Social si cultural in context european

Tatălui meu, cu recunoştinţă

Ileana Nicoleta Sălcudean

SOCIAL ŞI CULTURAL ÎN CONTEXT EUROPEAN

Resemantizarea culturii

în paradigma socio-politică europeană

Editura RISOPRINT Cluj-Napoca 2013

Director editurã: GHEORGHE POP Consilier editorial: MIRCEA DRÃGAN

© 2013 RISOPRINTToate drepturile rezervate autorilor & Editurii Risoprint.

Toate drepturile rezervate. Tipãrit în România. Nicio parte din aceastã lucrare nu poate fi reprodusã sub nicio formã, prin niciun mijloc mecanic sau

electronic, sau stocatã într-o bazã de date fãrã acordul prealabil, în scris, al autorului.

All rights reserved. Printed in Romania. No part of this publication may bereproduced or distributed in any form or by any means, or stored

in a data base or retrieval system, without the prior written permission of the author.

Editura RISOPRINT este recunoscutã de C.N.C.S. (Consiliul Naþional al Cercetãrii ªtiinþifice). Pagina web a CNCS: www.cncs-uefiscdi.ro

Tiparul executat la:

400 188 Cluj-Napoca • Str. Cernavodã nr. 5-9Tel./Fax: 0264-590651 • [email protected]

430 315 Baia Mare • Piaþa Revoluþiei nr. 5/1Tel./Fax: 0262-212290

S.C. ROPRINT S.R.L.

Corecturã: Simona Mereu

Tehnoredactare: Ileana Nicoleta Sãlcudean

Referenþi: Prof. univ. dr. Vincze Enikõ, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeº-Bolyai, Cluj-Napoca ºi

Cercetãtor ºtiinþific principal I dr., Lucian Nastasã Kovács, Academia Românã

Consultant tehnic: Marinela Blaj

Design copertã: Lara Yakovenko

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiSÃLCUDEAN, ILEANA NICOLETA Social ºi cultural în context european : resemantizarea culturii în paradigma socio-politicã europeanã / Ileana Nicoleta Sãlcudean. - Cluj-Napoca : Risoprint, 2013 Bibliogr. ISBN 978-973-53-1153-7

008:32.01(4)

5

Cuprins

I. INTRODUCERE ............................................................................................. 7 1. Tema şi obiectivele cercetării ............................................................... 7 2. Paradigma de cercetare........................................................................ 8 3. Structura şi metodologia .................................................................... 10

Limite ................................................................................................. 13 II. CONTEXTUL TEORETIC........................................................................... 15

1. Domenii de cercetare ......................................................................... 15 1.1. Sociologia culturii ......................................................................... 15 1.2. Antropologia culturală ................................................................. 17 1.3. Studii culturale ............................................................................. 20 1.4. Administraţie publică ................................................................... 24 1.5. Teoria critică................................................................................. 25 1.6. Neo-instituţionalismul şi sociologia neoclasică ............................ 28 Concluzii.............................................................................................. 33

2. Concepte ............................................................................................. 35 2.1. Cultura.......................................................................................... 35 2.2. Politici ........................................................................................... 38 2.3. Globalizare .................................................................................... 39 2.4. Europenizare ................................................................................ 44 2.5. Euroscepticism.............................................................................. 46 2.6. Identitate ...................................................................................... 48

III. UNIUNEA EUROPEANĂ ............................................................................ 61

1. Crearea de politici .............................................................................. 61 Concluzii.............................................................................................. 68 1.1. Noua strategie de creare de politici în UE .................................. 71 1.2. Dimensiunea socială şi dimensiunea culturală ............................ 73 Justificare: ........................................................................................... 74 1.3. Modelul politicilor sociale ............................................................ 78 1.4. De la Armonizare la Metoda Deschisă de Coordonare ............... 81 Concluzii.............................................................................................. 92

2. Politici culturale .................................................................................. 95 2.1. Definiţia europeană a culturii ............................................... 100

6

2.2. Aspecte legale ale politicilor culturale europene....................... 101 2.3. Programe culturale europene.................................................... 105

Concluzii: ............................................................................................... 116 3. INSIDE EUROPE – Cultural Policies and Identity Constructs in the

European Context ........................................................................ 119 3.1. Gradul de integrare europeană: Olanda şi Irlanda .................. 120 Concluzii............................................................................................ 143 3.2. Politici culturale şi construcţii naţionale în contextul european:

Ungaria şi Germania ............................................................. 144 Concluzii generale............................................................................. 151 Concluziile interviurilor.................................................................... 157 3.3. Promovarea limbii engleze în UE şi identitatea naţională: Italia şi

Suedia - Grupa 3 ................................................................... 157 Concluzii............................................................................................ 170 3.4. Concluziile proiectului .......................................................... 173

IV. CONCLUZII GENERALE ............................................................................ 177

1. Dimensiunea europeană .................................................................. 178 2. Dimensiunea naţională..................................................................... 183 3. Politici culturale ................................................................................ 185 4. Direcţii viitoare de cercetare ............................................................ 187

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................. 189

I. Documente ......................................................................................... 189 II. Articole de specialitate ...................................................................... 195 III. Cărţi................................................................................................. 199

ANEXE................................................................................................................. 209

Interview I ............................................................................................. 209 Interview II............................................................................................ 219 Interview III .......................................................................................... 233

Social şi cultural în context european

7

I. INTRODUCERE

1. Tema şi obiectivele cercetării Tema cercetării este legată de directivele europene şi politicile

culturale naţionale în perioada 2000-2009. Obiectivul principal îl constituie analiza relaţiei dintre directivele cultural-artistice europene şi politicile culturale naţionale în tensiunea dintre naţional şi european, precum şi a relaţiei dintre identitatea naţională şi identitatea europeană.

Obiectivele specifice se referă la emergenţa politicilor culturale la nivel european ca urmare a provocărilor întâmpinate în crearea de politici sociale şi analiza comparativă a diferitelor modele de creare de politici culturale în Ţările Membre ale Uniunii Europene (UE).

Întrebările de cercetare explorează rolul politicilor culturale în crearea unei Europe comune; rolul UE în elaborarea politicilor culturale ale Statelor Membre; relaţia dintre politicile culturale europene şi cele naţionale, în particular cum definesc şi (re)produc politicile culturale identităţile naţionale, precum şi identitatea europeană; şi / sau cum reflectă crearea politicilor culturale negocierile asupra europenităţii şi / sau asupra „identităţii în diversitate”.

Cultura reprezintă o abordare relativ recentă a UE în termeni de politici (Tratatul de la Maastricht, 1992). Ea devine o prioritate pe agenda UE în momentul în care integrarea europeană depinde cu precădere de integrarea culturală. Legalizarea influenţei culturale se aştepta să aducă şi mai multe oportunităţi în ceea ce priveşte unitatea europeană. Situaţia politică, socială şi economică sunt puternic legate de puterea valorilor culturale. În 1973, la Copenhaga, prin „Declaraţia asupra Identităţii Europene”1 s-a stabilit Comitetul responsabil de cultură. Scopul politicilor culturale europene este acela de a încuraja dialogul în Europa şi de a accentua patrimoniul comun european. Interesul cultural emergent la 1 Declaraţia asupra Identităţii Europene, Le CVCE (centre de recherche et de documentation sur l'Europe au Luxembourg.


8

nivel de UE este observat în conexiune cu politicile sociale şi problematicile ridicate de acestea în ultimii ani, în special odată cu extinderea UE. Comisia Europeană încurajează sectorul culturii prin elaborarea politicilor culturale şi integrarea culturii ca una din zonele de interes UE (politici competiţionale şi politici industriale), dar şi prin promovarea culturii prin finanţări (de exemplu Programul Cultura 2000; 2007-1013). Totuşi, politicile culturale nu sunt politici comune universale, de aici dificultatea de a urmări directivele europene şi poziţia vagă a culturii. Deşi UE încurajează implementarea acestor directive, la nivelul Ţărilor Membre acest demers rămâne provocator.

2. Paradigma de cercetare Abordarea cercetării mele se defineşte la intersecţia dintre sociologia

culturii, antropologia culturală şi studiile culturale, urmărind accepţiunile şi resemantizarea culturii în noul context socio-politic al europenizării. Pornesc de la definiţia culturii în termenii lui Edward B. Taylor ca „un complex care include cunoştinţele, credinţele, arta, morala, legile şi toate celelalte dispoziţii, atitudini dobândite de om, în calitate de membru al societăţii”2, trecând prin distincţiile antropologiei culturale referitoare la universal şi particular şi urmând distincţiile legate de local / global impuse de studiile etnografice şi realităţile colonizării, precum şi de la premisa sociologiei culturii referitoare la influenţa reciprocă dintre cultură şi societate, schimbările culturale şi rolul statului.

Pe plan internaţional, sub egida UNESCO, s-a recunoscut dimensiunea economică a culturii şi au fost demarcate industriile culturale, în special din pricina îngrijorărilor legate de inegalităţile culturale şi a resurselor culturale dintre nord şi sud.3 Andreas Joh Wiesand4 vorbeşte despre

2 Edward B. Taylor, Primitive Culture, UK, Cambridge University Press, 2010, p.1.

3 A. Girard, ”Cultural industries: a handicap or a new opportunity for cultural development?”, în Cultural Industries: a Challenge for the Future of Culture, Paris, UNESCO, 1982, pp. 24-40.

4 Andreas Joh Wiesand, ”Comparative Cultural Policy Research in Europe: A Change of Paradigm”, ERICarts/ Zentrum fur Kulturforschung, Germania, în Canadian Journal of Communication, vol. 27, nr. 2, 2002.


9

schimbările din ultimii 30 de ani în ceea ce priveşte metodologia de cercetare a politicilor culturale, trecerea de la abordarea instituţională, diplomatică, la schimburile de reţea şi spre conceptul „european” mai bazat pe acţiune, care depăşeşte graniţele cercetării comparative a politicilor culturale naţionale. Trecerea de la abordarea instituţională la conceptul european bazat pe acţiune, politici competiţionale şi industriale şi incluziune socială a declanşat o nouă dinamică în procesul de creare de politici culturale, precum şi critici cu privire la scopurile economice şi sociale ale directivelor europene, considerate prea mari şi în detrimentul culturii şi al produsului cultural.5 Cercetările curente despre politicile culturale vizează rolurile diferite pe care le are cultura şi formele pe care le îmbracă în societăţile contemporane. Critica la adresa politicilor culturale are de-a face în principal cu influenţa directivelor europene şi internaţionale care îndreaptă politicile culturale spre scopuri economice şi sociale. Unii cercetători consideră că acesta este un scop prea mare pentru ele şi că este folosit în detrimentul culturii.6 Din perspective studiilor culturale, voi încerca să analizez contextul social şi politic în care se manifestă cultura.7

Identitatea naţională a primit o importanţă deosebită în contextul european în momentul în care obiectivul declarat al UE a fost acela de a asigura coeziune socială prin cultură, sub moto-ul „unitate în diversitate”.8 Versiunea Consolidată a Tratatului UE menţionează respectarea identităţii naţionale a Statelor Membre.9 Discuţiile reactivate despre identitatea

5 Jim Mc. Guigan, Rethinking Cultural Policy, Berkshire, Anglia, McGraw-Hill International, 2004.

6 Ibidem.

7 Ziauddin Sardar descrie cinci trăsături esenţiale ale studiilor culturale: analiza practicilor culturale şi relaţia lor cu puterea, analiza contextului social şi politic în care se manifestă cultura, critica politică şi activismul, încercarea de a reconcilia sciziunea dintre cunoaşterea culturală şi formele universale de cunoaştere şi evaluarea etică a societăţii moderne şi activitatea politică radical. (Ziauddin Sardar şi Borin van Loon, Introducing Cultural Studies, Totem Books, 2010.) 8 Documentul Consiliului UE – Concluzii la Contribuţia Culturii asupra Dezvoltării locale şi regionale, Consiliul UE, 2010, p. 7.

9 ”The Union shall respect the equality of Member States before the Treaties as well as their national identities, inherent in their fundamental structures, political and constitutional, inclusive of regional and local self-government. It shall respect their essential State functions,


10

europeană au loc şi datorită provocărilor determinate de extinderea Uniunii Europene, a noilor state din Europa Centrală şi de Est care glisează ordinea existentă printr-un revers al imperialismului. Abordarea acestei cercetări vine mai degrabă în întâmpinarea conceptului de „hibriditatea culturală”, aşa cum este el înţeles de Homi Bhabha în Location of Culture10, în sensul în care influenţele care duc la acel ne-acasă cultural devin o graniţă ce deschide perspectivele pentru o nouă etapă culturală. „Ideologia eurocentricităţii vestului” (tot în accepţiunea lui Bhabha) este verificată în dimensiuni etice şi axiologice în contextul europenizării şi al politicilor culturale.11

Contribuţia şi noutatea studiului meu constau în elaborarea unei abordări teoretice despre politica culturii şi politicile culturale la intersecţia dintre sociologia culturii, antropologia socio-culturală şi studiile culturale, precum şi în analiza politicilor culturale pe baza unei investigaţii empirice.

3. Structura şi metodologia Contextul politicilor culturale este complex şi interdisciplinar (vezi

capitolul Cadre teoretice). Astfel, este necesar să folosim metode şi abordări diferite.

Cartea e structurată în patru capitole.

I. Introducerea prezintă tema de cercetare, paradigma de cercetare şi metodologia folosită.

including ensuring the territorial integrity of the State, maintaining law and order and safeguarding national security. In particular, national security remains the sole responsibility of each Member State.” (Versiunea Consolidată a Tratatului UE, articolul 4, aliniatul 2.)

10 Homi K. Bhabha, The Location of Culture, London, Routledge, 2002.

11 Alfred Kroeber reintroduce aspecte axiologice ca mărci distinctive pentru cultura umană ca întreg; valorile reprezintă ceea ce e semnificativ culturii umane ca întreg (în The Scientific Studies of Values Exploring the Ways of Mankind, New-York: Holt, Rinehant and Winston, 1960, pp. 377-378.


11

II. Capitolul Cadre teoretice este structurat în două părţi.

1. Prima parte cuprinde descrierea domeniilor de cercetare la intersecţia cărora se situează cercetarea de faţă: sociologia culturii, antropologia culturală, studiile culturale şi administraţia publică. Abordările folosite din fiecare domeniu sunt sintetizate în teoriile propuse pentru cercetare: New Institutionalism şi Neoclassical Sociology.

2. A doua parte descrie conceptele folosite pe parcursul lucrării: cultură, globalizare, europenizare, politici, identitate. De asemenea, prezintă accepţiunile cu care sunt folosite, fixând vocabularul uzitat pe parcursul lucrării.

Pentru cercetarea teoretică am folosit analiza secundară (cărţi, articole, documente oficiale).

III. Partea consacrată culturii şi directivelor culturale în Europa cuprinde trei secţiuni.

1. În prima secţiune am analizat procesul de creare de politici în UE, folosind modelul politicilor sociale şi argumentând astfel trecerea de la Metoda Armonizării la Metoda Deschisă de Coordonare, dar şi emergenţa directivelor europene legate de cultură drept consecinţă a problematicilor ridicate de politicile sociale şi ca soluţie pentru incluziune socială. Pentru „identificarea determinanţilor culturali”12 am analizat interconexiunile dintre dezvoltarea politicilor culturale la nivelul EU şi crearea şi implementarea politicilor naţionale, plecând de la un demers asemănător al politicilor sociale. De asemenea, am urmărit procesul în sine de creare de politici sociale, dinamica lui şi felul în care au fost soluţionate unele din problematicile ridicate de implementarea lor la nivel naţional.13 Am folosit analiza secundară a unor documente oficiale, statistici, dar şi a unor cărţi şi articole.

12 Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. viii.

13 Stephen R. Thomas consideră că mişcările sociale nu sunt cauzate doar economic, social, ci şi cultural şi întrebarea socială este, în anumite contexte istorice dezvoltarea unei întrebări culturale. (Stephen R. Thomas, ”What are social movements today?”, în International Journal of Politics, Culture and Society, vol 9, no. 4, 1996, p. 580, apud Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecinţele filosofice ale tranziţiei, Cluj, University Press, 2004, p. 515.)


12

2. Secţiunea a doua a urmărit directivele europene privitoare la cultură, programele şi fondurile alocate pentru implementarea lor şi implicarea Statelor Membre. Am folosit analiza surselor secundare, marea parte a documentelor folosite fiind documente oficiale.

3. A treia secţiune a fost alocată unui studiu de cazuri multiple14, realizat în urma proiectului Cultural Policies and Identity Constructs in the European Context. Studiul de caz a urmat paşii descrişi de I. Radu15: stabilirea cadrului teoretic pentru culegerea de date, selectarea cazurilor (în cazul nostru ţările), precizarea protocolului de colectare a datelor (metodologia prezentată în proiect), studiul fiecărui caz în parte, extragerea datelor relevante şi modificarea teoriei iniţiale.

Acest proiect s-a derulat în cadrul programului Inside Europe, coordonat de profesor Paul Nixon16 şi a fost realizat cu trei grupe de studenţi de la Facultatea de Studii Europene, The Hague University of Applied Sciences. Proiectul a fost câştigat de doctorand Nicoleta Sălcudean în martie 2010 şi s-a derulat în perioada septembrie-decembrie 2010. El a fost coordonat de prof. univ. dr. Vincze Enikö şi drd. Nicoleta Sălcudean şi supervizat de A. Grabner, profesor de la Universitatea din Haga. Obiectivul acestei cercetări a fost analiza modalităţilor de adoptare şi implementare a directivelor europene legate de cultură în cadrul politicilor naţionale din şase ţări din Europa, pe baza documentelor oficiale (folosind metoda comparativă). Cele şase ţări au fost: Olanda şi Irlanda, Ungaria şi Germania, Suedia şi Italia. Pentru studiul acestor ţări s-au folosit modelele: Mixed Scanned Planning Policy, Modelul Instituţional, Modelul Raţional şi Modelul Incremental. S-a folosit analiza surselor secundare, analiza cantitativă a unor surse secundare (website-uri, rapoarte digitale şi tipărite, statistici, cărţi). De asemenea, a fost folosită analiza 14 Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom, 1997, p. 108.

15 I. Radu, Metode de cercetare în psihologia socială, în Psihologie Socială, I. Radu (coord.), Cluj-Napoca, Editura EXE, 1994, apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom, 1997, p. 106.

16 Head of Research (RESCU), Senior Lecturer in European Studies, The Hague University of Applied Sciences.


13

primară prin efectuarea a două interviuri individuale semi-structurate administrate unor experţi în politici culturale: Alison Crabb, Deputy Head of Unit – Cultural Policy and Intercultural Dialogue, DG Education & Culture, European Commission, şi Daphne Tepper, policy analyst – Culture Action Europe, Brussels). Un al treilea interviu a fost realizat prin convorbire telefonică cu Paola Vettorel, profesor şi cercetător la Departamentul de Limbi Străine şi Literatură, Universitatea din Verona.

IV. Concluziile prezintă rezultatele cercetării.

Am urmat etapele principale ale oricărei cercetări sociologice: integrarea în domeniul de studiu, operaţionalizarea conceptelor, examinarea cadrelor teoretice anterioare, colectarea de date, analiza empirică a materialelor şi redarea rezultatelor. Toţi aceşti paşi vor contribui la elaborarea unei grounded theory (după definiţia dată de Strauss şi Corbin17) care va genera noi informaţii privind procesul creării politicilor culturale în contextul europenizării.

Astfel, prin îmbinarea metodei primare de cercetare deductivă (cercetarea literaturii) cu metoda interviului, a studiului de caz şi a analizei de conţinut (documente oficiale, presă), voi asigura abordarea temei din puncte de vedere variate, care să realizeze o analiză temeinică.

Limite

Programul Inside Europe (vezi subcapitolul Inside Europe) mi-a oferit posibilitatea să fixez prin propunerea proiectului meu direcţiile de cercetare empirică şi mi-a oferit o perspectivă comparativă. Coordonarea celor trei echipe de studenţi, alături de ceilalţi doi coordonatori, precum şi studiul individual realizat pe marginea acestui proiect mi-au înlesnit culegerea datelor şi sintetizarea lor, dar, pe de altă parte, m-au ajutat să înţeleg şi mai mult complexitatea temei abordate. Procesul de creare de politici implică studii aprofundate şi interdisciplinare (sociologia culturii,

17 A. Strauss, J. Corbin, Basics of Qualitative Research, Thousand Oaks Publications, , CA US:Sage Publications, 1998.


14

antropologie culturală, studii culturale, administraţie publică). Cercetarea mea nu este exhaustivă, selecţia a fost realizată pe baza unor considerente legate de resurse: accesul la materiale, timpul disponibil şi formaţia profesională.

Voi prezenta şi câteva direcţii de cercetare viitoare care s-au decantat pe parcursul acestei cercetări (vezi capitolul Concluzii).


15

II. CONTEXTUL TEORETIC

1. Domenii de cercetare

1.1. Sociologia culturii

Sociologia culturii studiază cultura înţeleasă ca un set de semnificaţii cognitive şi felul în care acestea se manifestă în societate. Georg Simmel a definit cultura ca având de a face cu „cultivarea indivizilor prin subiectul activ (agency) al / a formelor externe ai căror obiecţi au fost în cursul istoriei”18. Sociologia culturii s-a dezvoltat iniţial in Germania, unde Alfred Weber a folosit termenul de „sociologie culturală”.19 Ea a fost apoi re-inventată în lumea anglofonă ca urmare a „cotiturii culturale” din anii 1960, care a introdus structuralismul şi postmodernismul. Acest tip de sociologie a culturii poate fi încorporat în analiza culturală şi teoria critică. Sociologii culturii tind să respingă metodologia ştiinţifică, concentrându-se mai degrabă pe cuvinte şi simboluri. Sociologia culturii respinge aspectele post-moderne ale sociologiei culturale şi se axează pe fundamente teoretice ştiinţifice ca psihologia socială şi ştiinţele cognitive.

Ca disciplină, sociologia culturală s-a dezvoltat la intersecţia dintre sociologie şi antropologie. Din domeniul sociologiei se regăsesc teoriile lui Marx cu privire la conflict şi la felul în care statutul economic al unei societăţi determină valorile şi ideologiile; cele ale lui Durkheim despre relaţiile dintre societate şi cultură (logice – credinţa în Dumnezeu; funcţionale – rituri şi mituri care consolidează ordinea socială; şi istorice pe linia de gândire care susţine cultura ce originează în societate şi sistemele de clasificare) şi teoriile lui Weber despre grupuri (rasiale, etnice, religioase, de diferite preferinţe sexuale, diferite ocupaţii şi diferite

18 Donald Levine, Donald (ed.) Simmel: On individuality and social forms, Chicago, Chicago University Press, 1972.

19 Sociologia culturală este cea mai vastă secţiune a Asociaţiei Americane de Sociologie.


16

genuri), văzute ca tip de subcultură, cu interesele materiale şi ideale (derivate din simboluri) ale indivizilor.

În ceea ce priveşte disciplina emergentă a antropologiei, aceasta a contribuit la sociologia culturii cu strategii etnografice pentru a descrie şi analiza diferite culturi. Prin studiile comparative de religie, magie, lege şi moralitate în societăţi occidentale şi non-occidentale, antropologul Marcel Mauss20 a introdus conceptul de reciprocitate, ca logică universală a interacţiunii culturale. Claude Lévi-Strauss a contribuit prin studiile bazate pe pozitivismul antropologic al lui Durkheim şi pe marxismul economic şi sociologic, precum şi prin cele bazate pe lingvistica structuralistă (Saussure şi Jakobson). Prin abordarea structuralismului metodologic, el a studiat principiile universale ale gândirii umane ca formă de explicare a comportamentului social şi a structurilor sociale.

Metodologia sociologiei culturii este cu precădere calitativă, iar interesul central vizează legătura dintre cultura populară, controlul politic şi clasele sociale. Modelul societăţii şi al relaţiilor societale introdus de Bourdieu este fundamentat pe teoriile marxiste despre clasă şi conflict. Relaţiile sociale sunt câmpurile, adică sisteme competitive de relaţii sociale, unde are loc confruntarea dintre clasele dominante şi cele subordonate. Teoria acţiunii lui Bourdieu descrie habitus-ul şi domeniul. Habitus-ul se referă la realităţile subiectivităţii umane şi a obiectivităţii societăţii ca urmare a funcţiei construcţiei sociale.21

Un alt interes important în sociologia culturii e îndreptat spre schimbările culturale. Rezistenţa la schimbare în cadrul culturii e legată de obiceiuri, religie şi de integrarea şi interdependenţa trăsăturilor culturale. Schimbarea culturală poate avea loc datorită invenţiilor, mediului, contactului cu alte culturi. Teoriile despre schimbarea culturală vin din antropologie – teoria difuziunii, a asimilării şi a transculturalităţii.

20 Marcel Mauss, The Gift:The Form and Reason for Exchange in Archaic Societies, New York, London, Routledge, 1990.

21 Pierre Bourdieu, Structures, Habitus, Power: Basis for a Theory of Symbolic Power, Princeton, Princeton University Press, 1994.


17

Activităţile culturale sunt instituţionalizate. Studiul instituţiilor culturale constituie o abordare prolifică în sociologia culturii, dar constituie un obiect de studiu şi pentru alte discipline.22

1.2. Antropologia culturală

Antropologia culturală este o ramură a antropologiei care studiază variaţiile culturale, pe baza datelor despre impactul economiei globale şi al impactului proceselor politice asupra realităţilor culturale. Metodele folosite sunt: observaţia participativă, interviurile, statisticile. De cele mai multe ori cercetarea are loc pe teren.

În domeniul antropologiei, cel ce a dat sensul termenului de „cultură” a fost Sir Edward Tylor, care în cartea lui din 1987 scrie: „Cultura sau civilizaţia, în sensul larg şi etnografic, este acel complex care include cunoaşterea, credinţele, arta, moralitatea, legea, obiceiurile şi orice alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de individ, ca membru al societăţii”23. Ulterior, Gordon Childe a făcut distincţia dintre cultură şi civilizaţie, numind cultura un termen-umbrelă, iar civilizaţia un tip particular de cultură.24

Conceptul de cultură în antropologie reflectă opoziţia vestică dintre cultură şi natură (în sensul în care anumiţi indivizi locuiesc în natură). De vreme ce cultura înseamnă natura umană, rezultă că toţi oamenii au capacitatea de a clasifica experienţele şi de a le coda simbolic (limbajul), dar şi de a le transmite altora. Cultura este o achiziţie pe baza învăţării şi a socializării, astfel încât oamenii trăind în locuri diferite, vor avea culturi diferite. Dezvoltarea teoriei în antropologie s-a fundamentat pe tensiunea dintre local (culturi particulare) şi global (natura universal umană şi conexiunile dintre oamenii din diferite locaţii).

22 Vezi fluiditatea studiilor despre etnie, în contextul în care cercetătorii au inclus astfel de studii în alte discipline umaniste şi ale ştiinţelor sociale.

23 Edward Tylor, Primitive Culture, Cambridge, Cambridge University Press 2010, p. 1.

24 Andrew V. Sherratt, "Gordon Childe: Archaeology and Intellectual History", în Past and Present, nr. 125, noiembrie 1989, pp. 151–185.


18

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în contextul întrebărilor ridicate cu privire la culturile primitive şi cele civilizate şi datorită colonialismului, s-a dezvoltat antropologia culturală; la baza dezvoltării acestei discipline a stat interesul pentru etnologie. Etnologii din secolul al XIX-lea au fost împărţiţi în două grupări / şcoli de gândire: pe de o parte, cei care credeau că trăsăturile culturale au fost „difuzate” şi că unele grupuri de indivizi le-au preluat de la alte grupuri (Grafton Elliot Smith), iar pe de alta cei care credeau că diferite grupuri au avut capacitatea de a crea credinţe şi practici similare în mod independent unele de altele, interpretate ca fiind etape comune în evoluţia culturală (Lewis Henry Morgan). Antropologii secolului al XX-lea au respins aceste teorii pe baza evidenţelor empirice (Julian Steward, Claude Lévi-Strauss). Au fost şi unii care au încercat să le îmbine, evidenţiind că unele trăsături preluate de unele grupuri de la altele au fost încărcate cu semnificaţii noi. Ulterior, interesul antropologilor pentru compararea unor culturi diferite a scăzut, accentul căzând mai mult pe studiul culturilor particulare şi pe înţelegerea lor în propriul context. Aceştia au promovat ideea de „relativism cultural”, în sensul în care credinţele şi comportamentul unui individ pot fi înţelese doar în contextul culturii din care acesta face parte.

În paralel cu aceste dezvoltări ale disciplinei în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie s-a dezvoltat antropologia socială, în care conceptul central era sociabilitatea şi care privea studiul rolurilor şi statutului diferitelor grupuri şi instituţii şi relaţiile dintre ele.

Tot în secolul al XX-lea, antropologii au început să acorde mai multă atenţie etnografiei şi să locuiască cu diferite grupuri în mediul lor pentru a observa participativ viaţa culturală a acestora. Pe baza documentelor etnografice se obţin mai multe informaţii, legate şi de habitat, geografie etc. Metoda de îmbinare a surselor primare cu cele secundare a fost dezvoltată de Bronisław Malinowski şi promovată de Franz Boas. Dacă antropologia culturală urmăreşte mai degrabă simboluri şi valori, antropologia socială se concentrează pe grupuri sociale şi pe instituţii. Prin combinarea celor două, a luat naştere mişcarea actuală, antropologia socio-culturală.


19

La începutul secolului al XX-lea, antropologia socio-culturală a luat amploare în forme diferite în Europa şi Statele Unite ale Americii. Antropologia socială urmărea comportamentele din structurile sociale, relaţiile dintre diferite roluri şi instituţiile sociale. Pe de altă parte, antropologia culturală s-a focalizat pe modalităţile în care indivizii îşi exprimă perspectiva asupra lor înşişi şi a mediului din care fac parte, în special în forma simbolică (mituri şi artă). De menţionat este direcţia antropologiei simbolice, introdusă de Clifford Geertz şi care se referă la rolul simbolurilor în construcţia semnificaţiilor publice. Geertz dezvoltă metoda descrierii dense, care reprezintă o descriere completă, la scară redusă a vieţii sociale cu ajutorul observaţiei (metodă introdusă de Gilbert Ryle).25

Aceste două abordări sunt complementare. Ideea de conducere, de exemplu, poate fi reprezentată atât de sisteme simbolice, dar şi de instituţii. Etnografia continuă să fie centrală în studiile de antropologie socio-culturală, cu amendamentul adus modelelor premergătoare de studii etnografice (care tratau culturile locale în izolare) că nu se pot studia moduri particulare de viaţă doar din perspectivă locală, ci este nevoie de un cadru mai larg politic, economic, cultural, care are un impact asupra perspectivei locale (James Clifford, George Marcus, Sidney Mintz, Eric Wolf).

Articolul lui George Marcus26 propune o perspectivă asupra culturii ca făcând parte dintr-o construcţie socială globală, deci o etnografie multi-poziţională care să folosească metodologia tradiţională, dar în locaţii diferite (spaţial sau temporar). Etnografia multi-poziţională a angrenat abordări interdisciplinare şi metode de cercetare din studiile culturale, studiile mediatice, ştiinţă şi tehnologie şi altele (vezi studiul lui Nancy Scheper-Hughes27 despre piaţa neagră internaţională a traficului de 25 Sergiu Bălţătescu, Sociologia Culturii, note de curs, partea I, Universitatea de la Oradea, ianuarie 2004, p. 9.

26 George Marcus, "Ethnography In/Of the World System: the Emergence of Multi-Sited Ethnography", în Annual Review on Anthropology, Vol. 24, 1995, pp. 95-117.

27 Ivelisse Estrada, ”An Anthropologist Investigates the Traffic in Human Organs”, Radcliffe Quarterly, Winter 2007.


20

organe). Astfel, atenţia antropologilor a fost îndreptată tot mai mult spre cultura vestică, spre etnografiile comunităţilor profesionale (firme, investitori, reţele IT etc.). Obiectele culturale sunt colective, nu individuale.28

În concluzie, şi antropologia culturală trebuie privită din perspectivă interdisciplinară, în sensul dat de Roland Barthes, şi anume de formare a unui mod nou de abordare.29

1.3. Studii culturale

Studiile culturale reprezintă un domeniu academic fundamentat în critica literară şi teoria critică, având printre preocupări natura politică a culturii contemporane, contextul istoric, conflictele şi alte trăsăturile definitorii. Disciplina studiilor culturale se distinge de antropologia culturală prin obiectivele şi metodologia sa. Cercetătorii îmbină teoria socială cu teoria feministă, politică, istorică, filosofică, literară, mass-media, precum şi cu studiile legate de film sau video, economie politică şi istoria artei, într-o abordare holistă. Ei studiază generarea, diseminarea şi producerea semnificaţiei prin diferite practici, credinţe, instituţii, structuri sociale, politice sau economice, într-o anumită cultură şi felul în care un anumit mesaj se asociază cu problematici legate de ideologie, clasă socială, naţionalitate, etnicitate, sex sau gen. Denumirea acestei discipline a fost dată de Richard Hoggart, în 1964, la înfiinţarea Centrului de Studii Culturale Contemporane (CCCS), dar ea este asociată astăzi mai ales cu Stuart Hall, succesorul lui Hoggart. Metodologia sa se fundamentează pe metode de analiză marxiste, care urmăresc relaţia dintre formele culturale (suprastructura) şi economia politică (baza). Momentul de turnură, strâns legat de ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie, în anii 1970, prin declinul clasei muncitoare şi schimbarea loialităţii dinspre Partidul Laburist spre 28 Wendy Griswold, Cultures and Societies in a Changing World, third edition, California, Pine Forge Press, Sage Publications, 2008, p. 56.

29Enikö Magyari-Vincze, Antropologia politicii identitare naţionaliste, Cluj-Napoca, Efes, 1997, pp. 80-81.


21

Partidul Conservator, a produs în adepţii teoriei marxiste mari dileme, explicabile prin prisma politicii culturale. De pildă, cercetătorii studiilor culturale au preluat teoriile de hegemonia artei de la Antonio Gramsci, care consideră cultura drept un instrument-cheie al controlului social şi politic. În vreme ce teoria marxistă clasică avea ca punct de plecare lupta de clasă, studiile culturale s-au născut pe fondul declinului acestei teorii.30 Studiile culturale aduc în discuţie hegemonia şi rezistenţa grupurilor subordonate faţă de dominaţia economică şi politică, care nu trebuie să rămână pasive.31 Observăm întâlnirile cu antropologia (cercetătorii antropologi din anii 1960 au adus în prim plan puterea subiectului activ – agency – de a critica structurile existente), mai ales prin teoria post-colonială.32 Critica adusă studiilor culturale vizează privirea romantică asupra subiectului activ (agency), ignorând faptul că şi la acest nivel există dinamici de putere.

În Introducing Cultural Studies,33 Ziauddin Sardar descrie cinci trăsături esenţiale ale studiilor culturale: analiza practicilor culturale şi relaţia lor cu puterea, analiza contextului social şi politic în care se manifestă cultura, critica politică şi activismul, încercarea de a reconcilia sciziunea dintre cunoaşterea culturală şi formele universale de cunoaştere şi evaluarea etică a societăţii moderne, dar şi activitatea politică radicală.

Abordarea englezească, sub influenţa lui Richard Hoggart, E.P. Thompson, Raymond Williams şi Stuart Hall s-a dezvoltat ca şi critică de stânga. Sub influenţa Şcolii de la Frankfurt, care critica industriile culturale, aceasta critica cultura populară în calitate de cultură capitalistă. 30 Lash, Scott, "Power after Hegemony: Cultural Studies in Mutation?" Theory, Culture, and Society, vol. 24, nr. 3, 2007, pp. 55-78.

31 Vezi Andrew Edgar şi Peter Sedgwick, Cultural Theory: The Key Concepts. 2nd edition. NY: Routledge, 2005, p. 165, şi Peter Sedgwick şi Edgar Andrew, Cultural Studies. The Key Thinkers, New York, Routledge, 2002.

32 Vezi şi Fredrik Barth – Process and Form in Social Life, London, Routledge & Kegan Paul, 1981.

33 Ziauddin Sardar şi Borin van Loon, Introducing Cultural Studies, SUA, Totem Books, 2010.


22

Abordarea americană este înrădăcinată în tradiţia liberală pluralistă pragmatică, interesată de înţelegerea reacţiilor publicului şi de felul în care foloseşte cultura de masă.34 Cu timpul, aceste diferenţe între abordarea englezească şi cea americană s-au estompat. În Canada, studiile culturale au abordat problematici legate de tehnologii şi societate, continuând studiile lui Marshall McLuhan şi alţii. În Africa, subiectele recurente sunt cele legate de drepturile omului şi Lumea a Treia. Studiile culturale, însă, nu au avut succes în Franţa, unde există o puternică tradiţie a semioticii (scrierile lui Roland Barthes) şi nici în Germania (datorită influenţei Şcolii de la Frankfurt), unde s-au dezvoltat cercetări pe teme legate de cultura de masă, artă şi muzică modernă etc.

Într-o abordare marxistă, cei ce controlează producerea actelor de cultură (baza economică), controlează cultura. Studiile feministe şi ultimele dezvoltări în domeniul studiilor culturale din America se distanţează de această abordare marxistă, acuzând-o de asumpţia unei singure semnificaţii, împărtăşite de toţi, pentru orice obiect cultural. Abordarea non-marxistă sugerează că diferitele modalităţi de a consuma produsul cultural afectează semnificaţia lui. Unii cercetători35 atacă ideea că cei ce produc cultura controlează cultura (ideea consumatorului pasiv), punând accentul pe diferitele moduri în care indivizii recepţionează produsele culturale. Alţi cercetători (Stuart Hall, John Fiske) corelează actul de consum cu cel al identităţii culturale.

Unitatea de analiză a studiilor culturale este textul, care nu se referă doar la textul scris, ci cuprinde o plajă largă de produse şi producţii culturale, de la film până la modă. Cultura înseamnă nu doar cultura înaltă şi cultura populară, ci şi semnificaţiile şi practicile cotidiene.

În studiile recente, se analizează formele locale şi globale de rezistenţă la hegemonia Vestului. Noua fază a studiilor culturale dezvoltă un

34 Lindlof, T. R., & Taylor, B. C., Qualitative Communication Research Methods, 3rd Edition, London, California, New Delphi, Thousand Oaks, CA: Sage, 2011, p. 67.

35 Paul du Gay, Stuart Hall, Linda Janes, Hugh Mackay, Keith Negus, Doing Cultural Studies: The Case of the Sony Walkman, The Open University, London, California, New Delphi Sage Publications, 1997.


23

vocabular nou: post-hegemonia. Hegemonia, termenul pe care s-au clădit studiile culturale, avea de-a face cu dominarea prin forţă sau consimţământ, prin ideologie sau discurs. În stadiul actual, puterea s-a internalizat, dominaţia vine din interior, puterea e o forţă generativă, iar rezistenţa la putere devine un proces complicat în contextul în care puterea se reproduce chiar în interiorul grupurilor exploatate.36 Lash este la rândul lui criticat de Richard Johnson,37care susţine că termenul de hegemonie, nici chiar în scrierile lui Gramsci, nu se referea atât la un mod de dominare, cât la o formă de conducere politică, cu un set de relaţii complexe între diferite grupuri şi indivizi.

În concluzie, studiile culturale nu sunt o teorie unificată, ci mai degrabă un domeniu divers de studii care reunesc abordări, metode şi perspective academice diferite.

Unul dintre criticii cei mai acerbi ai studiilor culturale ca domeniu de studiu este Harold Bloom38, care consideră că studiile culturale reprezintă o devalorizare a studiilor literare şi un duşman al lecturilor serioase. Între aceşti critici se numără şi Terry Eagleton39 şi Pierre Bourdieu40, acesta din urmă criticând metodologia domeniului. Alan Sokal,41 în istoricul său articol, are o poziţie critică faţă de relativismul academic care subminează critica socială progresivă, considerând că renunţarea la noţiunile de adevărat şi fals nu vor ajuta la combaterea falselor idei despre istorie, sociologie şi politică. 36 Lash, Scott, "Power after Hegemony: Cultural Studies in Mutation?" Theory, Culture, and Society, vol. 24, nr. 3, 2007, p. 55.

37 Johnson, Richard, "Post-Hegemony? I Don't Think So" în Theory, Culture and Society, vol. 24, nr. 3, pp. 95-110.

38 Vezi interviul cu Harold Bloom, 3 septembrie 2000, C-SPAN's Booknotes - How to Read and Why, http://www.booknotes.org/Watch/157968-1/Harold+Bloom.aspx, accesat în octombrie 2010.

39 Terry Eagleton, After Theory, New York, Basic Books, 2003.

40 An Introduction to the Work of Pierre Bourdieu: The Theory of Practice, Richard Harker,Cheleen Mahar, Chris Wilkes (eds.), UK, Houndmills : Macmillan, 1990, pp. 68-71.

41 Alan Sokal, ”Social Text” şi articolul explicativ, “A Physicist Experiments With Cultural Studies”, în revista Lingua Franca.


24

1.4. Administraţie publică

Domeniul administraţiei publice este unul vast, obiectivul principal fiind acela de a asigura managementul şi de a crea politici astfel încât guvernarea să funcţioneze.42 Ca disciplină academică, acesta cuprinde studiul politicilor propriu-zise şi al modalităţilor în care acestea sunt create şi implementate. Disciplina a fost promovată în mediul academic în anii 1980 de către Woodrow Wilson.43 Cu toate acestea, nu a avut succes până în secolul al XX-lea, când sociologi precum Max Weber au adus în discuţie teoria organizaţiei. Weber a pornit de la studierea structurilor de autoritate din diferitele forme de organizare administrativă şi de la modul în care oamenii acceptă legitimitatea acestora. Cele trei tipuri descrise de el sunt: organizaţia centrată pe lider (tipul carismatic), organizaţia patriarhală (tipul tradiţional) şi organizaţia birocratică (tipul relaţional-legal).44 Teoriile critice deconstruiesc birocraţia, considerând că interesele economice domină procesul luării deciziilor prin elitele sociale şi economice.45

Administraţia publică este un domeniu interdisciplinar, incluzând resurse umane, teoria organizaţională, analiză de politici şi statistici, finanţe şi etică.46 În Statele Unite, unele programe MPA includ şi cursuri de economie. Domeniul este construit pe concepte legate de responsabilitate, guvernanţă, descentralizare, clientelă, care sunt deseori definite greşit şi ignorate din tipologii.47 Există o dezbatere cu privire la

42 Handbook of Public Administration. Jack Rabin, W. Bartley Hildreth şi Gerard J. Miller (eds.), Marcel Dekker, NY. 1989, p. iii.

43 Public administration, în Encyclopaedia Britannica.

44 Max Weber, The Theory of Social and Economic Organziation, Glencoe,The Free Press and the Falcon Bring Press, 1947.

45 Bryner Gary B, Public Organizations and Public Policies, în Handbook of Public Administration, Peters B. Guy şi Pierre Jon (eds.), London, Sage Publications, 2003.

46 Vezi Charles T. Goodsell, The Case of Bureaucracy: A Public Administration Polemic, CQ Press, Washington DC, 2004; și Allison T. Graham și Morton H. Halperin, "Bureaucratic Politics: A Paradigm and Some Policy Implications”, în World Politics vol. 24, pp. 40-7, 1972.

47 Hans F. W. Dubois şi Giovanni Fattore, International Journal of Public Administration., vol. 32, nr. 8, . Routledge Taylor & Francis Group. 2009, pp. 704–727.


25

recunoaşterea administraţiei publice ca disciplină; unii consideră că aceasta este parte integrantă din ştiinţele politice (Donald Kettl), alţii că intră la ştiinţele administrative.48 Însă cele mai multe idei interesante despre administraţia publică au venit din cercetări din afara domeniului.49

În ultima perioadă, administraţia publică ca disciplină s-a orientat spre teoria critică a filosofiei postmoderne pe tema guvernării şi puterii, deşi mulţi cercetători încă operează după teoriile clasice ale organizării, constituţiei şi guvernării ierarhice.

Managementul public descrie acele instrumente folositoare atât în mediul public, cât şi în mediul privat pentru eficienţă şi eficientizare, plecând de la presupoziţia că atât guvernul, cât şi sectorul non-profit se ghidează după aspecte asemănătoare managementului din mediu privat. Această presupoziţie vine în contrast cu studiile de administraţie publică care subliniază mecanismele sociale şi culturale ale guvernării, diferenţiindu-le de cele din sectorul privat. Evoluţia managementului este legată de dezvoltarea sistemelor sociale, religioase şi economice.50

1.5. Teoria critică

Teoria critică are două origini diferite: sociologia şi critica literară. În context sociologic, ea este identificată cu teoria marxistă şi includerea aspectelor non-marxiste (Friedrich Nietzsche şi Sigmund Freud). Teoria critică modernă porneşte de la sociologia antipozitivistă a lui Max Weber şi Georg Simmel şi de la teoria marxistă a lui Georg Lukács şi Antonio Gramsci, fiind asociată cu Institutul de Cercetări Sociologice de la Frankfurt. Cinci cercetători ai Şcolii de la Frankfurt sunt în special asociaţi cu teoria critică: Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter

48 Definition Public Administration (NAICS 91).

49 Donald Kettl şi James Fessler, The Politics of the Administrative Process. Washington D.C.: CQ Press, 2009.

50 William J. Byrnes, Management and the Arts, Burlington USA, Focal Press, 2009.


26

Benjamin, şi mai târziu, Jürgen Habermas. Max Horkheimer51 defineşte termenul drept teoria îndreptată spre critica şi schimbarea societăţii ca întreg, opunându-se teoriei tradiţionale, care era orientată spre înţelegerea şi explicarea societăţii. Horkheimer critică pozitivismul logic.

Teoria critică era direcţionată spre societatea în ansamblul ei, în specificitatea sa istorică, şi urmărea îmbunătăţirea cunoaşterii ei prin integrarea ştiinţelor sociale importante, incluzând geografia, economia, sociologia, istoria, ştiinţele politice, antropologia şi psihologia. În tradiţia kantiană (Critica Raţiunii Pure)52 critica înseamnă examinarea şi stabilirea validităţii unui tip de cunoaştere, raportat la limitările impuse de conceptele fundamentale şi ireductibile folosite în acel sistem de cunoaştere.

Jürgen Habermas53 consideră că, în studiile literare, teoria critică este o formă de hermeneutică, pe când, în domeniul sociologic, ea este o formă de cunoaştere reflexivă, care implică atât înţelegerea cât şi explicaţia teoretică, cu scopul de a evita sisteme de dominare sau dependenţă, de a creşte autonomia şi de a reduce scopul dominării. Din această perspectivă, teoria critică literară, centrată pe interpretare şi explicaţie, mai degrabă decât pe transformare socială, poate fi privită ca fiind pozitivistă sau tradiţională, şi nu neapărat critică (în termeni kantieni sau marxişti).

Teoria critică are o anumită ambivalenţă54 cu privire la sursa ultimă a dominaţiei sociale, ceea ce a născut un anumit pesimism vizavi de emancipare şi libertate. Sociologia tradiţională marxistă nu a mai putut explica noile forme de dominare socială, precum socialismul naţional, capitalismul şi cultura maselor. Adorno şi Horkheimer consideră că intervenţia statului în economie a abolit tensiunea dintre relaţiile de 51 Max Horkheimer, ”Traditional and Critical Theory”, în Classical Sociological Theory, 2nd edition, Craig Calhoun, Joseph GErteis, Mames Moody, Steven Pfaff, Indermohan Virk (eds.), Singapore, Blackwell Publishing, 2007, p. 347-362.

52 Immanuel Kant, The Critique of Pure Reason, Forgotten Books, 2013.

53 Jürgen Habermas, Knowledge and Human Interests, Boston, Beacon Press, 1972.

54 Adorno Theodor W. şi Horkheimer Max, Dialectic of Enlightenment, London, Editura Verso, 1997.


27

producţie şi forţele de producţie din societate - tensiune care a stat la baza contradicţiei din capitalism şi care, conform teoriei critice tradiţionale, era sursa dominaţiei. În anii 1960, Jürgen Habermas55 duce discuţia epistemologică mai departe, între sociologie şi filosofie, identificând cunoaşterea critică ca fiind bazată pe principii care o disting de ştiinţele naturale sau de ştiinţele umaniste, precum orientarea spre auto-reflecţie şi emancipare. Ideile sale cu privire la relaţia dintre modernitate şi raţionalizare sunt influenţate de Max Weber. Conceptele-cheie ale teoriei lui sunt legate de sfera publică şi acţiunea comunicativă (ca reacţie la provocările aduse discursului de către post-modernism).

Teoria critică modernă aduce în discuţie „forme ale autorităţii şi injustiţiei care însoţesc evoluţia industrială şi capitalismul corporativ”56, iar teoria critică postmodernă politizează problemele sociale, „situându-le în contexte istorice şi culturale pentru a le implica în procesul de colectare şi analiză a datelor şi pentru a relativiza rezultatele”57. Semnificaţia devine instabilă datorită transformărilor rapide din structurile sociale, iar cercetarea se focalizează pe manifestări locale, nu pe generalizări. Cercetarea critică post-modernă este caracterizată şi de „criza de reprezentare”, care respinge ideea că „cercetarea este o reprezentare obiectivă a unei alterităţi stabile”58 şi, de aceea, cercetătorii post-moderni încurajează reflecţia asupra „politicii şi poeticii” propriei lucrări, încercând să fie critici cu domeniul de cercetare, folosind metodologiile proprii domeniului respectiv (vezi Michel Foucault, Jean Baudrillard).

Odată cu studiile despre mass-media şi despre cultura populară, în expansiune în anii 1960 şi 1970, are loc îmbinarea dintre critica socială şi culturală şi cea literară, metodele de cercetare ale celor două teorii critice

55 Jürgen Habermas, Knowledge and Human Interests, Boston, Beacon Press, 1972.

56 T.R. Lindlof şi B.C. Taylor, Qualitative Communication Research Methods, 2nd Edition, London,Thousand Oaks, CA: Sage, 2002, p. 52.

57 Ibidem.

58 Ibidem, p. 53.


28

împletindu-se în analiza aceluiaşi fenomen de cultură populară (de exemplu studiile culturale, în care concepte din teoria marxistă, post-structuralism, psihoanaliză şi teoria feministă apar în cadrul aceleiaşi lucrări). Cele două versiuni ale teoriei critice se regăsesc şi în teoria post-modernă şi se intersectează în teoriile despre limbaj, simbolism, comunicare şi construcţie socială.

Începând din anii 1960 şi 1970, limbajul, simbolul, textul şi sensul au fost considerate fundamente teoretice ale ştiinţelor umaniste (Ludwig Wittgenstein, Ferdinand de Saussure, Noam Chomsky, Hans-Georg Gadamer, Roland Barthes, Jacques Derrida, Jacques Lacan). Ulterior, când Jürgen Habermas a redefinit teoria critică drept teoria comunicării, cele două versiuni ale teoriei comunicării s-au întreţesut şi mai mult şi au fost folosite pentru a descrie procesele prin care sunt create comunicarea, cultura şi conştiinţa politică (fie prin principii universale pragmatice ca la Hambermas, fie prin reguli semiotice ca la Barthes, prin procese psihanalitice, ca în cazul lui Lacan, sau episteme – la Foucault; toate urmărind fenomene care au loc în timpul proceselor lingvistice sau simbolice).

1.6. Neo-instituţionalismul şi sociologia neoclasică

La nivel teoretic, voi încerca sinteza a două cadre conceptuale recente: neo-instituţionalismul şi sociologia neoclasică. La nivel practic, voi identifica actorii şi rolul lor în modelarea politicilor culturale la nivel european, creionând o imagine a relaţiilor dintre influenţele externe şi constrângerile interne în procesul de luare de decizii.

Abordarea instituţionalistă şi neo-instituţionalistă se focalizează pe patru factori pentru a îmbunătăţi înţelegerea dezvoltării societăţilor moderne: istorie, instituţii, context şi interacţiuni sociale. Cu alte cuvinte, „se argumentează că nu doar istoria contează, ci şi instituţiile şi contextul social în care ele sunt încastrate.”59

59 Ibidem.


29

Conceptul de „încastrare” a fost potenţat de Karl Polanyi, Conrad Arensbeerg şi Harry Pearson.60 Dar poate fi găsit încă la Max Weber în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului.”61 (Diferite contexte religioase au influenţat construcţia unor forme diferite şi specifice de capitalism.)62

Mark Granovetter consideră că reţelele sociale de relaţii interpersonale influenţează într-o mare măsură comportamentul economic.63 Cecil Douglass North subliniază că instituţiile sunt cruciale în modelarea performanţei economice prin: 1. Determinarea structurii de stimulente, 2. Reducerea nesiguranţei din interacţiunile umane şi 3. Ajutorul în rezolvarea problemelor de coordonare.64 El afirmă că „instituţiile sunt

60 Karl Polanyi, Conrad Arensbeerg şi Harry Pearson, Trade and Markets in the Early Empires, New York: Free Press, 1957, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 60.

61 Max Weber, ”Etica protestantă și spiritul capitalismului”, The Protestant Ethic and the Spririt of Cappitalism, New York: Scribner`s Sons, 1958, sau în ”Economie și societate”, [1922], 1968, Economy and Society, 3 vols, (ed. By Roth, Günther ;i Wittich Claus, New York: Bedminster Press, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 60.

62 Victor Nee observă că termenul de “încastrare” (embeddedeness) exprimat de Polayi et al. nu este prea diferit de „raționalitatea determinată contextual” (context-bounded rationality) introdus de Max Weber cu o jumătate de secol înainte. (Victor Nee, ”Sources of New Institutionalism” în Mary Brinton și Victor Nee (eds.), The New Institutionalism in Sociology, New York: Russel Sage Foundation, 1998, pp. 1-16, , apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 61.

63 M. Granovetter, ”Economic action and social structure: the problem of embeddedness”, American Journal of Sociology, vol. 91, 1985, pp. 481-510, apud Alfio Cerami , Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 61.

64 C. Douglass North, Structure and Change in Economic History, New York: Norton, 1998; C. Douglass North, Institutions, Institutional Change, and Economic Performance, Cambridge: Cambridge University Press, 1990; C. Douglass North, Understanding the Process of Economic Change, Princeton University Press, 2005, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 62.


30

constrângeri concepute de oameni care structurează interacţiunile umane. Ele sunt formate din constrângeri formale (de exemplu reguli, legi, constituţii), constrângeri informale (de exemplu norme de comportament, convenţii, coduri impuse de individ pentru comportament) şi din caracteristicile de constrângere. Împreună, ele definesc structura stimulatoare a societăţilor şi organizaţiilor şi modelează evoluţia instituţională a unei economii...”65 Există o relaţie între modelele mentale şi instituţii; aşa cum primele sunt reprezentări cognitive individuale pentru interpretarea contextului, instituţiile ordonează şi structurează colectiv contextul.66 Abordarea lui North este una cognitivă / instituţională. Istoria, instituţiile şi cultura (înţeleasă în termeni de învăţare colectivă) sunt elementele-cheie pentru înţelegerea evoluţiei societăţilor moderne.”67

Cadrul instituţional este un sistem organizat de credinţe culturale şi norme comune majorităţii indivizilor care aparţin unei societăţi anume.68 În termenii lui Parsons, este vorba de o mutaţie evolutivă, adică sistemul se modifică în timpul acestui proces continuu, care actualizează (sub)structuri precedente. În urma acestei „actualizări adaptate” (adaptive upgrading), caracteristicile vechi, diferenţierile şi integrarea nouă se sintetizează într-

65 C. Douglass North, Structure and Change in Economic History, New York: Norton, 1998, pp. 248-9, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 62.

66 “Structurile de credinţe sunt transformate în structuri societale şi economice de către instituţii – atât regulile formale, cât şi normele informale de comportament. Relaţia dintre modelele mentale şi instituţii este una intimă. Modele mentale sunt reprezentările interne pe care sistemele cognitive individuale le creează pentru a interpreta contextul, instituţiile sunt mecanismele externe (minţii) pe care indivizii le creează pentru a structura şi ordona mediul înconjurător.” (C. Douglass North, Structure and Change in Economic History, New York: Norton, 1998, pp. 248-9, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, pp. 62-3.

67 Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 63.

68 Talcott Parsons, “Prolegomena to a Theory of Social Institutions”, American Sociological Review, vol. 55, 1990, pp. 318-333, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 63.


31

un organism nou, complex.69 Pare o concepţie hegeliană asupra evoluţiei instituţiilor şi societăţii. O abordare evolutivă are şi Niklas Luhmann, care consideră că acest proces evolutiv nu poate fi diferenţiat de contextul istoric şi social.70 Luhmann consideră însă primatul economiei care ordonează societatea.71

Sociologii neoclasici consideră că, de pildă, în cazul Europei de Est, nici teoriile sociologice ale reţelei şi încastrării, nici o explicaţie a alegerii raţionale nu pot fi exhaustive în a explica direcţia trasformării statului socialist.72 Aceste teorii au asumat că există o singură formă de capitalism73, însă Eyal e de părere că există diferite forme de capitalism în funcţie de poziţia socială, de puncte de vedere diferite, de identităţi şi de relaţia dintre actorii naţionali şi internaţionali, precum şi de contextul cotidian şi de existenţa unor instituţii specifice, care pot genera noi forme de capitalism. În consecinţă, şi în continuarea teoriei lui Max Weber – neoclasicii afirmă că raţionalităţi diferite din contexte socio-culturale

69 Idem, Societies. Evolutionary and Comparative Perspectives, New Jersey: Prentice-Hall Inc. 1966, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 63.

70 Niklas Luhmann, Sociological Explanation 2. Essays on the Theory of Society, Opladen: Westdeutscher Verlag, 1991, Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 63.

71 “Orice acțiune economică e o acțiune socială.” (Niklas Luhmann, Sociological Explanation 2. Essays on the Theory of Society, Opladen: Westdeutscher Verlag, 1991,p. 8, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 64.)

72 G. Eyal, I. Szélenyi și E. Townsley, ”The utopia of postsocialist theory and the ironic view of history in neoclassical socilogy”, American Journal of Sociology, vol. 106, nr. 4, 2001, pp. 1121-1128 și G. Eyal, I. Szélenyi și E. Townsley, ”Irony as Method. Theories and Questions of a Neoclassical Sociology” (titlu tradus din germană), Berliner Journal für Soziologie, 13, 2003, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 64.

73 M. Burrawoy, ”Neoclassical sociology: form the end of communism to the end of class”, American Journal of Sociology, vol. 106, nr.4, 2001, pp.1099-1120, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 64.


32

diferite vor rezulta într-o varietate de capitalisme, în care Europa de Est ar putea constitui un model unic. Autorii nu exclud posibilitatea ca, pe termen lung, societăţile post-comuniste să conveargă spre un capitalism neo-liberal, dar deocamdată acestea sunt speculaţii.74 Identificăm aici acele diferenţe specifice, care devin importante şi au potenţialul construirii unui model unic.

