www.geo

polit

ic.ro

www.geo

polit

ic.ro

Terorism şi mass-media

GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică şi Geostrategie (recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior - CNCSIS)

Bucureşti 2005www.g

eopo

litic

.ro

ASOCIAŢIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC academician Dan BERINDEI prof. univ. dr. Lucian CULDA prof. univ. dr. Nicholas DIMA prof. univ. dr. George ERDELI prof. univ. dr. Ioan IANOŞ prof. univ. dr. George Cristian MAIOR

prof. univ. dr. Vasile MARIN prof. univ. dr. Silviu NEGUŢ prof. univ. dr. Gheorghe NICOLAESCU prof. univ. dr. Radu Ştefan VERGATTI conf. univ. dr. Silviu COSTACHIE dr. Ion PETRESCU

NOTĂ Autorii sunt responsabili atât de alegerea şi prezentarea datelor conţinute în articole, cât şi de

opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea” şi nu angajează în nici un fel redacţia revistei GeoPolitica.

Formulările şi prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziţia revistei GeoPolitica, în ceea ce priveşte statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităţilor sau autorităţilor acestora şi nici în privinţa delimitării frontierelor şi graniţelor.

Reproducerea integrală sau parţială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicaţie este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.

Redacţia revistei nu-şi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor prezentate de sponsori.

COLEGIUL DE REDACŢIE AL REVISTEI „GeoPolitica”

DIRECTOR Vasile SIMILEANU

REDACTOR ŞEF Cristina GEORGESCU

SECRETAR DE REDACŢIE Cristina IONESCU

REDACTOR COORDONATOR: Silviu NEGUŢ

Documentare: Ioan Mihail OPRIŢESCU Dănuţ Radu SĂGEATĂ Redactori: Dan DUNGACIU Veronica ILIOSU Marius LAZĂR Roxana MANEA Radu MOLDOVAN Coperta şi grafica Vasile SIMILEANU

Editura TOP FORM tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617;

Email: simi@b.astral.ro

www.geo

polit

ic.ro

Anul III, nr. 12 (2 / 2005)

SUMAR

EDITORIAL Gheorghe VĂDUVA

Repere geopolitice într-o posibilă dinamică a terorismului ..... ......... contemporan................................................................................ ....... 1

........ GEOPOLITICĂ ........ Vasile MARIN ........

Fizionomia schimbării în geopolitică, ordinea mondială şi........ ......... schimbarea................................................................................... ..... 13

Vasile NAZARE ........ Geopolitica între promisiuni şi limite .......................................... ..... 25 Vasile SIMILEANU ........

Consecinţele geopolitice ale Djihad-ului .................................... ..... 35 Dan DUNGACIU ........

Terorism la marginea Europei? - planul ucrainean .................... ......... sau transnistrizarea R. Moldova.................................................. ..... 49

Radu SĂGEATĂ, Marcela NEDEA ........ Riscul terorist mondial ................................................................ ..... 59

Aurelian RAŢIU ........ Asimetria terorismului - războiul celei de-a patra generaţii ....... ..... 73

Mihai HOTEA ........ Terorism şi violenţă simbolică .................................................... ..... 79

........ GEOSTRATEGIE ........ Stan PETRESCU ........

Securitatea internaţională - tendinţe şi evoluţii .......................... ..... 85 Tiberiu TRONCOTĂ ........

The Paradox of Power: the United States and Europe After ...... ......... the Cold War................................................................................. ..... 97

Mădălina Virginia ANTONESCU ........ Considerations about the respect of juridical engagements..... ......... concerning the nuclear weapons non-proliferation regime,...... ......... assumed by signatories states ................................................... ... 103

Ion DRAGOMAN ........ Jurnalismul de război şi dreptul conflictelor armate.................. ... 115

www.geo

polit

ic.ro

Mireille RĂDOI ........ Edificarea unui serviciu European de informaţii: ....................... ......... limite şi oportunităţi..................................................................... ... 127

Cristian JURA ........ Dilemele democraţiei şi terorismul.............................................. ... 135

Ionuţ MIRCEA ........ Specificul acţiunilor teroriste în spaţiul ex-sovietic ................... ... 141

........ TERORISM ŞI MASS-MEDIA ........ Radu Ştefan VERGATTI

Terorism şi publicitate................................................................. ... 147 Cornel CUCU

Consideraţii privind terorismul şi implicaţiile sale ..................... ......... în mass-media.............................................................................. ... 157

Cristian BARNA Terorismul şi mass-media ........................................................... ... 161

........ STUDII DE CAZ ........ Cristina Narcisa VERGATTI ........

Un studiu de caz: August Friedrich Ferdinand von Kotzebue .. ... 169 Maricel ANTIPA ........

11 septembrie al copiilor - criza ostaticilor din Breslan -........... ......... Osetia de Nord ............................................................................. ... 173

........ PUNCTE DE VEDERE ........ Marius LAZĂR ........

„Dubla articulare” ideologico-pragmatică a geopoliticii ............ ......... Republicii Islamice Iran, în spaţiul arabo – musulman............... ... 185

............ SEMNAL EDITORIAL ........

www.geo

polit

ic.ro

1

REPERE GEOPOLITICE ÎNTR-O POSIBILĂ DINAMICĂ A TERORISMULUI CONTEMPORAN

Gheorghe VĂDUVA

Noile ameninţări - se precizează în documentul intitulat Strategia europeană de securitate - sunt dinamice. În epoca mondializării, ameninţările cele mai îndepărtate din punct de vedere teritorial produc tot atâta îngrijorare ca şi cele apropiate. De aceea, zonele de interes pentru NATO şi pentru Uniunea Europeană, ca şi pentru oricare altă ţară din cadrul acestor organizaţii, inclusiv pentru România, se extind, practic, la suprafaţa întregii planete. Teoria haosului atrage atenţia că variaţia condiţiilor iniţiale, care se regăseşte totdeauna în evoluţia sistemelor şi proceselor, nu cunoaşte nici reguli, nici limite teritoriale, spaţiale sau acţionale. În această epocă a globalizării, totul capătă dimensiuni şi implicaţii planetare. Şi, în aceeaşi măsură, se mondializează şi filosofiile şi acţiunile identitare. Totuşi, în ceea ce priveşte stabilitatea şi gestionarea situaţiilor de criză, prioritare sunt zonele de pe primul cerc, adică cele de la contactul frontalier nemijlocit. Este unul dintre motivele pentru care UE doreşte să se înconjoare de un cerc de securitate, fapt pentru care a realizat sau este în curs de a realiza, cu toţi vecinii, acorduri de bună vecinătate sau parteneriate strategice. Unul dintre obiectivele acestor acorduri şi parteneriate îl reprezintă protecţia împotriva atacurilor teroriste şi, respectiv, combaterea terorismului. În ceea ce priveşte însă lupta împotriva terorismului, nu există priorităţi şi nu există graniţe. Ţările UE participă, alături de Statele Unite, de ţările NATO şi de alte ţări, la coaliţia antiteroristă. Deşi nu s-au elaborat încă pe deplin strategiile cele mai eficiente de combatere a terorismului, acţiunile coaliţiei împotriva acestui flagel nu rămân fără rezultate. Una dintre prevederile strategiei europene de securitate este acea că prima linie de apărare se va situa, adesea, în străinătate, departe de frontierele proprii. Cât de mult seamănă acest precept cu doctrina apărării înaintate din vremea războiului rece!

Pentru România, în afară de zona de interes care se contopeşte cu întreaga planetă, de zona din imediata vecinătate a UE şi NATO (România fiind ţară frontalieră pentru NATO şi, în viitorul apropiat, pentru UE), este profund interesată de vecinătatea apropiată şi mai ales de zona conflictuală din Transnistria, de problemele de frontieră de la graniţa cu Ucraina, de zona Mării Negre şi de impactul posibil asupra mediului de securitate din această zonă, de terorismul caucazian şi de cel care se manifestă şi se dezvoltă în Turcia şi în Orientul Apropiat. Fiecare dintre ţările europene, inclusiv România, doreşte ca, în jurul ei să se realizeze un coridor de securitate şi stabilitate, care să-i asigure siguranţă şi protecţie. Se pune însă întrebarea: În condiţiile globalizării terorismului, mai este oare posibil aşa ceva?

Fără a avea structuri şi infrastructuri de mare anvergură şi baze de susţinere complexe şi ultramoderne, teroriştii au dovedit că sunt în măsură să opereze în lumea întreagă. Ei acţionează în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est, în Japonia, în China, în Rusia, în Caucaz, în Balcani, în Turcia, în Irak, în Orientul Apropiat, în Africa, în Europa Occidentală, dar, de la atacurile din 11 septembrie 2001, mai puţin pe teritoriul Statelor Unite. Datorită măsurilor extrem de riguroase luate de autorităţile americane, deşi rămânewww.g

eopo

litic

.ro

2

încă vulnerabil la terorism, teritoriul american nu a mai fost supus, din 2001 încoace, la atacuri teroriste de anvergură. Teroriştii n-au încetat însă să-i atace pe americani şi pe prietenii şi aliaţii lor, oriunde au reuşit să o facă. Chiar dacă Al-Qaida şi multe alte organizaţii declară că ţintele lor predilecte sunt americanii şi tot ce ţine de americani şi că, în acest sens, au avut mari succese, realitatea este cu totul alta. Ofensiva americană împotriva terorismului a dat roade. Teroriştii nu mai reuşesc să pătrundă atât de uşor pe teritoriul american. Seria de atacuri de amploare de după 2001 s-a derulat pe alte meridiane, dar „performanţa“ din 2001 nu a mai fost atinsă. Superputerea americană a fost stârnită, aproape în acelaşi mod în care a fost stârnită după atacul japonez de la Pearl Harbor, şi, probabil, nu se va opri din acţiune decât atunci când terorismul (un anumit tip de terorism) va fi distrus sau pus sub control.

Terorismul contemporan este, totuşi, preponderent, antiamerican şi antioccidental şi are câteva caracteristici specifice, printre care cele mai importante considerăm că ar putea fi şi următoarele: spaţiile de generare şi de regenerare a reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste sunt tentaculare, cu filiale flexibile şi dinamice peste tot, dar cu preponderenţă în ţările occidentale şi în zonele de falii strategice; baza de recrutare a teroriştilor se află îndeosebi în populaţia tânără, instruită şi chiar domiciliată în Occident, inclusiv în România, care se simte frustrată, înstrăinată, discriminată şi nemulţumită şi împărtăşeşte preceptele fundamentaliste şi extremiste, nu preţuieşte viaţa şi acceptă martirajul şi spiritul de sacrificiu, în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea lor, sunt indiscutabile; ţintele predilecte ale teroriştilor contemporani le reprezintă oamenii neînarmaţi, vulnerabili1, locurile publice, infrastructurile, diferitele instituţii (occidentale sau care-i sprijină pe occidentali), de regulă, cele vulnerabile la astfel de atacuri sau făcute să devină vulnerabile; sporeşte caracterul punitiv şi răzbunător, în numele unor cauze care vin din frustrări şi percepţii deformate, dar şi din realităţi dramatice.

Terorismul nu poate fi pus sub autoritatea unor principii, teorii şi metode unitare. El rămâne, în continuare, un război specific, în mozaic, caracterizat de acţiuni hoţeşti, precise, adică punctuale şi extrem de violente, care vizează îndeosebi zonele cele mai vulnerabile şi urmăreşte umilirea, înspăimântarea şi agresarea continuă şi surprinzătoare a oamenilor şi anumitor comunităţi, impactul media, precum şi distrugerea unora dintre instituţiile care sunt percepute ca satanice sau care impun reguli şi realităţi considerate ca inacceptabile pentru spaţiul ce generează terorism.

TERORISMUL DE SISTEM ŞI TERORISMUL DE REŢEA Distincţia dintre aceste două forme de terorism este necesară pentru procesul

de elaborare a strategiilor de gestionare a acestui fenomen. Terorismul de sistem este, în esenţa lui, politic, etnic, economic, informaţional sau religios. El provine din incompatibilităţile şi disfuncţionalităţile existente între sisteme şi nu se va ameliora decât în măsura în care se vor ameliora relaţiile între aceste sisteme. Terorismul basc, spre exemplu nu are nici o perspectivă de atenuare sau de încetare, atâta vreme cât pretenţiile extremiştilor basci vizează interesele Spaniei. Soluţiile în acest caz sunt greu de găsit, întrucât este dificil de presupus că Spania va accepta vreodată separarea de teritoriul său a Ţării Bascilor. Un asemenea terorism a existat şi există şi în România. El s-a manifestat şi se manifestă, sub diferite forme, îndeosebi în zonele Covasna şi Harghita, împotriva populaţiei de etnie română. În anumite etape a cunoscut forme violente. Este posibil ca terorismul de sistem, îndeosebi în Europa, să se diminueze simţitor o dată cu integrarea deplină a continentului, deşi s-ar putea ca, dimpotrivă, să asistăm la o recrudescenţă masivă a acestui fenomen. Respingerea Constituţiei Europene în cadrul referendumului

1 Rareori, teroriştii atacă baze militare, unităţi ale forţelor speciale sau alte structuri de forţă.

www.geo

polit

ic.ro

3

din Franţa şi din Olanda semnalează, între altele, îngrijorarea populaţiei din ţările occidentale şi în legătură cu creşterea vulnerabilităţilor de sistem şi, implicit, cu diminuarea capacităţilor naţionale de a riposta la un astfel de terorism.

Terorismul de reţea este transnaţional. El este, în esenţă, un terorism politic, punitiv şi răzbunător, chiar dacă păstrează rezonanţe religioase, etnice sau frontaliere. La ora actuală, suportul lui îl constituie falia strategică islamică, dar nu neapărat sub aspectul ei pur religios.

Filosoful iranian Darius Shayegan subliniază, în France culture, influenţa revoluţiei iraniene asupra terorismului contemporan1. El arată că religia nu mai este atât de importantă pentru tineri. S-a creat chiar o expresie care ilustrează sugestiv această realitate: cei care au alungat religia. Ei nu-şi pot exprima însă public convingerile, întrucât riscă pedeapsa capitală. Iranul, afirmă filosoful Shayegan, este o societate complet schizofrenică. Pe de o parte, 75 % din populaţia de până la 25 de ani, fascinată de America, de simbolurile Occidentului şi de modernitate, exprimă nevoia de schimbare, de reforme. Absenteismul masiv de la vot din cadrul recentelor alegeri reprezintă un blam la adresa regimului din Iran şi o realitate a percepţiilor şi idealurilor populaţiei. Pe de altă parte, se află un regim ce nu poate fi în nici un fel reformat. Singura schimbare, susţine filosoful iranian, poate veni din exterior. Europenii şi americanii au uitat de prea multă vreme Iranul. „Ei n-au realizat că revoluţia islamică a servit de model mişcărilor teroriste actuale“2. Această afirmaţie acuză foarte grav Iranul. Revoluţia iraniană a fost unul dintre evenimentele fundamentale de la sfârşitul secolului al XX-lea. Ea a schimbat configuraţia lumii, mai ales prin faptul că a inventat formele şi instrumentele terorismului contemporan, făcând din religie o ideologie de luptă. Iranul este o ţară mare, care are aproape aceeaşi influenţă în lumea musulmană ca şi aceea pe care a avut-o Rusia în ţările din Estul Europei, în timpul socialismului. Înainte de această revoluţie, în Iran nu au fost niciodată guverne islamice. După opinia lui Shayegan, ideologizarea religiei este cel mai grav eveniment petrecut în lumea musulmană. Islamiştii iranieni au preluat metodologia şi sloganurile marxiste, identificându-se drept combatanţi anti-occidentali şi anti-imperialişti. S-au înfiinţat tribunale revoluţionare şi s-a pus în operă o frază leninistă: Monarhia va fi aruncată în pubela istoriei. Unul dintre sloganurile acestei revoluţii suna astfel: „Nici ca Estul, nici ca Vestul: o republică islamică“. S-a crezut că este vorba de o nouă spiritualitate politică, de o a treia cale, ce nu putea fi decât atractivă pentru unii dintre iranieni. N-a fost însă aşa. Nici Al-Qaida nu este un fenomen islamic. Indivizii din această reţea, afirmă Darius Shayegan, par mai degrabă personaje din Demonii lui Dostoievski decât teroriştii ismaelieni ai secolului al XII-lea, ale căror acţiuni ucigaşe aveau obiective foarte precise. Terorismul ismaelian nu era orb. Teroriştii din Al-Qaida neagă totul, distrug totul, inclusiv valorile moderne, occidentale.

Este îngrijorător şi ceea ce se petrece în India. În întreaga ei istorie, această ţară nu a cunoscut niciodată un fundamentalism hindus. Hinduismul a fost dintotdeauna un imens evantai care integra tot felul de credinţe. Astăzi, fundamentalismul hindus este un răspuns la fundamentalismul musulman, iar acest lucru este foarte periculos. Trebuie însă precizat că India nu este şi nu a fost niciodată o ţară care generează fundamentalism sau terorism. Este însă unul dintre locurile ideale pentru manifestarea fundamentalismului religios, tocmai pentru motivul că ea se prezintă ca o civilizaţie bazată încă pe caste şi pe reguli neschimbate de mii de ani. Al-Qaida nu pare să aibă un calendar fondat pe o strategie politică precisă, ci, dimpotrivă, pare a se baza pe un activism de tip oportunist, lovind în orice moment în care poate să o facă, pentru a crea teroare şi a demonstra că toate intervenţiile militare din Irak şi Afghanistan nu au nici un efect3. După 11 septembrie 2001, Grupul Al-Qaida, îşi atribuie (sau i se atribuie) o serie de atentate şi atacuri teroriste între care cele de la

1 http://www.iranfocus.com/french/modules/news/article.php?storyid=393, Luc Chatel, L’Iran, Al-Qaïda et... Dostoïevski. 2 Ibidem. 3 www.monde-diplomatique.fr, Olivier Roy, Al-Qaida, label ou organisation ?

www.geo

polit

ic.ro

4

Madrid din martie 2004, acţiunile din Irak, desfăşurate de Abu Musab Al-Zarkaui, a cărui locaţie se află la Falluja, atentatele din Bali (octombrie 2002), cele de la Casablanca, din mai 2003, de la Istanbul, din noiembrie 2003, cele din Arabia Saudită, din mai 2004 etc. Unii afirmă că, în ceea ce priveşte, Al-Qaida, nu se cunoaşte decât ceea ce se vede. În realitate, avem de-a face cu o organizaţie tentaculară, realizată cu mult înainte de 11 septembrie 2001, care dispune de un sistem de mesaje pe Internet, de personal numeros şi de suficiente mijloace. Dacă ar fi aşa, de ce nu acţionează la scară mai mare? Este foarte posibil ca respectiva organizaţie să fi slăbit mult, în urma numeroaselor lovituri primite. Oricum, în jurul ei, s-a ţesut o legendă care depăşeşte cu mult realitatea.

Olivier Roy împarte atentatele care se atribuie organizaţiei Al-Qaida în două categorii: internaţionale şi locale. Cele internaţionale sunt efectuate de echipe internaţionale care acţionează oriunde în lume (New York, Washington, Madrid etc., dar şi cele dejucate la Los Angeles, Paris, Strasbourg), iar cele locale aparţin unor echipe care acţionează pe teritoriul propriu, de regulă, împotriva unor ţinte occidentale (Casablanca, Bali, Istanbul). „Internaţionaliştii“ sunt, după afirmaţiile lui Olivier Roy, vechi combatanţi din Afghanistan. Chiar şi o parte dintre cei care acţionează acum în Irak provin din aceşti vechi combatanţi afghani. De altfel, însăşi Al-Qaida este fondată pe o asociaţie a vechilor combatanţi din războaiele desfăşurate în Afghanistan. După bombardarea Afghanistanului şi plasarea forţelor americane şi ale NATO, nucleul dur ale organizaţiei nu s-a mai putut reînnoi. Foarte mulţi dintre aceşti vechi luptători au fost ucişi sau arestaţi. Acest nucleu se compune din militanţii din Orientul Apropiat, chemaţi să lupte, începând cu 1980, împotriva sovieticilor. Ei au fost sprijiniţi, în acea perioadă, de americani. Partea cea mai importantă a organizaţiei Al-Qaida se compune din două categorii de luptători: garda lui Bin Ladin (unii dintre componenţi urmându-l de mulţi ani) şi tinerii sosiţi de pretutindeni, îndeosebi între 1997 şi 2001. Mulţi dintre cei care l-au urmat pe Bin Ladin în Yemen sau în Sudan au fost ucişi sau arestaţi. Printre aceştia se află: şeicul Mohamed, Wadih El-Hage, Modamed Odeh, Abu Hafs Al-Masri (Mohamed Atef), Soleyman Abu Gayth, Abu Zubeyda etc. Ei au împărtăşit toţi aceeaşi viaţă. Fiica lui Laden s-a căsătorit cu Mohamed Atef. Dintre toţi, au mai rămas Bin Ladin şi Ayman Al-Zawahiri.

Tânăra gardă a apărut după 1992 şi s-a dezvoltat, îndeosebi după 1996, când talibanii au preluat puterea în Afghanistan. În cea mai mare parte, cei care au alcătuit tânăra gardă s-au instruit în Occident, unii s-au căsătorit şi chiar au primit cetăţenia ţărilor respective. A avut şi are încă loc o întoarcere a acestora la izvoare, adică la sentimentul religios şi nu în teritoriul de origine, dar pe poziţii fundamentaliste, şi o radicalizare politică. Olivier Roy subliniază că foarte puţini dintre cei care au comis atentate în Occident vin direct din ţări musulmane (cu excepţia celor care au participat la atentatele de la Istanbul din noiembrie 2003 şi care provin din Turcia). Cei mai mulţi fac parte din ţările occidentale. Ei nu se vor mai întoarce niciodată în ţările musulmane din care provin, unde se află familiile lor de origine. De exemplu, nici un terorist din Grupul Islamic Armat (GIA) nu s-a mai întors în Algeria. Ei sunt luptători pentru djihad, îndeosebi pentru djihadul periferic (Afghanistan, Bosnia, Cecenia), nu pentru Orientul Apropiat. După isprăvile săvârşite prin aceste locuri, s-au întors în Europa. Este o constatare foarte interesantă. De aici rezultă că nu ţările musulmane generează terorism, ci o anumită categorie de musulmani deveniţi militanţi în Occident, care au beneficiat şi beneficiază de avantajele democraţiilor occidentale şi de sistemul de instruire de aici. Este un mod foarte curios prin care cei plecaţi de acasă şi instruiţi în Occident încearcă să-şi „ajute“ locurile sau ideile de origine.

Lui Bin Ladin i s-a încredinţat, probabil, prin 1997, controlul taberelor de

www.geo

polit

ic.ro

5

instrucţie ale arabilor din Afghanistan, mai puţin asupra celor ale uzbecilor şi pakistanezilor. Cu alte cuvinte, orice terorist arab, care nu era uzbec sau pakistanez, se afla sub controlul lui Bin Ladin. O parte dintre tinerii care se instruiau în Afghanistan se duceau sau reveneau în Occident pentru a comite atentate, ceilalţi rămâneau în Afghanistan pentru a lupta, împreună cu talibanii, împotriva lui Masaud. O parte dintre aceştia din urmă au fost arestaţi în Afghanistan şi duşi în lagărul de la Guantanamo, dar justiţia occidentală întâmpină mari dificultăţi în a le găsi altă vină, în afară de aceea de a fi făcut parte din tabăra talibanilor.

Reţeaua Al-Qaida dispune de o anumită supleţe, care se fundamentează, pe de o parte, pe relaţiile strânse, amicale, dintre camarazii de arme şi, pe de altă parte, pe spiritul de corp care-i animă pe toţi cei care fac parte din această organizaţie. Efectul de grup contează foarte mult aici. Întrucât sunt radicali, ei radicalizează şi acest efect.

Aproape tot ce ţine de Al-Qaida - stat major, nucleu dur, celule de bază, reţele transnaţionale, lanţ de comandă - se fundamentează pe relaţii personale, construite şi probate atât în Afghanistan, cât şi în alte locuri unde acţionează împreună. Acest spirit este transmis în reţea, face parte din modul de viaţă al teroriştilor Al-Qaida. Numai că, fieful lor din Afghanistan a fost distrus şi, deocamdată, nu există un alt loc unde veteranii să se grupeze şi să acţioneze în siguranţă. Mai mult, având în vedere cele de mai sus, poliţia şi numeroasele forţe care luptă împotriva terorismului au posibilitatea să-i depisteze pe toţi aceşti „internaţionalişti“ şi să-i aresteze. Un alt fief nu este uşor de construit. Oriunde s-ar încerca a se constitui, el va fi lovit cu precizie. Aşadar, reţeaua Al-Qaida este din zi în zi măcinată, lovită şi distrusă printr-un război de atriţie (de uzură) care nu le dă teroriştilor nici o posibilitate de a se regrupa, reconstitui, revitaliza. Este, poate, unul dintre puţinele domenii unde americanii folosesc sau acceptă să fie folosită o strategie indirectă.

Pentru a ieşi din acest impas, este posibil ca Al-Qaida să recurgă la: lărgirea bazei de recrutare; alierea cu alte grupări şi reţele teroriste; sprijinirea pe grupările, organizaţiile şi reţelele locale; crearea unor mijloace de luptă performante sau, în orice caz, surprinzătoare; încercarea de a realiza sau obţine arme de distrugere în masă sau unele componente ale acestora; căutarea unor locaţii în zone în care nu se permite lovirea lor, îndeosebi în ţări care au un puternic terorism interior sau în zone de falii strategice, dar şi în zone care nu pot fi bănuite, cum ar fi, spre exemplu, şi România; crearea unui sistem de „locaţii itinerante“, folosindu-se mijloacele de comunicaţii moderne şi chiar trecerea la atacuri în ciberspaţiu.

Dacă îşi defineşte cu claritate şi precizie obiectivele politice (dacă elaborează o politică), Al Qaida poate folosi, în viitorul apropiat, probabil, următoarele tipuri de strategii asociate acestora: strategii de diseminare şi disimulare (strategii de stratageme); strategii de alianţe; strategii de banditism. Toate acestea sunt strategii asimetrice, care se află, deci în strânsă legătură cu vulnerabilităţile societăţii şi civilizaţiei pe care teroriştii o urăsc şi vor să o atace pentru a o distruge sau pentru a o controla.

Este însă posibil ca Al-Qaida să dispară (ca realitate), rămânând doar un simbol. În acest caz, terorismul va cunoaşte fie o recrudescenţă prin super-activarea reţelelor şi organizaţiilor locale, fie o cădere semnificativă, pe timp îndelungat. Este, de asemenea, posibil să apară noi forme, noi reţele şi noi organizaţii teroriste, de cu totul alt tip, cum ar fi, spre exemplu, terorismul genetic, cel biologic şi ciberterorismul. În acelaşi timp, neofundamentaliştii (care nu sunt adepţi ai djihadului), cum ar fi tablighii sau Jamaat al tabligh (societate de propagare a islamismului, prezentă în Arabia Saudită, în Maroc şi în ţările Oceanului Indian) şi chiar Hib-ut-Tahrir vor trece, probabil, la acţiuni individuale. Dinamica organizaţiilor, reţelelor şi grupurilor teroriste este foarte mare şi foarte ciudată. Atentatele de la Taşkent, din iulie 2004 ar putea aparţine Mişcării Islamice a Uzbekistanului, care a luptat împreună cu Al-Qaida, în

www.geo

polit

ic.ro

6

Afghanistan, împotriva americanilor, dar şi dizidenţilor din Hizb-ut-Tahrir. Veteranii Al-Qaida (cei care au mai rămas în viaţă) pot constitui, la rândul

lor, reţele şi organizaţii care să renască spiritul Al-Qaida şi să-şi fixeze modalităţi de acţiune proprii, care să necesite noi investigaţii din partea societăţii occidentale şi noi situaţii conflictuale. Ceea ce se întâmplă acum în Irak reprezintă, pe de o parte, o lovitură foarte puternică primită de terorişti şi, pe de altă parte, un exerciţiu al acestora pentru campaniile viitoare. Oricum, teatrul de operaţii din Irak nu este şi nu poate fi pe placul teroriştilor. Terorismul nu este atât de puternic încât să poată declanşa şi întreţine un război de gherilă pe termen lung. Comunitatea internaţională controlează din ce în ce mai mult spaţiile în care ar putea revigora organizaţiile şi reţelele teroriste şi, de aceea, va fi foarte greu, pentru terorişti, să continue şi să întreţină acest război. Este momentul în care lumea se coalizează împotriva terorismului şi, probabil, acestuia nu-i vor mai rămâne prea multe şanse, în forma actuală de manifestare, dar nici nu va dispărea uşor. Încă mulţi ani de acum înainte, el va constitui o ameninţare dintre cele mai primejdioase la adresa securităţii cetăţeanului şi instituţiilor democratice.

TERORISMUL DE FALIE Fenomenul terorist de falie se defineşte pe o imensă marjă de efecte secundare

care, în dinamica socială şi internaţională, au din ce în ce mai mult valoarea unei adevărate circumvoluţii morale şi sociale. În acest spaţiu marginal, se construiesc, ingenios şi perfid, centre vitale şi strategii de distrugere a unor sisteme de valori, fie pentru a demonstra că există forţe distructive ce nu pot fi nici contracarate, nici egalate, fie pentru a înlocui aceste sisteme de valori cu opusul lor. Opusul nu este însă nici foarte clar, nici unitar, nici flexibil. El se prezintă ca un mozaic de ideologii, politici, religii, pasiuni, ranchiune şi patologii şi se exprimă prin acţiuni duse la limită. În general, aceste acţiuni vin nu doar din tabăra nemulţumiţilor, a opozanţilor la democraţie şi capitalism, la libertate şi civilizaţie tehnologică şi informaţională, a psihopaţilor şi degradaţilor sociali, ci şi din cea a unor ideologii exclusiviste şi intolerante, a inflexibilităţii, idolatriei, absurdului şi cultului violenţei. Fenomenul terorist are un sistem de cauze şi determinări care vin, toate, din realităţile dramatice ale acestei lumi.

Terorismul se prezintă ca un fenomen extrem de complex, constând din manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat. Ameninţările şi riscurile de natură teroristă nu au limite. „Arma“ principală a terorismului este omul, în speţă, omul disperat sau omul manipulat, adică adus în stare de disperare sau de răzbunare, dar şi omul „demiurg“, omul pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat şi predestinat a îndeplini o misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârşit o sarcină ce vine dintr-un spaţiu considerat a fi sacru, dintr-o lume care-l domină şi care are menirea de a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi, evident, de a o înlocui1. Iar acest lucru este posibil mai ales în acele zone unde există, de secole, limite greu de trecut, limitări acceptate sau impuse şi falii.

Caracteristicile principale ale terorismului de falie2 nu diferă esenţialmente de cele

1 Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist, războiul împotriva terorismului, Editura AISM, Bucureşti, 2004, p. 18. 2 Terorismul de falie se prezintă, pe de o parte, ca fiind generat de zonele de falii, de rupturi categorice între interese şi culturi (existente în mod real, produse sau induse), efectele lui manifestându-se însă pe toate continentele şi în toate zonele, şi, pe de altă parte, ca terorism specific acestor zone, provenind din ele şi având efecte şi dincolo de aceste zone, în lumea civilizată.

www.geo

polit

ic.ro

7

ale terorismului tradiţional, din toate timpurile, dar sunt mult mai acute şi mai presante. Ele rezultă din efectul de falie şi se manifestă prin strategii şi tactici din sfera asimetriei ingenioase, violente, crude, răzbunătoare, surprinzătoare şi reci. Este posibil ca terorismul de falie, prin extensie, să afecteze, prin zona nistreană şi prin cea a Mării Negre, şi România.

În zonele de interes ale NATO şi, implicit, ale României, terorismul se prezintă ca o ameninţare asimetrică neclară şi continuă. Zonele generatoare de terorism sunt considerate, în general, cele influenţate de fundamentalismul islamic, separatişti şi traficanţi. Acestea se află nu numai pe coridorul islamic, ci şi pe teritoriile care fac parte din arealul NATO sau în imediata vecinătate a acestora.

Între principalele caracteristici ale acestor acţiuni (atacuri, contraatacuri şi reacţii) se situează şi următoarele: acţiunile teroriste din zona de interes a NATO şi a României nu vizează, în mod nemijlocit, Alianţa sau România, ci acele nuclee sau locuri în care se manifestă atitudini defavorabile fundamentalismului islamic şi anumitor interese ale grupărilor agresive; reprezintă atacuri în sprijinul terorismului palestinian, kurd sau antiamerican; vizează, direct sau indirect, ţările coaliţiei antiteroriste şi pe cele care au forţe militare în Irak, în Afghanistan sau în Bosnia; sunt orientate împotriva acelor ţări sau zone de interes ale ţărilor care au, pe teritoriul lor, baze militare americane sau alte structuri de luptă împotriva terorismului; reţelele, organizaţiile şi grupurile teroriste nu doresc să provoace acţiuni NATO şi nici ale UE împotriva lor; sunt acţiuni punctiforme, cu obiective precise, desfăşurate în spaţiile şi zonele vulnerabile.

Este posibil ca implicarea României în materializarea strategiei europene de construire a unui coridor de securitate european şi de securizare a frontierelor est-europene să fie vizată de unele atacuri teroriste din zona nistreană, din cea a traficanţilor sau chiar din falia strategică islamică. Răpirea şi apoi eliberarea celor trei jurnalişti români în Irak nu se înscrie în acest context, dar poate constitui un avertisment.

ACŢIUNI TERORISTE ÎN SISTEM ŞI ÎN REŢEA Atât acţiunile teroriste de sistem, cât şi cele de reţea sunt posibile şi în zonele de

interes pentru NATO, pentru Uniunea Europeană şi, în consecinţă, şi pentru România. Acţiunile (reacţiile) teroriste de sistem (de proces) îşi au ca suporturi reconfigurarea şi reidentificarea sistemelor (proceselor) politice, ideologice, economice, sociale, informaţionale şi militare, în spaţiul eurasiatic, după spargerea bipolarităţii. Din competiţia pentru putere, pentru influenţă, pentru resurse şi, evident, pentru o cât mai bună siguranţă, declanşată atunci, s-a instalat o stare de haos din care încă nu s-a ieşit. În aceste condiţii, s-au dezvoltat, îndeosebi în Asia Centrală, în Caucaz, în zona transnistreană, în cea vest-balcanică şi în cea a coridorului islamic, relaţiile mafiote, economia subterană, crima şi traficul de droguri, de fiinţe umane, migraţia şi bătălia pentru noi frontiere, care sunt generatoare de terorism criminal şi identitar.

În aceste condiţii, specificul principalelor acţiuni şi reacţii teroriste în sistem sau în reţea care pot afecta Alianţa Nord-Atlanică şi România s-ar putea referi la: intensificarea acţiunilor teroriste cu profil identitar împotriva autorităţii ruse în Caucazul de Nord şi în Asia Centrală; recrudescenţa terorismului etnic şi identitar şi chiar a ostilităţilor tip gherilă în Nagorno-Karabah, în Cecenia, în Osetia de Nord, în Inguşeţia şi în alte spaţii caucaziene; acţiuni ale mafiei internaţionale (îndeosebi ruseşti) în zona Caucazului, pentru crearea unei stări de haos în exploatarea şi transportul petrolului caspic; acţiuni teroriste ale separatiştilor de la Tiraspol pentru menţinerea unei stări de tensiune în zonă, care să asigure un minim de condiţii de exercitare şi menţinere a influenţei ruseşti în acest spaţiu; acţiuni de destabilizare (şi prin terorism) încurajate sau întreţinute de diferite cercuri de interese politice şi economice care urmăresc realizarea unor obiective punctuale care ţin de câştiguri imense; acţiuni teroriste ale reţelelor de traficanţi sau în

www.geo

polit

ic.ro

8

sprijinul acestor reţele; acţiuni teroriste care pot avea ca obiectiv descurajarea procesului de extindere a NATO şi UE; acţiuni ale unor cercuri care au tot interesul să provoace situaţii ce pot să influenţeze parteneriatele NATO-Rusia şi NATO-Ucraina şi să diminueze rolul României, ca factor de stabilitate; acţiuni teroriste subversive sau în ciberspaţiu prin care să se menţină şi să se întreţină, în acest spaţiu, o zonă de ruptură, de falie strategică între Est şi Vest, între Nord şi Sud.

Asemenea acţiuni există şi pe teritoriul României, îndeosebi sub forma unor operaţiuni comerciale ilegale, a unor contrabande cu diverse produse şi unor evaziuni fiscale. Poliţia Română a identificat membrii ai unor organizaţii teroriste palestiniene, ai unor organizaţii fundamentaliste islamice şi ai unor organizaţii etnice separatiste. Sunt, de asemenea, prezente pe teritoriul României sisteme şi reţele ale traficului de droguri, de armament şi muniţie, de explozivi, de monede false, de persoane etc. Acţiuni de acest fel au derulat organizaţiile kurde, Hezbollahul, dar şi alte organizaţii şi reţele. Unele dintre fondurile obţinute sunt scoase din ţară, altele sunt folosite pentru întreţinerea şi crearea unor structuri care să faciliteze şi să susţină terorismul din această zonă, îndeosebi în spaţiul CSI, dar şi în falia balcanică şi în cea a Mării Negre. Unii dintre reprezentanţi mafiei sau ai unor reţele teroriste şi-au creat în România acoperiri comerciale legale, sub paravanul cărora se acţionează, deocamdată, pentru obţinerea de fonduri, atât prin mijloace legale, cât şi ilegale, economia subterană fiind evaluată, în ţara noastră, ca reprezentând în jur de 40 % din PIB.

ACŢIUNI TERORISTE ÎN MOZAIC Există o mulţime de tipuri de acţiuni şi reacţii teroriste. Unele se desfăşoară

la lumina zilei, cum ar fi răpirea de persoane, deturnarea de avioane, atacul cu bombă, atacurile sinucigaşe, distrugerea unor infrastructuri etc. Altele - şi acestea par a fi cele mai subtile şi cele mai periculoase - nu sunt percepute imediat, întrucât nu vizează neapărat distrugerea fizică a unui obiectiv, ci au alte scopuri, mult mai mari şi mai perverse. Aceste tipuri de acţiuni - care se desfăşoară totdeauna în mozaic şi în sistem aleator - vizează crearea, menţinerea, întreţinerea şi amplificarea, pe întreaga planetă, a unui sentiment de frică, spaimă, nelinişte şi nesiguranţă. Pentru aceasta, este nevoie, pe de o parte, de atacuri teroriste extrem de sângeroase, cum au fost cele din Statele Unite, de la 11 septembrie 2001 şi cele de la Madrid de la 11 martie 2004 şi, pe de altă parte, de unele „acţiuni teroriste de întreţinere“, care se desfăşoară de regulă în ţările pe care terorismul le consideră ostile. Acţiunile teroriste locale nu fac parte din acest sistem dar pot fi folosite pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor de înfricoşare şi panicare a comunităţilor umane, instituţiilor şi sistemelor de protecţie şi pază. Acţiunile în mozaic creează premise pentru realizarea surprinderii strategice.

EVALUARE ŞI PROGNOZARE Evaluarea terorismului este o activitate complexă şi destul de dificilă, dar nu

imposibilă. Deja există modalităţi de monitorizare şi analiză a organizaţiilor, reţelelor acţiunilor teroriste şi de evaluare a capacităţii, modului de operare şi efectelor. Cum este şi firesc, în evaluarea terorismului se folosesc indicatori de sistem, de stare şi de dinamică, prin care poate fi monitorizat şi evaluat acest fenomen.

Printre principalii indicatorii de sistem şi de stare a sistemului ar putea fi consideraţi şi următorii: numărul reţelelor, organizaţiilor şi grupărilor teroriste; eventualele structuri şi distribuţii ale acestor reţele, nodurile de reţea şi alte elemente constitutive; locaţiile organizaţiilor şi grupurilor teroriste; numărul membrilor permanenţi şi al membrilor temporari; distribuţia geografică a acestora; profilul acestora; relaţiile între ele, intercondiţionările în ceea ce priveşte structurile şi locaţiile; infrastructuri ale reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste; state, organizaţii şi alte structuri care generează sau

www.geo

polit

ic.ro

9

susţin reţelele şi organizaţiile teroriste; sisteme de pregătire a teroriştilor şi locaţiile acestora. Indicatorii de dinamică se referă la consistenţa, frecvenţa, intensitatea şi efectele

acţiunilor teroriste. Ele sunt numeroase, imprevizibile, de aceea, greu de inventariat şi de evaluat. Cei mai importanţi indicatori de dinamică ar putea fi: tipurile de acţiuni, amploarea, aria, efectele şi frecvenţa acţiunilor teroriste, repartizate pe organizaţii, reţele şi zone geografice. În funcţie de acestea, se pot desprinde anumite concluzii şi anumite tendinţe, care evaluate în mod corespunzător, pot ajuta la stabilirea unor strategii şi tactici antiteroriste şi contrateroriste.

Metodele posibile de prognozare a fenomenului terorist trebuie să se bazeze pe un sistem de indicatori şi de analiză a acestora, în primul rând, pentru stabilirea unor etaloane şi, apoi, pentru încercarea de a prevedea unele elemente cu privire la acţiunile teroriste (locaţiile aproximative, tipurile de atacuri, reţelele, organizaţiile sau grupurile care le-ar putea efectua, motivaţia etc.). Cele mai utile metode ar putea fi: metoda comparaţiei, metoda contrastelor, metoda evaluărilor succesive, metoda inductivă şi metoda analizei prin contiguitate.

POLITICI ŞI STRATEGII DIRECTE ŞI INDIRECTE Strategiile de combatere a fenomenului terorist pun şi trebuie să pună în operă

numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după atacurile de la 11 septembrie 2001, nu există stat important, organizaţie internaţională, alianţă sau coaliţie care să nu fi abordat, într-o formă sau alta, problema combaterii terorismului. Uniunea Europeană promovează un sistem multilateral eficace, bazat pe Carta Naţiunilor Unite. O ordine internaţională fundamentată pe state democratice, bine guvernate, constituie garanţia cea mai bună de securitate. Cu alte cuvinte, acest concept cere un sistem de strategii directe şi indirecte prin care, realizându-se dezideratele politice ale unor guvernări democratice şi ale unei politici internaţionale bazată pe Carta ONU, se înfăptuieşte, în mod indirect şi o reducere la maximum a faliilor şi zonelor care generează terorism.

Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8 octombrie 2004, o rezoluţie - 1566 - de luptă împotriva terorismului1. Nu este singura. Ea urmează rezoluţiei 1267, din 15 octombrie 1999, rezoluţiei 1373 din 28 septembrie 2001, rezoluţiei 1540 din 28 aprilie 2004 şi altora. Consiliul de Securitate reafirmă că terorismul, sub toate formele şi manifestările, constituie una dintre cele mai grave ameninţări contra păcii şi securităţii internaţionale. El afectează dezvoltarea economică şi socială a tuturor statelor, precum şi stabilitatea şi prosperitatea mondială.

Cele 12 puncte ale Rezoluţiei 1566 din 8 octombrie 2004 condamnă cu cea mai mare energie orice acte de terorism, cheamă toate statele să coopereze în lupta împotriva terorismului, să adopte, prin consens, proiectul Convenţiei generale asupra terorismului internaţional şi proiectul Convenţiei internaţionale pentru combaterea actelor terorismului nuclear, în virtutea obligaţiilor ce le revin prin dreptul internaţional, amintind că nu există nici o circumstanţă care să justifice adăpostirea sau finanţarea actelor de terorism. Se cere, de asemenea, organizaţiilor internaţionale, regionale şi sub-regionale să conlucreze pentru combaterea acestui flagel, consolidând cooperarea cu ONU şi îndeosebi cu Comitetul împotriva terorismului. Rezoluţia fixează o mulţime de sarcini pentru acest comitet, îndeosebi în ceea ce priveşte concertarea eforturilor tuturor statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale în aplicarea rezoluţiei 1373 din 2001 referitoare la tăierea căilor de finanţare a terorismului.

În acest sens, s-a hotărât crearea unor grupuri de lucru, compuse din membrii Consiliului, care să examineze modul în care se îndeplinesc măsurile luate împotriva

1 http://www.diplomatie.gouv.fr/actu/bulletin.asp?liste=20041012.

www.geo

polit

ic.ro

10

reţelei Al-Qaida şi altor organizaţii şi reţele teroriste. De problematica terorismului se preocupă şi ţările care fac parte din Comunitatea

Statelor Independente. Pe 24 ianuarie 2005, la Moscova, a fost adoptat un plan de acţiune şi de luptă împotriva terorismului pentru anul în curs. El este o continuare a unei cooperări de câţiva ani în acest domeniu între ţările care alcătuiesc CSI. În cadrul operaţiei preventive „Typon“, spre exemplu, a fost arestat unul dintre liderii organizaţiei extremiste internaţionale Hizb-ut-Tahrir, împotriva căruia fusese emis un mandat de arestare de către organele judiciare din Uzbekistan. În 2004, Ministerul de Interne al Rusiei căuta peste o sută de terorişti care acţionau în Caucazul de Nord. Au fost declanşate, în cadrul CSI, operaţiile „Nomazii“, „Căutarea“ şi „Lanţul“, operaţii care se desfăşoară cu regularitate la frontierele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Belarus. Rusia dispune de un Fond Federal Integrat de Informaţii, care conţine date privind terorismul şi criminalitatea, la care au acces şi alte ţări din CSI. Numai banca de date a unui singur birou dispune de peste 2.500 de dosare asupra persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor care desfăşoară activităţi teroriste. Acest plan, în virtutea experienţei anterioare, are ca prioritate cooperarea dintre statele CSI în distrugerea filierelor de finanţare a teroriştilor. Operaţiile speciale desfăşurate de Rusia împreună cu Kazahstanul au dus la distrugerea unui grup criminal din Daghestan care alimenta cu fonduri reţelele teroriste din Caucazul de Nord pentru a-şi procura armamentul şi muniţiile necesare.

După aprecierile experţilor organelor judiciare ruse, o mare parte din resursele financiare destinate finanţării organizaţiilor teroriste sunt asigurate de activitatea grupurilor criminale etnice, iar cea mai mare parte a veniturilor criminale provin din traficul de stupefiante. Rusia este foarte interesată de o bună cooperare cu ţările CSI în acest domeniu, întrucât unele dintre grupurile teroriste care acţionează în această ţară se infiltrează printre refugiaţi şi muncitori sezonieri. Măsurile luate de Serviciul federal rus al migraţiilor au permis arestarea a 314 criminali împotriva cărora fuseseră emise mandate de arestare.

China a declarat, la rândul ei, că susţine, ca şi în trecut, lupta împotriva terorismului de orice fel1, întrucât ea însăşi se consideră a fi victimă a terorismului. Ea acţionează, după declaraţiile oficialităţilor de la Beijing, împreună cu comunitatea internaţională, împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste.

La 1 ianuarie 2005, în Germania, a intrat în vigoare o nouă lege asupra imigrării, care are în vedere realităţile concrete privind existenţa pe teritoriul german a unor posibile puncte sau filiere (noduri de reţea) ale unor reţele teroriste. Pe baza acestei legi, landurile pregătesc deja, aşa cum afirmă săptămânalul „Der Spiegel“, expulzarea a sute de islamişti, consideraţi periculoşi. În Germania, numărul islamiştilor predispuşi la acte violente este în jur de 300. De acest lucru se ocupă Curtea Federală Administrativă. Este, de asemenea, facilitată, prin noua lege, expulzarea conducătorilor organizaţiilor interzise, a simpatizanţilor terorismului şi a „predicatorilor de ură“2.

Deciziile şi acţiunile acestea sunt foarte importante, dar ele se cer aplicate şi, deci, concretizate în acţiuni coerente şi eficace împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste. De acest lucru se ocupă strategia. De aceea, strategiile de combatere a terorismului (care pun în aplicare decizii politice corespunzătoare) trebuie să definească clar forţele, mijloacele, sistemele de pregătire şi de acţiune pentru combaterea terorismului de orice fel. Ele pot fi strategii directe, prin care se fixează forţele, mijloacele şi modalităţile de lovire directă a bazelor şi reţelelor teroriste, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Afghanistan, sau indirecte, prin care se vizează lichidarea surselor şi resurselor materiale şi financiare

1 http://by3fd.bay3.hotmail.msn.com/cgi-bin/getmsg? 2 http://www.lalibre.be/article.phtml?id=10&subid=91&art_id=202806, Vers l 'expuls ion d'is lamistes.

www.geo

polit

ic.ro

11

ale terorismului, eradicarea cauzelor şi situaţiilor care generează terorism.

OPERAŢII ÎMPOTRIVA TERORISMULUI Armatele împreună cu alte forţe participante la războiul împotriva terorismului

desfăşoară operaţii împotriva terorismului. Aceste operaţii sunt de un tip special şi nu se aseamănă decât în mică măsură cu operaţiile ofensive sau de apărare din războiul obişnuit şi nici măcar cu operaţiile speciale. Operaţiile speciale împotriva terorismului se cer concepute în aşa fel încât să răspundă prompt exigenţelor noului tip de confruntare. Ele pot avea nivel strategic sau operativ şi pot fi desfăşurate de structuri militare aliate, de coaliţii sau de grupări de forţe naţionale. De asemenea, ele pot fi operaţii militare, operaţii militaro-civile, internaţionale, regionale sau naţionale. Ele pot preceda un război de tip clasic, se pot desfăşura concomitent cu unele operaţii militare din teatre sau în situaţii post conflictuale. Fiind vorba de acţiuni împotriva terorismului, astfel de operaţii se pot desfăşura oricând. Totuşi, ele sunt momente distincte în cadrul războiului împotriva terorismului şi se caracterizează prin: amploare variabilă; mare intensitate sau intensitate adecvată; caracter interarme şi intercategorii de forţe armate; caracter antiterorist, contraterorist, antiinfracţional, împotriva crimei organizate, reţelelor mafiote şi traficante; caracter militar sau militar-civil; arie teritorială foarte mare; diversitate de acţiuni.

Forţele care participă la operaţiile împotriva terorismului sunt sau ar putea fi următoarele: structuri de informaţii; armata; jandarmeria; poliţia; forţele speciale, structuri militare speciale de protecţie şi pază; alte structuri de forţă (brigăzi şi detaşamente antiteroriste, structuri de protecţie, de pază şi ordine etc.); instituţii private şi ONG-uri etc.

Aceste structuri pot primi misiuni diferite, potrivit unor planuri dinainte stabilite şi situaţiilor concrete. Oricum, strategiile de combatere a terorismului trebuie să fie flexibile şi uşor adaptabile situaţiilor concrete. Cele mai dificile misiuni revin structurilor de informaţii. Ele au obligaţia să ţină mereu sub supraveghere fenomenul terorist şi să ofere suficiente date decidenţilor politici şi celor militari pentru a fi în măsură să ia cele mai corecte hotărâri. Armatele nu sunt forţe destinate războiului împotriva terorismului. Menirea lor este cu totul alta. Dar ele nu pot să nu fie întrebuinţate în acest tip de război. Totuşi, în afara forţelor speciale şi a senzorilor de informaţie, în momentul de faţă, cele mai multe dintre ele nu au structuri capabile să acţioneze simetric cu reţelele şi grupările teroriste. Rămâne de văzut dacă, în viitor, îşi vor crea astfel de structuri speciale, implicându-se total în combaterea terorismului, sau vor acţiona potrivit specificului lor.

Armatele pot participa la operaţiile speciale împotriva terorismului în calitate de forţe principale (care organizează şi conduc astfel de operaţii) sau în calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi reţelelor teroriste.

Această dublă ipostază presupune: În calitate de forţe principale care organizează, conduc şi desfăşoară operaţii de

acest tip, în opinia noastră, armatele pot îndeplini, potrivit obiectivelor şi scopurilor fixate de decidentul politic, următoarele misiuni: detectarea, prin grila senzorilor de informaţie şi prin forţele speciale, a centrelor şi bazelor de antrenament ale organizaţiilor şi reţelelor teroriste; lovirea, prin mijloace militare, îndeosebi cu aviaţia şi forţele speciale, a centrelor vitale, a bazelor de antrenament, a depozitelor şi infrastructurilor teroriste din zonele de falie şi de oriunde s-ar afla ele, pe măsură ce acestea sunt descoperite şi identificate şi se obţine acceptul ţării sau ţărilor în care se află acestea1, de cele mai multe ori în cooperare cu forţele armate ale ţărilor respective; declanşarea războiului (luptei

1 Dacă nu se obţine acest accept, rezultă că ţările respective adăpostesc şi susţin reţele teroriste şi, în logica unora dintre ţările care fac parte din coaliţia împotriva terorismului, pot fi considerate ca inamice şi atacate prin mijloace militare (Afghanistan, Irak), întrucât, la ora actuală, există un război terorist şi un război împotriva terorismului.

www.geo

polit

ic.ro

12

armate) împotriva ţărilor şi regimurilor politice care practică, adăpostesc, finanţează şi susţin acţiunile teroriste; participarea la operaţii de căutare şi distrugere a reţelelor şi bazelor teroriste din zonele de falie; desfăşurarea unor operaţii speciale împotriva terorismului.

În calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi reţelelor teroriste, armatele au posibilitatea să lovească centrele de greutate (vitale) ale reţelelor şi organizaţiilor teroriste şi să participe, cu forţe speciale, la căutarea şi distrugerea grupurilor, organizaţiilor, grupărilor şi reţelelor teroriste.

CONCLUZII 1. Ameninţările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor

dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice şi chiar să se amplifice. Atacurile teroriste sunt şi vor fi şi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli ale păcii şi războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil - state, guverne, instituţii publice, organizaţii internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri, reţele de comunicaţii, reţele Internet şi, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni şi copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranţă şi frică.

2. Cu cât civilizaţia progresează, cu atât terorismul devine mai abject şi mai înfricoşător. Terorismul se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează şi se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este şi nu poate fi uşoară. Şi aceasta nu neapărat pentru că teroriştii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei nu se înscriu într-o logică normală şi într-o filozofie a raţiunii. Combaterea terorismului nu poate ieşi însă din legile şi obiceiurile războiului şi ale luptei armate şi, de aceea, dificultăţile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.

3. Terorismul constituie o ameninţare din ce în ce mai pronunţată la adresa păcii şi securităţii, a fiinţei umane, a valorilor şi a civilizaţiei. Această ameninţare este direct proporţională cu vulnerabilităţile societăţii moderne şi evoluează pe măsură ce faliile se adâncesc, conflictele se amplifică şi crizele se înmulţesc.

4. România este supusă ameninţărilor de tip terorist din cel puţin trei perspective: ca membră a Alianţei Nord-Atlantice şi viitoare componentă a Uniunii Europene, deci ca parte a civilizaţiei de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile teroriste şi îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca ţară situată în vecinătatea faliei strategice musulmane, în zona Mării Negre şi în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană şi de cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanşat împotriva terorismului, în cadrul coaliţiei antiteroriste, conduse de Statele Unite.

5. Se cer identificate, analizate şi evaluate toate realităţile şi posibilităţile apariţiei, întreţinerii şi dezvoltării unor reţele, noduri de reţea, elemente de infrastructură, premise ale unor acţiuni sau oricare alte surse de generare, susţinere, finanţare sau protecţie a terorismului, sub toate formele sale, inclusiv a celor CBRN.

6. Perspectiva evoluţiei fenomenului terorist în spaţiul de interes pentru România trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicaţii în constituirea şi modernizarea forţei şi în colaborarea dintre toate structurile, în consonanţă cu cele ale Alianţei Nord-Atlantice şi cu cele ale Uniunii Europene, astfel încât să fie găsite şi aplicate la timp cele mai potrivite formule pentru descoperirea şi combaterea reţelelor teroriste şi prevenirea unor atacuri din partea acestora. www.g

eopo

litic

.ro

13

FIZIONOMIA SCHIMBĂRII ÎN GEOPOLITICĂ ORDINEA MONDIALĂ ŞI SCHIMBAREA

Vasile MARIN

Abstract: Change issues have been the concern of a great number of researchers and specialists, inclusive of those belonging to the area of geo-politics, due to the fact that it represents the source of progress in all respects deriving from it. This is the perspective from which the present study approaches change. In geo-politics, this phenomenon is particularly significant as it is related to the concept of power distributed space wise. In other words, geo-political change represents the denial of power balance in favor of a different one, respectively, a replacement of a world orders by a different one. This represents a perpetual ongoing of change dialectics in geo-politics with outstanding consequences in humankind evolution. The management of geopolitical change plays a critical role in protecting the world from convulsions and co-lateral damage.

