece, prin batere, mici

petice din tablă de bronz (Civilta', 240, G64 -

fragment statuie bronz ( cap statuie Traianus

Decius); Rolley 1978, 9-17) (fig. 45).

Fig. 45. cf. Civilta`, G64

Lămpile de fier sunt doar piese deschise, mult mai rudimentare faţă de cele din

bronz, realizate toate prin tehnica forjării amintită deja în cazul bronzului.

*

Aşa cum am putut observa din cele prezentate mai sus, procedeele de fabricaţie

utilizate la realizarea pieselor de iluminat sunt multiple şi de cele mai multe ori

complexe. Interesant este faptul că la producerea acestor tipuri de artefacte se folosesc

toate tipurile de materiale cunoscute şi potrivite acestora şi implicit toate tehnicile de

prelucrare, decorare şi finisare cunoscute. Se îmbină aici procedeele tehnice utilizate la

producerea pieselor ceramice, fie ele de lux sau de uz cotidian, cu cele utilizate în

crearea pieselor metalice de echipament sau vestimentaţie, statuaria, podoabe, etc. Din

punctul de vedere al tehnicilor de producţie putem spune că instrumentele de iluminat se

65

prezintă ca summa acestora. Multiplele aspecte (morfologie, decoraţie, materiale,

tehnici de realizare) sub care se prezintă piesele de iluminat, conferă imaginea completă

şi complexă a unor artefacte deosebit de importante în civilizaţia romană.

66

Cap. III

ILUMINATUL

1. Introducere

Demersul pe care dorim să-l facem aici poate părea lipsit de valoare într-un

moment în care iluminatul este o facilitate implicit necesară unui trai civilizat. Tocmai

de aceea ne-am propus să aruncăm o scurtă privire în trecut şi să surprindem unul din

momentele importante din istoria iluminatului – momentul civilizaţiei greco-romane.

Încercăm să ne oprim asupra unui moment istoric în care iluminatul a devenit la fel ca şi

astăzi o utilitate şi o necesitate implicită într-o lume “civilizată” – lumea romană.

Lumea romană este cea în care se produce, se comercializează şi se utilizează un

instrument de iluminat (lampa) la nivel extins, comparabil cu cel din zilele moderne.

Pentru prima oară, o piesă de iluminat se răspândea într-un spaţiul vast şi pătrundea “în

adâncime“, până la cele mai sărace pături sociale. Lampa, devenită un “bun al tuturor”,

poate sta pe scara istoriei alături de becul atât de binecunoscut astăzi. Varietatea pieselor

de iluminat din acele vremuri este şi ea comparabilă cu cea de azi, existând piese pe

toate gusturile şi mai ales „pentru toate buzunarele”.

Iată câteva motive pentru care acest demers încă îşi găseşte rostul, acum când

uşurinţa folosirii unor utilităţi face loc din ce în ce mai rar interogaţiei asupra originii,

evoluţiei şi provenienţelor acestora.

*

Înainte de a porni în călătoria noastră prin lumea romană şi realizările ei, nu

putem să nu aruncăm o privire în urmă, la primii paşi făcuţi în direcţia iluminatului.

Omul ca specie, este un “animal diurn”, forţat de barierele naturale să trăiască

conform ciclului ziuă - noapte. Activităţile sale încep la ivirea primelor gene de lumină

şi încetează odată cu lăsarea serii. Depăşirea acestor limite şi extinderea zilei în funcţie

de propriile nevoile au fost posibile doar prin folosirea altor surse de lumină,

independente de cele cosmice. Vreme de milenii aceasta s-a putut realiza cu ajutorul

focului. Utilizarea şi producerea conştientă a focului a fost poate una din cele mai mari

realizări ale omului preistoric, alături de crearea primelor unelte.

67

Homininzii, învingându-şi teama, vor profita la început de incendiile

“accidentale” din natură pentru a obţine acest foc, pe care apoi îl vor proteja şi întreţine

pentru lungi perioade de timp. Primele dovezi despre utilizarea focului sunt mai vechi

de circa 700 000 ani şi au fost descoperite în peştera d`Escale (Franţa). În peştera de la

Choukoutien (China) s-a descoperit un strat de cenuşă, gros de circa 70 cm, al unui foc

întreţinut şi păstrat aprins permanent timp de generaţii, datat în urmă cu 400 000 ani

(White 1973, 23-24).

Folosind focul, oamenii preistorici s-au putut proteja de prădătorii cu care

împărţeau teritoriile, sursele de apă şi hrană. Acum şi-a început specia umană evoluţia

ca prădător şi nu ca vânat cum era înainte. Focul a permis obţinerea de hrană mai

variată, ce putea fi gătită de acum înainte. Cu căldura sa s-au îndepărtat ameninţările

venite din partea climei şi a succesiunii anotimpurilor. Tot cu ajutorul focului oamenii

au realizat arme mai eficiente şi au creat primele vase pentru depozitat şi prelucrat

hrana. Nu în ultimul rând, focul a oferit lumina cu care omul şi-a depăşit barierele

naturale şi şi-a “prelungit” ziua în funcţie de necesităţi. De acum înainte, omul s-a

manifestat ca entitate conştientă şi inteligentă pe planetă.

Această “lumină caldă” a fost elementul care a îmbogăţit spiritualitatea omenirii,

fiind factorul care a dat naştere celor mai multe credinţe şi interpretări religioase. Nici

nu e de mirare dacă ne gândim că doar cu ajutorul focului omul a reuşit să învingă

întunericul care ascundea atât prădătorul nemilos care-i pândea orice mişcare, cât şi

tenebrele şi spaimele interioare.

Vatra de foc permitea doar iluminarea unei zone înconjurătoare restrânse şi nu

putea fi transportată în locurile obscure. Lipsa aceasta a fost suplinită prin utilizarea

celui mai simplu şi mai vechi “instrument“ de iluminat –torţa (făclia). O bucată de

lemn răşinos (creangă, baghetă) sau un lemn cu un capăt înmuiat în răşini minerale, a

fost cea mai utilizată “lumină” mobilă, armă şi mijloc de semnalizare din toată istoria.

Torţa a apărut atunci când un hominind a luat o creangă aprinsă natural şi a

pornit spre peştera unde trăia împreună cu ceata sa. Din acel moment vor trece multe

milenii în care aceste instrumente vor fi folosite şi create în forme din ce în ce mai

diverse. Inventarea unor noi instrumente de iluminat s-a făcut după foarte mult timp,

deşi acelaşi spirit de observaţie şi imaginaţie creatoare au fost prezente permanent.

Într-un proces lent întins pe mai bine de 700 000 de ani au apărut şi au fost

utilizate în mod conştient principalele piese de iluminat. Pe măsură ce apar noi tehnici

de prelucrare a materiilor prime (roci, metale), repertoriul instrumentelor destinate

68

iluminatului se va diversifica şi el, iar formele vor exploda într-o varietate

nemaiîntâlnită până atunci. Apogeul va fi atins spre sfârşitul mileniului I a.Chr. în

spaţiul de civilizaţie greco-romană, când se vor îmbina în uzul cotidian aproape toate

formele de iluminat cunoscute până la acel moment. Iluminatul natural şi cel produs sau

folosit de imaginaţia umană pot fi surprinse de cercetător în situaţii ce ilustrează

complexitatea şi complementaritatea lor.

2. Iluminatul natural

Nevoia de lumină s-a manifestat permanent în decursul timpului, ca o necesitate

afirmată în mod diferit, dar niciodată eliminată, datorită naturii umane în principal .

Oamenii, chiar şi atunci când trăiau în peşteri au folosit toate mijloacele cunoscute

pentru a aduce puţină lumină în adăpostul lor. După hrană şi protecţie, lumina a fost

dintotdeauna un element esenţial pentru omenire.

Înaintea oricăror instrumente de produs lumina, eforturile au fost îndreptate către

cea mai accesibilă sursă - lumina naturală. Modalităţile adoptate în ridicarea

construcţiilor au vizat permanent captarea, într-un grad cât mai mare, a luminii oferite

de astrul ceresc.

Romanii, la fel ca toate populaţiile antice, în funcţie de cunoştinţele tehnice

dobândite, îşi vor adapta habitatul la necesităţile de confort ale vremii. Iluminatul va

contribui la modificarea arhitecturii construcţiilor, alături de climă, de tradiţii şi de

influenţele receptate.

Tabloul iluminatului în lumea romană poate fi refăcut prin îmbinarea mai multor

seturi de date care ne-au parvenit peste secole. Astfel de „chei” sunt urmele arheologice

ale locuinţelor preistorice, sau artefactele care reproduc forma locuinţelor antice.

Ruinele oraşelor romane Herculanum şi Pompei, conservate sub cenuşa vulcanică în

urma unei catastrofe naturale, urmele păstrate ale capitalei lumii romane - Roma, sau

reprezentările de pe monumente din întreg Imperiul roman, vin în sprijinul nostru.

Tratatul de arhitectură al lui Vitruvius, monumentala Historia Naturalis a lui Pliniu cel

Bătrân, satirele lui Juvenal, ori alte scrieri antice, sunt mărturii ale obiceiurilor şi

practicilor de atunci.

69

2.a. Reguli de orientare a construcţiilor din timpul romanilor

Prin practici şi observaţii de secole, anticii au ajuns să cunoască acele

caracteristici necesare unei construcţii pentru a îndeplini condiţiile optime de utilizare şi

confort. Obiect al unui permanent interes în lumea romană, aceste reguli au fost

transmise şi în scris . Agronomii Cato, Varro, Columella, Palladius, prezintă o parte din

aceste canoane atunci când vorbesc în lucrările lor despre villae agricole18.

Vitruvius va fi cel care va reuni aceste reguli pragmatice în secolul I p.Chr. în

lucrarea sa De arhitectura. Textele sale prezintă „standardele” urmate în toată lumea

romană la orientarea clădirilor sau a încăperilor cu destinaţie precisă, pentru a folosi în

mod optim clima şi lumina naturală.

Astfel clădirile din provinciile nordice trebuiau să fie construite cu acoperişuri

înalte, cât mai închise şi orientate spre “părţile calde ale cerului” (VII, 1, 2). Locuinţele

din zonele meridionale, era de dorit să fie cât mai deschise şi orientate spre nord pentru

a rezista temperaturilor înalte. Ca o regulă generală, se dorea ca toate clădirile să fie

luminoase. Lucrul acesta era mai posibil în cazul villae -lor din zonele rurale, faţă de

cele din spaţiile urbane, unde drumurile înguste şi clădirile învecinate înalte împiedicau

pătrunderea luminii .

Basilicile trebuiau amplasate lângă for, în părţile cele mai însorite, pentru ca

negustorii care se adunau acolo să nu fie în bătaia intemperiilor în timpul iernii (V, 1,

7). Teatrul se orienta astfel încât spectatorii să nu fie supuşi “arşiţei de miazăzi”. Băile

de asemenea, se plasau într-un loc cât mai călduros cu faţa spre sud. Ferestrele băilor

calde trebuiau plasate spre “apusul de iarnă” (sud-vest) sau spre miazăzi (sud) (V, 10,

1). În camerele de dormit şi biblioteci lumina trebuie să vină dinspre răsărit (est), pentru

că la folosirea acestor încăperi era necesară lumina de dimineaţă. Mai mult, această

lumină nu permitea răspândirea ciupercilor şi mucegaiurilor care ar distruge cărţile (VI,

6, 3). În pinacoteci, ţesătorii şi tapiţerii era nevoie de o lumină egală şi uniformă care

păstra neschimbate culorile din lucrările lor, de aceea era necesar ca lumina să vină

dinspre nord (I, 4, 3; VI, 6, 6). Camerele de masă (triclinia) de iarnă trebuiau să

primească lumina la fel ca şi băile (VI, 6, 2). Tricliniile de primăvară şi toamnă se

orientau spre est, pentru a avea o temperatură constantă atunci când erau folosite (VI, 6,

4). Ferestrele pivniţelor (cella) se vor face pe latura nordică, astfel încât să nu se

18 Cf. Castro 1982, 310 – 311, pentru orientarea spre est sau sud : Cato, I, 1.3; Varro, I, 12.1; Columella, I, 5.5; Palladius, I, 8.3; - pentru alegerea unei locaţii „sănătoase”: Columella, I, 4.9; pentru o locaţie într-o zonă fertilă, pe o poziţie uşor ridicată: Varro, I, 12.4; Columella, I, 4.10; Palladius, I, 8.3.

70

încălzească vinul şi să-şi piardă tăria (VI, 8, 8). Pivniţele pentru ulei primeau

lumina dinspre sud, pentru ca uleiul să se fluidizeze la o temperatură constantă (VI, 8,

9). Grânarele se orientau spre nord (VI, 8, 13). Ferestrele trebuiau construite după

canoane, iar dacă lumina era obturată, acestea trebuiau modificate – păstrând însă liniile

de simetrie şi eleganţa construcţiei (VI, 5, 12).

Observăm că regulile arhitecturii romane au urmărit orientarea şi poziţionarea

clădirilor în aşa fel încât să utilizeze cât mai optim şi mai pragmatic lumina naturală. Cu

toate acestea, multe din spaţiile unei clădiri nu beneficiau în timpul zilei de lumină

suficientă sau chiar deloc. Această “lipsă” a fost remediată prin utilizarea instrumentelor

de iluminat.

2.b. Edificii destinate locuirii

Aşa cum am amintit mai sus, cea mai ieftină sursă de lumină, permanent

prezentă în timpul zilei, a fost dintotdeauna lumina naturală. Constructorii şi arhitecţii

vor căuta soluţiile cele mai ingenioase şi cele mai practice pentru a crea facilităţile

necesare pătrunderii libere a luminii naturale, în toate zonele locuinţei.

*

Cele mai vechi tipuri de locuinţe din lumea romană au fost bordeiele. Întreaga

locuinţă consta dintr-o singură cameră în care se adăposteau toţi membrii familiei.

Astăzi cunoaştem forma lor, pentru că etruscii şi latinii aveau obiceiul să depună cenuşa

decedaţilor în urne ceramice ce reproduceau modelul caselor în care se locuia atunci.

Urne de acest fel s-au descoperit în număr mare în Etruria, Latium şi zona munţilor

Albani (DA, II 1, 349; Manuel, 275).

Unele urne reproduc modelul unui bordei rotund sau oval, cu acoperiş conic din

paie, probabil cel mai vechi de acest gen. În acoperiş era practicată o deschidere

(lucarnă), plasată descentrat faţă de vârf, cu rol de a elimina fumul din încăpere. Lumina

pătrundea în interiorul locuinţei în principal prin uşă şi mai puţin prin lucarna din

acoperiş (DA, II 1, 349, fig. 2508 - 2510; Manuel, 275, fig. 142). Altă formă reprodusă

de urnele funerare este cea a locuinţei patrulatere, cu acoperiş în două (pectinatum) sau

patru (testudinatum) ape (laturi) (DA, II 1, 350, fig. 2511; Manuel, 276, fig. 143).

*

Etruscii sunt cei care construiesc locuinţa cu acoperişul perforat de o mare

deschidere centrală de formă patrulateră. Casa romană arhaică va copia timp de secole

71

acest model etrusc, fără a-i aduce modificări majore. Unica încăpere ce forma

locuinţa (atrium), era spaţiul în care familia îşi desfăşura majoritatea activităţilor

zilnice. Aici dormeau, găteau, sau făceau sacrificii zeităţilor protectoare. Tot aici îşi

depozitau bunurile, hrana, etc. Deschiderea patrulateră din acoperiş, numită cavaedium,

permitea atât iluminarea locuinţei cât şi colectarea apei de ploaie într-un bazin

(impluvium) aflat dedesubt (Manuel, 276).

În timp, arhitectura atrium-ului va suferi unele modificări. Apar noi camere

situate în jurul atrium-ului, rezultate din închiderea spaţiilor care înainte erau folosite

pentru odihnă, prepararea hranei ori depozitarea bunurilor de valoare. Apare tablinium –

ul, sală care va deveni piesa cea mai importantă a casei. Zeii Penati şi arhiva

proprietarului sunt plasaţi aici, iar spaţiul va funcţiona ca birou şi sală de recepţie pentru

capul familiei (Manuel, 276, 286). Părţile laterale ale atrium-ului devin spaţiile unde se

vor forma noi încăperi utilizate ca: magazii (cella penaria), sală de mese, ori cameră de

dormit (cubiculum) (DA, II 1, 350).

Influenţaţi de modelul casei elenistice, după secolul II a.Chr., romanii vor

înconjura mica grădină (hortus) din spatele atrium-ului cu o colonadă. Sub porticul

apărut astfel sunt create noi încăperi, ce formează un ansamblu numit peristil - tipic

elenistic. Clădirea care îmbina astfel atriumul tradiţional roman cu luxosul peristil

greco-elenistic, va fi cunoscută drept casa greco-romană, sau în forma ei italică clasică,

casa pompeiană (DA, II 1, 343, fig. 2499; Manuel, 277- 278).

Casa arhaică şi cea greco-romană au fost modelele după care s-au construit

marile palate imperiale de mai apoi. Creaţii la scară mult mărită a clasicelor locuinţe,

palatele păstrează în mare repartizarea internă originară.

Locuinţa romană este aproape în totalitate orientată spre cele două spaţii

interioare dominante: atrium şi peristil. Lumina pătrunde în principal dinspre aceste

zone. Uşa de la intrare era deschisă aproape în permanenţă pe durata zilei, iluminând

spaţiile interioare, vecine ei. Datorită acestei orientări, unele încăperi erau bine

iluminate natural, în timp ce altele nu dispuneau decât de lumina artificială a lămpilor

sau torţelor (Carcopino 1979, 64). De exemplu, camerele de dormit erau de cele mai

multe ori lipsite de orice lumină naturală. Pivniţele caselor erau iluminate prin

răsuflătorile deschise spre stradă (ex. Casa Centaurului, din Pompei) (Manuel, 281).

Bucătăria dispunea de mici deschideri plasate deasupra cuptorului, care permiteau

eliminarea fumului şi ofereau o oarecare lumină. Uneori ţiglele sunt prevăzute cu mici

72

orificii (lucarne) sau spaţii în care se puteau plasa mici plăci de sticlă sau mică,

pentru a permite accesul luminii naturale (Connolly 1980, 24; DA II2, 1039).

Ferestrele (fenestra, lumen19) de la nivelul inferior sunt mici, rare şi amplasate la

mare înălţime faţă de nivelul străzii pentru a nu fi uşor accesibile ori escaladate de hoţi

(Connolly 1980, 26). La Pompei astfel de ferestre au deschiderea exterioară de la 6 la 30

de cm (DA II2, 1036). Chiar şi atunci când apar în arhitectura locuinţei ferestrele înalte

şi înguste - barbacanele, continuă să predomine deschiderile de mici dimensiuni. De

obicei ele sunt închise cu grilaje fixe sau mobile (de marmură, fier sau lemn), cu

obloane pline, de lemn, sau cu piei (Carcopino 1979, 65). Mai rar sunt folosite plăcile

transparente de mică (lapis specularis) sau sticla. Casele construite în zonele rurale au

mai multe ferestre decât cele din mediul urban, iar unele coboară până spre podea,

oferind o vedere remarcabilă asupra peisajului înconjurător (Plinius Secundus, Epist. II,

17, 5; II, 5, 6, 19). Se pare că ferestrele erau adesea folosite la edificii ca: basilica,

terme, nimfee, temple de mici dimensiuni (Vitruvius, VI, 3, 7).

Deschiderile de la etaj se orientează şi spre stradă, iar dimensiunea lor este de

obicei mult mai mare faţă de cele de la nivelul inferior. Închiderea acestora se făcea la

fel ca la cele de la nivelul inferior al casei. Obloanele care închideau ferestrele obturau

lumina, dar nu opreau frigul, ploaia ori canicula (Carcopino 1979, 65). Aceste

neajunsuri îl vor determina pe Pliniu cel Tânăr să se plângă de faptul că şi un om bogat

era condamnat să tremure de frig în timpul zilei, ori să se adăpostească de furtună în

spatele unei perdele de întuneric profund, pe care nici lumina fulgerelor nu reuşea să o

străbată (Plinius Secundus, Epist. II, 17, 16, 12).

Sticla folosită de romani era groasă şi opacă, dar în comparaţie cu obişnuitele

obloane de lemn, suntem în faţa unui imens salt calitativ în ceea ce privea iluminatul şi

nu numai. Ea permitea închiderea ermetică a încăperilor fără a crea un întuneric total.

Sticla groasă de cca. 5 mm era fixată în rame de lemn sau de bronz cu “ochiuri ” de

până la 50-85 cm20 (DA II2, 1039).

Clima caldă a regiunilor mediteraneene a permis dezvoltarea unei arhitecturi

specifice, caracterizată prin deschideri largi în acoperiş şi ferestre care rareori necesitau

o închidere ermetică. Această situaţie se vede şi după gradul scăzut de utilizare a sticlei

19 În afara de fenestra, termenul antic lumen este folosit pentru a desemna fereastra dar şi toate deschiderile dintr-un zid de edificiu, care introduc aerul sau lumina (Vitruvius, VI, 5, 6; Digeste XIX, 2, 25). 20 Cf. DA II2, 1039 - la Herculanum s-au descoperit o ramă de bronz compartimentată, împreună cu sticla, iar în casa lui Diomede o ramă de lemn compartimentată în patru sectoare de cca. 85 cm (de trei ori mai mare faţă de cele descoperite în For)

73

la construcţii. În provinciile nordice cu climă mai rece, Gallia, Germania ori

Brittania, arhitecţii au fost nevoiţi să adopte soluţii pentru a menţine căldura interioară a

locuinţei. Porticul deschis este înlocuit cu un coridor acoperit, iar acoperişul nu mai are

deschideri de genul cavaedium - ului. Tot pentru o mai bună închidere şi izolare a

spaţiilor locuinţei de temperaturile exterioare, sticla este larg răspândită şi utilizată la

ferestre. În Italia nu erau necesare toate acestea, sticla fiind mai mult un accesoriu

decorativ, afişat de cei înstăriţi. Astfel, a fost întâlnită în special la sălile de mese şi băi,

ori la casele de plăcere pe care potentaţii timpului şi le construiau la ţară (Manuel, 296 -

299).

*

Din punct de vedere al construcţiilor, centrele urbane ale lumii romane se

remarcă prin alternanţa spaţiilor „aerisite”, nelocuite sau slab populate, cu zonele

aglomerate şi suprapopulate21. În prima categorie sunt cuprinse acele zone în care se

aflau construcţiile publice (foruri, pieţe, temple, etc.), sau marile locuinţe private –

domus-urile. Existenţa şi extinderea acestora alături de afluxul de populaţie pauperă,

meseriaşi, oportunişti, etc. a contribuit la aglomerări masive în cartierele mărginaşe,

unde una din cele mai mari probleme a fost cea a lipsei locuinţelor. Rezolvarea a venit

în mod firesc, prin construirea, încă din secolul IV a.Chr. (Carcopino 1979, 52; Ramage

1983, 65), a clădirilor cu mai multe nivele - adevărate “blocuri” de locuinţe, cunoscute

ca – insulae; soluţia este menţionată de Vitruvius (II, 8,17).

Spre de deosebire de casele clasice (domus), care au încăperi cu destinaţie fixă,

insula conţinea mai multe încăperi grupate în apartamente (cenacula), a căror destinaţie

se putea modifica după dorinţă. Faţă de domus, insula comunică prin ferestrele sale cu

exteriorul, iar dacă exista o curte şi cu interiorul (Carcopino 1979, 52).

Clădirile erau construite de armatori bogaţi, care le închiriau unor întreprinzători

(conductores), ce subînchiriau la rândul lor celor cu venituri modeste. Afacerea s-a

dovedit foarte profitabilă în timp, iar urmarea a fost creşterea numărului acestor blocuri

de închiriat în acelaşi timp cu numărul de etaje al unei astfel de construcţii. Numai la

Roma la cca. 1800 de case particulare existau peste 46000 de insulae (Carcopino 1979,

52). Înălţimea lor ajungea până la 7-9 etaje, ce depăşeau de multe ori 20 de metri în

înălţime. Juvenal satiriza această situaţie, remarcând o „Romă aeriană”, ce se sprijină pe

grinzi subţiri şi lungi ca nişte flauturi (Satirae, III, 190). Că situaţia nu este singulară ne 21 cf. Ramage 1983, 64 – Roma are cea mai evidentă problemă de suprapopulare în ansamblul său: - la nivelul secolului IV p.Chr., pe o suprafaţă de cca. 1783 ha, avem o populaţie de cca. 1 milion de persoane.

74

confirmă Strabon atunci când dă exemplul oraşului Tyr, care avea clădiri la fel de

înalte, sau chiar mai înalte decât la Roma (XVI, 2).

Etajele superioare ale unei insula erau construite din lemn. Dacă excludem

incendiile cauzate conştient şi cu intenţie, putem remarca că focurile aprinse în locuinţă

pentru încălzit sau iluminat, manipularea neglijentă a vaselor cu cărbuni încinşi

destinate încălzirii sau a pieselor de iluminat, au dus adesea la izbucnirea incendiilor

(Ramage 1983, 74 - 76). Datorită materialului folosit la construirea clădirii, aceasta

ardea rapid, iar focul se extindea instantaneu în zonele învecinate. Pentru a restrânge

aceste dezastre Augustus limitează înălţimea la care putea să se ridice o insula la 70 de

picioare (cca. 21 metri). După incendiul care devastează Roma în 64 d.Chr., împăratul

Nero reduce înălţimea la 7 etaje şi stabilea distanţa minimă dintre clădiri la 10 picioare

(cca. 3 metri). Reglementările nu vor fi respectate nici atunci, nici după intervenţiile

similare ale împăratului Traian (limitare la 50 picioare – cca. 18 m) (Carcopino 1979,

53; Ramage 1983, 77).

*

Tabernele (prăvăliile) erau în parte destinate locuirii. Funcţionând în încăperi

independente, plasate de o parte şi de alta intrării în domus, ori la parterul insulae -lor,

tabernele erau separate în două sectoare. Cea mai mare parte din încăpere era ocupată de

antrepozitul de marfă şi tejgheaua celui ce deţinea prăvălia. Spaţiul de locuit se afla

deasupra intrării şi se ajungea acolo pe o scară interioară. Lumina intra în taberna prin

uşa care ocupa aproape întreg peretele dinspre stradă sau piaţă şi prin mica fereastră de

la mansarda de locuit. Uşa se ţinea larg deschisă în tot timpul zilei pentru a oferi lumină

şi pentru a atrage cumpărători (Carcopino 1979, 55; DA, V 1, 8 - 10).

3. Iluminatul artificial

3.a. Iluminatul stradal

Oraşele romane se remarcă prin alternarea spaţiilor publice largi, luminoase şi

aerisite, cu cele înguste, neiluminate şi insalubre. Forurile şi marile pieţe publice

dedicate vieţii politice şi administrative, contrastează puternic cu străduţele înguste şi

întortocheate din cartierele aglomerate. Dacă într-o parte lumina naturală pătrunde

75

nestingherită pentru a aduce un plus de strălucire magnificelor construcţii placate

adesea în marmură, în celelalte zone iluminatul era o problemă chiar şi în timpul zilei.

Nici chiar în aşezări urbane construite după planuri riguros sistematizate, lumina

naturală nu pătrundea suficient pe toate străzile.

Cel mai des în textele autorilor antici (Tacitus, Dionissos din Halicarnas,

Juvenal, etc.) este descrisă capitala Imperiului roman - Roma -, cea mai mare

aglomeraţie urbană a Occidentului antic, în care viaţa cotidiană are de cele mai multe

ori accente sumbre.

Oraşul s-a dezvoltat treptat fără a urma un plan sistematic coerent. Putem astfel

întâlni zone cu proprietăţi întinse, grădini, pieţe largi, alături de cartiere suprapopulate,

mizere, cu străduţe întortocheate şi înguste. Zonele acestea din urmă se remarcă prin

circulaţia intensă, înghesuială, noroi, praf, mirosuri pestilenţiale şi gunoaiele aruncate

oriunde22. Lumina reuşea cu mare greutate să pătrundă în aceste locuri. Clădirile înalte,

cu apartamente de închiriat – insulae, făceau umbră tot timpul zilei, contribuind şi ele la

atmosfera de nesuportat de acolo. Balcoanele clădirilor care mărgineau străzile înguste,

erau adevărate paravane ce blocau orice lumină (Ramage 1983, 66).

Împăraţii Augustus, Nero şi Traian au încercat să limiteze înălţimea acestor

clădiri la maximum 18- 20 de metri şi distanţa dintre ele la minim 3 metri. Deşi

măsurile doreau să micşoreze în principal riscul unor incendii devastatoare pentru oraş,

ele ar fi şi adus o uşoară îmbunătăţire iluminatului natural în cartierele aglomerate, dacă

ar fi fost respectate.

Noaptea situaţia devenea şi mai dramatică pentru cei care trăiau în acele zone.

Aşa cum aminteşte Juvenal în Satire, (III, 278 -301), iluminatul străzilor lipsea. La

adăpostul întunericului răufăcătorii se “desfăşurau” nestingheriţi. După lăsarea serii,

crimele în plină stradă erau aşa de frecvente că nu mai mirau pe nimeni. Oricine ţinea la

propria viaţă nu umbla după lăsarea serii prin acele locuri. Cei care o făceau, erau

însoţiţi de purtători de torţe sau lanterne şi de gărzi înarmate. Dacă nu îţi puteai permite

acest lux, cu mare greutate riscai o ieşire în noapte (Juvenal, III, 278 – 314; X, 19 - 22;

Ramage 1983, 84). Gărzile (vigiles) care făceau rondurile de noapte nu reuşeau să

elimine ameninţările nocturne şi sentimentul de insecuritate al cetăţenilor romani. Ei

purtau în timpul rondurilor lor lămpi de bronz (sebacciaria), ce imitau forma torţelor

greceşti din lemn de pin (Manuel, 465, fig. 658; Carcopino 1979, 79).

22 Cf. Ramage 1983, 65 – Tacitus, Annalae, 3, 52, 4; 6, 6, 13.

76

După cum reiese din reprezentările sculpturale sau din picturile caricaturale,

particularii erau însoţiţi în escapadele nocturne de sclavi purtători de torţe sau lanterne23

(fig. 46, 47).

Persoanele publice, erau însoţite de purtătorii de “lumini” - lampadarii. În

timpul Republicii doar magistraţii şi generalii victorioşi erau recompensaţi, pentru

serviciile aduse Statului roman, cu acest privilegiu. Exemplul lui Duilius care primea în

260 a.Chr. privilegiul de a fi precedat de un cântăreţ din flaut şi sclavi purtători de

funalia (lumânări) este elocvent. Autorii antici

amintesc acest moment pentru că era vorba de o

onoare excepţională făcută generalului. Foarte

probabil costul acestor funalia era suportat de

tezaurul public.

În timpul Imperiului, privilegiul aparţine

doar familiei imperiale, care, după domniile lui

Diocleţian şi Constantin, organizează lampadarii

într-un grup aparte, plasaţi sub conducerea unui

magister officium.

Acum aceştia nu mai

erau recrutaţi dintre

sclavi.

Fig. 47. Cf. Radt 1986, 42, Abb.6

Spre sfârşitul Imperiului dreptul de avea purtători

de “lumină” devine un însemn al rangului, o “insignă”.

Astfel în secolul IV p.Chr. acest privilegiu revine

prefectului pretoriului, sau este conferit altor demnitari

(începând cu domnia lui Justinian este deţinut de vicarul

diocezei Pont) (DA, III 2, 115).

Fig. 46. Cf. Radt 1986, 42, Abb.6

Persoanele particulare, care celebrau un eveniment pentru familie suspendau

deasupra porţii, ori plasau în nişele faţadei “lumini” pentru a anunţa acest moment

(Carcopino 1979, 79). Astfel erau celebrate naşterile, căsătoriile, întoarcerea unei

persoane în familie, dar şi decesele. Sărbătorile publice, ori aniversarea împăratului erau

alte momente care trebuiau marcate prin “lumini” aprinse. Acesta ardeau nu doar

noaptea, ci şi în plină zi.

23 Cf. Radt 1986, 42, Abb. 5-6 – S. Loeschcke, Antike Lantern und Lichthäuschen, Bonner Jarbücher 118, 1909, Taf 29, 28.

77

Puţine sunt datele care pot lămuri existenţa iluminatului stradal artificial în

oraşele romane. Iluminatul unei străzi necesita un număr mare de piese de iluminat a

căror întreţinere şi alimentare ar fi însemnat un efort financiar considerabil. Nu ştim în

ce măsură autoritatea administrativă a unui oraş roman putea susţine permanent un

asemenea efort material. Cel mai probabil, asemenea măsură era luată cu ocazia unor

evenimente speciale pentru oraş şi comunitate, şi doar pe zone restrânse.

Ocaziile oficiale în care se poate vorbi de un iluminat public, au fost în special

momentele celebrării unor triumfuri. Spre exemplu când Cezar celebrează triumful său

asupra galilor montează lămpi pe Capitoliu (“ad lumina, qvadraginta elephantis dextra

atqve sinistra lychnuchos gestantibus“)24. În timpul Republicii, cu ocazia jocurilor

romane, forumul era iluminat cu lămpi. Procesiunile cu torţe erau des întâlnite la

sărbători sau festivaluri religioase.

În partea orientală a Imperiului câteva cazuri de iluminat stradal apar în unele

descoperiri arheologice, şi în texte antice. Antiochia era iluminată la jumătatea secolului

V p.Chr. cu torţe (DA, III 2, 1336; Radt 1986, 43). La Bosra a fost descoperită o

inscripţie care menţiona plasarea unei torţe pe o coloană din strada principală (Miller

1983, 119). La Ephes s-a descoperit o inscripţie care conţine numele străzilor iluminate

cu lanterne; se pare că strada ce ducea spre port şi portul beneficiau de o astfel de

iluminare. În afara acestora mai putem adăuga descoperirea la Pompei a unei străzi cu

132 de taberne iluminate cu peste 390 de lămpi, plasate în nişe deasupra uşilor sau

direct pe tejghea (Radt 1986, 43).

3.b. Iluminatul interior

În spaţiile unde lumina naturală nu putea pătrunde erau folosite instrumentele de

iluminat. În subterane erau intens folosite lămpile de fier sau lut ars, cu ulei. Ca şi în

zilele noastre fiecare miner avea propria lampă cu care îşi ilumina spaţiul ce-l înconjura.

Lămpile folosite de mineri nu difereau de cele utilizate obişnuit în interiorului

locuinţei. Erau fie lămpi de lut ars, în toate formele cunoscute, fie lămpi deschise, din

fier. Cele de lut ars se puteau plasa în nişe special scobite în pereţi, pentru a le feri de

curenţii puternici de aer din galerii, sau erau aşezate direct pe jos. Cele de fier, sau cele

care dispuneau de sisteme de suspendare erau fixate direct în peretele galeriei sau de

grinzile de lemn din aceste galerii. Cum lumina unei lămpi antice nu o depăşea pe cea a

24 Cf. DA, III 2, 1336 – Suetonius, Caes. 37

78

unei lumânări de astăzi (Radt 1986, 42), ne putem imagina cât de dificilă era munca

unui miner în acele condiţii de semiobscuritate25.

Creştinii au construit catacombe (galerii subterane) pe mai multe niveluri, unde

se întruneau şi îşi înmormântau coreligionarii. Aici, la fel ca în mine, conducte

subterane de apă, ori latrine existau mici firide sau tăbliţe de lemn fixate în zid unde se

plasau lămpile. O modalitate specifică catacombelor este încastrarea lămpilor în

exteriorul pereţilor care închideau micile camere funerare (loculi). Din secolul IV

p.Chr., când numărul creştinilor creşte puternic, sunt construite tot mai des puţuri de

ventilaţie şi iluminat, numite luminaria.

Odată cu lăsarea serii se foloseau piese de iluminat, la fel ca şi în timpul zilei în

spaţiile aflate în obscuritate. Cei mai săraci se foloseau mai mult de lumina focului din

vetre sau de lămpile ieftine de lut ars. În bordeiele sau caenacula pe care le ocupau, rare

erau activităţile care aveau loc după lăsarea serii. Lămpile folosite erau plasate în nişe şi

pe console, mai rar suspendate cu lanţuri sau fixate cu cuie de grinzi sau pereţi (DA, III

2, 1334; Walters 1915, 394). Pătura socială cu venituri modeste îşi putea permite să

cumpere lămpile de lut ars şi uleiul necesar iluminării interiorului locuinţei, fără însă a

face excese de nici un fel. Nici calitatea acestora nu era dintre cele mai bune. Lumina în

aceste locuinţe neîncăpătoare şi mizere era de cele mai multe ori insuficientă. Slaba

calitate a combustibilului făcea ca lămpile să emane un fum gros şi urât mirositor ce

îngreuna şi mai mult atmosfera din acele spaţii de locuit aglomerate.

Discutând în termenii de astăzi, pentru a ilumina „suficient / optim” o cameră

erau necesare mai multe lămpi. Recentele cercetări aplicate şi informaţiile arheologice

au determinat că erau necesare în jur de zece lămpi pentru a ilumina optim o încăpere de

mărime medie (Bruneau 1980, 39 – la Delos; Chrzanovski 2000, 19). Ori, este foarte

posibil că un cetăţean obişnuit nu putea şi nici nu dorea să cheltuiască banii necesari

întreţinerii atâtor lămpi doar pentru a ilumina bine o încăpere.

Accentuarea făcută asupra punctului de vedere al unui contemporan în privinţa

optimului de iluminat, este necesară deoarece situaţia actuală diferă puternic de cea din

antichitate. Termenul folosit de S. Ellis „blanket lighting” (Ellis 1994, 70) este propriu

standardului actual, când dorim să fim înconjuraţi şi „scăldaţi” în lumină. Situaţia nu e

25 Radt 1986, 42- conform autorului, o lampă obişnuită de lut ars, ce conţinea cca. 0,028 l ulei, putea arde timp de 3 ore, cu un fitil mic şi bine reglat; dacă fitilul era gros timpul de ardere scădea la jumătate. J. Healy în lucrarea sa Mining and Metallurgy in The Greek and Roman World, London 1978, propunea ca timp de ardere 10 ore.

79

nicidecum similară cu cea din antichitate când probabil erau suficiente câteva

lumini în locurile în care se desfăşurau activităţile în acel moment26.

Altfel este situaţia romanilor înstăriţi, ori a celor ce doreau să acceadă la poziţii

importante în aparatul Statului roman. Aceştia doreau şi mai mult, trebuiau să afişeze

opulenţa personală pentru a impresiona clientela ce gravita în jurul lor. Relaţiile cu

personajele importante ale zilei, ori mulţimea clienţilor erau factorii care susţineau orice

ascensiune politică (Gros 2001, 72-73). Cimentarea acestor relaţii se făcea prin

organizarea de banchete, care ţineau până târziu în noapte. Acum gazda îşi etala

splendidele candelabre, sfeşnice ori lămpi de bronz pe care le deţinea. Nu lipseau nici

lumânările de ceară plasate în sfeşnice sau candelabre de bronz. Statuile de bronz care

susţineau lămpi sau torţe, împodobeau curţile sau grădinile acestor bogaţi. Aşa este de

exemplu cazul „Efebului lampadofor” descoperit într-o casă de la Pompei (Ètienne

1970, 250). Lumânările erau însoţitorii tinerilor porniţi în căutare de aventuri amoroase,

după lăsarea serii.

Preţul ridicat al lumânărilor, aromelor sau uleiului de calitate, nu puneau

probleme bogaţilor. Cu cât erau mai rafinate, mai mari, ori mai multe aceste piese, cu

cât uleiul şi aromele arse erau mai de calitate, cu atât atmosfera era mai plăcută şi

prestigiul gazdei mai mare. Potenţa economică a unui astfel de personaj era etalată şi

prin intermediul pieselor de iluminat. Descoperirea unor lămpi de bronz închise în

cufere armate la Pompei, arată că aceste piese speciale erau tratate ca bunuri de preţ ce

nu se expuneau tot timpul, ci doar la ocazii speciale (Chrzanovski 2000, 14 - 15).

Templele şi sanctuarele se bucurau de o atenţie specială din partea celor avuţi,

care prin donaţiile şi ofrandele lor, permiteau iluminarea îndestulătoare a locaşurilor

zeilor. Candelabrele şi sfeşnicele de bronz sau metal preţios, împodobeau şi iluminau

templele, cinstind divinităţile cărora le erau închinate şi onorându-i pe cei care li se

închinau. O ofrandă sau o donaţie importantă era vrednică de a fi cunoscută de toţi şi era

chiar pomenită în scrierile vremii. Astfel este pomenită lampa de aur a lui Callimachis,

din altarul Atenei Polis, ce ardea în permanenţă (DA, III 2, 1321 – Eutropius, IX, 3). La

fel, iluminarea teatrul din Pompei, timp de trei nopţi la rând cu torţe şi lămpi

(“funalibus atqve lychnis tenebras vicentibus”), era un fapt pe care Eutropius îl

consideră demn de a fi consemnat. Autorii antici au scris mult şi despre gesturile

mărinimoase ale unor împăraţi sau celebrările maiestuoase ale unor triumfuri. Aşa sunt

pomenite reprezentaţiile teatrale ale lui Caligula, în timpul nopţii la lumina lămpilor,

26 O demonstraţie în acest sens face S. Ellis (Ellis 1994, passim).

80

sau vânătorile şi luptele de gladiatori „ad lychnuchos” din timpul lui Domiţian, ori

gestul lui Severus Alexander de a plăti din banii Statului cheltuielile făcute pentru a

ilumina băile publice ale Romei (DA, III 2, 1336; Walters 1915, 340; Radt 1986, 44).

Fastul şi opulenţa manifestate de cei bogaţi în privinţa pieselor de iluminat

exista în imediata apropiere a modestiei şi pragmatismului extrem a marii mase de

oameni săraci. Unele dintre piesele de iluminat încântă prin frumuseţea şi calitatea lor,

iar altele uimesc prin cantitate şi răspândirea pe care o au, construind împreună

imaginea iluminatului în lumea romană.

4. Costuri, obiceiuri şi superstiţii legate de piesele de iluminat

Mai trebuie să punctăm o problemă care are o mare importanţă în evoluţia şi

aspectele sub care se prezintă iluminatul în lumea greco-romană: costul şi preţul

combustibilului şi a instrumentelor de iluminat. Deşi informaţiile sunt mai mult decât

sărace în această privinţă, câteva inscripţii împreună cu listele de preţuri din Edictul lui

Diocleţian (sfârşitul secolului III p .Chr.), lămuresc într-o anume măsură situaţia.

Din două inscripţii de la Pompei (CIL IV, 4000; CIL VIII, 5380), aflăm că în

secolul I p.Chr. preţul unei lămpi pare să fi fost de un as, în timp ce livra ( ~ 0,5 l) de

ulei de măsline costa 4 aşi (Mrozek 1975, 22, 41). În listele de preţuri maximale

propuse de administraţia împăratului Diocleţian (şi nu neapărat respectate !), aflăm în

detaliu situaţia la sfârşitul secolului III p. Chr. Astfel, 10 lămpi de lut ars ar fi costat 10

denari, în timp ce 0,5 l ulei de măsline, din prima stoarcere, costa 40 de denari. Uleiul

comestibil comun şi cel de „calitatea a II-a” costa doar 24 denari. Materia primă pentru

lumânări, ceara de albine, avea un preţ de circa 50 denari pentru o libra (327 g)

(Edictum, 1, 286, 306 - 307).

Într-un pasaj din Satire(V, 86-88), Juvenal aminteşte de o masă dată de înstăritul

şi zgârcitul Virro. El povesteşte că "... uleiul ce Virro îl pune peste peşte e de cel mai

bun... Ţie, ...îţi aduce de cel galben, care va face să miroasă a candelă legumele, peste

care îl vei turna ..." (s.n.). Din acest pasaj am putea desprinde ideea că, adesea uleiul

folosit ca şi combustibil pentru lămpi era mai mult ca probabil de calitate inferioară.

Nu întotdeauna lămpile ieftine de lut ars puteau fi umplute cu ulei de măsline. În

provinciile de la marginea Imperiului, uleiul era importat şi de cele mai multe ori se

folosea doar pentru consum. Cei care nu-şi permiteau luxul de a arde uleiul de măsline,

81

foloseau materii disponibile local (ulei de susan, in, ricin, nuci,uleiurile de peşte,

etc.), ce degajau un miros puternic, neplăcut şi o lumină mai slabă.

Lumânările de ceară, după cum o arată preţul lor, erau mult mai scumpe. Mai

ales cei bogaţi, care erau „nevoiţi” să etaleze lux şi a opulenţă pentru a impresiona

clientela politică (Gros 2001, 72- 73), foloseau la petreceri lămpi cu mai multe

arzătoare, ori lumânări de ceară.

Piesele de iluminat au

fost folosite nu doar pentru

iluminatul propriu-zis. Ele au

constituit, ca şi astăzi, un

instrumentar religios folosit cu

ocazia celebrării unei căsătorii, a

unui botez, sau în cazul

comemorării unui defunct (Fig.

48). Torţa era folosită în toate

aceste ocazii, datorită virtuţilor

purificatoare ale focului. Astăzi,

locul său a fost luat de lumânare.

Obiceiul fenician de a

plasa lă

Fig. 48. După.Nyon 2000, 23, Fig. 14

mpi în interiorul mormântului s-a perpetuat şi în lumea romană (Walters 1915,

397). Aici rolul lor era unul universal. Ele funcţionau ca mobilier funerar, fiind utilizate

pentru iluminatul propriu-zis. Aveau şi un rol profilactic, fiind lumina care alunga

demonii şi influenţele negative care ameninţau defunctul. Lămpile erau aşezate în

morminte şi pentru a călăuzi cu lumina lor pe cel decedat spre lumea de dincolo şi a

împiedica pierderea sufletului. Astăzi creştinii, şi nu numai, aprind o lumânare pentru a

ghida spiritul celui decedat spre lumea astrală şi a zădărnici rămânerea sa în planul

„lumesc” unde nu îşi poate găsi odihna binemeritată.

Lampa se mai folosea şi în practicile magice. In aceste cazuri erau importante

conformaţia, decorul şi culoarea lămpii. Uneori acest gen de instrumente de iluminat

erau utilizate pe post de talisman.

În lumea romană exista practica de a lăsa prin testament obligaţii, legate de

practicile funerare, către moştenitori sau rude. Urmaşii testamentari erau obligaţi: fie să

aprindă şi să ardă câte o lampă cu ocazia zilei de naştere a decedatului, sau o dată pe

lună, fie de câteva ori în fiecare an (Walters 1915, 397).

82

Lămpile erau plasate în temple sau sanctuare ca ex-voto-uri, sau ca piese cu

rol ritual. Lampa în sine, ori numai uleiul folosit erau donate ca ofrande zeilor protectori

sau oracolelor. Pe Acropola Atenei. în sanctuarul zeiţei Atena Polis ardea în permanenţă

lampa de aur a lui Callimachis. Pausanias (I, 26, 6) aminteşte de oracolul din Pharae

din provincia Achaia. Aici, în faţa statuii lui Hermes Agoraionul, cel care dorea să

consulte oracolul venea seara şi umplea cu ulei lămpile de bronz fixate în faţa statuii.

Apoi le aprindea şi ardea tămâie într-o mică vatră de piatră aflată între lămpi (DA, III 2,

1336; Radt 1986, 43). Pausanias (VII, 22, 2-3) mai pomenea la idele lui August (12 08)

de o sărbătoare numită Lychnapsia, în care probabil aceste instrumente de iluminat

(lămpile) aveau un rol aparte.

Flacăra lămpii era mijlocul prin care se prevedea starea vremii şi se anticipau

fenomenele meteorologice. Aceste previziuni erau observaţii empirice legate de

influenţa presiunii atmosferice asupra flăcării şi fumului unei lămpi.

Vitruvius aminteşte în lucrarea sa De arhitectura, despre modalitatea prin care se

putea determina existenţa apei într-un anume loc. Astfel, se aşeza în locul în cauză o

lampă cu picior, se umplea cu ulei , se aprindea şi se acoperea. Dacă în ziua următoare

lampa mai ardea, era umedă şi avea rămăşiţe de ulei şi fitil, era sigur că acolo se găsesc

resurse de apă.

În lumea romană, la stabilirea numelui unui nou născut, exista un obicei bazat pe

o superstiţie. Erau aprinse mai multe lămpi, pe care iniţial au fost scrise câte un nume,

dintre cele dorite. Numele purtat de lampa care se stingea ultima, era cel atribuit copilul

(Walters 1915,397).

Lămpile mai erau utilizate în practicile cosmetice. Spre exemplu, în Grecia

femeile se epilau cu flacăra lămpii. O lampă romană din secolul I p.Ch. este

inscripţionată LUCER(na) PULIC(aris) -(lampa pentru căutatul purecilor)- ceea ce ar

indica că e posibil ca astfel de piese să fi fost folosite la deparazitări.

Cu ocazia Anului Nou se pare că exista obiceiul de a face cadou lămpi

inscripţionate cu urări legate de această dată (ex. cele pe care scria -ANUM NOVUM

FAUSTUM FELICEM-) (DA, 111 2, 1330; Walters 1915, 397; Radt 1986, 44).

*

Avem în cele prezentate mai sus un rezumat al spectrului utilizărilor pieselor de

iluminat şi în special a lămpilor romane. Varietatea aceasta este completată de o

multitudine impresionantă de forme sub care se prezintă piesele de iluminat în lumea

romană.

83

Cap. IV

PIESE DE ILUMINAT ÎN DACIA

1. Iluminatul în Dacia

Ca şi în alte părţi ale întinsei lumi romane, mărturiile iluminatului în Dacia sunt

doar cele descoperite de arheologi.

Cel mai adesea, clădirile sau alte structuri arhitectonice romane există doar sub

forma fundaţiilor sau, în cazuri excepţionale, au câteva asize din structura pereţilor. În

aceste condiţii nu poate fi vorba despre reconstituirea situaţiei reale existente în timpul

romanilor şi surprinderea concretă a elementelor care facilitau iluminatul natural.

Specialiştii sunt obligaţi să facă apel la analogii şi similitudini descoperite în alte zone ale

Imperiului roman, deoarece modelele şi canoanele arhitectonice sunt relativ unitare în acest

spaţiu de civilizaţie.

Mărturii literare sau epigrafice legate de iluminatul din provincia Dacia nu sunt

cunoscute, dar sunt suplinite de numărul impresionant de obiecte de iluminat (mii) aduse la

lumină. Pe baza acestora se poate determina specificul iluminatului în provincie.

*

Este cunoscut că înainte de cucerirea romană, autohtonii foloseau torţele şi ceştile

tronconice de lut ars (ceaşca-opaiţ, căţuia) (EAIV, 285, - ceramica), pe post de lămpi

deschise. În perioada de vârf a civilizaţiei dacice (secolul I a.Chr. - secolul I p.Chr.),

contactul cu lumea romană vecină s-a materializat prin importarea unor piese de iluminat27

de factură romană. Lămpile de lut ars sau candelabrele de bronz aduse din Italia au

împodobit şi iluminat locuinţele căpeteniilor dace. Alături de acestea este probabil să se fi

importat uleiul de măsline folosit ca şi combustibil, sau mai sigur să fi folosit materii

disponibile local, potrivite pentru aceste instrumente.

27 De văzut spre exemplu, piesele de iluminat de lut ars sau bronz de la Piscu Crăsani, Piatra Roşie, Costeşti, Poiana, Popeşti, etc. (V. Pârvan, Getica, Bucureşti 1926, 211, fig. 181-182;C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie- Monografie arheologică, Bucureşti 1954, 87, fig. 30,31; I. Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj 1974, 55,237-240, pl. XXXIV, XLVI.

84

După cucerirea romană, coloniştii veniţi aici au adus cu ei, împreună cu celelalte

cunoştinţe proprii lumii romane, modul şi mijloacele de iluminat din lumea romană.

Clădirile sunt construite după canoane clasice lumii greco-romane, iar iluminatul ridică

aceleaşi probleme ca şi în restul Imperiului. După cum o dovedesc descoperirile

arheologice, instrumentele cu care se iluminau sunt romane.

Populaţia autohtonă a preluat piesele clasice romane sau în rare cazuri au continuat

să fabrice manual în gospodărie lămpi de lut ars, ce se inspiră din formele aflate în

circulaţie în acele vremuri28. Descoperirile arheologice nu au identificat eventuale

persistenţe ale instrumentelor de iluminat tipice perioadei anterioare.

Aportul de populaţie romană sau romanizată, a însemnat înflorirea unei industrii

provinciale de piese de iluminat, bazată în principal pe lămpile de lut ars, care urmărea să

acopere necesităţile locale.

În primii ani de existenţă ai provinciei romane Dacia, trupele instalate aici au adus

lămpi din tipurile care circulau intens în Imperiu la acel moment, majoritatea lor provenind

din atelierele Italiei. Lămpile cu volute sunt un exemplu elocvent al acestor “importuri”, ele

fiind descoperite în prima colonie stabilită pe aceste pământuri - Ulpia Traiana

Sarmizegetusa (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara), şi în alte aşezări şi castrele romane

ridicate la scurt timp după cucerire (Apulum, Buciumi, Gilău, Gornea, Ilişua, Porolissum,

Tibiscum, etc.) 29. În zona dunăreană a provinciei importurile vin şi dinspre regiunile greco-

elenistice ale Imperiului, continuând schimburi ce existau de mai bine de un secol.

Comunităţile nou înfiinţate pun bazele unor ateliere locale (Apulum, Romula, Ulpia

Traiana Sarmizegetusa, etc.) în care se produc lămpi utilizând tehnica tiparului. Modelele

folosite sunt piesele aduse de trupele romane şi de întregul cortegiu de negustori ce urma

armata în campanii. Până spre prima jumătate a secolului II p.Chr. se vor produce şi imitaţii

de lămpi cu volute (Alicu 1994, 42-44), iar apoi vor fi complet înlocuite de lămpile

„medalion” şi de “lămpile de firmă” (lămpi cu stampilă).

28 Vezi piesele lucrate cu mâna, în „Catalog”. 29 Descoperiri la: Apulum (Băluţă 1965); Buciumi (Gudea, Cosma 2003); Gilău (Isac 1997; Isac, Roman 2001); Gornea (Gudea 1977); Ilişua (Protase, Gaiu 1997); Porolissum (Gudea 1989); Tibiscum (Benea 1990); Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu, Nemeş 1977; Alicu 1994);

85

În cazul provinciei Dacia, am mai putut observa că unele ateliere care confecţionau

veselă ceramică, produc şi lămpi lucrate la roată (cum este cazul de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa (Roman 2000, 108-110)).

Descoperirile de până acum, sugerează că oraşele mari ale Daciei (Apulum, Ulpia

Traiana, Porolissum, Potaissa, Napoca, Romula, Drobeta) aveau fiecare ateliere sau

comunităţi de meşteri care produceau piese de iluminat pentru nevoile locale. Deşi

localizarea atelierelor provinciale, nu se bazează pe descoperirea de cuptoare sau instalaţii

de producţie, identificarea şi determinarea lor rezultă din datele oferite de lămpile şi tiparele

descoperite, din similitudinile şi caracteristicile acestor obiecte de iluminat.

Piesele produse în atelierele provinciale dacice nu excelează prin decoraţii

excepţionale, sau calitate deosebită. Ele veneau mai mult să răspundă necesităţilor practice

şi imediate ale locuitorilor provinciei. Piesele elegante, de bună calitate continuă a fi

importate din provinciile vecine sau din zonele cu producători renumiţi.

Lămpile meşterilor italici L. Aemilus Fortis, Ianuarius, Iegidus, Octavius, Strobilus,

Atimetus, ş.a.m.d., sau cele ale meşterilor din provinciile vecine (Decimus, Flavius,

Ingenuus, etc.), sunt importate, preţuite, iar apoi copiate sau imitate masiv în atelierele

locale.

Cum motivul copierii locale nu putea fi calitatea excepţională a pieselor importate

sau a decorului acestora (multe dintre ele nici nu au decor), ne întrebăm ce putea sta la baza

unui astfel de fenomen. Simpla lor prezenţă pe piaţa noii provincii, circulaţia lor intensă în

interiorul Imperiului şi mai ales necesităţile noilor comunităţi, putea determina copierea lor.

Urmarea însemna, extinderea producţiei locale şi concomitent, scăderea treptată a cantităţii

lămpilor de lut importate din exteriorul provinciei. Rămâne discutabilă şi ipoteza existenţei

unor filiale provinciale (Harris 1980) ale atelierelor renumite din nordul Italiei sau din

Pannonia ori Moesii.

Aproape peste tot în Dacia, în locuinţe, clădiri administrative, religioase, ori

militare, în mine sau cariere, în morminte, etc., au fost descoperite lămpi, sfeşnice sau

candelabre de factură romană. Nu s-au determinat până în prezent destinaţii specifice

pentru tipuri diferite de instrumente de iluminat, sau pentru cele cu anume decoraţie.

Acelaşi tip de lampă putea să fie utilizat într-o locuinţă, într-o baracă militară, sau să fie

depus într-un mormânt. Anumite temple, sanctuare sau izvoare termale erau locuri de

86

pelerinaj pentru toţi locuitorii din împrejurimi lor. Un astfel de punct cu o mare încărcătură

spirituală este Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aici după mai mulţi ani de cercetări

arheologice s-a dezvelit mare parte din zona sacră a oraşului. Imaginea obţinută este

semnificativă pentru situaţiile similare din Dacia. În sanctuarul zeilor medicinii (Aesculap

şi Hygia) s-au descoperit în jur de 3000 de lămpi întregi sau fragmentare, de tipuri diferite

(Alicu, Nemeş 1977; Alicu 1994). Ele erau depuse de cei care veneau să aducă ofrande şi să

aprindă o lampă pentru ca zeii să le asculte rugile de însănătoşire.

Firesc ar fi fost ca şi după părăsirea Daciei de către administraţia romană,

producerea de lămpi să fi continuat în atelierele comunităţilor locale. Zona sudică a fostei

provincii Dacia putea să continue să facă schimburi şi să fie influenţată de provinciile

romane vecine, pe când mai la nord să se instaleze o lentă degradare a calităţii opaiţelor şi o

orientare spre combustibilii existenţi locali (grăsimile animale şi vegetale).

Creştinii stau acum în spatele unei părţi a schimbului interprovincial de piese de

iluminat. Prin pelerinajele lor în Locurile sfinte din Asia Mică aduc acasă lămpi cu însemne

creştine, sau primesc astfel de piese de la misionarii creştini ce străbat de acum spaţiul

Europei (Diaconescu 1995, passim).

Iluminatul în Dacia este similar cu cel din întreg Imperiul pe toată perioada de

existenţă a provinciei şi chiar şi după aceea. Piesele confecţionate şi tehnicile utilizate de

meşterii locali sunt identice cu cele din afara provinciei. Construcţiile sunt realizate după

aceleaşi canoane care circulă peste tot în lumea romană, iar modalităţile prin care populaţia

îşi ilumina spaţiul locuit erau aceleaşi. Putem spune că Dacia s-a integrat în lumea romană

cu o rapiditate neobişnuită şi a dezvoltat valorile acesteia ca orice altă parte a lumii

„civilizate” romane.

*

În cele ce urmează vom încerca să discutăm detaliat, pe baza descoperirilor

arheologice, problemele legate de identificarea pieselor produse local de cele importate şi

tipurile de piese de iluminat ce se regăsesc în provincie.

2. Probleme de identificare

87

Varietatea de forme în care sunt realizate instrumentele de iluminat, cantitatea în care se

regăsesc în descoperirile arheologice, au permis înscrierea lor în serii tipologice complexe.

Această muncă titanică a marginalizat uneori alte aspecte, cum sunt: rolul lor ca piese de

iluminat, cadouri la variate ocazii, ofrandă către zeii protectori, oracole, etc.

Dar poate cele mai importante probleme care sunt imperios necesare pentru înţelegerea

reală a proceselor ce implică şi decurg din existenţa lămpilor sunt: producţia şi difuzarea

lămpilor fabricate de un atelier (caracterizată de localizarea geografică, extensia

cronologică, repertoriu de forme) şi inserarea unui sit consumator în diferitele circuite

comerciale ale epocii (largi sau restrânse) (Bémont, Bonet 1984, 137).

În cele ce urmează voi încerca să prezint subiectul care stă la baza problemelor de mai

sus, anume - identificarea pieselor de iluminat şi măsura în care rezultatele acestui proces

pot fi utilizate în studiu aplicat descoperirilor din provinciile dacice, conform informaţiilor

introduse în circuitul ştiinţific la acest moment.

2.a. Importuri şi producţie locală

Piesele de iluminat importate din alte zone ale Imperiului roman reprezintă un aport

semnificativ pentru provincia Dacia, nu atât în ce priveşte cantitatea, cât prin ceea ce au

reprezentat acestea pentru evoluţia ulterioară a iluminatului în provincie.

Ca în orice provincie nou formată, iniţial avea loc un proces de integrare şi

racordare la circuitul economic şi cultural al întregului Imperiu. La acest proces au

contribuit şi militarii, negustorii, coloniştii, etc., care au adus în noua provincie romană

cantităţi importante de piese de iluminat, specifice civilizaţiei greco-romane. După cum am

amintit anterior, un trafic restrâns cu astfel de artefacte era realizat de către negustorii

romani care întreţineau relaţii de schimb cu „barbarii” de la nord de Dunăre, încă din

secolele anterioare cuceririi Daciei30. Piesele aduse în Dacia în primele momente ale

stăpânirii romane au constituit fundamentul pe care s-a „ridicat” producţia locală, devenind

surse de prim rang pentru copierea şi imitarea formelor şi variantelor ce circulau în acele

momente în provinciile romane. Odată cu regularizarea comerţului pe noile căi de

30 vezi nota 27.

88

comunicaţie construite, contactul cu lumea romană a fost puternic şi deosebit de activ;

provincia ilustra fidel situaţia din Imperiu.

*

Identificarea pieselor importate prezintă un anume grad de subiectivitate datorat

câtorva factori independenţi de cel care analizează.

În cazul pieselor de lut ars, determinarea unei piese importate într-un anume sit se

face doar pe baza observaţiilor directe ale celui care studiază materialul în cauză şi a

cunoştinţelor acestuia legate de caracteristicile morfologice şi de compoziţie a pieselor

produse local. Cel care doreşte să efectueze analiza trebuie să coroboreze caracteristicile

materialului ce intră în compoziţia pieselor de iluminat cu cele ale materialului pieselor

ceramice de uz cotidian (farfurii, străchini, castroane, oale, ulcioare, etc.) din acel sit.

Specialiştii în domeniu sunt pe deplin conştienţi că dificultăţile nu intervin doar în procesul

de analiză ci şi în transmiterea şi verbalizarea observaţiilor receptate (Bailey 1987, 61-62).

Piesele ceramice uzuale amintite anterior, sunt de cele mai multe ori produse la faţa

locului, sau în vecinătatea apropiată, iar materialul folosit este de asemenea extras din

împrejurimile atelierului. Astfel, cu un grad ridicat de certitudine, se pot stabili

caracteristicile macroscopice ale materialului din componenţa pieselor produse local.

Piesele străine sitului în discuţie, sunt identificate prin eliminare. Situaţia nu este cu mult

mai simplă deoarece şi în cazul acestor „piese străine” trebuie făcută o nouă demarcaţie.

Putem avea piese venite din alte ateliere ale aceleiaşi provincii sau piese din ateliere situate

în afara provinciei în cauză, dar aflate în interiorul Imperiului roman. Cum de obicei sensul

schimbului de bunuri este către zonele mai slab dezvoltate economic, mai puţin „civilizate”,

o a treia variantă- cea a importului din zone extra-imperiale, „barbare”- nu va fi luată în

discuţie. Decelarea între cele două tipuri de „importuri” la nivelul unui sit arheologic, este

efectuată prin corelarea cu piese similare sau analoage, dar rămâne un procedeu în mare

parte subiectiv, a cărui rigurozitate ţine mult de experienţa celui care analizează şi a

accesului la surse de comparaţie (material edit sau inedit).

Situaţia se modifică în unele cazuri particulare, cum sunt lămpile cu ştampilă

(Firmalampe), când se adaugă noi elemente ce sporesc complexitatea problemei. În situaţia

acestor piese prezenţa numelui unui meşter sau a unui proprietar de atelier, care-şi

desfăşura producţia în alte provincii - de exemplu Italia, nu implică, aşa cum ar fi de

89

aşteptat, faptul că ne aflăm în faţa unui produs italic. Tehnica tiparului a permis copierea

sau imitarea, la proporţii nemaiîntâlnite până atunci, a modelelor de piese specifice unui

atelier renumit, sau doar a mărcii acestuia, în alte zeci sau sute de „ateliere” situate la

depărtare de mii de kilometri în tot cuprinsul Imperiului Roman. De asemenea, prezenţa

unei filiale a atelierului „mamă”, nu însemna neapărat o producţie identică cu cea a

atelierului de origine. Chiar dacă meşterii creau produse similare, puteau exista variaţii în

calitatea materialului folosit la realizarea obiectelor, datorate surselor locale de materii

prime.

Avem aici câteva elemente care sugerează gradul ridicat de relativitate în

decelarea unor astfel de produse. Metodele cele mai sigure de identificare, rămân analizele

fizico - chimice. Acestea însă ridică o serie de probleme, pe care le voi discuta într-un

subcapitol separat.

În ciuda tuturor piedicilor, ceea ce trebuie să ghideze acest proces de identificare şi

separare, rămâne „bunul simţ” al fiecăruia, bazat pe anii de experienţă în mânuirea şi

observarea pieselor de iluminat.

*

Aşa cum aminteam anterior, tratarea producţiei locale dintr-un anume sit, ca un

subiect individual, implică dificultăţi legate de separarea acestora de piesele importate în

acel loc. Cele două faţete ale fabricării unor piese de iluminat (importuri - piese locale) sunt

strâns legate între ele prin relaţii de determinare reciprocă.

Referindu-ne la tema propusă, observăm în istoriografia de specialitate, că originile

acestei producţii sunt considerate piesele de import. Acestea sunt apoi copiate sau imitate

local, în ateliere situate la varii distanţe de locul de origine al instrumentelor originale.

Cum, de cele mai multe ori, printr-o simplă observaţie a caracteristicilor

morfologice ale piesei, a particularităţilor decorului şi a componentelor pastei, permit

decelarea între o piesă importată şi una produsă local, teoretizarea şi analiza producţiei

locale se opreşte adesea la punctarea acestor observaţii.

*

Dorinţa cu care abordăm acest subiect este de a discuta pe larg posibilităţile de

definire şi delimitare a “producţiei locale”, particularizând cu situaţia şi problemele

90

specifice provinciilor dacice. Nu am intenţia de a crea aici un repertoriu al pieselor „locale”

din provinciile dacice, ci doar voi exemplifica accentuând anumite aspecte. Voi încerca să

punctez o serie de probleme circumscrise subiectului, cum sunt: motivaţiile existenţei unei

astfel de producţii, elementele sale constitutive, posibilităţile de identificare a pieselor de

acest gen, etc. Discuţia se structurează pe două părţi majore: prima ar fi noţiunea de

„producţie locală” şi acoperirea ei în situaţii reale, iar cea de-a doua cuprinde identificarea

pieselor categoriei, eventualele ateliere, cu exemplificări din provinciile dacice.

2.a.1. Noţiunea de producţie „locală”

Termenul de “producţie locală” de lămpi, este foarte des perceput ca acoperind doar

producţia de piese Firmalampe (lămpi cu marca olarului) din atelierele provinciale, mai

apropiate sau mai îndepărtate de Italia, acolo unde au apărut primele ateliere producătoare

ale acestui tip de lămpi. Această percepţie, oarecum falsă, se datorează în principal

frecvenţei foarte mari a acestor piese în studiile publicate.

Noţiunea –“producţie locală”, trebuie discutată puţin pentru a ieşi din spaţiul

afirmaţiilor şi al “locurilor comune” în spiritul cunoştinţelor “tradiţionale”, pentru a încerca

să-i redăm locul şi amploarea între piesele de iluminat ale epocii romane.

Pentru început ar fi de dorit identificarea şi stabilirea unei încadrări relative a ceea

ce denumim noi producţie „locală” de lămpi. Această delimitare trebuie menţionată în

condiţiile în care cunoaştem că s-au descoperit un număr greu de cuantificat de situri

aparţinând lumii romane, care dispuneau de facilităţi proprii de producţie a lămpilor.

Fiecărei officina sau atelier producător de lămpi îi corespunde o arie de difuzare a

produselor proprii. Această arie de răspândire este unul din factorii cheie în determinarea a

ceea ce poate fi numit produs „local”. Spun acestea pentru că, în esenţă fiecare piesă odată

creată este de facto un produs „local”.

În funcţie de destinaţia pe care o primeşte, lampa este introdusă în circuitul

comercial, în relaţiile de schimb, parcurgând distanţe mai mari sau mai mici. “Piaţa”

romană a funcţionat după aceleaşi legi ale cererii şi ofertei întâlnite în momentul de faţă, iar

produsele intrate în acest circuit se răspândesc doar în funcţie de cerinţele acestei pieţi.

91

Caracterul de produs local nu este determinat în esenţă de calitatea execuţiei piesei,

a materialului component, a arderii, ori rangul social al utilizatorului, ci tocmai distanţa la

care acest produs este comercializat. Dacă vom reuşi să stabilim o distanţă relativă de

răspândire faţă de centrul producător vom obţine o imagine cât de cât veridică a ceea ce a

fost producţia locală de lămpi în lumea romană.

În cele de mai sus am accentuat fenomenul comercializării lămpilor şi distanţele la

care acestea sunt purtate în cadrul relaţiilor de schimb. Sublinierea este necesară în discuţia

noastră, deoarece este cunoscut faptul că aceste piese de iluminat se pot răspândi pe spaţii

întinse şi datorită unor factori independenţi de relaţiile comerciale. Variatele forme ale

mişcării populaţiei în cadrul Imperiului şi în exteriorul său (deplasările frecvente de trupe

între provinciile romane, strămutările de populaţie, deplasările în vederea colonizării noilor

teritorii cucerite, pelerinajele celor credincioşi, etc.) implică mişcări vaste ale produselor

destinate iluminatului, care pot crea imagini false asupra răspândirii creaţiilor unui anume

atelier. Aceste „importuri indirecte”, deşi nu pot fi decelate cu certitudine de către

cercetătorii de azi, trebuie luate în consideraţie atunci când se încearcă stabilirea tabloului

importurilor dintr-o anume regiune. Ele reprezintă în fapt o „marjă de eroare” a expresiei

reale a difuzării produselor unui atelier producător de lămpi şi este deosebit de importantă

acolo unde cercetările sunt încă în stadii incipiente, iar aceste artefacte sunt relativ rare.

2.a.2. Variantele producţiei de lămpi

O prezentare succintă a variantelor pe care le are producţia de lămpi este necesară

înainte de a ne concentra atenţia la distribuţia acestor artefacte, tocmai pentru a înţelege

mecanismele ce stau în spatele acesteia.

Formele producţiei sunt corelate în linii majore tehnicilor de realizare întâlnite în

acele vremuri.

Astfel într-o primă grupă ar putea fi incluse lămpile realizate manual, de cele mai

multe ori de o calitate slabă în toate privinţele (realizare, decor, material, ardere). Aceste

piese s-au produs în gospodării sau în ateliere „familiale”, în forme mai mult sau mai puţin

apropiate de tipurile care circulă în epocă. Ele sunt expresia unei producţii de tip „industrie

casnică” sau a „atelierelor individuale” (Peacock 1982, 8), care se remarcă ca activităţi

92

izolate, practicate sezonier, atunci când alte munci nu solicită membrii gospodăriei (ex.

lucrările agricole). Poate cea mai importantă caracteristică a acestei producţii este aceea că

nu este o activitate concurenţială şi foarte probabil, deşi ar putea implica un anumit nivel al

schimburilor, piesele astfel realizate nu sunt destinate comercializării.

Lămpile realizate la roată în atelierele meşterilor ceramişti (olarilor), ca piese

adiţionale producţiei de veselă ceramică31, sunt o altă faţetă a acestei producţii locale. Aici

avem de-a face cu o extindere a producţiei ceramice, pentru a acoperi o cerere imediată,

destinată probabil unei comercializări de nivel redus. În descoperirile arheologice apar

piese de acest gen într-un număr relativ ridicat, ceea ce ar putea însemna că producţia lor ar

putea participa la jocul concurenţial a pieţei lămpilor, dar pe spaţii reduse în jurul

atelierului.

Poate că cel mai vizibil spaţiu concurenţial a fost cel în care se întâlneau piesele

realizate în tehnica tiparului. Producţia de lămpi, create cu ajutorul tiparelor şi matriţelor,

este cea mai extinsă cantitativ, ori ca locaţii cunoscute de realizare. A marcat profund

civilizaţia romană în domeniul instrumentelor de iluminat, fiind un element definitoriu al

epocii.

Atelierele, specializate sau nu în producerea lămpilor, vor utiliza tehnicile tiparului

pentru a crea cea mai impresionantă cantitate de lămpi din toată Antichitatea occidentală,

nedepăşită timp de secole. Tiparul, a permis fabricarea unui instrument de iluminat (lampa)

la nivel “industrial” comparabil cu cel din epoca modernă. Atelierele producătoare s-au

răspândit pe măsura extinderii lumii romane, s-au dezvoltat şi au prosperat în toate zonele

acestei lumi. Fie că au apărut în urma “migraţiei“ meşterilor dintr-o provincie în alta (e.g.

cazul unor ateliere producătoare de lămpi din Gallia (Vertet 1983, 13)), fie că artizanii

locali dezvoltă o producţie proprie prin copierea şi imitarea unor piese importate din locuri

deja renumite pentru lămpile lor, avem de-a face cu o situaţie concurenţială în cel mai înalt

grad, cu o comercializare intensă, pe distanţe chiar foarte mari.

Acestea sunt cele trei variante principale de producere a pieselor de iluminat (cu

mâna, la roată, în tipar), care au fiecare caracteristici de difuzare şi comercializare proprii,

bine individualizate. Aceste caracteristici vor fi urmărite în rândurile de mai jos, pentru a

31 Vezi cazul Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Roman 2000, 123)

93

defini şi înţelege în acelaşi timp ceea ce poate fi numit “produs local”, în cazul lămpilor de

epocă romană.

2.a.3. Factori determinanţi pentru comercializarea lămpilor

Alături de calitatea execuţiei piesei, a materialului component, a arderii, sau moda

la un moment dat, intervin şi alţi câţiva factori care definesc orice produs supus

comercializării.

Pentru început am aminti: natura şi perisabilitatea produsului; elemente care

influenţează direct modalităţile de transport şi distanţa maximă posibilă de comercializare,

având în vedere mijloacele tehnice ale epocii. J.M.Frayn, prezentând situaţia

comercializării în pieţele romane din Italia, a produselor alimentare, echipamentelor de

fermă, bunurilor de lux, etc., obţine o separare pe patru segmente de distanţă. Astfel

produsele alimentare perisabile difuzează pe o rază de circa 5 km, fructele, vegetalele şi

unele produse lactate ajung la 15 km, turmele, vinul, uleiul carnea sărată, echipamentul de

fermă ating distanţe de până la 50 km, iar produsele de lux, importurile străine şi proviziile

de urgenţă, ating şi depăşesc 100 km (Frayn 1993, 77, fig.7). Această schemă a difuzării

unor produse în interiorul unei provincii este bineînţeles doar un model de luat în

consideraţie. Totuşi între aceste segmente spaţiale putem încadra “mişcările” lămpilor

comercializate.

Lămpile fabricate din lut ars, se bucură de o rezistenţă ridicată, ceea ce permite

comercializarea la distanţe foarte mari. Unele piese nu au elemente adiţionale fragile

(toartă, apărătoare de flacără, butoni sau alte elemente decorative care să se detaşeze

puternic de corpul piesei), ce s-ar putea deteriora în timpul transportului. Se pare că în

timpul Imperiului, meşterii romani au produs unele tipuri de lămpi care erau special

modelate pentru a se ”împacheta” cât mai compact în vederea transportului

(Vogelkopflampe) (Chrzanovski 2000, 14, fig.2). Lămpile fabricate din metale sunt chiar

mai rezistente decât cele de lut, suportând cu mai mare uşurinţă tensiunile ce pot apărea în

timpul transportului, transbordării, depozitării, etc.

94

Putem spune că din punctul de vedere al perisabilităţii acestor piese de iluminat,

impedimentele unei comercializări la distanţe mari sunt neglijabile. Alţi factori ar fi putut

influenţa desfacerea acestor produse şi deci fabricarea lor.

Transportul şi caracteristicile sale: costul şi profitabilitatea sunt factorii principali

ai configuraţiei pe care dorim să o construim. Trebuie să ne amintim că în acele vremuri

transportul se făcea “cu spinarea”, cu care tractate de boi sau catâri, cu bărci sau vase când

existau cursuri de ape sau deschidere la mare. Opinia generală a istoricilor şi cercetătorilor

este că transportul terestru era mult mai costisitor decât cel efectuat pe apă. Diferenţele de

opinii apar atunci când se pune problema importanţei căilor terestre în economia

Imperiului. Încă din anii `50 ai secolului XX s-a demonstrat pe baza lucrării De agricultura

(22.3) a lui Cato şi a Edictului de preţuri a lui Diocleţian, că reportul preţului la transportul

pe ape faţă de cel terestru a fost de 1:532, comparabil se pare cu cel de la începutul

Revoluţiei industriale în Europa. Preţul ridicat al transportului terestru i-a făcut pe unii să-l

considere prohibitiv pentru dezvoltarea economică şi să-i acorde doar rol politic şi militar33,

în ciuda evidenţelor arheologice care demonstrează existenţa schimburilor chiar la distanţe

foarte mari. D. Bailey, răspunzând la afirmaţiile lui W.V. Harris, aduce argumente bazate

pe calcule şi exemple (Bailey 1987, 60- 61), în sprijinul ideii că lămpile nu numai că erau

comercializate la mari distanţe, dar un asemenea comerţ puteau fi chiar rentabil.