În contrast cu teoria neoclasică a statului, Meyer75 consideră statul ca actor construit de o cultură raţional exogenă. Statul nu este un rezultat al unei schimbări economice sau o necesitate istorică, nici rezultatul unei alegeri raţionale, ci mai degrabă rezultatul unui proces cultural.

Din perspectiva lui Meyer, există o cultură globală numită "Polity World", care defineşte şi este creată de stat. Cultura globală este formată din state-naţiune puternice, construite în jurul valorii de identitate comună. Statul este un actor, dar este complet influenţat de "alţii", adică de organizaţii neguvernamentale la nivel mondial, cum ar fi ONU, FMI, UNESCO etc., care emit opinii cu privire la politica educaţională sau economică, forma de stat, mediul etc., ce vor fi apoi puse în aplicare în statele naţiune. Acest lucru implică, astfel, că părţile componente ale statelor-naţiune reflectă cultura globală. Meyer susţine că acest proces de influenţă a fost mai vizibil începând cu al Doilea Razboi Mondial. Teoria lui contrastează profund cu abordarea neoclasică, deoarece cauzele formării statului se află în afara statului şi sunt de natură culturală şi nu de natură endogenă, istorică sau economică. Meyer accentuează faptul că statul este "încastrat” (embedded) într-un context cultural mai larg. Nu există "ceva" în afara statului. Acest "ceva" are puterea de a crea şi de a schimba statul-naţiune. Această abordare este complet exogenă, neluând în considerare stimulii interni sau individuali / de grup sau presiunile care 74 Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 64.

75 John W. Meyer, "The World Polity and the Authority of the Nation-State", 1980, pp. 109-137 în A. Bergesen (ed.), Studies of the Modern World-System, New York: Academic Press şi John W. Meyer, John Boli, George M. Thomas şi Francisco O. Ramirez, "World Society and the Nation-State." American Journal of Sociology vol. 103, nr. 1, 1997, pp. 144-181.


33

pot influenţa crearea statului; teoria lui Meyer transcede, deci, nivelul individual.

În încercarea de a îmbina problematici legate de istorie şi dinamicile acţiunilor colective, de urbanizare şi de crearea statelor naţionale, Charles Tilly numeşte demersul său drept „nevroză creativă”, adică „arta de a direcţiona constrângerile şi fricile cuiva în rezultate productive”.76

Credinţele religioase, normele sociale şi tradiţiile culturale modelează indivizii. În capitolele următoare, vom încerca să descoperim în ce măsură contextul istoric, social şi cultural al anumitor ţări influenţează cadrul instituţional şi cum sunt aceste contexte, la rândul lor, modelate de instituţii. De asemenea, vom încerca să vedem care este rolul statului în aceste schimburi de influenţă şi cum afectează contextul global şi european procesul de decizie şi de creare de politici naţionale.

Concluzii

Domeniul sociologiei culturii, subsumat analizei culturale şi teoriei critice, are influenţe atât din sociologie, cât şi din antropologie. Dinspre sociologie identificăm preocuparea pentru relaţiile dintre societate şi cultură, influenţele economicului asupra valorilor şi ideologiei, precum şi interesul pentru diferite grupuri cu statut diferit şi pentru felul în care acestea participă la cultură sau sunt asimilate de cultura dominantă. În ceea ce priveşte antropologia, contribuţiile constau în strategiile etnografice de analiză a diferitelor culturi, dar şi în preocupările pentru schimbările culturale sau pentru legătura dintre cultura populară, controlul politic şi clasele sociale. Un interes al sociologiei culturii e reprezentat şi de studiul instituţiilor de cultură.

În ceea ce priveşte antropologia culturală, de menţionat ar fi atenţia pentru variaţiile culturale pe baza datelor despre impactul economiei globale şi al proceselor politice asupra realităţilor culturale. Ramura

76 Charles Tilly, 1990, Coercion, Capital and European States, AD 990-1990, Oxford: Blackwell, 1990, pag. ix.


34

britanică, antropologia socială, a dezvoltat studii asupra rolurilor şi statutului diferitelor grupuri şi instituţii, precum şi asupra relaţiilor dintre ele.

Din studiile culturale, aspectele importante în studiul politicilor culturale ţin de natura politică a culturii contemporane şi de contextul istoric, dar şi de întâlnirile cu antropologia (subiectul activ - agency) în ceea ce priveşte rezistenţa grupurilor subordonate faţă de cultura dominantă sau critica la adresa industriilor culturale (vezi studiile culturale din abordarea grupării din Anglia – care corelează actul de consum cu cel al identităţii culturale). Preocupările recente în studiile culturale sunt legate de forme locale şi globale de rezistenţă la hegemonia Vestului (post-hegemonia, în care puterea e internalizată).

În domeniul administraţiei publice sunt incluse dezbaterile cu privire la felul în care sunt create şi implementate politicile culturale, la modul de funcţionare a structurilor de autoritate şi mecanismele sociale şi culturale ale guvernanţei, precum şi analize ale descentralizării.


35

2. Concepte

2.1. Cultura

Definiţia din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte cultura astfel: „Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”.

Teza istoriei drept colecţie de culturi (Spengler) consideră culturile ca fiind exteriorizarea unui „suflet” şi se caracterizează printr-un sentiment al spaţiului. Cultura modernă occidentală, care are ca simbol „sufletul faustian”, caracterizat de spaţiul copernician şi activismul pe care acesta îl încurajează, se consideră că ar fi intrat deja în „epuizarea posibilităţilor metafizice”.77 Teza naţiunilor ca entităţi culturale (Spengler) consideră popoarele şi naţiunile drept creaţii ale culturii şi se constituie în funcţie de caracteristici de natură spirituală. Fiecare naţiune întruchipează un „stil cultural”.78

În acest context, introduc teza din eseurile lui Mead79 referitoare la existenţa unui principiu comun de organizare a societaţii şi a Sinelui şi aceea a caracterului indisociabil al proceselor de interiorizare (producere a Sinelui) şi instituţionalizare (producere a societăţii), prin care individul alege în funcţie de avantaje, într-o interacţiune permanentă cu Sinele. Fondatorul teoriei funcţionaliste, Bronislaw Malinovski,80 vede cultura drept modalitatea prin care individul se adaptează mediului natural. El porneşte de la teza că individul este întotdeauna produsul culturii în care

77 Oswald Spengler, Der Untergang des Abendlandes, C. H. Beck’sche Verlagsbuchhandelung, München, 1923, Band I, p. 41, apud Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecințele filosofice ale tranziției, Cluj-Napoca, University Press, 2004, p. 373.

78 Ibidem.

79 George Herbert Mead, Mind, Self, and Society, Charles W. Morris (ed.), Chicago, University of Chicago Press, 1934.

80 Malinovski Bronislaw, A Scientific Theory of Culture and Other Essays, London, New York, Routledge, 2002.


36

s-a format, ceea ce constituie o abordare diferită de interacţionismul simbolic, în care individul creează cultura prin „simboluri colective.”81 Prin afirmaţia că individul nu poate fi explicat prin cultură, fiind un tot, greu de disecat, Eduard Sapir82 se aproprie mai mult de teoriile superorganice ale realităţii. „Cultura este parte din abilitatea noastră de a visa, de a proiecta speranţă, de a dezvolta idei utopice...”83

Alexis Tocqueville vorbea deja în 1945 despre „factorii intangibili ai obiceiurilor, mentalităţilor, simbolurilor, contextelor, ritualurilor şi rutinelor”, care reprezintă adevăratul caracter al unei naţiuni şi al cetăţeanului însuşi.84 În acest context, putem observa schimbul continuu care are loc între societate ca întreg şi indivizii care o compun. Oamenii trăiesc într-o societate cu anumite reguli, dar şi ei sunt actori activi în determinarea evoluţiei ei.85

Dintr-o abordare simbolică, cultura este „o construcţie simbolică, totalitatea legăturilor dintre formele culturale şi conţinuturile culturale.”86 Ilustrativă în acest sens este metafora, preluată de Geetz de la Max Weber, a omului care îşi construieşte propria cultură din sensurile sale, asemenea unui păianjen care îşi ţese pânza. În sens semiotic, Geetz introduce denumirea de sistem cultural pentru a descrie modelele simbolice care descriu comportamentul şi gândirea indivizilor.87

81 C. Geertz, The Interpretation of Culture, New York, Basic Books, 1973, p. 5.

82 Eduard Sapir, Anthropologie, Paris, Editura Du Minuit, 1967.

83 Gottfried Wagner, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, London-UK, Alliance Publishing Trust, 2011, p. 140.

84 Alexis Tocqueville, Democracy in America, vol. I şi vol. II, New York: Alfred Knopf, 1945, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 175.

85 Georg Simmel, The Problem of Sociology, în On individuality and social forms selective writings, Chicago: University of Chicago Press, 1971, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 175.

86 Enikö Magyari-Vincze, Experiments in Cultural Analysis, Cluj-Napoca, Efes, 1997, p. 160.

87 Enikö Magyari-Vincze, op. cit., pp. 171-172.


37

Deşi voi face referiri la diverse abordări ale conceptului de cultură, în general mă voi opri la noile semnificaţii ale acestui concept în contextul Uniunii Europene.

Cultura reprezintă o abordare relativ recentă a UE în termeni de directive (Tratatul de la Maastricht, 1992). Scopul directivelor culturale europene este acela de a încuraja dialogul în Europa şi de a accentua patrimoniul comun european. Interesul cultural emergent la nivel de UE este observat în conexiune cu politicile sociale şi problematicile ridicate de acestea în ultimii ani, în special odată cu extinderea UE. Comisia Europeană încurajează sectorul culturii prin elaborarea politicilor culturale şi integrarea culturii ca una din zonele de interes UE (politici competiţionale şi politici industriale), dar şi prin promovarea culturii prin finanţări (de exemplu Programul Cultura 2000, 2007-1013). În ce măsură putem vorbi de o nouă formă de culturalism? Este această abordare europeană a culturii preluată în politicile naţionale şi ce implicaţii are acest fapt?

Cultura devine o prioritate pe agenda UE în momentul în care integrarea europeană depinde cu precădere de integrarea culturală. Legalizarea influenţei culturale se aştepta să aducă şi mai multe oportunităţi în ceea ce priveşte unitatea europeană. Situaţia politică, cea socială şi cea economică sunt legate de puterea valorilor culturale. În 1973, prin „Declaraţia asupra Identităţii Europene” de la Copenhaga88 s-a stabilit Comitetul responsabil de cultură. Cultura devine prioritară, dar cu toate acestea, politicile culturale nu sunt politici comune universale, de aici dificultatea de a le urma şi poziţia vagă a culturii. Deşi UE încurajează implementarea acestor directive, la nivelul Ţărilor Membre acest demers rămâne provocator.

În actuala eră a tehnologiei, se vehiculează conceptul de economie a cunoaşterii89 (economy of knowledge). Standardizarea culturii poate duce la diferite strategii de adaptare, care reprezintă grade diferite de complexitate. 88 Declaraţia asupra Identităţii Europene, Le CVCE (Centre de recherche et de documentation sur l'Europe au Luxembourg).

89 Jens Beckert, ”Globalization and Knowledge”, în Research Perspectives, Munchen, Max Planck Society, 2010, pp. 92-93.


38

Provocarea rămâne în ceea ce priveşte legătura dintre tradiţiile locale şi cele globale. Problema cercetărilor pe acest subiect o reprezintă absenţa unui cadru comun care defineşte diferitele tipuri de procese de transfer ale cunoaşterii, precum şi volumul şi diversitatea datelor care trebuie colectate. Este nevoie de un nou limbaj teoretic. „Globalizarea nu este o progresie liniară, ci mai degrabă un proces dinamic, care implică atât factori intrinseci, cât şi factori extrinseci şi care este foarte mult influenţat de condiţiile locale şi regionale.” Factorii extrinseci includ circumstanţele ecologice, economice, culturale şi politice, pe când cei intrinseci se referă la îmbunătăţirile proprii individului şi sistemului său de cunoaştere, care dau naştere unei arhitecturi complexe de cunoaştere. 90

2.2. Politici

Un sistem politic este un "sistem care creează valoare prin delegarea de autoritate colectivă"91. Sistemul este constituit de un set de reguli, numite cadre sau modele. Actorii din sistem sunt "entităţi construite şi motivate de un cadru protector."92 Ordinea lumii culturale constă în definirea de modele de actori (de exemplu statul-naţiune, indivizi), scopuri (de exemplu de dezvoltare, progres) şi principii (de exemplu drepturile omului, justiţie).93

Ioan Alexandru94 defineşte societatea ca fiind un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii. În definirea conceptului de societate,

90 Ibidem.

91 John W. Meyer, "The World Polity and the Authority of the Nation-State" în Studies of the Modern World-System, A. Bergesen (ed.), New York: Academic Press, 1980, pp. 111-12, apud The Globalization Website.

92 John Boli și George M. Thomas, "World Culture in the World Polity" în American Sociological Review , vol. 62, nr.2, 1997, p.172, apud The Globalization Website.

93 John W. Meyer, John Boli, George M. Thomas şi Francisco O. Ramirez, "World Society and the Nation-State" în American Journal of Sociology, vol. 103, nr. 1, 1997, pp. 162-66, apud The Globalization Website.

94 Ioan Alexandru, Teoria Adimnistraţiei, Bucureşti, Editura Economică, 2001, pp. 8, 20.


39

include două categorii de sensuri: 1. cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi instituţii (societate capitalistă, societate rurală etc.) şi 2. caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea românească, societatea europeană)

Tot Ioan Alexandru defineşte statul ca fiind o colectivitate umană situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane. Statul desemnează un aparat de instituţii care îi permite să comande şi să acţioneze. Rolul statului este important în cadrul procesului de furnizare a politicilor publice. Ca să putem clarifica raportul dintre stat şi procesul de realizare a politicilor publice ar trebui să putem privi statul ca pe o instituţie ce a subzistat datorită eficienţei cu care a rezolvat o problemă de politică publică, în loc să privim realizarea politicilor publice ca pe o atribuţie a statului, perspectivă care presupune implicit o subordonare a procesului de realizare a politicilor publice în faţa activităţilor guvernamentale. Iar dacă prin politici publice înţelegem activităţile care au ca scop furnizarea de bunuri publice, atunci statul va apărea ca un tip specific de instituţie ce furnizează politici publice. Întrebările care se ridică ţin de factorii de influenţă în crearea politicilor95 şi de felul în care se realizează acest proces.

În economia cărţii, politicile vor desemna acela acorduri între guvern şi alte instituţii sau grupuri legate de acţiuni sau planuri de acţiuni care sunt implementate în societate în ansamblul ei.

2.3. Globalizare

Primele teoretizări ale globalizării au vizat consideraţii teritoriale, respectiv suspendarea graniţelor, şi pot fi întâlnite în scrierile lui Marx despre anihilarea spaţiului şi „interdependenţa dintre naţiuni” (vorbind despre capitalismul industrial în „Manifestul comunist”).96 Despre

95 Un exemplu ar fi dominanţa discursului etnografic în politicile naţionale - Enikö Magyari-Vincze, Antropologia politicii identitare naţionaliste, Cluj-Napoca, Efes, 1997, p. 37.

96 K. Marx, F. Engels, Manifestul partidului comunist, Bucureşti, Editura politică, 1962.


40

anihilarea timpului şi spaţiului a vorbit şi Schivelbusch Wolfgang în contextul „puterii mecanice care îşi creează propria nouă spaţialitate”.97 John Dewey vorbea încă din 1927 de emergenţa „lumii noi” în urma curentelor apărute în economie şi în tehnologie şi a „maniei pentru mişcare şi viteză”.98 Această nouă paradigmă, favorizată de noile tehnologii, a dus la conectivitate99 şi simultaneitate100, două atribute care au avut un impact deosebit asupra economiei, culturii101 şi vieţii sociale.102

În legătură cu politica, în cele din urmă s-a ridicat întrebarea legată de modul în care globalizarea influenţează sau nu democraţia.103 S-a vorbit de „democraţia globală”, dar au existat şi sceptici cu privire la acest nivel universalist şi utopic.104 În articolul „Mitul mondializării şi statul social european”, intervenţie rostită la Confederaţia generală a muncitorilor greci (GSEE) la Atena în octombrie 1996, Pierre Bourdieu spunea: „Pe scurt, globalizarea nu este o omogenizare, ci, dimpotrivă, este extinderea influenţei unui mic număr de naţiuni dominante asupra ansamblului

97 Wolfgang Schivelbusch, The Railway Journey: The Industrialization of Time and Space in the Nineteenth Century, Berkeley, CA, The University of California Press, 1986, p. 10.

98 John Dowey, The Public and Its Problems, Athens, Ohio, Swallow Press, 1927, p. 140.

99 Henry Adams, The Education of Henry Adams, New York: Modern Library, 1931 şi McLuhan, Marshall, Understanding Media : The Extension of Man, New York: McGraw Hill, 1964.

100 Heidegger, Martin, “The Thing,” in Poetry, Language, Thought, New York: Harper & Row, 1971, p. 165.

101 Anthony Giddens, The Consequences of Modernity, Standford: Standford University Press, 1990 și David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt și Jonathan Perraton,Global Transformations: Politics, Economics and Culture, Standford: Standford University Press, 1999.

102 Jan Aart Scholte, Globalization: A Critical Introduction, New York: St. Martin’s, 2000, Jan Aart Scholte, ”Beyond the Buzzword: Towards a Critical Theory of Globalization”, în Eleonore Kofman and Gillians Young (eds.) Globalization: Theory and Practice, London: Pinter, 1996 şi Thomas Hylland Eriksen, Tyranny of the Moment: Fast and Slow Time in the Information Age, London: Pluto Press, 2001.

103 David Held, Democracy and the Global Order: From the Modern State to Cosmopolitan Governance, Standford: Standford University Press, 1995.

104 Danilo Zolo, Cosmopolis: Prospects for World Government, Cambridge, Uk: Polity Press, 1997.


41

pieţelor financiare naţionale”105. El îşi exprimă scepticismul şi în „Întoarcere asupra televiziunii”, discuţia cu P.R. Pires publicată în O Globo Rio de Janeiro pe 4 octombrie, după apariţia versiunii braziliene a volumului Sur la Television, unde afirmă: „Artiştii, scriitorii şi cercetătorii (mai ales sociologii) sunt în măsură şi au datoria să combată efectele cele mai funeste pentru cultură şi democraţie ale acestei mondializări a răului celui mai rău cu putinţă‘‘106. Kanishka Jayasuriya aduce în discuţie, prin cercetarea sa, impactul globalizării asupra „arhitecturii statale” şi soluţiile pe care statele le adoptă pentru a face faţă nesiguranţei economice.107 Ea recomandă ca politicile economice să fie procedurale.

Din punct de vedere cultural, globalizarea reprezintă creşterea şi legiferarea culturii mondiale. La mijlocul secolului al XIX-lea, s-a cristalizat ordinea mondială raţională, instituţională şi culturală, care constă în modele universal aplicabile, ce fasonează atât statele şi organizaţiile, cât şi identităţi individuale.108 Concepte precum progres, suveranitate, drepturi au dobândit o mare autoritate şi structurează acţiunile statelor şi ale persoanelor fizice, oferind un cadru comun pentru disputele la nivel mondial.

Cultura mondială are rădăcini adânci în tradiţia europeană – structura raţională şi conţinutul creştinătăţii medievale, sistemul de stat conceput în 1648 şi universalismul iluminist în ştiinţă şi filosofie. Cu toate acestea, antecedentele sale imediate se află cu precădere în secolul al XIX-lea. Funcţionarii publici, organizaţii private şi intelectuali, în special în Occident, au elaborat idei conform cărora suveranitatea statului, drepturile individuale, precum şi progresul raţional sunt, în principiu, universal valabile. Au apărut mişcări în apărarea unor asemenea idei; 105 Pierre Bordieu, Contraofensive, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 43.

106 Pierre Bordieu, op.cit., p. 93.

107 K. Jayasuriya, „Globalization and the Changing Architecture of the State: the Regulatory State and the Politics of Negative Co- ordination, în Journal of European Public Policy, vol.8, nr.1, Februarie 2001, p. 119.

108 John W. Meyer, John Boli, George M. Thomas, and Francisco O. Ramirez, "World Society and the Nation-State." American Journal of Sociology vol.103, nr. 1, 1997, pp. 144-181, apud The Globalization Website.


42

reuniunile internaţionale pe aceste teme au servit ca platformă care le-a conferit autoritate. Mai mult decât rezultatul agregat al individului în căutare de profit sau competiţie politică, viaţa internaţională a dobândit o structură culturală. După al Doilea Război Mondial, această structură a devenit persuasivă. În consecinţă, statele, la diferite niveluri economice, au adoptat precepte comune şi au stabilit instituţii comune (de exemplu educaţia publică formală), conducând la "izomorfism". Putem vorbi de o moştenire globală, care este promovată prin organizaţii internaţionale, chiar dacă interpretările pot fi diferite asupra unor concepte (de exemplu asupra drepturilor individuale, în funcţie de religie). Există şi contradicţii: libertate şi egalitate, care sunt în tensiune. Legiferarea unor modele globale nu duce la o lume omogenă, instituţionalizarea variază în funcţie de context; cultura globală poate scoate în evidenţă noi problematici sociale.109

Astfel, globalizarea este „procesul prin care timpul este diminuat sau comprimat în conştiinţa grupurilor şi indivizilor” şi are de-a face cu transformările rapide în ceea ce priveşte tehnologia şi schimbările sociale.110 Există şi efectele paradoxale: deşi presiunea globală asupra individului şi grupului este mai acută în Europa, nu s-a produs „cultura globală”, ci dimpotrivă a crescut sentimentul de Europa, de „cultură europeană”, subliniat adesea prin proteste, revolte şi mişcări sociale care au primit denumirea generică de „renaştere etnică” (the ethnic revival – vezi bascii, catalanii, corsicanii, occitanienii, bretonii, flamanzii, scoţienii şi galezii – cazurile proeminente). Din punct de vedere cultural, secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea au fost de înflorire pentru galezi, scoţieni, catalani, occitanieni şi bretoni şi, din punct de vedere politic, sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru scoţieni, galezi, catalani, basci şi flamanzi. În domeniul cultural, mişcările etnice au dat rezultate – de exemplu educaţie şi media în limbi indigene.111

109 Frank Lechner, World Polity Theory, 2000-2001, The Globalization Website.

110 Anthony Smith, ”The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p . 53.

111 Anthony Smith, op. cit. p. 55.


43

Globalizarea ar putea adânci interdependenţa dintre naţiuni prin întărirea pieţei şi a societăţii civile, chiar cu preţul statului individual.112 În spaţiul românesc, abordând integrarea globală, Paul Dobrescu vorbeşte despre statele-naţiune şi marile corporaţii care ar trebui să fie în „tandem strategic”.113

În ceea ce priveşte sectorul culturii, influenţele au de a face, din aceeaşi perspectivă a conectivităţii şi simultaneităţii, cu o mai mare conştientizare a identităţii, dar şi cu posibilitatea de a crea reţele şi de a participa la „cultura lumii” şi cu dorinţa de creştere a nivelului de trai. Pierderea limbilor a fost considerată consecinţa negativă a globalizării. Provocările globalizării pentru cinema, televiziune, muzee, organizaţii internaţionale, artă, performance art au fost incluse în studii de economie politică, studii culturale şi de sociologie a culturii.114

Astfel, în domeniul cultural operez cu două concepte: conectivitate (connectivity)115 şi simultaneitate (simultaneity), cu referire la compresia timpului şi a spaţiului, vizibilă de asemenea şi în realitatea virtuală116 şi legată de conştientizarea identităţii şi de posibilitatea de a crea reţele117, participând la cultura lumii (world culture) şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Aceleaşi concepte operează şi în Europenizare. Aceste două atribute au un impact în special asupra economiei şi culturii118, dar şi asupra vieţii

112 Richard Heffernan, ”Building the European Union”, în Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), Sage Publications în asociaţie cu The Open University, 2001, UK: The Bath Press, p. 48.

113 Paul Dobrescu, Geopolitica, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003, p. 373.

114 Miller Toby şi Yúdice George, Cultural Policy, London, California, New Delphi, Sage, 2001. 115 Henry Adams, The Education of Henry Adams, New York: Modern Library, 1931 şi McLuhan, Marshall, Understanding Media : The Extension of Man, New York : McGraw Hill, 1964. 116 Martin Heidegger, “The Thing”, în Poetry, Language, Thought, New York: Harper and Row, 1971.

117 Studii despre industriile culturale şi tehnologie - S. P. Singh (ed.), International Cultural Policies and Power, New York, Palgrave Macmillan, 2009. 118 Anthony Giddens, The Consequences of Modernity, Standford: Standford University Press, 1990.


44

sociale.119 Parte a acestui proces la nivel european poate fi urmărit în ceea ce priveşte Uniunea Europeană. Diferenţa dintre globalizare si europenizare o face lipsa instituţiilor care să preia funcţiile de organizare în cadrul globalizării, spre deosebire de Uniunea Europeană care dispune de aceste mecanisme construite.

2.4. Europenizare

Teoriile legate de europenizare pot fi comparate cu cele ale globalizării în ceea ce priveşte interferenţa lor cu politica şi economia.

Europenizarea a fost definită ca „un proces de schimbare în politicile şi practicile instituţiilor naţionale, care poate fi atribuit integrării europene”.120 Urmărind analiza realizată în Social Sciences Citation Index a unor articole din 116 reviste academice, descoperim că în anii 1980 existau doar 5 articole care făceau referire la europenizare, dar se ajunge la 24 în anul 2000 şi la 22, în 2001.121

Termenul de europenizare a fost folosit în literatură în special cu două sensuri. Primul se referă la experienţa prin care „ceva din sistemul politic naţional este afectat de ceva european”,122 123 iar a doua accepţiune se referă la procesul care implică „emergenţa şi dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de guvernare”.124

119 Jan Aart Scholte, “Beyond the Buzzword: Towards a Critical Theory of Globalization” în Eleonore Kofman şi Gillians Young (eds.) Globalization: Theory and Practice, London: Pinter, 1996 şi John Gerard Ruggie, ”Territoriality and Beyond: Problematizing Modernity in International Relations”, International Organization , vol. 47; pp. 139-74. 120 K. Goetz și S. Hix, (eds.), “Europeanised Politics? European Integration and National Political Systems.” Special issue of West European Politics, vol. 23, nr. 4., 2000, p. 27 – “a process of change in national institutional and policy practices that can be attributed to European integration”. 121 K. Featherstone, “Introduction: In the Name of 'Europe'', în K. Featherstone și C. M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, 2003, p. 5. 122 Pe parcursul acestei lucrări ne vom referi la această definiţie atunci când folosim termenul de europenizare. 123 Peter Mair, “Political Parties and Party Systems”, CESES 2007, p. 156. 124 Ibidem.


45

În încercarea de a răspunde la întrebarea: Ce este europenizarea?, Maarten Vink subliniază importanţa cunoaşterii răspunsului la întrebarea: Ce nu este europenizarea? El atrage atenţia asupra faptului că europenizarea nu trebuie confundată cu convergenţa, cu armonizarea sau cu integrarea europeană. Convergenţa poate fi efectul europenizării, dar „există o diferenţă între proces şi consecinţele lui.”125 Armonizarea126 politicilor naţionale poate fi „un scop important al integrării europene, dar cercetarea empirică sugerează că europenizarea se manifestă de obicei printr-un impact «diferenţiat» al cerinţelor europene asupra politicilor publice”127. Agenda europenizării vizează schimbările comportamentului organizaţional în ceea ce priveşte politicile naţionale şi implementarea lor. Dacă ne referim la prima accepţiune a termenului în concepţia lui Mair, europenizarea poate fi posibilă şi la nivelul altor state decât cele membre ale UE (vezi exemplul Elveţiei).

De la Tratatul de la Roma, procesul Integrării Europene „revoluţionează harta geografică a bătrânului continent”.128 În termenii lui Stein Rokkan, europenizarea e descrisă ca un proces de „dezgheţare”, „deschidere” a graniţelor.129 UE impune noi graniţe, restabilind relaţia dintre centru şi periferie.130

125 Marteen Vink, “What is Europenization and Other Questions on a New Research Agenda”, Lucrare scrisă pentru Second YEN Research Meeting on Europenisation, University of Bocconi, Milan, 22-23 noiembrie 2001, p. 5. 126 Acest concept va fi descris în capitolul dedicat politicilor sociale. 127 Marteen Vink, “What is Europenization and Other Questions on a New Research Agenda”, Lucrare scrisă pentru Second YEN Research Meeting on Europenisation, University of Bocconi, Milan, 22-23 noiembrie 2001, p. 5. 128 Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 221. 129 State Formation, Nation-Building, and Mass Politics in Europe: The theory of Stein Rokkan, Peter Flora, Stein Kuhne & Derek Urwin (eds.), Oxford: Oxford University Press, 1999, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 221. 130 Stefano Bartolini, Restructuring Europe Centre Formation, System Building, and Political Structuring between the Nation State and the European Union, Oxford: Oxford University Press, 2005; Maurizio Ferrera, Thqe Boundaries of Welfare. Euroopean Integration and the New Spatial Politics of Social Protection, Oxford: Oxford University Press, 2005, apud Alfio Cerami, Social


46

2.5. Euroscepticism

Euroscepticismul se referă la o atitudine neutră sau negativă faţă de ceva european sau de tot ceea ce are legătură cu Uniunea Europeană. Într-un articol Taggart131 numeşte euroscepticismul drept piatra de hotar a disidenţei. Euroscepticismul „poartă semnificaţia îndoielii şi neîncrederii cu privire la subiectul integrării europene”.132 Flood vorbeşte despre diferite grade de neîncredere, care pot fi de la moderat până la extrem (respingerea ideii de membru UE). Paul Taggart şi Aleks Szczerbiak fac distincţia între scepticismul hard şi soft.133

Pentru a înţelege euroscepticismul, trebuie să investigăm şi atitudinea pozitivă faţă de UE. Conti134 identifică două modalităţi de a fi pro-european – „europenismul funcţional”, care arată o acceptare pragmatică a UE; şi un „europenism identitar”, în care există o poziţie de angajament faţă de integrarea europeană, asemănător cu „federalismul”.

Kopecky şi Mudde135 vorbesc despre patru tipuri diferite de combinaţii la intersecţia dintre orientarea spre UE (optimism şi pesimism) şi Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222.

131 Paul Taggart, „A Touchstone of Dissent: Euroscepticism in Contemporary Western European Party Systems”, European Journal of Political Research, vol. 33, nr. 3, 1998, pp. 363-388.

132 Christopher Flood, “The Challenge of Euroscepticism”, în Jackie Gower (ed.) The European Union Handbook 2nd Edition, London: Fitzroy Dearborn Publishers, 2000, p. 73.

133 Aleks Szczerbiak, Paul Taggart, “Theorising Party-Based Euroscepticism: Problems of Definition, Measurement and Causality”, SEIWorking Paper, nr. 69, 2003; Paul Taggart, Aleks Szczerbiak, “Opposing Europe: Party Systems and Opposition in the Union,the Euro and Europenisation”, SEI Working Paper, nr. 36, 2002.

134 Nicolò Conti, “Party Attitudes to European Integration: A Longitudinal Analysis of the Italian Case”, EPERNWorking Paper, nr. 13, Sussex: Sussez European Institute, 2003.

135 Petr Kopecky şi Cas Mudde, “The Two Sides of Euroscepticism. Party Positions on European Integration in East Central Europe” European Union Politics, vol. 3, nr. 3, 2002 : pp. 297-326.


47

orientarea spre integrare europeană (eurofilie sau eurofobie). „Eurorejects” sunt cei ce se împotrivesc ideii de integrare europeană şi de UE în general, „euroentuziaştii” – cei care sunt în favoarea atât a UE, cât şi a unei unităţi mai mari, „europragmaticii” – cei care nu sprijină ideea de integrare europeană, dar văd UE ca pe o unealtă folositoare, şi „euroscepticii”, care vin în sprijinul ideii de integrare, dar nu în felul în care se construieşte la nivel UE. În general, euroscepticismul poate fi diferenţiat în euroscepticism difuz (cu referire la ideea Integrării Europene) şi euroscepticism specific (cu referire la Uniunea Europeană în general).136

În contrapartidă, Jurgen Habermas vine în apărarea Uniunii Europene şi a democraţiei supranaţionale, considerând că Uniunea Europeană prin organele reprezentative ajută democraţiile naţionale vulnerabile, garantând drepturile cetăţeanului şi drepturile sociale şi economice.137

Aleks Szczerbiak şi Paul Toggart consideră că termenul de euroscepticism provine din „discursul jurnalistic, mai degrabă decât din ştiinţele politice”.138 Această demarcaţie aduce în vizor rolul major pe care îl are presa în formarea opiniei publice pe de o parte, dar şi în transmiterea mesajelor constituite în cadrul populaţiei sau a unor grupuri care vor să îşi facă auzită vocea, pe de alta.

Cele două puncte de vedere (pro-europenismul şi euroscepticismul) pot fi ilustrate şi în interiorul aceleiaşi naţiuni. Se poate observa, pe de o parte, poziţia mainstream pro-UE şi, pe de altă parte, euroscepticismul prezent cu precădere în manifestările cultural-artistice, care prin natura lor au dimensiunea protestatară împotriva realităţilor socio-politice, dar care menţin identitatea naţională. Un exemplu este oferit de România în 2005

136 Ibidem.

137 Jurgen Habermas, The Postnational Constellation: Political Essays, Cambridge, Ma: MIT Press, 2001, pp. 58-113.

138 Szczerbiak Aleks, Taggart Paul, “Theorising Party-Based Euroscepticism: Problems of Definition, Measurement and Causality”, SEI Working Paper, nr. 69, 2003.


48

(cu doi ani înainte de Integrarea în UE), când mesajul politic prevalent şi eforturile naţionale erau favorabile intrării în UE, în timp ce mesajul artistic era unul sceptic şi reactiv (vezi reacţiile controversate stârnite de pavilionul românesc la Bienala de la Veneţia din acel an).

2.6. Identitate

Începând cu preocupările lui Descartes139 despre ego şi până la deconstructivismul poststructuralist (Foucault140 vede subiectul nu ca o cauză a cunoaşterii, ci ca efect al reţelelor de putere şi discurs), conceptul de identitate a fost dezbătut în continuu141. De la teoretizările lui Mead142 despre sine, văzut din perspectiva legăturilor cu spiritul şi societatea (interacţiunea socială determină conştiinţa individuală), la teoria identităţii sociale dezbătută după 1960 sau la abordările socio-cognitive (Tajfel, Turner)143, s-a tratat legătura dintre identitate şi contextul social.

M. Castells defineşte identitatea pe baza atributului cultural, astfel: „procesul construcţiei de semnificaţie pe bazele atributului cultural, sau relaţionat la un set de atribute culturale, care are prioritate faţă de alte surse de semnificaţie. S-ar putea să existe o pluralitate de identităţi în cazul unui anumit individ sau actor colectiv”.144

139 Rene Descartes, Meditaţii metafizice, Bucureşti, editura Crater, 1997.

140 Michel Foucault, Ordinea Discursului, București, Eurosong and Book, 1998. M. Foucault, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings 1972–1977, London: Harvester Press, 1980.

141 Martin Sökefeld, ”Debating Self, Identity and Culture” în Anthropology, Current Anthropology, vol. 40, nr. 4, august-octombrie 1999, pp. 417-420.

142 G. H. Mead, ”L’esprit, 1e soi et la societe”, în American Sociological Review, vol. 36, Paris: Presses Universitaires de France, pp. 1058-1073.

143 H. Tajfel şi J.C. Turner, ”The social identity theory of inter-group behavior”, în S. Worchel & L. W. Austin (eds.), Psychology of Intergroup Relations. Chicago: Nelson-Hall, 1986.

144 M. Castells, The Power of Identity. The Information Age, Economy, Society and Culture. (2nd ed), Oxford: Blackwell Publishing, 2004.


49

Preocupările legate de identitate au fost mereu prezente la nivel mondial. În funcţie de conjunctura evenimenţială şi restructurările politice sau curentele filosofice care au circulat, a existat mereu nevoia de definire şi recontextualizare, iar aceasta s-a făcut mereu în relaţie cu cultura. În 1982, la Conferinţa Mondială Unesco145, Cultural Policies, World Conference on Cultural Policies Mexico City, aspectele atinse au fost legate de identitatea culturală, dimensiunea culturală a dezvoltării, cultură şi democraţie, moştenirea culturală, creaţia artistică, intelectuală şi educaţia artistică, relaţia dintre cultură, educaţie, ştiinţă şi comunicare, planificarea, administrarea şi finanţarea activităţilor culturale, cooperarea culturală internaţională.

Din perspectiva studiilor culturale146, identităţile sunt relaţionale şi contextuale. Studiile în acest domeniu au început să de-construiască şi să de-esenţializeze categoriile standard de identităţi (legate de rasă, clasă, naţionalitate, gen, sex, etnie), într-o încercare de a înţelege mai bine funcţia lor. Cercetătorii abordează crearea acestor poziţii în contexte diferite şi, totodată felul în care sunt ele influenţate de context.

Legătura indisolubilă dintre identitate şi cultură, etnicitatea şi identităţile multiple sunt preocupări care stârnesc în continuare controverse în rândul cercetătorilor. Se poate vorbi de identitatea etnică, naţională, culturală etc. Există puncte de contopire a acestor identităţi, dar şi dislocări. „Identitatea culturală europeană (occidentală) a fost concepută atât etnocentrist, cât şi antietnocentrist.”147

145 Unesco, Mexico City Declaration on Cultural Policies, World Conference on Cultural Policies Mexico City, 26 July – 6 August 1982.

146 Lawrence Grossberg, Cary Nelson şi Paula Treichler, Cultural Studies, în Cultural Studies, Lawrence Grossberg, Cary Nelson şi Paula Treichler (eds.), Chpman and Hall, Inc., Routledge, 1992, p. 18.

147 “Europe: An Epilogue?” în The Idea of Europe: Problems of National and Transnational Identity, Brian Nelson, David Roberts şi Walter Veit (eds.), New York şi Oxford, Berg, 1992, p.14, apud Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, București, Humanitas, 2000, p. 294.


50

2.6.1. Identitate europeană

În general, există două abordări cu privire la identitatea europeană. Pe de o parte, avem cercetători care consideră că, deşi sistemele politice ale statelor din Europa sunt diferite, există o moştenire europeană comună care are de-a face cu influenţa dreptului roman în sistemele legislative, instituţii similare, structuri ministeriale etc, chiar dacă nu putem vorbi de sincronizare şi perioadele temporare ale acestor dezvoltări la nivelul statelor naţionale au fost diferite.148 „Identitatea europeană se referă la anumite moduri de auto-înţelegere care a apărut din întrepătrunderea crescândă a societăţilor europene şi dintr-o anumită lichefiere a identităţilor naţionale”.149

Pentru alţii150, identitatea europeană pare a fi nebuloasă, mai ales că atât graniţele europene, cât şi centrul, rămân neclare – nu atât centrul teritorial şi politic cât centrul spiritual şi simbolic. Chiar şi marile festivaluri care au loc în Europa (Edinburgh, Spoleto, Cannes, Venice, Varşovia) sunt sau naţionale sau internaţionale, dar nu neapărat europene. Deficienţa la nivel de mit, simbolism şi comunicare este cauza pentru limitările în dezvoltarea unei identităţi şi comunităţi pan-europene. Aceasta a fost viziunea Coudenhove-Kalergi înainte de război, iar prin asociere cu fascismul şi nazismul, atracţia pentru un pan-naţionalism s-a diminuat.151

148 Edward C. Page, ”Patterns and Diversity in European State Development”, în Governing the New Europe, Jack Hayward and Edward C. Page (eds.) , Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 10.

149 G. Delanty, Is There a European Identity?, 2003, paragraful 21 – Centre for World Dialogue:

http://www.worlddialogue.org/content.php?id=269, accesat în decembrie, 2010.

150 Anthony Smith, ”The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, pp. 60-61; vezi şi J. Breuilly, Nationalism and the State, Manchester: Manchester University Press, 1982, cap. 16.

151 Anthony Smith, op.cit., p. 61.


51

Jean Monet a afirmat la fondarea European Coal and Steel Community în 1951: „noi unim popoare, nu formăm coaliţii de state”.152 În UE identitatea naţională are întâietate în faţa identităţii europene.153 Întrebarea care se ridică este ce primează: formarea identităţii sau consolidarea statului? Laura Cram consideră că Deutsch nu le-a văzut într-o succesiune liniară, ci influenţându-se reciproc.154

Dincolo de influenţa UE asupra identităţii comune europene (vezi subcapitolul Politici culturale), nu putem ignora tendinţele de vesticizare vizibile în Europa de Est, după deschiderea graniţelor. Vincent Tucker155 compară aceste influenţe cu influenţele ce ţin de globalizare. Critica „imperialismului cultural” vestic marşează pe aceleaşi argumente ale criticii globalizării culturale vizând hegemonia unor culturi centrale. Mergând pe linia lui Bauman156, autorul consideră că există un anumit declin al imaginii culturale şi al încrederii în sine a Vestului, la care se adaugă impactul globalizării, datorită căruia construcţiile teritoriale bazate pe identitatea naţională şi culturală au avut mult de pierdut.157

152 F. Duchêne, Jean Monnet: The First Statesman of Interdependence, London: Norton, 1994, p.363, apud Laura Cram, “Integration theory and the study of the European policy process – towards a synthesis of approaches”, în European Union. Power and policy-making, 2nd edition, Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, p. 67.

153 Laura Cram, “Integration theory and the study of the European policy process – towards a synthesis of approaches”, în European Union. Power and policy-making, 2nd edition, Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, p. 68.

154 K. Deutsch, Nationalism and Social Communication, 2nd edition, Cambridge, MA: MIT Press, 1966, p. 174, apud Laura Cram, “Integration theory and the study of the European policy process – towards a synthesis of approaches”, în European Union. Power and policy-making, 2nd edition, Jeremy Richardson (ed.), London, Routledge, p. 68.

155 Vincent Tucker, Cultural Perspectives on Development, Eastbourne, Antony Rowe Ltd., 2002, p. 25.

156 Zygmunt Bauman, Life in Fragments, UK, Blackwell Publishers Ltd., 2004.

157 Vincent Tucker, Cultural Perspectives on Development, Eastbourne, Antony Rowe Ltd., 2002, p. 34.


52

Cu privire la semnificaţia şi politicile oricărei practici, există o reţea de legături şi contradicţii care face ca previziunile legate de semnificaţia istorică şi practicile specifice să nu fie posibile. Stuart Hall158 foloseşte termenul de „articulare” pentru a descrie setul complex de practici istorice prin care ne străduim să producem identitate sau unitate structurală pe baza complexităţii, diferenţelor şi contradicţiilor. Aceasta reprezintă o schimbare de paradigmă cu privire la întrebarea despre determinare – de la origine la efect. Stuart Hall propune o cale de mijloc între culturalism (unde structura socială şi natura relaţiilor de putere din interiorul ei este deja dată, definită ca fiind relaţiile dintre diferite niveluri ale experienţelor sociale, practicilor culturale, relaţiilor economice şi politice) şi poziţia (post)structuralistă în care unitatea structurii sociale şi identitatea sunt mereu deconstruite, astfel că societatea este o reţea a diferenţelor, în care puterea operează non-ierarhic şi pluralist.

2.6.2. Identitatea naţională şi naţionalismul

Fritsch definea identitatea naţională astfel: „măsura în care indivizii se identifică şi au un sentiment pozitiv al afilierii la propria lor naţiune, care este în mod subiectiv important pentru conceptul de sine.”159.

Identitatea naţională a primit o importanţă deosebită în contextul european în momentul în care obiectivul declarat al UE a fost acela de a asigura coeziunea socială prin cultură, sub moto-ul „unitate în

158 Lawrence Grossberg, History, Politics and Postmodernism. Stuart Hall and Cultural Studies, în Stuart Hall, Critical Dialogues in Cultural Studies, David Morley şi Kuan-Hsing Chen (eds), 29 West 35th Street New-York, Chapman and All, Inc., Routledge, 1996, pp. 154-155.

159 E. Fritsch E, The Concept of National Identity: An In-Depth Analysis of Its Nature and Impact on Consumer Behaviour. PhD, University of Vienna, 2008, p. 2.


53

diversitate”.160 Versiunea Consolidată a Tratatului UE menţionează respectarea identităţii naţionale a Statelor Membre.161

Legăturile dintre cultural, social şi politic întreţin naţionalismul „atât ca o imagine despre realitate (ca o ordine culturală / categorială), cât şi ca proces social, de-a lungul căruia actorii urmăresc împlinirea unor politici identitare competitive (instaurarea / menţinerea unei ordini, ierarhii social-politice).”162

Conceptul de naţiune se referă la cultură, teritoriu, comunitate politică; naţiunea, spre deosebire de stat, este un grup social, o comunitate istorică cu o cultură comună. Elementul comun cu statul e teritoriul: „O naţiune este o comunitate teritorială cu o istorie comună şi o cultură de masă comună, o economie unificată şi drepturi şi datorii comune tuturor membrilor.”163

Romanii foloseau termenul pentru a denumi celelalte popoare (natio), în contrast cu poporul roman (populus). După Renaştere, el denumea populaţiile statelor europene (comunităţi etnice şi politice). În secolul al XVIII-lea, ideea modernă de naţiune se referă atât la dimensiunea culturală, cât şi la cea politică.

Dincolo de diferenţele temporare au loc şi diferenţe spaţiale. Se face distincţia dintre centru şi periferie, feudal şi ne-feudal, agrar şi industrial

160 Documentul Consiliului UE – Concluzii la Contribuţia Culturii asupra Dezvoltării locale şi regionale, Consiliul UE, 2010, p. 7.

161 ”The Union shall respect the equality of Member States before the Treaties as well as their national identities, inherent in their fundamental structures, political and constitutional, inclusive of regional and local self-government. It shall respect their essential State functions, including ensuring the territorial integrity of the State, maintaining law and order and safeguarding national security. In particular, national security remains the sole responsibility of each Member State.” (Versiunea Consolidată a Tratatului UE, articolul 4, aliniatul 2).

162 Enikö Magyari-Vincze, Antropologia politicii identitare naţionaliste, Cluj-Napoca, Efes, 1997, p. 39.

163 Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Polity Press, 1995, Cambridge UK., pp. 45- 46.


54

etc. Toate acestea îmbinate fac parte din procesul de modernizare.164 Există cu precădere două concepţii165 care definesc matricea unei naţiuni: una vestică, aparţinând statului dinastic şi care ar putea fi denumită naţiune teritorială (vezi Franţa, Anglia, Spania, Suedia, Danemarca), şi una derivată mai ales din Europa de Sud şi de Est, ca reacţie a imperiilor habsburgic, otoman sau Romanov, şi care are o nuanţă mai ales populistă, în numele culturii vernaculare, pe care o putem numi naţiune etnică (vezi Bulgaria, Serbia, Polonia, Cehia, Slovacia).

În Europa, statul a fost important în formarea naţiunii – idee valabilă, din punct de vedere istoric, mai ales în nordul şi vestul Europei, în vreme ce în sud şi est, loialitatea comunităţilor a fost mai degrabă legată de religie şi etnie. Putem vorbi astfel de comunităţi etno-religioase şi etno-lingvistice.166 H. Seton-Watson face distincţia între „naţiunile vechi, continue” (old continuous nations) ale Europei în opoziţie cu „naţiunile construite” (nations by design) după 1815, create ca rezultat al unor tratate.167 Hans Kohn a introdus o dihotomie a naţionalismelor europene între Vestul Europei şi naţionalismul etnic la Est de Rin, motivaţia fiind dată de eşecul comunităţilor de la Est de Rin de a forma o burghezie şi o comunitate politică „raţională”.168 Putem vorbi astfel de naţionalism civic teritorial şi naţionalism etnic-genealogic – care încă mai operează în Europa.

164 Gavin Kitching, Seeking Social Justice Through Globalization: Escaping a Nationalist Perspective, University Park, Pennsylvania, the Pennsylvania State University Press, 2001, p. 148.

165 Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Polity Press, 1995, Cambridge UK, p. pp. 45-46.

166 L.Stavrianos, The Balkans since 1953, New York: Holt, Rinehart & Winston, 1961, apud Anthony Smith, ”The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 49.

167 H. Seton-Watson, Nations and States, London:Duckworth, 1977, cap. 2, apud Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward și Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 50.

168 Hans Kohn, 1967, The Idea of Nationalism, New York: Macmillan, cap. VII, apud Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 46.


55

Instrumentele statului sunt concentrate în serviciul militar, un sistem public unificat, educaţie generală, controlul statului asupra presei şi comunicaţiilor, un canon al istoriei, literaturii şi artelor pentru participarea activ-politică a populaţiei.169 Emile Durkheim vorbeşte despre importanţa reprezentării colective ca univers social, cu aportul de obiecte, credinţe, norme, valori şi instituţii, care mediază înţelegerea societăţii în care trăim. Pentru Durkheim, mintea unui individ are două conştiinţe – una individuală, care reflectă personalitatea individuală, şi una colectivă, compusă din normele, credinţele culturale şi aşteptările sociale. Cea colectivă este crucială nu doar pentru dezvoltarea personalităţii individuale, dar şi pentru că ea constituie sursa principală a autorităţii statului.170

„Naţionalismul este o mişcare ideologică pentru a obţine şi menţine autonomia, unitatea şi identitatea pentru o populaţie umană ai cărei membri cred că se constituie într-o naţiune actuală sau potenţială.”171 Anthony Smith consideră Revoluţia Franceză ca pe un ferment al naţionalismului (prin conceptul de „fraternitate”, Revoluţia a dus la sublinierea naţionalismului).172 Şi Edward C. Page consideră că Revoluţia Franceză a avut un impact asupra dezvoltării naţionalismului, mai degrabă decât asupra dezvoltării democraţiei.173

169 E. Weber, Peasants into Frenchmen: the modernization of rural France, 1870-1914, London: Chatto&Windus, 1977, Anthony Smith, ”The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 51.

170 Emile Durkheim, The Rules of Sociological Method, New York: Free Press, 1966; The Division of Labour in Society, New York: Free Press, 1964, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 175.

171 Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 47.

172 Anthony Smith, op. cit., p. 44.

173 Edward C. Page, “Patterns and Diversity in European State Development”, în Governing the New Europe, Jack Hayward and Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 21.


56

J. A. Fishman consideră naţionalismul ca fiind „o formă de răspuns la problemele şi oportunităţile create de schimbarea socială, la nevoia sporită de a restaura identitatea de grup în faţa schimbărilor rapide şi este, de asemenea, expresia conştientizării sporite a faptului că a fi membru al unui grup poate servi ca bază pentru a dobândi sau pentru a fi exclus de la beneficiile ce însoţesc o astfel de schimbare.”174 Există două forme de ataşament la un sistem politic sau la o mişcare naţională: una sentimentală şi alta instrumentală. Pe de o parte, naţionalismul încearcă să contracareze efectele alienante ale societăţii moderne, dar foloseşte pe larg instituţiile şi tehnicile societăţii în masă. Autorul consideră două definiţii ale naţionalismului: o definiţie politică (o ideologie politică legată de promovarea unui stat-naţiune) vs. o definiţie culturală (o ideologie etnoculturală care poate, dar nu în mod obligatoriu, să ţintească la un stat politic independent). „Naţionalismul este o ideologie menită să unifice un grup şi să promoveze interesele sale prin organizarea acelui grup în jurul unei identităţi etnoculturale mai cuprinzătoare şi prin elaborarea comportamentelor, valorilor şi credinţelor sale unice”.175 Studiul lui Fishman cercetează naţionalismul în contextul mai larg al analizei diferenţei şi al unei analize globale a alterităţii.176

Un alt câmp de tensiuni ce se produc pe fondul integrării europene a ţărilor din Europa Răsăriteană este în jurul identificării naţionale. Statul naţional continuă să fie văzut ca etnostat. Identificarea etnică prin figuri ale trecutului, confesiune religioasă, o anumită moralitate, o pretinsă capacitate filosofică este pusă în joc şi cultivată în vederea delimitării etnice, atât de grupuri ale majorităţii etnice, cât şi de grupuri ale

174 J. A. Fishman, Language and Nationalism, Massachusetts: Newbury House Publishers, 1975, p. 8, apud Delia Marga, Repere în analiza discursului politic, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2004, p. 90.

175 J. A. Fishman, Language and Nationalism, Massachusetts: Newbury House Publishers, 1975, pp. 9-10, apud Delia Marga, Repere în analiza discursului politic, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2004, pp. 90-91.

176 Ibidem.


57

minorităţilor etnice.177 În Polonia, Ungaria, România şi Balcani, naţionalismul etnic a declanşat mai multe conflicte decât în partea de nord sau vest a continentului, unde avem zone mai stabile din punct de vedere al teritoriului şi al etniilor.178

La sfârşitul anilor 1970, Krejci şi Velimsky au realizat un studiu în 73 de comunităţi etnice din vestul Uralilor şi au descoperit că majoritatea (60%) s-au definit pe considerente lingvistice şi un grup mare s-a definit în funcţie de graniţe politice şi teritoriale – cu referire la graniţe din trecut.179 În secolul al XVIII-lea, competiţia politică şi suveranitatea teritorială au fost introduse în doctrina balance of power, iar mai apoi în idealul european de concert of nations. Acestea sugerează prioritatea statului şi a sistemului statelor în formarea naţiunilor europene şi a naţionalismului.180

Discuţiile reactivate despre identitatea europeană au loc şi datorită provocărilor determinate de extinderea Uniunii Europene, a noilor state din Europa Centrală şi de Est care glisează ordinea existentă (revenind la conceptul de hibriditate culturală a lui Homi Bhabba181) printr-un revers al imperialismului.

177 Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecinţele filosofice ale tranziţiei, Cluj Napoca, University Press, 2004, p. 581.

178 E. Kedourie, Nationalism, London: Hutchinson, 1960, cap. 6-7, apud Anthony Smith, ”The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 47.

179 J. Krejci și V. Velimsky, Ethnic and Political Nations in Europe, London: Croom Helm,1981, apud Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward și Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 48.

180 C. Tilly (ed.), The Formation of National States in Western Europe, Princeton: Princeton University Press, 1975, apud Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 49.

181 Homi K. Bhabha, The Location of Culture, London, Routledge, 2002.


58

Gellner182, ca reprezentant al raţionalismului critic şi al antropologiei sociale, vorbeşte despre două tipuri de societate. Pe de o parte avem societatea tradiţională, stratificată, rurală prin excelenţă, cu o elită administrativă care controlează sistemul şi un segment religios care deţine controlul asupra altei părţi a societăţii prin ritualuri religioase. În acest tip de societate există o mare diversitate dată de părţile care compun societatea şi nu e de conceput efortul spre omogenitate lingvistică sau culturală. În contrast, avem societatea modernă, literată, sofisticată, bazată pe creşterea economică, cu un nivel înalt al educaţiei, cu omogenitate culturală, ierarhie stabilă şi mobilitate, unde cultura se transmite prin grupuri, nu prin agenţii specializate centralizate. Într-un asemenea context, cultura devine parte din identitatea cetăţeanului, din demnitatea sa umană şi din participarea socială. Cultura străină devine o ameninţare, iar cultura proprie, o sursă de mândrie. În acest punct, se naşte naţionalismul. Naţionalismul înseamnă veneraţia propriei culturi.

În continuarea lui Gellner şi a naţionalismului ca principiu politic definit de acesta drept congruenţa dintre unitatea politică şi naţională183, istoricul Hobsbawm184 consideră naţiunea ca fiind concepută prospectiv de naţionalism, iar propriu-zis recunoscută a posteriori. Naţiunea este o „entitate socială” în schimbare, care derivă din naţionalism şi se află la intersecţia dintre politici, tehnologie şi transformări sociale. Critica adusă lui Gellner vizează perspectiva unilaterală asupra naţiunii doar de la nivelul guvernului sau a activiştilor şi neincluderea perspectivei omului de rând.

Benedict Anderson185 introduce termenul de comunităţi imaginate (imagined communities) pentru a defini naţiunea. Ca şi construct social şi

182 Ernest Gellner, Culture, Identity and Politics, USA, Cambridge University Press, 1999, pp. 13-16..

183 Ernest Gellner, op. cit. p. 1.

184 Eric J. Hobsbawm, Nations and Nationalism since 1780: Programme, Myth, Reality. Cambridge: Cambridge University Press, 2004, pp. 9-10.

185 Benedict Anderson, Imagined Communities, London, Verso, 2006.


59

mental, această comunitate este imaginată de indivizi care se identifică ca făcând parte din comunitate. Din punct de vedere istoric, apartenenţa la comunitate a fost posibilă datorită presei scrise şi a „limbajelor naţionale tipărite”. Lipsa unei limbi unificatoare (ca latina) duce la apariţia naţionalismului. La fel ca şi Gellner şi Hobsbawm, Anderson vede modernismul drept matrice de dezvoltare a naţiunilor şi naţionalismului, care au fost create cu scopuri politice şi economice. Anthony Smith186 face distincţia între naţiune şi grupuri etnice şi consideră că, în ciuda modernizării, anumite elemente etnice au supravieţuit în naţiunile moderne.

Rolul important îl joacă simbolismul politic şi „repetiţia de rituri” (rehersal of rites) colectivă. În perspectiva lui Durkheim, acestea sunt indispensabile chiar şi pentru cea mai mică comunitate tribală - şi sunt comparabile cu ritualul şi simbolismul din timpul Revoluţiei Franceze. Ritualurile şi simbolurile naţionaliste sunt familiare: steagul, manualul de istorie, monumentele eroilor căzuţi, muzeul de folclor, procesiunile şi imnurile intonate pentru comemorarea evenimentelor trecute, emulaţia eroilor din trecut, celebrarea naţiunii şi a liderilor ei .187

Într-o abordare constructivistă, Enikö Vincze188 încearcă o redefinire a politicului şi a naţionalismului din perspectiva antropologiei culturale şi o cercetare culturală a politicii identitare. Ideologia, ritualul, mitul sunt folosite de actori sociali şi instrumentalizate în politica identităţii naţionale pentru a crea tipuri de identităţi culturale. „Analiza antropologică a politicului trebuie să identifice deosebirile – determinate social – dintre seturile de sensuri, care se întruchipează în modurile de gândire, de vorbire despre politic şi în modurile de acţiune / comportamente 186 Anthony Smith, “The Nations of Europe after the Cold War”, în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 57.

187 E. Durkheim, The Elementary Forms of Religious Life, New York: Free Press, 1915, apud Anthony Smith, ”The Nations of Europe after the Cold War” în Governing the New Europe, Jack Hayward și Edward C. Page (eds.), Cambridge UK; Polity Press, 1995, p. 63.