1. SCHIMBAREA – CONSIDERAŢII GENERALE Schimbarea este un proces prin care socialul şi naturalul îşi infirmă permanent

prezentul. Aceasta este o cerinţă de bază a evoluţiei, respectiv a progresului. Ca urmare, schimbarea este un proces omniprezent, cu caracter spaţial şi temporal. În domeniul socialului schimbarea îmbracă un dublu aspect: de proces premeditat, proiectat şi dar şi de proces inerent, aleator, izvorât din esenţa fenomenelor. În acelaşi timp, schimbarea ca fenomen social nu este dorită de toţi cei implicaţi sau afectaţi de ea. Din această perspectivă, schimbarea este dificilă, indiferent de domeniul în care se manifestă sau de gradul său de extindere. În acest sens Niccolo Machiavelli (1469-1527) spunea că „Schimbarea nu are adepţi”. Fostul preşedinte american Woodrow Wilson (1856-1924) spunea, şi el, ceva asemănător: „Dacă vrei să-ţi faci duşmani, încearcă să schimbi ceva!”

Liderul comunist chinez Mao-Tze-dun (1893-1976) aprecia că „Revoluţia nu-i o petrecere cu lăutari”. De altfel, în domeniul managerial este vehiculată afirmaţia: „Este mai uşor să schimbi oameni decât să-i schimbi pe oameni”. Unii oameni nu se opun atât de mult schimbării, ci mai degrabă sunt puşi în dificultate de ea. John Maynard Keynes (1883-1946), aprecia în acest sens următoarele: „Cea mai mare dificultate din lume nu este să-i faci pe oameni să accepte ideile noi, ci să-i faci să le uite pe cele vechi”.

Pentru că vechile idei dispar greu, este important ca orice efort de schimbare să se producă atât în plan cognitiv cât şi în cel afectiv. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să vadă avantajele schimbării şi să le şi aprecieze.

Orice schimbare presupune o procesualitate fundamentată pe un set de componente, astfel: preocuparea, confruntarea, clarificarea, cristalizarea şi schimbarea propriu-zisă. Preocuparea pentru schimbare creează emoţii deosebite în perioada imediat premergătoare fenomenului. Acestea au un caracter preponderent negativ, obligând pe individ să conştientizeze consecinţele schimbării. Confruntarea exprimă elementul ce declanşează procesul de schimbare, prin contradicţiile ce se produc la nivelul mentalului individual. Confruntarea conduce la canalizarea energiei nervoase către acceptarea schimbării ca atare. Clarificarea se evidenţiază printr-o declaraţie publică de intenţie, dezvăluindu-se astfel opţiunea individului.

Declaraţia în cauză are un dublu rol, pentru că influenţează atât individul cât

www.geo

polit

ic.ro

14

şi anturajul său. Cristalizarea opiniei limpezeşte ideile şi conduce la formularea planurilor de perspectivă. În fine, schimbarea propriu-zisă asigură internalizarea noii mentalităţi. Schimbarea nu reprezintă un proces care se produce de la sine, ci este consecinţa unei perturbaţii sau tendinţe de blocare a funcţionalităţii unui sistem sau a unui echilibru ajuns într-un stadiu precar. Din perspectiva sistemului care receptează schimbarea, acesta parcurge o serie de stări conexate în următoarea succesiune: şocul, refuzul acceptării, renunţarea la vechi, acceptarea noului.

Şocul reprezintă o stare de „blocaj” a sistemului, produsă ca urmare a declanşării procesului de schimbare.

Refuzul acceptării exprimă tendinţa de remanenţă în trecut a sistemului, în pofida sensului de evoluţie a evenimentelor. Prin urmare, răspunsul acestuia este mai degrabă reactiv decât proactiv. Renunţarea la vechi este o ecuaţie cu multe necunoscute la rezolvarea căreia puţini se angajează. Din această cauză pasul este angajat cu maximă prudenţă.

Acceptarea noului reprezintă momentul în care vechiul echilibru este rupt, acţiunea fiind canalizată către instituirea noii situaţii solicitată de schimbare. Din cele prezentate rezultă, în mod evident, că procesul schimbării este extrem de complex, solicitând o gestionare atentă şi competentă. Din această perspectivă gestionarea schimbării presupune un algoritm ce cuprinde următorii paşi:

- crearea unei mentalităţi favorabile schimbării; - stimularea modificărilor de comportament favorabile schimbării; - crearea de atitudini, competenţe şi practici în consens cu schimbările propuse; - intensificarea eforturilor pentru creşterea performanţelor structurilor ce

suportă schimbarea. 2. DIMENSIUNILE TEORETICE ŞI MODELAREA SCHIMBĂRII Definirea schimbării reprezintă o problemă dificilă deoarece majoritatea

teoreticienilor leagă conţinutul acesteia de anumite forme de organizare socială. Din această perspectivă schimbarea este conexată de teoriile privind raportul

organizaţiilor cu mediul lor de referinţă, natura strategiilor, modul de abordare a acţiunii şi deciziei umane ş.a.

Astfel, în ecuaţia acestei interacţiuni sunt introduşi factorii de raţionalitate decizională, cei legaţi de ecologia populaţiei, de existenţa şi calitatea resurselor etc. În lucrarea „Trecerea la o nouă calitate prin conducerea ştiinţifică a schimbărilor”, specialiştii români C. Florescu şi N. Popescu definesc schimbarea ca reprezentând „înlocuirea, modificarea, transformarea sau prefacerea în formă şi/sau conţinut a unui obiect, produs, lucrare, serviciu, activitate sau proces”.

În cadrul studiilor întreprinse, teoreticianul american John Naisbitt, apreciază că schimbările cu mari implicaţii în evoluţia sistemelor sociale de dimensiuni mari, ar putea fi următoarele:

- trecerea de la o societate industrială la o societate informaţională; - trecerea la utilizarea personalizată a tehnologiei de vârf; - trecerea de la o economie naţională la o economie regională, respectiv

mondială cu un puternic caracter de interdependenţă; - trecerea de la previziunile manageriale pe termen scurt la previziuni pe termen lung; - trecerea de la o ierarhie organizaţională la o reţea de muncă bazată pe partajarea

ideilor, informaţiilor, resurselor. Aceste schimbări cu implicaţii majore la nivel social, sunt declanşate de un

complex etiologic care include, printre alţii, următorii factori: - evoluţia în domeniul tehnologiilor; - explozia cunoştinţelor; - perimarea rapidă a produselor; - condiţiile de muncă; - schimbările privind natura forţei de muncă etc.

www.geo

polit

ic.ro

15

Schimbarea este un proces complex ce trebuie abordat prin efectele sale asupra omului şi societăţii. Din această perspectivă descrierea ei se face în conexiune cu dezvoltarea de ansamblu a societăţii sau particulară a unei organizaţii şi cu teoriile legate de aceasta. În virtutea afirmaţiei respective, schimbarea suportă implicaţiile dezvoltării, care are ca trăsături de bază următoarele:

- se planifică, de regulă, pe termen lung; - este orientată spre obiective concrete; - reflectă o abordare sistemică; - presupune schimbare continuă şi diversă ş.a. Având în vedere aceste aspecte, pot fi abordate o serie de teorii legate de

procesualitatea schimbării, care structurează principalele idei conexe intimităţii fenomenului, astfel:

- teorii interpretativ-simbolice potrivit cărora construcţia socială reprezintă un proces dinamic, aflat într-o permanentă stare de schimbare. Schimbarea este rezultatul interacţiunii forţelor interne şi externe ale structurilor sociale, ce are ca obiectiv configurarea procesului dezvoltării;

- deconstructivismul (postmodernismul) aduce în prim-plan abordarea critică a procesului schimbării, a bazelor valorico-normative ale acesteia, promovând cerinţa unor viziuni alternative în promovarea schimbării. Deconstructivismul evidenţiază rolul relaţiilor sociale în procesul schimbării. Schimbarea, potrivit lui Henry Stanley Deetz, este rezultatul şi a unor acţiuni „imorale”, determinate de relaţiile inegale de putere1. Deconstrucţia generată de procesele de schimbare este urmată de reconstrucţie, care reprezintă un amplu proces de reconsiderare a valorilor morale dar şi de ordin sinergic şi teleologic. Potrivit teoreticianului american Karl Weick, schimbarea generează noi oportunităţi forţelor libertăţii, creativităţii şi posibilităţii, subminându-le pe cele de dominare, constrângere şi control, specifice, de regulă, echilibrului.2 Puterea, după K. Weick, este inerentă societăţii, dar ea trebuie, mereu, reconstruită pe baze democrate. Prin urmare, „puterea nu constă, în primul rând, în menţinerea şi reproducerea relaţiilor economice, ci, în ea însăşi - şi mai presus de orice - ea reprezintă un raport de forţă”3. Astfel se consideră că relaţiile de forţă stau la baza proceselor de schimbare. Prin urmare, cei ce generează schimbarea sunt, ceea ce se cheamă „operatorii de dominaţie”, care orientează schimbarea spre obiective avantajoase lor. De altfel, Michel Foucault evidenţiază „felul în care diferiţii operatori de dominaţie se sprijină unii pe alţii, trimit unii la alţii, în unele cazuri se întăresc reciproc şi converg, iar în altele se neagă şi tind să se anuleze”4. Discursul teoriilor schimbării are un caracter istoric şi politic, în sensul că se bazează pe raportul de forţă ce „emite pretenţia de adevăr şi de drept”5.

Dintre teoriile ce descriu procesualitatea schimbării şi oferă anumite modalităţi de coordonare a acesteia, sunt de menţionat: modelul lui Lewin, marele model pe trei dimensiuni, modelul lui Nadler şi Tushman, teoria lui Gagliardi - Schein, modelul Leavit ş.a.

Modelul lui Kurt Lewin prezintă o teorie a schimbării sociale care defineşte instituţiile sociale ca un echilibru între forţele care promovează sau resping schimbarea.

Stabilitatea apare astfel ca un echilibru între aceste forţe opuse, iar schimbarea reprezintă o tranziţie de la o instabilitate ce întrerupe echilibrul la o altă stare de echilibru. (Fig.nr.1)

1 H. Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press, New York, 1992. 2 Karl Weick, The Social-psichology of Organization, Mass Adison Wesley, Boston, 1969. 3 Micheal Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Editura Univers, Bucureşti, 2000. 4 Ibidem. 5 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

16

Stabilitate

Schimbare Stabilitate

Prin urmare, potrivit lui Lewin, schimbarea este un proces complex ce presupune trecerea de la o stare de echilibru la alta printr-o destructurare şi o restructurare.

Fig.nr.1 – Modelul lui K. Lewin privind schimbarea Teoreticienii americani Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack au

abordat critic modelul lui K. Lewin deoarece schimbarea este văzută simplist. Potrivit modelului lor, pe trei dimensiuni, schimbarea este multidimensională precum şi mai mult sau mai puţin continuă. Aceştia apreciază că „ ... stabilitatea apare atunci când resursele sunt abundente şi uşor de obţinut, competitorii sunt puţini, iar competiţia este geografic limitată prin protejarea pieţelor; tehnologiile sunt standardizate şi înţelese, ambiţia individuală sau de grup este limitată (oamenii acceptă ce au), dezastrele sau căderile de sisteme sunt puţine sau acceptate ca fatale, adeziunile sunt clare şi acceptabile pentru deţinătorii de interese, iar interesele sunt adecvat orientate”1.

Axat pe modelele evoluţioniste „Marele model în trei dimensiuni” explică schimbarea prin intervenţia mai multor agenţi, structuraţi pe trei niveluri: mediul, organizaţia, individul. La nivelul mediului acţionează macroforţe determinate de presiunile demografice, organizaţional-sistemice, resurselor etc.

La nivel organizaţional presiunile vin din partea diverselor cicluri de evoluţie a structurilor micro sau macroorganizaţionale, iar la nivel individual cele ce acţionează sunt forţele politice angajate în lupta pentru putere, deţinătorii de interese etc.

Modelul lui Nadber şi Tushman centrează conţinutul schimbării pe scopul şi relaţiile acesteia cu mediul extern. Din această perspectivă, Nadler şi Tushman au construit patru tipuri de schimbare: reactivă, anticipatoare, acceleratoare, strategică. Modelul Gagliardi - Schein se fundamentează pe viziunea asupra culturii organizaţionale. Din perspectiva acestui model sunt promovate trei tipuri de schimbări: schimbarea aparentă (în cadrul culturii), schimbarea revoluţionară şi incrementalismul cultural.

Modelul Leavitt prezintă schimbarea ca pe un fenomen planificat rezultat din interacţiunea a patru elemente: factorul uman, structura, tehnologia, activităţile şi sarcinile propuse.

Din perspectiva celor abordate, rezultă faptul că schimbarea este un proces complex a cărui gestionare necesită o analiză atentă şi o reacţie adecvată.

Această gestionare presupune luarea în considerare a nivelurilor de manifestare a schimbărilor, astfel:

- schimbări în sfera structurii organizaţionale; - schimbări la nivelul politicilor şi practicilor operative; - schimbări la nivelul politicilor de resurse, îndeosebi umane; - schimbări în evaluarea şi perfecţionarea performanţelor profesionale; - schimbări în atitudinile şi priceperile manageriale; - schimbări în comportamentele de grup şi individuale ş.a.

1 Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack, The Challenge of Organizational Change, 1992.

www.geo

polit

ic.ro

17

În consens cu aceste niveluri se pot pune în evidenţă principalele aspecte manageriale ale gestionării procesului schimbării.

În primul rând trebuie remarcat faptul că din punct de vedere managerial gestionarea schimbării este arondată managementului strategic. Din această perspectivă, managementul strategic al schimbării se circumscrie unui algoritm de funcţionare care include următorii paşi:

- elaborarea perspectivei de acţiune; - formularea strategiei schimbării; - opţiunea strategică; - evaluarea strategică. Elaborarea perspectivei de acţiune evidenţiază faptul că managementul

schimbării trebuie să abordeze gestionarea procesului schimbării în mod proiectiv, luând în considerare circumstanţele şi contextul declanşării acestuia. În acest sens contextul devine o construcţie socio-culturală operată pe o realitate diversificată şi importantă, diferite pentru fiecare structură în parte. Contextul poate fi operaţionalizat pe următoarele dimensiuni:

- contextul economic de un anumit tip; - contextul naţional sau internaţional; - contextul percepţiei fenomenelor şi evenimentelor; - contextul axiologic ş.a. Formularea strategiei schimbării reprezintă activitatea prin intermediul căreia

se dimensionează modul de abordare a schimbării. Această activitate cuprinde intenţia strategică şi variante strategice de schimbare. Opţiunea strategică este un proces logico-analitic prin intermediul căreia se determină un anumit mod de abordare a schimbării.

Rezultatele acestor procese constau în: - promovarea unor scopuri clare, simple, consistente şi pe termen lung; - înţelegerea profundă şi exactă a mediului schimbării; - evaluarea corectă a resurselor disponibile; - implementarea efectivă a strategiei schimbării. 3. SCHIMBAREA CA FENOMEN GEOPOLITIC Cadrul de manifestare al schimbării de natură geopolitică este reprezentat

de mediul geopolitic, concept abordat în mai multe lucrări anterioare. Mediul geopolitic cuprinde actorii şi pivoţii geopolitici, relaţiile dintre aceştia, fenomenele şi evenimentele geopolitice rezultate în urma interacţiunii dintre ei, situaţiile geopolitice etc.

Ca şi fenomen geopolitic, mediul geopolitic este multidimensional, el evoluând într-o permanenţă continuă pe axa timpului. Fiecărei etape sau subetape istorice îi corespunde un mediu geopolitic specific, el putând evolua, ca stare dinamică de la turbulent sau agitat la stabil ori echilibrat. Principalul fenomen ce conduce la această evoluţie dinamică a mediului geopolitic este schimbarea. În geopolitică la fel ca şi în alte domenii ale socialului schimbarea este conexă dezvoltării şi implicit progresului. Desigur că în geopolitică ea capătă nuanţe specifice, adresându-se echilibrului, simetriei, stabilităţii. Din această perspectivă, în geopolitică schimbarea capătă nuanţe de acţiune premeditată, proiectată cu alte cuvinte de intenţionalitate. Nu este mai puţin adevărat că şi în acest domeniu întâmplarea, aleatoriul îşi are rolul său. Unii specialişti ai domeniului apreciază că în problematica schimbării trebuie inclusă şi criza, ca nivel paroxistic al acesteia. Prin urmare, schimbarea ca fenomen geopolitic implică o procesualitate ce cuprinde debutul său, evoluţia, care poate fi lentă ori accelerată, criza ca moment de vârf, care uneori poate lipsi, şi destinderea ori atenuarea procesului. Dinamica sistemului geopolitic afectat de schimbare continuă, însă de pe alt palier. Dacă în alte domenii ale vieţii sociale dinamica schimbării este rapidă şi de scurtă durată, putând fi uneori identificată cu fenomenul crizei în geopolitică aceasta are o evoluţie lentă putând dura de la câţiva ani la câţiva zeci

www.geo

polit

ic.ro

18

de ani. Numai dacă abordăm schimbarea din perspectiva primului şi al celui de-al doilea război mondial sau a războiului rece putem remarca cât de lent a evoluat schimbarea. Primele două evenimente au fost precedate de perioade derulare a schimbării ce au durat mai bine de douăzeci de ani, în timp ce deznodământul războiului rece s-a produs după circa cincizeci de ani, timp în care fenomenul schimbării a evoluat lent, fiind punctat din timp în timp de anumite crize, care uneori i-au accelerat mişcarea, alteori i-au încetinit-o.

În geopolitică, schimbarea se adresează echilibrului sau balanţei de putere, care configurează o anumită ordine internaţională ce se materializează în plan spaţial, care poate fi zonal, regional, continental ori global.

Din această perspectivă ordinea mondială este simultan cauză şi efect a echilibrului de putere dar şi implicit a schimbării.

3.1. Echilibrul de putere şi problematica schimbării geopolitice Problematica puterii reprezintă una dintre aspectele esenţiale ale domeniului

geopolitic, fiind intim legată de procesul de schimbare geopolitică. Puterea generează, accelerează şi finalizează schimbarea în geopolitică. Dar ce este puterea? Există în literatura de specialitate o mare varietate de moduri de definire a conceptului de „putere” însă, în ciuda eforturilor depuse în acest sens, se apreciază că „puterea” continuă să rămână o noţiune destul de vagă, imprecisă şi ambiguă, astfel că mult timp aceasta a fost folosită cu reţinere. În viziunea unor autori, „puterea” reprezintă o relaţie între două părţi, prin care una dintre ele are capacitatea de a o determina pe cealaltă să se conformeze dorinţelor sau intereselor sale. Prin urmare, puterea este o relaţie de asimetrie. Din perspectiva societală deci, puterea desemnează facultatea de a acţiona, proprie fiinţei umane, şi într-un sens derivat capacitate unui individ de a întreprinde acţiuni eficiente. Această accepţie largă stă la baza unor definiţii, cum este cea a lui B. Russel (1872-1971) pentru care puterea constă în „producerea unor efecte căutate”1. Desigur că generalitatea definiţiei este un impediment, când abordăm puterea în contextul analizei situaţiei geopolitice. Prin urmare, relaţia puterii trebuie descrisă prin prisma ponderii şi raporturilor dintre actorii geopolitici, în dinamica evoluţiei situaţiei geopolitice la un moment dat.

În abordarea problematicii diferitelor forme de putere, un element important l-a constituit chestiunea legitimităţii puterii. Aceasta a fost sesizată încă de către J.J. Rousseau (1712-1778), în secolul al XVIII-lea, care afirma că: „cel care stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie” (Contractul Social, 1762). În contextul geopolitic, puterea ca domeniu relaţional se manifestă ca acea capacitate a unui actor politic de a-şi promova şi susţine interesele, într-o anumită arie spaţială, secţiune temporală sau domeniu acţional. Având în vedere această opţiune a definirii puterii poate fi evidenţiat faptul că puterea ca relaţie prezintă un spectru multidimensional al existenţei sale, care include în conţinutul său formele de exprimare cum sunt: puterea politică, puterea economică, puterea financiară, puterea militară, puterea culturală, puterea religioasă şi puterea sportivă. Continuând opera unui lung şir de precursori, din rândul cărora se detaşează Sun-Tzî, Machiavelli, Hobbes, geopoliticienii secolului XX care au aprofundat rolul şi importanţa factorului „putere” au elaborat un număr însemnat de scrieri dedicate domeniului, atât în Europa Occidentală cât mai ales în S.U.A., ale căror idei au fost inspirate de practica geopolitică, fie confirmate ulterior de către aceasta. Astfel, N.I. Spykman considera că „întreaga civilizaţie se sprijină în ultima instanţă pe putere” iar Hans Morgenthau încearcă şi în bună măsură reuşeşte să demonstreze că politica internaţională, politica în general, deci şi războiul sunt forme de manifestare a puterii.

Puterea, ca stare de potenţialitate a unui actor geopolitic, are o serie de

1 Larousse. Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

www.geo

polit

ic.ro

19

determinări care îi conferă acestuia un anumit statut în mediul geopolitic. Astfel, statutul actual de superputere al S.U.A., potrivit lui Zbigniew Brzezinski, este dat de „poziţii dominante în patru domenii de importanţă hotărâtoare ale puterii mondiale: militar, economic, tehnologic, cultural”.1

În această calitate, S.U.A. „nu doar controlează toate mările şi oceanele planetare, ci au creat şi posibilităţi convingătoare pentru controlul ţărmurilor prin forţe maritime de desant, ceea ce le permite să-şi înfăptuiască puterea pe uscat cu mari consecinţe politice”.2

Prin urmare, puterea, în funcţie de nivelul său, conferă actorului geopolitic o „aură acţională” a cărei mărime este proporţională cu dimensiunea puterii acestuia. În funcţie de acesta actorii geopolitici pot fi catalogaţi ca fiind: „puteri mondiale”, „puteri regionale”, „puteri centrale”, „puteri de prim rang”, „puteri supreme”, „puteri regionale dominante geopolitic”, „poli de putere”, „puteri de rang mijlociu”, „puteri internaţionale”, „puteri cvasimondiale” ş.a. Puterea nu este un dat, ea are o evoluţie istorică consonantă cu evoluţia istorică a actorului geopolitic. Astfel, de-a lungul timpului un actor geopolitic, sub aspectul puterii poate evolua sau involua de la un statut la altul. În anumite etape istorice, la scară planetară, regională sau zonală lumea poate fi confruntată cu excedente, deficite ori vacuumuri de putere, toate reprezentând semnale ale dezechilibrelor care preced crizele geopolitice. Chiar în etapa în care ne găsim, existenţa unei singure superputeri, ca un „fac totum” mondial, este expresia unui deficit şi dezechilibru de putere. Fragilitatea situaţiei a fost evidenţiată de actul terorist de la 11 septembrie 2001 care, de altfel, a imprimat evoluţiei situaţiei geopolitice generale un curs nou.

Puterea nu trebuie percepută ca pericol şi ameninţare prin ea însăşi, ci prin ceea ce ea exprimă, adică forţa. Încă din antichitate, tiranul Siracuzei, Dionysios, făcea aprecierea că puterea nu serveşte la nimic dacă nu ai putea abuza de ea, iar aceasta se realizează prin intermediul forţei. Prin urmare, puterea este o stare de potenţialitate a actorului geopolitic pe când forţa este puterea în dinamică, în mişcare. Aici intervine şi rolul puterii în definirea sferei de influenţă şi de interes.

Puterea, ca potenţialitatea, generează schimbare dar şi sferă de influenţă pe când forţa ca expresie a puterii în mişcare, generează spaţiul de interes. Aceasta este cea mai elocventă relaţie dintre putere şi spaţiu. Din această perspectivă, sfera de interes reprezintă modalitatea distribuirii valorii asupra entităţii de spaţiu. Ea este expresia spaţiului în care se manifestă acţiunea forţei, care este expresă sau disimulată. În această situaţie, prezenţa forţei este mai nuanţată, deoarece aceasta trebuie să susţină şi să protejeze interese adică să se valorizeze. Prin urmare, afectarea interesului în sfera proprie de interes a actorului geopolitic poate conduce, în final, la folosirea brutală a forţei, care se traduce în afectarea echilibrului şi implicit la schimbare. Aceasta reprezintă modul de exprimare a războiului. Având în vedere demersul făcut, singura modalitate de preîntâmpinare a războiului ar putea-o constitui simetria sau echilibrul de putere.

Concluzia este cât se poate de pertinentă, dacă ne gândim că istoria relaţiilor dintre state a fost permanent caracterizată de această fugă pentru realizarea şi menţinerea echilibrului de putere, pentru perioade de timp cât mai îndelungate. Era sigura garanţie a păcii, de aici rezultând concluzia că schimbarea în geopolitică este, de multe ori, indezirabilă. Analizând numai o scurtă perioadă din istoria Europei secolului XX, ne putem da seama cu prisosinţă de importanţa echilibrului de putere. Astfel, perioada interbelică „echilibrul de putere” dintre vestul şi estul continentului a dobândit noi dimensiuni.

Excluderea din sfera polilor de putere a Germaniei învinse în primul război

1 Z. Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000. 2 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

20

mondial şi Rusiei bolşevice, de către Anglia şi Franţa, puteri învingătoare, a condus la o relaţie tot mai apropiată a celor două, marcată prin tratatul de la Rapallo (1922).

Puternica relansare a forţelor revizioniste şi revanşare în deceniile 3 şi 4 a condus la erodarea rapidă şi inexorabilă a echilibrului de putere din Europa, având ca suport Anglia şi Franţa.

În primăvara şi vara anului 1939, raporturile de putere dintre principalii poli de putere europeni - Anglia, Franţa Germania şi U.R.S.S. - au căpătat noi dimensiuni. Odată cu desfiinţarea statului cehoslovac (15 martie 1939) de către Germania, contradicţiile acesteia cu Anglia şi Franţa se adâncesc, propulsând astfel Moscova în arbitru al situaţiei europene.

Stalin a optat pentru cea mai avantajoasă soluţie a momentului şi astfel ia naştere Pactul Ribbentrop - Molotov (23 august 1939) prin care s-au împărţit sferele de influenţă între Germania şi U.R.S.S., în centrul şi sud-estul Europei. Istmul ponto-balcanic a devenit un codominium sovieto-german. Consecinţele pactului au condus la spargerea definitivă a echilibrului de putere constituit prin tratatele de la Paris - Versailles şi la declanşarea celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a se constitui un nou echilibru de putere, gestionat de trilaterala Germania, Italia şi Japonia.

Războiul a produs doi actori geopolitici de mare forţă: pe de-o parte Axa iar de cealaltă parte Coaliţia Naţiunilor Unite (S.U.A, U.R.S.S., Anglia şi Franţa). În preajma încheierii războiului s-a pus problema realizării unui nou echilibru de putere, astfel că a apărut acordul „procentajului” dintre Churchill şi Stalin (9 octombrie 1944). Indiferent de participarea la război, de dorinţa sau voinţa lor, statele din Europa Centrală şi din Peninsula Balcanică au fost incluse fie în sfera de influenţă sovietică fie în cea occidentală. Consfinţirea „cortinei de fier” ce despărţea cele două lumi - „liberă” şi „comunistă” - a cauzat şi două consecinţe cu largi implicaţii, pentru o lungă perioadă de timp, asupra lumii contemporane: realizarea unui echilibru de putere stabil susţinut de existenţa N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia şi declanşarea „războiului rece”, un tip special de conflict bazat pe fundamente ideologice şi geopolitice. Curios a fost faptul că deşi „războiul rece” a avut şi numeroase secvenţe calde, totuşi echilibrul de putere s-a menţinut oarecum stabil, până în anii ’90 ai secolului XX. Anii 1989-1991 au produs schimbări radicale în situaţia geopolitică a lumii.

Comunismul ca orânduire s-a prăbuşit, „cortina de fier” a dispărut iar „războiul rece” s-a încheiat. De asemenea, Pactul de la Varşovia s-a dizolvat, Uniunea Sovietică s-a destrămat iar lumea a trecut la realizare unui nou echilibru de putere. Deocamdată, întreaga situaţie este gestionată de S.U.A., ca unică superputere a lumii actuale. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat rolul Rusiei care, deşi diminuată, reprezintă totuşi o putere considerabilă. În acelaşi timp, în noua economie a puterii, un rol important vor juca Japonia, China, India, Republica Sud-Africană, Nigeria, Brazilia, Turcia ca actori geopolitici individuali dar şi Uniunea Europeană, ca actor geopolitic colectiv. Deceniul nouă al secolului XX şi începutul de secol XXI sunt marcate de numeroase conflicte, rod al unui echilibru de putere precar şi a faptului că o singură superputere nu poate gestiona problemele atât de complexe ale lumii actuale. Mai mult, lovitura teroristă dată S.U.A., la 11 septembrie 2001, demonstrează nu numai fragilitatea acestei superputeri ci chiar şi a angrenajelor economico - financiare ce conexează principalii actori geopolitici ai mapamondului. Este deci evident că se impune cu necesitate găsirea unei formule adecvate pentru controlul şi menţinerea păcii globale, prin realizarea unui echilibru de putere trainic şi stabil, prin urmare de gestionare atentă şi raţională a schimbării.

4. ORDINEA MONDIALĂ ŞI SCHIMBAREA Mulţi dintre specialiştii domeniului geopolitic consideră că ordinea mondială

reprezintă un fenomen aflat într-o dinamică accelerată, cu mişcări şi evenimente contradictorii, unele premeditate altele aleatorii, de multe ori constructive dar şi în numeroase situaţii cu implicaţii distructive, consensuale sau conflictuale, totul

www.geo

polit

ic.ro

21

generând impresia unui anume „haos mondial”. Aş cita în acest sens pe Nathan Gardles cu lucrarea „Schimbarea ordinii

globale”1, Xavier Ranfer cu „Cele 13 capcane ale haosului mondial”2, Wilhelm von Angelsdorf cu „Imperialismul noii ordini mondiale”3, James Mayall cu „Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei”4, A. Ralph Epperson cu „Noua ordine mondială”5 ş.a. Desigur, aprecierea nu este departe de adevăr, însă, nu trebuie pierdut din vedere faptul că cei ce generează acest haos sunt oamenii şi dincolo de acţiunile desfăşurate, transpar interesele care sunt elemente puternic fundamentate pe raţionalitate. Sintagma „haos mondial” desemnează situaţia apărută ca urmare a relaţiilor internaţionale create în epoca post-Război Rece. Paradoxal, „războiul rece” defineşte o stare de confruntare latentă între cele două supraputeri ale lumii, S.U.A. şi U.R.S.S., punctată de izbucniri conflictuale violente realizate prin interpuşi. De asemenea, ambele supraputeri s-au angajat în conflicte violente cu alte state, mai întâi S.U.A. în Vietnam şi apoi U.R.S.S. în Afganistan. Ele şi-au creat propriile sfere de influenţă pe care le controlau cu autoritate şi căutau să le extindă. În pofida tuturor disputelor şi crizelor, în perioada Războiului Rece lumea s-a aflat într-o perioadă de relativă stabilitate, fără schimbări majore în evoluţia ei, regulile impuse de cei doi mari fiind, în general, respectate. Această ordine bipolară a durat circa patru decenii, la finalul deceniului al nouălea sistemul socialist prăbuşindu-se, ca urmare a unor procese de schimbare unisens cu caracter evolutiv. Sfârşitul Războiului Rece a creat o lume unipolară, condusă, după cum arăta Anton Carageo în lucrarea „Război în Golf. Dosar secret”, de Statele Unite „care s-au dovedit a fi nu puterea numărul unu a planetei, cum greşesc anumiţi comentatori, ci singura putere a planetei”6.

Prin urmare, secolul XX de curând încheiat, aparţine S.U.A. fiind un secol american7. Prezentul şi viitorul, gândindu-ne, probabil, la primul sfert al secolului XXI, ne sugerează menţinerea valabilităţii afirmaţiei lui H. Kissinger. Marile evenimente ale secolului XX au fost gestionate sau influenţate major de către S.U.A. Aşa a fost situaţia Primului şi Celui de-al doilea război mondial, crearea Ligii Naţiunilor (1919), crearea O.N.U. (1945), Planul Marshall (1947), apariţia N.A.T.O. (1949) etc.

Rămasă singura supraputere mondială, S.U.A. încearcă să edifice o nouă ordine mondială, gestionând de una singură marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană. Această ordine se va constitui ca urmare a unor profunde schimbări, regândindu-şi strategia şi metodele, utilizând o gamă largă de acţiuni, inclusiv violente. Legat de aceste aspecte, preşedintele american Bill Clinton făcea în 1993 următoarea apreciere: „Schimbarea cu care ne confruntăm în anii 90, este, într-un anumit fel, ceva mai dificilă decât în trecut, întrucât este mai puţin distinctă. [...] Dacă am fost dispuşi să cheltuim mii de miliarde de dolari pentru a asigura înfrângerea comunismului în timpul Războiului Rece, vom fi cu siguranţă dispuşi să investim o mică parte a acestor sume pentru sprijinirea succesului democraţiei în zonele unde comunismul a căzut”8. Schimbările produse în deceniul XX al secolului trecut nu s-au oprit, ele continuând şi azi, practic lumea găsindu-se într-un prelung proces de tranziţie care nu se va încheia curând.

Deşi ordinea mondială este clamată, ca existând după un prototip american, ea efectiv nu este consolidată, Statele Unite fiind doar în poziţia de gestionar al marilor probleme ale lumii. La palierul superior al puterii mondiale consensul este

1 Nathan Gardles, Schimbarea ordinii mondiale, Editura Antet Press, Filipeştii de Târg, 2004. 2 Xavier Ranfer, Cele 13 capcane ale haosului mondial, Editura Corint, Bucureşti, 2000. 3 Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 1999. 4 James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura Antet Press, Filipeştii de Târg, 2000. 5 A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Antet Press, Filipeştii de Târg, 2003. 6 Anton Caragea, Război în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, Bucureşti, 2003. 7 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002. 8 Emilian Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, 1944-1994, Bucureşti, 1995.

www.geo

polit

ic.ro

22

doar aparent, deoarece actori politici ca Rusia, China ş.a. subminează intenţiile şi eforturile americane. Dincolo de relaţiile de putere, lumea contemporană se confruntă cu o serie de fenomene izvorâte din însăşi sensul său de evoluţie, fenomene care generează schimbări majore şi împing procesul de constituire a ordinii mondiale către fizionomii ce depăşesc cele mai optimiste (pesimiste!) aşteptări. Dintre acestea, pot fi evidenţiate:

- globalizarea economică; - globalizarea comunicării şi progresul rapid al tehnologiei informaţiei; - proliferarea terorismului; - dispersia fenomenului religios şi dezvoltarea ocultismului; - disoluţia asistenţei sociale publice; - reconfigurarea schemei clasice a puterii la nivel global; - regionalizarea globalizării şi apariţia „cercurilor” de dezvoltare. Globalizarea economică este un concept a cărui reflectare practică reorientează

şi restructurează întreaga economie mondială, forţând la reconsiderarea rolului economiilor şi al statelor naţionale. Pieţele bunurilor industriale, serviciilor şi finanţelor au depăşit graniţele naţionale. Politica monetară şi fiscală a statelor este dictată de pieţele financiare. Toate acestea produc modificări majore în conţinutul ordinii internaţionale, astfel că azi aceasta nu mai reprezintă o ordine interstatală. Se produce un transfer de suveranitate, în detrimentul statului naţional şi organismelor supranaţionale O.N.U., N.A.T.O., U.E., în domeniul politicii. Un lucru asemănător se produce în domeniul economic, în favoarea pieţelor organizate sau a marilor grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate.

Astfel din cele 100 principale puteri economice ale lumii, 51 nu mai sunt state naţionale ci societăţi multinaţionale. De asemenea, dintre primele 60 puteri mondiale, primele 22 sunt state naţionale, urmate pe locul 23 de General Motors cu o cifră de afaceri de 178,2 miliarde de dolari, pe locul 26 de Ford Motors cu 153,5 miliarde de dolari, pe locul 28 de Mitsui&Co ş.a. Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă aproape 30% din activitatea economică planetară, 100 dintre acestea impunând legea lor economiei globului. Printre ele se află General Electric, Ford Motors, Royal Dutch Shell, General Motors, Exxon, Toyota, IBM, Volkswagen, Nestle, Daimler-Benz. Cifra de afaceri a acestora reprezintă cumulat circa 2.100 miliarde de dolari, la nivelul anului 1998, ceea ce reprezintă o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Ele au peste 6 milioane de angajaţi în întreaga lume. Toate acestea evidenţiază faptul că la nivelul ordinii mondiale actuale se produc şi continuă să se producă mari mutaţii ca urmare a unui proces continuu de redistribuire a puterii.

Noile mijloace de comunicare şi noua economie pe care au realizat-o fac ca oamenii să poată comercializa bunuri şi schimba idei pe tot globul, la o viteză foarte mare şi cu costuri relativ reduse. Internetul şi comerţul electronic remodelează atât avuţia, cât şi puterea. Distanţa şi timpul nu mai reprezintă bariere, oamenii putând cu uşurinţă să desfăşoare afaceri într-un loc şi să trăiască în altul. Noile mijloace de comunicare vor permite apariţia unor forme virtuale de organizare politică. Ele permit crearea unor comunităţi virtuale alcătuite din oameni cu opinii asemănătoare, îngăduindu-le să-şi urmărească propriile interese şi să iasă de sub tutela instituţiilor teritoriale. Mass-media a permis proliferarea informaţiei în forma sa brută dincolo de graniţele fizice, lingvistice sau spirituale, formând şi manipulând opinia publică potrivit unor fizionomii, nu permanent ortodoxe. Manipularea a devenit un concept la ordinea zilei, reprezentând principala modalitate prin care mass-media susţine sau combate diferite interese. Se poate aprecia că relaţia dintre economie şi comunicare este determinantă în ecuaţia globalizării, la intersecţia celor două găsindu-se informaţia de natură economică şi politică. Rapiditatea circulaţiei informaţiilor în timp şi spaţiu condiţionează mişcarea capitalurilor şi obiectelor. 11 Septembrie 2001 a reprezentat momentul în care fenomenul terorist a intrat într-un conflict ireconciliabil cu cel mai puternic stat al lumii. Şi înainte de această dată terorismul

www.geo

polit

ic.ro

23

s-a manifestat ca atare, însă lucrurile nu au căpătat o asemenea amploare. Astăzi acesta a proliferat deosebit incluzând forme de organizare şi acţiune, metode, procedee şi instrumente extrem de diversificate şi eficiente, din perspectiva scopurilor propuse. Gravitatea problematicii este legată de organizarea terorismului, de faptul că acesta este finanţat de forţe oculte, necunoscute care urmăresc anumite interese. Asocierea mass-media terorismului, amplifică rolul acestuia, urmările acţiunilor teroriste, inoculează frica şi panica, facilitând de cele mai multe ori îndeplinirea scopurilor teroriste. Amplificarea şi proliferarea terorismului reprezintă adevărate atentate la adresa stabilităţii interne a unor state, dar şi a ordinii mondiale. Această situaţie se acutizează, îndeosebi ca urmare a apariţiei şi manifestării terorismului de stat şi transnaţional.

Fenomenul religios continuă să rămână unul dintre elementele de coeziune socială, teritorială şi naţională deosebit de important în lumea contemporană. Din această perspectivă religia se constituie ca însăşi izvorul de stabilitate pentru numeroase state ale lumii. Prin urmare se manifestă acţiuni concertate din partea unor forţe ostile, pentru a rupe această solidaritate de natură religioasă ce se manifestă la diverse comunităţi constituite pe baze spirituale. Această situaţie se asociază apariţiei şi proliferării sectarismului religios, a ordinelor şi confreriilor care disociază comunităţile religioase, contribuie la dispersia fenomenului religios atentând la unitatea spirituală a comunităţilor umane. Din această perspectivă, ordinea mondială capătă noi conotaţii, pentru că lipsa de unitate a părţilor conduce la eterogenizarea şi diluarea substanţei întregului. Ca atare, fizionomia ordinii mondiale ca şi consecinţă a schimbării, capătă o slabă consistenţă internă, ceea ce conduce în mod indubitabil la instabilităţi şi schimbări permanente, lumea intrând într-un îndelung proces de tranziţie. Problematica asistenţei sociale publice joacă şi ea un rol important în domeniul socialului, cu implicaţii până la nivelul ordinii globale. Astfel, cei ce dispun de resurse financiare pot alege să trăiască oriunde doresc şi să aibă acces la întregul glob. Ei se vor refugia în paradisuri fiscale şi vor evita formele de consum colectiv bazate pe vechile comunităţi teritoriale bazate pe împărtăşirea unui destin comun. Aceştia îşi vor permite servicii private şi vor respinge solidaritatea socială. Statele ce promovează asistenţa socială sunt sortite să piardă. Efectul va consta în implozia acestor state, care nu vor putea recupera sumele destinate asistenţei. De asemenea, autoritatea acestora se va reduce ca urmare a imposibilităţii lor de a împărţi poverile şi furniza servicii adecvate pentru toţi cetăţenii. Un alt aspect este cel legat de criza mediului înconjurător care se acutizează pe zi ce trece. Mediul existenţial comun al planetei reprezintă cadrul natural de manifestare a socialului cu tot ceea ce derivă din această relaţie. Prin urmare reprezintă aproape o consecinţă firească necesitatea că acest cadru trebuie să fie protejat şi menţinut în parametrii săi care să-i permită să susţină viaţa pe planetă. Este evident că nu se poate realiza o ordine mondială pe o planetă aridă ori îngheţată, deci fără condiţii biotice adecvată. Mai mult atât la nivel naţional cât şi supranaţional este necesar să se acţioneze pentru un control mai mult decât exigent pe linia conservării mediului natural. Problema reconfigurării relaţiilor de putere la nivel global conduce şi ea la reconsiderarea conceptului de ordine mondială. În ecuaţia puterii au început să se ia în considerare şi alţi subiecţi în afara statelor naţionale şi organismelor supranaţionale. Astfel, statisticile actuale evidenţiază că printre primele 60 de puteri economice ale lumii sunt incluse o serie de societăţi multinaţionale, cum ar fi: General Motors (S.U.A.), Ford Motors (S.U.A.), Mitsui & Co (Japonia), Mitsubishi (Japonia), Royal Dutch Shell (Olanda), Iochu (Japonia), Exxon (S.U.A.), Wal Mart (S.U.A.), Marubeni (Japonia), Sumitomo (Japonia), Toyota Motors (Japonia), General Electric (S.U.A.), Nesho Iwai (Japonia), IBM (S.U.A.) ş.a. De asemenea, la nivel personal, averea celor mai bogate 200 de persoane din lume este estimată la 945 miliarde euro, adică mai mult decât produsul naţional brut al celor 42 de state cele mai sărace din lume,

www.geo

polit

ic.ro

24

care cumulează peste 600 milioane de locuitori. Toate acestea demonstrează că ordinea mondială suportă un puternic impact din partea acestor factori. Mai mult, la nivelul acestui palier al puterii se manifestă o acută luptă pentru ierarhizare şi, îndeosebi, pentru creşterea influenţei în gestionarea problemelor lumii, implicit pentru configurarea unei ordini mondiale după o schemă favorabilă.

Regionalizarea globalizării se manifestă ca un factor important în realizarea ordinii mondiale. Poziţionarea diverselor regiuni ale globului, diversitatea lor culturală, nivelul dezvoltării economice inegale generează un nou curent în globalizare: regionalizarea. Părintele managementului japonez, Kenichi Ohmae, a identificat trei forţe iniţiale ce promovează acest curent, anume: globalizarea consumatorilor şi corporaţiilor, formarea statelor-regiuni ca o reacţie la statele naţionale, formarea blocurilor economice precum Uniunea Europeană sau N.A.F.T.A.

Cultura, etnicitatea, credinţele şi ritualurile comunitare, limbile, dialectele s-au întrepătruns cu migraţia, comerţul şi investiţiile, utilizarea resurselor naturale, productivitatea, transferul tehnologic şi dezvoltarea resurselor umane. Acest mecanism complex a generat şi generează zone economice, zone spirituale, zone de consum, care în anumite situaţii capătă consistenţă şi se transformă în spaţii / regiuni globalizate. Ele constituie paşi în direcţia globalizării mondiale, stimulând dezvoltarea diverselor regiuni ale globului şi asigurând ridicarea standardelor lor de civilizaţie.

Toate aceste consideraţii ne conduc la concluzia, reiterată anterior, că procesul schimbării domeniul geopolitic este extrem de complex, depinde de numeroase cunoscute şi, mai ales, necunoscute, are consecinţe previzibile dar şi imprevizibile. De asemenea, se mai poate sublinia ideea că schimbarea, de cele mai multe ori este un proces inerent, care nu trebuie căutat dar nici iscat, deoarece poate avea şi efecte dintre cele mai neplăcute. Din această perspectivă, gestionarea schimbării reprezintă o chestiune de maximă importanţă căci de modul cum este înţeles acest proces, depind rezultatele procesului. Având în vedere aceste aspecte se impune ca problematica gestionării schimbării în geopolitică să fie abordată într-o lucrare de sine stătătoare. BIBLIOGRAFIE Manfred Kets de Vries, Leadership, Artă şi măiestria de a conduce, Editura Codecs, Bucureşti, 2003. Liz Clarke, Managementul schimbării, Editura Teora, Bucureşti,1994. Iulian Ceauşu, Dicţionar Enciclopedic Managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000. H. Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press, New York, 1992. Nathan Gardles, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2004. A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2004. Werner Bauwens,Luc Keychler, Arta prevenirii conflictelor, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996. Xavier Rufer, Cele 13 capcane ale haosului mondial, Editura Corint, Bucureşti, 2000 James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2000. Paul Hirst, Război şi putere în secolul 21, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001 Oscar Hoffman, Sociologia organizaţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2004 Karl Weick, The Social-psichology of Organization, Mass Adison Wesley, Boston, 1969. Micheal Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Editura Univers, Bucureşti, 2000. Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack, The Challenge of Organizational Change, 1992. Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. Z. Brzezinski, Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000 Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 1999. Anton Caragea, Război în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, Bucureşti, 2003. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002. Emilian Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, 1944-1994, Bucureşti, 1995.

www.geo

polit

ic.ro

25

GEOPOLITICA ÎNTRE PROMISIUNI ŞI LIMITE

Vasile NAZARE

Abstract: The complexity of the socio-political and contemporary military phenomenon puts a question mark on the geopolitical theory, doubting its actuality and value as a method in determining and orienting political actions at a regional, national or global scale. We think that explicative valences of the geopolitical principle have been substituted in time by modern ones that have they origin and basis on the classical theory. Nowadays, there is an increase of interest in studies of chronopolitics, geoeconomy, demopolitics, ecopolitics, geoculture, geoinformation or geogovernment, all of them important due to their epistemological signification.

I. GEOPOLITICA CLASICĂ REDIVIVUS? Sfârşitul secolului XX şi începutul noului mileniu coincide, paradoxal, cu o

precipitată preocupare teoretică de a redescoperi şi valorifica în practica politică şi militară unele teze şi principii ce ţin de patrimoniul teoretic clasic al geopoliticii. Situaţia solicită un răspuns pertinent la unele întrebări fireşti: Oare gândirea teoretică este într-o adevărată criză încât nu are răspunsuri la noile provocări ale începutului de mileniu? Poate teoria clasică a geopoliticii să explice adecvat noile probleme ridicate de actuala evoluţie a fenomenului politic şi militar? Ce putem folosi şi la ce trebuie renunţat din fundamentele teoretice cunoscute?

Deşi, astăzi, vorbim de o altă balanţă a puterilor sub aspect politic, economic, cultural şi militar, de accentuarea fenomenului de globalizare, de un alt tip de principii în relaţiile dintre state, de un nou tip de armament şi tehnică militară, de adevărate mutaţii în arta şi strategia militară, sesizăm o revenire în forţă, o supralicitare a unor principii, teorii şi practici formulate în timpuri demult apuse.

Dispariţia războiului rece şi disoluţia sistemului social-politic socialist nu au înlăturat cu totul ideea de competiţie şi conflict în viaţa internaţională. Singura noutate a fost translarea sa din planul realului în cel al imaginarului, din cel preponderent ideologic în altul mai sofisticat şi mai periculos - economic şi politic, cu implicaţii mult mai păguboase decât în trecut. Prind tot mai mult viaţă, sub diferite pretexte, „teoria realismului politic” (H. Morgenthau, H. Kissinger, J.J. Mearsheimer), „teoria politicii anaconda” (Mahan) sau „teoria zonei pivot” (H. Mackinder, Spykman, Z. Brzezinski).

Modelul geopolitic formulat de A. Mahan (în „Influenţa puterii maritime în istorie”) şi politica preconizată de el, cunoscută în istorie sub numele de „politica anaconda”, sunt reiterate şi completate de Z Brzezinski cu motive mackinederiene adaptate noilor condiţii şi situaţii geopolitice şi geostrategice. În fapt, totul se reduce la cunoscuta confruntare dintre „heartland” şi „rimland”, dintre puterea continentală (Rusia şi China) şi puterea maritimă (SUA). De fapt, doctrinele de securitate ale marilor puteri gravitează încă în jurul unor teze cunoscute şi care au făcut istorie, au stimulat instinctele şi imaginaţia geopoliticienilor şi geostrategilor civili sau militari.

Potrivit comentariilor lui S. Dalby (în „American Security Discourse: the Persistence of Geopolitics”), C. Gray (în „The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimland and the Technological Revolution”) sau R.G. Sloan (în „Geopolitics in the United States Strategic Policy”) doctrina de securitate a SUA, în perioada postbelică, a oscilat între două soluţii considerate ca fiind cele mai viabile şi eficiente: pe de o parte, continuarea politicii de containment, iar pe de cealaltă, crearea unui sistem de baze şi alianţe militare care să încorseteze geostrategic Rusia, să-i anuleze potenţialul pericol.1 1 Claval, P., Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, 2001, p. 126-128

www.geo

polit

ic.ro

26

Politica SUA - de extindere spre Est a NATO şi realizarea unui parteneriat transatlantic veritabil pentru controlul „bordurii maritime a Eurasiei” (care începe cu Finlanda şi ţările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei), a „rimland-ului” Asiei de Sud (pentru care SUA caută parteneri în gestionarea rutei ce leagă Golful Persic de strâmtorile Asiei de Sud-Est şi unesc Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian şi Oceanul Pacific), redislocarea bazelor militare aeriene şi navale din Vest pe teritoriile statelor recent primite în organizaţie (ţările baltice, România şi Bulgaria) - confirmă punerea în practică a „politicii anaconda”, a politicii de „îngrădire” (Kennan) sau de „îndiguire a adversarului” (Truman), corelată cu tendinţa de cucerire a „zonei pivot.”2

Z. Brzezinski, în ultima sa lucrare „Opţiunea. Dominaţie globală sau conducere globală”, susţine că America se află în faţa unei opţiuni strategice fundamentale: asumarea rolului de lider în politica mondială fie prin impunerea voinţei partenerilor şi aliaţilor, fie prin obţinerea consensului acestora prin recurs la dialog şi convingere. Dacă până acum Administraţia americană a fost sedusă de prima cale, pentru viitor autorul se simte obligat să avertizeze: „Hegemonia mondială americană este (...) o fază tranzitorie. Pe termen lung, chiar dacă mai este mult până atunci, hegemonia mondială a Statelor Unite se va eroda.” Motiv pentru care strategia „cooperării şi parteneriatului”, a „echilibrării răspunderilor şi beneficiilor, împărţirea iniţiativelor şi nu impunerea dictatelor”, determinată de „comunitatea de interese” şi configurată de procesul globalizării, trebuie să prevaleze politicii orgolioase de superputere. Poziţia vizează îndeosebi aliaţii europeni (UE, în toate formele ei). În contextul politic, geopolitic şi geostrategic actual, parteneriatul euro-american devine vital. „Fără Europa, America îşi păstrează preponderenţa, dar nu este atotputernică în lume; fără America, Europa îşi păstrează bogăţia, dar suferă de neputinţă (...) Singura opţiune realistă implică nu un partener european cu greutate egală sau o contrapondere europeană, ci un partener european influent.” Pentru contracararea multiplicării tendinţelor „antiamericane şi antiatlantice” într-o viitoare UE extinsă, ceea ce ar reprezenta, în viziunea autorului, deopotrivă un eşec pentru actorii implicaţi.3

Remarcăm un prim semn că în politica lor statele resimt nevoia de alte abordări teoretice care să ofere soluţii alternative ameninţărilor simetrice şi asimetrice, provocărilor istoriei începutului de mileniu.

II. GEOPOLITICA ÎNTRE MIT ŞI REALITATE Geopolitica nu este nici politică, nici strategie. Ea nu derivă din politică, ci reprezintă

doar o ştiinţă în sprijinul politicii şi a strategiilor de orice gen: politice, economice, militare etc. Deci ea nu poate fi responsabilă pentru deciziile adoptate în domeniul politicului. Dar indiscutabil această disciplină îşi afirmă valoarea metodologică în analiza interdisciplinară complexă a determinismelor şi, indeterminismelor spaţiale în viaţa şi destinul societăţii, cu implicaţii şi influenţe deosebite în planul politicii. Politica statelor, remarca A. Litzellman, trebuie privită prin prisma determinismelor geografice care-şi pun amprenta asupra evoluţiei sale în mod hotărâtor. Complementar, geopolitica, în viziunea unor analişti militari, „explică, certifică, justifică şi fructifică

2 Munteanu, M., „Geopolitică şi geostrategie: viziune pe termen lung”, în Ziua, din 3. 05. 2003

3 vezi Brzezinski, Z., Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale starategice, Bucureşti, Ed. Univers enciclpoedic, 2000; Soroş, G., Despre globalizare, Iaşi, Ed. Polirom, 2002;

Antonescu, A., Zbigniew Brzezinski despre rolul Statelor Unite in lumea secolului XXI. Dilema Americana, www.lumeam.ro/nr5 2004/dosar_lumea.html

www.geo

polit

ic.ro

27

spaţiul confruntării dintre state.”4 Nu întâmplător, referindu-se de politica României, N. Titulescu afirma că

preferă o politică mai puţin abilă în schimbul unei poziţii strategice (geopolitice-s.n.) mai bune. Iar peste ani, Z. Brzezinski, îi dădea dreptate, susţinând rolul decisiv al geografiei politice în relaţiile internaţionale. Aşezarea geografică, remarca politologul american, constituie „punctul de plecare în definirea priorităţilor externe ale unui stat-naţiune, iar mărimea teritoriului naţional rămâne (...) unul din criteriile majore de stabilire a statutului şi puterii (...) Şi cu cât este mai mare puterea sa politică (...) cu atât este mai extinsă, dincolo de vecinii săi imediaţi, sfera de interese geopolitice vitale, de influenţă şi de mijlocire a acestui stat.”5

În timp ce geopolitica clasică a consacrat teoretic şi practic o serie de teze şi principii - „geopolitica spaţiilor-pivot” (inspirată de Ratzel şi Haushofer, adoptată şi dezvoltată de fosta URSS), „teoria rimlandului” (profesată de Mackinder şi Spykman şi ridicată la rangul de politică de stat prin “doctrina Truman” - politica de îndiguire prin mijloace militare şi economice a principalului rival URSS), „complementaritatea rimlandului şi heartlandului”, „poziţia corijează, supradimensionează sau subdimensionează spaţiul” (Ratzel), „relativa independenţă, variaţia poziţiei geopolitice în raport cu poziţia geografică” (R. Kijllen), „legile creşterii spaţiale a statelor, teoria spaţiului vital” (Ratzel şi Haushofer), “principiul druckquotientului” (Al. Supan), „prevalenţa puterii maritime în structura puterii unui stat” (A. Mahan), „teoria puterii aeriene” (A. Seversky), „geneza statelor prin pulsaţiile mittelpunctului, nucleului etno-politic” (Ratzel), „principiul balanţei puterilor” (Hupe), „perenitatea luptei pentru resurse” - care şi-au demonstrat, parţial, valabilitatea, astăzi realitatea politică, economică, socială, culturală şi militară solicită abordări şi soluţii noi, adecvate momentului şi mai ales viitorului. Nu mai departe, securitatea naţională sau regională, dintr-o problemă exclusiv individuală a devenit una colectivă şi rezolvabilă prin recursul şi statuarea unui nou principiu, cel al „strategiei parteneriatelor.” Acesta reuneşte actori politici şi militari de culturi, coloraturi doctrinare atât de diferite, încât acţiunile lor concertate în această direcţie erau greu de anticipat sau chiar imposibil de conceput înainte de sfârşitul Războiului rece. Astfel, „centrele de putere - ţările continentale şi cele off shore - nu se mai bat, ci cooperează pentru controlul şi gestionarea faliilor”6, a conflictelor îngheţate sau fierbinţi din diferite zone ale lumii: Asia, Orientul Mijlociu, Balcani, Cecenia sau Transnistria.