R. Lawrence demonstrează într-un studiu asupra acestei probleme, că cele două

modalităţi de transport nu se exclud ci sunt complementare, contribuind la dezvoltarea

economică a Imperiului; se iau în considerare şi faptul că transportul maritim în acele

vremuri (cabotajul) era impracticabil între lunile octombrie şi aprilie a fiecărui an, că pentru

distanţele mai scurte de o zi se folosea transportul terestru, iar sistemul agricol (în principal

villae) erau, sau se dorea să fie conectate la reţeaua de drumuri şi căi de comunicaţii

(Lawrence 1998, 140-143). Costurile ridicate ale transportului în provinciile care nu

dispuneau de acces la mare sau prea multe cursuri de ape navigabile, afecta factorul esenţial

pentru comerciant şi anume profitabilitatea. Dacă vom adăuga la costurile de transport

taxele (vamale sau de orice alt fel)34 şi riscurile inerente oricărei întreprinderi comerciale

(posibilitatea pierderii mărfii datorate catastrofelor naturale sau jafurilor), înţelegem că

32 Cf. Lawrence 1998, 130-135 33 Harris 1980, 134-136 34 pentru taxe vamale în secolele II –III p.Chr., vezi Gudea 1996, 87-88

95

orice negustor trebuia să calculeze foarte atent raportul dintre cost, risc şi profit pentru a

decide ce marfă va valorifica şi cât de departe o va face. Mai mult, orice judecată am

înainta, trebuie să mai ţinem cont de faptul că, nu orice tip de lampă era potrivit, sau dorit a

fi comercializată în orice piaţă din Imperiu.

Deşi situaţia este mult mai complexă, la o privire de suprafaţă a problemei, înclinăm

să considerăm comerţul cu lămpi de lut o activitate care nu era întotdeauna suficient de

profitabilă, pentru a acoperi spaţii vaste prin transporturi terestre. E posibil ca doar folosind

transportul pe ape, orice comerciant să obţină un raport cost-profit suficient de atractiv

pentru a realiza astfel de tranzacţii. În lipsa accesului direct la căi navigabile, rămâne să ne

interogăm mai profund asupra distribuţiei lămpilor importate în locul analizat, înainte de a

stabili că avem de-a face cu relaţii comerciale directe cu centre producătoare aflate la mii

de kilometri distanţă.

2.a.4. Posibile cauze ale dezvoltării producţiei locale de lămpi

Revenind la cazul particular analizat aici –lămpile, distingem două situaţii. Piesele

de bronz aveau un preţ ridicat, ceea ce făcea ca ele să fie considerate oarecum marfă de lux,

foarte potrivite pentru comercializare, pe orice cale de transport, datorită profitului posibil

de obţinut. O astfel de producţie era destinată în special comercializării pe tot cuprinsul

lumii romane, acolo unde existau potenţiali cumpărători. Caracterul „local” al acestei mărfi

era mult redus, dacă nu minimal.

În cazul lămpilor de lut ars situaţia implică multiple aspecte şi de aceea îi vom

acorda o atenţie deosebită; discuţia se va axa pe piesele realizate în tehnica tiparului, care

sunt produse, comercializate, copiate şi imitate în tot spaţiul civilizaţiei romane.

În lumea romană opaiţele aveau un preţ de vânzare scăzut, probabil încă de la

începutul producerii lor. Cunoaştem că în secolul I p.Chr. o astfel de piesă costa un as (CIL

IV 538; CIL VIII 10478, 1) (Mrozek 1975, 41), iar prin Edictul lui Diocleţian, în secolul III

p.Chr., preţul maximal a zece lămpi de acest, fel a fost stabilit la 10 denari (Edictum, 286).

Observăm că în cazul comercializării eficiente a producţiei unui mare atelier producător de

lămpi, chiar şi atunci când avem de-a face cu transporturi masive de astfel de piese, la un

volum relativ ridicat, valoarea pecuniară a mărfii nu ar fi fost foarte ridicată. Am putea

96

crede că un astfel de comerţ, pe distanţe lungi, pe rutele terestre, este puţin eficient şi ar

implica zile întregi de transport, riscuri mari, transbordări dificile, etc. În cazul în care

aceste piese erau transportate ca adaos la un transport de marfă de altă natură, foarte

probabil extinderea cantitativă a comerţului de lămpi era limitată. În mod cert profitul

obţinut a fost elementul care impunea negustorului roman alegerea mărfii.

Transportul ieftin pe căile navigabile, ce permiteau derularea tranzacţiilor cu

lămpi la distanţe mari, a fost caracteristic provinciilor limitrofe litoralului Mării

Mediterane, care utilizau în principal transportul maritim. Restul zonelor lumii romane se

aprovizionau pe puţinele cursuri de apă navigabile existente, ori pe căile terestre. În funcţie

de accesul la diferitele căi de transport, de modalităţile disponibile pentru comercializarea

produselor, împreună cu resursele şi calitatea materiilor prime, specializarea sau calificarea

meşterilor şi standardele de producţie promovate, un atelier producător de instrumente de

iluminat (lămpi) îşi putea crea şi dezvolta un renume ce-i permitea să-şi exporte masiv

produsele în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii romane şi mai departe, sau se rezuma la a

acoperi cererea din zona imediat înconjurătoare. Mai mult, o zonă care era bine fixată pe

rutele comerciale putea beneficia de importuri masive de produse de calitate, sau dacă

accesul la aceste rute era redus, putea fi lipsită de acestea.

Situaţia centrelor cu un acces redus la rutele comerciale (maritime, fluviale sau

riverane), este cea mai interesantă pentru discuţia noastră, pentru că prezintă condiţiile

necesare apariţiei şi dezvoltării unei „producţii locale” de lămpi.

Nu vom discuta aici cauzele care puteau determina o astfel de deficienţă

(evenimente politico-militare care izolează regiunea, infrastructura zonei ce nu este încă

definitivată, rutele comerciale majore îşi modifică traseul, etc.), deoarece pentru analiza

noastră este importantă doar rezolvarea problemei şi cursul ulterior al lucrurilor. Cazul este

determinat şi ales conştient pentru a reduce din complexitatea situaţiei reale a unui centru

producător şi a face lucrurile mai inteligibile, mai uşor de analizat. Rezultatele şi

observaţiile noastre nu sunt viciate în cazul transpunerii acestei situaţii predefinite în plan

real, ci doar sunt completate cu noi aspecte.

O astfel de zonă, nu neapărat circumscrisă întinderii sau graniţelor unei provincii

romane, în lipsa unor importuri constante de lămpi accesibile ca preţ, se află în situaţia de a

face faţă unei cereri crescânde de piese de iluminat (opaiţe). Cererea venea în principal de

97

la consumatorii constanţi de bunuri „romane”, care dispuneau şi de mijloacele financiare

pentru achiziţionarea acestora – trupele militare.

După cum o dovedesc cercetările din Elveţia (Leibundgut 1977, 100-129) şi

Britannia (Eckhardt 2002, 36, 43, 57-58), cel mai mare număr de lămpi s-a descoperit în

siturile militare, nu în zonele civile. Necesităţile armatei sunt printre elementele principale

care determină apariţia producţiei locale de piese de iluminat.

Cea mai simplă modalitate de a răspunde acestei cereri de piaţă, se putea realiza

prin iniţierea unei producţii proprii de lămpi, fie în atelierele ceramice care funcţionau în

zonă, fie în ateliere nou-create, specializate pe fabricarea acestui obiect de iluminat. Orice

întreprinzător roman ar fi putut sesiza o astfel de oportunitate şi ar fi putut pune bazele unei

producţii de lămpi. Cel mai facil mod de a porni o astfel de producţie, era copierea şi

imitarea piesele de bună calitate ale unor ateliere renumite care îşi vindeau produsele în

acel spaţiu. Existau toate şansele ca noile creaţii să se bucure de acelaşi succes ca cele

originale, chiar dacă nu erau calitativ egale cu acestea din urmă. Produsele „provinciale”

beneficiază de imensul avantaj al preţului scăzut, negrevat de adaosurile datorate

transportului, depozitării, manipulării şi taxelor. Preţul scăzut era atractiv chiar şi pentru

comunităţile care puteau beneficia cu uşurinţă de importuri de calitate din centrele

prestigioase ale epocii. Omul roman, caracterizat printr-un simţ practic matur şi profund, nu

putea să nu opteze imediat pentru noua ofertă apărută pe piaţă.

2.a.5. Modalităţi de identificare ale pieselor locale şi atelierelor producătoare

În numeroasele studii legate de problematica sistemelor de iluminat în lumea

romană şi mai ales a lămpilor de lut ars, s-a depus un efort imens pentru realizarea unor

încadrări tipologice şi cronologice cât mai exhaustive şi cât mai precise. Decoraţia lămpilor

a atras atenţia şi a fost inclusă în repertorii din ce în ce mai complexe şi mai vaste. Tot acest

efort lăudabil şi necesar în acelaşi timp, a lăsat cumva la o parte problemele puse de

tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, de comercializare şi transport, de consum propriu-zis.

Identificarea lămpilor fabricate „cu mâna” s-a făcut de fiecare dată fără dificultăţi,

prin simple observaţii asupra caracteristicilor morfologice. Astfel de lămpi se evidenţiază

prin formă mai mult sau mai puţin apropiată de modelele romane şi mai ales prin pasta

98

grosieră, cu impurităţi, arsă deficitar. Formele tradiţionale dacice folosite la iluminat35

(ceaşca dacică şi „candelabrele” de lut ars (afumători cu picior înalt)) nu se regăsesc între

creaţiile din timpul provinciei romane, deoarece acei care se vor ocupa cu fabricarea

lămpilor preiau atât modelele care circulă în lumea romană, cât şi tehnicile cele mai uzitate

în aceste activităţi. Încă nu ştim cu certitudine dacă corelarea, cu care se operează aproape

automat (lămpi lucrate cu mâna = populaţie indigenă), este corectă şi de aceea ne oprim să

facem alte supoziţii legate de aceste piese.

Lămpile confecţionate cu ajutorul roţii olarului pot fi identificate tot prin observaţii

ale caracteristicilor macroscopice. Diferenţierea prin calitatea şi componentele pastei este

funcţionabilă doar atunci când le comparăm pe acestea cu cele lucrate cu mâna; separarea

nu funcţionează când punem alături piese fabricate prin utilizarea tiparelor, provenite din

acelaşi sit sau chiar şi din zone învecinate. Arderea deficitară, incompletă, care imprimă

piesei o culoare brun- cenuşie spre negru, diferită de cea cărămizie specifică lămpilor tipic

romane, nu poate constitui un element de diferenţiere deoarece în interiorul unui cuptor

temperatura nu se distribuia uniform în camera de ardere. Modalităţile de aranjare a

pieselor în interiorul cuptorului influenţau de asemenea distribuţia temperaturii şi implicit

culoarea pe care o avea piesa după ardere.

Elementul principal rămâne în acest caz forma pieselor, deoarece tehnica de

fabricaţie limitează variantele morfologice ale lămpilor. Dificultăţile au apărut uneori în

cazul unor piese foarte apropiate ca formă de lămpile „clasice” romane şi mai ales când

trebuiau încadrate cronologic piese lipsite de un context stratigrafic clar. Greutăţile sunt

datorate în principal percepţiei unor autori români, ce văd această modalitate de producere

ca o tehnică “rudimentară” din secolele III- IV p.Chr, reînviată către sfârşitul existenţei

provinciilor dacice pe fondul crizei generale manifestată în Imperiul roman (Baumann

1995, 424). “Şabloanele” de acest gen sunt greu de eliminat, chiar dacă evidenţele

arheologice dovedesc că această tehnică continuă să fie folosită din epoca de înflorire a

Statului roman până în Evul Mediu. Şi în Dacia a fost utilizată puternic în perioada de

înflorire economică a provinciei, înainte de manifestările crizei economice şi mai mult, a

existat pe fondul unei puternice producţii locale în tehnica tiparului care nu diferă esenţial

din punct de vedere calitativ de produsele italice sau provinciale romane.

35 vezi nota 27

99

În studiul privind lămpile din Dacia confecţionate în această manieră (Roman

2000), varietatea formelor sub care apar aceste piese nu a permis stabilirea unei evoluţii

morfologice clare, dar s-a putut remarca o trecere de la formele foarte apropiate de lămpile

“clasice”romane, realizate în tipare, la lămpi mai apropiate de vesela ceramică (ex.

căniţele).

Orificiul de alimentare al acestor lămpi este elementul care a dat naştere la discuţii

şi supoziţii, deoarece indirect a ajuns a fi considerat un indicator cronologic. Lămpile

lucrate cu ajutorul unei tehnologii lipsite de complexitatea tiparului, dintr-o materie primă

puţin prelucrată, chiar grosieră, cu un orificiu de alimentare de mari dimensiuni, păreau

aparţine în mod logic unei epoci “târzii” (secolele III-V p.Chr. – pentru Dacia).

Ele ar fi fost rezultatele unei perioade în care se resimţeau puternic efectele crizei

economice care zguduia Imperiul roman, ale unui fenomen de îndepărtare treptată a

provinciei de vitalul circuit economic al Imperiului. În acest caz un orificiu de alimentare

mare ar fi fost un indiciu al folosirii unui combustibil cu o separeu mai ridicată faţă de

clasicul ulei de măsline. Ar fi exprimat lipsa sau insuficienţa uleiului importat în provincie,

constituind unul din multiplele repere ale complexelor fenomene de marginalizare şi

decadenţă economică. Într-un astfel de context, trecerea totală sau parţială la un combustibil

disponibil local (grăsimea animală – seul) era un fenomen logic, care trebuie să fi avut loc

şi în provincia Dacia la un moment dat. Observaţiile mele nu mi-au oferit însă datele

necesare pentru a lega în mod automat şi rigid acest fenomen de apariţia lămpilor lucrate la

roată. Mai mult, cele două procese (folosirea altor combustibili decât uleiul şi decăderea

economică) nu sunt complementare şi implicite.

Lămpile lucrate la roată există în timp ce dezvoltarea economică a provinciilor

dacice este vizibilă şi reală, iar pentru producerea opaiţelor se utiliza cu succes în toată

provincia tehnica tiparului, modalitate tehnică avansată faţă de modelarea la roată (Roman

2000, 109-8-110, 122-124). Astfel orice referire la o decadenţă a tehnicilor de producţie,

pare improprie. Mai mult, nu putem aplica automat formula de “lămpi romane târzii”

asupra lămpilor lucrate la roata olarului şi nici nu avem elemente care să prezinte această

producţie drept o renaştere a tehnicilor folosite în lumea greacă. Toate dovezile conduc spre

concluzia că aceste artefacte erau produse în cadrul unui atelier de olari, ca elemente

adiţionale unei producţii ceramice de veselă.

100

Încercările de a stabili caracterul local al unor astfel de piese sunt uşurate întru-

câtva de diferenţele morfologice majore remarcate de la sit la sit, de la zonă la zonă şi de la

provincie la provincie. Modificările morfologice sunt puternice în intervale de timp relativ

redus şi sunt cauzate în primul rând de maniera de execuţie, care este foarte permisivă şi e

foarte probabil că şi de influenţele interregionale ce pot apărea (Roman 2000, passim).

Cum avem de-a face cu o extindere a producţiei ceramice, destinată acoperirii unei

cereri imediate, destinată probabil unei comercializări de nivel redus, credem că producţia

acestor ateliere ar putea participa la jocul concurenţial, doar pe spaţii limitate în imediata

lor vecinătate. Diferenţele mari dintre produsele atelierelor provinciale dacice, nu poate

însemna decât că aceste piese se încadrează foarte bine în ceea ce am determinat ca fiind

„producţie locală” de lămpi.

Cele mai multe dificultăţi de identificare apar în cazul “clasicelor” lămpi romane

realizate în tipare. După cum aminteam înainte, accentul în studierea lămpilor s-a pus mai

ales pe încadrarea pieselor în serii tipologice şi încercarea de a folosi lampa ca indicator

cronologic. Pe măsură ce s-a aprofundat cercetarea fenomenele legate de fabricarea şi

comercializarea lor, a reieşit o situaţie de o complexitate covârşitoare pentru o întreprindere

individuală. În momentul în care se doreşte obţinerea unei imagini veridice sau cât mai

apropiate de realitatea studiată, nu pot fi lăsate la o parte determinantele socio-economice

ce caracterizează activitatea unui atelier, nici cele politico –administrative care îşi lasă

amprenta pe regiuni întregi cu tot ce cuprind ele, ori cele culturale şi religioase, manifestate

asupra celui mai important element al ecuaţiei – factorul uman.

Tiparul, este inovaţia care a permis pentru prima oară realizarea unor producţii

“industriale” şi utilizarea pe scară extinsă a lămpilor de către toate categoriile sociale.

Întreg procesul de producţie era “fracturat” în etapele prezentate în capitolele anterioare:

realizarea paternului (arhetipul), a celor două matriţe care vor compune tiparul propriu-zis,

crearea lămpii, impermeabilizarea, uscarea definitivă şi arderea.

În cazul acestor lămpi, identificarea pieselor locale dispune de mai multe elemente

care pot să ajute sau, dimpotrivă să îngreuneze acest proces. Caracteristicile pastei,

similitudinile cu pasta pieselor ceramice locale sunt indicii valabile şi aici. Formele pieselor

lucrate în tehnica tiparului sunt puţine şi standardizate, ceea ce face ca acestea să nu

conteze prea mult în separarea pe care dorim să o operăm. Cele mai vizibile modificări

101

intervin la elementele de decor, ştampilele sau înscrisurile de pe lămpi şi calitatea execuţiei,

datorată experienţei celui care o realiza.

Utilizarea tiparului a permis răspândirea meşteşugului în tot imperiul fără prea mare

greutate, deoarece orice meşter olar putea produce piese de iluminat, folosind instalaţii

destinate fabricării veselei ceramice. Folosind pe post de arhetip o lampă creată în altă

parte, putea fabrica din lut sau ghips propriile tipare, cu care demara o afacere înfloritoare.

Dacă reuşea să se apropie de modelul folosit, piesele sale aveau toate şansele să beneficieze

de un transfer indirect de prestigiu, în funcţie de reputaţia atelierului care a produs lampa

folosită ca model. În caz că această operaţie mimetică nu izbutea, probabil că pierderile

erau minime. În timp, piesele sale mai ieftine decât cele importate, îşi vor câştiga un loc pe

piaţă. Important pentru analiza şi discuţia noastră este faptul că piesele produse în astfel de

ateliere „tinere” nu ating nivelul de calitate promovat de atelierele cu tradiţie, ce reuşesc să-

şi exporte piesele la mii de kilometri distanţă.

În teritoriile transformate în provincii romane, cum este şi cazul Daciei, se poate

constata pentru un anume interval de timp după cucerire sau organizarea lor ca provincii, că

avem o producţie de lămpi cu o calitate redusă36 faţă de piesele importate în acele teritorii.

Deoarece în provinciile dacice nu exista tradiţia folosirii tiparului, încercările şi

experimentările iniţiale şi-au lăsat amprenta în lămpile produse. Faptul, a venit în ajutorul

cercetătorilor care au putut să separeu cu uşurinţă lămpile provenite din ateliere locale de

cele străine. Poate uneori s-a utilizat prea mult acest criteriu şi nu s-a mai ţinut cont de

situaţia în care patronul un atelier renumit putea să deschidă o filială a atelierului său în

noile teritorii romane, cu meşterii să specializaţi şi experimentaţi pentru o astfel de muncă.

În acest caz produsele locale nu pot fi identificate decât după caracteristicile pastei, ale

învelişului protector şi conţinutul de metale rare al acestora.

Mişcarea lămpilor poate fi urmărită atunci când există componente care să le

individualizeze: elementele decorative, mărcile, sau deficienţele de prelucrare. Pe baza unor

diferenţe de acest gen, H. Vertet a analizat, în 1983, lămpile din Gallia centrală. Prin

riguroase examinări fotografice ale arhetipurilor, tiparelor şi pieselor, prin multiple

comparări între piese şi prin studierea detaliată a neglijenţelor de fabricaţie, el a remarcat şi

prezentat fenomenele care intervin în întreg procesul de producere sau copiere a lămpilor. 36 Ca de exemplu copiile de lămpi cu volute de Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu 1994, 40-44), sau acele Firmalampe cu defecte, din acelaşi sit (Roman 1997, 435-437)

102

Folosirea unei lămpi pe post de arhetip, iar mai apoi repetarea procesului cu piesele

rezultate, va duce la modificarea permanentă a dimensiunilor lămpilor (micşorarea lor),

rezultând “generaţii” de piese purtătoare ale aceluiaşi decor sau marcă, dar cu dimensiuni

diferite. Retuşările finale lasă urme detectabile, care pot oferi de asemenea indicii preţioase

despre natura producţiei.

Elementele iconografice utilizate la decorarea lămpilor, nu au fost inventate de

producători obiectelor de iluminat, ei doar utilizând în forme simplificate, modelele

vehiculate în creaţiile sculpturale, pe reliefuri, în pictura şi mozaicul epocii. Infrastructura

creată în vastul spaţiu ocupat de romani a permis un schimb permanent al informaţiei, o

mişcare intensă a meşterilor şi a produselor.

Repertoriul decorativ este similar cu cel utilizat în cazul altor artefacte ceramice (ex.

terra sigillatta, terra stampata), deoarece exista o producţie de poansoane cu reprezentări,

la care apelau meşterii olari. Ştanţe de acest gen au fost vehiculate în Imperiu ca orice alt

fel de marfă, după cum o demonstrează reprezentările identice de pe piesele create în locuri

şi ateliere diferite (Fremesdorf 1922, 120; Roman 1997, 438-441). Arhetipurile şi tiparele

utilizate în procesele de fabricaţie trebuie să se fi bucurat de un tratament asemănător.

Aceste observaţii ne transportă în lumea polivalentă a atelierelor producătoare de

lămpi, a schimburilor de modele, a migraţiei meşterilor, etc. Toate contribuie la definirea

cadrului complex în care se desfăşura producţia de lămpi într-o provincie romană, într-o

officina, într-un atelier.

O lampă, fie ea produsă local sau importată, nu poate fi separată cu uşurinţă de

conglomeratul format din atelierul producător, legăturile cu cadrul economic local, regional

sau provincial, relaţiile şi situaţiile politico-administrative ce influenţează producţia

atelierului şi determinantele activităţilor umane în acea zonă.

2.a.5.1. Situaţii concrete din provincia Dacia

Dacă până acum discuţia a avut un pronunţat caracter teoretic, identificarea pieselor

locale se bazează în principal pe observaţii practice. În cele ce urmează vom prezenta

posibilele ateliere locale din provinciile dacice cu exemplificări ale elementelor ce au făcut

103

posibilă o astfel de identificare. Piesele locale realizate din metal (fier) vor fi ultimele

discutate, pentru că ele ridică în discuţie aspecte diferite de piesele fabricate din lut ars.

*

De mai multe ori am remarcat la autorii români care analizau lămpile din provincia

Dacia, tendinţa de a considera existenţa aproape de netăgăduit a unui atelier, atunci când în

situl analizat s-a descoperit chiar şi numai un tipar de lampă sau un fragment din acesta.

Dacă avem în vedere că la nivelul provinciilor dacice sunt prea puţine staţiuni arheologice

cercetate extensiv şi mai ales în alte zone decât cele militare sau administrativ-religioase,

putem considera atitudinile de acest gen reacţii normale la parcimonia, deseori frustrantă, a

datelor. Dacă avem în vedere deplasările şi mişcările meşterilor, a poansoanelor şi a

tiparelor, vom realiza că atât nu e suficient pentru a stabili existenţa unui centru de

producţie. Acolo unde nu există prea multe elemente de analiză, este necesară o coroborare

atentă a tuturor informaţiilor pe care lămpile dintr-un sit le pot oferi. Exemplele ce vor

urma prezintă situaţii în care lămpile însele pot oferi indicii despre existenţa unui atelier,

chiar şi atunci când unele sau majoritatea elementelor definitorii lipsesc (instalaţii de

procesare şi prelucrare a materiei prime de ardere a produselor finite, ori arhetipurile sau

tiparele implicate în procesul de producţie).

*

Fig. 4 2

Pentru început vom lua contact cu lămpile lucrate la roata olarului, care deşi nu ne

rin caracteristicile lor existenţa unui

atelier producător; în mod constant

săpăturile arheologice din

provinciile dacice nu oferă prea

multe informaţii despre instalaţiile

de prelucrare ale acestor ateliere,

sau nu putem lega credibil şi

instalaţiile e

oferă indicii precum tipare sau arhetipuri, pot indica p

Neo

să copieze c

9. După Roman 2000, 126, fig. 1,

argumentat producţia lămpilor de

xistente.

bişnuite în producţia de lămpi romane sunt câteva piese (Fig. 49), care încearcă

u mare fidelitate tipul Firmalampe, folosind însă roata olarului. Acest tip este

104

întâlnit doar în Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi a putut fi datat, după contextul de

descoperire şi materialul adiacent, în primele două decenii ale secolului II p. Chr. .37

La o prezentare susţinută cu ceva ani în urmă, s-au manifestat îndoieli legate de

modalitatea de realizarea acestor piese şi mai ales

a datării lor. Materialul conţinut de contextul în

care au fost descoperite, lasă loc la prea puţine

îndoieli, iar pentru realizarea lor, o serie de

observaţii lămuresc situaţia. Rezervorul creat la

roată, păstrează urme de desprindere, iar ciocul

realizat manual a fost lipit ulterior, în dreptul

orificiului romboidal decupat în peretele

rezervorului. Discul plat poate fi tăiat pe

circumferinţa sa, rezultând un orificiu “de

umplere” de mari dimensiuni. Contextul de

descoperire indică producerea acestor lămpi la

începuturile coloniei ulpiene, într-un moment în

care probabil aprovizionarea cu astfel de produse

era deficitară, iar în zonă nu funcţiona un atelier

ceramic propriu-zis. După numărul de piese

descoperite şi unicitatea lor, se pare că producţia

a avut un nivel scăzut, probabil era centrată pe

necesităţile unui grup, încetând la puţin timp

după iniţierea sa. E foarte posibil ca ele să fi fost

create în mediul militar, pentru a răspunde unor

necesităţi urgente. Fig. 50. După Roman 2000, 128-129,

fig. 36-47 Unicitatea lor, spaţiul restrâns în care au

fost difuzate sunt indicii ale identificării lor ca piese

37 Piesele de acest gen (8 piese - întregi şi fragmente) provin din săpăturile efectuate în forum-ul Colonei Ulpia Traiana Sarmizegetusa (forum vetus)- între anii 1991-1994, dintr-un context de incendiere, bogat în material ceramic, militar şi numismatic (peste 50 de monete ce nu depăşesc pragul anului 102,cu excepţia a trei dintre ele databile 105-106 )

105

locale. Cei care le-au fabricat puteau să lucreze într-un atelier de material de construcţii sau

veselă ceramică, care însă era într-o fază incipientă a existenţei sale.

Alte piese lucrate la roată (Roman 2000, 105-107, cu bibliografie) (Fig. 50),

descoperite zona sacră a Sarmizegetusei, par să indice funcţionarea unui atelier tot la

Sarmizegetusa. Ele sunt foarte apropiate, din punct de vedere morfologic, de “standardele”

lămpilor romane clasice - realizate în tehnica tiparului.

În acest grup au fost incluse 12 piese întregi, aflate într-o stare de conservare foarte

bună, care se remarcă prin rezervorul relativ plat şi discul concav (Roman 2000, 102-110

forma I A2). Încadrarea cronologică a grupul de lămpi şi implicit a producţiei atelierului a

fost dată de trei piese care dispuneau contextelor de descoperire coerente; conform acestor

încadrări stratigrafice, atelierul ar fi funcţionat în prima jumătate a secolului II p. Chr. .

până spre mijlocul aceluiaşi secol.

Câteva caracteristici ale pieselor (similitudinea dintre realizarea, pasta, arderea şi

dimensiunile lămpilor care formează grupul, prezenţa unui inel pe parte inferioară a

bazinului- caracteristic mai mult veselei ceramice decât lămpilor lucrate la roată, pasta

identică cu cea a majorităţii veselei ceramice din aceeaşi perioadă) au sugerat că atelierul

respectiv, care producea în principal vase ceramice, a fabricat şi lămpi - elemente adiţionale

unei producţii masive de vase ceramice de cele mai variate tipuri şi forme, într-o perioadă

în care la Sarmizegetusa exista o producţie puternică de lămpi realizate în tipar38.

Nu pare să fie vorba de o eventuală

“dispoziţie” ori “tentaţie” de scurtă durată, a

unuia dintre olarii ce lucrează într-un atelier de

lămpi, ci de o producţie consistentă, care se

bucura de un oarecare succes pe plan local.

Ipoteza producerii acestei forme de lampă ca

produs cu destinaţie specifică (spre exemplu -

pentru a fi depuse ca ofrandă la unul din

templele din zona sacră a Sarmizegetusei),

deocamdată nu poate fi susţinută suficient de Fig. 51. După Roman 2000, 130, fig. 63- 67

38 Roman 1997, passim, - La Sarmizegetusa producţia de lămpi se manifestă foarte puternic încă din primele decenii ale secolului II d.Chr.

106

argumentat.

Ca o variantă târzie a formei prezentate anterior, amintesc aici un grup de piese de

la Sucidava (Tudor 1947, 166-169, fig. 19/2, 6, 8, 9, fig. 20/2, 3) (Fig. 51). Acestea se

remarcă prin forma înaltă şi glazura care le acoperă. Atelierul a funcţionat în secolele IV-V

p.Chr.

Fig. 52. După Roman 2000, 138, fig. 170- 173

Ultimul grup de piese bine individualizate între lămpile lucrate la roată din Dacia,

sunt cele de la Romula (Popilian 1976, 239, fig. 11/6, 8; Popilian 1997, 14, pl. XXIX/1- 3)

(Fig. 52). Cele patru piese ale acestui grup,

similare atât morfologic cât şi din punctul

de vedere al pastei, au profilul tronconic şi

orificiul de alimentare mare, cu marginile

puternic înălţate şi evazate. Ele se pot data,

după perioadei de existenţă a obiectivului

în care au fost descoperite (villa

suburbana), între a doua jumătate a sec. II

p.Chr. şi prima jumătate a secolului III

p.Chr. (Popilian 1976, 225).

În cele prezentate mai sus am dorit să exemplific cu ajutorul câtorva lămpi

individualizate prin caracteristicile lor, situaţii în care astfel de artefacte pot fi considerate

elemente de identificare unui atelier ceramic. Toate grupurile de piese menţionate mai sus,

se remarcă prin existenţa unor piese similare în toate caracteristicile lor, care sunt

răspândite într-o zonă restrânsă, centrată pe locul de producere. Aceste elemente indică

caracterul cert de produse locale.

*

Am remarcat până aici că, separările între lămpile produse la roată s-au operat pe

baza formei şi a caracteristicilor pastei. Când aducem în discuţie lămpile create în tipare

situaţia se modifică, în primul rând datorită perioadei de existenţă a provinciei şi a plasării

geografice a acesteia.

Pe durata existenţei Daciei ca provincie romană, în tot Imperiul se produce şi se

comercializează intens în principal un singur tip de opaiţe - Firmalampe. Atelierele din

zonele vecine, care ar fi putut influenţa producţia dacică, dezvoltă producţii similare.

107

Urmarea directă este aceea că forma lămpilor poate fi prea puţin folosită la separarea

pieselor locale de cele importate. Sunt necesare observaţiile legate de: marca olarului,

decoraţia, defectele de prelucrare şi finisare, pentru a putea decela diferenţe. Posibilităţile

de copiere şi imitare a pieselor provenite din exterior, sporesc complexitatea abordării.

Prezenţa eventualelor arhetipuri, tipare, piese identice, instalaţiilor de prelucrare (cuptoare),

etc., contribuie la posibile confirmări sau validări ale identificărilor propuse.

Cea dintâi situaţie pe care dorim să o discutăm este cazul unor piese de la Ulpia

Traiana Sarmizegetusa, în care analiza

a putut fi iniţiată datorită prezenţei unor

particularităţi în decorul unor lămpi

(Roman 1997, passim).

Fig. 53. După Roman 1997, 451

Cu prilejul săpăturilor din 1995, la

Sarmizegetusa au fost descoperite

împreună trei lămpi într-un context de

epocă traiano-hadrianică; ele fac parte

din tipul Firmalampe cu canal deschis (X

Loeschcke) şi au aceeaşi marcă de olar -

FORTIS.

Una dintre ele este importată, după

cum o dovedeşte execuţia şi pastei din

care este realizată. Discul piesei este

decorat cu o mască de sclav din Noua

Comedie umană; deasupra sprâncenei

drepte, la baza părului, pe frunte există un punct

reliefat puternic (un “neg”).

Celelalte două opaiţe, identice între ele, au discul rezervorului decorat cu câte două

măşti umane. Trăsăturile măştilor se disting cu mare greutate, deoarece matriţa superioară

folosită la fabricarea lor era uzată şi deteriorată în zona discului. Ele sunt realizate dintr-o

pastă semifină, specifică pieselor ceramice ulpiene şi se remarcă printr-o execuţie de slabă

calitate. Micile diferenţe dintre ele sunt datorate retuşării ulterioare îmbinării părţilor.

Aceste caracteristici indică două opaiţe modelate în acelaşi tipar, fapt care le conferă

108

valoarea de dovadă concretă a unei producţii locale de opaiţe Firmalampe la începutul

secolului II p.Chr. Probabil că în acest caz s-ar putea sugera că la acel moment, în

respectivul atelier sarmizegetusan, încă nu opereaza cu o triere eficientă a pieselor de nivel

calitativ redus.

Fig. 54. După Roman 1997, 452

Imaginea măştii, de pe discul lămpii de import, a putut fi „urmărită” datorită clarităţii

trăsăturilor sale cât şi -“negul” de pe frunte. Decor identic apare pe lămpi de la Carnuntum

(Alram-Stern 1989, 162, nr.131, Taf 6, 9, 24; 267, nr. 363, Taf 6, 34; nr. 364, Taf 34; nr.

536 -538, Taf 35, 267), Carthagina (Deneauve 1969, 208, nr. 1024, pl. XCIII,), Vindonissa

(Loeschcke 1919, 56, nr. 893, Taf.XVIII-XIX; 57, nr. 895, 896), Sopron (Ödenburg)

(Iványi 1935, 132, nr. 1423, Taf .LI\5), în colecţiile de la British Museum (Bailey 1980,

228, Q 1161- FORTIS/N;

228, Q 1188), -unde sunt

considerate de provenienţă

nord italică. În Dacia piese

decorate cu măşti de sclav

am întâlnit la Apulum

(Băluţă 1961, 197, nr. 19 –

CASSI), Sarmizegetusa

(Alicu 1994, 169, nr.420,

421; 171-172, nr. 473-478)

şi la Tibiscum (Benea 1990,

161- 162, nr. 54, - FORTIS),

dar “negul” apare doar pe unele din piesele sarmizegetusane. Prezenţa negului doar pe

câteva piese la Sarmizegetusa, sugerează că ne aflăm în faţa unor cópii locale, realizate

după această lucernă sau după altele similare.

Cinci piese sarmizegetusane, descoperite în sanctuarul zeilor medicinei şi în vechile

săpături din forum vetus, sunt decorate cu masca cu „neg”. Toate aparţin tipului cu canal

deschis şi sunt marcate cu ştampila FORTIS; pasta cu nisip şi mică este caracteristică

produselor locale, iar dimensiunile lor sunt apropiate (variaţiile se încadrează între 1-3

mm). Decoraţia discului se estompează de la o piesă la alta, trăsăturile se diluează şi masca

îşi modifică dimensiunile, fenomen caracteristic copierii repetate în tipare realizate după

109

piese mai vechi, cópii şi ele. Astfel apar “generaţiile” de piese, care pot să devină surse

pentru alte “generaţii” de lămpi. Procesul nu este în mod obligatoriu un proces liniar, ci

presupune de cele mai multe ori ramificaţii ale acestor “generaţii” ce pot coexista în aceeaşi

perioadă de timp.

Existenţa mai multor piese cu decor identic a permis realizarea unei organizări a

generaţiilor de lămpi produse într-un atelier la Sarmizegetusa (Fig. 53, 54). Ordonarea s-a

realizat luând în considerare modificările intervenite în aspectul, dimensiunile măştilor şi a

piesei în general, fără a dispune de repere cronologice clare pentru fiecare piesă. În limite

mari s-a stabilit că lămpile de import decorate cu măşti de sclavi ce prezintă acel neg

circulă la Sarmizegetusa în intervalul cuprins între sfârşitul deceniului I şi deceniile II, III

ale celui de-al II-lea secol p.Chr., iar producţia locală a continuat în tot cursul secolului II

p.Chr. şi probabil mai târziu.

Masca cu „neg” este prezentă şi în decoraţia unei lămpi sarmizegetusane cu canal

închis (tipul IX în tipologia Loeschcke ), marcată LITOGENE (Alicu 1994, 169,

fig.18/421), alături altă mască comică. Un decor similar dar în care poziţia măştilor este

inversată, apare pe o piesă de la Vindonissa39 Avem astfel în cazul a trei piese Firmalampe,

cu cel puţin două mărci de atelier, trei moduri de aranjare al decorului, creat prin

combinarea a două „măşti”. Situaţia indică, în cadrul unor ateliere diferite, folosirea unor

poansoane cu decor identic. Avem aici o dovadă a producerii a circulaţiei şi a

comercializării unor accesorii folosite în fabricarea lămpilor, la fel ca în cazul accesoriilor

decorative utilizate în producerea tiparelor de terra sigillata.

Cazul de mai sus este interesant pentru că îmbină mai multe elemente legate de

producţia lămpilor: importuri, copierea unor piese străine pentru a porni producţia locală,

copierea lămpilor proprii (sau, în cazul existenţei mai multor ateliere la Sarmizegetusa,

copierea pieselor produse de rivali) şi urmărirea “generaţiilor”, utilizarea poansoanelor în

cadrul atelierelor diferite; situaţii similare sunt însă rare la nivelul provinciei Dacia.

39 Loeschcke 1919, 56, Taf. XVIII-XIX

110

Fig. 5 .

O situaţie mai clară în ceea ce priveşte utilizarea

tiparelor pentru a realiza serii de piese avem în grupul de trei

piese de la Napoca40 (Fig. 55). Identice în toate

caracteristicile şi defectele lor, acestea au fost create în

acelaşi tipar, fapt care indică prezenţa unui atelier producător

de piese de iluminat în zonă.

La Ulpia Traiana Sarmizegetusa avem un caz

interesant şi în ceea ce priveşte lămpile cu volute şi

realizarea de copii de către producătorii locali.

Numărul lămpilor cu volute se situează undeva în

jurul cifrei de 30 de piese, dintre care aproape jumătate au

fost determinate ca piese locale (Fig. 56) (Alicu 1994, 42-

44). Comparativ cu

restul Daciei, aici

piese descoperite

faptul că nu întâ

ale lămpilor cu

remarcă prin luc

de imprimare ş

pietricele- caracte

care au putut

Sarmizegetusa, s

p.Chr. 41(Alicu 1

11, 1/11, nr. 16, f

21, fig. 1/21, 20/2

40 Mulţumim aici d-l41 Lămpile cu volutedatarea determinată d

5

întâlnim cele multe

. Ceea ce trebuie remarcat, este

lnim altundeva în provincie cópii

volute. Piesele produse local se

rătura grosolană, asimetrie, greşeli

i pastă cărămizie cu mică şi

ristică a lămpilor ulpiene. Piesele

fi încadrare stratigrafic la

e datează la începutul secolului II

994, 43, 153, nr. 1-3, fig. 1/1, nr.

ig. 20/16, nr. 17, fig. 4/17, 154, nr.

1).

Fig. 5 1

ui V. Voişian şi E. Bota că mi-au permis accesul la ceste pie descoperite la Sarmizegetusa în forul traianic, inedite pâe D. Alicu la piesele din zona templelor.

6. După Alicu 1994, fig.

se inedite. nă la această dată, confirmă

111

Nici în aceste caz nu dispunem de tipare sau de instalaţii de procesare a lămpilor

care să certifice existenţa atelierului, dar faptul că aceste imitaţii grosiere sunt produse doar

la Ulpia Traiana Sarmizegetusa nu lasă loc îndoielilor. Copierea lămpilor cu volute doar în

zona Sarmizegetusei, poate fi pusă în legătură cu întemeierea coloniei şi crearea unei

comunităţi puternice care, în cel mai scurt timp, a pus bazele unei producţii locale de piese

ceramice de iluminat. Sursa inspiraţiei au constituit-o modelele avute la îndemână (cele cu

volute şi lămpile Firmalampe). La Sarmizegetusa, producerea de opaiţe cu volute se

desfăşoară pe o perioadă relativ scurtă, deoarece a existat în timp ce alte categorii de piese

de iluminat (lămpile cu corp circular şi lămpile cu marcă) se impun şi circulă intens, la fel

ca şi în întreg Imperiul roman. Acestea din urmă vor pătrunde puternic pe pieţele Daciei în

următoarele decenii, „sufocând” şi eliminând

complet lămpile cu volute. Restul comunităţilor

dacice, incluzându-le şi cele care vor face parte

începând cu 118 p.Chr. din provincia Dacia

Porolissensis, vor folosi pentru propria producţia

locală de piese de iluminat, cele două modelele

majoritare în provincie: cele cu corp circular şi

cele cu marcă - Firmalampen.

Continuând cu exemplele, ajungem la

cazul de la Gârla Mare (Stângă 1998, 88- 92)

(Fig. 57) unde în urma săpăturilor din 1996, a

fost descoperit un cuptor de ars ceramică.

Autorul aminteşte că, din lutuiala pereţilor gurii

de alimentare a cuptorului s-au scos trei tipare de

lămpi polilychnis, sparte, care au putut fi

întregite şi restaurate. Descoperirea indică utilizare acelor tipare la producerea de lămpi,

probabil în atelierul care dispunea şi de instalaţia de ardere (cuptorul); un moment dat s-a

renunţat la ele pentru varii motive. Avem aici un caz fericit în care se îmbină atât tipare cât

şi instalaţii de procesare a lămpilor, contribuind la determinarea unui atelier local.

Fig. 57 După Stângă 1998, 312, pl. XLII

112

Alte situaţii în care tipare

anepigrafice (Fig. 58) apar în proximitatea

unor instalaţii de prelucrare a lămpilor am

întâlnit la Drobeta (Stângă 1998, 72, 80),

Romula (Popilian 1997, 9-12; Tătulea 1994,

85) şi Tibiscum (Benea 1982, 27-28; Benea

1996, 59, 61, Abb. 1.1 ), Apulum (Moga

1978, 165, fig. 8). La Tibiscum în canabae,

s-au descoperit alături de un cuptor de ars

ceramică, două bazine cărămidă lipite cu

lut, care ar fi putut fi utilizate le prelucrarea

lutului. Tot ansamblu de instalaţii, datate în

secolul III p.Chr., nu pot proveni decât de la

un atelier ceramic, care e foarte probabil să

produs şi lămpi.

Situaţiile prezentate mai sus au

implicat prezenţa unor tipare anepigrafice în

situri unde au fost descoperite şi cuptoare de ars ceramică. Identificarea unui atelier

producător de lămpi a fost oarecum forţată prin combinarea celor două elemente, pentru că

până acum nu s-au descoperit instalaţii de procesare a pieselor ceramice care să poată fi cu

siguranţă atribuite unui atelier producător de lămpi. Chiar şi în situaţia de la Gârla Mare nu

avem certitudinea că în acel cuptor au fost arse lămpi fabricate cu tiparele descoperite.

Apropierea dintre tipare şi cuptoare, a fost făcută în baza câtorva situaţii generale posibile

cum sunt: într-un cuptor puteau arde produsele mai multor meşteri olari sau „lucernari”.

Dacă atelierele erau mici, contribuiau mai multe pentru a crea o şarjă de piese ce urmau a fi

arse (Fulle 1997, 129).

Fig. 58. După Popilian 1997, pl. XXVI; Stângă 1998, 298-299, pl. XXVIII-XXIX

Înclin să cred că opaiţele puteau fi arse în orice tip de cuptor, fie rectangular

(cunoscute drept cuptoare pentru arderea materialelor de construcţii) ori circular.

Cuptoarele de ars ceramică sunt prezente şi în alte situri, dar nu am amintit decât locaţiile

unde am putut combina prezenţa acestora cu cea a tiparelor.

113

O altă situaţie este determinată de prezenţa unei

patriţe (arhetip) între piesele descoperite la Apulum

(Fig. 59) (Băluţă 2001, 191-192; Băluţă 2002, 273-277).

Având în vedere numărul mare de opaiţe descoperite la

Apulum, acest arhetip poate fi considerat un indiciu al

existenţei unui atelier producător de lămpi. Dar el putea

la fel de bine să provină nu dintr-un atelier ci dintr-o

prăvălie unde se comercializau astfel de piese destinate

„industriei” producătoare de lămpi.

Ultimele situaţii pe care dorim să le prezentăm

în partea destinată lămpilor de lut ars şi a atelierelor

producătoare, sunt cele în care sunt implicate piese

caracterizate prin marca olarului, sau tipare

care poartă astfel de mărci.

Fig. 59. După Băluţă 2002, 276, fig. 1

Cel mai clar caz de care dispunem este

cel al pieselor de la Romula, ce poartă marca

lui Armenius (Popilian 1996, passim; Popilian

Fig. 60. După Popilian 1996, 89, fig. 5

1997, 14, pl. XXVI/1)

După ce atelierul meşterului Armenius

a fost stabilit de repetate ori la Apulum, Tomis,

Durostorum sau Novae (Gostar 1961, 192;

Cičikova 1972, 161; Muşeţeanu 1980, 285-

286), prin descoperirea mai multor piese

stampilate cu grafii variate şi a unui tipar (Fig.

60), s-a putut stabili cu destulă precizie

existenţa atelierului la Romula (Popilian 1996,

passim). Activitate sa se încadrează perioadei

cuprinse între a două jumătate a secolului II

p.Chr. şi începutul secolului III p.Chr.

Situaţiile descrise anterior confirmă faptul că la Romula a existat un centru ceramic

puternic, producător de diferite tipuri de lămpi.

114

*

S. Regep a analizat într-un

articol recent lămpile de fier din

Dacia (Fig. 61) (Regep 2002, 265-

272), singurele piese de metal care

pot fi considerate cu certitudine ca

făcând parte din categoria lămpilor

locale. Aceste piese au fost

descoperite în special în centre

militare: Brâncoveneşti, Gilău, Ilişua,

Porolissum, Potaissa, Românaşi şi

Tibiscum. Situaţia ar putea fi

explicată şi prin faptul că era normal

să existe în apropierea atelierelor de

prelucrare a fierului ce funcţionau în

spaţiile cantonamentelor militare stabile, ateliere care produceau astfel de piese. Lămpile de

metal sunt produse în aceste ateliere, prin batere la cald. Simplitatea realizării şi modestia

piesei, nu le conferea calităţi suficiente pentru a fi comercializate la distanţe lungi, păstrând

astfel un pronunţat caracter de produs local.

Fig. 61. După Regep 2002, 270-272, fig.1-9

*

Revin şi accentuez încă o dată că, existenţa într-un sit a unui cuptor de prelucrat

piese ceramice nu implică automat o producţie locală de piese de iluminat. Acestea puteau

într-adevăr să fie arse în aceste cuptoare, împreună sau nu, cu alte produse ceramice. De

asemenea, existenţa unui tipar sau a uneia dintre matriţele tiparului de opaiţ, nu este dovada

de netăgăduit a unei producţii locale de astfel de opaiţe. După cum s-a putut demonstra în

cazul poansoanelor cu care se decorau lămpile (Roman 1997), exista la nivelul provinciilor

dacice, la fel ca în întreg Imperiul roman, un flux de schimb (comercial ?!) cu astfel de

piese. Pentru tipare situaţia este similară, fapt care mă determină să am reţineri atunci când

vine vorba de corelări de tipul: tipar = producţie locală. Aici, simplitatea explicaţiei nu

reprezintă o abordare constructivă şi este probabil să scăpăm din vedere unul dintre cele

mai importante elemente de viaţă economică – comerţul.

115

Prezentarea de mai sus, a încercat să surprindă câteva dintre aspectele identificării

pieselor importate sau produse local şi de asemenea. situaţiile care pot apărea în timpul

abordării unui astfel de subiect. În toate cazurile este imperios necesar să se ţină seama de

nivelul cercetării arheologice din situl discutat, de obiectivele cunoscute în acel moment.

Spunem aceasta pentru că încă ne confruntăm în Dacia cu lipsa informaţiilor din

principalele sectoare ale vieţii private a omului roman.

Este necesară prudenţă în stabilirea existenţei unui atelier mai ales atunci când

dispunem doar de un tipar de lampă. Siguranţa identificării este dată de posibilitatea de a

corobora acest element cu alte date (prezenţa instalaţiilor de prelucrare şi procesare a

lămpilor, grupuri de piese cu caracteristici similare, arhetipuri, etc.). În lipsa unei astfel de

situaţii, este posibil să acordăm rolul de indicii identificatoare, urmelor unui comerţ cu

instrumente folosite în producţia de gen.

Toate aceste precauţiuni şi minuţiozităţi sunt necesare pentru a reda un cadru cât

mai fidel al realităţii, în ceea ce priveşte producţia acestor obiecte.

2.a.6. Limite spaţiale ale circulaţiei produselor locale

Dacă continuăm discuţia, vom remarca că în afara armatei, consumatorii de piese de

iluminat sunt comunităţile civile, apropiate sau nu de structurile militare. Trebuie să

amintim că atelierele producătoare de lămpi puteau răspunde necesităţilor unui spaţiu

înconjurător, care putea cuprinde atât o mare comunitate urbană, cât şi zone rurale

învecinate.

În aceste cazuri, desfacerea produselor „locale” se făcea fie în pieţele zilnice din

interiorul oraşului (macella), fie cu ocazia târgurilor sau a pieţelor „săptămânale”

(nundinae). Aceste târguri locale, organizate în oraşe şi pe domeniilor private (Frayn 1993,

121) la un anume interval de timp, sau la diverse ocazii (întruniri şi comemorări politice ori

religioase, etc.), se pare că aveau o zonă de acoperire mai mică de 50 km (De Light 1993,

15), promovând schimburi în care predomina vânzarea directă. Cei cca. 50 de kilometri ar

reprezenta în fapt distanţa medie parcursă de un car care transportă marfă în timp de o zi

116

(Gudea 1996, 10742). În situaţiile amintite se înscrie predominant şi comercializarea

lămpilor „locale”.

Dacă încercăm să privim situaţia din provinciile dacice, cu care suntem mai

familiarizaţi, remarcăm că în fiecare comunitate urbană şi nu numai, au fost descoperite

numeroase lămpi de lut ars cu caracteristici similare şi aparte de la o comunitate la alta.

Avem aici indicii că, probabil fiecare centru urban dezvoltă o producţie independentă şi

specifică de lămpi, pe care o difuzează în teritoriul înconjurător43. Faptul este important

pentru încercarea noastră de a cuantifica difuzarea relativă a produselor unui atelier, din

interiorul unei provincii. Alăturând factorii care intervin în această ecuaţie complicată

(distanţele dintre oraşele provinciilor dacice, faptul că transportul pe cursuri de apă

navigabile nu acoperea toate regiunile, dificultăţile şi costurile implicate de transportul

terestru, natura mărfii comercializate, distanţele posibil de acoperit în una sau două zile de

mers, datele cunoscute despre schimburile desfăşurate în pieţele şi târgurile epocii,

existenţa unui profit în urma acestor schimburi, etc.) ar fi de dorit să obţinem un rezultat

credibil şi cât mai sigur. La acest moment, datele de care dispunem există doar într-un

stadiu incipient, la nivel general, care nu încurajează o evaluare şi un rezultat precis. Totuşi

putem aminti că opţiunea noastră, grevată de o mare doză de subiectivism, înclină în acest

moment pentru o imagine care porneşte de la situaţia specifică a provinciilor dacice.

Deoarece în provincie, aglomeraţiile urbane, centrele rurale importante sau comunităţile

organizate în jurul unor cantonamente militare permanente, sunt situate la distanţe relativ

mici unele de celelalte, orice atelier producător de lămpi (situat în zona urbană sau rurală)

îşi putea comercializa profitabil piesele pe o piaţă aflată la mai puţin de o zi de mers. Mai

mult, această amplasare spaţială implică suprapuneri inerente între ariile acoperite şi

aprovizionate de fiecare atelier.

Faptul nu este încurajator pentru cel ce studiază problema, deoarece în această

conjunctură caracterul “local” al produselor comercializate scade şi este tot mai greu de

operat separări între piesele “străine” sitului, dar produse în zone învecinate ce au acces la

surse de materie primă cu caracteristici similare (lutul, degresanţii). Dacă luăm în calcul

42 Autorul o stabileşte la 60 km, dar în acest caz am preluat-o ca fiind distanţa maximală 43 Exemple se regăsesc la Apulum, (Băluţă 1999), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu, Nemeş 1977; Alicu 1994; Roman 2000) Potaissa (Cătinaş 1996), Porolissum (Gudea 1989), Romula (Popilian 1996), Tibiscum (Benea 1990), după cum sunt unele dintre exemplele din subcapitolul IV, 2.a.5)

117

posibilitatea unor influenţe datorate mişcărilor meşterilor, sau schimbului de poansoane şi

tipare, între ateliere, nu putem să nu remarcăm că sporesc variabilele implicate aici.

Cu toate acestea, credem că comercializarea şi difuzarea lămpilor în jurul centrului

de fabricaţie pe distanţe mici, situate undeva către 30 km (mai puţin de o zi de mers, în

cazul transportului terestru), ar exprima suficient de clar caracterul “local” al acestor

produse. Putem exprima cei aproximativ 30 km propuşi prin relaţii de schimb dezvoltate în

cadrul pieţei comunităţii căreia i se circumscrie atelierul şi în alte pieţe sau târguri aflate la

distanţă mică, incluzând aici şi pe cei care frecventează aceste pieţe. Argumentul este

sprijinit oarecum de o situaţie similară. Studiul efectuat, la începutul secolul XX, asupra

centrului producător de ceramică de la Săsciori (Irimie, Hofmann 1956), a relevat că

meşterii locali îşi vând produsele până la distanţe situate în jurul a 30 de km. Opţiunea mea

pentru acceptarea acestor date, are în vedere faptul că aceşti meşteri tradiţionali desfăşurau

o activitate situată în limite similare cu cele antice, atât în ceea ce priveşte meşteşugul în

sine, cât şi modul de valorificare a producţiei.

*

Însumând cele prezentate până acum, avem de-a face cu trei situaţii diferite de

producţie şi comercializare a lămpilor: producţia casnică, individuală sau familială,

producţia colaterală, adiţională, a centrelor ceramice şi producţia specializată pe piese de

iluminat. Primele două situaţii sunt în principal cazuri de „producţie locală”, iar cea din

urmă prezintă acest caracter, pentru produsele circumscrise unei arii de comercializare a

cărei limită se păstrează la circa 30 km în jurul centrului producător.

„Producţia locală” de lămpi reprezintă doar o faţetă a producţiei unui atelier

ceramic, specializat sau nu în fabricarea acestor instrumente de iluminat. Caracteristica de

„lampă locală” nu înseamnă nici un moment că am avea o distincţie clară în cadrul

producţiei unui atelier. Cu siguranţă că atunci când se dorea exportarea unor produse, erau

alese cele mai bune, dar aceasta nu credem că era o practică curentă şi neschimbată a

producătorilor. Exigenţele de calitate puteau fi necesare pe pieţele comunităţilor urbane sau

rurale din imediata apropiere a atelierului, la fel ca şi în oricare alte locuri din lumea

romană.

Diferenţa majoră între „local” şi „export – import” rămâne a se stabili după distanţa

de comercializare a pieselor.

118

Capacităţile de producţie ale atelierului implicat, materiile prime necesare, calitatea

şi experienţa meşterilor, sunt elemente care concură la prestigiul şi posibilitatea atelierului

de a se implica în circuitul comercial, funcţional, din regiune, provincie sau întregul

ansamblu al lumii romane. Chiar dacă separăm aceste elemente, putem remarca faptul că

negoţul cu lămpi, la mare distanţă implica un cadru complex, care influenţa existenţa,

stabilitatea şi extinderea sa. Astfel, aici erau implicate persoane potente financiar, dispuse

să investească şi să rişte în achiziţionarea şi/ sau comercializarea unor importante cantităţi

de produse, mijloace de transport pentru variatele situaţii întâlnite pe traseul urmat,

antrepozite pentru depozitarea sau tranzitul mărfii, angajaţi sau persoane servile pentru

efectuarea oricăror activităţi de supraveghere şi manipulare a produselor şi mai ales

capacitatea de a câştiga un loc sigur de desfacere a produselor într-o piaţă înalt

concurenţială. Tranzacţiile cu mari cantităţi de marfă, cu masă monetară mare, a căror

frecvenţă trebuie să fi fost redusă, puteau cuprinde produsele mai multor ateliere dintr-o

regiune, fără a fi necesar ca acestea să fie deosebit de mari. Comercializarea la nivel „local”

nu implica mobilizări, resurse şi facilităţi atât de mari ca în cazul de mai sus, putând fi

susţinută direct de către atelierul producător indiferent de mărimea lui, la o rată a frecvenţei

foarte ridicată. Beneficiind de o piaţă sigură, probabil mai puţin pretenţioasă, având

avantajul riscului minim şi a unui preţ redus, un profit sigur rezulta direct din volumul

vânzărilor.

Realitatea ne dezvăluie o situaţie mai complicată, în care alături de cele două faţete

ale producţiei trebuie să luăm în considerare şi faptul că exportul de piese avea loc şi în

interiorul provinciei, iar din această situaţie rezultă cu certitudine o îmbinare şi o

suprapunere a ariilor de distribuţie a mai multor ateliere, care implică o atenţie sporită la

determinarea categoriilor de piese. Circulaţia lămpilor într-o zonă se dovedeşte a fi un

proces complex, care se dezvoltă în lumea romană şi în exteriorul ei fără a ţine seama de

graniţele politice, administrative, culturale ori de altă natură44. În funcţie de locul şi

momentul în care se plasează cel ce face analiza acestor procese, se va observa aceeaşi

situaţie complexă a lămpilor „locale”.

Discuţia teoretică de până acum îşi găseşte mai greu aplicarea practică în cercetările

actuale. Identificarea sigură a pieselor „locale” pe baza răspândirii în jurul atelierului 44 Pentru răspândirea lămpilor în afara Imperiului vezi E. Krekovič, Römische Lampen im freien Germanien und in Osteuropa, RCRF Acta 33, 1996, 141-144

119

producător este posibilă doar în cazul în care piesele au anumite particularităţi care să le

individualizeze (decor, marcă, deficienţe de producere, pastă specifică), atunci când pot fi

comparate piese relativ identice şi mai ales prin utilizarea eficientă şi extinsă a analizelor

fizico-chimice. Uneori o încercare de determinare, bazată doar pe observaţii morfologice a

elementelor macroscopice, poate genera situaţii care sporesc confuzia.

Exemplificând, avem situaţia în care C.L. Băluţă, la discutarea mărcilor ce apar pe

lămpile din Dacia Superior, operează cu separaţia lămpilor în: lămpi originale, originale

atipice, originale italice, provinciale, provinciale panonice, provinciale moesice, autohtone,

indigene (IDR III/6, 8, 9, 181 – 225, 238 – 241). Comparând locaţiile incluse in categoriile

pieselor autohtone şi a celor indigene, observăm că ambele categorii cuprind piese din toată

provincia dacică şi nu apare nici o altă grupare (cum ar fi pe o anume comunitate urbană

sau separare administrativă). Separaţia fie este inoperantă şi nu e necesară, fie detaliile

acesteia rămân accesibile doar celui care face prezentarea. Acest exemplu defineşte cumva

dificultatea reală de a opera identificări în interiorul masei de lămpi descoperite, fără a

folosi o bază de date solidă obţinută prin analize fizico chimice a caracteristicilor pieselor

locale sigure (ex. tipare), ce pot apoi fi comparate cu restul de artefacte disponibile.

b. Analizele fizico-chimice, între realitate şi deziderat

S-a putut observa în părţile anterioare ale prezentării că sunt posibile determinări,

identificări şi încadrări ale pieselor de iluminat în funcţie de caracteristicile morfologice şi

macroscopice ale acestor artefacte. Aşa cum arăta D.M. Bailey, forma, decoraţia, detaliile,

culoarea, textura, soliditatea şi componentele macro- şi microscopice, pot fi utilizate de un

arheolog experimentat pentru a determina centrele de producere a acestor piese (Bailey

1987, 61). Dar analizele chimice şi mineralogice, sunt necesare şi de dorit, pentru a dispune

de rezultate detaliate, cu grad ridicat de certitudine.

Aplicabilitatea acestor investigaţii asupra pieselor de iluminat, conform

posibilităţilor tehnice şi financiare ale momentului, sunt discutate în cele ce urmează.

120

*

Ceea ce voi prezenta se referă la câteva situaţii observate în cazul unor materiale

ceramice descoperite în provincia Dacia şi posibile implicaţii ale analizelor asupra pieselor

de iluminat din Dacia Porolissensis.

Majoritatea instrumentelor de iluminat descoperite arheologic sunt obiecte ceramice

(lămpi). Materia primă folosită la realizarea lor o constituie argilele. Analizarea

proprietăţilor acestora, este o practică uzuală în studiile dedicate pieselor ceramice, mai ales

asupra categoriilor de veselă ceramică, dar sunt mai rar aplicate în cazul obiectelor de

iluminat.

Argilele sunt roci sedimentare, detritice sau de gelificare, neconsolidate, rezultate

prin depuneri în bazine marine, lacuri, lagune, sau prin alterarea unor produse vulcanice şi a

feldspaţilor din rocile magmatice (granite, riolite, dacite), ori metamorfice (gnaise).

În mod curent argilele conţin minerale argiloase (silicaţi, hidraţi de aluminiu) în

proporţie de circa 60%. Nu este vorba despre un amestec „curat" de minerale argiloase, ci

conţine o serie de alţi compuşi minerali, care fie au fost transportaţi în depunerile argiloase,

fie provin din roca mamă, în cazul unei dezagregări „pe loc" a acesteia. Putem aminti:

cuarţul, silicaţi (feldspaţi potasici, plagioclazi, muscovit, biotit, amfiboli, piroxeni),

minerale grele (granat, zircon, apatit), diferite minerale metalice (magnetit, hematit, titanit),

precum şi carbonaţi. Adesea componenţii minerali sunt încă prinşi în mici particule de rocă,

care permit identificarea provenienţei. Alte particule cuprinse în argile, constau în: material

litologic (cuarţ mică, fragmente litice), fondanţi artificiali, resturi organice, etc.

Datorită diversităţii acestor roci silicatice şi a componentelor asociate argilelor, acest

material eterogen, oferă cercetătorului posibilităţi multiple privind determinarea

provenienţei şi a caracteristicilor acestuia.

Discuţiile asupra caracteristicilor pastelor ceramice vizează atât descrierea corectă a

compoziţiei materialului, cât şi textura, plasticitatea, porozitatea şi culoarea acesteia.

Textura este influenţată de incluziunile existente (resturi vegetale, nisip, fragmente

litice). Ea variază în ceea ce priveşte aspectul, după modul de poziţionare al particulelor la

suprafaţa pieselor ceramice, în urma proceselor de finisare, uscare şi ardere.

121

Porozitatea are efect direct asupra permeabilităţii, rezistenţei la abraziune şi la

şocuri termice, fiind influenţată de granulaţia materiei prime şi a condiţiilor de ardere.

Plasticitatea reprezintă capacitatea materialului argilos de a forma, în combinaţie cu

apa, o pastă care îşi menţine coeziunea în procesul de prelucrare şi modelare. Se

diminuează în urma uscării şi a arderii, datorită deshidratării.

Culoarea variază în funcţie de câţiva componenţi ai pastei (oxizi de fier şi mangan,

impurităţi organice) şi de procedeul de ardere.

*

Metodele folosite la analizarea pieselor ceramice sunt: microscopia optică, analizele

chimice comparative asupra concentraţiilor de elemente, analizele prin difracţie cu raze X,

spectroscopia Mößbauer, porozimetria cu mercur, studiul metalelor grele şi

termoluminescenţa.

Microscopia optică, una din cele mai utilizate metode la noi, vizează descrierea

detaliată a pastei ceramice, a modalităţilor de prelucrare, fiind posibil uneori stabilirea

zonelor de provenienţă. În funcţie de formă şi culoare se pot identifica compuşii pastei:

particulele de cuarţ, pelagioclaz, feldspaţi potasici (ortoclaz, micloclaz), sanidin, muscovit,

biotit, clorite, amfiboli şi piroxeni, calcit, incluziuni granitice, fondanţi artificiali şi

particule organice.

Analizele chimice permit realizarea unor comparaţii între zone cu piese ceramice ce

dispun de identificări certe ale locului de producţie şi spaţii lipsite de acestea.

Analizele cu raze X (analize de fază) permit stabilirea mineralelor din compoziţia

pastei şi a temperaturii de ardere (precum spectroscopia Mößbauer).

Studiul metalelor grele, pare a fi o metodă mai puţin elocventă, care este rar

utilizată. Determinările mineralelor (zircon, apatit, monazit, rutil, titanit, magnetit, hematit,

pirit, granat, turmalin, disten, andaluzit, staurolit, epidot) cantonate adiacent, în rocile

magmatice şi metamorfice, permit stabilirea rocilor din care a luat naştere argila.

Termoluminescenţa permite stabilirea vârstei ceramicii cu o marjă de eroare ce se

ridică la cca. 20%.

Toate aceste analize sunt destinate obiectelor ceramice în general. În cazul pieselor

de iluminant, rolul acestor investigaţii nu este supralicitat din câteva motive.

122

Deoarece este vorba despre piese de mici dimensiuni, este dificil de prelevat probe

fără a le distruge ireparabil (Schneider 1994, 127). Realizarea lor cu ajutorul tiparelor a

atras un fenomen puternic de copiere, care a scăzut valoarea de indicator a înscrisurilor

aplicate de meşteri pe piesele lor. Nu în ultimul rând, costurile ridicate ale unor astfel de

analize, nu justifică rezultatele obţinute.

Pentru cei care studiază piesele de iluminat, sunt importante două mari seturi de

informaţii: cele legate de precizarea atelierului care a produs acele obiecte şi cele

referitoare la regiunea din care provin. De asemenea este esenţial a stabili cu precizie locul

de extracţie a materiei prime (cariera de argilă), pentru a distinge şi separa piesele create în

interiorul aceleiaşi provincii, dar în ateliere diferite. În mod curent, identificarea pieselor de

import se realizează cu uşurinţă, deoarece caracteristicile macroscopice ale acestora diferă

substanţial de produsele locale. Exemplul oferit de analizele efectuate pe lămpile din castrul

de la Vindonissa, este semnificativ în această privinţă. Separarea vizuală a lucernelor

Firmalampe în categorii de opaiţe realizate local şi de piese importate, a fost confirmată în

procent de 86 % de analizele de laborator (Schneider 1994, 128).

Diferenţierea între piesele din interiorul unei provincii, sau de cele produse în

provinciile învecinate, este necesară în determinarea circuitelor comerciale centrate pe

ateliere sau centre de producţie din regiunea studiată.

Compararea pastei lămpilor este relevantă, doar dacă este posibilă coroborarea

rezultatelor obţinute cu hărţi geologice detaliate, permiţând identificarea locurilor de

provenienţă a materiei prime. La momentul actual o astfel de situaţie rămâne un deziderat

pentru piesele Daciei. Afirm acestea deoarece am studiat cazul câtorva analize întreprinse

de specialişti geologi asupra materialelor ceramice de la Gilău45, Napoca (Cluj-Napoca)46,

Porolissum (Zalău)47, şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Sarmizegetusa, jud. Hunedoara)48.

45 L. Ghergari, C. Ionescu, M. Gorea, O. Ţentea, M. Toadere, Provenienţa materiei prime utilizate pentru ceramica dacică din situl roman Gilău, România, Ceramica tehnică. A VIII-a Conferinţă de ştiinţa şi ingineria materialelor oxidice, Alba Iulia, 14 – 16 sept. 2000, vol, I, Alba Iulia 2000, 126-128. 46 L. Ghergari, C. Ionescu, V. Rusu-Bolindeţ, M. Gorea, Consideraţii mineralogice asupra ceramicii romane din situl arheologic Napoca, Ceramica tehnică. A VIII-a Conferinţă de ştiinţa şi ingineria materialelor oxidice, Alba Iulia, 14 – 16 sept. 2000, vol, I, Alba Iulia 2000, 126-128. 47 C.C. Filip, Ceramica ştampilată de la Porolissum, Cluj-Napoca 2004, diss. mss., cap IV. 5 Pasta şi angoba vaselor, 82- 93. Îi mulţumesc că a avut amabilitatea să-mi furnizeze aceste date. 48 Cf. Mineralogia ceramicii romane de la Sarmizegetusa, mss.- studiu realizat la cererea autorului asupra unui lot de 20 fragmente ceramice, descoperite în Forum vetus şi Forum novum, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

123

Pentru probele de la Napoca, s-a stabilit că materia primă pentru ceramica grosieră,

provine „probabil dintr-un afloriment de la vest de municipiul Cluj-Napoca.”, iar cea pentru

ceramica semifină, ar fi „extrasă probabil de asemenea dintr-un afloriment deschis pe unul

din versanţii nordici ai Văii Someşului” (s.n.). Cele două determinări prezintă situaţii

probabile, cu locaţii vag definite. Concluziile vin să aducă un plus de precizie în

formularea: „au fost folosite surse apropiate de materie primă, ..., situate în versantul stâng

al Someşului, în zona confluenţei cu valea Chintăului.”, care însă nefiind argumentate

anterior, nu sunt convingătoare.

Situaţia este mai vagă pentru ceramica provenită de la Porolissum: “Zona de interes

ca posibilă arie sursă pentru vestigiile arheologice ale anticului Porolissum, se încadrează

din punct de vedere geologic în Bazinul Şimleului,…. Argila, … se exploatează în judeţul

Sălaj în cariere la: Moigrad, Băbeni (argilă cenuşie-cafenie), Crasna, Cuciulat (argilă

loessoidă cenuşie-cafenie), Nuşfalău, Panic, Surduc, Şimleul Silvaniei (argilă marnoasă),

Zalău (argilă cafenie, galbenă, cenuşie), Tihău, Zăuan (argilă marnoasă cenuşie galbenă).

Nisipul cuarţos se exploatează la: Ciocmani …, la Cubleşu (nisip cuarţos caolinos alb),

Gâlgău …, la Tihău şi Var (nisip cuarţos caolinos …)49.

În lipsa unor probe din perimetrele menţionate şi a unor analize adecvate, nu facem

decât să presupunem ca probabile aceste surse pentru materia primă utilizată în ceramica

analizată.” (s.n.).

Pentru Sarmizegetusa, situaţia este la fel de vagă: „Formaţiunile sedimentare

existente în perimetrul Sarmizegetusa, reprezentate prin diferite tipuri de argile, au putut

constitui, …, materia primă pentru ceramica romană studiată.”

Trebuie să menţionăm că analizele sunt făcute de specialişti în domeniu, cu vastă

experienţă practică şi pedagogică, în laboratoarele Facultăţii de Geologie, a Universităţii

„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Ei au utilizat microscopia polarizantă prin transmisie,

microscopia electronică de baleiaj şi difractometria cu raze X.

Rezultatele prezentate, sunt complexe şi precise din punct de vedere mineralogic,

dar au o aplicabilitate scăzută în studiul pieselor de iluminat. Chiar şi atunci când au fost

prezentate mai multe surse de materii prime, nu am putut distinge o localizare certă, folosită

49 C.C. Filip, op.cit., 92.

124

în epoca romană. În lipsa unei astfel de identificări, rolul acestor rezultate este minim, în

ceea ce ne priveşte.

Dacă luăm în considerare maniera de realizare a pastei, pentru piesele ceramice50:,

putem observa că lucrurile se complică, iar identificarea concretă a originii materiilor prime

devine mai dificilă. Folosirea mai multor surse de materii prime (argile) este o posibilitate

de luat în considerare atunci când se fac observaţii asupra pastei obiectelor ceramice. Este

indusă astfel o variabilă care reduce certitudinea oricăror identificări stabilite conform

caracteristicilor şi componentelor pastei. O eventuală extindere a investigaţiilor asupra unor

spaţii mai vaste rămâne inoperantă, atât timp cât în plan local nu există certitudini legate de

sursele exploatate în epoca romană.

Determinarea temperaturii de ardere a obiectelor ceramice de iluminat, nu aduce

multe plusuri în studiul acestora. Arderea oxidantă sau reductantă, ale căror rezultate sunt

obiecte ceramice colorate în tente de cărămiziu, respectiv cenuşiu, nu sunt criiterii de

grupare a pieselor de iluminat. Clasificările artefactelor de gen se face în funcţie de tipuri şi

perioade cronologice, nicidecum după tipul arderii, precum în cazul veselei ceramice.

Se cunoaşte foarte bine că pe durata arderii unei „şarje”, temperatura nu era constantă şi

uniform distribuită în toată camera de ardere, ceea ce determina variaţii de culoare a pastei

pieselor arse. Dacă în cazul unui grup de piese arse concomitent există diferenţe notabile de

culoare, atunci între „şarje” diferite, atfel de variaţii ar trebui să fie mult mai probabile. Ca

urmare, observăm că diferenţele apărute în timpul arderii, sporesc dificultatea identificării

certe a produselor unui atelier.

Legat de culoarea pieselor ceramice pot remarca faptul că, în ultimul timp cercetătorii

din domeniul veselei ceramice folosesc cu preponderenţă catalogului Munsell Soil Chart

(ed. 1994), pentru determinarea (identificarea) culorii pastei pieselor ceramice. Această

„modă” este extinsă şi asupra opaiţelor din Dacia de către unii dintre cercetătorii români

preocupaţi de toate categoriile de obiecte ceramice (ex. Cătinaş 2002).

În ceea ce mă priveşte, consider că un astfel de demers, are o relevanţă scăzută din

câteva considerente. Catalogul este creat pentru determinări ale culorilor solurilor şi în nici

un caz a lutului sau argilei arse. Nuanţele catalogului, deşi foarte variate, nu permit

50 Vezi cap. II, 2. c.1.6. - Materia primă, arderea, organizarea atelierelor, - unde am prezentat situaţia în care olarii amestecau argile din surse diferite, împreună cu degresanţi variaţi, pentru a crea pasta cu calităţile necesare unui anume tip de piesă.

125

identificări cu precizie, lăsând loc încadrărilor cromatice largi, în registre de mai multe

nuanţe, care îngreunează prezentarea şi-i conferă doar o patină de metodă ştiinţifică.

Acelaşi rezultat se poate obţine printr-o descriere simplă, utilizând combinaţii de culori,

inteligibile. Nu în ultimul rând, trebuie să ţinem seama de diferenţe de culoare ce apar chiar

între piesele aceleiaşi „şarje” de obiecte arse, ceea ce reduce drastic relevanţa unor

prezentări detaliate a nuanţelor pastei.

Stabilirea prin analize de laborator a modalităţii de realizare, e improprie pieselor de

iluminat, unde chiar şi fragmentele de mici dimensiuni, permit observarea acestor

caracteristici.

Observaţiile prezentate anterior conduc spre o singură concluzie: la situaţia actuală,

pentru posibilităţile tehnice şi financiare de care dispun, după cantitatea datelor deţinute, nu

este posibilă realizarea unor analize a căror rezultat să aibă o relevanţă concretă pentru

studiul instrumentelor de iluminat (cele ceramice în special).

126

Cap. V

PIESE DE ILUMINAT ÎN DACIA POROLISSENSIS

1. Consideraţii şi repere generale.

Înainte de a prezenta obiectele de iluminat analizate în studiul meu, este necesară o

scurtă prezentare a istoriei provinciei Dacia Porolissensis şi a tipurilor majore de piese de

iluminat prezente în timpul existenţei sale.

*

În secolul I – II p.Chr. Imperiul roman, prin conducătorii săi, a dus o politică

expansionistă care a cuprins „episodul dacic” începând cu domnia lui Vespasian (69 – 79

p.Chr.) până în timpul împăratului Traian (98 – 117 p.Chr.), în anul 106 p.Chr. În timp de

circa patru decenii au fost înglobate teritoriile dacilor şi geţilor din zonele Dobrogei

(cuprinsă în provincia Moesia, ulterior Moesia Inferior), Olteniei, Banatului şi

Transilvaniei (Istoria, 52).

După încheierea războiului din 106 p.Chr. regatul dac a încetat să existe şi a luat

fiinţă o nouă provincie romană – Dacia, care cuprindea vestul Olteniei, Banatul şi cea mai

mare parte a Transilvaniei. Ea a fost organizată de către împăratul Traian ca şi provincie

imperială, condusă de către un delegat imperial - legatus Augusti pro praetore, ales din

rândul personajelor care deţinuseră la Roma magistratura de consul (Istoria, 51; IstRom

1974, 84).

După 106 p.Chr. urmează o perioadă de organizare politică, administrativă şi

militară a provinciei. Se pun bazele primei colonia - Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa,

care va fi şi capitală. Infrastructura este considerată un element prioritar şi îi este acordată o

atenţie deosebită. Faptul este dovedit de faptul că la 108 p.Chr. se lucra la tronsonul

127

Potaissa - Napoca al drumului imperial care pornea de la Dunăre şi unea principalele

localităţi ale provinciei (Tibiscum – Ulpia Traiana Sarmizegetusa - Apulum - Potaissa -

Napoca - Porolissum) (Istoria, 70-71; IstRom 1974, 98- 99).