188 Enikö Magyari-Vincze, Antropologia politicii identitare naționaliste, Cluj-Napoca, Efes, 1997, pp. 14-15.


60

politice… Aceste sensuri nu numai circumscriu anumite imagini despre lume, - delimitându-le de altele -, ci construiesc graniţe sociale între diferiţi subiecţi politici, precum şi ierarhiile de putere ale noii ordini sociale”.189

Katherine Verdery190, din perspectiva teoriei sociale, vorbeşte despre rolul intelectualilor în construcţia naţionalismului. În cazul României, consideră că naţionalismul nu este o reîntoarcere la trecut, la perioada interbelică, după căderea comunismului, ci un fenomen susţinut de-a lungul comunismului. Naţiunea este un construct socio-simbolic. Întrebările despre identitate au fost „ambalate în politicile culturale” (prin politici culturale Verdery înţelege cultura politică), iar rezultatul a constat în consolidarea ideologiei naţionale (definită ca şi conştiinţă naţională).

Efervescenţa naţionalismului în Europa a avut cauze diferite în diferite perioade istorice: am vorbit de imperialism ca o cauză a naţionalismului, de Revoluţia Franceză, de comunism sau de globalizare.

189 Enikö Magyari-Vincze, op. cit., Cluj-Napoca, Efes, 1997, p. 20.

190 Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescu`s Romania, Berkeley and Los Angeles, California, London, England, University of California Press, 1995, pp. 1-14, 27-28, p. 47.


61

III. UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Crearea de politici

În încercarea de a repera acele „rezultate productive”, oportunităţi de inovaţie vizibile în procesul de reconstrucţie al României, este necesar să înţelegem contextul mai larg în funcţie de care ne definim. Studiul integrării este important, dar trebuie recunoscută importanţa procesului de creare de politici în cadrul UE.191

Există două forţe în UE: una centrifugă, care aparţine Uniunii Europene şi care tinde să împingă Ţările Membre din sfera decizională a UE, şi una centripetă, a Ţărilor Membre, care tinde să împingă Ţările Membre spre centru.192 „Poziţia pe care o ocupă o ţară în această bătălie de centru-periferie depinde în mod clar de magnitudinea forţei centripete pe care o deţine, identificată în termeni de putere economică şi politică pentru Ţările Membre mai mari, şi în capacitatea de negociere pentru cele mai mici.”193 Controversa privitoare la reducerea suveranităţii naţionale este încă prezentă. În acord cu abordarea guvernanţei multi-level, instituţiile europene reuşesc să se suprapună peste autonomia naţională printr-o formă de „guvernanţă multi-level”, în care suveranitatea este împărţită de actorii naţionali şi supranaţionali.194 T. Conzelmann

191 Laura Cram, “Integration and policy processes in the European Union”, în Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), London, California, New-Delhi, Sage Publications în asociaţie cu The Open University, 2001, UK: The Bath Press, p. 151. 192 Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222. 193 Ibidem.

194 Gary Marks, “Structural Policy in the European Community”, în Europolitics, Alberta Sbragia (ed.), Washigton, CD: The Brookings Institution, 1992, pp. 191- 224; Gary Marks, “Structural Policy and Multilevel Governance in the EC”, în The State of the European Community, vol. 2, Alan Cafruny şi Glenda Rosenthal (eds.), Boulder, Co: Lynne Rienner, 1993, pp. 391-410; Liesbet Hooghe, ”Building a Europe with the Regions: the Changing


62

subliniază influenţa directă a Comisiei Europene asupra formulării de politici şi asupra implementării lor în domeniul coeziunii.195 Unii cercetători acordă atenţie rolului crucial jucat de Comisie în ceea ce priveşte stadiile de stabilire a agendei şi în management.196

Alt factor extern ce reprezintă un actor crucial în procesul de luare de decizii, blocând acele legi naţionale ce nu sunt în acord cu regulile stabilite la nivel european, este Curtea Europeană de Justiţie (ECJ).197 Cerami

Role of the European Commission”, în Cohesion Policy and European Integration, Liesbet Hooghe (ed.), Oxford: Oxford University Press, 1996; Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Schmitter şi Wolfgang Streeck (eds.), London: Sage, 1996; Liesbet Hooghe şi Gary Marks, “Contending Models of Governance in the European Union”, în Europe`s Ambigous Unity, Alan Cafruny şi Carl Lankowski (eds.), Boulder and London: Lynne Rienner, 1997, pp. 21-44; ; Liesbet Hooghe şi Gary Marks, Multi-level Governance and European Integration, Boulder, Co: Rowman & Littlefield, 2001; A. Benz şi B. Eberlein, “The Europenization of regional policies: patterns of multi-level governance”, Journal of European Public Policy, 6 (2), 1999, pp. 329-348; P. Graziano, “Europenization of globalization? A framework for empirical research (with some evidence from the Italian case)”, Global Social Policy, 3 (2), 2003, pp. 173-194 – apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222.

195 T. Conzelmann, “Networking and the politics of EU regional policy: lessons from North Rhine-Westphalia, Nord Pas de Calais and North West England”, Regional and Federal Studies, vol. 52, 1995, pp. 134-172, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222.

196 David Allen, “Cohesion and Structural Adjustment” în Policy Making in the European Union, Helen Wallace şi William Wallace (eds.), 3rd ed, Oxford: Oxfrod University Press, 1996, pp. 209-235; Mark A. Pollack, “Regional Actors in an Intergovermental Play: the Making and implementation of EC Structural Policy”, în The State of the European Union, volume 3, Carolyn Rhodes şi Sonia Mazey (eds.), Boulder, Co and Essex: Lynne Rienner şi Longman, 1995, pp. 361-390; Mark A. Pollack, The Engines of European Integration, Oxford: Oxford University Press, 2003, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222.

197 J. H. H. Weiler, “A quiet revolution: the European Court of Justice and its interlocutors”, Comparative Political Studies, (26), 1994, pp.510-534; Karen Alter, “The Making of a Surpranational Rule of Law: The Battle for Supremacy” în Europe Today. National Politics, European Integration and European Security, Ronald Tiersky (ed.), New York


63

conchide că „path of creation permite Europei Centrale şi de Est să reziste forţelor unificatoare ale unui regim european de welfare şi menţine cele mai multe caracteristici proprii, chiar sub presiunea cerinţelor venite din partea instituţiilor europene. Forma finală ar putea lua chipul unui model pe două niveluri, unde un regim de welfare orientat spre piaţa unică este poziţionat lângă cu un model est-european unic.... oricum, mai degrabă decât reducerea rolului statului welfare, cei care creează politici în Europa Centrală şi de Est şi politicienii ar trebui să se orienteze spre abilitarea statului. Aceasta ar fi cheia succesului pentru viitoarele politici sociale.”198

În ceea ce priveşte procesul efectiv de creare de politici, există mai multe etape. Comisia Europeană (CE) a avut întotdeauna dreptul de a face propuneri. Parlamentul European reacţionează la aceste propuneri şi are puterea de a co-decide, împreună cu Consiliul Miniştrilor (sau Consiliul Uniunii Europene, alcătuit din miniştri naţionali). Consiliului de Miniştri îi revine responsabilitatea de a duce deciziile la nivel UE. Curtea de Justiţie are rolul de a adjudeca şi de a întări legislaţia UE.199

În schimb, Comisia trebuie să furnizeze decizii eficiente şi să fie răspunzătoare. Reformele modeste oferite de Jacques Santer nu au fost suficiente. Anul 1999 a fost nadir pentru CE, dar în acelaşi timp a oferit posibilitatea de a examina cu atenţie instituţiile şi de a reaşeza poziţia CE în și Oxford: Rowman & Littlefield Publishers inc., 1999, pp. 305-336; W. Mattli și A. M. Slaughter, “Law and politics in the European Union: a reply to Garret”, International Organization, 49 (1), 1995, pp. 183-190; John Peterson și Elisabeth Bomberg, Decision-Making in the European Union, London: Macmillan, 1999; Mark A. Pollack, The Engines of European Integration, Oxford: Oxford University Press, 2003; Stephan Leibfried, “Social Policy. Left to Courts and Markets?, în Helen Wallace, William Wallace și Mark A. Pollack, Policy-Making in the European Union 4th ed., Oxford: Oxford University Press, 2005, pp. 243-278, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222.


199 Laura Cram, “Integration and policy processes in the European Union”, în Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), London, California, New-Delhi, Sage Publications în asociaţie cu The Open University, 2001, UK: The Bath Press, p. 155.


64

arhitectura UE. Extinderea UE afectează munca în CE nu doar din cauza schimbărilor constituţionale, dar şi datorită importului de administraţie nouă legată de culturi, limbi şi modalităţi de muncă diferite.200

Legislaţia se decide de către Parlamentul European (PE) împreună cu reprezentanţi ai popoarelor din Consiliu, reprezentând Statele Membre. O altă funcţie importantă a PE este aceea de a găsi soluţii instituţionale pentru viitor în cadrul UE.201 Din punct de vedere instituţional, rămâne de văzut dacă relaţia dintre Consiliu, Secretariat şi Comisie va evolua ca parteneriat sau ca rivalitate în ceea ce priveşte managementul relaţiilor externe ale UE.202 Întărirea Secretariatului ilustrează în general o direcţie de mai mare instituţionalizare în Consiliu.203

În principiu, Curtea de Justiţie a contribuit în două domenii legate de Integrarea Europeană. A jucat un rol important în dezvoltarea sistemului legal al Comunităţii. Aspectul important e legat de marea probabilitate ca legile votate de Comunitate să fie votate şi la nivel naţional. Interacţiunea Curţii cu alte instituţii în ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului legal al Comunităţii este o caracteristică esenţială a Integrării Europene.204

Alegerile europene sunt ca sabia lui Damocles deasupra partidelor naţionale – pentru că problematicile europene au potenţialul de a împărţi

200 Thomas Christiansen, “The European Commission – Administration in turbulent times”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, pp. 110-111.

201 Tarbjörn Pergman şi Tapio, “Parliaments and policy-making in the European Union”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p.129.

202 Thomas Christiansen , “The Council of Ministers – The politics of institutionalised intergovernmentalism”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 152.

203 Thomas Christiansen, op. cit., p. 153.

204 Daniel Wincott, “The Court of Justice and the European policy process”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 196.


65

partidele naţionale în partide pro-Europa sau împotriva Europei.205 Voturile naţionale şi cele europene sunt diferite. Partidele naţionale testează, de multe ori, prin voturile europene propria lor popularitate în rândul electoratului.206 V. Bogdanor afirmă: „alegerile, dacă e să fie semnificative, trebuie să permită alegerea în mod fundamental”.207 Sistemele partidelor naţionale acordă acea „suprastructură artificială care nu e capabilă să articuleze dorinţele electoratului”208.

Membrii Parlamentului European şi alţi observatori ai integrării europene – au diagnosticat un deficit al democraţiei la nivelul instituţiilor europene reprezentative – alegerile europene sunt realizate în primul rând pe baza preocupărilor / intereselor politice naţionale, nu pe baza problemelor relevante în arena europeană.209 Charles Lindblom afirma, în 1979, că UE este „încă în confuzie, nu a ieşit încă din ea”210. Mark Franklin se întreabă dacă va avea loc mutaţia de la „what Europe” spre „whether Europe”.211

205 Mark Franklin, ”European elections and the European voter”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 213.

206 Mark Franklin, op. cit., p. 214.

207 V. Bogdanor, “Direct Elections, Representative Democracy and European Integration”, Electoral Studies, 1989, 8:214, apud Mark Franklin, “European elections and the European voter”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 214.

208 M. Franklin, C. van der Eijk şi M. Marsh, “Conclusions: The Electoral Connection and the Democratic Deficit” în C. van der Eijk şi Franklin cu Ackaert et al. 1996, Choosing Europe? The European Electorate and National Politics in the Face of Union, Ann Arbor: University of Michigan Press, apud Mark Franklin, “European elections and the European voter”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 214.

209 Mark Franklin, “European elections and the European voter”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, 2001, Routledge, p. 214.

210 Charles Lindblom, “Still muddling, not yet through”, Public Administration Review, 39, 1979, pp. 517-26, apud Jeremy Richardson, “Policy-Making in the EU – Interests, ideas and garbage cans of primeval soup”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 24.

211 Mark Franklin, “European elections and the European voter”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 215.


66

Pentru a studia procesul de creare de politici în ansamblu, analiştii au defalcat câţiva paşi. Majoritatea operează cu următoarele etape:212

• Procesul de alcătuire al agendei şi formulării de politici

• Procesul deciziei în sine

• Întrebări cu privire la cum se implementează şi sunt întărite aceste decizii

Majone a argumentat că UE joacă un rol de regulatory state şi din cauza bugetului mic de care dispune în comparaţie cu plaja largă de responsabilităţi; acest regulatroy state „poate fi mai puţin un stat în sensul tradiţional, cât mai degrabă un web de reţele al unor instituţii cu rol de reglementare naţională şi supranaţională, legate împreună de valori şi obiective comune şi de un stil comun de creare de politici.” 213 Avem, aşadar, diferiţi actori implicaţi în procesul de creare de politici; puterea statului se deplasează.214 Există diferite modele de creare de politici, însă putem observa problemele care apar în acest proces; ideile de politici şi implementarea lor în programe şi politici coerente reprezintă un proces dinamic şi colectiv.215

E important să facem distincţia între crearea de politici la nivel naţional şi crearea de politici la nivel internaţional.216 Complexitatea

212 Laura Cram, “Integration and policy processes in the European Union”, în Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), London, California, New-Delhi, Sage Publications în asociaţie cu The Open University, UK: The Bath Press, 2001, p. 155.

213 G. Majone, “A European regulatory state? în J. Richardson (ed.), European Union: Power and Policy Making, London, Routledge, 1996, p. 276, apud 213 Laura Cram, “Integration and policy processes in the European Union”, în Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), London, California, New-Delhi, Sage Publications în asociaţie cu The Open University, UK: The Bath Press, 2001, p. 160.

214 Jeremy Richardson, “Policy-Making in the EU – Interests, ideas and garbage cans of primeval soup”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 4.

215 Jeremy Richardson, op. cit., p. 21.

216 Ibidem, p. 22.


67

politicilor UE ne învaţă că trebuie să acceptăm modele multiple.217 Deşi important, modelul interguvernalist are limitele sale. H. Heclo sugerează că proliferarea diferitelor tipuri de reţele de politici e asemănătoare modelului american, mai degrabă decât modelul iniţial sugerat în Marea Britanie de Richardson şi Jordan (1979). În al doilea rând, „politics of expertise” şi „politics of ideas” au devenit importante în situaţii de reţele slabe şi nesiguranţă crescută.218

CE şi UE au stabilit de multă vreme fundaţiile materiale pentru prezenţa şi impactul lor în arena internaţională: reflectarea asupra greutăţii politice şi economice a UE, capacitatea instituţională, extinderea UE, rolurile şi sarcinile care îi aparţin în această lume în schimbare.219 UE este foarte dependentă de grupurile de interes pentru a convinge pe cei ce creează politici la nivel naţional să accepte reglementările, pentru informare, pentru expertiză şi pentru monitorizarea implementării, dar şi pentru a provoca neconformare – daca e necesar prin contestaţie.220

Un model al Uniunii Monetare Europene mai apropiat de nevoile economiei europene şi cetăţenilor europeni ai noului mileniu ar putea începe cu introducerea unor criterii reale şi financiare ale convergenţei.221 Implementarea politicilor publice ale UE depinde de un număr de instituţii şi actori, de percepţia, interesele şi acţiunea lor. Crearea unor politici bune şi inteligente nu este eficientă dacă nu există capacitatea ca

217 Ibidem, p. 23.

218 H. Heclo, “Issue Neworks and the Executive Establishment”, in King Anthony (ed.), The New American Political System, Washington D.C.: American Enterprise Institute, 1978, apud Jeremy Richardson, ”Policy-Making in the EU – Interests, ideas and garbage cans of primeval soup”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 22.

219 Michael Smith, “The EU as an international factor”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 298.

220 Mark Thatcher, “European Regulation”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 314.

221 Valerio Lintner , “European Monetary Union – Developments, implications and prospects”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p, 331.


68

ele să se implementeze. Deficitul democratic şi deficitul implementării sunt corelate.222 Héritier, vorbind despre politica publică europeană spunea că este „o muncă de peticire reglementată” (regulatory patchwork)223.

W. Wallace sugerează că procesul de împărţire şi de delegare a suveranităţii în cazul specific al integrării europene în Europa de Vest a creat un paradox: „Paradoxul central al sistemului politic european din anii 1990 este că guvernanţa a devenit treptat o activitate multi-stratificată, complicat instituţionalizată, pe când reprezentarea, loialitatea şi identitatea rămân cu încăpăţânare înrădăcinate în instituţiile tradiţionale ale statului naţional.”224

Concluzii

UE nu este un simplu sistem de guvernanţă care poate fi văzut izolat de dimensiunea lui mai largă, societală.225 Există un ciclu de optimism şi pesimism în ceea ce priveşte politicile UE, dar acest aparent dezechilibru ar putea fi o problemă continuă a creării de politici.226 Există diferite modele de creare de politici, însă putem observa problemele care apar în

222 Dionyssis Dimitrakopoulos şi Jeremy Richardson, “Implementing EU public policy”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 353.

223 Adrienne Héritier, “The Accommodation of Diversity in European Policy-Making: Regulatory Policy as Patchwork”, Journal of European Public Policy, 3/3,1996, pp. 149-67, apud Jeremy Richardson, “Policy-Making in the EU – Interests, ideas and garbage cans of primeval soup”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 23.

224 W. Wallace, “The sharing of sovereignty: the European paradox”, Political Studies, vol. 47, 1999, p. 521, apud Simon Bromley, “The nation state in the European Union”, în Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), London, California, New-Delhi, Sage Publications în asociaţie cu The Open University, UK: The Bath Press, 2001, p. 79.

225 Sonia Mazey, “European Integration – Unfinished journey or journey without end?”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 69.

226 B. Guy Peters, “Agenda-setting in the European Union”, în în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 91.


69

acest proces; ideile de politici şi implementarea lor în programe şi politici coerente reprezintă un proces dinamic şi colectiv.227

Implementarea politicilor publice ale UE depinde de un număr de instituţii şi actori, precum şi de percepţia, interesele şi acţiunea lor. Crearea unor politici bune şi inteligente nu este eficientă dacă nu există capacitatea ca ele să se implementeze. Deficitul democratic şi deficitul implementării sunt corelate.228

Politicile naţionale cunosc influenţe europene prin legi, contacte birocratice, schimburi politice, rolul Comisiei în alcătuirea agendei şi, mai mult sau mai puţin, în funcţie de stat, prin influenţele regionale. Noua configuraţie, după cea iniţială, între instituţii europene şi guverne naţionale, leagă între ele regiuni, state naţionale şi actori europeni. Se pot întrezări probleme cu regiunile în cazul monedei unice europene şi extinderii Europei, caz în care regiunile trebuie să se adapteze. Viitorul regiunilor şi al integrării europene rămân legate.229 Proasta coordonare la nivel naţional poarte fi chiar funcţională pentru UE, de vreme ce facilitează negocierea interstatală, iar scăpările politicilor datorate slabei implementări a coordonării poate fi încă un preţ pe care Uniunea trebuie să îl plătească pentru suport.230

Lobby-ul în UE rămâne pluralist, imprevizibil şi în favoarea acelor actori care sunt suficient de mobili pentru a crea cadrul politicilor publice, care

227 Jeremy Richardson, “Policy-Making in the EU – Interests, ideas and garbage cans of primeval soup”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 21.

228 Dionyssis Dimitrakopoulos şi Jeremy Richardson, “Implementing EU public policy”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 353.

229 Michael Keating şi Liesbet Hooghe, “Regions and EU policy process”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 252.

230 B. Guy Peters şi Vincent Wright, ”The national co-ordination of European policy-making – Negotiating the quagmire”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 173.


70

pot intra în coaliţii multi-stratificate şi care se adaptează rapid.231 Statul naţional rămâne actorul principal în UE, dar apar şi regiunile ca actori intermediari. Avem de-a face şi cu europenizarea, dar şi cu regionalizarea în ceea ce priveşte crearea politicilor naţionale.232

UE este foarte dependentă de grupurile de interes pentru a convinge pe cei ce creează politici la nivel naţional să accepte reglementările, pentru informare, pentru expertiză şi pentru monitorizarea implementării, dar şi pentru a provoca neconformare – daca e necesar prin contestaţie.233

Membrii Parlamentului European şi alţi observatori ai integrării europene au diagnosticat un deficit al democraţiei la nivelul instituţiilor europene reprezentative – alegerile europene sunt realizate în primul rând pe baza preocupărilor / intereselor politice naţionale, nu pe baza problemelor relevante în arena europeană.234 Democratizarea procesului de integrare europeană, deşi necesară din punct de vedere politic, face procesul integrării mai dificil de realizat - şi datorită euro-scepticismului, dar şi pentru că oamenii încep să pună sub semnul întrebării raţiunea de a fi a UE.235

231 Sonia Mazey şi Jeremy Richardson, ”Interest groups and EU policy-making – Organizational logic and venue shopping”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 234.

232 Michael Keating şi Liesbet Hooghe, ”Bypassing the nation-state? – Regions and EU policy process”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 251.

233 Mark Thatcher, ”European Regulation”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 314.

234 Mark Franklin, ”European elections and the European voter”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 214.

235 Sonia Mazey, ” European Integration – Unfinished journey or journey without end?”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 47.


71

UE nu mai este doar o entitate predominant economică, ci un actor extrem de integrat politic.236 Obţinerea democraţiei şi a dării de seamă în UE depinde de revitalizarea forţelor politice cu privire la egalitate ca scop prioritar, or nu se poate obţine egalitate politică în condiţii extreme de inegalitate socio-economică. 237

1.1. Noua strategie de creare de politici în UE

După înţelegerea noastră, strategia de operare în UE se schimbă. Dacă iniţial accentul cădea pe valorile comune (modul de formare a Comunităţii Europene) şi pe deciziile luate de instituţii care se implementau la nivel naţional, tranziţia se face înspre directive date la nivel UE şi care sunt apoi filtrate de specificul naţional şi implementate în funcţie de acesta la nivelul Statelor Membre. Astfel, accentul cade acum pe diversitate, fără să elimine importanţa fondului comun european şi a identităţii europene. Dacă identitatea europeană se definea în funcţie de valorile comune, provocarea la care asistăm este aceea de a include şi dimensiunea diversităţii culturale, păstrând totuşi unitatea ca valoare de bază a UE. Este vorba de acel echilibru instabil al UE. Uniunea Europeană este în general considerată ca plecând de la premisa unui dezechilibru între cererea de piaţă şi dispoziţii de corectare a pieţei, ce ar putea afecta sistemele naţionale de bunăstare şi legitimitatea politică a proiectului european. Cu toate acestea, un rol mai puternic pentru UE în politica socială prezintă dificultăţi considerabile.

Metoda pe baza căreia se desfăşoară acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a forţei de muncă este o metodă iniţiată în cadrul Strategiei de ocupare şi cunoscută ca „Metoda Deschisă de Coordonare” (The

236 Gerda Falkner şi Michael Nentwich, ”Enlarging the European Union – The short-term success of incrementalism and depoliticisation”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 267.

237 Michael Newman, ” Democracy and accountability in the EU”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, 2001, p. 371.


72

Open Method of Coordination).238 Metoda Deschisă de Coordonare239 (MDC) reprezintă o parte din strategia nouă de guvernare europeană şi a fost adoptată la sfârşitul anilor 1990. Ea încearcă să ofere o soluţie de "mijloc" la dilema politicii sociale europene, în care UE adoptă un rol mai puternic în coordonarea politicilor sociale ale Statelor Membre, în timp ce Statele Membre îşi păstrează autoritatea lor în politica socială. Aplicată în cazul unor politici sociale, această metodă este aplicată şi în domeniul cultural.

Există o dezbatere recentă despre „open method of coordination”: obiectivele comune stabilite la nivel european şi care respectă situaţiile naţionale trebuie să fie traduse în politici naţionale adecvate. „Liderii Statelor Membre […] au căzut de acord că politicile de combatere a excluziunii sociale ar trebuie bazate pe o metodă deschisă de coordonare combinând planurile de acţiune naţionale cu programul prezentat de Comisie pentru încurajarea cooperării în acest domeniu.”240Acest lucru a determinat anumiţi autori să afirme că în viitorul apropiat, instituţiile UE

238 Principiile ce susţin această metodă sunt: 1. principiul subsidiarităţii, ce constă în stabilirea/împărţirea responsabilităţii între nivelul comunitar şi cel naţional prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar şi responsabilizarea SM în privinţa implementării măsurilor de acţiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel naţional; 2. principiul convergenţei, ce constă în urmărirea obiectivelor comune prin acţiuni corelate; 3. managementul pe bază de obiective, ce se referă la monitorizarea şi evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate SM; 4. monitorizarea pe ţară (country surveillance), ce constă în elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul şi identifică posibilele bune practici la nivel de SM; 5. abordarea integrată, ce presupune extinderea direcţiilor politicilor pieţei muncii în sfera altor politici (sociale, educaţionale, antreprenoriale, regionale şi de impozitare). (În Politica Socială, Lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu humandynamics în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată).

239 M. Büchs, New governance in European social policy: the open method of coordination, Houndmills, UK, Palgrave Macmillan, 2007, p. 224.

240 în European Council of Lisbon, martie 2000 – citat din Comitetul de Protecţie Socială, 2002, p. 4 apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 223.


73

ar putea să îşi extindă rolul în coordonarea politicilor sociale naţionale.241 Noul tip de guvernare în politica socială europeană242 explorează eficienţa şi legitimitatea acestui nou instrument de politică în politica socială europeană: Metoda Deschisă de Coordonare (MDC). Acesta analizează tensiunile în cadrul obiectivelor şi instrumentelor MDC şi dezvoltă o explicaţie a funcţionării sale, aplicând un cadru complex pentru evaluarea acesteia.

1.2. Dimensiunea socială şi dimensiunea culturală243

Diversitatea socio-culturală, pe de o parte, şi încercarea de armonizare a sistemelor naţionale, pe de altă parte, sunt chestiuni care au ridicat întrebări şi continuă să ridice întrebări la nivelul UE, atât în ceea ce priveşte dimensiunea socială, cât şi în cea culturală. De ce există politici sociale la nivelul UE? Cum s-au dezvoltat şi modificat obiectivele acestor politici?

Un termen la modă în vocabularul Uniunii în ceea ce priveşte politicile sociale este cel de mainstreaming. S-a vorbit pe rând de: „mainstreaming disability în cadrul politicilor sociale de angajare”244, apoi de „mainstreaming

241 I. Begg și J. Berghman, ”Introduction: Eu social (exclusion) policy revisited?”, Journal of European Social Policy, vol. 12, nr. 3, 2002, pp. 179-194; Pochet Pochet și Jonathan Zeitlin (eds.), The Open Method of Coordination in Action, The European Emplyoment and Social Inclusion Strategies, Brussels: Peter Lang, 2005, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 223.

242 Vezi și ”Hard and Soft Law in the Construction of Social Europe: the Role of the Open Method of Co-ordination”, David M. Trubek și Louise G. Trubek (eds.) - European Law Journal, vol. 11, nr. 3, mai 2005, pp. 343–364.

243 Parte din acest subcapitol s-a constituit într-un articol trimis spre publicare Revistei de Cercetare și Intervenție Socială.

244 În 1999, titlul unui document elaborat de DGV (Employment, Industrial Relations and Social Affairs).


74

of employment”245, folosit şi pentru rasism246 şi de „mainstreaming al societăţii informatice”.247 Geyer consideră că „mainstreaming este o formă de privilegiere.”248

Pentru a înţelege relevanţa abordării culturale la nivelul UE şi a directivelor europene, precum şi procesul de creare de politici în EU şi la nivel naţional, propun o incursiune în domeniul social. Importanţa dimensiunii naţionale a apărut mai pregnant în cadrul politicilor sociale şi pe măsura extinderii UE. Teza mea este că acest lucru a stat la baza lansării dimensiunii culturale ca domeniu emergent al UE.

Justificare:

În anii 1970, în Olanda, politicile culturale au devenit parte din politicile welfare ale guvernului, datorită recesiunii (vezi capitolul Inside Europe). Acest lucru subliniază faptul că poate exista o conexiune între politicile sociale şi politicile culturale şi că, într-adevăr, cultura poate şi trebuie să vină în sprijinul dezvoltării sociale. În cazul Irlandei, conform studiului realizat de Economic and Research Institute (ESRI), există o conexiune între cadrul economic şi social şi participarea la cultură.249 National Economic and Social Forum (NESF) în raportul The Arts, Cultural Inclusion and Social Cohesion, publicat în 2007, defineşte incluziunea culturală ca „făcând parte din incluziunea socială”250. De la încercarea de 245 Communication from the Commission on Community policies in support of employment (COM(1999) 774, 25 ianuarie 1999, p.1, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 190 şi 223.

246 Communication from the Commission, An action plan against racism (COM(1998) 183 final, 25 martie 1998, p. 3, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 215 şi 223.

247 Communication from the Commission on the social and labour market dimension of the infromation society (COM(97) 390 final, 23 iulie 1997, p. 16, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 223 și 243.

248 Robert R. Geyer, Exploring European Social Policy, UK; Polity Press, 2000, p. 210.

249 Compendium.Cultural Policies and Trends in Europe. Ireland, 2009.

250 The Arts, Cultural Inclusion and Social Cohesion, 2007, Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe. Ireland.


75

armonizare a Statelor Membre şi până la Medoda Deschisă de Coordonare, a existat un proces. O discuţie similară va avea loc în domeniul culturii în ceea ce priveşte identitatea naţională versus identitatea europeană. Dezideratul pentru rolul culturii ca factor al incluziunii sociale s-a declanşat în timpul procesului de creare de politici sociale.

Traseul problematicilor sociale şi dilemele legate de politicile europene şi naţionale în acest domeniu sunt legate de cultură, precum şi de determinări istorice, geografice şi religioase. Aceştia sunt factorii care modelează politicile sociale europene. Dificultăţile întâmpinate în elaborarea unor politici sociale eficiente vin din lipsa unei înţelegeri comune a conceptelor centrale şi a contextelor sociale în care politicile sunt formulate şi implementate.

Domeniile importante ale politicilor sociale adresate de UE şi analiza la nivelul Statelor Membre a acestor directive ilustrează „specificitatea fiecărei ţări şi efectele încastrării culturale (embedding)”.251 Conceptul de încastrare culturală este unul cu care voi opera pe parcurs. Ipoteza demonstrată de Linda Hantrais este că guvernele naţionale vor avea răspunsuri diferite şi politici diferite la probleme sociale comune.252 Diferenţele sunt date de contextele diferite, de culturi diferite, de niveluri diferite de organizare guvernamentală şi de priorităţi diferite.

Necesitatea de a aborda dimensiunea socială a survenit din considerente de ordin economic, dar a câştigat un loc aparte în agenda europeană. Abordarea culturală trebuie făcută prin legătura indisolubilă cu socialul. Conştientizarea dimensiunii sociale şi a diversităţii sistemelor după stabilirea de acorduri economice şi necesitatea de a include politici sociale în funcţie de diversitatea culturală au avut ca rezultat punerea în discuţie tot mai accentuată a dimensiunii culturale.


252 Ibidem.


76

Propun o abordare a dimensiunii culturale pe de o parte ca o cauză253 - cadru a politicilor sociale, văzută din prisma problematicilor ridicate în domeniul social, iar pe de altă parte ca efect al acestor problematici care a dus la integrarea dimensiunii culturale în agenda şi priorităţile UE.

Diferenţele dintre Statele Membre ale UE în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, sănătate şi protecţie, dar şi din punct de vedere al legislaţiei muncii, precum şi relaţia dintre legea europeană şi politicile naţionale au declanşat o serie de cercetări legate de premisele socio-culturale ale fiecărei ţări, contextul istoric şi influenţele sau tradiţiile de gândire specifice fiecărei ţări.254 Statele Membre UE au diferite puncte de plecare: „organizarea statală de după război poate să fi conţinut aceleaşi ingrediente în diferite ţări, dar combinaţia lor era foarte diferită”.255 Wolfgang Streeck vorbeşte de „Europa diferitelor geometrii”, subliniind caracterul de voluntariat vizibil prin alinierea unor Ţări Membre pentru

253 ”Coordonarea sistemelor de protecție socială, recunoașterea mutuală a calificărilor, îmbunătățirea generală a condițiilor de muncă și viață, monitorizarea politicilor legate de familie, directivele legate de egalitatea se șanse la beneficii sociale, precum și măsurile luate la nivel UE de a reduce sărăcia, sunt toate justificate, cel puțin în parte, ca și modalități de a reduce barierele și a realiza libertatea de mișcare a muncitorilor în cadrul Uniunii.” Cu toate acesta, informațiile arată că mobilitatea în cadrul UE se realizează la un nivel scăzut. Deși există echivalări și recunoașterea calificărilor în cadrul UE, precum și coordonarea sistemelor de protecție socială – toate acestea înlăturând anumite obstacole din calea libertății de mișcare, există alte dificultăți care au încetinit acest proces: dificultățile asociate cu tradițiile culturale și lingvistice. (în Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. xiii.)

254 Politicile legate de familie și indirect afectate de drepturile de muncă au fost privite cu scepticism de către Statele Membre în ceea ce privește un acord legat de o politică comună, iar Comisia, ca și guvernele naționale a preferat să monitorizeze situația, mai degrabă decât să prescrie măsuri legate de politici de familie. Există o convergență în tiparele familiei datorită mișcărilor demografice (vezi Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. xii.). O cercetare legată de structurile familiei și răspunsurile date de diferite guverne ar putea constitui o direcție de cercetare viitoare.

255 Catherine Finer Jones , ”Trends and developments in welfare states”, în Jochen Clasen (ed.), Comparative Social policy: concepts, theories and methods, Oxford: Blackwell, 1999, pp. 15-33, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 29.


77

anumite scopuri comune, dar şi „Europa diferitelor viteze” care presupune ajungerea la aceeaşi destinaţie finală, dar în ritmuri diferite.256 Soluţiile pe care le-au oferit diferite State Membre la probleme comune, precum şi rezultatele lor, „reflectă nu doar condiţiile socio-economice diferite, dar şi diferitele ideologii politice şi concepţiile despre legitimitatea intervenţiei statului.”257 Democraţia şi diversitatea culturală sunt cele două coordonate care au avut şi au un rol decisiv în rezistenţa statului-naţiune la gurvernanţa supranaţională.258

Analiza comparativă a politicilor sociale, „examinarea diferitelor acorduri instituţionale, opţiuni de politici şi rezultate”, duce la „identificarea determinanţilor culturali.”259 Demersul meu este acela de a găsi interconexiunile dintre dezvoltarea politicilor culturale la nivelul EU şi crearea şi implementarea politicilor naţionale, plecând de la o abordare asemănătoare a politicilor sociale. De asemenea, urmăresc procesul în sine 256 “Uniunea Europeană se dezvoltă într-o colecție de pregătiri/aranjamente specifice suprapuse funcțional pentru o coordonare recoprocă între direcții/tendințe variate ale țărilor participante. În Eurojargon, referința pentru acest lucru este Europa diferitelor geometrii, unde unele State Membre se grupează pentru anumite scopuri comune pe bază de voluntariat, lăsând pe dinafară altele care nu doresc să fie parte” ( Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 70.). Alt termen folosit este acela de Europa diferitelor viteze, care presupune că, până la urmă, toate Țările Membre vor ajunge în ritmuri diferite la o “destinație identică, unde vor fi subiectul unui singur sistem de autoritate supranațională.” (Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 157.)

257 Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. ix.

258 “Rezistența de success a statului-națiune la guvernanța supranațională își găsește legitimitatea în asocierea istorică cu democrația și ‘diversitatea culturală’.” (Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 66.)



78

de creare de politici sociale, dinamica lui şi felul în care au fost soluţionate unele din problematicile ridicate de implementarea lor la nivel naţional.

În ceea ce priveşte teoria New Institutionalism şi Neoclassical Sociology, vom urmări în ce măsură cadrul instituţional este organizat de credinţele culturale, de normele comune majorităţii şi influenţat de contextul istoric, social şi cultural, dar şi cum sunt aceste contexte modelate, la rândul lor, de instituţii. De asemenea, vom încerca să vedem care este rolul statului în aceste schimburi de influenţă şi cum afectează contextul global şi european procesul de decizie şi de creare de politici naţionale.

1.3. Modelul politicilor sociale

Conform lui Fritz W. Scharpf, statele welfare sunt „constituţional constrânse de supremaţia tuturor regulilor europene ale integrării europene, a liberalizării şi a legii competiţiei şi ele ar trebui să opereze sub regulile fiscale ale Uniunii Monetare.”260 De asemenea, el subliniază că încercările de europenizare ale sistemelor naţionale de welfare „sunt constrânse politic de diversitatea statelor naţionale de welfare, care diferă nu doar în ceea ce priveşte nivelul dezvoltării economice, ci şi în abilitatea de a plăti pentru transferuri şi servicii sociale, dar, chiar şi mai semnificativ, în aspiraţiile normative şi în structurile instituţionale.”261 În opinia lui Wolfgang Streeck, Uniunea Monetară reprezintă mai degrabă alianţa dintre naţionalism şi neo-liberalism şi nu impune ca evidenţă a „angajamentului Statelor Membre pentru o restaurare supranaţională a suveranităţii politice interne.”262 De la încercarea de armonizare a Statelor

260 Fritz W. Scharpf 2002§6, ”The European Social Model: coping with the challenges of diversity”, Max-Planck-Institut für Gesellschaftsforschung Wording Paper 02/8, Köln: Max-Planck-Institute für Gesellschaftsforschung, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 224.

261 Ibidem.

262 Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 157.


79

Membre şi până la Metoda Deschisă de Coordonare a fost un proces. „Dar dacă se dezvoltă ceva diferit din punct de vedere calitativ, care ar şterge distincţia dintre high şi low politics şi care ar produce, în cele din urmă, o nouă formă de guvernanţă multi-stratificată fără linii clare de demarcaţie referitoare la jurisdicţie şi identitate? Cum am identifica aceste proprietăţi emergente şi cum le-am numi? Presimţirea mea este că vom avea nevoie de un vocabular când avem de-a face cu asemenea dezvoltări – iniţial la nivel de pregătiri discrete, pe măsură ce ele apar în practica în desfăşurare a instituţiilor CE / UE şi, apoi, în cele din urmă, la nivelul general al configurărilor de luare de decizie autoritară şi al implementării de politici în momentul în care încep să prindă o formă coerentă.”263 De aceeaşi opinie este şi Wolfgang Streeck în ceea ce priveşte o organizare politică de tip nou, „o ordine internaţională, controlată de relaţiile interguvernamentale dintre statele naţionale suverane, care slujeşte ca ordine internă pentru economia transnaţională”.264 Streeck consideră că politicile sociale europene vor fi formulate pentru vreme îndelungată la două niveluri – naţional şi supranaţional – cu interacţiuni complexe între ele.265 Comunitatea va funcţiona ca „acord / aranjament interguvernamental”, iar statele naţionale suverane vor apela la Comunitate într-un „angajament de asigurare mutuală”.266

263 Philippe C. Schmitter, ”Imagining the Future of the Euro-Polity with the Help of New Concepts”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 133.

264 “În momentul în care este recunoscut faptul că regimul politic și economic care se dezvoltă în Europa de Vest, oricare ar fi el, este un animal nou care este întru totul diferit de statul național, mai ales în relaționarea la economie, problema analizei politicilor sociale europene se schimbă de la cât de gol sau plin este paharul la ce fel de pahar avem și la ce îl putem folosi.” (Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 65.) 265 Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 65.

266 Wolfgang Streeck, op. cit., pp. 66-67.


80

The EU Two-Tier System: The Single Market Oriented Model267

First-Tier Second-Tier

Comune tuturor ţărilor: orientate spre piaţa unică cu ceva aspiraţii universale

Diferenţiat, în funcţie de particularităţile naţionale

Legal Semi-legal, tolerat Obligatoriu Opţional Sfera economică Sfera politică Deciziile luate de Comisia Europeană pe baza criteriilor reglate de Piaţa Unică

Deciziile luate de guvernele naţionale pe baza cererilor formulate de electorate

Rolul statelor naţionale este foarte important în îndepărtarea oricărui obstacol în calea alinierii economiilor naţionale la piaţa europeană / globală a muncii.268 „Dacă cetăţenii ar putea fi convinşi că rezultatele economice sunt, şi ar trebui să fie, rezultatul forţelor de piaţă şi că, prin urmare, guvernele naţionale nu trebuie considerate răspunzătoare de economie, suveranitatea internă naţională şi legitimitatea politică ar putea fi păstrate chiar şi în condiţii de strânsă interdependenţă economică - pe măsură ce statele-naţiune îşi transferă responsabilităţile lor economice pieţei globale, declinarea uzurii lor morale faţă de aceasta devine mai puţin vizibilă.”269 În felul acesta, aşa cum observă Geyer, UE nu trebuie privită ca o ameninţare la adresa sistemelor de welfare naţionale, ci ca un facilitator când e vorba de provocări la nivel european sau internaţional; mai degrabă decât

267 Apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Lit Verlag Dr. W. Hopf, Berlin 2006, pag. 224; vezi și Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, pp. 66-67.

268 “Ca să prospere, la sfârșitul secolului al XX-lea, economiile naționale trebuie să fie parte din diviziunea globală a muncii care avansează cu rapiditate, iar cea mai elementară asistență pe care le-o poate oferi guvernele lor este să îndepărteze orice bariere ’artificiale’ în calea acestui scop”. (Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 68.)

269 Wolfgang Streeck, op. cit. p. 68.


81

armonizarea, politicile sociale europene ar putea încuraja diversitatea la nivelul politicilor sociale naţionale.270

Streeck consideră că dimensiunea verticală a intervenţiei în regimurile naţionale va rămâne mai puţin importantă în acest sistem two-tier polity decât dimensiunea orizontală de interacţiune între sistemele naţionale.271

În continuare, voi face o incursiune în progresul dimensiunii sociale în cadrul UE, relevând diferitele domenii ale politicii sociale, parametrii schimbării în cadrul politicii sociale; relaţia dintre dimensiunea economică şi socială, dintre Comunitate şi Uniune, precum şi măsura în care Uniunea şi-a dezvoltat competenţe la nivel de politici sociale, în ciuda constrângerilor ridicate de diferite interese naţionale puternice, ameninţarea adresată suveranităţii naţionale şi persistenţa diversităţii în sistemele şi practicile de welfare, dar şi prospectele de dezvoltare a politicilor sociale în contextul secolului XXI, pe măsură ce UE se extinde înspre Est.272

Schimbările majore în UE, „tehnologia, schimbările politice, economice (EMU), prospectul de extindere al UE în Est, curentele socio-demografice” subliniază importanţa politicilor sociale în cadrul UE.273

1.4. De la Armonizare la Metoda Deschisă de Coordonare

De la înfiinţarea, în anul 1957, prin tratatul de la Roma, a Comunităţii Economice Europene (CEE), filosofia politică dominantă a fost cea

270 Robert R. Geyer, Exploring European Social Policy, Robert R. Geyer, UK, Polity Press, 2000, p. 212.

271 Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, pp. 66-67.

272 Vezi şi Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. xiv.

273 Linda Hantrais, op. cit., p. viii.


82

economică274. Cele şase State Membre ale EEC iniţial, Belgia, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, aveau termeni comuni în ceea ce priveşte iniţiativele şi competiţia. În aceste condiţii, se dorea ca distribuţia resurselor să fie optimizată, ducând la o creştere economică fără obstacole, ceea ce ar fi dus automat la o dezvoltare din punct de vedere social.275 Problematicile luate în discuţie erau similare: pregătirea forţei de muncă pentru schimbarea rapidă a pieţei muncii în contextul unui şomaj răspândit şi a excluziunii sociale; ridicarea standardelor de îngrijire de sănătate şi sociale, în special în cazul persoanelor în vârstă, pensionari, în condiţii de îmbătrânire a populaţiei, de schimbare a relaţiilor inter-generaţionale, de creştere a costurilor legate de oferirea de servicii şi a necesităţii de a adapta cheltuielile publice pentru a întruni criteriile EMU.276

Articolul 117 din Tratatul de la Roma din 1957277 introduce principiul armonizării sistemelor sociale ale celor şase State Membre iniţiale (deşi acest articol a fost modificat, rescris, renumerotat după Tratatul de la Amsterdam, acest principiu nu a fost amendat).278 Fiecare stat avea politici sociale diferite şi procese diferite de creare de politici. (Voi reveni la aspectele legate de provocarea ridicată de armonizare şi diversitate.) Necesitatea de a aborda reforma socială creşte şi următorii 20 de ani sunt marcaţi de o concentrare mai mare asupra aspectelor sociale.

Anii 1970 au continuat cu acţiuni la nivelul formării şi educaţiei, perpetuând şi preocupările pentru muncitori şi pentru drepturile femeilor sau pentru problemele legate de sărăcie şi creându-se reţele de

274 Ibidem , p. 1.

275 Ibidem.

276 Ibidem, p. ix.

277 Vezi Governing the European Union, Simon Bromley (ed.), London, California, New-Delhi, Sage Publications în asociaţie cu The Open University, UK: The Bath Press, 2001, Apendix, pp. 304-310.

278 Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 22.


83

monitorizare a progresului în domeniul social la nivel european. Până la mijlocul anilor 1980, se accentuează presiunea pentru o politică socială mai structurată. Preocupările legate de formare şi educaţie, minorităţi, egalitate de şanse şi mobilitate vor fi preluate de politicile culturale. În acest sens, putem observa felul în care problematicile ridicate de procesul de creare de politici sociale a determinat atât conştientizarea unor implicaţii culturale, cât şi necesitatea de a aborda crearea de directive culturale la nivelul UE.

Ramesh Mishra accentuează diversitatea de tipare welfare şi faptul că există mulţi factori care influenţează politicile sociale – de exemplu tehnologia.279 Odată cu preocupările pentru politicile sociale şi cu progresul înregistrat în diferite sectoare, observăm caracterul de perpetuum mobile al UE. Mişcarea ciclică se realizează în funcţie de culoarea politică a celor care sunt în poziţia de autoritate la momentul decizional respectiv în cadrul Instituţiilor UE, dar şi în funcţie de regimul politic al Statelor Membre - cheie în UE. Un exemplu oferit în acest sens de Wolfgang Streeck este Programul Social de Acţiune din 1972, care a fost o iniţiativă a guvernelor social-democrate, pe atunci în exerciţiu în ţări-cheie din Europa, care prin sindicate au intensificat eforturile la nivelul organizaţiilor internaţionale. De asemenea, Streeck identifică legătura cu agenda veche federalistă de construcţie a statului, nutrită mai ales de Comunitatea Europeană.280

Geyer observă că în domenii ca sănătatea şi protecţia, training vocaţional, politici de gen şi mobilitate – impactul politicilor sociale europene este substanţial. În altele, precum participarea muncitorilor, reducerea sărăciei şi politicile antidiscriminatorii – impactul e neglijabil.281 Întrebarea care se ridică 279 Mishra Ramesh, Society and Social Policy: theoretical perspecives on welfare, London/ Basingstoke: Macmillan, 1977, pp. 33-42, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 29.

280 Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter şi Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, pp. 74-75.



84

priveşte felul în care este construită agenda de priorităţi a politicilor la nivelul UE. Observăm aici importanţa acestor politici sociale pentru directivele ulterioare legate de cultură. Şi în ceea ce priveşte directivele legate de cultură, sectoarele educaţiei şi politicile de gen şi de mobilitate continuă să rămână coordonatele care realizează unitatea la nivel european. Pe baza cercetării de până acum, consider că acestea sunt singurele domenii în care se pot urmări politici culturale comune la nivelul UE, în privinţa restului indicatorilor legaţi de diversitatea şi unicitatea culturală a Statelor Membre fiind mai dificil de realizat politici comune.

Când a devenit preşedintele Comisiei, în 1985, Jacques Delors a preluat ideea de a crea un spaţiu social (espace social), introdusă de François Mitterrand în 1981. În perioada dinaintea semnării Actului Unic European (SEA) au existat multe dezbateri privind politicile sociale. Compromisul lui Delors a constat în faptul că „a respins ideea că dimensiunea socială implică uniformizare sau unificare şi, în schimb, a promovat ideea de «coerenţă»”282. Acesta este momentul în care devine clar că armonizarea nu este posibilă, ci este nevoie de soluţii noi. Angajamentul lui Delors pentru dimensiunea socială este vizibil: „Dimensiunea socială europeană este cea care permite competiţiei să înflorească între angajamente / sarcini şi indivizi pe baze rezonabile şi cinstite... Orice încercare de a da o nouă profunzime Pieţei Comune, dar care neglijează această dimensiune socială va fi sortită eşecului.”283 Dialogul social e un concept central al gândirii sale. Sindicatele şi angajatorii devin iniţiatorii politicilor în domeniul social, mai degrabă decât Comisia. Geyer consideră că elementele de federalism sunt ingrediente importante în viziunea de dezvoltare echilibrată a lui Delors.284

282 J. Delors, ”Preface” în New Dimensions in European Social Policy, J. Vandamme (ed.), London: Croom Helm, 1985, pp. ix-xx, p. xviii, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 25.

283 J. Delors, op. cit., p. 6.

284 ”Cum ar fi putut altfel justifica Delors viziunea sa despre o dezvoltare EU economică și socială echilibrată, fără să sublinieze recunoașterea unor elemente de federalism? (Robert R. Geyer, Exploring European Social Policy, UK, Polity Press, 2000, UK, p. 209.)


85

În a doua jumătate a anului 1987, preşedinţia belgiană dezvoltă ideea de politică socială pe conceptul de „plinth” (socle social) al drepturilor sociale.285 Ministrul belgian al Muncii continuă demersurile lui Delors, iar Jacques Delors continuă să încurajeze platforma pentru „dialogul social”.286 Acest deziderat se perpetuează şi e preluat de directivele culturale prin conceptul de dialogul cultural.

Consiliul a invitat Comunitatea să pregătească iniţiative pentru a adopta instrumente legale de implementare a politicilor sociale (care intră în sfera de responsabilitate a Comunităţii). A rezultat un program de acţiune care conţine 47 de iniţiative pentru dezvoltarea dimensiunii sociale a SEM.287 Metoda de implementare se baza pe consultare, pe mediere prin comitete consultative şi pe dialog social (această strategie este preluată şi în ceea ce priveşte cultura). Stephen R. Thomas consideră că mişcările sociale nu sunt cauzate doar economic şi social, ci şi cultural, iar întrebarea socială este, în anumite contexte istorice, dezvoltarea unei întrebări culturale.288

Asemănarea dintre Carta Comunităţii şi Carta Consiliului Europei este că nici una nu are forţă legislativă (force of law) şi, din această cauză, nu obligă semnatarii. Cu acest prilej, constatăm încă direcţia destul de clară dinspre economic spre social.

În Commission of the European Communities, First report on the Application of the Comunity Charter of the Fundamental Social Rights of Workers (COM (91) 511 final, 5 decembrie 1991), se reiau discuţiile din Consiliul 285 Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 7.

286 “Și bunul simț dictează... [că] economia ar trebui să aducă progres pentru societate, nu viceversa.” (Jacques Delors, Conference on the Future of European Social Policy, 1994, apud Robert R. Geyer, Exploring European Social Policy, UK, Polity Press, 2000, p. 203.)

287 Comunicarea din partea Comisiei cu privire la programul de acțiune legat de implementarea la nivelul Comunității a Charter of Basic Social Rights for Weorkers (COM(89) 568 final, 29 noiembrie 1989) în Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 10, 20.

288 Stephen R. Thomas, ”What are social movements today?”, în International Journal of Politics, Culture and Society, vol 9, no. 4, 1996, p. 580, apud Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecinţele filosofice ale tranziţiei, Cluj Napoca, University Press, 2004, p. 515.


86

de la Luxemburg, întrunit în iunie 1991. Rezultatele obţinute prin implementarea programului SEM nu au fost însoţite de un progres comparabil în ceea ce priveşte domeniul politicilor publice. În acest raport şi în cele ce urmează, sunt subliniate cele trei principii fundamentale legate de iniţiativele Comisiei: „subsidiaritate, diversitatea sistemelor naţionale, a culturilor şi a practicilor şi păstrarea competitivităţii sarcinilor, confirmând astfel statutul secundar al dimensiunii sociale.”289 Dificultăţile legate de implementarea naţională a politicilor sociale sunt legate de diversitatea sistemelor naţionale, a culturilor şi practicilor naţionale şi acest lucru stă la adoptarea unor noi strategii legate de hard law şi soft law. Devine clar că armonizarea nu e posibilă.

Acordul Social, anexat la Tratatul de la Maastricht, nu mai menţionează nici armonizarea şi nici aproximarea; mai degrabă reafirmă intenţia de a respecta specificitatea naţională, recomandând că aceşti termeni nu ar trebui să împiedice Statele Membre de la a menţine sau de la a introduce măsurile lor proprii şi mai extinse (articolul 2, 6). Rolul Comisiei rămâne limitat la a încuraja cooperarea între Statele Membre şi la facilitarea coordonării acţiunii lor în toate domeniile politicii sociale tratate în angajament (articolul 5).”290 Se continuă astfel demersul lui Delors: dialog social şi consultare. Specificitatea naţională joacă un rol important, subliniind încă o dată necesitatea de a aborda dimensiunea culturală în cadrul UE.

Ca urmare a lansării, în 1 ianuarie 1993, a Single European Market (SEM), a crescut tensiunea dintre guvernele naţionale şi Comunitate în ceea ce priveşte politicile sociale, întrucât anumite politici sociale din cadrul Comunităţii nu se regăseau la nivel naţional. De asemenea, au început discuţiile legate de posibilitatea de a pierde din suveranitatea naţională.291 O discuţie similară va avea loc în domeniul culturii pe tema identitate naţională versus identitate europeană.

289Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 10, 20.

290 Linda Hantrais, op. cit., p. 27.

291 Ibidem, p. 9.


87

Astfel, rezultă European Consolidated versions of the EU Treaty and the EC Treaty, care includ schimbările făcute prin Tratatul de la Amsterdam, cuprinzând dimensiunea socială – componentă esenţială a procesului de Integrare Europeană. Articolul 13 (nou) încurajează acţiunea în ceea ce priveşte „combaterea discriminării bazate pe sex, rasă, etnie, religie sau credinţă religioasă, dizabilităţi, vârstă sau orientare socială”.292 De asemenea, se pune accent pe rolul formării vocaţionale şi al recalificării ca mijloace de a ajuta forţa de muncă să se adapteze schimbărilor industriale şi tehnologice.293 Observăm încă legăturile strânse cu ocuparea forţei de muncă, dar şi continuarea procesului de identificare a unor problematici care vor fi preluate ulterior de alte domenii (în cazul recalificării şi formării vocaţionale, acestea vor intra sub incidenţa conceptului de life long learning, o strategie educaţională adoptată de Ţările Membre294).

The consolidated EC Treaty include o secţiune legată de cultură. Semnatarii acestui tratat îşi exprimă intenţia de a încuraja „înflorirea culturilor Ţărilor Membre, respectând totodată diversitatea culturală regională şi naţională şi în acelaşi timp aducând moştenirea culturală comună într-o poziţie proeminentă.”295

292 EC Treaty, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 15.

293 Consiliul şi Comisia au sarcini de raportare cu privire la situaţia ocupării. Consiliul este împuternicit să formeze un Comitet de Ocupare cu statut consultativ pentru a monitoriza situaţia ocupării şi să emită păreri în urma consultării cu reprezentanţi ai managementului şi ai muncitorilor. (vezi Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 17.)

294 Jacques Delors a scris raportul ”Learning: the Treasure Within”, anul 1996 devenind Anul European al Învăţării pe tot parcursul vieţii” – J. Delors, 1996, Learning: The treasure within, Report to UNESCO of the International Commission on Education for the Twenty-first Century, UNESCO –

http://unesdoc.unesco.org/images/0010/001095/109590eo.pdf, accesat în iunie 2011.

295 Titlul XII, articolul 151 – European Union Consolidated versions of the EU Treaty and the EC Treaty, cu modifiările făcute în Tratatul de la Amsterdam, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 20, 226.


88

Semnarea şi ratificarea Tratatului de la Amsterdam „a adus recunoaşterea formală a importanţei centrale a ocupării ca problematică la nivel UE”.296 Articolul 1 din acest Acord Social a amendat articolul 117 al Tratatului de la Roma, excluzând referinţele la armonizarea sistemelor sociale şi credinţa în îmbunătăţirea automată a problematicilor sociale odată cu funcţionarea pieţei comune. Acestea au fost înlocuite cu obiective specifice şi a fost subliniată importanţa luării în considerare a formelor variate de practici naţionale.297 Cu toate acestea, nu există încă instituţii numite care să creeze o politică socială comună. În acelaşi timp, creşte teama de a nu încălca suveranitatea naţională.298 Rolul Comunităţii continuă să fie unul complementar şi de suport, deşi Franţa a făcut eforturi de a convinge pe ceilalţi şefi de guvern să atribuie Comunităţii un rol intervenţionist.299

În 1970, Shanks descrie rolul pe care Comisia îl poate îndeplini în domeniul social „ca un catalizator, un educator şi factor de influenţă, coordonator al cercetării, o bancă de date şi a un standard-setter.”300 După 20 de ani, în contextul excluziunii sociale, alt Comisar al Social Affairs, Pádraig Flynn a folosit termeni similari pentru a descrie rolul Comisiei ca şi „clearing house pentru informaţie şi catalizator pentru acţiune.”301 Neill Nugent a rezumat rolul Comisiei cu şase titluri: „iniţiator şi dezvoltator al politicilor şi legislaţiilor, deţinător de funcţii executive, gardian al cadrului legal, reprezentant extern şi negociator, mediator şi conciliator şi

296 Linda Hantrais, op. cit., p. ix.

297 Ibidem, p. 11.

298 Ibidem, p. 13.

299 Ibidem, p. 17.

300 Shanks M., European Social Policy, Today and Tomorrow, Oxford/ New York: Pergamon, 1977, p. 84, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 238.

301 ”Preface” în ”Towards a Europe of solidarity: combating social exclusion”, Social Europe Supplement, 4/93, pp. 3-4, 1993, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 238.


89

conştiinţa Uniunii”, rolul fiind „atât central, cât şi vital pentru întreg sistemul UE.”302

La sfârşitul anilor `80, după 30 de ani de activitate, Comunitatea nu mai încearcă să modifice sistemele, ci mai degrabă depune „eforturi înspre a încuraja politicile naţionale spre convergenţă în ceea ce priveşte un număr precis, definit de obiective comune, fără a interveni asupra sistemelor pe care le-au dezvoltat din tradiţii diferite.”303 În urma acestor dezbateri, în 1992, Comisia a scos din agendă armonizarea sistemelor de protecţie / securitate socială şi a marşat pe diversitatea Statelor Membre, pe „faptul că sunt ferm ancorate în modele, tradiţii şi culturi specifice” 304. Recomandările Consiliului din 1992 „asupra convergenţei în ceea ce priveşte obiectivele şi politicile protecţiei sociale” au recunoscut că armonizarea era un obiectiv nefezabil şi nu a avut suportul Statelor Membre.305 La Tratatul Consolidat EC din 1997, încă o dată Statele Membre au confirmat că nu sunt pregătite să renunţe la suveranitatea naţională în domeniul social.306 Versiunea consolidată a EC Treaty face

302 Neill Nugent, The Government and Politics of the European Union, 1994, Duke University Press, pp. 98, 122, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 238.