Exagerările doctrinare privind valoarea practică a teoriilor geopolitice în domeniul politic şi militar impun recursul la noi exigenţe de abordare: a) recitirea fără prejudecată a operelor clasicilor în domeniu, b) manifestarea unei prudenţe fireşti faţă de exegezele comentatorilor; c) necesitatea unei complementarităţi, îmbogăţirea teoriei clasice cu idei şi principii noi derivate din actualul context economic, politic şi militar internaţional; d) încurajarea gândirii prospective şi formularea continuă de răspunsuri la eterna întrebare: ce va urma după ...?

Şi atunci, şi acum regăsim în literatura de specialitate atenţionări şi îndemnuri la temperanţă şi luciditate atât din partea autorilor, cât şi din cea a comentatorilor. De pildă, în ultima parte a vieţii sale, Karl Haushofer preciza că elementul geografic nu poate oferi explicaţii decât pentru maximum 25% din orientările şi deciziile politice, precizare care punea sub semnul întrebării unele teze, formulări oarecum rigide din

4 vezi Mureşan, M., Văduva,G., Războiul viitorului, viitorul războiului, Bucureşti, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, 2004, p. 152; A. Litzellman, Géopolitique du Pacifique, www.stratisc.org 5 Brzezinski, Z., op. cit.. 6 Mureşan, M., Văduva, G., op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

28

primii ani ai şcolii gepolitice germane şi care meritau a fi criticate. Indiscutabil, geopoliticianul german definea în revista „Scrieri de geopolitică” (1928) noua teorie sub influenţa concepţiei determinismului geografic, dar ea conţine şi precizări care ar fi trebuit să ne îndemne la o analiză mai nuanţată: „Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice de teritoriu (…) are temelia sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică (…) Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o tehnologie capabilă să conducă politica practică până la punctul la care se produce avântul novator al acţiunii.”7 Deci o teorie evoluează în propriile sale limite.

În acelaşi sens, A. Golopenţia, dintr-o perspectivă sistemică, atrăgea atenţia că potenţialul statelor este dat de coroborarea dimensiunilor geografice, demografice, economice, sociale, politice şi culturale.

Reacţii potrivnice exagerărilor le regăsim şi în literatura franceză. Dincolo de orgoliile ştiinţifice paternaliste, reacţiile critice faţă de tendinţele de ideologizare şi de confiscare a conceptului de către Şcoala germană, noua teorie era gratulată cu sintagme mai mult sau mai puţin reuşite sau adevărate: „superstiţie cartografică”, „geografie pusă în slujba politicii”, „instrument al războiului”, „produs gazetăresc”. Reprezentanţii şcolii franceze - A. Demangeon, H. Hauser, P.M. Gallois, A. Siegfried, J. Ancel, Fr. Joyaux etc. -, impresionaţi de ororile celui de al doilea război mondial, priveau cu o oarecare circumspecţie tendinţa de consacrare a geopoliticii ca disciplină de studiu. Reticenţi, ei susţineau că geopolitica reprezintă o ştiinţă nu pentru toată lumea, ci doar pentru germani şi Germania. Mai polemic, A. Demangeon (în „Analele de Geografie”) considera geopolitica germană drept instrument de „propagandă naţionalistă”, „război” şi „educaţie”, care pregăteşte poporul german pentru asaltul asupra ordinii europene, iar J. Ancel obişnuia să definească geopolitica ca o ştiinţă germană după război, iar folosirea termenului în spaţiul cultural francez fiind determinată doar de dorinţa ca acesta să nu „fie acaparat de o nouă aşa zisă ştiinţă germană”.

Insurgenţa teoretică nu diminuează cu nimic contribuţiile notabile ale unor reprezentanţi francezi care depăşesc punctul de vedere ideologic. Astfel, P.M. Gallois remarca importanţa teoriei geopolitice fundamentată pe „studiul relaţiilor care există între conducerea unei politici de putere şi cadrul geografic în care acestea se exercită.”8

În spiritul acestei tendinţe mai vechi sau mai noi, Darie Cristea, partizanul demitizării teoriei în sine, remarca că nu putem să căutăm „rezolvări geopolitice şi geostrategice bazându-ne prioritar pe hărţi.”9 O reiterare a avertismentului formulat de unii precursorii geopoliticii - Kijllen, Ritter, Mehedinţi - care ne atrăgeau atenţia că statul nu este o „ficţiune cartografică, ci o realitate biologică.” Remarcă care obligă la operarea distincţiei dintre poziţia geografică (statică) şi poziţia geopolitică (dinamică, schimbătoare). Un exemplu recent îl constituie disputa teoretică destul de vie privind reconsiderarea rolului geopolitic şi geostrategic al zonei extinse a bazinului M. Negre în ansamblul politicii mondiale sau al marilor puteri.

III. PLEDOARIE PENTRU O NOUĂ CONSTRUCŢIE CONCEPTUALĂ Ultimul deceniu al veacului trecut a fost marcat de evenimente şi prefaceri

înnoitoare de o covârşitoare importanţă pentru evoluţia vieţii politice internaţionale: sfârşitul Războiului rece, dezintegrarea sistemului socialist, a fostei URSS, dispariţia Pactului de la Varşovia, reunificarea Germaniei, opţiunea fostelor state socialiste pentru o 7 apud Conea, I., Geopolitica. O ştiinţă nouă, în vol. Geopolitica. 8 Gallois, P.M., Géopolitique. Les voies de la puissance, Paris, Plon, 1960. 9 Cristea, D., Mitul hărţii în geopolitică, în Studii de securitate. ro, nr. 1, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

29

dezvoltare capitalistă de tip liberal. „Puţine prefaceri - nota politologul american Z. Brzezinski (în „Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”) - au avut loc într-un timp aşa de scurt şi într-o perioadă de pace.”

Consumarea Războiului rece a marcat intrarea în istorie a principiului bipolarismului ca fundament al securităţii internaţionale. Lua sfârşit perioada unei bipolarităţi de natură militară, economică, social-politică, geopolitică, ideologică şi psihologică. Decesul bipolarismului a indus efecte (mutaţii) majore şi în domeniul teoretic. Unele noţiuni - devenite vetuste şi neoperaţionale - dispar, iar altele sunt substituite cu concepte noi, adecvate realităţilor practicii politice contemporane. De pildă, „mişcarea de nealiniere”, aşa cum a fost ea concepută, a devenit lipsită de conţinut, fără sens. În contextul bipolarităţii, a existenţei celor două blocuri politico-militare situate pe poziţii conceptuale şi de atitudine ireconciliabile, nealinierea semnifica un fel de „a treia cale”, o manifestare diferită de orientările evocate. O situaţie identică fiind împărtăşită şi de conceptul de „neutralitate” care a devenit indezirabil în dicţionarul politic contemporan.

Reverberaţiile preocupărilor de înnoire se resimt şi în câmpul teoretic de tip geopolitic. Performanţele statului nu mai sunt gândite şi apreciate doar din perspectiva unei geografii politice sau a unei absolutizări geodeterministe. Înţelegerea evoluţiei societăţii, prezente şi viitoare, solicită o analiză multifactorială, conjugarea mai multor variabile.

Astăzi, sunt teoreticieni care susţin că „cronopolitica” dispune de valenţe cognitive şi explicative superioare vechiului concept de geopolitică. „Pierderea spaţiului material, apreciază Paul Virilio (în „Vittesse et politique”), face ca guvernarea să aibă ca principal parametru timpul (…) Există o mişcare de la geopolitică la cronopolitică: distribuţia teritoriului devine distribuţia timpului”. Spaţializarea timpului şi temporalizarea spaţiului, exprimarea unei dimensiuni prin cealaltă a fost dintotdeauna o rocadă uzitată. Se impune însă redefinirea sa în sens modern, deoarece timpul capătă şi alte conotaţii deosebit de importante. Spaţiul tradiţional, definit prin însuşirile fizice ale corpurilor, în condiţiile societăţii informaţionale, se suprapune pe spaţiul cibernetic. Din perspectiva timpului, delimitarea dintre aici şi acolo devine imposibilă. Elementele ciberspaţiului, sunt, potrivit lui P. Virilio, „lipsite de dimensiuni spaţiale, dar înscrise în temporalitatea unică a difuzării instantanee (…) Prin interconectarea computerelor şi monitoarelor din toată lumea, discrepanţele dintre aici şi acolo şi-au pierdut sensul.”10 Are loc, remarca Toffler (în „Şocul viitorului”), o dezangajare a individului faţă de loc determinată nu de mobilitatea ca atare, ci de „durata mai scurtă a relaţiei cu locul. (...) Nimic nu este mai naiv decât ideea că putem continua să conducem societatea din punct de vedere politic aşa cum o facem astăzi.”

Totul presupune competiţia cu timpul. Astfel, viteza de reacţie devine o dimensiune esenţială a conducerii şi guvernării moderne, a gestionării şi rezolvării conflictelor, un factor hotărâtor în identificarea domeniilor strategice cu potenţial de progres, un element condiţional al fenomenului de inovaţie (tehnică şi socială) şi valorificare a tuturor oportunităţilor economice, de afaceri, financiare, culturale, politice, geopolitice şi geostrategice etc. „Timpul în sine este una din cele mai importante resurse economice, chiar dacă nu se arată nicăieri în inventarele vreunei companii (...) capacitatea de a scurta timpul (...) poate însemna diferenţa dintre profituri şi pierderi. (...) Noile cunoştinţe grăbesc lucrurile, ne conduc spre o economie de timp-real (...).”11 Schimbarea şi schimbarea schimbării au devenit termenii uzuali ai vremurilor noastre. „Fără timp

10 apud Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Filipeştii de Pădure, Ed. Antet, f. a. 11 Toffler, A., Puterea în mişcare, Bucureşti, Ed. Antet, 1995.

www.geo

polit

ic.ro

30

schimbarea n-are nici-un sens. Iar fără schimbare timpul s-ar opri în loc. (...) ritmul schimbării a crescut atât de mult încât imaginaţia noastră nu mai poate ţine pasul.”12 Tranzienţa profeţită de A. Toffler reprezintă noua provocare a vremurilor noastre; a face acest lucru cu viteza necesară reprezintă un adevărat comandament care se structurează în jurul timpului. Se configurează o nouă mentalitate şi strategie de management al timpului centrat pe anumite coordonate fundamentale: administrare, competenţă-caracter, eficienţă-randament, timpul de calitate13 etc.

Th.L. Friedman (în „The Lexus and the Olive Tree”) susţinea că unitatea de măsură a puterii în perioada Războiului rece a fost greutatea (cea a rachetelor militare), iar în era globalizării unitatea de evaluare devine viteza (timpul). „Ieri, întrebarea care conta era: cât de mare este racheta ta ?; mâine, întrebarea cea mai precisă va fi: cât de rapid este modemul tău ? Războiul rece a avut la bază ecuaţia lui Einstein, celebra E = mc2; globalizarea este ghidată de prima legea a lui Moore, cea care spune că statele care vor conta mâine vor fi cele în care puterea cipurilor de silicon se va dubla la fiecare 18-24 de luni.”14 Într-o lume globalizată trebuie să gândim holistic (global), la un viitor comun, în care toţi actorii, indiferent de mărime sau importanţă, trebuie să se implice în gestionarea cu înţelepciune a conflictelor şi crearea unei mediu de securitate pe termen lung.

În acelaşi spirit al schimbării, regăsim partizani ai trecerii de la analiza geopolitică tradiţională la una de inspiraţie „geoeconomică”. Globalizarea, ca proces şi concept, remarca P. Veltz (în „Economia mondială, o economie arhipelag”), se va realiza „sub auspiciile geo-economiei, şi nu sub acelea ale gepoliticii, sub guvernarea pragmatismelor şi nu sub influenţa speculaţiilor specialiştilor în ştiinţe sociale.”

Chiar de la debutul geopoliticii, R. Kjellen propunea studiul statului din mai multe perspective: geopolitică (aşezare, înfăţişare şi teritoriu), ecopolitică (viaţa economică, relaţiile economice proprii, satisfacerea nevoilor), demopolitică (neamul, poporul, firea neamului, constituţia neamului), sociopolitică (viaţa şi structura socială), cratopolitică (forma de stat, administraţia, autoritatea statulu).

Ideea operaţionalizării acestui concept a fost determinată şi de un anumit declin al puterii militare în configurarea statutului de putere. Astăzi, puterea militară se defineşte mai puţin prin indicatori de natură militară (numărul bazelor militare, dotarea, modernitatea tehnicii) şi mai mult prin recurs la indicatori economici. Capacitatea de a răspunde provocărilor pieţei şi de a o domina reprezintă indicatorul sintetic al puterii. Distincţiile care se fac astăzi între „puterea hard” (puterea care apelează la instrumentele clasice, inclusiv cele ale constrângerii şi forţei) şi „puterea soft” (cea care, dimpotrivă, seduce, atrage, convinge, influenţează) pornesc de la schimbările spectaculoase în ceea ce priveşte sursele şi modalităţile de exprimare ale puterii. Bazele şi conţinutul puterii se schimbă. PNB pe cap de locuitor este mult mai important decât dotarea militară pe cap de locuitor, iar forţa de producţie a unei ţări constituie baza de calcul a puterii sale. Performanţele unui stat depind prioritar de potenţialul economic şi nu de pulsaţiile dimensiunilor teritoriale. Este semnificativ în acest sens, clasamentul primelor 50 de state din lume făcut de Revista „Capital” din

12 Idem, Şocul viitorului, Bucureşti, Ed. politică, 1973. 13 Antonoaie, M., Antonoiaie, C., Managementul timpului, în Caietele Universităţii Sextil Puşcariu, Braşov, anul II, nr. 2, vol. I, 2002, p. 45-46; Covey, R.S., Managementul timpului sau cum ne stabilim priorităţile, Bucureşti, Ed. All, 2000; Pincovschi, I., Mihai, M., Managementul timpului, Bucureşti, Ed. HGA, 2001. 14 vezi Informaţie şi putere, în Lumea Magazin, nr. 8. 2000; traducere de A. Cioroianu din Lettre Internationale; Munteanu, F., în Ştiină şi tehnică, www.rov.ro/ complexity /portal/ modules. php?op=modload&name= Sections&file= index&req= viewarticle &... - 34k

www.geo

polit

ic.ro

31

9.12.1999. Primele puteri economice ale lumii, după cifra de afaceri, sunt: 1. SUA (7.475,7 miliarde $); 2. Japonia (4.201,6 miliarde $); 3. Germania (2.100,6 miliarde $); Franţa (1.398,5 miliarde $); 5. Marea Britanie (1.371,7 miliarde $) … 7. China (996, 4 miliarde $)…12. Rusia (440, 6 miliarde $). Ţări care, prin potenţialul lor economic, joacă un rol foarte important în viaţa politică, în balanţa puterilor pe plan mondial.

În opinia lui K. Ohmae, corporaţiile concentrate în spaţiul geografic delimitat de triada SUA-UE-Japonia manifestă tendinţa de a domina lumea.

Fenomenul de globalizare pune în evidenţă şi un alt aspect. Excederea graniţelor statului-naţiune de către dezvoltarea explozivă a forţelor productive. Ele au depăşit caracterul naţional şi multinaţional şi au căpătat o coloratură transnaţională15, realitate ce configurează alte probleme şi sfidări. Asupra cărora nu militarii sau politicienii, ci economiştii sunt cei care avertizează. Astfel, Kenichi Ohmae (în „The Rise of Region State”; „The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”) perorează despre un capitalism virtual fără graniţe, care va aboli „statul naţional”, iar Edward Luttwak (în „Turbo-capitalism: Winners and Losers în the Global Economy”) consideră că actuala organizare politică în „entităţi spaţiale structurate pentru a delimita cu stricteţe teritoriile lor (…) inevitabil înclinate să obţină avantaje în detrimentul celorlalte entităţi de pe scena internaţională” se apropie de sfârşit. Iar pentru a-şi prezerva şi spori rolul, statele urmăresc să-şi „dobândească un substitut geoeconomic pentru rolul geopolitic aflat în decădere”. Armonia nu se va întrona în relaţiile internaţionale. „Logica conflictului” va translata zona disputelor strict militare şi se va cantona în domeniul economic, în “gramatica comerţului”. În prezent, lupta nu se mai poartă pentru teritorii, ci pentru pieţe de desfacere.

Axioma demografică - „puterea naţiunilor creşte şi scade, după cum creşte şi scade populaţia lor” -, formulată de S. Mehedinţi (în „Politica de vorbe şi omul politic”) şi confirmată ulterior şi de teoreticienii occidentali (P. Kennedy) justifică şi legitimează abordarea demopolitică a evoluţiei societăţii umane. Factorul demografic exprimă vitalitatea unei naţiuni, a unui stat.

În ultima jumătate a veacului trecut s-a produs o mutaţie vizibilă în evoluţia demografică a planetei: populaţia ţărilor dezvoltate devine staţionară sau consemnează sporuri nesemnificative, iar cea din ţările slab dezvoltate înregistrează o creştere explozivă, îngrijorătoare. La nivelul anilor 1995 situaţia, din datele oferite de B. Negoescu şi G. Vlăsceanu (în „Terra, geografie economică”), se prezenta astfel: ţări dezvoltate - 1.224 milioane şi ţări subdezvoltate - 5.533 milioane locuitori; pe structură urban/rural în 1994: rural, ţări dezvoltate - 326 milioane, iar ţări subdezvoltate – 2.667 milioane de locuitori; urban, ţări dezvoltate - 919 milioane, ţări subdezvoltate - 1.967 milioane de locuitori.16 Conform cifrelor avansate de T.J. Rourke (în „International Politcs on the World Stage”), tendinţa demografică, în perioada 1998-2025, pe zone geografice, va arăta astfel: Africa (1.496), Asia şi Oceania (4.825), America Latină şi Caraibe (690), SUA şi Canada (369), Europa (701) milioane de locuitori.17

Creşterea procentuală cea mai ridicată o înregistrează Africa, în timp ce Europa are o creştere negativă. Dacă în 1985 Africa şi Europa aveau o populaţie aproximativ egală, la orizontul anilor 2025 populaţia Africii va fi de cel puţin două ori mai mare decât cea a Europei, iar în 2050 de trei ori. Până în 2025, o serie de state africane vor atinge niveluri demografice absolut dramatice, dacă avem în vedere că mijloacele

15 Hirst, P., Thompson, P., Globalizarea sub semnul întrebării, Bucureşti, Ed. Trei, 2002. 16 Negoescu, B., Vlăsceanu, G., Terra, geografie economică.

17 Rourke, T.J., International Politcs on the World Stage.

www.geo

polit

ic.ro

32

de subzistenţă îşi vor menţine o dinamică malthusiană. Datele diferă puţin în funcţie de baza de calcul. De pildă, numărul populaţiei în 1998, potrivit lui T.J. Rourke era de 5.030 milioane, iar conform surselor ONU, volumul demografic era de 5.757 milioane încă din 1995. Oricum, un lucru este cert, în 1999 populaţia lumii a depăşit pragul celor şase miliarde.

Paul Kennedy consideră că în intervalul 1990-2025 aproximativ 95% din sporul populaţiei se va produce în ţările în curs de dezvoltare. Creşteri alarmante se vor consemna pe continentul asiatic şi african. Se anticipează chiar o răsturnare a ierarhiei la vârf în anii 2050. Un ipotetic clasament demografic al primei jumătăţi a veacului XXI propulsează un alt lider mondial India (cu 1.528.853 milioane de locuitori), urmată de China (cu 1.477.730 milioane de locuitori), SUA (cu 349.318 milioane de locuitori), Pakistan (cu 345.484 milioane de locuitori). Cinci din primele zece ţări cele mai populate ale lumii se află în Asia; în acelaşi timp, numai două ţări dezvoltate figurează în primele 20 de ţări (SUA şi Japonia). Populaţia Iranului va fi mai numeroasă decât cea a Japoniei, iar populaţia Etiopiei va fi de aproape trei ori mai mare decât cea a Franţei. Canada va avea o populaţie mai redusă decât cea a Siriei, Nepalului sau Madagascarului. Ţările europene mari (acum) vor figura din acest punct de vedere printre ţările mijlocii sau chiar mici.

Evoluţia indicatorului demografic nu poate fi indiferentă unei comunităţi responsabile faţă de destinul său. Reducerea sporurilor creşterii demografice trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru autorităţile politice din orice ţară. Fără îndoială factorul demografic nu influenţează automat puterea economică, militară şi culturală a statelor. Sunt exemple de state cu un volum demografic relativ mic - Olanda, Singapore etc. - care reprezintă adevărate puteri economice. Dar un lucru este cert, o naţiune îmbătrânită este o naţiune fără viitor. Ea nu se poate dezvolta şi nu poate juca un rol important în viaţa politică internaţională. Devine tot mai evident faptul că astăzi Europa Occidentală nu-şi poate realiza relansarea economică decât prin recursul la forţa de muncă din ţările proaspăt admise sau aspirante la UE. Fără o politică demografică raţională, comună şi aplecată spre dinamica resurselor, umanitatea va intra într-un colaps social.

În condiţiile dinamicii accelerate a economiei celui de Al Doilea Val, a multiplicării unor noi pericole pentru dezvoltarea sănătoasă şi durabilă a societăţii, semnalate şi concretizate în primele avertismente şi îndemnuri ale „teoriei creşterii zero”, alţi teoreticieni consideră că cea mai importantă tranziţie s-a produs prin trecerea de la „geopolitică” la „ecopolitică”. Viitorul umanităţii este ameninţat preponderent de degradarea continuă a mediului înconjurător. Aparent ar fi vorba de o revenire la origini, la o reconsiderare a mediului natural-fizic. O premisă facilă şi tot atât de falsă. Acum este vorba de un mediu total diferit, unul bolnav, aflat într-o continuă degradare, ireversibilă, în opinia majorităţii specialiştilor. Geopolitica nu poate face abstracţie de această nouă realitate. Conştient de riscul major pe care-l prezintă fenomenul, fostul vicepreşedinte al SUA, Al. Gore, atrăgea atenţia că omenirea are nevoie nu de o Iniţiativă de Apărare Strategică, ci de o Iniţiativă Strategică de Apărare a Mediului. În viziunea lui G. Toal (expusă în „At the End of Geopolitics? Reflections on a Plural Problematic at the Century’s End”), ecologia a devenit „agenda sacră” care implică o nouă credinţă centrată pe un set de principii fundamentale privind respectul şi ocrotirea mediului fizic-natural şi a vieţii pe planeta noastră. Iar Otto Kinnke propune şi soluţia salvatoare: ecoetica care-şi propune ca obiectiv fundamental supravieţuirea sistemului om-natură în ansamblu său. Ecoetica trebuie să înrâurească activitatea umană din toate domeniile, de la economie la politică şi cultură, de la aspectele

www.geo

polit

ic.ro

33

naţionale la cele ale comunităţii mondiale. Obiectiv generos ce implică un set de exigenţe: a) înlocuirea, atât cât este posibil, a degradării lineare a resurselor prin reutilizarea lor ciclică; b) restructurarea economiilor şi societăţilor pe principiile ecosistemului; c) rearmonizarea lumii umane cu mediul înconjurător şi diminuarea efectelor dăunătoare ale activităţii umane asupra naturii; d) adaptarea factorului demografic la consumul de energie şi materie pe cap de locuitor, corespunzător posibilităţilor ecosistemului; numai prin realizarea unei relaţii armonioase dintre necesităţile umane şi capabilităţile de susţinere ale ecosistemului, numai printr-o dezvoltare firească, potrivit legilor şi principiilor ecoeticii, putem contribui la prelungirea duratei de viaţă a speciei noastre şi evita o catastrofă de dimensiuni inimaginabile.18

Trecerea la societatea informaţională a condus la o schimbare de paradigmă: „puternicul este substituit cu inteligentul”, iar puterea îşi revendică geneza în inteligenţă şi cunoaştere. Cunoaşterea - în ipostaza de informaţie cu înţeles şi care acţionează - se obiectivează în principalul vector de putere. Societatea cunoaşterii este nu numai o realitate ci şi o necesitate pentru „a se asigura o societate sustenabilă din punct de vedere ecologic, deoarece fără cunoaştere ştiinţifică, cunoaştere tehnologică şi managementul acestora nu se vor putea produce acele bunuri, organizări şi transformări tehnologice (poate chiar biologice) şi economice necesare pentru a salva omenirea de la dezastru în secolul XXI.”19

Noul tip de societate consacră un termen şi o direcţie nouă de cercetare: „geoinformaţia.” „Puterea de cea mai înaltă calitate, nota A. Toffler, provine din aplicarea cunoaşterii”. Cunoaşterea, cea mai democratică şi inepuizabil izvor de putere, poate fi sursă de „convingere”, „multiplicator” şi „ingredient” al „averii (bogăţiei) şi forţei”. Dacă în ultimele veacuri, disputele din lumea industrializată priveau distribuţia bogăţiei, astăzi, „iminenta luptă pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o confruntare pentru distribuţia şi accesul la cunoştinţe”. Astfel, controlul cunoaşterii devine, concluziona autorul, „nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate instituţiile omeneşti (...) cunoaşterea, sursa puterii de cea mai înaltă calitate, câştigă în importanţă cu fiecare fugară nanosecundă (...) reprezintă «factorul K» al luptelor globale pentru putere.”20

Alvin Toffler aprecia că prăbuşirea comunismului a fost influenţată în mod deosebit de competiţia din domeniul cunoaşterii. „În cele din urmă, ceea ce le-a pus capac sovieticilor nu au fost armele sau economia, ci factorul K - noile cunoştinţe de care sunt acum tot mai dependente atât forţa militară, cât şi puterea economică.”21 Datorită răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaştere şi a liberei circulaţii a ideilor, SUA, Europa Occidentală şi Japonia au reuşit să consacre superioritatea economiei capitaliste faţă de cea socialistă. Aceleaşi tehnologii au contribuit în mod evident şi la diferenţierea uriaşă a puterii militare în perioada bipolarităţii. Realitatea recunoscută de Mihail Gorbaciov într-un discurs din 1989: „Am fost aproape printre ultimii care să ne dăm seama că, în epoca ştiinţei informaţiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoaşterea.”22

La nivelul comunităţii mondiale cunoaşterea evidenţiază o distribuţie mai disproporţionată decât „armele şi averea”; „numai o redistribuire a cunoaşterii (şi mai ales a cunoaşterii despre cunoaştere), adăuga Toffler spre sfârşitul cărţii „Puterea 18 Kinnke, O., Omenirea poate supravieţui numai cu un concept al eticii: ecoetica, www.int-rest.com 19 Dragănescu,M., Societatea informaţională, societatea cunoaşterii, www. academia romana. ro/carti/carti2004/pag_carte_md1.html-8k 20 Toffler, A., Puterea în mişcare, Bucureşti, Ed. Antet, 1995. 21.Ibidem. 22 vezi Munteanu, M., op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

34

în mişcare”, e chiar mai importantă decât - şi poate duce la - redistribuirea celorlalte principale resurse ale puterii.”

Richard Falk (în „This Endangered Planet: Prospects and Proposals for Human Survival”; “On Human Governance: Toward a New Global Politics”; „Predatory Globalization. A Critique”; „Religion and Human Global Governance”), A. Gidenns (în „A treia cale. Renaşterea social-democraţiei”; „A treia cale şi criticii ei”), M Horsman şi A. Marshall (în „After the Nation State: Citizen, Tribalism and the New World Disorder”), E. Luard (în „The Globalization of Politics. The Changed Focus of Political Action in the Modern World”), sau A. Linklater (în „The Transformation of Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era”) - pornind de la premisa că lumea se mişcă rapid de la geopolitică “spre o realitate mai integrată economic, cultural şi politic” - susţin şi, de fapt, contribuie la configurarea unei noi teorii: geoguvernarea. În condiţiile apariţiei problemelor de factură transnaţională, diminuării capacităţii de reacţie şi intervenţie a statului naţional în adoptarea de soluţii adecvate faţă de aceste provocări, capacitatea de guvernare de tip clasic se află într-un declin evident şi continuu. Teoria globalismului politic – sub forma unei federaţii globale, a unui „guvern mondial”, a unui „stat mondial democratic” sau a unui „megastat supranaţional” cu monopolul forţei coercitive şi legislative la nivel global; „deplasarea guvernării la nivel mondial”, instituţionalizarea unui „sistem mai amplu de guvernare globală”, după modelul UE - este tot mai des invocată astăzi.23 Deci miza politicilor globale nu o mai formează geopoliticile, ci geoguvernarea, menită să asigure structuri de guvernare eficientă la nivel global.

În concluzie, geopolitica clasică, operaţională într-un sistem internaţional de tip anarhic, în condiţiile mileniului actual devine relativ neadecvată. A ambiţiona astăzi rezolvări geopolitice şi geostrategice bazându-ne pe hărţi este un nonsens. Handicapurile geopolitice pot fi surmontate de multiplele posibilităţi de distribuţie a puterii, de apariţia comunităţilor de securitate fireşti sau încrucişate. Ceea ce creează fundamentul real pentru un echilibru al puterilor în viaţa internaţională. Jocul de sumă nulă, uriaşele costuri şi incertitudinea atingerii obiectivelor propuse - victoria şi substituţia hegemonică - garantează pe termen mediu pacea şi stabilitatea în politică internaţională.

Fenomenele de globalizare şi integrare, dezvoltarea fără precedent a tehnicii şi tehnologiei, trecerea la societatea informaţională diminuează tot mai mult importanţa factorului geopolitic şi propulsează în topul factorilor de condiţionare alte variabile: timpul, economia, populaţia, mediul, informaţia, guvernarea etc. Factori care au şi generat apariţia unor noi tipuri de abordare a statelor şi relaţiilor dintre acestea: cronopolitica, geoeconomia, ecopolitica, demopolitica, geoinformaţia, geocultura sau geoguvernarea.

Globalizarea sau Parteneriatele strategice nu vor eradica situaţiile conflictuale, competiţiile acerbe pentru dominaţie regională şi mondială şi tendinţele de ierarhizare a statelor funcţie de factorul putere, dar, indubitabil, vor conduce la o diminuare a focarelor, actelor de beligeranţă, la crearea unui nou mediu de securitate, transformând războiul într-un fenomen caduc, punând sub semnul întrebării chiar raţiunea declanşării sale.

23 vezi Huzum E., Uniunea Europeană: model pentru o integrare politică globală?, în Symposion, tom. I, nr. 2, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

35

CONSECINŢELE GEOPOLITICE ALE DDJIHAD-ULUI

Vasile SIMILEANU „Când parcurgem istoria omenirii, civilizaţia ne apare ca o pasăre îndrăgostită de râuri şi ţărmuri de mare, care şi-a făcut iniţial cuib în Mesopotamia şi în Orientul Mijlociu, a zburat apoi pe Nil, de unde s-a îndreptat spre insulele şi coastele greceşti; şi-a continuat călătoria spre peninsula italică de unde a supravegheat întinderea unui imperiu şi apoi, ca o ezitare înspre Bosfor, s-a stabilit pe Rhon şi Rhin, neezitând să treacă Canalul Mânecii; antrenată în zborul milenar, a trecut peste Atlantic alegându-şi coasta estică a unui continent, pe care l-a străbătut, ajungând la Pacific; nedescurajată de această întindere a ajuns recent în insulele nipone, de unde o impetuozitate sporită o duce spre Asia, de unde a plecat, având Orientul Mijlociu şi continentul european la orizont”.

Mircea Maliţa

Într-o societate informatizată, individul ca sinteză bio-psiho-socială este „bombardat” zilnic cu informaţii bio-psiho-sociale în scopul definitivării personalităţii sale complexe. Trebuie să precizăm că ponderea fiecărei variabile şi modul în care se ierarhizează şi interacţionează în procesul umanizării, este dată de modul în care fiecare dintre noi percepem noul. Privind înapoi, la începutul anilor nouăzeci, constatăm că ne-am despărţit de societatea bazată pe reproducerea socială forţată, construită pe baza unor multiple mecanisme autoritare de control social şi politic torţionar. Europa de Est a devenit o societate a schimbărilor rapide, adeseori haotice, în dorinţa de uita cei cincizeci de ani de îndoctrinare şi totalitarism, în speranţa reclădirii unei societăţi democratice cu echivalent occidental. Numai că democraţiile occidentale nu dau, încă, semnul instituţionalizării unei noi ordini sociale. Aceste schimbări au generat o stare pe care unul din fondatorii sociologiei - Emile Durkheim - o numeşte anomie1. Adică sistemele normative tradiţionale intră în colaps iar persoanele individuale nu se mai simt controlate intern de un set de norme puternice, investite cu autoritate.

Noua lume care s-a născut după „Revoluţia de Catifea” este una a mobilităţii, migraţiei şi schimbării modelelor culturale şi de consum. Piaţa se extinde tot mai mult, incluzând forţa de muncă, bunurile de consum, capitalurile. Împreună, aceste schimbări solicită reacţii de apărare individuală. Dar tot ele ne scindează între chemarea progresului şi chemarea tradiţiei. A fi şi a face nu mai sunt convergente. O disociere importantă se produce între memorie şi judecată, raţiune şi acţiune. Integrarea lineară este tulburată şi înlocuită de victoria agresivă a unui element asupra celuilalt. Pe un plan mai extins, se conturează un decalaj între cei care trăiesc într-o lume a pieţelor şi schimbărilor cu care se armonizează şi cei care se confruntă cu reconstrucţia şi restabilirea agresivă a identităţii culturale individuale şi colective.

Pentru lumea islamică succesul din Iran şi războiul afgan împotriva Uniunii Sovietice au fost percepute de către musulmani ca un nou stadiu al războiului global dintre Islam şi cultura occidentală. Revoluţia iraniană, sprijinită îndeaproape - am zice chiar pregătită şi susţinută de Franţa, în scopul acaparării exploatărilor petroliere şi înlăturării capitalului american şi englez - a asigurat un model revoluţionar pentru sunniţi ca şi pentru şiiţi, chiar dacă grupurile islamice sunnite au avut multe rezerve în privinţa conţinutului acestui model. Prin abdicarea URSS, lumea fundamentalistă islamică a considerat că i s-a servit nu numai o victorie împotriva ascensiunii 1 ANOMIA - Acest concept desemnează comportamentele care nu se încadrează în normele morale ale societăţilor democratice, generate de cele mai multe ori de aplicarea tehnicilor de manipulare interne sau externe asupra membrilor unui grup social.

www.geo

polit

ic.ro

36

occidentale în spaţiul arab, dar această disoluţie va opri „conspiraţia globală împotriva Islamului”, iar Statele Unite rămase singura forţă anti-islamică vor fi uşor de anihilat.

În lumea contemporană, influenţa crescândă a Franţei şi a Germaniei în lumea islamică, în special pentru deţinerea Eurasiei, a făcut ca Statele Unite să fie percepute de islamici ca vârful de lance al culturii vestice şi libertăţilor omului care ameninţă lumea islamică, nu neapărat prin forţă militară sau colonizare politică, cât mai ales prin influenţă culturală.

Masele de islamici revoluţionari recrutaţi pentru a lupta împotriva sovieticilor în războiul afgan au căutat, mai târziu, să extindă acest moment şi model al victoriei şi în Irak, aderând la mişcări de tip terorist sau implicându-se în constituirea primului stat fundamentalist-islamic în Europa: Bosnia, după eşecul revoltei kurde din Turcia. Prin urmare conflictul afgan a condus la deschiderea unui front islamic în diverse dispute locale şi naţionale cu ecouri religioase: Bosnia, Albania, Kosovo, Cecenia, Daghestan, Kashmir, Irak. Aceste implicaţii au determinat analiştii să vadă „fenomenul islamicilor afgani ca pe un fel de Internaţională Islamică”, similară în mai multe feluri cu Brigăzile de voluntari ai Internaţionalei Socialiste şi Comuniste din războiul civil spaniol al anilor 1930.

În aceste circumstanţe, politologii şi analiştii de renume văd formele de manifestare a fenomenului violent islamic ca pe un fel de „nou terorism”, diferit de cel „clasic” - manifestat în anii 70-80. Considerăm, totuşi, că nu este vorba de manifestarea unor noi forme de terorism, ci doar de transformarea şi adaptarea vechiului terorism la noile realităţi mondiale. Putem vorbi de o evoluţie ascendentă, privind adaptarea la noile tehnologii cât şi de atragerea în cadrul mişcărilor a unor persoane instruite în lumea occidentală.

Această nouă formă de adaptare ne impune să studiem şi să descoperim legăturile dintre religie şi formele extreme de violenţă, în vederea contracarării paşnice a ofensivei islamice, bineînţeles, în situaţiile în care se impun variantele paşnice de negociere. Din nefericire, ofensiva islamică a încălcat orice lege şi principiu moral, aceste manifestări declanşând reacţii cu caracter militar, din partea comunităţii internaţionale.

Care ar fi consecinţele geopolitice ale distribuirii inegale a populaţiei pe glob, ale decalajelor demografice dintre diverse ţări, ale perturbării proporţiilor dintre categorii de vârstă în cadrul aceluiaşi stat?

Aceste tendinţe nu pot să rămână fără urmări în diverse planuri, care, deocamdată, nu pot fi decât aproximate. De pildă, schimbarea raportului dintre numărul persoanelor ocupate şi cel al pensionarilor este analizat într-un articol din „Foreign Affairs” de M. Ezrati, care se referă la situaţia Japoniei. Procesul de îmbătrânire a populaţiei Japoniei şi scăderea numărului de persoane active în raport cu numărul pensionarilor au ca rezultat schimbarea orientării economiei, dinspre producţie şi exporturi către servicii, cercetare, finanţe. Abilitatea din ce în ce mai scăzută de a exporta e urmată, în mod natural, de o mai mare nevoie de a importa, corelată cu extinderea peste hotare a industriei japoneze, pe baza exportului de tehnologie. Toate acestea se vor reflecta într-o politică externă mult mai activă, cu consecinţe pentru întreaga zonă.

Majoritatea analiştilor consideră că, existenţa unor concentrări demografice inegale în diferite zone şi regiuni ale lumii va declanşa un proces de „emigraţie inversă” de populaţii dinspre ţările şi regiunile cu densitate demografică ridicată, dar în prezent sărace, spre cele cu o populaţie mai puţin numeroasă, dar bogate. Paul Kennedy aprecia că între anii 1950-1985, către statele dezvoltate din Europa au emigrat, în căutare de lucru, aproximativ 30 de milioane de persoane din ţările în curs de dezvoltare. Dintre acestea, 5 milioane s-au stabilit permanent în ţările europene. Dacă avem în vedere şi familiile lor, se poate aprecia că în Europa s-au stabilit definitiv, în perioada menţionată, aproximativ 13 milioane de emigranţi. Un proces absolut asemănător are loc şi în SUA, unde s-a stabilit un număr chiar mai mare de emigranţi din America Latină (cu precădere din Mexic), din Asia etc.

www.geo

polit

ic.ro

37

Maroc

Libia

Ucraina

Rotterdam

Transnistria

Balcani

Olanda

Federaţia Rusă

Canada

SUA

Columbia

Argentina

China Xingjiang Egipt

Arabia Saudită

Irak

Afganistan

Pakistan

TailandaFilipine

IndonesiaAfrica de Sud

FranţaBelgia

Zone de conflict teroristîn concepţia preşedintelui Bush

Campanii mil itareTrafic cu armament şi materiale nucleare

State care sponsorizează războiul terorist

State producătoare de materiale fuzibile

Reţe le regionale Intell igence

Reţe le transnaţionale teroriste exploatate de mafia rusă, caucazianăşi ba lcanică

Reţe le logistice teroriste sprijin ite de Indiaşi statele subsahariene

Războiul terorist

www.geo

polit

ic.ro

38

„Emigraţia inversă” va reprezenta unul dintre procesele sociale majore ale următoarelor decenii, care va putea fi foarte greu de controlat şi, cu atât mai puţin de oprit. Există o superficialitate a abordărilor în această privinţă.

„Închiderea graniţelor” şi „întărirea controlului” nu reprezintă o soluţie de lungă durată. Schimbările, relativ recente, din lumea contemporană, au demonstrat că efectele migraţiei nu por fi limitate prin mijloace coercitive. La frontierele statelor sau ale zonelor dezvoltate se creează, de cele mai multe ori, o tensiune mare, ce nu va putea fi contracarată prin măsuri strict administrative.

Zonele dezvoltate sunt, sau pot fi echivalate cu zone rarefiate din punct de vedere demografic, ele constituind puncte de atracţie pentru populaţiile din alte zone. Societatea contemporană nu poate accepta un timp prea îndelungat acest dezechilibru demografic. Într-un fel sau altul, dezechilibrul demografic va genera mişcări şi procese sociale de reechilibrare care, dacă avem în vedere şi posibilele catastrofe umanitare care pot fi create de către o migraţie numeroasă din zone sărace, poate avea şi un rol salvator la nivel global.

În interpretarea lui Jean François Poncet, ridicarea islamismului ca forţă a lumii de astăzi reprezintă o altă sfidare de care trebuie să ţină seama Europa („Spaţiu economic sau putere mondială”), în paralel cu expansiunea chineză. Se manifestă din partea lumii islamice o presiune politică, religioasă, demografică şi ideologică, presiune ce îmbracă un caracter delicat în cazul în care fundamentalismul islamic câştigă teren. Sunt cel puţin câteva motive, procese şi tendinţe în lumea islamică de natură să îngrijoreze Europa. Este vorba, mai întâi, de extinderea islamismului şi de prezenţa sa, uneori dominantă, în ţările din Maghreb. Statele din această regiune au gravitat în jurul Europei, Marea Mediterană fiind din acest punct de vedere o punte de legătură şi nu o întindere de apă despărţitoare. Poziţiile puternice pe care le deţine fundamentalismul islamic în Algeria, monarhie arabo-musulmană tradiţional francofonă, au reprezentat, de pildă, un semnal îngrijorător nu numai pentru Franţa, dar pentru Uniunea Europeană în ansamblu. Mai ales că Algeria este un stat pivot al SUA, ca importanţă geopolitică, foarte aproape de Europa, situat într-o regiune - Maghreb - pe care nu puţini analişti o consideră ca făcând parte deja din Europa.

Creşterea demografică susţinută a lumii islamice creează presiuni imense la graniţele Europei, din cel puţin două motive: Europa este continentul care se învecinează pe o întindere considerabilă cu lumea musulmană (mai mult, pe teritoriul continentului s-au creat deja state musulmane), la care se adaugă populaţia arabo-islamică numeroasă care trăieşte în statele mari ale Europei.

În Franţa trăiesc circa 5 milioane de locuitori provenit din Maghreb, Islamul fiind a doua religie a Franţei1. Apropierea geografică de lumea islamică are loc în momentul când ponderea din ce în ce mai scăzută a fertilităţii şi natalităţii europene, reprezintă un alt factor defavorizant pentru bătrânul continent, în cadrul populaţiei lumii. În asemenea situaţii, în mod firesc presiunea demografică ce se exercită la graniţele Europei, îndeosebi de către lumea islamică, este din ce în ce mai mare.

Consecinţe geopolitice importante pot avea şi diferenţele în ceea ce priveşte sporul natural al populaţiilor de etnii diferite, din cadrul aceluiaşi stat. În timp, diferenţele în sporul natural pot să conducă la răsturnări ale raporturilor dintre populaţiile respective. Cazul clasic din acest punct de vedere este evoluţia populaţiei ruseşti în raport cu cea musulmană în cadrul republicilor fostei URSS. La sfârşitul deceniului trecut, populaţia rusească, numărând 145 de milioane, avea acelaşi număr de copii cu cea musulmană, care număra doar 50 de milioane. Apărea limpede că pe parcursul a două 1 M. Viast, The Muslims of France, în “Foreign Affairs”, sept/oct 1996.

www.geo

polit

ic.ro

39

generaţii, populaţia musulmană urma să o depăşească numericeşte pe cea rusească. Acelaşi fenomen a avut loc şi în provincia iugoslavă Kosovo. Diferenţele

dintre sporul natural de creştere al celor două populaţii au făcut ca albanezii să devină majoritari într-o provincie care a fost leagănul de formare a poporului sârb.

Problema sporurilor inegale de creştere naturală a populaţiilor se referă cu deosebire la acele state cu populaţii minoritare semnificative. În cazul în care acestea din urmă au o rată ridicată a natalităţii, raporturile cu populaţia majoritară se schimbă dramatic, ceea ce afectează stabilitatea şi poate declanşa chiar un proces de redesenare a graniţelor. În acest context, merită menţionată evaluarea lui John T. Rourke, privitoare la raportul dintre mărimea naţionalităţii majoritare şi numărul total al populaţiei unui stat.

La modul ideal, raportul dintre aceste două variabile e de 100%, deci naţiunea majoritară include întreaga populaţie.

Odată cu apariţia pieţelor internaţionale şi a intereselor reţelelor industrial-economice transnaţionale, lumea a constat că se găseşte într-o altă perioadă evolutivă. O eră în care globalul va reprezenta viitorul mod de viaţă. O lume în care frontierele există doar pe hartă, migraţiile forţei de muncă vor fi neîngrădite, iar produsele vor circula pe întregul mapamond, marea majoritate a acestora fiind accesibile oricărui locuitor al planetei. Toate bune şi frumoase, dar în realitate lucrurile sunt foarte dure şi complicate. Dacă produci calitate, vei beneficia de un nivel de trai ridicat. Dacă produci peste cerinţele pieţei şi la un nivel calitativ scăzut, dai faliment. Din nefericire, marea majoritate a statelor europene „eliberate” după anul 1989 nu au realizat impactul acestui fenomen, decât după un deceniu de zbateri, iar statele Africii, o parte din statele asiatice şi ale Americii de Sud şi Latine au suferit dezechilibre majore, îndatorându-se peste capacitatea de efectuare a plăţilor. Această manifestare a atras după sine îndiguirea economică, statele dezvoltate limitând accesul la tehnologiile de vârf şi cultivând relaţii preferenţiale şi chiar embargoul economic.

În conformitate cu prevederile articolului 41 din Carta ONU, măsurile cu caracter economic şi diplomatic „… pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.“

Embargoul este o formă de represalii prin care un stat reţine navele comerciale ale unui alt stat, în porturi sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina să înceteze o încălcare a unor norme de drept internaţional şi să repare prejudiciul astfel cauzat1 şi presupune reţinerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat, precum şi privarea statului respectiv de un sistem de relaţii economice normale cu partenerii săi sau cu comunitatea internaţională. Astfel de manifestări, în conformitate cu legislaţia internaţională, au avut loc în anul 1991 împotriva Irakului, în perioada 1992 - 1995 împotriva Iugoslaviei, ca urmare a hotărârilor luate de Consiliul de Securitate al ONU.

Scăderea drastică a nivelului de trai în foarte multe state - în special din Africa, Asia şi America Latină - au impus găsirea unor soluţii concrete, de către comunitatea internaţională, pentru prevenirea unor catastrofe umanitare. Cu toate acestea, nu toate soluţiile propuse şi impuse de democraţiile de tip occidental au fost acceptate de aceste zone problemă, deoarece marile contradicţii ar fi fost rezolvate numai la suprafaţă.

Inegalitatea economică şi financiară nu poate fi depăşită în prezent. Probabil, într-un viitor greu de precizat, se vor găsi soluţii viabile, unanim acceptate. Din nefericire, până atunci vom asista la conflicte generate de resursele necesare existenţei şi mai puţin de cele impuse de dezvoltarea tehnologiilor avansate.

Este important să asociem conflictele generate de impactul economic în lumea 1 Iosif Armaş, Cornel Purcărea, Paul Dănuş Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară.

www.geo

polit

ic.ro

40

contemporană cu lipsa locurilor de muncă. Lipsa locurilor de muncă din Palestina a generat migraţia forţei de muncă către organizaţiile teroriste antrenate de diferite state din lumea arabă. Această stare de fapt a generat, la rândul său, lupta împotriva civilizaţiei de tip occidental. Embargoul asupra Irakului a determinat alianţe - având ca rezultat exportul petrolului din acest stat către state dependente de această resursă, prin societăţi şi companii particulare înregistrate în Ins. Cayman, la unele căsuţe poştale din statele cu legislaţii permisive - care au făcut jocul lui Saddam Hussein, în momentul când comunitatea internaţională trebuia să ia atitudine împotriva guvernului de la Bagdad.

Aceleaşi jocuri de culise s-au făcut şi în cazul Iugoslaviei. În acest context, a încălcării embargoului de către terţe state, au proliferat şi evoluat

organizaţiile de tip criminal şi mafiot, cu tentacule în marea majoritate a statelor, unde, după modelul organizaţiilor teroriste, se ocupau şi cu spălarea banilor proveniţi din afacerile ilicite. Din nefericire, estul european, fragil politic, a fost un teren propice pentru desfăşurarea acestor activităţi criminale. Nu putem să nu privim manifestările din America de Sud, unde criminalitatea financiară şi cea a spălării banilor proveniţi din afacerile cartelurilor drogurilor, au falimentat state şi au creat mari probleme sociale. Şi aici, ca în cazul Palestinei, foarte mulţi tineri au migrat către organizaţiile criminale, carteluri şi forţe teroriste (aşa numite paramilitare, înainte de 1989).

Problemele sociale, determinate de cele economice, ale unor state sau zone asiatice - Afganistan, Kashmirul indian, Kurdistanul turcesc şi cel irakian - au generat migraţia populaţiei către zone aflate în afara legii, materializate în apariţia şi evoluţia de structuri criminale şi mafiote.

Rusia, la rândul său, nu a fost ocolită de aceste manifestări. Disponibilizările masive din structurile militare, problemele economice dar şi cele etnico-confesionale s-au constituit într-un adevărat bumerang. Rakeţii au împânzit Europa, atentatele au început să apară simultan cu tendinţele separaţioniste.

Cauzele manifestării „noului terorism islamist” nu trebuie a fi privite ca rezultat al declinului terorismului sponsorizat de stat, având în vedere că cea mai mare parte a grupărilor teroriste islamice nu au fost niciodată sponsorizate de stat. Cu toate că state ca Libia, Siria, Irak, Cuba, Coreea de Nord şi din umbră, Uniunea Sovietică, au sprijinit terorismul naţional, anarhist, radical, „secular”, majoritatea grupurilor islamice egiptene teroriste, spre exemplu, s-au dezvoltat independent, în afara scenei egiptene. Exceptând o asistenţă logistică ocazională a Sudanului acordată unora din aceste grupuri teroriste, ele nu au fost grupuri sponsorizate de stat.

Multe dintre aceste grupuri au neglijat activitatea socială şi de aceea nu au putut fi alese pentru a primi un suport financiar generos din partea Arabiei Saudite şi Statelor Golfului aşa cum au primit alte grupări.

Grupurile teroriste care făceau parte din şcoala Frăţiei Musulmane au primit ajutor financiar important pentru tot felul de proiecte sociale.

În acest sens, gruparea Hamas este unică pentru că reprezintă singura mişcare a Frăţiei care a fost intens implicată, atât în terorism cât şi în activităţi sociale. Terorismul său, direcţionat numai către Israel, ca o parte a luptei naţionale palestiniene, a câştigat suportul câtorva state arabe sau individualităţi bogate din Arabia.

Modelul grupării Hamas a fost imitat în ultimii ani de gruparea Hezbollah în Liban, care dincolo de activităţile sale de guerilă împotriva Israelului, s-a implicat în întărirea socială şi politică a comunităţii Shi`i din Liban, fiind sponsorizată de Iran, sub patronajul Siriei.

Noua fază a terorismului islamic o reprezintă trecerea grupurilor teroriste de la activităţi desfăşurate în ţările lor de origine împotriva regimurilor „eretice”, la activităţi duse în arena internaţională.

www.geo

polit

ic.ro

41

Această schimbare a început cu următoarele acţiuni: prima a fost atacul cu bombă de la World Trade Center din 1993, a doua: participarea voluntarilor islamişti în conflictele din Bosnia, Albania, Kosovo, Cecenia, Kashmir şi Daghestan şi a culminat cu atacuri teroriste de mare intensitate ca cele din 11 septembrie 2001, Bali, 11 martie 2004 de la Madrid, atentatele zilnice din Irak, 07.07.2005 la metroul londonez... Deşi muncitorii români din Israel au fost victime izolate a atentatelor teroriste din acest stat, credem că este necesar să menţionăm că, pentru prima dată, România a devenit victimă a terorismului internaţional la Madrid şi Londra.

Aceste evenimente ne-a demonstrat că, în ultimii ani, a avut loc internaţionalizarea „frontului” inter-musulman din Afganistan. Această direcţie de dezvoltare a atacurilor teroriste a fost rezultatul opresiunii desfăşurate de diversele regimuri arabe asupra grupărilor teroriste, ceea ce a dus la formarea unei tabere a refugiaţilor islamici, care nu mai puteau să desfăşoare acţiuni de acest gen în propriile lor ţări. De aceea putem concluziona că orientarea către acţiuni la nivel internaţional de tip terorist este mai degrabă rezultatul factorilor externi grupărilor teroriste şi nu ai unei decizii conştiente.

În Europa Occidentală există un proces sociologic mai vechi care, se pare că a fost consolidat în ultimul deceniu şi a devenit mult mai puternic. În a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a remarcat o semnificativă creştere a migrării musulmane către democraţiile occidentale, în special către America de Nord şi Europa de Vest. În vreme ce prima generaţie de imigranţi a căutat să se integreze în civilizaţiile de tip occidental şi să lupte pentru învingerea dificultăţilor economice majore, aşteptările celei de-a doua şi a treia generaţii au fost în cele mai multe cazuri neîmplinite. Aceasta a determinat întărirea înstrăinării lor de societăţile democratice.

Deşi în multe ţări, în special Franţa (pentru statele Mahgrebului), Marea Britanie, statele din Scandinavia şi Germania, imigranţilor li s-a asigurat un generos suport economic, comunităţile lor s-au construit în mod deosebit prin generozitatea ţărilor musulmane mai bogate (Emiratele Arabe, Kuweit şa.).

Migrarea forţei de muncă şi urbanizarea forţată din ultimii douăzeci de ani a deschis noi perspective omului comun, care a părăsit stadiul dezvoltării sale iniţiale şi a migrat către metropole. Acest exod a fost alimentat de mass-media, având drept scop majorarea forţei de muncă necesară industrializării rapide. Acest proces s-a manifestat în toate statele lumii, indiferent se sistemul social. În marile metropole sunt cartiere întregi în zone în care poliţia nu poate interveni decât în forţă, organizând intervenţii asemeni unor adevărate expediţii. De ce acest lucru? Deoarece în zonele suburbane au apărut tot felul de organizaţii sau bande de tineri desrădăcinaţi, fără o pregătire de specialitate, fără o educaţie civică adecvată, tineri ce au îngroşat rândurile şomerilor, dar care nu vor să revină la situaţia iniţială (de a reveni în mediul rural sau în localităţile de baştină). Delicvenţa în periferii şi-a făcut apariţia o dată cu urbanizarea forţată şi excesivă. Scopul urbanizării excesive era să se facă faţă unei crize acute de locuinţe pe plan local, provocată de exodul forţei de muncă ce părăsea masiv satele în beneficiul oraşelor, pentru găsirea unor locuri de muncă mai interesante atât în ceea ce priveşte remunerarea, cât şi facilităţile vieţii.