De asemenea are loc un proces rapid de colonizare a noilor teritorii. Sunt aduse, sau

vin din iniţiativă personală elemente imigrante din multe regiuni ale Imperiului roman,

după spusele lui Eutropius „ex toto orbe Romano” (VIII, 6, 2), marea lor majoritate fiind

vorbitori de limba latină. Se pare că din Italia au fost recrutate cadrele aparatului

politico-administrativ: funcţionari, administratori, perceptori, vameşi şi alţii. Un număr

însemnat erau originari din Illyricum, Dalmatia din cele două Moesii, Pannonia ori din

Tracia. Au venit şi greci, sau colonişti de altă origine etnică, dar de cultură şi limbă

grecească. Persoane din Asia Mica (Galatia, Bitinia, Caria, etc.), din Siria sau Africa,

din Galia, Britannia sau Hispania, completează structurile etnice din provincie. Acum

se formează comunităţile de cetăţeni romani - cives Romani (Potaissa), sau cele de

veterani şi cetăţeni romani - veterani et cives Romani (Apulum, Micia), comunităţi

integrate în cultura romană sub toate aspectele (IstRom 1974, 82; Istoria, 65-67).

Numărul semnificativ de populaţie de cultură latină în Dacia este ilustrat de

episodul în care Hadrian renunţă să părăsească provincia în timpul crizei din 117- 118

p.Chr., pentru a nu lăsa pradă barbarilor atâţi cetăţeni romani (Eutropius, VIII, 6, 2)

Noii veniţi se stabilesc într-un spaţiu în care elementul autohton este viu şi ai influenţe

asupra noilor realităţi. Stă dovadă toponimia aşezărilor din provincia romană Dacia,

unde o serie întreagă de nume autohtone au fost preluate pentru a denumi noile aşezări.

Pentru spaţiul viitoarei provincii Dacia Porolissensis amintim câteva: Potaissa sau

Patavissa, Porolissum, Napoca.

În această lume nouă se manifestă un factor determinant pentru dezvoltarea

economică şi culturală regională, pentru procesul de romanizare din interiorul provinciei,

pentru integrarea în civilizaţia Imperiului roman, anume – armata.

Din inscripţii şi alte izvoare se ştie că în luptele pentru supunerea dacilor au participat

un număr semnificativ de trupe romane (nouă legiuni, zece ale, peste treizeci si cinci de

cohorte), iar după încheierea ostilităţilor cea mai mare parte a acestor trupe a fost

retrasă. Au rămas doar legiunea XIII-a Gemina, cantonată la Apulum şi un timp,

vexilaţii din legiunea IV Flavia Felix (probabil şi din legiunea I Adiutrix) (IstRom 1974,

128

86). Mai târziu, prin anii 167-168 p.Chr., în timpul ostilităţilor cu marcomanii şi dacii

din nordul provinciei a fost adusă legiunea V Macedonica şi cantonată la Potaissa.

Apărarea provinciei Dacia însemna în acel moment două legiuni şi un număr

semnificativ de formaţiuni auxiliare (16 alae, vreo 50 de cohortae, 15 numeri,

detaşamente de singulares (garda guvernatorului). Un total de circa 50-55000 de militari

erau cantonaţi în castra şi burgus plasate atât la limitele provinciei cât în interiorul său

(Istoria, 62; IstRom 1974, 86).

Armata a contribuit la creşterea demografică în zonele de cantonare atât direct,

prin aportul adus de militari şi familiile acestora, cât şi indirect prin populaţia civilă

care urmau trupele în permanenţă, datorită legăturilor şi relaţiilor economice stabilite

cu acestea.

Prin intermediul armatei şi a specialiştilor arhitecţi, constructori, etc. se edifică

importanta reţea de drumuri a provinciei şi se pun bazele majorităţii aşezărilor urbane

din Dacia, se construiesc edificii publice, temple sau terme.

Odată cu realizarea infrastructurii, se stabilesc circuite comerciale interne care se

vor integra în vasta reţea de schimb a Imperiului. Principalul beneficiar al acestor

activităţi este tot armata, cea mai puternică sursă financiară, cel mai stabil şi mare

consumator de produse veritabil „romane”. Mai mult, armata a fost atât producător de

bunuri, cât şi cauza care a determinat apariţia şi/sau dezvoltarea în provincie a unor

producţii locale cu caracter pur roman.

Pentru transformările ce au loc la nivelul provinciei, în primii săi ani de existenţă,

este ilustrativă modificarea surprinsă în legenda monedelor imperiale din 112 p.Chr., când

DACIA CAPTA, se transformă în DACIA AVGVSTI PROVINCIA (Istoria, 52).

Sarmaţii iazigi de la graniţa vestică şi roxolanii de la frontiera estică a provinciei

pornesc o serie de atacuri asupra provinciei la scurt timp după moartea lui Traian în 117

p.Chr. Urmaşul său, împăratul Hadrian (117- 138 p.Chr.) reuşeşte să îndepărteze pericolul

acordând subsidii roxolanilor şi învingându-i pe iazigi (Historia Augusta, Vita Hadriani, 6,

6-8).

Provincia Dacia a fost reorganizată administrativ şi astfel apărut provinciile Dacia

Inferior (estul Olteniei şi probabil sud-estul Transilvaniei) şi Dacia Superior. Tot în acest

timp. Probabil după 119 p.Chr. a fost creată şi provincia Dacia Porolissensis (zona nordică

129

a Daciei, până la limita formată de râurile Arieş şi Mureşul Superior). Dacia Superior,

condusă de un legatus Augusti, este singura dintre provinciile dacice în care este cantonată

o legiune ( a XIII-a Gemina, la Apulum). Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis vor fi

conduse de câte un procurator Augusti (Istoria, 53, IstRom 1974, 83-85).

Cu excepţia evenimentelor din 117- 118 p.Chr., Dacia se bucură de o perioadă de

relativă linişte şi înflorire economică până la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius (138-161

p.Chr.). Însă, în timpul împăratului Marcus Aurelius (161-180 p.Chr.) şi a asociatului

acestuia la guvernare, Lucius Verus (161-169 p.Chr.), a începutul un conflict de proporţii

(„războaiele marcomanice”) în care au fost implicaţi pe de o parte romanii, iar de cealaltă:

marcomanii, cvazii, lacringii, burii, iazigii, roxolanii, costobocii, bastarnii şi alţii.

Urmele atacurile repetate ale iazigilor, lacringilor şi burilor sunt surprinse

arheologic pe mare parte a teritoriului provinciilor dacice, din nord (la Porolissum) până

sub zidurile Ulpiei Traiana Sarmizegetusa.

Pentru a susţine defensiva acestor teritorii este transferată la Potaissa legiunea a V-a

Macedonica, comanda militară a mai multor provincii (Moesia Superior şi Daciile) este

conferită unui singur general (M. Claudius Fronto). Tot în timpul lui Marcus Aurelius, cele

trei entităţi (provinciile dacice) sunt reunite, nu numai din punct de vedere militar, ci şi

administrativ şi juridic, în provincia Dacia şi sunt conduse de un guvernator – consularis

trium Daciarum, stabilit la Apulum. „Independenţa” provinciilor se manifestă doar în plan

financiar (Dacia Apulensis( ex Dacia Superior), Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis).

Provincia Dacia redevine astfel o provincie imperială de rang consular.

Între sfârşitul deceniului şapte şi începutul deceniului nouă, au loc lupte, se duc

tratative, se plătesc subsidii, se acordă drepturi de liberă trecere pentru comerţ, sunt

transferate populaţii din barbaricum în interiorul provinciilor (Istoria, 55-58).

Urmaşul lui Marcus Aurelius, Commodus (180-192 p.Chr.) încheie pace cu

marcomanii şi cvazii, punând capăt în acelaşi timp politicii ofensive susţinute de

Imperiu până atunci.

Moartea sa în 192 p.Chr. va deschide calea unei noi dinastii la conducerea

statului roman – dinastia Severilor, prin P. Septimius Severus (193-211 p.Chr.). În

timpul său provinciile dacice se bucură de o epocă de înflorire economică, de

reconstrucţie, după devastările din deceniile anterioare. Dezvoltarea economică şi

130

culturală, este subliniată de o serie de acţiuni administrative în care se ridică rangul

mai multor localităţi. Faţă de perioadele anterioare fenomenul are o amploare mai

mare.

Dacă revedem pe scurt procesul de urbanizare vom surprinde următoarea

situaţie: în timpul lui Traian, există 1 oraş – Colonia Ulpia Traiana Augusta

Sarmizegetusa; la Hadrian se adaugă trei municipia – municipium Aelium Hadrianum

Napocense, Drobeta şi Romula; la Marcus Aurelius apare municipium Aurelianum

Apulum (Alba Iulia, cartier Partoş), iar Napoca devine Colonia Aurelia Napoca; la

Commodus municipium apulens devine Colonia Aurelia Apulensis; la Septimius

Severus apare încă un municipium la Apulum – municipium Septimium Apulum, unul

la Porolissum - municipium Septimium Porolissense, probabil acum apare şi

municipium SeptimiumPotaissense, posibil şi la Ampelum, Dierna şi Tibiscum; tot la

Septimius Severus sau la Caracalla există o colonia la Potaissa (Istoria, 70-72).

Severus Alexander (222-235 p.Chr) este ultimul împărat în timpul căruia

domneşte liniştea şi provinciile dacice prosperă. Din timpul lui Maximinus Trax (235

– 238 p.Chr.) perioada „anarhiei militare”,când armatele din întreg Imperiul încearcă

să hotărască destinele statului roman, proclamând şi detronând împăraţi.

Deceniul patru al secolului III p.Chr. este momentul marilor atacuri ale

carpilor şi goţilor la Dunărea de jos. Climaxul se va consemna în timpul lui Filip

Arabul (244-249p.Chr.), când distrugerile care afectează provincia sunt comparative

cu cele din timpul războaielor marcomanice (Istoria, 59-62).

Criza se amplifică în deceniul opt pe fondul atacurilor de la graniţe şi a

tentativelor interne de uzurpare. Împăratul Aurelian (269-275 p.Chr.) este forţat să

evacueze aparatul administrativ şi să retragă trupele din Dacia în 271/275 p.Chr.,

pentru a fortifica apărarea Imperiului la graniţele naturale (Dunărea) (Istoria, 59-62).

El va înfiinţa o nouă Dacie, „Dacia Aureliană”, pe ţărmul drept al Dunării (partea de est

a Moesiei Superior şi partea de vest a Moesiei Inferior). Ea a fost împărţită, chiar de la

început, în Dacia Ripensis, cu capitala la Ratiaria şi Dacia Mediterranea, cu capitala la

Serdica (azi Sofia) (IstRom 1974, 118-119).

Anul 271/275p.Chr. este momentul în care provinciile dacice de la nord de

Dunăre îşi încetează oficial existenţa.

131

*

În cele de mai sus am urmărit într-o formă sintetică principalele evenimente

politice care au dus la crearea Daciei şi implicit a Daciei Porolissensis. Au fost

prezentate toate provinciile dacice, deoarece au apărut ca o unitate, au fost afectate

de schimbări împreună şi au o existenţă similară. Apariţia şi dezvoltarea

comunităţilor în spaţiul Daciei Porolissensis nu diferă de ce se întâmplă în celelalte

două provincii.

Dacă revenim la subiectul lucrării de faţă, obiectele de iluminat, observăm că

spaţiul porolissens este puternic integrat în lumea romană, atât în ceea ce priveşte

instrumentele destinate iluminatului, tehnicile de realizare cât şi modalităţile de iluminare.

În timpul celor 5-6 generaţii în care provincia a existat, se remarcă o producţie

aproape exclusivă de instrumente în cea mai pură tradiţie romană.

La începutul secolul II p.Chr. opaiţele cu volute - cele mai în vogă lucerne din

veacul anterior, încetează să se mai producă în atelierele exportatoare din Nordul italic.

Pentru o scurtă perioadă de timp se pot remarca „ecouri” provinciale, sub forma micilor

producţii care copiază sau imită elegantele piese italice, aflate încă în circulaţie. În Dacia

acest lucru se observă doar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi nu trece de jumătatea

secolului II p.Chr. În primele decenii de după cucerire, prin intermediul trupelor, lămpile cu

volute se răspândesc în toată provincia fără a fi însă produse în altă parte.

Opaiţele Firmalampe au apărut în atelierele italice în a două jumătate a secolului II

p.Chr. şi se dezvoltă la un nivel remarcabil. Acestea vor înlocui complet pe piaţa produselor

de iluminat lămpile cu volute şi în acelaşi timp concurează cu succes lucernele circulare cu

cioc semisferic (tipul VIII Loeschcke). În interiorul categoriei se remarcă diminuarea până

la dispariţie producţiei lucernelor cu canal închis, în dauna celor cu canal deschis care sunt

„la modă” din prima jumătate a secolului II p.Chr. La fel ca şi în cazul opaiţelor cu volute,

cele Firmalampe cu canal închis sunt prezente în număr mic în Dacia Porolissensis, mai

ales ca produse importate.

Faptul că provincia porolissensă există doar 5-6 generaţii, de la începutul secolului

II p.Chr. până după jumătatea celui următor, într-o perioadă în care se impun în Imperiu

două tipuri de piese de iluminat - opaiţele Firmalampe şi lucernele circulare cu cioc

semisferic, este cauza unei aparente sărăcii în tipurile de opaiţe prezente. Desigur mai sunt

132

prezente lămpi paralelipipedice, opaiţele lucrate la roată şi „sfeşnicele” ceramice realizate

în multe din atelierele ceramice provinciale, lămpile deschise de fier, create local şi nu în

ultimul rând opaiţele şi candelabrele de bronz importate. Toate acestea nu au aceeaşi

prezenţă, din punct de vedere cantitativ, precum cele două tipuri amintite, care sunt la fel de

bine reprezentate în tot Imperiul roman.

Evenimentele politice care au afectat provincia, nu au lăsat urme semnificative în

producţia sau comercializarea obiectelor de iluminat. La fel trebuie să se fi întâmplat şi în

ceea ce priveşte iluminatul propriu-zis.

* Aşa cum am prezentat anterior, o discuţie legată de iluminatul în epoca romană

trebuie să includă atât aspecte care ţin de arhitectura epocii, cât şi cele referitoare la piesele

de iluminat propriu-zise, materiile prime folosite şi tehnologiile utilizate.

Datele de care dispunem, sunt în principal cele obţinute prin cercetările arheologice

şi nu acoperă întreaga problematică precizată. Pentru a suplini lacunele este necesară

raportarea analogii şi similitudini descoperite în alte zone ale Imperiului roman, deoarece s-

a constatat o relativă unitate în acest spaţiu de civilizaţie.

Pe teritoriul Daciei Porolissensis, structurile arhitectonice romane au avut de suferit

de pe urma timpului. În mod obişnuit urmele acestora se prezintă sub forma unor fundaţii

sau, în cazuri excepţionale, au rezistat câteva asize din structura pereţilor. În aceste condiţii

nu poate fi vorba despre reconstituirea fidelă a situaţiei reale existente în timpul romanilor

şi surprinderea concretă a elementelor care facilitau iluminatul natural.

În ceea ce priveşte procesul de producţie al instrumentelor de iluminat în spaţiul

porolissens, lucrurile trebuie să fi stat la fel ca oriunde în Imperiu. Deşi arheologic nu au

putut fi identificate structuri cu o atare destinaţie, erau necesare suprafeţe şi instalaţii de

prelucrare (bazine de purificare a lutului, spaţii pentru uscarea produselor finite, locuri de

depozitare, etc.). Cuptoarele puteau fi folosite la arderea oricărui tip de piese ceramice, de

aceea este dificil de stabilit care dintre cele descoperite în Dacia Porolissensis (Fig. 2)

aveau o astfel de destinaţie. Opaiţele de bronz puteau fi produse în provincie, dar deoarece

datele pe care le avem sunt mai mult decât parcimonioase, au fost considerate piese

importate din exterior. Discuţia referitoare la pasta obiectelor ceramice a relevat că locurile

de extragere a materiilor prime (argilele) nu sunt cunoscute şi nici nu pot identificate cu

certitudine în momentul de faţă, prin analizele fizico - chimice disponibile şi accesibile.

133

Ajungem astfel la piesele de iluminat propriu-zise, singurele prezente în cantităţi

semnificative pe întreg teritoriul provincie Dacia Porolissensis. În baza caracteristicilor

acestora, a datelor legate de locul de descoperire, a marcajelor sau decoraţiei conţinute, se

pot obţine informaţii bogate referitoare la producţie, comercializarea şi răspândirea lor,

obiceiuri, etc. Analiza dezvoltată în cele ce urmează este bazată pe studiul acestora

deoarece ele sunt singurele dovezi palpabile ale iluminatului din epoca romană, surse

bogate în informaţie.

*

Aşa cum am amintit în capitolul I. 3, „Metoda de lucru”, nucleul lotului de piese

analizat în lucrarea de faţă, conţine circa 300 lămpi întregi şi fragmentare, inedite,

descoperite în cercetările arheologice din castrele de la Căşei-Samum, Gilău, Porolissum şi

din centrul urban Napoca. Pentru a surprinde varietatea obiectelor de iluminat din provincia

romană Dacia Porolissensis, am adăugat câteva dintre piesele prezente în colecţiile

muzeelor, publicate în reviste de specialitate. Se reunesc astfel instrumente de iluminat

descoperite în castrele de la Buciumi, Căşei-Samum, Gilău, Gherla, Ilişua, Porolissum,

precum şi în oraşele Napoca şi Potaissa51, etc.

Legat de instrumentele de iluminat din provincie, sunt necesare unele precizări

generale privind locurile de descoperire, cercetările arheologice şi reperele cronologice

oferite de acestea.

Multe din piesele aflate în colecţiile muzeelor au fost descoperite fortuit, sau au fost

achiziţionate cu mulţi ani în urmă. Acestea sunt deseori lipsite de menţiuni referitoare la

mediul arheologic din care provin. Cronologia lor poate fi stabilită doar prin metode

comparative, prin analogii cu lămpile a căror datare este precizată şi determinată după

informaţiile contextului arheologic de descoperire.

Piesele din muzeele transilvane au făcut obiectul studiului în mai multe rânduri52.

Dorim să menţionăm spre exemplu atenţia acordată pieselor din Muzeul Naţional de Istorie

a Transilvaniei (Băluţă 1979, 1996). Datorită poziţiei sale între instituţiile de gen din

Transilvania şi a personalului implicat în cercetările arheologice, aici s-a reunit un număr

51 Materialul descoperit la Potaissa a fost cuprins de Ana Cătinaş în teza sa de doctorat (Cătinaş 2002). Deşi am avut acces la manuscris, am decis să nu utilizez în analiza curentă decât piesele publicate până la momentul actual. 52 Vezi Cap. I, 2, b. Cercetări româneşti.

134

deloc neglijabil de piese de iluminat din toată Dacia. Dacă ne referim doar la piesele din

Dacia Porolissensis, există obiecte din mai toate siturile cu caracter militar din

provincie(Buciumi, Căşei, Gilău, Gherla, Ilişua, Potaissa, Porolissum, etc.), alături de cele

din centrele urbane importante (Napoca, Potaissa, Porolissum). Deşi puţine dintre ele

dispun de referinţe cronologice sau stratigrafice clare, continuă să prezinte interes ca o

ilustrare a varietăţii iluminatului din provincia romană Dacia. Unele dintre acestea au fost

incluse şi în grupul analizat aici.

În analiza pieselor de iluminat din Dacia Porolissensis au fost reunite grupuri mari

de piese, care au beneficiat de repere stratigrafice şi delimitări cronologice clare.

Astfel, obiectele de iluminat din castrul de la Buciumi (fig. 3/1.), au fost prezentate

grupat în monografia castrului din 1972 (Chirilă & alii 1972a, 1972b). Completarea

materialului lychnologic, descoperit ca urmare a cercetărilor arheologice desfăşurate până

în 1975, a fost realizată de N. Gudea şi C. Cosma după aproape trei decenii (Gudea, Cosma

2003). Astfel au fost prezentate un număr de 59 de lămpi, întregi sau fragmentare,

descoperite în principal în barăcile soldaţilor. Datarea lor s-a făcut mai ales pe baza

informaţiilor oferite de locul de descoperire. Autorii au reuşit să determine şi să prezinte o

serie de limitări stratigrafice şi cronologice ale materialului descoperit în castrul de la

Buciumi.

S-a stabilit că materialul descoperit între 0,00 - 0,30 m, se poate data după 250

p.Chr. Cel cuprins între 0,30 - 0,50 / 0,60 m, a fost datat în prima jumătate a sec. III p.Chr.,

iar cel recoltat între 0,50 / 0,60 - 1,00 m, se încadrează cronologic în sec. II p.Chr. (în

barăci). Din stratul cuprins între 1,00 - 1,20 m, provine materialul datat la începutul sec. II

p.Chr. (în barăci). Descoperirile din bastioanele porţilor, a turnurilor de colţ şi a turnurilor

de curtină sunt datate în sec. III p.Chr. (după 213 p.Chr.). Materialele din clădirile 1- 2 şi 4,

sunt datate în sec. III p.Chr., iar cele din clădirea 3, în a doua jumătate a sec. III p.Chr.

(Gudea, Cosma 2003, 21). Piesele descoperite în bastioanele portilor, în turnurile de colţ,

precum şi în unele clădiri, pot fi datate în secolul III p.Chr., mai ales după 213 p.Chr., când

s-a construit incinta din piatră. Opaiţele descoperite în barăci, între 0/60 -1/20 m, aparţin

primei faze a castrului, respectiv 106-213 p.Chr. Opaiţele apărute în straturile de suprafaţă,

cuprinse între 0,00 – 0,50 m, datează din faza castrului cu zid de piatră, de după 213 p.Chr.

135

Autorii precizează şi faptul că cele mai multe opaiţe nu pot fi datate cu precizie mai

mare, doar pe baza locului de descoperire, fapt pentru care au utilizat în permanenţă

analogii din alte mari centre militare sau urbane din provinciile Dacia (Porolissum,

Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa), sau din provinciile apropiate Daciei (Pannonia,

Moesia), pentru a încerca rafinarea încadrărilor realizate.

Castrul de la Căşei (fig. 3/2.) a fost cercetat în mai multe etape, de colective

diferite53. Cele mai recente săpături arheologice sistematice au fost conduse de D. Isac, cu

începere din 1986. După nouă ani, în 1995, a fost abordat şi vicusul militar. Din această

etapă provin cele 80 de lămpi întregi sau fragmentare, inedite, care sunt analizate aici.

Încadrările cronologice ale pieselor descoperite în castru ne-au fost oferite cu bunăvoinţă de

D. Isac, care a corelat detaliile de stratigrafie cu alte tipuri de piese (ex. fibule, monede,

ceramică TS, etc.). Deoarece cercetările sunt în plină desfăşurare, încadrările temporale ale

lămpilor de la Căşei sunt oarecum orientative. Se lucrează la o rafinare a acestora prin

coroborarea datelor stratigrafice complete cu cele oferite de cât mai multe categorii de

artefacte descoperite.

Cercetările arheologice desfăşurate la Gilău (fig. 4/1.-2.), au început cu câteva

sondaje în 1949, pentru a fi continuate într-o manieră ştiinţifică din 1951 (Isac 1997, 11).

Piesele de iluminat descoperite, au fost prezentate sporadic în rapoarte de săpătură, sau în

alte articole referitoare la descoperirile arheologice din acest sit54. Între anii 1976-1985,

cercetările au fost realizate sub patronajul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Ca urmare a acestor lucrări, un număr important de obiecte de iluminat a putut fi

analizat în 2001 (Isac, Roman 2001). Atunci au fost discutate 55 de lucerne descoperite

exclusiv în castru, până în anul 1985 când a luat sfârşit prima etapă a cercetărilor

arheologice.

Stabilirea coordonatelor cronologice a lămpilor analizate, s-a realizat prin

coroborarea cu informaţiile oferite de alte categorii de materiale descoperite în castru: terra

sigillata, ceramică ştampilată, ceramică de uz comun şi lucrată manual, fibule55. Astfel a

fost posibilă corelarea contextelor stratigrafice cu tipologia generală a acestor artefacte şi s-

a redus perioada de datare a acestora. Segmentele temporale în care s-a încadrat materialul

53 Vezi Isac 2003, 18-28, - stadiul cercetărilor. 54 Spre exemplu – Macrea & alii 1959, 453-460. 55 Isac, Cociş 1995, passim.

136

discutat, au fost folosite în concordanţă cu determinările realizate de D. Isac în monografia

castrului publicată în 1997 (Isac 1997): Gilău I (între 106 şi 117/118 p.Chr.), Gilău II (

între117/118 şi sfârşitul secolului II p.Chr.) şi Gilău III ( între sfârşitul secolului II p.Chr. şi

275 p.Chr.).

Aceste lămpi, au fost iniţial cuprinse între piesele inedite destinate a fi analizate în

lucrarea de faţă. Prin bunăvoinţa lui Dan Isac a fost posibilă publicarea lor înainte de

finalizarea tezei. Ele sunt prezentate aici şi completate cu altele, descoperite în campania

din anul 2001.

Câteva piese de iluminat, descoperite în cercetările de la Ilişua (fig. 5/1.) din

campaniile 1978-1995, sunt prezentate în monografia castrului (Protase, Gaiu 1997), fără

prea multe date concrete; piesele pe care le-am considerat analogii pertinente, au fost

incluse în ilustraţie şi discutate în funcţie de datele deţinute.

După cum am amintit anterior, piese cuprinse în patrimonial MNIT Cluj-Napoca, s-

au bucurat de atenţie din partea cercetătorilor. Între acestea sunt cuprinse o serie de obiecte

de iluminat descoperite în anticul Napoca, cu prilejul cercetărilor arheologice sistematice

sau de salvare, de-a lungul anilor.

Între 1992 şi 1994 au fost efectuate astfel de cercetări pe str.V. Deleu (Cociş & alii

1995) (fig. 5/2). În bogatul material scos la lumină au fost prezente şi piese de iluminat,

dintre care 17 lămpi întregi sau fragmentare au fost incluse în lucrarea de faţă. Informaţiile

stratigrafice au putut fi corelate cu monede56, fibule şi variate tipuri de obiecte ceramice,

fiind posibilă stabilirea delimitărilor cronologice a fazelor de locuire din zona cercetată.

Autorii au separat perioadele locuirii în etapele: I. prima jumătate a secolului al II-lea (106-

150/161 p.Chr.) - cu nuanţări cronologice între cele trei faze de lemn depistate în evoluţia

(a. perioada domniei lui Traian; b. perioada Traian-Hadrian; c. perioada Hadrian-Antoninus

Pius) şi o fază intermediară datată generic în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr.; II.

a doua jumătate a secolului al II-lea (150-193 p.Chr); III. sfârşitul secolului al II-lea -

începutul secolului al III-lea (193-235 p.Chr.); IV. perioada de către mijlocul şi a doua

jumătate a secolului al III-lea (235-271/275 p.Chr.) (Cociş & alii 1995, 636-640).

Situl de la Porolissum - Moigrad (fig. 6/1.), este foarte bine reprezentat atât prin

lucrările dedicate cercetărilor de aici, cât şi prin introducerea masivă în circuitul ştiinţific a 56 Descoperirile monedare cuprind 113 piese romane şi un tezaur (1268 de monede de argint romane). Ele au fost discutate în 2003 (Găzdac & alii 2003), înpreună cu succinte corelări stratigrafice.

137

materialului descoperit. Reluarea cercetărilor sistematice în 1977, a fost benefică pentru

cercetările din toate domeniile civilizaţiei romane.

Un număr semnificativ de piese de iluminat au fost discutate şi analizate în studii,

rapoarte de săpătură, sau monografii. Nu doar materialul cu caracteristici speciale (e. g. -

piesele de bronz cu accentuate caracteristici creştine) a atras atenţia specialiştilor (Gudea,

Ghiurco 1986, 1988). O cantitate semnificativă de piese de iluminat descoperite înainte de

1977 au fost cuprinse în monografia Porolissum (Gudea 1989). Autorul a prezentat 84 de

lămpi ceramice, întregi sau fragmentare, alături de un tipar de lămpi cu volute, trei lămpi de

bronz şi două de fier57. Lămpile ceramice au fost tratate ca piese de import, în mod

deliberat, deoarece la acel moment nu existau suficiente elemente de separare între

produsele locale, sau cele venite din exterior (Gudea 1989, 244-247).

O parte dintre aceste obiecte de iluminat au fost reluate în analiza curentă, pentru a

oferi o imagine cât mai detaliată a situaţiei pieselor de iluminat din zona Porolissum.

Acestora li se adaugă cele aproximativ 150 de lămpi ceramice descoperite cu precădere în

zona castrului de pe Dealul Pomăt (fig. 6/2.), între anii 1977 - 1989, şi a celor cca. 20 de

piese provenite din zona templului lui Jupiter Dolichenus, din cercetările anilor 1996-1999.

Acest lot consistent reprezintă cea mai mare parte a nucleului de lămpi inedite, de la care s-

a pornit analiza curentă.

Reperele stratigrafice pentru aceste piese sunt oferite de rapoartele de săpătură, de

monografiile dedicate zonei, sau de lucrările consacrate obiectivelor58. Pe baza materialului

militar; N. Gudea a reuşit o rafinare a cronologiei nivelurilor de locuire din interiorul

castrului de pe Dealul Pomăt59. Din combinarea acesteia cu datele oferite de rapoartele de

săpătură60 a rezultat o separare cronologică pe care am utilizat-o la încadrările pieselor de

iluminat. Astfel, piesele descoperite la peste 0,6 m adâncime, ar putea fi încadrate

cronologic între anii 106 – 118 p.Chr. Materialele cuprinse între 0,3 şi 0,6 m, ar data între

118 – 200 p.Chr., iar cele descoperite până la adâncimea de 0,3 m,ar aparţine perioadei 200

57 Gudea 1989, 447 - 453 (lămpi de lut), 314 -315 (lămpi de bronz), 509 (tipar), 561-562 (lămpi de fier). 58Rapoarte de săpătură pentru cercetările dintre 1997 -1991 (Chirilă & alii 1980; Gudea & alii 1983; Gudea & alii 1986; Gudea & alii 1988; Gudea & alii 1992), monografiile Porolissum; I (Gudea 1989); II- Vama romană (Gudea 1996) şi lucrarea dedicată Templului lui Jupiter Dolichenus (Gudea,Tamba 2001). 59 N. Gudea, Romische Waffen aus den Kastellen des westlichen Limes von Dacia Porolissensis, Sonderdruck aus beitrage zu romischer und barbaricher Bewoffnung in der ersten vier nachchristlichen Jahrhunderten, Margeburger Kolloquium, 1994, 88. 60 vezi nota 56.

138

– 275 p.Chr. Câteva cazuri particulare sunt constituite de: clădirea B10 (cisterna), care a

fost construită cândva în jurul anului 200 p.Chr. şi a fost dezafectată la mijlocul secolului

III p.Chr.(Gudea & alii 1988, 153); drumurile, aleile şi curţile s-ar încadra cronologic între

200 şi 275 p.Chr.; turnurile de curtină şi bastioanele porţilor, ar fi încadrabile între 213 şi

275 p.Chr.(Gudea & alii 1983, 128); clădirea C8, care a fost construită după mijlocul

secolului III p.Chr. (Gudea & alii 1986, 125). Pentru piesele descoperite în Templul lui

Jupiter Dolichenus, s-a folosit determinarea realizată de N.Gudea şi D. Tamba în lucrarea

din 2001 (244- 265 p.Chr.) (Gudea, Tamba 2001, 53-54)

Am mai aminti aici un alt sit, care a oferit studiului curent un număr semnificativ de

piese de iluminat, anume Potaissa- Turda. Existenţa castrului legiunii V Macedonica (fig.

7/1.), a fost unul din factorii determinanţi pentru puternicul interes manifestat de-a lungul

timpului, de specialişti sau colecţionari. Multe obiecte de iluminat, descoperite în secolul al

XIX-lea şi începutul celui următor, au fost cuprinse în colecţiile lui Téglás Istvan şi Botár

Imre (Ardevan, Rusu 1980; Bajusz 1980). În timp, unele dintre aceste piese au ajuns în

muzee din Cluj-Napoca, Oradea sau Budapesta (Cătinaş 2002, 196).

Lucrările de construcţie întreprinse pe teritoriul oraşului Turda în anii 1950, 1964,

1986 au permis recoltarea de noi materiale de iluminat de epocă romană. Odată cu

săpăturile sistematice desfăşurate în castrul legiunii pe Dealul Cetate, din 1972, un număr

remarcabil de astfel de obiecte intră în inventarul muzeului turdean. După cum prezintă A.

Cătinaş, din cercetările barăcilor din latus pretorii sinistrum (1972 – 1977), s-au descoperit

38 lămpi, în retentura (1987 - 1989) – 20 piese, în baraca cohortei quinqenaria din

retentura dextra – 11 lămpi, din principia (1978-1987, 1994, 1995) – 59 de piese, din zona

laturii estice a principia – 19 bucăţi, din baraca cohortei I miliaria, pe latus praetorii dextra

– 61 de piese, iar din terme -12 bucăţi (Cătinaş 2002, 198-199).

O parte din acest material a fost prezentat în articole, studii, sau în monografia

Potaissa61. Cea mai consistentă prezentare o face însă A. Cătinaş în teza sa de doctorat

(Cătinaş 2002), în care cuprinde 54 de piese de iluminat din colecţii şi alte 322 de piese

întregi sau fragmentare, din ceramică, bronz sau fier. În aşteptarea publicării acestei lucrări,

am decis să utilizez doar acele piese de la Potaissa, care au fost deja publicate.

61 Voi aminti doar câteva: Bărbulescu 1994- monografie, Cătinaş 1996, 1997, 2004a, 2004b.

139

Acestea sunt pe scurt locaţiile din care provin cea mai mare parte a instrumentelor

de iluminat din provincia romană Dacia Porolissensis, care au fost cuprinse în această

lucrare. Nu sunt singurele, dar din alte locuri provin puţine piese (ex. Aiton, Bologa,

Gherla, Ilişua, Românaşi, etc.), care nu oferă elementele necesare unei analize extinse a

proceselor din situl de provenienţă.

O observaţie asupra cercetărilor din provincie, se desprinde imediat, din rândurile

de mai sus. Până la momentul actual acestea s-au concentrat în principal asupra elementelor

şi structurilor cu caracter militar (Buciumi, Bologa, Căşei, Gherla, Gilău, Ilişua, Porolissum

– castru Pomăt, Potaissa –castrul legiunii, Românaşi). Puţine descoperiri provin din zonele

urbane, „civile” (Napoca, împreună cu un număr restrâns din Porolissum, Potaissa,

Ciumăfaia, Negreşti). Această preferinţă va influenţa direct rezultatele analizei, care se vor

circumscrie mai ales în jurul situaţiilor decelabile în spaţiul militar şi cel imediat

înconjurător.

2. Tipuri de piese de iluminat în Dacia Porolissensis

În cele ce urmează vor fi prezentate tipurile de piese de iluminat din Dacia

Porolissensis, cu exemplificări şi analize ale pieselor incluse în catalog. Structura discuţiei

cuprinde cele două mari categorii de instrumente: obiecte ceramice (realizate din lut ars) şi

obiecte de metal. Acestea sunt la rândul lor subîmpărţite pe tipuri şi variante. Decoraţia şi

mărcile, ce apar pe piesele de lut ars, vor fi prezentate şi discutate la categoria

corespunzătoare.

Deoarece nu am dorit realizarea unui corpus al provinciei Dacia Porolissensis, am

operat o selecţie a pieselor cuprinse în catalog. Unele fragmente, piese atipice, lămpi întregi

sau întregibile, dar comune (e.g - Firmalampe cu canal deschis) şi lipsite de elemente

distinctive, nu au fost incluse, deoarece aportul lor la analiza curentă este minimal. Vor fi

prezentate, însă sub forma clusterilor cantitativi, în evaluările statistice legate de obiectele

de iluminat din provincie (Fig. 2-7).

140

a. `Piese de iluminat ceramice

a. 1. Lămpi lucrate cu mâna (nr. 1 – 4)

Fig. 62. Dacia Porolissensis Repartiţia lămpilor lucrate cu mâna.

Grupul de lămpi lucrate în această manieră cuprinde două piese întregi şi două

fragmente de mici dimensiuni, descoperite la Căşei (3 buc.) şi Gilău (1 buc.).

Lucerna deschisă, nr. 1 (pl. 1), a fost descoperită la Căşei, în context databil în

prima jumătate a secolului II p.Chr. Opaiţul de la Gilău, nr.2 (pl. 1), este lucrat în tradiţie

La Tène- cu mâna. Lipsa contextului de descoperire ne-a împiedicat în stabilirea unei

141

datări. Fragmentul descoperit la Căşei (nr.4), reprezintă un cioc, lucrat cu mâna, care ar fi

putut aparţine şi unei lămpi lucrate la roata olarului.

În general astfel de piese sunt considerate creaţii ale populaţiei autohtone. Tehnica

rudimentară nu poate fi considerat un argument suficient de puternic pentru a indica drept

producători ai unor astfel de piese numai populaţia autohtonă. Mai sigur este faptul că ne

aflăm în faţa unor exemple de „producţie casnică”, care, repet, nu oferă indicii de nici o

natură privitoare la apartenenţa etnică a celui care le-a realizat. Nu se poate argumenta

pertinent nici afirmaţia că astfel de piese sunt caracteristice anilor de început ai provinciei

romane, deoarece cercetările în locurile unde se aşteaptă a exista astfel de obiecte –

aşezările, au o extindere puţin semnificativă la nivelul provinciei Dacia Porolissensis. Este

foarte probabil să existe altfel de piese în întreaga provincie, deoarece nu necesitau nici

tehnici complicate, nici instalaţii speciale.

a. 2. Lămpi lucrate la roata olarului (nr. 5 - 51)

Pentru încadrările utilizate între piesele acestei categorii, am folosit separările

proprii, create în studiul dedicat lămpilor de gen din provincia Dacia (Roman 2000,

passim). În analiza efectuată atunci, am decelat două mari categorii de lucerne, cu multiple

“variante”. Una cuprinde acele piese care se încadrează morfologic în “tiparele” lămpilor

romane clasice din secolele I-II p.Chr.(- profilul piesei este similar cu cel al lămpilor

romane realizate în tehnica tiparului, iar discul este plat sau convex). Cealaltă include

piesele care se îndepărtează vizibil de caracteristicile primelor (lămpi care suferă mari

transformări la partea superioară, ce ajung până la suprimarea discului, sau structurarea

întregii piese în jurul orificiului de umplere, cu modificarea profilului către forme ce ţin de

categoria veselei ceramice (ex.- căniţele).

Lămpile nr. 5- 6, 9 (fig. 8), 10 (fig. 9), 18 - 20 (fig. 10), 21 - 25 (fig. 11/5), 26 (fig.

12) şi 36 (pl. 4), prezintă caracteristicile formei IA: rezervorul relativ plat şi disc concav.

Această variantă de lămpi ar corespunde pieselor cu orificiul de alimentare larg, fără decor,

aşa zisele “lămpi cu seu” (Ponsich 1961, tip VI, 36; Lerat 1954, ser.6, 27, pl. XXIII). Ele

se remarcă prin forma lor ce păstrează, cu rare abateri, profilul lămpilor-medalion, cu

142

Fig. 63. Dacia Porolissensis Repartiţia lămpilor lucrate la roata olarului.

rezervor circular şi cioc rotund (Provoost 1976, Spec. IV, tip 3, 554-557; Ponsich 1961, tip

III, 34-35, fig. 3, pl. XVI-XXV).

Deşi grupul cuprinde 14 piese, doar lampa nr. 10, descoperită la Buciumi, a fost

datată ( secolul III p.Chr., după 213 p.Chr.).

Piesele similare din restul provinciilor dacice, se desfăşoară pe un vast sector

cronologic care se întinde de la începutul secolului II p.Chr. până la încetarea stăpânirii

romane în aceste teritorii. Mai mult, ele continuă să fie produse până spre sfârşitul secolului

IV p.Chr. şi începutul celui următor, atât în acest spaţiu cât şi provinciile vecine.

La Drajna de Sus, avem o piesă din primele decenii ale secolului II p.Chr.62, iar la

Tibiscum, o lampă este încadrată de Doina Benea în secolul III p.Chr.63 (Roman 2000, 102,

62 Ştefan 1948, 143 -trupele romane s-ar fi retras din Drajna de Sus în deceniul al doilea al sec. II p.Chr., în timpul domniei lui Hadrian, probabil în 118 p.Chr.

143

nr.1, fig. 3 şi nr. 3, fig. 5). Un lot consistent provine dintr-un atelier de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa (Alicu, Nemeş 1977, 41, pl. V/1, 2, 3, 4; Alicu 1994, 45, fig.2/41; Roman

2000, 105, nr.17, fig. 36, nr. 18, fig. 39, 106, nr. 19-23, fig. 38, 37, 40-42, 106-107, nr. 25-

27, fig. 45-47), care a putut fi încadrat în jumătate a secolului II p.Chr. (Alicu 1994, 45). Cu

profilul mai înalt sunt lămpile glazurate de la Sucidava (Tudor 1947, 166-168, fig.

19/1,6,11, fig. 20/1, - datate la sfârşitul sec. IV p.Chr. şi începutul sec. V p.Chr.)64 Alte

piese similare regăsim la Jidava (Negru 1996, 76, 80, Fig.2/2,3 - cu paralele la Romula,

Scorniceşti, Bucureşti - Palatul Justiţiei, Aquincum, Ognianovo, Tomis, Sirmium, Siscia,

Intercisa, Emona - datate în sec. II-III p.Chr.65), la Slăveni (Popilian 1981, 40, pl. 10/2,3),

la Viminacium (Zotović 1990, 9, Abb. 3), la Gomolava (Ruševljan, Brukner 1992, 117, pl.

5/23,118, pl.6/24), între piesele Muzeului Naţional de Arheologie din Sofia (Kuzmanov

1992, tip XLII, var.1, nr. 364, 365) – piese datate între secolele III-IV p.Chr., la Sirmium

(Rubright 1973, nr. 152, pl. XV, p.54) – lampă considerată ca fiind similară cu lămpile de

la Györ, Pannonia (Ivànyi 1935, 293, nr. 4210, Taf. LVII/6, nr.4197, Taf. LVI/8)66, la

Lauriacum (Derringer 1965, 119, nr.365 =VIII 1001, Taf. IX/f), la Carnuntum (Alram

Stern 1989, 286, nr. 589, Taf. 3,40, 288, nr.595, Taf. 4,41, 291, nr. 604). În Pannonia la

Tác-Fövenypuszta, lămpi similare cu ciocul mai reliefat, s-au descoperit într-un atelier datat

sub Constantin II (Thomas 1955, 120-130, Taf. L/14,16 ).

Piesele nr. 7 (pl. 1), 27 (fig. 12), 29 (fig. 12) şi 30 (fig. 13), au caracteristici similare

cu forma IB: discul puternic adâncit, cu buza orificiului de ardere curbată spre interior.

Lampa nr. 7 de la Căşei, provine dintr-un context încadrabil la începutul secolului II

p.Chr., în timpul domniei lui Traian, iar piesa nr. 29, de la Buciumi, este datată în secolul II

63 Piesele lucrate la roată de la Tibiscum au fost prezentate de Doina Benea împreună cu restul lămpilor de lut ars descoperite în acel sit şi au fost, în majoritatea lor, încadrate în secolele III-IV p.Chr.(Benea 1990, passim). Referirile clare la contextul de descoperire al pieselor de acest gen lipsesc, iar datarea s-a făcut mai mult pe baza pieselor analoage descoperite în cetăţile romane târzii de la Gornea, Hinova, Noviodunum. Această încadrare a fost preferată de mulţi autori care au publicat piesele lucrate la roată din Dacia. Voi lua aceste încadrări cu rezerva cuvenită, deoarece lămpile lucrate roată au fost privite mult timp drept expresia decadenţei tehnologiei de fabricaţie în contextul crizei Imperiului roman din secolul III p.Chr., chiar dacă autorii străini încadrează acest tip de opaiţe între secolele I-V/VIII p.Chr. (Ponsich 1961, 31, fig.4; 36, 78; Provoost 1976, 557 – specia IV, tipul 4) 64 Tudor 1947, 167,-piesele au fost descoperite sub ori în stratul de arsură hunică,alături de monede de la sfîrşitul secolului IV p.Chr. şi începutul secolului V p.Chr. 65 Negru 1996, 76, cu bibliografia acestor analogii 66 Ivànyi 1935, 20, nr. 4197, de la Györ, aparţine tipului XXII, varianta 4; varianta în cauză la Dunapentele a fost descoperită în mormânt împreună cu monede de la Galerius Maximinus Caesar (295-305 p.Chr.), respectiv Augustus (305-311 p.Chr.)(Paulovics 1927, 114, Abb. 28, Grab. XI)

144

p.Chr. Opaiţul trilychnis descoperit la Ilişua a fost încadrat de C.L. Băluţă între jumătatea

secolului III p.Chr. şi începutul celui următor, (Băluţă 1983, 28), probabil pe considerente

ce ţin mai mult de natura execuţiei piesei. Piesa nr. 14 (pl. 2), de la Gilău, se apropie

morfologic de grupul de mai sus, dar este diferită datorită profilului bitronconic al

rezervorului. A fost descoperită într-un context din prima jumătate a secolului II p.Chr. O

lampă de la Căşei, nr. 11 (pl. 2), întruneşte elementele distinctive ale formei IC: discul plat

şi o margine înălţată care delimitează discul. Ea a fost datată conform locului descoperirii

în secolul II p.Chr. Analogii pentru această formă întâlnim la: Râşnov (Roman 2000, 110 –

111, nr. 42, fig. 88), datat generic în secolele II – III p.Chr. (Oancea 1969, 600; Pop 1971,

7, 63-66) şi Apulum (Roman 2000, 111, nr. 44, fig. 86), datat între secolele IV-V p.Chr.

(Băluţă 1983, 32), foarte probabil după caracteristicile pastei de slabă calitate.

Piese similare regăsim la Intercisa (Paulovicz 1927, 116, Taf. II, Grab. XXI), la

Carnuntum (Alram Stern 1989,284-285, nr.585, Taf.40), în Pannonia (Ivànyi 1935, 293,

nr.4198, Taf. LVI/9, 291, nr. 4168, Taf. LVI/10), şi la Sofia (Kuzmanov 1992, tip XXXIX,

166, nr.326-340)67.

Un grup mai numeros format din piesele nr. 8 (fig. 9), 12 (pl. 2), 13 (fig. 9), 15 (pl.

3), 16 (pl. 3), 17 (fig. 3), 39 (pl. 5) şi 40 (pl. 6) se apropie de caracteristicile formei

IF:partea superioară a rezervorului este relativ plată, fără disc delimitat.

Lampa de la Porolissum, nr. 39, este cea mai timpurie dintre componentele

grupului, fiind datată între 106 – 118 p.Chr. Piesa de la Buciumi, nr. 13 a fost poziţionată

cronologic în secolul II, iar cea de la Căşei, nr. 17, la începutul secolului III p.Chr. Se

remarcă şi piesa nr. 15 de la Căşei, atât prin pasta sa fină, de culoare cenuşie, cât şi prin

forma specială a rezervorului. Ambele caracteristici (pasta şi morfologia opaiţului) nu se

regăsesc la Căşei, ori între cele cunoscute până în prezent din siturile provinciei Dacia

Porolissensis. Este dificil de crezut că o piesă lucrată la roată ar fi putut fi importată, dar

putem remarca că piesa este străină producţiei ceramice de la Căşei.

Lămpi similare, încadrate cronologic, avem la Romula (Roman 2000, 114, nr. 59,

fig.127), datată potrivit perioadei de existenţă a villa-ei în care a fost descoperită, în a doua

jumătate a secolului II p.Chr., până la mijlocul secolului III p.Chr. (Popilian 1976, 225).

67 lămpi datate între jumătatea secolului III d.Chr. şi secolul V d.Chr.

145

Piesa nr. 28 (fig. 13) de la Bologa, pare să se integreze prin caracteristicile sale, în

forma IG. Orificiul de alimentare mare, mărginit de un inel înălţat, constituie elementul

distinctiv pentru lămpile încadrate în această formă. Însă, ceea ce individualizează piesa

noastră de restul lămpilor lucrate la roata olarului, este ansa plată şi rectangulară, plasată în

plan orizontal faţă de corpul piesei. După condiţiile de descoperire şi după formă, acest

instrument de iluminat a fost datat în al treilea sfert al secolului III p.Chr. (Gudea 1997,

46).

O piesă analogă avem la Alba Regia (Szabó 1980, Taf. VII/1, 294, Grab. 2219),

considerată similară cu lămpile tipului XXII, varianta 4, din tipologia Ivànyi68. Piesa de la

Alba Regia este diferită doar în ceea ce priveşte baza lămpii, care în cazul ei este mai înaltă,

cilindrică, faţă de baza plată a pieselor noastre; încadrarea cronologică a acestei piese, -

respectiv la sfârşitul secolului III p.Chr. şi începutul secolului IV p.Chr., întăreşte datarea

făcută de N. Gudea.

Apropiate de caracteristicile formei IIB sunt lămpile nr. 33 (fig. 14) şi 34 (fig. 14),

descoperite la Porolissum şi respectiv Buciumi. Corpul acestora are un profil uşor

bitronconic, cu un orificiu de alimentare de mari dimensiuni. Marginea acestui orificiu,

înălţată în plan vertical, le apropie însă de piesele formei II E, căreia le aparţin şi piesele nr.

31 (fig. 13) şi 32 (fig. 13), de la Buciumi şi Potaissa. Corpul globular, este caracteristica

celor din urmă. Piesele nr. 31 şi 34, provin din barăcile 2 şi 4 din castrul de la Buciumi şi au

putut fi încadrate cronologic în secolul III p.Chr. Datarea lămpii nr. 33, în secolul IV p.Chr.

(Gudea 1989, 452), s-a făcut probabil pe considerente ce vizează calitatea pastei şi tehnica

de execuţie.

Observând aceste ultime patru piese, remarcăm diferenţe mari, faţă de cele

anterioare. Cu toate acestea, pasta poroasă şi grosieră a pieselor, arderea deficitară, deşi

indică un anumit grad de rudimentarizare, de erodare a întregului proces de producere a

lămpilor, nu implică obligatoriu o degradare completă a cunoştinţelor legate de acest

meşteşug.

Apropierea morfologică de elemente ale veselei ceramice romane (- căniţele),

prezenţa orificiul de alimentare larg, cu marginea înaltă şi evazată, sunt modificări

semnificative ale lămpilor romane. Acest fapt lasă impresia că au fost create forme noi,

68 Vezi nota 56 privitor la datarea acestei variante.

146

adaptate utilizării unui nou combustibil, diferit de uleiul folosit anterior prin vâscozitatea

mult ridicată. De altfel era foarte firesc ca localnicii să încerce să utilizeze resursele de

combustibili ieftini, aflate la îndemână: uleiurile de alune, mac, fag, in şi nuci (Chrzanovski

2000, 16), seul sau grăsimile animale.

Restul pieselor realizate cu ajutorul roţii olarului sunt fragmente de dimensiuni

variate, ce nu au oferit elementele necesare unei integrări tipologice.

*

Din cele arătate anterior am putut determina că, încă de la începutul secolului II

p.Chr. lămpile lucrate la roată sunt o prezenţă concretă între instrumentele de iluminat din

provinciile dacice. Este foarte probabil ca acestea să fie produse în ateliere destinate

produselor ceramice uzuale. Tehnica folosită, unele elemente ce apar în morfologia pieselor

(baza inelară -„picior de pahar”, orificiul de alimentare de mari dimensiuni, cu margini

evazate sau profilate) şi nu în ultimul rând pasta similară cu cea a vaselor ceramice locale,

vin să întărească această ipoteză. În momentul în care se vor putea analiza chimic

reziduurile de ardere de pe aceste lămpi, vom ştii dacă schimbările morfologice au fost

datorate schimbării combustibililor. Bineînţeles că rezultatele vor trebui comparate cu cele

obţinute din analiza reziduurilor de pe alte categorii de lămpi (ex. Firmalampe), care dispun

de încadrări cronologice clare. Doar astfel, transformările reale petrecute în sfera

iluminatului vor confirma sau infirma ipotezele înaintate aici.

a. 3. Lampă tubulară (nr. 52)

Această categorie este reprezentată de un singur exemplar (nr. 52, fig. 14), executat

probabil într-un atelier provincial dacic sau local, din zona Gilău, la o dată care nu a putut fi

precizată. Lămpi tubular-circulare, polilychnis s-au descoperit la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa (Alicu 1994, 63-64, tipul XI). Fragmentul nostru este asemănător cu două

piese de la Sarmizegetusa (Alicu 1994, 64 nr. 998, 999), descoperite în sanctuarul zeilor

medicinii, ce au ca analogie o descoperire de la Oszöny (Iványi 1935, Taf. LV/6,7).

147

a. 4. Lămpi cu corp paralelipipedic (nr. 53- 65)

Lămpile cu corp rectangular, paralelipipedic, sau cum sunt alintate uneori „lămpile

tabacheră”, sunt reprezentate aici de 14 piese întregi sau fragmentare. Astfel de piese au

fost încadrate de D. Iványi în tipul IX, iar de D. Alicu în tipul VI.

Lampa nr. 53 ( fig. 65, 66, pl. 6), cu cinci arzătoare, a fost descoperită la Napoca.

Ea se remarcă prin ştampila CAI, însoţită de o frunză stilizată şi prin discul împărţit în două

registre, din care cel stâng este decorat cu un „snop”. Datarea piesei în prima jumătate a

secolului II p.Chr., s-a făcut în funcţie de contextul descoperirii.

Decorul părţii superioare a lămpii este uşor estompat, ca de altfel şi ştampila de pe

baza piesei. Împărţirea în registre, prezenţa bordurilor torsionate, motivul vegetal de „snop”

sunt elemente care se regăsesc pe mai multe piese de la Ulpia Traiana. În registru drept se

observă slab o uşoară bordură în jurul unei părţi din orificiul de alimentare, care nu poate fi

altceva decât o lunula, perforată de acel orificiu. Combinaţia de snop şi lunula apare în mod

similar sau inversat pe câteva piese de Ulpia Traiana, din zona sanctuarului dedicat lui

Aesculap şi Hygia (Alicu1994, 46- 48, 156, pl. 3/78 - identic, pl. 2/74, 3/77, 79 - inversat).

Similitudinea se observă la fel de frapant atât în ceea ce priveşte morfologia lămpii, cât şi a

pastei.

În Colonia Ulpia Traiana a funcţionat un atelier care producea piese de acest gen.

Existenţa sa este dovedită de cele 314 piese descoperite aici, de similitudinile dintre ele şi

de ştampilarea unora cu marca meşterului Ianuarius. Lămpi cu rezervor paralelipipedic şi

cinci arzătoare, au fost descoperite în capitala Daciei în context cu monede de la Traian

(Alicu 1994, 46).

Piesele ştampilate cu marca CAI sunt de asemenea prezente, dar acestea aparţin

altor tipuri. În urma cercetărilor din clădirea EM 22, numărul pieselor marcate CAI de la

Sarmizegetusa a ajuns la 5 bucăţi (3 glazurate) şi a fost posibilă stabilirea unui interval

cronologic pentru unele dintre aceste piese – între deceniul trei al secolului II p.Chr. şi

invazia marcomanică (161-168 p.Chr.). În faţa acestor descoperiri, D. Alicu optează în a

considera că piesele marcate astfel aparţin unui cetăţean al coloniei (Alicu 1994, 73).

Reunind toate elementele de morfologie şi încadrare cronologică, nu putem decât să

considerăm posibilă şi probabilă, realizarea unor piese similare cu lampa nr. 53 în atelierele

148

sarmizegetusane. După cum o dovedeşte morfologia piesei de la Napoca şi analogiile

amintite, este posibil ca în acelaşi atelier să fi fost create piese similare (decorate cu snop şi

lunula de mici dimensiuni), cu sau fără ştampila CAI, diferite totuşi de piesele lui

Ianuarius. Nu putem şti dacă producţia acestuia, a reprezentat o concurenţă la lămpile

meşterului Ianuarius, sau dacă toate erau create de acelaşi producător. Cert este că piesa nr.

53, argumentează o circulaţie a pieselor de iluminat în interiorul provinciilor dacice, încă în

prima jumătate a secolului II p.Chr.; acest flux este orientat dinspre capitală spre limitele

provinciale.

Fig. 64. Dacia Porolissensis Repartiţia lămpilor cu corp paralelipipedic.

Piesa nr. 54 (fig. 15, 65) descoperită la Potaissa, este de asemenea o prezenţă

insolită între piesele acestui tip. Combinaţia de acvile, postate antagonic, de o parte şi de

alta a unei lunula, determină ineditul decoraţiei acestei piese. De asemenea combinaţia de

motive florale de la colţurile discului, bordurile torsionate (şnur) şi banda de ove, sporesc

149

unicitatea piesei. Lipsa orificiului de alimentare şi prezenţa unui arzător neperforat, dau

impresia unei piese neterminate, inutilizabile, produse local.

De la Căşei vine un fragment de lampă, nr. 56 (fig. 66, pl. 7), datat în prima

jumătate a secolului al II-lea p.Chr. Pasta şi calitatea execuţiei, indică un produs importat la

Căşei. Ştampila nu a putut fi întregită mulţumitor (…VAZIIRII… sau = …VASERE.. ori

…NASERE…), ceea ce nu a oferit detalii suplimentare legate de această piesă. Cu

certitudine nu avem o piesă locală deoarece, fragmentul nr. 65 (fig. 16) este un produs

local, total diferit prin calitatea execuţiei şi caracteristicile pastei, încadrat cronologic la

sfârşitul secolului II p.Chr. şi începutul celui următor.

În restul grupului sunt cuprinse o serie de fragmente de lămpi care oferă prea puţine

elemente care să susţină o analiză profundă. Fragmentul nr. 58 (fig. 66, pl. 7),de la

Porolissum aparţine unei lămpi cu multe arzătoare (s-au păstrat şase dintre acestea), care

păstrează un fragment de decor, format dintr-o frunză stilizată. Tot de la Porolissum, din

templul lui Jupiter Dolichenus, provine un fragment de bază de rezervor care păstrează o

literă din ştampila incizată (?….I, I…, A..., V….?), nedeterminată. Din aceeaşi locaţie

provine un fragment decorat cu ceea ce par a fi motive vegetale (fig. 16) (Gudea, Tamba

2001, fig. 54). Încadrarea cronologică riguroasă a acestui material (244-265 p.Chr.), nu

poate fi folosită mulţumitor, în lipsa altor elemente.

Dacă observăm piesele din provinciile dacice şi pe cele din spaţiul învecinat

(Pannoniile şi Moesia Superior) (Iványi 1935, 14, Taf. XXXII/1-9, XXXXIII/1-11; Alram-

Stern 1989, Taf. 37/555-557; Vikić-Belančić 1976, Tab. XIV/1, Tab. XXIII; Menzel 1969,

72, Abb. 56/ 9, 73, Abb. 57), vom remarca o concentraţie de astfel de piese în zona

pannonică, care însă nu atinge nici măcar nivelul descoperirilor de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa. Morfologia şi decoraţia pieselor pannonice este total diferită, iar puţinele

date cronologice69, situează circulaţia acestora mult după începutul secolului II p.Chr., când

acestea sunt în plină ascensiune în provinciile dacice.

a. 5. Lămpi cu volute (nr. 66 - 85).

69 La Intercisa, o lampă din tipul IX Iványi este datată cu monede de la Valentinianus (Iványi 1935, 13).

150

Aceste lămpi se remarcă prin eleganţa lor dată de ciocul flancat de câte două volute,

de unde vine şi denumirea lor - lămpi cu volute. Incluse între “lămpile medalion ”, datorită

rezervorului circular încadrat de cercuri concentrice care formează imaginea unui medalion,

aceste piese prezintă un disc concav decorat care le adaugă ca pandant denumirea de “lămpi

cu imagini” sau Bildlampen (Provoost 1976, 550). Reprezentările de pe disc, remarcabile

ca şi realizare artistică, acoperă un larg şi variat spectru: - de la figuri mitologice, divinităţi,

personificări ale unor virtuţi, scene erotice, scene de viaţă cotidiană, scene de lupte,

reprezentări zoomorfe din cele mai variate,la ornamente vegetale foarte diferite.

Fig. 65. Dacia Porolissensis Repartiţia lămpilor cu volute

Variantele tipului s-au stabilit în funcţie de forma şi mărimea ciocului şi a volutelor,

faţă de rezervorul lămpii. Variantele (subtipurile) acceptate în general, sunt cele stabilite de

S. Loeschcke în funcţie de forma ciocului (cu cioc rotunjit sau triunghiular).

151

a.5.1 Lămpi cu volute şi cioc unghiular (nr. 67 - 85).

La cele cu cioc triunghiular S. Loeschcke a stabilit astfel trei variante IA, IB, IC,

diferenţiate şi din punct de vedere cronologic, împreună cu nouă tipuri de umăr (Loeschcke

1919, 212 – 213; Alram-Stern 1989, 23, Abb1-2). Circulaţia lor se înscrie în perioada

cuprinsă între epoca lui Augustus şi secolul II p.Chr.

La alţi autori corespund tipurilor: 10 Dressel; 78-80 Walters; XXI Broneer; I Iványi;

III, seria 2A, Lerat; IIA Ponsich; VIII Brants; IV Deneauve; I Baluţă 1965.

Varianta IA, mai timpurie, se distinge uşor de celelalte atât prin ciocul de

dimensiuni mai mici cât şi prin decoraţia de calitate. La variantele IB şi IC decorul central

se reduce, este şters sau dispare complet(la IC), iar firnisul devine mai grosolan (Alicu

1994, 41). Distincţia între subtipurile IB şi IC este atât de problematică (Leibundgut 1977,

22, Bailey 1980, 26; Echardt 2002, 182) încât unii cercetători utilizează clasificarea I B/C.

Cel mai des întâlnite în Italia şi în provinciile Imperiului sunt lămpile aparţinând

variantei IC; categorie în care se încadrează şi majoritatea pieselor prezentate şi analizate

aici.

Varianta IC apare spre sfârşitul secolului I. p.Chr., când a înlocuit tipul IB, apărut

din vremea lui Tiberius. În descoperirile de pe cuprinsul Imperiului roman, tipul IC a fost

datat astfel: la Scardona cu monede din 77-78; pe limesul raetic până la Domiţian; la

Günzburg în timpul Flaviilor (Loeschcke 1919, 218). La Vindonissa şi Burghöfe varianta

se datează în secolul I. p.Chr., iar în necropola de la Cambodunum cu o monedă din timpul

lui Domiţian (Alram-Stern 1989, 28-29). În Italia majoritatea exemplarelor sunt datate în

epoca flaviană, deşi se pare că ar exista şi piese de secol II p.Chr.70. În Britannia, apare în

contexte databile între sfârşitul secolului I p.Chr. şi începutul celui următor (Echardt 2002,

182). În Pannonia, s-au descoperit astfel de lămpi în necropolă la Poetovio, unde sunt

datate cu monede din timpul lui Agrippa, Germanicus, Galba, Vespasian, Domiţian, Nerva,

Traian, Hadrian şi Marcus Aurelius. La Aqvincum, într-un mormânt, apar împreună cu

monede din vremea lui Claudius, Vespasian ,Traian (Iványi 1935, 29). Tot acolo, piese din

tipul IB apar în acelaşi context cu lămpi IC, date cu monede din timpul împăraţilor

70 Alram-Stern 1989, 28-29, cf. M.C. Gulandi-Genito, Le lucerne romane dal teritorio trentino nella prima e media età imperiale, Bene Culturali nel Trentino 4, Contributi all`Archeologia , Trento 1983, 122.

152

Vespasian şi Traian. Pe baza exemplelor amintite, Dora Ivanyi susţine pentru spaţiul

pannonic, o circulaţie paralelă a variantelor IB şi IC, în secolele I şi II p.Chr.

Tipul IC va fi întâlnit şi mai târziu, până spre sfârşitul secolului II p.Chr., în

cimitirul de la Faimingen (Hübener1963, 52), sau ca piese provinciale până în secolul III

p.Chr. În necropola de la Emona, tipul a fost datat ca târziu, cu o monedă de la Constantin I

(Petru 1972, Taf. LIV, Grab. 806).

După cum se poate observa din datările pieselor descoperite în provinciile romane,

în majoritatea descoperirilor este datat în cursul secolului I. p.Chr. şi la începutul secolului

II p.Chr. Descoperirea de la Poetovio, datată cu monedă din timpul lui Marcus-Aurelius şi

cea de la Emona, cu monedă din timpul lui Constantin I, nu sunt sufieciente pentru a

argumenta circulaţia tipului I C mai târziu de începutul secolului II p.Chr. Acestea ar putea

fi acceptate ca situaţii singulare, în care piesele au fost păstrate fie pentru calitatea lor, fie

pe post de “antichităţi”, ori din alte motive.

În provinciile dacice, acest subtip este cel mai bine reprezentat dintre toate

lămpile cu volute. Tot în această formă se încadrează majoritatea pieselor cu volute,

cuprinse în analiza curentă. Ele se diferenţiază clar între celelalte lămpi prin calitatea

execuţiei, a pastei şi a învelişului extern (angoba). Decorul de calitate vine să accentueze

nota de individualitate a cestor obiecte. Pe baza caracteristicilor morfologice şi a

macroelementelor pastei şi învelişului, întreg grupul poate fi considerat a fi compus din

piese importate în provincia Dacia Porolissensis. Chiar şi lampa nr. 69 (fig. 17),

descoperită într-una dintre barăcile castrului de la Buciumi, care pare să fie o copie a unei

piese de bronz, ar putea proveni dintr-un atelier exterior provinciilor dacice. Chiar dacă nu

o vom considera un import nord-italic, cum este cazul celorlalte piese, rămâne în grupul

pieselor „străine” atelierelor locale dacice.

Dintre cele 19 de piese prezente în grupul lămpilor cu volute, mai bine de jumătate

au putut fi încadrate cronologic conform contextului stratigrafic de descoperire. Voi

considera toate aceste lămpi ca fiind piese cu cioc unghiular, deoarece ele sunt cele mai

răspândite în Dacia Porolissensis şi mai ales pentru a uşura prezentarea lor.

Lămpile întregi sau fragmentare nr. 67 (fig. 62, 66), 69 (fig. 17), 70 (fig. 17, 70/19),

71 (fig. 62), 73 (fig. 62, pl. 10), 74 (fig. 63), 75 (fig. 17, 62), 76 (pl. 10) şi nr. 84, au fost

încadrate cronologic în primele două decenii ale secolului II p.Chr., sau mai general, la

153

începutul aceluiaşi secol. O notă discrepantă, în ceea ce priveşte cronologia lămpilor cu

volute, este dată de piesele nr. 67 (fig. 62, 66, pl. 9) şi nr. 78 (pl. 10), descoperite la Gilău şi

Porolisssum, care au fost datate până la sfârşitul secolului II p.Chr şi respectiv în secolul III

p.Chr. Deoarece avem de-a face cu produse importate, este greu de crezut posibilă o

circulaţie atât de îndelungată.

Mai trebuie să amintim fragmentul de la Buciumi, nr. 70 (fig. 17, 70), care are o

neobişnuită marcă (…RADIC…) imprimată pe umăr, la baza ciocului. Până la momentul

de faţă nu am găsit analogii lămuritoare pentru aceasta.

O frumoasă piesă cu volute, decorată cu o protomă de cal, de la Ilişua (fig. 17)

(Protase, Gaiu 1977, pl. XXXVIII/3), se alătură pieselor din Dacia Porolissensis,

completând repertoriul imagistic utilizat de producătorii de lucerne din provincie.

Lămpi cu volute, de import, au fost descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în

Forum vetus71, în context datat în primele două decenii al secolului II p.Chr., iar în

complexul zeilor Aesculap şi Hygia, sunt datate asemănător (Alicu 1994, 43; 153, nr. 1-3,

fig.1/1, 20/1, nr. 11, pl. I, fig.1/11, nr. 16, fig.20/16, nr. 17, fig. 4/17, 19/17; 154, nr. 21, pl.

I, fig. 1/21,20/21). La Tibiscum, au fost încadrate cronologic potrivit stratigrafiei, în prima

jumătate a secolului II p.Chr. (Benea 1990, 152 nr.1, fig. 1/1, nr.2, fig. 1/2, nr.4, fig. 1/4;

nr.5, fig.12/1). Din cele circa 30 de piese descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,

aproape jumătate au fost determinate ca piese locale (Alicu 1994, 42-44). Ele se remarcă

prin lucrătura grosolană, asimetrie, greşeli de imprimare şi pastă cărămizie cu mică şi

pietricele, caracteristică a lămpilor ulpiene. Piesele care au putut fi încadrare stratigrafic la

Sarmizegetusa, se datează la începutul secolului II p.Chr. (Alicu 1994, 43, 153, nr. 1-3, fig.

1/1, nr. 11, 1/11, nr. 16, fig. 20/16, nr. 17, fig. 4/17, 154, nr. 21, fig. 1/21, 20/21). Ceea ce

trebuie remarcat, este faptul că nu întâlnim altundeva în provinciile dacice cópii ale

lămpilor cu volute.

După cum am arătat în paginile dedicate identificării „producţiei locale”, copierea

lămpilor cu volute doar în zona Sarmizegetusei, poate fi pusă în legătură cu întemeierea

coloniei şi crearea unei producţii locale de piese ceramice de iluminat, care au avut ca

sursă de inspiraţie modelele prezente în acel moment la nivel local (cele cu volute şi

Firmalampe). Lipsa lor în alte centre sugerează că această producţie are o “viaţă” relativ

71 Piese prelucrate de subsemnatul, nepublicate.

154

scurtă, deoarece a apărut în timp ce lămpile cu corp circular şi opaiţele Firmalampe se

impun puternic pe pieţele întregului Imperiu roman. Acestea din urmă, vor pătrunde masiv

în următoarele decenii în provincia Dacia, „sufocând” şi eliminând complet din circulaţie

lămpile cu volute.

Dacă ar fi să mergem mai departe pe firul raţionamentelor, am putea crede că lipsa

copiilor sau imitaţiilor locale de lămpi cu volute, poate fi un element de argumentare în

stabilirea începutului producţiei locale de lămpi. În acest spirit, lipsa copiilor locale de

lămpi cu volute, ar indica faptul că restul comunităţilor au iniţiat o producţie proprie de

piese de iluminat, după primele două decenii ale secolului II p.Chr., când circulaţia acestui

tip este maximă. În acestă situaţie, meşterii folosesc pentru propria producţie tot modele

aflate în circulaţie, cu menţiunea că moda impusese deja alte tipuri de lămpi- Firmalampe,

cu canal deschis.

a.5.2 Lămpi cu volute şi cioc semicircular (nr. 66)

Lampa de la Gilău, nr. 67 (fig. 66, pl. 8), cu ciocurile dispuse antagonic, singulară

între între opaiţele cu volute, se încadrează în această variantă, - tipul IV Loeschcke.

Apărute în vremea lui Tiberius, lucernele cu cioc ogival ies din modă la sfârşitul

secolului I p.Chr., dar la nord de munţii Alpi circulă şi la începutul secolului următor. La

Emona (Ljubliana) şi la Poetovio (Pettau), ambele în Pannonia, sunt însoţite de monede de

la Nero şi respectiv Vespasian. (Iványi 1935, 9). La Novae (Čezava) în Moesia Superior,

aceste importuri italice circulă din a doua jumătate a secolului I p.Chr. până în prima

jumătate a secolului II p.Chr. (Čičikova 1987, p.154). În teritoriile dacice sunt rare, fiind

semnalate la Apulum şi Tibiscum unde au fost datate în prima jumătate a secolului II p.Chr.

(Benea 1990, 141, nr. 6-8, fig. 1, 12; 152).

Piesa noastră (nr. 67), a fost datată în conformitate cu contextul de descoperire la

mijlocul secolului II p.Chr., spre a doua jumătate a secolului II p.Chr. Fiind vorba despre o

piesă importată, de o calitate excepţională, păstrarea şi utilizarea sa o perioadă mai lungă de

timp, pare posibilă.

155

a. 6. Lămpi cu corp circular şi cioc semisferic (nr. 86 - 122).

O altă categorie de lămpi care se poate distinge între piesele analizate aici sunt cele

cu rezervor circular şi ciocul rotunjit, de tip VIII în tipologia lui S. Loeschcke, VII Iványi,

O-Q Bailey, XVII Brants, IIIB, Ponsich, VIIA Deneauve, specia IV, tip 3 Provoost. Forma

aceasta, are în general ciocul scurt şi rotunjit şi este delimitat de bazin în moduri variate.

Cercetătorii au utilizat tocmai această caracteristică pentru a departaja versiunile tipului.

Variantele majore observate sunt definite prin următoarele tipuri de delimitări: cu o linie

orizontală, cu o linie frântă ce formează un trapez, cu linie concavă, sau în formă de inimă

(model cordiform)72. Bazinul rotund are baza plată marcată de un cerc incizat sau un inel

circular aplatizat. Discul, uşor concav, este de cele mai multe ori decorat cu motive

antropomorfe, zoomorfe, rozete, etc. Umărul este de asemenea ornamentat cu motive

vegetale, linii incizate, rozete sau semiove. Lucernele acestei categorii au ansa de obicei

discoidală, care poate fi perforată.

Liniile generice amintite mai sus,sunt repere valabile mai mult la nivel teoretic,

deoarece lămpile circulare au avut evoluţii diferite în regiunile Imperiului roman. În

practică, situaţia este mult mai complexă, iar multiplele încercări de clasificare nu au reuşit

să sprijine crearea unei tipologii globale (Chrzanovski, Zhuravlev 1998, 79). Tipul are o

perioadă de circulaţie relativ lungă şi se manifestă ca element dominant pe piaţa pieselor de

iluminat din secolele I- III p.Chr. Iniţial, în a doua jumătate a secolului I p.Chr., au fost

foarte „căutate” pe piaţa italică şi cea a provinciilor vestice, pentru ca ulterior să se dezvolte

ca formă dominant în provinciile sud-estice ale Imperiului, unde se vor dezvolta producţii

locale cu caracteristici proprii (în Cipru, Atena, atelierele egeene) (Eckhardt 2002, 185;

Chrzanovski, Zhuravlev 1998, 79-80).

72 O prezentare generică există în Provoost 1976, 554-557, specia IV, tip 3, variantele 1-6, cu subvariante. S. Loeschcke determină o serie de subtipuri (Loeschcke 1919, 238) , dintre care cele mai cunoscute sunt: VIII K (linia curbă – arc de cerc, atinge discul), VIII R (delimitare „trapez”, sau cu segmente drepte până la disc), VIII L1, L2 (linie curbă sau dreaptă, plasată la baza ciocului, fără să atingă discul), VIII H(formă de inimă)

156

După S. Loeschcke, tipul apare în timpul dinastiei Iulia Claudia, mai precis sub

Nero. Astfel de lămpi au fost descoperite în castrul claudian de la Hofheim (Germannia) şi

în morminte de la Brigantium (Raetia), fiind răspândit până spre sfârşitul sec I. p.Chr.

(Loeschcke 1919, 240; Iványi 1935, 10; Bernhardt 1955, 317-318; Alram-Stern 1989, 35;

Alicu 1994, 48-51). În Moesia la Novae, circulă din a doua jumătate a secolului II p.Chr.

până în prima jumătate a secolului următor (Čičikova 1987, 158, grupul IV). În Pannonia

acest tip devine frecvent la jumătatea secolului II p.Chr. (Szentléleky 1969, 101), iar în

Dacia este întâlnit pe tot parcursul secolului II p.Chr. (Băluţă 1977, 210; Alicu 1994, 56;

Benea 1990, 143).

Fig. 66. Dacia Porolissensis Repartiţia lămpilor cu corp circular şi cioc semisferic.

Grupul de lămpi circulare descoperit în Dacia Porolissensis cuprinde 38 de piese

întregi sau fragmentare. Între acestea se remarcă trei piese care prezintă ştampilă pe bază.

Lampa polilychnis, nr.86 (fig. 18, 64), provine de la Potaissa, şi este marcată CDESSI.

157

Acolo se pare că funcţiona un atelier producător de lămpi cu marca CDESSI73. Nu putem

preciza cu certitudine dacă piesa noastră provine din acel atelier, dar caracteristicile pastei

sugerează că avem de-a face cu o lampă importată.

Lampa nr. 94 (fig. 19, 66), prezintă o curioasă marcă, F/ACIIPTUS (F(ecit)

AC(c)EPTUS), unică în Dacia. Calitatea realizării şi caracteristicile pastei nu diferă flagrant

de piesele locale, dar nici nu permit includerea sa între acestea. Legarea automată de piesa

Firmalampe descoperită la Suceag (nr.137), care poartă marca ACPTUS, în grafie total

diferită, ne pare forţată în acest stadiu al cercetărilor.

Fragmentul nr. 108 (fig. 71, pl. 13) de la Ilişua, datat în a doua jumătate a secolului

II p.Chr., este marcat cu ştampila X/VISE, unică în Dacia. Ceea ce putem observa este că

avem o lampă produsă local, la care ştampila s-a realizat în modul „clasic”, prin marcarea

tiparului. Nu vom face nici o supoziţie legată de „asteriscul” X şi de posibilul caracter

creştin, deoarece datarea nu sprijină o asemenea idee şi nu avem alte argumente pentru o

analiză pertinentă.