303 The European Institute of Social Security, 1988, p. 9, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 26.

304 O. Quintin, ”The convergence of social protection objectives and policies: a contribution to solidarity in Europe”, Social Europe Supplement, vol. 5, nr. 92, 1992, pp. 9-12, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 25.

305 Recomandarea Consiliului (pe data de 27 iulie 1992) asupra convergenţei obiectivelor şi politicilor de protecţie socială, (92/442/EEC) (OJ L 245/49 26.8.92); de asemenea, asupra principiului ”convergenţei” exprimat în 1994 în White Paper (politicile sociale europene trebuie sa aibă în vedere şi să respecte diferenţele naţionale), apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 236 şi Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 223.



90

referire la convergenţă şi performanţă economică (articolul 2), dar nu se extinde la zona socială.307

În EC Treaty, Consiliul poate face recomandări, dar Statele Membre, la nivel naţional, implementează politicile sociale urmărind obiectivele comune. Armonizarea la nivel de legi naţionale şi regulamente este exclusă şi în ceea ce priveşte educaţia, pregătirea vocaţională, tineretul (articolul 150 §4), cultura (articolul 151 §5) şi sănătatea publică (articolul 152 §4c).308 Mai degrabă se subliniază principiul subsidiarităţii şi rolul de suport al Uniunii. Există şi părerile sceptice: Laura Cram e de părere că Comisia acţionează „intenţionat oportunist” în domeniul social.309

În European Commission, Social Action Programme 1998-2000310 EMU a creat „condiţiile economice necesare pentru a sprijini progresul social”; de asemenea sunt incluse chestiuni legate de îmbătrânirea populaţiei şi implicaţiile demografice precum şi rolul politicilor publice în ceea ce priveşte tranziţia spre economia de piaţă a statelor care aderă la UE şi ajutorul în ceea ce priveşte alinierea legislaţiei lor pe probleme sociale pentru a dezvolta sisteme adecvate de protecţie socială. „Politicile sociale trebuie să promoveze o calitate şi un standard de viaţă decente pentru toţi, într-o societate activă, inclusivă şi sănătoasă care încurajează accesul la ocupare, condiţii bune de muncă şi şanse egale.”311 Curtea Europeană de Justiţie (ECJ) susţine autoritatea naţională în politicile sociale.

Politicile sociale sunt produsul timpului şi spaţiului în care au fost elaborate. Stratificările sociale au repercusiuni asupra politicilor sociale. 307 Linda Hantrais, op. cit., p. 28.

308 Ibidem.

309 Laura Cram, Policy-making in the European Union: conceptual lenses and the integration process, London/New York:Routledge, 1997, p. 6, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 238.

310 OOPEC, 1998 (COM(1998) 259 final, 29 aprilie 1998, în Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, pp. 14, 20.

311 European Commission, Social Action Programme 1998-2000, OOPEC, 1998 (COM(1998) 259 final, 29 aprilie 1998, p. 3, în Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 15.


91

Ele au fost definite ca „studiul a cum, de ce şi în ce măsură diferitele guverne urmăresc (par)cursuri variate de activitate sau inactivitate.”312 Studiul diferitelor politici sociale implică raportarea la un model. „Una din cele mai dificile părţi ale politicii sociale comparate este, aşadar, necesitatea de a privi dincolo de sistemul social propriu, de cadrul cultural şi de opiniile personale legate de cum ar trebui să arate o societate.”313 Reversul ar fi că privind la aceste dificultăţi legate de diferitele cadre culturale şi definiţii ale societăţii, vom distinge acele elemente ce ţin de unicitatea fiecărei ţări, de moştenirea culturală şi de felul în care se creează şi se implementează politicile la nivel naţional. „Fiecare ţară şi-a dezvoltat sistemul specific de protecţie socială ca rezultat al unui lung proces ce reflectă tradiţiile idiosincratice, socio-economice, politice şi culturale, care se pare că a demonstrat inacurateţea logicii industrialismului, cel puţin în ceea ce priveşte structurile administrative şi financiare.”314

Dincolo de implicaţiile culturale interne care dictează felul în care se organizează societatea, factorii externi au, de asemenea, o influenţă. În cazul politicilor culturale, acest lucru este vizibil în ceea ce priveşte globalizarea şi efectele acesteia asupra factorilor interni.

Valorile comune sunt văzute ca forţă unificatoare şi converg spre Modelul Social European: „democraţia şi drepturile individuale, negocierea colectivă liberă, economia de piaţă, egalitatea de şanse pentru toţi, social welfare şi solidaritatea.”315 În opinia lui Foucault, puterea nu este

312 Arnold J. Heidenheimer, Hugh Heclo şi Carolyn Teich Adams , Comparative Public Policy: The Politics of Social Choice in America, Europe, and Japan (3rd ed.), New York: St. Martins,1990, p. 3, apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 40.



315 European Commission, A White Paper – European Social Policy. A Way Forward for the Union, OOPEC, 1994, (COM(94) 333 final, 27 iulie 1994, p. 9, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 39.


92

ceva care poate fi luat în posesie, ci mai degrabă ceva care acţionează şi se manifestă într-un anume fel, mai degrabă o strategie decât o posesiune: „Puterea trebuie analizată drept ceva care circulă, ceva care funcţionează doar în forma unui lanţ... Puterea este asumată şi exercitată prin intermediul unei organizări de tip reţea... Indivizii sunt vehiculele puterii, nu punctele în care ea se aplică.”316

Concluzii

Globalizarea, europenizarea şi problematicile legate de postmodernism au confruntat statele europene vestice cu o mulţime de dificultăţi şi provocări, dar regimurile politicilor sociale s-au adaptat acestor provocări în diferite feluri şi le-au înfruntat; nu există semne de colaps sau de convergenţă spre un model dat. Pentru viitor se pare că aceste regimuri îşi vor păstra „influenţa, dimensiunea şi elementele distinctive.”317

Metoda Deschisă de Coordonare318 (MDC) reprezintă o nouă abordare de guvernanţă a politicii sociale europene, adoptată la sfârşitul anilor 1990. Ea încearcă să ofere o soluţie de "mijloc" la dilema politicii sociale europene, în care UE adoptă un rol mai puternic în coordonarea de politicilor sociale ale Statelor Membre, în timp ce Statele Membre îşi păstrează autoritatea lor în politica socială. Aplicată în cazul unor politici sociale, acest tip de guvernanţă este aplicat şi în domeniul cultural. „Forma ultimă a Uniunii va depinde de ani de dispute, negocieri şi compromis din partea unei game variate de actori. Ne putem aştepta ca mişcările sociale să fie printre acelea implicate în acest proces în desfăşurare, transformând treptat structurile

316 M. Foucault, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings 1972–1977, London: Harvester Press,1980, p. 98, apud prof. univ. dr. Sergiu Bălan, Concepția lui M. Foucault asupra relațiilor de putere, prof. univ. dr. Sergiu Bălan, p. 2.




93

mai largi ale puterii instituţionalizate, chiar şi pe măsură ce acele structuri emergente modelează forma şi practicile mişcărilor sociale.”319

Politicile sociale europene sunt diferite de politicile sociale naţionale; politicile sociale vestice s-au născut dintr-o varietate de factori naţionali distinctivi. „Emergenţa şi dezvoltarea drepturilor civile, politice şi sociale legate de cetăţenie, strategiile pentru unificare naţională, frământările în ceea ce priveşte capitalul şi ocuparea forţei de muncă, diviziunile religioase, relaţiile de gen, impactul războiului şi altele au jucat roluri importante în formarea regimurilor de politici sociale particulare.”320

Statul-naţiune rămâne o „entitate politică pivotală în Europa integrată”.321

Politicile sociale în Europa de azi pot fi rezumate astfel: 1. Obligaţii ale legilor internaţionale de a permite mobilitatea muncii în afara graniţelor, 2. Interdependenţă cu actori ai altor sisteme naţionale, 3. Competiţie între sistemele naţionale pentru factorii mobili de producţie.322

Dacă identitatea europeană se definea în funcţie de valorile comune, provocarea la care asistăm este aceea de a include şi dimensiunea diversităţii culturale, păstrând totuşi unitatea ca valoare de bază a UE. Importanţa dimensiunii naţionale a apărut mai pregnant în cadrul politicilor sociale şi pe măsura extinderii UE. Acest lucru a stat la baza lansării dimensiunii culturale ca domeniu emergent al UE.

În acest moment, incursiunea în social ca demers ajutător, în sprijinul dezideratelor economice, devine scopul final pentru care concură obiectivele 319 Gary Marks și Doug McAdam, ”Social Movements and the Changing Structure of Political Opportunity in the European Union”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 120.


321 Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, pp. 66-67.

322 Wolfgang Streeck , op. cit., pp. 83-85.


94

economice. Rămâne de văzut dacă această schimbare de perspectivă este un deziderat sau o realitate. La European Forum on Social Policy din 1996, preşedintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer, a afirmat: „Nu poate exista progres social fără progres economic, dar nici reversul: nu se poate construi bunăstare economică într-un deşert social.”323

Cu toate acestea, acţiunile în domeniul social au fost mai degrabă politice decât legale.324 Un model similar va fi abordat cu privire la directivele europene legate de cultură. Jacques Delors a continuat să încurajeze platforma pentru „dialogul social”.325 Acest deziderat se perpetuează şi e preluat de directivele culturale prin conceptul de dialog cultural. Metoda de implementare se baza pe consultare, pe mediere prin comitete consultative şi pe dialog social. În capitolul Inside Europe, vom vedea această strategie preluată şi în cultură. Stephen R. Thomas consideră că mişcările sociale nu sunt cauzate doar economic şi social, ci şi cultural, iar întrebarea socială este, în anumite contexte istorice, dezvoltarea unei întrebări culturale.326

Am observat importanţa politicilor sociale pentru directivele ulterioare legate de cultură. Şi în ceea ce priveşte directivele legate de cultură, sectoarele educaţiei şi politicile de gen şi de mobilitate continuă să rămână coordonatele ce realizează unitatea la nivel european. Pe baza cercetării de până acum, consider că acestea sunt singurele domenii în care se pot urmări politici culturale comune la nivelul UE, în privinţa restului indicatorilor legaţi de diversitatea şi unicitatea culturală a Statelor Membre fiind mai dificil de realizat politici comune.


324 Linda Hantrais, op. cit., p. 5.

325 “Și bunul simț dictează... [că] economia ar trebui să aducă progres pentru societate, nu viceversa.” (Jacques Delors, Conference on the Future of European Social Policy, 1994, apud Robert R. Geyer, Exploring European Social Policy, Robert R. Geyer, UK, Polity Press, 2000, p. 203.

326 Stephen R. Thomas, ”What are social movements today?”, în International Journal of Politics, Culture and Society, vol. 9, nr. 4, 1996, p. 580, apud Andrei Marga, Cotitura culturală. Consecinţele filosofice ale tranziţiei, Cluj Napoca, University Press, 2004, p. 515.


95

Discuţia legate de posibilitatea de a pierde din suveranitatea naţională în timpul procesului de creare de politici sociale327 este similară celei ce va avea loc în domeniul culturii pe tema identitate naţională versus identitate europeană. Există două forţe în EU: una centrifugă, care aparţine Uniunii Europene şi care tinde să împingă Ţările Membre din sfera decizională a UE, şi una centripetă, a Ţărilor Membre, care tinde să împingă Ţările Membre spre centru.328

Unele problematici ridicate în timpul procesului de creare de politici sociale vor fi preluate de domeniul cultural (este cazul recalificării şi formării vocaţionale, care vor intra sub incidenţa conceptului de life long learning, o strategie educaţională adoptată de Ţările Membre329). Diversitatea socio-culturală, pe de o parte, şi încercarea de armonizare a sistemelor naţionale, pe de altă parte, sunt chestiuni care au ridicat întrebări şi continuă să ridice întrebări la nivelul UE, atât în ceea ce priveşte dimensiunea socială, cât şi pe cea culturală.

2. Politici culturale „Dacă m-aş confrunta cu sarcina de a integra Europa încă o dată, aş

începe, probabil, de la cultură. Cultura este contextul în care lucrurile se întâmplă: în afara acestui context, chiar şi aspectele juridice îşi pierd semnificaţia.”330

327 Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd, 2000, p. 9.


329 Jacques Delors a scris raportul ”Learning: the Treasure Within”, anul 1996 devenind Anul European al Învăţării pe tot parcursul vieţii” – J. Delors, Learning: The treasure within, Report to UNESCO of the International Commission on Education for the Twenty-first Century, UNESCO, 1996.

330 J. Monnet în J. Veldman, Export Management: A European Perspective, Holland, Noordhoff, 2010.


96

Politicile culturale au constituit un demers relativ recent în cadrul UE, în jurul căruia există încă multe controverse. La momentul actual, nu există politici culturale comune la nivelul UE, ci mai degrabă directive de implementat în cadrul politicilor culturale naţionale. Cultura nu a fost o prioritate a UE; prima preocupare referitoare specific la politicile culturale o găsim în Tratatul de la Maastricht din 1992. În Tratatul de la Roma, din 1957, nu apare nici o referinţă la politicile culturale.

Obiectivele stabilite în Tratatul de la Maastricht331, capitolul IX, articolul 128 , reluat în Tratatul de la Amsterdam, Articolul 151 sunt :

1. Comunitatea va contribui la înflorirea culturii în Statele Membre, respectând diversitatea naţională şi regională, dar subliniind în acelaşi timp moştenirea noastră comună.

2. Comunitatea va acţiona aşa încât să încurajeze cooperarea între Statele Membre şi, atunci când va fi necesar, va susţine şi va completa acţiunile lor în următoarele domenii:

- o mai bună cunoaştere şi răspândire a culturii şi istoriei popoarelor europene ;

- conservarea şi salvgardarea moştenirii culturale a semnificaţiei europene ;

- schimburi culturale non-comerciale;

- creaţie artistică şi literară, inclusiv in domeniul audio-vizual.

3. Comunitatea Statelor Membre va încuraja cooperarea cu terţe ţări şi cu organizaţii internaţionale competente în domeniul culturii, în principal cu Consiliul Europei.

4. Comunitatea va lua în considerare în acţiunile sale aspectele culturale, în acord cu alte precizări din actualul Tratat, în special pentru respectarea şi promovarea diversităţii culturilor.

5. Pentru a contribui la realizarea obiectivelor la care se face referire în prezentul articol, Consiliul :

- în acord cu procedura din art. 189b şi după consultarea Comitetului Regiunilor, va adopta măsuri active, excluzând orice armonizare a legilor şi

331 Tratatul de la Maastricht.


97

reglementărilor din Statele Membre. Consiliul va acţiona unanim pe baza procedurilor stipulate în art. 189b;

- acţionând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei, va adopta recomandări ;

Cunoaşterea şi promovarea moştenirii comune europene şi a diversităţii naţionale, cooperarea dintre Statele Membre şi schimburile culturale, precum şi încercarea de a implementa directivele europene în acord cu specificul fiecărei ţări devin prioritare în agenda UE. Aceste priorităţi apar în momentul în care integrarea europeană depinde cu precădere de integrarea culturală. Legalizarea influenţei culturale se aştepta să aducă şi mai multe oportunităţi în ceea ce priveşte unitatea europeană. Situaţia politică, socială şi economică sunt puternic legate de puterea valorilor culturale. În 1973, prin Declaraţia asupra Identităţii Europene332, la Copenhaga, s-a stabilit Comitetul responsabil de cultură.

Cultura devine prioritară, dar cu toate acestea, politicile culturale nu sunt politici comune universale, de aici dificultatea de a urmări directivele europene şi poziţia vagă a culturii. UE încurajează implementarea acestor directive, însă la nivelul Ţărilor Membre acest demers rămâne provocator.

Politicile culturale sunt văzute ca unelte de îmbunătăţire a activităţilor economice şi de reducere a riscurilor sociale. Integrarea socială şi crearea de reţele la nivelul UE se consideră a fi importante pentru îmbunătăţirea economiei şi a cooperărilor şi politicilor europene.

Paradoxul constă în faptul că, pe de o parte, există încurajarea din partea UE de a promova specificul moştenirii culturale a Ţărilor Membre şi unitatea în diversitate şi, pe de altă parte, există dezideratul de a implementa unele politici culturale comune cu scopul de a stabili o identitate europeană comună, o istorie, valori şi tradiţii comune.

Mary Ann DeVlieg333, expert în dezvoltarea culturală, are un argument puternic pentru necesitatea politicilor culturale în Uniunea Europeană: „în cazul în care nu există nici o dezvoltare explicită democratică de 332 Declaration on European Identity, Copenhagen, 14 December 1973.

333 La primul Culture Forum, UE, toamna 2001.


98

politici, trebuie să trăim cu politicile implicite. Dacă nu reuşim să influenţăm în mod participativ procesul de creare de politici, alţii o vor face oricum: piaţa, cei mai importanţi jucători economici, monopoliştii (chiar şi naţionalişti). De la sfârşitul Războiului Rece, «cultura» a fost foarte mult utilizată în mod abuziv şi instrumentalizată în conflicte. Astăzi, «cultură» de multe ori înseamnă etnie, rasă, minorităţi religioase sociale şi în numele ei (de exemplu, «puritate», «identitate») au loc noi cruciade. Luptele de putere din Balcani au fost numite drept ‘ciocnire a civilizaţiilor’, nu numai de către politicieni şi mass-media din regiune. Politicile culturale democratice sunt necesare pentru a combate «culturalizarea conflictelor». În cazul Europei, puterea stă în societatea civilă.”334

Cu toate acestea, există multe dificultăţi în crearea politicilor culturale europene.335 În primul rând, Gottfried Wagner consideră că istoria Integrării Europene este infuzată de instrumentalizarea naţionalistă şi dictatorială a culturii. Autorul consideră că Europa este un proiect cultural şi că a fost logic să se înceapă cu partea economică. Al doilea motiv ar fi protecţionismul statelor naţionale din Europa. Unitatea supranaţională şi alocarea autorităţii Statelor Membre acestui scop s-a realizat în contextul în care Statele Membre au păstrat nişte domenii ca parte doar din responsabilitatea lor. Al treilea motiv se referă la natura procesului de creare de politici culturale, care necesită şi intervenţie publică, dar şi un mare grad de libertate şi delegare. Statul trebuie să creeze un cadru, dar acest lucru a funcţionat doar în anumite ţări. Dincolo de provocările cu care se confruntă acest proces la nivel local şi regional, se adaugă şi dimensiunea mai abstractă a cadrului european. În al patrulea rând, lipsesc experienţa şi instrumentele. Pentru decenii întregi, politicile culturale au fost un subiect tabu la nivelul UE. Instituţiile europene nu sunt pregătite să răspundă unui domeniu atât de complex. În al cincilea rând, lobby-ul pentru cultură la nivel european a fost foarte scăzut. Interesul arătat a fost pentru fonduri mai


335 Gottfried Wagner, op. cit., pp. 140-144.


99

degrabă decât pentru dezvoltarea de politici. Aici intervine şi tipologia artiştilor care nu doresc intervenţia şi mai ales birocraţia europeană în domeniul cultural. Excepţii au făcut industria audio-vizuală, care, datorită avantajelor economice, s-a bucurat de susţinerea structurilor de lobby. Din anul 2000, au loc schimbări şi datorită Fundaţiei Culturale Europene (European Cultural Foundation – ECF).

Argumentul ultim, însă, ţine de provocările conceptuale legate de operaţionalizarea unei agende de politici culturale plecând de la ideea de Europa ca proiect cultural. Sunt discrepanţe mari între provocările filosofice şi cele de legate de politici în UE şi acţiunile întreprinse. Întrebările ridicate sunt la nivel simbolic şi de conţinut. Dacă UE nu dezvoltă metode explicite pentru negocierea diferenţelor, atunci vor prevala logica pieţei, interesele individuale sau noile forme de naţionalism.336

Rivalitatea dintre Statele Membre (referitoare la probleme cum ar fi liberalismul versus protecţionismul) previne nu numai formarea politicii comune, ci şi - iar aceasta este ceea ce contează cu adevărat acum – elaborarea politicilor şi dezbaterii publice în domenii relevante. (Una dintre problemele cele mai controversate este, cu siguranţă, cea a noilor tehnologii, cea legată de proprietatea intelectuală şi de drepturile culturale de acces.)

Politicile culturale trebuie să devină partea centrală a politicilor publice. Iniţiative precum Un suflet pentru Europa au realizat foarte multe în acest sens. „Provocarea rămâne aceea de a conecta «marketing-ul politic» cu iniţiative operaţionale; de a testa şi pune în aplicare, de a provoca prin practică, nu doar prin retorică; de a construi alianţe între actorii publici şi privaţi.”337 De asemenea, cercetările Institutului de Studii ale Religiei şi Diversităţii Etnice, înfiinţat în Gottingen în 2007, promovează cercetări asupra modalităţilor în care societatea şi subsistemele sale pot utiliza creativ potenţialul generat de diversitate, 336 Ibidem, p. 151.

337 Ibidem, p. 152.


100

asupra raportării la diversitate şi asupra modalităţilor de gestionare a conflictului.338

ISS Report no. 7339 (Institute for Security Studies) merge un pas mai departe în interpretarea „spiritului cultural”: „Această politică se bazează pe convingerea că europenii sunt conectaţi împreună de interese comune care transcend decalajul impus de statalitate, acelaşi lucru este valabil şi pentru cetăţenii de pe alte continente, fără culturi artificiale, bariere religioase sau de civilizaţie [...] că este posibil să se construiască o politică externă care să ia în considerare interesul comun al umanităţii, pentru a stimula un nivel global de patriotism, care respinge toate formele de identitate bazate pe naţionalism.”340

Cultura este importantă pentru afacerile externe ale UE, atât ca putere politică, cât şi economică, pentru sentimentul de apartenenţă prezentat de naraţiuni, care creşte vizibilitatea UE, pentru valorile artistice, dar şi ca strategie de reconciliere şi aplanare a conflictelor.341

2.1. Definiţia europeană a culturii

Deşi există multe definiţii ale culturii, Uniunea Europeană a decis să abordeze acest fenomen din perspectivă antropologică, încercând să cuprindă în termenul de „cultură” cât mai multe aspecte posibile. După cum spunea Alison Crabb342, procesul de mainstream al culturii europene şi,

338 Jens Beckert, ”Religion and Ethnicity”, în Research Perspectives, Munchen, Max Planck Society, 2010, p. 72.

339 ‘A Strategy for EU Foreign Policy’, Institute for Security Studies (ISS) report no. 7, ed Alvaro Vasconcelos,p. 15, apud Gottfried Wagner, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, London-UK, Alliance Publishing Trust, 2011, p. 156.


341 Gottfried Wagner, op. cit., p. 160.

342 Interviu cu Alison Crabb, Deputy Head of Unit - Culture Policy & Inter-cultural Dialogue, DG Education & Culture, European Comission, Brusseles, 24 noiembrie 2010.


101

deci, de considerare a diverselor arii conexe, nu doar a aspectelor evidente precum arta, ci şi economia, turismul etc., a fost o direcţie benefică şi îndrăzneaţă încă de la începuturile sale, în 2007. Prin urmare, UE adoptă o definiţie largă a termenului, aşa încât orice operator şi Stat Membru să poată opera cu el şi să-l poată interpreta diferit.343

Cultura rămâne în continuare un domeniu aflat sub autoritatea politicilor suverane naţionale şi / sau regionale. Prin urmare, UE nu poate decât să suplimenteze politicile la nivel naţional şi regional şi să ofere un cadru la care Statele Membre să poată adera. Pentru a coordona eficient politicile culturale din Statele Membre, Uniunea foloseşte Metoda Deschisă de Coordonare. Aceasta este ceea ce se numeşte soft power, este utilizată din 2000 şi ajută politicile naţionale să se orienteze înspre anumite obiective comune. Statele Membre sunt apoi evaluate fiecare prin intermediul presiunii exercitate de către partenerii implicaţi, iar Comisia Europeană monitorizează procesul.344 Conceptul de „apartenenţă” este vital pentru schimbarea socială, dar UE nu are mecanisme pentru a instrumentaliza acest concept sau pentru a monitoriza dezbaterile pe această temă.345

2.2. Aspecte legale ale politicilor culturale europene

Cultura a fost recunoscută ca sarcină şi responsabilitate oficială a instituţiilor europene în Tratatul Comunităţii Europene din 1992 (la care ne vom referi în continuare ca Tratatul CE)346. Instituţiile au fost angajate şi mai înainte în promovarea sectorului cultural, dar această activitate nu avea nici un suport legal oficial. De exemplu, în anii 1970, Curtea Europeană de Justiţie a fost principalul organ responsabil să gestioneze

343 Ibidem.

344 EUROPA, Open Method of Coordination.


346 Tratatele Uniunii Europene.


102

cazurile de copyright al lucrărilor de artă. La sfârşitul anilor 1980, Comisia a început să participe şi să acţioneze intenţionat în acest proces.

Unul dintre cele mai bune exemple de directivă pentru politici culturale, adoptată înainte de încorporarea oficială a culturii într-un cadru legal al Comunităţii Europene, a fost Directiva pentru Televiziunea fără Frontiere, adoptată în 1989. Ea se referă la transmiterea liberă a programelor de televiziune în UE şi minimizarea regulilor restricţioniste pentru serviciile de radiodifuzare.347

Când Europa a început să se îndrepte spre o comunitate unificată, problema culturală a dobândit o mai mare importanţă, fiind incorporată în cele din urmă în Tratatul CE. Versiunea Consolidată a Tratatului UE se referă în mod specific la cultură în paragraful 3 al art. 3, unde se fixează obiective: „pentru respectarea bogatei sale diversităţi culturale şi artistice”, pe de o parte, şi, pe de altă parte, „pentru a garanta că moştenirea culturală europenă este protejată şi întărită”.348 Comunitatea avea, aşadar, ca scop să creeze o identitate culturală europeană, subliniind totodată şi diversitatea naţională a Statelor Membre. Înainte, art. 151 din Tratatul CE sublinia această direcţie atunci când afirma importanţa „înfloririi culturii Statelor Membre.”349

Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene (TFUE) încorporează principiul pentru cultură în art. 167 (Tratatul CE, art. 151).350 Noutatea TFUE constă în menţiunea culturii ca un domeniu recunoscut oficial, de competenţa UE. În timp ce Tratatul CE oferă posibilităţi limitate de

347 Annabelle, Littoz-Monnet, The European Union and Culture. Manchester: Manchester University Press, 2007, p. 1.

348 Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty on the Functioning of the European Union.

349 Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty on the Functioning of the European Union , art. 151.

350 Ibidem.


103

reglementare a sectorului cultural351, TFUE, dimpotrivă, împuterniceşte Uniunea să implementeze politici culturale oferind o bază legală, ceea ce anterior lipsea sau era foarte neglijat.

Deşi cultura a devenit o importantă arie de competenţă a instituţiilor europene, este de observat că „la nivelul UE trebuie acţionat cu deplin respect faţă de principiul subsidiarităţii, UE având rolul de a susţine şi de a completa, şi nu de a înlocui acţiunile Statelor Membre”352. UE trebuie să respecte diversitatea Statelor Membre şi să stimuleze „schimburile, dialogul şi înţelegerea reciprocă”353. Cu alte cuvinte, UE trebuie să respecte principiul subsidiarităţii în implementarea politicilor culturale şi nu poate impune politici decât dacă obiectivele enumerate în articolul 167 nu pot fi îndeplinite la nivel naţional, regional sau local.354 Acest aspect dovedeşte preocuparea Comisiei pentru suveranitatea Statelor Membre. După cum a scris N.N. Shuibhne355, în 2002: „provocarea ce ne stă acum în faţă […] este implementarea obiectivelor articolului [167 TFUE] aşa încât să respectăm suveranitatea şi identitatea Statelor Membre”.356 Acest aspect este crucial când vorbim de noile State Membre, care manifestă un ridicat nivel de euroscepticism.

Există şi iniţiative care încurajează procesul de creare de politici culturale. Un exemplu este ECF Reflection Group, format din filosofi şi politicieni (Andrei Pleşu, Michael Naumann), producători de film şi

351 Annabelle, Littoz-Monnet, The European Union and Culture. Manchester: Manchester University Press, 2007, p. 1.

352 European Commission (2007). The Communication from The Commission to the European Parliament, The Council, The European economic and social Committee and The Committee of the Regions on a European agenda for culture in a globalizing world, p. 4.

353 Ibidem.

354 Tratatul UE, art. 5 § 3.

355 N. N. Shuibhne, EC Law and Minority Language Policy. The Hague: Kluwer Law International, 2002, pp. 61-77.

356 Ibidem.


104

ambasadori (Zelimir Zilnik, Otto von der Gablentz), scriitori şi istorici (Geert Mak, Krzysztof Pomian), profesori şi oameni de afaceri (Nasr Abu Zayd şi Maarten van Veen), precum şi din activişti ai societăţii civile şi ai drepturilor omului (Sonja Licht). Acest grup a făcut recomandări, iar în 2005 a prezentat un Raport Final referitor la „Europe as a Cultural Project” şi felul în care s-au realizat obiectivele propuse. Eforturile susţinute din partea ECF, dar şi a altor grupări (de exemplu A Soul for Europe) au condus la multe schimbări după anul 2000. Societatea civilă şi-a asumat responsabilităţi pe baza unei informări bine făcute. Instituţiile au reuşit să îşi unească eforturile şi prin Agenda pentru Cultură au crescut gradul de eficienţă şi de vizibilitate.357 De asemenea, au fost depuse eforturi şi de către Comisia de Cultură a Parlamentului European, cum ar fi Dezbaterea publică cu privire la politicile externe ale UE şi culturii, din 23 iunie 2010, convocate de preşedinte şi cu participarea unui membru proeminent al Comisiei pentru Afaceri Externe. Deputaţii europeni sunt pregătiţi să ducă mai departe această direcţie, care e importantă în multe privinţe, cu atât mai mult din perspectiva bugetului pentru 2013-20.358

Organizaţiile societăţii civile au jucat până în prezent un rol major în lansarea cercetării pe tema şi organizarea de evenimente publice, de multe ori în cooperare cu UE; multe organizaţii continuă să facă acest lucru, cum ar fi ENCATC.359

Există deja noi propuneri politice de la Statele Membre, cum ar fi propunerea franceză pentru "liniile directoare de negociere a cadrelor specifice pentru cooperare culturală", reamintind că politica externă a UE "se bazează pe excluderea serviciilor audiovizuale din angajamentele de


358 Gottfried Wagner, op. cit., p. 167.

359 ENCTC.


105

liberalizare […] în conformitate cu acordurile comerciale, atât bilaterale şi multilaterale”.360

Complementaritatea şi coeziunea sunt termeni-cheie în acest proces.361 Gottfried Wagner consideră că există straturi evidente posibile de conţinut (şi focalizare), care au nevoie de coerenţă strategică:

• cooperarea culturală cu vecinii UE din Est şi în Marea Mediterană;

• cultură şi dezvoltare;

• cultură şi conflict;

• cultură şi economie;

• cultură şi a diversitate;

• focalizare şi priorităţi tematice ("dialog intercultural", de exemplu).

2.3. Programe culturale europene

În a doua jumătate a anilor 1990, au fost lansate următoarele programe, ca urmare a Tratatului de la Maastricht:

Kaleidoscope – având ca scop cooperarea culturală, Raphael – pentru promovarea moştenirii culturale şi Ariane – pentru publicaţii. Din anul 2000, a fost lansat un nou program pentru a reorganiza programele culturale, în combinaţie cu Capitala europeană (ECOC). Noul program cultural s-a numit Cultura şi era prevăzut pentru intervalul 2000-2004. A fost apoi extins până în 2006 şi ulterior transformat în Programul Cultura 2007-2013 (Decizia / 1903 / 2006 / EC). Scopul acestui program este protejarea „moştenirii comune”, dar şi promovarea unei conştientizări şi cunoaşteri mai bune a culturii pentru cetăţenii europeni.

360 ‘Communication for a New European Union External Cultural Strategy’. ‘Reconsideration of EU Cultural Cooperation Protocol model’, p1., apudGottfried Wagner, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, London-UK, Alliance Publishing Trust, 2011, p. 170.

361 Gottfried Wagner, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, London-UK, Alliance Publishing Trust, 2011, pp. 170-171.


106

Programul Kaleidoscope

A fost lansat în 1996 cu scopul principal de a încuraja creaţia artistică şi de a promova conştientizarea şi diseminarea culturii popoarelor din Europa, în special în domeniul artelor, pe baza schimburilor şi cooperării culturale. Programul a rulat până la sfârşitul anului 1998, cu un buget de 26,5 milioane de euro. A fost apoi extins până la sfârşitul anului 1999 şi Parlamentul European a reuşit să ridice fonduri de încă 10,2 milioane de euro, ajungând la un total de 36,7 milioane de euro.

Programul Raphael

A fost adoptat în 1997 şi a durat până la sfârşitul anului 2000; acest program a avut un buget total de 30 milioane de euro. Scopul lui era de a încuraja cooperarea dintre Statele Membre europene în ceea ce priveşte moştenirea culturală a dimensiunii europene.

Programul Ariane

A fost adoptat în 1997 pentru o perioadă de doi ani, cu un buget total de 7 milioane euro şi a fost apoi extins până la sfârşitul anului 1999. Bugetul a fost şi el lărgit până la 11,1 milioane de euro. Programul intenţiona să sporească cooperarea dintre Statele Membre în domeniul cărţilor şi lecturii, să promoveze o perspectivă mai largă asupra operelor literare existente şi asupra istoriei popoarelor europene prin traduceri şi prin îmbunătăţirea competenţelor în acest domeniu. În plus, UE oferea prin acest program un premiu Aristerion pentru literatură şi traducere.

Toate aceste programe reprezintă procesul de implementare în cadrul UE a acţiunii legate de cultură, precum şi sublinierea parteneriatelor transnaţionale, accesul publicului la cultură şi promovarea activităţilor culturale europene. Tot în sprijinul culturii, a fost lansată propunerea pentru The First European Community Framework Programme, pentru o perioadă de cinci ani (2000-2004). Scopul ei este acela de a facilita printr-un instrument unic finanţarea şi cooperarea culturală, simplificând


107

activitatea CE. Acest program a fost adoptat în 14 februarie 2000. Dintre obiective enumerăm: promovarea dialogului şi a cunoştinţelor comune legate de cultura europeană, bune practici referitoare la moştenirea europeană, promovarea creativităţii şi a diseminării transnaţionale legate de cultură şi mobilitatea artiştilor, dezvoltarea unor noi forme de expresie culturală, îmbunătăţirea dialogului dintre culturile europene şi non-europene.

Cultura 2000

Cultura 2000 a fost un program derulat între 1 ianuarie 2000 şi 31 decembrie 2006, cu un buget de 236,5 milioane euro.362 Gestionat de către Comisia Europeană împreună cu Comitetul Consultativ, programul a urmărit în particular să adâncească cunoaşterea istoriei europene şi a moştenirii culturale comune, să disemineze şi să creeze cultură şi să promoveze mobilitatea artiştilor şi dialogul cultural. Pe lângă aceasta, o mare aşteptare era legată de crearea unui spaţiu cultural european care să stimuleze identitatea europeană.363

Pentru atingerea acestor scopuri, UE a susţinut proiecte în următoarele domenii: acţiuni novatoare şi / sau experimentale incluzând operatori culturali din cel puţin trei ţări care să promoveze noi modalităţi de expresie şi să faciliteze accesul la cultură, acţiuni integrate, desfăşurate în baza unor acorduri structurate de cooperare culturală multi-anuală, acoperind o perioadă de până la trei ani, şi care să includă operatori culturali din cel puţin cinci ţări, evenimente culturale speciale cu accent pe dimensiunea europeană.364

Operatorii culturali eligibili pentru participarea la acest proiect au inclus toate cele 25 de State Membre ale UE, toate statele din Spaţiul Economic European, care includ Norvegia, Islanda şi Lichtenstein, precum şi ţările aplicante la acea dată, respectiv România şi Bulgaria.365

362 Europa (2007). Culture 2000 Programme, § 5.

363 Ibidem.

364 Ibidem.

365 Ibidem.


108

Programul Cultura 2007-2013

Programul Cultura 2007-2013 este succesorul oficial al programului Cultura 2000. Spre deosebire de primul, noul program extinde dimensiunea culturală dincolo de graniţele Uniunii, pentru a susţine proiecte şi iniţiative concentrate pe diversitatea europeană. Programul se întinde pe durata a şapte ani, între 2007 şi 2013, cu un buget de 400 milioane de euro366 şi este gestionat de Comisia Europeană şi o Agenţie Executivă. Principalele trei scopuri stabilite de Comisia Europeană sunt încurajarea dialogului intercultural, facilitarea producţiei culturale şi artistice trans-frontaliere, precum şi susţinerea mobilităţilor transnaţionale pentru peroanele angajate în sectorul cultural.367

Pentru realizarea obiectivelor mai sus menţionate au fost stabilite trei direcţii diferite:

• Acţiuni culturale;

• Organisme culturale la nivel european şi

• Activităţi de analiză şi diseminare.

Prima direcţie, acţiunile culturale, susţine proiecte transnaţionale ale organizaţiilor active în domeniul culturii. Aceasta include proiecte de cooperare de până la 24 de luni, proiecte multi-anuale de cooperare care se pot întinde pe o durată de la 36 la 60 de luni, proiecte de traducere literară de până la 24 de luni, proiecte de cooperare cu terţe ţări de până la 24 de luni, precum şi suport pentru festivaluri culturale europene.368 Susţinerea organizaţiilor europene implicate în cultură este esenţa celei de-a doua direcţii. În acest sens, UE oferă şi fonduri pentru costuri de operare.369 Pe cea de-a treia direcţie, care cuprinde activităţi de analiză şi diseminare, se încurajează şi se susţine analiza şi colectarea distribuirii de

366 European Commission. (2007). Culture programme: a serious cultural investment.

367 Ibidem.

368 Ibidem.

369 Ibidem.


109

informaţie, precum proiectul de cooperare între diferitele organizaţii din domeniul analizei politicilor culturale.370

Sunt eligibile să participe în programul Cultura 2007-2013 toate Statele Membre, ţările EEA (Spaţiul Economic European), ţările în curs de aderare cum sunt Turcia, Macedonia, Serbia şi Muntenegru, precum şi ţări terţe.

Comitetul pentru Cultură şi Educaţie

Un alt actor implicat în politici culturale la nivel european este Parlamentul Europei, mai exact prin Comitetul pentru Cultură şi Educaţie, care este unul dintre cele 20 de comitete ale Parlamentului.371 Responsabilităţile Parlamentului includ aspectele culturale ale Uniunii Europene, cum ar fi intensificarea cunoaşterii şi diseminării culturii, protejarea şi susţinerea diversităţii culturale şi lingvistice, precum şi protejarea expresiei artistice, a moştenirii culturale şi a mobilităţilor. Pe lângă aceasta, se angajează în politica educaţională a Uniunii, mai cu seamă în ceea ce vizează educaţia superioară şi cooperarea educaţională şi culturală cu ţări terţe. În plus, Comitetul pentru Cultură şi Educaţie este responsabil de informare şi politici media, precum şi de informarea societăţii în aspecte legate de cultură şi educaţie.372

Forumuri culturale

Forumurile culturale sunt o altă modalitate de a discuta şi de a susţine problematicile culturale la scară europeană. Primul forum cultural a avut loc în 2007, la Lisabona, pe când Portugalia se afla încă la preşedinţia UE. Reprezentanţi ai organismelor publice au discutat noi posibilităţi de cooperare în sfera politicilor culturale europene. Ca rezultat, a fost adoptată Agenda Europeană pentru Cultură (numită în continuare Agenda). Scopul său este cu precădere să încurajeze diversitatea şi dialogul cultural,

370 Ibidem .

371 European Parliament (n.d.). Culture and Education: Members, secțiunea 1.

372 Ibidem.


110

să promoveze cultura ca un catalizator pentru creativitate şi să sublinieze rolul esenţial al culturii în relaţiile internaţionale la nivelul UE.373

Un alt forum cultural a avut loc la Bruxelles, între 28 -30 Septembrie 2009, unde s-au prezentat proiecte legate de Programul Cultura 2007-2013 şi care a oferit o platformă pentru schimbul de informaţie şi experienţă între diferiţii participanţi membri ai programului.374

Agenda Europeană pentru Cultură

După cum s-a menţionat anterior, Comisia Europeană a avansat propunerea creării unei Agende Europene pentru Cultură în 2007, axată pe trei obiective: dialogul intercultural şi diversitatea culturală ; cultura – canal pentru creativitate ; cultura ca factor principal în relaţiile internaţionale.

În timpul Forumului de la Lisabona, din septembrie 2007, Agenda a primit sprijinul sectorului cultural, iar prin Rezoluţia Consiliului din Noiembrie 2007, şi pe cel al Consiliului Europei. În decembrie a fost aprobată de Consiliul European.375

Obiective şi implementare:

Promovarea diversităţii culturale şi a dialogului intercultural

Diversitatea culturală a UE este văzută tot mai mult ca un avantaj major şi ca un fundament pentru creativitate. Dar, pentru ca UE să beneficieze de diversitatea culturală, este nevoie de înţelegere reciprocă şi de o bună comunicare între cetăţeni cu background diferit. De aceea obiectivele Agendei îşi propun să încurajeze dialogul intercultural efectiv, ceea ce presupune schimburi libere şi respectuoase între organizaţii, grupuri şi persoane din diferite culturi. Un alt scop este promovarea profesionalismului intercultural precum participarea civică, limbile străine

373 European Festivals Association (n.d) From 28 to 30 September 2009 the flagey in Brussels was the stage for the European Culture Forum.

374 Ibidem.

375 European Commission. (2010). The European Agenda for Culture, secțiunea 2.


111

şi cunoaşterea altor culturi. Un alt treilea scop în cadrul acestor obiective este facilitarea muncii în străinătate pentru artişti.376

UE implementează aceste scopuri susţinând dialogul intercultural prin iniţiative de colaborare în planul politicilor, de exemplu proiectele referitoare la cultura minorităţilor şi la oraşele interculturale.377 Mai mult, UE oferă fonduri prin intermediul diferitelor programe. Un astfel de program este Programul Cultura 2007-2013, care susţine, printre altele, schimbul cultural şi artistic, precum şi proiecte culturale. Un alt program este Proiectul Pilot pentru Mobilitatea Artistului, care prevede susţinerea artiştilor pentru a înlesni deplasarea lor între diferitele state.378

Cultura – un canal pentru creativitate

Sectorul cultural contribuie enorm la economie, la piaţa muncii şi la creşterea UE. De aceea, UE susţine creativitatea în cadrul Strategiei pentru Creştere şi Locuri de Muncă, elaborată la Lisabona în 2008 şi al cărei obiectiv este să creeze locuri de muncă mai bune şi mai multe, făcând în acelaşi timp economia mai inovatoare şi mai ecologică.379 Pentru a creşte rolul semnificativ pe care îl are cultura ca mijloc de promovare a creativităţii în termeni tehnologici şi sociali au fost determinate câteva scopuri distincte.

Mai întâi, este esenţială promovarea creativităţii în educaţie pentru a arăta rolul culturii pentru „lifelong learning”.380 În acest sens, pentru a conştientiza opinia publică, 2009 a fost declarat Anul European pentru Creativitate şi Inovaţie prin Cultură şi Educaţie. În al doilea rând, a fost promovată formarea „lucrătorilor culturali”381 pe piaţa europeană internă, în vederea dezvoltării competenţelor în domeniul cultural. Şi, în al treilea rând, au fost promovate, de asemenea, parteneriate între diferite sectoare. 376European Commission, Cultural diversity and intercultural dialogue, 2010, pp. 2-4.

377 European Commission, Intercultural dialogue in the spotlight, 2010, p. 6.

378 European Commission, Cultural diversity and intercultural dialogue, 2010, pp. 8, 9.

379 European Commission, Towards a green and innovative economy, 2010 § 1.

380 European Commission, Culture and creativity, 4 august 2010, p. 6.

381 Ibidem, § 8.


112

Suportul legislativ pentru acest obiectiv este copyright-ul UE, care protejează dreptul producătorilor, autorilor şi artiştilor de a beneficia de recompensele cuvenite pentru munca lor. Astfel, acest suport legislativ permite cetăţenilor UE să aibă acces la moştenirea lor culturală.382

Cultura în relaţiile internaţionale

Acest important obiectiv al UE a apărut datorită intensificării procesului de globalizare. În acest sens, începând cu Convenţia UNESCO din 2005, Statele Membre ale Comunităţii Europene au obligaţia de a sublinia rolul cultural în „guvernarea globală”383, dar şi de a include aspecte culturale în politicile şi procesele de dezvoltare. CE trebuie să se angajeze în dezvoltarea politicilor de dialog cultural în toate regiunile şi ţările, dar şi să intensifice schimbul cultural prin ameliorarea accesului ţărilor în curs de dezvoltare la servicii culturale, profesionişti şi bunuri din Europa. Pe lângă aceasta, UE oferă suport tehnic şi financiar activ în vederea protejării moştenirilor culturale. În cele din urmă, UE cooperează cu organisme internaţionale precum UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) sau Alianţa Civilizaţiilor a ONU, a căror principală atribuţie este cultura.384

Implicarea Statelor Membre

În vederea aplicării celor trei obiective din Agenda mai sus menţionată au fost trasate trei arii de prioritate diferite. Acestea sunt după cum urmează:

• Creşterea posibilităţilor pentru întreprinderi creative şi culturale, în particular Întreprinderi Mici şi Mijlocii (IMM-uri),

• Extinderea metodologiilor, statisticilor şi bazelor de date pentru dezvoltarea comensurabilităţii sectorului cultural,

382 Ibidem, § 10.

383 European Commission, The international dimension, 2010, § 5.

384 Ibidem, § 1-8.


113

• Încurajarea constantă a Convenţiei UNESCO pentru Protecţia şi Promovarea Diversităţii Expresiilor Culturale.

Pentru o reală implementare a acestor obiective şi pentru obţinerea unor rezultate în 2010, au fost create diferite grupuri de lucru dedicate următoarelor teme:

• Condiţii pentru mobilitatea artiştilor şi a altor profesionişti din domeniul culturii;

• Potenţialul întreprinderilor culturale şi creative;

• Mobilitatea colecţiilor şi activităţilor muzeale;

• Sinergii între cultură şi educaţie.

Aceste grupuri de lucru clasifică cele mai bune practici şi oferă recomandări şi propuneri de finanţare a programelor între Statele Membre. În plus, la nivelul UE, grupurile de lucru evaluează dezvoltarea şi formulează recomandări.385 Mai mult, aşa cum a decurs din interviuri (vezi capitolul Inside Europe), în domeniul culturii aproape toată puterea rămâne în mâinile Statelor Membre. După cum afirmă Alison Crabb386, UE nu pare că va prelua vreodată competenţele pentru cultură, câtă vreme Statele Membre sunt dispuse să păstreze acest domeniu.387

Anul European pentru Dialog Intercultural

Parlamentul European şi Consiliul UE au fondat Anul European al Dialogului Intercultural în decembrie 2006. Nevoia de dialog intercultural creşte pe măsură ce Europa devine din ce în ce mai diversă. Globalizarea, cu diversitatea sa lingvistică, religioasă, culturală şi etnică reclamă un dialog în vederea promovării cetăţeniei şi identităţii europene. Scopul Anului European pentru Dialog Intercultural a fost să sporească nivelul de

385 European Commission, Involving the Member States, 2010, § 4.


387 Ibidem.


114

conştientizare referitoare la diferitele moşteniri culturale din Europa388 prin încurajarea dialogului intercultural care să promoveze acceptarea reciprocă şi descoperirea avantajelor diversităţii culturale.389 După cum reiese din interviul cu Alison Crabb, dacă socotim diversitatea ca fiind un atuu, ar trebui să şi recunoaştem, pe de altă parte, că ea poate pricinui tensiune, deoarece oamenii tind să se înstrăineze unul de altul în oraşe.390

De-a lungul anului, diverşi parteneri precum Comisia Europeană, autorităţi ale Statelor Membre de la nivel local, regional sau naţional, parteneri din societatea civilă şi ambasadori, dar şi alte instituţii, au fost implicate în a transforma acest eveniment într-unul de succes.391

Capitalele Culturale Europene

În fiecare an sunt selectate oraşe din Europa pentru a fi numite Capitale Culturale Europene, promovând astfel diversitatea şi prosperitatea culturilor în Europa. Încă de la începutul acestui proiect, în 1985, au fost selectate 40 de oraşe. Selecţia oraşelor se face avându-se în vedere caracteristicile lor şi propunerile de activităţi pentru respectivul an. Scopul Capitalelor Culturale ale Europei este de a promova diversitatea culturilor Europei şi de a celebra legăturile dintre ţările europene. Aceste oraşe contribuie la aducerea laolaltă a cetăţenilor europeni şi la adâncirea conştiinţei cetăţeniei europene.392

Compendium: Politici Culturale şi Direcţii în Europa

Politici Culturale şi Direcţii în Europa este un sistem online de monitorizare a informaţiei referitoare la politicile culturale în diverse naţiuni. Scopul acestui

388 About the year, Dialog Intercultural, § 1.

389 Ibidem. About the year, Dialog Intercultural, § 1.


391 About the year, Povestea Anului European al Dialogului Intercultural 2008, § 2.

392 European Commission, European Capitals of Culture, 2010, § 1-4.


115

Compendium, după cum mai este numit, este să includă toate cele 50 de State Membre pentru a coopera la Convenţia Culturală Europeană, prima convenţie culturală în cadrul Comunităţii Europene. Totuşi, deocamdată în compendiu sunt incluse doar 42 de ţări.393

Subiecte şi teme

Ţările din Compendiu adună laolaltă 80 de subiecte diferite din politicile culturale, organizate pe diferite capitole. Aceste capitole se concentrează, de pildă, pe instituţii culturale, pe cadrul legal şi pe aspecte legate de metodologie.394

Monitorizarea

Compendiul formulează, de asemenea, o varietate de întrebări menite să monitorizeze performanţa Statelor Membre în ceea ce priveşte implementarea politicilor culturale ale UE:

• Dacă Statele Membre au adoptat convenţiile culturale introduse în Europa după 1950?

• Cum au fost implementate aceste convenţii?

• Cum au raportat guvernele care au încheiat recent revizuirea politicilor culturale naţionale pe baza recomandărilor făcute?

• Ce noi legi referitoare la cultură au fost introduse?

• Cum s-au schimbat preferinţele în materie de politici culturale în anumite ţări?

• S-au elaborat politici sau amendamente noi care să îmbunătăţească condiţia artiştilor?395

393 Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe (n.d.). What is the Compendium?

394 Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe (n.d.). Themes and Issues in Cultural Policy, § 1.

395 Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe (n.d.). Monitoring Standards, Developments and Trends in Cultural Policy, § 1-6.


116

Comparaţie şi statistici

Compendiumul prezintă totodată modul în care sunt abordate şi organizate politicile culturale în diferite ţări396, aşa cum sunt prezentate şi enumerate în anuarele ţărilor, inclusiv al tuturor Statelor Membre. El include grafice şi date referitoare la locuri de muncă, participare, orientări în rândul populaţiei, finanţări din fonduri publice pentru cultură, precum şi informaţii despre târguri şi schimburi culturale.397

Concluzii: Politicile culturale au constituit un demers relativ recent în cadrul UE,

în jurul căruia există încă multe controverse. La momentul actual, nu există politici culturale comune la nivelul UE, ci mai degrabă directive care să fie implementate în cadrul politicilor culturale naţionale. Cultura nu a fost o prioritate a UE. Prima preocupare referitoare în mod specific la politicile culturale o găsim în Tratatul de la Maastricht, din 1992. Cunoaşterea şi promovarea moştenirii comune europene şi a diversităţii naţionale, cooperarea dintre Statele Membre şi schimburile culturale, precum şi încercarea de a implementa directivele europene în acord cu specificul fiecărei ţări devin prioritare în agenda UE. Aceste priorităţi apar în momentul în care integrarea europeană depinde cu precădere de integrarea culturală. Versiunea Consolidată a Tratatului UE se referă în mod specific la cultură în paragraful 3 al art. 3, unde se fixează obiective: „pentru respectarea bogatei sale diversităţi culturale şi artistice”, pe de o parte, şi, pe de altă parte, „pentru a garanta că moştenirea culturală europeană este protejată şi întărită”.398 Comunitatea avea, aşadar, ca scop 396 Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe (n.d.). Comparative overviews, § 1.

397 Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe (n.d.) Cultural Statistics in Europe, § 2.

398 Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty on the Functioning of the European.


117

să creeze o identitate culturală europeană, subliniind totodată şi diversitatea naţională a Statelor Membre.

Există dificultăţi în ceea ce priveşte crearea de politici culturale la nivelul UE. Gottfried Wagner399 identifică o parte din acestea ca fiind legate de protecţionismul Statelor Membre, de procesul în sine de creare de politici, care presupune intervenţie publică şi delegare (ambele deficitare), dar şi de dimensiunea abstractă a cadrului european, de lipsa experienţei şi a instrumentelor necesare pentru acest proces şi de nivelul scăzut al lobby-ului. Wagner consideră că, până în prezent, intervenţiile programului Cultura al UE au fost, pur şi simplu, marginale (€400 milioane pe parcursul a 7 ani pentru 27 de ţări înseamnă o medie de aproximativ €2 milioane pe an pentru fiecare ţară; pentru comparaţie – Vienna Opera House are un buget de €86 milioane pe an). Sprijinul UE pentru cultură este doar simbolic, chiar în comparaţie cu sprijinul UE pentru educaţie. Aproape trei milioane de studenţi au avut şansa de a studia în străinătate datorită programului Erasmus (acum majorat cu Erasmus Mundus), în timp ce mobilitatea culturală se află încă în faza de proiecte-pilot. Comisia ar trebui să se concentreze, probabil, mult mai mult pe chestiunile legate de politici de bază, mai degrabă decât pe derularea de programe. Politicile culturale semnificative ar putea avea nevoie de structuri diferite în viitor.400

Programele UE legate de cultură reprezintă procesul de implementare a acţiunii legate de cultură a Comunităţii, precum şi sublinierea parteneriatelor transnaţionale, accesul publicului la cultură şi promovarea activităţilor culturale europene. Numitorii comuni ai programelor europene, fie că este vorba de Kaleidoscope, Ariane, Raphael sau Cultura 2000401, dar şi în cazul Agendei pentru Cultură 2007-2013402 sunt promovarea identităţii europene a Statelor Membre şi, în acelaşi timp,

399 Gottfried Wagner, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, London-UK, Alliance Publishing Trust, 2011, pp. 140-144.

400 Gottfried Wagner, op.cit., p. 153.

401 Europa (2007). Culture 2000 Programme.

402 European Commission, European Agenda for Culture, 2010.


118

promovarea valorilor şi activităţilor culturale naţionale. Din analiza Agendei pentru Cultură 2007-2013403, este evident că UE acordă prioritate culturii şi politicilor culturale. În cadrul acestui document, există inserate dispoziţii cu privire la iniţiativele naţionale legate de domeniul culturii. Este accentuat moto-ul oficial „unitate în diversitate”.

Observatorul cultural Rod Fisher a identificat o trecere de la relaţii culturale bilaterale la „relaţii culturale multilaterale” şi, de asemenea, „de la diplomaţia culturală la relaţiile culturale şi mutualitate” (aceasta din urmă a fost deja testată de British Council), ca urmare a nevoii tot mai mari de consolidare a încrederii şi de gard-mending.404

În anul 2006, dezvoltarea noii strategii la nivelul UE a fost însoţită de crearea reţelei în Uniunea Europeană a Institutului Naţional pentru Cultură (EUNIC). Acesta este format în prezent din 29 de institute culturale din 26 de State Membre.405

Organizaţiile societăţii civile au jucat, până în acest moment, un rol major în lansarea cercetării pe tema culturii şi organizarea de evenimente publice, de multe ori în cooperare cu UE; multe organizaţii, precum ENCATC, continuă să facă acest lucru.406

Controversa directivelor europene legate de cultură au de a face cu confruntarea dintre identitatea colectivă şi cea naţională. Identitatea apare în documentele europene cu privire la Uniune, o identitate percepută atât din interiorul Uniunii, dar şi din exterior. Simbolurile identităţii naţionale sunt: imnul, documentele oficiale, graniţele, istoria, drapelul. Influenţa supranaţională a UE este vizibilă, cu toate acestea, doar 17% din cetăţenii europeni recunosc identitatea europeană pe lângă identitatea lor naţională407.

403 Ibidem.

404 Rod Fisher, ‘Recognising the Significance of Culture in Government and EU External Relations’, Mobility Matters (an ERICarts report).


406 ENCATS.

407 European Union Citizenship, Flash Eurobarometer, The Gallup Organization, Hungary, 2008, p. 4.


119

Politicile culturale sunt văzute ca unelte de a îmbunătăţi activităţile economice şi de a reduce riscurile sociale. Integrarea socială şi crearea de reţele la nivelul UE se consideră a fi importante pentru a duce la îmbunătăţirea economiei şi a cooperărilor şi politicilor europene. UE adoptă o definiţie largă a termenului, aşa încât orice operator şi Stat Membru să poată opera cu el şi să-l poată interpreta diferit.408

În capitolul următor, vom încerca să vedem abordarea acestei dileme dintre european vs. naţional în ceea ce priveşte politicile culturale ale Ţărilor Membre.

3. INSIDE EUROPE – Cultural Policies and Identity Constructs in the European Context409

Proiectul Cultural Policies and Identity Constructs in the European Context s-a derulat în cadrul programului Inside Europe, coordonat de prof. şi a fost realizat cu trei grupe de studenţi de la Facultatea de Studii Europene, The Hague University of Applied Sciences. Proiectul a fost câştigat de doctorand Nicoleta Sălcudean în martie 2010 şi s-a derulat în perioada septembrie-decembrie 2010. El a fost coordonat de drd. Nicoleta Sălcudean împreună cu un coordonator de la Universitatea din Haga şi evaluat de o comisie de evaluare / jurizare din care au făcut parte prof. Univ. Dr. Vincze Enikő, drd. Nicoleta Sălcudean şi cadre didactice de la Universitatea din Haga.


409 Mulţumiri studenţilor care au contribuit la acest capitol, coordonatorului de program dl. profesor Paul Nixon, Head of Research (RESCU), Senior Lecturer in European Studies, The Hague University of Applied Sciences, supervisor A. Grebner, lecturer The Hague University of Applied Sciences şi prof. univ. dr. Vincze Enikő, coordonator doctorat. De asemenea mulţumiri pentru interviuri doamnei Alison Crabb, Comisia Europeană, doamnei Daphne Tepper, Culture Action Europe şi doamnei Paola Vettorle, profesor şi cercetător la Departamentul de Limbi Străine şi Literatură, Universitatea din Verona.


120

Consultând Agenda Europeană pentru Cultură şi Ghidul de Politici Culturale şi Curente în Europa, fiecare grup (după consultarea cu coordonatorul) a selectat două Ţări Membre UE. Pe baza documentelor oficiale s-au analizat modalităţile de adoptare şi implementare a directivelor europene în cadrul politicilor naţionale. La final, s-a prezentat un raport cu rezultatele şi metodele folosite.