Sentimentul unei insecurităţi generalizate este în viitor un fapt real şi în expansiune. Legile ţării sunt batjocorite. Nu mai este vorba de acte izolate. Se instalează teroarea. Ameninţarea teroristă este acolo, în întreaga ei realitate, chiar dacă acceptarea faptului că există permanent este diminuată, deoarece ea nu se limitează doar la violenţele grupurilor de stânga, model 1968, sau islamiste. Punerea în aplicare a unor măsuri începe cu o analiză a situaţiei şi o definire a ameninţării. Lipsa de locuinţe este o problemă pentru clasele defavorizate, accentuată după anii 90, odată cu surplusul prea costisitor provocat de criza economică.

www.geo

polit

ic.ro

42

Axa

de d

escă

rcar

e a

conf

lictu

lui c

ecen

Axe

de d

ispe

rsie

a tr

afic

ului

cu

arm

amen

t

Axa

de d

eflu

ire a

tero

rism

ului

afri

can

Axa

de d

ispe

rsie

a m

işcă

rilor

tero

riste

Axa

de d

escă

rcar

e a

conf

lictu

lui K

osov

ar

Axa

de m

igra

ţie a

miş

căril

or k

urde

Axa

de m

igra

ţie m

ahgr

ebia

nă

Axa

de m

igra

ţie a

fro-ib

eric

ă

Loca

lităţ

i viz

ate

de a

tacu

ri te

roris

te

Zonă

de

conf

lict d

esch

is c

u ta

bere

de

inst

ruire

a te

roriş

tilor

Zone

în c

are

s-au

man

ifest

at a

tent

atel

e te

roris

te

Lond

ra

Par

is Mad

ridTi

rana

CE

CE

NIA

Sof

ia

Kos

ovo

Cai

ro

Am

ster

dam

Mar

silia

Lyon

Rom

a

Bon

n Mila

no

Ber

naM

unch

en

Trie

st

Pra

ga

Cas

abl

anca

Ank

ara

Bris

tolLive

rpoo

l

www.geo

polit

ic.ro

43

Lipsa unei perspective, absenţa oricărei preocupări sociologice în domeniu sunt evidente. De aceasta este responsabil statul - doar el avizează construirea -, adică puterea politică dintre anii 1950-1980, care a lăsat ca aceasta îngrămădire de imobile tip Stalin să continue să fie construită. Aşa au apărut printre altele - printre multe altele - giganticele complexe imobiliare de la Plaine-Saint-Denis din apropierea Parisului şi de la Neuhof, lângă Strasbourg.

Explicaţiile subculturale, spre deosebire de cele structurale pun accentul pe caracteristicile particulare etnice, religioase, naţionale ale grupurilor de apartenenţă.

Xenofobia manifestată în societăţile în care se găseau, dublată de şomaj şi de dificultatea de a face faţă confruntării cu modernitatea, a condus la dezvoltarea unei infrastructuri islamice, care în atmosfera liberală a democraţiilor vestice s-a dovedit a fi o adevărată pepinieră pentru mişcările islamice. Asociaţiile sociale din Londra, birourile de refugiaţi din Germania sau fundaţiile de cercetare din Statele Unite şi din alte state occidentale sau arabe dezvoltate, au servit ca bază logistică a grupurilor teroriste islamice. Asemenea activităţi de recrutare, strângere de fonduri, publicare şi distribuire de mesaje pot fi toate desfăşurate sub acoperirea unor activităţi sociale şi culturale.

Acestea tind, acum şi în viitor, să întărească globalizarea şi internaţionalizarea terorismului islamic. Sentimentele, în creştere, antiislamice, de înstrăinare şi desrădăcinare ale tinerilor musulmani sunt, probabil, factorii cei mai importanţi în analizarea viitorului terorismului islamic.

Răspunsul la acest fenomen se găseşte - în parte - în o mai bună înţelegere de către partea vestică a lumii a rădăcinilor violenţei islamice. Paşii făcuţi de statele occidentale, sub conducerea Statelor Unite - cum ar fi creşterea cooperării în domeniile educaţiei, legislaţiei şi încurajarea antiterorismului în rândul statelor arabe şi musulmane, extrădarea teroriştilor căutaţi - sunt foarte importanţi. Dar aceştia nu asigură nici o soluţie pentru eliminarea din rădăcină a acestui fenomen. Această realitate va rămâne până când democraţiile occidentale, reprezentate de media, de politicieni şi de liderii lor culturali, vor fi gata să adopte percepţia islamică a opoziţiei dintre civilizaţiile şi culturile Islamului şi cele ale Occidentului. Neglijând aceste aspecte, reale ale lumii contemporane, civilizaţiile occidentale ajută terorismul islamic să devină o problemă globală strategică. Mediatizarea islamică a imaginii unui Islam în război cu Vestul, implică o reacţie de respingere şi de exacerbare a societăţii islamice în general şi arabe în particular, lăsând doctrinele occidentale descoperite în faţa doctrinelor politice de tip fundamentalist religios, cu mare impact în rândul maselor largi neinstruite.

Prin actele inumane comise din septembrie 2001 şi până în prezent, lumea a cunoscut o nouă formă de manifestare a atavismului, care ne caracterizează. Noile ideologii de manifestare a terorismului internaţional au avut impact asupra restructurării şi reconsiderării doctrinelor politico-militare pe plan internaţional. Deşi guvernele occidentale au încercat şi încearcă, permanent, să prezinte campania împotriva terorismului prin prisma unor războaie juste şi nu ca pe o declaraţie de război împotriva întregii lumi musulmane, eforturile lor nu au dat rezultatul scontat. Mai mult chiar, au reuşit să unească mişcările teroriste internaţionale în jurul unor lideri contestaţi de comunitatea internaţională, proveniţi, în special, din lumea arabă. Aceasta nu înseamnă că, în prezent, se manifestă globalizarea terorismului şi că terorismul este specific numai lumii arabe! Consolidarea organizaţiilor teroriste, ca efect la intervenţia coaliţiei internaţionale în Irak, este percepută de arabi şi de mulţi dintre musulmani ca o reacţie la un aşa zis asalt occidental asupra Islamului, lucru deloc adevărat, dar care nu a fost îndeajuns mediatizat. În replică, liderii musulmani radicali le explică credincioşilor că adevăratul motiv pentru care SUA a atacat Irakul este acela de a pune mâna pe

www.geo

polit

ic.ro

44

pământurile arabilor şi pe petrolul lor, şi de a-i converti la democraţia occidentală (considerată coruptă şi păgână în lumea islamică), chiar dacă unele guverne arabe condamnă aceste concepţii doctrinare. Tinerii islamici din Golf sunt învăţaţi că Ossama bin Ladin a declanşat Ddjihadul, iar în Irak şi Arabia, adepţii săi luptă pentru propriile pământuri, pe care „necredincioşii vor să le desacralizeze”. După cucerirea Irakului de către coaliţia internaţională, în lumea arabă s-a creat impresia că Irakul va fi transformat într-o trambulină către Arabia Saudită şi petrolul său, lucru total eronat.

Purtătorii de cuvânt ai Al-Qaida au anunţat o schimbare dramatică a tacticilor ce vor fi aplicate în viitor, simţite din plin de lumea occidentală, după încetarea conflictului din Irak. Adepţii lui bin Ladin sunt învăţaţi că, împotriva trupelor americane şi a civililor trebuie să lupte cu arme nucleare. Pe multe site-uri de Internet asociate cu mişcarea, apar sloganuri ca: „Singura metodă de a-i omorî pe americani este un atac nuclear” sau „Nu există civili occidentali. Fiecare occidental este un combatant pe care trebuie să îl ucizi!”.

Un element în plus ar trebui reţinut - de regulă neglijat de cercetătorii care se ocupă de fenomenul islamic - şi anume existenţa elementelor de disensiune, a personalităţii (personalizării) conflictelor şi a rivalităţii care au împiedicat dezvoltarea grupurilor teroriste dincolo de nivelul curent.

În prezent „Internaţionala Islamică”, aşa cum este, are câteva mii de fanatici susţinători şi aproximativ zece mii de simpatizanţi, suporteri şi activişti responsabili cu strângerea de fonduri. Ossama bin Ladin - eroul luptei antisovietice din Afganistan -, un fel de Che Guevarra islamic susţinut de lumea occidentală, a realizat că „rolul” şi „influenţa” eroului poate fi exploatată şi a extins ţelul de eliberare afgan la doctrina Ddjihadului Major (bine şlefuită de ideologi ai fundamentalismului islamic, care au dorit şi doresc să deţină piaţa petrolului mondial). Concomitent, ideologia Ddjihad a devenit, pentru foarte mulţi aderenţi la mişcările islamiste (marea majoritate pur religioase fără ţeluri teroriste), nu numai o parte integrantă a religiei, ci chiar principala şi singura parte a religiei demnă de urmat în lupta împotriva globalizării şi occidentalizării lumii islamice. Cu toate acestea, Ossama Bin Ladin nu este deloc pe punctul de a deveni noul Khalifat islamic şi are puţine perspective de a fi proclamat ca atare, în timp ce se constată o creştere a cooperării internaţionale între diversele grupuri teroriste, şi chiar o consolidare a noii versiuni a ideologiei Wahhabi-Takfiri care ajută la unirea unor asemenea grupuri, nu putem spune că există o „Internaţională Islamică” gata să se unească într-o mişcare globală şi să devină o ameninţare mondială strategică.

În aceste condiţii, aderenţii grupărilor islamice extremiste - mulţi dintre ei analfabeţi, îndoctrinaţi religios şi care nu dispun de suficiente cunoştinţe privind înţelegerea clară a ortodoxiei islamice şi, cu atât mai mult a fenomenelor sociale şi a democraţiilor de tip occidental - se sprijină adesea pe diverşi şeici şi învăţaţi religioşi adoptând percepţia acestora despre Islam ca fiind a lor. Această anomalie a dus la o creştere a influenţei acestor lideri asupra maselor musulmane, ale căror cunoştinţe despre Islam sunt scăzute sau foarte scăzute şi, în acelaşi timp nu au acces la mass-media şi la un învăţământ obligatoriu. Din acest punct de vedere, marea majoritate a populaţiei islamice acceptă ca lege versiunea despre Islam pe care liderii politici sau religioşi o oferă acestora şi, care este, cel mai adesea, în întregime diferită de legea coranică, centrându-se în schimb pe rădăcinile confruntării sociale şi politice.

Neclaritatea scopurilor islamice este dată de lupta pentru eliberarea unui spaţiu musulman de ocupaţia străină sau de sub un regim „eretic”. Aceşti paşi pe drumul misiunii religioase eterne, a cărei victorie, deşi garantată, va fi realizată de generaţiile viitoare, este necesar să fie făcuţi de fiecare aderent. Să nu neglijăm însă, că marea majoritate a adepţilor credinţei islamice sunt mărginiţi, în ceea ce priveşte evoluţia

www.geo

polit

ic.ro

45

politicii mondiale, fiind îndoctrinaţi - de mici copii - cu principii politico-religioase şi de luptă împotriva modernităţii occidentale. De aceea, firesc, cei mai mulţi islamici nu posedă o viziune politică proprie, clară privind fenomenele sociale la scară globală, fiind lipsiţi orice fel de pragmatism.

Considerăm că este o datorie de onoare a serviciilor de informaţii şi a mass-media - indiferent că sunt occidentale, arabe, asiatice sau ruseşti - să depisteze taberele de instrucţie şi figurile „importante” ale organizaţiilor teroriste, pentru a diminua acest flagel ce cauzează decesul a mii de persoane anual.

În decursul deceniilor au fost zeci de mii de atacuri teroriste iar terorismul internaţional a făcut zeci de mii de victime. Acest lucru demonstrează faptul că terorismul este prin esenţă forma cea mai violentă a războiului psihologic. Terorismul rămâne singura violenţă care poate fi folosită împotriva statelor occidentale, ceea ce subliniază nu vulnerabilitatea acestora, ci puterea lor, din moment ce nu pot fi lovite decât în acest fel. Se conturează tot mai mult părerea specialiştilor doctrinari că terorismul este preţul plătit de civilizaţia occidentală pentru hegemonia sa şi impunerea principiilor democratice în lume.

În prezent, analiştii internaţionali definesc paradigme teroriste, care au o importanţă vitală în elaborarea doctrinelor antiteroriste, şi anume:

a. Paradigma diplomaţiei de constrângere De la primele manifestări atestate documentar, acţiunea teroristă a fost privită ca o încercare de a determina persoane sau grupuri de interese (private sau publice) prin folosirea mijloacelor violente de intimidare, în scopul de a determina schimbări într-o situaţie existentă. Diplomaţia de constrângere se manifestă prin trei forme de bază, manifestate din secolul I î.d.H., prin acţiunile duse de poporul iudeu pentru obţinerea independenţei faţă de Roma şi până la manifestările unor minorităţi etnice pentru determinare, din ce în ce mai violente. Plecând de la această paradigmă, putem concluziona că folosirea armelor de distrugere în masă este disproporţionată cu scopul final al acţiunii teroriste. Referitor la acest aspect, Brian Jenkins şi-a exprimat punctul de vedere - în urmă cu peste douăzeci de ani - în lucrarea The Potential of Nuclear Terrorism (RABD, 1997), fiind combătut de analistul Thomas Shelling1 până de curând, când internaţionalizarea terorismului şi pericolul deţinerii de armament de distrugere în masă a devenit o ameninţare reală la adresa securităţii internaţionale.

b. Paradigma războiului În concepţia analistului Caleb Carr2 - construită iniţial pe teoria emisă de Brian Jenkins (International Terrorism - A New of Warfare, 1974) -, acţiunile teroriste pot fi puse în practică de către elemente teroriste care acţionează în nume proprii sau în serviciul unor state care susţin logistic şi financiar terorismul, scopul strategic fiind cauzarea de pierderi şi distrugeri la scară mare, în contextul a ceea ce grupările extremist-teroriste consideră a fi un conflict militar în plină desfăşurare. În prezent, când era informaţională a determinat importante mutaţii în deţinerea supremaţiei actorilor non-statali şi transnaţionali, terorismul, ca paradigmă a războiului, a evoluat mai puţin pe seama statelor sponsor, ambiguitatea acestei identităţi devenind un element cheie în paradigma războiului. Apariţia unei pieţe de intermediere - între statul sponsor şi grupările extremist-teroriste -, ca o manifestare de tip tampon, fac dificilă - chiar dacă sunt folosite metode de investigare şi integrare modernă - stabilirea identităţii statelor sponsori.

1 vezi Thomas Shelling, Thinking about Nuclear Terrorism International Security, vol. 1982. 2 vezi Caleb Carr, Terrorism as Warfare, World Policy Journal, vol. 13, no. 4, 1996.

www.geo

polit

ic.ro

46

Noile provocări ridicate de „paradigma războiului” sunt complexe şi impun analiza profundă a modului de manifestare a fenomenului terorist actual. Multitudinea de puncte de vedere ce fac referiri la desfăşurarea şi dimensiunea unor acţiuni situate la „graniţa” juridică dintre acţiunile teroriste şi acţiunile militare, au dus la deservicii privind securitatea internaţională. În acest sens este demn de reţinut acţiunile sârbilor de purificare etnică în Kosovo, operaţiunile rebelilor ceceni, acţiunile de purificare etnică a albanezilor kosovari împotriva populaţiei sârbe din enclava Kosovo, gazarea minorităţii kurde de către regimul totalitar din Irak, masacrarea unor minorităţi din Africa şi America Latină de forţele paramilitare antiguvernametale şi exemplele ar putea continua. Cert este, aşa cum sublinia Madeleine Albright, că „războiul împotriva terorismului este războiul viitorului”.

c. Paradigma noii lumi Paradigma „noii lumi” ( a unui nou sistem social) reprezintă varianta sumbră a dominaţiei mondiale de către un sistem fundamentalist religios, având drept scopuri dorinţa pentru un control totalitar şi nevoia de a crea un haos generalizat. Acest comportament antiumanitar l-au avut atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, 11 martie 2004 şi 7 iulie 2005, pe care le-am trăit şi care au lăsat loc meditaţiei comunităţii internaţionale. Grupuri de fanatici aparţinând segmentelor sociale aflate la periferia societăţii, au condus şi conduc încă, lupte sociale în numele dreptăţii sau a salvării unei minorităţi, declanşând adevărate cataclisme sociale, scăpate de cele mai multe ori de sub controlul autorităţilor legal constituite. De cealaltă parte, terorismul fanatic în numele unei doctrine religioase se manifestă pentru purificări, care lasă în urmă o multitudine de drame şi destine frânte, în scopul „renaşterii” unui nou tip de societate după un haos generalizat1, 2.

d. Paradigma Netwar Evoluţia acţiunilor teroriste în afara graniţelor statale şi internaţionalizarea acestui fenomen în direcţia Netwar, a ridicat noi dificultăţi de contracarare din partea comunităţii internaţionale. Terorismul de tip Netwar se manifestă prin acţiuni de mică anvergură, în care grupările teroriste - care au la bază doctrine, strategii şi tehnologii moderne -, folosesc structuri organizatorice sub formă de reţele adaptate erei informaţionale. „Noii” actori se constituie în grupuri de lucru dispersate pe mapamond şi, care comunică, se coordonează şi se conduc printr-o reţea informatică asemănătoare reţelei Internet, fără a avea un centru de comandă centralizat şi precis, în scopul de a fi greu de identificat şi neutralizat. Această manifestare constituie o realitate, reprezentând un fenomen major ce duce la internaţionalizarea fenomenului terorist. În acest sens am aminti grupările extremist-teroriste Hamasul palestinian, Mişcarea Zapatistă (Mexic), Fidelistas (Cuba), Patrioţii Creştini Americani, Triadele asiatice sau organizaţiile de tip mafiot. Acţiunile Netwar sunt săvârşite de adversari cunoscuţi, care şi-au modificat structurile şi strategiile în conformitate cu avantajele oferite de „lucru” în reţea, dar şi de confidenţialitatea oferită de acestea. Conform acestei paradigme, acţiunile teroriste au drept scop dezorganizarea vieţii politice şi economico-sociale. Pentru realizarea acestui „obiectiv”, organizaţiile extremist-teroriste folosesc atacuri informatice de diferite intensităţi, dar cu efecte imediate asupra comunităţii internaţionale.

1 Michael Barkum, Disaster and the Millennium, Yale University Press, New Haven, 1974. 2 Norman Cohn, The Pursuit of Millennium Revolutionary, Messianism in Medieval and Reformation Europe and Hs Bearing on Modern Totalitarian, Movements, New York, 1961.

www.geo

polit

ic.ro

47

AF

GA

NIS

TAN

FRA

NTA

Oce

anul

Pac

ific

Oce

anul

Atla

ntic

Oce

anul

Ind

ian

Oce

anul

Arc

tic

Oce

anul

Pac

ific

Oceanul

Pacific

CAN

AD

A

ARAB

IASA

UDITAIR

AN

IND

IA

SUDA

N ETIO

PIA

KA

ZAH

STA

NUZ

B EKIS

TAN

LIBI

AAL

GER

IA NIG

ER

NIG

ER

IA

CIA

DM

ALI

MA

URITA

NIA

R.D

. C

ON

GO

AN

GO

LA

ZAM

BIA

NA

MIB

IA

R. S

. A.

UCR

AIN

A

PO

LO

NIA

SUEDIA

U.K

.

FINLANDA

MO

NGO

LIA

CH

INA

MYA

NM

AR TH

AIL

AN

DA

IND

ON

EZIA

AUS

TRAL

IA

MEXIC

BRAZ

ILIA

ARGENTINA

BOLI

VIA

PER

U

VEN

EZ

UEL

A PARAG

UAY

JAPO

NIA

FILIPI

NE

EGIP

T

CECE

NIA

LIB

AN

PALE

STIN

A

IRA

KK

ASH

MIR

LOND

RA

NEW

YO

RK

MA

DRID

WA

SHIN

GTO

N

NA

IRO

BI

DAR

ES

SALA

AM

BAL

I

ISTA

NBU

L

MO

SCOV

A

BES

LAN

LOCK

ERBI

EIR

A

ETA

UCK

PKK

TIG

RII

TAM

IL

CHI

APA

S

FED

ERAT

IA R

US

A

1 2CO

LUM

BIA

3 4 5 6 7

TURC

IA

Ris

cul

tero

rist

mon

dial

LEG

EN

DA:

1 -

8. T

eror

ism

isla

mic

:1. N

ucle

ul d

e di

fuzi

e al

tero

rism

ului

isla

mic

, 2. C

elul

e A

l-Qai

da, 3

. Nuc

lee

tero

riste

isla

mic

e lo

cale

, 4. A

tent

ate

tero

rista

atri

buite

A

l-Qai

da, 5

. Ate

ntat

e at

ribui

te te

roris

mul

ui c

ecen

, 6. A

tent

ate

atrib

uite

tero

rism

ului

libi

an, 7

. Are

ale

rece

ptoa

re a

le fe

nom

enul

ui te

roris

t,

Ter

oris

m id

entit

ar (s

eces

ioni

st, 1

0. T

eror

ism

cu

fund

amen

t mar

xist

, 11.

Pira

terie

nav

ala,

12

- 16

Prod

ucat

oare

de:

12.

Opi

um, 1

3. C

ocai

na, 1

4. H

eroi

na,

15. C

anna

bis,

16.

Ecs

tasy

, 17.

Ate

ntat

e cu

alte

orig

ini (

neis

lam

ice)

8. S

tate

car

e sp

rijin

a te

roris

mul

is

lam

ic, 9

.

8 9 10 11 12 13 14 15 16 17www.geo

polit

ic.ro

48

Deoarece teroriştii, rupţi de realitate, operează într-o lume imaginară, în decursul timpului poate dispărea legătura cu motivaţia iniţială. Acţiunea teroristă devine astfel un scop în sine. Lutz Taufer, unul dintre teroriştii din fosta organizaţie RAF (Red Army Faction - Facţiunea Armatei Roşii), într-un interviu acordat revistei Der Spiegel (1998), referindu-se la capitularea oficială a organizaţiei, afirma că acesteia îi lipsea totuşi substanţa ideologică: „Gândesc că nu poţi omorî oameni şi nu poţi să stai toată viaţa în închisoare, dacă nu ştii pentru ce anume o faci […] noi n-am gândit niciodată lucrurile până la capăt”.

e. Terorism şi crize sociale Terorismul lasă să vorbească faptele şi nu vorbele, scopul urmărit - ca la atacurile teroriste ce au avut loc în Kenia, Tanzania, New York, Bali, Madrid sau Londra - poate fi recunoscut doar după alegerea ţintelor: oameni nevinovaţi, copii, turişti aflaţi întâmplător la locul ales de terorişti pentru a-şi îndeplini actele abominabile. Teroristul este gata să întrebuinţeze forţa, sfidând orice normă morală - adesea împotriva unor persoane total străine de chestiunea respectivă. Pentru justificarea acţiunilor sale de forţă, teroristul acuză o situaţie de criză, care în realitate nu există decât în imaginaţia sa. În literatura specifică este vorba tot mereu de o „luptă armată”, de „o luptă împotriva războiului imperialist”, iar teroriştii se autodesemnează ca fiind „soldaţi”, „militanţi” sau „revoluţionari”. Practic, putem afirma că se manifestă ca o psihoză de grup - ca urmare a aderării

la o ideologie politică, religioasă, culturală - cu repercusiuni negative asupra societăţii globale. Din acest punct de vedere considerăm că terorismul poate fi categorisit ca fiind patologic (ex. Panterele negre, organizaţie teroristă din SUA ce lupta împotriva „ordinii albe”, „Armata neagră de Eliberare” care militau pentru transformarea oraşelor americane în jungle ostile albilor sau Ku Klux Klan) sau psihopatic (manifestări violente şi iraţionale, fără motivaţie clară, săvârşite de persoane dezechilibrate mintal). Indispensabil este aici efectul propagandistic asupra populaţiei sau al oficialităţilor. Mass-media „îi sprijină” involuntar pe terorişti prin publicitatea pe care acestea o fac - prin ştirea de presă şi căutarea senzaţionalismului, - indispensabilă pentru aceştia. Acest lucru a determinat mutaţii importante în mentalitatea de grup a teroristului, având ca reacţie răpirea şi asasinarea unor persoane cunoscute (jurnalişti, oameni de afaceri, diplomaţi). În prezent, deturnările de avioane nu mai sunt actuale din cauza posibilităţii de eşuare a acţiunii, dar teroriştii s-au repliat şi au atacat trenuri, autobuze, metrouri...

Sper să nu se creeze o psihoză colectivă care să inhibe acţiunile lumii civilizate. La teroare trebuie un răspuns ferm, pe măsură!

www.geo

polit

ic.ro

49

TERORISM LA MARGINEA EUROPEI? - planul ucrainean sau transnistrizarea R. Moldova -

Dan DUNGACIU1

„Cred că grupul GUAM - Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova - a fost, la recenta sa întâlnire, foarte clar în această privinţă. Moldova are dreptul la respect pentru integritatea sa teritorială şi politică. Rusia n-are nici un drept să menţină o enclavă mafiota în interiorul Moldovei”.

Zbigniew Brzezinski, Europa Libera, 2 iunie 2005 „Soluţionarea diferendului transnistrean se poate derula conform schemei de soluţionare a problemei peninsulei Crimei... Noile autorităţi din Ucraina nu sunt încântate de faptul că pe teritoriul hotarului statului să existe o „gaura neagră”.

Ministrul de Externe al Ucrainei, Boris Tarasiuc, 22 aprilie 2005 „Ministrul ucrainean al Afacerilor Externe, Boris Tarasiuk, a organizat „ziua uşilor deschise”, invitându-i pe ziarişti să-i viziteze biroul de lucru, camera de odihnă şi baia. Cum intri în cabinet, dai cu ochii, pe peretele opus uşii, de portretul noului preşedinte al ţării, Viktor Iuşcenko. Peretele din dreapta a fost acoperit cu o uriaşă fotografie cu „revoluţia portocalie”, cadou din partea şefului statului. Tot acolo au fost amplasate alte două fotografii – una cu Insula Şerpilor, cealaltă cu Tuzla. „Valorile teritoriale trebuie apărate”, a comentat ministrul.”

Agenţia de presă From UA, mai 2005 „Este oare democratic ca un înalt ofiţer al serviciilor speciale americane, William Hill, cu tot respectul pentru el ca profesionist, să conducă o misiune OSCE? Este oare democratic ca îndepărtata Americă să se implice în reglementarea conflictului de pe Nistru, nu de dragul rezolvării lui, ci pentru a alunga Rusia de aici?”

Generalul Vladimir Antiufeev, Şeful MSS, RMN, mai 2005 „O Moldovă reformistă şi democratică, cu economie de piaţă, va fi mult mai atractivă pentru ca actorii internaţionali să se implice în rezolvarea problemei Transnistriei.”

Dan Fried, Departamentului de Stat al SUA, mai 2005

Ideea unor alegeri în Transnistria zilelor noastre nu ar putea, în condiţii normale, decât să stârnească zâmbete condescendente, neîncrezătoare, pe de-o parte, sau indiferenţă crasă, pe de alta. Noi, răsăritenii, ştim bine ce înseamnă „alegeri” în asemenea regimuri în care democraţia e doar un vis - urât pentru unii, nesperat pentru alţii. Nu înseamnă nimic! Adică un ritual fără sens şi fără semnificaţie, spectacol penibil chiar pentru cei care aveau naivitatea să îl ia în serios. Cine ar putea lua cu adevărat în serios alegerile din Transnistria?

Dar condiţiile nu sunt în nici un caz normale. Când însuşi preşedintele celei mai portocalii dintre revoluţii scoate din mapa sa - pregătită nu e clar de cine - un plan în care această condiţie este exprimată expres („Planul reglementării problemei transnistrene”, propus de Ucraina la 20 mai 2005), iar însuşi reprezentantul democraţie europene, Adriaan Icobovits De Szeged, reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova pare că susţine o asemenea propunere, lucrurile nu mai pot fi privite cu uşurinţă. Ceva se petrece cu Transnistria de la o vreme încoace, iar unii actori cu influenţă în zonă par decişi să „dezgheţe” un conflict care îi aştepta de prea multă vreme.

OSCE LOVEŞTE DIN NOU Dezbatere cu atât mai necesară astăzi, când apare din ce în ce mai clar cât de

fluidă este situaţia R. Moldova din punctul de vedere al securităţii, cât de puţin pare că depinde de ea şi cât de mult de alţii care nu îi vor, neapărat, binele. Recenta Rezoluţie a AP OSCE

1 Dan Dungaciu este conferenţiar universitar dr. la Universitatea Bucureşti, Catedra de Sociologie; Cercetător principal la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale de la Bucureşti - Academia Română şi Preşedinte al IDENTITAS - Centru pentru Cercetări Socio-Umane. Este membru a numeroase asociaţii academice naţionale şi internaţionale.

www.geo

polit

ic.ro

50

(Washington 1-5 iulie 2005) a stârnit deja stupefacţia şi iritarea liderilor politici de la Chişinău. Delegaţia parlamentară a Republicii Moldova (deputaţii Ştefan Secăreanu, PPCD,

Sergiu Stati, PCRM, Oleg Serebrian, PSL, şi ministrul Reintegrării, Vasile Şova) a părăsit luni, 4 iulie, sala de şedinţe a Adunării Parlamentare a OSCE, care se desfăşoară la Washington, în semn de protest că în proiectul de rezoluţie, care urmează a fi adoptat marţi de AP OSCE, nu au fost incluse amendamentele propuse de către oficialii moldoveni. Adunarea urma să adopte o rezoluţie privind Republica Moldova în baza proiectului elaborat de către preşedintele Comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova a AP OSCE, Kimmo Kiljunen. Documentul, privind reglementarea conflictului transnistrean, a fost elaborat după ce acesta a întreprins recent o vizită la Chişinău şi Tiraspol. Oficialii de la Chişinău au pus la îndoială corectitudinea unor puncte incluse de către Kiljunen, declarând că documentul trebuie modificat. Nu s-a reuşit modificarea1.

La finalul întrunirii, delegaţia Moldovei pe lângă OSCE, a anunţat joi (7 iulie), la Viena, Consiliul Permanent al OSCE despre poziţia oficială a Chişinăului în problema respectivă: Moldova „este dezamăgită de conţinutul rezoluţiei Adunării Parlamentare a OSCE” cu privire la republica noastră, adoptată în cadrul reuniunii de la Washington. Potrivit Agenţiei INFOTAG, Moldova este nemulţumită de faptul că AP OSCE a ignorat propunerile de modificare a proiectului rezoluţiei, propuse de delegaţia republicii la reuniunea de la Washington. „Delegaţia parlamentară a Republicii Moldova a intervenit, în strictă conformitate cu regulile de procedură, cu amendamentele proprii la textul rezoluţiei propus de către grupul cu privire la Moldova. Acestea, însă, au fost deliberat ignorate”, se menţionează într-un comunicat al serviciului de presă al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene. „Nu numai aspectele procedurale, dar şi conţinutul rezoluţiei contravine normelor şi standardelor activităţii OSCE în general şi reflectă într-un mod distorsionat angajamentele OSCE în Moldova”, se mai arată în comunicat. Delegaţia a mai informat OSCE că Parlamentul Moldovei, împreună cu conducerea AP OSCE şi parlamentele din statele-membre ale acestei organizaţii, „vor evalua situaţia pentru a evita în viitor practica AP OSCE de a adopta documente ce nu corespund spiritului şi principiilor fundamentale ale OSCE”.

La întoarcerea la Chişinău, unul dintre membrii delegaţiei R. Moldova, Iurie Roşca, vicepreşedintele Parlamentului republicii, a declarat: „Cunosc modul incorect în care a fost iniţiată şi întocmită rezoluţia AP OSCE privind Republica Moldova şi nu-mi rămâne decât să regret lipsa de colegialitate pe care o manifestă, a câta oară, deputatul finlandez Kimmo Kiljunen, care este principalul autor al proiectului rezoluţiei”. Potrivit lui Roşca, anume Kimmo Kiljunen şi şeful Misiunii OSCE la Chişinău William Hill se fac vinovaţi de faptul că amendamentele propuse în mod regulamentar de către membrii delegaţiei moldoveneşti la AP OSCE au fost ignorate şi s-a adoptat o rezoluţie, care „dezavantajează interesele naţionale ale Republicii Moldova şi care pune pe picior de egalitate autorităţile legale de la Chişinău şi regimul criminal separatist de la Tiraspol”. Roşca a declarat în continuare că membrii delegaţiei moldoveneşti la AP OSCE sunt aşteptaţi la Chişinău „pentru a purta consultări în interiorul Parlamentului cu şeful statului şi cu reprezentanţii Guvernului, pentru a elabora un punct de vedere solidar asupra celor întâmplate la Washington, dar şi pentru a purta consultări şi a reevalua rolul Misiunii OSCE în Moldova şi măsura în care această instituţie internaţională contribuie la rezolvarea sau, dimpotrivă, la agravarea conflictului transnistrean”. „Pe parcursul aflării misiunii la Chişinău nu s-a înregistrat nici un progres, iar intenţia

1 În procesul de adoptare a rezoluţiei în cadrul AP OSCE privind Republica Moldova nu s-a ţinut cont de mai multe amendamente importante ale delegaţiei moldoveneşti. Autorul proiectului rezoluţiei, preşedintele comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova din cadrul AP OSCE, Kimmo Kiljunen, a insistat ca aceste amendamente să nu fie susţinute de majoritatea delegaţiilor la AP OSCE.

www.geo

polit

ic.ro

51

unor birocraţi ai OSCE de a organiza alegeri în Transnistria, ocupată militar şi terorizată de un regim criminal, este inacceptabilă şi sfidează documentele adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 10 iunie, prin care Moldova şi-a formulat oficial punctul de vedere asupra diferendului transnistrean şi asupra căilor de soluţionare a acestuia”, a spus el. Vicepreşedintele Parlamentului admite că „este cazul să ne gândim la activarea unor instrumente internaţionale mult mai eficiente şi la o cooperare mult mai strânsă cu Uniunea Europeană, NATO şi SUA, care alături de ţările vecine, România şi Ucraina, să ne ajute să depăşim diferendul transnistrean”, a conchis Iurie Roşca1.

Reacţia delegaţiei R. Moldova a fost, în paranteză fie spus, perfect îndreptăţită - a forţa alegeri în Transnistria (unul dintre aspectele asupra căruia OSCE insistă) când Chişinăul merge din ce în ce mai ferm spre UE şi NATO însemnă, pe termen scurt, a scrie programul electoral al separatiştilor - „fasciştii de la Chişinău se unesc cu fasciştii din România şi se integrează în tabăra imperialismului american!” -, iar pe termen lung a plasa întreaga R. Moldova sub controlul direct şi indirect al Tiraspolului şi al protectorilor săi2.

Să vedem cu ce consecinţe.

CUM REZISTĂ ŞI CUM SE DESTRAMĂ REGIMURILE TOTALITARE? Despotismul - şi asta a înţeles Montesquieu cu sute de ani în urmă -, are o particularitate

care îl deosebeşte de celelalte forme de guvernământ: se întemeiază pe frică. Teama, sentiment difuz dar tenace, se instalează, perfidă, la toate nivelele societăţii. Teama că

1 La un bilanţ final, membrii delegaţiei parlamentare a Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a OSCE consideră că evenimentele care au avut loc la sesiunea anuală a AP OSCE, care s-a desfăşurat în perioada 1-5 iulie curent la Washington, „nu este un eşec, ci o victorie a Republicii Moldova” (AP FLUX). Potrivit membrului delegaţiei moldoveneşti, deputatul creştin-democrat, Ştefan Secăreanu, rezoluţia este un punct de vedere personal al lui Kiljunen, un punct de vedere subiectiv şi tendenţios, care are menirea de a induce în eroare AP OSCE şi care nu reflectă realitatea. În opinia lui, există persoane care au interes în tergiversarea soluţionării diferendului moldo-rus din Transnistria şi care parazitează pe această situaţie dificilă. La rândul său, membrul delegaţiei moldoveneşti la AP OSCE, Oleg Serebrian, a precizat că în rezoluţia privind Republica Moldova nu s-au regăsit amendamente importante ale delegaţiei parlamentare a Republicii Moldova privind demilitarizarea Transnistriei, problema şcolilor româneşti, problema lărgirii formatului de negocieri a conflictului Transnistria, în special, prin includerea României în acest format. Totodată, potrivit deputaţilor Secăreanu şi Serebrian, în rezoluţia respectivă, autorităţile neconstituţionale de la Tiraspol sunt puse pe picior de egalitate cu autorităţile legale de la Chişinău. În opinia delegaţilor moldoveni la AP OSCE, evenimentele de la Washington pot fi considerate o victorie, deoarece Republica Moldova a fost pentru prima dată auzită. Or, în urma intervenţiilor deputaţilor moldoveni, mai mult de jumătate din delegaţi au preferat să se abţină de la votarea rezoluţiei propuse de Kiljunen, 18 delegaţi, printre care delegaţia franceză, olandeză, polonă, portugheză şi estoniană, au susţinut Republica Moldova şi au votat împotriva respectivei rezoluţii. În context, rezoluţia a fost adoptată cu doar 61 voturi din cele peste 150. Aceste cifre demonstrează, în opinia deputaţilor moldoveni, că Republica Moldova a reuşit să se impună şi că a fost auzită. Secăreanu şi Serebrian explică numărul mare de voturi în favoarea rezoluţiei lui Kiljunen prin faptul că situaţia din Moldova este prea puţin cunoscută. De aceea, ei au subliniat că, pentru următoarea şedinţă a AP OSCE, ar fi bine ca delegaţia moldovenească să vină cu o proprie rezoluţie şi nu cu amendamente la proiecte străine. Întrebat dacă este adevărat că în continuare va avea loc revizuirea rolului OSCE în Republica Moldova, Secăreanu a declarat că, probabil, va fi necesar de a reconsidera comportamentul unor reprezentanţi ai OSCE în Moldova şi nu importanţa organizaţiei în întregime (AP FLUX). 2 La 7 iulie a.c., agenţiile de presă transmit informaţia după care pretinsul soviet suprem al Transnistriei a adoptat o „lege” privind „armata populară”, potrivit căreia „armatei populare i se acorda statut de unitate militară „benevol constituită”. Potrivit membrului din partea Chişinăului a Comisiei Unificate de Control, Ion Leahu, „legea” presupune că „armata populară se va supune ministerului apărării al Transnistriei, fiind specificate prerogativele şi împuternicirile acestei armate în condiţiile stării de asediu şi ale stării de război”. Conform „actului normativ”, vor fi întocmite listele voluntarilor, vor fi alocate resurse financiare şi vor avea loc cursuri de instruire, iar în timp de război, „armata populară va fi în calitate de trupe militare”. În opinia lui Leahu, „legea” adoptată la Tiraspol este „încă un pas în vederea consolidării spiritului de castel asediat, pentru a crea opinia că Transnistria riscă să cadă pradă agresiunii din partea Republicii Moldova”.

www.geo

polit

ic.ro

52

oricând se poate petrece ceva rău, că puterea totalitară este nepredictibilă, aleatorie, personalizată, este sentimentul care „legitimează” şi „susţine” intern orice regim dictatorial. Adică exact inversul oricărei formule democratice în care puterea legii trebuie să fie regula. Şi nu legea Puterii, care se poate declanşa oricând şi oriunde, fără să ştie de legi, norme, respect pentru Celălalt. În aceste condiţii, dezbaterea publică este o imposibilitate: devine monolog, căci doar cel puternic, adică cel care deţine Puterea, mai poate vorbi nepedepsit. E greu, dacă nu imposibil, în aceste condiţii, să reacţionezi, să ripostezi, să spui ceea ce ştii că nu e pe placul Puterii.

Cum se petrece, în aceste condiţii, sfârşitul sau prăbuşirea dictaturilor? În esenţă, există două perspective care năzuiesc să explice eşecul aşteptat al unor asemenea regimuri. În primul rând, cea marxistă. După această teorie, schimbarea de regim se va produce atunci când criza internă se va acutiza până la insuportabil - acesta este momentul când frica este depăşită. Asta înseamnă, în jargonul acestei perspective, că respectivele contradicţii de clasă - adică diferenţele între cei tot mai puţini care posedă tot mai mult şi cei tot mai mulţi care posedă tot mai puţin - va genera conflict intern sau revoluţie, ceea ce va duce la schimbarea de regim. Aceasta era, în esenţă, explicaţia lui Marx pentru prăbuşirea capitalismului şi trecerea la comunism.

Există însă şi o altă perspectivă, mai subtilă şi, de aceea, mai utilă. Aparţine francezului Alexis de Toqueville şi a fost propusă prin 1856, când acesta tipărea lucrarea s-a fundamentală despre Revoluţia Franceză. În această perspectivă, regimurile dictatoriale se destramă când, într-un mediu extern nefavorabil pentru existenţa lor, încep să facă primele concesii. Altminteri spus, când încearcă să soluţioneze câteva revendicări minime ale populaţiei ca urmare a unor presiuni directe sau indirecte externe. Scopul acestor concesii minime este satisfacerea unor aspiraţii ale populaţiei şi, prin asta, blocarea procesului revoluţionar. Dar tocmai acum, zice Tocqueville, se declanşează bulgărele de zăpadă al revendicărilor care, în final, va deveni avalanşa care dărâmă regimul. Când primele revendicări sunt satisfăcute, populaţia începe să treacă peste frică şi să ceară tot mai mult. Lecţia francezului aplicată derulării Revoluţiei franceze de la 1789 este clară: în momentul în care primele concesii apar, când prima fisură se petrece în mecanismul puterii dictatoriale, există riscul ca populaţia să sesizeze slăbiciunea şi să declanşeze un şir de revendicări care nu se vor opri decât cu schimbarea / prăbuşirea regimului.

Aşa s-a sfârşit, de pildă, URSS-ul. Când Gorbaciov a declanşat un proces de „umanizare” sau „reformare” a sistemului, spirala revendicărilor populare s-a declanşat până într-acolo încât a ajuns la revendicările ultime - naţionale -, cele care, după vorba unui academician francez, „au spulberat sistemul”.

Paradoxul paradoxurilor: un sistem care paria fără rost pe Marx, a fost învins de un mecanism social-politic identificat de „rivalul” său... Tocqueville.

CELĂLALT „URSS” - TRANSNISTRIA - ŞI PERSPECTIVELE EI Transnistria a fost gratulată de comentatorii occidentali cu varii epitete: „muzeul

comunismului”, „ultima colonie a lui Stalin” sau „Republica Sovietică Socialistă Zombi”. Încremenită de mult într-un proiect sovietic perpetuat aberant în veacul XXI la doi paşi de Uniunea Europeană şi NATO, Transnistria dă astăzi, la insistenţele externe mai mult sau mai puţin inocente, semne de tresărire. Semnalele care vin din interior sau exterior sugerează că status-quo-ul pare în criză.

Totul a început cu faimosul deja plan / proiect ucrainean de „soluţionare” a conflictului transnistrean. Planul a venit ca o „confirmare” a statutului pe care Ucraina doreşte să îl capete în urma schimbării de regim de la Kiev, respectiv cel de lider regional. Teoretic, asta convine tuturor, căci o contrapondere pro-occidentală - teoretic, cel puţin - la Federaţia Rusă poate fi un instrument util: pentru americani - care vor să facă din Ucraina un aliat serios şi sunt dispuşi să sacrifice interese democratice sau naţionale pe altarul geopoliticii -, pentru europeni, care vor să rezolve „conflictele îngheţate” cu mâna altora dar în interesul

www.geo

polit

ic.ro

53

lor - adică stabilitate şi relaţii bune cu Federaţia Rusă -, dar şi pentru R. Moldova, care vrea să joace rolul spectatorului gata să profite din bătălia dintre ursului rus şi năbădăiosului Sigfried ucrainean care crede că îl poate purta de lanţ prin regiune. (Speranţă care, în final, s-ar putea să-i fie fatală Chişinăului!)

Astfel că, după primul plan - al „celor şapte paşi” propus de preşedintele Iuşcenko la summitul GUUAM din 22 aprilie de la Chişinău şi amendat ferm doar de către preşedintele român Traian Băsescu -, Kievul vine la Vinnita cu un plan de patru pagini care va „reglementa” conflictul din Transnistria în funcţie de trei etape indicate explicit. (William Hill, Şeful Misiunii OSCE de la Chişinău l-a numit destul de vag: „o foaie de parcurs, un plan de acţiune, un îndrumar care ne-ar putea duce spre găsirea unei soluţii”.)

Nu este momentul să detaliem aici asupra planului - mai rău decât cel iniţial, cel puţin prin aerul de onorabilitate „portocalie” pe care îl are! -, căci asta au făcut deja, competent, analiştii de la Chişinău. Destul să spunem că nucleul său axial îl constituie schimbarea raportului dintre demilitarizare şi democratizare în regiunea separatistă Transnistria. Dacă în Strategia celor 3D, de pildă, primele locuri în planul de măsuri erau ocupate de „demilitarizare” şi „decriminalizare”, urmate apoi, firesc şi logic, de „democratizare”, în planul de reglementare propus de Kiev „democratizarea” este primul pas (despre ceilalţi doi, nu ni se spune nimic convingător). În octombrie-noiembrie 2005 ar trebui să se desfăşoare alegerile în sovietul suprem al regiunii transnistrene sub „controlul internaţional al UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA, Rusiei, Ucrainei şi al altor state democratice”. (Sub control s-au desfăşurat şi cele din infinit mai democrata R. Moldova...)

Ce efecte va avea acest plan, în eventualitatea acceptării lui? Mai concret, va fi schimbarea de regim de la Tiraspol vizată de Kiev soluţia la o criză care durează de aproape 15 ani?

TIRASPOL - O „DIPLOMAŢIE” PE MUCHIE DE CUŢIT Ambiguitatea reacţiei Tiraspolului faţă de recentele consultări în problema

reglementării diferendului transnistrean de la Vinniţa, este evidentă. În „era Kucima”, când politicile Ucrainei şi Rusiei erau relativ coerente şi sincronizate faţă de Transnistria, Igor Smirnov sau Valeri Liţkai nu aveau motive de îngrijorare în ceea ce priveşte aşa-zisa „politică externă” a aşa-zisei republici. După alegerea lui Iuşcenko, însă, lucrurile se schimbă. Astfel că Tiraspolul este acum obligat să joace pe linia extrem de fină care înseamnă „şi cu Rusia şi cu Ucraina”. Consecinţa: propunerile ucrainene din „planul Iuscenko” nu pot fi respinse definitiv, chiar atunci când ele vorbesc despre implicarea SUA şi UE în soluţionarea conflictului. Moscova, după cum se ştie, s-a opus unei asemenea strategii, prin reprezentantul ei Valeri Nesteruşkin. De aici ambiguitatea sau bâlbele „diplomaţiei” de la Tiraspol. Astfel, dacă şeful „ministerului de externe” al Transnistriei, Valeri Liţkai, găseşte „interesante” ideile promovate de SUA şi UE - monitorizarea frontierei şi întreprinderilor producătoare de armament, încercând să treacă cu vederea problema unei eventuale reorganizări a formatului pentagonal în septuagonal, Igor Smirnov, suspect de tăcut până acum, rezumă principalul rezultat al consultărilor de la Vinniţa la faptul că „părţile au revenit la negocieri în format pentagonal”.

Dincolo însă de precauţii, tatonări sau încercări de replieri diplomatice, aceste momente mai developează ceva la Tiraspol. Ceva care se ştia de mai devreme, dar care acum tinde să devină evident: elita puterii de la Tiraspol nu e deloc omogenă, iar presiunea externă riscă să o fragmenteze şi mai serios. Trebuie să ne aşteptăm în viitor la replieri - unele - spectaculoase. Deputatul Vladimir Bodnar, de pildă, tot el şi preşedintele organizaţiei ucrainenilor din regiune „Prosvita”, a propus susţinerea prin toate mijloacele a planului lui V. Iuşcenko, calificând rezultatele activităţii Rusiei în calitate de mediator drept „lipsite de substanţă”. Paleta reacţiilor elitei politice de la Tiraspol acoperă, practic, tot palierul.

www.geo

polit

ic.ro

54

Interesante din acest punct de vedere sunt declaraţiile liniei dure, exprimate tranşant de pro-moscovitul Vladimir Antiufeev. În interviul acordat cotidianului Vremia Novostei radiografiază situaţia fără nici o notă de „diplomaţie” în glas: „În ultimul timp, serviciile speciale occidentale şi-au intensificat acţiunile împotriva Transnistriei. Este evident că Occidentul, mai precis SUA, a decis că este momentul ca statalitatea transnistreană să fie lichidată. Instrumentele de realizare a acestei lovituri de stat sunt chemate a fi numeroasele organizaţii nonguvernamentale, reprezentate deseori doar de liderii lor”. Şeful Serviciilor Secrete Transnistrene dezvăluie şi „mecanismul”: „Are loc o intensă muncă de lămurire, în rândul tinerilor cu înclinaţii de nesupunere. Studenţii Universităţii Transnistrene, de exemplu, sunt invitaţi la conferinţe internaţionale, li se acordă burse şi prime, insuflându-li-se, în acelaşi timp, ideea că, „sub actualul regim”, ei sunt privaţi de viitor. Urmărim şi ştim 90 la sută dintre mijloacele alocate de Occident pentru finanţarea agenturilor de influenţă. Ceea ce este foarte bine, în caz contrar am fi avut şi mai multe probleme ... Cum banii primiţi trebuie folosiţi, câţiva zeci de oameni cu pancarte multicolore se vor găsi cu siguranţă. Dar dacă se gândesc să încalce legea, dar, mai ales, să recurgă la acţiuni de forţă, acţiunile lor vor fi dur stăvilite. De altfel, principalul factor de stabilitate în Transnistria este poporul, creatorul Transnistriei. În ceea ce priveşte lipsa de stabilitate tot mai acută a elitelor transnistrene, Antiufeev explică: „În Transnistria se derulează un proces normal de dezvoltare democratică a societăţii. Iar dacă parlamentarii noştri au decis să îmbunătăţească unele lucruri, să modifice sau să-şi exprime nemulţumirea faţă de vreun ministru, asta nu înseamnă divizare în interiorul echipei conducătoare”.

REPLIERI LA TIRASPOL? DESTINE INDIVIDUALE ŞI DESTINE REGIONALE Elita politică transnistreană a făcut obiectul interesului occidental cu mult înainte

de auto-proclamarea aşa numitei RMN. Britanicul Ronald J. Hill tipărea în 1977 monografia Soviet Political Elites. The Case of Tiraspol, unde evalua, documentat, procesul de selecţie a elitelor din Tiraspol şi constituirea reţelelor informale la nivelul elitelor, indiferent unde s-ar găsi plasate acestea: partid, aparat de stat, industrie sau alte ramuri ale administraţiei. A înţelege regiunea înseamnă, pentru Ronald Hill cel puţin, a înţelege dispunerea elitelor şi reţelele informale / formale pe care le dezvoltă. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult astăzi.

În ciuda garanţiilor grăbit livrate de V. Antiufeev - sau tocmai de aceea! -, este greu de crezut diagnosticul şefului securităţii transnistrene. Pe plan intern, replierea elitelor a devenit deja un fapt împlinit. Nu este încă limpede cu ce consecinţe şi în ce măsură diferenţele evidente din cadrul elitei politice (politice şi economice, de fapt) din Transnistria vor avea un rol de jucat. Este vorba despre diferenţe de orientare politică (pro-Moscova, pro-Ucraina, pro-Moldova, sau chiar pro-Occident), economice (spaţii de afaceri alocate diferitelor grupuri elitiste), de vârstă, educaţie sau cultură politică. Toate acestea, plus combinaţia dintre ele, vor decide destinul regiunii în actuala conjunctură.

Doar câteva exemple. Recent, Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat în prima lectură câteva modificări la legea supremă a nerecunoscutei RMN, care acorda legislativului transnistrean dreptul să interpreteze Constituţia şi legislaţia acestei regiuni. Aşa numita „reformă constituţională” are drept scop de a reduce prerogativele preşedintelui autoproclamatei RMN, în favoarea Sovietului Suprem. Semnificativ este că, pentru modificările la Constituţia Transnistreană, adoptate in prima lectură, au votat 29 de deputaţi din 43. Şi alte chestiuni au venit pe agendă: statutul procuraturii, care a fost inclusă, printr-un decret semnat de Smirnov, în cadrul ministerului justiţiei nerecunoscutei RMN. În plus, se vorbeşte tot mai apăsat despre necesitatea introducerii funcţiei de prim-ministru şi a redistribuirii atribuţiilor între segmentele puterii şi s-a propus modificarea modului de completare a curţilor Constituţională şi Supremă, inclusiv demiterea ministrului justiţiei Viktor Balala, un ministru apropiat de I. Smirnov. Acesta din urmă i-a acuzat pe parlamentari de

www.geo

polit

ic.ro

55

tentativa de a „uzurpa puterea judecătorească şi pe cea executivă”. Caracterizând RMN ca pe o „republică prezidenţială dură”, ministrul a menţionat că sistemul respectiv oferă posibilitatea „de a riposta presiunilor exercitate din exterior asupra ţării”. Anterior, deputatul rus Viktor Alksnis a atenţionat elita transnistreană asupra eventualităţii unei „sciziuni din interior”.

Antecedentele aceste evoluţii sunt şi mai interesante. Iniţiativa acestor replici parlamentare - atenţie: Sovietul Suprem care, conform „planului Iuscenko”, devine cheia de boltă în „soluţionarea” diferendumului transnistrean - aparţine lui Evghenii Şevciuk, vicepreşedintele sovietului suprem al regiunii. Nici nu lansa bine pe la începutul lunii mai aceste idei că a şi venit replica anturajului lui Smirnov. Conform agenţiilor de presă din Moldova, la scurtă vreme după ce au fost auzite intenţiile lui Şevciuk, pe 15 mai, jurnalistul Oleg Elkov - apropiat de Smirnov şi susţinut de şeful MSS, generalului Vladimir Antiufeev - l-a atacat direct în cadrul emisiunii televizate „Vremea mestnoe” pe Evgheni Şevciuk. Este semnificativ de precizat că - după aceleaşi surse - Evgheni Şevciuk e considerat de firma monopolistă „Sheriff” drept un eventual succesor al lui Igor Smirnov. Împreună cu Şevciuk au fost nominalizaţi şi alţi 10 parlamentari, care au susţinut propunerea legată de reforma constituţională radicală. În aceea emisiune, O. Elkov dezvăluia telespectatorilor că deputaţii, grupaţi în jurul lui E. Şevciuk, intenţionează să modifice 14 articole ale constituţiei transnistrene, acordând sovietului suprem dreptul de a cere demisia cabinetului de miniştri şi de a interpreta constituţia, precum şi a-l lipsi pe preşedintele a.z. RMN de dreptul de veto.

Unele comentarii sunt sceptice. Ambiţiile „Sheriff”-ului nu ar avea totuşi mari şanse de izbândă. E. Şevciuk, după a cum a subliniat Elkov în emisiunea deja invocată, s-a pronunţat pentru constituirea Curţii Constituţionale din 5 persoane, dintre care una urmează să fie desemnată de sovietul orăşenesc Tiraspol, unde după alegerile locale din 27 martie la putere au venit reprezentanţii „Sheriff”-ului. Igor Smirnov a reacţionat calm dar dur la adresa adepţilor unui compromis cu Moldova: „Mulţi dintre cei care au câştigat capitaluri, doresc să le legalizeze”. Şi a adăugat: „Dar vor pierde totul”. La declaraţiile lui Şevciuk după care: „Nu suntem de acord cu faptul că Sovietul Suprem nu este capabil să exercite controlul deplin asupra guvernului, care a transformat unele dintre ministerele sale în fiefuri locale”, Igor Smirnov, a descris acţiunile parlamentarilor ca pe o demonstraţie de populism în vederea alegerilor legislative care urmează să aibă loc la sfârşitul lui 2005. Întrebat dacă aceste acţiuni ar putea dezbina puterea şi conduce la o „revoluţie colorată” în regiune, Smirnov a spus: „Constituţia a fost adoptată printr-un referendum şi poate fi schimbată numai cu consimţământul populaţiei”.

Extrem de interesantă este lista deputaţilor „implicaţi” în iniţiativa lui E. Şevciuk. Pe locul al patrulea în lista semnatarilor figurează soţia şefului MSS - Galina Antiufeeva, iar pe al cincilea - cunoscutul reprezentant al opoziţiei de stânga Alexandr Radcenko. În aceeaşi listă se regăseşte şi ex-liderul Uniunii ucrainenilor din Transnistria Vladimir Bodnar.

Chiar dacă nu e clar cine a apăsat pe trăgaci, glonţul a zburat din ţeavă. Monolitul de odinioară al elitei de la Tiraspol pare surpat. Media din Moldova atenţionează că „Sheriff”-ul şi protejaţii săi au ajuns în vizorul preşedinţiei locale şi în perioada de până la alegerile în sovietul suprem vor fi urmăriţi cu atenţie de autorităţi. În realitate, ţinta unor asemenea iniţiative este tocmai status-quo-ul puterii de la Tiraspol. Cineva zguduie piramida puterii în vârful căreia stă Igor Smirnov... Totuşi, evoluţiile care au urmat declaraţiilor de intenţii ale lui Şevciuk sugerează că evoluţia din Transnistria trebuie urmărită cu atenţie. Acolo poate fi cheia disputelor şi reticenţelor de astăzi de la Bruxelles, Kiev, Chişinău, Bucureşti, Moscova sau Washington.