Piesele nr. 89 (fig. 18), 96 (pl. 12), de la Porolissum şi Căşei, au putut fi încadrate în

varianta VIII L2. Opaiţelele nr. 88 (fig. 64, pl. 11) şi 90 (fig. 18) de la Căşei împreună cu

piesa nr. 98 (pl. 12) de la Gilău, aparţin variantei VIII R, iar nr. 87 (fig. 64, pl. 11), 101 (pl.

12) şi nr. 97 (pl. 12), descoperite la Napoca, Porolissum şi Căşei, aparţin variantei VIII L1.

Lampa nr. 95 (fig. 19, 64) de la Potaissa, are ciocul separat de rezervor printr-o

linie orizontală reliefată, ce are încorporat un mic buton reliefat, la mijlocul lungimii sale.

Acesta face legătura cu bordura ce mărgineşte discul. O piesă similară, atât în ceea ce

priveşte acest element, cât şi a decorului (rozetă cu 9 petale) este opaiţul de la Bologa (Fig.

19) (Gudea 1997b, 81, fig. 13), care pare mai elaborat ca execuţie. Ana Cătinaş aminteşte la

Potaissa încă 9 piese cu acest decor, provenite se pare din acelaşi tipar. Faptul în sine ar

indica o producţie de lămpi circulare într-un atelier de la Potaissa (Cătinaş 2002, 67).

O parte din piesele studiate, prezintă o serie de deficienţe de fabricaţie, retuşări

neglijente caracteristici ale pastei care indică caracterul local al acestora (nr. 91 (Napoca),

92 (Porolissum), 96-97 (Căşei), 100 (Napoca), 101-102 (Porolissum), 109 (Gilău)). Pe

unele dintre acestea angoba a fost aplicată doar pe partea superioară a lămpii (nr. 91, 95,

73 Vezi la subcapitolul „mărci de olar”, stampila CDESSI, de la poziţia 1.13.16. Lămpile identificate ca fiind produse în atelier sunt opaiţe Firmalampe cu canal deschis, trilychnis.

158

100), ca o simplă „cosmetizare”, departe de orice preocupare pentru calitatea piesei,

„atragerea” consumatorului, sau impermeabilizarea recipientului.

Piesa de la Gilău, nr. 119 (pl. 14), pare să aparţină categoriei denumite

Warzenlampe, după decoraţia cu puncte reliefate a umărului. Aceste lămpi apar în Italia în

secolul III p.Chr. şi circulă intens în provinciile nordice ale Imperiului , până în secolul IV

p.Chr., sau chiar în cel următor (Chrzanovski, Zhuravlev 1998, 153-154). Există opinia că

ar fi fost destinate să înlocuiască lămpile circulare cu disc decorat (Bailey 1980, 377-380).

Încadrările cronologice ale pieselor acestui tip acoperă întreg secolul II p.Chr, până

în secolul următor. Astfel la începutul secolului II p.Chr.- prima jumătate a acestuia, se

înscriu piesele nr. 88 de la Căşei, nr. 92 şi 101 de la Porolissum, nr. 106 de la Buciumi şi

nr. 98-99, 109-110, de la Gilău. În a doua jumătate, sau în tot secolul II p.Chr, se

încadrează lampa nr. 108 de la Ilişua şi nr. 107, 112, de la Buciumi. Cele mai târzii datări le

avem la piesele nr. 104 de la Căşei şi nr. 111, 119, de la Gilău, care par să fi circulat până în

secolul III p. Chr.

Încă o dată se ilustrează circulaţia acestui tip de lămpi ceramice, în întreaga

perioadă de existenţă a provinciei Dacia Porolissensis.

a. 7. Lămpi cu marca olarului – Firmalampe (nr. 123 - 388).

a. 7. 1 Lămpi cu canal închis – de tipul IX Loeschcke (nr. 123 - 132).

Piesele variantei cu canal închis, corespund tipului IX Loeschcke, XV-XVI Iványi,

IX Deneauve, Buchi IX, IXA Deneauve, specia IV, tip 2, varianta 1 Provoost.

Opaiţele acestui tip au rezervorul circular cu două, trei protuberanţe ornamentale

(butoni) pe umărul piesei, rezultaţi din butonii de prindere. Discul, mărginit de o bordură

reliefată, este plat şi are unul sau mai multe orificii de umplere; deseori discul este decorat.

Ceea ce diferenţiază variantele acestei categorii este forma pe care o ia canalul de pe ciocul

piesei. Se disting astfel: piese cu canal închis la ambele extremităţi - în formă de I

majuscul, piese la care canalul are forma unui jgheab închis la ambele capete, sau piese cu

canalul de pe cioc în forma unui V, canalul fiind deschis spre disc. (Provoost 1976, 558-

159

559; Menzel 1969, 60; Eckhart 2002, 190; Alicu 1994, 51-53; Benea 1990, 144). Lucernele

acestei categorii au pe fundul rezervorului marca sau ştampila atelierului (meşterului),

încadrată de unul sau mai multe cercuri concentrice. Uneori piesele au toartă inelară, sau

lamelară.

Fig. 67. Dacia Porolissensis Repartiţia opaiţelor Firmalampe cu canal închis.

Ultima formă a canalului este considerată de unii autori ca o formă de trecere spre

lămpile cu canal deschis şi este tratată separat (tip IX Alicu, XVI Iványi ) (Iványi 1935, 13;

Alicu 1994, 53-45).

Varianta cu canal în I majuscul a fost datată între 75-100 p.Chr. (Loeschcke 1919,

269-270). Opaiţe de acest tip au fost descoperite la Aqvincum în asociere cu monede din

timpul lui Vespasian şi Nerva (Iványi 1935, 13 (16)), iar la Poetovio cu monede de la

Germanicus, Caligula, Claudius I, Domiţian şi Traian (Iványi 1935, 13 (16)). La Emona

apar în aceeaşi context cu monede din timpul împăraţilor Claudius Drusus şi Domiţian, sau

160

alături de opaiţe cu volute (Petru 1972, 49). Lămpile variantei sunt datate la Cartagina, spre

sfârşitul sec I. p.Chr. (Deneauve 1969, 208).

Varianta cu canal în V apare în secolul I p.Chr. şi circulă până la începutul sec II

p.Chr. Astfel, la Emona este asociată cu monede de la Germanicus, Tiberius şi cu opaiţe cu

volute (Petru 1972, 480, pl. XXXI, 605, pl. XXXIX, 764, pl. XLIX). La Szombathely

(Pannonia) cu monedă de la Iulia Domna, iar la Poetovio cu monede de la Drussus, Nero,

Domiţian şi Nerva (Iványi 1935, 13 (16)).

Dintre opaiţele de tipul IX Loeschcke, descoperite în Dacia Porolissensis, 10 piese

întregi sau fragmentare, au fost cuprinse în analiza de faţă. Majoritatea pieselor provin din

descoperirile de la Porolissum şi Buciumi, unde au putut fi încadrate, cu câteva excepţii, la

începutul secolului II p.Chr. (nr. 123 (fig. 22, 69, pl. 14), 124, 127 (pl.14), 128 (pl. 15),

132). Nu putem explica încadrarea piesei nr. 126 (fig. 22, 70) de la Buciumi, în a doua

jumătate a secolului III p.Chr., iar caracteristicile piesei nu oferă indicii pentru lămuritoare.

Trei lămpi conţin marca FORTIS (nr. 123 (Porolissum), 124-125 (Buciumi)), iar piesa nr.

126, de la Buciumi, este ştampilată OCTAVI.

În linii generale, piesele grupului prezintă caracteristicile unor lămpi importate şi se

înscriu în perioada de circulaţie a opaiţelor Firmalampe cu canal închis, din această parte a

Imperiului.

a. 7. 2 Lămpi cu canal deschis – Kurzform (nr. 133-135).

O variantă a opaiţelor Firmalampe cu canal deschis, sunt aceste piese la care ciocul

este scurt, semicircular. Caracteristica menţionată le va impune numele – Kurzform.

În acest grup sunt cuprinse doar trei piese de la Potaissa (nr. 133 (fig. 24, 63, 66),

134 (fig. 24, 70), 135 (fig. 24)) şi o piesă analoagă de la Porolissum (Gudea 1989, 862, pl.

12). Cele trei piese de la Potaissa au caracteristicile pastei şi execuţiei, diferite de cele ale

lămpilor locale. Două ştampile se regăsesc pe aceste piese, ACILIS şi QVINT, iar ultima ar

putea indica un import pannonic.

a. 7. 3 Lămpi cu canal deschis (nr. 136-267).

161

Fig. 68. Dacia Porolissensis Repartiţia opaiţelor Firmalampe cu canal deschis, Kurzform.

Cel mai masiv grup (133 de bucăţi) este reprezentat de piesele variantei

Firmalampe, cu canal deschis, corespunzătoare tipul X Loeschcke, XXVI, Broneer; 90—

94, Walters; seria V, tip B, Lerat; X Alicu; V a, b, c, Ponsich; IX A, Deneauve; specia IV,

tipul 5. Provoost; XVII, Iványi; XXVI—XXVII şi XXX—XXXIV, Leibundgut.

Lămpile acestei categorii au fost numite pentru prima oară Firmalampe de O.

Fischbach în 1896, deoarece aveau marcat pe bază aproape întotdeauna numele

producătorului. Caracteristic lămpilor Firmalampe cu canal deschis este bordura înălţată,

care mărgineşte discul şi înconjoară ciocul, formând astfel pe disc un canal cu laturile

paralele. Ciocul este in general alungit, cu flancurile mai mult sau mai puţin paralele. La

unele piese discul este piramidal cu inel de atârnare în partea centrală; alte piese au ansa

inelară, disc sau palmată (în general la piesele cu mai multe arzătoare). Baza este marcată la

fel ca în cazul categoriei anterioare. Discul poate fi şi în acest caz decorat.

162

Fig. 69. Dacia Porolissensis Repartiţia opaiţelor Firmalampe cu canal deschis.

Tipul apare în ultimii ani ai secolului I p.Chr. şi va avea o circulaţie îndelungată

până în secolul IV şi chiar mai târziu, în forma variantelor provinciale. La Strasbourg lămpi

de acest tip se găsesc într-un depozit datat 80-90 p.Chr. (Alram Stern 1989, 43), iar la

Emona sunt datate cu monede de la Claudius la Nerva (Petru 1972, 78, Pl.IX; 467, Pl.

XXX; 602, Pl. XXXIX; 765, Pl. XLIX; 873, Pl. LXII). Punctul de maximă circulaţie a

lucernelor de acest tip este în secolul II p.Chr., după cum o atestă datările de la Vindonissa,

Brigetio, Emona etc. (Iványi 1935, 13; Alicu 1994, 56), dar vor continua să circule în întreg

secolul III p.Chr. şi la începutul celui următor 74.

Din grupul de 133 de opaiţe Firmalampe cu canal deschis, prezentate aici, am

individualizat câteva potrivite pentru o succintă analiză. 74 Iványi 1935, 33- la Poetovio, cu monedă de la Licinius Pater, la Dunapentele- un opaiţ CAS cu monedă de la Constantin I; Petru 1972, 663, pl. XLIV, 671, pl. XLV, 678, pl. XLVI – datare cu monede de la Constantinus I şi II.

163

Astfel, voi aminti piesele trilychnis, nr. 147 – 150 de la Potaissa, şi 153 de la

Napoca, marcate cu ştampila CDESSI. Ele sunt identice, atât în ceea ce priveşte

morfologia, cât şi după caracteristicile pastei (Cătinaş 1996, 67; Cătinaş 2002, 53-54). O

piesă de la Apulum, pare a fi identică cu cele amintite (Băluţă 1996, 95, nr. 17). Avem astfel

cuprinse argumentele care afirmă atât existenţa unui atelier de lămpi, cu marca lui Caius

Dessius la Potaissa, cât şi un ipotetic areal de răspândire/comercializare a pieselor

atelierului în interiorul provinciilor dacice. Acceptând această identificare, pare logic ca şi

piesa monolychnis (nr.152), de la Potaissa să fie produsul aceluiaşi atelier. Din păcate nu

dispunem de o încadrare cronologică clară a perioadei de producţie a atelierului.

Lampa de la Buciumi (nr. 151), deşi are aceeaşi marcă precum piesele de mai sus,

este acoperită de glazură, ceea ce o individualizează clar de piesele locale şi de cele ale

atelierului de la Potaissa.

Un alt caz interesant este cel al lămpilor cu marca lui Rustikus, de la Napoca şi

Porolissum (nr. 191-193). Deoarece marca nu apare în restul Daciei, cu excepţia piesei

pierdute de la Inlăceni (Gudea 1979, 188, 246, pl. XI/3), C.L. Băluţă consideră că atelierul

este plasat la Napoca (Băluţă 1996, 105). Nu putem să nu remarcăm că între cele 3(+1)

piese avem două grafii (RUSTIK F- plasat pe umărul piesei în partea posterioară şi

RUSTIK imprimată retrograd, cu litere diferite şi mai mici decât cele ale formei

anterioare).Ambele grafii au fost descoperite la Napoca, în timp ce la Porolissum şi

Inlăceni apare doar prima variantă.

În ceea ce priveşte datarea acestor piese trebuie să amintim că N. Gostar a menţionat

faptul că cele două piese au fost descoperite în 1951, în timpul lucrărilor la Palatului

Telefoanelor, într-un edificiu roman în care au mai apărut o monedă de la Hadrian şi un

opaiţ cu marca Strobili, dar nu s-a putut stabili nici o relaţie între acestea (Gostar 1961,

194).

Acum când dispunem de o lampă la Porolissum, încadrată în secolul III p.Chr.,

beneficiem de anumite repere ale perioadei de funcţionare a atelierului. Dacă prezenţa

ambelor variante de ştampilă pe piesele de la Napoca poate fi considerate argumente pentru

plasarea atelierului lui Rustikus, atunci am putea preciza şi eventuala arie de răspândire a

produselor atelierului.

164

Pe două piese nr. 180 şi 281, descoperite la Napoca şi Căşei, am putut remarca

faptul că piesele au continuat să fie utilizate şi după ce partea superioară a fost distrusă.

Amintim că piesa de la Napoca a putut fi încadrată în perioada Traian- Hadrian. Faptul în

sine nu este excepţional, dar permite supoziţii. Astfel distrugerea părţii superioare putea fi

un simplu accident sau un act intenţionat. În situaţia din urmă, se poate presupune utilizarea

unui combustibil diferit decât uleiul, pentru care micile orificii de alimentare nu erau

potrivite. În cazul unei distrugeri accidentale, reutilizarea unui obiect ieftin cum era lampa

ceramică, ar putea indica fie starea pauperă a proprietarului, fie scurgerea unei perioade de

timp până la posibila achiziţionare a uneia noi.

Un mare număr de piese a putut fi determinate ca produse locale, conform

caracteristicilor pastei, a realizării şi a învelişului protector, sau după particularităţile

prezentate (nr. 136-137, 139-140, 142, 147-150, 152, 153, 169, 173, 175, 177-178, 191-

193, 200, 205, 207, 209, 211-213, 215, 218,-219, 222, 224, 236). Încadrarea lor cronologică

acoperă toată perioada de existenţă a provinciei Dacia Porolissensis. Restul sunt diferite şi

pot constitui fie piese realizate în provinciile dacice fie importuri din alte provincii. *

În întreg ansamblul pieselor Firmalampe prezentate în lucrare, s-a constatat prezenţa

a circa 138 de mărci de olar, dintre care peste 100 au putut fi determinate (fig. 70, 71).

Varietatea lor cuprinde următoarele mărci: ACCEPTVS (1), APRIO (1), ACILIS (1),

ATIMETI (4), CAMPILI (4), CASSI (2), CPS F (1), CRESCES (1), DECIMI (2), C DESSI

(7), DONATI (1), FAVOR (5), FELIX (1), FESTI (4), FIDELIS (1), FORTIS (40),

FRONTO (1), IANVARIVS (4), IEGIDI (2), LITOGENES (1), L.L.C (1), LVCIVS (3),

NERI (1), OCTAVI (6), OPTATI (2), QVINT (1), RVSTIK (3), SEXTI (1), STROBILI

(3), VICTOR (1). Marea majoritate a acestora îşi au originea în ateliere ce au activat în

nordul Italiei, dar există exemple care au fost realizate în atelierele pannonice (DECIMI,

FAVOR, OCTAVI, QVINT, VICTOR şi probabil CPSF). De asemenea nu este exclus ca

unele dintre piesele din Dacia Porolissensis să fi provenit din filiale ale acestor officinae,

stabilite în provinciile apropiate spaţiului dacic. Avem astfel de exemple opaiţele nr. 154

(CPSF) şi nr. 160 (FELIX), care par a fi fost produse undeva în arealul pannonic, deşi

atelierul „mamă” este plasat în Italia.

165

S-au remarcat prin calitate ridicată şi proprietăţi diferite lămpile de import nr. 138,

(APRIO), 144 (CAMPILI), 157 (DECEM), 160 (FELIX), 163-164 (FESTI), 180, 182, 283

(FORTIS), 165 (FIDELIS), 298 (FRONTO), 187 (LITOGENES), 304 (L.L.C), 188

(LVCIVS F), 305 (OCTA...), 190 (OPTATI), 134 (QVINT), şi fragmentele nr. 217, 258,

275, 300 (..?.), 318 (..STO..?..).

Din lotul de piese discutat, nu am putut constata o separare clară, din punct de

vedere cronologic, a celor două „valuri” care vin către provincia dacică (într-o primă fază

dintr-un plan îndepărtat - dinspre atelierele italice, iar apoi de mai aproape - dinspre

atelierele pannonice). Piesele italice intră în provincie atât în anii de începutul, cât şi mai

târziu, iar cele panonice de asemenea. Eventuale noi descoperiri pot rafina datările şi

modifica aceste observaţii.

Varietatea caracteristică spaţiului Daciei Porolissensis, este mărturia unei vieţi

economice active de la începutul existenţei provinciei, sau mai mult, din anii ce au urmat

cuceririi romană, până în secolul III p.Chr. Iniţial legăturile sunt centrate pe producţia zonei

italice, pentru a fi pigmentată apoi cu produsele panonice. Sectorul local se afirmă puternic

printr-o producţie ce combină „inspiraţia” după piesele italice, cu originalitatea produselor

locale.

166

FESTI 3%

FORTIS 29%IEGIDI 1%

OCTAVI 4%

RVSTIK 2%

SEXTI 1%

Nedeterminate 21%

CAMPILI 3%CRESCES 1%

CASSI 1%

DECIMI 1%

C DESSI 5%

DONATI 1%

FAVOR 4%

FELIX 1%

FIDELIS 1%

STROBILI 2%

VICTOR 1%

OPTATI 1%QVINT 1%

LVCIVS 2%

MSD 1%NERI 1%

L.L.C 1%

LITOGENES 1%IANVARIVS 3%

FRONTO 1%

APRIO 1%

ACILIS 1%

ATIMETI 3%

ACCEPTVS 1%ACCEPTVSAPRIOACILIS ATIMETICAMPILICASSICRESCESDECIMIC DESSIDONATIFAVOR FELIXFESTIFIDELISFORTISFRONTOIANVARIVS IEGIDI LITOGENESL.L.CLVCIVS MSDNERIOCTAVIOPTATIQVINTRVSTIK SEXTISTROBILIVICTORNedeterminate

167

Fig. 70. Dacia Porolissensis Repartiţia generală a tipurilor ştampilelor de pe opaiţele Firmalampe

1

1

1

1

1

2

2

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

5

1

1

1

1

1

1

1 3

1

1 3

8

6

3

3

17

1 1

1

2

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

1

3

1

1

1

2

1

1

1

1

2

1

6

1

7

1

1

13

0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50

Aiton

Buciumi

Căşei

Corpadea

Gherla

Gilău

Ilişua

Napoca

Potaissa

Porolissum

Suceag

ACCEPTVS

APRIO

ACILIS

ATIMETI

CAMPILI

CASSI

CRESCES

DECIMIC DESSI

DONATI

FAVOR

FELIX

FESTI

FIDELIS

FORTIS

FRONTO

IANVARIVS

IEGIDI

LITOGENES

L.L.C

LVCIVS

MSD

NERI

OCTAVIOPTATI

QVINT

RVSTIK

SEXTI

STROBILI

VICTOR

Nedeterminate

Fig. 71. Dacia Porolissensis Repartiţia ştampilelor de pe opaiţele Firmalampe

168

a. 8 Lămpi „plastice” (nr. 389 - 391).

Grupul este constituit din două piese întregi de la Potaissa (nr. 389 (fig. 39), 390

(fig. 39)) şi un fragment (nr. 391, (pl. 27)) descoperit la Căşei.

Cele două lămpi plastice antropomorfe de la Potaissa încă nu îşi găsesc

corespondent în materialul lychnologic din Dacia Porolissensis.

A. Cătinaş analizând elementele decorului şi analogiile remarcate în bibliografie,

stabilea originea acestora în zona nordului Africii, mai probabil Egipt. Deşi nu se cunoaşte

cu exactitate locul descoperirii lor în cadrul sitului de la Potaissa, originea lor ar putea fi

pusă în legătură cu persoane din cadrul trupelor legiunii a V-a Macedonica, care puteau să o

achiziţioneze direct de la „sursă”. Şi autoarea arată că această ipoteză este probabil cea mai

tentantă, având în vedere că legiunea s-a aflat în Egipt de unde a ajuns, după câteva etape,

la Potaissa (Cătinaş 2002, 115).

Nu putem exclude însă nici ideea unui trafic comercial al nordului african cu

provincia Dacia, deşi nu dispunem de alte elemente care să o susţină.

a. 9 Varia (nr. 392-408)

În acest grup au fost cuprinse acele piese ceramice care nu au putut fi încadrate cu

certitudine în vreunul din tipurile amintite anterior.

Lămpile nr. 392 (fig. 39) şi 393 (fig. 39) au fost descoperite la Porolissum. Nu le-am

putut determina tipul cu precizie, deoarece combină o serie de elemente specifice opaiţelor

cu volute, a celor cu corp circular şi a opaiţelor Firmalampe.

Piesa nr. 394 (pl. 29) descoperită la Porolissum, pare a fi un derivat local al lămpilor

cu volute. Contextul de descoperire pare a indica producerea sa cândva în secolului III

p.Chr., dată destul de îndepărtată de perioada de circulaţie a opaiţelor cu volute în zona

Daciei (începutul secolului II p.Chr.).

Lampa nr. 396 (fig. 40, 69) de la Potaissa, este o piesă unică. Şi aceasta cuprinde

elemente disparate (volute decorate cu incizii, canal închis pe cioc, pseudo-orificii de

169

suspendare) care par să indice o copie a unei lămpi de bronz, sau mai verosimil un fals

modern.

Piesele nr. 398 (fig. 63), 399 (pl. 28) şi 400 (pl. 28), descoperite la Căşei şi

Porolissum, aparţin unei variante de piese cu corp circular, la care terminaţia ciocului

prezintă un motiv de „evantai”. Piese similare au circulat în la Ulpia Traiana (Alicu,

Nemeş 1977, 81, nr. 320, pl. XXXV/1 = Băluţă 1997, 224-225, nr. 90, pl. V/46) şi Apulum

(Băluţă 1965, 282-283, pl. II/4, 8, 11-12). Se pare că astfel de opaiţe au circulat până în

ultimele decenii ale secolului II p.Chr. (Băluţă 1983, 10).

a. 10 Tipare (nr. 409-411).

Între piesele de iluminat discutate aici avem şi trei matriţe inferioare ale unor tipare

de produs lămpi cu volute, cu corp circular şi Firmalampe (nr. 409 (fig. 42), 410 (fig. 43),

411 (fig. 42, 70)).

Legat de producţia lămpilor cu volute este interesant de remarcat matriţa de la

Porolissum (nr. 409). Chiar dacă am crede că existenţa unui singur tipar (parţial şi acesta)

ar putea fi un indiciu suficient pentru a stabili o producţie locală de lămpi cu volute la

Porolissum, aşa cum arătam anterior, doar la Ulpia Traiana s-au descoperit astfel de opaiţe.

Singura explicaţie pe care o putem găsi pentru această situaţie este că avem de-a face cu un

exemplu al mişcării tiparelor între ateliere provinciale. Rămâne ca descoperiri ulterioare să

răspundă la întrebări de genul: aparţine tiparul unui atelier sau unui meşter itinerant,

producător de poansoane şi tipare?, s-au produs lămpi cu ele şi unde?, etc.

Matriţa de la Potaissa (nr. 411) are ca marcă înscrisul incizat MSD (Gostar 1961,

167, nr. 315; Cătinaş 1996, 65). Încă mai suscită discuţii posibila legătură a piesei cu

Manius Servius Donatus, producătorul de materiale de construcţie la Sarmizegetusa. Cum

piesa este unicat, iar înscrisul nu este foarte clar, nu putem face comparaţii şi nici

comentarii legate de originea sa.

Piesa de la Napoca (nr. 410) nu oferă nici ea mai multe date legate de un eventual

atelier, deoarece situaţia este similară cu a celor anterioare: nu avem situaţia exactă a

contextului de descoperire şi ca urmare nici a eventualelor repere cronologice.

170

Mai pot adăuga că, deşi în siturile de unde provin aceste matriţe s-au descoperit

cuptoare pentru ars piesele ceramice, nu consider suficientă prezenţa a două elemente

(matriţe, cuptoare) disparate, pentru a indica şi localiza în mod automat un atelier

producător de lămpi75. Insist să reamintesc cele două situaţii posibil de definit în cazul

descoperirii unui tipar de lămpi: avem fie rezultatele unui posibil proces de producţie, fie

ale unei activităţi comerciale.

a. 11 Candelabru şi sfeşnice ceramice (nr. 412, 413-418).

În acest grup au fost incluse două tipuri de piese, cu funcţionalităţi similare – piese

destinate suportului şi manipulării altor instrumente de iluminat.

Interesantă este piesa fragmentară nr. 412 (fig. 44, 45), descoperită în amfiteatrul de

la Porolissum. Această piesă, singulară în Dacia, este un candelabru ceramic, care

încorporează trei lămpi propriu-zise. Nu am detectat piese analoage, dar ar putea fi vorba de

un produs al atelierelor exterioare provinciei Dacia Porolissensis. În mod obişnuit un astfel

de instrument se putea poziţiona pe mese sau în nişe şi să se utilizeze cu ocazia unor

banchete sau a altor ceremonii, în care proprietarul îşi etala potenţa finaciară şi prin

intermediul unor astfel de piese. Descoperirea sa în amfiteatru ridică semne de întrebare

privind rolul jucat de acest artefact în timpul existenţei sale. Pentru a le lămuri este nevoie

de informaţii complementare care lipsesc deocamdată.

Restul pieselor sunt sfeşnice ceramice, fragmentare (nr.413-418 (fig. 46, 47, pl. 30),

cu corp globular şi baza plată, realizate la roata olarului. Doar pentru unul dintre ele (nr.

417 (Căşei)) s-a putut determina o datare a contextului de descoperire (sfârşitul secolului II

p.Chr. şi începutul celui următor). Singurul reper temporal menţionat mai sus nu exprimă

complet circulaţia acestor instrumente la nivelul provinciei Dacia Porolissensis.

Aceste piese sunt adesea tratate ca lămpi deschise, dar eu consider că principala

utilizare a lor era aceea de a sprijini (a menţine) o lumânare, fapt care le plasează în

categoria obiectelor destinate susţinerii instrumentelor de iluminat.

75 Problema a fost dezvoltată în subcapitolul IV, 2, a.6 „Modalităţi de identificare ale pieselor locale şi atelierelor producătoare".

171

În grupul prezentat avem doar o singură piesă care prezintă urme de ardere, care ar

putea indica folosirea sa directă pe post de lampă, sau arderea sa la consumarea completă a

lumânării pe care o purta. Deoarece ambele utilizări sunt posibile, nu excludem folosirea lor

pe post de lămpi, dar în această situaţie logica pledă pentru existenţa mai multor exemplare

de piese cu urme de folosire directă.

a1. 12 Decoraţia

Multe dintre lămpile ceramice cuprinse în analiza de faţă au o decoraţie variată. În

cele ce urmează prezenta succint această ilustraţie, împreună cu reperele cronologice ale

circulaţiei acestora, atât în provinciile dacice cât şi în afara lor.

Capul lui Jupiter Ammon (Fig. 62)

Capul zeului Jupiter Ammon, văzut din faţă, cu barbă şi păr bogat; coarnele răsucite

sunt plasate lateral în zona urechilor.

Apare pe un opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke, nr. 146 (CASSI), de la

Gherla, care se datează în a doua jumătate a secolului II p.Chr. şi pe fragmentul nr. 219, de

la Căşei.

Decoraţii analoage sunt pe piese încadrate cronologic din epoca flaviană până în

secolul III p.Chr. (Alram-Stern 1989, 89, decor nr.1, 174, nr. 174, Taf. 5, 8, 27 (Cresce);

Buchi 1975, 53, nr. 345, pl. VII (Eucarpi), 76, nr. 438, pl. XXIV (Fortis), 84, nr. 580, pl.

XXVII (Fortis), 150, nr. 992, pl. LI (Strobili); Leibundgut 1977, 76, nr. 762, Taf. 10

(Fortis); Bailey 1980, 280, Q1159, pl. 51, fig. 109 (Strobili), 288, Q 1189, pl. 54, 289, Q

1190-1191; Vikič- Belančič 1976, Tab. 29/7; Băluţă 1961, 197, nr. 17, pl. II/8 (Cassi);

Petru 1972, Taf. XLVI, Grab. 674, Taf. XCVIII/9 (Fortis)).

Bust Amor (Fig. 62)

Bustul lui Amor, care priveşte spre dreapta sus, doar aripile se disting deasupra

umerilor; este îmbrăcat cu un veşmânt drapat.

172

În Dacia Porolissensis, apare pe un opaiţ Firmalampe cu canal deschis de la Napoca, nr.

143, cu ştampila CAMPILI şi pe o piesă de la Ilişua (fig. 25) (Protase, Gaiu 1991, pl.

XXXIX/1).

Decoraţia este analoagă cu cea de pe piese datate între ultima jumătate a secolului I

p.Chr. şi din secolul următor (Alram – Stern 1989, 90, decor nr. 4, 185, nr. 213, Taf. 9, 28

(Fortis), 185, nr. 214, Taf. 5, 9, 28 (Fortis); Băluţă 1961, 195, nr. 3, pl. II/2 (Campili);

Buchi 1975, 46, nr. 329, pl. XV (Decimi), 84, nr. 577-578, pl. XXVII (Fortis), 95, nr. 727,

pl. XXXIV (Fronto); Iványi 1935, 202, nr. 2609, Taf. L/2 (Octavi), 233, nr. 3117, Taf. L/3,

251, nr. 3464, Taf. L/1; Loeschcke 1919, 446, nr. 997, Taf. XVIII; Vikič- Belančič 1976,

Tab. 30/1, 2 – tipul IX Loeschcke (Fortis, Sabini); Petru 1972, Grab. 78/ 7, Taf. IX (Festi)).

Amoraş ? (Fig. 62)

Amoraş, (copil nud, cu aripi), în picioare, orientat spre dreapta (incomplet).

Apare pe o lampă cu volute din castrul de la Buciumi, nr. 75 – datată la începutul secolului

II p.Chr.

Ca analogie probabilă avem o lucernă cu volute (tip I Loeschcke) descoperită la sud

de Dunăre (Vikić-Belančić 1976, Tab. V/2).

Gladiator (Fig. 62)

Gladiator (trax), cu coif, orientat spre dreapta. Genunchiul drept este plasat pe sol,

mâna dreaptă plasată în zona abdomenului, iar mâna stângă, care ţine scutul, este ridicată la

semiînălţime.

Apare pe un opaiţ cu volute, nr. 71 descoperit la Porolissum, datată între 106 – 118 p.Chr.

Decorul este analog cu reprezentări de pe opaiţe care au circulat din epoca flaviană

până în secolul II p.Chr., sau mai rar chiar până în secolul III p.Chr.(Alram-Stern 1989, 95-

96, decor nr. 20, 127, nr. 15, Taf. 5, 14; Iványi 1935, 46, nr. 134-153, Taf. VI/2; Bailey

1980, 51-53).

Mască de satir cu tyrsos şi syrinx, cu capul întors spre dreapta (Fig. 62)

Apare pe un opaiţ cu volute (tip I Loeschcke) de la Gilău, nr. 67, datat după

117/118, în prima jumătate a secolului II p.Chr.

173

Analogii sunt prezente în decorul unor lămpi care au circulat din epoca flaviană

până în secolul II p.Chr.(Alram – Stern 1989, 109, decor nr. 56, 138, nr. 55, Taf. 6, 7, 17;

Iványi 1935, 43, nr. 96, Taf. V/3, 44, nr. 97, Taf. V/2, 45, nr. 112, Taf. V/11; Loechcke

1919, 363, nr. 50, Taf. VI, nr. 51, Taf. III).

Mască, având alături cornul abundenţei şi tyrsos (Fig. 62).

Apare pe lampă cu volute, nr. 73, de la Gilău, care a fost datată la 117/118 p.Chr.

Decor similar apare pe unele piese care au circulat din epoca flaviană până în

secolul II p.Chr. (Alram – Stern 1989, 110, decor nr. 59).

Mască de satir (Fig. 62).

Cap de satir, cu barbă lungă şi păr ondulat pe creştet; urechile, lungi şi ascuţite, sunt

plasate aproape la orizontală. Trăsăturile se disting foarte clar, accentuând caracterul de

„piesă importată” a acestui fragment de lucerna.

Apare pe opaiţ Firmalampe, descoperit la Căşei, nr. 269.

Decorul este analog cu cel de pe opaiţe care au circulat în secolul II p.Chr. (Alram –

Stern 1989, 110, decor nr. 58, 204, nr. 284, Taf. 31 – cu monedă de la Traian, 255, nr. 361,

Taf. 6. 34; Buchi 1975, 50, nr. 346, pl. XVI (Fortis), 87, nr. 611, pl. XXX (Fortis), 90, nr.

659, pl. XXXII (Fortis),200, nr. 1504-1505; Iványi 1935, 218, nr. 2859, Taf. LII/7, 234, nr.

3144, Taf. LII/5, 236, nr. 3175, Taf LII/2; Vikič- Belančič 1976, Tab. 30/6, Tab. 31/3).

Mască umană (Fig. 62).

Cap uman, masculin, imberb, cu faţă ovală, gura deschisă şi păr scurt.

Apare pe opaiţ Firmalampe de la Căşei, nr. 268.

Decoraţia este similară cu cea existentă pe opaiţe din secolele II - III p.Chr. (Alram

– Stern 1989, 114-115, decor nr. 67, 199, nr. 266 (Neri) descoperită în asociaţie cu o

monedă de la Antoninus Pius, 184, nr. 211, Taf. 6, 9, 28 (Fortis)= Iványi 1935, 173, nr.

2106, Taf. LI/8; Buchi 1975, 85, nr. 588, pl. XXVIII (Fortis)).

Mască tragică ? (Fig.62, 63).

174

Cap uman, probabil un personaj feminin, cu păr lung, plasat în jurul feţei ovale.

Gura este deschisă.

Apare pe un opaiţ cu volute de la Gilău, nr. 74 (datat între 106 şi 117/118 p.Chr.), şi

pe opaiţele Firmalampe, nr. 130 (tip X Loeschcke), 221 (tip X Loeschcke – datat secolul II

p.Chr.), 271, descoperite la Porolissum, Buciumi şi Napoca.

Mască umană, nedeterminată (Fig. 62).

Cap uman, fragmentar, cu trăsăturile puternic estompate.

Apare pe opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke (FORTIS), descoperit la Porolissum, nr.

171.

Mască comică (de sclav) (Fig. 63).

Mască de sclav din noua comedie, tipul Hegemon Teraphon, cu gura larg deschisă.

Apare pe opaiţe Firmalampe de tipul X Loeschcke, nr. 133 (ACILIS F), 187 (LITOGENES)

de la Potaissa, 142 (ATIMETI – datat în prima jumătate a secolului II p.Chr.) de la Aiton,

176 (FORTIS – datat între 106 -117/118 p.Chr.), 218 de la Porolissum, 270 de la Căşei, şi

la Ilişua (pl. 26, 63) (Protase, Gaiu 1991, pl. XLI/1).

Decorul este analog cu cel existent pe piese care au circulat din epoca flaviană până

în secolul III p.Chr. (Alram – Stern 1989, 111-113, decor nr. 62-63, 166-167, nr. 149, Taf.

2, 10, 26 (Litogene), 185, nr. 215, Taf. 9, 28 (Fortis), 186, nr. 216, Taf. 9, 28 (Fortis), 255,

nr. 362, Taf. 6, 34; Băluţă 1961, pl. VI/5 (Iegidi); Bernhardt 1955, nr. 455, Taf. CXXVII

(Strobili); Buchi 1975, 76, nr. 444, pl. XXV (Fortis), 135, nr. 951, pl. XLVIII (Phoetaspi),

129, nr. 919-920, pl. XLV (Octavi), 150, nr. 991, pl. LI (Strobili); Bailey 1980, 280, Q

1160, pl. 51 (Strobili), Q 284, 1169, Pl. 59, 96 (Iegidi), 283, Q 1168, pl. 52, 96 (Vibius);

Iványi 1935, 133, nr. 1433, Taf. LI/4, 149, nr. 1688, Taf. LII/1 (Cresces), 187, nr. 2342,

Taf. LI/9; Menzel 1969, 67, nr. 403-404, Abb. 54, 5-6 (Viator); Vikič- Belančič 1976, Tab.

29/1, 5, Tab. 30/8 (Fortis)).

Acvila (Fig. 63).

Acvilă, care are capul întors spre stânga şi aripile semideschise.

175

Apare pe lampă cu corp circular de la Napoca, nr. 91, şi pe opaiţ cu corp circular şi

„evantai” pe cioc, nr. 400, descoperit la Porolissum.

Ţap (Fig. 63).

Ţap întors spre dreapta, aplecat în poziţie de luptă.

Apare pe o lampă cu volute de la Porolissum, nr. 72, datată între 106 şi118 p.Chr.

Cap de cal (Fig. 63).

Cap de cal, orientat spre dreapta.

Apare pe o piesă cu volute de la Ilişua (Protase, Gaiu 1991, pl. XXXVIII/6).

Reprezentarea este similară cea de pe opaiţe datate din epoca flaviană până în

secolul II p.Chr. (Alram – Stern 1989, 105, decor nr. 44; Iványi 1935, 50, nr. 191, Taf.

VIII/7, nr. 192-200 (nr. 198 – corelat cu o monedă de la Nerva); Petru 1972, Grab. 954, 12,

Taf. LXXIII – cu monedă de la Nerva).

Peşte (delfin ?) (Fig. 64).

Delfin (?), orientat spre stânga. Trăsăturile nu se disting, iar forma este puternic

estompată.

Apare pe lampă cu corp circular descoperită la Napoca, nr. 100, datată la jumătatea

secolului III p.Chr.

Pantera? (Fig. 64).

Silueta un animal (panteră ?) într-o poziţie statică, ce are corpul orientat spre

dreapta, iar capul întors în partea opusă.

Apare pe lampă cu corp circular de la Potaissa, nr. 86. Cum nu am găsit decoraţii similar,

iar piesa este lipsită de datele stratigrafice, datarea motivului se circumscrie sectorului

temporal: secolul II p.Chr. şi următorul.

Rozete (Fig. 64/3-12).

Rozete cu 9, 10, 14, 18 petale

176

Acest tip de decor apare pe lămpi cu corp circular, nr. 87, 88 (datate între Hadrian şi

jumătatea secolului II p.Chr.), de la Napoca şi Căşei, 95 de la Potaissa, 109-110 (datate

117/118 - jumătatea secolului II p.Chr.), 111 (secolul III p.Chr.) de la Gilău, 122 (secolul II

p.Chr.), de la Buciumi şi are analogii între opaiţele de la Ilişua (fig. 19, 64) (Protase, Gaiu

1991, pl. XXXIX/5) şi Bologa (fig. 19, 64) (Gudea 1997b, 81, fig. 13).

Scoică (Fig. 64).

Apare pe două lămpi cu corp circular, nr. 106 (datată la începutul secolului II

p.Chr.) şi nr. 107 ( încadrată cronologic în secolul II p.Chr.), descoperite la Buciumi.

a. 13 Mărci de olar (ştampile)

În cele ce urmează sunt prezentate înscrisurile şi mărcile plasate pe lămpile

ceramice discutate în această lucrare. În măsura în care a fost posibil, s-au făcut referiri la

piesele similare din Dacia sau alte provincii ale Imperiului Roman, fiind vizate mai ales

cele care dispun de repere cronologice.

a. 13. 1 motiv geometric – cinci cercuri dispuse cruciform (Fig. 66).

Această marcă este prezentă pe un opaiţ cu volute, de tipul IV Loeschcke, (nr. 66)

descoperit la Gilău,. Lucerna prezintă caracteristicile unei piese importate, probabil din

atelierele italice, dar lipsa unor analogii pentru această ştampilă nu permite indicarea cu

certitudine a atelierului de provenienţă.

Am întâlnit aceeaşi dispunere pe un fragment de lampă cu volute de la Ulpia

Traiana (Alicu 1994, 194, nr. 1200, pl. 28). Tot pe lămpi cu volute, de tipul I Loeschcke,

apar la Poetovio şi Györ (Iványi 1935, 40, nr. 46, Taf. LXXVIII/4, 45, nr.112, Taf. V/11,

LXXVIII/29, 47, nr. 143, Taf. XXXVII/2 ).

a. 13.2 planta pedis (Fig. 66).

177

Ştampila prezentă pe fragmentul nr. 76, provine de la o piesă importată la

Porolissum la începutul secolului II p.Chr. Este foarte similară cu marca unor piese italice

din British Museum (Bailey 1980, 144, Q 813, 146, Q 820, pl. 6 (tip Loeschcke IB, datate

între anii 50 – 80 p.Chr.), 149, Q 832, Q 833, pl. 7 (tip Loeschcke IB, datate între anii 40 –

70 p.Chr.), 151, Q 842, 152, Q 845, pl. 8 (tip Loeschcke Ic, datate în ultima treime a

secolului I p.Chr.). Similitudinea cu aceste piese mă determină să o consider de asemenea

un produs italic.

a. 13. 3 motiv vegetal – „ciorchine de struguri” (Fig. 66).

Marca incizată manual pe baza opaiţului nr. 136, de la Gilău, este o raritate între

ştampilele ce apar pe opaiţele din Dacia. Aceasta, împreună cu forma şi modalitatea de

execuţie, accentuează caracteristica de produs local a piesei.

Un marcaj similar există pe o piesă cu corpul rotund şi cioc semisferic, de la

Histria76.

a. 13. 4 ACCEPTVS (Fig. 66).

În acest grup am inclus două ştampile care prezintă diferenţe considerabile între ele.

Cea dintâi apare pe o lampă de mici dimensiuni de la Gilău (nr. 94). Înscrisul are forma

F/ACIIPTVS, lectura probabilă fiind F(ecit) AC(c)EPTUS. Cea de a doua apare pe o piesă

Firmalampe cu canal deschis, de la Suceag (nr. 137), în forma ACPTUS/F.

Pronunţându-se în legătură cu piesa de la Suceag, C.L.Băluţă afirma că este vorba

despre un „…produs indigen, modelat într-o officina stabilită, probabil, la Napoca sau

Gilău” (Băluţă 1983, 43), în spiritul atribuirii făcută de N. Gostar – „…este un produs al

unei oficine locale, ce se găsea în mod probabil la Napoca sau prin împrejurimi” (Gostar

1961, 192). După mai bine de un deceniu C. Pop, se pronunţa în favoarea provenienţei

dintr-un atelier localizat la Apulum, deoarece localitatea Suceag nu era semnificativă „… în

istoria economică a Daciei.” (Pop 1994, 42).

76 Piesa, inedită, mi-a fost prezentată de Viorica Rusu-Bolindeţ, căreia îi mulţumesc.

178

În situaţia prezentată, plasarea atelierului nu a fost argumentată suficient, sau deloc,

iar atribuirea a avut la bază în principal situarea geografică a locului de descoperire şi

informaţiile existente la un moment dat despre situri în care se descoperiseră lucerne

(Apulum, Napoca, Gilău). Lipsa informaţiilor despre cercetările de la Suceag, sau chiar a

cercetărilor propriu-zise, nu sprijină dar nici nu elimină posibilitatea funcţionării unui

atelier de produs opaiţe chiar la Suceag.

Piesa de la Gilău are caracteristici care nu ne permit o departajare clară faţă de

lămpile locale, ceea ce nu aduce indicii în încercarea de a stabili locaţia atelierului lui

Acceptus. Plasarea ambelor piese la mică distanţă de anticul Napoca, ar părea să încline

balanţa înspre afirmaţiile lui N. Gostar şi C.L. Băluţă, dar nu este suficient pentru a

argumenta o identificare credibilă a atelierului de origine.

a. 13. 5 AGILIS (Fig. 66).

Această ştampilă apare pe un opaiţ de tipul Loechcke X, forma Kurzform, importată

la Potaissa (nr. 133).

Producătorul este activ în Italia septentrională până la începutul sccolului II p.Chr.

(Buchi 1975, 3, ). În Dacia, un opaiţ similar provine de la Apulum, din săpăturile lui Cserni

(Băluţă 1961, 192, nr. 1, pl. I/2), iar altele de la Apulum şi Drobeta au aceeaşi ştampilă

(Gostar 1961, 157, nr.4).

Cum nu dispunem de elemente cronologice suplimentare la nivelul provinciilor

dacice, circulaţia mărcii este circumscrisă existenţei provinciei (secolul II p.Chr. şi

următorul).

a. 13. 6 APRIO (Fig. 66).

Producătorul nord-italic (Loeschcke 1919, 296; Buchi 1975, 7) care îşi marca astfel

piesele, este activ la începutul secolului II p.Chr.

Opaiţe cu marca sa apar la: Ulpia Traina Sarmizegetusa (Alicu 1994, 14, 171, nr.

469, 172, 486-487, fig. 13) – unde au fost datate în a doua jumătate a secolului al II-lea

179

p.Chr., la Apulum (Băluţă 1961, 193; Gostar 1961, 154, nr. 14) – pierdută, şi la Tibiscum

(Benea 1990, 146, nr. 37-39) – unde au fost datate în epoca împăraţilor Traian şi Hadrian.

Între piesele din Dacia Porolissensis, prezentate aici, marca aceasta apare doar pe o

lampă fragmentară, descoperită la Porolissum (nr. 138). Cum nu dispunem de repere

stratigrafico-cronologice proprii piesei noatre, înclinăm să o înscriem în perioada de

circulaţie observată la nivelul Daciei: secolul II p.Chr.

a. 13. 7 ATIMETI (Fig. 66).

Atelierul meşterului Atimetus nu a fost stabilit în mod cert până în prezent. El putea

fiinţa fie la Roma, ori în Gallia Cisalpina, fie în nordul Italiei, sau la Polesine (Loeschcke

1919, 274; Buchi 1975, 9 – 11; Băluţă 1983, 50-52; Alicu 1994). Marca sa apare în forme

variate: ATIME, ATIMET, ATIMETI, ATTIMETUS, ATIME/F, ATIMETI/S, ATIMETO

/ SACERDOTI, ATIMETIO.

Piesele acestui meşter, în general opaiţe “Firmalampen” cu canal închis şi cu canal

deschis, sunt răspândite în multe provincii ale Imperiului roman - Gallia, Gallia

Narbonensis, Hispania, Raetia, Noricum, Pannonia, Dacia, Moesia Inferior şi probabil, pe

litoralul nordic al Mării Negre (Gostar 1961, 176). Lucernele cu marca lui Atimetus apar la

Pompei (C.I.L. X 8052, 25), Vindonissa, Poetovio unde sunt datate în secolul I p.Chr.

(Loeschcke 1919, 292; Menzel 1969, 61, Buchi 1975, 10), la Hofheim sunt datate cu

monedă de la Vespasian, iar la Hedderheim cu o monedă de la Traian (Loeschcke 1919,

273, Menzel 1969, 61). La Emona marca este datată cu o monedă de la Domiţian (Petru

1972, 82, 162), la Salona într-un mormânt de incineraţie este asociată cu material ceramic

grecesc databil în secolul I p.Chr. (Mladen 1952, 196). În Pannonia în necropola de la

Aranyhegy (de la Aqvincum) - în mormântul 88, lucerna ATIMETI cu canal închis este

asociată cu lucerne cu volute şi cu monede de la Vespasian şi Nerva, iar în mormântul 96 -

acelaşi tip cu moneda de la Vespasian şi cu terra sigillata sud-galică (Iványi 1935, 17). În

mormântul 121 din aceeaşi necropolă, o lucernă cu canal deschis marcată ATIMETI este

descoperită împreună cu monede de la Domiţian, Traian, Hadrian, iar în mormântul 149 -

cu monedă de la Hadrian. Din cele prezentate mai sus observăm că meşterul a fost activ în

nordul Italiei, în perioada dintre domniile împaraţilor Vespasian şi Hadrian (perioada de

180

maximă înflorire în timpul lui Traian). În provincii, piesele marcate astfel vor circula şi mai

târziu, până la Marcus Aurelius (Alram-Stern 1989, 68).

În provinciile dacice au fost descoperite lămpi cu marca lui Atimetus,

imprimată numai la genitiv, în siturile: Apulum (IDR III/6, 186), Micia (Băluţă 1961, 194,

nota 1), Sebeş (Russu 1962, 469; Alicu, Nemeş 1997, 13), Romula (Tudor 1968, 501, nr.

129), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu 1994, 14). Acestea s-ar data din a doua jumătate

a sec. II p.Chr. până către începutul celui următor.

Între piesele porolissense, marca meşterului Atimetus apare pe patru opaiţe (nr. 139-

142), descoperite la Napoca, Porolissum şi Aiton.

Lucernele nr. 139, 140 au caracteristici care le evidenţiază ca piese provinciale

dacice sau locale. Cea de la Porolissum se încadrează cronologic la începutul secolului II

p.Chr. Piesa de la Aiton a fost completată eronat AVITI şi a fost datată conform CIL III

12010, 14 şi Iványi 1935, 12-13, Taf. LXXX/43, în primul sfert al secolului II p.Chr. (Moţu

1991, 190, nr. 5, pl. XXI). O observare mai atentă arată că spaţiul dintre literele A şi TI,

cuprinde mulţumitor întregirea TIME.

Din cele prezentate mai sus se pare că în Dacia Porolissensis, piesele lui Atimetus

circulă şi sunt reproduse în secolul II p.Chr.

a. 13. 8 C, ancoră (Fig. 66).

Pe baza piesei nr. 68, de la Gilău, este redat un motiv în formă de “ancoră” care are

în partea sa stângă litera C, majusculă în relief, scrisă retrograd şi un motiv vegetal

reprezentând o ramură (?). Pentru această combinaţie încă nu am găsit analogii.

Piesa pe care apar aceste elemente este un opaiţ de import, cu volute, încadrat

cronologic în secolul II p.Chr. Am afirmat anterior, la discuţia opaiţelor cu volute (cap.

V.2.a.5), că acest tip de piese circulă în provincia Dacia în primele decenii ale secolului II

p.Chr. Cred că şi lucerna nr. 68 se înscrie în această perioadă.

Ancora, a fost elementul care a suscitat discuţii şi luări de poziţii concentrate în

jurul posibilei simbolistici creştine a acesteia. Pot remarca faptul că motivul a fost

imprimat, sau incizat, înainte ca piesa să fie acoperită cu angobă şi apoi arsă. Această

observaţie indică un produs finit, care nu a suferit modificări ulterioare care să-i confere un

181

caracter aparte (nu a fost „creştinat”). Dacă avem în vedere că piese similare tipologic au

fost produse în atelierele italice mai ales la sfârşitul secolului I p.Chr., constatăm că ne

aflăm în faţa unei producţii de lucerne destinate comercializării şi utilizării într-o perioadă

în care elementul creştin nu se afirmase şi nici nu fusese acceptat deplin. Ori afişarea

explicită a unor „însemne” creştine pe instrumente de iluminat destinate consumului larg, în

inima Imperiului roman, la sfârşitul secolului I p.Chr. şi începutul celui următor, nu îmi

pare o ipoteza pertinentă. La fel nici ipoteza creării de „serii restrânse” pentru grupuri de

iniţiaţi, creştini, nu îmi pare probabilă.

a. 13. 9 CAI (Fig. 66).

Se pare că, până în momentul de faţă, piese cu această marcă s-au descoperit doar în

provinciile dacice (sub 20 de piese), fapt care pare a indica originea locală a acestor

produse; determinarea a ajuns a fi acceptată de majoritatea cercetătorilor români din

domeniu.

Marca CAI apare pe câteva piese descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

(Alicu 1994, 17, 73), Apulum(IDR III/6, 189)77, Micia (Băluţă 1977, 225, nr. 93, pl. 49a-b),

Sighişoara (Băluţă 1983, 53), Cristeştii de Mureş (Gostar 1961, 158) şi Tibiscum (Benea

1990, 147, nr. 42).

Între lămpile din Dacia Porolissensis, această ştampilă apare pe lucerna nr. 53 de la

Napoca. Ea se remarcă prin ştampila CAI, însoţită de o frunză stilizată şi prin discul

împărţit în două registre, din care cel stâng este decorat cu un „snop”. Datarea piesei în

prima jumătate a secolului II p.Chr., s-a făcut în funcţie de contextul descoperirii.

Împărţirea în registre, prezenţa bordurilor torsionate, motivul vegetal de „snop” sunt

elemente care se regăsesc pe mai multe piese de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În

registru drept se observă slab o uşoară bordură în jurul unei părţi din orificiul de alimentare,

care nu poate fi altceva decât o lunula, perforată de acel orificiu. Combinaţia de snop şi

lunula apare în mod similar sau inversat pe câteva piese de Ulpia Traiana, din zona

sanctuarului dedicat lui Aesculap şi Hygia (Alicu 1994, 46- 48, 156, pl. 3/78 - identic, pl.

2/74, 3/77, 79 - inversat). Similitudinea se observă la fel de frapant atât în ceea ce priveşte 77 Cl.L. Băluţă, aminteşte despre o posibilă origine pannonică, deşi în 1983, subscria la ipoteza originii locale a mărcii (Băluţă 1983, 53).

182

morfologia lămpii, cât şi a pastei. Aceste câteva elemente mă determină să consider lucerna

nr. 53 ca fiind produsul unui atelier de la Ulpia Traiana.

Originea opaiţelor marcate CAI a fost deseori un subiect de discutat de cei care au

publicat instrumente destinate iluminatului. N. Gostar o consideră ca fiind locală şi

aparţinând unui C(aius)A(....)I(...) (Gostar 1961, 192-193). D.Alicu presupune existenţa

unui atelier local la Ulpia Traiana, pe baza a cinci lucerne marcate CAI (dintre care trei

glazurate ) şi a existenţa unei mari cantităţi de ceramică glazurată locală (Alicu 1994, 72).

Doina Benea, la rândul ei, presupune că la Tibiscum ar putea exista un atelier ce realiza

piese CAI înainte de a doua jumătate a secolului II p.Chr., a cărui amplasare nu poate fi

stabilită în lipsa tiparelor de lucerne. În acelaşi timp, autoarea menţionează ca posibilă

existenţa atelierului CAI şi la Ulpia Traiana, sau Apulum (Benea 1990, 147). Cloşca L.

Băluţă remarcând diferenţele între lămpile celor patru locaţii (Apulum, Micia, Cristeşti şi

Ulpia Traiana Sarmizegetusa), consideră aceasta indiciul care argumentează provenienţa

pieselor din patru oficine locale diferite (Băluţă 1983, 53).

Argumentele oferite de cercetările lui D. Alicu, împreună cu piesa de la Napoca, mă

determină să cred că un atelier care marca lămpile cu ştampila CAI ar putea exista la Ulpia

Traiana. Dacă au existat în Dacia filiale ale acestui atelier, sau dacă piesele sale au fost

copiate în provinciile dacice, nu putem şti cu certitudine din datele pe care le avem.

a. 13. 10 CAMPILI (Fig. 66; 67).

Campilus era un producător nord-italic, a cărui activitate a început şi s-a desfăşurat

în prima jumătate a secolului al II-lea (Loeschcke 1919, 296; Băluţă 1996, 92), până spre

începutul secolului III p.Chr. (Buchi 1975,17).

În Pannonia Inferior piesele cu această marcă se datează cu monede de la Hadrian

la Poetovio (Buchi 1975, 17) şi la Aquincum (Iványi 1935, 17), iar cu monede de la

Commodus la Intercisa (Iványi 1935, 17, 142, nr. 1573).

Opaiţele sale apar şi la Apulum (Băluţă 1961, 195; IDR III/6, 190), Romula (Tudor

1968, 501, nr. 132), Ulpia Traiana (Alicu 1994, 17, nr. 1110 - datat în prima jumătate a

secolului al II-lea p.Chr.) şi Tibiscum (Benea 1990, 147, nr. 43 – în context cu monedă de la

Faustina Senior).

183

Între piesele noastre avem patru lămpi cu marca lui Campilus (nr. 143 -145 şi 245),

descoperite la Napoca, Porolissum şi Buciumi. Toate piesele au putut fi datate cronologic

în prima jumătate a secolului II p.Chr., pe baza contextului arheologic sau a analogiilor

decoraţiei.

a. 13. 11 CASSI (Fig. 67).

Officina lui Cassius, localizată cu probabilitate în nordul Italiei, şi-a început

activitatea în primele decenii ale sec. II p.Chr. şi a funcţionat până la începutul secolului III

p.Chr. (Buchi 1975, 19-20).

În Dacia sunt atestate la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu 1994, 18), Apulum

(IDR III/6, 191 – piese provinciale, datate cu monede de la Hadrian, Faustina I şi Lucius

Verus) , Tibiscum (Benea 1990, 147, nr. 45 – 47 – datate la începutul secolului II p.Chr., şi

în timpul lui Antoninus Pius), Baia de Arieş (Gostar1961, 159, nr. 65), Micia (Gostar 1961,

159, nr. 67), etc.

În Dacia Porolissensis, marca meşterului apare pe două piese (nr. 146, 273),

descoperite la Gherla şi Porolissum. Fragmentul de la Porolissum se încadrează cronologic

în secolul III p.Chr.

a. 13. 12 CPSF (Fig. 67).

Lămpi cu această marcă au fost produse în nordul Italiei, la începutul secolului II

p.Chr., şi sunt puţin răspandite în Imperiul Roman (Buchi 1975, 181—182).

Marca mai apare în Dacia la Apulum (Băluţă 1961, 197, nr. IX, pl. III/2; Băluţă

1996, 94, Gostar 1961, 162, nr. 92). Se pare că piesele din Dacia sunt similare cu cele din

Pannonia care sunt datate în ultimele decenii ale secolului II p.Chr.(Iványi 1935, 149, nr.

1677—1679, Taf. LXXXTII, 3, 4, 6; 266—267, nr. 3742—3743, Taf. LXXXIII, 5, 7).

Lampa nr. 154, care poartă marca C(aius) P( ....) S( ...) F(ecit) provine de la

Negrileşti şi a fost datată la sfârşitul secolului II p.Chr. Este foarte probabil ca piesa noastră

să provină tot din spaţiul pannonic.

184

a. 13. 13 CRESCE (Fig. 67).

Atelierul acestui producător nu a fost localizat cu certitudine. El putea fi amplasat în

Italia nordică (Loeschcke 1919, 296) sau în Gallia meridională (Bailey 1980, 92). Tipare cu

această stampilă au fost descoperite la Aquileia (Buchi 1975, 33) şi în Pannonia, la

Szombathely şi Pettau (Iványi 1935, 315- 316, nr. 4541-4547). Piesele acestui atelier

circulă din secolul I p.Chr., până în secolele II –III p.Chr. (Derringer 1955, 106), sau cu

apariţii chiar în secolul IV p.Chr. (Derringer 1955, 97, nr. 178; Gostar 1961, 1860; Alram-

Stern 1989, 70). Grafia în care apar produsele lui Crescens a fost CRESCE, CRESCES,

CRESCE/S.

În spaţiul provincial dacic, lucernele lui Crescens au fost descoperite la Micia

(Gostar 1961, 160), la Apulum (Băluţă 1961, 198; IDR III/6, 194), Tibiscum (Benea 1990,

148, nr. 49), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu 1994, 18)

Lămpile cu marca lui Crescens (nr. 155, 274), au fost descoperite şi la Corpadea şi

Potaissa.

a. 13. 14 D (Fig. 66).

Această marcă apare pe o lampă cu volute (nr. 67), importată la Gilău, în prima

jumătate a secolului II p.Chr. Nu am găsit analogii, dar piesa are caracteristicile lucernelor

importate din nordul Italiei.

a. 13. 15 DECIMI (Fig. 67).

Produsele olarului Decimus sunt cunoscute în Imperiul roman în Italia, Gallia,

Britannia, Pannonia, Moesia Inferior, iar părerile asupra originii sale sunt diverse.

Loeschcke îl considera pe Decimus de origine italică (Loeschcke 1919, 296), pentru

ca în 1935 Dora Iványi să-i plaseze originea în Pannonia, la Poetovio (Iványi 1935, 33).

Specialiştii români s-au raliat uneia sau alteia din aceste păreri. Astfel, în 1961 Cloşca L.

Băluţă şi N.Gostar admiteau originea pannonică a atelierului acestuia (Băluţă 1961, 198- tip

IV; Gostar 1961, 189), pentru ca în 1962 I.I. Russu să pledeze pentru originea sa nord-

185

italică (Russu 1962, 470). C. Muşeţeanu remarca faptul că lămpile acestuia sunt cunoscute

mai ales în partea orientală a Imperiului, fiind mai rare în Italia şi în partea occidentală

(Muşeţeanu 1992, 171). D.Alicu în schimb observa în 1994 că piesa de la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa nu este italică, ci un produs provincial (Alicu 1994, 19).

Astfel de piese au fost descoperite la Apulum (Băluţă 1961, 198) şi Ulpia Traiana

Sarmizegetusa (Alicu 1994, nr. 1114, p.19, 185).

Marca meşterului Decimus apare şi pe două lămpi porolissense (nr. 156-157), de la

Gilău şi Buciumi. Lucerna de la Gilău, nr. 156, descoperită în context databil spre sfârşitul

secolului II p.Chr.- secolul III p.Chr., se poate constitui într- un jalon al perioadei de

circulaţie a acestei mărci. Caracteristicile piesei nu ne oferă date care să facă posibilă

stabilirea cu certitudine a originii sale- locală sau din alt atelier din Dacia, fapt pentru care

nu putem şti cu siguranţă dacă copiile pieselor meşterului Decius sunt ilustrative pentru

producţia locală sau a altui atelier din Dacia.

a. 13. 16 CDESSI (Fig. 67).

Caius Dessius este un producător nord-italic, activ din prima jumătate a

secolului II p.Chr. (Buchi1975, 48), până către ultimul sfert al secolului III p.Chr., în

provincii (Gostar 1961, 180 ; Derringer 1955, 29-32, nr. 91, 154, 41-42, nr. 256-257).

Piesele cu această marcă, sunt datate în necropola de la Bakar, cu monede de la Titus78, iar

la Emona, cu monede de la Aurelian (Iványi 1935, 18; Buchi 1975, 48)

Opaiţe purtând marca C DESSI sunt întâlnite în multe din aşezările provinciale

dacice, precum: Apulum (IDR III/6, 187), Drobeta, Cristeşti (Gostar 1961, 159-160, nr. 81,

86), Ulpia Traiana (Alicu 1994, 19-20), Tibiscum (Benea 1990, 148, nr. 50), etc.

Această marcă apare în Dacia Porolissensis pe o piesă polilychnis (nr. 86), pe un

grup de lămpi trilychnis descoperite la Potaissa şi Napoca (nr. 147-150, 153) şi pe altele,

monolychnis (nr. 151-152), de la Buciumi, Potaissa.

După cum a remarcat A. Cătinaş, piesele trilychnis sunt identice atât în ceea ce

priveşte morfologia cât şi după caracteristicile pastei (Cătinaş 1996, 67; Cătinaş 2002, 53-

54). Ele se constituie în indicii ale existenţei unui atelier producător de astfel de piese la 78 Cf. Alicu 1994, 19, după V. Dautova-Rusevljan, La collezione di lucerne romane nel Museo maritimo e storico di Rujeka, Diadora 5, Zadar, 1970, 159

186

Potaissa. Lucerna trilychnis de la Napoca este similară cu cele de la Potaissa, şi este foarte

probabil un produs al acelui atelier. C. L. Băluţă mai aminteşte o piesă de la Apulum,

identică cu cele trilychnis de la Potaissa şi Napoca (Băluţă 1996, 95, nr. 17). Prin

intermediul acestor exemple (Apulum şi Napoca) avem sugerată o posibilă arie de

răspândire a lucernelor atelierului patavisens în interiorul provinciilor dacice.

Lampa de la Buciumi (nr. 151), este individualizată de piesele locale prin glazura ce

o acoperă.

a. 13. 17 DONATI (Fig. 67).

Officina meşterului Donatus pare că ar fi funcţionat în nordul Italiei

(Loeschcke 1919, 296; Buchi 1975, 50-51), iar piesele sale au circulat din epoca flavilor

până în a doua jumătate a secolului II p.Chr. (Gostar 1961, 180; Băluţă 1961, 200).

În Dacia, marca mai apare pe piese de mari dimensiuni de la Baia de Arieş (Băluţă

1983, 64, pl. LXVII/5ab, XCIX/22) şi la Apulum (Băluţă 1961, 200; Băluţă 1983, 64; IDR

III/6, 196)- datată monedă de la Hadrian. Însă în articolul “Jelentés a Colonia Apulensis

területén végzett ásatásokról “, I közl, 106-114, II közl, 257-283, B.Cserni nu aminteşte

marca DONATI între opaiţele descoperite şi bineînţeles nici vreo legătură cu monedele

găsite (prezentate şi ele fără loc de descoperire). Afirmaţia lui C.Băluţă poate fi reală dar nu

am putut-o verifica. Curioasă este oricum atribuirea acestor exemplare în a doua jumătate a

sec. II p.Chr. până la începutul celui următor (Băluţă 1996, 95).

Un fragment de import, descoperit la Porolissum (nr. 275), poartă o marcă care a

putut fi determinată ca aparţinând meşterului Donatus. Contextul de descoperire situează

această piesă la începutul secolului II p.Chr.

Piesa de la Porolissum, pare să sprijine ideea circulaţiei acestei mărci în Dacia

Porolissensis, de la începutul secolului II p.Chr.

a. 13. 18 FAVOR (Fig. 67).

Atelierul lui Favorinus îşi începe activitatea în a doua jumătate a secolului II

p.Chr., după cum o atestă piesele de la Poetovio asociate cu monede de la Marcus Aurelius

187

(Buchi 1975, 55), fiind activ până în prima jumătate a secolului III p.Chr. Un tipar cu

această marcă a fost descoperit la Aquincum (Iványi 1935, 316, nr. 4548).

Grafiile în care apare marca, variază între FAVOR/F, FAVOR şi FAOR. Favor ar fi

prescurtarea numelui meşterului, iar - Faor forma sa contractată (Alram Stern 1989, 71).

În Dacia Superior se cunosc asemenea lămpi la Apulum, descoperite într-o încăpere

alături de monede de la Diva Faustina şi Gordian III (Băluţă 1961, 200), la Ampelum, Ilişua,

Baia de Arieş (Gostar 1961, 161; Băluţă 1961, 200), Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Alicu

1994, 20). Piesele sunt considerate posibile importuri pannonic; argumentul principal fiind

tiparul de la Aquincum (Alicu 1994, 29).

Opaiţele din Dacia Porolissensis, ştampilate cu această marcă (158- 159, 276-278),

provin de la Napoca, Căşei, Gilău, Ilişua, Buciumi.

Lucerna de la Napoca (nr. 158) prezintă caracteristicile unei piese de import şi are

pe bază marca FAVOR/F, împreună cu o corona. Lămpile nr. 159 şi 278, de la Căşei şi

Buciumi, au putut fi încadrate cronologic în cea de-a doua jumătate a secolului II p.Chr., în

timp ce nr. 276 provine din prima jumătate a aceluiaşi secol.

a. 13. 19 FELIX (Fig. 68).

Officina începe să producă în nordul Italiei în secolului II p.Chr., acest tip fiind

asociat la Buccari cu monedă de la Antoninus Pius (Loeschcke 1919, 296 (108); Alram

Stern 1989, 71). De aici îşi va difuza produsele în Gallia, Germannia, Raetia, Noricum,

Dalmatia şi Pannonia (Gostar 1961, 180).

În Dacia apare la Apulum, probabil venit din Pannonia (Băluţă 1961, 201, nr. XVIII,

1, Pl. IV/7, 9).

Marca meşterului Felix apare şi pe lampa nr. 160, de la Gilău, care a putut fi datată

la sfârşitul secolului II p.Chr. şi începutul celui următor. Caracteristicile morfologice şi ale

pastei o diferenţiază vădit de opaiţele locale, fiind posibil ca lampa să fi sosit la Gilău tot pe

filieră pannonică.

a. 13. 20 FESTI (Fig. 68).

188

Producătorul Festus îşi are officina în nordul Italiei (Bernhardt 1955, nr. 444,

Pl. CXXVII; Băluţă 1961, 201; Gostar 1961, 181; Vikić-Belančič 1973, 107; Čičikova

1974, 181; Čičikova 1987, 167; Alram Stern 1989, 71; Benea 1990, 148; Muşeţeanu 1992,

171; Alicu 1994, 21) şi este activ din epoca flaviană târzie (descoperit la Pompei şi

Vindonissa) până în prima jumătate a secolului III p.Chr. (Alram Stern 1989, 71).

Marca este bine reprezentată în provinciile dacice, la Apulum, Porolissum,

Ampelum, Cristeşti, Ilişua, Tibiscum, Sarmizegetusa, Gherla, Micia (Băluţă 1983, 67; Benea

1990, 148; Alicu 1994, 21), circulând în tot secolul II p.Chr. până la începutul sec III

(Băluţă 1961, 201). La Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piese de italice de import de tipul X,

au putut fi datate la mijlocul sau în a doua jumătate a secolului II p.Chr. (Alicu 1994, 21;

172, nr. 496-498, Pl. XI, Fig. 14; 190, nr. 1116, Pl. XXX, Fig. 14). La Tibiscum a fost datat

în secolul II p.Chr. (Benea 1990, 148; 161, nr. 51,52, Fig 11, 14).

În lotul discutat aici, această marcă apare pe lămpile nr. 161-164 şi 279, descoperite

la Gilău şi Porolissum. Toate au ca perioadă de circulaţie a doua jumătate a secolului II

p.Chr. şi începutul celui următor.

Lucerna nr. 164, descoperită în context databil imediat după 117/118 p.Chr., este

probabil realizată în alt atelier din Dacia.

a. 13. 21 FIDELIS (Fig. 68).

Meşterul Fidelis şi-a început activitatea la începutul secolului II p.Chr. în nordul

Italiei (Loeschcke 1919, 296; Buchi 1975, 64)

Piesa nr. 164, de la Buciumi este singulară între piesele din Dacia Porolissensis, şi

foarte probabil este un import. Se înscrie în perioada de circulaţie a mărcii.

a. 13. 22 FORTIS (Fig. 68, 69).

Probabil cel mai cunoscut şi prolific producător de lucerne este acest Fortis, ale

cărui piese au fost cel mai mult copiate în atelierele provinciale. Atelierul său a fost

localizat de unii în Gallia Cisalpina sau Gallia Cispadana (Alram Stern 1989, 21).

Descoperirea în Italia nordică, la Savignano sul Parano, în apropierea Modenei, a unui

189

cuptor cu numeroase lucerne cu marca FORTIS şi o ţiglă cu inscripţia AD FORN(aces)

CAT(...)/L. AEMILII FORTIS (CIL XI, 6689, 12; Alicu 1994, 21; Alram Stern 1989, 72), a

permis identificarea în această locaţie a unui atelier aparţinând lui Fortis. Marca are mai

multe grafii: FORTI, FORTIS, FORTIS/N, FORTIS/I, FORTIS/A, FORTIS/L, FORTIS/E,

FORTIS/P, FORTIS/S, S/FORTIS, O/FORTIS, FORTIS/F, din care în Dacia se cunosc

până acum doar primele trei forme. Marca apare pe lucerne „Firmalampen” cu canal închis

şi deschis. Primele produse -lămpi de tipul IX Loeschcke, apar în epoca augusteică; la

Bologna s-au descoperitde opaiţe FORTIS cu monede de la M. Agrippa (27 şi 12 a.Chr.), la

Alpignano cu o monedă de la Augustus (Alicu 1994, 22; Benea 1990, 148), continuând să

circule în secolul III p.CHr. La Apulum se asociază cu monede de la Philippus II şi

Volusianus (Băluţă 1961, 201), iar la Emona cu o piesă de la Claudius II (Petru 1972, 127).

Lucernele FORTIS sunt răspândite în aproape toate provinciile Imperiului şi vor fi copiate

în număr mare în provincii; unele imitaţiile provinciale, cu marca Fortis, sunt fabricate şi

circulă până la mijlocul sec IV. p.Chr. (Čičikova 1974, 158). Sunt relevante tiparele

descoperite în Pannonia Superior la Ószöny, Szombathely şi în Pannonia Inferior la Siscia

(Iványi 1935, 316, nr. 4549-4560).

În provinciile dacice, lucerne cu marca Fortis, importuri şi în special imitaţii locale,

s-au descoperit în cea mai mare parte a siturilor romane cercetate, fapt pentru care nu vom

relua aici zecile de locaţii în care este întâlnită.

Între mărcile prezente în Dacia Porolisensis este de asemenea cel mai consistent

grup de ştampile. Aici sunt prezente nu mai puţin de 40 de piese (nr. 123 - 125, 166 - 184,

280 - 295), produse local sau importate, descoperite la Buciumi, Căşei, Gilău, Ilişua,

Napoca, Potaissa şi Porolissum. Lămpile din lotul cercetat se înscriu în larga perioadă de

circulaţie a mărcii.

a. 13. 23 FRONTO (Fig. 69).

Atelierul său a început activitatea sub Vespasian sau Domitian, undeva în nordul

Italiei (Buchi 1975, 94) şi a continuat până către sfârşitul sec. II p.Chr., în provincii

190

(Čičikova 1974, 158- 159). La Emona marca Fronto apare pe piese asociate cu monede de

la Traian la Marcus Aurelius (Buchi 1975, 94).

Marca meşterului Frontonius apare pe o singură piesă (nr. 298), descoperită la

Corpadea. Nu avem alte date care să permită mai multe observaţii.

a. 13. 24 IANUARIVS (Fig. 69).

Producătorul Ianuarius îşi are atelierul în nordul Italiei (Loeschcke 1919, 296;

Bailey 1980, 96; Alram Stern 1989, 73) începându-şi producţia în prima jumătate a

secolului II p.Chr. Piesele sale se răspândesc în provinciile dunărene şi vor fi puternic

copiate în atelierele provinciale.

Pe lângă numărul mare de piese descoperite la Aquileia, se presupune că ar fi

funcţionat ateliere provinciale la: Dorostorun, Novae (Čičikova 1987, 170) şi probabil

Ulpia Traiana Sarmizegetusa79 (Alicu 1994, 27). Piesele italice se deosebesc de cele

provinciale prin grafia ştampilei.

În Dacia Superior, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, s-au identificat nouă grafii ale

acestei mărci de producător pe 32 de lămpi. D. Alicu a prezentat variantele în care apare

ştampila pe piesele de la Ulpia Traiana: 1. IANVARI, cu RI în ligatura, apare pe lămpi cu

rezervor paralelipipedic cu cinci arzătoare, ce se pot data în prima jumătate a secolului al II-

lea p.Chr.; 2. IANVARI, cu AN şi VA în ligatură, apare pe o piesă cu rezervor

paralelipipedic cu trei arzătoare. Ştampila este greu lizibilâ şi grosolan imprimată. Lampa se

datează conform contextul descoperirii, la mijlocul secolului al II-lea p.Chr.; 3. IANVARI,

cu VA şi RI în ligatură; 4. V IAN/VARI, cu VA şi RI în ligatură, 5. IANVARIVS/F, cu

NVA şi RI în ligatură; 6. IANVARII/F, cu RI în ligatură, este ştampila înscrisâ pe fundul

unui singur fragment acoperit cu glazură verde-gălbuie; 7. IANVARIV/S/F, cu VA şi RI în

ligatură, iar litera S plasată deasupra, între literele R şi V; 8. ANVARIVS, cu RI în ligatură,

79 La Ulpia Traiana Sarmizegetusa s-a descoperit un opaiţ marcat V.IANUARIVS (Alicu 1994, 27, nr. 537, fig. 17; 174); tot aici un anume Ulpius Ianuarius (IDR III/2, 155, 166) depune un relief votiv într-un templu din sanctuarul zeilor Aesculap şi Hygia. Dacă se acceptă interpretarea din IDR III/2, atunci acest Ianuarius ar putea fi producătorul lămpii amintite; tot în atelierul său, care producea mai multe tipuri de lămpi, pare să fi fost iniţiată o producţie locală de lămpi cu corp patrulater- singurul tip pe care apare ştampila la nominativ- IANVARIVS.

191

este imprimat pe fundul unei lămpi cu rezervor paralelipipedic cu cu 7 arzătoare; 9. Pe un

fragment de lampă cu rezervor paralelipipedic se păstrează, literele IA, incizate, cu A fără

bară transversală (Alicu 1994, 26-27).

Numărul însemnat de opaiţe Ianuarius , precum şi variantele cu totul deosebite de

cele italice, moesice, norice sau pannonice sunt argumente ale existenţei unui atelier

producător de lămpi marcate astfel, la Ulpia Traiana.

Ştampila meşterului este prezentă şi la Apulum, Micia, Ampelum, Drobeta, Răcari şi

Romula (Băluţă 1961, 207). În spaţiul Daciei Porolissensis apar la Napoca şi Potaissa (în

corelare cu o monedă de la Filip Arabul) (Băluţă 1961, 207).