3.1. Gradul de integrare europeană: Olanda şi Irlanda

Europe 21 – Grupa 1

Studenţi:

Irina Beltcheva Christine Andreeva

Viatcheslav Obodzinskiy Elena Akdanova

Supervizor: A. Grebner

Coordonatori: drd. Sălcudean, Universitatea Babeş-Bolyai

Rezumat

Cercetarea pleacă de la întrebarea: care este gradul de integrare culturală la nivelul UE? Răspunsul la această întrebare este legat de conceptul de europenizare. Fiecare Stat Membru UE preia implementarea de politici culturale şi dezvoltarea aspectelor culturale în funcţie de specificul naţional. De aici decurge necesitatea de a defini europenizarea şi euroscepticismul şi de a vedea care sunt factorii specifici care influenţează dezvoltarea culturală a unei ţări. Cercetarea are la bază o comparaţie între diferite ţări pe baza unor criterii considerate esenţiale pentru cadrul cultural. Pentru comparaţie, au fost alese două ţări cu contexte istorice diferite şi cu abordări diferite ale culturii: Olanda şi Irlanda.

Deşi sunt membre UE de mai bine de treizeci de ani, au abordări diferite asupra integrării europene. Ambele au avut momente de euroscepticism sau de pro-europenizare de-a lungul timpului. Cercetarea îşi propune să descopere motivele din spatele acestor poziţii, dar şi eficienţa politicilor culturale şi cum reflectă ele „comportamentul” scenei politice europene.


121

Europenizare şi euroscepticism

„Politicile culturale reflectă faptul că astăzi [umanitatea] este confruntată cu alegerea dintre evadarea oarbă şi disperată în nihilism sau confruntarea fermă a viitorului.”410

Euroscepticismul în Olanda

Olanda e recunoscută ca o ţară în favoarea Comunităţii Europene şi cu o atitudine mai degrabă pro-europeană.

Olandezii au sabotat şi propunerea lui Charles de Gaulle pentru o Confederaţie Europeană (aşa numitul plan Fouchet). Recent, euroscepticismul în Olanda a crescut şi se poate observa o legătură între euroscepticism şi politica naţională. Succesul electoral al lui Pim Fortuyn, cu vederi puternic eurosceptice, a fost o altă cauză a creşterii euroscepticismului în această ţară411, care a inclus retragerea din spaţiul Schengen, abolirea CAP şi a fondurilor structurale. Cu 17% voturi şi participarea în guvernul de coaliţie, lista lui Fortuyn a ajuns în atenţia publicului. În 1992, pachetul financiar II Delors a transformat Olanda din beneficiar în ţară care contribuie la bugetul UE. Partidul Liberal a început să critice cabinetul olandez. Criticile cu privire la costuri mari şi management financiar prost la nivelul UE, pe lângă vocile politice care s-au făcut auzite, au condus la ideea că integrarea europeană a mers prea departe.

Euroscepticismul în Irlanda

Deşi au fost percepuţi ca „buni europeni” şi statisticile din Eurobarometru arată un nivel ridicat de suport faţă de UE din partea Irlandei, respingerea Tratatului de la Nice, din 2001, a reuşit să schimbe 410 Augustin Girard și Genevieve Gentil, Cultural development: experiences and policies, 2nd ed., Paris: Unesco, 1983, p. 186.

411 Robert Harmsen şi Menno Spiering, ”Euroscepticism and the Evolution of European Political Debate”, în European Studies, An Interdisciplinary Serios in EuropeanCulture, History and Politics, Robert Harmsen şi Menno Spiering (eds.), Amsterdam – New-York (NY), Editions Rodopi B.V, 2004, p. 18.


122

acest stereotip. Unii cercetători pun această schimbare pe seama faptului că Irlanda a devenit din beneficiar al bugetului UE, un partener care contribuie la buget.

Gilland412 consideră că această schimbare spre euroscepticism poate fi pusă mai degrabă pe seama alegerilor naţionale şi a schimbării rapide din politica irlandeză, în general, nu neapărat pe seama unei schimbări de poziţie faţă de UE. De asemenea, absenţa la Referendumul din 2001 este un alt factor de luat în considerare. Cele două partide importante Fianna Fail şi Fine Gael, împreună cu coaliţia din partidul Laburist şi Democraţii Progresişti au fost în mod constant pro-europeni. Însă, activismul politic al Partidului Verde şi Sinn Fein, ambele eurosceptice, a avut o mare influenţă. În perioada 1997-2002, partidul Sinn Fein a crescut în reprezentare de la 1 la 5 poziţii, iar Partidul Verde a crescut cu 4 poziţii (de la 2 la 6). Neutralitatea irlandeză este importantă în ceea ce priveşte agenda euroscepticismului soft în această ţară.

Politici culturale în Olanda

Contextul istoric

“Epoca de aur a secolului al XII-lea a fost importantă pentru identitatea olandeză. În acea vreme, Olanda a fost cea mai puternică ţară din lume. A fost o perioadă de mare prosperitate, influenţă politică, artă, democraţie, bunăstare pentru toată lumea, deci, o perioadă de influenţă în istoria olandeză.”413

Politicile culturale olandeze se bazează pe ideea că statul trebuie să se distanţeze de emiterea de judecăţi de valoare asupra artei şi ştiinţei. Dezvoltarea culturii în Olanda se datorează în mare măsură influenţei persoanelor private şi multor fundaţii. Guvernul îşi asumă rolul de moderator al activităţilor culturale, fără a juca rolul de patron al culturii şi 412 K. Gilland, ”Euroscepticism”, în Euroscepticism. Party Politics, National Identity and European Integration, R. Harmsen, M. Spiering (eds.), Amsterdam/ New-York, Rodopi, 2004.

413 B.C. van der Sluijs, lector la The Hague University, curs.


123

artei publice. Departamentul de Artă şi Cultură datează din 1945. Secretarul de stat are responsabilitatea politică pentru arte şi cultură, precum şi pentru mass-media, din 1994.

Consiliul Europei a împărţit perspectiva istorică a politicilor culturale în două episoade. Prima perioadă este cea dinainte de 1970, datorită grupurilor sociale sau diferitelor ideologii – liberală, socialistă, catolică, protestată – transmise prin mass-media. Perioada ocupaţiei germane a fost urmată de un sprijin mai mare din partea guvernului în ceea ce priveşte filmul, teatrul şi literatura. Abia după 1950, Consiliul Artelor a fost înfiinţat de cabinet.414

În anii 1960, datorită schimbărilor ideologice din societatea olandeză, guvernul a schimbat politicile de finanţare a artelor şi culturii: de la sprijin temporar la suport permanent. De asemenea, menţionăm preocuparea pentru calitate prin înfiinţarea de comitete care să decidă criteriile de evaluare şi să realizeze infrastructura la nivel naţional. La nivel local, s-au construit multe clădiri care să faciliteze activităţile culturale. Conform Consiliului Europei, în anii 1970, datorită recesiunii, politicile culturale au devenit parte din politicile welfare ale guvernului. În anii 1980, guvernul a trebuit să îşi reconsidere rolul în diferite domenii, inclusiv în cel al culturii. Au existat două strategii: una în care guvernul a continuat să investească în instituţiile culturale pentru a garanta calitatea artistică şi profesionalismul şi una în care guvernul a încercat să ajungă la cheltuieli publice în anumite domenii. Instituţiile au primit permisiunea de a avea câştiguri suplimentare, iar dependenţa lor de subvenţii s-a redus. Guvernul elabora planuri de politici culturale o dată la patru ani. În anul 1994, Ministerul Bunăstării, al Sănătăţii Publice şi al Culturii a devenit Ministerul Educaţiei, Culturii şi Ştiinţei. Finanţarea a fost redusă, pe măsură ce erau încurajate finanţările de la alte surse. În acelaşi timp, guvernul sugera să fie luate în considerare nevoile audienţei tinere şi ale populaţiei minorităţilor etnice aflate în creştere. Din cauza recesiunii, în 2004, fondurile de la bugetul de stat au fost reduse, acest rol revenind

414 Annual Report 2008.


124

„organizaţiilor suport”. Fondul alocat culturii şi artelor a fost redus cu 10%, ceea ce reprezintă 5-6 milioane de euro. Schimbările de politici au fost validate în 2005 de către Secretarul de Stat prin documentul Making a Difference (Verschil Maken). Astfel, s-a redus birocraţia în domeniul suportului pentru artă şi cultură, inclusiv în rolul Parlamentului, Consiliului pentru Cultură şi Fondurilor Publice pentru Cultură şi s-a realizat mai multă interacţiune la nivelul vieţii culturale bazate pe educaţia în domeniul artelor, precum şi participarea şi sublinierea factorului cultural în societate prin stimularea altor domenii ale societăţii în conexiune cu domeniul artelor şi culturii. Cei care creează politicile olandeze consideră că participarea la activităţile culturale poate veni în întâmpinarea unor probleme sociale importante, cum ar fi integrarea minorităţilor în societatea olandeză, dezvoltarea comunităţii sau coeziunea şi incluziunea socială.415

Politicile culturale la nivelul UE sunt influenţate de provocările tranziţiei şi se observă necesitatea de a stabili legături între politicile culturale şi alte sectoare. În acest sens, agenda UE a politicilor culturale s-a extins.

Obiective generale şi principii ale politicii culturale

Obiectivul principal îl constituie generarea condiţiilor necesare pentru „menţinerea, continuitatea, dezvoltarea şi răspândirea socială şi geografică şi expansiunea expresiilor culturale”. Accentele importante sunt libertatea individuală de expresie şi diversitatea. La baza gradului înalt de toleranţă din societatea olandeză şi a interesului faţă de modele culturale diferite stă lupta îndelungată pentru pluralism. Un alt accent important este cel legat de calitate, precum şi de dialogul dintre generaţii, activităţi interculturale şi instituţii multiculturale. Se aspiră la o conexiune mai mare între procesul artistic şi cel economic.

415 Vladimír Bína and Teunis IJdens, Social participation and cultural policy: a position paper, p. 6 – http://www.boekman.nl/documenten/projecten_OCW08_position%20paper.pdf, accesat în iulie 2011.


125

A fost promovată ideea de canon, care se referă la acele cunoştinţe considerate importante de acumulat pentru elevii de şcoală primară şi gimnazială despre evenimentele şi figurile proeminente ale naţiunii lor. Acest canon a fost publicat în 2006.

Finanţarea culturii

Fondurile alocate culturii (fără media) au crescut progresiv în ultimii 30 de ani: de la 1.168 milioane de euro în 1985 la 2.981 milioane de euro în 2006. Din 1999 până în 2006, cheltuielile au crescut cu 57%.416 Există şi legi specifice pentru subvenţii: Specific Cultural Policy Act, dar şi Monuments and Archaeological Sites Act sau Public Records Act şi Media Act. Acestea se dau instituţiilor pe patru ani, pe baza unor evaluări realizate în sistemul Cultural Policy Document. Ministerul poate, de asemenea, să acorde granturi.

Tabel 3: Venituri şi cheltuieli (milioane euro), date furnizate de Ministerul Educaţiei, Culturii şi Ştiinţei, Cultural Policy Report 2006.417

Total cheltuieli 1.732 Cheltuieli Artă 303 Cheltuieli librării, literatură, limbă 42 Cheltuieli Media 845 Cheltuieli Patrimoniu Cultural 371 Cheltuieli Fonduri 81 Alte cheltuieli 17 Aparatură 71 Total venituri cultură 354 Total venituri patrimoniu 111 Venituri Media 239 Alte venituri 4

416 Cultural Policy in the Netherlands, edition 2006, Ministry of Education, Culture and Science.

417 Ibidem.


126

Politici culturale în Irlanda

“Provocarea pentru noi este să demonstrăm importanţa artelor la nivel naţional şi internaţional şi să realizăm beneficiile economice pe care artele le aduc în ceea ce priveşte nivelul de angajare, turism cultural şi productivitate.”418

Perspectiva istorică

Datorită poziţionării sale geografice, Irlanda a jucat un rol de „periferie vestică a Europei” şi are o cultură unică. Există diferenţe mari între zona rurală şi cea urbană, între zonele vorbitoare de irlandeză şi cele cu limba predominantă engleză.

Când a intrat în UE, în 1973, Irlanda era considerată o ţară rurală, conservatoare şi „un stat foarte centralizat, cu guvernare locală slabă şi cu un nivel regional inexistent”.419 Deşi de atunci a avut loc o dezvoltare economică importantă, care a crescut nivelul de trai, totuşi, naţionalismul joacă un rol important pentru irlandezi. Un atribut important al culturii irlandeze este dimensiunea naţională şi identificarea cu tradiţiile, valorile, istoria şi limba naţională.420 Un motiv ar putea fi şi dependenţa îndelungată de Marea Britanie, trecutul zbuciumat, foametea din 1845-1849, toate acestea accentuând frica legată de pierderea identităţii naţionale. Climax-ul în ceea ce priveşte popularitatea limbii a fost atins în secolul al XIX-lea. Consecinţa a fost înfiinţarea, în 1893, a Gaelic League (Conradh na Gaeilge), cu scopul de a promova limba irlandeză în afara ţării. Acest obiectiv a avut un efect crucial în ceea ce priveşte schimbările politice şi culturale din societate.

În Irlanda, există două limbi oficiale – engleza şi irlandeza (Gaellige), engleza fiind limba maternă a majorităţii populaţiei. Doar 2% din irlandezi

418 Mary Cloake, Director of the Arts Council of Ireland , Citată în Annual Report 2008.

419 G.Falkner, B. Laffan, The Europeanization of Austria and Ireland: Small can be Difficult? The Member States of the European Union, Oxford University Press., 2005, p. 213.

420 Cultural Policy Database 2005.


127

locuiesc în Gaeltacht, zona istorică vorbitoare de limba irlandeză. Bilingvismul din Irlanda a jucat un rol important în dezvoltarea politicilor culturale, atât în ceea ce priveşte comercializarea, cât şi identitatea culturală. Deşi irlandeza este prima limbă oficială, doar 50.000 de cetăţeni o vorbesc uzual. Este de subliniat aici sprijinul diasporei, mai ales din SUA. Irlanda dezvoltă legături culturale strânse cu SUA şi cu Australia. Acest lucru se datorează şi emigrării – în timpul foametei, 1,5 milioane de irlandezi au părăsit ţara, majoritatea îndreptându-se spre SUA. În SUA şi Australia, Irlanda are dreptul de a difuza emisiuni radio-TV. 421

La nivel instituţional, structurile s-au dezvoltat după fondarea statului, în 1921. Abordarea tradiţională şi naţionalistă este vizibilă în domeniul cultural. Efectul negativ a fost cenzura ce urmărea înlăturarea acelor opere de artă care nu erau considerate irlandeze.422

O altă caracteristică importantă a sistemului politic irlandez este centralizarea. Aceasta, precum şi deficienţele de planificare la nivelul politicilor, instabilitatea instituţională şi lipsa de fonduri au dus la probleme serioase de administraţie.423 În domeniul culturii, acest lucru s-a reflectat în dificultăţi la nivelul implementării politicilor. La acest lucru se adaugă şi subfinanţarea acestui domeniu.

Primele legi legate de cultură au fost stabilite abia în 1951. Acest lucru s-a datorat şi lipsei de tradiţie în domeniu şi guvernanţei. Arta era privită mai degrabă ca un lux. La acestea s-au adăugat nivelul scăzut de trai din Irlanda şi problemele economice.424

Arts Act din 1951 a fost aprobat de Consiliul Artelor (An Chomhairle Ealaíon). Consiliul Artelor este sub autoritatea Primului Ministru (Taoioseach) şi a fost prima instituţie responsabilă de cultură în Irlanda. O

421 Ibidem.

422 Cultural Policies and Trends in Europe. Ireland 2009.

423 M. Adshead, J. Tonge, Politics in Ireland. Convergence and Divergence in a Two- Party Island. New York : Palgrave Macmillan, 2009.



128

măsură luată a fost scutirea de taxe pentru artişti şi creaţia lor. Însă, Arts Act nu a putut umple golul existent din politicile culturale, din cauza subfinanţării şi a bazelor instituţionale menţionate.425 Îmbunătăţirile semnificative au început în 1973, odată cu actualizarea Arts Act, când s-a decis reconstituirea Consiliul Artelor şi alocarea unor fonduri pentru arte de la guvernul local. De asemenea, s-a consolidat structura organizaţională şi administrativă a guvernului astfel încât să vină în sprijinul culturii. S-au format trei mari secţiuni: Guvernul Central, prin diferite departamente de Stat, Loteria Naţională şi Biroul pentru Servicii Publice; Guvernul Local, prin birourile regionale de artă şi câteva birouri naţionale; şi Consiliul Artelor.426 Se remarcă astfel încercările de descentralizare şi existenţa cooperării cu Irlanda de Nord printr-un program de cooperare sistematică.

Cu toate aceste eforturi, până la sfârşitul anilor 1980, în Irlanda nu au existat politici culturale coerente. Problematicile legate de cultură au fost subsumate cadrului economic sau industriei artei. Din cauza lipsei de fonduri pentru artă, aceasta a fost nevoită să găsească sprijin în industrie, astfel că unele instituţii nu au rezistat (Film Board), iar altele au fost nevoite să crească taxele pentru serviciile oferite (de exemplu bibliotecile).427

Un moment important a fost introducerea White Paper Access and Opportunity, în 1987, care a adus schimbări semnificative. A fost accentuat şi lărgit rolul Consiliului Artelor, iar Loteria Naţională investeşte fonduri pentru implementarea scopurilor culturale. Totuşi, decizia de a dubla fondurile în anii 1990 a eşuat. Decizia cu Loteria Naţională a adus, între 2000 şi 2006, un procent de 28% din totalul de fonduri alocate de Consiliul Artelor.428

Un alt pas important îl constituie înfiinţarea Departamentului Artelor, Culturii şi Gaeltacht (Department of Arts, Culture and the Gaeltacht), în 1993.

425 Towards a New Framework for the Arts, 2000.


427 Ibidem.



129

Această măsură a dus la îmbunătăţirea strategiei de planificare şi a pus bazele unei abordări eficiente pentru implementarea politicilor culturale. A reprezentat prima încercare a guvernului irlandez de a delega responsabilitatea sprijinirii culturii unei singure organizaţii. În 1995, Consiliul Artelor a pregătit prima strategie pentru arte. Guvernul a lucrat la un plan de creştere a bugetului pentru cultură la nivel de infrastructură naţională, folosind fonduri UE. A avut loc şi o consultare şi expertiză a artiştilor.

În 2003, Departamentul de Arte, Sport şi Turism a lansat noua versiune a Arts Acta. Aceasta este în funcţiune şi azi. Acest departament e responsabil de arte, dezvoltarea de capital, arta irlandeză în afara ţării, arta publică, industria cinematografică şi instituţiile culturale naţionale. A existat un anumit progres; dezvoltările economice ce au urmat au dus la investiţii în domeniul cultural, care au atins climax-ul în 2006, când pentru prima dată guvernul a îndeplinit cerinţele economice ale Consiliului Artelor. În acord cu Planul Naţional de Dezvoltare (The National Development Plan) pentru 2007-2013429, există un buget de 1,13 miliarde de euro alocat artelor şi culturii. Însă, din cauza schimbărilor negative survenite începând cu 2009, instituţile culturale se confruntă din nou cu provocări financiare şi progresul înregistrat este din nou ameninţat.

Obiective generale şi principii ale politicilor culturale

Departamentul de Arte, Sport şi Turism a introdus o secţiune legată de politicile legale şi structura instituţiilor culturale naţionale şi a patrimoniului: Institutions Division. Cadrul legal este reprezentat de National Cultural Institutions Act din 1997430.

Documentul strategic, Partnership for the Arts, prezintă cadrul priorităţilor.431 În 2009, s-a creat alianţa Autoritatea Locală – Consiliul Artelor.432

429 Ireland. National Development Plan 2007-2010, 2007.

430 National Cultural Act, 1997.

431 Cultural Policies and Trends in Europe. Ireland, 2009.


130

Definiţia naţională pentru cultură

Nu există o definiţie oficială, dar în Arts Act 2003, cultura este definită astfel: „orice expresie creativă sau interpretativă (tradiţională sau contemporană), în orice formă şi care include în particular artele vizuale, teatrul, literatura, muzica, dansul, opera, filmul, circul şi arhitectura, folosind orice mediu care slujeşte aceste scopuri.”433

Obiectivele politicilor culturale

Departamentul de Arte, Sport şi Turism defineşte scopul politicilor culturale ca fiind acela: „de a furniza resursele potrivite, politicile şi cadrul legislativ pentru a stimula şi a dezvolta artele în Irlanda, dar şi de transformare şi maximizare economică şi pentru ocupaţie, acces şi participare a tuturor segmentelor societăţii la artă.”434

Acest scop poate fi realizat prin încurajarea expresiei artistice, prin conştientizare culturală şi participare şi prin politici, cadru legislativ şi resurse adecvate. De asemenea se doreşte „furnizarea de infrastructură pentru instituţiile culturale naţionale”. Noul Departament Statement of Strategy 2008-2010 subliniază rolul culturii în special pentru turismul ţării. Se urmăreşte incluziunea socială a artiştilor şi sunt încurajate relaţiile inter-departamentale.435

Arts and Culture Plan436, publicat în 2008, accentuează importanţa incluziunii şi a accesului şi restabileşte prioritatea Consiliului Artelor pentru excelenţă artistică; prin documentul Partnership for the Arts 2006-2010, îşi propune: să asişte artiştii în îndeplinirea ambiţiilor lor artistice, să ajute la consolidarea organizaţiilor la nivel naţional şi să garanteze o comunitate artistică stabilă şi vibrantă, să vină în întâmpinarea cetăţenilor 432 Ibidem.

433 Arts Act, 2003.


435 Statement of Strategy 2008-2010, 2007.

436 Arts and Culture Plan 2008.


131

pentru a-i ajuta să experimenteze arta, să promoveze şi să reafirme valoarea artelor în societate şi să se asigure de eficienţa Consiliul Artelor.437

Alte aspecte importante sunt legate de sprijinul creativităţii artistice şi participarea la viaţa culturală, protejarea şi promovarea culturii şi limbii naţionale, în special în zonele Gaeltacht, pentru a nu se pierde identitatea naţională. De asemenea, sunt notabile preocupările pentru limbă şi importanţa oferită rolului economic şi social al culturii. Cultura ar trebui să păstreze echilibrul între protejarea valorilor naţionale şi promovarea diversităţii din societate. De asemenea, se subliniază şi rolul culturii pentru turism.438 Se promovează valorile tradiţionale, dar, în acelaşi timp, este subliniată nevoia de parteneriate.

Finanţarea culturii

În ultimii 10 ani, viaţa culturală din Irlanda s-a îmbunătăţit datorită unor finanţări semnificative. Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, publicat de guvern, a inclus strategii ambiţioase legate de finanţare. În acest sector sunt declarate 1,13 miliarde de euro, din care 226 milioane de euro sunt dedicate programelor de limbă, restul fondurilor fiind alocate pentru alte proiecte din industria cinematografică, tehnologii etc. Criza economică, însă, a cauzat multe reduceri bugetare, iar regresia poate fi observată din 2009.

Tabel 4: Consiliul Artelor-finanţare, 1998-2009

Anul Finanţare în milioane de euro 1998 33,14 1999 35,55 2000 45,08 2001 48,15 2002 47,67 2003 44,10

437Cultural Policies and Trends in Europe. Ireland, 2009.

438 Statement of Strategy 2008-2010, 2007.


132

2004 52,50 2005 66,23 2006 82,31 2007 83,00 2008 82,102 2009 73,75

Sursa: Department of Arts, Sport and Tourism, 2008.

Finanţarea Consiliului Artelor se face de la trezorerie şi din profitul Loteriei Naţionale. Profitul total al Loteriei Naţionale în perioada 2001-2006 a fost de 93,8 miliarde euro, reprezentând 27,7% din fondurile Consiliului Artelor.

În ceea ce priveşte sponsorizarea din fonduri private, Business&Arts National Arts Sponsorship Survey a declarat o sumă de 15 milioane de euro pentru anul 2005. Dacă considerăm că economia ţării era în creştere în acea perioadă, atunci cifra nu este mare, ba chiar denotă interesul scăzut al sponsorilor pentru cultură. Fondurile alocate de Departamentul de Arte, Sport şi Turism în 2008 au fost de 220,72 milioane de euro. Trebuie însă ţinut cont şi de recalcularea produsului intern brut, din 2006. Sprijinul Trezoreriei pentru radiodifuziune, patrimoniu şi finanţările intermediate de autorităţile locale nu sunt incluse.439

Tabel 5: Cheltuielile culturale publice pe cap de locuitor, în euro, pentru 2007 şi 2008

Anul Cheltuieli culturale publice* Cheltuieli pe cap de locuitor % din PIB

2007 222 406 000 52,46 0,12

2008 220 720 000 49,77 0,1210

Sursa: Department of Arts, Sport and Tourism, 2008.



133

Tabel 6: Cheltuieli culturale de stat, pe sector, în euro, 2007 şi 2008

Sector / Domeniu / Sub-domeniu Total 2008 Total 2007 % total

Instituţii culturale 49 727 000 50 297 000 13,98%

Patrimoniu 118 706 000 98 182 000 33,37%

Librării 17 949 000 4,47%

Diferite forme de artă sprijinite de Consiliul Artelor (literatură, muzică, arte vizuale, teatru, arte multi-disciplinare / arte combinate)

72 158 000 77 329 000 20,28%

Dezvoltare culturală / proiecte 41 995 000 44 774 000 11,80%

Film 23 189 000 22 159 000 6,52%

Cheltuieli legate de activităţile culturale în afara ţării 4 748 000 4 202 000

1,33%

Alte cheltuieli legate de cultură 28 255 23 645 000 7,94%

Total 355 920 000 338 537 000 100,0%

Sursa: Department of Arts, Sport & Tourism 2009.

Chestiuni importante legate de politicile culturale

Arts Act 2003 formulează ca scop „găsirea unor definiţii contemporane pentru arte, dar şi structurarea dezvoltării politicilor şi a implementării, punerea în aplicare a legislaturii cu privire la instituţiile de cultură, furnizarea şi distribuirea fondurilor pentru arte la nivel naţional, punând împreună strategiile şi planurile Consiliului de Arte şi cele de la nivel local, dispoziţii cu privire la îmbunătăţirea relaţiilor culturale internaţionale.”440

În 1998, UE a solicitat dezvoltarea unor planuri de dezvoltare. Acest lucru a stimulat introducerea unui plan pe cinci ani in Irlanda – National Development Plans – care a contribuit la găsirea unor strategii şi a modalităţilor eficiente de aplicare a lor. Astfel s-au creat agenţiile publice sub-naţionale.441

440 Arts Act, 2003.

441 M. Adshead, J. Tonge, Politics in Ireland. Convergence and Divergence in a Two-Party Island. New York : Palgrave Macmillan., 2009, p. 227.


134

Există o continuă luptă cu fondurile insuficiente. Din 2005 până în 2009, fondurile Consiliului Artelor au crescut cu 14,3%, dar în aceeaşi perioadă şi inflaţia a crescut cu 14,6%.442 Ca urmare, se reduce numărul de festivaluri, expoziţii, iar teatrul şi muzica au de suferit.

Comparaţia între cele două ţări Criterii Relevanţa Olanda Irlanda Contextul istoric

Foarte important pentru politicile culturale – schimbarea status quo-ului politic determină schimbări la nivel cultural

Luptă pentru independenţă şi pentru găsirea identităţii – stat relativ nou Ocupaţie germană şi spaniolă Recesiunea economică din 1970 – sistemul de finanţare a sectorului cultural e regândit – subvenţii care au drept scop – stimularea aportului artistic individual, ca mijloc de a creşte sentimentul de apartenenţă şi de identitate culturală după perioada de ocupaţie Perioadele de ocupaţie au dus şi la deschidere şi diversitate, rezultatul a fost încercarea de integrare a imigranţilor, mai degrabă decât naţionalismul

Luptă pentru independenţă şi pentru găsirea identităţii Conflicte de interes cu Marea Britanie Dependenţa de Marea Britanie pentru o perioadă îndelungată, dar şi Marea Foamete din secolul al XIX-lea – au creat o anumită angoasă legată de identitatea naţională Lipsa instituţiilor independente şi a finanţelor – influenţe majore în modul de creare a politicilor culturale

Obiective generale şi legislaţie

Obiectivele generale ale politicii culturale ale unei ţări acordă o înţelegere clară a valorilor sale naţionale şi o perspectivă asupra dezvoltării viitoare. Legislaţia, pe de altă parte,

Ca stat nou, obiectivele Olandei se concentrează pe dezvoltarea viitoare, nu atât de mult pe conservarea tradiţiilor Politicile culturale se concentrează pe concepte legate de continuitatea, răspândirea şi diversificarea expresiei culturale, dar şi pe dezvoltarea cooperării dintre industriile creative şi celelalte ramuri industriale Constituţia ţării menţionează doar aceste aspecte ca fiind de urmărit de către guvern în interesul cel mai bun al domeniului cultural. Accentul cade pe libertatea de exprimare şi

În Irlanda, chestiunile legate de cultură intră în responsabilitatea Ministerului Artelor, Sportului şi Turismului, înfiinţat cu mai puţin de un deceniu în urmă Se încurajează participarea la arte şi cultură, dar spre deosebire de Olanda, unde e încurajată expresia artistică, în Irlanda accentul cade pe conservare Aceste demersuri se observă la nivelul conservării limbii Ministerul e responsabil legal de Arts Act, finanţarea sectorului cultural şi a instituţiilor sale, monitorizarea autorităţilor locale



135

Criterii Relevanţa Olanda Irlanda arată cât de strictă este o anumită politică, precum şi importanţa respectivului domeniu în cadrul legislaţiei generale a ţării.

de expresie. Secretarul de Stat responsabil de cultură are libertatea de a dezvolta politici culturale după ce consultă Parlamentul

cu privire la planurile de dezvoltare a artei la nivel naţional

Instituţii culturale şi parteneriate Finanţarea culturii

Instituţiile arată accentul pe care guvernul îl pune pe identitatea culturală. Parteneriatele arată direcţiile viitoare de dezvoltare.

Olanda are trei niveluri de autoritate: guvernul local, guvernul provincial şi guvernul central Guvernul central asigură cea mai mare parte a finanţării – mai ales prin subvenţii (care s-au dublat în ultimii 20 de ani) Acest lucru demonstrează importanţa protejării culturii naţionale de către stat şi distribuirea eficientă a fondurilor la nivel guvernamental Parteneriatele sunt realizate cu scopul sponsorizării şi donaţiilor, dar şi pentru investiţie şi promovare

În Irlanda, Ministerul Artelor, Sportului şi Turismului administrează organismele din subordine – Consiliul Artelor, Film Board şi altele Distribuirea de fonduri nu e egală şi eficientă, criza economică influenţează distribuirea bugetelor, inclusiv la nivelul sectorului cultural Guvernul local are mai puţină influenţă, comparativ cu guvernul olandez

Minorităţile culturale şi de limbă

Existenţa sau absenţa minorităţilor culturale şi mai ales nivelul lor de integrare este o dovadă a orientării ţării respective spre exterior, dar şi a politicilor culturale şi a eficienţei lor (cu privire la

Olanda e o ţară care pune un accent important pe relaţiile internaţionale şi are o mare deschidere spre alte culturi; acest lucru a atras un număr mare de imigranţi Atitudinea olandezilor faţă de străini este pozitivă şi există tendinţa de integrare a lor, nu de ignorare În 1980, guvernul belgian şi guvernul olandez au semnat un tratat pentru a înfiinţa Dutch Languate Union, o organizaţie cu identitate legală naţională şi internaţională, cu sediul central în

Chiar dacă nu au fost oficial recunoscute minorităţi în Irlanda, ţara se transformă dintr-o ţară emigrantă într-una imigrantă şi există o strategie de politici legate de sănătatea publică, turism, locuinţe etc. care să vină în întâmpinarea imigranţilor Dialogul intercultural şi Strategiile Educaţionale Interculturale sunt în curs de dezvoltare Bilingvismul din Irlanda a jucat un rol important în ceea ce priveşte politicile culturale şi identitatea Deşi e prima limba oficială, doar


136

Criterii Relevanţa Olanda Irlanda integrare); de asemenea, minorităţile pot fi un indicator al siguranţei identitare a societăţii respective. Prezenţa mai multor grupuri de limbă într-o ţară arată nivelul de diversitate şi eforturile de a le conserva arată cât de puternică e identitatea ţării respective.

Olanda şi care are obiectivul de a încuraja integrarea lingvistică şi literară a comunităţii olandeze din Belgia prin dezvoltarea, studiul şi promovarea limbii şi literaturii olandeze În 2004 s-a deschis Institutul Flamand-Olandez din Bruxelles, cu scopul de a promova cultura olandeză-flamandă în Europa, diversitatea culturală, societate şi politică într-o Europă Unită

50.000 de oameni vorbesc irlandeza, ceea ce a condus la crearea de politici de conservare a limbii

Media Poate fi un indicator pentru nivelul de democratizare al unei ţări şi pentru libertatea de exprimare pe care guvernul o garantează pentru cetăţeni.

Principiile după care funcţionează media naţională sunt libertatea de exprimare într-o societate democratică, dar şi diversitatea şi accesul la o gamă largă de media Calitatea este un alt factor important Radiodifuziunea e finanţată de guvernul central

În Irlanda, atenţia se concentrează pe produse media naţionale, o modalitate de a conserva identitatea naţională şi de a încuraja producţia internă media RTE este un serviciu public responsabil pentru integrarea, promovarea şi sprijinirea instituţiilor de artă şi cultură; de asemenea, el invocă diversitatea culturală ca o valoare de bază

Patrimoniu cultural şi artă

Atitudinea ţării faţă de patrimoniul cultural şi de politicile dezvoltate în acest domeniu arată direcţia pe care ţara respectivă o adoptă cu privire la

Atitudinea Olandei tinde mai degrabă înspre dezvoltare decât înspre conservare Cu toate acestea, există programul „Canon”, dezvoltat la directiva CE, care are menirea de a informa fiecare cetăţean olandez despre patrimoniul cultural şi istoria ţării Acest canon se predă în cadrul şcolii (gimnaziu) În ultimul secol, s-a pus accent pe

Irlanda a înfiinţat Heritage Council and Fund, sub autoritatea Ministerului Patrimoniului şi Mediului şi a Guvernului local; acesta se ocupă de crearea şi dezvoltarea politicilor în acest domeniu Irlanda este orientată spre conservare (de exemplu Heritage Week – un eveniment adresat îndeosebi tinerilor, cu scopul de a


137

Criterii Relevanţa Olanda Irlanda conservarea valorilor.

investiţia şi promovarea filmului olandez (un succes datorat popularităţii în creştere)

conştientiza şi mai mult opinia publică asupra patrimoniului)

Atitudinea faţă de europe-nizare

Ambele ţări sunt membre UE de mai bine de 30 de ani, ceea ce înseamnă că politicile lor sunt stabilite în contextul european. Dar, pentru că nu există politici comune identificate în tratatele europene, felul în care directivele sunt implementate la nivel naţional diferă de la o ţară la alta.

Olanda poate fi considerată mai degrabă eurosceptică Deşi există tendinţa de a anihila acest discurs, el rămâne, totuşi, vizibil (Dutch Liberal Party); cu toate acestea, Parlamentul olandez nu a exprimat păreri negative despre direcţiile culturale europene

În Irlanda se poate observa procesul invers: irlandezii s-au bucurat de statutul european, dar, cu ocazia Tratatului de la Nice (şi implicit la Referendumul pentru Constituţia Europeană), a reieşit că au dubii faţă de UE şi faţă de continuarea procesului de integrare În final, ambele documente au fost semnate, dar euroscepticismul a rămas Irlanda a decis să rămână neutră faţă de problematicile europene. Iar în 2002, Consiliul European de la Seville a decis ca Irlanda să renunţe la serviciile militare în cadrul UE Această decizie arată efectele pe care le poate avea euroscepticismul

Modelul mixt de planificare a politicilor

Modelul mixt de planificare a politicilor (The Mixt-Scanned Planning Policy Model) a fost dezvoltat de sociologul american Amitai Etzioni şi este o combinaţie a modelului raţional (sinoptic) şi a celui incremental (văzut ca un debit constant al ajustărilor politicilor marginale, cu suportul diferiţilor actori şi parteneri, un complex de schimbare, negociere, ajustare şi compromis între guvern şi cetăţeni ca şi poziţie centrală).

Modelul sinoptic este caracterizat de un consens fundamental între diferiţii actori cu privire la instrumente, valori şi scopuri şi, de aceea, subliniază acordul şi armonia. Etzioni consideră că cele două modele nu


138

trebuie să se excludă, ci dimpotrivă, ar putea să se completeze. În modelul propus de el, paradigma sinoptică este legată de procesul fundamental de luare de decizii asupra scopurilor şi mijloacelor, iar modelul incremental se adresează deciziilor zilnice, ad-hoc, legate de implementarea deciziilor.

Legătura dintre incrementalism şi democraţie e subliniată prin existenţa organizaţiilor influente, independente de Stat şi unele de altele, caracteristice pentru societăţile deschise, democratice. Schimbările marginale sunt mai uşor de acceptat decât cele radicale.

Există o dezbatere nesfârşită legată de valorile şi obiectivele care ar trebui să constituie fundamentul societăţii şi al politicilor guvernamentale.443

Politica culturală olandeză

Sistemul politic poliarhic şi modelul incremental de politici este în detrimentul grupurilor de interes. Moto-ul omului de stat liberal al secolului al XIX-lea, Thorbecke, era „guvernul nu este judecătorul artelor şi ştiinţelor”. Astăzi, din cauza crizei, guvernul scade suportul financiar pentru cultură.444

Modelul mixt a fost aplicat în anii 1991 şi 1992 în politica culturală olandeză. Ministerul de Ştiinţe, Cultură şi Educaţie a creat Cultural Outreach Action Plan, în 1999, cu scopul de a promova cultura olandeză cu precădere în rândul tinerilor.

Modelul incremental este vizibil în politicile legate de muzee, arhive, biblioteci, monumente, media, design şi arhitectură, teatru, muzică, dans, educaţie artistică etc., unde are loc un proces de negociere între părţile interesate din lumea artei, guvern, politicieni şi organismele consultative.

În noiembrie 2005, Secretarul de Stat Medy van der Laan a prezentat Parlamentului un document cu politicile legate de muzee, intitulat The

443 Hans Blokland, Planning Dutch Cultural Policy, Acta Politica, vol. XXVIII, nr.2, 1993, pp.151-71.

444 Sursa: B.C. van der Spluijs, profesor.


139

Future of the Past. Prin acesta, colecţiile de stat aflate în muzee vor ieşi din sistemul de finanţare de patru ani şi vor fi eligibile pentru finanţare pe termen lung.445 Acest lucru permite stabilirea unor planuri pe termen lung, înlesneşte instituţionalizarea, aduce stabilitate, permite compartimentalizare şi uşurează procesul de luare de decizii.

Accentele importante cad pe consolidarea identităţii naţionale şi a limbii, integrarea minorităţilor, planificarea spaţială şi culturală.446 Din 2001, guvernul încurajează dezbateri publice pe tema artelor şi dezvoltă statutul internaţional al artiştilor olandezi. Alt aspect îl constituie dezbaterile legate de cultură şi politică. Politicul ar trebui să se distanţeze de procesul decizional şi doar să creeze un cadru în care deciziile să poată fi luate.

În ultimii ani, au existat îndoieli cu privire la modelul incremental şi la modelul democraţiei poliarhice. Pentru mulţi ani, cele două modele au fost văzute ca aservind teoria pluralistă. Au fost criticate puterea crescândă a grupurilor de interes, imobilitatea, compartimentalizarea şi politicile guvernamentale care nu pot fi controlate.447

Politicile culturale irlandeze

Până la sfârşitul anilor 1980, politicile culturale irlandeze au fost dominate de centralizare şi de monopolul guvernamental. Cultura este văzută ca un lux, nu ca fiind parte din sectorul de politici publice. La toate acestea, se adaugă şi deficienţele financiare. Din această cauză, nu au existat multe dezbateri cu privire la rolul guvernului faţă de cultură. Însă chestiunile legate de identitatea naţională şi de limbă fac parte din dialogul public. Procesul instituţionalizării şi al investiţiei în cultură a început în a 445 Cultural Policy in the Netherlands, Executive summery, Ministry of Education, Culture and Science, Boekmanstudies. The Hague/Amsterdam, 2007.

446 Cultural Policy in the Netherlands, Ministry of Education, Culture and Science Boekmanstudies The Hague/Amsterdam, 2009.

447 Hans Blokland, Planning Dutch Cultural Policy, Acta Politica, vol. XXVIII, nr.2, 1993, pp.151-71.


140

doua parte a anilor 1980 şi s-a datorat dezvoltării economice, îndeosebi transformării Irlandei din ţară emigrantă în ţară imigrantă.

Înfiinţarea de către guvern a noilor instituţii şi numărul ridicat de iniţiative şi proiecte a crescut şi numărul celor interesaţi de cultură, care ulterior s-au implicat în procesul decizional. Prima numire a Comitetelor de Artă (Arts Committees) şi a Ofiţerilor Artelor Regionale (Regional Arts Officers) a avut loc în anii 1970. Deşi au fost sprijinite de guvern în faza iniţială, aceste organisme au devenit, pe parcurs, tot mai independente şi au preluat mai multe responsabilităţi în domeniu. Atât procesul de descentralizare, cât şi cerinţele UE, au încurajat acest lucru. De altfel, integrarea strategică a iniţiativelor la nivelul agenţiilor publice subnaţionale a fost o consecinţă a influenţei UE. Îmbunătăţirea nivelului de trai şi a economiei a avut, de asemenea, un rol important în sporirea interesului pentru cultură în Irlanda.

Un alt moment important a fost înfiinţarea, în 1993, a Ministerului Artelor, Culturii şi Gaeltacht. Acest minister a funcţionat ca un mecanism de reglare menit să pună împreună instituţiile subordinate şi să ajute la cooperarea dintre ele. Astfel, ministerul a introdus incrementalismul la nivelul sectorului cultural, prin îmbunătăţirea planificării şi a implementării eficiente a politicilor culturale. De asemenea, în 1995, Consiliul Artelor a publicat primul plan pentru arte, după consultarea cu reprezentanţi ai radiodifuziunii, patrimoniului cultural, filmului şi limbii irlandeze.

În următorii ani, Consiliul Artelor s-a concentrat pe crearea de politici. Contribuţia pe care o au autorităţile locale în crearea de politici este foarte importantă. Cooperarea asigură perspective noi, iar procesul devine mai democratic şi mai deschis spre idei noi. Noul participant la crearea de politici culturale este societatea civilă. Equality and Rights Alliance, o federaţie compusă din 80 de grupuri ale societăţii civile, militează pentru coeziune socială. Din perspectiva dialogului multicultural, Tower of Babel, o iniţiativă multi-etnică, încearcă să integreze refugiaţii şi solicitanţii de azil în sectorul cultural. În plus, legătura creată în 2009 între Autoritatea


141

Locală şi Consiliul Artelor a avut drept scop colaborarea la mai multe niveluri (multi-level), dar mai sunt încă multe de realizat în acest sens.448

Deşi politicile culturale irlandeze acceptă multe iniţiative din partea comunităţii (în special în ceea ce priveşte diversitatea, limba şi patrimoniul), comparat cu alte ţări europene, nivelul de iniţiativă şi strategii de politici culturale din Irlanda este scăzut.449 Nivelul curent de dezvoltare al politicilor culturale irlandeze poate fi considerat în tranziţie, întrucât descentralizarea şi instituţionalizarea sunt procese care necesită timp.

Datorită cooperării dintre anumite niveluri şi instituţii responsabile din diferite domenii de acţiune, Modelul Mixt de Planificare a Politicilor e cel potrivit pentru a defini politicile culturale irlandeze.

Modelul instituţional

Acest model este unul dintre cele mai vechi care ilustrează politicile publice. În timpul procesului de decizie, instituţiile joacă un rol clasic, autoritar. Guvernele sau instituţiile guvernamentale sunt văzute ca singurii jucători autoritari, care determină, execută şi implementează fiecare proces. Guvernul asigură legitimitatea politicilor, iar cetăţenii sau alte instituţii nu au nici posibilitatea, nici instrumente pentru a anula decizia luată de guvern / instituţia guvernamentală. Politicile legiferate au caracter universal, aplicându-se întregului sector sau întregii societăţi. Guvernul are dreptul legal monopolizat de a aplica acest decizii şi chiar şi puterea de a pedepsi pe cei ce se opun sau încalcă aceste politici.450



450 Models for policy analisis.


142

Olanda

În 1994, Ministerul de Welfare, Sănătate Publică şi Cultură a fost substituit de Ministerul Educaţiei, Ştiinţei şi Culturii. Guvernul a înlocuit finanţarea cu stimulente financiare, iar organizaţiile culturale au fost încurajate să devină independente financiar, să găsească surse alternative de suport şi să cerceteze îndeaproape piaţa şi publicul. De asemenea, accentul a fost pus pe generaţia tânără şi pe integrarea minorităţilor etnice.

Există trei straturi de autoritate: guvernul central, guvernul provincial şi guvernul local. Consiliile locale şi judeţene aveau dreptul de a amenda lucrările / deciziile financiare şi guvernamentale. De asemenea, se aplică şi consultarea organismelor oficiale consultative: Parlamentul şi consiliile aprobă sau resping iniţiativele după o discuţie publică.

Decizia de alocare a bugetului este cea mai importantă. Guvernul central răspunde de patrimoniul cultural şi de sistemul public naţional de radiodifuziune. Aproximativ o treime din bugetul alocat artei se acordă la nivel municipal şi de provincie, acestea fiind nivelurile responsabile de distribuirea şi medierea între cererea şi oferta locală şi regională. Muzeele olandeze sunt independente financiar de municipalităţi, iar facilităţile culturale publice (precum bibliotecile) sunt descentralizate (guvernul central sprijină financiar bibliotecile doar prin faptul că finanţează un centru de expertiză la nivel naţional).

Modelul instituţional nu poate fi proiectat culturii olandeze din cauza descentralizării guvernului în 12 provincii şi 452 municipalităţi.451

Irlanda

Din punct de vedere istoric, centrul de decizie al sectorului cultural s-a concentrat la Dublin şi a fost subordonat complet statului. La baza perpetuării acestui control efectuat de la centru au stat lipsa tradiţiei instituţionale, a descentralizării, a interesului la nivel local, dar mai ales

451 Cultural Policy in the Netherlands, Ministry of Education, Culture and Science, 2006.


143

lipsa fondurilor. Până la sfârşitul anilor 1980, soluţionarea problemelor de cultură intra în atribuţiile instituţiilor economice sau industriale. Consiliul Artelor a jucat un rol important în ceea ce priveşte proiectarea culturală.

După înfiinţarea, în 1993, a Ministerului Artelor, Sportului şi Gaeltacht şi odată cu procesul de descentralizare, începe procesul de instituţionalizare. Se observă cooperarea între diferite organisme şi departamente (de exemplu ACCESS II a stabilit o colaborare importantă între Ministerul Artelor, Sportului şi Turismului şi autorităţile locale în vederea asigurării unei finanţări semnificative). Se pune accentul pe dialogul intercultural şi există programe educaţionale legate de cultură.

Deşi modelul irlandez de politici culturale a ilustrat, vreme îndelungată, caracteristicile modelului instituţional, dezvoltările recente au dus la întreruperea monopolului guvernului, deschizând calea pentru o abordare mai democratică şi diversificată.

Concluzii

Adoptarea şi implementarea politicilor culturale şi identitatea culturală influenţează mult orientarea şi atitudinea Statelor Membre faţă de UE şi nivelul acestora de integrare europeană.

Cadrul istoric, problematicile curente, integrarea şi minorităţile, structura instituţională a autorităţilor din domeniul cultural sunt în măsură să influenţeze perspectiva unei ţări asupra europenizării. Modelul mixt de planificare a politicilor este mai adecvat în analiza celor două ţări, decât modelul instituţional.

În contextul absenţei unei politici culturale comune la nivelul tratatelor europene, directivele pentru cultură vor putea continua să fie eterogene pentru o perioadă îndelungată. Datorită diversităţii istorice şi culturale a naţiunilor europene, există posibilitatea ca acestea să nu poată fi integrate într-o singură structură compactă. Cu toate acestea, directivele sunt clare pentru Statele Membre. Întrebarea, însă, rămâne: va continua UE să integreze într-o singură structură cele 28 de naţiuni distincte sau va


144

încuraja diversitatea culturală şi va continua cooperarea pe coordonate politice şi economice comune?

3.2. Politici culturale şi construcţii naţionale în contextul european: Ungaria şi Germania

Europe 21 - Grupa 2

Studenţi:

Lara Sievers Isabel Kristina Düsterhöft

Maxi Häber Emilie van der Spil

Anne-Cécile Clerc


Coordonatori: prof. univ. dr. Vincze Enikö, drd. Nicoleta Sălcudean, Universitatea Babeş-Bolyai

Rezumat

Raportul explică direcţiile europene legate de cultură şi cum sunt ele translatate în politicile culturale naţionale, precum şi felul în care se raportează Statele Membre la directivele culturale supranaţionale şi implementarea lor la nivel naţional. Dintre Ţările Membre UE, au fost alese Ungaria şi Germania. Germania este o ţară fondatoare a UE, cu o poziţie pro-UE şi cu un nivel scăzut de naţionalism. Ungaria este, prin contrast, o ţară nou intrată în UE (2004), caracterizată printr-un grad ridicat de naţionalism şi o atitudine eurosceptică.

Obiectivul constă în prezentarea unui plan de cercetare prin:

• Prezentarea politicilor culturale ale celor două ţări şi analiza directivelor stabilite de UE;

• Analiza importanţei euroscepticismului şi naţionalismului în implementarea politicilor culturale europene;

• Relaţia dintre cadrul socio-politic şi artă ca produs cultural;

• Găsirea a două modele pentru compararea politicilor culturale;


145

• Găsirea unor criterii specifice şi potrivite pentru a compara politicile culturale.

Întrebarea centrală: Cum au tradus şi implementat Ungaria şi Germania directivele europene în politicile naţionale legate de cultură?

Întrebări de lucru:

• Care este istoria politicilor culturale europene? (Maastricht, Lisabona)

• Ce politici culturale există la nivel european?

• Care sunt actorii implicaţi în crearea şi implementarea politicilor culturale naţionale şi care sunt poziţiile lor?

• Ce influenţă are euroscepticismul în procesul de implementare a politicilor culturale naţionale?

• Promovează fondurile europene identitatea naţională? În ce fel?

• Ce influenţă au guvernele naţionale în crearea politicilor culturale europene?

• Cum implementează Germania şi Ungaria politicile culturale? Cum sunt promovate directivele europene?

• Există o diferenţă în acceptarea şi implementarea directivelor europene între statele pro-europene şi cele eurosceptice?

• Există o diferenţă între programele culturale finanţate din fonduri europene şi cele finanţate de stat?

• Ce importanţă au politicile culturale pentru creatorii de artă şi pentru consumatori? Care este miza pentru ei?

• Ce modele de analiză culturală există şi cum se pot aplica?

• Care sunt mecanismele pentru păstrarea identităţii naţionale pe de o parte, şi pentru adoptarea directivelor europene, pe de altă parte?


146

Metodologie: analiza surselor secundare, analiza cantitativă a unor surse secundare (website-uri, rapoarte digitale şi tipărite, statistici, cărţi) şi analiza primară prin administrarea a două interviuri semi-structurate unor experţi în politici culturale (Alison Crabb, Deputy Head of Unit – Cultural Policy and Intercultural Dialogue, DG Education & Culture, European Commission şi Daphne Tepper, Policy Analyst at Culture Action Europe, Brussels).

Pentru compararea politicilor culturale ale celor două ţări au fost alese două modele.

Modelul raţional

Modelul raţional este cunoscut şi ca ex-ante model şi se bazează pe ideea că politicile sunt o modalitate de a obţine maximum de câştig social.452 Raportul costuri-beneficii este important. În aplicarea acestui model, trebuie luate în considerare toate opţiunile existente şi preferinţele societăţii, iar decizia trebuie luată în funcţie de raportul dintre beneficii şi costuri.

Limitele constau în faptul că nu se pot lua în calcul toate preferinţele existente în societate şi nici toate opţiunile. Cu toate acestea, modelul poate fi aplicat dacă se analizează intrările şi ieşirile şi se fac corelaţii cu rezultatele actuale.

Modelul incremental

Acest model priveşte politicile ca variaţii ale trecutului. Politica publică este văzută ca o continuare a activităţilor guvernamentale din trecut, cu schimbări graduale datorate unor adăugiri sau modificări. Modelul incremental453 este mai de dorit pentru că luarea de decizii presupune 452 R. Haguma, Public policy-making and analysis. Kigali Independent University, Faculty of Social Sciences, 2010. Dye, T. R. (2002). Understanding Public Policy, New Jersey, Upper Saddle River, Prentice Hall.

453 R. Haguma, Public policy-making and analysis. Kigali Independent University, Faculty of Social Sciences, 2010. C.E. Lindblom, C.E. ”Still muddling through”, în Public Administration Review, vol.39, nr., 1979, pp. 517-525.


147

negociere, iar acest model operează după abordarea trial-and-error, cu accent pe negociere, în vreme ce modelul raţional nu este suficient de dinamic. Politicile cer decizii fezabile şi susţinute, mai degrabă decât maximum de câştig social.

Modelul raţional aduce o abordare directă în analiza politicilor şi scoate în evidenţă efortul depus pentru a obţine un rezultat. În analiza politicilor culturale, acest model prezintă cea mai simplă înţelegere legată de intenţiile creatorilor de politici şi de eficienţa acestor politici.

Modelul incremental duce analiza mai departe, venind în continuarea procesului decizional. El analizează în ce fel negocierea a contribuit la rezultatul final şi de ce sunt importante schimbările. Analiza liniei de argumentare a celor care creează politicile ne ajută să înţelegem importanţa anumitor elemente din politica respectivă şi procesul de schimbare traversat de aceasta. Identificând elementele importante din procesul de creare de politici într-un caz specific, se pot propune criterii generale pentru crearea de politici.

Criterii

Pentru comparaţia celor două ţări în ceea ce priveşte modul de implementare a politicilor culturale la nivel naţional am folosit următoarele criterii:

• Semnificaţia politicilor culturale în context şi nivelul decizional şi de implementare;

• Actorii implicaţi în procesul de creare de politici şi fondurile alocate de guvernul naţional şi de UE;

• Orientarea europeană sau naţională;

• Comparaţia între politicile culturale din trecut şi cele curente şi dorinţa ţării de a le îmbunătăţi şi progresa, precum şi integrarea provocărilor secolului al XXI-lea;


148

• Frecvenţa de formulare a politicilor culturale, fezabilitatea şi mijloacele de implementare şi de monitorizare.

Germania şi Ungaria – domenii investigate

• Istoria

• Definiţia culturii

• Instituţiile implicate

• Cooperarea la nivelul instituţiilor guvernamentale

• Obiectivele politicilor culturale

• Politici culturale specifice

• Influenţa europenizării

• Politicile culturale naţionale din perspectivă europeană

Rezultatele modelului raţional: analiza costurilor şi beneficiilor – UE COSTURI BENEFICII Mijloace financiare: Fonduri structurale The Cohesion Fund EU-ACP Culture Fund Contribuţii financiare ale Statelor Membre Alte programe de finanţare

Câştig economic: Contribuţie substanţială la dezvoltare şi angajabilitate Competitivitate în contextul globalizării O creştere a mobilităţii artiştilor şi a produselor culturale şi de patrimoniului

Mijloace practice (şi politice): Grupuri consultative ale Comisiei Grupuri de lucru ale Comisiei Metoda Deschisă de Coordonare

Câştig social: Mobilitatea crescută a artiştilor şi a bunurilor culturale şi patrimoniului Accesul crescut la cultură

Câştig politic: Creşterea dialogului intercultural şi a cunoaşterii Contrabalansarea sentimentelor de euroscepticism


149

Ungaria

Raportul costuri şi beneficii COSTURI BENEFICII Mijloace financiare: Programe finanţate din fonduri naţionale Fonduri structurale The Cohesion Fund EU-ACP Culture Fund Alte programe de finanţare

Câştig economic: Contribuţie substanţială la dezvoltare şi angajabilitate O creştere a mobilităţii artiştilor şi a produselor culturale şi de patrimoniu

Mijloace practice (şi politice): Comitete de monitorizare Sistem de management financiar şi de control Mecanisme de coordonare

Câştig social: Mobilitatea crescută a artiştilor şi a bunurilor culturale şi de patrimoniu Accesul crescut la cultură Consolidarea identităţii naţionale

Câştig politic: Cooperare la nivel european, naţional, regional, local

Germania, provincia North Rhine Westphalia

Raportul costuri şi beneficii COSTURI BENEFICII Mijloace financiare: Bani Burse pentru artă Premii pentru tineri artişti talentaţi Asigurări sociale pentru artişti Gratuitate pentru copii la intrarea în muzee Forţă de muncă: oameni care creează, implementează şi monitorizează politicile Timp: alocat pentru procesul de creare de politici

Câştig economic: Mai multe oportunităţi de angajare Dezvoltarea culturii şi a sectorului industriei Mai multă investiţie a populaţiei în proiecte culturale

Mijloace practice (şi politice): Înfiinţarea unei şcoli de arhitectură Crearea de studii post-universitare Deschiderea unor centre socio-culturale Inaugurarea unor teatre Integrarea artei şi a muzicii ca materii generale în curriculum de liceu

Câştig social: Creşterea accesului la cultură Îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru artişti Implicarea segmentului de vârsta a treia din populaţie în lumea culturală Cetăţeni motivaţi, activi şi educaţi Sentimentul de coerenţă şi mândrie Integrarea culturilor imigranţilor

Câştig politic: Prestigiu internaţional şi european Cooperarea la niveluri diferite de guvernare Colaborarea cu sectorul privat


150

Germania, Saxonia

Raportul costuri şi beneficii

COSTURI BENEFICII Mijloace financiare: Fonduri naţionale Fonduri regionale Fondurile structurale Premii pentru expoziţii ale unor artişti nelansaţi încă

Câştig economic: Contribuţie la dezvoltarea economică Oportunităţi de angajare Mai multe contribuţii individuale şi private la sectorul privat Dezvoltarea turismului

Mijloace practice (şi politice): Încurajarea elevilor să înveţe să cânte la diferite instrumente Finanţare pentru muzica pop şi rock Ajustarea şi achiziţionarea de echipamente tehnice IT de către universităţile saxone

Câştig social: Dezvoltarea dialogului intercultural Accesul crescut la cultură Investiţia crescută a oamenilor în educaţie

Câştig politic: Cooperare la nivel european, regional, local

Observaţii pe cazul Germaniei

În cazul Germaniei, este clar că politicile culturale pot varia în funcţie de regiune, din motive diferite. Fiecare regiune din Germania este diferită în ceea ce priveşte oamenii, cultura şi moştenirea culturală. Dezvoltarea economiei, rata şomajului şi bugetul local joacă un rol important. Accentul cade întotdeauna pe nevoile locale şi regionale.