O recentă evoluţie de la Tiraspol nu infirmă, totuşi, cu nimic ceea ce am sugerat mai sus. Agenţiile de presă anunţă că, la 27 mai 2005, Sovietul Suprem al nerecunoscutei republici transnistrene a aprobat concepţia de politică externă a Transnistriei, care

www.geo

polit

ic.ro

56

stabileşte „posibilitatea stabilirii unor relaţii interstatale de drept între Transnistria şi Republica Moldova”. Potrivit agenţiei oficiale de presă a Tiraspolului, „Olvia press”, în varianta iniţială documentul prevedea „crearea unei asociaţii statale cu R. Moldova”, motiv pentru care deputaţii locali ar fi declarat că o vor respinge. Ulterior ei au substituit sintagma „asociaţia” prin „relaţii interstatale de drept între Transnistria şi R. Moldova” şi au adoptat documentul. Concepţia acorda o atenţie deosebită relaţiilor cu R. Moldova şi reglementării politice a conflictului. În acest context, documentul stabileşte că orice schimbare a statutului regiunii trebuie să fie acceptată abia după organizarea unui referendum. Tot pe această cale urmează să fie aprobat şi „modelul de convieţuire” cu R. Moldova şi orice alte acorduri „cu statele vecine despre posibilitatea creării unor structuri de administrare comune”. Potrivit deputaţilor locali, concepţia ar reflecta „ideologia statului în raporturile internaţionale” şi are la bază principiile de asigurare şi consolidare a independenţei Transnistriei. Drept priorităţi ale politicii externe a regiunii secesioniste au fost declarate dezvoltarea relaţiilor cu statele CSI, în special cu Rusia şi Ucraina, precum şi cu „ţări care urmează să obţină recunoaştere internaţională”.

Este un gest care concretizează convingerea tuturor actorilor politici de la Tiraspol sau un gest de forţă impus in extremis de Igor Smirnov şi menit să arate la Tiraspol sau în afara graniţelor „cine e şeful” pe malul stâng al Prutului? Nu ştim, deocamdată.

Dar nu este cert că, dacă ar există un consens la Tiraspol în ceea ce priveşte statutul de independenţă al Transnistriei, consensul s-ar prelungi şi la nivelul actorilor politici care să o gestioneze pe viitorul...

SEMNE DE ÎNTREBARE: CINE SCHIMBĂ REGULILE JOCULUI? Înainte de concluzii, să marcăm câteva evoluţii - semne de întrebare - care nu

au deocamdată un răspuns univoc. Comunitatea internaţională pare astăzi decisă să „rezolve” conflictul din partea de est

a Republicii Moldova, iar pentru asta acceptă, tacit, trei elemente inacceptabile până mai ieri. Prima este decuplarea R. Moldova de Georgia în vederea soluţionării aşa numitelor

„conflicte îngheţate”. Dacă în cazul R. Moldova „soluţia” conflictului pare astăzi că ignoră comandamentul „retragerea trupelor ruseşti, la început”, în cazul Georgiei lucrurile rămân la fel. Recenta întâlnire extraordinară de la Moscova a şefilor diplomaţiilor georgiană şi rusă „s-a încheiat cu o adevărată senzaţie”, după cum scrie Izvestia. „Începând de ieri, bazele militare ruseşti din Georgia, de-jure, nu mai există. Într-un interval record de timp, din ele nu va mai rămâne nimic nici de-facto”. Publicaţia are în vedere acordul după care trupele ruseşti se vor retrage din Georgia până în 2008. Şi ziarul citat continuă: „De la începutul anilor ’90, Kremlinul nu a avut tăria să recunoască un lucru absolut evident: bazele ruseşti din Georgia nu mai reprezintă nici factor militar, nici politic de influenţă a Moscovei asupra a evenimentelor din Transcaucazia”. Din punct de vedere militar, respectivele unităţi nu erau capabile nici să se apere pe sine. Iar din punct de vedere politic, cât de paradoxal ne pare, bazele încetaseră de mult să mai fie un instrument de presiune a Moscovei asupra Tbilisi, ba dimpotrivă. Iar în încheiere, ziarul arată că „rămâne să sperăm că abordarea realistă, raţională, faţă de miturile post-sovietice nu se limitează doar la înţelegerile cu Georgia”.

De ce în cazul R. Moldova se merge pe altă logică, în pofida tuturor angajamentelor internaţionale ale Rusiei sau a dreptului internaţional unanim recunoscut, nu vrea nimeni să ne explice deocamdată...

A doua schimbare majoră este ignorarea României. Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova din 24 martie 2005 (cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene) stipula că „reglementarea politică a acestei probleme [problema Transnistriei] urmează să fie realizată pe baza Constituţiei ţării şi normelor de drept internaţional, în strânsă cooperare cu OSCE, Uniunea Europeana, România (subl. n.), Rusia, SUA şi Ucraina”. Astăzi, România nu mai este invocată ca actor viabil şi

www.geo

polit

ic.ro

57

implicat direct în acest proces. Klaus Neukirch, purtătorul de cuvânt al Misiunii OSCE la Chişinău, afirma cu ceva vreme în urmă că România nu trebuie implicată direct, pentru că este oricum parte la soluţionarea conflictului prin implicarea UE. Logica purtătorului de cuvânt te lasă fără glas. În primul rând, că România nu este încă parte efectivă a UE şi, în al doilea rând, după această logică a reprezentării indirecte, la masa negocierilor ar trebui să stea doar Tiraspolul şi domnul William Hill, căci, oricum, celelalte state sunt reprezentate prin... OSCE.

De altfel, după întâlnirea de la Vinnita, Şeful Misiunii de la Chişinău a reiterat într-un interviu acordat Europei Libere ideea că României nu i se rezervă nici un fotoliu în primul rând pentru procesul de soluţionarea a conflictului: „s-a discutat foarte mult, în diverse întâlniri diplomatice, în diverse întâlniri inter-guvernamentale, formale şi informale, despre o posibilă extindere a formatului cu Uniunea Europeana, Statele Unite, România în diverse roluri, în diverse domenii de acţiune. În planul Iusenko şi în discuţiile pe care le-am avut la Vinnita, NU s-a vorbit decât de Uniunea Europeana şi Statele Unite. Şi la aceasta propunere am reacţionat, mai ales în declaraţia finală”.

Această abandonare a Bucureştiului care, după 1992, avea şansa să redevină actor principal implicat direct în regiune, nu a fost nici ea explicată satisfăcător nici la Washington, nici la Bruxelles, nici la Kiev dar nici la Bucureşti sau Chişinău (care este actorul cel mai interesat de a avea alături un Bucureşti care îi susţine necondiţionat şi fără rost suveranitatea).

Al treilea aspect surprinzător este ignorarea populaţiei R. Moldova, a opiniei publice sau a partidelor de Opoziţie. Unde este mult clamata democraţie în abordarea planului ucrainean? Într-un interviu din 26.05.2005 acordat Agenţiei INFOTAG, ministrul Reintegrării Vasile ŞOVA declara: „În opinia mea, majoritatea absolută a populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului a manifestat înţelegere faţă de Planul ucrainean... Sunt sigur că Parlamentul Moldovei va adopta, în viitorul apropiat, legea privind principiile de bază ale statutului regiunii transnistrene a Republicii Moldova. De asemenea, sînt convins că vom avea de definitivat documentul cu participarea reprezentanţilor sovietului legislativ suprem al regiunii, ales pe cale democratică”.

De unde ştie domnul Şova asemenea lucruri, în condiţiile în care reprezentanţii PPCD, PSL sau chiar unii reprezentanţi ai PCM s-au arătat extrem de sceptici faţă de plan - aşteptând, ca primă măsură concretă, securizarea frontierei moldo-ucrainene - nu avem de unde deduce, căci nici consultări nici dezbateri publice nu s-au produs1.

Iar ignorarea sistematică a opiniei publice din R. Moldova este o practică pe care o credem apusă la Chişinău odată cu eşecul Memorandumului Kozak din 2003.

TRANSNISTRIA VINE MAI APROAPE... Nu e vorba deocamdată despre concluzii, căci finalul episodului care se petrece

acum peste Prut nu este lămurit. Dar premisele lui sunt ameninţătoare. Suntem puşi în faţa unui proiect de „soluţionare” a conflictului din Transnistria

care se bazează, în esenţă, pe ideea unor alegeri „democratice” în Transnistria. Subtextul unui asemenea proiect este că schimbarea de lideri politici va genera, pe interval mediu şi lung, schimbare de regim în partea de est a R. Moldova.

Există o premisă aici, care trebuie punctată obligatoriu în abordarea regiunii: interesele elitelor politico-economice din Transnistria sunt legate în mod diferit de existenţa enclavei separatiste, nerecunoscute de nimeni oficial. Pentru unii, sfârşitul Transnistriei înseamnă un capăt de drum. Ei ştiu că odată cu sfârşitul regimului lui Smirnov vor sfârşi fie în închisori - sunt deja daţi în urmărire generală -, fie în elicopterul Federaţiei Ruse care va sosi special pentru a-i culege şi plasa undeva la Moscova, Belarus sau cine ştie unde alături de alţi lideri scoşi din circuit. Pentru alţii, însă, legalizarea regimului 1 Între timp, dl Şova şi-a schimbat opinia în legătură cu proiectul ucrainean. Dar se pare că alte instituţii internaţionale sau alte personaje cu influenţă în zonă insistă să ignore ce doreşte cu adevărat populaţia R. Moldovei.

www.geo

polit

ic.ro

58

politic din Transnistria după planul lui Iuşcenko înseamnă o şansă enormă: aceea de a ieşi la vedere, a face şi cheltui bani legal (chiar de a oficializa relaţia financiară solidă cu anumite cercuri de afaceri din Federaţia Rusă, Ucraina sau spaţiul occidental), a călători liber oriunde doresc, chiar a intra în politică la nivelul averilor enorme pe care le-au acumulat. Ei vor fi cei care, la o adică, vor pune umărul la înlăturarea lui Smirnov şi ei sunt cei cu care Chişinăul va avea de furcă în faza a doua de implementare a planului de reglementare ucrainean.

Căci o serie de întrebări nu pot fi evitate. Dacă mergem pe ipoteza unei spirale politice declanşate de viitoarele alegeri, unde se va opri această evoluţie? Va reuşi Vladimir Voronin să îi aducă pe aceştia în siajul Chişinăului în viitoarea construcţie statală acceptată astăzi la Kiev şi Bruxelles?

Evident, nu. Chişinăul nu este astăzi în stare să controleze nici Găgăuzia, unde frauda fiscală, corupţia, traficul de persoane etc. sunt de câteva ori mai mari decât media pe republică, sub privirile neputincioase ale autorităţilor republicane - eşecul experimentului Găgăuzia este evident pentru R. Moldova, în ciuda unor declaraţii ultra-optimiste ale preşedintelui republicii. Să speri că regimul actual de la Chişinău va avea un cuvânt semnificativ de spus la Tiraspol este o utopie.

Dar viitorii lideri de la Tiraspol vor avea indiscutabil un cuvânt greu la Chişinău cel puţin la nivelul elitelor politico-economice de aici. Mai mult, elitele politice de la Tiraspol vor fi sub protecţia nemijlocită a Kievului, care, după evoluţiile recente, nu pare atât de decuplată de Moscova cum se credea mai ieri... Şi nu este exclus ca tocmai prin acceptarea planului Iuşcenko, Vladimir Voronin să îşi sape singur groapa politică.

Există aşadar un scenariu asupra căruia trebuie reflectat cu seriozitate maximă la Chişinău, Bucureşti, Washington sau Bruxelles: chiar şi în cazul unei schimbări de elite politice la Tiraspol - extrem de probabilă după atâtea semnale externe -, aceasta nu va deveni pro-Chişinău, ci mai degrabă pro-Kiev sau pro-Moscova. Regimul nu se va modifica în sensul integrării imediate a Transnistriei în R. Moldova, căci deprinderile democratice nu există, elitele politico-economice de la Tiraspol - cele de ieri, cele de azi şi cele de mâine - dispreţuiesc Chişinăul, iar adeziunile ultime ale populaţiei spre „patria comună” nu sunt unanime.

În acest scenariu, vom asista la cucerirea Chişinăului de către Tiraspol, cu alte cuvinte la transnistrizarea Republicii Moldova. Aceasta va deveni ceea ce Vladimir Socor numea recent - un „condominium ruso-ucrainean”, care se traduce, pentru Bruxelles, Bucureşti sau alte capitale europene, nu în soluţionarea conflictului transnistrean, ci aducerea acestuia mai aproape, direct la frontiera UE de pe Prut.

www.geo

polit

ic.ro

59

RISCUL TERORIST MONDIAL

Radu SĂGEATĂ, Marcela NEDEA

Abstract: Criminalization of Participation in an Organized Criminal Group 1. Each State Party shall adopt such legislative and other measures as may be necessary to establish as criminal offences, when committed intentionally: (a) Either or both of the following as criminal offences distinct from those involving the attempt or completion of the criminal activity: I) Agreeing with one or more other persons to commit a serious crime for a purpose relating directly or indirectly to the obtaining of a financial or other material benefit and, where required by domestic law, involving an act undertaken by one of the participants in furtherance of the agreement or involving an organized criminal group; II) Conduct by a person who, with knowledge of either the aim and general criminal activity of an organized criminal group or its intention to commit the crimes in question, takes an active part in:

a. Criminal activities of the organized criminal group; b. Other activities of the organized criminal group in the knowledge that his or her participation will contribute

to the achievement of the above-described criminal aim; (b) Organizing, directing, aiding, abetting, facilitating or counseling the commission of serious crime involving an organized criminal group. 2. The knowledge, intent, aim, purpose or agreement referred to in paragraph 1 of this article may be inferred from objective factual circumstances. 3. States Parties whose domestic law requires involvement of an organized criminal group for purposes of the of the offences established in accordance with paragraph 1 (a) (I) of this article shall ensure that their domestic law covers all serious crimes involving organized criminal groups. Such States Parties, as well as States Parties whose domestic law requires an act in furtherance of the agreement for purposes of the offences established in accordance with paragraph 1 (a) (I) of this article, shall so inform the Secretary-General of the United Nations at the time of their signature or of deposit of their instrument of ratification, acceptance or approval of or accession to this Convention. United Nations Convention Against Transnational Organized Crime, New York, 15 November, 2000, Article 5, in Fighting Organized Crime by Nicolae Ecobescu, Doru Frunzulică, Ioan Voicu, Romanian Institute of International Studies „Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2005.

Cuvinte cheie: terorism, criminalitate organizată, internaţionalizare, risc, România.

RISCUL TERORIST ŞI PREMISELE ACESTUIA Conceptul de „risc terorist” exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment

terorist cu urmări sociale şi economice nedorite, orientate în direcţia obţinerii unor beneficii materiale sau morale de către grupuri de interese ostile unei puteri politice legitim instalate.

Prin estimarea riscului se au în vedere tehnicile dezvoltate pentru cuantificarea probabilităţii de producere a unui eveniment, în general cu consecinţe nedorite, respectiv a premiselor de producere ale acestuia.

Premisele riscului terorist sunt de mai multe feluri: Etnice, circumscrise a patru cauze majore:

- tendinţele centrifugale, secesioniste, ale unor comunităţi teritoriale locale constituite după criterii etnice (Ţara Bascilor în Spania, Corsica în Franţa sau Cecenia, Daghestan şi Inguşetia pe versantul nordic al Caucazului; Abhazia în Georgia, Tigrii Tamil în Sri Lanka etc).

- neconcordanţele dintre spaţiul teritorial etnic şi cel politic, determinate de trasarea arbitrară a graniţelor şi/sau a limitelor politico-administrative. Recrudescenţa naţionalismului pe fondul dispariţiei constrângerilor politico-ideologice a determinat, numai în spaţiul ex-sovietic, peste 170 de conflicte şi tensiuni inter-etnice, mare parte dintre acestea generând acţiuni teroriste (Nagornâi-Karabah, Osetia divizată, Transnistria etc.).

- panideilor etnice, ce vizează reunificarea tuturor teritoriilor locuite de aceeaşi etnie,

www.geo

polit

ic.ro

60

însă divizate politic. Crearea Republicii Arabe Unite, prin unificarea Siriei cu Egiptul (1958-1961), naţionalismul somalez ce vizează reunificarea într-o Mare Somalie a fostelor colonii britanice, italiene şi franceze din Cornul Africii, sau invazia Kuwaitului de către forţele irakiene în 1991 au avut ca pretext motivaţii de ordin etnic şi istoric1.

- luptele pentru supremaţie politică şi, implicit pentru controlul resurselor şi activităţilor economice, dintre clanurile etnice rivale (Afganistan, Tadjikistan, Irak, Rwanda, Nigeria, Liberia etc).

Religioase, determinate de extremismul religios, care reprezintă una dintre expresiile cele mai dure şi mai intolerante ale stării de haos social. Se disting trei aspecte majore:

- fundamentalismul islāmic, ce reprezintă linia dură, antioccidentală, promovată mai ales curentul şiit iranian. Aceştia consideră că pătrunderea valorilor occidentale în spaţiul islāmic ar face parte dintr-un pretins „complot mondial” împotriva tradiţiilor şi a valorilor morale, politice şi religioase ale Coranului. Ei sunt adepţii reîntoarcerii la sursele credinţei, la Islāmul tradiţional, nealterat de cultura occidentală, considerând că astfel pot fi contracarate eficient, în virtutea solidarităţii în jurul aceloraşi credinţe şi valori morale, tendinţele de expansiune ale culturii occidentale. Ridicarea fundamentalismului islāmic la rangul de politică de stat a avut loc în anul 1979 când ayatollahul Ruhollah Khomeiny, opozant al politicii pro-occidentale a şahului Reza Pahlavi a devenit lider al revoluţiei islāmice iraniene. În această calitate s-a făcut remarcat nu numai prin lovitura de stat prin care a fost îndepărtat ultimul şah al Iranului, ci şi prin instituirea unui regim care a introdus terorismul ca politică de stat, prima operaţiune fiind capturarea a 52 de membri ai corpului diplomatic iranian din Teheran (noiembrie 1979). „Răpitorii de la Teheran”, cum au fost numiţi ulterior, au devenit arhetipul teroristului: un grup de studenţi anonimi, islāmişti fanatici, care l-au făcut pe preşedintele american Jimmy Carter să piardă orice şansă de a fi reales la alegerile prezidenţiale din 1980 (Clipa 2000, I). În lumea arabă activează peste 60 de grupări islamiste, detaşându-se Al-Qaida, organizaţie creată în 1979, care a reuşit internaţionalizarea terorismului fundamentalist islāmic.

- manifestările religioase de tip arhaic, prin care este argumentată identitatea culturală a unor comunităţi locale. Reprezentativă în acest sens este situaţia Ulster-ului, în care protestanţii unionişti, loiali coroanei britanice, îşi manifestă identitatea promovând tradiţii britanice, de mult uitate de cea mai mare parte a populaţiei din Marea Britanie.

- proliferarea sectelor religioase ce promovează agresivitatea, exclusivismul şi intoleranţa, mergând până la degradarea condiţiei umane concretizată prin mutilări sau chiar sinucideri colective.

Ideologice - date de fenomenul de instrumentalizare politică a revendicărilor cu caracter identitar - etnic şi religios.

Economice - proliferarea activităţilor teroriste fiind indisolubil legată de: - gradul mare de sărăcie al populaţiei, ce favorizează recrutarea de mercenari

de către organizaţiile teroriste; - haosul economic generalizat; - contradicţiile dintre interesele marilor companii transnaţionale şi caracterul

autarhic al economiilor;

1 In cazul invaziei Kuwaitului de către Irak, în spatele pretextelor de ordin istoric şi etnic se ascundea argumentul economic, date fiind imensele resurse de hidrocarburi ale micului emirat.

www.geo

polit

ic.ro

61

- criminalitatea organizată şi activităţile de economie subterană; - infrastructura deficitară, ce îngrădeşte controlul autorităţilor statului asupra

teritoriului naţional; - embargourile şi politicile economice protecţioniste promovate de marile puteri

economice ale lumii. Culturale - ce acţionează în strânsă concordanţă cu premisele de ordin etnic şi

religios, au ca obiectiv fundamental autodeterminarea culturală a unor comunităţi locale. Politice, concretizate prin:

- sprijin moral şi financiar pe care unele guverne îl acordă grupărilor teroriste; - grad mare de instabilitate a scenei politice, concretizat prin: - amestec de concepte politice; - exacerbarea doctrinelor politice; - mărirea numărului de partide şi formaţiuni politice; - pătrunderea în politică a extremiştilor, ai unor agenţi ai diferitelor cercuri de

interese, ostile intereselor naţionale sau a unor categorii de populaţie; - încălcări ale normelor de drept internaţionale; tratarea statelor nu ca entităţi

suverane, ca subiecţi de drept internaţional, ci, adesea, ca infractori, ca duşmani ai ordinii internaţionale şi atacarea lor prin mijloace politice, economice şi chiar militare.

Financiare. Haosul financiar, consecinţă a unor politici financiare destabilizatoare este premisa esenţială pentru proliferarea terorismului financiar, fenomen deja globalizat, exercitat prin intermediul organismelor financiare internaţionale şi, într-o măsură la fel de mare, de lumea interlopă. Terorismul financiar este cel care stă la baza tuturor tipurilor de terorism.

Sociale, exprimate prin: - degradarea instituţiilor, fenomen datorat fie unor schimbări politice şi economico-

sociale majore, fie erodării încrederii populaţiei în acestea, datorită proliferării unor fenomene sociale marginale (corupţie, nivel scăzut de instruire a populaţiei) sau a politizării excesive ale acestora;

- proliferarea agresivităţii sociale (infracţionalitate, conflicte de muncă etc.); - degradarea sistemelor de valori; - fundamentalism social, ce a provocat, începând din 1977, circa 100 de atacuri

anual împotriva clinicilor americane care practică întreruperile de sarcini. Sindicale, ce stau la baza aşa-numitului „terorism sindical”. Constau în manipularea

prin intermediul unor lideri sindicali a unor categorii de salariaţi prin supralicitarea nemulţumirilor acestora, cu scopul transformării lor în instrumente de şantaj politic şi/sau economic. Evenimentele din valea Jiului, finalizate cu venirea minerilor la Bucureşti în 1990, 1991 şi 1999 sau grevele salariaţilor din sectorul feroviar din anii ’90 pot fi considerate exemple de terorism sindical.

Ar fi hazardat însă să se afirme că există o legătură directă între terorismul sindical şi ponderea membrilor de sindicat din totalul salariaţilor. O succintă radiografie a acestui indicator în statele cu cele mai avansate economii evidenţiază o pondere mare a membrilor de sindicat în ţările Europei nordice1, regiune puţin afectată însă de mişcări sindicale de anvergură. Prin urmare, considerăm ca factor esenţial pentru declanşarea terorismului sindical, gradul mare de corupţie, grefat pe fenomenul de sărăcie generalizată asociat cu declinul economic, creşterea discrepanţelor sociale

1 Ponderea membrilor de sindicat în principalele ţări industrializate (%) (2000): Danemarca–88%, Suedia–81%, Finlanda-79%, Belgia-69%, Luxemburg-50%, Irlanda-45%, Austria-40%, Italia-35%, Grecia-33%, Germania-31%, Portugalia, Marea Britanie-30%, Olanda-27%, Japonia-27%, S.U.A.-14%, Franţa-9% (Matei et al, 2003,.

www.geo

polit

ic.ro

62

şi lipsa unei protecţii sociale viabile (Tab. 1) Tabelul 1 – Indicele corupţiei (2001)

State cu grave probleme de corupţie - Ic < 5,5 State care nu au probleme de corupţie – Ic > 5,5

Bangladesh 0,4 Finlanda 9,9 Nigeria 1,0 Danemarca 9,5 Indonezia, Uganda 1,9 Noua Zeelandă 9,4 Azerbaidjan, Bolivia, Camerun, Kenya 2,0 Islanda, Singapore 9,2 Ucraina 2,1 Suedia 9,0 Rusia, Pakistan, Ecuador 2,3 Olanda 8,8 India, Kazahstan, Uzbekistan 2,7 Norvegia 8,6 ROMÂNIA, Venezuela 2,8 Australia 8,5 Moldova, Rep.~ 3,1 Elveţia 8,4 China, Argentina 3,5 Marea Britanie 8,3 Turcia, Egipt, El Salvador 3,6 Austria 7,8 Mexic, Panama, Slovacia 3,7 S.U.A., Israel 7,6

Sursa: Transparency International, Berlin, preluat din Matei et al., 2003

Legislative. Premisele legislative ale extinderii fenomenului terorist constau tocmai în lipsa unui cadru legislativ adecvat şi coerent care să-l descurajeze. Acestea constau în:

- legislaţie stufoasă, inconsecventă, greu de cunoscut şi aplicat; - norme legislative interne ce contravin celor internaţionale; - instabilitate şi incoerenţă legislativă; - vid legislativ în anumite domenii, care încurajează acţiunile cu caracter terorist.

Psihice - concretizate prin recrudescenţa comportamentului deviant, prin creşterea morbidităţii în domeniul afecţiunilor mentale, a psihopatiilor şi violenţelor necontrolabile, a schizofreniei sociale şi a degradării morale a individului.

Mediatice - comportă două aspecte majore: - atentate la viaţa, integritatea sau libertatea unor ziarişti, reporteri, cameramani

sau reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în focare de conflict cu scopul de a supralicita obţinerea unor beneficii morale sau materiale (eliberarea unor deţinuţi politici, obţinerea de fonduri pentru finanţarea acţiunilor teroriste etc.);

- „justificarea” acţiunilor teroriste prin intermediul unor instrumente mass-media (scrisă sau din domeniul audio-vizual) controlate şi finanţate de organizaţii teroriste.

Topografice - relieful accidentat fiind favorabil dezvoltării infrastructurilor teroriste şi luptelor de guerilă.

INTERNAŢIONALIZAREA FENOMENULUI TERORIST Gilles Dorronsoro (2001) afirma că tendinţa generală pe termen lung în cadrul

conflictelor internaţionale contemporane este legată de „influenţa din ce în ce mai mare a constrângerilor şi resurselor internaţionale care determină în mod relativ strâns şansele de succes ale actorilor nestatali”. Dar ce presupun aceşti „actori nestatali” şi care este obiectul acţiunii lor ? Câteva exemple ne vor putea permite să înţelegem mai bine: valul terorist îndreptat împotriva intereselor occidentale de către Ussama bin Laden şi Al-Qaida, ce a culminat cu atentatele din 11 septembrie 2001 şi 11 martie 2004; atentatele GIA din Franţa, cele ale IRA în Irlanda de Nord, cele ale ETA în

www.geo

polit

ic.ro

63

Ţara Bascilor, luptele purtate de PKK1 contra Turciei sau lupta bandelor armate ale lui Mohamed Farah Aideed în Somalia, împotriva trupelor Naţiunilor Unite. Toate acestea îmbină forţa şi violenţa armată cu alte mijloace: informarea şi propaganda, diplomaţia, programele politice, religioase, sociale şi economice. Acestea au un rol mult mai important decât în cazul unui război convenţional, definind un nou tip de conflict: războiul imagologic. După David Tucker (2001) acesta reprezintă o „luptă strategică şi tactică ce are drept obiectiv obţinerea unui sprijin popular pentru cauza sa, atât la nivel intern, cât şi internaţional”. „Actorii nestatali”, potenţiali factori generatori de insecuritate, identificaţi în organizaţii teroriste şi separatiste, fac ca într-o lume globalizată nici un stat sau teritoriu să nu fie izolat şi să nu se poată considera imun. Prin urmare, a apăra în acelaşi timp globalizarea economică şi izolarea politică, reprezintă un nonsens.

Prăbuşirea comunismului şi recrudescenţa fenomenului naţionalist în spaţiul ex-comunist arată faptul că războaiele convenţionale sunt încă departe de a se fi sfârşit. Dar capătă tot mai multă importanţă alte tipuri de conflicte care reprezintă faţa actuală a globalizării armate la care asistăm: conflicte difuze, fără declaraţie formală de război, cu combatanţi stranii, armament lejer, acţiuni discontinui şi mai ales cu populaţia civilă ca principală victimă, se proliferează tot mai mult, mai ales în ţările Lumii a Treia, cu tăcerea complice sau cu intervenţii selective din partea marilor puteri, în funcţie de interesele lor geostrategice. Răpirile şi asasinatele realizate în locuri „uitate” de către unele grupări de luptători de guerilă ale căror nume abia se cunosc, atentatele cu maşini capcană sau chiar pietrele aruncate împotriva tancurilor şi forţelor de ordine, constituie paradoxurile unei lumi fără războaie oficiale, dar unde senzaţia de nesiguranţă şi haos este evidentă (Tab. 2). Tabelul 2 - Atentatele în lume la sfârşitul secolului XX

Număr de atentate (1993-1998) Ţinte atinse de către atentate (1998) Europa de Vest 760 Afaceri 282 America Latină 569 Diplomaţie 35 Orientul Mijlociu 374 Guvern 10

Asia 158 Armată 4 Eurasia 101 Altele 68 Africa 84

America de Nord 14 Sursa: Raportul 1998 al guvernului american, nttp://www.state.gov/www/global/terrorism.

Deşi este unanim recunoscut faptul că democraţia şi respectarea drepturilor omului reprezintă unica şansă pentru evitarea violenţei şi a războaielor şi pentru facilitarea comerţului şi a bunăstării materiale, totuşi comunitatea internaţională nu a reuşit nici până în prezent să impună semnarea unei interdicţii mondiale a armelor de calibru mic sau să înfiinţeze o Curte penală internaţională permanentă, iar numărul actelor de piraterie navală este în continuă creştere. Astfel, în ultimul deceniu al secolului trecut, au fost înregistrate în lume 1.382 de acte şi tentative de piraterie maritimă, anul 1997 consemnând cel mai mare număr de atacuri îndreptate împotriva vaselor comerciale (247). Concomitent cu numărul tâlhăriilor a crescut şi gravitatea acestora: numărul total al celor ucişi, răniţi şi al persoanelor care au căzut victime ameninţărilor, actelor de violenţă şi răpirilor a crescut de la 43 în 1991 la 467 în 1998. În cursul

1 GIA (Grupul Islamist Armat); IRA (Armata Republicană Irlandeză); ETA („Euskadi ta Askatasuna” = Ţara Bascilor în libertate); PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan).

www.geo

polit

ic.ro

64

anului 1998, considerat din acest punct de vedere ca fiind anul cel mai negru de până acum, au avut loc 35 de omoruri şi 67 răniri. Zona cea mai expusă este Asia de Sud-Est (în special apele teritoriale ale Indoneziei – peste jumătate din total), însă America de Sud (în special în largul ţărmului brazilian), America Centrală şi Cornul Africii (în largul ţărmurilor Somaliei şi ale Djibouti) au început să fie şi ele zone cu risc înalt. (Chalk P., 2001, preluat din International Maritime Bureau, Piracy and Armed Robbery Against Ships, International Chamber of Commerce, Londra).

Pe lângă aceste scenarii în care se experimentează latura obscură a globalizării, evenimentele de la New York, Washington şi Madrid au confirmat faptul că şi marile metropole, cele care coordonează vectorii globalizării, reprezintă spaţii vulnerabile. După Ricardo Méndez, profesor la Catedra de Geografie Umană a Universităţii Complutense din Madrid, conceptele de „topofilie” şi „topofobie”, folosite pentru a desemna sentimentele de identificare şi adeziune, sau de respingere şi aversiune pe care le provoacă anumite spaţii prin caracteristicile lor mentale sau simbolice, găsesc în aceste manifestări, un exponent tragic.

Intervenţia puterilor occidentale în virtutea dreptului internaţional şi al principiilor morale este generată, în cele mai multe cazuri, mai curând de propriile lor interese strategice şi de retorica politico-diplomatică destinată opiniilor publice în vederea legitimizării operaţiunilor purtate, decât de voinţa reală de a acţiona în numele drepturilor omului sau al dispoziţiilor dreptului internaţional umanitar. Supralicitarea acestui mod de abordare a stărilor conflictuale generează apariţia unor curente de opinie radicale concretizate în acţiuni extremiste, ostile globalizării, ce văd în acest fenomen sursa tuturor relelor: globalizarea economiei şi comerţului internaţional produce şomaj, duce la exploatarea copiilor ca forţă de muncă, creează distrugeri mediului înconjurător, este principalul vinovat pentru expansiunea culturală a vestului industrializat în dauna patrimoniului cultural local, tradiţional, are efecte asupra exploatării femeii, produce sărăcie, subminează democraţia, slăbeşte biserica, distruge sistemul de învăţământ şi calitatea educaţiei, duce la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, contribuie la creşterea inegalităţilor de venit etc.

AREALE DE MAXIMĂ VULNERABILITATE LA FENOMENUL TERORIST Analiza vectorilor globalizanţi ai fenomenului terorist, evidenţiază existenţa pe de

o parte a nucleelor teroriste, favorabile dezvoltării activităţilor cu caracter terorist, iar pe de altă parte a unor areale receptoare a fenomenului terorist, spre care se îndreaptă cu precădere consecinţele acţiunilor teroriste. Direcţiile şi intensităţile fluxurilor teroriste se concretizează în ceea ce numim vectorii terorismului. Configuraţia lor este strâns legată de cea a nucleelor şi arealelor de recrudescenţă a fenomenului terorist, dar şi a celor receptoare al acestuia.

Individualizarea spaţială a nucleelor teroriste este strict condiţionată de premisele de dezvoltare ale activităţilor cu caracter terorist. Se disting la scară planetară, două tipuri: Activităţi teroriste cu caracter local, în care nucleele teroriste coincid, parţial sau total,

cu destinaţia acţiunilor teroriste. În majoritatea cazurilor, premisele acestor acţiuni sunt de ordin etnic, fie orientate spre autodeterminarea unor comunităţi etnice integrate politico-administrativ în state multinaţionale, fie ca rezultat al luptelor dintre fracţiuni etnice rivale, adesea cu caracter tribal, pe fondul unui haos economico-social generalizat.

Activităţi teroriste cu caracter internaţional, realizate prin intermediul unor organizaţii teroriste multinaţionale, ale căror acţiuni sunt îndreptate împotriva unor grupuri de state şi se sprijină pe o puternică diasporă. Terorismul islāmic, promovat de mişcarea Al-Qaida reprezintă cel mai caracteristic exemplu în acest sens.

www.geo

polit

ic.ro

65

1. Principalele nucleele teroriste cu caracter local 1.1. Nucleul palestinian - este subordonat luptei pentru autodeterminare a poporului

palestinian, pentru formarea unui stat suveran, prin evacuarea de către Israel a teritoriilor ocupate în 1967. Acţiunile teroriste vizează interesele geostrategice ale statului Israel, fiind orientate în primul rând împotriva implantării coloniştilor evrei în Cisiordania (West Bank) şi Gaza. Avându-şi originile în 1967, rezistenţa palestiniană capătă un caracter violent 20 de ani mai târziu, în decembrie 1987. Astfel, în urma unui accident de circulaţie survenit la 9 decembrie în Gaza, în care a fost implicat un autovehicul şi soldaţi israelieni, izbucneşte prima mare revoltă palestiniană (Intifada). Denumită şi „războiul pietrelor”, după pietrele aruncate de copiii şi adolecenţii palestinieni în soldaţii israelieni, Intifada a căpătat dimensiunile unui război purtat prin tehnici teroriste, similare guerillei urbane.

Principalul artizan al Intifadei este mişcarea teroristă Hamas, formată în Gaza pe 14 decembrie 1987, la numai 4 zile după declanşarea Intifadei. Izvorâtă din mediul religios, pe lângă Asociaţia Social-Religoasă „Al Majama Al Islami” (Frăţia Musulmană), care a sponsorizat-o şi a folosit-o pentru activităţi semiacoperite la începutul Intifadei, mişcarea Hamas şi-a fixat obiectivele câteva luni mai târziu, pe 18 august 1988: eliberarea Palestinei şi crearea unui stat islāmic, refuzul occidentalizării societăţii arabe şi devenirea unicului reprezentant al poporului palestinian. Popularitatea de care se bucură Hamas-ul în teritoriile ocupate se datorează în egală măsură şi celei de-a doua componente ale sale: cea socială, prin intermediul organizaţiei Al-Salah, ce activează cu precădere în Gaza. Aici riscul terorist este puternic grefat pe cel social, dat de puternica presiune antropică (peste 4.400 loc/kmp), de populaţia tânără, în plină expansiune demografică (jumătate din totalul populaţiei are sub 15 ani), de interdicţiile de circulaţie a persoanelor (teritoriul, de numai 360 kmp, este închis printr-un gard de sârmă ghimpată sub tensiune), de implantările evreieşti (25% din teritoriu este ocupat de 6.000 de colonişti israelieni, protejaţi şi ei de alte şanţuri, alte garduri de sârmă ghimpată, alte graniţe), de şomajul ridicat (24.000 de muncitori care lucrau în Israel au fost disponibilizaţi încă de la începutul Intifadei), de distrugerile şi pierderile umane datorate conflictului, de colapsul economic generalizat. Cealaltă componentă Hamas, cea militară (Ezzedine al-Qassam) cuprinde aproape 3.000 de combatanţi şi este axată pe acţiuni de tip guerillă urbană, ce constau în atentate cu bombe şi atentate sinucigaşe împotriva populaţiei civile israeliene şi armatei israeliene.

Organizaţia Hamas constituie fundamentul ramurii radicale a rezistenţei palestiniene, opunându-se oricăror negocieri de pace cu Israelul. Rivalitatea sa cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei constituie principalul factor destabilizator al procesului de pace din regiune, la aceasta adăugându-se şi alte organizaţii palestiniene din teritorii sau din exil (Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei; Frontul de Eliberare Palestinian - Fracţiunea Abu Abbas, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, Frontul de Luptă Populară pentru Palestina; Djihadul Islamic Palestinian; Al-Saiqa; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Intifada Al Fatah; Organizaţia Abu Nidal; Armata Palestiniană de Eliberare; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Fraţii Musulmani, Forţele Naţionale Islamice; Organizaţia Arabă 15 Mai etc (Simileanu, 2003). Prin contrast, au luat naştere şi organizaţii extremiste evreieşti care se opun creerii unui stat palestinian în teritoriile ocupate de Israel, cea mai activă fiind Frontul Popular Combatant, cu sedii în Siria şi Liban (valea Bekaa).

1.2. Nucleul libanez - subordonat panideii islāmice, are ca scop transformarea Libanului într-un stat islāmic. Apariţia în lumea islāmică a unui puternic curent de reabilitare a drepturilor şiiţilor a dus la crearea în Liban a primelor tabere de instruire militară a fundamentaliştilor şiiţi, sub conducerea lui Moussa Sadr, unul dintre cei

www.geo

polit

ic.ro

66

mai influenţi clerici şiiţi, prieten cu Khomeiny şi preşedintele sirian Assad (1959). La izbucnirea războiului civil din Liban (1975) forţele paramilitare a lui Sadr s-au transformat în Detaşamentele de Rezistenţă Libaneze („Amal”).

Operaţiunea „Pace pentru Galileea” din 1982, în urma căreia armata israeliană a ajuns până aproape de porţile Beirutului, a declanşat o reacţie puternică. Ayatolahul Khomeiny a trimis Garda Revoluţionară Iraniană la Baalbek, pentru a-i sprijini pe libanezi, iar şeicul Mehdi Shamdeddin, conducătorul Înaltului Consiliu Şiit din Beirut, a chemat populaţia la rezistenţă civilă. Pe acest fond a fost creată în 1985 organizaţia Hizballah (Hezbollah) (Partidul lui Allah), având ca scop transformarea Libanului, stat multiconfesional, într-o republică islāmică, după modelul iranian. Manifestul din 16 februarie 1985 expune cu claritate scopul noului partid: „noi ne supunem unei singure comenzi înţelepte şi drepte, cea a Ayatolah-ului Khomeiny. Pornind de la acest principiu, noi, libanezii, suntem o naţiune corelată cu toţi musulmanii din lume. Ne uneşte o legătură ideologică şi politică puternică - Islāmul. În consecinţă, ceea ce li se întâmplă musulmanilor din Afganistan, Irak, Filipine şi oricare alte locuri afectează corpul naţiunii noastre islāmice (…). Fiecare dintre noi este un soldat combatant atunci când se înalţă chemarea la Djihad”. Referitor la statul Israel, Manifestul stabilea poziţiile de pe care va fi dusă lupta: „războiul nostru cu Israelul este determinat de înţelegerea faptului că această entitate sionistă este un agresor prin dezvoltare şi formare şi există un pământ uzurpat cu preţul drepturilor populaţiei musulmane. Lupta noastră cu această entitate nu se poate sfârşi decât o dată cu eliminarea ei completă. Din această cauză nu admitem şi nici nu respectăm nici o decizie de încetare a focului, nici nu aderăm la vreun tratat de pace cu ea”. Cu toate acestea, scopurile Djihadului promovat de Hizballah sunt defensive: apărarea pământului sfânt, cotropit de forţele sioniste şi americane.

În aceste condiţii şi cu o astfel de platformă politică, Hizballah-ul a avut imediat o imensă „priză la public”, ajungând chiar să fie considerat ca reprezentantul comunităţii şiite nu numai împotriva ocupantului, ci pentru drepturi civile şi libertăţi politice.

Fundamentalismul extrem, nerealist, din anii ’80 a mişcării Hizballah, cât şi afilierea sa cu mişcarea de eliberare promovată de grupările palestiniene, a intrat în conflict cu politica moderată a grupării Amal şi cu autorităţile siriene. Pe acest fond s-a declanşat între cele două organizaţii „Războiul pentru supremaţie în Libanul de Sud” (1988). Conflictul, mediat de Siria, s-a încheiat cu Acordul de la Damasc, prin care se prevedeau drepturile organizaţiei Hizballah, de a continua războiul împotriva ocupaţiei israeliene în Libanul de Sud, aceasta câştigând în prestigiu şi fiind recunoscută în lumea islāmică ca o puternică forţă pe frontul luptei împotriva sionismului (Simileanu, 2003).

1.3. Terorismul din Kurdistan - la fel ca şi cel palestinian, are un caracter identitar, fiind subordonat panideii kurde, ce vizează reunificarea tuturor teritoriilor locuite de kurzi din Turcia, Irak, Iran şi Siria într-un singur stat naţional, succesor al statului antic Kaldahar-Babilonian. Pentru a duce la îndeplinire aceste obiective, a fost creat în 1978, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), menit să coordoneze lupta armată a kurzilor din sud-estul Anatoliei. Turcia a considerat acest act o gravă ameninţare la adresa integrităţii sale statale, fapt pentru care autorităţile centrale turce au trecut la ample acţiuni de represiune împotriva luptătorilor kurzi, care au culminat cu capturarea, în aprilie 1999, la Nairobi (Kenya) a liderului PKK, Abdullah Öçalan. Acesta a fost judecat şi condamnat la moarte sub acuzaţia de „înaltă trădare”, sentinţa nefiind încă dusă la îndeplinire. De altfel, „dosarul kurd” reprezintă unul dintre principalele obstacole în calea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană.

De cealaltă parte, capturarea liderului său incontestabil a determinat PKK să-şi reorganizeze structurile de tip terorist. În noua concepţie, centrul de greutate al

www.geo

polit

ic.ro

67

acţiunilor s-a deplasat către spectrul politic, prin mobilizarea forţelor simpatizante şi politizarea structurilor organizatorice, acţiunile militare fiind transferate la baza „Dole Koqe” din Munţii Kanil (în nordul Irakului).

Partidul Muncitorilor din Kurdistan este activ şi în România, având peste 1.500 de membri şi trei departamente distincte: politic, financiar şi de informaţii. După arestarea lui Abdullah Öçalan, membrii PKK din România s-au concentrat asupra menţinerii controlului asupra comunităţii kurde, organizând cursuri de pregătire pentru activităţi insurgente şi participând la operaţiuni de trafic de droguri şi armamaent, extorcări şi răpiri de persoane, acţiunile vizând interesele comunităţii turce. La aceastea se adaugă editarea unui ziar propriu în România (Vocea Mesopotamiei) ce reprezintă un mijloc de propagandă (Tudor, 2002).

1.4. Cecenia - constituie un alt exemplu de terorism cu triplu substrat: etnic, confesional şi economic, generat de „războiul” conductelor de petrol de la Marea Caspică. Obiectivul primordial al terorismului cecen vizează însă, independenţa acestei republici din componenţa Federaţiei Ruse. Abuzurile armateri ruse1 în timpul celor două războaie din Cecenia (1994-1996 şi 1999-2002) au accentuat sentimentul de intoleranţă etnică în rândul populaţiei locale favorizând extremismul religios, pe acest fundal fiind stabilite legături cu organizaţiile teroriste islāmice internaţionale.

Acţiunile teroriste, coordonate de liderii politici şi religioşi ceceni, sunt orientate împotriva obiectivelor militare şi civile ruseşti, atât din mica republică caucaziană, cât şi de pe întregul teritoriu al Federaţiei. Acestea constau în atentate cu bombă, răpiri şi luări de ostateci, deturnări de avioane, activităţi financiare ilicite ce stau la baza finanţării acţiunilor teroriste etc. Multe dintre acestea sunt orientate împotriva populaţiei civile, în unele cazuri cu consecinţe deosebit de grave (atentatele de la teatrul Dubrovska din Moscova – 2002, de la şcoala din Beslan – 2003 etc).

1.5. Irlanda de Nord Terorismul Armatei Republicane Irlandeze (IRA) şi cel al organizaţiilor paramilitare protestante a fost mult timp considerat ca fiind forma cea mai violentă cu care s-a confruntat Europa Occidentală după 1945.

Clivajul ce stă la baza terorismului nord-irlandez este de natură politico-confesională, opunând comunitatea catolică, partizană a unirii Ulsterului cu Republica Irlanda şi fragila majoritate protestantă (56% din totalul populaţiei), adeptă a menţinerii suveranităţii britanice. Catolicii explică aceste tulburări prin dominaţia exercitată de protestanţi în toate domeniile vieţii politice şi economice, în timp ce protestanţii evocă temerea că o eventuală unire cu Irlanda ar duce la pierderea avantajelor politice şi a identităţii lor culturale.

Pe acest font, terorismul practicat de IRA urmăreşte să convingă populaţia şi opinia publică atât din Irlanda de Nord, cât şi din celelalte regiuni ale Regatului, să exercite presiuni asupra guvernului britanic pentru a-l determina să se retragă din Irlanda de Nord, lăsându-i astfel pe irlandezi (catolici şi protestanţi) să-şi rezolve singuri conflictul fără intervenţie britanică.

1.6. Ţara Bascilor Terorismul basc, promovat de organizaţia separatistă „Euskadi ta Askatasuna” - ETA (Patria Bască şi Libertatea), se sprijină pe puternicul naţionalism din această provincie spaniolă, fundamentat pe conştiinţa specificităţii etnice şi lingvistice a acestui popor. Principalul său obiectiv este desprinderea regiunii de sub autoritatea guvernului spaniol şi transformarea sa într-un stat naţional de orientare marxistă.

Fondată în 1959, ETA este una dintre cele mai vechi organizaţii teroriste din Europa. Acţiunile sale sunt de tipul atentatelor cu bombă şi automobile capcană şi vizează

1 Abuzurile armatei ruse constând în jafuri, răpiri, omoruri, violuri au fost confirmate prin mărturii numeroase şi incontestabile.

www.geo

polit

ic.ro

68

interesele economice şi financiare ale Spaniei. Aria lor de răspândire nu depăşeşte teritoriul spaniol, concentrându-se în provincia bască, în Madrid şi alte mari oraşe spaniole.

1.7. Algeria. Recrudescenţa terorismului algerian de la sfârşitul anilor ’80 este legată de ascensiunea mişcării fundamentaliste islāmice, coordonată de Frontul Salvării Islāmice (FSI), al cărui obiectiv este transformarea Algeriei într-un stat islāmic.

Repetatele ciocniri între fundamentaliştii islāmici şi forţele guvernamentale au avut ca rezultat suspendarea celui de-al doilea tur al alegerilor parlamentare din 1992, interzicerea adunărilor publice, introducerea stării de asediu şi dizolvarea FSI (Matei et al., 2003). Pe acest fond are loc, la 29 iunie 1992, un atentat terorist căruia îi cade victimă preşedintele în exerciţiu, Mohammed Bourdiaf. Acesta generează un război civil de o rară violenţă între fundamentaliştii islāmici şi forţele guvernamentale, soldat, în următorii ani, cu circa 60.000 de victime de ambele părţi.

Politica de reconciliere naţională lansată de preşedintele Bouteflika în 1999 găseşte sprijin în rândul unor lideri islāmişti, punând, pentru un moment, capăt acţiunilor armate. Violenţa endemică din ultimul deceniu izbucneşte însă curând, sub formă de masacre cu substrat etnic şi atentate teroriste asupra unor obiective civile şi militare din marile oraşe. În consecinţă, situaţia economico-socială a ţării se degradează considerabil, accentuându-se tendinţele centrifugale ale populaţiei berbere din provincia Kabilia (17% din populaţia totală a ţării).

1.8. Sri Lanka - constituie un alt exemplu de terorism cu substrat etnico-identitar, determinat de tendinţele centrifugale ale populaţiei tamil din nord-estul insulei de a-şi crea un stat propriu naţional. Tensiunile dintre cele două comunităţi etnice (singhaleză şi tamilă) degenerează după 1978 într-un sângeros război civil în care îşi pierd viaţa, până la sfărşitul anului 2000, peste 60.000 de persoane (Matei et al., 2003). Violenţele sunt alimentate continuu de acţiunile teroriste ale ambelor tabere, un rol central în gestionarea conflictului avându-l organizaţia Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE), fondată în 1972, ce numără în prezent peste 2.000 de membri activi. Pe lângă autodeterminarea tamililor din Sri Lanka, organizaţia militează pentru sabotarea oricăror negocieri între guvernul singhalez şi tamilii moderaţi care să conducă la o soluţie de compromis în interiorul statului sri-lankez, eliminarea tamililor moderaţi din cadrul comunităţii tamile, forţarea retragerii trupelor indiene din ţară şi atragerea atenţiei comunităţii internaţionale asupra comunităţii tamile din Sri Lanka (Simileanu, 2003).

După un armistiţiu propus în decembrie 2000, ostilităţile au fost reluate de ambele părţi în aprile 2001, făcând, numai în cursul anului 2001, 3.753 de victime.

2. Principalele nuclee teroriste cu caracter internaţional 2.1. Al-Qaida - Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au consacrat Al-Qaida

ca lider incontestabil al terorismului mondial. Organizaţia, creată relativ recent (1989) a servit iniţial ca centru pentru tranzitarea voluntarilor arabi angajaţi în războiul antisovietic din Afganistan şi pentru informarea familiilor acestora. Dizolvarea U.R.S.S. şi retragerea trupelor sovietice din Afganistan a avut drept consecinţă schimbarea „obiectului de activitate”, în acest context Al-Qaida orientându-se către acţiuni teroriste de mare anvergură1. Ţinta: S.U.A. şi celelalte state occidentale.

Ussama bin Laden rescrie istoria şi filosofia terorismului, dând o nouă accepţiune Djihadului: „să-i ucizi pe americani şi pe aliaţii lor, civili sau militari, este datoria oricărui

1 Acestea au început cu atentatele asupra ambasadelor S.U.A. din Kunya şi Tanzania de la 7 august 1998 (263 de morţi, dintre care numai 12 americani şi aproape 4.000 de răniţi), au continuat cu atacul asupra unei nave militare americane în portul Aden şi au culminat cu atentatele de la New York şi Washington de la 11 septembrie 2001 şi cu cele din gara Atocha din Madrid (11 martie 2004).

www.geo

polit

ic.ro

69

musulman care are posibilitatea să o facă”1. El este iniţiatorul unei noi forme de terorism: terorismul global (Folea et al., 2004)2. Un raport recent al Congresului S.U.A. arată că Al-Qaida are ramificaţii în 34 de state sau teritorii. La rândul său, Donald Rumsfeld, ministrul american al apărării, afirmă că numărul ţărilor în care există celule teroriste aflate în legătură cu Ussama bin Laden se ridică la 60. Principalele nuclee teroriste coordonate de Al-Qaida, care asigură găzduirea recruţilor şi instruirea lor militară, organizând tabere de instruire a luptătorilor se află în ţări islāmice sărace, ca Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, Sudan, Somalia, Kenya, Yemen sau teritoriile palestiniene…

Şefii celor patru comandouri care au deturnat avioanele pe 11 septembrie 2001 şi le-au transformat în bombe umane, erau din tot atâtea state arabe: Egipt, Liban, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită ! In testamentul lăsat de unul dintre aceştia, se sublinia că atentatele din S.U.A. sunt „un mesaj către toţi necredincioşii şi către americani, pentru ca aceştia să părăsească Peninsula Arabică şi să înceteze a-i susţine pe evreii laşi din Palestina”. Însuşi lunga listă a ţărilor ai căror cetăţeni s-au numărat printre victimele de la WTC evidenţiază faptul că ţinta acţiunilor teroriste a constituit-o însuşi sistemul economiei globalizate, a cărui principal promotor este S.U.A.

2.2. Terorismul irakian Înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein a transformat Irakul într-o importantă miză

geostrategică în Orientul Mijlociu. Din punctul de vedere al americanilor, o prezenţă politică şi militară substanţială în Irak reprezintă cheia succesului Washingtonului în regiune (Joiţa, 2005). Este asigurată astfel, pe de o parte securitatea aprovizionării cu petrol, iar pe de altă parte, protecţia Israelului şi „supravegherea” unor ţări din zonă ce nutresc sentimente vădit antiamericane (Iran, Siria), sau a unor „aliaţi” ai S.U.A. mai greu de controlat (Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan).

De cealaltă parte, înscrierea Irakului pe orbita geostrategică americană, asociată cu vidul de putere ce a urmat prăbuşirii clanului condus de Saddam Hussein, a favorizat recrudescenţa terorismului islāmic. Atentatele din Madrid, soldate cu 190 de morţi şi 1.800 de răniţi, luările de ostatici şi decapitările din Irak, precum şi numeroase alte atentate teroriste au o origine comună: organizaţia Jound al-Chams, condusă de unul dintre liderii Al-Qaida, Abu Musab Al-Zarqawi, teroristul iordanian care a declarat război total coaliţiei americano-britanice şi statelor ce o susţin (Moraru, 2005). În National Review Online, Matthew Levitt, specialist în terorism la Institute for Near East Policy din Washington, a ilustrat o imagine exhaustivă a Jound al-Chams. Potrivit acestuia, este vorba e o reţea de dimensiuni planetare ale cărei activităţi se întind „din Afganistan până în Marea Britanie” şi care are legături cu alte grupări teroriste, precum Ansar al-Islam din Irak, Hezbollah din Liban, Al-Tawhid din Germania şi Beyyat al-Imam din Turcia3.

Destrămată parţial în Europa Occidentală în anii 2002-2003, organizaţia teroristă condusă de Al-Zarqawi s-a refăcut rapid, acţionând în strânsă coordonare cu Al-Qaida. Luările de ostateci şi decapitările transmise de televiziunea Al-Jazeera şi pe Internet în 20044, atacurile asupra unor convoaie militare şi organizaţii umanitare se înscriu în tiparele acţiunilor teroriste Jound al-Chams.

2.3. Teorismul libian - constituie un exemplu tipic de terorism de stat, sprijinit şi finanţat mai ales de şeful de stat libian, colonelul Moammer al-Geddafi5. Acţiunile sunt orientate 1 Declaraţie dată într-un interviu acordat postului american ABC în 1998. 2 In Clipa 2000, vol. III. 3 Informaţie preluată din Lumea Magazin, XIII, 1 (141), 2005 4 În această serie neagră se înscriu: americanul Nicholas Berg, executat în aprilie 2004 chiar de Al-Zarqawi, coreeanul Kim Sun-il, bulgarul Gheorghi Lazarov, americanul Eugene Armstrong. 5 Organizaţii teroriste islamice ca Naţiunea Islamului sau Organizaţia Luptei Armate Arabe sunt finanţate

www.geo

polit

ic.ro

70

împotriva intereselor americane din regiune, fiind subordonate naţionalismului arab militant, ridicat la rang de politică de stat în urma Revoluţiei islamice din 1969.