În lotul de piese prezentat aici, marca lui Ianuarius (nr. 185, 299, 396), este prezentă

pe opaiţe care provin de la Corpadea şi Potaissa. Piesa nr. 398, de la Potaissa este un

unicat care cuprinde elemente disparate (volute decorate cu incizii, canal închis pe cioc,

pseudo-orificii de suspendare) care par să indice o copie a unei lămpi de bronz, sau mai

verosimil un fals modern.

a. 13. 25 IEGIDI (Fig. 70).

Iegidus a avut atelierul în nordul Italiei, probabil la Vineta sau Emilia, unde şi-a

început activitatea în primele decenii ale sec. II p.Chr. (Buchi 1975, 107). În Pannonia, s-a

descoperit la Aquincum, o lampă în asociere cu o monedă de la Faustina Minor, şi un tipar

la Ŏszöny (Iványi 1935, 17, 316, nr. 4561). La Bologna, lucernele cu marca Iegidi sunt

asociate cu monede de la Octavianus, Vespasian, Hadrian şi Sabina Augusta, ceea ce indică

o activitate intensă în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr. (Buchi 1975, 107).

În Dacia, marca mai apare la Ulpia Traiana (Alicu 1994, 27-28), Tibiscum (Benea

1990, nr- 76-77).

Piesele porolissense care conţin marca lui Iegidus (nr. 186, 301), provin de la

Porolissum şi Căşei.

a. 13. 26 LITOGENES (Fig. 70).

192

Officina lui Litogenes, se afla undeva în nordul Italiei şi a fost activă la sfîrşitul

secolului I p.Chr. şi începutul celui următor (Loeschcke 1919, 284; Buchi 1975, 113).

Opaiţele sale sînt rare în Dacia; ele apar şi la Ulpia Traiana (Alicu 1994, 28), Apulum

(Băluţă 1961, 209, nr. XXV, 1, pl. VII/2; Gostar 1961, 166, nr. 288) şi Vărădia (Gostar

1961, 166, nr. 290).

Singura piesă, dintre cele prezentate, care poartă această marcă (nr. 187) provine de

la Potaissa. Lucerna a fost descoperită în cazărmile din retentura, împreună cu o monedă

de la Marcus Aurelius şi o fibulă cu piciorul întors pe dedesupt. Lucrată dintr-o pastă

cărămizie săpunoasă, ea pare mai curând o imitaţie a lucernelor de origine pannonică

(Cătinaş 2002, 57-58).

a. 13. 27 LUCIVS (Fig. 70).

Lucius este un producător nord-italic care îşi începe activitatea în secolul II p.Chr.,

utilizând diverse grafii doar pe lămpile de tipul X ce circulă până în secolul III p.Chr. La

Aquincum s-au descoperit două tipare cu marca LVCIVS F(ecit) (Iványi 1935, 316, nr.

4562, 4563), iar la Zalalövő piesele cu această marcă sunt datate de la începutul secolului II

p.Chr. la mijlocul celui următor (Pongratz 1990, 115, nr. 169, Abb. 5).

În provinciile dacice această marcă se întâlneşte la Apulum (Băluţă 1961, 209),

Sucidava (Tudor, 1962, 121) şi Sarmizegetusa (Alicu 1994, 28). Şi în aceste situaţii s-au

emis ipoteze privind originea pannonică a unora din piesele din Dacia, pe baza tiparelor

descoperite la Aquicum (Alicu 1994, 29).

În Dacia Porolissensis această marcă apare pe opaiţe (nr. 188, 302-303) care au

fost descoperite la Porolissum, Gilău şi Buciumi. Opaiţul de la Porolissum (nr. 188) a fost

datat conform contextului de descoperire, în prima jumătate a secolului II p. Chr., în timp

ce piesele de la Gilău şi Buciumi (nr. 302-303) se încadrează cronologic la sfârşitul

secolului II p.Chr. şi secolul următor. Exemplele de aici indică o circulaţie a opaiţelor cu

marca lui Lucius în tot secolul II p. Chr. şi la începutul celui următor.

a. 13. 28 L.L.C. (Fig. 70).

193

Officina care produce lucerne marcate LLC a funcţionat în nordul Italiei de la

începutul secolului II p.Chr. până în cea dea doua treime a secolului II p.Chr. (Loeschcke

1919, 296; Băluţă 1961, 210; Gostar 1961, 166, 184; Alram Stern 1989, 76). Marca este

mai puţin răspândită în provincii şi apare doar pe lămpi de tipul X Loeschcke (Firmalampe

cu canal deschis). La Doljensko80 este asociată cu o monedă din a doua jumătate a secolului

II p.Chr. (Alram Stern 1989, 76).

În Dacia Superior, o piesă provincială de import a fost descoperită la Apulum

(Băluţă 1961, nr. XXVII, 210, Pl. VII/8).

Din lotul de piese din Dacia Porolissensis, un singur fragment (nr. 304), de la Gilău,

conţine această ştampilă. Caracteristicile pastei şi execuţiei, definesc o piesă de import. Ea a

fost descoperită într-un context databil între sfârşitul secolului II p.Chr.- începutul secolului

III p.Chr.

a. 13. 29 MSD (Fig. 70).

Marca incizată MSD, apare pe matriţa inferioară a unui tipar provenit de la Potaissa

(nr. 411). O serie de discuţii au avut ca subiect posibila legătură a piesei şi ştampilei cu

Manius Servius Donatus, producătorul de materiale de construcţie la Sarmizegetusa (Gostar

1961, 167, nr. 315). Cum piesa este unicat nu putem face alte comparaţii sau comentarii.

a. 13. 30 NERI (Fig. 70).

Atelierul lui Nerius şi-a început activitatea în nordul Italiei, în secolul I p.Chr.,

(Iványi 1935, 30; Buchi 1975, 123). Piesele vor circula în provincii până la sfârşitul sec. II

p.Chr., sau uneori spre mijlocul sec. III (Gostar 1961, 165).

Piesa cu marca meşterului Nerius (nr. 189), provine de la Napoca. Nu dispunem de

alte date pentru a extinde analiza.

a. 13. 31 OCTAVI (Fig. 70).

80 Alram-Stern 1989, 76, cf. T. Knez, Neue römische Gräber in Dojlensko (Unterkrain), Razprave Dissertationes VI, Ljubljana 1962, 106 sqq.

194

Meşterul Octavius îşi imprimă marca pe lămpi de tipul X de la sfârşitul

secolului I p.Chr. până în secolul III p.Chr. (Alram Stern 1989, 78); la Nona este datat cu

monede de la Titus (Alicu 1994, 94), iar la Apulum cu monede de la Filip Arabul (Băluţă

1961, 212; Buchi 1975, 126-128). Piesele olarului Octavius sunt exportate intens după

mijlocul secolului II p.Chr. în Gallia, Pannonia, Dacia, fiind bine reprezentate şi în Retia,

Noricum, Dalmaţia şi Moesia Inferior. Un tipar cu marca sa a fost descoperit la Sisak

(Iványi 1935, 317, nr. 4565).

În Dacia Superior produsele sale sunt prezente la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

(Alicu 1994, 94), Apulum (Băluţă 1961, 212; Gostar 1961, 168; Băluţă 1983, 90-91),

Cristeşti- Mureş (Băluţă 1961, 213; Gostar 1961, 168, nr. 342), Micia (Gheorghiţă 1975,

52-53), Almaşul Mare (Băluţă 1961, 213; Gostar 1961, 168, nr. 344).

Grupul de lămpi din Dacia Porolissensis care poartă această marcă (nr. 126, 305-

308), provin de la Buciumi, Gilău, Porolissum şi Ilişua şi acoperă cronologic toată perioada

de existenţă a provinciei.

a. 13. 32 OPTATI (Fig. 70).

Optatus, producător nord-italic, şi-a început activitatea în prima jumătate a

secolului II p.Chr. (Loeschcke 1919, 297; Buchi 1975, 131-132).

În Dacia Superior piesele sale apar la Apulum, Ampelum, Micia (Băluţă 1983, 93).

Piesele porolissense pe care apare această marcă (nr. 190, 309), au fost descoperite

la Potaissa şi la Porolissum. Caracteristicile lor sunt diferite de produsele locale ceea ce le

indică drept opaiţe importate.

a. 13. 33 RVSTIK (Fig. 70).

Piesele pe care apare această marcă (nr. 191-193), au fost descoperite la Porolissum

şi Napoca. Grafiile în care apare ştampila cuprind forma nr.1. RUSTIK F şi varianta nr. 2.

RUSTIK imprimată retrograd, cu litere mai mici decât ale formei anterioare. Mai mult,

inscripţia nr. 1 este plasată pe umărul piesei în partea posterioară, în timp ce cealaltă apare

195

în formula „clasică”, pe baza rezervorului. Ambele grafii au fost descoperite la Napoca, în

timp ce la Porolissum apare varianta nr. 1.

Marca nu apare în restul Daciei, deşi N. Gudea aminteşte de o piesă la Inlăceni, cu

marca în forma nr. 1, pierdută (Gudea 1979, 188, 246, pl. XI/3). C.L. Băluţă consideră că

atelierul este plasat la Napoca, deoarece mărci similare nu au fost descoperite în altă parte

în Dacia (Băluţă 1996, 105). Este cert că nu ia în considerare, nici sub formă de informaţie,

descoperirea de la Inlăceni.

Acum când avem o piesă şi la Porolissum, încadrată cronologic în secolul III p.Chr.

am dispune de anumite repere ale funcţionării atelierului. Prezenţa ambelor forme de

ştampilă pe piesele de la Napoca ar putea fi considerate argumente pentru plasarea

atelierului lui Rustikus în această locaţie. În această situaţie am putea preciza şi eventuala

arie de răspândire a produselor atelierului pe baza exemplarelor de la Porolissum şi

Inlăceni.

a. 13. 34 QVINT (Fig. 70)

Marca lui Quintus apare la Potaissa (nr.134), pe o piesă de import. A. Cătinaş o

consideră o piesă importată din Pannonia (Cătinas 2002, 59).

a. 13. 35 SEXTI (Fig. 71).

Officina lui Sextus, situată în Italia de nord, este activă în secolul II p.Chr.

(Loeschcke 1919, 267; Buchi 1975, 144-145).

În Dacia produsele sale au fost descoperite la Apulum (Băluţă 1961, 213-214; IDR

II/6, 219), Ampelum, Cristeşti, Dierna, Salinae (Gostar 1961, 170), Romula, Sucidava

(Tudor 1968, 143), Sarmizegetusa (Alicu 1994, 31), Tibiscum (Benea 1990, 150, nr. 81).

Lămpile cu ştampila lui Sextus (nr. 194-195, 310), au fost descoperite şi la Potaissa

şi Porolissum.

a. 13. 36 STROBILI (Fig. 71).

196

Atelierul lui Strobilus, a fost localizat fie la Gazzoli lângă Magreta, în nordul Italiei

(Loeschcke 1919, 288, Buchi 1975, 147-149), fie în Gallia Cisalpina, sau la Lyon (Alram-

Stern 1989, 80). Strobilus este considerat primul meşter care a realizat Firmalampe

(Iconomu 1965, 14, fig. 24-25, 62, nr. 187). El îşi începe activitatea în epoca flaviană

timpurie şi produce până către 100 p.Chr., poate şi la începutul sec II p.Chr. (Alram-Stern

1989, 80). Formele sub care apare marca sa sunt variate: STROBIL , STROBIL/F,

STROBILUS, STROBILI/F, STROBILI/A, STROBILI/Y, STROBILI/E, V.V./STROBIL.

În provincii, piese cu marca sa vor circula până în sec IV p.Chr. (Derringer 1955,

41).

În Dacia Superior, astfel de lămpi sunt prezente la Apulum (IDR III/6, 220), Ulpia

Traiana (Alicu 1994, 32 – circulă în prima jumătate a secolului II p.Chr.), Cristeşti (Gostar

1961, 170-171), Tibiscum (Benea 1990, 150, nr. 82).

Piesele porolissense pe care apare această marcă (nr. 196- 197, 313), au fost

descoperite la Potaissa şi Napoca. Pentru aceste opaiţe nu dispunem de alte repere care să

permită o discuţie mai detaliată.

a. 13. 37 VICTOR (Fig. 71).

Produsele cu această marcă sunt atribuite în general unui atelier provincial

(Loeschcke 1919, 298; Băluţă 1961, 216, nr. XL), pannonic, care ar fi funcţionat în secolul

II p.Chr. (Gostar 1961, 196). Probabil şi piesa nr. 311, îşi are originea acolo.

O singură piesă (nr. 311), descoperită la Porolissum, are această marcă.

a. 13. 38 X/VISE (Fig. 71).

Fragmentul de lampă, nr. 108, descoperit la Ilişua, prezintă această ştampilă. Este

singura cunoscută şi apare numai în Dacia Porolissensis. Tipologic, lampa datează în a

doua jumătate a sec. II (Băluţă 1996, 108-109).

„X”-ul plasat supra a fost considerat o cruce, fapt care ar fi ilustrat caracterul creştin

al acestui opaiţ. Pentru o datare mai târzie a piesei ar fi pledat şi culoarea brună a pastei.

197

Aceste câteva elemente nu sunt suficient de convingătoare şi nici nu îmi o analiză mai

detaliată a fragmentului.

a. 13. 39 nedeterminate

?…RADIC…? (Fig. 17, 70).

Ştampila fragmentară apare pe umărul unei lămpi cu volute de la Buciumi, nr. 70,

datată la începutul secolului II. p.Chr. În lipsa oricăror analogii nu putem identifica cui îi

aparţine această marcă şi nici provenienţa certă a acestui fragment.

F…? (Fig. 71).

Fragmentul de ştampilă de pe piesa nr. 198, de la Gilău, ar putea fi completat în

moduri diferite, de aceea este improbabilă orice determinare.

CO...? (Fig. 71).

Cea mai posibilă lectură pentru ştampila fragmentară de pe piesa nr. 314, de la

Gilău, este CO(MMUNI(S)). Prezumţia se bazează pe faptul că piesele acestui meşter sunt

des întâlnite în provinciile dacice. În acest caz ar fi vorba de un producător de lămpi de

tipurile IX şi X Loeschcke.

Produsele meşterului Communis circulă în nordul Italiei, din timpul lui Vespasian

până la Traian. La Lauriacum, se pare că astfel de lămpi sunt importate şi la începutul

secolului III p.Chr. (Alram Stern 1989, 69-70). În Moesia apare la Orjahovo (Čičikova

1974, 157) şi la Novae (Čičikova 1987, 165, nr. 114). Copiile locale par să fi circulat până

în secolele V-VI p.Chr. (Deringer 1955, 108, nr.279).

În Dacia Superior s-au descoperit trei piese cu acestă marcă: două la Apulum, pe

lămpi de tipul IX Loeschcke, cu grafiile COMVNI şi COM(V)NIS (Băluţă 1999, 227), şi

una la Tibiscum pe o lampă de tip nedeterminat, cu grafia (COM)VNIS (Gostar 1961, 160,

nr.90). Piesele de la Apulum, importuri italice, au fost datate conform contextului de

descoperire în primele decenii ale secolului II p.Chr. (IDR III/6, 374, fig. 374, nr. 374 a,

fig.371 a; Băluţă 1999, 227), iar cea de la Tibiscum în timpul lui Traian (Gostar 1961, 160,

nr.90). Piesa de la Gilău, are caracteristicile morfologice şi componentele pastei similare cu

198

a altor piese locale. Ea a fost descoperită într-un context databil între sfârşitul secolului II

p.Chr. şi începutul celui următor.

Totuşi atribuirea de mai sus rămâne incertă deoarece grafia poate fi completată şi în

alte moduri.

FR…? (Fig. 71).

Ştampila piesei nr. 315 de la Porolissum, a fost citită la primele observaţii PR(…), dar

acest lucru s-a dovedit oarecum incert. Prima literă a ştampilei pare a fi F şi nu P, iar

eventuale urme de degradare a literei nu s-au observat. Dacă am avea primele litere PR….,

completarea cea mai probabilă ar fi PROBI, -VS, cunoscut în Dacia şi în provinciile

învecinate, dar ar putea fi de asemenea PRVDE.

PR?.....? (Fig. 71).

Ştampila piesei nr. 316 de la Porolissum, a fost citită la primele observaţii

PH(OETASPI), dar certitudinea corectitudinii acestei grafii este scăzută. Cred că este

vorba de PR…, care ar putea fi completată PROBI, -VS, PRVDE, etc.

F(E?)…? (Fig. 71).

Ştampila piesei nr. 317, de la Porolissum poate fi completată în moduri variate, ceea

ce determină identificări incerte.

?…(N? -V?-A?)MV(-R? -A?) (Fig. 71/, pl. 26).

Marca de pe piesa nr. 300, de la Gilău, aduce cu formele ştampilelor lui Ianuarius,

dar atribuirea nu este sigură.

○/STO...? (Fig. 71).

Ştampila piesei nr. 318 de la Porolissum, nu a putut fi identificată.

…?...IN...?.../○ (Fig. 71).

Ştampila piesei nr. 319 de la Porolissum, nu a putut fi identificată.

199

…?...SSI (Fig. 71).

Marca lămpii nr. 321 de la Porolissum, ar putea fi întregită în mai multe forme

(CDessi, Cassi, etc.), fapt pentru care nu este posibilă o determinare certă.

...?...TI, …?...I (Fig. 71).

Fragmentele nr. 323 - 325, de la Gilău şi Porolissum, pot fi completate în moduri

variate, fără a dispune de siguranţa identificării.

V...?... (Fig. 71).

Fragmentul nr. 408, prezintă o singură literă a unei ştampile ce nu a putut fi determinată.

?VR……? (Fig. 71).

Nu sunt suficiente elemente care să permită identificarea mărcii degradate de pe piesa nr.

320; ar putea fi VR (-SIO, -SVLI, SVS, etc.).

b. Piese metalice (nr. 447 - 473).

b. 1 Lămpi de bronz (nr. 447 - 459).

O piesă a grupului (nr. 455, fig. 51), descoperită la Ilişua, face parte din categoria

lămpilor piriforme, cu toartă „lunula” (în formă de semilună) şi baza înălţată, încadrate în

tipul XXI Loeschcke, XXXIII Iványi, I Deringer, etc. Acestea, alături de lămpile de bronz

cu volute (nr. 449 (fig. 49), 450 (fig. 49)), sunt printre cele mai numeroase care au circulat

în lumea romană. Mai mult sunt printre puţinele forme care au putut fi datate cu precizie în

secolul I p.Chr. (Menzel 1969, 106; Bailey 1996, 36 – Q 3660-3662; Boube-Piccot 1975,

44). În provinciile dacice acestea circulă şi în timpul secolului II p.Chr.

200

Opaiţele cu canal ( de tipul Firmalampe), sunt cunoscute mai ales prin intermediul

exemplarelor ceramice, care au fost produse în cantităţi imense în tot Imperiul. Variantele

confecţionate în bronz, chiar dacă nu sunt la fel de numeroase, sunt cu siguranţă mai

spectaculoase. Lampa descoperită la Şimleul Silvaniei (nr. 453, fig. 50), aparţine acestui tip.

Deşi pare să fie descoperită în afara graniţelor provinciei, o logică elementară ne sugerează

că locul real de provenienţă poate fi Porolissum, centru urban şi militar roman, apropiat de

locaţia piesei.

Lămpile piriforme de factură attică (tip XX Loeschcke, XXXIV Ivanyi, etc.) sunt

reprezentate de lampa nr. 452 (fig. 50). Caracteristica acestei forme este rezervorul de mari

dimensiuni, prelungit cu un cioc lung cu protuberanţe laterale şi toarta deschisă, arcuită spre

înainte şi terminată cu o mască sau o protomă ce apare dintr-un caliciu. După analogii C.L.

Băluţă încadrează circulaţia opaiţelor de acest tip între sfârşitul secolului I p.Chr. şi secolul

II p.Chr. (Băluţă 1979, 167, pl. II/5, III/5).

Deosebit de interesante sunt lămpile plastice cuprinse în eşantionul discutat. Aici

putem include piesele nr. 456 (fig. 51), 457 (fig. 52, 53, 54), 458 (fig. 55), 459 (fig. 52)

descoperite la Porolissum, Potaissa, şi Ilişua. Producţia acestor lămpi, fie că reprezintă un

picior încălţat cu sanda (nr. 456), un câine (nr. 457), Priapus cu un phallus enorm (nr. 458),

sau un con de pin (nr. 459), are o tradiţie extrem de lungă, din epoca elenistică până în

epoca romană târzie (Bailey 1996, 12-13, - Q 3570 3572, 3586, 3595, 3611-3612).

Opaiţul cu volute de la Porolissum (nr. 451, fig. 50) se individualizează prin

reprezentarea zeului Dionissos şi a înscrisului de pe „apărătoarea de flacără” (probabil

Mamulo ?), realizat prin metoda „au repousse”.

b. 2 Sfeşnice de bronz (nr. 460 - 462).

Sfeşnicele de la Potaissa (nr. 460 (fig. 56), 461 (fig. 56), 462 (fig. 56)) sunt piese de

iluminat de excepţie, unicate în provincie. Forma cu acrobat se pare că îşi are originile în

creaţii etrusce care apoi s-au răspândit puternic în tot Imperiul roman, iar forma cu Silen îşi

găseşte analogii în ceea ce priveşte părţile componente mai ales în creaţiile din Nordul

Africii.

201

Fig. 72. Dacia Porolissensis Repartiţia pieselor de iluminat din bronz (lămpi şi sfeşnice).

Ana Cătinaş care a analizat aceste piese, element cu element, a remarcat că aceste

piese s-ar încadra cronologic în limitele largi ale secolul II p.Chr. (Cătinaş 2002, 163)

Prezenţa lor la Potaissa este posibil de pus în legătură cu indivizi din cadrul trupelor

staţionate aici, probabil personaje de rang înalt care cultivă luxul şi au un nivel de trai

ridicat.

b. 3 Lămpi de fier (nr. 463 - 470)

Lămpile de fier cuprinse în lucrarea de faţă provin de la Potaissa (nr. 463 (fig. 57),

466 (fig. 57)), Porolissum (nr. 464 – 465, fig. 57, 58), Gilău (nr. 467, fig. 58), Ilişua (nr.

202

468-469, fig. 59), Românaşi (nr. 470, fig. 57) şi analogia de la Brâncoveneşti (fig. 57)

(Protase, Zriny 1997, 129, pl. I, V/1- ), pierdută actual.

S. Regep consideră că aceste lămpi au fost folosite la iluminatul atelierelor

meşteşugăreşti. Numărul mic remarcat la nivelul Daciei este explicat prin durata de utilizare

îndelungată şi prin rezistenţa materialului (Regep 2000, 265-266).

Cred că prezenţa lor în castre se datorează faptului că sunt produse acolo. Deoarece

în acele ateliere principala activitate era repararea sau producerea pieselor de armament şi

echipament militar, pare că este locul cel mai potrivit în care se pot realiza astfel de piese de

iluminat. Utilitatea lor nu poate exclude plasare în alte tipuri de construcţii sau chiar în

morminte, după cum o dovedesc exemplele din Britannia (Bailey 1996, 55-57, Q 3755-

3757, 3759-3760).

b. 4 Accesorii (nr. 471 – 473)

Aici au fost cuprinse un trepied de bronz, un lanţ cu două „harpoane” şi o tijă, din

fier, descoperite la Potaissa. Trepiedul (nr. 471 (fig. 60/1)), a fost inclus aici, deoarece nu

există întreg ansamblul din care provine (un candelabru de bronz) şi prin urmare este privit

individual, ca obiect cu funcţie de suport pentru alte piese de iluminat. Toate cele trei

fragmente ilustrează varietate pieselor de iluminat din provincie.

3. Concluzii

Analiza celor 473 de piesele destinate iluminatului a încercat să creioneze situaţia

specifică, din acest punct de vedere, a provinciei romane Dacia Porolissensis.

Nucleul de la care a pornit discuţia este constituit de circa 300 lămpi inedite

descoperite în cercetările arheologice de la Căşei-Samum (după 1986), Gilău (între 1976 –

203

1985, şi 2001), Napoca (între 1992 - 1996) şi Porolissum (între 1997 – 1989, 1996 – 1999

în templul lui Jupiter Dolichenus).

Alături de acestea am adăugat alte obiecte de iluminat, publicate deja în revistele de

specialitate. Se regăsesc astfel piese de la Buciumi (descoperite până în 1975), Căşei-

Samum, Gilău, Gherla, Ilişua (şi din campanile dintre anii 1978 - 1995), Napoca,

Porolissum, Potaissa, etc. Cum nu am avut intenţia de a reuni toate obiectele pentru

iluminat din provincie, s-a operat o selecţie a pieselor adăugate „nucleului”. Fragmentele,

piesele atipice sau chiar lămpile întregi sau întregibile, dar tipice (e.g - Firmalampe cu canal

deschis) şi lipsite de elemente distinctive, nu au fost incluse. De asemenea, nu au fost

adăugate nici piesele a căror loc de descoperire este necunoscut, sau incert („din

Transilvania”). Surprinderea varietăţii şi sesizarea proceselor din provincie a determinat

restrângerea cantităţii de material şi utilizarea cu precădere a celui care oferea informaţii

autentice. De asemenea au fost incluse doar acele artefacte care, din punct de vedere

cronologic, se încadrează în perioada de existenţă a provinciei, cu menţiunea că nu am

utilizat data formării administrative a provinciei (118-120 p.Chr.), ci momentul imediat

următor războaielor dacice (105 -106 p.Chr.), când se pun bazele infrastructurii şi a noilor

comunităţi provinciale81.

Reamintesc că în momentul de faţă, specialiştii în domeniul iluminatului poartă

dezbateri privind modalităţile de abordare a analizei acestor artefacte, împărţindu-şi opiniile

între folosirea exclusivă a materialului care posedă încadrări de natură stratigrafico-

cronologică certe şi stricte, sau acceptarea materialului lipsit de astfel de date riguroase. În

spiritul „liniei de mijloc” am abordat atât selecţia materialului, cât şi discutarea sa, pentru a

nu vicia ireparabil rezultatului analizei. Pe de altă parte lipsa de informaţii contextuale,

stratigrafice şi cronologice au restrâns câmpul extrapolărilor posibile şi a diminuat şansele

obţinerii unor rezultate solide. Cercetările actuale, care se desfăşoară după criterii

cronologice mult mai riguroase, probabil vor putea aduce corecturi observaţiilor din această

lucrare. Mai este de menţionat o altă caracteristică a cercetărilor arheologice din provincia

Dacia Porolissensis. Acestea sunt în principal centrate pe obiectivele militare (castre), ceea

ce conferă o anume tentă observaţiilor pe material.

*

81 Opreanu 1997, 430; Diaconescu 1997, 13.

204

După cucerirea romană, coloniştii veniţi aici au adus cu ei, împreună cu celelalte

cunoştinţe proprii lumii romane, modul şi mijloacele de iluminat din lumea romană.

Clădirile sunt construite după canoane clasice lumii greco-romane, iar iluminatul ridică

aceleaşi probleme ca şi în restul Imperiului. Canoanele folosite de către arhitecţi şi situaţiile

specifice construcţiilor romane au fost prezentate la capitolul III, 2-3, fapt pentru care nu le

vom relua aici. Deoarece situaţia concretă rezultată în urma cercetărilor arheologice nu ne

oferă prea multe informaţii, rămâne să considerăm, în baza unei logici elementare, că şi

construcţiile din Dacia Porolissensis trebuie să fi fost ridicate după aceleaşi reguli ca în

restul lumii romane. Dacă luăm în considerare doar menţiunea lui Aulus Gellius, cum că

oraşele provinciale sunt mici efigii şi imitaţii ale Romei (…effigies parvae simulacraque

pupuli Romani) (Noctes Atticae, XVI, 3), vedem acest mod de a vedea situaţia locală nu

este foarte diferit de realitatea acelor timpuri.

Din punct de vedere statistic grupul de 473 de obiecte de iluminat din Dacia

Porolissensis este compus din: 4 opaiţe lucrate cu mâna, 47 lucrate la roată, 1 tubular, 13 cu

corp paralelipipedic, 20 cu volute, 37 cu corp circular şi cioc semisferic, 266 Firmalampen,

2 opaiţe plastice, 16 varia, 3 tipare de opaiţe, 6 sfeşnice ceramice, 13 opaiţe de bronz, 3

sfeşnice de bronz, 8 lămpi deschise de fier şi 3 accesorii de bronz sau fier.

Din cifrele de mai sus se poate observa varietatea instrumentelor de iluminat

prezente într-o provincie romană, a cărei existenţă s-a întins de-a lungul a cinci – şase

generaţii.

Numărul mare de Firmalampen ilustrează clar întâietatea pe care o deţinea acest tip

de opaiţe în producţia şi consumul de obiecte de iluminat atât în Dacia Porolissesnis, dar şi

în provinciile învecinate cu care se întreţineau relaţii de schimb.

S-a putut remarca până acum că, încă de la începuturile stăpânirii romane,

comunităţile din această zonă a Imperiului, deţin produse de iluminat de factură romană, în

proporţie de peste 90 %.

Tehnicile şi tehnologiile utilizate la realizarea acestora sunt de asemenea romane.

Puţinele produse realizate cu mâna au în general forme care imită piesele de iluminat

romane, ceea ce sugerează că populaţia autohtonă a preluat în mod voluntar şi aceste

exponente ale culturii romane.

205

Prezenţa în castre a ceştilor dacice82, ar putea fi exemplificarea păstrării unor

elemente tradiţionale de iluminat, deşi aceasta ar implica populaţie autohtonă, a cărei

prezenţă în castre este dificil de explicat. De asemenea acest tip de vase putea fi folosit la

altceva decât la iluminat. Forma lor aduce cu vasele romane turibula utilizate la arderea

esenţelor, iar utilizarea ar putea fi una similară.

După prezentarea materialului, transpare o primă constatare şi anume că, provincia

Dacia Porolissensis este perfect integrată în civilizaţia romană din punctul de vedere al

pieselor de iluminat şi a tehnicilor de fabricare a acestora.

*

În primii ani de existenţă ai provinciei romane Dacia, trupele romane şi cortegiul de

comercianţi şi civili care le însoţeau, au adus lămpi din tipurile „la modă” în acel moment

în Imperiu; majoritatea lor proveneau din atelierele Italiei.

Lămpile cu volute sunt un exemplu elocvent al acestor “importuri”, ele fiind

descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prima colonia romană stabilită pe teritoriul

cucerit, şi în alte aşezări şi castrele romane ridicate la scurt timp după cucerire (Apulum,

Buciumi, Căşei, Gilău, Gornea, Ilişua, Porolissum, Tibiscum, etc.).

Comparativ cu alte tipuri de lămpi din epocă, numărul lor este scăzut, dar

informaţiile oferite sunt de primă importanţă. Mai trebuie să avem în vedere că perioada de

producţie şi maximă circulaţie a acestora este circumscrisă secolului I p.Chr., iar Dacia

Porolissensis apare la începutul secolului II p.Chr. Este momentul în care acest tip

încetează să mai fie produs în atelierele italice, iar cantitatea pieselor aflate în circulaţie se

restrânge.

În legătură cu copierea lămpilor cu volute doar în zona Sarmizegetusa, cred că

fenomenul poate fi pus în legătură cu întemeierea Coloniei şi crearea unei producţii locale

de piese ceramice de iluminat, care a avut ca sursă de inspiraţie modele prezente în acel

moment la nivel local (opaiţe cu volute şi Firmalampe).

Am putea crede că lipsa copiilor sau imitaţiilor locale de lămpi cu volute, poate fi un

argument în stabilirea începutului producţiei locale de lămpi într-un sit, altul decât Ulpia

Traiana. În acest spirit, această absenţă ar indica faptul că restul comunităţilor au iniţiat o

82 Cum sunt exemplele de la Bologa –în praetentura (Gudea 1969, 503, nr. 12, fig. 3/16, 504, nr. 18, fig. 3/15, nr. 33); Buciumi (Gudea 1970, 309, nr. 36, fig. 4/4,8); Gilău (Macrea & alii 1952, 453, fig. 1/11, 15; Isac 1980, 297, fig. 5); Orheiul Bistriţei (Protase 1961, 85, nr. 6, nr. 8-9).

206

producţie proprie de piese de iluminat, după primele două decenii ale secolului II p.Chr. În

acestă situaţie, meşterii folosesc pentru propria producţie tot modele aflate în circulaţie, cu

menţiunea că moda impusese deja alte tipuri de lămpi- Firmalampe, cu canal deschis.

Analiza lămpilor cu volute din Dacia Porolissensis, a relevat faptul că majoritatea

lor se înscriu tot la începutul secolului II p.Chr.; probabil unele continuă să fie în uz, sau

„păstrate”, până spre sfârşitul aceluiaşi secol. Este foarte posibil ca ele să fi intrat în

provincie în primii ani ai secolului al II-lea p.Chr., în timpul campaniilor militare de

cucerire a Daciei, sau în anii imediat următori, odată cu trupele, negustorii, ori cu populaţia

stabilite în nou organizata provincie. Din descoperirile făcute în obiectivele militare de la

Gilău, Ilişua, Porolissum, Căşei, Apulum, ar rezulta posibilitatea ca trupele militare să fie

„motorul” răspândirii lor în provincie.

Interesant este faptul că astfel de lămpi lipsesc din Potaissa. Dacă admitem că ele

pot indica prezenţa sau staţionarea unor trupe la începutul secolului II p.Chr., atunci pot fi

operate unele ajustări în această direcţie83.

În aceiaşi ani de la începutul secolului II p.Chr., am putut observa o puternică

producţie provincială, de lămpi lucrate la roata olarului, care va continua pe toată durata

existenţei provinciei. Porolissum se remarcă prin cantitatea de astfel de piese de iluminat.

Piesele de acest gen sunt produse în ateliere care realizează în principal veselă

ceramică, cu tehnicile specifice acestora din urmă.

Fabricarea acestora încă din primii ani ai de după cucerirea romană (ex. piesa nr.7

de la Căşei şi nr. 39 de la Porolissum) constituie argumente pentru o producţie închegată de

obiecte ceramice. Lămpile la roată putea fi un pandant al acestei producţii ceramice, fără a

implica în vreun fel existenţa unor ateliere producătoare de lămpi. Cele două exemple de la

Porolissum şi Căşei dovedesc că avem comunităţi solide, cu producţie ceramică proprie,

structurată încă la începutul secolului II p.Chr.

În cazul lămpilor cu rezervor paralelipipedic, am putut remarca o piesă neterminată

de la Potaissa (nr. 54) care pare să indice prezenţa unui atelier local, tocmai datorită

deficienţelor sale. O altă piesă (nr. 53), descoperită la Napoca, a fost determinată ca un

produs al unui atelier provincial de la Ulpia Traiana, care funcţiona în prima jumătate

83 Bărbulescu 1994, 36 -pentru datele legate de trupele presupuse a fi prezente la Potaissa înainte de stabilirea legiunii V Macedonica (168 p.Chr.).

207

secolului II p.Chr., şi marca piesele cu ştampila CAI. Este ilustrată de asemenea şi aria de

circulaţie a pieselor acelui atelier.

Opaiţele Firmalampe cu canal închis, care au circulat în zona de origine- Italia, la

sfârşitul secolului I p.Chr. şi începutul celui următor (simultan şi ulterior lămpilor cu

volute), lipsesc din majoritatea comunităţilor şi aglomeraţiilor urbane ale Daciei

Porolissensis. Aceasta ne duce cu gândul la un uşor decalaj între provincia dacică şi

Imperiu, în ceea ce priveşte tipurile de piese de iluminat prezente în provincie. Acest

fenomen a fost de scurtă durată şi a acoperit probabil perioada structurării şi fluidizării

căilor de comunicaţie şi comerciale între noul teritoriu roman şi restul Imperiului. Până spre

mijlocul secolului al II-lea p.Chr. importurile se axează pe tipurile deja în vogă în restul

lumii romane – lămpile cu canal deschis (Loeschcke X). Acestea şi cele „medalion” cu cioc

rotunjit vor fi copiate şi imitate intens în toate provinciile dacice.

Potaissa pare a fi locul de producţie a lămpilor cu corp circular, monolychnis,

decorate cu o rozetă pe disc şi cu o bară orizontală la baza ciocului (piesa nr. 95). Tot de

acolo avem o serie de piese trilychnis (nr. 147-150), Firmalampe cu canal deschis, marcate

CDESSI. Prezenţa lor indică un alt atelier în acel sit, probabil o filială a atelierului nord-

italic a lui Caius Dessius. Produsele acestei „filiale” se răspândesc în centrele urbane mari

din apropiere (Napoca şi Apulum). Din păcate nu dispunem de repere cronologice pentru

aceste producţii şi nu putem realiza o integrare mai credibilă a acestor producţii.

Descoperirea unui opaiţ Firmalampe cu canal deschis la Porolissum (nr. 191),

permis noi precizări legate de atelierul meşterului Rustikus. Acesta se pare că funcţiona

undeva în zona Napoca, în secolul III p.Chr.

În întreg ansamblul pieselor Firmalampe prezentate în lucrare, s-a constatat prezenţa

a circa 138 de opaiţe cu ştampilă, cu 30 de mărci de olar: ACCEPTVS (1), APRIO (1),

ACILIS (1), ATIMETI (4), CAMPILI (4), CASSI (2), CPS F (1), CRESCES (1), DECIMI

(2), C DESSI (7), DONATI (1), FAVOR (5), FELIX (1), FESTI (4), FIDELIS (1), FORTIS

(40), FRONTO (1), IANVARIVS (4), IEGIDI (2), LITOGENES (1), L.L.C (1), LVCIVS

(3), NERI (1), OCTAVI (6), OPTATI (2), QVINT (1), RVSTIK (3), SEXTI (1), STROBILI

(3), VICTOR (1). Marea majoritate a acestora provin din ateliere ce au funcţionat în nordul

Italiei, dar există exemple care au fost realizate în atelierele panonice (DECIMI, FAVOR,

OCTAVI, QVINT, VICTOR şi probabil CPSF).

208

Printre piesele determinate ca importuri s-au aflat produsele APRIO, CAMPILI,

DECEM, FELIX, FESTI, FORTIS, FIDELIS, FRONTO, LITOGENES, L.L.C, LVCIVS F,

OCTAVI, OPTATI, QVINT şi mai multe fragmente cu ştampilă nedeterminată, sau fără.

Cercetările arheologice nu au oferit date cronologice pentru multe din piesele stampilate,

indicate mai sus (APRIO, CDESSI, CRESCE, IANVARIVS, IEGIDI, LITOGENES, NERI,

OPTATI, SEXTI). În rest am putut constata că în provincia Dacia Porolissensis,

majoritatea mărcilor se înscriu în limitele perioadelor de circulaţie din Imperiu. Cele câteva

excepţii semnificative pe care le-am constatat sunt: lampa nr. 140 (ATIMETI) de la Napoca

şi fragmentul nr. 300 (FRONTO) de la Corpadea. Aceste sunt încadrate cronologic la

jumătatea secolului III p.Chr., în timp ce mărcile lor circulă până secolul II p.Chr.

Din lotul de piese discutat, nu am putut constata o separare clară, din punct de

vedere cronologic, a celor două „valuri” care vin către provincia dacică (într-o primă fază

dintr-un plan îndepărtat - dinspre atelierele italice, iar apoi de mai aproape - dinspre

atelierele pannonice). Piesele italice intră în provincie atât în anii de începutul, cât şi mai

târziu, iar cele panonice de asemenea. Eventuale noi descoperiri pot rafina datările şi

modifica aceste observaţii.

Lămpile cu reprezentări antropomorfe importate la Potaissa, ar putea fi puse în

legătură cu persoane provenind din mediul militar, la care meseria le impunea o mobilitate

ridicată între provinciile Imperiului.

Deşi piesele de lut ars deţin majoritatea covârşitoare în toate descoperirile, cele

fabricate din bronz sunt o categorie aparte, atât prin caracteristicile intrinsece pieselor cât şi

prin aspectele sociale de care sunt legate.

Materialul din care erau create avea o durabilitate ridicată, care permitea repararea

lor, sau refolosirea metalului din compoziţie. Realizarea prin forjare la cald sau prin

turnarea în tipare, utilizabile doar o singură dată, le-a conferit caracterul de unicat.

În cadrul inventarului unei familii sunt incluse în categoria obiectelor de valoare şi

sunt transmise din generaţie în generaţie, ca relicve preţioase. Astfel de obiecte puteau fi

achiziţionate şi întreţinute în special de persoanele înstărite. Ele erau destinate în special să

contribuie la afişarea potenţei financiare a proprietarului, participând la crearea imaginii

necesare ascensiunii pe scara socială.

209

Interesul manifestat de proprietarii sau producătorii antici pentru aceste artefacte,

are ca urmare directă o valorificare ştiinţifică dificilă în timpurile contemporane. Deşi au

fost studiate asiduu, piesele de iluminat de bronz au atras atenţia mai ales datorită

caracteristicilor artistice ale formelor sau decoraţiilor. În momentul în care s-a iniţiat

analizarea critică a artefactelor de acest gen, valoarea lor a scăzut puternic. Repararea sau

retopirea pieselor distruse fie sporesc „durata de viaţă” aparentă a unui astfel de obiect fie

şterg orice urmă a existenţei acestora, sau creează false imagini a extinderii producţiei de

piese de iluminat. Importanţa ca repere cronologice este foarte scăzută. Prea puţine tipuri de

piese dispun de o încadrare cronologică clară, susţinută de repere cronologice solide.

Lămpile sunt cele mai numeroase şi mai variate obiecte din categoria pieselor de

iluminat de bronz, dar comparativ cu cele confecţionate din lut ars numărul lor este foarte

mic. În tot spaţiul Imperiului roman, lămpile de bronz aduse la lumină de cercetările

arheologice au reprezentat cel mult câteva zecimi din numărul total de lămpi. De exemplu

în Pannonia studiile monografice publică 4319 lămpi de lut şi doar 77 de bronz, la

Vindonissa la 1054 lămpi de lut avem doar 27 de bronz, la Delos doar o zecime din 2000 de

piese sunt de bronz, (Boube-Picot 1975, 41), iar în zona Neapole (ce include siturile de la

Pompei şi Herculane) au fost descoperite doar 385 de bronz faţă de zeci de mii de piese de

lut (Chrzanovski 2000, 14).

Încadrarea cronologică este dificilă şi datorită faptului că există relativ puţine

similitudini cu piesele de lut care beneficiază de încadrări cronologice sigure, variabilele

care intervin în designul unei lămpi de bronz sunt mai multe iar situaţiile în care lămpile de

bronz se circumscriu unor repere temporale strict delimitate sunt rare ( ex. Pompei,

Herculane, Vindonissa). Numărul mic şi greutatea încadrării temporale au fost unele din

cauzele pentru care nu le-au fost dedicate studii monografice la fel ca lămpilor de lut ars,

preferându-se de cele mai multe ori ca să fie „strecurate” printre acestea din urmă, sau să fie

prezentate în articole de mică întindere.

Şi în Dacia Porolissensis situaţia este similară cu cea a altor provincii romane atât în

ceea ce priveşte numărul lămpilor descoperite, cât şi valorificare ştiinţifică prin intermediul

publicaţiilor. Pentru piesele reunite aici, nu avem date care să ne permită să credem că ar fi

fost create în atelierele locale,fapt pentru care le-am considerat piese importate.

210

În eşantionul prezentat sunt cuprinse lămpi piriforme(cu toartă „lunula”- tipul XXI

Loeschcke), lămpi cu volute, lămpi piriforme de factură attică (tip XX Loeschcke,) lămpi

plastice şi o lampă Firmalampe. Sfeşnicele de bronz au fost asociate de cele mai multe ori

cu alte piesele de mobilier de lux. Prezenţe cotidiene sau la ocazii speciale în casele celor

înstăriţi, acestea sunt de multe ori mărci ale potenţei financiare a proprietarului. Prezenţa

acestor obiecte de bronz în obiectivele militare, pare să fie legată de personaje din cadrul

trupelor staţionate în obiectivele militare din provincie. Aglomerarea de piese de iluminat

de bronz la Potaissa, trebuie să fi avut o legătură cu legiunea, şi cadrele de rang înalt

staţionate acolo.

Poziţionare în castru / Sit GILĂU POROLISSUM BUCIUMI CĂŞEI

BARĂCI 1 21 PORTA DECUMANA 3 PORTA PRAETORIA 1 PORTA PRINCIPALIS DEXTRA 7 2 1 PORTA PRINCIPALIS SINISTRA 2 1 PRAETORIUM 8 4 1 5 PRINCIPIA 5 12 2 LATUS PRAETORII SINISTRUM 3 13 6 LATUS PRAETORII DEXTRUM 18 RETENTURA SINISTRA 7 2 RETENTURA DEXTRA 8 12 PRAETENTURA SINISTRA 15 4 PRAETENTURA DEXTRA 6 1 BASTIOANE DE COLŢ 2 5 CASTRU - loc neprecizat 12 30 3 9 Total 69 94 30 39

Tabel 1. Repartiţia opaiţelor descoperite în castrele de la Buciumi, Căşei, Gilău şi Porolissum

Analizând situaţia în funcţie de răspândirea pieselor în interiorul castrelor (locaţia

cea mai comună pentru piesele din provincia Dacia Porolissensis), am putut remarca

următoarea situaţie(Tabel 1, Fig. 73). A Cătinaş, care a cuprins în teza sa marea majoritate,

dacă nu toate, piesele de iluminat de Potaissa, (Cătinaş 2002), prezintă cca. 200 de obiecte

descoperite în castru. Numărul este aproape egal cu piesele de iluminat descoperite în

castrele de la Buciumi, Căşei, Gilău, Ilişua (publicate) şi Porolissum, luate la un loc. Dacă

luăm în considerare şi faptul că tot la Potaissa sunt descoperite cele mai multe piese de

211

iluminat de bronz, avem o imagine mai completă a acestui centru. Situaţia este excepţională

şi reflectă un anumit nivel de consum în cadrul anumitor trupe din provincie. Bineînţeles că

este vorba în primul rând de numărul de unităţi cantonate în castrul legiunii şi de cele din

castrele auxiliare. Dar mai mult se pare că avem exemplul consumatorului principal de

obiecte de iluminat - armata. Încercând observarea unor situaţii similare privind

aglomerările de opaiţe în interiorul castrelor, nu am putut stabili eventuale zone „preferate”

pentru iluminatul cu lămpi. Deoarece apar diferenţe între castre în ceea ce priveşte

cercetarea unor obiective sau zone din interiorul acestora şi rezultate sunt doar cu titlu

informativ. Statistic nu putem face determinări tocmai diferenţelor privind gradul de

cercetare al castrelor.

Pentru Dacia Porolissensis cercetările în zonele „civile” sunt puţin dezvoltate, fapt

pentru care nu putem extinde observaţiile pentru a obţine rezultate pertinente şi credibile.

În cele de mai sus am creionat, în măsura posibilităţilor, procesele ce au loc la

nivelul provinciei Dacia Porolissensis. Multe din observaţiile mele pot şi cu siguranţă vor fi

completate şi modificate de cercetări ulterioare.

212

Repartiţia opaiţelor descoperite în castrele de la Buciumi, Căşei, Gilău şi Porolissum

0

5

10

15

20

25

30

35

BARACI

PORTA DECUMANA

PORTA PRAETORIA

PORTA PRINCIP

ALIS D

EXTRA

PORTA PRINCIP

ALIS S

INISTRA

PRAETORIUM

PRINCIP

IA

LATUS P

RETORII SIN

ISTRUM

LATUS P

RAETORII DEXTRA

RETENTURA SIN

ISTRA

RETENTURA DEXTRA

PRAETENTURA SINIS

TRA

PRAETENTURA DEXTRA

BASTIOANE D

E COLT

CASTRU -N

EPRECIZAT

Locaţia descoperirilor

Num

ăr p

iese GILĂU

POROLISSUM

BUCIUMI

CĂŞEI

Fig. 73. Repartiţia opaiţelor descoperite în castrele de la Buciumi, Căşei, Gilău şi Porolissum

213

Catalog∗

Piese de iluminat ceramice

Opaiţe lucrate cu mâna

1. Pl. 1.

Opaiţ deschis, lucrat cu mâna; relativ întreg.

Piesa are pereţii verticali şi baza plată; s-au păstrat urme puternice de ardere pe cca. două treimi

din lungimea piesei, ceea ce denotă o folosire intensă. Reziduurile de ardere păstrate constau

într-un strat de răşini de 1-2 mm, depuse pe interiorul pereţilor la cca. 0,8 cm înălţime de fundul

rezervorului – în majoritatea utilizărilor, este mărturie a nivelului de umplere a opaiţului cu

combustibil. Ciocul este uşor “ciobit” în partea anterioară.

Pasta semifină, cu mică, are culoarea brun cenuşie.

L = 8,5 cm, l = 6,3 cm , H = 3cm.

Dat. prima jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 2002, castru, retentura dextra, a = 1,3 m.

Lp. MNIT, inv. V 57607.

2. Pl. 1.

Opaiţ lucrat cu mâna, de formă alungită.

∗ Descrierea pieselor urmăreşte forma uzitată în majoritatea publicaţiilor dedicate instrumentelor de iluminat, lucernelor în special. Astfel avem: nr. crt., figura, planşa; denumirea piesei, încadrarea tipologică, starea de conservare; descrierea detaliată a piesei; descrierea materialului; dimensiuni (L - lungime, D – diametru (l - lăţime), H –înălţime); datarea în raport cu contextul arheologic; locul descoperirii; locul de depozitare (păstrare) şi numărul de inventar; bibliografie; analogii-paralele. Separarea s-a făcut pe trei grupuri principale, stabilite în funcţie de materialul din care sunt realizate piesele (piese de iluminat ceramice (de lut ars), piese de bronz şi piese de fier). Acestea au fost împărţite pe tipuri (ex. pentru piesele ceramice avem :opaiţe lucrate cu mâna, opaiţe lucrate la roata olarului, opaiţe cu rezervor paralelipipedic, opaiţe cu volute, opaiţe cu corp circular şi cioc rotunjit, opaiţe „de firmă”, varia, tipare, sfeşnice, fragmente atipice), iar în interiorul acestora în funcţie variante şi de starea de conservare. O prezentare a pieselor în funcţie de locul de descoperire (ordonate alfabetic) ar fi complicat catalogul, drept pentru care am ales descrierea pe criterii tipologice. O serie de hărţi vor surprinde aspectul distribuţiei geografice, suplinind astfel lipsa din catalog. Cum piesele prezentate aici nu au fost produse într-o perioadă largă de timp, iar datarea de cele mai multe ori nu se poate stabili cu precizie de decenii, am considerat că o eventuală separare a pieselor pe secole (ex. secolul II d.Chr., secolul III d. Chr.) nu este necesară. De asemenea, la acele piese care nu au putut fi încadrate într-un sector chronologic altul decât implicitul „secolele II – III p. Chr.” (perioada de existenţă a provinciei), nu a fost menţionată datarea. Mai amintim că în cazul fragmentelor sau a pieselor fragmentare nu au fost trecute dimensiunile părţilor incomplete (ex. lungimea parţială, lăţimea parţială, etc.), deoarece acestea nu au o valoare în dinamica analizei pieselor de iluminat. La piesele restaurate s-au trecut dimensiunile de după restaurare, deşi în acest caz analiza lor ţine seama doar de partea originală.

214

Ansa uneşte baza plată de marginea orificiului de alimentare. Pe cioc sunt urme de ardere

(folosire).

Pastă semifină, rugoasă, de culoare brună, este acoperită de un slip cenuşiu-brun.

Ld. Gilău 1975, exteriorul colţului de NE a castrului, pe panta nordică, cu ocazia construirii

unui puţ de decantare la Şcoala Ajutătoare, Gilău.

Lp. MNIT, inv.V. 45372.

Bibl. Isac, Roman 2001, 372, pl. III/16.

3. Fragment.

Se păstrează o parte din rezervorul cu baza plată şi ansa pastilă.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare brun – ocru.

Ld. Căşei 1998, vicus, a= 0,5 m.

Lp. MNIT, inv. V 53015

4. Fragment.

Se păstrează ciocul alungit, cu urme de ardere (folosire). Apartenenţa sa la o piesă lucrată cu

mâna sau la una lucrată la roata olarului este incertă.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru – cărămiziu.

Ld. Căşei 1989, castru, a= 2 m.

Lp. MNIT, inv. V 52352.

Opaiţe lucrate la roata olarului

5. Fig. 8.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Rezervorul circular, foarte plat, are discul uşor adâncit, şi un orificiu de alimentare de mici

dimensiuni. Ciocul uşor reliefat prezintă urme de uşoară arsură, ce ar indica o folosire de mai

scurtă durată. Piesa este puternic rulată.

Pasta fină, săpunoasă, are culoarea ocru-oranj.

L = 7,5 cm, D = 6,5cm, H = 1,5 cm.

Ld. Ilişua.

Lp. MNIT, inv. 19142.

Bibl. Roman 2000, 102, nr.2, fig. 4.

6. Fig. 8.

Opaiţ lucrat la roată, bilychnis, de tipul Roman IA1.

Corpul circular are discul uşor concav, şi un orificiu de alimentare de mărime medie; “discul este

delimitat de umărul piesei printr-o nervură circulară”. Cele două ciocuri, uşor trase în exterior;

străpung umărul opaiţului. Ansa supraînălţată, are forma unei cupe, ori a unui caliciu de floare.

Pasta fină, de culoare cărămiziu deschis, este acoperită de o angobă de culoare roşie-brună.

215

L = 8,2 cm, D = 6,5 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 450, pl.XIII/74; Roman 2000, 102 - 103, nr. 4, fig. 7.

7. Pl. 1.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul IB Roman.

Piesa circulară cu discul foarte uşor adâncit, are baza plată, toartă discoidală plină şi un profil

lenticular. Ciocul şi toarta sunt lipite asimetric una de cealaltă. Pe cioc se pot observa urme de

ardere (folosire), iar pe corpul opaiţului se disting suprafeţe arse secundar.

Pasta densă, semifină, are culoarea cărămiziu.

L = 9,4 cm, D = 7,6 cm.

Dat. începutul secolului II p. Chr. (Traian).

Ld. Căşei 1993, castru, Horreum 1, a = 1,65 m.

Lp. MNIT, inv. V 52983.

Par. Benea 1982, 37, fig. 16 = Roman 2000, nr.1, 102, fig.3; Benea 1990, 167, fig. 19/124

(fără toartă).

8. Fig. 9.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, de tipul Roman IF.

Rezervorul circular, aplatizat, are un orificiu de alimentare distrus (lărgit ?!). Ciocul este uşor

reliefat, iar ansa are o formă discoidală. Baza circulară e plată.

Pasta semifină, are culoarea ocru - brun.

L = 9,2 cm, D = 7,5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. secolul II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 30).

Ld. Buciumi, castru, praetorium.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 189/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972 b, p.56, Taf.XLII/6; Roman 2000, 113, nr. 53, fig. 126; Gudea,

Cosma 2003, 30, nr. 53, pl. VII, 53.

9. Fig. 8.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Piesa are corpul circular, cu disc concav şi orificiul de alimentare relativ larg. Ciocul piesei este

rupt, iar ansa are o formă discoidală, plină, supraînălţată. Baza circulară plată, are două cercuri

concentrice incizate.

D = 5 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 45,pl. XIII/40; Roman 2000, 103, nr. 5, fig. 11.

10. Fig. 9.

216

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, de tipul Roman IA.

Se păstrează jumătatea anterioară, cu orificiul de ardere.

Pasta semifină, are culoarea cărămiziu.

D = 6,5 cm, H = 1,2 cm.

Dat. secolul III p. Chr.(după 213).

Ld. Buciumi, castru, porta principalis dextra, bastionul de vest.

Lp. MIAZ.

Bibl. Chirila & alii 1972 b, 55, nr. 18, pl. XLIII/7; Gudea, Cosma 2003, 29, nr.50, 38, pl. VII,

50.

11. Pl. 2.

Opaiţ lucrat la roată; restaurat şi întregit.

Piesa circulară, are discul plat, orizontal, iar baza în formă de “picior de pahar” (cu inel de fund).

Profilul elipsoidal este relativ înalt. Toarta este mică, în formă de disc plin. Iniţial ciocul lipsea

aproape complet.

Pasta fină, densă, de culoare ocru este acoperită de o angobă oranj-ocru.

L = 9,2 cm, D = 7,3 cm, D orificiul de alimentare = 1,8 cm, H = 3,6 cm, H cu toartă = 3,8 cm, H

inel de fund = 0,3 cm.

Dat. secolul II p. Chr.

Ld. Căşei 1994, castru, principia, încăperea nr.4 cu hypocaust, a= 0,5 m.

Lp. MNIT, inv. V 52982.

12. Pl. 2.

Opaiţ lucrat la roată; întreg.

Piesa puternic rulată. Are corpul circular, baza plată şi toarta în formă de pastilă plină. Discul

opaiţului este plat şi foarte slab marcat. Lucrată neglijent, piesa are partea stângă mai înaltă decât

cea dreaptă, iar toarta este plasată descentrat faţă de cioc.

Pasta semifină, densă, are culoarea ocru.

L = 7,4 cm, D = 5,8 cm, H = 2,5 cm, H cu toartă = 3,6 cm.

Ld. Căşei 1997, vicus, a = 0,33 m.

Lp. MNIT, inv. V 52989.

13. Fig. 9.

Opaiţ lucrat la roată; întreg.

Piesa are rezervorul bitronconic, baza plată şi discul relativ orizontal. Toarta lipseşte.

Pastă semifină, de culoare cărămiziu.

L = 6,7 cm, D = 5,9 cm, H = 2,5 cm.

Dat. secolul II p.Chr.

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 2, a = 0,50 m.

Lp. MIAZ; inv. C. C. 295/1973.

Bibl. Gudea, Cosma 2003, 29, nr.51, 38, pl. VII, 51.

217

14. Pl. 2.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Piesă cu rezervor circular bitronconic şi disc concav, puternic rulat. Ciocul prezintă urme de

arsură puternică şi reziduu caracteristic utilizării. Baza este plană.

Pasta densă, rugoasă, de culoare cărămiziu, cu nisip şi mică.

L = 6 cm, D = 5,2 cm, H = 2,6 cm.

Dat. prima jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1983, castru, S XXXVI, a=1,20 m.

Lp. MNIT, inv.V 45687.

Bibl. Isac 1997, 109, pl. XXVIII/3; Isac, Roman 2001, 372, pl. II/14; Roman 2000, 104, nr.

16, fig. 26.

Par Roman 2003, 13, nr. 15, fig. 25 (Ulpia Traiana Sarmizegetusa).

15. Pl. 3.

Opaiţ circular, lucrat la roată; fragmentar.

Piesa circulară, fără toartă, are discul adâncit şi baza plată. Umărul este reprezentat aici de o

mulură circulară ce separă partea verticală a peretelui rezervorului de disc. Ciocul opaiţului

lipseşte.

Pasta fină, densă, de culoare gri-cenuşie.

D = 5,8 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Căşei 1990, castru, S XIX, a= 0,70 m.

Lp. MNIT, inv. V 52970.

16. Pl. 3.

Opaiţ lucrat la roată.

Lucerna întreagă are rezervorul cu profil tronconic, iar orificiul de ardere este perforat în umărul

şi discul plat al acesteia.Plasat la stânga faţă de cioc pe umăr, într-un unghi de cca. 90°, a fost

lipită o pastilă de lut al cărei rol nu-l putem determina cu precizie. Orificiul de alimentare este

„mărit” de o spărtură în disc şi prezintă urme de ardere care indică folosirea sa pe post de

arzător.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - oranj.

D = 4,9 cm, H = 2 cm.

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 203/1983.

17. Pl. 3.

Fragment.

Piesă circulară, cu profil lenticular din care se păstrează doar partea dreaptă. Discul lipseşte,

fiind înlocuit de un orificiu de alimentare de mari dimensiuni. Umărul este marcat de două

incizii circulare, concentrice, care se întrerup în dreptul ciocului. Peretele rezervorului are o

218

incizie similară. Baza are forma unui inel circular, mulurat. Din fragmentul păstrat nu se poate

distinge dacă piesa a avut toartă.

Pasta fină, de culoare ocru-oranj, este acuperită de o angobă de culoare brun-cărămizie.

D reconstituit = 7 cm, H = 2,9 cm.

Dat. începutul secolului III d. Chr.

Ld. Căşei 1996, porta principalis dextra, a = -0,9 m.

Lp. MNIT, inv. V 52994.

18. Fig. 10.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Discul este concav, iar orificiul de alimentare are dimensiuni reduse. Ciocul este uşor tras în

exterior, iar ansa piesei e ruptă. Baza circulară e plată. Pasta fină, are o culoare roşcată spre

cenuşiu.

L = 7 cm, D = 5,5 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 450, pl. XIII/37; Roman 2000, 103, nr. 6, fig. 10.

19. Fig. 10.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Piesa are corpul circular, cu ciocul uşor reliefat şi discul adâncit. Ansa, în formă de bandă, este

supraînălţată. Orificiul de ardere tăiat în disc are o formă triunghiulară şi prezintă urme de ardere

(folosire). Se distinge cum a fost realizată iniţial partea inferioară a rezervorului, cu ajutorul roţii

olarului, pentru ca ulterior să fie lipit discul şi retuşată zona de îmbinare.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru-oranj, este acoperită de o angobă de culoare roşu-oranj.

L= 7 cm; D=5,9 cm; H (cu ansă)=3,8 cm;H (fără ansă)=2,6 cm.

Ld. Ilişua.

Lp. MNIT, inv. 19141.

Bibl. Roman 2000, 103, nr. 8, fig. 5.

20. Fig. 10.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Piesa are corpul relativ tronconic şi discul plat cu două cercuri concentrice incizate. Orificiul de

alimentare de pe disc este relativ larg. Ciocul puţin reliefat perforează discul opaiţului. Ansa

lamelară se prelungeşte de la marginea rezervorului piesei, până în apropierea gurii de

alimentare. Baza circulară e uşor concavă.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu deschis.

L = 8 cm, D = 6 cm, H = 2 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 450, pl.XIII/34; Roman 2000, 103, nr. 9, fig. 9.

219

21. Fig. 11.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Piesă de mici dimensiuni, cu corpul rotund şi discul concav, cu orificiul de alimentare relativ

larg. Discul este uşor fisurat.

L = 7,5 cm, D = 6,2 cm, H = 2 cm.

Ld. Potaissa, Gura Văii Sândului.

Lp. MIT.

Bibl. Cătinaş 1997, 178, 192, fig. 5/4; Roman 2000, 103, nr. 10, fig. 13.

22. Fig. 11.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Piesă de mici dimensiuni, cu corpul rotund şi discul concav, cu orificiul de alimentare relativ

larg. Discul şi ciocul sunt parţial sparte, iar pe linia de unire a discului cu umărul opaiţului sunt

aplicate trei pastile de lut cu rol ornamental, similare opaiţelor Firmalampe.

L = 7,5 cm, H = 2,6 cm.

Ld. Potaissa, Gura Văii Sândului.

Lp. MIT.

Bibl. Cătinaş 1997, 178 ,192, fig. 5/3; Roman 2000, 103, nr. 11, fig. 14.

23. Fig. 11.

Fragment de opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IA1.

Se păstrează partea superioară, cu discul concav, perforat de patru orificii de alimentare, de mici

dimensiuni. Ansa este discoidală, iar ciocul este parţial distrus.

Ld. Potaissa, Gura Văii Sândului.

Lp. MIT.

Bibl. Cătinaş 1997, 195, fig. 7/6; Roman 2000, 103, nr. 12, fig. 15.

24. Fig. 11.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, polilychinis, de tipul Roman IA2.

Piesa are şapte ciocuri, discul uşor concav şi orificiul de alimentare larg. Ciocurile sunt în

majoritatea lor slab reliefate, aproape înglobate în rezervorul piesei. Ansa e ruptă.

Ld. Potaissa 1912, Dealul Zâna Mică.

Lp. MIT.

Bibl. Cătinaş 1997, 178, 192-193, fig. 5/1; Roman 2000, 107, nr. 34, fig. 54.

25. Fig. 11.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, trilychinis, de tipul Roman IA2.

Piesa este aplatizată, cu corpul rotund şi discul plat. Orificiul de alimentare relativ larg, e

mărginit de o bordură inelară. Două ciocuri sunt sparte, iar ansa este discoidală, supraînălţată.

Ld. Potaissa, Culmea Văii Sândului.

220

Lp. MIT.

Bibl. Cătinaş 1997, 184, 196, fig. 9/3; Roman 2000, 107, nr. 35, fig. 57.

26. Fig. 12.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, trilychinis, de tipul Roman IA2.

Piesa are corpul tronconic, şi discul concav prevăzut cu un orificiu de alimentare relativ larg.

Gura de alimentare are marginea înălţată. Ciocul tubular înălţat străpunge discul piesei. Ansa

este ruptă, iar fragmentul păstrat este în formă de cilindru plin. Piesa prezintă urme puternice de

arsură (urmarea incendiului care a distrus baraca în care a fost descoperită).

Dat. până în a doua jumătate a sec.II p. Chr.84

Ld. Gilău, în zona uneia dintre barăcile castrului de pământ.

Lp. MNIT.

Bibl. Macrea, Rusu, Winkler 1959, 455, fig. 1/16; Roman 2000, 107, nr. 36, fig. 53.

27. Fig. 12.

Opaiţ fragmentar, lucrat la roată, de tipul Roman IB.

Discul concav este spart. Ciocul slab reliefat, perforează umărul şi discul piesei. Ansa are forma

inelară, iar baza circulară este uşor concavă.

Pasta fină, nisipoasă, are o culoare cărămizie.

L = 7,7 cm, D = 5,8 cm, H = 2,3 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 450 ,pl.XIII/38; Roman 2000, 110, nr. 40, fig. 84.

28. Fig. 13.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IG.

Rezervorul are orificiul de alimentare larg, înconjurat de o bordură inelară. Ciocul este reliefat,

iar orificiul de ardere are o formă triunghiulară. Ansa de formă rectangulară, este perforată în trei

puncte.

L = 10,7 cm, D = 7,3 cm.

Dat. al treilea sfert al sec.III p.Chr (Gudea 1997, 46).

Ld. Bologa-Resculum, castru.

Bibl. Gudea 1997b, 46, fig. 26/1-3; Roman 2000, 115, nr. 63, fig. 135; Gudea, Cosma 2003,

30, nr. 53, pl. VII, 53.

29. Fig. 12.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IIB.

Rezervorul are profilul bitronconic, iar discul este spart.Ciocul perforează rezervorul pe linia

mediană. Piesa nu are ansă, iar baza este circulară, plată.

84 Macrea, Rusu ,Wincler 1959 ,456 -în stratul de nivelare a castrului de pământ s-au descoperit două monede : sesterţi de la Hadrian şi Antoninus Pius (148 d. C. ).

221

Pasta semifină de culoare cărămiziu-brun.

L = 8,5 cm, D = 7 cm, H = 3,5 cm.

Dat. sec. II p Chr. (Gudea, Cosma 2003, 30).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 4.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 298/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972b, 56, Taf.XLII/5; Roman 2000, 116, nr. 67, fig. 154; Gudea, Cosma

2003, 30, nr. 52, pl. VII, 52.

30. Fig. 13.

Opaiţ lucrat la roată, trilychnis, de tipul Roman IIB.

Orificiul de alimentare este larg, mărginit de o bordură inelară. Umărul piesei este uşor bombat.

Ansa bandă se lipeşte de peretele rezervorului şi de bordura ce înconjoară orificiul de alimentare.

Ciocurile sunt uşor trase în exterior, iar baza circulară, are o formă de picior de pahar.

Dat. de la jumătatea sec. III p.Chr. până la începutul sec. IV p.Chr. (Băluţă 1983, 28).

Ld. Ilişua.

Bibl. Băluţă 1983, 28, pl. XLVI/7; Roman 2000, 117, nr. 76, fig. 167.

31. Fig. 13.

Opaiţ lucrat la roată, trilychnis, de tipul Roman IIE.

Rezervorul are profilul globular, cu orificiul de alimentare larg, mărginit de o bordură inelară.

Ciocul perforează partea superioară a opaiţului, iar ansa are o formă lamelară.

Pasta semifină, nisipoasă, are culoarea cărămizie.Dim: L=7; H=3; D=6.

L = 7 cm, D = 6 cm, H = 3 cm.

Dat. sec. III p. Chr. (Gudea, Cosma 2003, 30).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 2.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 59/1968.

Bibl. Chirilă & alii 1972b,58, pl.XLI/2; Roman 2000, 120, nr. 87, fig. 181; Gudea, Cosma

2003, 30, nr. 54, pl. VIII, 54.

32. Fig. 13.

Opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IIE.

Opaiţ mare, cu corpul rotund globular şi cu orificiul de alimentare larg, mărginit de o bordură

înălţată vertical (un gât înalt). Orificiul de ardere perforează rezervorul în partea sa superioară;

piesa nu are cioc propriu-zis. Lucerna pare a avea o bază circulară, înaltă, în formă de picior de

pahar.

D= 12 cm, H =8 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MIT.

Bibl. Cătinaş 1997, 183, 193, fig. 8/4; Roman 2000, 120, nr. 89, fig. 183.

33. Fig. 14.

222

Fragment de opaiţ lucrat la roată , de tipul Roman IIB.

Partea posterioară este ruptă. Piesa are rezervorul bitronconic, iar orificiul de alimentare, de mari

dimensiuni, are marginile înalte, mulurate, dispuse în plan vertical. Baza este plată.

Pasta semifină, are culoarea cărămiziu-cafenie.

H = 4,2 cm.

Dat. secolul IV p. Chr. ?(Gudea 1989, 452).

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 452, nr. 70, pl. XVI/70.

34. Fig. 14.

Fragment de opaiţ lucrat la roată, de tipul Roman IIB.

Partea superioară – faţă este ruptă. Piesa are rezervorul bitronconic, iar orificiul de alimentare, de

mari dimensiuni, are marginile înalte, dispuse în plan vertical. Baza este plată.

Pasta semifină, are culoarea cărămiziu-cafenie.

L = 6,7 cm, D = 5,8 cm, H = 3,5 cm.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 4.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 297/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 36, pl. XLV/6; Gudea, Cosma 2003, 30, nr. 58, pl. VIII, 58.

35. Pl. 3, 4.

Fragment de opaiţ polilychnis.

Se păstrează partea inferioară cu baza inelară şi patru ciocuri, plus două orificii de ardere.

Pasta fină, săpunoasă, are culoarea cărămiziu.

D = 10,8 cm, H = 3,9 cm.

Ld. Căşei 1996, vicus, a= 0,9 m.

Lp. MNIT, inv. V 53016.

36. Pl. 4.

Opaiţ polilychnis,fragmentară, lucrată la roată, de tipul I Roman 2000.

Piesa are discul spart, iar ansa supraînălţată este ruptă. Din cele cinci ciocuri s-au păstrat doar

cinci. Baza rezervorului inelară- „picior de pahar”.

Pasta fină, densă, de culoare brun- ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

D = 9,2 cm, H fără toartă = 2,9 cm.

Ld. Porolissum 1978.

Lp. MIAZ, inv. CC 363/1978, CC 366/1978, CC 511/1978.

37. Pl. 5.

Fragment.

223

Piesa constă doar din partea inferioară a opaiţului (parte din rezervor şi din cioc). Se pot distinge

urmele de lipire a torţii de rezevor, însă aceasta lipseşte. Pe bază se disting cu claritate urmele de

desprindere de pe roata olarului, “cu sfoara”. Fragmentul a fost ars secundar, dar pe cioc nu se

observă urme de folosire.

Pasta semifină, densă, este arsă incomplet; la interiorul pereţilor culoarea este brun-cafenie, iar

pe laturile exterioare cărămiziu-ocru.

L = 9,5 cm, D = 8,3 cm.

Dat. mijlocul secolului II p. Chr. (în context cu fibulă puternic profilată, datată în prima

jumătate a secolului II p. Chr. (Isac, Cociş 1995, nr. 19, pl. IV/19)).

Ld. Căşei 1992, spaţiul dintre principia şi clădirea X, a = 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 52985.

38. Pl. 5.

Fragment.

Se păstrează jumătatea posterioară a opaiţului cu ansa discoidală, plină şi o parte din orificiul de

alimentare de mari dimensiuni (discul pare decupat voluntar). Rezervorului are profil tronconic

şi baza plană.

Pasta semifină, rugoasă, are culoarea ocru – brun.

D = 7,2 cm, H fără ansă = 2,9 cm, H cu ansă = 4,6 cm.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

39. Pl. 5.

Fragment.

Discul, ciocul şi ansa inelară a piesei lipsesc. Pe baza plată, înălţată, se disting urmele

desprinderii de pe roata olarului. Angoba a fost aplicată doar pe partea superioară a piesei prin

scufundarea acesteia în soluţie.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

D = 6,1 cm, H = 3 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt, praetentura dextra, B3, horreum, a= 1,1 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 202/1983.

40. Pl. 6.

Fragment.

S-a păstrat o parte din rezervorul cu baza plată şi umărul decorat cu două cercuri concentrice

incizate.

Pasta semifină, rugoasă, de culoare cărămiziu.

D = 5,3 cm, H = 2,1 cm.

Ld. Porolissum 1986, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

224

41. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului opaiţului, cu locul de prindere a torţii inelare.

Pasta semifină, densă, de culoare cafeniu - cenuşie, este acoperită de o angobă cenuşie.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

42. Fragment.

Piesa are rezervorul circular, puternic aplatizat şi discul plat. Este puternic arsă în zona ciocului,

dovedind o folosire intensă; baza opaiţului este concavă.

Pasta densă, de culoare brun-ocru, este acoperită de o angobă de culoare oranj-cărămiziu.

D= 4,9 cm.

Ld. Gilău 1980, porta principalis dextra, S XVII, a = 2,10 m.

Lp. MNIT, inv.V 45666.

Bibl. Isac, Roman 2001, 372, pl. II\15.

Par Alicu 1994, tip XI (=XIX Iványi), 59-60, nr. 998, 999, Pl. XXII, fig. 7/998.

43. Fragment.

S-a păstrat o parte din umăr şi din discul uşor concav.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o angobă cărămiziu - roşie.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

44. Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului opaiţului cu baza plată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă ocru – brun.

Ld. Căşei 2001, vicus, a= 1,1 m.

Lp. MNIT, inv. V 56877.

45. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele şi umărul piesei. Acestea limitau un orificiu de alimentare, de

mari dimensiuni.

Pasta semifină, rugoasă, de culoare ocru – brun.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

46. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului şi orificiul de ardere.

Pasta semifină, are culoarea ocru – roz.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

225

47. Pl. 6.

Fragment de opaiţ polilychnos .

S-a păstrat o parte din rezervorul piesei cu două ciocuri.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare roz - cărămiziu.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

48. Pl. 6.

Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul cu urme de ardere şi reziduuri.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare oranj - cărămiziu.

Ld. Porolissum 1977.

Lp. MIAZ, inv. CC 496/1977.

49. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă ocru, cu aspect metalic.

Ld. Porolissum 1982, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

50. Fragment.

S-a păstrat o parte din cioc şi din peretele rezervorului opaiţului, cu urme de ardere (folosire).

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă ocru - oranj.

Ld. Porolissum 1982, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

51. Fragment.

S-a păstrat o parte din cioc şi o parte din peretele rezervorului opaiţului.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de urme slabe ale unei angobe cărămizii.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

Opaiţ tubular

52. Fig. 14.

Fragment de opaiţ tubular, polilychnis.

Se păstrează unul din ciocuri şi resturile altor două. Pe cioc se observă urme şi reziduuri de

ardere (folosire).

226

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu-

oranj.

D tub= 2,2 cm.

Dat. secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1976, castru, praetentura sinistra, S I, a = 1,20 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45636.

Bibl. Isac, Roman 2001, 371, pl. II/13.

Par. fragment asemănător cu două piese de la Sarmizegetusa (Alicu 1994, 64 nr. 998, 999),

descoperite în sanctuarul zeilor medicinei, ce au ca analogie o descoperire de la Oszöny (Iványi

1935, 228).

Opaiţe cu corpul paralelipipedic

53. Fig. 65, 66; Pl. 6.

Opaiţ polilychnis, cu rezervor paralelipipedic, de tipul Iványi IX.

Piesa are cinci ciocuri şi ansă palmetă (apărătoare de flacără). Discul plat este împărţit în două

câmpuri relativ pătrate, limitate de borduri înălţate. Marginea părţii superioare este marcată de o

bordură înălţată, de forma unui şnur torsionat. Câmpul stâng al discului prezintă un decor vegetal

plasat central, ce este atins de orificiul de alimentare; în câmpul drept nu se observă ceva similar.

Ansa pastilă, plină, prezintă o „apărătoare de flacără”, palmetă. Pe bază se poate observa marca

CAI (ligatură CA), imprimată, alături de o frunză stilizată, realizată în mod similar. Pe bază mai

sunt patru butoni la colţuri.

Pastă fină, de culoare cărămiziu, acoperită de o angobă la culoare**.

L = 7,2 cm, l = 5,3 cm, H fără ansă = 2,4 cm, H cu ansă = 3,8 cm.

Dat. prima jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 47539.

54. Fig. 15, 65.

Opaiţ polilychnis, cu corpul paralelipipedic.

Rezervorul are cinci arzătoare, dintre care unul este plin, inutilizabil. Discul patrulater este

înconjurat de un brâu torsionat şi este decorat cu două păsări (acvile ?) cu aripile desfăcute, care

încadrează o lunula. Umărul are in colţuri motive florale. Toarta are forma unei frunze cu

nervura centrală în formă de şnur şi cu lobii radiali reliefaţi.