Diferenţele sunt notabile şi între est şi vest. Cultura a avut o altă abordare în est, după căderea Cortinei de Fier, comparativ cu regiunile din vest. În est, a fost vizibilă o perioadă de tranziţie, pe când în Vest s-au putut dezvolta politici culturale prin demersuri proactive.

Partidele politice şi ideologiile lor joacă, de asemenea, un rol important în ceea ce priveşte politicile culturale regionale în Germania. Agenda culturală poate varia în diferite regiuni în funcţie de durata mandatului partidelor politice. O schimbare de conducere la un interval mic de timp poate avea un impact asupra agendei culturale.


151

Concluzii generale

Numitorii comuni ai programelor europene, fie că este vorba de Kaleidoscope, Ariane, Raphael, Cultura 2000454 sau de Agenda pentru Cultură 2007-2013455, sunt promovarea identităţii europene a Statelor Membre şi totodată promovarea valorilor şi activităţilor culturale naţionale. Din analiza Agendei pentru Cultură 2007-2013456 este evident că UE acordă prioritate culturii şi politicilor culturale. În cadrul acestui document, sunt inserate dispoziţii cu privire la iniţiativele naţionale în domeniul culturii. Este accentuat moto-ul oficial „unitate în diversitate”. Politicile culturale în Ungaria sunt centralizate, crearea lor intrând în responsabilitatea nivelului naţional. Promovarea moştenirii şi a patrimoniului naţional cultural şi a tradiţiilor ocupă un loc important, în special în diaspora (minorităţile ce locuiesc în afara ţării). Cu toate acestea, Planul de Dezvoltare al Ungariei ilustrează foarte pregnant influenţa europenizării, de vreme ce aproape toate planurile naţionale de promovare a culturii nu ar fi putut fi implementate fără ajutorul financiar al UE. În acest context, europenizarea ocupă un loc important în identitatea naţională a Ungariei.

În contrast cu statutul centralizat al Ungariei, Germania îşi organizează politicile culturale într-o manieră descentralizată, nivelul regional răspunzând de crearea şi implementarea acestora. Guvernul federal se ocupă de chestiuni generale, precum îmbunătăţirea condiţiilor generale pentru dezvoltarea artei şi culturii, suportul şi construcţia unor facilităţi importante pentru statul german şi protejarea şi conservarea patrimoniului cultural. În comparaţie cu alte state europene, guvernul german are puţină autoritate şi responsabilitate în crearea şi implementarea politicilor culturale naţionale.

Datorită descentralizării din Germania, politicile culturale diferă de la o regiune la alta. De exemplu, regiunea din Vest North-Rhine Westphalia 454 Culture 2000 Programme, 2007.

455 European Agenda for Culture, 2010.

456 Ibidem.


152

este interesată mai ales de îmbunătăţirea accesului la cultură şi de susţinerea zonelor rurale în vederea realizării conexiunii dintre identitatea regiunii şi cultură, pe când în Saxonia, accentul cade mai ales pe sprijinul dialectului local (Sorbian) şi pe conservarea patrimoniului cultural. De asemenea, este evidenţiat rolul pe care îl au partidele politice regionale şi ideologiile lor în modelarea conţinutului politicilor culturale regionale.

În ciuda diferenţelor dintre regiuni, guvernul subliniază necontenit importanţa contextului european pentru politicile naţionale, ilustrând astfel procesul europenizării şi efectele lui asupra politicilor culturale dintr-o ţară descentralizată.

Comparând cele două ţări, au ieşit în evidenţă importanţa şi impactul structurii unei ţări asupra politicilor culturale. Un stat centralizat creează politici naţionale care evidenţiază naţionalismul, pe când ţările descentralizate au politici culturale mai diversificate, ilustrând un grad scăzut de naţionalism. Acest lucru ar putea explica şi de ce Germania este mai deschisă să adere la politicile europene decât Ungaria. Dacă minorităţile şi patrimoniul cultural sunt accentuate în politicile din Ungaria, politicile din Germania se focalizează pe educaţie, schimbări demografice şi incluziunea zonelor rurale.

Ungaria accentuează dimensiunea tradiţiei, în vreme ce Germania acordă o importanţă deosebită curentelor culturale moderne.

În Ungaria, politicile culturale au fost introduse relativ recent, în ultimii zece ani. Regiunile din Germania doar au revizuit şi înnoit politicile culturale, în cazul în care un nou partid de guvernare a schimbat priorităţile.

Similarităţi

Atât Germania, cât şi Ungaria au o abordare proactivă în domeniul culturii. Patrimoniul cultural ocupă un loc important, chiar dacă Ungaria îl accentuează în mod deosebit, comparativ cu Germania.

Partea cea mai controversată rămâne definiţia dată culturii la nivel european şi implicaţiile care decurg de aici. Accentul pus pe cultură, ca


153

prioritate a UE, implică că noţiunea de cultură trebuie extinsă în cât mai multe domenii posibile. Această abordare expansivă a culturii are şi riscul de a pune în pericol părţi centrale ale domeniului culturii, cum ar fi artele, pentru că politicile culturale la nivel economic ar primi mai multă atenţie datorită profitabilităţii. Pe de altă parte, o definiţie mai largă a culturii ar putea veni mai bine în sprijinul Ţărilor Membre, al regiunilor şi operatorilor culturali sau consumatorilor. În acest fel, rolul Statelor Membre capătă valenţe importante.

Interviuri

Observaţie: Întrebările propuse pentru interviuri sunt orientative. Unele au fost adaptate în timpul interviului, altele nu au fost puse.

1. Ce este cultura; există o definiţie europeană pentru cultură? Dacă da, aţi putea explica această definiţie?

2. Care este opinia dvs. despre impactul culturii şi de ce este importantă cultura pentru Europa?

3. Cum evaluaţi procesul aducerii în discuţie a culturii pe Agenda Europeană în ultimii zece ani?

4. Consideraţi că li se acordă suficientă atenţie şi se investeşte suficient timp în politicile culturale la nivelul UE?

5. În ce măsură sunt implicate Statele Membre în procesul de creare de politici?

6. Sunt respectate la nivel european politicile culturale naţionale ale Statelor Membre?

7. Cum sunt cuprinse politicile culturale europene şi implementate la nivel naţional?

8. Există diferenţe în felul în care Statele Membre pun în aplicare directivele culturale?

9. Cum motivează şi încurajează UE Statele Membre să adere la directivele europene pentru cultură?


154

10. Există mecanisme de monitorizare a performanţelor Statelor Membre?

11. Directivele culturale europene comportă riscuri pentru consumatorii sau creatorii de artă?

12. Are vreo influenţă euroscepticismul în formularea directivelor culturale europene?

13. În ce măsură sunt influenţate politicile culturale naţionale de procesul europenizării?

14. Care sunt principalele căi prin care UE promovează cultura în afara graniţelor (directivele europene)?

15. În ce măsură promovează aceste măsuri identitatea europeană?

16. Promovează ele şi identitatea naţională? Dacă da, cum?

17. Există modalităţi prin care programele de finanţare europeană, de pildă, să promoveze identitatea naţională în comparaţie cu identitatea europeană?

18. Credeţi că arta şi cultura au capacitatea de a crea coeziune socială între diferitele State Membre? Dar coeziune politică şi economică?

19. În ce măsură este influenţat produsul cultural de contextul socio-politic? Există mecanisme politice pentru influenţarea artei?

20. Cum aţi defini relaţia dintre directivele culturale europene şi practicile culturale?

21. Faptul că există directive culturale şi programe culturale duce la îmbunătăţirea practicilor culturale în Ţările Membre? În ce fel?

22. UE promovează unitatea şi totodată diversitatea. Cum pot coexista directivele culturale de unificare cu politicile naţionale de diversitate?

23. Consideraţi că ar trebui reglementată cultura de la un nivel centralizat?

24. Cum vedeţi viitorul directivelor culturale europene?


155

Analiza interviurilor

Problematica Ms Crabb, Reprezentant al Comisiei Europene

Ms Tepper, Reprezentant al Culture Action Europe (implicare în crearea de cultură în Europa)

Definiţia culturii în Europa

- extinsă, definiţie antropologică - cultura nu conţine doar artele, ci o serie întreagă de alte domenii de la patrimoniu la economie (mainstreaming of culture)

- definiţia din Tratat, Art. 167, acum în Tratatul de la Lisabona, Art.151 - o terminologie instituţională care rămâne vagă cu privire la conceptul de cultură - definiţia culturii pentru Culture Action Europe (CAE): arte şi cultură - CAE are o predispoziţie pentru lipsa unei definiţii a culturii - definirea artei determină politicile culturale

Locul şi scopul culturii

- Cultura este interconectată cu alte domenii

- Îmbogăţeşte societatea şi democraţia - Cultura şi accesul la cultură ar trebui să fie mai aproape de fiecare - Cultura – un spaţiu de partajare, de întâlnire şi de comunicare - Unul din multele domenii care ajută la crearea coeziunii sociale şi economice

Locul şi scopul culturii la nivel UE

- Cultura este interconectată cu alte domenii

- Coordonarea culturii la nivelul UE - Suplimentarea politicilor culturale naţionale

Procesul Agendei Europene pentru Cultură în ultimii 10 ani

- Anul 1997 – an de cotitură prin adoptarea Agendei Europene pentru Cultură - Accentul pus pe „mainstreaming” al culturii” în ultimii ani - Inovare – Iniţiativa Uniunii (dezvoltări regionale şi creştere inteligentă, cultura ca factor care contribuie la aceasta)

- Recunoaşterea dezvoltărilor din ultimii ani - Cu toate acestea, acţiunile întreprinse considerate slabe

Nivelul de atenţie acordat culturii la nivel european

- Accentul pe „mainstreaming” al culturii ca dezvoltare pozitivă care trebuie extinsă în viitor

- Facilitarea accesului şi comunicării între persoanele responsabile din UE în ceea ce priveşte munca din domeniul culturii - dificultatea de a ajunge la un consens cu oamenii care nu au o afiliere la cultură

Nivelul de implicare al Ţărilor Membre în crearea de politici culturale europene

- Domeniul culturii e în mâinile lor - Comisia asigură un cadru / o platformă pentru cultură şi Statele Membre au responsabilitatea să îl / o folosească - Dar: domenii conexe culturii, ca de pildă comerţul, sunt de competenţă europeană

- Rezistenţa Statelor Membre faţă de a colabora în domeniul culturii la nivelul UE


156

Problematica Ms Crabb, Reprezentant al Comisiei Europene

Ms Tepper, Reprezentant al Culture Action Europe (implicare în crearea de cultură în Europa)

Importanţa identităţii europene

- Accentul pe diversitatea europeană; această abordare face ca Europa să fie diferită de alte părţi ale lumii

- Nu e nevoie de răspuns - Cultura este în continuă evoluţie

Reglementarea culturii la nivel centralizat

- Nu - Accentul pe diversitate în întreaga Europă

- Nu e vorba de armonizare a culturii la nivelul UE - Ci de nevoia de o mai bună coordonare la nivelul UE

Gradul de unificare prin cultură pentru europeni

- Da, dar de fapt – experimentat doar de oamenii din afara Europei -

Influenţa Euroscepti-cismului în modelarea politicilor culturale UE

- Depinde de perspectivă - De obicei e criticată birocraţia europeană, nu ideea de Europa

- Ar putea fi un factor - Ataşamentul statelor naţiuni de culturile proprii, teama de a le pierde

Finanţarea artiştilor şi a creatorilor de artă

- UE finanţează doar cooperări multilaterale, conectarea dintre diferiţi operatori → artiştii individuali şi / sau companiile de teatru nu primesc de obicei fonduri - Ar fi nevoie de adăugarea unor aspecte la politici culturale, ceea ce Statele Membre nu pot face

- Creatorii mărunţi şi operatorii din domeniul cultural nu au mijloace financiare sau au într-o mică măsură → nevoia de mai mult sprijin financiar - Încă nu există reprezentaţi ai creatorilor sau operatorilor din domeniul culturii la nivelul UE

Mecanisme de monitorizare a performanţei Statelor Membre

- Nu - Doar în domeniul educaţiei

- Nu există directive în domeniul culturii; cultura nu este de competenţa UE - Evaluarea e importantă - De obicei companiile şi teatrele au spectacole care pot fi date în UE

Rezultatele Anului Dialogului Cultural

- Depinde de angajamentul Statelor Membre (diverse) - Cele care nu au avut mari dezvoltări in acest domeniu înainte, a fost o bună oportunitate să câştige mai mult datorită acestui proiect

- Cultura nu e singura soluţie, toate domeniile ar trebui să se dezvolte şi ar trebui sprijinite în mod egal

Viitorul culturii - Continuarea procesului de „mainstreaming” al culturii

- Dublarea bugetului UE pentru cultură - Accesul mai mare la cultură pentru fiecare - Sprijin pentru operatorii mărunţi din domeniul culturii


157

Concluziile interviurilor

Ceea ce determină modalitatea în care sunt create politicile culturale este definiţia dată culturii. Dacă se pleacă de la o definiţie extinsă a culturii, care include şi economia sau coeziunea socială, de exemplu, atunci politicile vor include şi referiri economice. Aici se pot observa diferenţierile la nivelul UE (”mainstreaming” al culturii), punctul de vedere al artiştilor şi accentul lor pe spectacol. Cu toate acestea, o perspectivă amplă asupra culturii are avantajul de a lăsa fiecărei ţări libertatea de a-şi stabili priorităţile.

În momentul de faţă, cultura este în procesul de a deveni prioritară în relaţie cu alte domenii precum economia, serviciile sociale, dezvoltarea sustenabilă, cu scopul de a deschide noi perspective asupra semnificaţiei culturii în aceste domenii. Cu toate acestea, operatorii culturali de la scară mică, din Ţările Membre, ar putea să nu fie de acord cu acest concept. Există încă o discrepanţă între aceşti artişti mărunţi şi fondurile europene pe care ei nu le pot accesa.

3.3. Promovarea limbii engleze în UE şi identitatea naţională: Italia şi Suedia - Grupa 3

Studenţi:

Charissa Bendt Evelina Bliadze

Yaser Hassan Mahamud Diego Vettorel

Arlyta Wibowo


Coordonatori: prof. univ. dr. Vincze Enikö, drd. Nicoleta Sălcudean, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

„How can English be promoted in the EU without contradicting its national languages and identities?”


158

Raportul conţine cercetarea şi analiza politicilor naţionale culturale comparate cu politicile europene actuale în promovarea deprinderilor de limbă maternă şi străină în două ţări din UE: Suedia şi Italia. Suedia şi Italia sunt ţările cu cea mai bună, respectiv cea mai scăzută performanţă a limbii engleze din UE.

Obiectivul principal al raportului este să recomande modalităţi de promovare a limbii engleze în UE fără a contrazice limba şi identitatea naţională a Statelor Membre.

Raportul începe prin a explica importanţa limbii engleze pentru toţi cetăţenii europeni prin analiza frecvenţei şi a situaţiilor de utilizare a limbii engleze. O treime din populaţia UE foloseşte engleza aproape zilnic, aceasta fiind limba cea mai utilizată după limbile naţionale.457 Pe lângă utilizarea zilnică, engleza este şi limba cea mai studiată la diferite niveluri de educaţie. Dincolo de faptul că funcţionează ca un pod între ţările europene, competenţele de limbă engleză oferă oportunităţi egale pe piaţa muncii în UE.

Raportul continuă comparând două tipuri de politici naţionale, folosind diverse criterii precum: contextul social şi cultural, politica, mass-media, educaţia, naţionalismul, politicile culturale şi bugetul. Majoritatea suedezilor înţeleg şi vorbesc engleza din pricina contactelor comerciale, a călătoriilor frecvente, dar şi a unei puternice influenţe anglo-americane şi a tradiţiei de a subtitra şi nu de a dubla emisiunile şi filmele străine. Mai mult, asemănarea dintre engleză şi suedeză facilitează învăţarea limbii engleze.

În ambele ţări, există partide politice naţionaliste (democraţii suedezi, respectiv Liga Nordului în Italia). Cele două partide au obiective asemănătoare, şi anume conservarea identităţii naţionale şi limitarea influenţelor externe. În anii din urmă, cele două partide au câştigat popularitate în ambele ţări, odată cu creşterea naţionalismului în Europa.

457 Europenii și limbile lor, European Commission, 2006, p. 13.


159

Creşterea numărului de emigranţi şi influenţa americană accentuează teama populaţiei europene de a-şi pierde identitatea şi cultura naţională.

Cel mai important factor în performanţa limbii engleze într-o ţară îl joacă mass-media. Televiziunea suedeză are canale, programe şi filme în limba engleză cu subtitrare, în paralel cu cele în limba naţională. Dimpotrivă, toate programele şi filmele englezeşti prezentate pe canalele şi cinematografele italiene sunt dublate. Deşi canalele în limba engleză sunt disponibile prin televiziunile digitale şi sateliţi, faptul că cetăţenii italieni sunt mai puţini expuşi în viaţa de zi cu zi la limba engleză le afectează nivelul de performanţă, care este inferior suedezilor.

Educaţia

În 2002, Italia a început să introducă engleză în şcoala primară şi secundară ca limbă străină obligatorie.

În Suedia, limba engleză era obligatorie din 1940.

Doamna Vettorel, profesor de engleză şi cercetător la Departamentul de Limbi Străine din Verona, afirmă într-un interviu că, în Italia, sistemul educaţional este lipsit de continuitate între nivelurile sale. În plus, consideră că este necesar un minimum de patru ore pe săptămână de limba engleză pentru creşterea nivelului de cunoştinţe şi competenţe.

Politici naţionale şi buget

Ambele guverne cheltuiesc un procent rezonabil din buget pentru promovarea culturii. Totuşi, guvernul italian alocă cu 450 milioane de euro mai puţin decât guvernul suedez.

Raportul se încheie cu recomandări pentru fiecare din criteriile menţionate mai sus, pentru ambele ţări. În primul rând, guvernele naţionale ar trebui să permită cel puţin un canal de televiziune cu emisiuni şi filme în limba engleză cu subtitrare. De asemenea, ar trebui să investească în îmbunătăţirea infrastructurii de internet pentru a permite


160

accesul tuturor cetăţenilor. În al doilea rând, guvernele naţionale ar trebui să determine un număr minim de ore de engleză pe săptămână la fiecare nivel de educaţie şi să stabilească un curriculum standard de limba engleză care să asigure continuitatea între diferitele niveluri de educaţie. O altă recomandare în educaţie ar fi încurajarea programelor de schimburi între şcoli, mai ales la nivelul educaţiei superioare.

Platforma online gratuită de învăţare a limbii engleze ar trebui promovată şi la nivel naţional şi european, aşa încât să permită profesorilor de limbă engleză schimbul de idei şi de metode de predare. În cele din urmă, programul cultural al UE care finanţează instituţii şi indivizi implicaţi în promovarea culturii ar trebui promovat mai mult. Deşi programele şi iniţiativele sale sunt bune, cei mai mulţi cetăţeni europeni nu cunosc acest program. Raportul dovedeşte că există o relaţie între nivelul de cunoaştere al limbii engleze într-o ţară şi cultura ei naţională.

UE este astăzi casa a 500 de milioane de oameni de diferite etnii, culturi şi limbi. De la tratatul de la Maastricht din 1993, UE a ajuns o uniune economică şi politică alcătuită din 28 de State Membre. Ea este o instituţie multilingvistică care funcţionează în 23 de limbi oficiale. Există o piaţă comună, libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor şi monedă şi politici comune. Toate acestea duc la creşterea identităţii europene şi a fenomenului de europenizare.

Potrivit Eurobarometrului special al Comisiei Europene, limba engleză este limba cea mai vorbită dintre limbile străine din cadrul Uniunii Europene, 38% din numărul de cetăţeni având competenţe de bază de limba engleză. 458 Potrivit unui sondaj realizat de către Direcţia Generală pentru Educaţie şi Cultură, o treime din populaţia UE foloseşte limba engleză aproape zi de zi, fapt care conferă limbii engleze statutul de cea mai utilizată limbă străină.459


459 Ibidem.


161

Engleza nu acţionează numai ca o punte de legătură între ţările UE, ci ajută şi la crearea de oportunităţi de muncă pentru cetăţeni, care pot să lucreze în orice ţară din UE sau din lume. În afară de Regatul Unit (Marea Britanie) şi Irlanda (IE), unde sunt vorbitori nativi de limba engleză, mai sunt alte patru State Membre în care performanţa este de peste 80%, şi anume Suedia, Malta, Olanda şi Danemarca. Pe de altă parte, ţările cu cel mai scăzut nivel de performanţă, sub 30%, sunt Italia, Polonia, România, Spania, Republica Cehă, Ungaria şi Bulgaria.

Ar putea mărimea unei ţări să fie unul dintre factorii ce contribuie la învăţarea altei limbi, în afară de limba naţională?

Suedia

Suedia acoperă un teritoriu de 449.964 km pătraţi, având o populaţie de aproximativ 9 milioane de locuitori, cu o medie de 20 de locuitori pe kilometru pătrat. Naţiunea suedeză a fost transformată dintr-o naţiune de emigrare, după Primul Război Mondial, într-o naţiune de imigrare, începând cu al Doilea Război Mondial. Aproape 12% din locuitorii ei s-au născut în străinătate, iar aproximativ o cincime din populaţia suedeză este constituită fie din imigranţi sau din copii de imigranţi. Cele mai mari grupuri de imigranţi sunt din Finlanda, fosta Iugoslavie, Iran, Norvegia, Danemarca şi Polonia. Acest lucru reflectă migraţiile inter-nordice, perioadele anterioare migraţiei forţei de muncă şi mai târziu perioadele refugiaţilor şi a migraţiei de familie.460 Este foarte discutabil dacă multiculturalismul este motivul pentru bilingvismul din Suedia.

Italia

În 1861, după sfârşitul celui de al Doilea Război de Independenţă, sub domnia regelui Emanuel al II-lea, statele regionale, împreună cu Sicilia şi Sardinia constituie Italia. Cu o populaţie de aproximativ 58 milioane de

460 Dictionary and Encyclopedia Directory.


162

locuitori, care se întinde pe 294.140 km pătraţi, Italia ocupă locul 56 în lista de densitate a populaţiei lumii, cu o medie de 193 de locuitori pe km pătrat. Majoritatea italienilor, aproximativ 85%, sunt romano-catolici; 15% sunt protestanţi, evrei şi musulmani. Din moment ce 13,5% (8 milioane) din populaţiei italiană este mai tânără de 14 ani şi cunoscând faptul că copiii sunt mai eficienţi în procesul de a învăţa o limbă străină, ţara are un potenţial bun pentru bilingvism.

Contextul social şi cultural

Suedia

Cultura suedeză este deschisă la cultura internaţională, fiind cel mai influenţată de ţări precum Danemarca, Norvegia şi Anglia (în Evul Mediu timpuriu).461

În Suedia, limba engleză are o lungă istorie, făcând vreme îndelungată parte din societatea suedeză şi din educaţie. Totul a început chiar înainte de al Doilea Război Mondial. Majoritatea suedezilor înţeleg şi vorbesc limba engleză datorită legăturilor comerciale şi deplasărilor frecvente, precum şi datorită unei puternice influenţe anglo-americane şi tradiţiei subtitrării filmelor. În plus, similitudinea relativă dintre limbile engleză şi suedeză face mai uşor procesul de învăţare a limbii engleze.462

În Suedia, engleza este o a doua limbă, mai degrabă decât o limbă străină, şi are un statut puternic. Mai multe studii au demonstrat utilizarea substanţială a limbii engleze pentru instruire, lectură şi cercetare în universităţi importante, precum şi pentru comunicare corporativă în industria bancară, de inginerie şi de transport. În plus, limba engleză este utilizată în politică şi în cultura populară şi este principalul instrument al suedezilor de a comunica cu persoane din afara Suediei, în scris şi vorbit, precum şi prin intermediul mass-media: TV, radio şi internet. Unii chiar cred că limba engleză devine o ameninţare la adresa limbii suedeze pentru

461 Culture of Sweden, Wikipedia Website.

462 Languages of Sweden, Wikipedia Website.


163

că suedeza este utilizată tot mai puţin pentru scopuri academice şi de cercetare, lucru care ar putea duce, în cele din urmă, la o pierdere la nivel superior.

Pe lângă limba vorbită, limba engleză este utilizată de suedezi în viaţa de zi cu zi. În unele oraşe, se pot auzi în mod frecvent suedezi folosind cuvinte unice în limba engleză în conversaţiile lor de zi cu zi.463 Limba engleză este foarte importantă în rândul tinerei generaţii. În plus, limba engleză reprezintă mai mult decât capacitatea de a comunica cu lumea din afară; ea reprezintă un simbol al conectării internaţionale, al modernităţii şi al progresului.

Italia

Cultura italiană poate părea foarte tradiţională şi închisă; mai ales persoanele în vârstă se tem să-şi piardă cultura italiană şi tradiţiile. În această eră a globalizării, populaţia italiană realizează lent importanţa limbii engleze în viaţa lor.464

După al Doilea Război Mondial, americanii şi cultura britanică au început să influenţeze cultura italiană prin cântece, filme şi diverse produse. În ciuda influenţei considerabile, cunoştinţele de limba engleză ale italienilor par să fie mai reduse decât în alte ţări europene. Printre cauze enumerăm faptul că cele mai multe dintre filme sunt dublate în limba italiană, lipsa limbii engleze în mass-media şi în educaţie şi ineficienţa învăţării limbii engleze în sistemul de învăţământ italian. În plus,faptul că limba italiană derivă din latină, fiind deci foarte diferită de limba engleză, duce la învăţarea mai dificilă a limbii engleze pentru italieni, în comparaţie cu suedezii.465

463 F.M. Hult, English in the Streets of Sweden: An Ecolinguistic View of Two Cities and a Language Policy, Working Papers in Educational Linguistics, Language in Education Division, University of Pennsylvania 2003.

464 La conoscenza dell'inglese diventa sempre più indispensabile nelle aziende globali (The importance of english is becoming more important in global companies), paragraful 1, Global English Web site.

465 Lingua Italiana (Italian Language), Italian Wikipedia Web site.


164

Domenii Suedia Italia

Politic

- monarhie constituţională cu un sistem parlamentar - puterea executivă este exercitată de către Parlament, care constă într-un prim-ministru şi 22 miniştri - sistem multi-partid (multe partide colaborează strâns împreună pentru a realiza aceleaşi obiective şi pentru formarea guvernelor de coaliţie466) - două mari partide: Partidul Social Democrat Suedez şi Partidul Moderat, condus de Fredrik Reinfeldt, actualul prim-ministru - în 2010, s-a bucurat de o popularitate deosebită un partid naţionalist – Democraţii Suedezi, care a fost aproape de intrarea în Parlament - ideologia promovată: limitarea numărul de imigranţi care vin în Suedia (consideraţi o ameninţare la adresa identităţii naţionale), respingerea aderării la Uniunea Economică şi Monetară a UE, moneda naţională în loc de euro - acest partid a fost mereu văzut ca fiind extremist în trecut, dar câştigul brusc de popularitate reflectă teama populaţiei de pierdere a identităţii lor naţionale467

- republică democratică - sistem pluripartid - putere executivă – Consiliul de Miniştri condus de preşedintele Consiliului - puterea legislativă este distribuită între un Parlament bicameral; Camera Deputaţilor şi Senatul; Consiliul de Miniştri - sistem juridic independent - două partide politice majore: Partito Democratico (de stânga) şi Popolo delle Libertà (de dreapta, condus de actualul prim ministru) - actuala Reformă în Educaţie – engleza obiect de studiu obligatoriu începând cu gimnaziul

Media

- suedeză – diverse reţele de televiziune publice şi comerciale - Sveriges (SVT) – 3 canale publice de televiziune (1- cel mai vizionat, programe variate; 2 concentrat pe cultură şi programe regionale; 24 - ştiri şi informaţii non stop) - reţeaua de televiziune comercială TV 4, lansată în 1992468 - TV 3 – canal în limba engleză – a emis din UK (EGS 2010) - anii 1980 – legiferarea liberalizării transmiterii prin cablu – diferite canale comerciale (Kanal 3, TV5 transmit din străinătate)

- două reţele importante de TV – RAI (publică şi are 3 canale) şi Mediaset (privată, aparţine lui Berlusconi, 3 canale) – nici una nu emite programe în engleză, totul e dublat în italiană - septembrie 2010 – Ministrul de Finanţe a propus ca RAI să emită programe în limba engleză, fără subtitrare – foarte criticat de populaţie din teama de a-şi pierde identitatea naţională (La Stampa în 2010, 11 / 9 / 2010 Tremonti:Italiani imparino l’ inglese) - televiziune digitală – tot mai populară,

466 List of Political Parties in Sweden, Wikipedia Web site.

467 Sweden Democrats, Wikipedia Web site.

468 BBC 2010, Sweden Country Profil.

469 Country Landscape in Sweden, EJC (European Journalism Center) Web site.

470 Country Landscape in Sweden, EJC (European Journalism Center) Web site.


165

Domenii Suedia Italia - Kanal 5 aparţine SBC (Scandinavian Broadcasting System) şi transmite doar programe americane - finanţare din reclame - 5% din suedezi se uită zilnic la TV cu o medie de 110 minute / zi - o mare varietate de canale străine prin satelit (ex. MTV; Discovery) Cinema - şi-a pierdut popularitatea odată cu programele de televiziune – în anii 1970 se mergea la cinema în medie de 3 ori pe an, iar în 2008, 1,6 / an - cinema multiscreen – menţine interesul pentru cinema - aproximativ 250 de filme pe an în Suedia sunt distribuite de Hollywood (50% din totalul filmelor; nu sunt luate în calcul filmele britanice) - 35 de filme suedeze pe an în limba suedeză, parţial finanţate din fonduri publice469 Radio - există din 1925, ascultat de 74% din populaţie, în medie 115 minute / zi / ascultător – Sveriges Radio – 60% din populaţie cu trei posturi naţionale şi un post regional (primul de ştiri, cultură şi diverse, al doilea – muzică clasică, şi al treilea post e dedicat tinerilor cu multă muzică celebră anglofonă470)

BBC singurul canal disponibil în engleză - televiziunea prin satelit – sub 10% din populaţie Cinema - doar în oraşele mari rulează filme în limba engleză - producţia de filme italiene e finanţată de guvern - În ultimii ani – 80.000 de euro pe an sunt alocaţi pentru producţia de filme - 1996-2006 – guvernul italian a finanţat cinema-ul italian cu 817.000 euro, însă aproape o treime din filme nu au fost finalizate471 Radio - nu există posturi în limba engleză Ziare şi reviste -de exemplu Times – disponibile numai în oraşele mari Cărţi în limba engleză - mai uşor de găsit în librării şi acces la comandă prin internet

Acces la internet

- aproape toate site-urile suedeze sunt în engleză şi întotdeauna există o posibilitate de accesare în limba engleză - 90% din populaţie foloseşte internetul

- cel mai bun acces la limba engleză este prin internet, însă mare parte din Italia nu are acces la internet - dintr-o populaţie de peste 58 milioane, mai puţin de jumătate foloseşte internetul472

Educaţie

- engleza limba obligatorie din 1940, pe lângă aceasta mai este obligatorie încă una sau chiar două limbi străine - din 1997, educaţia universitară e unitară, majoritatea instituţiilor finanţate de stat, foarte puţine private, aceleaşi cerinţe pentru admitere, aceleaşi diplome şi certificate - 14 din cele 54 de universităţi oferă o diplomă de licenţă în urma studiilor în limba engleză, 15 oferă diplome de masterat şi există aproximativ 600 de

- nu există profesori vorbitori nativi de limba engleză pentru învăţământul public - studiul limbii engleze se axează pe teorie şi nu include conversaţie şi exerciţii practice - engleza e obligatorie ca materie de studiu din 2002 în învăţământul primar şi gimnazial (minimum 2 ore pe săptămână – vezi interviul) - 46% din cetăţenii italieni afirmă că au

471 I Finanziamenti Al Cinema: Privilegie Sprechi, 2009, Davinotti Web site.

472 CIA – The World Factbook. Sweden. 2010, the CIA Web site.


166

Domenii Suedia Italia cursuri predate exclusiv în limba engleză învăţat o limbă străină la şcoală473

- engleza se predă în învăţământul privat (foarte scump) începând cu grădiniţa - din 89 de universităţi italiene, doar 8 oferă o diplomă de licenţă şi 14 de master în limba engleză, cu un număr limitat de cursuri predate exclusiv în limba engleză (majoritatea în business şi economie474)

Naţionalism şi euro-scepticism

- percepută ca una dintre cele mai deschise şi mai primitoare ţări - la alegerile din 2010, Democraţii Suedezi (partid naţionalist) au fost aproape de a intra în Parlament, câştigându-şi popularitate în primul rând datorită rapoartelor referitoare la imigrare şi solicitări de azil politic; partidul se auto-defineşte ca naţionalist şi luptă pentru conservarea tradiţiilor suedeze - un mijloc de realizare a acestui deziderat este bugetul destinat culturii suedeze, ameninţată, după opinia partidului, de influenţele externe475 - popularitatea şi percepţia pozitivă asupra partidului naţionalist a crescut în ultimii zece ani (Orrenius, jurnalist la ziarul Sydsenskan), deşi înainte era perceput ca partid extremist476 - 1 din 20 suedezi susţin partidul, dar chiar şi acest lucru e semnificativ în identificarea populaţiei suedeze cu obiectivele partidului - în 1995, când Suedia a aderat la UE, a fost percepută ca una dintre ţările cu atitudine negativă faţă de unificare477 - ca urmare, Suedia nu a aderat la Uniunea Monetară Europeană - în septembrie 2003, a avut loc un Referendum privind intrarea în Uniunea Monetară Europeană - potrivit unui sondaj local, mai mult de jumătate din populaţie s-a opus participării478

- principalul partid naţionalist în Italia este Lega Nord şi a avut mai puţin de 10% din voturi în timpul alegerilor din 2008 - partidul doreşte secesiunea între Nordul şi Sudul Italiei, federalismul fiscal, educaţia în dialecte locale, care încep încă de la nivelul primar de învăţământ - în unele părţi din Italia, naţionalismul este adânc înrădăcinat, în special în oraşele mici; străinii nu sunt uşor acceptaţi pentru că se consideră că imigranţii ocupă locurile de muncă ale cetăţenilor ţării - numărul de eurosceptici a crescut mai ales după introducerea monedei euro, care a condus la o creştere bruscă a preţurilor - procesul de învăţare a limbii engleze, în unele cazuri, este obstrucţionat de naţionalism; se consideră importantă predarea dialectelor italiene în loc de limba engleză - un exemplu recent poate fi considerat, în 2010, în Politehnica din Torino – cazul lui Francesco Profumo, rectorul Universităţii a propus ca două profile de Inginerie de Industrie Textilă şi Inginerie Electronică (iniţial predate în limba italiană) să fie


474 Survey on Education Provision in English Language in Italian Universities, CRUI, 2008, pp.4-5, the Study in Italy Web site.

475 D. Wiles, Sweden’s Political Parties – A Quick Guide, 2010.

476 D. Michael, Trouble in Paradise – The Rise of Nationalism in Sweden, 2010.

477 L. Tragardh, Welfare State Nationalism: Sweden and the Specter of the European Union, 1999.


167

Domenii Suedia Italia - în ultimii ani, populaţia suedeză şi Guvernul şi-au schimbat atitudinea faţă de Uniunea Europeană şi sunt mai mult în favoarea aderării la Uniunea Monetară Europeană - sondajele de la Referendumul au arătat o creştere a atitudinii pro-euro - Conform sondajului care a avut loc în 2009, realizat de Statistică Suedia (SCB), doar 43% s-au opus adoptării monedei euro, comparativ cu 52% în 2008, şi 42% au fost pro, comparativ cu 35% în 2008479 -unul din motivele care au influenţat aceste schimbări în atitudine a fost criza la începutul anului 2008; mai multe persoane au considerat că moneda naţională a pierdut în valoare în comparaţie cu euro (ceea ce e mai evident când suedezii sunt în călătorii în străinătate – bunuri şi servicii precum hainele, benzina şi călătoriile de vacanţă sunt mai scumpe) - Suedia poate adera la Uniunea Monetară Europeană doar în cazul în care acest lucru e votat de majoritatea populaţiei suedeze

predate în limba engleză480 - aproape imediat, studenţii şi politicienii au protestat şi au susţinut necesitatea de a păstra limba şi cultura italiană, ignorând importanţa limbii engleze pentru viaţa viitoare a studenţilor

Politici culturale

- cultura accesibilă tuturor prin furnizarea de cultură de înaltă calitate şi susţinerea activităţilor creative - sprijin financiar acordat diferitelor instituţii culturale şi pentru diferiţi artişti; acest sprijin financiar este responsabilitatea statului, împreună cu guvernele locale şi consiliile judeţene (toate acestea sunt responsabile pentru un procent din totalul cheltuielilor publice cu privire la arte şi cultură) - statul acoperă 47%, consilii judeţene 10% şi municipalităţile restul de 43%481 - instituţiile culturale, cum ar fi Teatrul Dramatic Regal, Riksutställningar, Rikskonserter (concerte Suedia) şi Royal Opera sunt finanţate de către stat; ocazional, sunt finanţate de stat, de asemenea, anumite proiecte sau alte cereri culturale

- politica culturală italiană îşi propune să sprijine o mai mare implicare a cetăţenilor italieni în artă şi cultură, precum şi să creeze o imagine pozitivă a Italiei în străinătate - sectorul cultural în Italia este determinat de patru niveluri de conducere: stat, regiuni, provincii şi municipalităţi - la nivel naţional, Ministerul pentru Activităţi şi Patrimoniu Cultural exercită funcţii culturale diferite; unul dintre obiectivele sale principale este promovarea culturii în Italia, în diferite moduri: campanii de comunicare pentru diferite festivaluri importante, activităţi de

478 Bureau of European and Eurasian Affairs, Background Note: Sweden, 2010.

479 EU Business, Poll Shows Swedes Evenly Split on Euro, 2009.

480 G. Fregonara, Le università italiane parlano in inglese (The Italian University Speaks English), 2007.

481 Swedish Arts Council, Cultural Policy in Sweden.

482 Swedish Arts Council, Cultural Policy Objectives.


168

Domenii Suedia Italia - în plus, teatre, biblioteci, muzee şi centre de muzică primesc subvenţii de la Consiliul Judeţean, în funcţie de locaţia lor -aceste instituţii sunt importante pentru comunitate, prin urmare, există cooperări cu întreprinderi, şcoli şi alte persoane interesate, în orice formă de cultură - împreună cu statul, Consiliul Judeţean doreşte să promoveze artele, dansul si design-ul - impozitele si taxele locale de venituri sunt, de asemenea, utilizate pentru finanţarea activităţilor culturale -prin politica culturală, Parlamentul suedez îşi propune să creeze oportunităţi egale pentru toţi cetăţenii săi de a participa la viaţa culturală, în speranţa de a stimula orice formă de cultură, indiferent că este vorba de învăţământ sau publicitate482 - în vederea atingerii obiectivelor sale, politica culturală trebuie: • să promoveze oportunităţi pentru toţi de a experimenta cultura, de a participa la programele educaţionale şi de a dezvolta abilităţi creative; • să promoveze calitatea şi reînnoirea artistică; • să promoveze un patrimoniu cultural dinamic, care este păstrat, folosit şi dezvoltat; • să promoveze schimbul internaţional şi intercultural şi cooperarea în domeniul cultural; • să acorde o atenţie deosebită drepturilor copiilor şi tinerilor la cultură

artă şi alte evenimente culturale importante - investiţie în publicarea de artă şi cultură prin intermediul ziarelor care furnizează informaţii cu privire la aspectele culturale, cum ar fi muzee, cinematografe şi filme şi, uneori, alte publicaţii legate de cultură - împreună cu statul, regiunile sunt responsabile pentru patrimoniu, activităţi culturale şi instituţiile culturale, cum ar fi muzeele, bibliotecile şi arhivele, artele vizuale şi ale spectacolului şi cinematografe - provinciile sunt în principal responsabile pentru instituţiile culturale, cum ar fi biblioteci şi muzee; unele provincii au dreptul legitim de a da fondurile regionale pentru anumite comune - municipalităţile italiene încurajează şi promovează activităţile culturale, cum ar fi expoziţii de artă, literatură, festivaluri artistice, festivaluri şi evenimente de stradă; ele sunt direct responsabile pentru centre culturale, cum ar fi muzee şi site-uri, arhive, biblioteci, teatre, instituţii culturale multifuncţionale - municipalităţile se ocupă de întreţinerea şi restaurarea bunurilor istorice şi construirea de spaţii culturale - obiectivele generale de politică culturală sunt:483 •protecţia şi valorificarea patrimoniului •promovarea de lectură, de cărţi şi biblioteci • promovarea culturii urbane şi arhitecturale • promovarea activităţilor culturale, în special cu referire la artele spectacolului şi de cinematografie şi arte vizuale • sprijinirea cercetării şi inovării artistice • studii superioare în toate disciplinele culturale • difuzarea culturii şi artei italiene în

483 Cultural Policies. Italy/ 3. General objectives and principles of cultural policy, 2010.


169

Domenii Suedia Italia străinătate

Bugetul pentru promovarea culturii

- în 2011, bugetul pentru cultură este de 6,543 milioane de coroane (717,5 milioane euro) - proiectul de buget pentru 2011 este împărţit în patru zone diferite:484 • Dreptul copiilor şi tinerilor la cultură, cu un buget de 150 milioane SEK în 2011, o extindere a iniţiativelor creative de şcolarizare - obiectivul principal este de a crea multiple oportunităţi pentru tineri şi copii de a experimenta cultura la o vârstă fragedă şi de a dezvolta creativitatea • Îmbunătăţirea condiţiilor de cultură inovatoare, cu un buget de 25 milioane SEK în 2011; Guvernul îşi propune să promoveze reînnoirea culturală - din 2012 până în 2014, 3 milioane SEK vor fi cheltuite pentru a îmbunătăţi livrarea de cărţi, promovarea diversităţii în piaţa de carte şi de a dezvolta mai mult sprijin în domeniul muzicii • Patrimoniul cultural pentru viitor - în vederea menţinerii clădirilor cu o importanţă culturală, cum ar fi Muzeul Naţional de Arte Plastice, Royal Opera, Muzeele Naţionale Istorice, Sweedish Air Force şi Muzeul Hallwyl, statul va cheltui 107 milioane SEK în perioada 2011-2014 • reînnoirea de politici culturale; cu 9.3 milioane SEK, Guvernul este dispus să sprijine o nouă operaţiune pentru analiza şi evaluarea rapoartelor care măsoară diferite propuneri şi implementări ale politicilor culturale - 73 milioane SEK vor fi cheltuite pentru a sprijini cultura în alte domenii ale societăţii, care vor încuraja colaborarea dintre întreprinderi şi politici culturale şi 15 milioane SEK vor fi disponibile pentru biblioteci

- Guvernul italian finanţează toate activităţile care implică arta şi cultura dintr-un singur fond, FUS sau Fondo Unico Spettacolo; ca urmare a recesiunii din 2008, acest fond a fost practic înjumătăţit de către guvern şi a fost adus de la 450 de milioane euro la 260 milioane euro, în 2011485 - această reducere a sprijinului financiar este în mod special realizată prin486 contribuţia mai mică a Ministerului Patrimoniului şi Activităţilor Culturale, Departamentul responsabil pentru politica culturală naţională • mai puţină contribuţie la realizarea de filme italiene • noile reglementări pentru site-uri arheologice - Comisia Europeană alocă o sumă respectabilă de bani pentru a promova cultura, dialogul intercultural şi pentru a sensibiliza cultura în UE; pentru programul Cultura sunt oferite 400 milioane de euro pe o perioadă de 5 ani, această perioadă a început în 2007 şi se va termina în 2013487 - programul Cultura cuprinde programul Socrate - care sprijină programele educaţionale şi de schimb şi Leonardo Da Vinci - care sprijină aptitudinile profesionale - în al treilea rând, este programul Tineret, care finanţează mici iniţiative culturale regionale, precum şi programul de E-Learning, pentru integrarea în sistemele de educaţie şi formare în Europa Uniunii a comunicării şi a tehnologiilor informaţionale (TIC)

484 Government Offices of Sweden, Budget Bill for 2011 – Culture.

485 Adnkronos International, Italy: President Criticizes Culture Budget Cuts, 2010.

486 Rivezzi, Finanziaria 2011: Focus Cultura, 2010, paragraful 6.

487 European Culture Portal: In Financing, European Commission, 2007.


170

Domenii Suedia Italia - nu în ultimul rând, programul Tineret Euromed, cu cei 10 parteneri mediteraneeni, are ca scop promovarea dialogului intercultural şi oferă consiliere organizaţiilor de tineret din ambele părţi ale Mediteranei privind schimbul de experienţă (prin schimburi de tineri, servicii de voluntariat şi măsuri de sprijin)

Concluzii

Raportul a urmărit compararea celor două ţări, una cu cele mai bune performanţe în limba engleză – Suedia şi, respectiv, o ţară cu performanţe scăzute – Italia, prin utilizarea mai multor criterii diferite pentru a descoperi motivele acestei diferenţe.

Eficienţa politicilor culturale poate depinde de dimensiunea ţării, dar mai ales de politicile în domeniul educaţiei. În ţările cu suprafeţe mai mari, cum ar fi Italia, România şi Bulgaria, performanţa limbii engleze este mai scăzută decât în ţările mai mici, cum ar fi Suedia, Malta şi Ţările de Jos.

În al doilea rând, contextul cultural şi cel social joacă un rol major în capacitatea de a învăţa limba engleză. Limbile din nordul Europei, cum ar fi germana, suedeza, daneza şi norvegiana, precum şi olandeza, au aceleaşi rădăcini lingvistice cu limba engleză, prin urmare, este mai uşor pentru populaţia din aceste ţări să înveţe limba engleză.

În al treilea rând, sistemul de învăţământ al unei ţări afectează dezvoltarea competenţelor de limba engleză. Limba engleză a devenit obiect obligatoriu de studiu la nivelul primar, în Italia, doar din 2002, în timp ce în Suedia, ea se studiază din 1940. În plus, 25% din Universităţile din Suedia oferă programe de nivel licenţă în limba engleză, ceea ce poate conduce la creşterea competenţelor în limba engleză, în timp ce doar 8% din Universităţile din Italia oferă acelaşi programe.


171

Un alt factor important şi, probabil, cel mai important, este mass-media. În ţări precum Olanda şi Suedia, filmele au subtitrări, spre deosebire de ţări în care filmele sunt dublate, cum ar fi Italia şi Franţa. De asemenea, raportul arată că suedezii sunt mai deschişi la alte culturi, au o anumită deschidere spre exterior, în timp ce Italia este determinată să păstreze cultura italiană prin limitarea influenţei din străinătate. Guvernul suedez investeşte 717,5 milioane euro pentru promovarea culturii, sumă cu aproximativ 450 de milioane euro mai mare decât ceea ce guvernul italian este dispus să investească în promovarea culturii (în anul 2011).

Prin compararea politicilor culturale ale celor două ţări şi a sprijinului financiar în promovarea culturii, este clar că abilitatea unei ţări de a vorbi limba engleză afectează promovarea culturii sale. O ţară ca Italia consideră că nu trebuie să investească la fel de mult ca Suedia datorită faptului că italienii au încă o puternică identitate culturală şi naţională. Pe de altă parte, dorinţa guvernului suedez de a cheltui mult mai mult în promovarea culturii sale naţionale este cauzată de necesitatea de a consolida cultura cetăţenilor săi la nivel naţional.

Câteva recomandări despre modul în care engleza ar putea fi promovată în Uniunea Europeană, fără a contrazice importanţa limbilor Statelor Membre şi identitatea naţională ar fi următoarele:

In scopul de a reduce decalajul mare de performanţă în ceea ce priveşte utilizarea limbii engleze în ţările din UE, guvernele naţionale ar trebui să permită cel puţin un canal naţional de televiziune, care difuzează în limba engleză şi filme cu subtitrare. Acesta nu doar că va expune cetăţenii unei ţări la limba engleză, dar va duce şi la stimularea şi motivarea acestora să îşi dezvolte cunoştinţele şi competenţele de limbă engleză. Toate ţările ar trebui să aibă, de asemenea, cel puţin un canal naţional de televiziune, care difuzează numai programe şi filme naţionale pentru a promova cultura naţională.

În afară de televiziune, raportul arată cât de importantă este infrastructura dintr-o ţară. De exemplu, Internetul poate stimula accesarea de site-uri în limba engleză, muzică şi filme. În această eră a tehnologiei, guvernele naţionale ar trebui să investească mai mult în


172

infrastructura de Internet, care va permite tuturor cetăţenilor drepturi egale la accesul la Internet.

Cadrul European Comun de Referinţă488 (CEFR) pentru limbi al Consiliului Europei, un instrument recomandat de Uniunea Europeană (Rezoluţia Consiliului, noiembrie 2001), oferă o bază pentru recunoaşterea reciprocă a calificărilor lingvistice.489 Deşi CEFR ajută procesul de recunoaştere a calificărilor lingvistice în UE, politica nu încurajează neapărat cetăţenii UE să înveţe alte limbi în afară de limba naţională.

O soluţie mai bună pentru motivarea cetăţenilor UE să înveţe alte limbi, în special engleza, ar fi ca guvernele naţionale să stabilească un număr minim de ore de studiu în fiecare săptămână în şcoli. Doamna Vettorel, profesoară de engleză la o universitate italiană, recomandă un minim de patru ore pe săptămână, cruciale pentru ca elevii să înveţe o altă limbă.490 Ea observă lipsa de continuitate a curriculum-ului în limba engleză în cadrul sistemului de învăţământ italian, în cazul în care limba engleză predată la nivel secundar, de exemplu, nu este în continuitate eficientă cu ceea ce a fost predat la nivel primar. Cea mai buna soluţie ar fi să se stabilească un curriculum standardizat pentru limba engleză la toate nivelurile de educaţie (cu ajutorul CEFR), care să asigure continuitate la toate nivelurile.

O altă recomandare în domeniul educaţiei ar fi programele de schimb de experienţă între şcoli, în special la nivelul învăţământului superior. Cu toate acestea, acest tip de programe pot fi executate şi la nivel primar prin platforma e-twinning, menţionată de către dna Vettorel.491 Platforma e-twinning este un program online gratis lansat de Directoratul General pentru Educaţie şi Cultură, care permite profesorilor să împărtăşească

488 Common European Framework of Reference for Languages: Learning, Teaching, Assessment (CEFR).

489 Ibidem, aliniatul 3, 4.

490 Interviu PaolaVettorel, profesor şi cercetător la Departeamentul de Limbi Străine şi Literatură, Universitatea din Verona, 2 noiembrie 2010, întrebarea 9, 10.

491 Ibidem, întrebarea 12.


173

metodele de predare, idei, sarcini, etc. Profesorilor le sunt prezentate, de asemenea, posibilităţi de a crea proiecte pentru elevii lor şi de a se implica, ceea ce contribuie la dezvoltarea activităţilor de colaborare.492 Guvernele naţionale trebuie să fie responsabile pentru promovarea acestei platforme şi, prin urmare, pentru furnizarea de tehnologie pentru a accesa platforma în şcolile publice.

În cele din urmă, este nevoie de promovarea Programului UE – Cultura. Acest program ar trebui să fie promovat atât la nivel naţional, cât şi la nivel european. Aparent, sprijinul financiar acordat de UE pentru promovarea culturii este disponibil pentru instituţii, precum şi pentru indivizi care doresc să promoveze cultura, dar este nevoie de conştientizarea opiniei publice cu privire la aceste fonduri.

3.4. Concluziile proiectului

Adoptarea şi implementarea politicilor culturale şi identitatea culturală influenţează mult orientarea şi atitudinea Statelor Membre faţă de UE şi nivelul lor de integrare europeană. Cadrul istoric, problematicile curente, integrarea şi minorităţile, precum şi structura instituţională a autorităţilor în domeniul cultural sunt în măsură să influenţeze perspectiva unei ţări asupra europenizării (vezi Olanda şi Irlanda). Nivelul de cooperare la nivel intern (între instituţii), dar şi extern (cu alte ţări), gradul de descentralizare al ţării şi experienţa şi tradiţia în crearea de politici pot fi buni indicatori ai nivelului de eficienţă în procesul de creare de politici culturale. În Ungaria, politicile culturale au fost introduse relativ recent, în ultimii zece ani. În Germania, guvernele regionale doar au revizuit politicile culturale şi le-au înnoit atunci când partidul aflat la guvernare a schimbat priorităţile după ce a fost ales.

Politicile culturale maghiare sunt centralizate, crearea lor intrând în responsabilitatea nivelului naţional. Promovarea moştenirii, a patrimoniului naţional cultural şi a tradiţiilor ocupă un loc important, în

492 C. Crawley, Building on the eTwinning Weeks, 2010, paragraful 5.


174

special pentru diaspora compusă din minorităţile ce locuiesc în afara ţării. Cu toate acestea, Planul de Dezvoltare al Ungariei ilustrează foarte pregnant influenţa europenizării, de vreme ce aproape toate planurile naţionale de promovare a culturii nu ar fi putut fi implementate fără ajutorul financiar al UE. În acest context, europenizarea ocupă un loc important în identitatea naţională a Ungariei.

Definiţia culturii cu care operează o ţară – relevând gradul de naţionalism, dar şi deschiderea spre sinergie cu directivele europene – influenţează strategia de creare şi implementare a politicilor culturale (vezi Olanda). Modelul de dezvoltare a statului welfare se oglindeşte în domeniul politicilor, în obiectivele şi legislaţia legată de acestea, precum şi în modalităţile de finanţare, care reprezintă un factor importat în acest proces (vezi Irlanda). Un alt sector care reflectă gradul de deschidere îl reprezintă mass-media.

Preocupările legate de limba naţională şi patrimoniu sunt indicatori pentru importanţa păstrării identităţii naţionale şi a eforturilor guvernelor naţionale în acest sens.

Dezvoltarea economiei, rata şomajului şi bugetul local joacă un rol important. Accentul cade întotdeauna pe nevoile locale şi regionale. Partidele politice şi ideologiile lor îndeplinesc şi ele un rol important în ceea ce priveşte politicile culturale regionale. Datorită descentralizării, în Germania politicile culturale diferă de la o regiune la alta. De exemplu, regiunea din Vest North-Rhine Westphalia este interesată cu predilecţie de îmbunătăţirea accesului la cultură şi de susţinerea zonelor rurale în scopul de a realiza conexiunea dintre identitatea regiunii şi cultură, pe când în Saxonia, accentul cade mai ales pe sprijinul pentru dialectul local (Sorbian) şi conservarea patrimoniului cultural. De asemenea, este evidenţiat rolul pe care îl au partidele politice regionale şi ideologiile lor în modelarea conţinutului politicilor culturale regionale. Agenda culturală poate varia în diferite regiuni în funcţie de durata mandatului partidelor politice. O schimbare de conducere la un interval mic de timp poate avea un impact asupra agendei culturale. În ciuda diferenţelor dintre regiuni, guvernul subliniază necontenit importanţa contextului european pentru


175

politicile naţionale, ilustrând astfel procesul europenizării şi efectele acestuia asupra politicilor culturale dintr-o ţară descentralizată.

Diferenţele sunt notabile şi între Est şi Vest. Cultura a avut o altă abordare în Est, după căderea Cortinei de Fier, comparativ cu regiunile din Vest. În Est, a fost vizibilă o perioadă de tranziţie, pe când în Vest s-au putut dezvolta politici culturale prin demersuri proactive.

Comparând Germania şi Ungaria, au ieşit în evidenţă importanţa şi impactul structurii unei ţări asupra politicilor culturale. Un stat centralizat creează politici naţionale şi evidenţiază naţionalismul, pe când ţările descentralizate au politici culturale mai diversificate şi ilustrează un grad scăzut de naţionalism. Acest lucru ar putea explica şi de ce Germania este mai deschisă să adere la politicile europene decât Ungaria.

Dacă minorităţile şi patrimoniul cultural sunt accentuate în politicile din Ungaria, politicile din Germania se focalizează pe educaţie, schimbări demografice şi incluziunea zonelor rurale. Ungaria ţine la dimensiunea tradiţiei, pe când Germania dedică o importanţă deosebită curentelor culturale moderne.

Studiile din cadrul proiectului Inside Europe confirmă faptul că preocupările intense faţă de limba naţională sunt un indicator pentru naţionalism. Ultimul studiu demonstrează acest lucru dintr-o altă perspectivă, cea a gradului de folosire al limbii engleze ca indicator la naţionalismului. Prin compararea politicilor culturale ale Suediei şi Italiei şi a sprijinului financiar în promovarea culturii în aceste ţări, este clar că abilitatea unei ţări de a vorbi limba engleză afectează promovarea culturii sale. O ţară precum Italia consideră că nu trebuie să investească la fel de mult ca Suedia în limba engleză, dar fiind că italienii au încă o puternică identitate culturală şi naţională. Pe de altă parte, dorinţa guvernului suedez de a cheltui mult mai mult în promovarea culturii sale naţionale este cauzată de necesitatea de a consolida cultura cetăţenilor săi la nivel internaţional.

Partea cea mai controversată rămâne definiţia dată culturii la nivel european şi implicaţiile care decurg de aici. Mainstreaming of culture la


176

nivelul UE implică că noţiunea de cultură trebuie extinsă în cât mai multe domenii posibile. Această abordare expansivă a culturii comportă şi riscul de a pune în pericol părţi centrale ale domeniului culturii, cum ar fi artele, pentru că politicile culturale la nivel economic ar primi mai multă atenţie datorită profitabilităţii lor. Pe de altă parte, o definiţie mai largă a culturii ar putea veni mai bine în sprijinul Ţărilor Membre, regiunilor şi operatorilor culturali sau consumatorilor. În acest fel, rolul Statelor Membre capătă valenţe importante.

Ceea ce determină modalitatea în care sunt create politicile culturale este definiţia culturii la nivel naţional. Dacă se pleacă de la o definiţie extinsă a culturii, care include şi economia sau coeziunea socială, de exemplu, atunci politicile vor include şi referiri economice. Aici se pot observa diferenţierile la nivelul UE în ceea ce priveşte mainstreaming pentru cultură şi punctul de vedere al artiştilor şi accentul lor pe show. Cu toate acestea, o perspectivă amplă asupra culturii are avantajul de a lăsa fiecărei ţări libertatea de a-şi stabili priorităţile.

În momentul de faţă, cultura este în procesul de a deveni prioritară în relaţie cu alte domenii precum economia, serviciile sociale, dezvoltarea sustenabilă, cu scopul de a încuraja deschiderea şi creativitatea în aceste relaţii. Cu toate acestea, operatorii culturali de la scară mică, din Ţările Membre, ar putea să nu fie de acord cu acest concept. Există încă o discrepanţă între aceşti artişti şi fondurile europene pe care ei nu le pot accesa.