Acestea iau o amploare deosebită la mijlocul anilor ’80: la 2 aprilie 1986 o bombă explodează într-un avion al companiei TWA, cu câteva minute înainte de a ateriza la Atena (atentat soldat cu 4 morţi), iar trei zile mai târziu, un atentat cu bombă este comis într-o discotecă din Berlinul Occidental, frecventată de soldaţi americani; se înregistrează 2 morţi şi numeroşi răniţi (Dufour, 2002). Reprezentantul libian în Berlinul de Est trimite imediat la Tripoli un mesaj, informându-l pe Geddafi de succesul operaţiunii, mesaj interceptat de serviciile secrete vest-germane. Implicarea fiind astfel dovedită, a urmat operaţiunea „El Dorado Canyon” din 15 aprilie 1986, în care avioane de luptă americane F-111 bombardează instalaţii militare şi reşedinţe prezidenţiale din Tripoli şi Benghāzi, descurajând astfel politica teroristă promovată de Tripoli. Aceasta este readusă din nou în discuţie datorită atentatului de la Lockerbie (Scoţia) care provoacă prăbuşirea unui avion de pasageri american1.

Ca urmare, Consiliul de Securitate al ONU instituie un embargo aerian şi de armament împotriva Libiei, ce constrâng guvernul acestei ţări să-i extrădeze în Marea Britanie pe cei doi suspecţi ai atentatului, unde sunt judecaţi după normele de drept internaţional, unul dintre ei fiind condamnat la detenţie pe viaţă.

2.4. Harakat ul – Ansar Fondat în Pakistan la începutul anilor ’80 de către elemente ultrareligioase extremiste

sunnite, Harakat ul - Mujahideen s-a transformat repede într-o organizaţie internaţională de luptă pentru apărarea drepturilor credincioşilor musulmani din întreaga lume. În 1993 a fuzionat cu o altă organizaţie fundamentalistă (Harakat-ul-Djihad-al-Islami) şi şi-a schimbat numele în Harakat ul - Ansar.

Dacă la început gruparea era un aliat al talibanilor împotriva Armatei Roşii din Afganistan, după 1993 şi-a extins activitatea şi în Egipt, Tunisia, Algeria, Tadjikistan, Myanmar (provincia Arakans), Filipine (Mindanao), Bosnia şi Herţegovina precum şi în Jammu-Kashmir din India, unde activează în prezent cea mai puternică ramură a organizaţiei (Predescu, 2003)2. Acţiunile sale sunt orientate pe două coordonate majore:

- împotriva Indiei şi a intereselor sale în Kashmir, fiind în acest sens, aliată a Pakistanului. Includerea în 1997 a grupării pe lista organizaţiilor teroriste internaţionale a Departamentului de Stat al S.U.A. a obligat guvernul pakistanez să se distanţeze de Harakat ul – Ansar

- împotriva S.U.A. şi a ţărilor occidentale, ca urmare a uciderii a 9 combatanţi ai organizaţiei în urma unui atac american cu rachete (20 august 1998), ca represalii la atentatele din Kenya şi Tanzania.

Harakat ul - Ansar dispune de câteva mii de luptători înarmaţi, răspândiţi în zonele greu accesibile din Kashmirul de Sud, în regiunea Doda din India, precum şi în Azad, pe teritoriul Pakistanului, acţiunile sale constând cu precădere în răpiri urmate de execuţii.

RISCUL TERORIST ÎN ROMÂNIA Fenomenul imigraţionist din Asia şi spaţiul ex-sovietic ce a luat amploare după

direct de guvernul libian (Simileanu, 2003). 1 La 21 decembrie 1988 un avion Boeing al companiei americane Pan Am ce zbura pe ruta Frankfurt-Londra-New York, a explodat în aer, atentatul soldându-se cu moartea a 259 de pasageri şi membri ai echipajului şi 11 locuitori din sat. Investigaţiile au condus la inculparea a doi ofiţeri din serviciile secrete libiene, afirmându-se că decizia de comitere a atentatului fusese luată în septembrie 1988 de către Abdullah Senoussi, cumnatul colonelului Geddafi şi şeful serviciilor de informaţii libiene (Andrei Căpuşan, în Clipa 2000, III). 2 Nicolae Predescu, 2003, Harakat ul–Ansar, informaţii preluate de pe Internet, file://A:Harakat%20ul-Ansar.htm.

www.geo

polit

ic.ro

71

1990 a favorizat dezvoltarea criminalităţii organizate, ca sursă de finanţare a unor grupări teroriste. Carenţele legislative şi corupţia generalizată ce a afectat mediul economic şi de afaceri din România a constituit un teren fertil pentru practicarea de activităţi economice ilicite de către unii membri ai comunităţii arabe şi chineze. Dezvoltarea acestora a accentuat continuu gradul de infracţionalitate în rândul neo-minorităţilor din România, conturându-se două tendinţe, între care există, desigur, strânse conexiuni:

- lupta pentru supremaţie economico-financiară dintre mafiile şi clanurile locale constând în asasinate la comandă, jafuri, tâlhării în rândul membrilor aceleiaşi comunităţi;

- dezvoltarea criminalităţii organizate, ca mijloc de finanţare a terorismului internaţional şi a atentatelor teroriste cu substrat politic.

Acestea nu constituie însă o noutate a anilor ’90, evidenţele Brigăzii Antiteroriste din România evidenţiind faptul că organizaţii teroriste ca Fraţii Musulmani, Organizaţia Abu Nidal (OAN), Hamas şi Hezbollah au avut nuclee în România chiar şi în timpul regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu (Tab. 3). Atentatele teroriste din 4 decembrie 1984 când un student palestinian de cetăţenie iordaniană, membru al Organizaţiei Abu Nidal l-a împuşcat mortal pe diplomatul iordanian Azmi Al-Mufti, sau din 26 mai 1985 când o maşină capcană a explodat în cartierul studenţesc Grozăveşti1, care a provocat moartea a doi ofiţeri ai unităţii antiteroriste care veniseră să dezamorseze dispozitivul exploziv, demonstrează din plin acest lucru. Tabelul 3 – Pricipalele organizaţii teroriste ce activează pe teritoriul României

Organizaţia Număr membri

Obiective şi acţiuni desfăşurate

Fraţii Musulmani 200 Hamas 70 Hezbollah 100

Acţionează sub coordonarea Ligii Islamice Culturale din Bucureşti Finanţare: Asociaţia Mondială a Tineretului Musulman (Riadh), Fundaţia Umanitară Al-Taiba (S.U.A.)

Partidul Libertăţii Islamice

30 Respinge actualele guverne seculare din ţările musulmane, dorind să instaureze Marele Califat Islamic pe toate teritoriile locuite de musulmani

Frontul pentru Eliberarea Palestinei

20 Culegerea de informaţii despre potenţiale ţinte evreieşti sau americane în vederea unor atentate teroriste

Organizaţia Abu Nidal ? Atentat – 4 decembrie 1984 (1 mort) Partidul Muncitorilor din Kurdistan

1600 Menţinerea controlului asupra comunităţii kurde din România; Atentate împotriva intereselor turceşti în România şi Europa; Acţiuni mediatice

Lupii Cenuşii 300 Organizaţie de extrmă-dreapta, militează pentru o „Turcie mai mare”

Frontul Revluţionar al Eliberării Poporului

? Organizaţie teroristă turcă de orientare marxist-leninistă; are ca scop o „revoluţie totală, rapidă şi violentă împotriva autorităţilor din Turcia”

Frontul de Eliberare a Khalistanului Grupa-rea Babbar Khalsa

? Organizaţie extremistă care luptă pentru crearea unui stat Sikh independent în Punjab. Asasinarea ambasadorului Indiei la Bucureşti, Julio Francis Ribeiro (20 august 1991)

Armata Roşie Japoneză

3 Acte teroriste comise între 1974-1975. Prezenţă ilegală în România - 1993

Sursa: Tudor, 2002

1 Atentatul a fost organizat de către ramura românească a organizaţiei Fraţii Musulmani şi avea ca scop asasinarea unor cetăţeni sirieni, identificaţi ca duşmani ai acestei organizaţii (Tudor, 2002).

www.geo

polit

ic.ro

72

La acestea se adaugă: - traficul de droguri, în care sunt implicate organizaţii teroriste precum Partidul

Muncitorilor din Kurdistan (PKK) sau Lupii Cenuşii (grupare de extremă-dreapta din Turcia), folosind rute ce trec prin Germania şi Olanda şi cadre stabilite în România;

- imigraţia ilegală, România dovedindu-se a fi o bază de tranzitare convenabilă pentru numeroşi imigranţi ilegali implicaţi în activităţi cu caracter terorist şi extremist, daţi în urmărire de către servicii de informaţii din mai multe ţări;

- acţiunile de extorcare din rândul comunităţilor kurde şi arabe; - încercările de tranzit a unor piese şi componente de arme nucleare şi biologice

provenite din Ucraina şi alte foste republici sovietice (Tudor, 2002). Nu în ultimul rând sunt de menţionat acţiunile teroriste cu caracter individual, fără

legături cu organizaţii din afara graniţelor ţării, determinate de conflicte personale, în multe cazuri cu substrat în criminalitatea economico-financiară. Atentatul cu grenadă de la Liceul Jean Monet din Bucureşti1, cel cu armă îndreptat împotriva unui magistrat la Galaţi, sau explozia unui automobil plin cu explozibil la Timişoara sunt doar câteva exemple din această categorie. BIBLIOGRAFIE Antipa, M., Securitatea şi terorismul, Ed. Celsius, Bucureşti, 2004. Bodunescu, I., Terorismul – fenomen global, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1997. Chalk P., Intensificarea pirateriei maritime, în vol. Puteri şi influenţe, Ed. Corint, 2001. Dauphiné, A., Risques et catastrophes, Armand Colin, Paris, 2001. Dima, N., The United States and the War on Terrorism since 9/11, 2001: Political, Geopolitical and Moral Considerations, în GeoPolitica, II, 7-8, 2004 Dorronsoro, G., Strategia actorilor nesatali şi internaţionalizarea conflictelor, în vol. Puteri şi influenţe, Ed. Corint, Bucureşti, 2001. Dufour, J. L., Crizele internaţionale, Ed. Corint, Bucureşti, 2002. Ecobescu, N., Frunzulică, D., Voicu, I., Fighting Organized Crime, Institutul Român de Studii Internaţionale Nicolae Titulescu, Bucureşti, 2005. Huntington, S., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Oradea, 1998. Jacquard, R., În numele lui Usama bin Laden, Ed. Rao, Bucureşti, 2002. Joiţa, M., Moraru, D., Hidra terorismului islamic, Lumea Magazin, 2005, XIII, 1 (141) Jura, C., Terorismul internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. Labeviere, R., Dolarii teroarei, Statele Unite şi islamiştii, Ed. Vivaldi, Bucureşti, 2002. Mari, J. P., Călătorie în inima Hamas, Nouvel Obervateur şi Lumea Magazin, 2005, XIII, 5 (145). Marret, J. L., Tehnicile terorismului, Ed. Corint, Bucureşti, 2002. Matei, H. C., Neguţ, S., Nicolae, I., Enciclopedia statelor lumii, Ed. Meronia, Bucureşti, 2003. Săgeată, R., Baroiu, Dr., La panidée - concept géopolitique aux implications géographiques, în Revista Română de Geografie Politică, V, 1, 2003. Săgeată, R., Conflictele internaţionale în era globalizării, în GeoPolitica, II, 2004, 7-8. Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist, Ed. Top Form, Bucureşti,2003. Simileanu, V., Radiografia terorismului, Ed. Top Form, Bucureşti, 2004. Tucker, D., Evoluţia conflictelor neconvenţionale, vol. în Puteri şi influenţe, Ed. Corint, Bucureşti, 2001. Tudor, R., Brigada Antiteroristă din România îşi extinde cooperarea în lupta împotriva terorismului, în Jane’s Intelligence Review, 2002, http://www.sri.ro/biblioteca_art‗rtudor.html. Văduva, Gh., Terorismul, CSSAS, Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, 2001. * * *, Clipa 2000, I – III, Ed. Lumea Magazin, Bucureşti, 1998-2004.

1 Pentru atentatul cu grenadă de la Liceul Jean Monet şi pentru plasarea unei grenade în parcul Cişmigiu din Bucureşti, a fost recent formulată prima condamnare oficială a unui cetăţean român pentru acţiuni de terorism.

www.geo

polit

ic.ro

73

ASIMETRIA TERORISMULUI - RĂZBOIUL CELEI DE-A PATRA GENERAŢII -

Aurelian RAŢIU

Astăzi, la început de secol XXI, când tehnologia şi mass-media nu au graniţe, procesul evolutiv al societăţii umane determinat de globalizarea informaţională şi economică, poate avea efecte benefice pentru anumite zone defavorizate de pe glob. Totuşi, conducerea - sistemul politic al ţărilor nedemocratice din aceste zone se opun procesului de modelare după modelul occidental, considerând că aplicarea acestuia (în special pentru dogmele şi cutumele islamului) va avea un efect distructiv. Mai cu seamă că, liderii religioşi precum Marele Muftiu din Egipt (conducătorul cultului islamic din această ţară) considerat ca fiind moderat, afirmă că, toţi cei de credinţă musulmană au datoria dă-i ucidă pe evrei şi pe cei necredincioşi. În Occident, nu se ştie prea bine că aceşti clerici sunt, de fapt, funcţionari de stat.

Astfel, aceste ţări încearcă să lupte împotriva acestui proces de democratizare şi cum un război modern (clasic) este foarte costisitor, nu va putea exista o confruntare armată de durată. Decalajul este elocvent. Balanţa se înclină net în favoarea Occidentului.

În aceste condiţii, adepţii islamului radicalist, pentru că trebuie să facem distincţie între islamul practicat de mulţi europeni sau americani loiali valorilor democraţiei şi islamul urii, intoleranţei şi crimei, au abordat acest conflict asimetric prin terorism, crimă organizată, diversiune, sabotaj sau spionaj.

Terorismul este el însuşi un sistem aparent haotic şi aleatoriu de acţiuni rapide asimetrice. Prin evenimentele din 11 septembrie 2001 şi 11 martie 2004, actele teroriste au ajuns la o asemenea amploare, în ceea ce priveşte numărul şi efectele, încât se poate vorbi de un război terorist.

Instituţii sau politicieni, oameni de ştiinţă sau reprezentanţi ai mass-media, folosesc cu toţii definiţii diferite pentru termenul de terorism. Unii se axează pe modul de apărare al unei organizaţii, în timp ce alţii subliniază motivaţia şi caracteristicile atacurilor teroriste precum şi particularităţile indivizilor care fac parte dintr-o astfel de grupare.

Totuşi, există trei similitudini majore în definirea terorismului: implică violenţa sau ameninţarea, implică statul sau elemente nestatale (din afara statului) şi se urmăreşte un scop politic, economic sau religios.

O abordare interesantă a chestiunii definirii terorismului este aceea a doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, Alex Schmid şi Albert Jongman, care au strâns 109 definiţii academice şi oficiale ale terorismului şi le-au analizat principalele elemente. În urma studiului, au ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent în 83,5% dintre ele, ţelul politic în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentului de frică şi teroare. Doar 21% menţionau caracterul nediscriminatoriu al ţintelor alese şi numai 17,5% cuprindeau victimizarea civililor sau a necombatanţilor1.

Acest fenomen a existat şi înainte de evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA dar, ceea ce a produs mutaţii semnificative în terorismul contemporan (noul terorism) este faptul că acţiunile limitate sau sporadice s-au transformat în

1 Dragoman, I. Terorismul şi crima organizată În: Impact Strategic Nr.1/2004, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

74

adevărate „operaţii teroriste”1. Acţiunile de tip operaţii teroriste, presupun, nu doar iniţiative individuale sau ale unei grupări minuscule, ci presupun o pregătire minuţioasă, după planuri dinainte stabilite, a unei asociaţii criminale organizate, care dispune de reţele informative cât şi de importante resurse umane, materiale şi financiare.

Există o mare receptivitate din partea comunităţii internaţionale pentru adoptarea unei definiţii legale a terorismului dar, practic există şi o mulţime de probleme importante care împiedică să se ajungă la un astfel de acord.

Câteva dintre aceste motive ar putea fi: suveranitatea statală - fiecare stat îşi apără suveranitatea şi preferă să aibă

libertatea de a declara ele însele ce constituie un act terorist pe teritoriul lor; dorinţa de a acţiona liber - e posibil ca statele să nu-şi dorească să fie încorsetate

de o definiţie, care le-ar putea limita sau constrânge libertatea de acţiune într-o anumită situaţie; frica de posibile acţiuni de reprimare - anumite state ar putea fi îngrijorate că

eforturile antiteroriste s-ar putea transforma în măsuri represive, direcţionate împotriva tuturor celor care sunt la un moment dat în opoziţie; violenţa ca mod de rezolvare a problemelor - alte naţiuni percep ca fiind cel

mai eficient mod de a realiza anumite schimbări sau transformări pe care şi le doresc; dacă ne gândim la terorismul susţinut de stat; perspectiva istorică - depinde de momentul în care s-a dat o definiţie.

La sfârşitul secolului al XX-lea Liddell Hart introducea „abordarea indirectă” a inamicului, afirmând că cea mai bună strategie este să cunoşti şi să eviţi puntele tari ale acestuia şi să-i exploatezi slăbiciunile.

Apoi în 1989 americanul William S. Lind, împreună cu încă patru ofiţeri, schiţau tabloul unor iminente schimbări fundamentale în ştiinţa de a purta războaie. Studiul publicat în Marine Corps Gazette avea să impună conceptul „războiului de generaţia a patra”2. Autorii începeau prin a defini primele trei generaţii. Astfel, prima generaţie, era caracterizată de muscheta cu ţeavă neghintuită, cea mai primitivă armă de foc individuală. A fost epoca marilor desfăşurări de trupe: soldaţii erau ordonaţi rigid în linii şi coloane, pentru ca puterea de foc să fie maximă.

Cea de a doua generaţie a apărut ca urmare a dezvoltării cunoscute în domeniul armamentului şi al mijloacelor de luptă. Se utilizau mitralierele, tunurile şi mai târziu avioanele, iar infanteria a cedat rolul principal artileriei.

Tacticienii nemţi au făcut să apară şi cea dea treia generaţie de războaie şi nu atât datorită tehnologiei cât unei noi gândiri - războiul de mişcare - care nu urmărea distrugerea inamicului ci încercuirea sa prin manevre rapide care să nu-i lase altă ieşire decât capitularea. În consecinţă apărătorul a apelat la ripostele ofensive ale apărării. Noile tactici şi-au găsit pe deplin aplicarea în al doilea război mondial după dezvoltarea tancurilor şi a celorlalte maşini de luptă blindate.

A urmat războiul rece, considerat de unii analişti ca fiind cel de-al treilea război mondial, în care confruntarea militară dintre cei doi poli de putere a fost înlocuită cu un duel al nervilor, pe fondul şantajului reciproc cu apocalipsa nucleară.

Chiar dacă au mai existat şi conflicte armate, fie ele locale sau regionale, teoria generală privind ducerea acţiunilor militare nu a mai făcut progrese.

Noile conflicte din generaţia a patra se disting prin câteva elemente de bază: câmpul de luptă va include, probabil, întreaga societate (marile organizaţii teroriste

1 Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Bucureşti,Editura Omega, 2001. 2 Antonescu, A., Noile feţe ale războiului, în: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004.

www.geo

polit

ic.ro

75

sunt reţele de dimensiuni planetare ale căror activităţi se întind din Afganistan până în Marea Britanie şi SUA); reducerea dependenţei luptătorului de logistica centralizată şi capacitatea acestuia

de a se întreţine şi a pregăti lupta pe seama terenului (nedelimitat) şi chiar a inamicului; utilizarea forţelor reduse, foarte mobile şi specializate; scopul va fi prăbuşirea inamicului şi nu distrugerea sa fizică; este posibil să nu mai existe câmp de luptă sau fronturi delimitate; distincţia dintre pace şi război va fi estompată până la dispariţie; pregătirea amănunţită şi de durată a operaţiilor (atentatele din 11 septembrie

au fost pregătite pe o perioadă mai mare de un an de zile); pentru că nu vor mai exista zone de conflict bine delimitate ţintele şi modalităţile

de lovire sunt foarte variate; distincţia dintre civili şi militari ar putea dispărea.

Atacurile din 11 septembrie 2001, ca şi răspunsul prompt, înalt tehnologizat şi precis al americanilor, constituie un exemplu de ceea ce înseamnă un război de generaţia a patra. Aici se naşte conceptul de asimetrie.

Cu toate acestea conceptul de asimetrie a apărut timid în SUA după războiul din Golf din 1991, iar din 1997 apare chiar şi în rapoartele anuale către Congres şi către secretarii apărării, în care se specifica faptul că dominaţia în zona militară convenţională determină adversarii să caute mijloace asimetrice pentru a ataca forţele militare, interesele americane şi pe cetăţenii acestei ţări. Ei vor încerca să caute căi şi modalităţi de a-şi concentra eforturile împotriva puntelor lor slabe.

Includerea conceptului în documente oficiale arată că se impune necesitatea aprofundării studiului în domeniul riscurilor asimetrice.

Cel de-al patrulea război mondial, aşa cum este denumit de unii specialişti războiul împotriva terorismului, vrea să fie prin excelenţă asimetric: prin mijloace neconvenţionale (terorismul încearcă să ocolească total armata

inamicului şi să lovească direct ţintele civile), prin atacuri surprinzătoare şi mai degrabă adecvate decât rapide; fiecare dintre părţi caută să evite spaţiul de luptă în care celălalt este imbatabil

şi preferă să lovească cu mijloacele avute la îndemână sau pe care şi le poate procura fără costuri prea mari; organizaţiile teroriste se întrepătrund unindu-şi resursele, forţele şi eforturile

pentru atingerea scopurilor; se urmăreşte obţinerea unor distrugeri materiale considerabile ori efecte psihologice

în masă (să ne amintim că la 11 septembrie 2001 prin planificarea atentatelor de la World Trade Center s-a realizat transmiterea primului atentat terorist în direct - lovirea celui de-al doilea turn - tocmai pentru amplificarea fricii şi a stării de incertitudine); perfecţionarea continuă a mijloacelor tehnice de răspândire a terorii, racolând

pentru aceasta specialişti în comunicaţii şi oameni de ştiinţă; tot mai multe organizaţii teroriste au site-uri pe Internet prin intermediul cărora

îşi fac propagandă, astfel cu resurse limitate se depun eforturi importante pe această linie.

Abordările asimetrice sunt încercări de a înşela, dejuca sau submina puterea unor „actori” şi de a-i exploata punctele slabe, folosind metode care diferă semnificativ de metodele de ducere a operaţiilor la care celălalt actor se aşteaptă. Acţiunile asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu şoc ori confuzie, care-i afectează adversarului iniţiativa, libertatea de acţiune şi voinţa.

www.geo

polit

ic.ro

76

Abordările asimetrice folosesc tactici noi şi netradiţionale, arme sau tehnici diferite şi pot fi aplicate la toate nivelurile războiului - strategic, operativ şi tactic - precum şi în întreg spectrul operaţiilor militare1. Actele teroriste care pot implica utilizarea armelor nucleare, biologice şi chimice reprezintă o ameninţare de o periculozitate extremă ce trebuie contracarată.

Din aceeaşi perspectivă, este important să amintim volumul intitulat „Războiului viitorului, viitorul războiului” în care autorii îl citează pe Soїda Bédar care consideră că strategia militară pune în relief trei niveluri de confruntare2:

• simetria, care presupune opoziţia armată a două forţe aproximativ egale ca dezvoltare, compunere şi dotare;

• disimetria, care propune superioritatea cantitativă şi/sau calitativă a uneia dintre părţi;

• asimetria, care presupune obţinerea unui avantaj exploatând slăbiciunile şi vulnerabilităţile adversarului şi evitând punctele lui forte.

Terorismul poate fi considerat ca făcând parte din generaţia a patra de conflicte, deoarece, reprezintă o formă clandestină de război, nedeclarat, purtat fără nici un fel de reguli sau limitări umanitare şi încearcă să folosească chiar forţa adversarului împotriva acestuia.

Alte elemente care îi apropie pe terorişti de profilul agresorului celei de-a patra generaţie sunt: o bază nenaţională sau transnaţională de ordin ideologic sau religios, atacul direct asupra culturii inamicului, capacitatea de a purta un război psihologic sofisticat3, folosesc libertatea de mişcare şi alte drepturi ale democraţiei, chiar în timp ce se străduiesc să le submineze, atacă fără discriminare sau în ultima vreme preferă instituţiile şi chiar populaţia civilă nevinovată şi fără protecţie.

Ceea ce nu au putut anticipa Lind şi colegii săi în studiul din 1989 este fanatismul, dus până dincolo de orice închipuire, al teroriştilor sinucigaşi, care sunt în stare să devină, ei înşişi, adevărate bombe. Dacă istoria modernă nu a fost caracterizată efectiv de atacuri teroriste în care să se folosească tehnologii avansate (arme nucleare sau arme biologice) totuşi, aceasta a fost marcată de extremism şi fanatism.

Martiriul pare a fi o cale sigură de acces spre paradis. Teroriştii ce se lansează în acest gen de operaţiuni, profită de inconsecvenţa în idei a Profetului care interzice sinuciderea dar, pe de altă parte spune că cel care îşi sacrifică viaţa pentru Islam va fi un erou glorificat de toată lumea musulmană. În plus, clericii binecuvântează atacurile teroriste, propovăduind extinderea Djihadului în întreaga lume şi afirmând legitimitatea acţiunilor îndreptate chiar împotriva civililor şi a credincioşilor musulmani. Ei spun că toţi războinicii lui Allah au datoria să intervină împotriva „duşmanului” care ar încerca să ocupe locurile sfinte, de a extermina infidelii, proclamându-se judecător şi pronunţând pe loc o sentinţă la moarte.

În februarie 2003 a apărut pe un site Internet asociat cu Al-Qaida , un text intitulat chiar Războaiele celei de-a patra generaţii, care se referă explicit la articolul din 1989 al lui Lind şi potrivit autorului (probabil un personaj cu poziţie semnificativă în Al-Qaida ), războiul terorist se duce împotriva unei apărări americane ale cărei principii sunt moştenite din vremea războiului rece: avertizare, descurajare şi lovituri

1 Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura TOP FORM, 2003. 2 Mureşan, M., Văduva, G., Războiul Viitorului, viitorul războiului, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004. 3 Antonescu, A., Noile feţe ale războiului, În: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004.

www.geo

polit

ic.ro

77

preventive1, care nu au efectul scontat împotriva unor organizaţii care nu au o bază permanentă, acţionează rapid iar luptătorii acestora se pot ascunde foarte uşor printre populaţia civilă. Astfel principiul descurajării, care a prevenit un conflict nuclear în timpul războiului rece, şi-a pierdut valabilitatea împotriva unor fanatici care sunt dornici să devină martiri şi pentru care viaţa nu are prea multă valoare.

Dacă până acum am vorbit despre asimetria metodei (care presupune utilizarea de concepte operaţionale şi principii tactice la care inamicul nu este pregătit să răspundă) asimetria fizică (în cadrul căreia raportul de forţe şi mijloace este net în favoarea unuia dintre beligeranţi - dar în unele situaţii nu ajută prea mult) asimetria temporală (care se manifestă prin limite fizice şi volitive ale beligeranţilor în derularea conflictului)2. O altă manifestare este asimetria organizaţională care apare ca urmare a eficacităţii structurilor de cercetare, comandă-control şi execuţie a unei părţi în raport cu cele ale adversarului.

Dacă în mod tradiţional organizaţiile teroriste aveau o structură piramidală, revoluţia informaţională şi nu numai, a favorizat apariţia formelor de organizaţie de tip reţea. Prin apariţia reţelelor puterea migrează spre actorii nestatali, care sunt capabili să se organizeze în reţea. Aceşti actori (organizaţiile teroriste spre exemplu) se constituie sau îşi modifică structura pe grupuri dispersate, care comunică între ele, se coordonează şi se conduc într-o manieră similară reţelelor de Internet. De aici şi denumirea de NETWAR - în care protagoniştii folosesc structuri organizatorice sub formă de reţea şi au la bază doctrine, strategii şi tehnologii moderne, adaptate epocii informaţionale. Acestea sunt gândite pentru a fi mult mai eficiente în realizarea unei lovituri decât sistemele ierarhizate. Structura unei reţele este pe orizontală, nu există un singur centru de comandă, nu există o singură potenţială ţintă care lovită ar distruge întreg sistemul. Fiecare nod din această reţea poate reprezenta un individ, un grup, o parte dintre-un grup sau o instituţie şi de altfel permite existenţa a mai multor lideri.

Din această perspectivă asistăm la apariţia a două probleme: asimetria ameninţărilor şi la dificultatea combaterii acestui tip de organizaţie.

Ameninţările epocii informaţionale vor fi cu siguranţă mai difuze, dispersate, multidimensionale şi mai ambigue, comparativ cu ameninţările tradiţionale.

Iar, pentru a anihila inamicul în acest război – războiul împotriva terorismului, este nevoie de înfiinţarea unor noi structuri care la rândul lor să acţioneze, tot asimetric, la scara întregii societăţi pe trei principale planuri: dezvoltarea unui mediu legislativ care să permită autorităţilor să lupte eficient pentru reducerea activităţilor criminale şi extremiste; cooperarea internaţională şi descoperirea unor arme, mijloace, tactici şi strategii adecvate. Cert este că un asemenea război depăşeşte cu mult sfera de competenţă a armatelor tradiţionale, ale armatelor naţionale şi în care, submarinele sau rachetele de croazieră sunt inutile împotriva unui inamic care-şi impune propriile reguli.

Problema este că noi suntem doar la început, iar teroriştii şi-au configurat de ceva timp strategiile tacticile şi scopurile.

Iniţiativele de cooperare trebuie să continue în special pentru: crearea şi dezvoltarea liniilor, pentru realizarea schimbului de informaţii; reconsiderarea utilizării informaţiilor din sursele umane (HUMINT); lupta prin intermediul sistemului bancar pentru blocarea fondurilor financiare; exploatarea greşelilor făcute de terorişti;

1 www.infoquerre.com. 2 Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura TOP FORM, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

78

crearea unui curent pentru utilizarea operaţiilor de pace sub mandat ONU, în armonie cu lupta împotriva terorismului.

Aceste structuri trebuie să fie similare cu cele ale grupurilor teroriste: unităţi de recunoaştere ; forţe de reacţie rapidă; unităţi de diversiune; de propagandă; de pregătire; de conducere; financiare; de suport logistic şi eventual medicale.

Acţiunile de combatere vor avea în sprijin arme şi sisteme de supraveghere si nimicire high-tech (înaltă tehnologie) ceea ce presupune o asimetrie tehnologică - materializată prin superioritatea unuia dintre beligeranţi, determinată de înzestrarea cu tehnică mult mai performantă.

De asemenea, mediatizarea acţiunilor va suferii din punct de vedere al prospeţimii datelor transmise publicului larg, ţinând cont de necesitatea unei protecţii deosebite oferite forţelor proprii.

Din altă perspectivă se mai poate vorbii şi de asimetria obiectivelor urmărite - care presupune riscuri şi costuri mari din partea actorului aflat în conflict şi care are obiective importante de îndeplinit1.

Asimetria a existat şi de-a lungul istoriei, nu este un fenomen nou şi lumea nu va scăpa de asimetrii sau disimetrii, de fundamentalism sau crimă organizată, dar cu toate acestea se impune necesitatea aprofundării studiului în domeniul riscurilor asimetrice deoarece practica ultimilor ani a confirmat că terorismul internaţional este în mod cert, cel mai mare risc pentru siguranţa şi securitatea globală în secolul în care de-abia am intrat. BIBLIOGRAFIE Dragoman, I. Terorismul şi crima organizată În: Impact Strategic Nr.1/2004, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004. Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Bucureşti, Editura Omega, 2001. Antonescu, A., Noile feţe ale războiului, În: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004. Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura TOP FORM, 2003. Mureşan, M., Văduva, G., Războiul Viitorului, viitorul războiului, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004. Antonescu, A., Noile feţe ale războiului, În: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004. www.infoquerre.com. Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura TOP FORM, 2003.

1Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

79

TERORISM ŞI VIOLENŢĂ SIMBOLICĂ

Mihai HOTEA

„Oh, ce uşurare să lupţi, să lupţi împotriva inamicilor care se apără, inamici care sunt treji!”

André Malraux, „Destinul Omului”

Practicarea terorismului nu constituie un fenomen nou, căci sub o formă sau alta, a existat în decursul vremurilor, încă din antichitate, afectând mai toate popoarele. Noul terorism este însă un produs al globalizării. Dacă un război poate fi gestionat, conducându-i evoluţia spre armistiţiu sau pace, terorismul este incontrolabil. Revoluţia tehnologiei informaţiei, uşurând în mod substanţial activitatea, pune şi la îndemâna teroriştilor mijloace de comunicare facilă, indiferent de distanţă.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din latinul terror, terroris care înseamnă groază, frică, spaimă provocată premeditat, prin ameninţare şi intimidare. În mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frica (Deimos) erau numele celor doi cai, care trăgeau carul zeului războiului, Ares. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă, deoarece războiul, lupta, conflictul presupun întotdeauna recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente, distructive. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosire sistematică a fricii pentru a obţine ceva.

Prin noţiunea de teroare se înţelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură şi paralizează. La rândul ei, violenţa este definită ca implicând recurgerea la forţă de către un individ sau un grup în vederea prejudicierii intereselor unor persoane sau bunuri. Zinam, în 1978, spunea că „terorismul este apogeul violenţei”.

Violenţa este o realitate socială, iar nevoia de violenţă o constantă a oricărei societăţi sau individ uman. Chiar regimurile politice au nevoie de violenţă simbolică pentru a se putea menţine şi reproduce. Din această perspectivă, politica însăşi ar reprezenta gestionarea violenţei legitime pe un teritoriu determinat, aceasta bineînţeles dacă urmăm paradigma lui Weber care definea statul drept instituţie ce deţine monopolul violenţei legitime. Puterea devine astfel apanajul celor ce deţin controlul violenţei simbolice. Pe cale de consecinţă, violenţa simbolică şi manipularea acesteia intr-un teritoriu delimitat asigură legitimitatea puterii politice respective.

Raporturi delicate se instituie între semnificaţiile noţiunii de violenţă şi ale celei de putere. Violenţa se prezintă drept expresia prezentă, acută, dinamică, a puterii. În varianta sa statică, diluată, violenţa trece drept putere. Dar de fiecare dată când puterea se manifestă, or, - dacă e sa-i dăm crezare lui Hobbes, ea trebuie să se manifeste -, puterea se vede nevoită să-şi lepede vălurile, spre a se prezenta în adevăratul chip, care este unul violent. Dar în plus faţă de violenţă, puterea presupune cel puţin o iluzie a unui spaţiu şi a unui răgaz temporal. Puterea de tip terorist de pildă, aşteaptă, pândeşte momentul prielnic, se retrage chiar dacă e nevoie, pentru a se putea materializa în cele din urmă în forma sa inevitabil violentă.

Orice putere politică are la dispoziţie o serie întreagă de sancţiuni de ordin punitiv la care poate recurge în caz de necesitate, căci nu trebuie uitat că orice unitate politică trebuie în general să se confrunte cu alte unităţi politice similare, care au potenţialul de a-i ameninţa securitatea, tot astfel precum şi ea o poate ameninţa pe a lor.

Analiza violenţei simbolice se ocupă cu producerea de semne şi imagini în câmpul socio-politic. Între emitent şi receptor se interpune un instrument de transmitere, respectiv

www.geo

polit

ic.ro

80

mass-media în societăţile contemporane. Termenul ca atare a fost introdus de către P. Bourdieu1. În viziunea sa, jocul politic este un joc de violenţă simbolică, prin care puterea politică încearcă să impună anumite reprezentări asupra lumii sociale, astfel încât indivizii vor acţiona în acord cu interesele agentului care le-a propus şi impus: agentul politic. Violenţa politică a acestuia este transmisă pe toate căile, atât vizual cât şi auditiv.

Una dintre căile predilecte prin care îşi exercită Puterea violenţa simbolică asupra lumii sociale este discursul public, discurs eminamente trunchiat, prin care se urmăreşte manipularea indivizilor, astfel încât propriile sale scopuri să pară a fi tocmai ale celor guvernaţi.

Pentru J. Baudrillard2, omul zilelor noastre este un „consumator de semne” vehiculate de mass-media, interiorizând astfel în egală măsură instanţa socială şi normele sale. Societatea zilelor noastre s-ar prezenta ca una a „violenţei de consum”, care impune individului, prin intermediul semnelor, o lume care nu este a lui, dominată fiind de o violenţă omniprezentă şi omnipotentă a mass-media - „violenţa fără scop şi fără sfârşit, ca şi consumul de semne însuşi”.

O altă consecinţă a procesului de transmitere de imagini şi simboluri prin intermediul mass-media poate fi încadrată în categoria mai largă a comportamentului antisocial.

Este analizat astfel impactul social al televiziunii şi formele de devianţă socială pe care acesta le generează, inclusiv terorismul, ca acţiune socială violentă, alimentată din plin de mass-media. Pentru A.P. Schmid3 de pildă, terorismul este înalt dependent de informaţia care invită la folosirea forţei şi la violenţă. Vectorul violenţei are nevoie de comunicare directă cu mulţimea prin care discursul său se concretizează: „Regimul de teroare al lui Robespierre4 a fost oprit pe 9 Termidor (27 iulie 1794) prin interzicerea accesului acestuia şi al lui St. Juste la forumul speakerilor în timpul Convenţiei franceze. Deprivându-i de mijlocul lor principal5, terorismul acestora a încetat.” Industria cinematografică din societatea contemporană încorporează violenţa într-o formă sau alta, de cele mai multe ori fiind prezentat duelul violent din care învingător iese invariabil reprezentantul autorităţii legale a statului ori justiţiarul din afara statului.

Ceea ce este important de reţinut este că violenţa politică nu este în mod automat un lucru indezirabil, ea variind întotdeauna în funcţie de obiective, metode şi raţiunea de a se constitui în formule organizatorice distincte, având astfel un statut aparte în ceea ce priveşte domeniul moral: „Ca şi răul în raport cu binele, ea rămâne de partea întunecată a politicii sau poate fi cel mai strălucitor proiect. Ea poate servi ca un simplificator teribil şi cu o finalitate la fel de terifiantă. Ea poate duce la dezumanizare, la bestialitate. Un simplu epitet, dacă poartă în sine o încărcătură negativă atunci când este aplicat unei persoane, poate cauza moartea acelei persoane. Violenţa devine acţiune necesară, dar la fel de necesară este exorcizarea ei, cele două fenomene aflându-se într-o relaţie indestructibilă.”6

Terorismul se prezintă ca o strategie politică al cărei principiu se bazează pe utilizarea sistematică a unor acte de violenţă în scopul propagării insecurităţii. Pentru urmărirea scopului fixat, acela de a produce teamă, terorismul îşi construieşte relaţii complexe cu mediile, el trebuind să se adreseze mai multor genuri de public deodată:

1 P. Bourdieu, Homo academicus, Editions de Minuit, Paris, 1984. 2 Jean Baudrillard, L’echange symbolic et la morte, Gallimard, Paris, 1976. 3A.P. Schmid, Violence as Communication, Sage Publications, London, 1982. 4 Deşi fusese iniţial concepută ca un instrument de luptă contra monarhiştilor, Comitetul Siguranţei Publice, condus de Robespierre a început în scurt timp să-i lovească şi pe republicani. În timpul domniei terorii au fost arestaţi aproximativ 350.000 persoane dintre care 17.000 au fost judecaţi oficial de „tribunalele” poporului şi au fost executaţi mulţi oameni nevinovaţi. În această perioadă, monarhiştii francezi foloseau termenul de terorist ca fiind sinonim cu patrioţi. 5 comunicarea cu mulţimea. 6 David Apter, Political Violence in Analytical Perspective, în Legitimization of Violence, David Apter Macmillan Press, 1997.

www.geo

polit

ic.ro

81

de aceea relaţia sa cu mass-media este una de importanţă vitală. Termenul este de multe ori utilizat în sens peiorativ; dar dacă astfel de acţiuni

sunt înfăptuite în numele unor cauze larg aprobate, atunci termenul de „terorism” este evitat şi se încearcă înlocuirea lui cu unul mai tolerant. Este astfel o chestiune de perspectivă: ceea ce pentru o persoană este terorist, pentru alta este luptător pentru libertate. Chiar acuzaţia de terorist sau dimpotrivă, evitarea acestei acuzaţii se poate înfăţişa drept o miză simbolică importantă.

O altă delimitare importantă se realizează între conceptul de „terorism politic” şi cel de „teroare politică”. Aceasta din urmă apare în cazul actelor izolate, ea nefiind nici sistematică şi nici organizată, prin urmare imposibil de controlat. Terorismul politic pe de altă parte, reprezintă folosirea sistematică a violenţei, sau doar a ameninţării, pentru a impune sau a proteja scopuri politice. Şi în aceste cazuri, ca şi în cel al „terorii oficiale”, propaganda unei ideologii este absolut necesară. Iar mijlocul prin care se vehiculează aceste simboluri ideologice ale terorii este tocmai mass-media.

Ca actul terorist să fie cât mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o acţiune masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică şi afectivă între conducerea societăţii şi membrii ei; să genereze o explozie de comentarii în mass-media cu un impact social paralizant şi destabilizator.

Pentru a se putea materializa, violenţa politică are nevoie de o raţionalizare pentru cei cărora se adresează, atât agresori cât şi victime, impunându-se aşadar existenţa unui discurs. Se spune o poveste, sau se creează un mit, ca recipient al unor elemente de magie, care implică reprezentări metaforice în cadrul mai larg al unui fir epic ce trimite la trecut. Această povestire va fi încărcată cu valenţe şi înţelesuri majore. Ea are capacitatea de a redefini, pentru cei care cred în ea, însăşi accepţiunea termenului de violenţă, respectiv sub aspectul învelişului său legitim sau ilegitim. Discursul, propagat cu viteze uluitoare prin mass-media are capacitatea de a produce proprii eroi în cadrul logicii mitului, dar acelaşi discurs poate să electrizeze masele, să le mobilizeze împotriva entităţilor care s-ar opune sus-menţionaţilor eroi.

Pentru a avea sprijin, violenţa de tip terorist trebuie să fie acceptată, ca fiind una legitimă. Ce se întâmplă în exterior, cum sunt percepute lucrurile în afară, contează prea puţin pentru grupul social convins de faptul că propria-i violenţă este una legitimă, fixându-şi astfel el singur interpretarea socială tolerată şi spaţiul de manevră. Ideologia teroristă ne propune un paradox: teroriştii care sechestrează o persoană de pildă, luptă pentru libertatea unei alte persoane, cel puţin la nivelul discursului asumat. Rareori în istorie teroriştii s-au perceput sau definit sub semnul acestui calificativ. Se ajunge astfel la izolare, iar odată cu izolarea apare şi secretul, cu întreaga sa suită de semnificaţii.

Secretul îl învăluie pe cel care îl deţine ca o aură, ca o mască, coferindu-i în acelaşi timp putere. Teroristul pândeşte momentul de izbăvire, când vălul va fi rupt, când secretul va fi în sfârşit revelat; până atunci, aşteaptă. Dar secretul se vrea mărturisit, iar tensiunea creşte, doar spre a fi eliberată cu o şi mai mare forţă. Până atunci însă, el trebuie să înveţe să tacă. Ori chiar pentru a tăcea ai nevoie de forţă, dincolo de forţa pe care o imprimă însingurarea: trebuie să reziste tuturor ocaziilor exterioare de a vorbi, iar ele sunt nenumărate. Chiar virtutea stoică a impasibilităţii ar trebui să ducă la tăcere.

Secretizarea interzice uitarea, căci lucrul ce trebuie protejat te obligă să-l reactualizezi ori de câte ori îţi aminteşti că trebuie să taci. Iar ceilalţi aşteaptă intervenţia, respectiv ruperea tăcerii: orice atentat trebuie revendicat, iar glasul celor care au pândit cu nesfârşită răbdare momentul optim este cu atât mai aşteptat, cu cât tăcerea a fost mai îndelungată. Iar cu cât secretul ce învăluie organizaţia este mai mare, cu cât intervenţiile au fost mai concise şi mai izolate, cu atât orice cuvânt din partea sa este

www.geo

polit

ic.ro

82

mai încărcat de semnificaţii, şi prin asta mai puternic. Există însă, bineînţeles, şi reversul tăcerii: aceasta este încremenirea, căci celui ce deţine secretul îi este interzisă transformarea, el fiind astfel obligat a se crampona în postul de santinelă ce i-a fost fixat.

O altă constantă a societăţilor dintotdeauna este nevoia de mituri, acestea devenind adevărat ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale în plan socio-politic. Comparat cu celelalte fiinţe, „omul trăieşte nu numai într-o realitate mai cuprinzătoare, el trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers.”1 Miturilor politice le putem atribui funcţia de legitimare a puterii, ele conferind în acelaşi timp identitate indivizilor şi colectivităţii pentru că aceştia au nevoie de idealuri sociale furnizate astfel.

În terorism, mitul este strâns legat de violenţă, agresorul identificându-se cu valorile acestui mit iar acţiunile sale fiind puternic dependente de această identificare. Dimensiunea mitică va creşte pe măsură ce nevoia de justificare şi de legitimitate creşte, în special dacă relaţia dintre grupul de terorişti şi cei care îi susţin se degradează. În aceste condiţii, spune Wievorka, în loc să rămână un instrument, folosirea forţei devine un scop în sine. Tot el stabileşte o relaţie invers proporţională între declinul mişcării social-politice pe care teroristul consideră că o reprezintă şi inversiunea psihologică teroristă. Aceasta transformă atât de radical terorismul, încât se ajunge la o pierdere de semnificaţii şi la o răsturnare de legitimitate: vrând cu orice preţ să păstreze intactă imaginea pe care şi-a creat-o despre sine, criza mişcării la nivelul susţinerii sociale va genera o creştere a violenţei.

În ceea ce priveşte perspectiva teroriştilor asupra terorismului, aceasta poate fi cea a membrului, a individului sau cea colectivă, a întregului grup terorist. Atitudinea teroristului este puternic influenţată de psihologia grupului, fiecare grup sau organizaţie dezvoltându-şi propria personalitate. Pentru a putea înţelege perspectivele, concepţiile şi comportamentul unui terorist este necesar să analizăm istoricul şi specificitatea politică, economică, culturală, antropologică în paralel cu psihologia de grup, tacticile, strategiile şi tehnologiile uzitate de terorism în general.

Iar dacă ne gândim la antropologie sau, de ce nu, la Ignacio Ramonet şi ai săi „Zori ai triburilor”2, trebuie precizat că cercetarea identităţii este inerentă condiţiei umane: în scopul cunoaşterii integrale unui individ se impune familiarizarea cu neamul, tribul şi naţiunea acestuia. Istoria colectivă şi credinţele grupurilor sociale dau informaţii asupra personalităţilor şi membrilor lor şi le definesc identitatea; ele proclamă obiceiurile particulare, istoria comună şi credinţele de asemănare. Decorarea trupului, practică întâlnită la numeroase grupuri teroriste, serveşte la sublinierea unei identităţi de comunitate.

Purtarea unei măşti este şi ea încărcată de valenţe simbolice care aşteaptă a fi descoperite. Iniţial, purtătorul, prin renunţarea la egoul său şi prin înăbuşirea identităţii, permitea unui spirit sau zeu, sa intre în corpul său. Are loc astfel pe de-o parte, un anumit fenomen de disculpare, în proprii săi ochi, a teroristului, nu el fiind autorul crimelor, ci o altă entitate de factură superioară; pe de altă parte este pregnantă ideea reactualizării mitului fondator. Măştile caută să-l sustragă pe om şi valorile pe care le întruchipează el de la degradarea ce-şi pune pecetea pe toate în timpul istoric. Dar semnificaţia ascunsă a măştii în cazul teroristului care săvârşeşte crima este una pe cât de veche pe atât de surprinzătoare: forţa vitală eliberată în momentul morţii i-ar

1 Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice, ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997. 2Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Ed. Doina, 1998.

www.geo

polit

ic.ro

83

afecta pe cei vii şi s-ar întoarce împotriva criminalului1. Aici intervin valenţele simbolice ale măştii, menite sa-l apere pe agentul violenţei de răzbunarea celui ucis, captând forţa vitală a acestuia. Dar masca este în acelaşi timp şi expresie a unei identificări, identificare a teroristului cu imaginea, cu simbolul pe care îl reprezintă, respectiv cu rolul pe care este chemat să îl joace în sânul organizaţiei care l-a cooptat.

Alte comunităţi închise, ale căror membri sunt mai legaţi de interese decât de înrudire, au şi ele simboluri puternice: fiecare din armele sau echipamentele militare, de exemplu, are un simbolism aparte, care serveşte la unitate şi motivare. Un exemplu în acest sens ar fi cazul palestinienilor care ezită să treacă la stadiul de luptă armată care i-ar fi cu siguranţă fatală. Simbolul pietrei exprimă astfel voinţa lor de a menţine conflictul între anumite limite.

Simbolice sunt şi ţintele alese de atacatori, mafia italiană de pildă trecându-şi în cont atentatele de pe Via dei Georgofili din Florenţa, pe 27 mai 1993, bombele puse în Pavilionul de Artă Contemporană din Milano, sau din Piaţa San Giovani in Laterano şi din împrejurimile bisericii San Giorgio in Velabro din Roma, pe 27 iulie 1993. Toate aceste atentate au vizat aşadar locuri simbolice pentru cultura şi arta italiană. În aceeaşi categorie a destinaţiilor simbolice se încadrează şi mai recentul atentat asupra Turnurilor Gemene din SUA, iar lista poate continua.

Teroriştii au recurs deseori la un puternic simbolism religios pentru a provoca riposte din partea inamicului, cum s-a întâmplat când s-au tăiat capetele unor vaci în apropierea a două temple hinduse din Amirtsar, fapt ce a provocat ciocniri masive între persoanele de religie sikh şi hinduşi în aprilie 1982.2

Momentul executării actelor violente de către terorişti este atent cumpănit pentru a coincide cu propriile lor comandamente teologice sau pentru a încerca să profaneze sărbători religioase sau momente sacre ale inamicului.

Marea majoritate a teroriştilor nu sunt nici pe departe instabili psihic, psihopaţi sau cu un comportament predominant violent. Astfel de oameni ar reprezenta un pericol pentru însăşi organizaţia care i-ar accepta ca membri. Grupurile teroriste nu sunt compuse, de obicei, din oameni violenţi, ci din indivizi care folosesc violenţa ca armă pentru scopul lor final. Violenţa poate să reprezinte un obiectiv strategic, care să implice costuri şi beneficii calculabile şi să fie folosită ca parte a unui angajament moral pentru o anumita cauză.3 E posibil ca teroriştii să urmeze o atare cauză ghidaţi de sentimente de loialitate, altruism şi dreptate, care dacă ar avea alte consecinţe ar putea fi considerate admirabile.

Unii sunt nemulţumiţi de ceea ce societatea le oferă sau sunt convinşi că sunt mult mai capabili decât îi consideră cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale motivaţiei umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relaţionare, de obţinere a unor aprecieri pozitive de la cei din jur. În lipsa acestora, se nasc frustrările, iar necesitatea de a găsi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale, determină afilierea la un grup care identifică un acelaşi „ţap ispăşitor“.4

Decizia de a utiliza violenţa nu este aşa de uşor de luat. Dar, pentru un individ care a devenit dependent din punct de vedere emoţional de un grup nu mai este atât de dificil să aleagă între a utiliza metodele pe care grupul le preconizează şi a-l părăsi. O puternică nevoie de apartenenţă la grup şi persistenţa raţiunilor care i-au îndrumat paşii spre acesta îl pot determina, în cele din urmă, să accepte violenţa şi crima.

Un prim pas este eliberarea completă de ideea că oameni nevinovaţi pot să-

1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 2000. 2 Mir Zohair Husain, Global IslamicPolitics, New York, NY, Harper Collins, 1995. 3 Crenshaw M. The logic of terrorism. 4 Jean Servier, Terorismul, Institutul European.

www.geo

polit

ic.ro

84

şi piardă viaţa ca urmare a acţiunilor în care teroristul este implicat. Cum scopul organizaţiei este mai important, iar la îndeplinirea acestuia poate contribui şi el, chiar în mod decisiv, sentimentul utilităţii şi impresia că este o persoană a cărei autoritate trebuie respectată îşi fac cu uşurinţă loc. În plus, liderii grupului terorist dezumanizează viitoarele victime, acuzându-le de crime şi alte fărădelegi, mai mult sau mai puţin imaginare, iar unele ţinte sunt identificate doar ca structuri şi organizaţii, abstracţii depopulate de fiinţe umane care îşi au propria existenţă.

Un alt ajutor deosebit de preţios în înţelegerea acestui fenomen este adus de etologie, care explică cum filtrul de norme biologice de îmblânzire a agresivităţii are drept corespondent un filtru cultural de îndemn la ucidere şi eliminare. Posesia armelor şi rapiditatea uciderii unui semen cu o armă de foc fac însă ca instinctul agresivităţii să funcţioneze mult mai eficient.

Se acceptă, în general, că factorii emoţionali devin semnificativi după ce indivizii obţin statutul de membri ai grupului terorist. Acesta le oferă noilor sosiţi o contracultură centrată în jurul propriilor norme şi valori menite să contribuie la îndoctrinare. El tinde să-i izoleze pe membri de societate (informaţiile sunt filtrate sau contracarate), să controleze cu stricteţe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară, uniformizarea şi deplina obedienţă faţă de centru. Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice şi/sau religioase împărtăşite, a valorilor şi obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membrii săi să-şi perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a fi abandonaţi, din diferite motive, fiind una dintre spaimele lor majore.

Ne aflăm în prezent în faţa unei mari cotituri. Faptul că vom trăi într-o lume multiculturală, este inevitabil. Mondializarea şi crearea unei societăţi globale sunt ireversibile. Şi atunci nu ne rămâne decât fie să începem să ne urâm, să ne reprimăm, să ne lichidăm şi să ne tratăm ca inamici, fie să încercăm să ne înţelegem şi să ne cunoaştem. Ignoranţa este sursa a 99% din conflictele de pe pământ. Trăind în culturi, civilizaţii şi religii diferite, trebuie să aflăm dacă vrem să ne căutăm reciproc defecte pentru a ne întări propriile stereotipii sau să găsim puncte comune. BIBLIOGRAFIE: Apter, Davis, Political Violence in Analytical Perspective, în Legitimization of Violence, David Apter Macmillan Press, 1997; Baudrillard, Jean, L’echange symbolic et la morte, Gallimard, Paris, 1976; Boudon, Raymond, Tratat de Sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997; Bourdieu, Pierre, Homo academicus, Editions de Minuit, Paris, 1984; Canneti, Elias, Masele şi Puterea, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000; Clutterbuck, Richard, The Future of Political Violence. Destabilization, Disorder and Terrorism, MacMillan, Oxford, 1986; Goian, Ion, Tănăsescu, Gabriela, Diaconescu, Carmen, Păvălan, Lorena, Individ, libertate, mituri politice, ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997; Husain, Mir Zohair, Global IslamicPolitics, New York, NY, Harper Collins, 1995; Massoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. Bic All, Bucureşti, 2003; Pezzino, Paolo, Mafiile, Ed. Bic All, Bucureşti, 2003; Powers, T. Diana, The Making of a Terrorist, Boston: Houghton Mifflin, 1971; Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Ed. Doina, 1998; Schmid, A.P., Violence as Communication, Sage Publications, London, 1982; Servier Jean, Terorismul, (trad), Institutul European, Iaşi, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

85

SECURITATE INTERNAŢIONALĂ - TENDINŢE ŞI EVOLUŢII -

Stan PETRESCU

1. REPERE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE Mediul de securitate este un concept relaţional ce presupune o adaptare şi o

ajustare permanentă a unui set de parametri interni (economico-sociali, politici, militari, juridici, culturali şi morali) la condiţiile mediului internaţional, un proces cu o dinamică fluidă, orientat spre prezervarea spaţiului, idealurilor şi valorilor comune şi, totodată, punerea acestor elemente într-un echilibru stabil, neafectat de factori de risc sau de ameninţări.