Pasta fină are o culoare roşu-ocru.

L = 10,5 cm, l = 9,8 cm, H cu toartă = 6 cm, H fără toartă = 2 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv.V. 727.

** „angobă la culoare”- este vorba de aceeaşi culoare ca şi pasta.

227

Bibl. RomRüm, 274, G. 218; Cătinaş 1997, 180, fig. 6/1 a-b.

55. Fig. 15, 65.

Fragment de opaiţ polilychnis .

S-a păstrat un orificiu de alimentare şi o parte din rezervorul opaiţului, cu baza decorată cu un

trifoi. Discul plat, era mărginit de o bordură înălţată, simplă.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru – cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare

cărămiziu - oranj.

H fără ansă = 3,1 cm.

Ld. Căşei 1998, vicus, a= 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 53005.

56. Fig. 66; Pl. 7.

Fragment de opaiţ polilychnis .

Se păstrează o parte din peretele rezervorului cu două orificii de ardere şi baza acestuia cu marca

(..VΛZIIRII….?), cu litere majuscule în relief, de 8 - 9 mm. Ciocurile au urme şi reziduuri de

ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de bună calitate.

H fără ansă = 2,4 cm.

Dat. mijlocul secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 192, castru, latus praetorii sinistrum, a= 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 52988.

57. Fig. 15, 65.

Fragment.

Se păstrează o parte dintr-un colţ al rezervorului împărţit în registre limitate de o bordură

înălţată, torsionată („şnur”) şi decorate cu un motiv ce pare a fi o lunula.

Pasta de bună calitate, de culoare brun - cărămiziu, este acoperită de o angobă roşie.

H = 2 cm.

Ld. Potaissa, Str. Cheii nr. 11, Gradiniţa nr. 2.

Lp. MIT. Inv. 10.220.

Bibl. Bărbulescu, Cătinaş 1992, l12, fig.5/2.

58. Pl. 7.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului decorată cu o frunză de iederă şi din perete cu şase

orificii de ardere. Pe ciocuri se remarcă urme de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

H fără ansă = 3,6 cm.

Ld. Porolissum 1987, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 510/88.

228

59. Fig. 66; Pl. 7.

Fragment.

S-a păstrat doar un mic fragment din bază, cu inscripţia - …I?, sau …A?, - literă majusculă în

relief, cu dimensiunea mai mare de 7 mm.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu – ocru, este acoperită de o angobă brun-cafenie.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1999, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,55 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1085.

60. Pl. 7.

Fragment de opaiţ polilychnis.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului cu două orificii de ardere şi din discul plat separat în

două registre.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă ocru – oranj, slab păstrată.

l = 3,6 cm.

Ld. Căşei 1998, vicus, pământ aruncat.

Lp. MNIT, inv. V 53006.

61. Pl. 7.

Fragment de opaiţ polilychnis.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului, cu un orificiu de ardere şi din discul plat, nedecorat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - oranj, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de bună

calitate.

Ld. Căşei 1996, vicus, groapa 17.

Lp. MNIT, inv. V 52990.

62. Fragment.

S-a păstrat doar un „colţ” al peretelui şi bazei rezervorului cu două ciocuri.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru- oranj, prezintă urme slabe de angobă de bună

calitate, roşu-cărmizie.

H = 2,5 cm.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1999, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,4 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1083.

63. Pl. 7.

Fragment de opaiţ polilychnis.

S-a păstrat o parte din discul plat, mărginit de o bordură torsionată şi din ansa palmetă.

Fragmentul este ars secundar.

Pasta fină, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

229

Dat. mijlocul secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 1992, castru, latus praetorii sinistrum, a= 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 52987.

64. Pl. 7.

Fragment de opaiţ polilychnis.

S-a păstrat o parte din baza? Rezervorului, decorată cu un motiv în formă de „brăduţ”.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare oranj – ocru.

Ld. Căşei 1995, vicus, a= 0,7 m.

Lp. MNIT, inv. V 52999.

65. Fig. 16.

Fragment de opaiţ polilychnis.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului, cu cinci orificii de ardere.

Pasta semifină, de culoare ocru – brun.

H fără ansă = 3,2 cm.

Dat. sfârşitul secolului II – începutul secolului III p. Chr.

Ld. Căşei 1995, retentura sinistra, a= 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 52353.

Opaiţe cu volute

66. Fig. 66; Pl. 8.

Opaiţ bilychnis cu volute, de tipul IV Loeschcke.

Piesa are ciocurile dispuse antagonic şi a fost restaurată. Discul este parţial distrus şi nu se poate

distinge decorul. Baza plată are pe fund cinci cercuri imprimate, de mici dimensiuni, dispuse

cruciform. Piesa prezintă pe suprafaţă urme de cărbune şi arsură ce nu provin de la folosirea ei.

Pasta fină, densă, de culoare brun-ocru, este acoperită de o angobă cărămizie-oranj.

L = 18,3 cm, D = 8,4 cm, H = 4,3 cm.

Dat. spre mijlocul secolului II p.Chr. – a doua jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1982, castru, praetentura sinistra, „clădirea A”, camera C, a= 1,20 m.

Lp. MNIT, inv.V.45370.

Bibl. Isac 1997, 109, pl. XXVIII/1; Isac, Roman 2001, 368, pl. I/1, VII/1.

Par. Vikič-Belančić 1976, 149, nr. 146, Pl. IX/6, XXI/10 (Sisak), cu discul decorat cu o

rozetă cu 14 petale şi o ansă inelară plasată în centru.

67. Fig. 62, 66; Pl. 9.

Opaiţ cu volute, de tipul I Loeschcke.

Discul decorat cu o mască de satir cu tyrsos şi syrinx, cu capul întors spre dreapta. Pe bază apare

litera D, în relief. Piesa nu pare să fi fost folosită, deşi prezintă urme de ardere secundară.

230

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie-oranj.

L = 8,8 cm, D = 6,5 cm, H = 2,9 cm.

Dat. după 117/118 – prima jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1982, castru, praetentura sinistra, „clădirea A”, camera C, a= 1,40 m.

Lp. MNIT, inv.V.45371.

Bibl. Isac 1997, 109, pl. XXVIII/2; Isac, Roman 2001, 368, pl. I/2 a- b.

Par. :-pentru reprezentare, cu unele modificări (orientarea ansamblului este în partea opusă

celei de pe piesa de la Gilău): Loeschcke 1919, 363, nr. 50, Taf. VI; Iványi 1935, 43, nr. 96, Taf.

V/3; 44, nr. 97-102, nr. 103, Taf. V/2; Alram Stern 1989, , nr. 561, Taf. 6/56, 17; Vikič-Belančić

1976, 138, nr. 69, Taf. VI/2 -datată din epoca flaviană până în secolul II p. Chr.; Alicu, Nemeş

1977, 38, nr. 3, Pl. I/3.

68. Fig. 66; Pl. 9.

Opaiţ cu volute, de tipul I Loeschcke.

Discul este spart aproape total, decorul greu de identificat . Pe bază este redat un motiv în formă

de “ancoră”, fin incizat înainte de ardere şi care are în partea sa stângă litera C, majusculă în

relief scrisă retrograd.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie-oranj.

L = 8,7 cm, D = 6,3 cm, H = 2,6 cm.

Dat. secolul II p.Chr. – sfârşit de secol II p.Chr.

Ld. Gilău 1984, castru, praetorium, D2, m 8, a = 1,20 m.

Lp. MNIT, inv.V.45371.

Bibl. Isac, Roman 2001, 368, pl. I/3 a-b.

69. Fig. 17.

Opaiţ cu volute.

Piesa are discul concav şi două volute pe ciocul unghiular. Pe lateralele ansei înălţate sunt două

extensii reliefate. Forma şi dimensiunile sugerează că piesa ar fi copia unui opaiţ de bronz.

Pastă fină, are culoarea cărămiziu.

L = 16,5 cm, D = 9,8 cm, H = 3,5 cm.

Dat. începutul sec. II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 23).

Ld. Buciumi; castru, baraca nr. 2.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 106/1966.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 54, nr. 2, pl. XL/4, XLI/4; Gudea, Cosma 2003, 23 - 24, nr. 3, pl.

I, 3.

70. Fig. 17, 70.

Fragment, de tipul Loeschcke I.

Se păstrează o parte din disc şi o parte din cioc. Pe umărul piesei, deasupra ciocului avem marca

.?..RADIC..?., cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, nisipoasă are culoarea cărămiziu, şi este acoperită de o angobă cafenie.

231

Dat. începutul sec. II p. Chr.( Gudea, Cosma 2003, 23).

Ld. Buciumi; castru, baraca nr. 4, S. I, a = 0,60 m.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 170/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 6, pl. XLJI/3; Gudea, Cosma 2003, 23, nr. 2, pl. I, 2.

71. Fig. 62; Pl. 9.

Fragment.

S-a păstrat partea superioară a piesei fără cioc şi o parte din rezervor. Discul este decorat cu un

gladiator, orientat spre dreapta. Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o

angobă de culoare cărămiziu - brun.

D = 6,4 cm, H = 2,3 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C5-7, a = 2,3 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

Par. Pentru decor: Alram-Stern 1989,(Carnuntum) 95 - 96, nr. 20, Taf. 5, 14, nr.15 - 19 –

datare: din epoca flaviană până în secolului II p.Chr.; Vičik- Belančić 1976, (Mitrovica) 10, nr.

65, Tabla V/7- datat secolul I-II p.Chr ; Menzel 1969, (Bingen) 39, nr. 189, Abb. 32, 7; Iványi

1935, (Györ), 46, nr. 134, Taf. VI/2.

72. Fig. 63; Pl. 9.

Fragment.

Se păstrează o parte din discul decorat cu un ţap întors spre dreapta, aplecat în poziţie de luptă.

Umărul de tip IV Loeschcke, o parte din volute şi orificiul de „aerisire” sunt şi ele prezente.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare cărămizie - brun.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

Par. Pentru decor: Alram-Stern 1989,(Carnuntum) 105, nr. 46, Taf. 6, 16, nr.44 – databil în a

doua jumătate a secolului II p.Chr. ; Vičik- Belančić 1976, (Sisak) 11, nr. 76, Tab. VI/6, XX/3-

datat în secolul I p.Chr.

73. Fig. 62; Pl. 10.

Fragment de disc, decorat cu mască având alături cornul abundenţei şi tyrsos.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj-ocru.

Dat. 117/118 p. Chr., sau imediat după.

Ld. Gilău 1979, porta principalis dextra.

Lp. MNIT, inv.V 45650.

Bibl. Isac, Roman 2001, 368, pl.I/5

Par Vikič-Belančić 1971, 138, nr. 67, Pl. VI/1, XXI/19 (Sisak) = Iványi 1935 tip V, 11;

Loeschcke 1919, tip VI, 51; Deneauve 1969, nr. 295, Pl. XXXVI/295, tip IV A- ştampilă

„planta pedis”; Alram Stern 1989, 138nr. 55, 56, Taf. 6/59, 17/55, decor nr. 59, 110.

232

74. Fig. 63; Pl. 10.

Fragment de disc decorat cu mască tragică.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, cu mică, este acoperită de o angobă oranj-ocru.

Dat. 106 – 117/118.

Ld. Gilău 1980, porta principalis dextra, a=2,50.

Lp. MNIT, inv.V 45668.

Bibl. Isac, Roman 2001, 368, pl. I/4.

75. Fig. 17, 62.

Fragment.

S-a păstrat parţial partea superioară a piesei, cu discul decorat cu “amoraş” şi umăr de tipul IV

Loeschcke.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămiziu.

Dat. începutul secolului II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 27).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 2.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 24/1965.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 32, pl. XLV/2; Gudea, Cosma 2003, 27, nr. 32, pl. V, 32.

Par Pentru decor: posibil-Vičik- Belančić 1976, (Surduk) 6, nr. 51, Tabla V/1- datat secolul

II p.Chr .

76. Fig. 66; Pl. 10.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului, cu marca de olar –planta pedis.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - ocru, este acoperită de o angobă cărămizie.

Dat. 106- 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum,C2, a= 0,8 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

Par. Marca este apropiată de Bailey 1980, Q 887, pl. 13.

77. Pl. 10.

Fragment, de tipul IC Loeschcke.

S-a păstrat o parte din jumătatea dreaptă a piesei: ciocul cu volută, discul concav şi baza marcată

de un cerc imprimat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă brun – cărămizie, de bună calitate.

H = 2,2 cm.

Dat. probabil sfârşitul secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 1990, castru, Horreum 1, a= 1,15 m.

Lp. MNIT, inv. V 52967.

78. Pl. 10.

Fragment, de tipul I (C ?) Loeschcke.

233

S-a păstrat o parte din discul şi ciocul cu volute, care prezintă urme puternice de ardere

(folosire).

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun - cărămizie.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C4, a = 0,3 m.

Lp. MIAZ.

79. Pl. 10.

Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul cu volute şi umărul de tip IV Loeschcke.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj - ocru.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

80. Pl. 10.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei, de tip IV Loeschcke şi din ciocul cu volute.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă de culoare roşiu –cărămizie,

cu aspect metalic.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

81. Pl. 10.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei şi dintr-o volută.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu - brun.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

82. Pl. 10.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul de tip IV Loeschcke şi din discul cu decor nedeterminabil.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun - cărămizie.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

83. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun - cărămizie.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

234

84. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei şi din discul concav, cu decor nedeterminabil.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu - brun.

Dat. 118 – 200 p.Chr.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, principia, C2, a = 0,5 m.

Lp. MIAZ.

85. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare cafenie.

Ld. Porolissum 1986, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

Opaiţe cu corp circular şi cioc semisferic

86. Fig. 18, 64.

Opaiţ polilychnis, cu corp circular, de tipul VIII Loeschcke.

Baza circulară a rezervorului este plată şi prezintă ştampila C DESSI, cu litere majuscule în

relief. Discul concav este decorat cu silueta un animal (panteră ?) într-o poziţie statică, ce are

corpul orientat spre dreapta, iar capul întors în partea opusă. Rezervorul este prevăzut cu cinci

ciocuri scurte, semicirculare. Toarta discoidală, este perforată.

Pasta fină, de culoare roşu deschis este acoperită de o angobă roşie, cu aspect metalic.

L = 7,7 cm, D = 6,5 cm, H = 2,4 cm.

Ld. Potaissa, Str. N. Bălcescu.

Lp. MIT inv.5052 .

Bibl. Bărbulescu 1994, 128, fig. 23/6; Cătinaş 1996, 67, nr.7, fig.7.

87. Fig. 64; Pl. 11.

Opaiţ fragmentar cu corp circular şi cioc rotunjit, de tipul VIII Loeschcke.

Discul şi baza rezervorului piesei sunt sparte. Se poate distinge decorul de pe disc: rozetă cu 14

petale (12 păstrate). Ciocul are o delimitare trapezoidală de umăr şi de discul opaiţului. Ansa

pastilă, supraînălţată, este perforată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu –

brun.

L = 8,2 cm, D = 6,1 cm, H cu toartă = 4,7 cm, H fără toartă = 2,5.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 47359.

88. Fig. 64; Pl. 11.

235

Opaiţ cu rezervor circular, fragmentar, de tipul VIII Loeschcke.

Se păstrează partea superioară a piesei, excepţie o parte din cioc. Acesta din urmă are o

delimitare trapezoidală. Discul concav este decorat cu o rozetă cu 14 petale ţi dispune de un

orificiu de aerisire la limita sa. Umărul plat este lis.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - ocru, este acoperită de o angobă brun – cafenie.

D = 6,1 cm.

Dat. Hadrian – mijlocul secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 2002, castru, retentura dextra, faza a doua a barăcilor de lemn şi chirpic, a= 0,95

m.

Lp. MNIT, inv. V 57616.

89. Fig. 18.

Opaiţ cu corp circular, fragmentară, de tipul VIII R Loeschcke.

Discul este spart, iar separarea dintre cioc şi rezervor corespunde variantei R în tipologia

Loeschcke. Toartă discoidală, plină, este supraînălţată.

Pasta fină, are culoarea ocru- cărămiziu.

L = 8,3 cm, D = 5,5 cm, H = 2,3 cm.

Ld. Porolissum 1958, oraş, sector N, N2.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 450, nr. 39, pl. XIII/39.

90. Fig. 18.

Fragment.

S-a păstrat ciocul cu delimitare trapezoidală şi umărul decorat cu un motiv de V-uri dispuse

radial.

Pasta, fină are culoarea cărămiziu- oranj.

Ld. Căşei 1995, vicus, a= 0,45 m.

Lp. MNIT, inv. V 53014.

91. Fig. 63; Pl. 11.

Opaiţ cu corp circular şi cioc rotunjit, de tipul VIII Loeschcke.

Discul este decorat cu o acvilă, ce are capul întors spre stânga şi aripile semideschise. Ansa

pastilă, supraînălţată, este plină. Angoba este aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare ocru – cărămiziu.

L = 8,5 cm, D = 5,6 cm, H cu toartă = 4,5 cm, H fără toartă = 3.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 49397.

92. Pl. 11.

Opaiţ cu corpul circular, de tipul VIII Loeschcke.

236

Discul piesei este decorat cu un model ilizibil, iar ansa pastilă este plină şi mulurată bifid. Ciocul

prezintă urme şi reziduuri de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare ocru - brun.

L = 7,4 cm, D = 5,2 cm, H fără ansă = 2,5 cm, H cu ansă = 3,7 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C3, a = 1,9 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 318/84.

93. Fig. 18, 64.

Opaiţ cu corp circular, de tipul VIII Loeschcke.

Discul este decorat cu o rozetă (zece petale), iar umărul cu mici cercuri dispuse în jurul discului.

Toarta discoidală, plină, este supraînălţată.

Pasta fină, are culoarea ocru –cărămiziu.

L = 7,5 cm, D = 5,5 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Porolissum 1958.

Lp. MIAZ Inv.C.C. 289/1958.

Bibl. Gudea 1989, 447- 448, nr.12, pl. X/12.

94. Fig. 19, 66.

Opaiţ cu corpul circular şi cioc rotunjit, fragmentar, de tipul VII Loeschcke.

Discul parţial distrus, este decorat pe margine cu un şirag de perle. Pe bază există ştampila

F/ACIIPTVS ?, lectura probabilă fiind f(ecit) Ac(c)eptus.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, cu pigmenţi albi, acoperită cu angobă roşu-

cărămizie.

L = 5,1 cm, H = 1,9 cm.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, a=0,70 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45644.

Bibl. Isac, Roman 2001, 370, pl. II/7 a – b.

Par Băluţă 1983, 43,- cu marca ΛCEPTVS/F, de la Suceag .

95. Fig. 19, 64.

Opaiţ cu corp circular, tipul VIII Loeschcke, varianta L2.

Rezervorul este uşor deteriorat. Discul concav este ornamentat cu o rozeta cu nouă petale

stilizate şi este separat de ciocul oval printr-o bară orizontală subţire. Toarta discoidală este

mulurată bifid. Angoba este aplicată doar pe partea superioară şi parţial pe pereţii rezervorului

piesei.

L = 7 cm, D = 5 cm, H = 2,8 cm.

Ld. Potaissa 1964, Str. Cheii.

Lp. MIT inv. 2655.

Bibl. Bărbulescu 1994, 115, fig. 23/5.

Par. Gudea 1997, 81, fig. 13 – opaiţ de la Bologa, datată 116 – 117 p. Chr.

237

96. Pl. 12.

Fragment.

Se păstrează jumătatea anterioară a piesei, cu ciocul rotunjit delimitat de două incizii dispuse

perpendicular pe axa opaiţului. Ciocul prezintă urme de ardere (folosire). Piesa se remarcă prin

lucrătura grosieră, neglijentă.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă brun – cafenie.

D = 6,2 cm, H = 3,4 cm.

Ld. Căşei 1997, vicus, pământ de aruncătură.

Lp. MNIT, inv. V 57074.

97. Pl. 12.

Fragment.

Se păstrează jumătatea anterioară a piesei, cu ciocul rotunjit delimitat de o separaţie dispusă

perpendicular pe axa opaiţului. Ciocul prezintă urme puternice şi reziduuri de ardere (folosire).

Baza plată este delimitată de un cerc imprimat.

Pasta semifină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămiziu – brună.

H = 2,3 cm.

Ld. Căşei 1998, vicus, a= 2,25 m.

Lp. MNIT, inv. V 53018.

98. Pl. 12.

Fragment.

Se păstrează umărul, parţial discul, ciocul şi baza din partea dreaptă a piesei. Ciocul semisferic

este delimitat de umăr de o linie dreaptă.

Pasta fină densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de bună calitate oranj-cărămizie.

Dat. 106 – 117/118 p.Chr.

Ld. Gilău 1982, castru, praetentura sinistra, „clădirea A”, camera D, a = 1,45-1,50 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45688.

Bibl. Isac, Roman 2001, 371, pl. II/12.

Par Tibiscum- Benea 1990, 12, nr. 18, pl. 3;156 (datată la începutul secolului II.p.Chr.; tipul

VI B- cioc trapezoidal); Potaissa- Băluţă 1983, 5, Pl. V/4- ( piese de tip IV A, cu ornament

cordiform pe cioc); Ulpia Traiana Sarmizegetusa- Băluţă 1983, 7, pl. IX/14; Napoca- Băluţă

1983, 7, pl. IX/4.

99. Fig. 19.

Opaiţ cu corpul circular şi cioc rotunjit, de tipul VII Loeschcke.

Decorul radial începe pe disc şi continuă pe umărul opaiţului. Orificiul de ardere nu permite

recunoaşterea exactă delimitării dintre disc şi cioc, elementul de determinare şi separare a

238

variantelor acestui tip de opaiţe. Piesa nu a fost folosită, dar prezintă unele urme de ardere

secundară.

Pastă densă, semifină, de culoare ocru-cenuşiu, este acoperită de o angobă brun-cărămizie spre

cenuşiu.

L = 5,1 cm, D = 3,8 cm, H = 2 cm.

Dat. 106 – 117/118 d.Chr.

Ld. Gilău 1976, praetentura sinistra, „clădirea A”, a= 1,70 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45636.

Bibl. Isac 1997, 109, pl. XXVIII/6; Isac, Roman 2001, 370, pl. II/6.

100. Fig. 64; Pl. 12.

Opaiţ cu corp circular şi cioc rotunjit, de tipul VIII Loeschcke.

Discul este decorat cu un delfin (?), orientat spre stânga. Umărul este decorat cu şiraguri de

„perle” mici. Ansa pastilă, supraînălţată, este decorată cu un model de „brăduţ”, orientat spre

disc. Angoba este aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru- oranj, este acoperită de o angobă de culoare ocru – brun.

L = 7,7 cm, D = 5,3 cm, H cu toartă = 3,8 cm, H fără toartă = 2,5.

Dat. jumătatea secolului III p. Chr.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu, D4-D5 – din canale.

Lp. MNIT, inv.V. 41374 / 41375.

101. Pl. 12.

Fragment.

S-a păstrat doar jumătatea dreaptă a opaiţului, iar ciocul şi discul sunt sparte. Umărul este

decorat cu un şir de mici ove ce mărginesc latura exterioară a bordurii care limitează discul.

Urmele de ardere de pe cioc şi jumătatea superioară a piesei, indică o folosire intensă şi

îndelungată, în timp ce urmele de ardere de pe partea inferioară, spate, sunt clare dovezi ale unei

arderi secundare a piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cărămizie- oranj.

L parţială = 8,1 cm, H = 2,6 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt, praetentura dextra, B1, fabrica, a= 1,25.

Lp. MIAZ, inv. CC 201/1983.

102. Pl. 13.

Opaiţ cu corpul circular, fragmentar, de tipul VIII Loeschcke.

Lucerna puternic deteriorată, are discul şi ciocul spart, iar partea inferioară a rezervorului

lipseşte aproape în totalitate. Discul concav, decorat cu o rozetă (s-au păstrat parţial doar nouă

petale) este înconjurat de o bordură înălţată , mulurată bifid. Umărul piesei are un decor format

două din ghirlande cu elemente vegetale (frunze sau flori ?) ce pornesc de la toarta dicoidală,

plină, şi se întâlnesc pe cioc deasupra orificiului de ardere. În ciuda decoraţiei elaborate, piesa

239

este retuşată neglijent, iar tiparul în care s-au realizat părţile pare să fi avut defecte. Pe cioc se

remarcă urme şi reziduuri de ardere, care indică folosirea. Lucerna este pternic rulată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, acoperită de o angobă cărămiziu-brună.

L = 8,2 cm, D = 5,8 cm, H cu ansă = 3,3 cm, H fără ansă =2,6 cm.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, LM1 ,a= 0,52 m; /1996, LM1, a=

0,7m; /1999, LM1, a=1,48 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1084.

103. Fig. 20.

Trei fragmente.

Se păstrează părţi din jumătatea anterioară a piesei: ciocul rotunjit, umărul decorat cu ove plasate

în jurul bordurii înălţate ce mărginea discul concav, baza rezervorului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - oranj, este acoperită de o angobă cărămiziu – oranj.

D = 6,7 cm, H = 2,8 cm.

Ld. Gilău 2001, praetentura dextra, a= 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 46923.

104. Fig. 20.

Opaiţ fragmentar, restaurat.

Partea originală cuprinde ansa discoidală, perforată, mulurată bifid şi o parte din umărul lis,

discul concav şi baza plată a rezervorului opaiţului. Se remarcă urme de ardere secundară.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cenuşiu, este acoperită de o angobă cenuşie – neagră.

L după restaurare = 8,2 cm, D = 6,1 cm, H fără ansă = 2,5 cm, H cu ansă = 4 cm.

Dat. începutul secolului III p. Chr.

Ld. Căşei 1988, castru, porta principalis sinistra, bastion sudic, a= 0,9 m.

Lp. MNIT, inv. V 52965.

105. Fig. 20.

Opaiţ cu corp circular, fragmentar, de tipul VIII Loeschcke.

Discul este decorat cu cercuri în relief, între care se află şiruri de alveole mici. Toartă discoidală,

plină, este supraînălţată.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă brună, slab păstrată.

L = 7 cm, D = 4,5 cm, H = 2,2 cm.

Ld. Porolissum, necropola, mormântul M 2.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 448, nr.14, pl. X/14.

106. Fig. 20, 64.

Opaiţ cu corp circular, fragmentar, de tipul VIII Loeschcke

240

Ciocul piesei este distrus. Discul este decorat cu o scoică, iar pe umăr sunt plasate mici cercuri.

Baza rezervorului este plată.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

D = 5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. începutul secolului II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 29).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5, a = 1, 0 m.

Lp. MIAZ, inv. C. C.252/1969.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 14, pl. XLIII/3; Gudea, Cosma 2003, 29, nr. 46, pl. VI, 46.

107. Fig. 21, 64.

Fragment.

Ciocul piesei lipseşte. Discul este ornamentat cu linii incizate paralele, iar umărul, cu mici butoni

dispuşi circular în jurul discului.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu- cărămizie.

D = 6,2 cm.

Dat. secolul II p. Chr.

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ; inv. C. C. 123/1968.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 12, pl. XLIII/1; Gudea, Cosma 2003, 29, nr. 49, pl. VI, 49.

108. Fig. 71; Pl. 13.

Fragment.

Se păstrează partea inferioară, împreună cu ştampila X/VISE, cu litere majuscule în relief.

„Asteriscul” X, supra, iar literele I şi S, în ligatură.

Pasta fină, de culoare ocru- brun, este acoperită de o angobă de culoare brun- cafenie.

L = 8,8 cm, D = 7,5 cm, H = 2,4 cm.

Dat. a doua jumătate a sec. II p. Chr.

Ld. Ilişua.

Lp. MNIT, inv. I. 3191.

Bibl. Băluţă 1996, 109, nr. 90, pl. II/2, XIII/7.

109. Fig. 64; Pl. 13.

Opaiţ cu corpul circular şi cioc rotunjit, fragmetar.

Ciocul piesei este distrus. Discul concav este decorat cu o rozetă cu şapte petale, înscrisă în două

cercuri concentrice reliefate. Pe umăr se disting urmele estompate ale unui decor. Lucerna

prezintă urme puternice de ardere secundară.

Pastă fină, densă, de culoare brun-cărămiziu spre brun închis.

D = 5,5 cm, H cu ansă= 4,7 cm, H fără ansă =2,6 cm.

Dat. după 117/118 – mijlocul secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1977, praetentura sinistra, „clădirea A”.

Lp. MNIT, inv.V. 45638.

241

Bibl. Isac, Roman 2001, 370, pl.II/8.

110. Fig. 64; Pl. 13.

Fragment.

Se păstrează partea superioară a piesei cu discul, umărul şi parţial ansa plină, discoidală şi

ciocul. Discul este decorat cu o rozetă cu 14 petale încadrată de un inel în relief. Pe cioc sunt

urme de ardere ce denotă folosirea piesei; fragmentul este puternic rulat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, cu mică în compoziţie, este acoperită de o angobă

cărămizie-oranj.

D=5,5 cm.

Dat. după 117/118 – prima jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1981, latus sinistrum, a=0,95-1,25 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45633.

Bibl. Isac, Roman 2001, 370, pl. II/9.

111. Fig. 64; Pl. 13.

Fragment.

Se păstrează doar partea superioară a piesei cu discul, umărul, parţial ansa şi ciocul. Discul este

decorat cu o rozetă cu 18 petale încadrată de un inel în relief. Umărul decorat cu o linie zigzagată

în relief; ansa era probabil discoidală.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă roşie-cărămizie.

D=5,7 cm.

Dat. secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, porta principalis dextra, a=0,55 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45634.

Bibl. Isac, Roman 2001, 370, pl. II/10.

Par Băluţă 1983, 5, Pl. V/2a b, 3- Apulum, piese de tip IVA.

112. Opaiţ cu corp circular, fragmentar.

Jumătatea anterioară este distrusă. Discul este decorat cu o rozetă (trei petale s-au păstrat).

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămiziu.

D = 4,5 cm, H = 2,2 cm.

Dat. secolul II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 29).

Ld. Buciumi, castru, clădirea nr. 3.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 216/1965.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 23, pl. XLIV/4; Gudea, Cosma 2003, 29, nr. 45, pl. VI, 36.

113. Pl. 13.

Fragment.

242

Se păstrează jumătatea posterioară a piesei, cu ansa discoidală, perforată şi cu discul decorat cu

un model schematic de „soare”, la care razele imprimate sunt dispuse în jurul orificiului de

alimentare. Umărul este şi el decorat cu mici linii imprimate perpendiculare între ele.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare alb - ocru, este acoperită de o angobă brună.

Ld. Căşei 1997, vicus, a= 0,7 m.

Lp. MNIT, inv. V 57076.

114. Fig. 21.

Fragment.

Se păstrează ansa discoidală, perforată şi mulurată bifid, împreună cu umărul decorat cu un

motiv imprimat cordiform (sau frunză de iederă) şi o parte de discul concav. Fragmentul prezintă

urme de ardere secundară.

Pasta fină, de culoare brun - ocru, este acoperită de o angobă ocru - cafenie.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2?, a= 1,1 m.

Lp. MIAZ.

115. Fragment.

S-a păstrat ansa discoidală, perforată şi o parte din umărul nedecorat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - roz, este acoperită de o angobă brun - cărămizie.

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 204/1983.

116. Pl. 14.

Fragment.

S-a păstrat doar o parte din umărul decorat cu grupuri de perle (3-4 perle) dispuse ciorchine, ansa

pastilă, plină, mulurată bifid şi foarte puţin din disc.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie- oranj.

Ld. Porolissum 1978.

Lp. MIAZ.

117. Pl. 14.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu grupuri de două, trei perle.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie, de calitate.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

118. Pl. 14.

Fragment.

243

S-a păstrat jumătatea dreaptă a piesei, cu umărul decorat cu două cercuri concentrice incizate,

care mărginesc orificiul de alimentarea de mari dimensiuni. Pe cioc şi pe corpul opaiţului există

o urmă puternică de ardere secundară.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cărămizie – oranj.

H = 2,8 cm.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

119. Pl. 14.

Fragment.

Umărul este decorat cu linii reliefate dispuse radial în jurul discului, iar ansa plină, discoidală.

Pasta densă, semifină, cu mică şi pietricele (1-3 mm), de culoare ocru-cărămiziu.

H cu ansă= 3,4 cm, H fără ansă =2,2 cm.

Dat. secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, S XX, a=0,25 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45692.

Bibl. Isac, Roman 2001, 370, pl. II/11.

120. Fig. 21.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu ove mici, situate la exteriorul bordurii care limita

discul.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - roz, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1982.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

121. Fragment de disc şi umăr.

Discul a fost decorat cu o rozetă; se observă parţial cinci „petale” ale rozetei.

Pastă fină, densă, de culoare ocru - brun, acoperită de o angobă brună – cafenie.

Dat. prima jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Cluj-Napoca 1996, str. V. Deleu, nivel III.

Lp. MNIT, inv.V. 51045.

122. Fig. 21, 64.

Opaiţ cu corp circular, şi cioc rotunjit.

Discul este decorat cu o rozetă (optsprezece petale), iar ciocul este bine reliefat şi de dimensiuni

relative mari.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă brună-roşcată.

L = 6,4 cm, D = 4,5 cm, H = 2,3 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ, inv. 99.

244

Bibl. Gudea 1989, 448, nr.13, pl. X/13.

Opaiţe – Firmalampe

Opaiţe cu canal închis – de tipul IX Loeschcke

123. Fig. 22, 69; Pl. 14.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul IX Loeschcke.

O parte din baza rezervorului, din umăr şi disc, sunt sparte. Discul se continuă pe cioc într-un

„ic” in formă de V. Pereţii piesei sunt foarte subţiri (1-2 mm), ceea ce conferă piesei o fragilitate

şi o delicateţe aparte. Marca de pe rezervor …IS, (posibil FORTIS), are literele in relief,

majuscule, de 4 mm. Pe cioc se remarcă urme de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru, este acoperită de o angobă brun deschis.

L = 7,3 cm, D = 5 cm, H = 2,6 cm.

Dat. 106 – 118 p.Chr.

Ld. Porolissum 1982, castrul Pomăt, a= 0,8 m.

Lp. MIAZ.

124. Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul IX Loeschcke.

Discul şi partea inferioară a rezervorului sunt parţial sparte. Pe umăr sunt trei butoni ornamentali,

iar baza are ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu-cenuşie.

L = 8,9 cm, D = 6 cm, H = 2,5 cm.

Dat. secolul II p. Chr. (Gudea, Cosma 2003, 25).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5, a= 0,8 m.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 173/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 54, nr. 3, pl. XLII/1; Gudea, Cosma 2003, 25, nr. 12.

125. Fig. 68.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul IX Loeschcke.

Discul şi ciocul sunt distruse, iar pe umăr sunt doi butoni ornamentali. Baza are ştampila

FORTIS, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

D = 7,8 cm, H = 3 cm.

Dat. sec. III (după 213) p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 24).

Ld. Buciumi, castru, porta principalis dextra.

Lp. MIAZ.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 10, pl. XLII/8; Gudea, Cosma 2003, 24, nr. 4, pl. II, 4.

126. Fig. 22, 70.

245

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe umăr sunt doi butoni ornamentali, iar baza are ştampila OCTAVI, cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămiziu.

L = 7,2 cm, D = 5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. a doua jumătate a sec. III p. Chr. (Gudea, Cosma 2003, 25).

Ld. Buciumi, castru, S. XV, clădirea 3.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 71/1965.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 41, pl. XLVI/1; Gudea, Cosma 2003, 24 - 25, nr. 10, pl. II,

10.

127. Pl. 14.

Fragment.

S-a păstrat o parte cioc şi prelungirea în formă de V adiscului pe acesta.

Pasta semifină, densă, de culoare brun, acoperită de o angobă ocru – brun, cu aspect metalic.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, principia, C2, a = 1,44 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

128. Pl. 15.

Fragment.

S-a păstrat partea superioară a piesei fără o parte din cioc. Se poate distinge încă canalul de pe

cioc în formă de I , cu un orificiu de aerisire. Umărul are doi butoni ornamentali.

Pasta fină, densă, bună calitativ, de culoare oranj - cărămiziu, este acoperită de o angobă

cărămizie.

D = 6,3 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C4, a = 1 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 190/85.

129. Fig. 23.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umăr cu un buton ornamental, din discul plat şi din ciocul piesei pe care se

poate distinge canalul în formă de I specific acestui tip de lucerne.

Pasta fină, densă, are culoarea cărămiziu.

Ld. Căşei 1993, castru.

Lp. MNIT, inv. V 52984.

130. Fig. 22, 62.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar; de tipul IX Loeschcke.

246

Toarta inelară şi parţial ciocul, lipsesc. Discul este decorat cu o figură umană. Umărul prezintă

doi butoni ornamentali. Se distinge obturarea canalului de pe cioc de bordura care limitează

discul.

Pasta fină, are culoarea ocru- cărămiziu.

D = 6,4 cm, H = 3 cm.

Dat. secolul II –III p. Chr.

Ld. Porolissum 1958.

Lp. MIAZ, inv.CC 290.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.9, pl. X/9.

131. Fig. 23.

Fragment de opaiţ polilychnos, de tipul IX Loeschcke.

Se păstrează un cioc întreg şi o parte dintr-un altul.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

H = 3,1 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 451, nr. 52, pl. XV/52.

132. Fragment.

S-a păstrat o parte din discul plat şi umărul decorat cu un buton ornamental.

Fragmentul este puternic ars secundar.

Pasta fină, densă, de culoare brun - cenuşiu, este acoperită de o angobă cafeniu - cenuşie.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C4, a = 0,85 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 190/85.

Opaiţe cu canal deschis – de tipul X Loeschcke, Kurzform

133. Fig. 24, 63, 66.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke, „Kurzform”.

Discul este decorat cu o mască plastă central. Pe bază se păstrează ştampila ACILIS F, cu litere

majuscule în relief. Umărul are trei butoni ornamentali. Pe canalul de pe cioc, orificiul de aerisire

este realizat superficial, fără a perfora complet canalul; ca urmare acest orificiu este inoperabil.

Pasta semifină, are culoare cenuşiu - brun.

L = 7,3 cm, D = 6,3 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Potaissa, Str. Romană.

Lp. MIT inv. 10.043.

Bibl. Cătinaş 1996, 67, nr. 1, fig. 1.

134. Fig. 24, 70.

247

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke, „Kurzform”.

Pe bază se păstrează ştampila QVINT. Umărul are trei butoni ornamentali. Angoba a fost

aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare ocru – brun.

L = 8 cm, D = 6,7 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Potaissa, str. A. Ipătescu.

Lp. MIT inv. 1508.

Bibl. Russu 1962, 470; Russu - Milea 1964, 26, nr. 13, fig. 13; Cătinaş 1996, 68, nr. 13, fig.

4; Bărbulescu 1994, 128, fig. 23/4.

135. Fig. 24.

Opaiţ Firmalampe de tipul X Loeschcke, „Kurzform”.

Pe bază se păstrează o ştampilă ilizibilă Umărul are doi butoni ornamentali, muluraţi bifid. Piesa

are o toartă discoidală, mulurată bifid.

Pasta fină, de culoare oranj – cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

L = 7,4 cm, D = 6,4 cm, H = 2,6 cm.

Ld. Potaissa, Str. Romană.

Lp. MIT inv. 10.044.

Bibl. Cătinaş 1996, 68, nr. 22. fig. 5.

Opaiţe cu canal deschis – de tipul X Loeschcke

136. Fig. 66; Pl. 15.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe umăr sunt trei butoni ornamentali. Pe canalul dintre disc şi orificiul de ardere există un

orificiu de ventilaţie. Baza uşor concavă are în locul obişnuitei mărci de olar un decor incizat în

formă de ciorchine de strugure, realizat în pasta încă moale. Pe ciocul foarte puternic ars sunt

reziduuri de ardere care arată că piesa a fost intens folosită.

Pasta de culoare ocru-cărămiziu, cu mică, acoperită de o angobă cărămizie.

L = 9,4 cm, D = 6,3 cm, H = 3 cm.

Ld. Gilău, passim.

Lp. MNIT, inv.V. 45822.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. III/20 a-b, VII/20.

137. Fig. 66.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke

Umărul piesei are două protuberanţe ornamentale. Baza are ştampila AC(ce)PTUS, cu litere

majuscule în relief. Se pare că ansa palmetă cu inel dorsal, are palmeta distrusă.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de angobă oranj cărămiziu.

L = 16,3 cm, H fără ansă = 4,2 cm, H cu ansă = 7,3 cm.

Dat. din a doua jumătate a secolului II p. Chr.

248

Ld. Suceag.

Lp. MNIT, inv. 3846.

Bibl. Gostar 1961, 156, nr.2; Băluţă 1996, 92, nr.1, pl. IX/1, XII/2.

138. Fig. 66; Pl. 16.

Fragment.

O parte din cioc şi mai bine din jumătatea superioară stângă lipsesc. Se mai păstrează urme

puternice şi reziduuri de ardere (folosire). Umărul are doi butoni ornamentali, muluraţi bifid. Pe

baza rezervorului opaiţului există marca APRIO, cu litere majuscule în relief, de 6 - 7 mm.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

H = 3,5 cm.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum.

Lp. MIAZ, inv. C 937.

139. Fig. 66; Pl. 15.

Opaiţ Firmalampe, de tipul Loeschcke X.

Umărul prezintă doi butoni ornamentali. Baza rezervorului prezintă ştampila ATIMETI, cu

litere majuscule în relief de 3 - 4 mm.. Pe cioc se păstrează reziduuri şi urme puternice de ardere

(folosire). Angoba este aplicată doar pe partea superioară şi pe pereţii piesei.

Pastă fină, de culoare ocru, acoperită de o angobă oranj - ocru.

L = 6,5 cm, D = 4,2 cm, H = 2,4 cm.

Dat. jumătatea secolului III p.Chr.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu, D4 – D5 – din canale.

Lp. MNIT, inv.V. 41375.

140. Fig. 66; Pl. 15.

Opaiţ Firmalampe fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul piesei este distrus complet. Pe baza rezervorului există marca ATIMETI, cu litere

majuscule, lizibile, de 4 mm. Umărul prezintă doi butoni ornamentali şi o „suflură” rezultată din

imprimarea într-un tipar cu defecte. Partea inferioară a opaiţului este lipită descentrat faţă de cea

superioară, iar retuşările ulterioare sunt realizate neglijent.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

D = 4,4 cm, H = 2,5 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt, praetentura dextra, B1, fabrica, a= 1, 5 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 200/1983.

141. Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ansa piesei este ruptă. Umărul prezintă trei butoni ornamentali, iar baza are ştampila ATIMETI,

cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă brun-roşcată.

249

L = 7,5 cm, D = 4,8 cm, H = 2,8 cm.

Dat. începutul secolului II p. Chr.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ, inv. C.C. 191/1958.

Bibl. Gudea 1989, 448, nr. 21.

142. Fig. 25, 63, 66.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Discul este decorat cu o mască umană, ale cărei trăsături se disting cu greutate. Umărul prezintă

trei butoni ornamentali, iar baza are ştampila A(TIME)TI, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare roşu-cărămiziu, este acoperită de o angobă roşie.

L = 95 cm, D = 6 cm, H = 2,5 cm.

Dat. prima jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Aiton.

Bibl. Moţu 1991, 190, nr. 5, pl. XXI/5.

143. Fig. 62, 66; Pl. 16.

Opaiţ Firmalampe, de tipul Loeschcke X.

Umărul prezintă trei butoni ornamentali. Discul este ornamentat cu bustul lui Amor. Baza

rezervorului păstrează ştampila CAMPILI, cu litere majuscule în relief de 5 - 6 mm. Pe cioc se

păstrează reziduuri şi urme de ardere (folosire).

Pastă fină, de culoare ocru, acoperită de o angobă de culoare oranj - ocru.

L = 7,3 cm, D = 4,9 cm, H = 2,4 cm.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 41374.

Par Pentru decor: Alram – Stern 1989, 90, nr. 4,cu bibliografia extinsă, nr. 213, 214, Taf. 5,

28; Băluţă 1965, 195, nr. 3, pl. II/2 (CAMPILI), 201, nr. 4, pl. 5/2 (FESTI); Buchi 1975, 46, nr.

329, Tav. XV (DECIMI), 84, nr. 577, 578, Tav. XXVII (FORTIS), 95, nr. 727, Tav. XXXIV

(FRONTO), 116, nr. 854, Tav. XLI (LVCIVS); Vikić – Belančič 1976, Tab. 30, 1 (FORTIS),

TAf. 30, 2 (SABINI), Iványi 1935, 233, nr. 3117, Taf. L/3, 251, nr. 3464, Taf. L/1; Loeschcke

1919, 446, nr. 997, Taf. XVIII- databil în ultimul sfert al secolului I p.Chr. - secolul II p.Chr.

144. Fig. 25, 66.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul piesei este parţial distrus. Umărul are trei butoni ornamentali, iar baza rezervorului are

marca CAMPILI, cu litere majuscule în relief, de 4 mm.

Pasta de culoare cărămiziu.

D = 5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2?, a= 0,97 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

250

145. Fig. 26, 67.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocului şi discul sunt parţial distruse, iar pe umăr sunt trei butoni ornamentali. Baza are

ştampila CAMPILI, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină de culoare cafenie este acoperită de o angobă la culoare.

L = 8 cm, D = 5,5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. prima jumătate a sec. II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 24)

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 161/1969.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 46, pl. XLVI/6; Gudea, Cosma 2003, 24, nr. 6, pl. II, 6.

146. Fig. 26, 62, 67.

Fragment.

Ciocul este parţial distrus, iar discul este ornamentat cu capul lui Jupiter Ammon. Pe umărul

piesei sunt două protuberanţe ornamentale. Baza are ştampila CASS(I), cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu- oranj, este acoperită de o angobă de culoare brun- cărămiziu.

L = 8,5 cm, D = 6,3 cm, H = 3 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Gherla.

Lp. MNIT, inv. V 35438.

Bibl. Băluţă 1996, 94, nr.7, pl. VI/5.

147. Fig. 27, 67.

Opaiţ trilychnis, Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Bordura ce înconjoară orificiul de ardere de la ciocul median, este uşor degradată.. Ciocurile au

urme de arsură (folosire). Pe bază se păstrează ştampila CDESSI, cu litere majuscule în relief.

Toarta are forma de frunză stilizată, cu apucătoare axială, dorsală. Angoba a fost aplicată doar pe

partea superioară a piesei.

Pasta fină, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă brun –cărămizie

L = 10,4 cm, D = 9,1 cm, H = 2,9 cm.

Ld. Potaissa, castru.

Lp. MIT inv. 3131.

Bibl. Cătinaş 1996, 67, nr. 6, fig. 2.

148. Fig. 28, 67.

Opaiţ trilychnis, Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Discul, unul dintre ciocuri, şi nervura frontală a torţii au fost restaurate. Pe bază se păstrează

ştampila CDESSI cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare ocru – brun, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

251

L = 10,7 cm, D = 9,3 cm, H = 3 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv. Inv. 3834 = V 19.163.

Bibl. Băluţă 1961, 199, nota 1; Cătinaş 1996, 67, nr. 5, fig. 1; Băluţă 1996, 96. nr. 19,

pl.VIll/3.

149. Fig. 29, 67.

Opaiţ trilychnis, Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Ansa şi un cioc lipseau şi au fost restaurate. Pe bază se păstrează ştampila CDESSI, cu litere

majuscule în relief. Realizarea şi retuşarea opaiţului este deficitară, fiind vizibilă îmbinarea

părţilor opaiţului în zona ciocurilor.

Pasta fină, de culoare cărămiziu – ocru, este acoperită de o angobă ocru – cărămizie.

L = 11,6 cm, D = 9,6 cm, H = 2,7 cm.

Ld. Potaissa, Dealul Zânelor sau Dealul Cetaţii.

Lp. MNIT, inv. I 495 - V 19.189.

Bibl. Gostar 1961, 159, nr. 84; Cătinaş 1996, 67, nr .4, fig. 1; Băluţă 1996, 96, nr. 20, pl.

VIII/4.

150. Fig. 30, 67.

Opaiţ trilychnis, Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Unul din ciocuri era distrus şi a fost restaurat ulterior. Pe bază se păstrează ştampila CDESSI, cu

litere majuscule în relief. Ciocurile păstrează urme de arsură (folosire). Toarta are forma de

frunză stilizată, cu apucătoare dorsală. Angoba a fost aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pasta fină, de culoare brun deschis, este acoperită de o angobă brun - cafeniu.

L = 10,7 cm, D = 8 cm, H = 3 cm.

Ld. Potaissa, castru, retentura, sect. R1, m 12.

Lp. MIT inv. 11.476.

Bibl. Cătinaş 1996, 67, nr. 9, fig. 2.

151. Fig. 31, 67.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul piesei este parţial distrus, iar pe umăr sunt doi butoni ornamentali. Baza rezervorului, are

ştampila CDESSI, cu litere majuscule în relief. Ansa palmetă este uşor spartă în partea

superioară şi are o apucătoare inelară.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o glazură de culoare verde-oliv.

D = 6,8 cm, H = 3 cm.

Dat. secolul II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 28).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 144/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 30, pl. XLV/11; Gudea, Cosma 2003, 28, nr. 36, pl. V, 36.

252

152. Fig. 31, 67.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe bază se păstrează ştampila CDESSI, cu litere majuscule în relief. Umărul are trei butoni

ornamentali, iar ciocul are urme de arsura (folosire), ce se extind spre disc. Angoba a fost

aplicată doar pe partea superioară şi pe pereţii piesei.

Pasta fină, de culoare oranj – cărămiziu, este acoperită de o angobă brun – cărămizie.

L = 7,8 cm, D = 5,3 cm, H = 3,1 cm.

Ld. Potaissa, Str. Romană.

Lp. MIT inv. 10.029.

Bibl. Cătinaş 1996, 67, nr. 8, fig. 2.

153. Fig. 67.

Opaiţ trilychnis, Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Discul, unul dintre ciocuri, şi nervura frontală a torţii au fost restaurate. Toarta are forma de

frunză stilizată, cu apucătoare dorsală. Pe bază, se păstrează ştampila CDESSI cu litere

majuscule în relief. Piesa este identică cu cele de la Potaissa şi cu una de la Apulum (Băluţă

1996, 96, nr.17, pl. VIII/2).

Pasta fină, de culoare ocru – brun, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

L = 10,6 cm, D = 9,4 cm, H = 3 cm.

Ld. Cluj-Napoca.

Lp. MNIT, inv. III 9564.

Bibl. Băluţă 1996, 96, nr.21, pl. VIII/1.

154. Fig. 67.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Umărul piesei are doi butoni ornamentali şi este decorat cu un motiv de „reţea” incizată, între

butoni, şi de linii paralele, între cioc şi butoni. Discul este spart. Baza are ştampila

C[…]P[...]S[…]F(ecit?), cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj-cărămiziu.

L = 9 cm, D = 6 cm, H = 3 cm.

Dat. ultimele decenii ale secolului II p. Chr. (Băluţă 1996, 95)

Ld. Negrileşti.

Lp. MNIT, inv. I. 4186.

Bibl. Băluţă 1996, 94- 95, nr.12, pl. III/3.

155. Fig. 67.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul este parţial spart, iar umărul are doi butoni ornamentali. Baza are ştampila CRESCES, cu

litere majuscule în relief .

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu-cărămiziu, de bună calitate.

D = 6,2 cm, H = 3,1 cm.

253

Ld. Corpadea (?).

Lp. MNIT, inv. I. 8389.

Bibl. Gostar 1961, 160, nr. 100; Băluţă 1996, 95, nr.13, pl. II/3.

156. Fig. 67; Pl. 16.

Opaiţ Firmalampe fragmentar, de tip X Loeschcke

Ciocul este parţial distrus. Pe umăr sunt trei butoni ornamentali, pe bază ştampila DECIMI este

înscrisă în două cercuri concentrice reliefate. Pe cioc sunt urme de ardere rezultate în urma

folosirii.

Pasta fină, densă, cu mică, culoare oranj-cărămiziu, este acoperită de o angobă roşie-cărămizie.

L = 8 cm, D = 5,3 cm, H = 3,1 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, a= 0,85 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45631.

Bibl. Isac 1997, 109, pl. XXVIII/4; Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/23 a-b, VII/23 b.

157. Fig. 31, 67.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul este parţial rupt, iar pe umăr sunt trei butoni ornamentali. Baza are ştampila DECEM, cu

litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu- cărămizie.

D = 6 cm, H = 3 cm.

Dat. prima jumătate a sec. II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 24).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 45, pl. XLVI/5; Gudea, Cosma 2003, 24, nr. 5, pl. II, 5.

158. Fig. 67.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are doi butoni ornamentali, iar pe bază apare ştampila FAVOR/F(ecit), cu litere

majuscule în relief. A şi V sunt în ligatură. Supra este plasată corona.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămiziu- brună.

L = 7,5 cm, D = 4,5 cm, H = 2,9 cm.

Ld. Cluj-Napoca.

Lp. MNIT, inv. II. 472.

Bibl. Băluţă 1996, 97, nr.27, pl. XII/4.

159. Fig. 32, 67.

Fragment.

Ciocul piesei este parţial distrus. Umărul opaiţului este decorat cu doi butoni ornamentali.

Ştampila este greu lizibilă; posibil este vorba despre FAVOR. Lucerna este puternic rulată.

254

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cenuşiu, e acoperită de angobă brun-cenuşie.

D = 5,6 cm, H = 2,6 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr. – secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 1991, castru, praetoriu est, a = 0,5 m.

Lp. MNIT, inv. V 52971.

Bibl. Isac 2003, 261, pl. XXIII/4.

160. Fig. 68; Pl. 17.

Fragment.

Discul opaiţului este distrus. Pe umăr piesa are doi butoni ornamentali, iar pe bază ştampila

FELIX. Lucerna este puternic arsă secundar pe aproape toată suprafaţa.

Pasta fină, densă, de culoare ce variază de la ocru-brun la cafeniu, este acoperită de o angobă

ocru.

L = 10,6 cm, D = 6,6 cm, H = 3,1 cm.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1983, praetorium, D1, a= 1,10 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45696.

Bibl. Isac, Roman 2001, 372, pl.III/18 a-b,VII 18 b.

161. Fig. 68; Pl. 17.

Opaiţ Firmalampe fragmentar, de tip X Loeschcke.

Ciocul este parţial distrus. Pe umăr sunt trei butoni ornamentali, pe bază ştampila FESTI. Pe

cioc sunt urme puternice de ardere rezultate în urma unei folosiri intense. Pe canalul dintre cioc

şi disc sunt practicate două orificii de “aerisire” (de tiraj).

Pasta fină, densă, cu mică, culoare ocru, este acoperită de o angobă de bună calitate, de culoare

oranj-cărămizie.

L = 7,3 cm, D = 4,9 cm, H = 2,9 cm.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr. (cel mai târziu până la Caracalla).

Ld. Gilău 1979, aedes-principia.

Lp. MNIT, inv.V. 45661.

Bibl. Isac 1997, 109, pl. XVIII/5; Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/21 a-b, VII/2.

162. Fig. 68.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are doi butoni ornamentali, iar pe baza apare ştampila FESTI(i), cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă brună.

L = 7 cm, D = 4,5 cm, H = 2,6 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr. – începutul secolului III p. Chr.

Ld. Porolissum.

Lp. MNIT, inv. I. 21494.

255

Bibl. Băluţă 1996, 98, nr.31, pl. XII/11.

163. Fig. 68.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul este parţial spart, iar umărul are trei butoni ornamentali. Pe bază apare ştampila FESTI,

cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de o angobă roşu- cărămiziu.

L = 5,8 cm, D = 5,2 cm, H = 2,6 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr. – începutul secolului III p. Chr.

Ld. Gilău.

Lp. MNIT, inv. 3844.

Bibl. Băluţă 1996, 98, nr.33, pl. XII/8.

164. Fig. 68.

Opaiţ Firmalampe fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul este distrus. Umărul are trei butoni ornamentali, pe bază marca FESTI înscrisă în două

cercuri concentrice reliefate. Piesa este puternic rulată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de urme de angobă ocru-oranj.

D = 4,6 cm, H = 2,6 cm.

Dat. imediat după 117, 118 p.Chr.

Ld. Gilău 1976, praetentura sinistra, S I, m 12, a= 1,20 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45635.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/24 a-b, VII/24 b.

165. Fig. 32, 68.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe umăr sunt trei butoni ornamentali, iar baza are ştampila FIDELIS, cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

L = 8 cm, D = 5,2 cm, H = 2,7 cm.

Dat. începutul sec. II (Gudea, Cosma 2003, 24).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5, a= 1,0 m.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 178/1969.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 44, pl. XLVI/4; Gudea, Cosma 2003, 24, nr. 9, pl. II, 9.

166. Fig. 32, 68.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Părţile sunt lipite deficitar, cu o uşoară descentrare spre dreapta. Pe bază se păstrează ştampila

FORTI, cu litere majuscule în relief. Umărul are trei butoni ornamentali (unul dezlipit).

Pasta semifină, de culoare ocru - brun este acoperită de o angobă ocru.

L = 7,2 cm, D = 5 cm, H = 2,3 cm.

256

Ld. Potaissa, Str. Romană.

Lp. MIT inv. 10.045.

Bibl. Cătinaş 1996, 68, nr. 12, fig. 3.

167. Fig. 68; Pl. 17.

Opaiţ “Firmalampe” , de tipul X Loeschcke.

Lămpă întreagă cu disc plat nedecorat. Umărul are trei butoni ornamentali. Ştampila FORTIS,

cu litere majuscule în relief, este foarte clar conturată. Piesa a fost restaurată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de bună calitate de culoare oranj-

cărămiziu.

L restaurat = 8,6 cm, D = 5,8 cm, H = 3,5 cm.

Ld. Căşei 1990, castru.

Lp. MNIT, inv. V 52969.

Bibl. Isac 2003, 261, pl. XXIII/5.

168. Fig. 68.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Lucerna întreagă are pe baza rezervorului imprimartă marca FORTIS, cu litere majuscule în

relief, de 4-5 mm, greu vizibile. Pe umărul piesei sunt trei butoni ornamentali, iar pe canalul de

pe cioc un orificiu de „aerisire”. Piese se exfoliază la partea inferioară.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămiziu - brun.

L = 8 cm, D = 5,3 cm, H = 3 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1978, castru Pomăt, a= 2,05 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 362/1978.

169. Fig. 68.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe bază se păstrează ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief. Umărul are trei butoni

ornamentali. Pe cioc se păstrează urme de arsură (folosire). La asamblare partea superioară a

opaiţului s-a deplasat de pe cioc, fiind vizibilă în partea dreaptă marginea rezervorului rămas

descoperit.

Pasta fină, are culoarea ocru – brun.

L = 7,6 cm, D = 5 cm, H = 2,7 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv. I 8042 = V 19. 212.

Bibl. Gostar 1961, 164, nr. 213; Cătinaş 1996, 68, nr. 10, fig. 3/10.

170. Fig. 32, 68.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

257

Discul piesei este spart, iar umărul prezintă doi butoni ornamentali. Pe bază se păstrează ştampila

FORTIS, cu litere majuscule în relief. Pe cioc sunt urme de arsură (folosire).

Pasta fină, de culoare gri deschis este acoperită de o angobă de culoare gri.

L = 9,6 cm, D = 6,4 cm, H = 3,2 cm.

Ld. Potaissa, Str. Romană.

Lp. MIT. Inv. 1013.

Bibl. Gostar 1961, 164, nr. 214; Băluţă 1961, 202, nota 5; Russu - Milea 1964, 26; Cătinaş

1996, 68, nr. 11, fig. 3.

171. Fig. 33, 62, 68.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Parte din disc şi rezervorul opaiţului sunt distruse. Discul este decorat cu mască umană, păstrată

parţial. Baza rezervorului opaiţului este parţial spartă. Umărul mai păstrează doi, din cei trei,

butoni ornamentali, iar pe bază apare ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoarea cărămiziu, este acoperită de o angobă brună.

L = 10 cm, D = 7,5 cm, H = 3 cm.

Ld. Porolissum 1949, necropola.

Lp. MIAZ, inv.891.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.1, pl. IX/1.

172. Fig. 33.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

O parte a discului şi a ciocului lipsesc. Pe bază se păstrează ştampila FORTIS, cu litere

majuscule în relief. Umărul are trei butoni ornamentali şi este decorat cu linii incizate, dispuse

radial în jurul discului.

Pasta are culoarea ocru – cărămiziu.

L = 7,5 cm, D = 5 cm, H = 2,9 cm.

Ld. Potaissa, castrul legiunii, caseta X, portic, a = 0,55 m.

Lp. MIT inv. 12.111.

Bibl. Cătinaş 1996, 68, nr. 13, fig. 3.

173. Fig. 68; Pl. 18.

Opaiţ Firmalampe, de tipul Loeschcke X.

Umărul prezintă trei butoni ornamentali. Baza rezervorului este spartă şi puternic rulată, dar mai

păstrează ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief de 5 - 6 mm. Se observă câteva puncte

– sufluri care indică realizarea piesei în tipar de ghips. Execuţia întregii piese este grosieră, cu

deficienţe la îmbinarea părţilor şi cu urme puternice de retuş. Pe cioc se păstrează reziduuri şi

urme uşoare de ardere (folosire de scurtă durată).

Pastă fină, de culoare cărămiziu, acoperită de o angobă la culoare.

L = 7,6 cm, D = 5,1 cm, H = 2,7 cm.

Dat. epoca Traian – Hadrian.

258

Ld. Cluj-Napoca 1996, str. V. Deleu, lângă fântână, nivel II de lemn .

Lp. MNIT, inv.V. 45396.

174. Fig. 68; Pl. 18.

Opaiţ Firmalampe, de tipul Loeschcke X.

Bordura de pe cioc este uşor spartă. Umărul prezintă trei butoni ornamentali, iar pe bază apare

ştampila FORTIS cu litere majuscule în relief, de 4 mm.

Pastă fină, de culoare ocru - brun, acoperită de o angobă la culoare brun - cafenie.

L = 7,3 cm, D = 4,8 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 41380.

175. Fig. 68; Pl. 18.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Piesa se remarcă prin execuţie grosieră şi retuşare neglijentă. Lipirea părţilor s-a făcut descentrat.

Pe baza rezervorului imprimarea este deficitară, abia se mai observă marca (F)ORTIS, cu litere

majuscule în relief, de 6 – 7 mm. Piesa este arsă secundar.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj – ocru.

L = 8,7 cm, D = 5,9 cm, H = 2,9 cm.

Ld. Gilău 2001, S XLII – praetentura dextra, a= 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 46933.

176. Fig. 63, 68; Pl. 18.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul piesei este parţial distrus. Umărul cu doi butoni ornamentali înconjoară discul decorat cu

o mască umană în relief (1,6 x 1,38 mm). Baza are marca FORTIS, cu litere majuscule în relief,

de 4-5 mm. Pe cioc sunt urme şi reziduuri de ardere (folosire).

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de urmele unei angobe oranj -

cărămizii.

D = 5,2 cm, H = 2,3 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, principia, C2, a= 0,7 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

177. Fig. 68; Pl. 19.

Fragment.

Ciocul piesei lipseşte aproape în întregime. Umărul opaiţului este decorat cu doi butoni

ornamentali. Ştampila FORTIS, cu majuscule în relief, bine conturate, are ca particularitate

ultimele două litere, deplasate în jos faţă de registrul celorlalte.

Pasta fină, densă, de culoare cărămizie, este acoperită de angobă la culoare.

D = 5,7 cm, H = 3 cm.

259

Dat. prima jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 2002, retentura dextra, a = 1,3 m

Lp. MNIT, inv. V 57617

178. Fig. 68; Pl. 19.

Opaiţ Firmalampe fragmentar, de tip X Loeschcke.

Ciocul este distrus. Umărul are trei butoni ornamentali, iar pe bază marca FORTIS înscrisă în

trei cercuri concentrice. Piesa este rulată. Pe pereţi se observă urme de degete lăsate în momentul

scufundării piesei în soluţia de lut.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-alb, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie.

D = 5,8 cm, H = 2,9 cm.

Dat. 117/118 - sfârşit de secol II p.Chr.

Ld. Gilău 1983, praetorium, S XXXIV, a= 1,25 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45685.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/22 a-b, VII/22 b.

179. Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Se păstrează partea anterioară a opaiţului. Umărul prezintă doi butoni ornamentali, iar baza are

ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, are culoarea ocru-cărămiziu.

L = 7,5 cm, D = 6 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 449, nr. 24, pl. XI/24.

180. Fig. 68; Pl. 19.

Fragment.

Ciocul piesei lipseşte în mare parte, discul este spart, iar umărul prezintă doi butoni ornamentali.

Baza rezervorului păstrează ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief de 8 - 9 mm. Pe baza

ciocului se păstrează reziduuri şi urme de ardere (folosire). De jur împrejurul spărturii de pe disc

şi pe partea interioară a pereţilor rezervorului sunt prezente reziduuri şi urme puternice de ardere

care indică folosirea piesei pentru iluminat după spargerea discului (posibil şi a ciocului).

Pastă fină, de culoare cărămiziu, acoperită de o angobă la culoare.

D = 7,9 cm, H = 3,6 cm.

Dat. epoca Traian – Hadrian.

Ld. Cluj-Napoca 1996, str. V. Deleu, lângă fântână, nivel II de lemn.

Lp. MNIT, inv.V. 47349.

181. Fig. 33, 68.

Fragment.

260

Partea stângă a piesei este distrusă. Umărul mai păstrează un buton ornamental, iar pe bază apare

ştampila (FOR)TIS, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoarea cărămiziu, este acoperită de o angobă brună.

L = 9,6 cm, H = 3 cm.

Ld. Porolissum 1949, necropola.

Lp. MIAZ, inv.949.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.3, pl. IX/3.

182. Fig. 68; Pl. 19.

Fragment.

Se păstrează ciocul cu urme şi rezduuri de ardere (folosire) şi baza rezervorului opaiţului, cu

marca FORTIS, cu litere majuscule în relief, de 6 - 7 mm. Piesa arată o calitate bună a execuţiei

şi a pastei.

Pasta fină, densă, de culoare roşu - cărămiziu, este acoperită de o angobă la culoare.

H = 3,2 cm.

Dat. 200 – 275 p. Chr.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C3, a = 0,25 m.

Lp. MIAZ.

183. Fig. 69; Pl. 20.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a piesei şi un mic fragment din partea superioară a ciocului.

Reziduurile de ardere de pe cioc sugerează folosire intensă a opaiţului. Piesa este puternic rulată.

Ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief este totuşi vizibilă. Nu par să existe cercuri

concentrice în jurul ştampilei.

Pasta fină, de culoare ocru-cenuşiu, se exfoliază puternic.

L = 7,5 cm, D = 5,2 cm, H = 3 cm.

Ld. Căşei 1997, vicus, a = 0,45 m.

Lp. MNIT, inv. V 53009.

184. Pl. 20.

Fragment.

Se păstrează baza rezervorului opaiţului, cu marca (FOR)TIS, cu litere majuscule în relief, de

8,5 mm. O parte din umărul cu un buton ornamental are alături o mică porţiune din ciocul piesei,

pe care se disting urme de ardere (folosire). Fragmentul se remarcă prin calitatea excepţională în

general şi special a mărcii.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă la culoare.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, principia, C2, a= 0,90 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

261

185. Fig. 69.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are trei butoni ornamentali, iar discul este decorat cu o mască umană. Pe bază apare

ştampila IANVARI/F(ecit), cu litere majuscule în relief. Literele I şi A, R şi I, sunt în ligatură.

Pasta fină, de culoare brun-cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

L = 8,7 cm, D = 6 cm, H = 3 cm.

Ld. Corpadea (?).

Lp. MNIT, inv. I. 8388.

Bibl. Băluţă 1996, 103, nr. 68, pl. V/6, XIII/9.

186. Fig. 70; Pl. 20.

Fragment.

S-a păstrat doar o parte din rezervor cu marca (IE)GIDI, cu litere majuscule, bine conturate, de

4-5 mm şi din ciocul ce prezintă urme de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu- ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1980.

Lp. MIAZ, inv. CC 264/1981.

187. Fig. 33, 63, 70.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Discul opaiţului este decorat cu o mască umană, Iar pe cioc sunt urme de arsură (folosire). Pe

bază se păstrează ştampila LITOGENES, cu NE în ligatură. Umărul are trei butoni ornamentali.

Pasta are culoarea ocru-cărămiziu.

L = 8,9 cm, D = 5,7 cm, H = 2,8 cm.

Ld. Potaissa, castrul legiunii, retentura, baraca. I, cam. C, a= 0.40 m.

Lp. MIT inv. 11.018.

Bibl. Cătinaş 1996, 68, nr. 15, fig. 4, Bărbulescu 1994, 127.

188. Fig. 34, 70.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Discul plat, este parţial distrus. Umărul are trei butoni ornamentali, iar pe bază apare ştampila

LVCIVS/ F, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoarea cărămiziu, este acoperită de o angobă brună.

L = 9,2 cm, D = 6,5 cm, H = 2,7 cm.

Dat. prima jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Porolissum1949, necropola, secţiunea VI, mormântul M 5.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.2, pl. IX/2.

189. Fig. 70.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

262

Ciocul şi baza rezervorului opaiţului sunt parţial sparte.Umărul are trei butoni ornamentali, iar pe

bază apare ştampila NERI, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

D = 7 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Cluj-Napoca (?).

Lp. MNIT, inv. I. 5092.

Bibl. Băluţă 1996, 104, nr. 71, pl. I/2.

190. Fig. 34, 70.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe ciocul uşor deteriorat şi perforat de două orificii de aerisire, sunt prezente urme de arsură

(folosire). Pe baza rezervorului este ştampila OPTATI, cu litere majuscule în relief. Umărul

piesei are trei butoni ornamentali.

Pasta fină, de culoare brun - ocru este acoperită de o angobă roşie, cu aspect metalic.

L = 10 cm, D = 6,8 cm, H = 3,2 cm.

Ld. Potaissa, zona Arieş.

Lp. MIT. Inv. 2110.

Bibl. Gostar 1961, 168, nr. 353; Băluţă 1961, 212, nota 2; Russu - Milea 1964, 26; Cătinaş

1996, 68, nr. 17, fig. 4.

191. Fig. 70; Pl. 20.

Opaiţ Firmalampe fragmentar, de tipul X Loeschcke.

O parte din ciocul piesei este distrus. Pe umărul cu doi butoni ornamentali se păstrează marca

RVSTIK F , cu litere majuscule în relief, de 7 – 8 mm. Pe bază pare a fi existat un alt marcaj,

însă ilizibil actual. Pe cioc sunt urme şi reziduuri de ardere (folosire). Retuşarea, după lipirea

părţilor opaiţului, s-a făcut neglijent şi grosier. Angoba a fost aplicată pe jumătatea superioară a

piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

D = 5,6 cm, H = 2,6 cm.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Porolissum 1987, praetentura sinistra, B10, cisterna, a = 0,8 m.

Lp. MIAZ.

192. Fig. 34, 70.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are doi butoni ornamentali, între care apare ştampila RVSTIK/ F(ecit), cu litere

majuscule în relief. Execuţia piesei este neîngrijită.

Pasta fină, de culoare brun, este acoperită de o angobă cărămizie.

L = 8,3 cm, D = 5,7 cm, H = 2,9 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Cluj-Napoca 1951, Palatul Telefoanelor

263

Lp. MNIT, V. 19127.

Bibl. Gostar 1961, 169, nr. 371, fig. 2; Băluţă 1996, 106, nr. 76, pl. III/8.

193. Fig. 34, 70.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are doi butoni ornamentali, între care apare un decor de linii reliefate, dispuse radial în

jurul discului. Pe lateralele ciocului, spre butoni, apare un decor format din câte două casete

mici, rectangulare, care conţin două diagonale, reliefate şi încrucişate. Baza are ştampila

RVSTIK, cu litere majuscule în relief, dispuse retrograd.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj- cărămiziu.

L = 8,3 cm, D = 5,5 cm, H = 2,7 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Cluj-Napoca - Palatul Telefoanelor

Lp. MNIT, V. 191181.

Bibl. Gostar 1961, 169, nr. 372, fig. 3; Băluţă 1996, 105, nr. 75, pl. IV/8.

194. Fig. 35, 71.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe baza rezervorului se păstrează ştampila SEXTI, cu litere majuscule în relief. Canalul de pe

cioc este perforat de două orificii de ventilaţie. Umărul are doi butoni ornamentali. Angoba a fost

aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pasta fină, de culoare roşie este acoperită de o angobă la culoare.

L = 9,4 cm, D = 6,4 cm, H = 3,7 cm.

Ld. Potaissa, lângă moara Bethlen.

Lp. MIT inv. 696.

Bibl. Gostar 1961, 170, nr. 388; Băluţă 1961, 213, nota 2; Russu - Milea 1964, 26; Russu

1962, 470; Cătinaş 1996, 68 nr. 19, fig. 5.

195. Fig. 35, 71.

Opaiţ fragmentar, Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul şi discul sunt parţial sparte.

Pe bază se păstrează ştampila STROBILI, cu litere majuscule în relief. Umărul păstrează doi

(din trei) butoni ornamentali.

Pasta are culoarea ocru – brun.

L = 9,3 cm, D = 6,1 cm, H = 3,2 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv. 3823.

Bibl. Gostar 1961, 171, nr. 419; Băluţă 1961, 219, nota 2; Cătinaş 1996, 68, nr. 20, fig. 5;

Băluţă 1996, 107, nr. 85, pl IX, 4.

196. Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

264

Baza rezervorului opaiţului este parţial spartă.Umărul are trei butoni ornamentali, iar pe bază

apare ştampila S(TROBIL)I, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare ocru-oranj, este acoperită de o angobă roşu- cărămizie.

L = 8,7 cm, D = 5,2 cm, H = 3,1 cm.

Ld. Cluj-Napoca.

Lp. MNIT.

Bibl. Băluţă 1996, 107, nr. 86.

197. Fig. 71.

Fragment.

Se păstraeză parţial, jumătatea dreaptă a piesei, cu umărul decorat cu un buton ornamental şi

baza cu marca F…., scrisă retrograd cu majuscule de 6 mm. Spre cioc sunt urme de ardere

(folosire). Piesa este arsă secundar.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

H = 2,9 cm.

Ld. Gilău 1979, principia - cella.

Lp. MNIT, inv. V 45649.

198. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe umăr sunt doi butoni ornamentali, iar pe canalul dintre disc şi orificiul de ardere există un

orificiu de ventilaţie. Baza este plată, fără ştampilă. Pe ciocul ars sunt urme şi reziduuri de ardere

(folosire).

Pasta fină, densă, de culoare brun-ocru, cu mică, se exfoliază pe alocuri; angoba ce acoperă piesa

are culoarearea cărămiziu.

L = 9,7 cm, D = 6,7 cm, H = 2,6 cm.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr. (cel mai târziu până la Caracalla).

Ld. Gilău 1979, aedes-principia.

Lp. MNIT, inv.V. 45368.

Bibl. Isac, Roman 2001, 372, pl. III/17.

199. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are trei butoni ornamentali şi este decorat cu linii incizate, dispuse radial în jurul

discului. Pe baza rezervorului este prezentă o ştampilă ilizibilă.

Pasta fină, de culoare cărămiziu - oranj este acoperită de o angobă roşie.

L = 7,9 cm, D = 5,4 cm, H = 2,6 cm.

Ld. Potaissa, Dealul Zânelor sau Dealul Cetate.

Lp. MNIT, inv. I 494 = 19.188.

Bibl. Băluţă 1996, 110, nr. 101, pl. II, 4.

200. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

265

Umărul are trei butoni ornamentali şi este decorat cu linii incizate, dispuse radial în jurul

discului. Pe baza rezervorului se păstrează o ştampilă ilizibilă. Pe cioc se păstrează urme de

arsură (folosire). Angoba este aplicată doar pe jumătatea superioară a opaiţului.

Pasta de culoare cărămiziu, este acoperită de o angoba cărămiziu - brună.

L = 7,7 cm, D = 5,1 cm, H = 3,1 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MTC, Inv. 22.

Bibl. Dumitraşcu 1990, 44, nr. 13, pl. XIII, 13 a - c.

201. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe umăr sunt trei butoni ornamentali.

Pasta de culoare cărămiziu-gălbuie, este acoperită de o angobă roşie.

L = 8,3 cm, D = 5,6 cm, H = 3 cm.

Ld. Potaissa, ,,Tordai romai".

Lp. MTC, Inv. 15.

Bibl. Dumitraşcu 1990, 42. nr. 8, pl. VIII a-c.

202. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are trei butoni ornamentali, iar canalul de pe cioc un orificiu de ventilaţie.

Pasta săpunoasă, de culoare cărămizie-gălbuie este acoperită de urme de angobă cărămizie.

L = 8,4 cm, D = 5,7 cm, H = 3,3 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MTC. Inv. 28.

Bibl. Dumitraşcu 1990, 43, nr. 12, pl. XII a-c.

203. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Umărul are trei butoni ornamentali.

Pasta fină, săpunoasă de culoare cărămizie, este acoperită de o angobă.

L = 7 cm, D = 4,8 cm, H = 2,4 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MTC, Inv. 25.

Bibl. : Dumitraşcu 1990, 44, nr. 14, pl. XIV a-c.

204. Fig. 35.

Opaiţ “Firmalampe”, de tipul X Loeschcke.

Lămpă întreagă cu disc plat nedecorat. Umărul are trei butoni ornamentali. Bordura canalului

care face legătura între disc şi cioc, este “decorată” cu mici incizii perpendiculare. Pe cioc sunt

reziduuri de ardere care denotă folosirea opaiţului. Piesa este puternic rulată.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru-brun, prezintă slabe urme de angobă brun-cafenie.

L = 6,7 cm, D = 4,7 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Căşei 1996, vicus, a = 0,35 m.