177

IV. CONCLUZII GENERALE

Tema cercetării a fost legată de directivele europene şi politicile culturale naţionale în perioada 2000-2009. Obiectivul principal l-a constituit analiza relaţiei dintre directivele cultural-artistice europene şi politicile culturale naţionale, în tensiunea dintre naţional şi european, precum şi relaţia dintre identitatea naţională şi identitatea europeană.

Obiectivele specifice au vizat emergenţa politicilor culturale la nivel european drept consecinţă a provocărilor întâmpinate în crearea de politici sociale şi analiza comparativă a diferitelor modele de creare de politici culturale din Ţările Membre UE.

Întrebările de cercetare au adresat rolul politicilor culturale în crearea unei Europe comune; rolul UE în elaborarea politicilor culturale ale Statelor Membre; relaţia dintre politicile culturale europene şi cele naţionale, în particular cum definesc şi (re)produc politicile culturale identităţile naţionale, precum şi identitatea europeană; şi / sau cum reflectă crearea politicilor culturale negocierile asupra europenităţii şi / sau asupra „identităţii în diversitate”.

Domeniul sociologiei culturii, subsumat analizei culturale şi teoriei critice, are influenţe atât din sociologie, cât şi din antropologie. Dinspre sociologie, am identificat interesul pentru relaţiile dintre societate şi cultură, influenţele economicului asupra valorilor şi ideologiei, precum şi interesul pentru diferite grupuri cu statut diferit şi pentru felul în care acestea participă la cultură sau sunt asimilate de cultura dominantă. În ceea ce priveşte antropologia, contribuţiile constau în strategiile etnografice de analiză a diferitelor culturi, dar şi în preocupările pentru schimbările culturale sau legătura dintre cultura populară, controlul politic şi clasele sociale. Un interes al sociologiei culturii este reprezentat de studiul instituţiilor de cultură.

Din studiile culturale, aspectele importante în studiul politicilor culturale ţin de natura politică a culturii contemporane şi de contextul istoric, dar şi de întâlnirile cu antropologia (subiectul activ - agency) în ceea


178

ce priveşte rezistenţa grupurilor subordonate faţă de cultura dominantă sau critica la adresa industriilor culturale (studiile culturale din abordarea grupării din Anglia – care corelează actul de consum cu cel al identităţii culturale). Preocupările recente din studiile culturale urmăresc forme locale şi globale de rezistenţă la hegemonia Vestului (post-hegemonia, în care puterea este internalizată).

Domeniul administraţiei publice include dezbaterile asupra felului în care sunt create şi implementate politicile culturale, asupra modului de funcţionare a structurilor de autoritate şi asupra mecanismele sociale şi culturale ale guvernanţei, precum şi analize ale descentralizării.

Folosind teoria neoinstituţionalismului şi a sociologiei neoclasice, am demonstrat în ce fel cadrul instituţional influenţează contextul istoric, social şi cultural şi cum aceste contexte sunt modelate, la rândul lor, de instituţii.

1. Dimensiunea europeană La nivelul Uniunii Europene, am urmărit procesul de creare de politici

(cu exemplificare pe crearea de politici sociale, care a oferit o perspectivă mai amplă asupra acestui proces, mecanismele şi actorii implicaţi, având în vedere că procesul creării politicilor culturale este unul recent şi în desfăşurare).

Statul naţional rămâne actorul principal în UE, dar apar şi regiunile ca actori intermediari. În crearea politicilor naţionale, avem de-a face şi cu europenizarea, dar şi cu regionalizarea.493 UE nu mai este doar o entitate predominant economică, ci un actor extrem de integrat politic.494

493 Michael Keating şi Liesbet Hooghe, ”Bypassing the nation-state? – Regions and EU policy process”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, p. 251.

494 Gerda Falkner şi Michael Nentwich, ”Enlarging the European Union – The short-term success of incrementalism and depoliticisation”, în European Union. Power and policy-making, Jeremy Richardson (ed.), 2nd edition, London, Routledge, p. 267.


179

După înţelegerea noastră, strategia de operare în UE se schimbă. Dacă iniţial accentul cădea pe valorile comune (modul de formare a Comunităţii Europene) şi pe deciziile luate de instituţii care se implementau la nivel naţional, tranziţia se face înspre directive date la nivelul UE şi care sunt apoi filtrate de specificul naţional şi implementate în funcţie de acesta la nivelul Statelor Membre. Astfel, accentul cade acum pe diversitate, fără să elimine importanţa fondului comun european şi a identităţii europene. Dacă identitatea europeană se definea în funcţie de valorile comune, provocarea la care asistăm este aceea de a include şi dimensiunea diversităţii culturale, păstrând totuşi unitatea ca valoare de bază a UE. Metoda pe baza căreia se desfăşoară acest proces de coordonare a politicilor de ocupare a forţei de muncă este una iniţiată în cadrul Strategiei de ocupare şi cunoscută drept „Metoda Deschisă de Coordonare” (The Open Method of Coordination).495 Metoda Deschisă de Coordonare496 (MDC) reprezintă o parte din noua strategie de guvernare europeană şi a fost adoptată la sfârşitul anilor 1990 pentru politicile sociale. Ea încearcă să ofere o soluţie de "mijloc" la dilema politicii sociale europene, în care UE are un rol în coordonarea politicilor sociale ale

495 Principiile ce susţin această metodă sunt: 1.principiul subsidiarităţii, ce constă în stabilirea/împărţirea responsabilităţii între nivelul comunitar şi cel naţional prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar şi responsabilizarea SM în privinţa implementării măsurilor de acţiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel naţional; 2.principiul convergenţei, ce constă în urmărirea obiectivelor comune prin acţiuni corelate; 3. managementul pe bază de obiective, ce se referă la monitorizarea şi evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate SM; 4. monitorizarea pe ţară (country surveillance), ce constă în elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul şi identifică posibilele bune practici la nivel de SM; 5. abordarea integrată, ce presupune extinderea direcţiilor politicilor pieţei muncii în sfera altor politici (sociale, educaţionale, antreprenoriale, regionale şi de impozitare). (În Politica Socială, Lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu humandynamics în anul 2003. Lucrarea face parte din Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată.)



180

Statelor Membre, în timp ce Statele Membre îşi păstrează autoritatea în ceea ce priveşte deciziile legate de politica socială.

Incursiunea în domeniul social a demonstrat că dificultăţile întâmpinate aici au stat la baza lansării dimensiunii culturale ca domeniu emergent al UE. De la încercarea de armonizare a Statelor Membre şi până la Metoda Deschisă de Coordonare a fost un întreg parcurs. O discuţie similară va avea loc în domeniul culturii în ceea ce priveşte identitatea naţională versus identitatea europeană. Dezideratul pentru rolul culturii ca factor al incluziunii sociale s-a declanşat în timpul procesului de creare de politici sociale. Abordarea dimensiunii culturale este, pe de o parte, cauză497 – cadru al politicilor sociale, văzută din prisma problematicilor ridicate în domeniul social, iar pe de altă parte, efect – rezultatul acestor problematici care a dus la integrarea dimensiunii culturale pe agenda şi priorităţile UE. Traseul problematicilor sociale şi dilemele legate de politicile europene şi naţionale în acest domeniu vizează cultura şi determinările istorice, geografice şi religioase. Aceştia sunt factorii care modelează politicile sociale europene. Dificultăţile întâmpinate în elaborarea unor politici sociale eficiente ţin de lipsa unei înţelegeri comune a conceptelor centrale şi a contextelor sociale în care politicile sunt formulate şi implementate.

Domeniile importante ale politicii sociale adresate de UE şi analiza la nivelul Statelor Membre a acestor directive ilustrează „specificitatea

497 “Coordonarea sistemelor de protecție socială, recunoașterea mutuală a calificărilor, îmbunătățirea generală a condițiilor de muncă și viață, monitorizarea politicilor legate de familie, directivele legate de egalitatea se șanse la beneficii sociale, precum și măsurile luate la nivel UE de a reduce sărăcia, sunt toate justificate, cel puțin în parte, ca și modalități de a reduce barierele și a realiza libertatea de mișcare a muncitorilor în cadrul Uniunii.” Cu toate acesta, informațiile arată că mobilitatea în cadrul UE se realizează la un nivel scăzut. Deși există echivalări și recunoașterea calificărilor în cadrul UE, precum și coordonarea sistemelor de protecție socială – toate acestea înlăturând anumite obstacole din calea libertății de mișcare, există alte dificultăți care au încetinit acest proces: dificultățile asociate cu tradițiile culturale și lingvistice. (Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. xiii.)


181

fiecărei ţări şi efectele încastrării culturale”.498 Conceptul de încastrare culturală confirmă ipoteza demonstrată de Linda Hantrais, potrivit căreia guvernele naţionale vor avea răspunsuri diferite şi politici diferite la probleme sociale comune.499 Diferenţele sunt date de contextele diferite, de culturile diferite, de nivelurile diferite de organizare guvernamentală şi de priorităţile diferite.

Diferenţele dintre Statele Membre UE în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, sănătate şi protecţie şi legislaţia muncii, precum şi relaţia dintre legea europeană şi politicile naţionale au declanşat o serie de cercetări cu privire la premisele socio-culturale, contextul istoric şi influenţele sau tradiţiile de gândire specifice fiecărei ţări.500 Statele Membre UE au diferite puncte de plecare: „organizarea statală de după război poate să fi conţinut aceleaşi ingrediente în diferite ţări, dar combinaţia lor era foarte diferită.”501 Wolfgang Streeck vorbeşte de „Europa diferitelor geometrii”, subliniind caracterul de voluntariat vizibil prin alinierea unor Ţări Membre la anumite scopuri comune, dar şi de „Europa diferitelor viteze”, care presupune ajungerea la aceeaşi destinaţie finală într-un ritm diferit.502


499 Ibidem.

500 Politicile legate de familie și indirect afectate de drepturile de muncă au fost privite cu scepticism de către Statele Membre în ceea ce privește un acord legat de o politică comună, iar Comisia, ca și guvernele naționale a preferat să monitorizeze situația, mai degrabă decât să prescrie măsuri legate de politici de familie. Există o convergență în tiparele familiei datorită mișcărilor demografice. (vezi Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. xii.) O cercetare legată de structurile familiei și răspunsurile date de diferite guverne ar putea constitui o direcție de cercetare viitoare.

501 Catherine Finer Jones , ”Trends and developments in welfare states”, în Jochen Clasen (ed.), Comparative Social policy: concepts, theories and methods, Oxford: Blackwell, 1999, pp. 15-33, apud Linda Hantrais, Social Policy in the European Union, 2nd edition, UK, MacMillan Press Ltd., 2000, p. 29.

502 ”Uniunea Europeană se dezvoltă într-o colecție de pregătiri/aranjamente specifice suprapuse funcțional pentru o coordonare recoprocă între direcții/tendințe variate ale țărilor participante. În Eurojargon, referința pentru acest lucru este ‘Europa diferitelor geometrii’, unde unele State Membre se grupează pentru anumite scopuri comune pe bază de voluntariat, lăsând


182

Preocupările politicilor sociale legate de formare503 şi educaţie, minorităţi, egalitate de şanse şi mobilitate vor fi preluate de politicile culturale. În acest sens, am observat felul în care problematicile ridicate de procesul de creare de politici sociale a determinat atât conştientizarea unor implicaţii culturale, cât şi necesitatea de a aborda crearea de directive culturale la nivelul UE. În ceea ce priveşte directivele legate de cultură, sectoarele educaţiei şi politicile de gen şi mobilitate continuă să rămână coordonatele care realizează unitatea la nivel european. Pe baza cercetării de până acum, consider că acestea sunt singurele domenii în care se pot urmări politici culturale comune la nivelul UE, în privinţa restului indicatorilor legaţi de diversitatea şi unicitatea culturală a Statelor Membre fiind mai dificil de realizat politici comune.

Există două forţe în UE: una centrifugă, care aparţine Uniunii Europene şi care tinde „să împingă Ţările Membre din sfera decizională a UE, şi una centripetă, a Ţărilor Membre, care tinde să le împingă spre centru.”504 „Poziţia pe care o ocupă o ţară în această bătălie de centru-periferie depinde în mod clar de magnitudinea forţei centripete pe care o deţine, identificată în termeni de putere economică şi politică, pentru Ţările Membre mai mari, şi în capacitatea de negociere, pentru cele mai pe dinafară altele care nu doresc să fie parte” ( Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 70.). Alt termen folosit este acela de ‘Europa diferitelor viteze’, care presupune că, până la urmă, „toate Țările Membre vor ajunge la o destinație identică, unde vor fi subiectul unui singur sistem de autoritate supranațională.” (Wolfgang Streeck, ”Neo-Voluntarism: A New European Social Policy Regime?”, în Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Shmitter și Wolfgang Streeck (eds.), London, Sage Publications, 1996, p. 157.)

503 În cazul recalificării şi formării vocaţionale – acestea vor intra sub incidenţa conceptului de life long learning, o strategie educaţională adoptată de Țările Membre. Jacques Delors a scris raportul ”Learning: the Treasure Within”, anul 1996 devenind Anul European al Învăţării pe tot parcursul vieţii” – J. Delors, 1996, Learning: The treasure within, Report to UNESCO of the International Commission on Education for the Twenty-first Century, UNESCO.



183

mici.”505 Controversa privitoare la reducerea suveranităţii naţionale este încă prezentă. Instituţiile europene reuşesc să se suprapună peste autonomia naţională printr-o formă de „guvernanţă multi-level”, în care suveranitatea este împărţită de actorii naţionali şi supranaţionali.506

2. Dimensiunea naţională Statele post-comuniste au intrat în sfera de gravitaţie a UE intersectând

trei mari dimensiuni: dimensiunea trecutului, cu repercusiuni de lungă durată în procesul de democratizare, sfera UE, cu provocările existente şi cu transferul de influenţe reciproce în fenomenul extinderii, precum şi sfera mai mare, a globalizării, cu provocările economice şi socio-culturale pe care le ridică.

Dacă identitatea europeană se definea în funcţie de valorile comune, provocarea la care asistăm este aceea de a include şi dimensiunea diversităţii culturale, păstrând totuşi unitatea ca valoare de bază a UE. Importanţa dimensiunii naţionale a apărut mai pregnant în cadrul

505 Ibidem.

506 Gary Marks, ”Structural Policy in the European Community”, în Europolitics, Alberta Sbragia (ed.), Washigton, CD: The Brookings Institution, 1992, pp. 191- 224; Gary Marks, ”Structural Policy and Multilevel Governance in the EC”, în The State of the European Community, vol. 2, Alan Cafruny şi Glenda Rosenthal (eds.), Boulder, Co: Lynne Rienner, 1993, pp. 391-410; Liesbet Hooghe, ”Building a Europe with the Regions: the Changing Role of the European Commission”, în Cohesion Policy and European Integration, Liesbet Hooghe (ed.), Oxford: Oxford University Press, 1996; Governance in the European Union, Gary Marks, Fritz W. Scharpf, Philippe C. Schmitter şi Wolfgang Streeck (eds.), London: Sage, 1996; Liesbet Hooghe şi Gary Marks, ”Contending Models of Governance in the European Union”, în Europe`s Ambigous Unity, Alan Cafruny şi Carl Lankowski (eds.), Boulder and London: Lynne Rienner, 1997, pp. 21-44; ; Liesbet Hooghe şi Gary Marks, Multi-level Governance and European Integration, Boulder, Co: Rowman & Littlefield, 2001; A. Benz şi B. Eberlein, ”The Europenization of regional policies: patterns of multi-level governance”, Journal of European Public Policy, vol. 6, nr.2, 1999, pp. 329-348; P. Graziano, ”Europenization of globalization? A framework for empirical research (with some evidence from the Italian case)”, Global Social Policy, vol. 3, nr.), 2003, pp. 173-194 – apud Alfio Cerami, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Berlin, Lit Verlag Dr. W. Hopf, 2006, p. 222.


184

politicilor sociale şi pe măsura extinderii UE. Acest lucru a stat la baza lansării dimensiunii culturale ca domeniu emergent al UE.

Politicile culturale au constituit un demers relativ recent în cadrul UE, în jurul căruia există încă multe controverse. La momentul actual, nu există politici culturale comune la nivelul UE, ci mai degrabă directive care să fie implementate în cadrul politicilor culturale naţionale.

Cunoaşterea şi promovarea moştenirii comune europene şi a diversităţii naţionale, cooperarea dintre Statele Membre şi schimburile culturale, precum şi încercarea de a implementa directivele europene în acord cu specificul fiecărei ţări devin prioritare în agenda UE. Aceste priorităţi apar în momentul în care integrarea europeană depinde cu precădere de integrarea culturală.

Politicile culturale sunt văzute ca unelte de îmbunătăţire a activităţilor economice şi de reducere a riscurilor sociale. Integrarea socială şi crearea de reţele la nivelul UE se consideră a fi importante pentru îmbunătăţirea economiei şi a cooperărilor şi politicilor europene. Politicile culturale democratice sunt necesare pentru a combate „culturalizarea conflictelor”. În cazul Europei, puterea stă în societatea civilă.507 Mulcahy508 consideră că accentul pe social în definiţiile culturii vine din studiile culturale (Tony Bennett, Stuart Hall, Stuart Cunningham etc), acest lucru ducând la „scepticism în ceea ce priveşte valorile tradiţionale” şi la un accent exclusiv „antropologic şi social în ceea ce priveşte producţiile şi semnificaţia culturii populare.”509

Deşi există multe definiţii ale culturii, Uniunea Europeană a decis să abordeze acest fenomen din perspectivă antropologică, încercând să cuprindă în termenul de „cultură” cât mai multe aspecte posibile. După


508 Mulcahy Kevin V., Cultural Policy, în Handbook on Public Policy, Peters Guy B. şi Pierre Jon (eds.), London, California, New Delphi, Sage Publications 2006, p. 266.

509 Alan Stanbridge, ”Detour or Dead-end? Contemporary cultural theory and the search of new cultural policy models”, în International Journal of Cultural Policy, vol. 8, nr. 2, 2002, p. 125.


185

cum spunea Alison Crabb510, procesul de mainstream al culturii europene şi, deci, de considerare a diverselor arii conexe, nu doar a aspectelor evidente precum arta, ci şi economia, turismul etc., a fost o direcţie benefică şi îndrăzneaţă încă de la începuturile sale, din 2007.

Pentru a coordona eficient politicile culturale din Statele Membre, Uniunea foloseşte Metoda Deschisă de Coordonare. Aceasta este ceea ce se numeşte soft power, fiind utilizată din 2000 în domeniul culturii şi ajutând politicile naţionale să se orienteze înspre anumite obiective comune. Statele Membre sunt apoi evaluate fiecare prin intermediul presiunii exercitate de către partenerii implicaţi, iar Comisia Europeană monitorizează procesul.511 Conceptul de „apartenenţă” este vital pentru schimbarea socială, dar UE nu dispune de mecanisme pentru a instrumentaliza acest concept sau pentru a monitoriza dezbateri pe această temă.512

Controversa directivelor europene legate de cultură vine din confruntarea dintre identitatea colectivă şi cea naţională. Identitatea apare în documentele europene cu privire la Uniune, o identitate percepută atât din interiorul Uniunii, cât şi din exterior. Simbolurile identităţii naţionale sunt: imnul, documentele oficiale, graniţele, istoria, drapelul. Cu toate acestea, deşi influenţa supranaţională a UE este vizibilă, doar 17% din cetăţenii europeni recunosc identitatea europeană pe lângă identitatea lor naţională513.

3. Politici culturale Ceea ce determină modalitatea în care sunt create politicile culturale

este definiţia culturii la nivel naţional. Dacă se pleacă de la o definiţie 510 Interviu cu Alison Crabb, Deputy Head of Unit - Culture Policy & Inter-cultural Dialogue, DG Education & Culture, European Comission, Brusseles, 24 noiembrie 2010.

511EUROPA, Open Method of Coordination.


513 European Union Citizenship, Flash Eurobarometer, The Gallup Organization, Hungary, 2008, p. 4.


186

extinsă a culturii, care include şi economia sau coeziunea socială, de exemplu, atunci politicile vor include şi referiri la aceste domenii. Aici se pot observa diferenţierile la nivelul UE în ceea ce priveşte mainstreaming pentru cultură şi punctul de vedere al artiştilor şi accentul lor pe show. Cu toate acestea, o perspectivă amplă asupra culturii are avantajul de a lăsa fiecărei ţări libertatea de a-şi stabili priorităţile.

În momentul de faţă, cultura este în procesul de a deveni prioritară în relaţie cu alte domenii ca economia, serviciile sociale, dezvoltarea sustenabilă. Cu toate acestea, operatorii culturali de la scară mică, din Ţările Membre, ar putea sa nu fie de acord cu acest concept. Există încă o discrepanţă între aceşti artişti şi fondurile europene pe care ei nu le pot accesa prea uşor

Adoptarea şi implementarea politicilor culturale şi identitatea culturală influenţează mult orientarea şi atitudinea Statelor Membre faţă de UE şi nivelul lor de integrare europeană. Cadrul istoric, problematicile curente, integrarea şi minorităţile şi structura instituţională a autorităţilor din domeniul cultural sunt în măsură să influenţeze perspectiva unei ţări asupra europenizării (vezi Olanda şi Irlanda). Nivelul de cooperare la nivel intern (între instituţii), dar şi extern (cu alte ţări), gradul de descentralizare al ţării şi experienţa şi tradiţia în crearea de politici pot fi buni indicatori ai nivelului de eficienţă în procesul de creare de politici culturale.

Definiţia culturii cu care operează ţara respectivă – relevând gradul de naţionalism, dar şi deschiderea spre sinergie cu directivele europene – influenţează strategia de creare şi implementare a politicilor culturale (vezi Olanda). Modelul de dezvoltare a statului welfare se oglindeşte în domeniul politicilor, în obiectivele şi legislaţia legată de acestea, precum şi în modalităţile de finanţare, care reprezintă un factor importat în acest proces (vezi Irlanda). Un alt sector care reflectă gradul de deschidere îl reprezintă mass-media. Preocupările legate de limba naţională şi patrimoniu sunt indicatori pentru importanţa păstrării identităţii naţionale şi a eforturilor guvernelor naţionale în acest sens.


187

Diferenţele sunt notabile şi între Est şi Vest. Cultura a avut o altă abordare în Est, după căderea Cortinei de Fier, comparative cu regiunile din Vest. În Est a fost vizibilă o perioadă de tranziţie, pe când în Vest s-au putut dezvolta politici culturale prin demersuri proactive.

Partea cea mai controversată rămâne definiţia dată culturii la nivel european şi implicaţiile care decurg de aici. Mainstreaming of culture la nivelul UE implică că noţiunea de cultură trebuie extinsă în cât mai multe domenii posibile. Această abordare expansivă a culturii are şi riscul de a pune în pericol părţi centrale ale domeniului culturii, cum ar fi artele, pentru că politicile culturale la nivel economic ar primi mai multă atenţie datorită profitabilităţii lor. Pe de altă parte, o definiţie mai largă a culturii ar putea veni mai bine în sprijinul Ţărilor Membre, regiunilor şi operatorilor culturali sau consumatorilor, conferind astfel valenţe importante rolului Statelor Membre.

4. Direcţii viitoare de cercetare În cadrul acestei cercetări, am văzut importanţa procesului de

democratizare în crearea de politici. Comparaţia dintre democraţiile post-comuniste şi cele vestice, din perspectiva procesului de creare de politici, ar putea fi obiectul unei alte cercetări.

Analizând procesul de creare de politici sociale şi cel al creării politicilor culturale, am realizat relevanţa unui studiu viitor despre armonizare şi euroscepticism.

Provocările aduse ideii de guvernare în Europa nu se datorează exclusiv influenţei Europei Centrale şi de Est. O altă cauză ar fi şi expansiunea UE şi a instituţiilor din UE.514 Căderea comunismului a afectat, însă, şi anumite repere bine stabilite din Vest – instituţiile politice europene. Un studiu interesant ar fi evoluţia Parlamentului în Europa.515

514 Jack Hayward, ”Govering the New Europe” în Governing the New Europe, Jack Hayward şi Edward C. Page (eds.), Cambridge UK, Polity Press, 1995, p. 405.

515 Jack Hayward, op.cit., p. 404.


189

BIBLIOGRAFIE

I. Documente

1. About the year, The European Year of Intercultural Dialogue website, 2008, disponibil online: http: / / www.interculturaldialogue2008.eu / home.0.html, accesat în noiembrie 2010.

2. Annual Report 2008, The Arts Council, Ireland, disponibil online: http: / / www.artscouncil.ie / Publications / AnnualReport08_8July2010_Final.pdf, accesat în decembrie 2010.

3. Arts Act, 2003, Irish Statute Book, disponibil online: http: / / www.irishstatutebook.ie / 2003 / en / act / pub / 0024 / index.html, accesat în decembrie 2010.

4. Arts and Culture Plan 2008, disponibil online: http: / / www.arts-sporttourism.gov.ie / pdfs / Arts&CulturePlan08.pdf, accesat în decembrie 2010.

5. Background Note: Sweden, Bureau of European and Eurasian Affairs, 2010, Department of State, disponibil online: http: / / www.state.gov / r / pa / ei / bgn / 2880.htm, accesat în decembrie 2010.

6. BBC News, octombrie 2009, disponibil online: http: / / www.bbc.co.uk / news / business-11517459, accesat în ianuarie 2011.

7. Budget Bill for 2011 – Culture, Government Offices of Sweden, disponibil online: http: / / www.sweden.gov.se / sb / d / 13671, accesat în decembrie 2010.

8. CIA – The World Factbook. Sweden. 2010, disponibil online: https: / / www.cia.gov / library / publications / the-world-factbook / geos / sw.html, accesat în decembrie 2010.


190

9. Communication from The Commission to the European Parliament, The Council, The European economic and social Committee and The Committee of the Regions on a European agenda for culture in a globalizing world, European Commission, 2007, disponibil online: http: / / eur-lex.europa.eu / LexUriServ / LexUriServ.do?uri=COM:2007:0242:FIN:EN:PDF, accesat în septembrie 2010.

10. Common European Framework of Reference for Languages: Learning, Teaching, Assessment CEFR, the Council of Europe, disponibil online: http: / / www.coe.int / t / dg4 / linguistic / cadre_en.asp, accesat în noiembrie 2010.

11. Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe, Themes and Issues in Cultural Policy, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / themes.php, accesat în februarie 2009.

12. Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe, Comparative overviews, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / comparisons.php, accesat în octombrie 2010.

13. Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe, Cultural Statistics in Europe, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / statistics.php, accesat în octombrie 2010.

14. Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe, Monitoring Standards, Developments and Trends in Cultural Policy, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / monitoring.php, accesat în noiembrie 2010.

15. Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe. General objectives and principles of cultural policy, 2010, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / italy.php?aid=33, accesat în octombrie 2010.

16. Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe. Ireland, 2009, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / ireland.php, accesat în noiembrie 2010.


191

17. Concluzii la Contribuţia Culturii asupra Dezvoltării locale şi regionale, Consiliul UE, 2010, p. 7, disponibil online: http: / / eur-lex.europa.eu / LexUriServ / LexUriServ.do?uri=OJ:C:2011:175:0001:0004:RO:PDF, accesat în mai 2011; şi http: / / www.consilium.europa.eu / uedocs / cms_data / docs / pressdata / en / educ / 122102.pdf, accesat în iunie 2011.

18. Consolidated versions of the Treaty on European Union and the Treaty on the Functioning of the European Union, disponibil online: http: / / www.lexnet.dk / law / download / treaties / Eut-2007-revised.pdf, accesat în octombrie 2010.

19. Council of Europe action in the field of gender equality, Council of Europe, 2009, disponibil online: https: / / wcd.coe.int / wcd / ViewDoc.jsp?id=1358289&Site=CM, accesat în noiembrie 2010.

20. Cultural Policy Database 2005, disponibil online: http: / / www.culturelink.org / culpol / ie.html, accesat în decembrie 2010.

21. Cultural diversity and intercultural dialogue, European Commission, 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-policy-development / doc401_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

22. Cultural Policy in Sweden, Swedish Arts Council, disponibil online: http: / / www.kulturradet.se / en / In-English / Cultural-policy / , accesat în decembrie 2010.

23. Cultural Policy Objectives, Swedish Arts Council, disponibil online: http: / / www.kulturradet.se / en / In-English / Cultural-policy-objectives / , accesat în decembrie 2010.

24. Culture and creativity, European Commission, 4 august 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-policy-development / doc431_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

25. Culture 2000 Programme, disponibil online: http: / / europa.eu / legislation_summaries / culture / l29006_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

26. Culture 2000 Programme, 2007, disponibil online: http: / / europa.eu / legislation_summaries / culture / l29006_en.htm, accesat în septembrie 2008.


192

27. Culture and Education: Members, secţiunea 1, European Parliament, disponibil online: http: / / www.europarl.europa.eu / activities / committees / membersCom.do?language=EN&body=CULT, accesat în octombrie 2010.

28. Culture programme: a serious cultural investment, European Commission, 2007, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-programmes-and-actions / doc411_en.htm, accesat în septembrie 2010.

29. Declaraţia asupra Identităţii Europene, Le CVCE (Centre de recherche et de documentation sur l'Europe au Luxembourg), disponibil online: http: / / www.cvce.eu / obj / declaration_on_european_identity_copenhagen_14_december_1973-en-02798dc9-9c69-4b7d-b2c9-f03a8db7da32.html, accesat în ianuarie 2010.

30. Declaration on European Identity, Copenhagen, 14 December 1973, disponibil online: http: / / www.cvce.eu / obj / declaration_on_european_identity_copenhagen_14_december_1973-en-02798dc9-9c69-4b7d-b2c9-f03a8db7da32.html, accesat în mai 2010.

31. European Agenda for Culture, 2010, the European Commission, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-policydevelopment / doc399_en.htm, accesat în octombrie 2010.

32. European Capitals of Culture, European Commission, 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-programmes-and-actions / doc413_en.ht, accesat în noiembrie 2010.

33. European Culture Portal: In Financing, European Commission, 2007, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / portal / funding / eac_en.htm, accesat în septembrie 2010.

34. European Union Citizenship, Flash Eurobarometer, The Gallup Organization, Hungary, 2008, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / public_opinion / flash / fl_213_sum_en.pdf, accesat în decembrie 2010.

35. Europenii şi limbile lor, European Commission, 2006, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / public_opinion / archives / ebs / ebs_243_en.pdf , accesat în decembrie 2010.

36. Excerpts from the Dutch Constitution, disponibil online: http: / / www.jonathanblank.com / SDD / excerpts.html, accesat în noiembrie 2010.


193

37. From 28 to 30 September 2009 the flagey in Brussels was the stage for the European Culture Forum, European Festivals Association, disponibil online: http: / / www.efaaef.eu / newpublic / upload / efadoc / 2 / Report_European%20Culture%20Forum%202009.pdf, accesat în octombrie 2010.

38. Gottfried, Wagner, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, London-UK, Alliance Publishing Trust, 2011, disponibil online: http: / / www.alliancepublishing.org / wp-content / uploads / THE-ART-OF-DIFFERENCE-full-PDF.pdf, accesat în iulie 2011.

39. Heritage Fund Annual Report, disponibil online: http: / / www.arts-sporttourism.gov.ie / pdfs / HeritageFundAnnualReport2009.pdf, accesat în decembrie 2010.

40. Intercultural dialogue in the spotlight, European Commission, 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-policy-development / doc2637_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

41. Involving the Member States, European Commission, 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-policy-development / doc1565_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

42. Ireland. National Development Plan 2007-2010, 2007, disponibil online: http: / / www.kooperation-international.de / fileadmin / logos / NDP-2007-2013-English.pdf, accesat în decembrie 2010.

43. Italy: President Criticizes Culture Budget Cuts, 2010, the Adnkronos International Web site, disponibil online: http: / / www.adnkronos.com / IGN / Aki / English / CultureAndMedia / Italy-President-criticises-culture-budget-cuts_311298294005.html, accesat în decembrie 2010.

44. La conoscenza dell'inglese diventa sempre più indispensabile nelle aziende globali (The importance of english is becoming more important in global companies), Global English, disponibil online: http: / / corp.globalenglish.com / seo / v1 / IT-IT / 214227.htm, accesat în ianuarie 2011.

45. Mexico City Declaration on Cultural Policies, UNESCO, World Conference on Cultural Policies Mexico City, 26 July – 6 August 1982, disponibil online: http: / / portal.unesco.org / culture / en / files / 35197 / 11919410061mexico_en.pdf / mexico_en.pdf, accesat în mai 2011.

46. National Action Plan Against Racism, 2005, disponibil online: http: / / www.inis.gov.ie / en / JELR / NPARen.pdf / Files / NPARen.pdf, accesat în decembrie 2010.


194

47. National Cultural Act, 1997, disponibil online: http: / / www.irishstatutebook.ie / 1997 / en / act / pub / 0011 / index.html, accesat în decembrie 2010.

48. Open Method of Coordination, Europa, disponibil online: http: / / europa.eu / scadplus / glossary / open_method_coordination_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

49. Poll Shows Swedes Evenly Split on Euro, 2009, EU Business, disponibil online: http: / / www.eubusiness.com / news-eu / 1245754922.65 / , accesat în decembrie 2010.

50. Pocketbook on Cultural Statistics, 2007, disponibil online: http: / / epp.eurostat.ec.europa.eu / cache / ITY_OFFPUB / KS-77-07-296 / EN / KS-77-07-296-EN.PDF, accesat în decembrie 2010.Politica Socială, Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată, disponibil online: http: / / www.ier.ro / documente / formare / Politica_sociala.pdf, accesat în martie 2011.Survey on Education Provision in English Language in Italian Universities, CRUI, 2008, The Study in Italy, disponibil online: http: / / www.study-in-italy.it / pdf / CRUI_off_inglese.pdf, accesat în decembrie 2010.

51. Sweden Country Profil, BBC 2010, disponibil online: http: / / news.bbc.co.uk / 2 / hi / country_profiles / 1021823.stm, accesat în septembrie 2011.

52. The international dimension, European Commission, 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / culture / our-policy-development / doc403_en.htm, accesat în noiembrie 2010.

53. Towards a green and innovative economy, European Commission, 2010, disponibil online: http: / / ec.europa.eu / archives / growthandjobs_2009 / , accesat în noiembrie 2010.

54. The Arts, Cultural Inclusion and Social Cohesion, 2007, Compendium. Cultural Policies and Trends in Europe. Irland, disponibil online: http: / / www.culturalpolicies.net / web / ireland.php?aid=428, accesat în decembrie 2010.

55. The European Charter for Regional or Minority Languages. Applied to Frisian in the Netherlands, disponibil online: http: / / languagecharter.coe.int / docs / AppliedToLanguages / Frisian_in_the_Netherlands_chP2&3.pdf, accesat în decembrie 2010.


195

56. Towards a New Framework for the Arts, 2000, disponibil online: http: / / www.artssporttourism.gov.ie / pdfs / towards%20a%20new%20framework%20for%20the%20arts_3.pdf, accesat în noiembrie 2010.

57. Tratatele Uniunii Europene, disponibil online: http: / / www.lexnet.dk / law / subjects / treaties.htm, accesat în septembrie 2008.

58. Tratatul de la Maastricht, disponibil online: http: / / www.eurotreaties.com / maastrichtec.pdf, accesat în mai 2010.

II. Articole de specialitate

1. Beckert, Jens, „Globalization and Knowledge”, Research Perspectives, Max Planck Society, Munchen, 2010.

2. Beckert, Jens, „Religion and Ethnicity”, Research Perspectives, Max Planck Society, Munchen, 2010.

3. Bína, Vladimír, IJdens, Teunis, Social participation and cultural policy: a position paper, disponibil online: http: / / www.boekman.nl / documenten / projecten_OCW08_position%20paper.pdf, accesat în mai 2011.

4. Blokland, Hans, „Planning Dutch Cultural Policy”, Acta Politica, vol. XXVIII, nr. 2, 1993, disponibil online: http: / / www.hansblokland.nl / artikelen / planning_in_dutch_cultural_policy_93.htm, accesat în februarie 2011.

5. Boli, John, Thomas, George M., "World Culture in the World Polity", American Sociological Review, vol. 62, nr. 2, 1997, disponibil online: http: / / www.sociology.emory.edu / globalization / theories02.html, accesat în august 2011.

6. Bryner, Gary B, „Public Organizations and Public Policies”, Peters, B. Guy şi Pierre, Jon (eds.)Handbook of Public Administration, Sage Publications, London, 2003, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=KAsW3bjHK2IC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false, accesat în ianuarie 2011.


196

7. Conti, Nicolò, „Party Attitudes to European Integration: A Longitudinal Analysis of the Italian Case”, EPERNWorking Paper, nr. 13, Sussex European Institute, Sussex, 2003.

8. Crawley, C., Building on the eTwinning Weeks, 2010, disponibil online: http: / / www.etwinning.net / en / pub / news / news / building_on_etwinning_weeks.htm, accesat în ianuarie 2011.

9. Delanty, G., Is There a European Identity?, Centre for World Dialogue, 2003, disponibil online: http: / / www.worlddialogue.org / content.php?id=269, accesat în decembrie, 2010.

10. Dubois, Hans F. W., Fattore, Giovanni, „Definitions and Typologies in Public Administration Research: The Case of Decentralization”, International Journal of Public Administration, vol. 32, nr. 8, 2009, disponibil online: http: / / www.tandfonline.com / doi / abs / 10.1080 / 01900690902908760, accesat în iulie 2010.

11. Estrada, Ivelisse, „An Anthropologist Investigates the Traffic in Human Organs”, Radcliffe Quarterly, Winter 2007, disponibil online: http: / / www.radcliffe.edu / print / about / quarterly / w07_organs.htm, accesat în februarie 2010.

12. Girard, A., „Cultural industries: a handicap or a new opportunity for cultural development?”, Cultural Industries: a Challenge for the Future of Culture, UNESCO, Paris, 1982.

13. Goetz, K., Hix, S. (eds.), „Europeanised Politics? European Integration and National Political Systems”, West European Politics, vol. 23, nr. 4, 2000.

14. Grossberg, Lawrence, „History, Politics and Postmodernism. Stuart Hall and Cultural Studies”, Morley, David, Chen, Kuan-Hsing (eds.), Stuart Hall, Critical Dialogues in Cultural Studies, Chapman and All, Inc., Routledge, New-York, 1996, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=EPENAAAAQAAJ&pg=PA172&lpg=PA172&dq=Hall,+S.+%281980%29.+%22%27Cultural+Studies:+two+paradigms%27%22.+Media,+Culture+and+Society+2:+57%E2%80%9372.&source=bl&ots=fAGNi2UzMP&sig=LqY61OhhFKtDxLg8ypXSjWVv3M&hl=ro&ei=K3eeTtrSGsHQhAfQj5lX&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=8&ved=0CGEQ6AEwBw#v=onepage&q=Hall%2C%20S.%20(1980).%20%22'Cultural%20Studies%3A%20two%20paradigms'%22.%20Media%2C%20Culture%20and%20Society%202%3A%2057%E2%80%9372.&f=false, accesat în august 2010.


197

15. Haguma, R., Public policy-making and analysis, Kigali Independent University, Faculty of Social Sciences, 2010, disponibil online: http: / / www.scribd.com / doc / 29101214 / Policy-Making-Course#outer_page_27, accesat în decembrie 2010.

16. Horkheimer, Max, „Traditional and Critical Theory”, în Calhoun, Craig, Gerteis, Joseph, Moody, Mames, Pfaff, Steven, Virk, Indermohan (eds.), Classical Sociological Theory, Blackwell Publishing, Singapore, 2007, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=o-g_H6BYMfcC&pg=PA347&lpg=PA347&dq=Max+Horkheimer,+Traditional+and+Critical+Theory,+1937&source=bl&ots=Kkdd1S4hYm&sig=v5C73qS77FM50OwUgvqcs0F4ob8&hl=ro&ei=0LrfTqiBH9Pc4QShlb2OBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=5&ved=0CEYQ6AEwBA#v=onepage&q=Max%20Horkheimer%2C%20Traditional%20and%20Critical%20Theory%2C%201937&f=false, accesat în noiembrie 2010.

17. Hylarides, Peter C., „The Nederlandes, from Euroscepticism to Euphoria”, Contemporary Review, vol. 279, nr. 1629, 2001.

18. Jayasuriya, K., „Globalization and the Changing Architecture of the State: the Regulatory State and the Politics of Negative Co-ordination”, Journal of European Public Policy, vol. 8, nr. 1, februarie 2001.

19. Kopecky, Petr şi Mudde, Cas, "The Two Sides of Euroscepticism. Party Positions on European Integration in East Central Europe", European Union Politics, vol. 3 nr. 3, 2002, disponibil online: http: / / works.bepress.com / cas_mudde / 7, accesat în mai 2009.

20. Lash, Scott, "Power after Hegemony: Cultural Studies in Mutation?", Theory, Culture, and Society, vol. 24, nr. 3, 2007, disponibil online: http: / / tcs.sagepub.com / content / 24 / 3 / 55.abstract, accesat în decembrie 2009.

21. Lechner, Frank, World Polity Theory, 2000-2001, disponibil online: http: / / www.sociology.emory.edu / globalization / theories02.html, accesat în august 2011.

22. Mair, Peter, „Political Parties and Party Systems,” CESES 2007, disponibil online: http: / / ceses.cuni.cz / CESES-93-version1-6_1_2.pdf, accesat în septembrie 2010.


198

23. Marcus, George, "Ethnography In / Of the World System: the Emergence of Multi-Sited Ethnography", Annual Review on Anthropology, vol. 24, 1995, disponibil online: http: / / gsant.files.wordpress.com / 2008 / 02 / marcus-ethnography-in-of-the-world-system.pdf, accesat în ianuarie 2010.

24. Meyer, John W., „The World Polity and the Authority of the Nation-State”, Studies of the Modern World-System, Bergesen, A. (ed.), Academic Press, New York, 1980, disponibil online: http: / / www.sociology.emory.edu / globalization / theories02.html, accesat în august 2011.

25. Meyer, John W., Boli, John, Thomas, George M., Ramirez, Francisco O., "World Society and the Nation-State", American Journal of Sociology, vol. 103, nr. 1, 1997, disponibil online: http: / / www.sociology.emory.edu / globalization / theories02.html, accesat în iunie, august 2011.

26. Michael, D., „Trouble in Paradise – The Rise of Nationalism in Sweden,” The Wunderkammer Magazine, 18 septembrie 2010, disponibil online: http: / / wunderkammermag.com / politics-and-society / rise-nationalism-sweden, accesat în decembrie 2010.

27. Ruggie, John Gerard, „Territoriality and Beyond: Problematizing Modernity in International Relations”, International Organization, vol. 47, nr. 1, 1993.

28. Sherratt, Andrew V., "Gordon Childe: Archaeology and Intellectual History", Past and Present, nr. 125, noiembrie 1989, Oxford Journals, Oxford University Press, disponibil online: http: / / www.scribd.com / doc / 31722963 / Gordon-Childe, accesat în februarie 2009.

29. Sokal, Alan, „A Physicist Experiments With Cultural Studies”, Lingua Franca, 17 noiembrie 1995, disponibil online: http: / / www.physics.nyu.edu / faculty / sokal / lingua_franca_v4 / lingua_franca_v4.html, accesat în octombrie 2010.

30. Sökefeld, Martin, „Debating Self, Identity and Culture”, Anthropology, Current Anthropology, vol. 40, nr. 4, august-octombrie 1999.

31. Stanbridge, Alan, „Detour or Dead-end? Contemporary Cultural Theory and the Search of New Cultural Policy Models”, International Journal of Cultural Policy, vol. 8, nr 2, 2002.


199

32. Szczerbiak, Aleks, Taggart, Paul, „Theorising Party-Based Euroscepticism: Problems of Definition, Measurement and Causality”, SEI Working Paper, nr. 69, 2003.

33. Taggart, Paul, „A Touchstone of Dissent: Euroscepticism in Contemporary Western European Party Systems”, European Journal of Political Research, vol. 33, nr. 3, 1998.

34. Taggart, Paul, Szczerbiak, Aleks, „Opposing Europe: Party Systems and Opposition to the Union, the Euro and Europenisation”, SEI Working Paper, nr. 36, 2002.

35. Trubek, David M. şi Trubek, Louise G. (eds.), „Hard and Soft Law in the Construction of Social Europe: the Role of the Open Method of Co-ordination”, European Law Journal, vol. 11, nr. 3, mai 2005, disponibil online: http: / / www.law.wisc.edu / ils / wisgar / hardandsoftlaw.pdf - accesat în iunie 2011.

36. Veldman, J., Export Management: A European Perspective, Holland, Noordhoff, 2010, disponibil online: http: / / www.noordhoffuitgevers.nl / nuweb / assets / Inhoudsopgave_9789001700324.pdf, accesat în martie 2011.

37. Wiesand, Andreas Joh, „Comparative Cultural Policy Research in Europe: A Change of Paradigm”, ERICarts / Zentrum fur Kulturforschung, Germania, Canadian Journal of Communication, vol. 27, nr. 2, 2002, disponibil online: http: / / www.cjc-online.ca / index.php / journal / article / viewArticle / 1308 / 1347, accesat în martie 2010.

III. Cărţi

1. Adams, Henry, The Education of Henry Adams, Modern Library, New York, 1931.

2. Adorno, Theodor W., Horkheimer, Max, Dialectic of Enlightenment, Verso, Londra, 1997, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=lwVjsKcHW7cC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false, accesat în ianuarie 2011.


200

3. Adshead, Maura, Tonge, Jonathan, Politics in Ireland. Convergence and Divergence in a Two- Party Island, Palgrave Macmillan, New York, 2009.

4. Alexandru, Ioan, Teoria Administraţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

5. Anderson, Benedict, Imagined Communities, Verso, London, 2006 - http: / / books.google.ro / books?id=lkvg7oO7cMMC&printsec=frontcover&dq=imagined+communities,+anderson&hl=en&ei=MO3oTq6QHauN4gSXztD2CA&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q=imagined%20communities%2C%20anderson&f=false, accesat în septembrie 2011.

6. Bălan, Sergiu, Concepţia lui M. Foucault asupra relaţiilor de putere, curs, disponibil online: http: / / cogito.ucdc.ro / sitev / nr_2v2 / CONCEPTIA%20LUI%20Mroen.pdf), accesat în noiembrie 2008.

7. Bălţătescu, Sergiu, Sociologia Culturii, note de curs, partea I, Universitatea de la Oradea, 2004.

8. Barth, Fredrik, Process and Form in Social Life, Routledge & Kegan Paul, London, 1981, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=sr2AAAAAMAAJ&dq=editions:UOM39015001070914, accesat în decembrie 2009.

9. Bauman, Zygmunt, Life in Fragments, Blackwell Publishers Ltd., UK, 2004, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=BHeTKu88rmUC&pg=PA77&lpg=PA77&dq=bauman,+life+in+fragments&source=bl&ots=2rvipjs_xa&sig=CVECBogVjNiB6ZLeImj_P94AWZ4&hl=ro&ei=EIboTtj4A8L54QT_qpCJCQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=5&ved=0CEgQ6AEwBA#v=onepage&q=bauman%2C%20life%20in%20fragments&f=false, accesat în august 2011.

10. Bhabha, Homi K., The Location of Culture, Routledge, Londra, 2002.

11. Bordieu, Pierre, Contraofensive, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999.

12. Bourdieu, Pierre, Structures, Habitus, Power: Basis for a Theory of Symbolic Power, Princeton University Press, Princeton, 1994.

13. Breuilly, John, Nationalism and the State, Manchester University Press, Manchester, 1982.

14. Bromley, Simon, Governing the European Union, Sage Publications, Londra, 2001.


201

15. Bronislaw, Malinovski, A Scientific Theory of Culture and Other Essays, Routledge, Londra, New York, 2002.

16. Büchs, M., New Governance in European Social Policy: the Open Method of Coordination, Palgrave Macmillan, Houndmills, UK, 2007 , disponibil online: http: / / eprints.soton.ac.uk / 34136 / , accesat în iunie 2011.

17. Byrnes, William J., Management and the Arts, Focal Press, Burlington USA, 2009, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=_wBodZcc9wYC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false, accesat în iunie 2010.

18. Castells, Manuel, The Power of Identity, Blackwell Publishing, UK, 2004 disponibil online: http: / / books.google.com / books?hl=de&lr=&id=MgAqE2DCDfYC&oi=fnd&pg=P10&dq=identity&ots=IrBBhqSR8c&sig=NdOSFkBzAS1kRyllBXwUE7AcHxA#v=onepage&q&f=false, accesat în decembrie, 2010.

19. Cerami, Alfio, Social Policy in Central and Eastern Europe. The Emergence of a New European Welfare Regime, Lit Verlag Dr. W. Hopf, Berlin 2006.

20. Descartes, René, Meditaţii metafizice, editura Crater, Bucureşti, 1997, disponibil online: http: / / www.scribd.com / doc / 10160671 / Rene-Descartes-Meditatii-Metafizice, accesat în iunie 2011.

21. Deverix, E., Breen M., No racists here? Public opinion, immigrants and the media. Political Issues in Ireland today, University Press, Manchester, 2004.

22. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

23. Dowey, John, The Public and Its Problems, Swallow Press, Athens, Ohio, 1954.

24. Du Gay, Paul et all., Doing Cultural Studies: The Case of the Sony Walkman, The Open University, Sage Publications, Londra, California, New Delphi, 1997.

25. Eagleton, Terry, After Theory, Basic Books, New York, 2003, disponibil online: http: / / books.google.com / books / about / After_theory.html?id=S7zpjXzSNYcC, accesat în octombrie 2010.


202

26. Edgar, Andrew, Sedgwick, Peter, Cultural Theory: The Key Concepts, Routledge, New York, 2005, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=6NoWOSS2oqAC&printsec=frontcover&dq=Cultural+Theory:+The+Key+Concepts&hl=en&ei=k2PfTonMIdGJhQeG8IzqBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CC8Q6AEwAA#v=onepage&q=Cultural%20Theory%3A%20The%20Key%20Concepts&f=false, accesat în ianuarie 2011.

27. Eriksen, Thomas Hylland, Tyranny of the Moment: Fast and Slow Time in the Information Age, Pluto Press, Londra, 2001.

28. Featherstone, Kevin, Radaelli, C. M. (eds.) The Politics of Europeanization, Oxford University Press, Oxford, 2003.

29. Featherstone, Kevin, The Politics of Europeanization, Oxford University Press, Oxford, 2003.

30. Foucault, Michel, Ordinea Discursului, Bucureşti, 1998, disponibil online: http: / / www.scribd.com / doc / 14153337 / Michel-Foucault-Ordinea-Discursului, accesat în iunie 2011.

31. Fritsch, E., The Concept of National Identity: An In-Depth Analysis of Its Nature and Impact on Consumer Behaviour, University of Vienna, 2008, disponibil online: http: / / othes.univie.ac.at / 2819 / 1 / 2008-10-28_0104802.pdf, accesat în decembrie 2010.

32. Geertz, C., The Interpretation of Culture, New York, Basic Books, New York, 1973.

33. Gellner, Ernest, Culture, Identity and Politics, Cambridge University Press, USA, 1999, disponibil online: http: / / www.google.ro / books?hl=ro&lr=&id=hHThx759IkC&oi=fnd&pg=PR7&dq=Ernest+Gellner,+Culture,+Identity+and+Politics+(1987)&ots=PBOtpieiLq&sig=CD03fWK5RuCAFl2ldr4lOP3E10&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false, accesat în noiembrie 2011.

34. Geyer, Robert, R., Exploring European Social Policy, Polity Press, UK, 2000.

35. Giddens, Anthony, Consecinţele Modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 2000, versiunea în limba engleză: The Consequences of Modernity, Stanford University Press, Stanford, 1990.

36. Girard, Augustin şi Gentil, Genevieve, Cultural Development: Experiences and Policies, UNESCO, Paris, 1983.


203

37. Goodsell, Charles T., The Case of Bureaucracy: A Public Administration Polemic, CQ Press, Washington DC, 2004, disponibil online: http: / / books.google.com / books / about / The_case_for_bureaucracy.html?id=lFbuAAAAMAAJ, accesat în ianuarie 2010.

38. Gower, Jackie (ed.) The European Union Handbook, Fitzroy Dearborn Publishers, Londra, 2000.

39. Griswold, Wendy, Cultures and Societies in a Changing World, Pine Forge Press, Sage Publications, California, 2008, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=5raIupXJVnUC&pg=PT172&dq=Griswold,+Wendy.+2004.+Cultures+and+Societies+in+a+Changing+World&hl=en&ei=aSHiTsbHBYWssAaRlZzxAw&sa=X&oi=book_result&ct=book-thumbnail&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false, accesat în decembrie 2010.

40. Habermas, Jürgen, Knowledge and Human Interests, Beacon Press, Boston, MA, 1972 - http: / / books.google.com / books / about / Knowledge_and_human_interests.html?id=H1y8QgAACAAJ, accesat în noiembrie 2009.

41. Habermas, Jurgen, The Postnational Constellation: Political Essays, MIT Press, Cambridge: MA, 2001.

42. Hantrais, Linda, Social Policy in the European Union, 2nd edition, MacMillan Press, UK, 2000.

43. Harker, Richard, Mahar, Cheleen, Wilkes, Chris (eds.), An Introduction to the Work of Pierre Bourdieu: The Theory of Practice, Macmillan, Houndmills, UK, 1990 - http: / / books.google.com / books / about / An_Introduction_to_the_work_of_Pierre_Bo.html?id=qq3rAAAAIAAJ, accesat în decembrie 2010.

44. Harmsen Robert, Spiering, Menno (eds.), European Studies, An Interdisciplinary Serios in European Culture, History and Politics, Editions Rodopi B.V, Amsterdam – New-York (NY), 2004.

45. Hayward, Jack, Page, Edward, C.,(eds.), Governing the New Europe, Polity Press, Cambridge UK, 1995.

46. Heidegger, Martin, Poetry, Language, Thought, Harper & Row, New York, 1971.

47. Held, David, Democracy and the Global Order: From the Modern State to Cosmopolitan Governance, Stanford University Press, Stanford, 1995.


204

48. Hobsbawm, Eric J., Nations and Nationalism since 1780: Programme, Myth, Reality. Cambridge University Press, Cambridge, 2004 - http: / / books.google.ro / books?id=KEulhck_l8kC&printsec=frontcover&dq=Hobsbawm,+Nations+and+Nationalism+since+1780:+Programme,+Myth,+Reality&hl=en&ei=gdXoTqTDAan54QTtkJT3CA&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q=Hobsbawm%2C%20Nations%20and%20Nationalism%20since%201780%3A%20Programme%2C%20Myth%2C%20Reality&f=false, accesat în noiembrie 2011.

49. Iluţ, Petre, Abordarea calitativă a socio-umanului, Editura Polirom, Iaşi 1997.

50. Kant, Immanuel, The Critique of Pure Reason, Forgotten Books, 2013, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=mt1qSnq8PsoC&pg=PA422&dq=the+critique+of+pure+ratio&hl=en&ei=nb7fTsbiG42tsgaKgdWECQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CDMQ6AEwAQ#v=onepage&q=the%20critique%20of%20pure%20ratio&f=false, accesat în septembrie 2013.

51. Kettl, Donald şi Fessler, James, The Politics of the Administrative Process. CQ Press, Washington D.C., 2009, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=dHeFAAAAMAAJ&q=Kettl,+Donald+and+James+Fessler.+2009.+The+Politics+of+the+Administrative+Procesx&dq=Kettl,+Donald+and+James+Fessler.+2009.+The+Politics+of+the+Administrative+Procesx&hl=en&ei=2R7eTta2MoOcsAbm9fDYCA&sa=X&oi=book_result&ct=bookthumbnail&resnum=1&ved=0CDIQ6wEwAA, accesat în ianuarie 2010.

52. Kitching, Gavin, Seeking Social Justice Through Globalization: Escaping a Nationalist Perspective, the Pennsylvania State University Press, University Park, Pennsylvania, 2001.

53. Kofman, Eleonore, Young, Gillians (eds.) Globalization: Theory and Practice, Pinter, Londra, 1996.

54. Kroeber, Alfred, The Scientific Studies of Values Exploring the Ways of Mankind, Holt, Rinehant and Winston, New York, 1960.


205

55. Levine, Donald, Simmel, Georg, Morris, Janowitz (eds.), Georg Simmel: On individuality and social forms, Chicago University Press, Chicago, 1972, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=mfs2YgEACAAJ&dq=Levine,+Donald,+%27Simmel:+On+individuality+and+social+forms%27&hl=en&ei=mAviTtvFHYGpsgbFuSNBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y, accesat în decembrie 2009.

56. Lindlof, T.R., Taylor, B.C., Qualitative Communication Research Methods, Sage, London, California, New Delphi, 2002, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=ZhXymtxSznoC&pg=PR3&dq=Lindlof,+Taylor,+Qualitative+Communication+Research+Methods,+2nd+Edition.+Thousand+Oaks,+CA:+Sage&hl=en&ei=qb_gTqeZII2YhQfXu4iCBQ&sa=X&oi=book_result&ct=bookthumbnail&resnum=10&ved=0CGYQ6wEwCQ#v=onepage&q&f=false, accesat în martie 2010.

57. Littoz-Monnet, Annabelle, The European Union and Culture, Manchester University Press, Manchester, 2007.

58. Magyari-Vincze, Enikö Experiments in Cultural Analysis, Efes, Cluj-Napoca, 1997.

59. Magyari-Vincze, Enikö, Antropologia politicii identitare naţionaliste, Efes, Cluj-Napoca, 1997.

60. Marga, Andrei, Cotitura culturală. Consecinţele filosofice ale tranziţiei, University Press, Cluj, 2004.

61. Marga, Delia, Repere în analiza discursului politic, Editura Fundaţia pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004.

62. Marks, Gary, Scharpf, W. Fritz, Schmitter, C, Philippe, Streeck Wolfagang (eds), Governance in the European Union, Sage Publications, Londra, 1996.

63. Marx, Karl, Engels, F., Manifestul partidului comunist, Editura Politică, Bucureşti, 1962.

64. Mc. Guigan, Jim, Rethinking Cultural Policy, McGraw-Hill International, Berkshire, Anglia, 2004, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=_wt89zwccfUC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false, accest în noiembrie 2009.

65. McLuhan, Marshall, Understanding Media: The Extension of Man, McGraw Hill, New York, 1964.


206

66. Miller, Toby, Yúdice, George, Cultural Policy, Sage Publications, London, California, New Delphi 2002, disponibil online: http: / / www.google.com / books?hl=ro&lr=&id=tKL8dns6JhUC&oi=fnd&pg=PP8&dq=Cultural+Policy,+Toby+Miller,+George+Yudice,+Sage+Publications&ots=3f3NHwhRN3&sig=PO1DYvYzLtOUwQleYS926SSl_8#v=onepage&q=Cultural%20Policy%2C%20Toby%20Miller%2C%20George%20Yudice%2C%20Sage%20Publications&f=false, accesat în iunie 2011, accesat în august 2011.