În prezent, situaţia geopolitică şi geostrategică cunoaşte transformări profunde, cu urmări esenţiale asupra stării de securitate a tuturor statelor, asupra capacităţii acestora de a-şi promova şi a-şi proteja interesele naţionale. Complexitatea mediului de securitate, rezultată ca efect al proceselor de globalizare, precum şi al altor procese, cu accentuarea decalajelor economice şi tehnologice, a generat şi continuă să genereze noi riscuri şi ameninţări. Mai mult, evoluţia acţiunilor teroriste, de la nivelul unor acţiuni izolate la nivel de operaţie organizată şi condusă planificat, în manieră militară, a adus omenirea şi, implicit, mediul de securitate, într-o stare de securitate fragilă. În plan internaţional, omenirea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund marcată de acţiunile absurde ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de influenţare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale. Aceste fenomene şi procese au dus la creşterea complexităţii naturii relaţiei dintre problemele interne şi cele externe ale statelor, ceea ce complică şi mai mult calea spre identificarea cauzelor negative din mediul de securitate şi a modalităţilor de influenţare a acestora.

La începutul secolului XXI, caracteristica generală a mediului de securitate constă în diminuarea riscurilor convenţionale şi, ca urmare, în eliminarea premiselor apariţiei unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent cu amplificarea riscurilor şi ameninţărilor neconvenţionale care au dus, printre altele, la revigorarea alarmantă a naţionalismului etnic şi religios şi la adâncirea decalajelor economice şi sociale, cu efecte negative asupra securităţii. De aceea, securitatea comunităţii internaţionale va fi influenţată în mod considerabil de diverse tendinţe majore care se manifestă, fie la scară globală, fie regională, subregională sau locală.

2. GLOBALIZAREA Globalizarea devine cuvântul cheie începând cu anul 1990 şi trece din domeniul

ştiinţelor sociale în cel al jurnalisticii şi al limbajului cotidian. Global, în sensul „la nivel mondial”, este folosit în Anglia secolului XIV, în urma expansiunii maritime europene şi a apariţiei „sistemului mondial”. În America, Asia de Sud-Est, Africa şi Europa, în special, are loc formarea unor areale sociale de mari dimensiuni: formaţiuni imperiale cu legi şi limbă comune, cu aceeaşi justiţie, monedă şi drapel. Ideea nouă a globalizării a prins foarte puternic în rândul ţărilor bogate, idee pe care aceştia au găsit-o foarte interesantă. Trebuie să adăugăm că interesul omului bogat,

www.geo

polit

ic.ro

86

ca şi al societăţilor bogate, este de a deveni şi mai bogat. Aşa că cei mari şi bogaţi au instituit reguli şi norme ale clubului (vezi G-7)1, unindu-şi forţele spre a le fi mai uşor. Credem că marele nostru povestitor Ion Creangă a fost, la români, primul economist al globalizării, căci a dezvoltat această idee, „spre a le fi mai uşor”, atunci când, într-o discuţie cu mai mulţi săraci din Mahalaua Ţicăului, care veniseră la bojdeucă să ceară câte ceva de mâncare, în graiul său inconfundabil, a rostit: „Dragii mei, dacă nu aveţi ce mânca, veniţi la mine să flămânzim împreună”.

Deocamdată, este dificil să vorbim cu oarecare certitudine despre efectele de lungă sau scurtă durată ale procesului de globalizare asupra comunităţii internaţionale, dar, chiar şi acum, este clar că procesul de globalizare are şi va avea atât un impact pozitiv, cât şi efecte mai puţin pozitive. Partea pozitivă a acestui proces este că vor spori interacţiunea şi interdependenţa dintre ţări, care, la rândul lor, vor deschide noi posibilităţi pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, mai cu seamă în sfera economică. Intensificarea schimburilor comerciale, investiţionale, informaţionale şi tehnologice, între diferite zone şi regiuni ale lumii, facilitarea contactelor interumane, familiarizarea cu culturile altor popoare şi toleranţa faţă de aceasta sunt, cu siguranţă, benefice şi prezintă interes pentru toată lumea.

O dată cu aceasta, globalizarea produce şi lansează noi riscuri şi ameninţări. Multe pericole au un caracter regional sau chiar planetar: catastrofele ecologice şi tehnologice, criminalitatea transnaţională, terorismul internaţional etc. Expansiunea necontrolată a unor modele culturale de calitate îndoielnică aduce un prejudiciu tradiţiilor naţionale şi culturale ale popoarelor, ameninţând particularitatea lor. Intensificarea procesului de globalizare prezintă şi unele pericole pentru economiile naţionale. În acelaşi timp, din cauza distribuirii neuniforme a avantajelor globalizării, aspectele negative ale acestui proces se vor răsfrânge negativ în special asupra ţărilor în curs de dezvoltare, astfel încât acestea ar putea rămâne departe de progres sau chiar în afara lui.

Globalizarea devine tot mai mult un proces geoeconomic şi, mai apoi, geopolitic şi geocultural. Acest proces nu este numai o apropiere, o integrare a economiilor mai multor ţări. Se schimbă caracteristicile calitative ale acestor economii care se transformă din nişte sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial. Se schimbă însăşi noţiunea de “economie naţională”. Astfel, noi credem că globalizarea este un proces de creare şi dezvoltare a unei infrastructuri informaţionale şi financiare unice, care cuprinde întreaga lume şi este legat cu accesul absolut la informaţie şi cu mişcarea rapidă a capitalului. Aceasta constituie, în fond, cel mai înalt nivel al integrării care a început în epoca marilor descoperiri geografice, epocă ce a favorizat, pentru prima dată în istorie, apariţia şi difuzarea termenului de globalizare.

Globalizarea, din punct de vedere social, mai înseamnă atât limitarea democraţiei, cât şi adaptarea instituţiilor potrivit acestui concept, deoarece, pentru a asigura influenţa asupra cetăţenilor, este îndeajuns să poţi influenţa elita, care este un model de urmat.

1 Grupul celor 7 (G-7) a debutat în anul 1975. La prima sa apariţie a constituit un eveniment de importanţă mondială, pentru ca, la scurt timp, să devină o instituţie de importanţă majoră. G-7 este alcătuit din 7 ţări puternic dezvoltate economic (Franţa, SUA, Anglia, Germania, Italia, Canada şi Japonia) reprezintă un forum, unde liderii acestor ţări asistaţi de miniştrii de finanţe şi miniştrii de externe au discutat şi deliberat asupra unor subiecte fierbinţi la ordinea zilei: probleme economice, politice, mediul de securitate, alte subiecte de interes public precum şi relaţiile dintre acest grup şi Fondul Monetar Internaţional (FMI), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). La baza apariţiei G-7 au stat patru evenimente economice presante ale anilor ’70 şi următorii astfel: criza sistemului monetar, bazat pe rate fixe de schimb şi pe faptul că SUA a introdus convertibilitatea în aur a dolarului american; extinderea Comunităţii Europene cu Anglia, Danemarca şi Irlanda alături de cei şase care devin 9; criza petrolului provocat de OPC (ţările exportatoare de petrol), după izbucnirea războiului Yom Kippur din 1973, între Israel şi ţările arabe; recesiunea economică în ţările OECD, ceea ce a provocat inflaţie şi şomaj. Sursa: Peter Hajnal, University of Toronto Library and Faculty of Information Studies, University of Toronto, în The G-7 Summit and Its Documents, 1995.

www.geo

polit

ic.ro

87

În urma acestor activităţi de lungă durată se schimbă şi modelul de conduită al elitei - aceasta începe să gândească puţin altfel, apar noi stereotipuri, ea se distanţează tot mai mult şi mai mult de cealaltă masă a populaţiei, căci felul de a gândi şi a vedea lumea se lărgeşte, tinzând către alte orizonturi. Astăzi, lumea economică cunoaşte transformări radicale în ceea ce priveşte afirmarea unor organizaţii regionale, îndeosebi prin structura unor blocuri economice1 sau economico-politice2 între care există relaţii de cooperare interregională, dar şi de concurenţă, ca urmare a existenţei pieţei libere.

Globalizarea reactualizează teoria „spaţiilor mari”3, potrivit căreia, pentru evitarea contradicţiilor dintre globalism şi interesele naţionale, este necesară renunţarea la suveranitatea economică - „naţionalism economic” şi crearea unei ordini economice fără frontiere deschise, bazată pe ansambluri geografice mari, organizate ca regiuni economice4. Ca o concluzie, putem aprecia că globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul lumii, luată ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea socială s-a produs la niveluri locale, regionale şi naţionale, acum concentrarea efortului principal se dirijează asupra internaţionalizării şi globalizării. Globalizarea este realizată, în definitiv, „(...) de cel puţin patru factori identificaţi: comerţul, finanţele, producţia şi tehnologia”5.

3. DIVERSIFICAREA ACTORILOR GLOBALI DE SECURITATE Este previzibilă în prezent, ca o nouă tendinţă, având în vedere acţiunile concrete

desfăşurate, în plan mondial, de unele ţări cu potenţial economic şi militar apreciabil. În studiul „O strategie pentru Europa”, Zbigniew Brzezinski este de părere că această

zonă reprezintă axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina acest supercontinent va avea o influenţă importantă asupra evoluţiei mondiale. Eurasia dispune de trei sferturi din resursele energetice ale lumii, de 60% din avuţia mondială şi concentrează 75% din populaţia lumii.

Dar, într-o lume care se configurează a fi unipolară, urmează o etapă unimultipolară, în care Statele Unite sunt singura putere, dar lumea nu mai este unipolară, deşi SUA se comportă ca şi cum aşa ar fi şi, în final, lumea va fi din nou multipolară.

Aşadar, ne aflăm în etapa reaşezării sferelor de influenţă, în funcţie de rezultatele luptei pentru putere, care se desfăşoară la ora actuală între marii actori ai lumii. Aceştia sunt, după S. Huntington6, la rândul lor, de trei categorii: a) superputere mondială - SUA; b) puteri regionale principale: Rusia, China, Europa Unită, Brazilia, Iran, India; c) puteri regionale secundare, care se opun puterilor regionale importante. Astfel SUA şi puterile regionale secundare au interes comun să limiteze dominaţia marilor state în diferite regiuni, adică a puterilor regionale principale: SUA şi Japonia contra Chinei; SUA şi Marea Britanie contra Europei Unite; SUA şi Argentina contra Braziliei; SUA şi Arabia Saudită contra puterii iraniene în Golf; SUA şi Pakistan contra India în Asia de Sud-Est (dar fără prea mult succes).

În Europa, lucrurile stau altcumva şi comportă un beneficiu de discuţii, întrucât aici se confruntă, pe de o parte, interesele globale ale SUA şi Uniunii Europene şi,

1 „World American Free Area – NAFTA (Regiunea Liber Nord Americană); Piaţa Comună a Americii de Sud – MERCOSUR; Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est”. 2 Este cazul UE. 3 Teoriile „spaţiilor mari” sau a „spaţiilor vitale” au avut drept promotori pe geopoliticienii germani Karl Haushofer, Gerbert Jentsch, Adolf Grabovschi, Erich Obst, Ferdinad Fried s.a. 4 Regiunea Mării Negre. 5 Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Bucureşti, p. 107. .6 Vezi „La superpuissance solitaire” în „La revue internationale et stratégie, 34, été 1999” În acest articol S. Huntington continuă linia raţionamentelor din cartea „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, apărută în 1997, adăugând o a doua componentă (după cea civilizaţionistă) foarte importantă a relaţiilor internaţionale, a politicii mondiale: puterea şi lupta pentru putere.

www.geo

polit

ic.ro

88

pe de altă parte, cele regionale. În acest sens, se conturează următoarele grupări de forţe: SUA, UE, UEO împotriva

Rusiei şi pentru dominarea pieţelor lumii în dauna islamismului, Chinei, Indiei; SUA - Marea Britanie împotriva axei Paris-Berlin, pentru menţinerea influenţei anglo-saxone în întreaga Europă; UE, adică Paris-Berlin, şi, în cele din urmă, Londra împotriva influenţei SUA şi a Japoniei în Europa şi a dominării acestora pe piaţa mondială.

Reacţiile SUA în acest ultim caz nu s-au lăsat întârziate. Au trecut la încheierea unui parteneriat cu Rusia,1 îşi menţin o puternică prezenţă în Balcani, au un control discret asupra Ungariei, Poloniei, Cehiei şi României, menţin un parteneriat special cu Turcia, au procedat la intensificarea unei colaborări economice mai strânse cu Germania şi prezenţa militară în Albania, Macedonia şi în Kosovo este remarcabilă.

În Europa se disting două niveluri ale configuraţiei influenţei strategice ale forţelor: nivelul NATO-Federaţia Rusă şi nivelul vest-european - est-european. La primul nivel se duce o bătălie foarte grea, pe linia de demarcaţie huntingtoniană, luptă ale cărei rezultate sunt imprevizibile, în timp ce, la nivelul al doilea, situaţia este extrem de dificil de evaluat, din cauza, în principal, a condiţiei cu totul speciale în care se află ţările europene în urma spargerii bipolarităţii. Astfel, Rusia şi o parte dintre ţările care au făcut parte din Uniunea Sovietică au rămas în continuare în opoziţie cu nucleul de state vest-europene, iniţial 16, la care s-au mai adăugat, pe rând, o dată 3 şi încă o dată 7, în total 10 ţări din zona central-est europeană. Practic, frontiera răsăriteană a NATO se învecinează cu spaţiul de interes al Comunităţii Statelor Independente, cu centrul pe Federaţia Rusă2.

Lărgirea Uniunii Europene la 25 de membri, cu posibilităţi de lărgire a acesteia în continuare, transformarea acesteia într-un subiect de drept internaţional, care poate reprezenta uniunea în raport cu alte state, a schimbat datele problemei. UE încearcă să-şi afirme propria identitate (economică, politică, culturală şi militară), dar şi ca entitate de sine stătătoare. Acordurile de la Maastricht şi de la Amsterdam sunt destul de relevante în acest sens. Din această perspectivă, a fi alături de America nu înseamnă a fi împotriva Europei, după cum, a-ţi declara instituţional ataşamentul faţă de condiţia Europei integrale, aptă să joace prin ea însăşi cartea geopolitică şi geostrategică a propriilor interese, nu prejudiciază prestigiul şi orgoliul modest al Americii. Relaţiile transatlantice nu trebuie reanimate, ci doar revigorate. Proces în care, esenţial, era şi este nevoie de dezvoltarea complementarităţii vitale şi a reciprocităţii indispensabile, de identificare cauzală a realităţilor stagnante, fără să recurgem la atât de păgubitoarea dilatare la maximum a acestora, de evitarea conducerii prin consecinţe. De fapt, asta se întâmplă3.

4. PROLIFERAREA TEHNOLOGIILOR MILITARE AVANSATE Caracteristicile acestei tendinţe pot fi sintetizate astfel: în faza post-războiului rece,

marii producători de armament, atât cei din vest, cât şi cei din est, s-au pus de acord asupra vânzărilor de armament şi al transferurilor de tehnologii avansate pe temeiul unor

1 SUA sunt dependente de resursele de ţiţei ale Rusiei. Cartea dependenţei de aceste resurse de ţiţei o va juca Rusia prin lansarea proiectului „Murmansk”, în care 14% din necesarul de petrol al SUA ar urma să fie livrat în 2010 de către Rusia. Sursa: Radu-Alexandru Timofte, Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete, Editura ANI, Bucureşti, 2004. 2 Acordul de înfiinţare a „Spaţiului Economic Unic-CSI4”(Uniunea Rusia-Belarus-Ucraina-Kazahstan), reprezintă un proiect recent de refacere a fostului spaţiu de influenţă a Mosacovei. Acesta, însă, contravine intenţilor UE în legătură cu Ucraina, pe care Comisarul pentru extindere, Günther Verheugen le-a exprimat în următorii termeni: „În cazuil Ucrainei (...) Comisia Europeană are un Plan de acţiune bun, pentru care ambele părţi sunt respopnsabile” Sursa: Rompres. „Buletinul de Integrare Economică Europeană”, 17 octombrie 2003. Că planul UE este realizabil, o dovedesc noile alegeri din Ucraina, unde opoziţia pro-occidentală a câştigat alegerile. 3 Colonel Costinel Petrache,Gândirea Mmilitară românească – 2/2003.

www.geo

polit

ic.ro

89

convenţii în vigoare acceptate (neîndoielnic, marii negustori de armamente în armonie cu producătorii au eludat în anumite circumstanţe aceste convenţii, pentru a putea să-şi creeze sau să-şi păstreze pieţele de desfacere din ce în ce mai aglomerate şi tot mai competitive); aria de proliferare a armamentelor cuprinde, în general, domeniul know-how pentru arme nucleare, pe cel al armelor inteligente şi al computerelor; necesitatea standardizării armelor în cadrul alianţei militare, combinată cu activitatea de informaţii ofensive cvasigeneralizate, duc, într-o bună măsură, la modificarea armamentului şi a tehnologiilor militare avansate; statele mai puţin avansate tehnologic procură de pe piaţa armamentelor sisteme de arme şi tehnologii de fabricare a rachetelor de croazieră şi balistice, precum şi tehnologii de fabricare a armelor chimice şi bacteriologice. Pe această piaţă domină clienţi precum China, India, Iranul şi Coreea de Nord; pe termen lung, în estimările privind securitatea regională şi globală trebuie să se ţină seama de faptul că tehnologiile avansate şi sistemele de armament moderne nu vor mai fi deţinute în exclusivitate de SUA şi de câţiva aliaţi ai acestora. Chiar şi în prezent, cel puţin încă şapte state dispun de aparatură în spaţiul cosmic, utilizată în scopuri militare, iar nu mai puţin de 47 dezvoltă programe spaţiale1.

Se estimează că, până în anul 2025, clubul ţărilor posesoare de arme nucleare se va extinde şi va creşte numărul statelor care deţin arme chimice. Se va înregistra un real progres în domeniul biotehnologiilor, ceea ce va facilita fabricarea de arme chimice. Statele care doresc să achiziţioneze sau să dezvolte sisteme de rachete balistice intercontinentale vor avea posibilitatea să o facă. Nu este exclusă şi proliferarea unor tehnologii mult mai avansate, cum ar fi avioanele de tip AWACS, submarinele cu propulsie nucleară sau rachetele de croazieră cu rază foarte lungă de acţiune2.

Felul în care proliferarea tehnologiilor militare afectează securitatea Europei de Sud-Est depinde numai de evoluţia şi apartenenţa politică şi economică a statelor din zonă la diferite alianţe sau grupări de state.

Ţările admise în NATO, în limita fondurilor de care dispun, vor dezvolta programe de dotare cu armament care se aliniază la standardele Alianţei şi cu caracter preponderent ofensiv. Practic, modalităţile de dotare vor consta în colaborări cu parteneri agreaţi de NATO, producţie proprie, dar la standardele occidentale, şi achiziţii de la producătorii din cadrul Alianţei.

Vom mai adăuga faptul că proliferarea mijloacelor de distrugere în masă reprezintă, de asemenea, una dintre cele mai grave ameninţări la adresa mediului de securitatea global. Se poate aprecia că proliferarea acestui tip de arme este rezultatul existenţei şi accesibilităţii tot mai mari a tehnologiilor cu dublă utilizare, civile şi militare, care facilitează obţinerea materialelor necesare, a suprapunerii între programele de fabricare a agenţilor bacteriologici cu a vaccinurilor legale, a capacităţii sporite a statelor care urmăresc să fabrice arme de distrugere în masă, de a racola specialişti cu experienţă, care să le ofere avantajul surprizei tehnologice, a ritmului accelerat al progresului tehnologic, care facilitează obţinerea de informaţii şi tehnologii în forme mai avansate decât la momentul fabricării armamentului3.

5. CREŞTEREA INFLUENŢEI STRUCTURILOR NON-STATALE ONG-urile au luat amploare la sfârşitul secolului XX, devenind un factor important

în derularea relaţiilor internaţionale. Primele ONG-uri s-au identificat cu organizaţiile 1 Potrivit Raportului Institutului Internaţional de Studii Strategice pe anul 2002-2003, ponderea pe piaţa mondială a armelor este ilustrată astfel: SUA 40,3%, Marea Britanie 18,5%, Rusia 12,2%, Franţa 7,1%, China 3,1%, Germania 2%, Italia 1,5%. Potrivit aceleiaşi surse, primii 10 cumpărători de arme ai lumii în anul 2002 sunt: Arabia Saudită, Egipt, Kuweit, China, Taiwan, Emiratele Arabe, India, Israel, Corea de sud, Pakistan. 2 În prezent, între 20 şi 30 de state deţin un potenţial care le-ar permite să producă arme de nimicire în masă (nucleare, chimice şi bacteriologice) şi ulterior să le transporte, ceea ce constituie un pericol la nivel internaţional. Sursa: Alexandru-Radu Timofte, op. cit.. 3 Ionel Marin, Comunitatea de Informaţii-Soluţia problemelor de securitate, Editura ANI, Bucureşti 2004.

www.geo

polit

ic.ro

90

religioase care au apărut cu circa 7 secole în urmă. Ele erau grupuri de misionari care îndeplineau activităţi umanitare concomitent

cu atragerea de noi adepţi la religia creştină. Prin anii ’60 ai secolului XIX, o dată cu ducerea războaielor clasice, pentru a se acorda tratamente mai umane prizonierilor de război, răniţilor şi victimelor civile ale războaielor, au luat fiinţă Crucea Roşie (iar, mai târziu, Societăţile de Semilună Roşie), jucând un rol foarte important în determinarea ţărilor puternice, din punct de vedere militar, să accepte să semneze diversele Convenţii de la Geneva („regulile războiului”)1.

Prin anii‚ ‘60 existau circa 1.000 de asemenea organizaţii, în 1970 erau 2.000, iar în 1980 erau 4.000. Creşterea numărului de ONG-uri are două cauze importante: existenţa unor fonduri mai mari şi creşterea numărului de mijloace de informare în masă2.

Importanţa actorilor de securitate non-statali va constitui probabil, tendinţa cea mai crescătoare a secolului XXI. Drept organizaţii non-statale sunt identificate organizaţiile non-guvernamentale (ONG), organizaţii internaţionale şi alte structuri, variind de la mişcările etnopolitice, grupările religioase şi teroriste până la sindicatul crimei organizate, la care se adaugă corporaţiile multinaţionale. Conform părerii unor autori, ele lezează autoritatea statului, punând sub semnul întrebării chiar fundamentul pe care este construit sistemul statului contemporan. Este absurd să crezi, astăzi, că se poate „să se vadă lumea ca fiind compusă din entităţi teritoriale, fiecare exercitându-şi autoritatea supremă în interiorul graniţelor sale şi nu în altă parte”3. Adversarii entităţilor statale susţin că instituţiile statului s-au birocratizat excesiv, au devenit extrem de rigide şi mari consumatore de resurse bugetare, constituind o povară pe capul cetăţenilor, fapt ce impietează asupra trebuinţelor, prosperităţii şi aspiraţiilor cetăţenilor. Organizaţiile non-statale argumentează că mult mai eficientă decât acţiunea statului în afacerile civile este aceea a reprezentanţilor societăţii civile, a diverselor structuri neguvernamentale, care sunt mai aproape de nevoile cetăţeanului, iar gospodărirea resurselor se face cu mai multă chibzuială, ştiindu-se că statul este cel mai prost administrator.

De mai multă vreme există organizaţii non-guvernamentale, care acţionează fără a avea scopuri lucrative federaţiile de partide internaţionalele sindicale (în 1949, sindicatele necomuniste înfiinţează CISL - Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere, alături de FSM - Federaţia Sindicatelor Mondiale, care reuneşte sindicatele comuniste) grupările religioase (1948, bisericile creştine încep să se regrupeze în sânul Consiliului Ecumenic) numeroase organizaţii ştiinţifice, sportive etc.

Dar, fenomenul nou în ultimii treizeci de ani este înmulţirea organizaţiilor care caută să reducă dezechilibrele mondiale şi care acţionează, în principal, în trei direcţii apărarea drepturilor omului (Amnesty International, înfiinţată în 1961), protejarea mediului înconjurător (Greenpeace) şi ajutorul umanitar (Frères des hommes, înfiinţată în 1965 Médecins sans frontière, în 1971 Médecins du monde, în 1979 etc.).

În ultima vreme au început să apară ONG-uri specializate pe probleme de Intelligence (în Bulgaria şi Croaţia). Acestea s-au făcut remarcate prin dezbaterea unor probleme de securitate naţională concomitent cu desfăşurarea unor acţiuni de culegere de informaţii.

Un alt exemplu, de dată recentă, îl constituie acţiunile unor grupuri teroriste care au scos în evidenţă potenţialul acestora de a afecta securitatea naţională a oricărui stat, indiferent de puterea sa militară sau economică. În acest sens poate fi amintit atacul de la 12 septembrie 1995 cu gaze neuroparalizante din metroul din

1 Ibidem. 2 Ibidem. 3 Richard A. Falk, Sovereignty, în The Oxford Companion to Politics of the World, Oxford University Press, New York, 1993.

www.geo

polit

ic.ro

91

Tokyo a organizaţiei Aum Shinrikyo, atentatele cu bombă din Oklahoma City şi de la ambasadele SUA din Tanzania şi Mozambic, precum şi atentatul asupra navei militare americane „Colle”1, apoi atentatele de la 11 septembrie 2001 din New York şi Washington, nemaivorbind de acele atacuri teroriste sângeroase din Rusia şi Turcia.

Deoarece grupările teroriste îşi extind opţiunile militare, în statele afectate direct se pune inevitabil problema unui răspuns pe măsură, de pedepsire. Alegerea locului, a momentului şi a dimensiunilor acestei riposte are, de asemenea, conotaţii legate de climatul de stabilitate şi securitate globală şi regională. Semnificativ, în acest sens, este impactul pe care l-a avut asupra comunităţii internaţionale, în anul 1988, distrugerea fabricii de medicamente din Sudan, ca răspuns la ipoteza că atacurile cu bombă de la ambasadele SUA au fost orchestrate de către Osama bin Laden sau, mai recent, acţiunile militare desfăşura de Rusia în Cecenia, motivate de necesitatea pedepsirii „teroriştilor” separatişti ceceni.

Şi, în sfârşit, alte elemente care afectează climatul de securitate sunt structurile paramilitare regionale, care, prin forţă şi susţinerea locală sau regională de care beneficiază, scapă de sub controlul guvernelor locale. Exemplu cel mai cunoscut este Armata Republicană Irlandeză (IRA), deşi în aceeaşi categorie se înscriu Mişcarea Separatistă Bască (ETA), Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas), Congresul pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului (KADEF, fost PKK), Tigrii Tamili (Sri Lanka) sau separatiştii din provincia Quebek2.

Drepturile omului, care reprezintă tema predilectă a organizaţiilor non-guvernamentale, nu sunt respectate în totalitate (cel puţin în opinia ONG-urilor), în aproape nici una dintre ţările europene. În consecinţă, în procesul de planificare a măsurilor de securitatea naţională, guvernele acestor state trebuie să anticipeze eventualele intervenţii ale ONG, credibilitatea pe care o vor avea acţiunile lor şi sprijinul de care se vor bucura în rândul opiniei publice internaţionale.

6. PROBLEME DE MEDIU Există însă, în mod obişnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia

„mediul înconjurător”. O primă accepţiune, izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o abordare ecologică (ansamblu de elemente şi echilibre de facto care condiţionează viaţa unui grup biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se referă la zona de contact între spaţiul construit şi mediul natural (deci, între spaţiul artificial şi cel natural)3.

Pentru ca o comunitate sau o multitudine de comunităţi să fie într-adevăr viabile şi durabile trebuie să adopte o abordare în trei direcţii, care ia în considerare resursele economice, ale mediului înconjurător şi pe cele culturale. Comunităţile trebuie să ia în considerare aceste necesităţi nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung. Resursele mediului înconjurător şi securitatea acestuia reprezintă o problemă destul de importantă şi, în acelaşi timp, o componentă de bază a schimbărilor produse de globalizare. Statele civilizate ale lumii, precum şi multitudinea de organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale sunt preocupate, în modul cel mai serios, de monitorizarea acestui aspect, căutând soluţii spre a prezerva ceea ce ne-a mai rămas.

Amplificarea presiunilor problemelor de mediu poate duce la apariţia unor conflicte determinate de cantitatea de resurse vitale şi distribuţia acestora. În legătură cu

1 La 5 octombrie 2000 „Al Qaida”a organizat un atentat sinucigaş cu un vas-capcană bombă, având la bord peste 200 Kg. de trotil, asupra distrugătorului USS Colle, ancorat în portul Aden (Yemen), soldat cu 17 morţi, 39 de răniţi şi pagube materiale de 240 milioane de dolari. 2 Sursa: http://www.sri.ro/biblioteca_art_terorismul.html. 3 Marilena Uliescu, Curs de dreptul mediului, Editura Economică.

www.geo

polit

ic.ro

92

aceasta, se pot intui următoarele forţe şi tendinţe, dimpreună luate ca ameninţări şi riscuri: a) deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a emisiilor continue de la obiectivele

industriale cu un înalt grad de poluare şi prin deversarea sau depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor industriale şi menajere;

b) degradarea echilibrelor ecologice ca urmare a poluării apei, aerului şi solului, a exploatării necorespunzătoare a resurselor biologice, precum şi producerea de accidente tehnologice sau sabotaje la obiective economice şi, ceea ce este extrem de grav, de catastrofe naturale;

c) poluarea industrială, ca urmare a unor accidente tehnologice a unor teritorii ce aparţin statelor vecine;

d) poluarea marilor cursuri de apă (vezi Dunărea, care a devenit haznaua Europei); e) producerea de incendii catastrofale care se propagă şi dincolo de frontierele naţionale; f) provocarea unor sabotaje sau acte teroriste care urmăresc degradarea mediului,

distrugerea de baraje, infestarea unor cursuri de apă, ale căror consecinţe pot afecta şi state vecine; g) „importuri” de deşeuri toxice; h) producerea unor calamităţi naturale de mari proporţii, care să ducă la modificarea unor frontiere naturale1. Securitatea mediului înconjurător, ca un element important al mediului global de

securitate, trebuie abordată diferit, pentru că are două componente: una este legată de prevenirea dinamicii factorilor de mediu ca urmare a activităţii umane (conflicte armate care duc la distrugeri catastrofice), cealaltă de impactul degradării globale a mediului natural cu implicaţii asupra bunăstării generale a societăţii umane şi asupra economiilor acestor societăţi.

Este necesar a fi luată în calcul şi ipoteza izbucnirii unor conflicte armate la nivel local, zonal şi regional, ca urmare a degradării condiţiilor de mediu.

Deoarece problemele de mediu pot afecta starea de echilibru a vieţii pe Planeta Pământ şi, implicit, a degradării securităţii globale, guvernele lumii civilizate, organizaţiile interguvernamentale şi neguvernamentale devin tot mai preocupate de amploarea acestui fenomen, dar, în acelaşi timp, acestea şi-au intensificat cooperarea, conlucrarea şi colaborarea în vederea găsirii de soluţii fezabile, acceptabile, lucru care, cu mai multă vreme în urmă, era de neconceput.

Preocuparea pentru găsirea unor noi remedii globale la problemele de mediu a fost subliniată şi la Summitul de la „Rio Plus Five”, o nouă conferinţă internaţională desfăşurată la Rio de Janeiro, în 1997.

Dacă, pe termen mediu şi lung, societăţile civilizate vor pune în aplicare toate măsurile gândite în prezent, avem toate şansele ca viitorul să ne arate cât de sănătoasă este planeta noastră, cât de bine s-a armonizat modul nostru de viaţă cu tehnologiile de care dispunem şi cu întreaga populaţie, în întreaga sa diversitate.

7. CREŞTEREA POPULAŢIEI Cantitativ, populaţia Terrei în secolul XX a atins un record fără precedent în

istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani până când populaţia planetei a ajuns la 1 miliard, în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în anul 1927, cel de-al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987, iar cel de-al şaselea chiar la începutul anului 20002. Este de aşteptat ca, în următorii 20-25 de ani, populaţia globului să ajungă la aproape 8 miliarde, din care 1,86 miliarde în ţările cele mai puţin dezvoltate şi numai 0,37 miliarde în ţările dezvoltate, diferenţa fiind în categoriile intermediare de ţări, ceea ce ar putea crea probleme deosebite, inclusiv în domeniul securităţii. Ca orice prognoză, 1 Grigore Alexandrescu, Factori de risc în estul Europei, G.R.M. nr.2/1992. 2 Charles W. Kegley jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, Sixth Edition, St. Martin’s Press, New York, 1997.

www.geo

polit

ic.ro

93

aceste cifre trebuie acceptate cu rezerve, existând o serie de factori care o pot influenţa semnificativ, cum ar fi modificări radicale ale ratelor de natalitate şi mortalitate, epidemii extinse la scară regională sau chiar globală, războaie sau dezastre naturale.

Dezechilibrele sociale şi de mediu provocate de sporul populaţiei pot facilita izbucnirea unor conflicte între state, ca urmare a unor migraţii în masă sau valuri de refugiaţi. Unele state ar putea folosi migraţia ca o armă politică. De felul în care este folosit acest procedeu este suspectată China, care, fără să aibă o motivaţie imediată şi concretă, încurajează migraţia etnicilor chinezi în Extremul Orient al Rusiei. În sud-estul Europei, migraţia chineză a început să creeze probleme sub aspectul corupţiei şi al crimei organizate.

Este necesar să arătăm că, în decursul secolului XX, speranţa de viaţă s-a dublat, ajungând-se, în prezent, la 64 de ani, în timp ce mortalitatea infantilă a scăzut. Creşterea rapidă a populaţiei este efectul reducerii mortalităţii şi nu al creşterii ratei natalităţii, afirmă susţinătorii celei de-a doua teorii.

În ciuda creşterii rapide a populaţiei în cursul secolului XX, productivitatea muncii a crescut într-o proporţie nemaiîntâlnită, starea de sănătate s-a ameliorat, problemele erodării mediului încep să aibă soluţii vizibil pozitive, aspecte ce conduc la concluzia că oamenii zilelor noastre au cu ce se hrăni, produc mai mult, consumă mai mult şi ocupă un spaţiu locuibil mai mare.

Suprapopularea zonelor urbane şi foametea sunt probleme determinate de starea de sărăcie, şi nu de presiunea suprapopulării. Dacă, în multe dintre statele sărace ale lumii, întâlnim astfel de condiţii, în realitate se pare că, pentru multe dintre acestea, vina o poartă politicile şi politicienii, precum şi practicile diferitelor guverne şi ale forţelor politice pe care acestea le reprezintă. Sporul populaţiei şi migraţia nu reprezintă adevăratele cauze cu care se confruntă omenirea în prezent, ci, mai degrabă, sunt factori ce agravează unele probleme, printre care proasta administrare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate politică şi consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii depăşite, energofage şi puternic poluante. Toate acestea, luate la un loc, influenţează, evident, şi securitatea ţărilor dezvoltate, care trebuie să-şi adapteze permanent politica de acceptare a imigranţilor şi refugiaţilor potrivit intereselor proprii, economice şi de securitate. Din acest punct de vedere, se apreciază că situaţia din Europa se va agrava, estimându-se o explozie demografică în ţările sud-mediteraneene, de la circa 63 de milioane, în prezent, la 120-142 de milioane până în anul 2025. Pe termen mediu şi lung, există aprecieri potrivit cărora majoritatea statelor Europei de Sud-Est nu se vor confrunta cu efectele unei creşteri masive a populaţiei autohtone, în cele mai dezvoltate din regiune înregistrându-se stagnări sau chiar regres.

În ultima vreme se constată un fenomen de îmbătrânire a populaţiei din Europa, fapt ce a determinat reducerea numărului de locuitori. Acest efect provoacă încurajarea populaţiilor sărace de a imigra într-o Europă îmbătrânită şi, pe cale de consecinţă, apar frământări politice, xenofobie, conflicte interetnice.

8. CRIMA ORGANIZATĂ Crima organizată reprezintă activitatea ilegală desfăşurată de indivizi şi

organizaţii având ca scop recunoscut obţinerea de profit ca urmare a unor afaceri ilicite. Crima organizată implică tehnici de comercializare (ameninţare, extorcare de fonduri băneşti, contrabandă) şi produse (droguri, sex, jocuri de noroc, cămătărie, pornografie) care au fost scoase în afara legii. Sistemul seamănă cu o afacere adevărată şi care se desfăşoară conform legii, putând avea chiar o structură executivă de tip corporativ, un personal alcătuit din asistenţi şi contabili, dar este departe de a fi legitim, deoarece întreaga operaţiune a fost constituită prin forţă,

www.geo

polit

ic.ro

94

intimidare sau ameninţare. Crima organizată reprezintă, în consecinţă, un fenomen social înăuntrul căruia se petrec activităţi ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către asociaţii de indivizi, cu o ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate şi, pe cale de consecinţă, un factor de risc la adresa mediului de securitate, extrem de ameninţător.

Analiştii în domeniu au început să identifice apariţia sindicatelor crimei globale, modelată după societăţile multinaţionale care funcţionează conform legii, în cursul anilor ´90. Comportamentul agresiv al cartelurilor a prins majoritatea statelor nepregătite sub aspectul instituţiilor de combatere. Criminalitatea internaţională (transfrontalieră) a devenit industria cu cota cea mai rapidă a secolului al XXI-lea. Crima organizată este una dintre cele mai grave ameninţări transnaţionale. În aceste condiţii, vechile strategii de combatere a criminalităţii sunt, în mod evident, necorespunzătoare sau au devenit caduce.

Corupţia, traficul şi consumul de droguri, traficul de carne vie, traficul cu armament, muniţii, explozivi, substanţe radioactive şi nucleare, traficul cu autoturisme furate, spălarea banilor etc. au depăşit demult frontierele naţionale, fenomenul internaţionalizându-se.

Crima organizată transnaţională şi activităţile conexe acesteia sunt considerate drept o ameninţare la adresa sistemelor politice, economice, ambientale şi sociale, deoarece: subminează societatea prin considerarea violenţei drept un fapt normal şi prin coruperea structurilor politice; distorsionează mecanismele pieţei în detrimentul sistemelor economice şi comerciale; încurajează indivizii să acţioneze în afara economiei legale şi să eludeze impozitele; degradează sistemele ambientale, eludând sistemele de siguranţă şi regulamentele; destabilizează progresul economic în tranziţie sau în curs de dezvoltare; interferează cu obiective ale politicii externe şi cu sistemul internaţional; prejudiciază societatea cu enorme costuri sociale şi economice, care provin din traficul ilegal de droguri.

Crima organizată reprezintă un element deosebit de important în logistica terorismului.

9. TERORISMUL INTERNAŢIONAL Terorismul este o ameninţare asimetrică, ce acţionează din umbră, uzând de

mijloacele, metodele şi procedeele activităţii de informaţii în complementaritate cu acţiunea directă violentă. Evoluţia lui, de la o seamă sau o sumă de acte teroriste disparate la un sumum al fanatismului, cruzimii şi violenţei, adică la un război terorist, ascuns şi abscons, este de natură să genereze reacţia corespunzătoare a omenirii, adică război antiterorist. Majoritatea teoreticienilor clasifică actele teroriste în funcţie de elementul subiectiv al infracţiunii, distingând, astfel, un terorism de drept comun şi un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înţelege acele infracţiuni care cad sub incidenţa legii penale, agravate însă de metode de execuţie prin teroare. De regulă, acest gen de infracţiuni are ca obiect un interes personal, ca, de exemplu: obţinerea unei sume de bani, încercări de şantaj, taxele de protecţie, practicile gangsteriale (mafia, sub toate aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari. În schimb, terorismul social ar fi acea formă de infracţiune care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale, economice ori distrugerea unei orânduiri sociale.

Actele teroriste se pot clasifica, după aria de acţiune, în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi, la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic)1, naţionalist sau separatist (motivat de idealuri

1 Comunismul şi fascismul sunt asemănătoare în ceea ce priveşte teroarea de stat. Ambele ideologii au reuşit să omoare peste 100 milioane de oameni. Wilhelm von Angelsdorf, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

95

naţionale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor, întărirea statului, iar cel internaţional distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale. Fenomenul terorist internaţional constituie una dintre principalele ameninţări la adresa societăţii umane şi a stării de siguranţă naţională a statelor lumii, continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav atât pentru structura şi coeziunea socială, cât şi pentru securitatea indivizilor şi a statelor.

În ceea ce priveşte ţintele vizate, acestea au aparţinut diferitelor domenii de activitate, ceea ce demonstrează că obiectivele organizaţiilor teroriste şi scopurile urmărite de acestea sunt, de asemenea, diverse: foşti sau actuali conducători ai unor state; demnitari ai administraţiei publice centrale sau locale (miniştri, magistraţi, consilieri, alţi funcţionari publici etc.); diplomaţi, inclusiv ataşaţi militari; funcţionari internaţionali, membri ai forţelor ONU sau ale NATO; lideri politici şi consilieri ai acestora; cadre militare şi poliţişti, îndeosebi din rândul celor care ocupau ori au deţinut funcţii de conducere; parlamentari, oameni de afaceri, turişti, ziarişti şi alţii.

Din punctul de vedere al tipurilor de acţiuni teroriste întreprinse, putem afirma că acestea s-au diversificat, ponderea fiind deţinută de cele în care s-au utilizat explozivi şi armament de diferite categorii şi calibre, elementul de noutate constând în faptul că, pentru comiterea de asemenea acte, s-a recurs la folosirea avioanelor de transport de persoane, ca vectori de distrugere a ţintelor vizate, efectele obţinute fiind devastatoare şi spectaculoase.

Proliferarea terorismului a fost favorizată de fabricarea şi utilizarea explozivilor convenţionali, a armelor chimice, a viruşilor calculatoarelor şi a armelor nucleare şi biologice. Traficul cu material nuclear creşte în mod accelerat, terorismul operează asociat cu crima organizată la nivel global. Armele biologice ale viitorului vizează persoanele cu caracteristici genetice specifice, iar posibila introducere a terorismului pe Internet va atrage necesitatea înfiinţării „poliţiştilor cibernetici”1.

Strategia de Securitate Naţională a Românei include terorismul între principalele ameninţări la adresa securităţii naţionale, combaterea factorilor de risc subsumaţi acesteia reprezentând o preocupare majoră a Executivului român. Faţă de evoluţia ameninţătoare a fenomenului terorist internaţional, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 153/2001 pentru aplicarea Rezoluţiei nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind combaterea terorismului internaţional.

Având în vedere caracterul global al ameninţării teroriste, care îngrijorează întreaga comunitate internaţională, România consideră că gestionarea eficientă a acestei problematici nu se poate face decât în context larg, prin conjugarea eforturilor tuturor statelor interesate şi printr-o cooperare loială între instituţiile de profil.

10. CONCLUZII Putem arăta că toate aceste tendinţe şi evoluţii au, în cea mai mare parte a lor,

un caracter aleatoriu şi sunt influenţate, la rândul lor, de o serie de factori locali, naţionali, regionali, ceea ce, deocamdată, face imposibilă şi nerealistă deţinerea unui singur model probabil către care ar putea evolua umanitatea, respectiv mediul de securitate global. Astfel, potrivit punctului de vedere al unor analişti occidentali, pot fi definite, în legătură cu mediul global de securitate, cel puţin patru modele:

a) sistemul semipolar - crearea unei coaliţii de state conduse de o Chină puternică, împreună cu o Rusie aparent slăbită, dar destul de autoritară, care se situează pe o poziţie opusă faţă de SUA;

b) multipolaritatea - există 5 sau 6 mari puteri, care au intrat într-o concurenţă acerbă spre

1 Alexandru-Radu Timofte, op. cit. p. 318.

www.geo

polit

ic.ro

96

a-şi defini influenţa pe plan mondial; deocamdată, nu există o putere unică opusă SUA; c) unipolaritatea cvasistabilă - SUA rămân singura superputere alături de aliaţii tradiţionali,

într-o lume relativ stabilă. America nu este un jandarm mondial, ci un lider mondial; d) haos - SUA sunt singura superputere stabilă, alături de aliaţii tradiţionali, într-o lume

cuprinsă progresiv de haos. În fiecare dintre modelele menţionate, Europa va avea caracteristici politice,

economice şi de securitate diferite. Unii analişti, teoreticieni şi practicieni ai relaţiilor internaţionale, în legătură cu noile

paradigme ale mediului de securitate, apărute o dată cu destructurarea sistemului comunist, emit şi alte păreri: a) o lume unită. Se susţine că lumea se îndreaptă spre un punct de oprire a evoluţiei pe baze ideologice a umanităţii şi spre răspândirea universală a democraţiei liberale de tip occidental, ca ultimă formă a sistemelor de guvernare1; b)modelul liberal. Acesta se bazează pe utilizarea a patru instrumente: dreptul internaţional; organizaţiile internaţionale; integrarea politică şi democratizarea; d) modelul realist. Potrivit acestei teorii, relaţia dintre state este dominată de anarhie şi, prin urmare, pentru a-şi asigura supravieţuirea şi securitatea, statele încearcă să-şi maximizeze puterea2. Pentru aceasta se întrebuinţează trei instrumente: alianţele, echilibrul puterii şi controlul armamentului; d) două lumi antagonice. După încheierea războiului rece, teoreticienii americani au divizat lumea în zone de pace şi zone de turbulenţă, zona de pace incluzând Occidentul şi Japonia, cu 15% din populaţia lumii, iar zona de turbulenţă restul de 85 %3; modelul civilizaţional. În viitorul previzibil nu va exista o civilizaţie universală, dar va exista o lume a civilizaţiilor diferite, care vor trebui să înveţe să coexiste. Acestea sunt civilizaţiile occidentală, confucianistă (sinică), japoneză, islamică, hindusă, slavă-ortodoxă (pravoslavnică), latin-americană şi, poate, africană4.

Pe termen lung, securitatea Europei de Sud-Est este strâns dependentă şi similară cu cea a întregului continent. Este în interesul Europei Occidentale (economic şi de securitate) ca punctele fierbinţi din spaţiul Europei de Sud-Est să fie eliminate, ceea ce se va realiza atât prin sprijin economic, cât şi prin forţă (dacă va fi necesar).

Procesul de stabilizare şi stabilitate al Europei, în general, şi al Europei de Sud-Est, în special, pe termen mediu şi lung, prinde un contur vizibil, resursele alocate şi disponibilitatea actuală a UE continuând să crească, ceea ce va conduce la încurajarea ţărilor rămase în urmă să treacă peste toate rigorile impuse de occidentali spre a reduce din decalaj şi a merge pe o altă conduită. BIBLIOGRAFIE Andreea Guidea, Global Perspective on Regional Cooperation, Colecţia revistei Gândirea Militară Romanească, Bucureşti, 2004. Impact Strategic /2004. George Soros, Supremaţia americană: un balon de săpun, Editura Antet, 2004. Ministerul de Externe, Analiza a Terorismului în Lume, Bucureşti, 2002. Geopolitica – Revistă de Geografie Politica, Editura Top Form. Coord. Ion Bidu, Meridiane de securitate, Editura A.N.I., Bucureşti, 2003.

1 Fukujama, Francis, Sfârşitul istoriei, p. 16. 2 Kenneth N. Waltz, The Emerging Structure of International Politics, în International Security, nr. 18, 1993. 3 Singer, Max şi Wildawski, Aaron, The Real World Order: Zones of Peace, Zones of Turmoil, Chatham House, Chatham, New York, 1993. 4 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998.

www.geo

polit

ic.ro

97

THE PARADOX OF POWER: THE UNITED STATES AND EUROPE AFTER THE COLD WAR

Tiberiu TRONCOTĂ

Abstract: As we approach to the end of the first decade of the 21st century, the U.S. appears increasingly but is not always able to exercise that most essential ingredient of statecraft - the ability to achieve desired outcomes. On the contrary, as the post-Cold War decade has proceeded, American policymakers have encountered increasing frustrations if not outright failure, and there is a growing perception among many that the U.S. is out of step with the rest of the international community. The U.S. will need to rethink its style of leadership. For the foreseeable future, the U.S. will remain first among equals in NATO, which, like all successful alliances throughout history, will continue to require the U.S. to play the role of the “strong power willing and able to pay the costs of leadership.” Allied perceptions of American unilateralism, self-congratulation, and moral righteousness can have a far more deleterious affect on the partnership than is often recognized in Washington. While American self-perceptions of “benign hegemony” may be fully justified by the facts of U.S. behavior and policy, the content of U.S. rhetoric and style of American presentation needs to be more conscious of the sensitivities of the foreign audience. In particular, as U.S. proceeds to develop national strategies, they need to recognize the legitimacy of national interests that are not identical to U.S.

Of all the momentous consequences of the collapse of the Soviet Union, none is as significant for the geostrategist as the emergence of the United States as the world's sole superpower. America's unrivaled primacy in the post-Cold War era has sparked comparisons with classic Rome and ancient China1 and even prompted the French to coin the new phrase "hyper power."2 By every traditional measure of power, both "hard" and "soft," the U.S. towers above all other nations. The American military is unsurpassed in technological sophistication and unique in its capacity to reach into any region of the globe. The American economy is the world's largest and most productive. English has become the language of choice in science, diplomacy, and world business, while American media, popular culture and computer technology have penetrated virtually every society regardless of geographic boundaries. And the fundamental precepts of free market democracy are now championed as ideals by new-found converts on every continent. As we approach to the end of the first decade of the 21st century, the U.S. appears increasingly like and Henry Luce's famous declaration of "the American Century" who rings now truer than ever before.

Yet, despite this clear preponderance of power, the U.S. is not always able to exercise that most essential ingredient of statecraft - the ability to achieve desired outcomes. On the contrary, as the post-Cold War decade has proceeded, American policymakers have encountered increasing frustrations if not outright failure, and there is a growing perception among many that the U.S. is out of step with the rest of the international community. Consider for example the situation in Iraq.

Despite the military victory of Enduring Freedom, terrorism remains in power and brazenly defiant. Of the original Gulf War coalition, only few countries continue to act militarily with the U.S. in punishing Iraqi terrorist and impose a democratic regime. Elsewhere in the Middle East, the Israeli-Palestinian peace process has registered little progress despite the personal involvement of both Secretary Powel and Rice and President Bush. In South Asia, repeated American interventions with both India and Pakistan failed to stop nuclear testing or to diminish broader political tensions.

On trade matters, U.S. entreaties to enforce collective sanctions against Cuba,

1 Maynes, Charles William, The Perils of (and for) an Imperial America, Foreign Policy, Washington, 1998. 2 Walker, Martin, The New Europeans Strategic Relationship, World Policy Journal, New York, 1999.

www.geo

polit

ic.ro

98

Iran, and Libya have been ignored, as the European Union has scrambled to expand trade relations and launch cooperative development of strategic resources. And in numerous international forums, the U.S. has been stymied or almost completely isolated, as overwhelming majorities of states have brushed aside American objections in reaching agreement on a global landmine ban, an International Criminal Court, and environmental standards on global warming. When looked at from this perspective, the image of the United States as a colossus before whom all others acquiesce appears far less accurate.

IF U.S. IS SO POWERFUL, WHY AREN'T THEY DOING WHAT THEY WANT? The paradox of power after the Cold War, illustrated most vividly by the specter

of a muscle-bound America, bursting with inherent capability yet unable to achieve many of its foreign policy objectives, can be explained largely by three factors: the changed nature of the international system; the changed dynamic of U.S. statecraft, and the enduring phenomenon of power balancing among states.

In the international arena, the clarity of the Cold War standoff, in which so many issues were viewed through the prism of the zero-sum clash of competing ideologies, has now given way to a more diffuse and opaque circumstance. We face an increasingly globalize environment with a multiplicity of players and factors, and the "right" course can no longer be so starkly drawn. Perhaps most importantly, it is now often the case that other states have interests in a given situation that are more passionately held than our own.

The Painful lesson of Vietnam, commitment to an outcome and willingness to pay any price is often far more determinative than overwhelming capabilities. With polling data repeatedly showing a diminished willingness among the American electorate to expend resources for foreign objectives,1 we should expect this “interest imbalance” to increase rather than diminish.

These changed international circumstances have also wrought changes in how the U.S. formulates and executes foreign policy. The old adage about politics ending at the water's edge, though always overstated, has now given way to a more fractious and partisan treatment of foreign policy. Congress has seized a larger role for itself in the direction of U.S. foreign policy and, in the process, has injected a greater degree of ethnic and constituent driven outcomes.

Consider for example the role of the Polish-American vote in driving the timing of NATO enlargement, the impact of the Armenian-American community on our decision to deny aid to Azerbaijan, and the force of the Greek-American constituency in shaping our reactions to Macedonia's name, flag, and very existence. This trend toward politicization of foreign policy has also been exacerbated by a continued weakening of the Presidency, begun in Nixon's Watergate debacle, reinforced recently in the psychodrama of Clinton's impeachment trial and armored now days by the Emirates interests of Bush clique.2

The result is a less coherent foreign policy, driven increasingly by domestic concerns that often conflict with international objectives and obligations, such as Congress’ refusal to allocate funds for foreign assistance, contributions to the International Monetary Fund, or dues to the United Nations. In addition to these two fundamental changes, one factor that has remained constant is the age-old practice among states to seek an equilibrium or balance of power. Though the preferred tools (of the industrialized powers at least) have evolved from military toward economic and the justifying rhetoric has become far more polished, there is nonetheless a continual push toward a more level playing field among states.3 Precisely because of U.S. preponderance as "the biggest kid on the block", other states will frequently be looking to keep American power in check.

1 Reilly, John, American Public Opinion and U.S. Foreign Policy - 2004, Chicago Council on Foreign Relations. 2 Johnson, Daniel, Superpower Angst: America's Striking Impotence, Washington Post, p. 1, November 22, 1998. 3 Walt, Stephen, International Relations: One World, Many Theories, Foreign Policy, pp. 29-46, 1998.

www.geo

polit

ic.ro

99

EURO ATLANTIC LINK: LIGHT AT THE END OF THE TUNNEL OR ONCOMING TRAIN? In addressing many of the foreign policy challenges of the evolving post-Cold

War dynamic, the U.S. has turned most frequently to its NATO allies. Undeniably our closest and most cooperative relationship, the link between the U.S. and Europe is founded not only on the experiences of common cause in the Cold War but also on the more enduring elements of shared culture and political ideals. The solution too many of U.S. current difficulties, one might argue, lies in the forging of a united NATO front and a Western consensus on a course of action. This is the approach pursued by the Bush Administrations, though often with disappointing results.

Rather than providing a port in the post-Cold War storm, the relationship between the U.S. and Europe has encountered its own rough waters. Widening tensions and a sense of general disharmony have been driven in the first instance by the loss of the Cold War "glue" that held the U.S. and Europe together in the institution of NATO. The absence of an external threat and the resulting imperative for joint action has allowed second order debates and some long repressed tensions to come to the surface. But most importantly, the once fervently held commitment to "no daylight" between allies has been replaced by a heightened sense that what benefits one side of the Atlantic may not necessary benefit the other. A former advisor to Chancellor Kohl noted: "When America calls for solidarity in the name of 'Western interests,' we increasingly ask whether these are simply U.S. interests cloaked in alliance rhetoric."1

This growing divergence of views has also been driven by the generational change underway in Europe and the ongoing demographic shift within the United States. Just as Europe is experiencing a move away from a leadership with direct experience of - and profuse gratitude for - the American role in post-World War II reconstruction, the U.S. is admitting growing numbers of immigrants from both Latin America and Asia with sentimental ties and policy priorities outside the European continent.

Moreover, from the European perspective, the United States has taken a number of steps that have generated substantial friction and prompted questions about the fundamentals of the relationship. First and most significant was the determination of the Clinton Administration that the breakup of the former Yugoslavia was a "European" problem. Shattering the Cold War paradigm of "indivisible security interests," the relegation of the Yugoslav crisis to Europe appeared to many as a broader indication of American preference that Europe take care of itself while the U.S. pursues its global agenda.