266

Lp. MNIT, inv. V 52992.

205. Fig. 35.

Opaiţ Firmalampe, de tipul Loeschcke X.

Umărul prezintă trei butoni ornamentali. Baza rezervorului nu are ştampilă. Angoba a fost

aplicată doar la partea superioară a piesei.

Pastă semifină, de culoare ocru - cărămiziu, acoperită de o angobă ocru - cafenie.

L = 6,6 cm, D = 4,2 cm, H = 2,5 cm.

Dat. jumătatea secolului II p.Chr.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu, D1, - de pe podeaua camerei cu hipocaust.

Lp. MNIT, inv.V. 41378.

206. Pl. 21.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul este parţial rupt, iar pe umăr sunt trei butoni ornamentali. Nu există ştampila meşterului

pe baza rezervorului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun - cafenie.

L = 6,6 cm, D = 4,2 cm, H = 2,6 cm.

Dat. 200- 275 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, a= 0,0- 0,35 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

207. Pl. 21.

Opaiţ “Firmalampe” , de tipul X Loeschcke.

Lămpă relativ întreagă. Umărul are doi butoni ornamentali. Discul plat este spart, iar baza piesei

este spartă şi ea, în locul unde ar fi fost ştampila. Pe cioc se păstrează un strat gros de reziduuri

de ardere. Piesa este lucrată şi retuşată deficitar: se observă amprente pe corpul piesei, iar

bordurile şi butonii ornamentali sunt neclare.

L = 8,2 cm, D = 5,2 cm, H = 2,5 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II P. Chr. – secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 1991, castru, latus praetorii sinistrum, ultimul nivel de locuire, a = 0,5 m.

Lp. MNIT, inv. V 52978.

208. Fig. 36.

Fragment.

Umărul este parţial distrus, dar cei trei butoni ornamentali se păstrează, baza este spartă; piesa

este puternic rulată.

Pasta densă, relativ fină, cu mică, culoare ocru-cărămiziu.

L = 6,4 cm, D = 3,9 cm, H = 2,3 cm.

Dat. secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1980, bastionul de colţ NV, „camera B”, a= 0,50 m.

267

Lp. MNIT, inv.V. 45640.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/27.

209. Pl. 21.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke

Pe umăr sunt doi butoni ornamentali. Pe canalul dintre orificiul de ardere şi disc există un

orificiu de ventilaţie. Baza are o marcă ilizibilă, înscrisă în două cercuri concentrice.

Pastă fină de culoare ocru-cărămiziu; o angobă cărămizie acoperă piesa, cu excepţia bazei.

L = 7 cm, D = 4,7 cm, H = 2,6 cm.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1978, porta decumana, bastionul de sud.

Lp. MNIT, inv.V. 45637.

Bibl. Isac, Roman 2001, 372, pl. III/19 a-b.

210. Pl. 22.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Discul opaiţului are orificiul de alimentare spart, iar umărul este decorat cu doi butoni

ornamentali. Baza rezervorului nu are marcă de olar. Piesa este puternic rulată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cărămizie.

L = 7,2 cm, D = 4,5 cm, H = 2,2 cm.

Ld. Gilău 2001, S XLII – praetentura dextra, a= 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 46929.

211. Pl. 22.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Bordura care mărgineşte discul piesei este spartă în zona ciocului. Umărul are trei butoni

ornamentali, iar baza rezervorului conţine urma unei ştampile ilizibile. Retuşarea părţilor după

lipire a fost neglijentă. Urmele de ardere (folosire) sunt deosebit de puternice şi cuprind tot

ciocul şi se extind pe tot discul.

Pasta fină, densă, de culoare ocru – brun (cafeniu- cenuşie în partea arsă), este acoperită de o

angobă alb -brun.

L = 6,5 cm, D = 4,3 cm, H = 2,3 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt, praetorium, a= 1,4 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 800/1983.

212. Pl. 22.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul piesei este parţial rupt. Umărul are trei butoni ornamentali, iar baza rezervorului conţine

urma unei ştampile ilizibile. Retuşarea părţilor după lipire a fost neglijentă.

Pasta fină, densă, de culoare brun - cărămiziu, este acoperită de o angobă cafeniu - brun.

268

L = 7,9 cm, D = 5,2 cm, H = 2,7 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1981,castrul Pomăt, praetentura sinistra, a= 0,7 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 205/1983.

213. Pl. 23.

Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Opaiţ întreagă la care remarcăm existenţa a doi butoni ornamentali pe umăr, a unei marci

ilizibile pe baza rezervorului, urme şi reziduuri de ardere pe cioc. Angoba a fost aplicată doar pe

partea superioară a piesei- probabil prin scufundare în soluţie; baza nu este acoperită de angobă.

Suflurile prezente pe piesă, arată fabricarea acesteia într-un tipar de ghips. Retuşarea piesei după

lipirea părţilor s-a făcut neglijent.

Pasta fină, densă, de culoare brun- ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

L = 6,6 cm, D = 4,5 cm, H = 2,6 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1978, praetorium, a= 1,1 m.

Lp. MIAZ.

214. Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Ciocul piesei este parţial distrus, iar pe umăr sunt doi butoni ornamentali. Ştampila de pe bază

este ilizibilă.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămiziu.

D = 6 cm, H = 3 cm.

Dat. sec. III p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 26).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 4.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 298/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 42, pl. XLVI/2; Gudea, Cosma 2003, 26, nr. 25, pl. IV, 25.

215. Fig. 36.

Opaiţ Firmalampe, bilychnis, de tipul X Loeschcke.

Pe bază se păstrează o ştampilă ilizibilă. Umărul are doi butoni ornamentali, iar toarta

supraînălţată, perforată, este plasată în centrul discului. Ciocurile sunt dispuse coaxial, orientate

antagonic. Angoba a fost aplicată doar pe partea superioară şi pe lateralele piesei.

Pasta fină, de culoare brun – ocru, este acoperită de o angobă brun – cafenie.

L = 10,6 cm, D = 5,3 cm, H = 3,1 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MIT inv. 300.

Bibl. RomRüm, 273, G. 213 = Civilta` 1970, 261, G. 172.

216. Fig. 36.

Opaiţ Firmalampe, bilychnis, de tipul X Loeschcke.

269

Ansa palmetă, este decorată cu un motiv de frunză, slab păstrat. Baza rezervorului e plată. Piesa

este puternic rulată.

L = 8 cm, D = 5 cm, H = 3 cm.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ; inv. C. C. 295/1968.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 54, nr. 1, pl. XL/3, XLI/1; Gudea, Cosma 2003, 30, nr. 56, pl.

VIII, 56.

217. Pl. 23.

Fragment opaiţ . bilychnis, de tipul Loeschcke X.

Unul dintre ciocuri, o parte din disc, din ansă şi mare parte din rezervor sunt sparte. Ansa

prezintă un „deflector de căldură”, o palmetă, care mai păstrează parţial patru „petale”. Discul

este decorat cu o rozetă (14 petale păstrate). Bordura care înconjoară discul, continuă pe ciocuri

fără a delimita orificiile de ardere.

Pastă fină, de culoare ocru, acoperită de o angobă de culoare ocru - brun.

H = 3,7 cm.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 47546.

218. Fig. 37, 63.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar; de tipul X Loeschcke.

Ciocul este parţial distrus. Discul este decorat cu o mască umană, slab conturată. Umărul

prezintă trei butoni ornamentali. Ştampila de pe bază este ilizibilă.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

L = 7,8 cm, D = 4,9 cm, H = 2 cm.

Ld. Porolissum 1958, necropola, mormântul M 1.

Lp. MNIT, inv. IN 12086.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.10, pl. X/10.

219. Fig. 62; Pl. 21.

Fragment.

S-a păstrat doar partea superioară a opaiţului:discul, umărul şi ciocul. Discul decorat cu masca

lui Iupiter Ammon, este perforat de două orificii de alimentare. Umărul este decorat cu trei

butoni ornamentali. Pe disc, deasupra capului personajului şi pe canalul care face legătura cu

ciocul sunt „sufluri”, iar pe umăr şi pe cioc sunt defecte datorate degradării tiparului ce nu au

fost retuşate. Piesa este rulată puternic.

Pasta densă, semifină, de culoare oranj-cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare

cărămiziu- oranj, de bună calitate.

L = 8,3 cm, D = 5,8 cm.

Ld. Căşei 1998, vicus, a = 0,5 m.

270

Lp. MNIT, inv. V 53007.

Par. - Pentru decor: Alram-Stern 1989, 89, decor nr. 1, Taf. 5, 27/174 (perioada circulaţie -

epoca flaviană- secolul III p.Chr.); Iványi 1935, Taf L/10; Bailey 1980, pl. 51/Q1159 (Strobili),

pl. 54/Q1189, Q1190-1191.

220. Pl. 21.

Fragmente.

S-au păstrat două fragmente din opaiţ. Unul dintre ele cuprinde ciocul cu o parte din canal şi

bordura aferentă, iar celălalt constă dintr-o parte din umărul piesei, decorat cu o ghirlandă ce are

la capătul „frunzelor” de pe interior perle reliefate.

Pasta densă, cărămizie, acoperită de angobă oranj-cărămizie.

H = 3,4 cm.

Ld. Căşei 1990, castru.

Lp. MNIT, inv. V 52968.

221. Fig. 37, 63.

Fragment.

S-a păstrat parţial partea superioară a piesei, cu discul decorat cu o mască umană.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămiziu.

D = 6 cm.

Dat. sec. II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 27).

Ld. Buciumi, castru.

Lp. MIAZ; inv. C. C. 347/1973.

Bibl. Gudea, Cosma 2003, 27, nr. 28, pl. V, 28.

222. Opaiţ Firmalampe, de tipul X Loeschcke.

Pe umăr sunt trei butoni ornamentali.

Pasta fină, de culoare cenuşiu, este acoperită de o angobă brună..

L = 9,2 cm, D = 6 cm, H = 3 cm.

Dat. sec. III (după 213) p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 27)

Ld. Buciumi, castru, porta principalis sinistra - bastionul de nord.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 228/1969.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 39, pl. XLV/9; Gudea, Cosma 2003, 27, nr. 27, pl. IV, 27.

223. Pl. 23.

Fragment.

Ciocul este distrus. Pe umăr are doi butoni ornamentali, iar pe bază o marcă ilizibilă; piesa este

puternic rulată.

Pasta densă, relativ fină, cu mică, culoare ocru-cărămiziu; este acoperită de urme de angobă

oranj-cărămizie.

D = 4,6 cm, H = 2,2 cm.

271

Dat. sfârşit de secol II –prima jumătate a secolului III p.Chr.

Ld. Gilău 1983, S XXXIV, a= 0,70 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45686.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/44.

224. Fragment.

S-a păstrat partea superioară a piesei, fără cioc, împreună cu o mică parte din peretele

rezervorului. Umărul păstrează cei doi butoni ornamentali. În partea stângă, în spaţiul de unire

dintre cioc şi umăr există o “suflură” de cca. 2 mm diametru şi 1 mm înălţime. Piesa este foarte

puternic rulată.

Pasta semifină, rugoasă, densă, oranj-cărămiziu.

D = 6,3 cm, H = 3,3 cm.

Dat. mijlocul secolului II p. Chr. – sfârşitul secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 1991, castru, praetorium, a = 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 52976.

225. Opaiţ Firmalampe fragmentar.

Ciocul piesei lipseşte în întregime. Umărul păstrează cei doi butoni ornamentali. Piesa este rulată

puternic; pasta se exfoliază pe toată suprafaţa.

Pasta semifină de culoare ocru. S-au păstrat urme foarte slabe ale angobei care acoperea piesa;

are culoarea cărămizie.

D = 4,7 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Căşei 1988, castru.

Lp. MNIT, inv. V 52964.

226. Fig. 37.

Fragment.

Se păstrează parte din disc şi din umăr. Umărul este decorat cu o linie zigzagată, incizată şi are

doi butoni ornamentali.

Pasta densă, fină, cu mică, de culoare cărămiziu-oranj, este acoperită de o angobă roşiu-

cărămizie.

D = 4,6 cm.

Dat. sfârşit de secol II –secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, a= 0,55 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45672.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/40.

227. Pl. 23.

Fragment.

Se păstrează ciocul şi parţial umărul. Umărul are un decor de linii în relief, dispuse după modelul

“coadă de rândunică” şi mai păstrează doi dintre butonii ornamentali. Ciocul este puternic ars şi

272

prezintă urme de reziduuri, care denotă o folosire intensă; baza este marcată prin două cercuri

concentrice.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă de bună calitate, de

culoare ocru-brun.

D = 6,5 cm, H = 3,5 cm.

Dat. sfârşit de secol II –începutul secolului III p.Chr.

Ld. Gilău 1984, praetorium, B 6, a= 0,90 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45648.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/39.

228. Pl. 23.

Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul opaiţului, decorat cu incizii incrucişate până la butonul ornamental

şi relativ paralele de la acesta spre cioc.

Pasta fină, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1983,castrul Pomăt, latus praetorii dextrum.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

229. Fragment.

S-a păstrat doar partea superioară a piesei, fără cioc. Umărul păstrează cei doi butoni

ornamentali.

Pasta fină, densă, cu mică şi pigmenţi cărămizii, de culoare ocru-cărămiziu.

D = 6,2 cm.

Ld. Căşei 1995, vicus, a = 0,4 m.

Lp. MNIT, inv. V 53013.

230. Fragment.

S-a păstrat partea superioară a piesei cu ciocul spart şi urme de ardere secundară.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru- brun, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu -

brun.

D = 6,5 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1984, latus praetorii sinistrum, C4, a = 1,4 m.

Lp. MIAZ.

231. Fragment.

S-a păstrat doar partea superioară a piesei, fără mare parte din cioc. Umărul păstrează cei doi

butoni ornamentali.

Pasta fină, densă, cu pigmenţi cărămizii, de culoare ocru-oranj. Angoba care acoperă piesa are

culoarea brun-oranj.

D = 5,6 cm.

273

Ld. Căşei 1998, vicus, a = 0,4 m.

Lp. MNIT, inv. V 52995.

232. Fragment.

S-a păstrat partea superioară a piesei cu ciocul şi umărul spart.

Se păstrează urme şi reziduuri de ardere.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie, de calitate

L = 10 cm.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

233. Fragment.

S-a păstrat doar partea superioară a piesei, fără “vîrful” ciocului. Pe cioc se păstrează urme de

folosire a piesei (urme şi reziduuri de ardere).

Pasta de culoare cărămizie este acoperită de o angobă cărămiziu-oranj.

Dat. mijlocul secolului II p. Chr. – secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 1990, castru, praetorium, a = 0,9 m.

Lp. MNIT, inv. V 52966.

234. Fragment.

Este păstrată o parte din jumătatea dreaptă a piesei. Umărul prezintă un buton ornamental, iar pe

cioc se păstrează reziduuri şi urme de ardere (folosire).

Pastă fină, de culoare cărămiziu, acoperită de o angobă de culoare oranj.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 47597.

235. Fragment.

S-a păstrat doar o parte din jumătatea inferioară a piesei, împreună cu un fragment din disc şi

umăr. Piesa este puternic rulată şi arsă secundar.

Pasta fină, densă, are culoarea ocru-cenuşie (după arderea secundară).

H = 3 cm.

Dat. sfârşitul secolului II p. Chr. – secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 2002, castru, retentura dextra, a = 0,45 m.

Lp. MNIT, inv. V 57597.

236. Fragment.

Se mai păstrează ciocul şi parţial umărul. Umărul are un buton ornamental. Pe canalul dintre disc

şi orificiul de ardere, lângă orificiul de ventilaţie, se distinge un buton reliefat- urmă rămasă de la

copierea în tipar. Ciocul prezintă urme şi reziduuri de ardere rezultate în urma unei folosiri

intense.

274

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă roşie-

cărămizie.

Dat. a doua jumătate a secolului II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, S XX, m 25-26, a= 0,75 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45642.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. V/42.

237. Fragment.

Se păstrează ciocul, parţial discul şi umărul opaiţului cu doi dintre butonii ornamentali. Pe cioc

sunt urme de ardere (folosire), piesa este puternic rulată.

Pasta fină, relativ săpunoasă, cu mică, culoare ocru-brun, este acoperită de slabe urme de

angobă de culoare roşu-cărămiziu, de bună calitate.

H=2,3 cm.

Dat. sfârşit de secol II –secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, S XIX, m 107, a= 0,30 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45670.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/46.

238. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul cu un buton ornamental şi din cioc.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cărămizie - oranj.

H = 2,9 cm.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

239. Fragment.

S-a păstrat doar jumătatea stângă a părţii superioare a piesei; pe umăr este un buton ornamental.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie,de calitate, cu

aspect metalizat.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,4 m.

Lp. MIAZ.

240. Fragment.

Se păstrează parte din disc, umăr şi cioc. Au rămas doar doi dintre butonii ornamentali de pe

umăr. Pe cioc sunt urme şi reziduu de ardere care denotă o folosire intensă.

Pasta fină, densă, cu mică, are o culoare ocru-cărămiziu; este acoperită de o angobă de culoare

roşu-cărămiziu, de bună calitate.

D=4,6 cm.

Dat. 117/118 p.Chr., sau imediat după.

Ld. Gilău 1981, latus sinistrum, a= 1,35 m.

275

Lp. MNIT, inv.V. 45690.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/45.

241. Fragment.

S-a păstrat o parte din disc şi umărul cu un buton ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu- oranj, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu-

brun.

D = 6,4 cm.

Dat. 106 – 118 p.Chr.

Ld. Porolissum 1978, lângă peretele sud-estic al praetorium - ului, a= 1,3 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 360/1978.

242. Fragment.

S-a păstrat doar un fragment din partea superioară a piesei; există parţial discul şi canalul de pe

cioc. Umărul păstrează un buton ornamental.

Pasta fină, densă,are culoarea ocru şi este acoperită de o angobă de bună calitate, de culoare

oranj-ocru.

Dat. pirma jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 2002, castru, retentura dextra, a = 0,85 m.

Lp. MNIT, inv. V 57608.

243. Fragment.

S-a păstrat doar un fragment din partea superioară a piesei; există parţial discul şi canalul de pe

cioc. Umărul păstrează o parte dintr-un buton ornamental.

Pasta fină, are culoarea ocru-cărămizie.

Ld. Căşei 1998, vicus, a = 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 53003.

244. Fragment, de tipul X Loeschcke, Kurzform?.

S-a păstrat doar o parte din ciocul piesei şi din umărul cu un buton ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare ocru- cărămiziu, esre acoperită de urme slabe de angobă cărămizie-

oranj.

H = 3 cm.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 0,97 m.

Lp. MIAZ.

245. Fragment.

S-au păstrat o parte din umăr şi din cioc. Sunt prezente sufluri caracteristice pieselor create în

tipar de ghips.

Pasta semifină, densă, de culoare oranj - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

276

Ld. Porolissum 1981, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 204/1983.

246. Fragment.

Se păstrează parţial ciocul, discul şi umărul cu doi dintre butonii ornamentali. Pe cioc sunt urme

şi reziduuri de ardere (folosire).

Pastă densă, fină, de culoare cărămizie-oranj, angobă de aceeaşi culoare.

Dat. 117/118 p.Chr.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, a= 0,90 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45671.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/48.

247. Fragment.

S-a păstrat partea dreaptă a piesei, cu un buton ornamental pe umăr şi ciocul puternic ars (urme

de folosire).

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru; este acoperită de o angobă de culoare brun-ocru.

Dat. sfârşit de secol II –secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1982, praetentura sinistra, „clădirea A”, a= 1,95 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45693.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/49.

248. Fragment.

S-au păstrat parţial discul şi umărul cu unul din butonii ornamentali.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie.

Dat. sfârşit de secol II – secolul III p.Chr.

Ld. Gilău 1976, praetentura sinistra, „clădirea A” (T-ul exterior).

Lp. MNIT, inv.V. 45660.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/50.

249. Fragment.

S-a păstrat din partea superioară a piesei puţin din disc şi din umărul care păstrează un buton

ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare oranj-cărămizie, este acoperită de angobă la culoare.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 1992, castru, latus praetorii sinistrum, a = 1,1 m.

Lp. MNIT, inv. V 52980.

250. Fragment.

S-a păstrat o parte din discul şi umărul piesei.

Pasta fină, densă, de culoare oranj - cărămiziu, este acoperită de o angobă cafenie.

Ld. Porolissum 1986.

277

Lp. MIAZ.

251. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental şi din discul plat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Ld. Gilău 1978, porta decumana, bastion sud, exterior L26.

Lp. MNIT, inv. V 45684.

252. Fragment.

S-a păstrat doar un fragment din partea superioară a piesei; există parţial discul şi canalul de pe

cioc. Umărul păstrează un buton ornamental. Fragmentul este rulat.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru, este acoperită de urme slabe de angobă cărămiziu-oranj.

Ld. Căşei 1995, vicus, groapa 3.

Lp. MNIT, inv. V 53000.

253. Fragment.

S-a păstrat doar un fragment din partea stângă a piesei. Umărul păstrează un buton ornamental.

Pe cioc sunt urme de folosire (ardere) a piesei.

Pasta fină, densă, de culoare oranj-cărămiziu, este acoperită de angobă la culoare.

Ld. Căşei 1995, castru.

Lp. MNIT, inv. V 52350.

254. Fragment.

S-a păstrat partea superioară a piesei cu ciocul şi o parte din umăr.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Dat. 118 – 200 p. Chr.

Ld. Porolissum 1984, latus praetorii sinistrum, C4, a = 0,44 m.

Lp. MIAZ.

255. Fig. 37.

Fragment de opaiţ polilycnos, de tipul X Loeschcke.

S-a păstrat doar un fragment din discul piesei şi din bordura canalului de pe cioc. Din forma şi

dispunerea acestei borduri se poate determina că Lucerna întreagă avea cel puţin două ciocuri,

iar dimensiunile sale erau apreciabile.

Pasta fină, densă, de culoare oranj-cărămiziu, este acoperită de o angobă de bună calitate, de

culoare cărămiziu-brun.

Ld. Căşei 1996, vicus, a = 0,35 m.

Lp. MNIT, inv. V 52997.

256. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei, cu un buton ornamental.

278

Pasta fină, densă, de culoare roşu – cărămiziu.

Ld. Căşei 1998, vicus, a= 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 53011.

257. Fragment.

S-a păstrat o parte din umăr şi din unul dintre orificiile de alimentare de pe disc.

Pasta fină, densă, de culoare roşu - cărămiziu, este acoperită de o angobă la culoare.

Ld. Porolissum 1984.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

258. Pl. 23

Fragment de opaiţ polilychnis.

Se păstrează doar ciocul şi o mică parte din peretele rezervorului.

Pastă fină, de culoare brun - ocru, este acoperit de o glazură verde - ocru.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 41544.

259. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul piesei. Acesta prezintă urme de ardere şi reziduuri ce indică

folosirea piesei. Execuţia şi pasta sunt de foarte bună calitate

Pasta densă, fină, brun-cărămizie, bine arsă, este acoperită de o angobă cărămăziu deschisă.

Dat. a doua jumătate a secolului II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1977, praetentura sinistra „clădirea A”, a= 1,10-1,25 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45646.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/51.

260. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul piesei. Acesta prezintă urme de ardere şi reziduuri ce denotă o

folosire intensă.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru.

Ld. Porolissum 1978.

Lp. MIAZ, inv. CC 364/1978.

261. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul piesei. Acesta prezintă urme de ardere şi reziduuri ce denotă o

folosire intensă.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare brun - ocru, este acoperită de o angobă brună.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

262. Fragment.

279

S-a păstrat ciocul cu urme de ardere.

Pasta fină, densă, de culoare brun, este acoperită de o angobă oraj-brun.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

263. Fragment.

S-a păstrat ciocul cu urme de ardere şi reziduuri.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, din pământul aruncat.

Lp. MIAZ.

264. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul opaiţului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cafenie.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

265. Fragment.

S-a păstrat ciocul şi parte din discul plat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cenuşiu, este acoperită de o angobă cărămizie - brun.

Ld. Porolissum 1985, latus praetorii dextrum, C2.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

266. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul cu urme de ardere şi reziduuri.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun - cafenie.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1986, latus praetorii sinistrum, C5-7, a = 0, 8m.

Lp. MIAZ, inv. CC 538/87.

267. Fragment.

S-a păstrat o parte din cioc.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de o angobă brun - cafenie.

Ld. Porolissum 1986.

Lp. MIAZ.

Fragmente de Firmalampe, - tip nedeterminat

268. Fig. 62; Pl. 24.

Fragment.

280

S-a păstrat un fragment din partea superioară a piesei (disc şi din umăr). Decorul de pe disc

reprezintă o figură umană, cu detaliile foarte clar conturate, expresia unei execuţii de calitate.

Este încadrat de două orificii de alimentare.

Pasta fină, densă, de culoare oranj-ocru, este acoperită de o angobă la culoare.

D = 7,1 cm.

Dimensiunile decorului: L = 1,7 cm, l = 1,1 cm, H = 0,5 cm.

Ld. Căşei, vicus, a =0,7 m.

Lp. MNIT, inv. V 53002.

Par. Alram-Stern 1989, 114-115, decor nr. 67, Taf. 6, 28/211, 266 (perioada de circulaţie:

epoca flaviană- secolul III p. Chr.); Iványi 1935, Taf LI/8.

269. Fig. 62; Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat doar un fragment din partea superioară a opaiţului, (discul şi parţial umărul). O mască

de satir decorează discul şi este flancată de două orificii de alimentare.

Pasta de bună calitate, densă, cărămizie, uşor rugoasă.

Ld. Căşei, castru, SI, a = 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 52351.

Bibl. Isac 2003, 261, pl. XXIII/6.

Par. pentru decor: Alram-Stern 1989, 110, decor nr. 58, Taf. 6, 31/284, 34/361 (circulaţie –

secolul II d.Chr.); Băluţă 1983, 55, pl. LX/8ab, CXXXI/9; Iványi 1935, Taf LII/7, 3.

270. Fig. 63; Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat doar un mic fragment din discul opaiţului, decorat cu o mască umană. (mască

comică).

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu-oranj, acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Căşei, castru, praetentura dextra, supraf. 2, a = 0,85 m.

Lp. MNIT, inv. V 57600.

Par. Alram-Stern 1989, 112-113, decor nr. 63, Taf. 6, 28/215,216, 35/533-535; Iványi 1935,

Taf LI/4.

271. Fig. 63, Pl. 24.

Fragment de disc, decorat cu o mască umană.

Pastă fină, densă, de culoare cărămiziu - ocru , acoperită de o angobă la culoare.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu, B2.

Lp. MNIT, inv.V. 47554.

272. Fig. 37, 66.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar, de tipul X Loeschcke.

Partea superioară este parţial distrusă. Baza are ştampila CAMPILI, cu litere majuscule în relief.

281

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu- cărămizie.

D = 5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. prima jumătate a sec. II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 24).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 17, pl. XLIII/6; Gudea, Cosma 2003, 24, nr. 8, pl. II, 8.

273. Fig. 67, Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca CASSI, cu litere majuscule în relief, de 6 mm.

Pasta fină, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - ocru.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Porolissum 1987, praetentura sinistra, clădirea B10 - cisterna, a = 0,75 m.

Lp. MIAZ.

274. Fig. 67.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului cu marca Ştampila CRESCE, cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, de culoare ocru-roz, este acoperită de o angobă ocru-cărămiziu.

Ld. Potaissa, Dealul Cetate.

Lp. MNIT, inv. II 1120 - 19.304.

Bibl. Gostar 1961, 159, nr. 99; Cătinaş 1996, 67, nr. 3, fig.1; Băluţă 1996, 95, nr. 14, pl. XII,

7.

275. Fig. 67; Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca DO(NATI), cu litere majuscule în relief, de 5

mm.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă ocru - oranj.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, latus praetorii sinistrum, C4, a = 0,85 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 190/85.

276. Fig. 37, 67.

Fragment.

S-a păstrat doar partea stângă a piesei, fără cioc. Pe baza plană se păstrează parţial ştampila

meşterului: (FA)VOR F(ecit).

Pasta fină, densă, de bună calitate, cu rezonanţă metalică, de culoare cărămiziu-oranj, este

acoperită de o angobă cărămizie-oranj.

D = 4,9 cm, H = 2,6 cm.

282

Dat. 117/118 – a doua jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1984, retentura dextra a castrului mare, sector B, a= 0,70 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45643.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/25 a-b, VII/ 25 b.

277. Fig. 67.

Fragment.

Se păstrează partea inferioară cu ştampila FAO(R) cu litere majuscule în relief şi probabil o

hedera, infra.

Pasta fină, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Ilişua.

Lp. MNIT, inv. I. 3194.

Bibl. Băluţă 1996, 97, nr.26, pl. XII/10.

278. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele şi baza rezervorului, cu ştampila (F)AOR, cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

Dat. a doua jumătate a sec. II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 25).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 2.

Lp. MIAZ.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 54, nr. 4, pl. XLII/2; Gudea, Cosma 2003, 25, nr. 14.

279. Fig. 68.

Fragment.

Se păstrează parţial partea inferioară, împreună cu ştampila FEST(I), cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu-ocru, este acoperită de o angobă de culoare brun.

L = 5,8 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr. – începutul secolului III p. Chr.

Ld. Porolissum.

Lp. MNIT, inv. I. 9706.

Bibl. Băluţă 1996, 98, nr.32, pl. XII/13.

280. Fig. 69; Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului piesei. Pe cioc se observă reziduuri de ardere

(folosire). Ştampila FORTIS cu litere majuscule în relief, suprapune unul dintre cercurile

incizate care o înconjoară.

Pasta fină, ocru-brun, cu mică şi pigmenţi cenuşii, este arsă secundar.

L = 7,1 cm, D = 5,4 cm, H = 1,7 cm.

283

Dat. pirma jumătate a secolului II p. Chr. – mijlocul secolul II p. Chr.

Ld. Căşei 1995, castru, retentura sinistra, a = 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 52354.

281. Fig. 38, 69.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului piesei. Reziduurile şi urmele de ardere de pe cioc

sugerează o folosire intensă a piesei. Reziduurile sunt prezente şi în zona de lipire a celor două

părţi componente ale opaiţului, ceea ce sugerează că piesa a fost folosită după ce i s-a dezlipit

partea superioară (disc, umăr). Ştampilă FORTIS cu litere majuscule în relief, slab conturate.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru.

L = 7,1 cm, D = 4,6 cm.

Ld. Căşei, vicus, a = 0,9 m.

Lp. MNIT, inv. V 53019.

282. Fig. 69; Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului piesei şi un fragment de umăr, cu un buton

ornamental. Ştampilă FORTIS cu litere majuscule în relief, bine conturate.

Pasta fină, densă, cărămizie, acoperită de o angobă brun-cărămizie.

D = 5,5 cm, H = 3,1 cm.

Ld. Căşei 1991, castru, S XXVI, a = 0,70 m.

Lp. MNIT, inv. V 52975.

283. Fig. 69; Pl. 24.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca FORTIS, cu litere majuscule în relief, de 7

mm, foarte bine individualizate.

Pasta semifină, de culoare cărămiziu.

Dat. 200- 275 p. Chr.

Ld. Porolissum 1986, praetentura sinistra, B12, a = 0,2 – 0,3 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 296/86.

284. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat doar partea inferioară a rezervorului. Ştampila FO(RTIS) cu litere majuscule, în

relief, este incadrată de două cercuri concentrice incizate.

Pasta fină, de culoare alb-ocru, este acoperită de o angobă brun-cafenie. Pasta se exfoliază

puternic.

D = 5,4 cm, H = 2,2 cm.

Ld. Căşei 2002, retentura dextra, suprafaţa 2, a = 1-1,1 m.

284

Lp. MNIT, nr. Inv. V 57602.

285. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

Se păstrează baza şi parţial din peretele rezervorului. Pe bază, marca FORTI este greu vizibilă.

Pasta fină, densă, de culoare cărămizie, este acoperită de o angobă de bună calitate, ocru-

cărămizie.

Dat. secol II –secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, fără context.

Lp. MNIT, inv.V. 45691.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. IV/29, VII/29.

286. Fig. 69.

Fragment.

Se păstrează partea inferioară a piesei, cu ştampila FORTIS, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă ocru-brună.

Ld. Porolissum 1958, castru Pomăt, secţiunea 2, latura de sud-vest.

Lp. MNIT, inv.IN 12053.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.6, pl. IX/6.

287. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca FORTI(S), cu litere majuscule în relief, de 4 -

5 mm.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1985.

Lp. MIAZ.

288. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat doar o parte din rezervor cu marca FO(RTIS), cu litere majuscule, bine conturate, de

6 mm. În jurul literelor mărcii se remarcă o serie de sufluri, care indică realizarea piesei în tipar

de ghips.

Pasta semifină, densă, rugoasă, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o glazură de

proastă calitate, de culoare alb-verzui.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1979, praetentura sinistra, a= 1,2 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 582/1980.

289. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

285

S-a păstrat o parte din bază şi din perete al rezervorului opaiţului, cu marca (FOR)TIS, cu litere

majuscule în relief, de 6 mm.

Piesa este arsă secundar.

Pasta fină, de culoare ocru.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

290. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat o parte din bază şi din perete al rezervorului opaiţului, cu marca FOR(TIS), cu litere

majuscule în relief, de 8 mm.

Pasta semifină, de culoare ocru – brun (probabil arsă secundar ?).

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

291. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza cu marca FORTIS înscrisă în două cercuri concentrice incizate.

Pasta fină, densă, de culoare oranj-cărămiziu, este acoperită de o angobă ocru-brună.

Dat. 117/118 – prima jumătate a secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1981, latus sinistrum, S XIX, m 126,40, = 1,10 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45678.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/32, VII/32.

292. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca FORT(I)S, cu litere majuscule în relief, de 7 -

8 mm.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cărămiziu - brună.

Ld. Porolissum 1983, latus praetorii dextrum, C2?.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

293. Fig. 69; Pl. 25.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului piesei şi un fragment de umăr. Ştampilă (F)ORTI(S)

cu litere majuscule în relief, bine conturate, păstrate fragmentar. Fragmentul este foarte rulat.

Pasta densă, semifină, de culoare cărămiziu-oranj, păstreză slabe urme din angoba cărămizie care

o acoperea.

Ld. Căşei 1992, castru, latus praetorii sinistrum.

Lp. MNIT, inv. V 52979.

286

294. Fig. 69; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat o parte din bază, cu marca [F]ORTIS cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare cărămizie-ocru.

Dat. 106 – 117/118 p.Chr.

Ld. Gilău 1980, porta principalis dextra, caseta C, a= 2,50 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45667.

Bibl. Isac, Roman 2001.

295. Fig. 69.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca FO(rtis), cu litere majuscule în relief, de 9 mm.

Pasta semifină, rugoasă, de culoare ocru – brun, arsă incomplet.

Ld. Porolissum 1984.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

296. Fig. 38, 69.

Fragment.

S-a păstrat parţial partea inferioară pe care se observă marca (FORT)IS, înscrisă în două cercuri

concentrice.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu-oranj, este acoperită de o angobă cărămizie.

Dat. sfârşit de secol II –începutul secolului III p.Chr.

Ld. Gilău 1980, porta principalis dextra, S XVII, m 14,15, a= 1,25-1,50 m.

Lp. MNIT.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/38, VII/38.

297. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele şi baza rezervorului, cu ştampila (FORTI)S, cu literă majusculă în

relief.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

Dat. sec. III (după 213) p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 25).

Ld. Buciumi, castru, porta principalis dextra - bastionul de nord.

Lp. MIAZ.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 11, pl. XLII/9; Gudea, Cosma 2003, 25, nr. 13.

298. Fig. 69.

Fragment.

S-a păstrat parţial partea inferioară, împreună cu ştampila FRONTO, cu litere majuscule în

relief. Literele N şi T sunt în ligatură.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare roşu- cărămiziu.

L = 18 cm, D = 6,2 cm.

287

Ld. Corpadea (?).

Lp. MNIT, inv. I 8407 b.

Bibl. Băluţă 1996, 102, nr. 66, pl. XII/16.

299. Fig. 38, 69.

Opaiţ Firmalampe, fragmentar.

Lipsesc discul, ciocul opaiţului. Pe bază se păstrează ştampila IANVARIVS / F, la care literele

V A sunt în ligatură. Umărul păstrează un buton ornamental (din doi). Toarta piesei, de formă

inelară, supraînălţată, este mulurată trifid.

Pasta fină, de culoare roşu deschis este acoperită de o angobă la culoare, cu aspect metalic.

L = 11 cm, D = 9 cm, H = 4,8 cm.

Ld. Potaissa 1964, Str. Cheii.

Lp. MIT inv11.696.

Bibl. Mitrofan 1969, 519; Bărbulescu 1994, 127; Cătinaş 1996, 68, nr. 4, fig.3.

300. Fig. 71; Pl. 26.

Fragment.

Se mai păstrează parţial umărul, discul şi baza; umărul este decorat cu doi butoni ornamentali.

Baza marcată prin două cercuri concentrice, din marcă se păstrează doar începutul numelui- greu

lizibil, posibil ?IAN?[uari ?].

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămiziu-oranj.

D = 7 cm, H = 3,4 cm.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1982, praetentura sinistra, „clădirea A”, a= 1,05 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45697.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/30/ a-b.

301. Fig. 70.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului piesei. Ştampila IEGIDI, cu litere majuscule în relief,

bine conturate, este încadrată de două cercuri concentrice incizate.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-brun.

Ld. Căşei 1997, vicus, a = 0,35.

Lp. MNIT, inv. V 53001.

302. Fig. 70; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat doar baza cu marca LVCI[vs, -a] F(ecit). Fragmentul este ars secundar.

Pastă fină, densă, de culoare cafeniu.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr. (cel mai târziu până la Caracalla).

Ld. Gilău 1979, principia.

288

Lp. MNIT, inv.V. 45659.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/34, VII/34.

303. Fig. 70.

Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele şi baza rezervorului, cu ştampila LVCI[us, -a], corona şi palma

infra, în relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămiziu.

Dat. sec. III (după 213) p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 27)

Ld. Buciumi, castru, porta principalis sinistra - bastionul de nord.

Lp. MIAZ; inv. C. C. 490/1973.

Bibl. Gudea, Cosma 2003, 27, nr. 26, pl. IV, 26.

304. Fig. 70; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului cu marca L.L.C înscrisă în două cercuri incizate.

Pasta densă de culoare brun, este acoperită de o angobă cărămizie deschisă.

Dat. a doua jumătate a secolului II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1977, praetentura sinistra, „clădirea A”, camera A, coridor, a= 1,10 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45647.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/35, VII/35.

305. Fig. 70; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a unei lucerne, cu marca OCTA(VI) (Pl. VII/28) înscrisă în trei

cercuri concentrice incizate.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie.

D = 6,6 cm.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1984, praetorium, B 6, a= 0,90 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45645.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/28, VII/28.

306. Fig. 70; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca OCT(AVI), cu litere majuscule în relief, de 5

mm şi o parte din umărul cu un buton ornamental.

Angoba aplicată (cu pensula ?) doar pe jumătatea superioară a piesei.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - brun, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

D = 4,5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

289

Ld. Porolissum 1989, S 94, în pământ aruncat.

Lp. MIAZ.

307. Fig. 70.

Fragment.

S-a păstrat parţial partea inferioară, împreună cu ştampila OCT(AVI), cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare roşu- cărămiziu.

Ld. Ilişua.

Lp. MNIT, II. 3148.

Bibl. Băluţă 1996, 104, nr. 72, pl. XIII/14.

308. Fig. 70.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza şi perete al rezervorului opaiţului, cu marca (OCT)AVI, cu litere

majuscule în relief, de 5 mm.

Piesa nu pare să fi fost retuşată după imprimarea în tipar.

Pasta fină, densă, de culoare gri- cenuşie.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

309. Fig. 70.

Fragment.

Se păstrează partea inferioară a piesei, cu ştampila (OPT)ATI, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu- cărămizie.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.7, pl. IX/7.

310. Fig. 71.

Fragment.

Se păstrează partea inferioară a piesei, cu ştampila SEXTI, cu litere majuscule în relief.

Pasta fină, de culoarea cărămiziu, este acoperită de o angobă brună.

D = 6,4 cm.

Ld. Porolissum1949, oraş, Coasta Viei.

Lp. MIAZ, inv.948.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.4, pl. IX/4.

311. Fig. 71.

Fragment.

Se păstrează partea inferioară a piesei, cu ştampila VICTOR, cu litere majuscule în relief.

290

Pasta fină, are culoarea roşu -cărămiziu.

L = 7,6 cm, D = 5,1 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ, inv. CC 117/1978.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.5, pl. IX/5.

312. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele şi baza rezervorului, cu ştampila VIC[tor], cu litere majuscule în

relief.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

Dat. secolul II p. Chr. (Gudea, Cosma 2003, 25).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 5.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 117/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 56, nr. 38, pl. XLV/8; Gudea, Cosma 2003, 25, nr. 11.

313. Fig. 71.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului cu marca STROBILI, uşor deteriorată, cu litere

majuscule în relief.

Pasta fină, de culoare cărămiziu-roşu, acoperită de angobă la culoare.

Ld. Potaissa, castru, cohors miliaria, secţiunea A, caseta 15 - cam. M.

Lp. MIT inv. 11.568.

Bibl. Cătinaş 1996, 68, nr. 21, fig. 5.

314. Fig. 71.

Fragment.

S-a păstrat o parte din bază, cu marca CO[r?…] înscrisă în două cercuri concentrice incizate.

Pasta densă, fină, cărămiziu-ocru, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie.

Dat. sfârşit de secol II – început de secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1982, praetentura sinistra, „clădirea A”, camera B, a= 1,05 m

Lp. MNIT, inv.V. 45674

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/31, VII/31

315. Fig. 71; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca FR[…?], cu litere majuscule în relief, de 6 mm.

Pasta semifină, rugoasă, de culoare cenuşiu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Dat. 118 – 200 p. Chr.

Ld. Porolissum 1986, praetentura sinistra, B12, a = 0,6 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 40/87.

291

316. Fig. 71.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului opaiţului cu inscripţia –PR[EIMOS?].

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Dat. 213-275 p. Chr.

Ld. Porolissum 1977, S4, turn de colţ nordic, a= 0,5 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 493/1977.

317. Fig. 71.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca FE?(STI), cu litere majuscule în relief, greu

vizibile.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu -

brun.

Ld. Porolissum 1984.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

318. Fig. 71; Pl. 26.

Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca O/…STO(R?).., cu litere majuscule în relief,

de 7 mm.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

Dat. 118 – 200 p.Chr.

Ld. Porolissum 1984, castrul Pomăt, latus praetorii sinistrum, C4, a = 0,45 m.

Lp. MIAZ.

319. Fig. 71; Pl. 27.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza şi perete al rezervorului opaiţului, cu marca …IN…/О (?!), cu litere

majuscule în relief, de 7 mm.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare oranj - ocru.

Dat. 118- 200 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2?, a= 0,75 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

320. Fig. 71; Pl. 27.

Fragment.

Se păstrează o parte din baza şi peretele rezervorului opaiţului, cu marca VR…(posibil VRsuli),

cu literemajuscule în relief, de 6 mm.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

292

Ld. Porolissum 1983, principia, C2, a= 1,4 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

321. Fig. 71.

Fragment.

S-a păstrat doar o parte din rezervor cu marca [CDE-,CA-?]SSI, cu litere majuscule, de 8 mm.

Fragmentul prezintă puternice urme şi reziduuri de ardere pe partea interioară a rezervorului,

ceea ce implică continuarea folosirii piesei după desprinderea părţii superioare, pe post de Opaiţ

deschisă.

Pasta fină, densă, de culoare ocru -brun, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1980, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 264/1981.

322. Fig. 71; Pl. 27.

Fragment.

S-a păstrat un mic fragment din partea inferioară a rezervorului. Ştampila […]VI cu litere

majuscule, în relief, este incadrată de două cercuri concentrice incizate.

Pasta fină, de culoare roz-cărămizie, este acoperită de o angobă de culoare brun-cafenie.

Ld. Căşei 1995, vicus, a = 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 52991.

323. Fig. 71, Pl. 27.

Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului, cu marca [..?.]TI, înscrisă în două cercuri concentrice.

Fragmentul este ars secundar.

Pastă fină, densă, de culoare ocru-cenuşiu.

Dat. sfârşit de secol II –începutul secolului III p.Chr.

Ld. Gilău 1984, praetorium, B 6, a= 0,90 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45821.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/37, VII/37.

324. Fig. 71; Pl. 27.

Fragment.

S-a păstrat o parte din bază, cu marca [..?.]TI.

Pastafină, densă, cu mică, culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu - cărămizie.

Ld. Gilău 1976, praetentura sinistra, „clădirea A”, latura de N.

Lp. MNIT, inv.V. 45656.

Bibl. Isac, Roman 2001, 374, pl. V/36, VII/36.

325. Fig. 71.

Fragment.

293

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca …?…I, cu litere majuscule în relief, de 5 mm.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru - oranj, este acoperită de o angobă oranj - brună.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, principia, C2, a = 0,95 m.

Lp. MIAZ.

326. Pl. 27.

Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a opaiţului cu marcă ilizibilă.

Angoba a fost aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Porolissum 1987, praetentura sinistra, B 10, cisterna, a = 0,35 m.

Lp. MIAZ.

327. Fragment.

Se păstrează doar partea inferioară a rezervorului cu ştampila neclară - (FORTIS ??).

Pasta fină, de culoare ocru – brun.

L = 6,9 cm, D = 3,9 cm.

Ld. Gilău 1982, passim.

Lp. MNIT.

Bibl. Isac, Roman 2001, 373, pl. IV/26.

328. Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marca ilizibilă.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

L = 7,3 cm.

Ld. Gilău 2001, praetentura dextra, supraf. 1 a= 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 46922.

329. Fragment.

S-a păstrat o parte din jumătatea inferioară a opaiţului, cu marcă ilizibilă.

Pasta semifină, densă, de culoare cărămiziu.

L = 9 cm.

Ld. Porolissum 1982, castrul Pomăt?.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

330. Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a rezervorului piesei. Ştampila ilizibilă.

Pasta semifină, densă, de culoare cărămiziu-ocru.

D = 6,1 cm.

294

Ld. Căşei 2002, castru, retentura dextra, recuperat.

Lp. MNIT, inv. V 57618.

331. Fragment.

Se păstrează parţial baza rezervorului cu ştampila ilizibilă.

Pastă fină, densă, de culoare ocru, acoperită de o angobă oranj- cărămizie, de bună calitate.

D = 5,6 cm.

Ld. Cluj-Napoca 1995, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv.V. 41365.

332. Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului piesei cu ştampilă ilizibilă.

Pasta fină, de culoare oranj- cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

D = 4,2 cm.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1978, praetentura dextra, C1.

Lp. MIAZ, inv. CC 365/1978.

333. Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu marcă nedeterminabilă.

Pasta fină, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1989.

Lp. MIAZ.

334. Fig. 38.

Fragment.

S-a păstrat un fragment din partea superioară a piesei (disc şi umăr). Umărul este decorat cu

motiv „ramură de laur”. Se observă două astfel de motive converg spre un buton ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, acoperită de o angobă la culoare.

Ld. Căşei, vicus, a = 0,9.

Lp. MNIT, inv. V 53020.

335. Pl. 27.

Fragment.

Se păstrează partea superioară lipsită de cioc şi o parte din umăr decorat cu linii încrucişate

(plasă / reţea) imprimate. Doi butoni ornamentali întregesc decoraţia umărului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru – cărămiziu.

D = 5,5 cm.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, principia.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

295

336. Fig. 38.

Fragment.

Se păstrează partea posterioară a piesei, cu umărul decorat cu linii reliefate, dispuse radial şi cu

ansa pastilă, plină, supraînălţată.

Pasta fină, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă roşu- cărămizie.

D = 6 cm.

Ld. Porolissum 1943, castrul Pomăt.

Lp. MNIT.

Bibl. Gudea 1989, 447, nr.11, pl. X/11.

337. Fragment.

S-a păstrat parţial umărul decorat cu striaţii în relief (bastonaşe), dispuse radial şi cu un buton

ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - brun, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu –

brun.

D = 5,8 cm.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

338. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental şi cu mici „bastonaşe” reliefate,

plasate radial în jurul discului plat.

Uşoare urme de ardere (folosire) apar spre cioc. Angoba este aplicată doar pe partea superioară a

piesei.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brună.

Ld. Gilău 1979.

Lp. MNIT, inv. V 45651.

339. Fragment.

Ciocul şi parţial discul este distrus. S-au păstrat doar doi dintre butonii ornamentali de pe umăr.

Piesa prezintă urme de ardere secundară.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-alb, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie.

D = 5,2 cm, H = 2,9 cm.

Ld. Gilău 1981, retentura sinistra, a= 0,75 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45641.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. V/41.

340. Două fragmente.

S-au păstrat părţi din umărul cu un buton ornamental şi din baza rezervorului, fără marcă.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Ld. Căşei 1995, vicus, a= 0,65 m.

296

Lp. MNIT, inv. V 52998.

341. Fragment.

Sa păstrat aproximativ jumătate din rezervorul piesei; discul şi baza rezervorului sunt sparte, iar

ciocul lipseşte în întregime. Umărul păstrează un buton ornamental. Piesa este arsă secundar.

Pasta fină, densă, de culoare brun-cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

D = 6,3 cm, H = 3,1 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 1992, castru, latus praetorii dextrum, horreum 1, a = 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 52981.

342. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental, din discul plat şi din peretele

rezervorului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, cu

aspect metalic.

H = 2,4 cm.

Ld. Gilău 1982, SXXXI, a= 0,7 m.

Lp. MNIT, inv. V 45823.

343. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei şi din peretele rezervorului.

Pasta fină, densă de culoare cărămiziu.

H = 2,8 cm.

Ld. Porolissum 1978.

Lp. MIAZ, inv. CC 367/1978.

344. Fragment.

S-a păstrat o parte de umăr şi din peretele rezervorului. Probabil fragmentul este ars secundar.

Pasta fină, de culoare brun - cenuşie, este acoperită de o angobă neagră.

Ld. Gilău 1976.

Lp. MNIT, inv. V 45657.

345. Fragment de umăr de opaiţ.

S-a păstrat doar o parte din umărul piesei, cu o parte din toarta inelară şi puţin din discul plat.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare cărămiziu- ocru, acoperită de angobă cărămizie.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,5 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1086.

346. Fragment.

297

S-a păstrat din partea superioară a piesei puţin din disc şi din umărul care păstrează un buton

ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare brun-oranj.

D = 5,6 cm.

Ld. Căşei 1996, vicus, a = 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 53017.

347. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei cu un buton ornamental şi din discul plat.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru – cărămiziu.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 2002, retentura dextra, a= 0,95 m.

Lp. MNIT, inv. V 57601.

348. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental şi din discul plat.

Pasta semifină, rugoasă, de culoare brun - cafenie, este acoperită de o angobă ocru – cărămizie.

Ld. Gilău 1979, praetentura sinstra, clădire A, camera D, a= 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 45663.

349. Fragment.

S-a păstrat o parte din umăr şi din discul plat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun – cafenie.

Ld. Gilău 1976, a= 1 m.

Lp. MNIT, inv. V 49655.

350. Fragment.

S-a păstrat o parte din discul plat, orificiul de alimentare şi umărul lis.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1985, principia, C2.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

351. Fragment.

S-a păstrat o parte din discul plat şi umărul decorat cu un buton ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

Dat. 200 – 275 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, latus praetorii dextrum,C2, a = 1,53 m.

Lp. MIAZ.

352. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei cu un buton ornamental.

298

Piesa a fost arsă secundar.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare cărămiziu.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

353. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul şi discul opaiţului.

Pasta semifină, densă, cu mică, de culoare ocru.

Dat. 200 – 275 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, principia, C2, a= 0,2- 0,3 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

354. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul şi discul piesei. Sunt prezente urme de ardere secundară.

Pasta fină, densă, de bună calitate, de culoare cărămiziu - brun, este acoperită de o angobă

cărămiziu -brună.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castru Pomăt, latus praetorii dextrum, a= 1,6 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

355. Fragment.

S-a păstrat o parte din discul plat şi din umăr, cu un buton ornamental.

Pasta semifină, densă, de culoare oranj – cărămiziu.

Ld. Porolissum 1982.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

356. Fragment.

S-a păstrat din partea superioară a piesei puţin din disc şi din umărul care păstrează un buton

ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare oranj, este acoperită de o angobă de calitate de culoare cărămiziu-

oranj.

Ld. Căşei 1998, vicus, a = 0,8 m.

Lp. MNIT, inv. V 53004.

357. Fragment.

S-a păstrat din partea superioară a piesei puţin din disc şi din umărul care păstrează un buton

ornamental. Piesa este rulată, iar suprafaţa ei se exfoliază puternic.

Pasta semifină, cu mică, are culoarea ocru.

Dat. mijlocul secolului II p. Chr.

Ld. Căşei 2002, castru, retentura dextra, a = 0,85 m.

Lp. MNIT, inv. V 57620.

299

358. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei, decorat cu un buton ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare oranj- cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

D = 4,4 cm.

Dat. sfârşitul secolului II p. Chr. – începutul secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 2002, retentura dextra, a= 0,75 m.

Lp. MNIT, inv. V 57598.

359. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul opaiţului, cu un buton ornamental mulurat bifid.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

360. Fragment.

Se păstrează doar o parte din discul plat cu un orificiu de alimentare şi umărul cu doi butoni

ornamentali. De remarcat că există urme şi reziduuri de ardere pe marginea discului şi pe

marginea orificiului de alimentare, ce par a sugera că fitilul a fost introdus şi ars în acest orificiu

de pe disc şi nu în cel pe cioc.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă alb – cafenie, aplicată inegal.

Ld. Porolissum 1982, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

361. Fragment.

S-a păstrat o parte din discul plat şi din umărul decorat cu un buton ornamental.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare ocru - brun, prezintă urme slabe de angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ.

362. Fragment.

S-a păstrat o parte din umăr, cu un buton ornamental.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1979, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 583/1980.

363. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul piesei, decorat cu doi butoni ornamentali.

Pasta fină, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun- cafenie.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1978, lângă peretele sud-estic al praetorium- ului, a= 1,8 m.

300

Lp. MIAZ, inv. CC 361/1978.

364. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental. Piesa este arsă secundar.

Pasta fină, de culoare cărămiziu – ocru.

Ld. Căşei, passim.

Lp. MNIT.

365. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul lucernei, decorat cu un buton ornamental.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare cărămiziu - ocru.

Ld. Căşei 1999.

Lp. MNIT.

366. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul opaiţului, cu un buton ornamental.

Pasta fină, densă, de culoare ocru deschis.

Ld. Căşei 1995, vicus, a= 0,75 m.

Lp. MNIT, inv. V 53012.

367. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental şi din discul plat.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Ld. Gilău 1983, SXXXIII, a= 0,6 m.

Lp. MNIT, inv. V 45700.

368. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental şi din discul plat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - roz, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Ld. Gilău 1981, SXIX, a= 0,55 m

Lp. MNIT, inv. V 45673

369. Fragment de opaiţ Firmalampe.

S-a păstrat o parte din umărul decorat cu un buton ornamental şi din discul plat.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - ocru, este acoperită la culoare.

Ld. Gilău 1976, SIV, a= 1 m.

Lp. MNIT, inv. V 45652.

370. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul opaiţului.

Ld. Căşei 2002, retentura dextra, din pământul de aruncătură.

301

Lp. MNIT, inv. V 57605.

371. Fragment.

S-a păstrat o parte din umăr.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă brun - ocru.

Ld. Porolissum 1979.

Lp. MIAZ.

372. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului opaiţului.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2?.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

373. Fragment.

S-a păstrat parţial partea inferioară a opaiţului.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare oranj-

cărămizie.

L=7,5 cm.

Dat. mijlocul secolului III p.Chr., sau mai târziu.

Ld. Gilău 1980, porta principalis dextra, a= 0,50 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45639.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. VI/47.

374. Fragment.

S-a păstrat doar o parte a bazei rezervorului opaiţului, fără cioc.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, pe care s-au păstrat urme slabe de angobă oranj-cărămiziu, cu

aspect metalizat.

D = 6,9 cm.

Ld. Căşei 1991.

Lp. MNIT, inv. 52972.

375. Fragment.

Se păstrează partea inferioară a ciocului şi parţial baza marcată de două cercuri concentrice

incizate. Ciocul prezintă urme şi reziduuri de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu-oranj, este acoperită de o angobă roşiu-cărămizie, de

bună calitate.

Dat. 117/118 – spre mijlocului secolului II p.Chr.

Ld. Gilău 1983, praetorium, a= 1,60 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45698.

Bibl. Isac, Roman 2001, 375, pl. V/43.

302

376. Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului, nemarcată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Ld. Gilău 1978, porta decumana, bastion 4, sud, exterior.

Lp. MNIT, inv. V 45662.

377. Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a piesei, cu baza rezervorului opaiţului mărginită de o bordură

înălţată.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o angobă la culoare.

Ld. Gilău 1981, SXIX, a= 0,4 m.

Lp. MNIT, inv. V 45660.

378. Fragment.

Sa păstrat parţial partea dreaptă a piesei, cu o parte din peretele rezervorului, umărului şi

ciocului. Calitatea pastei şi a execuţiei fragmentului arată că Lucerna din care provine a fost o

piesă de bună calitate.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă similară ca şi culoare.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr. – secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 1991, castru, praetorium, a = 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 52974.

379. Fragment.

S-a păstrat parţial jumătatea inferioară a rezervorului opaiţului. Baza marcată de două cercuri

reliefate este incompletă.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă de aceeaşi culoare.

D=6,9 cm.

Dat. secol III p.Chr.

Ld. Gilău 1981, bastion II sud, a= 1 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45632.

Bibl. Isac, Roman 2001, 376, pl. VI/54.

380. Fragment.

S-a păstrat o parte din bază şi din peretele rezervorului.

Pasta semifină, de culoare brun – cărămiziu.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

381. Fragment.

S-a păstrat o parte din baza uşor concavă a rezervorului, nemarcată.

303

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cenuşiu, este acoperită de o angobă de culoare cărămiziu –

oranj.

Ld. Gilău 1976, SIII, clădire A, a= 0,4 m.

Lp. MNIT, inv. V 45654.

382. Fragment.

S-a păstrat o parte din baza şi peretele rezervorului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă brun - cărămizie.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, a= 1,2 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

383. Fragment.

S-a păstrat o parte din baza şi peretele rezervorului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru – cărămiziu.

Ld. Porolissum 1979, castrul Pomăt.

Lp. MIAZ, inv. CC 584/1980.

384. Fragment.

S-a păstrat o parte din umărul opaiţului.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - roz, este acoperită de o angobă la culoare.

Ld. Căşei 1997, vicus, a= 0,3 m.

Lp. MNIT, inv. V 53010.

385. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul opaiţului.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de bună

calitate.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2?, a= 2,1 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

386. Fragment.

S-a păstrat partea inferioară a ciocului, cu urme de ardere şi reziduuri.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - oranj, este acoperită de o angobă oranj - cărămizie.

Dat. 106 – 118 p. Chr.

Ld. Porolissum 1989, S 94, a = 1 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 188/89.

387. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul piesei. Prezintă urme ardere şi reziduuri.

304

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

Ld. Gilău 1976, S1, a= 0,7 m.

Lp. MNIT, inv. V 45658.

388. Fragment.

S-a păstrat o parte din ciocul piesei, cu urme de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare ocru - roz, prezintă urme slabe de angobă oranj - ocru.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, principia.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

Opaiţe „plastice”

389. Fig. 39.

Opaiţ plastică; - model facial antropomorf.

Piesa are forma ovală, cu baza plată. Ciocul încorporat în rezervor prezintă urme de arsură

(folosire). Partea superioară a opaiţului reprezintă o figură masculină cu mustaţă şi barbă.

Orificiul de ardere este plasat sub bărbia personajului, iar orificiul de alimentare în creştetul

capului. într-o suprafaţă concavă.

Pasta fină, are culoarea cenuşie.

L = 6,3 cm, D = 3,8 cm, H = 3 cm.

Ld. Potaissa, Str Cheii.

Lp. MIT. Inv. 1844.

Bibl. RomRüm, 273, nr.G 214 = Civilta` 1970, 261, nr. G 171; Jude, Pop 1972, 37, pl.

XXXV/2; Bărbulescu 1994, l15, fig.22/2..

390. Fig. 39.

Opaiţ plastic; -model facial antropomorf.

Rezervorul este parţial spart. Piesa are forma ovală, cu baza plată. Ciocul încorporat în rezervor

prezintă urme de arsură (folosire). Partea superioară a opaiţului reprezintă o figură feminină.

Şuviţele de păr încadrează ovalul feţei şi formează umărul acesteia. Orificiul de ardere este plasat

sub bărbia personajului, iar orificiul de alimentare în creştetul capului.

Pasta fină, de culoare ocru – cărămiziu, este acoperită de o angobă brun - cărămizie, cu aspect

metalic.

L = 7 cm, l = 4 cm, H = 3,4 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MIT inv.99.

Bibl. RomRüm, 273, nr. G 215 = Civilta` 1970, 261, nr. G 170; Jude, Pop 1972, 36, pl. XXX

V/l; Bărbulescu 1994, 115, fig. 22/1.

391. Pl. 27.

305

Fragment; model – con de pin.

Fragment de perete de opaiţ, decorat cu model de “solzi”, caracteristic pentru lucernele în formă

de con de pin

Pasta fină, densă, de culoare oranj, acoperită de o angobă cărămiziu-oranj.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 2001, castru, retentura dextra, a = 0,3 m.

Lp. MNIT, inv. V 56996.

Par. Menzel 1969, 75- 76, nr. 505, 507, Abb. 61/11,13.

Varia

392. Fig. 39.

Opaiţ cu corp circular şi volute stilizate.

Discul piesei cuprinde întreaga parte superioară a piesei şi este mărginit de o bordură, circulară

înălţată. Orificiul de alimentare este limitat de o margine uşor înălţată, şi este înconjurat de un

brâu circular de perle reliefate, plasat la mijlocul discului. Ciocul, terminat semicircular, este

flancat de volute stilizate, care au la fiecare capăt, câte o perlă reliefată. La limita dintre cioc şi

burdura ce mărgineşte discul, se află un şir de perle reliefate, care dau impresia unei limitări

orizontale. Ansa palmetă, este decorată cu un motiv în formă de frunză. Baza are forma de

„picior de pahar”.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

L = 9,7 cm, D = 5,3 cm, H = 1,75 cm.

Ld. Porolissum 1958, necropola, secţiunea VI, mormântul M 3.

Lp. MNIT, inv. IN 12130.

Bibl. Gudea 1989, 448, nr.17, pl. X/17.

393. Fig. 39.

Opaiţ fragmentar, cu corp circular şi volute stilizate.

Lucerna este similară cu anterioara. Ciocul şi o parte din disc lipsesc. Discul piesei cuprinde

întreaga parte superioară a piesei şi este mărginit de o bordură, circulară înălţată. Orificiul de

alimentare este limitat de o margine uşor înălţată, şi este înconjurat de un brâu circular de perle

reliefate, plasat la mijlocul discului. Ansa palmetă, este decorată cu un motiv în formă de frunză.

Baza are forma de „picior de pahar”.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

D = 5,8 cm, H = 1,9 cm.

Ld. Porolissum 1958.

Lp. MIAZ, inv.C.C. 290/1958.

Bibl. Gudea 1989, 448, nr.16, pl. X/16.

394. Pl. 29.

Opaiţ atipic ce imită lucernele cu volute; derivat.

306

Piesa, întreagă, are rezervorul circular cu baza plată, lisă şi discul convex. Ciocul puţin alungit,

cu terminaţia rotunjită, are la partea superioară un model similar cu volutelor. Puternice urme şi

rezduuri de ardere există pe cioc, sugerând o folosire intensă.

Pasta semifină, rugoasă, cu mică, de culoare cărămiziu, este acoperită de slabe urme de angobă

oranj – cărămizie.

L = 6,5 cm, D = 4,6 cm, H = 2,5 cm.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Porolissum 1987, praetentura sinistra, B10, cisterna, a = 1,35 m.

Lp. MIAZ.

395. Fig. 40.

Opaiţ cu corp circular, şi cioc unghiular.

Ciocul este parţial rupt. Discul este decorat cu o rozetă, iar baza este plată.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu deschis.

L = 6,5 cm, D = 4,5 cm, H = 2,5 cm.

Dat. secolul II p. Chr.

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 4, a = 0,50 m.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 213/197.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 19, pl. XLIII/8; Gudea, Cosma 2003, 29, nr. 48, pl. VI, 48.

396. Fig. 40, 69.

Opaiţ Firmalampe, trilychnis, de tipul X Loeschcke ?.

Piesa are volute ornamentate cu incizii paralele, pe flancurile ciocurilor. Între volute sunt plasate

ove, care înconjoară câte un mic orificiu. Canalul de la fiecare cioc este obturat de bordura care

înconjoară discul. Baza, în formă de picior de pahar, are ştampila IANUARIVS/F(ecit) cu litere

majuscule în relief. Literele V şi A, R şi I, sunt în ligatură.

Pasta fină, de culoare roşu- cărămiziu, este acoperită de o angobă de culoare brun- cărămiziu.

L = 15 cm, D = 11,7 cm, H = 4,7 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv. I. 3843.

Bibl. Băluţă 1996, 103, nr. 67, pl. XI.

397. Fig. 41.

Opaiţ trilychnis, Firmalampe.

Rezervor semicircular are baza plată înconjurată de un cerc incizat, iar ciocurile sunt scurte.

Umărul este decorat cu linii radiale reliefate, ce apar şi pe ciocuri. Discul concav este decorat cu

o rozetă, încadrată de o bordură reliefată. În centrul rozetei sunt prezente trei orificii de

alimentare. Toarta în formă de frunză are la bază un brâu răsucit şi nervura centrală torsionată;

pe partea dorsală avem o apucătoare axială, plină. Angoba a fost aplicată doar pe partea

superioară a piesei.

307

Pasta fină,.de culoare galben-roşiatică este acoperită de o angobă roşie cu aspect lucios.

L = 14,4 cm, D = 11 cm, H = 5 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv. I 8082.

Bibl. Gostar 1961, 173, nr. 459; Băluţă 1996, 109, nr. 96, pl. X, 2.

398. Fig. 63; Pl. 28.

Fragment de opaiţ cu rezervor circular, trilychnis.

S-a păstrat o parte din discul decorat cu o acvilă cu capul întors spre dreapta şi perforat de două

orificii de alimentare poziţionate lateral decoraţiei. Singurul cioc întreg, prezintă la zona de unire

cu rezervorul un evantai de ove alungite. Ove păstrate parţial, sunt şi pe partea dreaptă a

umărului, în locul celui de-al doilea cioc; pe parte stângă lipsesc. Ansa palmetă este spartă şi

lipseşte la fel ca şi partea inferioară a opaiţului.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie.

D = 6,7 cm.

Ld. Căşei 1990.

Lp. MNIT, inv. V 52993.

399. Pl. 28.

Fragment de opaiţ cu corp circular şi cioc alungit.

S-a păstrat partea dreaptă a piesei. Discul concav, circular, este decorat cu o rozetă, din ale cărui

petale s-au păstrat doar opt. Locul de legătură dintre rezervor şi ciocul alungit este decorat la

partea superioară cu un brâu de ove alungite (cinci s-au păstrat). Pe cioc se observă urme de

ardere (folosire) care se întind spre disc. Baza rezervorului este lisă, iar ansa plină are forma unei

pastile.

Pasta semifină, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie - oranj.

L = 9,7 cm, H = 2,9 cm.

Dat. 118 – 200 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, latus praetorii sinistrum, C4, a = 0,55 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 190/85.

400. Pl. 28.

Fragment de cioc unghiular.

Prezintă urme şi reziduuri de ardere, îndicând folosirea piesei. Puternic rulat.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru- cărămiziu, care mai păstrează foarte slabe urme ale

unei angobe cărămizii.

H = 2,6 cm.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,4 m.

Lp. MIAZ.

308

401. Pl. 29.

Opaiţ fragmentar.

Piesa relativ întreagă, are ciocul spart la partea superioară. Discul piesei este plat iar orificiul de

alimentare este înconjurat de două borduri circulare, concentrice, supraînălţate. Bordura care

înconjoară ciocul şi rezervorul păstrează conturul piesei. Pe cioc, de o parte şi de alta a acestuia,

acestă bordură are un model de volute stilizate, adâncite.

Pasta fină, ce culoare cărămiziu-oranj, păstrează la exterior urme foarte slabe de angobă

cărămizie.

L = 7,5 cm, D = 5,3 cm, H = 2,4 cm.

Ld. Căşei 1996, vicus, a = 0,40 m.

Lp. MNIT, inv. 56365.

402. Opaiţ cu corp circular, fragmentar.

Ciocul piesei este distrus, iar discul este decorat cu o rozetă (ornament cu semiove, dispuse

circular ?)

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

D = 5 cm, H = 2,3 cm.

Dat. prima jumătate a secolului II p.Chr. (Gudea, Cosma 2003, 29).

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 4, a = 1 m.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 173/1970.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, 55, nr. 15, pl. XLIII/4; Gudea, Cosma 2003, 29, nr. 47, pl. VI, 47.

403. Pl. 28.

Fragment.

S-a păstrat doar o parte din rezervorul plat al piesei, fără disc. Pe peretele rezervorului există

ceea ce pare a fi baza unui decor similar volutei (o pastilă, decorată cu o mică perlă înconjurată

de o semilună cu capetele terminate în două perle mai mici). Baza rezervorului este formată

dintr-un inel lat, supraînălţat, ce cuprinde în interior o ştampilă indescifrabilă, ilizibilă.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu – oranj, prezintă urme slabe de angobă de culoare

cărămiziu-brun.

H = 1,5 cm.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, a = 0,56 m.

Lp. MIAZ.

404. Pl. 29.

Fragment.

S-a păstrat partea posterioară a opaiţului, cu discul mic şi plat, cu umărul lis şi cu peretele

rezervorului .

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare alb- ocru.

D = 6 cm, H = 3,2 cm.

309

Ld. Porolissum 1982.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

405. Pl. 29.

Fragment de opaiţ Firmalampe.

S-a păstrat ansa pastilă, plină şi o parte din umărul şi discul opaiţului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun - cafenie.

H fără ansă = 3,2 cm, H cu ansă = 4,7 cm.

Dat. 118 – 200 p. Chr.

Ld. Porolissum 1989, S 94, a = 0,58 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 188/89.

406. Fragment de opaiţ cu rezervor circular, de mici dimensiuni.

Se păstrează parţial umărul lis şi ansa pastilă, plină. Orificiul de alimentare este mare, mult

diferit de piesele uzuale ale categoriei. Atât orificiul de alimentare cât şi baza ansei prezintă

urme puternice şi reziduuri de ardere, ceea ce arată că acest orificiu era folosit pe post de arzător.

Pasta semifină, densă, de culoare cărămiziu - ocru, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Căşei 1992, latus praetorii sinistrum, pământ de aruncătură.

Lp. MNIT, inv. V 52977.

407. Fig. 41; Pl. 29.

Fragment de opaiţ Firmalampe.

Se păstrează doar partea inferioară; parţial umărul şi ansa cu „apărătoare de flacără” palmetă.

Pastă fină, densă, de culoare brun-cenuşiu, acoperită de o angobă ocru-brună, de bună calitate.

L cu ansă = 9,4 cm, D = 5,2 cm, H fără ansă = 3 cm, H cu ansă = 4,6 cm

Dat. începutul secolului III p.Chr.

Ld. Gilău 1983, praetorium, S XXXIII, m 24, a= 0,70 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45695.

Bibl. Isac, Roman 2001, 376, pl. VI/55.

408. Fig. 71; Pl. 29.

Fragment de rezervor de opaiţ ?.

S-a păstrat doat un fragment din ceea ce pare a fi baza unui rezervor de opaiţ, pe care apare

marca V(A)[…?] – literă majusculă, în relief, de cca. 2 cm (!).

Pasta fină, densă, de culoare ocru- cărămiziu, păstrează urme de angobă cărămizie.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1999, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,6 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1081.

Tipare

310

409. Fig. 42.

Tipar de opaiţ circular cu cioc rotunjit; matriţa părţii inferioare.

Matriţa părţii inferioare a piesei, cu trei adâncituri de îmbinare.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu.

L = 12,9 cm, L opaiţ = 6 cm, l = 9,2 cm, H = 3,8 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. MNIT, inv. 21501.

Bibl. Christescu 1929, 73, pl. VI, fig. 5.

410. Fig. 43.

Tipar de opaiţ circular cu cioc rotunjit; matriţa părţii inferioare a piesei.

Piesa prezintă patru adâncituri de îmbinare. Modelul opaiţului are baza marcată de un inel

circular.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare cenuşiu – ocru.

L = 11,7 cm, L opaiţ = 8,2, l = 9,9 cm, D opaiţ = 6,6 cm, H = 3,8 cm.

Ld. Cluj-Napoca, str. V. Deleu.

Lp. MNIT, inv. 4384/ V. 684.

Bibl. Christescu 1929, 73, pl. VI, fig. 5.

411. Fig. 42, 70.

Tipar fragmentar de opaiţ, Firmalampe?; matriţa părţii inferioare.

În zona ciocului modelului este spart.

La interiorul tiparului, pe fundul modelului rezervorului piesei, sunt incizate literele MSD (S

retrograd).

Pasta fină, densă de culoare cărămiziu.

L = 11,8 cm, l = 8 cm, H = 5,2 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MNIT, inv. II 1135-V685.

Bibl. Christescu 1929, 73, pl. VII, 2; Gostar 1961, 167, nr. 315; Bărbulescu 1994, 115;

Cătinaş 1996, 68, nr. 16, fig. 4, Băluţă 1996, 111, pl. III/7, XIII/11.

Candelabru şi sfeşnice ceramice

412. Fig. 44, 45.

Fragment de candelabru ceramic.

Piesa consta iniţial dintr-o siluetă umană (masculină), care avea poziţionate pe umeri şi pe braţul

stâng câte o lucerna cu corp circular. Se mai păstrează o parte din torsul personajului şi parţial

lucerna de pe braţul stâng şi de pe umărul drept. Capul s-a păstrat în întregime. Avem o figură cu

trăsături puternice, cu barbă şi mustaţă.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

311

D lucerne = 6,4 – 6,6 cm, l păstrat = 18,4 cm, H păstrat = 19,6 cm.

Ld. Porolissum 1989- 1990, amfiteatru.

Lp. MIAZ.

Bibl. Gudea & alii 1992, 150, 175, fig 18.

413. Fig. 46.

Sfeşnic de lut, „portlumânare”, cu corp globular.

Orificiul central este uşor „ciobit”. În lateral se păstrează o protuberanţă perforată, aplatizată în

plan orizontal.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

D = 5 cm, H = 2,5 cm.

Ld. Porolissum 1958.

Lp. MIAZ, inv.C.C. 268/1958.

Bibl. Gudea 1989, 452, nr. 67, pl. XVI/67.

414. Fig. 46.

Sfeşnic de lut, „portlumânare”.

Corpul tronconic, are baza plată. În lateral se păstrează o protuberanţă perforată, aplatizată în

plan orizontal. Orificiul bazinului are dimensiuni mari.

Pasta semifină, are culoarea cărămiziu.

L = 7,2 cm, D = 6 cm, H = 3 cm.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Buciumi, castru, baraca nr. 4.

Lp. MIAZ, inv. C. C. 145/1966.

Bibl. Chirilă & alii 1972a, pl. XLI/3; Gudea, Cosma 2003, 30, nr. 55, pl. VIII, 55.

415. Fig. 46.

Sfeşnic de lut, „portlumânare”, cu corp globular; lipsit de protuberanţă laterală.

Pasta fină, are culoarea cărămiziu.

D = 5,8 cm, H = 2,7 cm.

Ld. Porolissum 1980.

Lp. MIAZ, inv. C.C. 602/1980.

Bibl. Gudea 1989, 452, nr. 69, pl. XVI/69.

416. Pl. 30.

Sfeşnic fragmentar -„portlumânare”, lucrat cu roata olarului.

Piesa s-a păstrat aproape în întregime, cu excepţia unei părţi din peretele recipientului piesei.

Pasta fină, densă, cu mică şi pigmenţi bruni, de culoare ocru.

L = 7,7 cm, D = 6,1 cm, D(gură recipient) = 2,5 cm, H = 2,4 cm.

Ld. Căşei 1996, vicus, a = 0,5 m.

Lp. MNIT, inv. V 56357.

312

417. Fig. 47.

Fragment de sfeşnic ceramic - „portlumânare”, lucrat cu roata olarului.

Se păstrează aproape jumătate din partea inferioară a “rezervorului” piesei împreună cu toarta

aplatizată şi perforată. Sunt prezente urme de arsură şi reziduuri de ardere pe pereţii rezervorului,

în partea lor superioară (zona buzei recipientului).

Pasta semifină, densă, cu mică şi nisip, de culoare oranj-cărămizie.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr. – secolul III p. Chr.

Ld. Căşei 1991, castru, praetorium, a = 1,2 m.

Lp. MNIT, inv. V 52973.

418. Pl. 30.

Două fragmente de sfeşnic ceramic.

S-a păstrat o parte din baza plană şi peretele rezervorului.

Pasta fină, de culoare ocru, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de calitate.

H = 3 cm.

Ld. Porolissum 1983, castrul Pomăt, latus praetorii dextrum, C2?.

Lp. MIAZ, inv. CC 1172/1983.

Fragmente atipice (nedeterminabile)

419. Pl. 30.

Fragment de disc decorat.