67. Morris, Charles W. (ed.), Works of George Herbert Mead-Mind, Self, and Society, University of Chicago Press, Chicago, 1934.

68. Peters, Guy B., Pierre, Jon (eds.), Handbook on Public Policy, Sage Publications, London, California, New Delphi, 2006, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=hV2JDRc4hwgC&pg=PA265&lpg=PA265&dq=Mulcahy,+Kevin+V.+2006.+%22What+is+Cultural+Policy?%22&source=bl&ots=Gxi93gQRUP&sig=1KbnVc73KaD3UhpZa0IlfscZw&hl=ro&ei=EOLYTqJ0qeHhBLb4MsN&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CDEQ6AEwAg#v=onepage&q&f=true, accesat în februarie 2011.

69. Rabin, Jack; Hildreth, W. Bartley şi Miller, Gerard J. (eds.), Handbook of Public Administration, Marcel Dekker, New York, 1989, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=c2a1AAAAIAAJ&q=jack+rabin,+handbook+of+public+administration&dq=jack+rabin,+handbook+of+public+administration&hl=en&ei=n_HdTsHoDMzMsgbxuuHjCA&sa=X&oi=book_result&ct=bookthumbnail&resnum=3&ved=0CD8Q6wEwAg – accesat în decembrie 2010.

70. Richardson, Jeremy, (ed.), European Union. Power and Policy Making, Routledge, Londra, 2001.

71. Sapir, Eduard, Anthropologie, Paris, Editura Du Minuit, Paris, 1967.

72. Sardar, Ziauddin, van Loon, Borin, Introducing Cultural Studies, Totem Books, SUA, 2010, disponibil online: http: / / books.google.com / books / about / Introducing_Cultural_Studies.html?id=DUV-RAAACAAJ, accesat în februarie 2011.

73. Schivelbusch, Wolfgang, The Railway Journey: The Industrialization of Time and Space in the Nineteenth Century, The University of California Press, Berkeley, CA, 1986.


207

74. Scholte, Jan Aart, Globalization: A Critical Introduction, St. Martin’s, New York, 2000.

75. Sedgwick, Peter, Andrew, Edgar, Cultural Studies. The Key Thinkers, Routledge, New York, 2002, disponibil online: http: / / books.google.com / books?id=DM-5w5SINm4C&pg=PR1&dq=Cultural+Theory:+The+Key+Concepts&hl=en&ei=k2PfTonMIdGJhQeG8IzqBA&sa=X&oi=book_result&ct=bookthumbnail&resnum=2&ved=0CDgQ6wEwAQ#v=onepage&q=Cultural%20Theory%3A%20The%20Key%20Concepts&f=false, accesat în ianuarie 2011.

76. Shuibhne, N. N., EC Law and Minority Language Policy, Kluwer Law International, Haga, 2002.

77. Singh, S. P. (ed.), International Cultural Policies and Power, Palgrave Macmillan, New York, 2010.

78. Strauss, A., Corbin, J., Basics of Qualitative Research, Thousand Oaks Publications, Sage Publications, CA: USA, 1998.

79. Taylor, Edward B, Primitive Culture, Londra, 1881.

80. Tilly, Charles, Coercion, Capital and European States, AD 990-1990, Blackwell, Oxford, 1990, disponibil online: http: / / www.google.com / books?hl=ro&lr=&id=b1FzvFLSBBUC&oi=fnd&pg=PR9&dq=Tilly,+1990,+Coercion,+Capital+and+European+States&ots=mDNI926N5Y&sig=RjQc0RwvSt18Y9cyGWNKJxNt30#v=onepage&q=Tilly%2C%201990%2C%20Coercion%2C%20Capital%20and%20European%20States&f=false, accesat în iunie 2011.

81. Todorova, Maria, Balcanii şi balcanismul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

82. Tucker, Vincent, Cultural Perspectives on Development, Antony Rowe Ltd., Eastbourne, 2002, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=PyGe64h1PFMC&pg=PA35&lpg=PA35&dq=Hall,+S.+%281992%29+%22The+Question+of+Cultural+Identity%22+Ed.+Hall,+D.+Held,+T.+McGrew+%27Modernity+and+it%27s+Future%27+Cambridge:+Polity+Press+p.+274316&source=bl&ots=6XvHU96sfr&sig=qtfvpdhN8XxbDP67k0GJQvYUqa0&hl=ro&ei=n3ieTuJXh8GEB7eruVc&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CC4Q6AEwAg#v=onepage&q&f=false, accesat în octombrie 2011.


208

83. Tylor, Edward, Primitive Culture. Cambridge University Press, Cambridge, 2010, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=TI4Fz6Fj71gC&printsec=frontcover&dq=tylor+edward,+primitive+culture&hl=en&ei=oOfgTu8vjYWFB_jt1PAE&sa=X&oi=book_result&ct=result&redir_esc=y#v=onepage&q=tylor%20edward%2C%20primitive%20culture&f=false, accesat în ianuarie 2011.

84. Verdery, Katherine, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescu`s Romania, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, California, London, England, 1995, disponibil online: http: / / books.google.ro / books?id=LLmtfGiClSIC&pg=PA1&source=gbs_toc_r&redir_esc=y#v=onepage&q&f=false, accesat în octombrie 2011.

85. Wagner, Gottfried, The Art of Difference. From Europe as a Cultural Project to EU Policies for Culture, Alliance Publishing Trust, Londra, UK, 2011.

86. Wagner, Gottfried, The Art of Difference. From Europe as a cultural project to EU policies for culture, Alliance Publishing Trust, London-UK, 2011, disponibil online: http: / / www.alliancepublishing.org / wp-content / uploads / THE-ART-OF-DIFFERENCE-full-PDF.pdf, accesat în iulie 2011.

87. Weber, Max, The Theory of Social and Economic Organziation, The Free Press and the Falcon`s Bring Press, Glencoe, 1947, disponibil online: http: / / taodesigns.tripod.com / weber / weber47.html, accesat în noiembrie 2009.

88. Worchel, S., Austin, L. W. (eds.), Psychology of Intergroup Relations. Nelson-Hall, Chicago, 1986.

89. Zolo, Danilo, Cosmopolis: Prospects for World Government, Polity Press, Cambridge, 1997.


209

ANEXE

Interview I516

Participant: Ms Alison Crabb, Deputy Head of Unit - Culture Policy & Inter-cultural Dialogue, DG Education & Culture, EUROPEAN COMMISSION

Place: European Commission, Brussels

Date: 2010 / 11 / 24

Time: 13:00-13.45

I1: So, um, as a start, we would like to know if there is possibly a European definition for culture?

R1:Hmm hmm, well yes, that's a broad question. We use, in the European Commission, we use a very broad definition or vision of culture which, um, is the anthropological one. So we're not talking only about, as we would say in English, arts and culture, the sector of arts, performing arts, visual arts, etc. Um, we're talking more in an anthropological sense, so also concerning heritage, tangible and intangible heritage. Um, we're talking about cultural creative industries, so ranging from the concrete industries like the performing arts and visual arts, going out to things like design, architecture, um, even tourism, cultural tourism. I would also put it in the wider picture. So we take, the, the Commission takes a broad vision of it.

I2: Soo everything that defines the identity of a country basically?

R2: Um, that's traditions.

I3: Okay, interesting. And how would you, um, actually evaluate the process of putting culture on the European agenda in the last ten years?

516 Interviurile 1 şi 2 au fors luate de Maxi Häber şi Emilie van der Spil.


210

R3: Yes, I think for me that's really the key question, what has happened in the last five, ten years in terms of cooperation on the European level of culture. Um, and I would say a real milestone for us has been in 1997 with the adoption of the European agenda for culture. Um, so that was a Commission, eh, proposal, draft by the Commission. But adopted by Member States, so endorsed by member states and also endorsed by the European Parliament. And, so that really sets out, I don't know how familiar you are with it, but I guess you, you know the, the agenda in its main shape. So there're these three pillars on cultural diversity, called growth, jobs, economic motor, and the third one, external relations. Um, and that document would set for the first time actually ,on a European level, cause a building block of shared objectives, shared goals, shared by all member states and the Commission. And in practical terms it was also the launch of, um, an important new working method for us in the field of culture, the so-called open method of coordination. And it's been used in fields that use social affairs,of course, for longer, education also education and trade. Um, so the idea that member states voluntarily nominate experts to take part in pragmatic working groups which generate recommendations, which share experiences. Um, and that in a way has, has given life to the goals of the agenda as being a structure in which Member States could come together to work on the, on the agenda. The big chance, I think, and this comes back to your question, how to put culture on the agenda on the European level. The other positive development, I think, has since 2007 been the new emphasis inside the Commission for the so-called mainstreaming of culture in other policy areas, making sure that culture is taken into account in policies like enterprise policies, regional policy, external relations. They are probably some, some of the main ones. Um, and of course that, that has been a treaty requirement for some years, that is not a new requirement since 2007. But the fact that the 2007 European Agenda for Culture stated very clearly that the Commission would make additional efforts towards this mainstreaming has I think helped our, our invest in culture service of the Commission, goal towards other, eh, director-generals, like regional policy, and really work more closely with them on how culture is integrated into their, their policies.


211

Um, so we can see them as different, different examples. But the,um, the Innovation Union Initiative, which was adopted by the Commission a few weeks ago, part of that package is a document on regional development called smart growth, um, regional development and smart growth. And then there you find quite a lot of references to the way in which culture can contribute to, eh, a solid , either local or regional, development strategy. And that compared to ten, ten years ago, really there was no such document ten years ago. And I think the thinking in the last five years has evolved to the point where it's much more obvious for some policy areas, the way in which culture can contribute.

I4: Putting culture on the European agenda is a very recent move. Um, do you,um, think that cultural policies up to this day get enough attention within the European Union?

R4: Hmm, hmm, yes, that's a , well , that's a question which comes up at the European level, that comes up at a national level, of course, also local and regional. I think it's closely linked to, to what we said a moment ago, the integration, the linking-up of culture with other policies. Um, cause for me, what has become clear in the past five years, is culture policy is not something which one can put in a box and say „well this, this is arts and culture policy and it's basically about funding public culture providers and that's a. I think now there's a much better understanding that, arts and culture policy, culture policy is scattered throughout a whole range of it, regional development is one, but also enterprise and and SMEs, Small and Medium Sized Enterprise Policy, very important for us, innovation policy and, and then weird kind of, nitty gritty technical fares such as social security legislation and taxation, legislation, um, yes, employment conditions, very, very important for arts and culture professionals. So, in a way I think we can see a whole network of, of links. And these are policies which are not made for the culture sector of course, but which are very important to the culture sector. And that I think is the most promising track to work on, whether on European or on national level, to spread the understanding that culture is not something which can be put in a box and looked at later. It's really throughout a whole range of, of public policies.


212

I5: And to what extent do the member states then have a say in, in how policies are created in that domain?

R5: Hmm, I, I would say it's almost totally in their hands, um, in, in a great, great range of various forms, speaking culture policy, formally of course, is not a matter for, for the European Union, so things like the financing of culture institutions. That is not something which, um, the Commission will ever really have, have a say in. Um, and then verists ,quite rightly I think, are, um are very keen to maintain that, that distinction similarly in the field of education of course, but this whole directive-general is, is working in a field where, eh, the competence lies very much at national origins of countries , regional, regional level. And as I say, because of those close inter-linkages with other fields, like social security or taxation or regional development or external relations, there of course, you are in the situation where who does what is a little bit different, a little bit different. Some of these fields, and trade, even one could say the way in which cultural industries and creators are affected by trade agreements between the EU and the rest of the world. That now of course is a European competence, trade, a totally European competence. And so of course there, there are no core effects let's say. And formally speaking, and this one of the open method of coordination, such an important tool in this field because it's really policy-making and reflection by Member States experts, shared by member state experts, run by them reported and drafted by them, and presented by them to their national authorities.

I6: Okay, so it's more, what the Commission makes is more like a framework and then the Member States can fill it in?

R6: Yeah, a framework for cooperation really. Yes, yes very much what we are about is trying to facilitate experiences shared between the member states and that's of course what these open method of coordination groups have done to a great extent when you see their, the annexes to their reports this summer. A lot of case studies and kind of snapshots of , eh, how different countries have developed strategies on , for example digitalisation for cultural creative industries or ,eh, entrepreneur for cultural creative industries. Eh, and that has been a very valuable learning experience I think for the national


213

experts in these groups. And to see that sometimes surprise and connections between different international strategies.

I7: This is really interesting now. Um, let's see. Hmm, I think the other two questions are already answered by that as well

R7: I mean I would say looking through these, um, you have lots of questions here about, about identity. This is a very interesting question. European identity – is there such a thing, should there be such a thing? I mean I think, um, we would say of course, now culture, culture professionals, creators are in a very special role really, because culture is obviously acarrier of meaning, transmission of meaning. Um, and I'm sure you've come across in your research, there's speeches and papers of people like Wim Wenders, the film-maker, who's very passionate for a soul of Europe, Europe needs a soul and that has to be carried not by bureaucracies, whether they're national or European, but really has to be carried by, eh, creators, whether they are film-makers or painters or musicians. Um, and I think that is something which in Europe we do basically quite well. This kind of mosaic of, of cultures, our respect for difference, our respect for diversity, in a small geographical area. We have boundless, um, boundless diversity. And the criticism which is made quite rightly on the European institutions, we are not the best place to communicate on that. That is not our, our strong point. Um, and this is circulation, mobility of artists and their works for that to happen throughout Europe. So that we as citizens of Europe have exposure to that, I think is very important.

I8: So culture should not be regulated on a centralised level?

R8: Certainly not. No, I mean, we are talking a lot at the moment about free work conditions for creators and artists. What can we do basically to make life easier for them so that they can move around Europe without, um, without so many difficulties, so that they can move their work through Europe. Lots of questions of course about the digitalisation environment, copyright, the value of creation -creators have got to be able to live from their work, whether it's online or off-line. Um, so a lot of our reflections at the moment are about what I would call the framework in which culture creation can take place. Exactly no, no aim of, um, standardising or harmonising at all. The member


214

states would never stand for that of course. And I think it would also not contribute to the European interest, the, the, our really sums it up, together in diversity- the motto of the European Union. Um, that's, that's the idea and I think Europe tries to distinguish itself from other parts of the world, eh, using exactly that message. Diversity should flourish really and the conditions should be there to, to make the most of it.

I9: Do you think maybe the European people could be more united through culture? The Union promotes diversity, but it also promotes unity.

R9: Yes, but it always strikes me when, when you ask most Europeans, do they really, do they feel European. People who have nothing to do with their field of work, um, who professionally do something quite different, would often say, in daily life I don't feel very European, but as soon as I go to the United States or Africa or Asian or even to the borders of Europe, then they will say, then I feel very European. And they immediately start to see a European identity which in daily life, living in The Hague or here in Brussels perhaps is not so obvious to, to most people, to people who are not so concerned with European affairs. But I think with a bit, a bit of distance, it becomes more, more obvious. And people would say can you talk about European films as a genre. People would probably say yes you can. You know, there are French or Dutch or Italian people who talk about a European film identity in contrast to other, other productions. So, no, I think, it's a phenomenon.

I10: Do you think then that the phenomenon of Euroscepticism for example has an influence on the cultural policies as well? Do they aim at resolving sceptical attitudes?

R10: Hmm, I think, well, depends on how you see Euroscepticism really, I suppose from, from the British, British perspective, my home country,I see lots of, um, of course very critical articles about Europe. But they tend to be criticising more what I would call the machinery, the machinery of the European Union, the parliament, the Commission, the so-called bureaucracies around it rather than, um, criticising the concept of, of Europe as such. So I think, it's a different question at least from the UK perspective.


215

People are not calling into question so much the vision of Europe as a continent. What they tend to be criticising is the machinery of government imposing, making the goals. That goes with it.

I11: But I think one of the most valuable assets of Europe is all the different cultures. It's amazing actually. How could that be united? So maybe it could be used as a mechanism to resolve those sceptical attitudes. I can't exactly imagine how but...

R11: I mean I think the whole question of diversity, two years ago we had a, a European Year of Inter-cultural Dialogue focused on diversity. And I think there the message was, you know, diversity should be seen as an asset for Europe trying to make the most of it. At the same time of course, we have to recognise that especially if you're living in a, in a big city, we experience it all the time, diversity is also a cause of tension. It would be great to say oh we love living in a diverse society, it's always very easy. That is not true. Um, um, People don't know, eh, each other enough. I would say that's often where it comes from. People are fearful of, of, um, of a culture that they are not familiar with. In this part of, of Belgium, we are in a, a neighbourhood , a commune, of, of Belgium, it's a very small one, just a few square kilometres, where 140 nationalities in this neighbourhood, um, something like 40% Northern African origin, and and lots of different , different nationalities. And there's a lot of unemployment. It's an area with quite a lot of structural and social difficulties, but one in which there's a high degree of social harmony I would say, social cohesion. Um, because the town council here has a very kind of pro-active attitude to community activities and integration. And actually takes pride in the message that this is a very diverse neighbourhood, a very positive thing. And various people together, in for example in school environments, this is a classic one of course, in school classes you have dozens of nationalities in one class, to bring their parents together to try to build, um, trust that way. So they have actually a very positive story to tell, but when you speak to the counsellors here they are the first to say that it's not easy, it's not going to happen automatically with a 140 nationalities together. First reaction is, is, is actually fear and tension, or actually irritation, so it actually needs conscious policies to make things work.


216

Um, Euroscepticism was already mentioned. Um, and the funding programmes yeah. The European Funding Programmes basically always fund, um, multilateral cooperation. So this question comes up again and again of course: theatre companies or artists in one country wondering if they can obtain European funding and the answer individually is basically no because the added value of the European funding is for people to link up with artists, creators in other, in other countries. And this is part, well, the gain of professional skills if we're talking about artists and performers. Their works find new audiences because usually there's some kind of touring involved. So that's, that's at the heart of the idea, what, what can the Union, what can the European Union offer here which is a plus compared to what national governments who are doing anyway not so much the, the idea.

Um, that's an interesting question: mechanism for motoring the performance of the member states. Hmm, no.

I12: Is it even possible, I am wondering.

R12: I mean I would make a distinction between the education field, that are those called benchmark targets agreed by all member states as for introduce for example the number of young people leaving school early, to increase the percentage of literacy, to increase the percentage of women studying maths. So these are agreed European Union indicators. Nothing compared to … (end of first recording due to battery problems)

I13: What do you think, one question I still have, what do you think about the outcomes of the Year of Inter-cultural Dialogue here? Was it positive or ...?

R13: It varied from country to country I would say. Um, probably the countries that got most out of it were those which in the past had not, um, reflected in detail on the, the questions of diversity they were facing. And if I make a very general scan, most of those countries are in the new member states, central Europe, than, than in western Europe because apart from the question of historical minorities, Roma, Russian minorities etc., apart from those minorities, immigration for them is a more recent phenomenon. They are also now starting to, eh, have cities, not only cities, cities, country-side


217

regions, which have a much more diverse population profile than 20, than10 years ago. So for those countries I think from what we hear from the feedback, is, um, the European Year did provoke some, um, fresh, fresh thinking, fresh ways of thinking inside ministries, inside, um, governments. Probably fair to say that in countries like, notably France, Germany, UK, maybe also the Netherlands, a lot of initiatives were already under way, um, in this field. I mean from the Dutch example I know about the Amsterdam case „We Amsterdamers”. It's of course people and counsellors there whose, eh, mandate is to concern themselves with questions of diversity, integration etc. Hmm, so, whether to consider the results successful or not, I don't know, but this is to say that these initiatives have existed and are not brand new in, in these countries. Hmm, and of course, member states are in very different, different situations. Um, the, the Baltic states for example are more concerned with historical minorities. And for example, eh, Italy has, for example, tremendous numbers of immigrants or potential immigrants from south-east Europe. Um, so each country has obviously a different, different situation, but I hope that, that they all got some, some benefit from the year, but probably most changes could be reported in central, central Europe.

I13: Okay, that is interesting because we, the, the assignment provider, asked us to chose two countries um which we would like, um, you can't research for 28 countries, so we chose eh Germany and Hungary So Hungary might be a country that has like, like used it for...

R13: Hungary but, well you notice if you've chosen it, is of course a very, very interesting case since, since your issue with the diaspora with the Hungarian minorities.

I14: Yeah, they live everywhere.

R14: Yes, yes and it's a big, hot political subject, I understand, for the current Hungarian government, the, the treatment of, the status of, um, Hungarian, I don't know whether diaspora is the correct word in this term, in this context. Anyway, that's a very, very interesting situation. And then of course Germany, eh, where, eh, yes, we know that there'sdifferent services at national level who deal with particularly integration, the Commission for


218

integration, inter-cultural dialogue and integration in that case. So there's a lot of examples there.

Well, I hope this has been useful, I know it has been a short meeting, at least a few ideas.

I15: It was great to test like what we have read if it's useful and get a professional opinion from someone who's actually knows a lot about it.


219

Interview II

Participant: Daphne Tepper, Policy Analyst for Culture Action Europe

Place: Headquarters of Culture Action Europe, Brussels

Date: 2010 / 11 / 24

Time: 15:30-16.30

I1: Okay, um, well first of all, is there maybe a European, um, concept of culture, that you are aware of at least?

R1: I don't think there is one. Eh, there is an institutional term. We've got it written down in the treaty, Article 167 now in the Lisbon Treaty, 151 before. But it doesn't give clearly, you know what culture is or should be. So I don't think there is actually a common understanding.

I2: Okay, how would you define it?

R2: It really depends where you put your perspective. In my work, in the work I do, for me it is arts and culture. Always, that we use. We use arts and culture. Because e think that arts are part of culture you know, but they are an indispensable part of culture to our understanding. Because otherwise culture can be everything we're doing in life, which is one way of looking at it if you're an anthropologist or anything else. For our pur, purpose and the purpose of cultural policy I think it's important that you, you have arts and other practices and meeting places that are related to culture or you know cultural work. But you know, you always have to, to link it to the arts, I think.

I3: Do you think it's good thing that there's no common European concept of culture? Should there be one?

R3: I think, it's, it's, it's challenging sometimes because you don't know what you're speaking of necessarily, you don't have the same understanding. So you don't necessarily develop the policies you need for the actors that exist or for the needs that exist in the population. On the other hand it's also nice that


220

it's not too fixed because arts and culture are things that evolve all the time. There are new practices coming up all the time and you have to find a way to include those people in as well. So, I think in some contexts it would be nice to have definitions for a certain purpose, you know, if you work on expressional action or policy field. But in general, I think it's nice that it is not fixes.

I4: Yes, it's a broad definition. Um, so what in your opinion, what is the impact of culture?

R4: On the European Union or on people?

I5: Well, for people the first.

R5: I think it's very important. I think it's as important as, um, education or as, eh, um, social security or as public health services. I think for me it's something that makes a democracy and a rich society what it is, rich in terms of well-being and democracy and freedom. So for me it is important and I think it should be nurtured. But I think it's not present enough in people's lives as it should be. So access to culture is not broad enough. So, um, I think it's still more important than in other places of the world. People have more access here to diverse culture, but it's not given the place it should be given.

I6: So what place would you give it if it were up to you?

R6: Yeah, if it was up to me, culture would be a lot more accessible and a lot present in our lives. So it should be quality access to culture in education, formal and informal. There should be access to culture, culture much more present in public spaces, outside in our cities or community places. Culture should be used as a place to, for people to meet, to share, to express themselves. There should be more access to existing, um, arts institutions. So there should be more ways to get people into theatres, into operas and into concert places. Um, and there should be also more recognition to other forms of arts and cultures that are very, um, energetic and creative and that are not really given maybe the place, you know, some minority culture places or new media or new music, you know, or amateur arts should be given more means. There are many ways that we could bring culture and, culture should


221

be used in hospitals, culture should be used more in jails, culture.... There are many ways.

I7: But what do you think of the developments if you look at the past ten years from the European Union point of view? Do you think it's a positive development?

R7: Really EU policies and actions, I think they have been a development which is quite impressive, but they still lack extremely behind, still you know what I mean. I think in the last five years, a lot has happened in terms of the initiative of the European Agenda of Culture and culture, culture has been more and more in the agenda. But I think what it actually does, there's been actually a lot words, but in actions and implements it's still very weak.

I8: Yeah, that's interesting. So do you think culture policy actually get the attention it deserves at the EU level?

R8: I think that's what we always say when we speak to, um, cultural policy makers, so to DG education and culture of the Commission, the culture commission of the parliament or to the cabinet of the culture commissioner. People that are on board, they agree with us. You know, they work to agree with us. As soon as we go to speak to someone else, to another DG, to the DG, I don't know, regional development or DG, um, social issues and employment, culture is not at all on the agenda, where it should be. You know the problem is that we speak to the convinced, to the converted. You can have the feeling, wow, you know, we are really there. But actually the people that actually make the big decisions, the budget commissioner or you know, that's the one. And it's getting better, we, we have better access to them, I think there is a recognition in words. But also the President Barroso, he has just shot a little movie for us, I don't know if you've seen it. So he's very, he recognised the role of culture. The moment, that we will negotiate the next budget, when you have to cut the budget, it's very possible it will be culture, like others but also cut. So you know, I think, there's still a lot of work to do, a lot.

I9: Yeah, um, yeah. So a little different then, but to what extent, um, are the member states, for example involved in the policy-making process?


222

R9: At EU level, we're always looking at EU level. I think there is still a lot of resistance from member states. And I think member states have, you know, progressed this way in the way think of EU cultural policy is not necessary a threat to national policies and we could develop things there, that are complementary to what exists at national level. But I think there is still a lot of resistance for many, for many reasons. Like for example, like I know that Sweden, um, the interlocuties [I think she used a Dutch / Flemish word here, the pronunciation and matching of existing English doesn't make sense] we have, there is a, a big recognition of why culture matters in Europe from Sweden. But Sweden is also a country that wishes to reduce the EU budget you know. So in the balance you know, there's a approach of culture, but at the moment they would need to discuss envelopes EU, they would be.. So at the moment, but for example, we here from Poland, Poland developed a, they have been very good in using the structural funds, the region that aims for cultural projects for example. They have been using them in a clever way, it has really impacted and. So, so there you can see that it's, they're pushing for it, but it's not necessarily something that means that they would progress their national cultural policies in general. You know that's, it really depends on the interests one country has at one moment in one field, so you know.

I10: Because it's usually the newer countries that are eligible for EU funds, more often than for example Sweden maybe?

R10: In the structural funds clearly you know because they're, they're the less developed regions, but. So it's not, I think it comes more from the commission and the sector than from the member states really, this progress. And I think member states are getting there, you know they've adopted an agenda and quite a strong work plan in the culture field. But again those are ministers of culture, the ones that are convinced. At times you speak with heads of governments. I'm not sure we are really there yet.

I11: Yes, um, speaking of how the, um, members states, um actually those European cultural policies. Um, well you said it's not sufficient. Well, um, is there a way to actually to monitor the?

R11: But you know, we don't have directives in the field of culture. We only, only have programmes, our instruments, to support culture. So, member


223

states' role really is ought to adopt those programmes you know and decide they will be more or less big you know, more or less envelops, more or less ambitious in action. But there are not that many EU policies or legislation that they have to transfer, you know, into their you know national policies. So, there isn't really something to monitor in that, that field. But what you can do really you see, is one country supporting the idea of a big European cultural programme, European culture programme. And if they do, do they have in their local or national policies ways to support European action. And that's, that's really what we have to work on now. To make sure that member states support EU actions and at local and national level they also, you know, support European cultures through their own policies. Because it's not a EU competence, it's very limited what you can do at EU level you know. So what you need is to have member states integrate that into their own policy-making on culture. So, for example, you know having a national programme for cultural cooperation, they could have that at national level because the EU budget for it is stupidly small. So you know, you also need member states to engage in that. And that is how we have to benchmark and sometimes wensee some governments and ministers in the councils saying that culture is at the heart of the European project and blah, blah, blah. But then at national level, they cut the culture budget you know. It's not, it doesn't make sense.

I12: Um, well, also speaking about the European cultural policies, do you think that culture should be regulated on a centralised level?

R12: No. We, we think it's very important that cultural polices are not harmonised, don't become EU competence. Um, but I think there are many things that should be, um, how can I say, better coordinated at European level because the European arts, the European culture sector, they travel a lot, you know they, for example, artists they have careers all over Europe, they have, so there should be ways for, for the arts to better travel across Europe to better develop, so there are questions of legislation. But, um, each national context or regional context, it's very important that it's not harmonised. So that we don't have one policy all over Europe on how the arts on how culture should be supported. There should really be a better coordination at EU level.


224

I13: Okay and, um, do you think the phenomenon of Euroscepticism actually has an influence on, um, the formation of European cultural policies?

R13: I think it might be one of the reasons why it didn't develop so much you know until know. It's lots of member states or citizens you know, they, they are very attached to their national cultures, to their local cultures and they are very afraid that suddenly, you know, it will become all unified and um. But I think it has been more of a, I, I think Euroscepticism, it's a very personal opinion, but it's there is a lot of political manipulation rather than truth you know. And I think in the field of culture it has been the same. Cause when you speak of cultures with a „s”, you know you don't feel of losing, you feel of reinforcing each other, of creating something new, of people meeting creating together, you know of actually recognising that it's nice to preserve heritage, but heritage is in movement, in a constant movement you know. Movements, flows of population, and you know, people travel, people mix and European cultures, it's a nice mixture of everything else. So, but, but, I think politically is has been one of the Euroscepticism as meant that culture is very protected you know and you don't speak about European culture.

I14: Ad do you think that the arts and culture have the ability to create political and economic cohesion? And if so, how?

R14: I think it can participate in a process but it, it's not a remedy or a solution to everything. And I think you know, when we say culture is the solution to all political tensions, it's not what it should be either. So I, I think the remedy to lots of political tensions or economical, it's, it's a societal, it's societal choices that, that, you have to change many things, you have to change our educational system and put more money, that's a better remedy again, you have to look at sustainable development, you have to look at social cohesion, you have to look at growth, what does growth mean you know. And you also have to invest in culture because culture is a place, a place of freedom, of expression, a place of growth, a place of encounter and a society also needs that. But I really don't in believe in, you know, put culture at the heart of Europe and everything is going to change, I don't believe it.


225

I15: What is your opinion for example on the European Year of Inter-cultural Dialogue?

R15: Yeah, inter-cultural dialogue again, and again, this is yeah, this is putting a political mandate, a social mandate on something that is so much deeper. And I really think culture can play a role in it if you give more means to culture to do it. But it's not only culture that will be the solution. But the other way around too, I think if we put everything else in place and don't bring culture in, then we may be in trouble because I really think that culture is an important element but not the only one.

I16: And how would you actually define the relationship between the EU cultural policies and the actual cultural practice?

R16: I think there is still a gap, a gap. But it's reducing really, there have been a lot of improvements in the last years, so I think it's reducing. The, the European Commission and the Parliament, they're listening more to the practice, they're trying to be more on an evidence-based policy-making, you know. And we've been listening to them more and more, but it's still, still very far, because you know, how a programme is decided, there is still a political element coming in and you know there are some buzz-words you know that people bring in. It's all a game, you know, how you set up a policy, um. So I think there's still a lot of practitioners and actors that don't feel at all represented in what exists, or feel that they cannot access it, that's a big problem you know, accessing EU funding, is really difficult, It's getting better really. Again, I think they have improved the way you can improve EU funding, like in any other sector, but in the arts and culture sector, there are lots of small organisations, small players with not a lot of financial means and they don't have the back to carry, um, a EU funding. But I think it's still far away, but I think it's getting better. And I really think also that EU culture instruments they can actually support, give a certain support that member states cannot you know. And I think that's what they should develop you know, liker their specificity of European cultural policy to, to fund different types of projects with different partners and different objectives.

I17: Okay, and the motto, of, um, the European Union is „unity in diversity”, also when it comes to culture. So, um, how can actually a


226

unified European cultural policy exist with a diversified national policy? Is that possible?

R17: It's a big question. I'm still not sure, is there a European cultural policy or policies. I think there is. It's not something, personally I think there is, but it's not something that is necessarily accepted you know because people, what would it mean, you know, European cultural policies next to national cultural policies. So it's very, you know, but to be honest, I don't think we need an answer. I think it's, it's something that will grow and, and I really think that European cultural actions, that's what I say for the moment. We are in a way to a policy because we've got a strategy now and because there are more and more actions and there is also the open method of coordination, I don't know if you've heard about it. So you've got all those governance instruments and, so you can see that there is something happening that is more of a policy than just actions, just added actions, but it's , there's a whole body of what traditional policy would be. But I think there is one and I think it will stand and find its complementarity with the national policies, it will do something else. The European cultural policy couldn't work, if there wouldn't be national policies you know, because actors, they cannot engage in European actions if they don't otherwise have a support basis, that is, that comes from national or local or whatever, city policies or support. So I really think seeing as not a contradiction if, if it's done in a clever way, so if, if all elements are connected, so if the European instruments and actions and the OMC, and the national policies, they know what each other is doing and they don't repeat and they don't, um, and they don't compete and they don't, um, hmm, also something that goes against, um, another action, you know, that

I18: ...moves in the same directions.

R18: Yeah, and it's very challenging. But I really think, I think in other fields such as social policy, all the other fields that are not full EU competence, so health, social policy, education, basic education, that's you, it doesn't mean that the EU cannot do anything or it cannot have a policy in that field, but it has, has to go hand in hand.


227

I19: So what exactly does your organisation do about that? Does it promote that?

R19: Yes, I can give you some documents. So we are, you know what we do. We are an organisation, a platform. So what we do, is first of all, we do inform the practitioners, the sector of professionals, um, about EU policies in general, about EU cultural actions or policies if you call it like that. So, we inform them, we concern them and we listen to them, and then we put their message, we represent them in EU debates. And then we try to influence how the policies develop or how the instruments develop. So, For example, now we launched a campaign called „we are more” and the idea is to influence the next budget and ensure that culture stays in the next budget and, um, and also, and, and that's very ambitious because we are very small office, to make sure that member states start thinking about European cultural actions in a different way, exactly what you said that they let it develop and support it at national level as well. So that is what we do. I give you some documents. So that's our main action at the moment. So that is really our big project at the moment. But that involves making a proposal for the next culture project, how it should look like, how it can be improved and also, the second objective is the structural funds, regional development, how it could support better cultural programmes in regional development

I20: Do you think, if there would be more budget for culture, the member states would be more inclined to, to make it more accessible as well to the public for example? Is it just a matter of money?

R20: No, it's not only money. It's a question of quality, of priorities you know. How, what support to what kind of actions. But money is also a question. When you've got the priority right, the right people being supported, you still need the, Europe is huge you know and you need, you need for the culture programme for example, if you really want the programme to have an impact more than just on the actors that get the funding but to society, you need to have a critical massive product that is developed you know and then you know. But, it's, it's, you cannot say that money is not important, it is. But it, it has to be the right support, because it can be counter-productive as well.


228

I21: That to me that seems so difficult. Like, um, the EU grants, funds institutions and then all they can do is hope that it reaches the public. But there is not even a mechanism, that assess the influence on the public.

R21: I think the evaluation there is the key. You have to evaluate what did this programme do, how many people got you know. And there are numbers, like theatres and companies, they do have the numbers. You know, it's not transmitted in the right place and then produced in the right numbers. But it's very important.

I22: And you say, um, that your organisation tries to influence the budget. Are there any specific things you like to introduce for example? Or is it just the allocations that should be different?

R22: The problem is that the context is so difficult to ask for, you know the crisis and budget cuts and blah, blah, blah. So we're being very cautious, but actually what we would like is the culture programme to double its budget.

I23: Double? Okay.

R23: Double it. So that's our demand, as a symbol because still it is so small compared to what it want to do and compared to other budgets you know that. And then, um, in the structural funds there has been a research by the European Commission that says that six billions of the current structural funds have been allocated to cultural activities. So it's quite good already but we want, we want it, the problem is that cultural activities, the definition is really broad, so it could be, you know, tourist, um, tourism infrastructures, that are called culture, but that we won't necessarily call culture. What if it is eh, how do you call it in? You know games next to the highway for kids to stop while. You know maybe that's in this category now, because it's culture, it's leisure. And, which is great, I am not saying that they shouldn't fund that but you know, we should make sure that those six billions go to arts and culture the way we see it and, and, and the way it really goes into regional growth, in a way that is not only territorial activity, but also you know, social cohesion and you know, all those questions. So we don't have the numbers for the structural funds, that's quality more than quantity. In a culture


229

programme we have very clear demands for how the programme should work and who it should support and what should be its objectives. And we should also ask to double the envelope because it is so small. And we really think that if it wants to achieve anything it at least needs a doubled budget.

I24: We talked to someone from the, um, the Department of Culture, um, at the European Commission before and she said …

R24: Who was it, can I ask?

I25: Alison Crabb. And um, her opinion was that we should um stop thinking of culture as culture and think outside of the box and see it in a bigger picture, also in relation to, um, other things like the economy. Um, would you agree with that view?

R25: I think, I think it's very important to also look at cultures in how it contributes to society in general. Culture is not something that is expensive you know and not only accessible to ten per cents of the population. You know some people have this high vision of culture, you know, operas and it's not true. It's part of it and it's important, it's exists but culture is a lot more. The economy, it has an economic impact, you know it creates jobs, you know, that's true. But now the problem is that you only hear about the economic impact and that's the argument now. And then, that's a problem, certainly culture has, it's also of course design and fashion and graphism and publicity and, um, cooks and restaurants. And you know, that becomes culture you know why not. But the problem is that if have this definition, the policies you will develop to support those, will be economic policies and not cultural policies now. And, so that's the danger of going too much into that direction. So what we think is that you need cultural policies with the objective access to culture, access to quality of culture, diversity of culture and all this. And then you also need to have support to cultural integration, culture into other policies with objectives of growth, economic growth, social inclusion because culture is not only an economic agenda, it also, yeah, can take part in inclusion, cohesion, um, education, citizenship agenda. But that's too, those are cultural policies that should have strong links to other policies but not everything should become culture is just about the economy or just about,


230

cause there again you're lost, you're losing the specificity of why it is important to have art schools you know, for example.

I26: So you're saying that it's important to narrow down the term of culture?

R26: Depending on, on, for the purpose of the use. You know, it's just that I know at the European level, the Commission with a lot of good will, the European Union, it has competence in the field of economy you know. Member states, they give, they give the EU. So that's the way where they can get money and can do things. So suddenly they look at culture and cultural industries aspect which is great. But then, what are we going to end up, only as a European cultural policy which is an industrial policy to support you know. And it's not enough, we need that, for cultural industries, they exist and they need support, but we also need something for the individual musician, thanks to whom the, the industry is, is happening and working and creates jobs and everything. So you need different types, it really depends where, in which context you are speaking and with whom you are speaking, but it's very important also, our campaign „we are more” to think, we are more than we think we are. We contribute more to society than what we our, the culture sector, think. And also politicians, to tell them we are more in numbers, we create more jobs than you think, we speak to more people than you think you know, we have more people involved than you think . And we are important, we are more important in society.

I27: So, so, um, you're saying that the European Union needs to cater more to the individual, to the grass-roots level in that case?

R27: I think that should be, should be in every of its actions. It should care about the individual, but not as, to the community of individuals you know. That's what I think but the programmes, the EU policies, they have impact on the ground. Europe, that's real lives you know and real people. So they should really think about it. So sometimes you're going at macro-level and the banks and whatever, and the markets where you get things like competitions and even that has an impact on the ground. But I'm very much looking at, we are asking for policies of public interest you know and in the public interest


231

you have the individual development, the collective development. I think it's very important on both levels.

I28: It's interesting though. We hear all this stuff today that I never though of. And it's inspiring to think more about it.

R28: It's a very complex field and you can loot at it from a very limited perspective or a very broad one. And everyone will have different opinions and different definitions, depending on where you are and what you want to do. So I think it's very challenging because it touches many questions that are not clear.

I29: That's the problem with the whole research yes.

R29: Pick one way you know, just present everything that you've heard you know.

I30: It's so difficult, for example we have to analyse policies as well. We chose two countries, Germany and Hungary which we are going to like analyse that. And I analysed some stuff in Hungary. And actually, in their cultural programme, there's nothing on culture, there's no chapter on cultures, all, um, all under the denominators of economy, um, politics, education. But there's nothing specific on culture. That, to me, was very surprising. I though there was like a huge chapter in EU policy on culture, but actually there isn't.

R30: In the presidency, you mean?

I31: No, this was specifically for Hungary. But I, well, I expected it to be, on the Dutch level as well, I expected it to be like a chapter on culture at least. But there isn't. Yeah, it's so difficult to measure and to research and …

R31: Definitions are different from country to country. And even only when you look of where is culture in the minister's portfolio. It's in Greece that culture is with religious affairs you know. So you've got all the culture policy and the church and the churches and. For me it's a very weird, and you understand that it's heritage as well, but it's heritage. In the south, culture is mainly heritage. You know in Italy or in Greece where they have all those important you know, living and paintings of the past. But contemporary


232

culture is much more difficult. But then in other countries where they don't have lots of heritage, but they have lots of creation. Their definition of culture will be completely different. With, countries with a lot of religious background, you know, culture and religion and all the churches in the country will be more important, in others a lot less.

I32: It's for the obvious reason.

R32: Yes, exactly. Some countries it will be you know the big, you know the one opera, one national theatre, one, and in others it will be only the alternative, the new media, so it's very difficult.

I33: Yes, there's so much to it.

R33: Good luck. I hope you won't suffer but also enjoy.


233

Interview III

Participant: Paola Vettorel, English teacher and researcher in the department of Foreign Languages and Literatures at the University of Verona in Italy517

The interview was done by interviewing Ms., an.

I1: Ok.

R1: Good morning Sir.

I2: Good morning Ms.Vettorel…. I am very glad that I can interview you.

R2: Good I am happy that you’re happy.

I3: We can start with the first question.

R3: Fine.

I4: Can you talk a little bit about you? What do you teach? Since how many years do you teach and what teaching methods do you use? Please.

R4: Right, I have been a teacher at secondary school from 1985 to 2006 more or less and now I teach university students English language and linguistics. As far as teaching methodology is concerned, I can tell you about my experiences at secondary school,. I taught both language and English literature and as far as languages is concerned the main methodology I used was connected to communicative language teaching. That is to say, teaching and learning all four skills: so reading, writing, listening and speaking with a particular focus though on both on listening and speaking skills. I have also experiences in teaching both children and adults and with both of them my main reference point in terms of methodology has been communicative language teaching.

517 Acest interviu a fost realizat telefonic de către Diego Vettorel.


234

I5: Oh very nice answer Ms.Vettorel… Can we switch to the second question. Thank you very much. What do you think that is the level of knowledge of the English language of the Italian people?

R5: Right, this is quite a complex question. First of all it depends on age: if you are talking about people who are older than 40 or 45 I would say that their experience in learning English has mainly been not trough a communicative language teaching approach but to a grammar approach - this is the first thing we have to say. A second important point is the fact that, as I said earlier, when talking about learning languages we have to look at different skills. So probably as far as reading is concerned, in general even with people in their 40 s, their knowledge - even though basic - can allow them to understand written texts, so reading skills may be ok. When we get to listening skills or spoken production, so both writing and speaking, probably people over 40/ 45 may not have very good skills as to speaking ,and listening skills, particularly when compared to other European countries. A different thing in my opinion are younger people: compulsory teaching of a foreign language in primary school started around... right experimental projects were run also in the 90s and in the early 2000s but compulsory teaching of the language, English in particular, in primary school started between 2003 and 2005 even though 1995 is taken as a point of reference. So younger people who have studied English since primary school and who are now in their twenties, probably have a better knowledge of the English language also in terms of productive skills, being able to interact also orally with other people. In this sense, however, what must be pointed out is that, despite the fact that the English language is becoming more and more a presence particularly in young people’s lives - songs for instance or TV programs,, and that the possibility to access to TV programs or films which are not dubbed. Is increasingly possible, nevertheless most exposure to the English language for Italian people particularly as far as listening comprehension is concerned is mediated by dubbing apart from songs. So when compared to other European countries particularly in northern Europe… or even


235

Germany, they have a much sounder exposure to English also in terms of TV films and songs. I am not sure - have I answered your question?

I6: Yes you have perfectly answered my question.

R6: Just to sum up, probably the level of knowledge of English, and particularly the ability to interact in English, is increasing for younger generations, first of all because they have had longer exposure in school. that is, bottom down processes - what are defined as bottom down processes, longer exposure in terms of years for younger generation in comparison with older generation.

I7: A question you talked about the younger generation from 15 to 25 years old and the older generation from 40/45 years. What do you think about the generation from 25 to 40? They did study English in the primary school?

R7: In my opinion they obviously, they have a greater knowledge and a greater ability to interact in English than the older generation. The ability increases as age decreases in a way. Even though it depends a lot in my opinion on their contact with the language. For example the Erasmus program on which… you are also attending programs in The Hague thanks to this program - the Erasmus program has greatly increased the possibility of spending a while in a country and learning a foreign language. In many cases English is the language which young people use to communicate. So I would say that those people who have experienced a period abroad, either through the Erasmus program or - even for younger people -through Comenius projects and school exchanges, certainly this has helped. It has helped them in using and improving their knowledge and ability to use the language. We cannot however in my opinion sort of generalize skills and abilities, particularly for people who, as you said, did not study English since primary school. In my opinion it depends a lot on their experiences in using the language with other (young) people.

I8: Ok thank you very much.

R8: Sorry one more thing I want to say; younger generations, and I would say people up to 30, the internet has improved occasions and


236

opportunities to use the language either in chat rooms or forums or blogs or whatever, so certainly that constitutes also an important opportunity for them to use the language and therefore use the language in interaction, use the language to communicate with other people. In internet interaction very often English is the only common language. So it is English that is used to communicate. This also has increased the abilities and skills in using the language.

I9: Ok thank you very much. The third question: Which problem did you find in your professional career for an efficient teaching of the English language in school? For example government school program, low medium level of English of students, low interest of students for English, bad equipment from the school (laboratories etc), low importance that is given to English from schools, students and families. Can you talk about this?

R9: I think we could go on talking about these points for 24 hours, but I’ll try to summarize looking at them separately. Right, first of all one big problem in my opinion with the Italian school system is the fact that there is nocontinuity between the different levels of school. That is to say, the English you learn at primary school very often it is not valid in secondary school or in middle school and then in secondary school, upper secondary school I mean. So very often either you start it all over again without taking into account what students already know from their previous experience with the language - or this experience is not in a way taken as ‘valid’, and this is one big problem. The second problem is the fact that we have just two or three hours a week to devote to English and the new reform, that has started this year, has not improved the situation at all. Given the fact that in some schools the three lessons or the four lessons for literature in foreign language-oriented secondary schools (Licei Linguistici) for instance has been further reduced. So within this three lessons a week teachers have to cover a number of areas which go from grammar to, as I said earlier on, improving the four skills; so the three years, the final three years in upper secondary school also either literature or English for specific purposes topics have to be covered. And this is a big


237

problem in the sense that really teachers have to manage and try to cover really a great number of topics and area as far as the foreign languages is concerned over only three and in some cases three - or even two lessons a week.

I10: Can I interrupt you for one second. What do you think is a nice number lessons for every week in to teach nice English a literature English to students?

R10: Right, well, literature obviously has a specific aim so I would say that a minimum of four hours would be needed with literature. Probably three lessons a week would be ok as far as other schools are concerned, particularly secondary schools. However abilities in production and particularly conversation should be valued much more within schools. But another problem in connection to this is the fact that final exams are an aim for teachers and students, and in these final exams correctness - that is to say particularly a correct use of the language in terms of grammar - is valued rather than fluency, than the ability to interact, particularly in spoken communication which should be a very important point. In this sense I should also say that the implementation of international certification for instance the Cambridge ones has been quite important because an increasing number of students do pass these exams with good results and the ability to interact, to actively use the language, is one of the skills that is required in these exams. So this is one point of the question. Interest of the students towards English…(laughs)… another problem in my opinion, which is not only limited to Italy but also, as a numbers of studies have demonstrated, to other countries in Europe is the fact that as I have said earlier on. the opportunities to use the English outside the classrooms are increasing via the internet ,via exchanges, via traveling - at the seaside where you find a boyfriend or a girlfriend and so on and so forth. But very often these occasions are kept separate from school experiences so they - in technical terms they are called bottom up experiences - and contact with the language are not part.. do not become part of classrooms activities. Songs or films can be another example in this sense and this in my opinion can also have an impact on motivation so on


238

the interest that students show towards the English that is done in the classrooms.. What else?

Right, yes, and in this case it obviously depends a lot on type of school on the financial resources that the school can devote to, for instance, setting up a language lab. However also in this case new technologies can offer an important resource both from a methodological and from a linguistic point of view, for instance setting up a blog is not that expensive and you only need to have access to a computer lab; or, an increasing number of listening materials have become available on the web. Building up a wiki, doing a school exchange and use the internet. So financial problems are just part of this issue connected to language labs as, as I said, new technologies really can offer a number of very interesting opportunities to use the language and, as I said earlier on, to connect the outside-class interests, abilities and contacts with the language (which students already have) on the internet with school experiences.

I11: Ok thank you it was a very clear answer. Can you talk about the methods that are normally used for the teaching of English in Italian public school; do you think they are good and efficient? how can they be improved?

R11: This question is both connected to the first one, and the second to the last one. In general communicative language teaching, so focus on communication and not just on grammar, is widespread also within Italian schools also because textbooks are mostly based on this methodological approach. However,, the problems I pointed out in my previous answers are important here in the sense that number of lessons ,programs to be covered and final examinations are interconnected here. So very often, despite the fact that the focus is or should be on communication so communicative language teaching, very often great room and importance is given to grammar so to accuracy rather than, as I said, to fluency; and this is not bad in itself, in my opinion the point is that it should not be the priority, it should be one of the priorities - using the language in interaction, for example or using the resources provided by new


239

technology should be another important point and aim within the language classroom.

I12: Do you think that the Italian English teachers are prepared/ are able to use the new technology to teach English or do they need to follow refreshment courses etc.?

R12: Certainly at the moment as you may know the Italian school system is not going through a particularly happy moment. So one of the big problems I think is - apart from motivation for students - is also motivation for teachers - and this is really a big, big issue at the moment. But apart from this there are a number of teachers who are very good at exploiting the resources provided by new technologies, and in this sense the European Union and the European opportunities and resources given to teachers and to language teachers not only to learn but also to how to use this kind of methodologies have played an important role;- the eTwinning platform is a very good example of this, already since primary school. So on the one hand there is a very good number of highly competent and motivated teachers, on the other there is also a good number of teachers who are either not interested, not able, not motivated in learning about the possibilities provided by these new technologies. So I think it is a mixture really and certainly, as I said, teaching and motivation in this specific moment within the Italian school system is a big issue.

I13: Ok thank you very much. From European statistics Italy is at the last places in Europe for the knowledge of English, which do you think that are the more important factors of this for young people from 15 to 25 years old? And for the adult population from 25 to 40 years old? You spoke about the few hours of lessons that the English experiences were not connected with school and are there other reasons…

R13: As you said I think I partly answered this question earlier on; another thing to be taken in consideration in my opinion is the fact that northern European countries like Sweden, Finland, or Denmark and even Holland where you are studying - English within these societies is increasingly playing the role not any longer of a foreign language, so


240

something you learn at school , but it is becoming more like a second language. That is to say, something which is widely spoken within society even in everyday situations. That does not only mean that films not dubbed so broadcasted in the original language, but also that it is increasingly used within society. And this certainly means that in northern Europe the occasions, the opportunities to use the language everyday are certainly greater than they are in Italy. So this is one further reason. Then there are a number of other reasons, included not only the number of lessons at school but also the focus which is given to accuracy and the importance that is given to, for example, conversation. Conversation classes student have regular conversation classes only in language-oriented schools. This probably could be one further occasion to practice language use within school not only outside. Obviously mobility is becoming much more frequent and important for young people, not only Erasmus but also traveling, so probably this will help in developing and improving knowledge - being able to speak and use English in the future, at least I hope so.

I14: I hope so to, but for me my abroad experience in Holland has become better for my English. Do you think that culture (mean the group of common values and way of thinking) of a country have a big influence on the knowledge of the English language?

R14: I am not sure I understand what you mean with this question, do you mean the fact that if you feel Italian and not European?

I15: No I mean more the fact that in the Italian culture it is not common to speak English outside the school or read English newspapers and the family does not push English.

R15: In fact I think there is a strong pressure from society and also from families for their children to learn English, as English is perceived as one of the most important tools in order to get for example a better job or to get into university. So in this sense I think that over the last 10 years English has been perceived as an important tool in the baggage in the cultural baggage and the linguistic baggage of a young person so in this sense I don’t think this is… it is changing in a way.. On the other hand


241

English is very often still perceived as the language of - an ideological language in a way, so the language of power and particularly of American power, even though this is changing., particularly in that English is becoming a lingua franca which is used among people who do not have a language in common to communicate, and who come from different languages and different cultures, so also the use of the language is changing in this sense. One factor connected to this question is the importance of learning languages which has not always been valued as a important thing within the Italian culture so to say - for instance, as I am sure you know, there are an increasing number of people who were not born in Italy so come from a immigrant family from an increasingly different number of countries - from eastern Europe, from Morocco, from Algeria, from very different backgrounds - who are attending Italian schools. I can’t remember the figures now but I am sure you can find them on the website of the ministry. But in certain areas, for instance in the Veneto area, in some classes more than 50% of pupils are not Italian in the sense…

I16: That they are immigrants.

R16: Exactly, exactly and in this sense probably and obviously most of them speak their first language, the language they speak at home is different from the one they speak in class; probably this will be changing or maybe an opportunity to change attitudes, towards the importance of being able to speak different languages and the fact that speaking more than one language, of being bilingual, is a resource, it is something which is valuable, which is good, and which should be supported also within the school system. So probably this can constitute an opportunity in order for a change of mentality, so to say, to take place.

I17: In Italy they are a big party that….

R17: Sorry, I don’t want to get into this.

I18: Ok.

R18: But it is a matter of fact that children nowadays go to school and meet different languages at school, outside school, everywhere, and that societies are becoming multilingual and multicultural.

I19: Ok.


242

R19: It cannot be denied it is a fact.

I20: Question number 7…What do you think that the Italian government can do for promote English language? (For example more financial support for English courses, more hours of English teaching in public schools).

R20: Well certainly I am not very.. I don’t have a very good opinion in terms of how languages have been valued within the last reform which started this year. I do think at least three lessons a week plus a conversation class are very important in order to be able to develop the skills we were talking about earlier on. And the second point is also the fact that an adequate, so to say, linguistic background should be provided for teachers who teach languages. To give you an example, teachers in primary school after attending only 30/60 lessons or so, plus something like 50 or 60 lessons on the internet in a virtual class for three years - will they be able to teach children? This is what is happening at the moment with primary school teachers . An important point in this sense that should be taken into account is the document by the council of Europe - the Common European Framework of Reference which defines not only skills in terms of ‘can do’ statements - so what you can do in the language for each level so A1, A2, B1, B2 and so on - but it also states that a certain number of hours are necessary in order to get to a certain level and teachers should really, all teachers for all levels and schools, primary or even nursery up to secondary schools, should reach at least a C1 level so this is a very important point.

I21: Ok.

R21: And then promoting experiences, either school exchanges or in any case student mobility and teacher mobility abroad, in order to use the language, to connect outside-school experiences with the language with classroom learning of English.

I22: Do you think that this experience of mobility can apply to primary school as well?

R22: Absolutely, absolutely I was talking earlier on about the European eTtwinning project. It has to be said that Europe in this sense


243

has really invested a lot of resources, not only in financial terms, not only as far as money is concerned, but also in promoting this experiences - so via this eTwinning platform students, and primary school children as well, can exchange, can get involved into exchanges with other pupils in other European countries. This exchanges can be virtual, that is to say via the internet, but they can also be real. Certainly from primary school it is very, very important and I know a good number of teachers who are involved in these experiences and the children love it. They use the language and they communicate with other pupils in Europe using English.

I23: It is good when I was in primary school we didn’t talk about abroad experiences.

R23: But there are many more opportunities now also for young children, which is good.

I24: Question number 8…Do you think that the teaching of English can be a risk for the Italian culture and language?

R24: This is connected with what I said earlier on about the importance of learning languages and being able to speak other languages and understand other cultures. Multiculturalism and multilingualism are becoming a reality, this does not mean that feeling Italian is in contrast with feeling European or with feeling a citizen of the world. The Italian language is our mother tongue but this does not mean that it is in contrast with being able to speak and to learn, to be able to speak and use English, which is an international lingua franca of communication. So I absolutely do not think that other languages - but also English - are a danger to our feeling Italian both in terms of culture and of language, not least because as I said earlier on English is increasingly used as a lingua franca….think about for instance when you meet other students from different languages and cultures at the university where you are studying now. You may talk also about your culture and they may talk about their culture using English as a language of communication. Is this true?

I25: Yes you can talk about your culture in English.


244

R25: It is the common language; it is the language of communication, not necessarily a demonic language. So I really don’t think so.

I26: Perfect, the ninth question is directly linked how can English be teach preserving the Italian culture and language? But you already answered this question.

R26: Exactly, see what I said earlier on.

I27: So the last question number 10, do you agree with incentives that government make to preserve the national language? (For example the limits of the French government on the English language in the media).

R27: No I don’t agree at all on limits imposed in this sense, language, all languages change. Language change is a natural process - even in Italian we don’ t any longer talk or write as Dante did, or as Manzoni did, or even as Moravia did. So language change is a natural process in any language. There are many ways through which a language can change and one of these ways is borrowing words from other languages. In English there are thousands of words which English has borrowed from other languages, spaghetti, pizza, bimbo from Italian for instance, but really from all languages of the world; in the last thirty or forty years through new technologies, through traveling, through the media, contact between different languages has become a natural fact, because in one day you can travel to another part of the world and also via the internet people who speak with different languages can easily get in touch. Language change includes also these contacts with other languages. So I don’t think that , limiting the use of English into Italian (as in France with a law) can change the situation because, as I said earlier on, this is a fact ,it has become a reality and you cannot fight technological process or changes. Certainly I do agree with the fact that local languages and particularly minorities languages, like Sardo or Ladin or Catalan or Baqsue in other countries, are important because the local language or even dialects are a part of the patrimony, are part of the heritage of a population. So it is important to value also those languages, but in a wider framework languages are all important, all of them, whether it is your first language, whether it is a


245

minority language, whether it is a dialect or it is- like English - a language which is present in the society and in the linguistic landscape and can be used to communicate also about your culture and values .

I28: Ok you were very clear.

R28: And convincing I hope, have I convinced you?

I29: Yes you have convinced me.

R29: Good, good, good.

I30: So thank you very much for you interview.

R30: You’re welcome and I would be very grateful if you could let me know about the results of your study.

I31: Sure we will send you a copy of all our results.

R31: Very good, very good.

I32: Thank you very much.

Social si cultural in context european

Documents

Transcript of Social si cultural in context european