S-a păstrat doar discul unui opaiţ (trilychnis) de mari dimensiuni. Decorul de pe disc este format

dintr-o rozetă cu opt petale, despărţite două câte două prin câte o baghetă torsionată. Orificiul de

alimentare central este înconjurat de alte patru orificii , de dimensiuni mai mici, dispuse în cruce.

Pasta fină, densă, de culoare ocru cărămiziu, este acoperită de o angobă brună.

Ld. Căşei 1996, vicus, a= 0,40 m.

Lp. MNIT, inv. 52996.

420. Fragment de opaiţ polilychnos, lucrat la roată.

S-a păstrat o parte din corpul piesei, cu două dintre orificiile de ardere.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie - oranj.

Ld. Porolissum 1984.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

421. Pl. 30.

Fragment de toartă palmetă

S-a păstrat partea posterioară torţii şi puţin din cea anterioară (capetele a patru ove). Fragmentul

este foarte rulat.

313

Pasta fină săpunoasă de culoare ocru.

Ld. Căşei 1997, vicus, a= 0,45 m.

Lp. MNIT, inv. 56972.

422. Pl. 31.

Fragment de ansă palmetă.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru, este acoperită de o angobă de culoare oranj-

cărămiziu.

Ld. Gilău 1983, retentura dextra, S XXXVI, a= 0,85 m.

Lp. MNIT, inv.V. 45689.

Bibl. Isac, Roman 2001, 376, pl. VI/52.

423. Fig. 47.

Fragment de ansă palmetă.

Pasta fină, densă, de culoare ocru-brun, este acoperită de o angobă oranj-cărămizie.

Ld. Gilău 1979, principia- aedes.

Lp. MNIT, inv.V. 45665.

Bibl. Isac, Roman 2001, 376, pl. VI/53.

424. Pl. 31.

Fragment de toartă palmetă.

S-a păstrat doar un fragment din partea anterioară, cu nervura centrală torsionată şi părţi ale

„petalelor” în forme de ove alungite. Fragmentul prezintă urme de ardere secundară.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru, este acoperită de o angobă brun-cenuşie.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1999, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 0,5 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 1082.

425. Pl. 31.

Fragment.

S-a păstrat ansa discoidală, perforată. Pe muchia torţii de 3,6 cm înălţime, apare un decor

imprimat format din două motive „brăduţ”, la care vârfurile se întâlnesc şi au de o parte şi de alta

câte un set de trei trei cercuri concentrice. La baza sa, pe umăr, se poate distinge încă un astfel de

set de cercuri concentrice.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - oranj.

Ld. Porolissum 1984.

Lp. MIAZ.

426. Fig. 47.

Fragment.

S-a păstrat ansa discoidală, perforată, mulurată trifid.

314

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de bună

calitate, care are un substrat de culoare alb.

Ld. Căşei 1990, vicus, a= 0,7 m.

Lp. MNIT, inv. V 52986.

427. Fragment.

S-a păstrat ansa discoidală, perforată.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de slabe urme de angobă brun -

cafenie.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

428. Fragment de toartă pastilă, plină.

Pasta fină, densă, de culoare ocru- cărămiziu, este acoperită de o angobă ocru-brun.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1998, Templul lui Jupiter Dolichenus.

Lp. MIAZ.

429. Fragment.

S-a păstrat ansa discoidală, plină.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - brun, este acoperită de o angobă brun – cărămizie, de bună

calitate.

Ld. Porolissum 1981.

Lp. MIAZ, inv. CC 204/1983.

430. Fragment de opaiţ polilychnis (lucrat la roată ?).

Se păstrează parţial două ciocuri.

Angoba a fost aplicată doar pe partea superioară a piesei.

Pastă fină, densă, de culoare brun-ocru, acoperită de o angobă de culoare brun – cafenie.

Dat. a doua jumătate a secolului II p. Chr.

Ld. Cluj-Napoca1994, str. V. Deleu, nivel I de umplere – prima fază de piatră.

Lp. MNIT, inv.V. 47545.

431. Fragment.

S-a păstrat un fragment din ciocul piesei cu urme de ardere (folosire).

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - brun, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1979.

Lp. MIAZ, inv. CC 583/1980 .

432. Fragment.

S-a păstrat un fragment din ciocul piesei.

315

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu, este acoperită de o angobă la culoare.

Ld. Porolissum 1981.

Lp. MIAZ, inv. CC 208/1981.

433. Fragment.

S-a păstrat un fragment din ciocul piesei.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - ocru, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de

calitate.

Ld. Porolissum 1982.

Lp. MIAZ, inv. CC 636/1982.

434. Fragment de opaiţ Firmalampe.

S-a păstrat partea inferioară a ciocului.

Pasta fină, densă, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă oranj – cărămizie, de

bună calitate.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

435. Fragment de opaiţ, Firmalampe.

S-a păstrat un fragment din ciocul piesei.

Pasta fină, de culoare ocru - cărămiziu, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1983.

Lp. MIAZ.

436. Fragment de opaiţ, (Firmalampe ?).

S-a păstrat o parte din ciocul piesei, cu urme de ardere (folosire intensă) şi reziduuri.

Pasta fină, densă, de culoare brun – cafeniu.

Ld. Porolissum 1984.

Lp. MIAZ, inv. CC 330/84.

437. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului. Foarte rulat.

Pasta fină, densă, de culoare brun, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1989.

Lp. MIAZ.

438. Fragment (opaiţ cu corp circular ?).

S-a păstrat o parte din umărul opaiţului, decorat cu trei cercuri concentrice care mărginesc discul.

Pasta fină, săpunoasă, de culoare oranj - ocru, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1985.

Lp. MIAZ.

316

439. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului.

Pasta semifină, de culoare oranj – cărămizie.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, principia.

Lp. MIAZ.

440. Fragment.

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului, cu inel înălţat.

Pasta fină, densă, de culoare ocru, este acoperită de o angobă cărămizie - oranj.

Ld. Porolissum 1985.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

441. Fragment de opaiţ, Firmalampe

S-a păstrat baza rezervorului opaiţului fără marcă de olar.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru, prezintă slabe urme de angobă cărămizie - oranj.

Dat. 118 – 200 p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, castrul Pomăt, principia, a = 0,6 m.

Lp. MIAZ, inv. CC 191/85.

442. Fragment de rezervor şi perete de opaiţ, de tip nedeterminabil.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru-cărămiziu.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1996, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,14 m.

Lp. MIAZ.

443. Fragment de opaiţ - atipic; umăr?.

Pasta fină, densă, de culoare cărămiziu - brun, este acoperită de o angobă cărămizie.

Ld. Porolissum 1979, castrul Pomăt, S 64 – suprafaţă.

Lp. MIAZ, inv. CC 583/1980.

444. Fragment.

S-a păstrat o parte din peretele rezervorului.

Pasta fină, densă, cu mică, de culoare ocru- cărămiziu, acoperită de urme slabe de angobă

cărămizie.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1998, Templul lui Jupiter Dolichenus.

Lp. MIAZ, inv. C 88.

445. Fragmente.

S-au păstrat două fragmente din baza unui rezervor de opaiţ.

317

Pasta fină, densă, de culoare ocru.

Dat. 244 -265 d.Chr.

Ld. Porolissum 1998, Templul lui Jupiter Dolichenus, a= 1,35 m.

Lp. MIAZ.

446. Fragment.

S-a păstrat o parte din baza rezervorului opaiţului.

Pasta semifină, densă, de culoare ocru – brun, prezintă urme slabe de angobă oranj – cărămizie.

H = 2,3 cm.

Ld. Căşei 1995, vicus, a= 0,5 m.

Lp. MNIT, inv. V 53008.

Piese de iluminat din metal

Opaiţe de bronz

447. Fig. 48.

Opaiţ de bronz.

Rezervorul rotund are două proeminenţe (“pseudotorţi”) laterale. Discul concav este mărginit de

o bordură circulară, situată la marginea rezervorului. Ciocul alungit este flancat de două volute

reliefate şi este perforat de trei mici orificii (de ventilaţie ?). Toarta are forma unei frunze de

arţar cu cinci lobi şi nervură mediană; unul dintre lobi este parţial rupt. Pe partea dorsală apare

apucătoarea inelară.

L = 18 cm, D = 7,5 cm.

Ld. Potaissa, castru.

Lp. MIT inv. 156.

Bibl. Cătinaş1997, 173., pl III/1, 2a-b; Bajusz 1980, 373, nr. 156.

448. Fig. 48.

Opaiţ de bronz, bilychnis, cu volute.

Discul piesei este concav, iar ciocurile alungite sunt flancate de volute duble. Toarta palmetă, de

formă triunghiulară, este decorata cu un motiv vegetal (frunză). Baza rezervorului este plată.

Bronz, patină verde.

L = 11,5 cm, D = 5,7 cm, H = 3 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MBT, inv. 1234.

Bibl. Băluţă 1979, 168. pl. II, 2.

449. Fig. 49.

318

Opaiţ de bronz, de tipul cu volute duble.

Rezervorul globular are ciocul unghiular, flancat de două volute duble, stilizate. Ansa în forma

de frunză, cu apucătoare inelară, este uşor deteriorată. Baza are forma „picior de pahar”, înaltă.

L = 9,4 cm, D = 4,9 cm, H = 3,8 cm.

Dat. jumătatea secolului II p.Chr.

Ld. Potaissa.

Lp. MIT, inv.10590.

Bibl. Bărbulescu 1994, 128, pl. 10/4; Bronzes 2003, 155, nr. 253.

450. Fig. 49.

Opaiţ de bronz.

Piesa are un rezervor globular şi un cioc alungit încadrat de volutele prelungi, schematizate.

Toarta are forma unei frunze (de lotus?) cu petalele uşor deteriorate în partea superioară, iar două

dintre ele sunt perforate. Apucătoarea este inelară.

Bronz.

L = 12 cm, D = 5 cm.

Ld. Potaissa 1909, pe Dealul Parde.

Lp. MIT, inv. 787.

Bibl. Bajusz 1980, 386. nr. 787 (opait cu toarta decorată cu flori?); Cătinaş 1997, 174. fig.

1,1.

451. Fig. 50.

Opaiţ cu volute, fragmentar.

Ansa inelară este ruptă. Lucerna are partea superioară în formă de cap uman. Personajul este un

tânăr, imberb, cu părul ondulat. La tâmple poartă frunze de viţă-de-vie şi struguri. probabil

personajul reprezentat este Liber (Bachus). Orificiul de alimentare este plasat pe creştet, iar

ciocul are extremităţile unghiulare. Peste toarta inelară este plastă o „apărătoare de flacără” ce

aduce a frunză de iederă. Pe partea sa interioară este înscris MAMA…(MAMULO…)(?) prin

metoda „au repousse”.

Bronz.

L= 9 cm, D= 4,8 cm, H= 4,6 cm.

Dat. secolele II- III d.Chr.85

Ld. Porolissum.

Lp. MIAZ, inv. 259

Bibl. RömRum, 273, G 211, pl. 14 = Civilta` 1970, 260, G 167; Pop 1972, 180, nr. 1, fig 10;

Băluţă 1979, pl. II/3;Gudea 1989, 690, pl. CCXXIX/4; Bronzes 2003, 158, nr. 265.

452. Fig. 50.

Opaiţ attic, piriform, fragmentar, de tipul XX Loeschcke, XXXIV Iványi.

319

Ansa supraînălţată este ruptă. Discul are partea centrală adâncită, în formă de jgheab, orientat

spre cioc. Trei orificii de alimentare, de dimensiuni scăzute, dispuse în triunghi, perforează

discul. Bordura, plasată la marginea rezervorului, înconjoară discul şi ciocul.

Bronz, patină verde-ocru.

L fără ansă = 16,3 cm, D= 8 cm, H= 5 cm.

Dat. secolele II- III d.Chr.

Ld. Gherla.

Lp. MNIT, inv. 802.

Bibl. Băluţă 1979, pl. III/5; Bronzes 2003, 156, nr. 258.

453. Fig. 50.

Opaiţ “Firmalampe”, întreg, cu canal deschis.

Umărul lis are trei butoni de suspendare, perforaţi, dintre care doi sunt rupţi parţial. Pe canalul

dintre cioc şi orificiul de umplere sunt practicate două orificii “de aerisire”. Ciocul semicircular

este mulurat la exterior. Pe baza rezervorului, ştampila meşterului este ilizibilă (probabil este

vorba despre IANVARIVS).

Bronz, patina verde-brun.

L = 10,3 cm; D = 6,5 cm; D bază = 5,6 cm; H = 3,5 cm.

Dat. începutul secolului II p.Chr.- a doua jumătate a secolului III p.Chr.

Ld. Şimleul Silvaniei; judeţul Sălaj.

Lp. MNIT, inv. V 804.

Bibl. Băluţă 1979, 169, pl. IV/1; Bronzes 2003, 160, nr. 272.

454. Fig. 51.

Opaiţ bilychnis, piriform, de tipul XXI Loeschcke, XXXIII Iványi.

Toarta inelară e parţial ruptă. Ciocurile au terminaţia rotunjită. Discul plat, perforat de un orificiu

de alimentare, este lărgit după turnare. Baza în formă de “picior de pahar” evazat, are 1,3 cm

înălţime. Apărătoarea de flacără, în formă de frunză de iederă, se termină cu un cap globular

mulurat.

Lfără ansă= 8,8 cm; L cu “apărătoare”= 12 cm; D= 5,3 cm; D bazei = 3,4; H fără “apărătoare”=

3,5 cm; H cu “apărătoare”= 8,1 cm.

Bronz, patina verde-brun.

Dat. sfârşitul secolul I p.Chr.- începutul secolul II p.Chr.

Ld. Ciceu-Cristeşti, Ilişua.

Lp. MNIT, inv. V 807.

Bibl. Băluţă 1979, 167, pl. II/1; Bronzes 2003, 156, nr. 257.

455. Fig. 51.

Opaiţ piriform, fragmentar, de tipul XXI Loeschcke, XXXIII Iványi, I Derringer;

85 Datarea largă conform Pop 1972, 180, dar tipul în care o încadrează C.L.Băluţă are o circulaţie ce acoperă sfârşitul secolului I î.Chr. – începutul secolului II d.Chr. (Loeschke 1919, 222-223, nr. 321-328,

320

Ciocul a fost restaurat şi completat cu răşină. Toarta inelară este parţial ruptă, iar “apărătoarea

de flacără” lunulară, are unul dintre vârfuri rupte. Partea superioară a rezervorului este plată. Se

mărgineşte cu o bordură înălţată pe care sunt ataşate două inele de suspendare. Ansa circulară

liseşte parţial şi este surmontată de o “apărătoare de flacără” în formă de “lunula” pe care se află

cel de-al treilea inel de suspendare. Piesa stă pe o bază circulară, evazată.

Bronz, brun-auriu.

L fără “apărătoare” = 7,9 cm; L cu “apărătoare” = 9,9 cm; D = 4,4 cm; D bază = 2,5 cm; H fără

“apărătoare” = 2,4 cm; H cu “apărătoare” = 4,5 cm;.

Dat. a doua jumătate a secolului I d.Chr.- începutul secolului II d.Chr.

Ld. Ciceu-Cristeşti, Ilişua.

Lp. MNIT, inv. V 806.

Bibl. Băluţă 1979, 167, pl. I/5; Bronzes 2003, 156, nr. 256.

Par Loeschcke 1919, 454, nr. 1056-1057; Szentleleki 1969, 141- 142, nr. 278 ab, fig. 278;

Menzel 1969, 107-108, Abb. 89, 109, Abb.90/3; Alram-Stern 1989, 229, Taf. 44, 619-620.

456. Fig. 51.

Opaiţ plastic; – motiv laba piciorului uman.

Lucerna în formă de picior uman, încălţat într-o sanda. Arzătorul este format din degetul mare,

supradimensionat. Orificiul de umplere corespunde zonei fluierului piciorului, unde piesa se

termină. De marginea orificiului de umplere, sunt plasaţi patru lobi orientaţi pe diagonale

perpendiculare.

Bronz, patină cenuşie(?).

L = 7,2 cm, D orificiu de umplere = 1,4 cm, D orificiu de alimentare = 0,8 cm, H = 3,7 cm.

Dat. secolul II p. Chr.

Ld. Porolissum 1985, amfiteatru.

Lp. MIAZ, inv. C.C. 29/1985.

Bibl. Bronzes 2003, 158, nr. 266.

457. Fig. 52, 53, 54.

Opaiţ plastic, fragmentar; motiv – câini.

Baza piesei lipseşte, iar ciocul este parţial distrus. Lucerna are rezervorul circular şi un cioc lung

cu volute. Pe cioc s-a incizat o rozetă cu şase petale. Partea superioară a rezervorului opaiţului

are forma unui câine matur, încolăcit în jurul unui căţel, într-o atitudine protectoare. Ansa

supraînălţată, îndoită spre înainte, este terminată într-un caliciu floral, care susţinea probabil o

protomă de animal. Caliciul este perforat de două orificii. Ansa se prinde de rezervor printr-o

palmetă cu 9 petale.

Bronz.

L= 19,4 cm, H= 8,4 cm.

Dat. a doua jumătate a secolului I p.Chr.- pe baza existenţei volutelor.

Ld. Potaissa.

Taf. XVII; Iványi 1935, 11-12, nr. 539-543, Taf.XVIII; Băluţă 1979, 168)

321

Lp. Szépművészeti Múseum, Budapest (Ungaria), inv. 51.957.

Bibl. Szentleleki 1969, 143, nr. 283, fig. 283 a-c; Cătinaş 2002, 144-151, nr. 307, fig. 307 a-

d.

Par Walters 1914, pl.XI/431 (opaiţ de lut ars).

458. Fig. 55.

Opaiţ de bronz, plastic, - motiv Priapus

Personajul, care formează corpul opaiţului, este prezentat în poziţie aşezat, ca şi cum şi-ar

sprijini spatele şi capul de toarta în formă de S. Mâinile par a ţine un recipient a cărui interior îl

reprezintă orificiul de alimentare. Picioarele flanchează un phallus supradimensionat, mai mare

decât acestea, care formează ciocul opaiţului.

Ld. Potaissa.

Lp. Pierdut.

Bibl. Ardevan - Rusu 1979, 394, fig. 7; Pop1997, 203, pl. II, 5.

459. Fig. 55.

Fragment de opaiţ plastic – motiv con de pin.

S-a păstrat doar ciocul, un fragment din rezervor şi parţial baza cu „picioruşele” de sprijin.

Corpul piesei are forma unui con de pin. Canalul de pe cioc este mărginit de două volute

alungite, iar partea sa inferioară este decorată cu o frunză. Piesa se sprijină pe trei „picioruşe”

conice.

Bronz.

Ld. Ilişua.

Lp. MB, inv. 20746.

Bibl. Protase-Gaiu 1997, pl. LXX/1.

Par Menzel 1969, 75- 76, nr. 505, 507, Abb. 61/11,13 (lucerne ceramice).

Sfeşnice de bronz

460. Fig. 56.

Sfeşnic de bronz, - motiv Silen

Dintre cele patru braţe iniţiale s-a păstrat doar unul. Bustul unui Silen este plasat deasupra unui

caliciu de frunze. Personajul poartă în spate un suport dreptunghiular, în care se fixau trei dintre

braţele sfeşnicului. Cel de-al patrulea braţ era amplasat în suportul paralelipipedic, situat în faţa

Silenului. Partea inferioară a caliciului de frunze se sprijină pe un picior de pasare, plasat pe

soclul propriu-zis.

Bronz, patina brună.

H = 11,1 cm.

Dat. secolul II p.Chr.

Ld. Potaissa, castru, principia, latura de nord, cam. 10.

322

Lp. MIT, inv. 6605.

Bibl. Bărbulescu 1987, 146; Bărbulescu 1991, 29, fig. 14; Bărbulescu 1994, 138, pl. X/3, fig.

31; Bronzes 2003, 162, nr. 280; Cătinaş 2002, 163, 321, nr. 313, fig. 313, 314.

Par Boube-Piccot 1975, 244-245, nr. 421-422, pl. 178- 179, 325- 326, nr. 607.

461. Fig. 56.

Sfeşnic de bronz, - motiv acrobat.

Pe un soclu tronconic, este plasat un disc pe care stă sprijinit în mâini, cu picioarele ridicate, un

acrobat care are ca şi îmbrăcăminte doar un subligaculum. Personajul ţine pe picioare o sferă pe

care este prins un caliciu de floare cu şase petale. În centrul corolei se păstrează un ghimpe, ce

avea rolul de a fixa lumânarea.

Bronz, patină brună.

H = 17 cm.

Dat. secolul I ? – II p.Chr. (după analogii - Bronzes 2003, 162, nr.279, pl. V/ 279; Cătinaş

2004 b, fig.1, 100).

Ld. Potaissa, castru, principia, latura N, cam. 5.

Lp. MIT, inv. 7001.

Bibl. Bărbulescu 1987, 146; Bărbulescu 1991, 29; Bărbulescu 1994, 138, pl. X/ 2; Bronzes

2003, 162, nr.279, pl. V/ 279; Cătinaş 2002, 163, 321, nr. 319, fig. 319 a-b.

462. Fig. 56.

Sfeşnic de bronz, - motiv acrobat

Acrobatul se sprijină pe braţe şi ţine pe picioarele ridicate o colonetă care are la partea superioară

un disc. Îmbrăcămintea personajul este formată dintr-un un subligaculum.

Ld. Potaissa, str. Traian.

Lp. Pierdut.

Bibl. Bajusz 1987, 169-174.

Opaiţe de fier

463. Fig. 57.

Opaiţ deschis, din fier.

Are o formă octogonală, cu pereţii rezervorului puţin înalţi şi cu toarta curbată deasupra

recipientului. Toarta dispune şi de o tijă pentru suspendare.

Fier.

Ld. Potaissa.

Lp. MIT.

Bibl. Ardevan - Rusu 1979, 403.

464. Fig. 57.

323

Opaiţ deschis, din fier.

Piesa este puternic corodată.Pereţii rezervorului sunt puţin înalţi, iar toarta se curbează deasupra

recipientului. Toarta dispunea de o tijă pentru suspendare.

Fier.

L = 7,5 cm, H corp = 1,5 cm, L tijă fixare = 8 cm.

Ld. Porolissum.

Lp. Pierdut.

Bibl. Gudea 1989, 561- 562, 1007, pl. CXLVIII/1; Regep 2002, 268, 271, Fig. 5.

465. Fig. 58.

Opaiţ deschis, din fier.

Piesa este corodată. Pereţii rezervorului sunt puţin înalţi, iar toarta se curbează deasupra

recipientului. Toarta dispunea de o tijă pentru suspendare.

Fier.

L = 8 cm, D = 6 cm, H corp = 2 cm, L tijă fixare = 6,7 cm.

Dat. secolul III p. Chr.

Ld. Porolissum 1958, oraş, sector J, secţ. II.

Lp. MNIT, inv. IN 12074.

Bibl. Gudea 1989, 562, 1007, pl. CXLVIII/2; Regep 2002, 269, 271, Fig. 6.

466. Fig. 57.

Opaiţ fragmentar, deschis, din fier.

Lipseşte partea anterioară a recipientului octogonal. Toarta curbată şi tija de suspendare sunt

prezente.

Fier.

Ld. Potaissa 1911, panta de est a Dealului Cetaţii.

Lp. MIT, colecţia Téglás inv. 750.

Bibl. Bajusz 1980, 385, nr. 750; Cătinaş 1997, 175, fig. 1/2; Regep 2002, 268, 270, Fig. 2.

467. Fig. 58.

Opaiţ deschis, din fier.

Pereţii rezervorului sunt puţin înalţi, iar toarta se curbează deasupra recipientului. Toarta

dispunea de tijă pentru suspendare, terminată cu un cârlig.

Fier.

L = 8,8 cm, D = 6,2 cm, H corp = 2,5 cm, H tijă fixare = 8,4 cm.

Ld. Gilău, castru.

Lp. MNIT.

Bibl. Isac 1977, 108, pl. XXVII/8; Regep 2002, 269, 272, Fig. 9.

468. Fig. 59.

Opaiţ deschis, din fier.

324

Pereţii rezervorului sunt puţin înalţi, iar toarta se curbează deasupra recipientului. Toarta

dispunea de un „splint” pentru suspendare.

Fier.

L = 9 cm, H corp = 2,7 cm, H splint = 5,7 cm.

Ld. Ilişua, castru.

Lp. MJB.

Bibl. Protase, Gaiu 1997, pl. LXX/2; Regep 2002, 268, 270, Fig. 1.

469. Fig. 59.

Opaiţ deschis, din fier.

Pereţii rezervorului sunt puţin înalţi, iar toarta se curbează deasupra recipientului. Toarta

dispunea de un „splint” pentru suspendare.

Fier.

L = 8,8 cm, H corp = 2,5 cm, H splint = 6 cm.

Ld. Ilişua, castru.

Lp. MJB.

Bibl. Protase, Gaiu 1997, pl. LXX/2; Regep 2002, 268, 270, Fig. 1.

470. Fig. 57.

Opaiţ deschis, din fier.

Piesa este corodată.Pereţii rezervorului sunt puţin înalţi, iar toarta se curbează deasupra

recipientului. Toarta dispunea de o tijă pentru suspendare.

Fier.

L = 8,5 cm, D = 6 cm, H corp = 2 cm, L tijă fixare = 6 cm.

Ld. Românaşi – Largiana.

Lp. MIAZ.

Bibl. Tamba 1997, 55, Fig. 18; Regep 2002, 268,270, Fig. 4.

Accesorii

471. Fig. 60.

Trepied de bronz.

D = 9,5 cm, H = 2,3 cm.

Ld. Potaissa, castru.

Lp. MIT.

Bibl. Bărbulescu 1994, 138, fig. 29/1.

472. Fig. 60.

Accesoriu de bronz, - lanţ cu două cârlige-harpon, plate.

Bronz.

325

L cârlige = 8,5 şi 7,5 cm, g = 0,8 cm.

Ld. Potaissa 1964, Str. Cheii.

Lp. MIT, inv. 2345.

Bibl. Bărbulescu 1994, 138, fig. 29/2.

473. Fig. 61.

Accesoriu de fier, - cârlig-harpon

Tija, cu secţiune relativ pătrată, are la partea inferioară o buclă, iar la cea superioară harponul. În

treimea superioară tija este torsionată.

Fier.

L = 28,9 cm.

Ld. Potaissa.

Lp. MIT.

Bibl. Bărbulescu 1994, 138, fig. 30, 1.

326

ABREVIERI

MNIT Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj- Napoca MIAZ Muzeul de Istorie şi Artă, Zalău MJB Muzeul Judeţean, Bistriţa MBT Muzeul Banatului, Timişoara

* AIIA Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj-Napoca AISC Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj-Napoca Acta MN Acta Musei Napocensis, Cluj - Napoca Acta MP Acta Musei Porolissensis, Zalău Apulum Apulum Acta Musei Apulensis, Alba Iulia ArhMold Arheologia Moldovei, Iaşi BAR British Archaeological Reports, Oxford Dacia Dacia. Recherches et Découvertes Archéologiques en

Roumanie, Bucharest Dacia, N.S Dacia, Revue d`Archéologie et d`Histoire Ancienne,

Bucharest Diss. Pann Dissertationes Pannonicae, Budapest EphNap Ephemeris Napocensis, Cluj-Napoca GMADP Ghid al monumentelor arheologice din Dacia

Porolissensis, Zalău JRS Journal of Roman Studies, London MCA Materiale şi Cercetări Arheologice, Tulcea (1980),

Bucureşti (1983) Potaissa Potaissa, Studii şi comunicări, Turda ProblMuz Probleme de muzeografie, Cluj-Napoca RCRF Rei Cretariae Romanae Fautores RLÖ Der römische Limes in Österreich, Vienna SCIV Studii şi Cercetări de Istorie Veche, Bucureşti SCIVA Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie,

Bucureşti StComC Studii şi Comunicări de Etnografie şi Istorie, Caransebeş

327

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Dressel 1899 H. Dressel, Inscriptiones Urbis Romae latinae,

Instrumentum Domesticum, Corpus Inscriptionum Latinarum XV 2.1, 1899, 782 – 870.

Edictum Edictum Diocletiani et Collegarum de pretiis rerum venalium in integrum fere restitutum, vol. I-II, ed. M. Ghiaccero, Genova 1974.

IDR III/6 C.L. Băluţă, Inscripţiile Daciei Romane Vol. III: Dacia Superior 6, Apulum – Instrumentum Domesticum, Bucureşti 1999.

Juvenal Satirele lui Juvenal, trad. A.Marinescu, Bucureşti 1922. Odiseea Homer, Odiseia, trad. E.Lovinescu, Bucureşti 1935. Plinius C.Plinii Secundi, Naturalis Historiae, ed. Ludovic Janus,

Lipsiae, 1870. Vitruvius Vitruvius, Despre arhitectură, Bucureşti 1964.

Dicţionare, enciclopedii, compendii DA Ch. Darembreg, E. Saglio, Dictionnaire des antiquités

grecques et romaines, Paris 1877. EAA H. Menzel, J. Elgavish, Lucerna, Enciclopedia dell’Arte

Antica Classica e Orientale, Roma 1961, vol.IV, 707-718. EAIV ***, Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi din

România, vol. I (1994), vol. II (1996), Bucureşti. ECR 1982 ***, Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti 1982. Gros 2001 P. Gros, L`architecture romaine, Paris 2001. IstRom 1974 C-tin. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor 1

Din cele mai vechi timpuri pînă la întemeierea statelor româneşti, Bucureşti 1974.

Istoria M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti 1998.

Kernbach 1983 V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti 1983.

Manuel R. Cagnat, V. Chapot, Manuel d`Archéologie romaine, I-II, Paris 1916.

Panseri 1961 C. Panseri, Metallurgia, EAA, Roma 1961, vol. IV, 1087-1094.

Cataloage de expoziţie

328

Bronzes 2003 L. Petculescu (ed.), Antique Bronzes in Romania, Bucureşti, 2003.

Civilta` 1970 Civilta` romana in Romania, Rome, Palazzo delle Espositioni, via Nationale, febraio - aprile 1970.

Pompeji 1993 Pompeji Wiederentdeckt, Roma 1993. RomRüm 1969 Romer in Rumänien. Austellung des Römisch-

Germanischen Museums in Köln und des Historischen Museums Cluj, Kunsthalle Köln 12 Februar bis 18 Mai 1969.

Lucrări consacrate exclusiv iluminatului şi pieselor de iluminat Cărţi Alicu, Nemeş 1977 D. Alicu - E. Nemeş, Roman Lamps from Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, BAR Supplementary Series 18, Oxford 1977.

Alicu 1994 D Alicu, Opaiţe romane Die Römischen Lampen - Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Bucureşti 1994.

Alram-Stern 1989 E. Alram-Stern, Die Römischen Lampen aus Carnuntum, RLÖ, Heft 35, 1989.

Amaré Taffala, Guiral 1994 M.T. Amaré Taffala, J. L. Guiral, Representaciones Arquitectónicas en Lucernas Romanas, León 1994.

Amaré Taffala 1996 M.T. Amaré Taffala, Lucernas Romanas: Bibliografía, Salamanca 1996.

Bailey 1963 D.M. Bailey, Greek and Roman Pottery Lamp. The British Museum, London, Portsmouth, 1963.

Bailey 1972 D.M. Bailey, Greek and Roman Pottery Lamps, London 1972.

Bailey 1975 D.M. Bailey, A catalogue of the lamps in the British Museum, I, Greek, Helenistic and Early Roman Pottery Lamps, London 1975.

Bailey 1980 D.M. Bailey, A catalogue of the lamps in the British Museum, II, Roman Lamps made in Italy, London 1980.

Bailey 1988 D.M. Bailey, A catalogue of the lamps in the British Museum, III, Roman provincial Lamps, London 1988.

Bailey 1996 D.M. Bailey, Lamps in the British Museum, IV, Lamps of metal and stone, and lampstands, London 1996.

Balil 1969 A. Balil, Estudios sobre lucernas romanas, 1, Studia Archaeologica , 2. Seminario de Arqueologia, Santiago de Compostela,1969, 7-27.

Baur 1947 P.U.C.Baur, The Lamps. The Excavations at Dura-Europos. Final Report, IV, Part III, London, 1947.

Belchior1969 C. Belchior, Lucernas romanas de Conimbriga, Conimbriga 1969

Bernhardt 1955 M.L. Bernhardt, Lampki starozytne. Museum Narodowe w Warszawie, Warszawie 1955.

329

Brants 1913 J. Brants, Antieke Terra-cotta Lampen uit het Rijksmuseum van oudheden te Leiden, Leiden 1913.

Broneer 1930 O. Broneer Terracotta Lamps, Corinth, IV, part II, Cambridge, Massachusetts, 1930.

Bruneau 1950 Ph. Bruneau, Les Lampes. Exploration archéologique de Délos, XXVI, Paris 1950.

Buchi 1975 E. Buchi, Lucerne del Museo di Aquileia, vol. I, Lucerne romane con marchio di fabrica, Associatione Nazionale per Aquileia, Aquileia 1975.

Carolis, Brugnoli 1977 E.Carolis, E.Brugnoli, Lucerne Greche e Romane, II edizioni, Gruppo Archeologico, Roma,1977.

Chraznovski, Zhuravlev 1998 Lamps from Chersonesos in the State Historical Museum

– Moscow, Roma 1998. Chrzanovski 2000 L. Chrzanovski, Lumieres antiques, Les lampes à huile du

Musée romain de Nyon, Milano 2000. Deneauve 1969 J. Deneauve, Lampes de Carthage, Paris 1969. Eckhardt 2002b H. Eckhardt, Illuminating Roman Britain, Monographies

instrumentum 23, Montagnac 2002. Fremesdorf 1922 F. Fremersdorf, Römische Bildampen. Unter besonderer

Berücksichtigung einer neuntdeckten Mainzer Manufactur. Ein Beitrag zur Technik und Geschichte der frühkaiserzeitlichen Keramik, Bonn, Leipzig 1922.

Goethert 1997 K Goethert, Römischen Lampen und Leuchter, Auswahlkatalog des Rheinischen Landesmuseum Trier, Schriftenreihe des Rheinischen Landesmuseums Trier 14, Trier 1997.

Haken 1958 R. Haken, Roman Lamps in the Prague National Museum, Sborník Národního Musea v Praze 12, Praga 1958.

Hayes 1980 J.W. Hayes, Ancient lamps in the Royal Ontario Museum, Toronto, 1980.

Howland 1958 R.H. Howland, Greek Lamps and their Survivals, The Atenian Agora IV, Princetown, New Jersey 1958.

Iconomu 1967 C.Iconomu, Opaiţele greco-romane. Colecţiile Muzeului Regional de arheologie Dobrogea, Bucureşti, 1967.

Iványi 1935 D. Iványi, Die pannonischen lampen. Eine Typologisch-chronologische übersicht .Diss. Pann., ser. II, nr.2, Budapest 1935.

Joly 1974 E. Joly, Lucerne del Museo di Sabratha, Monografie di Archeologico, Libica, IX, Roma, 1974

Kricheldorf 1962 H.H.Kricheldorf, Tonlampen der Antike, Stuttgart 1962 Kuzmanov 1992 G.Kuzmanov, Antike lampen Sammlung des Nationalen

Archäologischen Museum, Sofia 1992. Leibundgut 1977 A. Leibundgut, Die römische Lampen in der Schweiz.

Ein kultur- und handelsgeschichtliche Studie, Bern,1977.

Lerat 1954 L. Lerat, Catalogue des collections archéologiques de Besançon I. Les lampes Antiques. Annales de Besançon I, fasc.1, ser. II, Paris 1954.

330

Loeschcke 1919 S. Loeschcke, Lampen aus Vindonissa. Ein Beitrag zur Geschichte von Vindonissa und des antiken Beleucthungswesens, Zürich 1919.

Menzel 1969 H. Menzel, Antike Lampen in Römisch-Germanischen Zentralmuseum zu Mainz, Mainz 1969.

Neumann 1967 A. Neumann, Lampen und andere Beleuchtungsgeräte aus Vindobona. RLÖ 22, Wien 1967.

Perlzweig 1961 J. Perlzweig, Lamps of the Roman period. First to seventh century after Christ. The Atenian Agora 7, Princetown 1961.

Ponsich 1961 M. Ponsich, Les lampes romaines en terre cuite de la Maurétanie Tingitane. Publicationes du Service des Antiquités du Maroc, fasc. 15, Rabat 1961.

Ruşdea 1986 H. Ruşdea, Teasc de boştină. Gospodărie de boştinar- lumânărar, Ghidul Muzeului Tehnicii populare, Sibiu 1986.

Szentléleky 1969 T. Szentléleky, Ancient Lamps, Amsterdam 1969. Waldhauer 1914 O. Waldhauer, Kaiserliche Ermitage, die antiken

Tonlampen, St. Petersburg 1914. Vertet 1983 H. Vertet, Les tehniques de fabrications des lampes en

terre cuite du centre de la Gaule, Revue archéologique SITES, Avignon 1983.

Vikić-Belančić 1976 B. Vikić-Belančić, Antićke Svjetiljke u Arheološkom Muzeju u Zagrebu, Zagreb, 1976.

Studii, articole, dizertaţii Alicu 1976 D. Alicu, Die Firmalampen von Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, Dacia, N.S., XX, 1976, 205-210. Alicu 1977 D. Alicu, Tonlampen - Typen aus Ulpia Traiana

Sarmizegetusa, StComC, 1977, 331-362. Alicu 1979 D. Alicu, Römischen Tonlampen aus Sarmizegetusa

(Ausgrabungskampagne 1976), StComC 1979, 235-251. Alicu 1984 D. Alicu, Precizări privind cronologia unor lămpi

ştampilate de la Sarmizegetusa, Apulum XXII, 1984, 77-87.

Bailey 1978 D.M. Bailey, Common italian lamps – a brief guide, Papers in Italian Archaeology I: the Lancaster Seminar, BAR Supp. Ser. 41, Oxford 1978, 243 – 301.

Bailey 1984 D.M. Bailey, Alexandria, Chartage and Ostia (not to mention Naples), Alessandria e il mondo ellenistico – romano Studi in onore di Achille Adriani, Roma 1984, 265 – 272.

Bailey 1987 D.M. Bailey, The Roman terracotta lamp industry Another view about exports, Les lampes de terre cuite en Méditerranée, Travaux de la maison de l`Orient, Lyon 1987, 59 – 63.

Bailey 1997 D.M. Bailey, Roman Pottery Lamps, Pottery in the making, ed. J. Freestone, D. Grainster, London 1997, 164 – 170.

331

Băluţă 1961 C.L. Băluţă, Opaiţele romane de la Apulum I. Apulum IV, 1961, 189-220.

Băluţă 1965 C.L. Băluţă, Opaiţele romane de la Apulum II. Apulum V, 1965, 277-295.

Băluţă 1971 C. L. Băluţă, O lampă paleocreştină de la Apulum, Apulum IX. 1971,.701 -704

Băluţă 1977 C.L. Băluţă, Lămpile romane din Muzeul Judeţean Hunedoara - Deva, Sargetia XIII, 1977, 209- 228.

Băluţă 1979 C.L. Băluţă, Lămpile antice de bronz din Dacia Superior - Clasificare şi tipologie-, Sargeţia XIV, 1979, 165-172.

Băluţă 1979a C.L. Băluţă, Les lampes antiques en bronze de la Dacie Superieure, Cahiers d’archéologie Romande, Lausanne, 1979, 205-210.

Băluţă 1983 C.L. Băluţă, Lucernele romane din Dacia intracarpatică, 1983 (diss. mss.).

Băluţă 1989 C.L.Băluţă, Lămpile antice din Muzeul de Istorie Sibiu, Apulum XXVI, 237-262.

Băluţă 1994 C.L. Băluţă, Lămpile antice din colecţia Severeanu. Muzeul de Istorie şi Artă a municipiului Bucureşti. Apulum XXXI, 1994, 199-226.

Băluţă 1996 C.L.Băluţă, Lămpile romane din Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Acta MN, 33/1, 89 – 113.

Băluţă 1999 C.L. Băluţă, Lămpi cu marcă epigrafică, inedite, descoperite la Apulum-Partoş, Apulum XXXVI, 1999, 225-240.

Băluţă 2001 C. Băluţă, Archetype for a bivalvular mould of a bilychnis lamp, found at Apulum (Dacia), RCRF Acta 37, Abingdon 2001, 191-192.

Băluţă 2002 C. Băluţă, Arhetip pentru tipare bivalve de lampă descoperit la Apulum, Apulum XXXIX, 2002, 273 – 277.

Băluţă 2003 C. Băluţă, Lămpile antice de la Alba Iulia (Apulum), I, Lămpile epigrafice, Alba Iulia 2003.

Bémont, Bonet 1984 C. Bémont, J. Bonet, Lampes et fabricants des lampes, RCRF Acta XXIII/XXIV 1984, 135 – 154.

Bémont, Beck 1989 C. Bémont, F. Beck, La lanterne de CALVVS. Étude typologique, Antiquités Nationales, nr.21, 1989, p. 35-56

Benea 1979 D. Benea, Opaiţe romano-bizantine în colecţiile Muzeului Banatului, Sargeţia XIV, 1979, 219-224.

Benea 1990 D. Benea, Lampes romaines de Tibiscum, Dacia N.S. XXXIV, 1990, 139-168.

Benea 1996 b D. Benea, Lampen Produktion in Tibiscum, RCRF Acta 33, Abingdon 1996, 59 - 62.

Bitiri 1961 M. Bitiri, Vetre paleocreştine în România, SCIV, XII, 1961, I, 7 – 46.

Bruneau 1987 Ph. Bruneau, De la rhétorique à l`histoire, in T. Oziol, R. Rebufat (ed.), Les lampes de terre cuite en Méditerranée des origines à Justinien, Lyon 1987, 11 -12.

Bruneau 1980 Ph. Bruneau, Les lampes et l’histoire économique et sociale de la Grece, Annales Littéraires des l’Université

332

de Besançon, 242. Ceramique hellenistique et romaines, Paris, 1980, 19-53.

Cătinaş 1996 A.Cătinaş, Lampes à éstampille de Potaissa, RCRF Acta 33, Abingdon 1996, 63-74.

Cătinaş 1997 A.Cătinaş, Opaiţe din colecţia Téglás, Civilizaţia romană în Dacia, Cluj-Napoca 1997, 172-214.

Cătinaş 2002 A.Cătinaş, Opaiţele romane din Potaissa, Cluj-Napoca 2002, (Diss. mss.).

Cătinaş 2004b A.Cătinaş, Le chandelier à acrobate de Potaissa, The Antique Bronzes: Typology, Chronology, Autenticity The Acta of the 16th International Congress of Antique Bronzes, Bucharest, May 26th – 31st, 2003, Bucharest 2004, 97 – 103.

Čičikova 1974 M.Čičikova, „Firmalampen” du limes danubien en Bulgarie. Actes du IX-e Congrès International d’études sur les frontières romaines, Mamaia, 6-13 Septembre 1972, Bucarest-Colonia-Vienna 1974, 155-165, Pl. 32-36.

Čičikova 1987 M.Čičikova, Pottery Lamps from Novae (Lower Moesia) (1st-3rd century). Bulletin de l’Institut d’Archeologie XXXVII, 1987.

De Beaune 2003 S.A. de Beaune, De la domestication du feu aux première lampes, Nouveautés Lychnologiques / Lychnological News, Nyon 2003, 13 – 20.

Deonna 1927 W. Deonna, L’ornamentation des lampes romaines, Revue Archéologique, XXVI, 1927, 233-263.

Diaconescu 1995 Al Diaconescu, Lămpi romane târzii şi paleobizantine din fosta provincie Dacia, Eph Nap, V, 1995, 255-299.

Dumitraşcu 1990 S. Dumitraşcu, Lămpi romane. Repertoriul colecţiei secţiei de istorie a Muzeului Ţării Crişurilor, Crisia XX, 1990, 37-96.

Eckhardt 2002a H. Eckhardt, Lamp production in West Stockwell Street, Colchester, Britannia XXXIII, 2002, 77 – 93.

Ellis 1994 S. Ellis, Lighting in Late Roman House, Theoretical Roman Archaeology Conference, Oxbow 1994, 65 - 71

Étienne 1987 R. Étienne, De lychnis, T. Oziol, R. Rebufat (ed.), Les lampes de terre cuite en Méditerranée des origines à Justinien, Lyon 1987, 13 -15.

Feugère, Garbsch 1993 M. Feugère, L. Garbsch, J. Garbsch, Römische Bronzelanternen, Bayerische Vorgeschichtsblätter 58, 1993, 143 – 184.

Fonquerle 1973 D. Fonquerle, Décuoverte d`un curieux dispositif de signalisation de la navigation antique, Archeologia – Tresors des ages, 64, 1973, 67-70.

Funale G. Lafaye, Funale, DA II2, 1360 – 1361. Gheorghiţă 1975 M.Gheorghiţă, Opaiţele romane de la Micia. Sargeţia XI-

XII, 1974-1975, 51-56. Gogâltan 1996 F. Gogâltan, Iluminatul în preistorie, O posibilă abordare,

Viaţă privată, - mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, Oradea, Cluj, 1996, 13 – 23.

333

Gostar 1961 N. Gostar, Inscripţiile de pe lucernele din Dacia romană, ArhMold, I, 1961, 149-209.

Gudea, Ghiurco 1986 N.Gudea, I.Ghiurco, Un opaiţ de bronz bizantin de la Porolissum, Acta MP X, 1986, 209 – 214.

Gudea- Cosma 2003 N. Gudea, C. Cosma, Opaiţele din castrul roman de la Buciumi (Dacia Porolissensis), Studii în onoarea lui Marius Porumb, Cluj-Napoca 2003, 21 – 38.

Goethert 1988 K Goethert, Die römischen Tüllenlampen (Loeschcke Typus XIV), Kerzenhalter und Kerzenständer aus Ton im Rheinischen Landesmuseum Trier, Trierer Zeischrift 51, 1988, 463 – 510.

Goethert 1989 K Goethert, Die achtförmigen Lampen aus Ton im Rheinischen Landesmuseum Trier Loeschcke Typus XI, Trierer Zeischrift 52, 1988, 29 – 132.

Goethert 1991 K Goethert, Die figürlichen Lampen, Statuettenlampen und Lampenfüller aus Ton nebst Kerzenhalter im Rheinischen Landesmuseum Trier, Trierer Zeischrift 54, 1991, 117 – 215.

Hanoune 1970 R. Hanoune, Lampes de Graviscae, Mélanges d`Archeologie et d`Histoire,82, Paris 1970, 237 – 262.

Harris 1980 W.V. Harris, Roman terracotta lamps: the organisation of an industry, JRS 70, 1980, 126 – 145.

Isac, Roman 2001 D. Isac, C.-A. Roman, Lucernele din castrul de la Gilău, Studia archaeologica et historica Nicolao Gudea dicata, Zalău 2001, 367- 395.

Krekovič 1983 E. Krekovič, Römische Lampenfunde in Slowakischen Barbaricum, Archeologické Rozhlady XXXV, Praha 1983, 510 – 516, 595.

Lipovan 1982- 1983 I.T.Lipovan, Opaiţe romane din Ampelum (I ), Sargeţia XVI-XVII, 1982- 1983, 227-232.

Lipovan 1984 I.T.Lipovan, Officina ceramistului C. Iulius Proclus la Ampelum, AIIA Cluj-Napoca XXVI, 1983-1984, 301 – 317.

Lipovan 1984-1985 I.T.Lipovan, Opaiţe romane produse într-o officina din Ampelum (II ), Sargeţia, XVIII-XIX,1984- 1985, 141- 148.

Lipovan 1988 I.T.Lipovan, Opaiţe romane din Ampelum (II), Tibiscum, 7, 1988, 181-188.

Lipovan 1994 I.T.Lipovan, Opaiţe romane de la Ampelum (III), SCIVA, I, 45, nr. 2, 1994, 179 – 184.

Man 2000 N. Man, Tipologia opaiţelor romane descoperite în aşezarea romană de la Cristeşti (jud. Mureş), Marisia XXVI, 2000, 47-84.

Mitrofan 1996 I. Mitrofan, La Lanterna della stazione romana di Micăsasa, Omaggio a Dinu Adameşteanu, Cluj-Napoca, 1996, 177-182.

Muşeţeanu & alii 1980 C. Muşeţeanu, V. Culică, D. Elefterescu, Lampes à estampille de Durostorum, Dacia NS, 24, 1980, 283-305

334

Negru, Cioflan 1996 T. Cioflan, M.Negru, Lămpi de lut ars descoperite în castrul roman de la Câmpulung-Pescăreasa (Jidava), Arhivele Olteniei,11, Serie nouă 1996, 49-54.

Negru 1996 M. Negru, Some aspects of the lamps discovered in the roman forts of Muntenia, RCRF Acta 33, Abingdon 1966, 75-81.

Oancea 1969 Al. Oancea, Colecţia de lucerne greco-romane din Muzeul judeţean Braşov, Cumidava III, 1969, 597-610.

Oziol 1977 T. Oziol, Salamine de Chypre, VII, Les lampes du Musée de Chypre, Paris, 1977.

Petolescu 1971 M.Carmen Petolescu, Opaiţe romane din Dobrogea, Apulum IX, 1971, 665 -672.

Pongrácz 1990 Zs. Pongrácz, Lampen aus Zalalövő (1973- 1987), Acta Arch. Academiae Scientiarum Hungaricae 42, 1990, 111- 145.

Pop- Chifor 1975 C. Pop, I. Chifor, Un felinar (lampion) roman în Muzeul de Istorie din Gherla, Apulum XIII, 1975, 683-685.

Popilian 1996 Gh. Popilian, Sur les lampes avec la marque d`Armenius, RCRF Acta 33, Abingdon 1996, 81 – 90.

Provoost 1976 A. Provoost, Les lampes antiques en terre cuite. Introduction et essai de typologie générale avec des détails concernant les lampes trouvés en Italie, l’Antiquité Classique XLV, fasc. 1, 5-39, XLV, fasc. 2., 550-558, Louvain 1976.

Radt 1986 W. Radt, Lampen und Beleuchtung in der Antike, Antike Welt, 1986, 1, 40-58.

Regep 2002 S. Regep, Opaiţele din fier din Dacia romană, Apulum XXXIX, 2002, 265 – 272.

Roman 1997 C.-A. Roman, Reprezentări ale măştilor de sclavi din Noua Comedie în decoraţia lucernelor “Firmalampen” la Sarmizegetusa, Acta M.N., 34/I, 1997, 435 – 452.

Roman 2000 C.-A. Roman, Wheelmade lamps of roman Dacia, Acta M.N., 37-1, 2000, 99-140.

Roman 2003a C.-A. Roman, Opaiţele din Dacia lucrate la roată, Sargeţia 30, 2001-2002, 129-168.

Roman 2003b C.-A. Roman, Lamps, Chandeliers and Candelsticks, Antique Bronzes in Romania, Bucureşti, 2003, 53-56.

Rubright 1973 J.C. Rubright, Lamps from Sirmium in the Museum of Sremska Mitrovica, Sirmium III, Beograd 1973, 45-79.

Russu 1962 I.I.Russu, (recenzie, ArhMold, I, 1961) N.Gostar, Inscripţiile de pe lucernele din Dacia romană, SCIV XIII, 2, 1962, 467-471.

Schneider 1994 G. Schneider, Studies of Roman Lamps from the Northern Provinces and From Rome, in Ceramica Romana e Archeometria, lo stato degli studi, Firenze 1994, 127 – 142.

Vegas1964 M. Vegas, Römische Bildlampen aus einer Werkstatt des Lagers Novaesium, Sonderdruck aus Bonner Jarhbuch 164, Bonn 1964, 308 – 320.

335

Vladkova 2004 P. Vladkova, Metal lamps and chandeliers from the territory of Nicopolis ad istrum, Moesia Inferior, The Antique Bronzes: Typology, Chronology, Autenticity The Acta of the 16th International Congress of Antique Bronzes, Bucharest, May 26th – 31st, 2003, 469 – 478.

Cataloage de expoziţie Meconcelli Notarianni, De Carolis 1977 G.Meconcelli Notarianni, E. De Carolis (ed.), Lucerne

romane Breve historia dell`illuminazione nell`antica Roma, Bologna 1977.

Nyon 2000 L. Chrzanovski (ed.), Lumière! L`éclairage dans l`Antiquitè, Milano 2003.

Lucrări dedicate unor categorii de obiecte ceramice şi producerea acestora

Cărţi Beltrán Lloris 1953 M.Beltrán-Lloris, Ceramica romana. Tipologia y

clasificacion, Zaragosa,1953. Charleston 1955 J. Charleston, Roman Pottery, London 1955. Hayes 1997 J.W. Hayes, Handbook of Mediterranean Roman Pottery,

London 1997. Irimie, Hofman 1956 C. Irimie, H. Hofmann, Ceramica de la Săsciori, StCom

Brukenthal, 8, Sibiu 1956. Peacock 1982 D.S.Peacock, Pottery in the Roman world: an

etnoarchaeological approach, London, New York 1992. Sanchez, Lafuente 1985 J. Sanchet-Lafuente Perez, Comercio de ceramicas

romanas en Valencia, Cuenca, 1985. Studii, articole şi dizertaţii Alicu, Soroceanu 1982 D. Alicu, A. Soroceanu, Ceramica glazurată plombiferă de

la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Potaissa III, 1982, 52 – 65.

Baumann 1997 V.H. Baumann, La céramique utilitaire du IVe siècle fabriqueé par officina romana de Valea Morilor (Teliţa Départament Tulcea), în Études sur la ceramique romaine et daco-romaine de la Dacie et de la Mésie Inférieure, Timişoara, 1977, 31-54.

Benea 1982 D. Benea, Atelierele ceramice de la Tibiscum (contribuţii la istoria atelierelor ceramice din sud-vestul Daciei), Potaissa III, 1982, 22-41.

Cătinaş 1980 A. Cătinaş, Ceramica romană de la Potaissa - str. Cheii, Potaissa II, 1980, 81-114.

Cătinaş 2004a A.Cătinaş, Les importations ceramiques de l`oust de l`Empire romain a Potaissa et leurs influence sur les

336

ateliers locaux, Studia Historica et Archaeologica In Honorem Magistrae Doina Benea, Timişoara 2004, 86 – 97.

Duhamel 1974 P. Duhamel, Les fours de potiers, Les dossiers de l`archéolgie, nr. 6, 1974, 54-67.

Fülle 1997 G. Fülle, The internal organisation of the Arretine Terra Sigillata Industry: Problems of Evidence and Interpretation, JRS, LXXXVII, 1997, 111-155.

Gudea 1969 N. Gudea, Ceramica dacică din castrul roman de la Bologa (jud. Cluj), Acta M.N. VI, 1969, 503– 508.

Gudea 1970 N. Gudea, Ceramica dacică din castrul roman de la Buciumi (jud. Sălaj), SCIV 21, 2, 1970, 299 – 311.

Gudea 1987 N. Gudea, Pannonian Glazed Pottery – a View from the East, RCRF Acta XXV/XXVI, 1987, 409-436.

Gudea 1988 a N. Gudea, Despre ceramica glazurată pannonică (sec.IV e.n.), Acta M.N. XXIV, XXV, 1987-1988, 545-562.

Gudea 1990 N.Gudea, Über die glasierte Keramik aus dem 2 – 3 Jahrhundert u.Z. in den dakischen Provinzen, RCRF, Acta XXVII/XXVIII, 1990, 155 – 169.

Lamboglia 1952 N. Lamboglia, Apuntes sobre cronologia ceramica, Publicaciones del Seminario de Arqueologia y Numismática Aragonensas 3, 1952, 73 – 90.

Maccabruni 1987 C. Maccabruni, Ceramica romana con invetriatura al piombo, Céramiques helénistiques et romanes II, Paris 1987, 167-198.

Moga 1978 V. Moga, Tiparele romane pentru produs ceramica de la Apulum, Apulum XVI, 1978, 161 – 167.

Moga 1979 V. Moga, Moules romaines découvertes à Apulum, RCRF Acta XIX/XX, 1979,182 – 194.

Moga 1996 V. Moga, Le centre de poterie antique d`Ampelum, RCRF Acta 33, Abingdon 1996, 9 – 21.

Muşeţeanu 1992 C. Muşeţeanu, Ceramica romană de la Durostorum (diss. mss.), Bucureşti 1992.

Pop 1994 C. Pop, Ateliere particulare de ceramică în Dacia romană, Revista Bistriţei VIII, 1994, 41 - 48

Popilian 1981 G. Popilian, L’atélier de céramique du camp romain de Slăveni, Oltenia III, 1981, 25-46.

Popilian 1997 G.Popilian, Les centres de production céramique d`Olténie, Études sur la ceramique romaine et daco-romaine de la Dacie et de la Mésie Inférieure, Timişoara 1997, 7-20.

Protase 1961 D. Protase, Olăria dacică din castrul roman de la Orheiul Bistriţei, Probleme de muzeografie, Cluj 1961, 188-194; (= D. Protase, Orizonturi daco-romane, Cluj-Napoca 1995, 84-89).

Protase, Dănilă 1964 D. Protase, Şt. Dănilă, Un cuptor roman de ars cărămizi la Orheiul Bistriţei, Apulum V, 1964, 557-561.

337

Alte lucrări Cărţi, monografii Ardevan 1998 R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara

1998. Baumann 1995 V.H. Baumann, Aşezările rurale antice în zona gurilor

Dunării. Contribuţii arheologice la cunoaşterea habitatului rural ( sec.I-IV p.Ch.), Tulcea, 1995.

Bărbulescu 1987 M. Bărbulescu 1987, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca 1987.

Bărbulescu 1994 M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Turda 1994. Bărbulescu 1997 M. Bărbulescu, Das Legionslager von Potaissa (Turda) /

Castrul legionar de la Potaissa (Turda), GMADP 7, Zalău 1997.

Benea, Bona 1994 D. Benea, P. Bona, Tibiscum, Bucureşti 1994. Benea 1996 a D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara,

1996. Bichir 1984 Gh.Bichir, Geto-Dacii din Muntenia în epoca romană,

Bucureşti, 1984. Boube, Piccot 1975 C. Boube- Piccot, Les bronzes antiques du Maroc, II. Le

mobilier, I-II, Etudes et travaux d`Archeologie Marocaine, V, Rabat 1975.

Brizzi 1988 B.Brizzi, La maquete de Rome et la Colonne de Trajan, Roma 1988.

Carcopino 1979 Carcopino J., Viaţa cotidiană la Roma la apogeul Imperiului, Bucureşti 1979.

Castro 1982 C. F. Castro, Villas Romans en España, Madrid 1982. Chirilă & alii 1972 a E. Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C. Pop, Castrul roman

de la Buciumi, Cluj 1972. Chirilă & alii 1972 b E. Chirilă, N.Gudea, V.Lucăcel, C.Pop, Das Römerlager

von Buciumi, Cluj-Napoca, 1972. Christescu 1929 V.Christescu 1929, Viaţa economică a Daciei romane,

Piteşti 1929. Cociş, Marcu, Ţentea 2003 S. Cociş, F. Marcu, O. Ţentea, Bibliografia Daciei

Romane (1919 - 2000), Cluj – Napoca 2003. Connolly 1980 P. Connolly, “A Pompèi”, Paris 1980. Daicoviciu 1966 C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Columna lui Traian,

Bucureşti 1966. Davidescu 1989 M. Davidescu, Cetatea romană de la Hinova, Bucureşti

1989. Étienne 1970 R. Étienne, Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970 Fernandez 1982 C. Fernandez, Villas Romanas en España, Madrid 1982. Frayn 1993 J.M.Frayn, Markets and Fairs in Roman Italy, Their social

and economic importance from the second century B.C. to the third century A.D., Oxford 1993.

Fülep 1984 F. Fülep, Sopianae The history of Pécs during the roman era, and the problem of the continuity of the late Roman population, Budapest 1984.

338

Giardina 2001 A. Giardina (ed.), Omul Roman, (trad. D. Cojocaru), Iaşi, 2001

Gudea, Pop 1971 N. Gudea, I.I. Pop, Castrul roman de la Râşnov Cumidava, Braşov, 1971.

Gudea 1977 N. Gudea, Gornea. Aşezări din epoca romană târzie, Reşiţa 1977.

Gudea, Ghiurco 1988 N.Gudea, I.Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea 1988.

Gudea 1989 N.Gudea, Porolissum I- Un complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului roman. Acta MP XIII, 1989.

Gudea 1996 N.Gudea, Porolissum II. Vama romană, monografie arheologică, Cluj-Napoca, 1996.

Gudea 1997a N.Gudea, Das Römergrenzenkastell von Moigrad. Porolissum 1 Castrul roman de pe vârful dealului Pomet- Moigrad. Porolissum 1, GMADP 5, Zalău 1997.

Gudea 1997b N.Gudea, Das Römergrenzenkastell von Bologa-Resculum. Castrul roman de la Bologa-Resculum, GMADP 1, Zalău 1997.

Gudea 1997c N.Gudea, Das Römergrenzenkastell von Buciumi. Castrul roman de la Buciumi, GMADP 2, Zalău 1997.

Gudea, Tamba 2001 N.Gudea, D. Tamba, Porolissum. III Un complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului roman., Despre templul lui Iupiter Dolichenus din municipium Septimium, Zalău 2001.

Goury 1948 G. Goury, Origine et evolution de l`Homme, I, Epoque Palèolitique, Paris, 1948.

Iaroslavschi 1997 E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca 1997. Isac 1997 D. Isac, Die Kohorten- und Alenkastelle von Gilău /

Castrele de cohortă şi de ală de la Gilău, GMADP 6, Zalău 1997

Isac 2003 D. Isac, Castrul roman de la SAMVM - Căşeiu. / The Roman auxiliary fort SAMVM- Căşeiu, Cluj-Napoca 2003.

Matei, Bajusz 1997 Al.V. Matei, I. Bajusz, Das Römergrenzkastell von Romita-Certiae / Castrul roman de la Romita-Certiae, GMADP 4, Zalău 1997

Morley 1996 N. Morley, Metropolis and Hinterland The city of Rome and the Italian economz 200 BC – AD 200, Cambridge 1996.

Mrozek 1975 St. Mrozek, Prix ex rémunération dans l`Occident romain (31 av n.è. – 250 de n.è. ), Gdañsk 1975.

Parkins, Smith 1998 H. Parkins, C. Smith, Trade, Traders in the ancient city, London, New York 1998.

Paulovics 1927 Paulovics, Die römische Ansiedlung von Dunapentele (Intercisa), Acta Arch. Hungarica, II 1927.

Petru 1972 Sonja Petru, Emonske Nekropole (odkrite med leti 1635-1690), Ljubljana 1972.

Petru 1978 S. Petru, P.Petru, Neviodunum (Drnovo pri Kršken), Ljublijana 1978.

339

Poćzy 1957 K.Sz. Poćzy, Intercisa II (Dunapentele), Budapest 1957.

Prideau 1973 T. Prideau, Cro-Magnon Man, The emergence of Man, New York 1973.

Protase 1980 D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, Dacia romană, Bucureşti 1980

Protase 2000 D. Protase, Autohtonii în Dacia, II, Dacia postromană până la slavi, Cluj-Napoca 2000.

Ruševljan, Brukner 1992 V. Dautova Ruševljan, O. Brukner, Gomolava, Rimski period (Gomolava The roman period), Novi Sad, 1992.

Rustoiu 1996 A. Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci (sec. II î.Chr. – sec. I d.Chr.). Tehnici, ateliere şi produse de bronz, Bucureşti 1996.

Simion, Apostol, Vleja 2004 M. Simion, V. Apostol, D. Vleja, Monumentul funerar

circular The circular funeral monument, Alburnus Maior II, Bucureşti 2004.

Stângă 1998 I. Stângă, Viaţa economică la Drobeta în secolele II – IV p. Ch., Bucureşti 1998.

Tamba 1997 D. Tamba, Das Römergrenzenkastell von Românaşi - Largiana / Castrul roman de la Românaşi - Largiana, GMADP 3, Zalău 1997.

Tătulea 1994 C.M. Tătulea, Romula-Malva, Bucureşti, 1994. Thomas 1955 E.B.Thomas, Die römerzeitliche Villa von Tac-

Fövenypuszta, Acta Arch.Hungarica VI, 1955, 79-152. Topál 1993 J. Topál, Roman Cemeteries of Aquincum, Pannonia. The

Western Cemetery (Bécsi Road), I, Budapest, 1993. Tudor 1974 D. Tudor, Sucidava, Craiova 1974. Tudor 1968 D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti 1968, (ed. III). Vágó-Bóna 1976 E. B. Vágó- I. Bóna, Die Gräberfelder von Intercisa .I

Der Spätrömische Südostfriedhof, Budapest 1976. Walters 1915 Walters H.B., History of Ancient Pottery, I, II, 393- 429,

London 1915. White 1973 E.White, The First men, The emergence of Man, New

York 1973. Zotović 1990 L.Zotović, Č. Jordović 1990, Viminacium Nekropole

“Više Grobalja, Belgrad, 1990.

Studii, articole, rapoarte de săpătură Ardevan, Rusu 1980 R. Ardevan, A.A.Rusu, Botár Imre şi colecţia sa de

antichităţi, Acta MP, 4, 1980, 367 – 394. Bajusz 1980 I. Bajusz, Colecţia de antichităţi a lui Téglás István, Acta

MP IV, 1980, 367- 394. Bajusz 1987 I. Bajusz, Despre o statuetă romană din Dacia

Porolissensis, Acta MP, XI, 1987, 169- 174. Bajusz 2003 I. Bajusz, Amfiteatrul de la Porolissum şi aspectele sale

cultice, Acta MP, XXV, 2003, 165- 194. Barnea, Bercea 2004 Neuf bronzes paléochrétiens, The Antique Bronzes:

Typology, Chronology, Autenticity The Acta of the 16th

340

International Congress of Antique Bronzes, Bucharest, May 26th – 31st, 2003, Bucharest 2004, 43 – 47.

Bărbulescu 1991 M. Bărbulescu, Das römische Legionslager von Potaissa (Rumänien), Antike Welt XXII, 1, 1991, 22 – 30.

Bărbulescu, Cătinaş 1992 M. Bărbulescu, A. Cătinaş, Inscripţii dintr-un templu de la Potaissa, EphNap. II, 1992, 49 – 64.

Benea 1986 D. Benea, Mărturii arheologice de la Tibiscum din secolele III-IV, Tibiscum VI, 1986, 241-257.

Cătinaş, Bărbulescu1979 A. Cătinaş, M. Bărbulescu, Cella vinaria de la Potaissa, Acta MN XVI, 1979, 101- 126

Chirilă & alii 1980 E. Chirilă, N.Gudea, Al. V. Matei, V.Lucăcel, Raport preliminar asupra cercetărilor arheologice de la Moigrad (Porolissum) din anii 1977 – 1979, Acta M.P. IV, 1980, 81 - 103

Christescu 1938 V.Christescu, Le “castellum” romain de Săpata de Jos, Dacia V-VI, 1935-1936, 435-447.

Cociş & alii 1995 S. Cociş, V. Voişian, A. Paki, M. Rotea, Raport preliminar privind cercetările arheologice din Str. V. Deleu în Cluj-Napoca. I. Campaniile 1992 – 1994, Acta M.N. 32/1, 1995, 635- 652

De Light 1993 L.de Light, Fairs and markets in the Roman Empire, Economic and social aspects of periodic trade in preindustrial society, Amsterdam 1993.

Diaconescu 1997 Al Diaconescu, Dacia under Trajan. Some observations on Roman tactics and strategy, Acta M.N. 34/1, 13-52.

Doumas 1980 C. Doumas, Die Ausgrabung von Akrotiri auf Thera, Antike Welt, 2, 1980, 41-51.

Étienne & alii 1994 R. Étienne, I.Piso, A. Diaconescu, Le forum en bois de Sarmizegetusa Roumanie), Comptes rendus de l`Academie des Inscriptions et belles lettres, Paris, 1994, 147-164.

Găzdac & alii 2003 C. Găzdac, V. Voişian, S. Cociş, Coin finds from Roman Napoca – the excavations on Deleu Street, Revista Bistriţei XVII, 2003, 77 – 96.

Gudea 1972 N. Gudea, Castrul roman de la Bologa (Jud. Cluj)(1968), Apulum X, 1972, 121 – 150.

Gudea 1973 N. Gudea, O locuinţă rustică din epoca romană la Gornea, Acta.M.N., X, 1973, 569-594.

Gudea 1979 N. Gudea, Castrul roman de la Inlănceni. Încercare de monografie, Acta M.P. III, 1979, 149 – 273.

Gudea 1980 N. Gudea, Castrul roman de la Breţcu. Încercare de monografie, Acta M.P. IV, 1980, 255-332.

Gudea & alii 1983 a N. Gudea, E. Chirilă, Al.V. Matei, I. Bajusz, Raport preliminar în legătură cu săpăturile arheologice executate la Moigrad (Porolissum) în anii 1980 - 1982, Acta M. P. VII, 1983, 119 - 138.

Gudea & alii 1983 b N. Gudea, E. Chirilă, I. Bajusz, Săpăturile arheologice executate la Moigrad (Porolissum). I. Castrul de pe „Pomet”, MCA, 1983, 285 - 288.

341

Gudea & alii 1986 N. Gudea, E. Chirilă, Al. Matei, I. Bajusz, D. Tamba, Raport preliminar în legătură cu cercetările arheologice executate la Moigrad (Porolissum) în anii 1983 - 1985, Acta M. P. X, 1986, 118 - 156.

Gudea 1988 b N. Gudea, Porolissum. Cheia de boltă a a părării Daciei Porolissensis, Acta M. P. XII, 1988, 195 - 213.

Gudea & alii 1988 N. Gudea, E. Chirilă, Al. Matei, I. Bajusz, D. Tamba, I. Moţu, Raport preliminar în legătură cu săpăturile arheologice executate în complexul daco-roman Porolissum în anii 1986 - 1987, Acta M. P. XII, 1988, 147 - 174.

Gudea & alii 1992 N. Gudea, E. Chirilă, Al.V. Matei, I. Bajusz, D. Tamba, Raport preliminar privind săpăturile arheologice şi lucrările de conservare şi restaurare executate la Porolissum în anii 1988 – 1991, Acta MP, XVI,1992, 143- 185.

Horedt 1979 K. Horedt, Die städtischen Siedlungen Siebenbürgens in spätrömischer Zeit, Sargeţia XIII, 1979, 203-217.

Hübener 1963 W. Hübener, Eine Studie zum römischen Gräberfeld von Faimigen, Kr. Dillingen (Donau.), Jahrbuch der Römisch - germanischen Zentral Museum, Mainz 10, 1963, 44 – 67.

Isac 1980 D.Isac, Castrul roman de la Gilău, jud. Cluj, MCA, 1980, 292-297.

Isac & alii 1983 D.Isac, Al. Diaconescu, C. Opreanu, Castrul roman de la Gilău, MCA, 1983, 291-296.

Isac, Cociş 1995 D.Isac, S.Cociş, Fibule din castrele romane de la Gilău şi Căşeiu. O analiză în context stratigrafic, EphNap, V, 1995, 103-138.

Isac 2004 D. Isac, A presumable gnostic amulet from Samum – Căşeiu, Orbis Antiquus Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Napoca 2004, 556 – 564.

Lawrence 1998 R. Lawrence, Land transport in Roman Italy: costs, practice, and economy, Trade, traders and the ancient city, London, New York 1998, 129-148.

Macrea & alii 1959 M. Macrea, M. Rusu, Iudita Winkler, Şantierul arheologic Gilău (raionul şi regiunea Cluj), MCA V, 1959, 453-460.

Macrea & alii 1969 M. Macrea, E. Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C. Pop, Castrul roman de la Buciumi (Judeţul Sălaj). Săpăturile din 1963 – 1968, Acta M.N. VI, 1969, 149 – 157.

Miller 1983 D. S. Miller, Bosra in Arabia Nabatean and Roman Citz of the Near East, Aspects of Graeco – Roman Urbanism, BAR International Series 188, Oxford 1983, 110 – 137.

Miltner 1937 F. Miltner, Forschungen in Ephesos IV, 2, Das Coemeterium der Sieben Schläfer, Baden 1937.

Mitrofan 1964 I. Mitrofan, Contribuţii la cunoaşterea oraşului Napoca, ActaMN I, 1964, 197 – 204.

Mitrofan 1965 I. Mitrofan, Descoperiri arheologice în Cluj şi împrejurimi, ActaMN II, 1965, 657 - 666.

342

Mitrofan 1969 I. Mitrofan, Descoperiri arheologice de la Potaissa, în Acta M.N., VI, 1969, 517 - 523.

Mladen 1952 N.Mladen, Novi antiki nalazi u Visu i Splitu (Nouvelles découvertes d’antiquites ŕ Vis et ŕ Split), Vjesnik za Arheologiju, Historiju Dalmatinsku, LIV, 1952, Split, 189-196.

Moţu 1991 I. Moţu, Aşezarea rurală romană de la Aiton, (jud. Cluj), Acta MP XIV- XV, 1991, 175 - 219

Negru, Oţa 2004 M. Negru, L. Oţa, Roman bronze objects on the territory of Bucharest, The Antique Bronzes: Typology, Chronology, Autenticity The Acta of the 16th International Congress of Antique Bronzes, Bucharest, May 26th – 31st, 2003, Bucharest 2004, 323 – 334.

Opreanu 2001 C. Opreanu, Particularităţile modelului de urbanizare în Dacia romană. Contribuţie la studiul integrării Daciei în civilizaţia romană, Studii de istorie antică Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca 2001, 427 -438.

Piso & alii 1983 I. Piso, D. Isac, Al. Diaconescu, C. Opreanu, Castrul roman de la Căşei, MCA, 1983, 297- 298.

Pop 1970 C. Pop, Reprezentări bacchice romane în Transilvania, Acta MN VII, 1970, 151-161.

Pop 1972 C. Pop, Reprezentări din Dacia dedicate lui Liber Pater şi acoliţilor săi, Apulum X, 1972, 173 – 182.

Pop, Matei 1978 C. Pop, Al. V. Matei, Bronzuri figurate romane în Muzeul de Istorie şi Artă, Zalău, Acta MP II, 1978, 77 -83.

Pop 1982 C. Pop, Bronzuri figurate romane în Muzeul de Istorie a Transilvaniei, Acta MN XX, 1982, 467-486.

Pop 1984 C. Pop, Precizări privind unele reprezentări de acrobaţi în toreutica romană, Acta MN XXIV, 1984, 537 – 540.

Pop 1997 C. Pop, Bronzuri figurate în Dacia romană. Consideraţii în legătură cu datarea unor piese dispărute, specificate în istoriografia secolului trecut, Apulum. XXXIV, 1997, 201-222.

Popilian 1976 G.Popilian, Un quartier artisanal à Romula, Dacia N. S. XX, 1976, 221-250.

Protase, Ardevan 1983 D. Protase, R. Ardevan, Săpăturile de salvare de la Gherla, MCA, 1983, 289-292.

Protase & alii 1983 D. Protase, G. Marinescu, C. Gaiu, Cercetările arheologice din castrul roman de la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), MCA, 1983, 289-292.

Protase 1994 D. Protase, Castrul roman de la Tihău (jud. Sălaj) în lumina cunoştinţelor actuale, Eph.Nap. IV, 1994, 75 – 101; ( = D. Protase, Orizonturi daco-romane, Cluj-Napoca, 1995, 314-332).

Protase, Gaiu 1997 D. Protase, C. Gaiu, Gh. Marinescu, Castrul roman şi aşezarea civilă de la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), Revista Bistriţei X-XI, 1997. 27 -110.

Ramin 1974 J. Ramin, Les Hydrocarbures dans l`antiquite, Archeologia – Tresors des ages, 64, 1974, 10-13.

343

Ramage 1983 E.S. Ramage, Urban problems in Ancient Rome, Aspects of Graeco – Roman Urbanism, BAR International Series 188, Oxford 1983, 61 – 92.

Rolley 1978 C. Rolley, La tehnique de fabrication des bronzes antiques, L`dossiers de archéolgie, nr. 28, Mai-Juin1978, 8-20.

Russu - Milea 1964 I.I. Russu, Z.Milea, Materiale epigrafice şi sculpturale în Muzeul raional Turda, ProblMuz, 1964, 14 – 31.

Szabo 1980 K. Szabo, Die 1977 freigelegten Grädes Westlichen Gräberfeldes von Intercisa, Alba Regia XVIII, 1980, 291-316.

Ştefan 1941 Gh. Ştefan, Dinogeţia I, Dacia VII-VIII, 1937-1940, 401-425.

Ştefan 1948 Gh. Ştefan, Le camp romain de Drajna de Sus, Dacia XI-XII, 1945-1947, 115-144.

Topoleanu 1984 F.Topoleanu, Noi descoperiri arheologice la Isaccea, Peuce IX , 1984, 184-205.

Tudor 1938 D. Tudor, Sucidava I, Dacia V-VI, 1935-1936, 387-422. Tudor 1941 D. Tudor, Sucidava II, Dacia VII-VIII, 1937-1940, 359-

400. Tudor 1947 D. Tudor, Sucidava III, Dacia XI-XII, 1945-1947, 145-

208. Tudor 1962 D.Tudor, Comunicări epigrafice, SCIV XIII, 1, 1962, 115-

125. Vasić 1983 M. Vasić, Čezara- castrum Novae, Starinar XXXIII -

XXXIV, 1982-1983, 121-122. Vlassa 1979 N. Vlassa, Piese paleocreştine inedite din Dacia

intracarpatică, Acta MN, XIV, 1979, 171 - 188

344

Roman Cristian - Aurel

Teză de Doctorat

PIESE DE ILUMINAT ÎN EPOCA ROMANĂ. DACIA POROLISSENSIS

ILUSTRAŢIE

Conducător doctorat: Prof. Univ. Dr. Nicolae Gudea

Cluj - Napoca 2005