Despite the subsequent reversal of American policy and the unprecedented success of NATO operations in both Bosnia and Kosovo, anxiety about this point continues to resonant deeply in European capitals. The heightened role of Congress and the increased partisanship of U.S. policy have also created tensions with allies. Perhaps most offensive to the Europeans has been the attempt of Congress to legislate "extraterritorial" controls on their behavior. The Helms-Burton Act on Cuba and the Iran-Libya Sanctions Act (ILSA) that sought to punish foreign companies for doing business with those countries became symbols for many Europeans of U.S. unilateralism. As one European official remarked: "Next it will be the creationists in the Bible Belt telling the IMF what to do."2 These tensions have been stoked by many Congressional members' unbridled disdain for non-American concerns. One Senator, for example, simply walked out of a 1997 meeting with the British Foreign Secretary when they reached a point of disagreement. Another Senator went even further when questioned by a European Ambassador about the legality of the ILSA: "To hell with international law. You've got a choice to make: you're either with us or against us, and I only hope for your sake that you make the right decision."3 1 Gedmin, Jeffery, The New Europe and Its Implications for the United States, The World, Washington, July 1999. 2 Fleming, Stuart, Why U.S. Influence is Fading, Institutional Investor, p. 138, New York, Nov.1998. 3 Wallace, William, Misunderstanding Europe, Foreign Affairs, pp. 65-79, New York, Nov-Dec 1998.

www.geo

polit

ic.ro

100

But even more difficult for many allies to accept is the deeply ingrained American belief - held by Democratic and Republican administrations alike - in this country's exceptionally and moral superiority. The “morality tales” which shape our national identity - rising from humble beginnings to a righteous battle against tyranny and corruption1 - are often perceived by foreign observers as arrogant and myopic. It is particularly galling for Europeans, who see themselves as morally and culturally equivalent - if not superior - to the U.S., to hear invidious comparisons between their "parochialism" and America's expansive global view.2 European perceptions of preemptory American rhetoric and behavior - in debates ranging from the "Europeanization" of NATO's military command structure to the selection of new members and the now famous sneer about allied leaders "sleeping through the night"3 while crises unfolded - have led some allies to a sense of "increasing disgust with the quasi-imperial dominance of the U.S."4 and a perception that Washington is rapidly becoming the "capital of global arrogance."5

FORTRESS EUROPE OR PARTNERS IN LEADERSHIP? At the same time, it is important not to overstate the degree of friction between

the U.S. and Europe. It is easy for a few disgruntled voices to drown out the many positive chords of cooperation that continue to characterize the relationship, such as the collaborative effort to support democratic reform throughout eastern Europe and the former Soviet Union.

On balance, it is probably most accurate to observe that despite apparent strains, there are - as yet - few actual tears in the fabric of our partnership. With this determination in hand, the challenge for the national security strategist is to assess the implications of these evolving circumstances and to draw conclusions that can guide U.S. foreign policy. Should we, for example, take to heart Lord Palmerston's dictum about "no eternal allies,"6 and assume the U.S. and Europe will eventually drift back to the historical norm of mutual wariness and disdain? Or, alternatively, can the U.S. continue to derive benefit from the Euro Atlantic partnership despite its status as the only superpower? And, if this is true, is there a compelling justification for the continued existence - and expense - of NATO despite the absence of its original purpose and defining rationale?

The answers to these questions lie in an assessment of U.S. interests, the likely threats to those interests, and the most effective means of countering such threats. Consider, for example, the only current potential threats to U.S. first order interests of territorial integrity, political sovereignty and social stability. Rather than any "conventional" threat, we now face the possibility of terrorist use of weapons of mass destruction (WMD), cyber warfare, and transnational organized crime - none of which can be dealt with effectively on a unilateral basis.

Yet another paradox of power in today's world is that U.S. cannot counter the key threats alone and, precisely because of its power, U.S. is often the most desirable target of those threats. Consider too the military contingencies that they are most likely to face as they pursue their second order interests in regional stability and cooperation. Resurgent nationalism, ethnic strife, and civil war are clearly circumstances in which multilateral action, whether for peacekeeping, peace enforcement, or other humanitarian intervention, is virtually always preferable, both in terms of political viability and material costs. Even the third order interests in the enlargement of democracy and the fostering of free market economies will be more effectively achieved through a collaborative partnership with states that possess similar ideals

1 Reich, Robert, Tales of a New America, Random House, New York, 1998. 2 Cuthbertson, Ian, Chasing the Chimera: Securing the Peace, World Policy Journal, pp.72-93, New York,1999. 3 Holbrooke, Richard, To End a War, Random House, New York, 1998. 4 Hirsh, Michael, At War with Ourselves, Harpers, pp.60-69, New York, July 1999. 5 Friedman, Thomas, Was Kosovo World War III ?, New York Times, p. 17, New York, July 2, 1999. 6 Hass, Richard, What to Do with American Primacy, Foreign Affairs, pp. 37-49, New York, Sept-Oct 1999.

www.geo

polit

ic.ro

101

and operate upon the basis of a shared mindset. Finally, the strategist must consider a more nebulous but nonetheless crucial interest - hedging against an uncertain future. Though American preeminence is now unrivaled, history offers no precedent for permanent dominance. On the contrary, as Voltaire admonished: "If Rome and Carthage fell, is any power then immortal?"1 A capacity for multilateral action and an ability to sustain strong alliances with healthy partners will provide the best insurance against the over-extension or "imperial over-stretch" that has hastened the decline of all great powers in the past.

MANAGING A CHANGED RELATIONSHIP IN A NEW ERA This analysis leads inexorably to the conclusion that the U.S. should continue to

actively cultivate partnership with Europe, not out of force of habit but because of the objective advantages that will accrue from this cooperation. We must also expect, however, that it will be a substantially changed relationship from that which U.S. came to know during the almost fifty years of the Cold War.

In particular, three evolving factors or processes will prove decisive: a more independent Europe, a more flexible NATO, and a more nuanced American leadership. U.S. ability to accommodate and manage each of these factors will ultimately determine the success of the partnership.

The first key to a successful relationship is acceptance of the European desire to exercise greater independence and thus to achieve a greater balance in the relationship. In the economic dimension, they have been most explicit about their goal of creating a counterweight to U.S. dominance, both with the Euro as a challenger to the dollar and with the EU as a united trading block to compete with U.S. exports. In the political sphere, European actions have been less coherent but nonetheless apparent, with such examples as the establishment of a trilateral summit mechanism between France, Germany and Russia (leaving out not only the U.S. but also Britain), the appointment of an EU negotiator for the Middle East Peace Process, and the procedural insistence on reaching EU consensus before convening with the U.S. on a growing range of political issues. In the military arena, the long-stalled effort to establish an independent capability for security and defense was given an invaluable boost just last year when the UK decided to waive its traditional opposition and became an active participant. Rather than presenting an obstacle to partnership, a stronger and more capable Europe can actually enhance cooperation through more substantial material contributions and a more sustained political commitment. Of course, Europe is a far from its goal of functioning as a single actor, and there will be many fits and starts, if not outright failures, as the “European experiment” continues. But the United States should welcome efforts to achieve continued integration and prepare to accommodate the inevitable accompanying demands for a greater equality in the U.S.-European partnership. The challenge will be to maintain cohesion despite the “growing pains” and to ensure that a greater voice for Europe is accompanied by a greater assumption of responsibility and shared burdens.

Second, the primary institution of Euro Atlantic partnership - the NATO Alliance - must continue to evolve, adapting to new threats and developing more flexible response mechanisms. NATO has already taken major steps in this direction, with the deployments in Bosnia and Kosovo, and most recently, after 9/11 in Afghanistan, effectively resolving the "out-of-area" debate and at least part of the "new missions" controversy. Allied leaders also took major steps forward at the 50th anniversary summit, establishing a NATO WMD Center to share intelligence on WMD capabilities that threaten NATO and launching an initiative to enhance preparedness for possible use of chemical or biological weapons against allied territory.

But more needs to be done to ensure that NATO remains relevant to the real world threats that lie ahead. A major effort should be dedicated to the further development of 1 Kennedy, Paul, The Next American Century?, World Policy Journal, pp. 52-58, New York, Spring, 1999.

www.geo

polit

ic.ro

102

command structure mechanisms, such as the Combined Joint Task Force (CJTF), to allow NATO-led coalitions of the willing, including both member and partner states, to deal quickly and effectively with the kinds of regional and ethnic conflict that U.S. is most likely to face in the future. This will require the European allies to give greater prominence to and funding for the restructuring of their largely outdated military forces.

From the U.S. perspective, it will mean a continued emphasis on retaining NATO’s operational effectiveness as a military alliance, and a less sentimental approach to the question of enlargement. Rather than proceeding to a second round of enlargement (which most allies oppose in any case), the Alliance should devote greater emphasis to engagement with Russia, attempting to restore lost trust and rebuild cooperative mechanisms. NATO will also have to come to grips eventually with the issue of coalition operations outside of Europe, particularly in light of potential upcoming succession crises in both Central Asia and the Middle East.

Finally, and perhaps most difficult, the U.S. will need to rethink its style of leadership. For the foreseeable future, the U.S. will remain first among equals in NATO, which, like all successful alliances throughout history, will continue to require the U.S. to play the role of the “strong power willing and able to pay the costs of leadership.”1 With the possible (though not categorical) exception of France and Germany, the allies recognize and appreciate the beneficial impact of continued American stewardship of the Alliance. That said, they will chafe at overt demonstrations of dominance and will press for greater equity in deliberations and decisions. And they will justifiably refuse to tolerate overt gestures of disdain or disregard.

Allied perceptions of American unilateralism, self-congratulation, and moral righteousness can have a far more deleterious affect on the partnership than is often recognized in Washington. While American self-perceptions of “benign hegemony”2 may be fully justified by the facts of U.S. behavior and policy, the content of U.S. rhetoric and style of American presentation needs to be more conscious of the sensitivities of the foreign audience. In particular, as U.S. proceeds to develop national strategies, they need to recognize the legitimacy of national interests that are not identical to U.S. In this context, it is instructive to consider Secretary Rice's assertion that the U.S." stands tall and thus sees further". BIBLIOGRAPHY Maynes, Charles William, The Perils of (and for) an Imperial America, Foreign Policy, Washington, 1998. Walker, Martin, The New Europeans Strategic Relationship, World Policy Journal, New York, 1999. Reilly, John, American Public Opinion and U.S. Foreign Policy - 2004, Chicago Council on Foreign Relations. Johnson, Daniel, Superpower Angst: America's Striking Impotence, Washington Post, p. 1, November 22, 1998. Walt, Stephen, International Relations: One World, Many Theories, Foreign Policy, pp. 29-46, 1998. Walt, Stephen, Why Alliances Endure or Collapse, Survival, pp. 156-179, Spring 2001. Gedmin, Jeffery, The New Europe and Its Implications for the United States, The World, Washington, July 1999. Fleming, Stuart, Why U.S. Influence is Fading, Institutional Investor, p. 138, New York, Nov.1998. Wallace, William, Misunderstanding Europe, Foreign Affairs, pp. 65-79, New York, Nov-Dec 1998. Reich, Robert, Tales of a New America, Random House, New York, 1998. Cuthbertson, Ian, Chasing the Chimera: Securing the Peace, World Policy Journal, New York,1999. Holbrooke, Richard, To End a War, Random House, New York, 1998. Hirsh, Michael, At War with Ourselves, Harpers, pp.60-69, New York, July 1999. Friedman, Thomas, Was Kosovo World War III ?, New York Times, p. 17, New York, July 2, 1999. Hass, Richard, What to Do with American Primacy, Foreign Affairs, pp. 37-49, New York, Sept-Oct 1999. Kennedy, Paul, The Next American Century?, World Policy Journal, pp. 52-58, New York, Spring, 1999. Huntington, Samuel, The Lonely Superpower, Foreign Affairs, pp.35-49, New York, Mar-Apr 2005.

1 Walt, Stephen, Why Alliances Endure or Collapse, Survival, pp. 156-179, Spring 2001. 2 Huntington, Samuel, The Lonely Superpower, Foreign Affairs, pp.35-49, New York, Mar-Apr 2005.

www.geo

polit

ic.ro

103

CONSIDERATIONS ABOUT THE RESPECT OF JURIDICAL ENGAGEMENTS CONCERNING THE NUCLEAR WEAPONS

NON-PROLIFERATION REGIME, ASSUMED BY SIGNATORIES STATES

Mădălina-Virginia ANTONESCU

Rezumat: Articolul de faţă îşi propune sa analizeze aspecte legale relative la regimul respectării de către statele semnatare, a obligaţiilor juridice in domeniul ne-proliferării armelor de distrugere in masa, ştiut fiind faptul ca una din formele terorismului contemporan foloseşte acest tip de arme pentru a îşi duce la îndeplinire, prin violenta si cu nerespectarea normelor internaţionale de drept, scopurile teroriste. Atât terorismul, cat si armele de distrugere in masa reprezintă doua pericole importante la adresa păcii si securităţii internaţionale, dar si la adresa egalităţii juridice intre state, deoarece tinde sa stea la baza clasificării statelor in state iubitoare de pace / in exprimarea Cartei ONU si in state rebele care deţin arme de distrugere in masa sau care finanţează operaţiuni si reţele teroriste. Ca membre ale comunităţii internaţionale, bazate pe o ordine de drept inspirata din principiile cu valoare imperativa ale Cartei ONU, principii cu valoare erga omnes, statele trebuie sa respecte obligaţiile juridice asumate, inclusiv in planul regimului de ne-proliferare a armelor de distrugere in masa, spre a evita folosirea acestora in scopuri teroriste.

1. PROLIFERATION OF NUCLEAR WEAPONS- A WESTPHALIAN OR A GLOBAL THREAT ?

A new type of analyze concerning the issue of nuclear weapons non-proliferation regime represents the starting point in identifying and combating global challenges that states are facing in the beginning of XXI Century ,as a striking preoccupation for the international community to take appropriate measures1 demanded by post-bipolar framework.

As a conventional threat, specific to the bipolar period2, destined to maintain the international status-quo based on the balance of terror political principle, the problems of nuclear weapons is no longer an exclusive matter of great powers negotiations and possession, or a monopoly of the Atomic historical Club.3

1 As the use of multilateral, unconventional, non-military responses to the more diffuse dangers in the international society, by increase of use of the cooperation between states and international bureaucratizes or humanitarian NGO-s. Cf. Daniel N. Nelson- Beyond Defense planning /Connections, The Quarterly Journal, vol. I, no.2, April 2002, 2 Authors that have studied the juridical regime of nuclear weapons in bipolar period ,have warned that proclaiming nuclear weapons as illegal must not be seen as a distinct and unique purpose but only as a measure of the general process of nuclear disarmament’s. Ionel Closca - The prohibition of weapons of mass destruction, in Disarmament and the new international order, coord. Nicolae Ecobescu, Ed. Politica, 1978, Bucharest. The idea of general disarmament it was treated in many important resolutions of UNGA, as the Resolution 32/75 concerning the economic and social consequence of arms race, the Resolution 32/ 80 entitled "Effective measures for materialization of Disarmament decade principles and purposes "the Resolution 32/88 entitled" Special Session of General Assembly consecrated to disarmament "the Resolution 32/ 87 regarding the General and Complete Disarmament, demanding to nuclear states to not use or threat with use of nuclear weapons the non-nuclear states, the Resolution 32/ 89 entitled the World Conference for Disarmament, the Resolution 32/155 entitled the Declaration regarding the depth and consolidation of international détente etc. 3 Bipolar period was been important also, for promoting the democratization of international relations, especially in the UN framework, not in the sense of opening the access of states to nuclear capacities but imposing to nuclear states to use in peaceful purposes the nuclear energy for the economic and social development –cf. 32/50 UNGA Resolution from 8 Dec.1977 or to impose specific obligations for nuclear powers as USSR, USA, Great Britain to urgency negotiate for adopting an Agreement of prohibition of nuclear tests, in its Resolution 32 /78 from 12 Dec.1977. Despite its exclusivism, the Atomic Club cannot function by neglecting international law –see the concept of nuclear weapons non-proliferation, elaborated by nuclear states as a response to transfrontalier effects of using such weapons, as a bipolar preliminary stage for present concerns about global disarmament. Cf. Stefan Tarca - International mechanisms of

www.geo

polit

ic.ro

104

Globalization has lead to a new form this classical menace, by doing certain changes: the appearance of asymmetric wars between states and new global actors (like terrorist networks) possessing and threatening the world with weapons of mass destruction, also, the asymmetric menaces between great nuclear powers and other states claiming this statute.

The non-proliferation regime that international community has built during the twentieth century is based on a hypothesis that can be applied to the new type of global risks that XXI Century has brought for the classical world of states: the increased degree of the WMD proliferation danger; the dissemination of WMD to many other countries, the rising of global actors like terrorist networks.1 Nuclear threat is globalizing2, through collective action of two kinds of factors:

- subjective factors: as related on the appearance and development of global actors competing the traditional tasks of the states in assuring the safety of international relations; a deep transformation in the state functions, in order to adapt itself to the new threats; the access of terrorist networks to nuclear capacities and the increased danger to possess nuclear weapons;

- objective factors: the changes in the structure of international relations , the disappearance of bipolar order; the growth of states possessing nuclear weapons; the increased tendency for regulating by three dimensions of control, the problem of nuclear weapons: conventional level; implementative level; institutional level, as a solidary response of the states to the WMD global dissemination phenomenon.

As a reaction to this problem, several tendencies of international community related to its capacity of action have stressed the importance of limitation of the number of states possessing WMD and of diminishing the danger of nuclear weapons growth in the international field, by prohibiting the use of nuclear weapons3 as a materialization of the primary and imperative obligation assumed by states in art. 1-2/ UN, Chater.

It is stated, in this document of reference for the duties of states in the international law, the general obligation to maintain international peace and security, as other obligations derived from the content of ius cogens, with sacred and imperative value for entire international community: the abstention of using the force or the threat with force in international disputes or against a state4; the respect of national independency, monitorizing and controlling the non-proliferation of nuclear weapons and other types of WMD, Ed. Lumina Lex, Bucharest, 2002. 1 Certain authors are noticing the transition from loved wars to unloved wars, with local, ethnic, fundamentalist characters, menacing the regional and global stability. Cf. John J. Maresca-Preparing to Fight Unloved Wars/Connections, The Quarterly Journal, vol.I, no.2, April 2002. 2 Together with a global process of enforcement of states military capabilities to face a future that can suppose access of non-global actors to nuclear weapons and no effective force of international law over that actors. See the consequences of state-centric idea of military defense, in Barry Buzan, Ole Waever, jaap de Wilde-Security. A new framework for analysis, Lynne Rienner Publishers, Inc., Colorado, 1998 3 As the Resolution 1653 /XVI from 24 Nov.1961, with declaratory and confirmatory value of a general rule imposed by Martens Clause, the Reglement of IV Convention of Hague/1907,art.23,lit.a,e. Some authors are insisting on necessity of prohibition of WMD, having as legal base the art.2, para.2/UN Charter - the interdiction of using the force and qualifying WMD by two juridical elements as non-discriminatory effect and the superfluous evil. Cf. Ionel Closca, New dimensions of humanitarian law, in Towards a New International Order, coord. Nicolae Ecobescu, Ed. Politica, Bucharest, 1976. 4 H. Wehberg-L interdiction de recours a la force, le principe et les problèmes qui se posent, Recueil de Cours, 1951,I,78, pg.45-47. Also, the UNGA Resolutions 2160/ XXI and 2230 /XXII. The abstention of states from using the nuclear weapons finds its roots in previous documents of essential importance for international law- the Conventions for peaceful settlement of international disputes /Hague,18 Oct.1907, the League of Nations Declaration from 24 Sept. 1927 on prohibition of any aggression war, the Convention defining the

www.geo

polit

ic.ro

105

of territorial integrity and of the right of a state to freely decide its destiny and the political government structure, the peaceful settlement of disputes etc. The general and imperative, universal and basic characters of these norms are essential in defining the primary juridical construction of nuclear states non-proliferation regime1. Special rules of law contained in international documents as treaties, conventions or symbolic engagements can not simply exist without being derived from imperative and general duties inscribed in UN Charter, this "common law" of all international norms.

The capacity of action of the international community front of global danger of nuclear weapons is revealed by three trends:

- normative tendency, based on enhanced and collective endeavor of the states to adopt and respect the system of treaties and agreements, establishing the prohibition of possession, acquisition and proliferation of nuclear weapons;

- executory tendency, based on states efforts to find appropriate tools to control the compliance with binding provisions of bilateral or multilateral treaties signed and ratified by states;

- institutional tendency, establishing mechanisms to monitor the means of producing nuclear weapons (as International Atomic Energy Agency) and to implement systems of WMD export control.

International law provides a coherent conventional structure of treaties and agreements, that is representing the legal base for the non-proliferation of nuclear weapons regime, such as

- the international documents with binding force: - the Treaty regarding non-proliferation of nuclear weapons, opened for signature

to 1 July/ 1968 and entered into force to 9 March 1970; the Treaty regarding the prohibition of the tests with nuclear weapons in atmosphere, underwater and in outer space, opened for signature in 8 August 1963, entered into force in 10 Oct.1963; the Treaty for complete prohibition of nuclear tests, opened for signature to 24 Sept. 1996; the Treaty on the principles governing the activities of the states in exploiting and using the outer-space, including Moon and other Celestial Bodies, opened for signature to 11 Feb. 1971 and entered into force to 18 May 1972.

- international documents with symbolic but non-binding force: - the Declaration regarding the prohibition of using nuclear and thermonuclear

weapons, adopted by UNGA, to 24 Nov./1961, by Resolution 1653 (XVI); the Declaration of Sankt Petersburg/ 1868; the Declaration of Bruxelles Conference from 1874; the Final Document of X special session of UNGA consecrated to disarmament, adopted to 30 June 1974; the Declaration proclaiming the period 1981-1990 as the second decade of disarmament, adopted by UNGA 35/46 Resolution of 3 Dec. 1980; the Declaration regarding prevention of the nuclear disasters, adopted by UNGA 36/ 100 Resolution of 9 Dec. 1981; the Declaration proclaiming the X decade as the third decade of disarmament, adopted by UNGA 45/ 62A Resolution of 4Dec.1990.

- international jurisprudence (advisory notices of CIJ): Legality of nuclear

aggression /London, 3 July 1933 as international documents which are keeping all juridical compulsory force for today global realities. 1 He provisions of UN Charter must be seen as a general framework for other international documents reasserting principles of international law - Bogota Pact of 30 April 1948,the Charter of Unity African Organization from Addis-Abeba/ 26 Mai 1963, the Declaration of Bandung regarding the peace and international cooperation /24 April 1955 etc.

www.geo

polit

ic.ro

106

weapons use by states in armed disputes; Legality of the threat with the use of nuclear weapons.1

Starting from this point, the types of the states obligations in the international field regarding the problems of nuclear weapons non-proliferation are classified by the document that contains certain provisions in that sense:

- general and universal obligations, with symbolic, sacred, imperative value for the entire society of states: art 1,align.1/ UN Charter; art.2, align. 2 and 3/ UN Charter,2 recognized by all states and having full extent of rationae materiae competence;

- general and regional obligations, stipulated in non-binding documents; recognized by states from a specific region and having equally, a general rationae materiae competence; examples: the Final Act of Helsinki Conference for Security and Cooperation in Europe/19753, containing juridical engagements of the participant states to respect sovereign equality; abstention from use of force or from menace with force in the international relations; inviolability of borders; respect of territorial integrity of the state; peaceful settlement of disputes etc.; the Document regarding measures of trust-building and certain aspects of security and disarmament and Specific questions concerning disarmament ,contained also in the Final Act; The Charter of Paris from a New Europe/1990; the European Security Charter/ 1999, as juridical international with indirect incidence on the issues of nuclear weapons;

- specific obligations, concerning directly the non-proliferation of nuclear weapons as: the Treaty for prohibition of nuclear weapons in Latin America and Caribbean (Tlatlelolco, signed in 14 Feb. 1967, entered into force in 25 April 1969); the Treaty regarding denuclearization of the South Pacific (Raratonga, signed in 6 aug. 1985, entered into force in 11 Dec. 1986); the Treaty regarding denuclearization of Africa (Pelindaba, opened to signature in Feb.1996; not coming yet into force); the Treaty concerning the nuclear weapons free zone of South-East Asia (Bangkok, signed in 15 dec. 1995; not coming yet into force); the Convention regarding the physical protection of nuclear materials (Viena, 3 March 1980, coming into force in 8 Feb. 1987); the Convention concerning nuclear security (Vienna, 17 June 1994, opened for signature to 20 Sept. 1994; entering into force to 14 Oct 1996).

The third dimension that states have enhanced in the XX Century and that still provides an international, operational and normative framework in that matter, is represented by the institutionalized mechanisms implemented by specific

1 In that two Advisory Notices of 8 July 1996, the International Court of Justice has reasserted the competence of humanitarian law in the matter of the use of nuclear weapons. The compulsory, firm dispositions of ICJ in these Notices are referring to an universal obligation of the states to pursue negotiations having as finality the global nuclear disarmament. Cf .Stefan Tarca- op. cit.. 2 Completed with other declaratory provisions as the UN Declaration on the Principles of international law regarding the friendly relations and the cooperation between states /1970, the Charter of Economic Rights and Duties of the States/1974 , chapter I. 3 The juridical content of the obligation of states participating to the Conference is formed by several derived international obligations, including the duty to adopt national measures able to attain the purposes of general disarmament under strict and efficient international control. Cf. Dumitru Mazilu - The abstention from using force and from treating with force, as the main pillar of new international relations /Towards a New International Order, coord. Nicolae Ecobescu ,Ed. Politica ,Bucharest, 1976.

www.geo

polit

ic.ro

107

provisions of international treaties1: - global organisms with general competences in the sector of the control of

nuclear weapons non-proliferation: United Nations organs; Geneva Conference for disarmament; special Commission of UN on Iraq (UNSCOM);

- international treaties with general provisions: the treaty regarding seabed or the Treaty regarding outer space;

- regional regimes with general competences offered by: European Union; the Rio Group; the Organization for Security and Cooperation in Europe; the Treaty concerning denuclearization of Antarctica;

- specific organisms with competence in nuclear field, to a global level: Zannger Committee and the Group of Nuclear Suppliers;

- international documents with compulsory value ,global incidence and direct stipulations2 concerning nuclear sectors ,as the Treaty of nuclear non-proliferation, the Treaty of nuclear tests limitations, the Treaty of complete prohibition of nuclear tests ,the Convention regarding nuclear safety;

- regional organisms with direct attributions in the nuclear field as EURATOM, the Agency for Nuclear Energy;

- regional treaties having as objects of regulation the nuclear non - proliferation as the Treaty of Tlatelolco, the Treaty of Bangkok, the Treaty of Rarotonga ,the treaty of Pelindaba;

- bilateral treaties with express stipulations regarding nuclear non-proliferation as the Agreement of non - aggression between India and Pakistan3.

2. DOCTRINAL CONTROVERSIES BETWEEN REALISM AND NORMATIVISM APPROACHES OF WMD JURIDICAL REGIME.

The impact of globalization on classical international world and the growth of the danger of nuclear weapons dissemination, once the balance of terror has disappeared, have produced important consequences for the international law4, especially in helping to enforce the efforts of doctrine to codify a new principle of international law as the complete and general disarmament. This efforts want to represent a materialization of UNGA Resolution of 20 Nov.1959. The new principle would stay in the core of a new international order, adapted to global challenges.5

1 This dimension is also, illustrated by the creation of a Preparatory Committee for Non-Proliferation Treaty 2005 Review Conference, with specific and temporary, limited role - to assess the implementation of treaty and facilitate the discussions between States prior to the start of the Conference .UN Press Release DC/ 2826,3.04. 2003, http: //disarmament .un.org: 8080 /stateme.htm.Also,the Treaty is establishing a safeguards system coordinated by IAEA,to verify the compliance with NPT through inspections conducted by IAEA. 2 In the process of implementation of NPT, at the 2000 Review Conference, it was adopted 13 historical practical steps towards nuclear disarmament, including actions in areas of nuclear testing, the juridical regime of weapon storks, the proceedings of control and the incidence of nuclear weapons on national security.iaea.or.at/worldatom.press/focus/npt. 3 The problem is rediscussed in 2000 Review Conference on the Nuclear Non-Proliferation Treaty/April 24-May 19,2000 /What went wrong ? /Rebecca Johnson http://disarmament.un.org:8080/wmd/npt/nptrevhome.html., http//:usinfo.state.gov/topical/pol/arms/stories. 4 The position of UN General Secretary about nuclear disarmament and non-proliferation, in the Message addressed to the Peace Memorial Ceremony, on 6 August, Hiroshima, Japan, is supporting the idea of a prioritary character for international community to solve this issue. International community must adopt a more engaged position on this matter and must prove seriousness of its commitment. UN press release SG /SM /8804 ,DC /2879,31 / 07/ 2003. 5 After 11 Sept., it is stated the illegitimate character of use of nuclear weapons by terrorists, as a new kind of global menace for the world of sovereign states, irrespective of their NPT statute as nuclear or non-nuclear

www.geo

polit

ic.ro

108

This order will involve some essential elements as: - an efficient process of non-proliferation of WMD; an appropriate mechanisms at

regional, national, international level to combat the accession of non-state actors to WMD; the necessity to make progressive approaches in the problem of state non-proliferation, by enhancing the international obligations of states to participate to disarmament actions; the need for a Global Agenda with precise stages of general and complete destructions of WMD provisions, with juridical value not only for the state but also for non-states actors; the actualization of specific international documents on proliferation, due to appearance of a new technologies and to increased danger of WMD dissemination1; an enhanced presence of UN organisms under the aegis of its Charter, with special attributions in that field; the transformation of UN into a genuine forum of non-proliferation negociations and proposals with global competence; the beginning of a general codification process, in order to create an unique, global mechanism with specific competences, with a network of coordinated regional organisms for monitoring and implementing the framework-treaty provisions; the beginning of the unification of control proceedings and sanctionatory mechanisms offered by various legal acts, in order to adapt different historical treaties to the new realities and to technological development; the genuine will of states to cooperate closely in that matter seen as a true global issue2.

The non-proliferation regime depends, in a great measure, of political options and national divergent interests. It is, in fact, a preeminence of realistic tendency over normativist conception imposing the permanent compliance with international law. The relations of force between nuclear and non-nuclear states, between great powers and small states are maintaining3, for the moment, the priority of realist trend4 ,supporting the firm and strict respect of existing international treaties in that matter. The historical incapacity proved by the states in their efforts to make a general approach of WMD non-proliferation, to create a juridical unitary international regime in that matter was obstructed by divergent interests between non-nuclear states preferring the definitive and general elimination of nuclear weapons and the nuclear states insisting on a regime of limitation and control of these weapons.5

power. The present dilemma is to focus on counter-proliferation or on prevention. Cf. Carah Ong-Taking stocks of the non-proliferation regime /about the NPT states 2000 Conference. 1 At the meeting with the Advisory Board on Disarmament Matters /New York,6 Febr.2003,UN General Secretary noticed the gradual erosion of the establishment of international norms on WMD and the necessity to preserve and consolidate existing multilateral laws through adherence to treaties and fulfillment of legal obligations - UN must struggle to support the prevalence of law inclusively in WMD field. UN Press Release SG/SM/8598, DC/2853,6/02/2003. 2 Due to their non-discriminatory, absolute, non-limited in space and time effects of nuclear weapons, they represent global threats not only through incidence of global phenomena but by their very nature. Cf. Adrian Nastase, Dumitra Popescu, Florian Coman – Public International Law, Ed. Sansa, Bucharest, 1994. 3 SIPRI-Postures for Non-Proliferation. Arms limitation and Security Policies to Minimize Nuclear Proliferation, Taylor and Francis Ltd., London, 1979, pg. 15-24. 4 Understood as preeminence of state national interest that, in a historical moment is materializing through conclusion of certain international treaty, as a permanent interdependence between national and international obligations. Some authors are noticing the striking critical attitude against realistic theory, as a consequent reification of status-quo, of statocentrism, implicitly. See the approach proposed on realistic nature and its implications for the state, in R.B.J. Walker-Inside/Outside International Relations as Political Theory, Cambridge University Press , 1993. 5 Some authors are noticing certain hypocrisy of nuclear states that do not take measures to reduce

www.geo

polit

ic.ro

109

The impact of the non-proliferation treaties on the states national policies1 remains a major one: the compulsory documents that imposes to signatories states the obligation to allocate the national researches funds in the nuclear sector must respect the international law principles and must give a peaceful destination or must maintain the peaceful application of nuclear technologies that are detained by that states2. This specific type of treaties, without sanctionatory mechanisms to prevent the breaking of their provisions are considered by the states as sufficient guarantees for nuclear international safety, being appreciated especially the international treaties and conventions with universal implementation that order all the states into a common juridical framework of cooperation and general application of non-proliferation provisions. To these trends are contributing, in great measure, the global factors as the technological and economical interdependences between states, that impose to international community to treat the non-proliferation of nuclear weapons matter as a global issue.

In the Millennium Declaration/UNGA Resolution 55/2, align. 6, chapter I is stipulated, as an essential value for the international relations of XXI Century, the solidary responsibility of all states, inclusively in matters of international menaces to peace and security. In that respect, the United Nations, as the most representative organization with universal vocation is called to play a central role, inclusively as coordinator of multilateral actions and as forum of multilateral negotiations for the states in the matter of nuclear weapons non-proliferation. Dedicated to problems like peace, security and disarmament, Chapter II is trying to express a formal unitary vision of international community, in assuming a general and equivocal attribution of elimination of WMD danger. This juridical commitment is revealed in align.9, Chapter II, by enouncement of specific obligations that states are assuming: to enhance the CIJ importance for the international body of law, to reinforce the degree of respect of international and national law, to increase the UN efficiency in maintaining the international peace and security, to stimulate cooperation between UN and regional organizations in the Chapter VII/ UN Charter implementation process, to assure the implementation of treaties in the sector of weapon control and non-proliferation, strengthening, implicitly, the importance of the second, executory dimension of the non-proliferation international regime.

The enunciation of the diligence obligation taken as a manifestation of solidary responsibility principle is completed with the engagement to eliminate WMD, especially the nuclear weapons by organizing international conferences on that subject.

Despite the fact that the Millennium Declaration qualifies the non-proliferation problem as a "key –objective with special meanings"/ Chapter I, para.7 and never uses expressis verbis the term of "global issue", we are considering that, by the number of actors involved, by the dimension of the threat for the international community as a whole, by implication of technological interdependences between states and non-states actors, by historical, constant preoccupation of states to regulate and control the WMD effects in their political and military relations, by global implications over population, environment and on development of international law, as well as for the future of mankind, the non-proliferation problem is ceasing to represent an

reliance on nuclear weapons ,that continue to rely on nuclear deterrence, modernize nuclear arsenals and develop new nuclear weapons.Cf.Carah Ong – idem. 1 States must remain guardant of respect of international law on WMD non-proliferation as well as for the assuring the non-access of terrorist networks to nuclear weapons. Cf. SIPRI-Nuclear Radiations in Warfare, Taylor and Francis Ltd., London, 1981. 2 http://disarmament.un.org:8080/wmd/npt.

www.geo

polit

ic.ro

110

exclusive national matter of nuclear states, becoming a problem of global concern, needing to be solved by multilateral approaches and in a universal forum like UN.

3. WMD - A HISTORICAL CHALLENGE TO THE ABSOLUTE DOCTRINE OF SOVEREIGNTY?

The respect of juridical engagements taken by states in the matter of WMD non-proliferation is based on the principle of sovereign consent and also, on the general obligation of states to respect international law principles.

Numerous UNGA resolutions and declarations have represented legal approaches of nuclear weapons prohibition. To this stage of noticing the global dimensions of phenomenon is added the double reaction of international community - the prevention and the efficient measures to be taken in nuclear disarmament problem.

We are intending to avoid the fall into a political approach of this problem, that the analyses of certain states conduct to the signature or the ratification process of specific international treaties is seems to involve with necessity .Our study intends to be a strictly juridical approach that we are trying to pursue, despite the complexity of the problem and despite the mixture of political and juridical elements involved by very nature of the problem.

The juridical approach is based on the connection between sovereign power of the state to assure security for its citizens and the imperative obligation of states to respect ius cogens. To consider the problem of the nuclear disarmament as a problem of ius cogens, is a consequence of the extensive interpretation of the juridical content of expressly recognized principles of ius cogens as maintaining the international peace and security through multilateral actions for preventing and eliminating menaces against peace-art.1,align.1/UN Charter.

To provide security both on international and national level, the state must accept a self-limitation of its sovereignty, despite the character of ius cogens that the principle of respect of state sovereignty has in the international contemporary law. It is not a question of arbitrary hierarchy between sacred, universal recognized principles of ius cogens but an expression of effective interdependence1 between these principles: states cannot maintain peace and security on international level (inclusively by prohibiting WMD proliferation) without renouncing to possess for their national security, nuclear weapons. Otherwise speaking, nuclear security must not be interpreted as a sovereign, unlimited right of a certain state to assure protection for its citizens and conservation of its being through benefit of possessing nuclear weapons but as a specific obligation for nuclear states to accept simultaneously, to limit this “right”. But can international law recognize a genuine “right” to the state to posses nuclear weapons, in order that, in a second step, reduce or regulate this “right”?2

International law recognizes the primordial right of the state to have sovereignty as a direct consequence of full juridical capacity of state on international field. The content of this right is interpreted by all states according to their national interests3, including right

1 Dumitru Mazilu – The abstention from using the force and from threatening with force-the main pillar of new international relations, op. cit. 2 It is a vital question of compatibility between so-called sovereign right of a state to possess nuclear weapons and the imperative norms of ius cogens recognized by Vienna Convention on the law of treaties /1969,art.53. See Raluca Miga Besteliu-International Law,Ed.All,1998. 3 Is remains an open question the possibility of incidence of art.51/UN Charter, consecrating the right of self-defense of a state inclusively by nuclear weapons. Advisory Notices of ICJ and the international treaties on WMD non-prohibition are prohibiting the use of nuclear weapons and are imposing to the

www.geo

polit

ic.ro

111

to have technological capabilities; it is not a determined, restrictive content of state “sovereign rights”. Sovereignty is a question of domestic interpretation, as a fact derived from its very essence: non-inference, independency, full and exclusive competence on national territory. The “competence of having access to nuclear weapons” is an element of national sovereignty of a state and cannot be contested on international field, due to its discretionary nature and to the non-sanctionatory, non-administrative character of international law.

What the international law can question about are the limits of the exercise of sovereign right of a state to have nuclear weapons. Imposing specific obligations through imperative rules, as the duty of nuclear states to use nuclear capacities in peaceful technologies and for non-military purposes; the obligation to permanent compliance with international binding treaties and especially with ius cogens; the obligation to cooperate with other states in implementing the non-proliferation regime, it means not to limit the sovereign right of a state to security. The true reason for what international law contains prohibitive provisions about nuclear weapons is the collective concern of the states themselves, regarding WMD as a global menace for international community.1 This is a situation in which nuclear capacities are transformed in “nuclear weapons”. The military character attached to nuclear technologies is the genuine cause for the state limitation capacity to act in that matter.

Sovereignty2 cannot be used as an excuse for breaking principles of ius cogens as the abstention to threaten or to put in danger the international peace and security: the obligation of states to solve by peaceful means international disputes (an active obligations); the obligation to refrain from use of nuclear weapons in solving international disputes (a passive obligation) and the duty to take appropriate measures to eliminate the violations of law made by nuclear weapons use and also, to international peace and security (active obligation).

Partial prohibition stipulated in different special international acts are referring to nuclear tests; to the existence of nuclear weapons in certain zones; to the nuclear weapons proliferation.

Focused on the idea of nuclear weapons prohibition, international law doesn’t succeed to impose, to a universal level, the imperative, sacred force specific to ius cogens. General prohibitions of nuclear weapons haven’t reached to the dimension of an international principle of law consecrated expressis verbis in an universal document like UN Charter, despite the global implications that nuclear threat has for international community and for the future of mankind.

4. NUCLEAR WEAPONS ISSUE AND THE DILEMMA: A MILITARY OR A HUMANITARIAN CONCEPTION ABOUT STATE SOVEREIGNTY ?

States are continuing to see the problem of nuclear weapons by the perspective of an absolutist, misunderstood concept of sovereignty, neglecting the common interests of international community and of mankind more preoccupied to assure the peace

states to settle by peaceful means the international disputes. But, in the context of globalization of the WMD threats, can this obligation maintain its substantive, imperative force? See Michael N. Schmitt-Counter - terrorism and the Use of Force in international Law, the Marshall Center Papers, no.5. 1 Richard L. Kugler - National Security in a Globalizing World of Chaos. The United States and European Responses, in the Marshall Center Papers ,no.4, 2002. 2 Some authors are emphasizing that the state sovereignty is not derived exclusively from domestic process but also, from external enlarged interaction of other states or of international system. It is a relation of interconnection between domestic and international political fields, not two separated realities.Cf. Anthony Giddens - The Nation-State and Violence, quoted in Martin Griffiths-International Relations, Ed. Ziua, Bucharest, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

112

without the balance of nuclear terror. It is a struggle between military acceptance of sovereignty1 (based on preeminence of state sovereignty over all other principles of law, as a necessity to defend the national interest and the state being by all means) and humanitarian acceptance of sovereignty (justified by “transborder” reasons, as international protection of individual, of natural environment, of next generation heritage, of Earth preservation; a limited, responsible, humanized sovereignty, that intends to see it as non-preeminent among all other principles of ius cogens; a reinforced concept of interdependence between ius cogens).

If the military acceptance of sovereignty is considering the possession of nuclear weapons by certain states (as a cause for declaring these states as “military powers”) as a natural consequence of states sovereignty, to which international law has no power or right to adopt prohibitory imperative rules, the other conception (humanitarian sovereignty) is enforcing to give effective juridical capacities to the existing international rules, in order to proclaim the illegal character of nuclear weapons and to obtain their complete and general extinction.

In the present international law it is banned the use of nuclear weapons (without consideration on illicit character of possession of nuclear weapons). It is a formal compromise between two conceptions, the existence of nuclear weapons as a credible guarantee of the force of a state to defend its sovereignty (defensory acceptation on the finality of WMD possession) and the effective use/ or the threat with the use of nuclear weapons - (offensive acceptation) as express limitation of exercise of state sovereignty, inclusively in the nuclear field. This limitation is based on several jurisprudential conclusions, focused on juridical regulations of a virtual situations regarding the possibility of using nuclear weapons, by a state, into an armed conflict2.

So, it is not questioned the legality of possessing nuclear weapons (as an evidence of classical conception on sovereignty rights) but only the exercise of this right.

Can international law adopt a broader vision on the content of “threat or use of nuclear weapons” by the states, a vision that would integrate in the term of “using nuclear weapons” activities as development, production, trafficking, stockings of nuclear weapons? Could these activities have as material object the nuclear weapons, by considering it as illicit, as a danger for international peace and security, as a breaking of ius cogens?

The absence in the international law of a complete and universal prohibition, the ambiguous character of two Advisory Notices of ICJ, the confusion between “possession” and “use” of nuclear weapons, that no international document hasn’t try yet to define precisely and to establish its juridical content; the reticence of “Atomic Club” to accept the possibility of future prohibitive regulations having as finality the complete eradication of nuclear weapons; the persistence of a wrong conception about sovereignty preservation, inclusively by protection with nuclear weapons; the incomplete, contradictory regime on special prohibition of use/ threat with use of nuclear weapons are several causes to consider this stage as a pre-normative stage in international order. The pre-normative stage is not referring to existing international treaties on nuclear weapons but to the absence of a general and compulsory, united and clear, sanctionatory regime on this matter (the inexistence of an international law of disarmament, that is not to be assimilated to humanitarian international law).

1 Morton H. Halperin - A Ban on the Proliferation of Nuclear Weapons, in First Steps to Disarmament A New Approach to the Problems of Arms Reduction, ed. Evan Luard, London, Thames and Hudson, 1965, pg.144-145. 2 That possibility is expressis verbis prohibited by international regulations as Hague Conventions or by the UN Charter ,as directly breaking the imperative principles of international law.

www.geo

polit

ic.ro

113

UNGA Declarations and Resolutions on the problem of disarmament have suggested to the states some measures to be taken in order to prevent nuclear war and to start operations of disarmament:

1. Non-compulsory recommendations regarding the obligation of signatory or participant states to respect ius cogens: creation of free nuclear weapons zones; beginning of international dialogue in the matter of nuclear weapons prohibition to be placed on bed seas, oceans and underground thereof; non-proliferation of nuclear weapons in non-nuclear states; security guarantees given to non-nuclear states by nuclear states; casement of nuclear tests; reduction or interdiction, on mutual and accepted base, of all types of nuclear weapons; casement of production of all types of nuclear weapons, launchement means, fissile materials destined to it; the casement of qualitative and quantitative improvements of new systems of nuclear weapons. The UNGA 36/100 Resolution from 9 Dec. 1981 prefers to extend the juridical content of nuclear weapons prohibition to activities of using nuclear weapons, as well as to production and stoking of it. This Resolution proclaims the preeminence of humanitarian conception of sovereignty, comparative with military doctrine based on preeminence of nuclear weapons use.

2. International jurisprudence - the position of CIJ regarding the illicit character of nuclear weapons use: the incidence of humanitarian international law in the problem of nuclear weapons use; the recognition of an international obligation of states to continue the negotiations reaching to global nuclear disarmament; the strict character of international law in regulating nuclear disarmament; the limitation of the state right to freely choose the weapons to be used in combats. The position of CIJ is reserved in the situation of extreme circumstance of legitimate defense, that would put in question “the existence of a state”, as a prove of non-definitive solving the dilemma regarding the illicit character of the nuclear weapons use. It is also a consequence of the preeminence of the military acceptation on sovereignty (the basic right of a state to protect itself from disappearance, inclusively using prohibited weapons, invoking exceptional circumstances) over the common interest of international community to definitively and universally prohibit WMD (as a consequence of all states obligation to protect international peace and security).

3. BINDING PROVISIONS THROUGH SPECIAL INTERNATIONAL TREATIES: 3.1. NPT (Non-Proliferation Treaty) signed in July 1968 by the three nuclear

states (USSR, Great Britain, USA) and entries into force in 9 March 1977; having, at present 188 signatory states and imposing main obligations for the two categories of states:

- for non-nuclear states: to refuse the transfer of nuclear weapons or the control over such weapons or the control over such weapons.

- for nuclear states to not transfer nuclear weapons or the control over such weapons, to not help, encourage or incite a non-nuclear state to produce or to obtain in any other way nuclear weapons or the control over such weapons.

The Treaty imposes specific obligations for non-nuclear states to assume the respect of its dispositions such as concluding on individual or collective level, several agreements with AIEA and accepting the mechanisms of control of this organization. With the occasion of New York Conference on examining and enlarging the Treaty / 17 April - 12 May 1995, it was agreed that the Treaty will be maintained on unlimited period. The Treaty historically defines a “nuclear state“ as a state which has produced and used a nuclear

www.geo

polit

ic.ro

114

weapon / any other nuclear mechanism before 1 Jan. 1967, limiting the members of the Atomic Club to the existing nuclear states of that period, including France1. To analyze the way of implementing and respecting the Treaty, six Conferences took place (in 1975; 1980; 1985; 1990; 1995; 1996).

3.2. The Partial Test Bean Treaty (PTBT) signed by three nuclear states (GB, USSR,USA) on 15 – 25 June 1963 and opened to signature to other states on 8 Aug. 1963; it was entried into force in 10 Oct. 1963; at present, 131 states have signed the Treaty on prohibition of nuclear tests in atmosphere, outer space and seas bed. The importance of this international document consists in beginning the process of non-dissemination of nuclear weapons by bipolar powers; in imposing the same compulsory regime for all the signatories states. General obligations for all signatories states are stimulating the prohibition, prevention, abstention from doing nuclear tests and from other nuclear explosions in atmosphere, outer space, seas bed, inclusively in territorial waters, in free seas and in other environment if they are supposing radioactive effects; the abstention from initiating, encouraging, participating under any form, to an experimental nuclear test or other nuclear explosions. The Treaty doesn’t contain specific disposition concerning the control systems of its implementation.

3.3. CTBT (Comprehensive Test Ban Treaty) adopted by UNGA Resolution A / 50 / 1027, opened for signature in 24 Sept. 1996; signed by 154 states and ratified by 24 states, inclusively by Great Britain and France. In Oct. 1999, the Congress of United States has rejected the Clinton project of law for ratification of this international document, due to the minority of democrats in Senate2. To entry into force, it is necessary a ratification of 44 states; the absence of USA ratification is a justification for other nuclear states as China, Russia, to maintain a position of expectation in the problem. General obligations imposes by the Treaty to signatories states are negative ones: abstention from nuclear tests; prohibition or obstruction of doing all nuclear tests in all places under the jurisdiction or control of member states; abstention from provoking or encouraging the tests or participating, of any manner, to any nuclear tests. The system of verification stipulated by that Treaty is supposing conciliations and planifications; inquiries; trust - building measures.

In the process of developing the multilateral framework of non-proliferation juridical regime, the most important place is represented by UN organization that has struggled to enforce the cooperation between nuclear superpowers as USA and USSR or between exclusivist “Atomic Club” and the states non-possessing nuclear weapons.

The permanent guiding principle whose respect the United Nations, as universal forum of state cooperation on international level has to guarantee, remains the peaceful settlement of disputes. Despite the absence of an universal and legal consecrated principles of general and definitive disarmament, the obligation of states to refrain from using nuclear weapons in armed conflicts is inscribed in special treaties with compulsory force. The tendency in international law is still a moderate one, oscillating between militarist and humanitarian conception about sovereignty.

1 Stefan Tarca - op. cit. 2 Idem,.

www.geo

polit

ic.ro

115

JURNALISMUL DE RĂZBOI ŞI DREPTUL CONFLICTELOR ARMATE

Ion DRAGOMAN

Abstract: War Journalism and the law of armed conflicts. Freedom of speech and information is nowadays universally admitted as a part of the fundamental human rights and part of consolidating peace, of international understanding in a more and more globalize world. The legal support of these freedoms is mentioned in the International Charter of Human Rights and in the Constitutions of the democratic states. The material support is offered by the global proliferation of information by mass media. The world has become a global village where press plays an essential role on informing the public opinion. Meantime, it has special obligations and responsibilities on defending the national and collective security. Sometimes, inside societies there may occur tensioned and conflictual situations as an effect of terrorism, discriminations targeted to minorities, xenophobia or war; under these circumstances, the mass media has a moral obligation to defend the democratic values and to oppose violence and hatred incitements and confrontations. Neither owners nor editors should consider information as a personal good; they should make a distinction between news and opinions, avoiding any confusion that should make believe it is a news or that they should replace the specific functions of the public authorities or the ones of the educational and cultural institutions. In journalism the purpose does not excuse means, but information has to be obtained by legal and ethic means, legally sanctioning the abuses.

War journalism appeared in the 19th century, when newspapers started to send permanent reporters on battlefield in order to inform the public opinion. The Hague Convention (1899, 1907) achieved their legal protection. It is stipulated the belligerents should offer the prisoner of war status to the war correspondents if they are captured. The changes intervened in the belligerents’ characteristics after the Second World War determined the adaptation of the 1st Additional Protocol (1977) to the Geneva Conventions (1949). It states that journalists being in a dangerous area during an armed conflict should be granted protection as civilians as long as their governments accredited them. However, in the military operation areas, the commanders have the right to restrict the getting of information by the press, without annulling their right to inform the public opinion. In the global war on terrorism, press should present the reality, the fact the terrorist organizations break both the peace legislation and the law of armed conflicts. The dangers journalists confront increase if they do not know the laws and do not respect the armed forces instructions. It is useful and necessary for the journalist profession to include knowledge on the law of war and professional deontology in the armed conflict areas.

LIBERTATEA DE INFORMARE, OPINIA PUBLICĂ ŞI ZIARISTICA ÎN SOCIETĂŢILE DEMOCRATICE Libertatea de opinie, de exprimare şi de informare este astăzi recunoscută

universal ca făcând parte integrată din drepturile fundamentale ale omului, reprezentând un factor esenţial al existenţei umane individuale şi al întăririi păcii şi înţelegerii internaţionale într-o lume din ce în ce mai globalizată. Suportul juridic al acestor libertăţi se regăseşte în Carta Internaţională a Drepturilor Fundamentale ale Omului şi în constituţiile tuturor statelor democratice iar suportul material este asigurat de proliferarea la scară globală a posibilităţilor tehnice de prezentare a informaţiilor prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Rolul esenţial al acestora în formarea, dirijarea şi reflectarea opiniei publice e unanim recunoscut dacă avem în vedere că în raportul dintre autorităţile publice şi indivizi presa este denumită „câinele de pază al democraţiei” sau „a patra putere în stat”. Publicul are întotdeauna sentimentul vag şi general că „trebuie să facă ceva” atunci când societatea e confruntată cu situaţii excepţionale şi încearcă să influenţeze factorii de decizie dar e greu de spus cât contează părerea sa faţă de factorii politici, strategici, culturali, istorici, operaţionali s.a. E adevărat că în societăţile democratice guvernanţii vor ţine cont de părerea majorităţii

www.geo

polit

ic.ro

116

dar managementul social presupune ca luarea deciziilor să fie în responsabilitatea autorităţilor legal instituite, mai ales că opinia publică e în mod cert adesea influenţată şi modificată de reflectarea mediatică a evenimentelor.

Pe de altă parte, s-a constatat că, uneori, din narcisism, presa nu reflectă realitatea ci o creează astfel încât „acoperirea” mediatică a unui conflict armat poate modifica radical natura şi evoluţia acestuia, motiv pentru care se spune că cine câştigă războiul mediatic obţine victoria şi în războiul real. Chiar dacă după ce pasiunea şi febra mediatică au revenit la normal adevărul va ieşi la iveală, ziariştii vor fi influenţat deja cursul evenimentelor, determinând o anumită atitudine a guvernelor şi a opiniei publice. Mai mult decât atât, se spune că saturaţia şi tehnologia mediatizării instantanee pot slăbi efectele reflectării crizei asupra marelui public, militarilor şi guvernelor, existând chiar pericolul ca presa să supraliciteze în spectacular şi să devină iresponsabilă doar pentru a contracara o scădere a interesului faţă de evenimente. Cu alte cuvinte, există nu numai paparazzi mondeni, vânători ai vedetelor zilei ci şi paparazzi marţiali, exhibiţionişti ai războiului. Iată de ce libertatea de informare a presei trebuie judecată întotdeauna funcţie de dreptul la adevăr al publicului şi de respectul ce i se datorează. Din această cauză, cu toate că lumea a devenit un sat global în care producerea unui eveniment local e cunoscută instantaneu în toate colţurile pământului, exprimarea concretă a libertăţii de informare poate face obiectul unor limitări juridice necesare fie pentru respectarea drepturilor sau reputaţiei altora, fie pentru apărarea securităţii, ordinii, sănătăţii sau moralităţii publice.

Aşa este cazul unor reglementări juridice naţionale precum cele prevăzute în art.30 şi 31 ale Constituţiei României, referitoare la: inviolabilitatea libertăţii de exprimare; interzicerea cenzurii; libertatea presei şi libertatea de a înfiinţa publicaţii; interzicerea suprimării publicaţiilor; interzicerea prejudicierii demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi dreptului la propria imagine prin libertatea de exprimare; interzicerea defăimării ţării sau a naţiunii, a îndemnului la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, a incitării la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţa publică; stabilirea legală a răspunderii civile şi delictuale a editorului sau realizatorului, a autorului, proprietarului mijloacelor de comunicare în masă pentru informaţia adusă la cunoştinţa publică; imposibilitatea îngrădirii dreptului persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public; obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţenilor, potrivit competenţelor ce le revin, asupra treburilor publice şi a problemelor de interes personal; interzicerea prejudicierii securităţii naţionale prin dreptul la informaţie; obligaţia mijloacelor de informare în masă, publice şi private de a asigura informarea corectă a opiniei publice; exceptarea informaţiilor clasificate de la accesul liber al cetăţenilor.

Tot aşa este şi cazul unor reglementări juridice internaţionale existente în diferite instrumente ale drepturilor omului, din care menţionăm exemplificativ: dreptul oricărei persoane de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare fără amestecul autorităţilor publice şi fără consideraţii de frontieră; libertatea de informaţie e un drept fundamental al omului şi piatra de încercare a tuturor libertăţilor; libertatea de informare reclamă cu necesitate ca cei care se bucură de acest privilegiu să aibă voinţa şi puterea de a nu abuza de ele; obligaţia morală de a căuta faptele fără prejudecăţi şi de a răspândi informaţiile fără intenţii răuvoitoare constituie una din trăsăturile disciplinei esenţiale a libertăţii de informaţie; exercitarea libertăţii de informare comportă datorii şi răspunderi speciale; interzicerea propagandei în favoarea războiului şi a îndemnului la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă; exercitarea libertăţii de opinie, de expresie şi informare, reprezintă un factor esenţial al întăririi păcii şi înţelegerii internaţionale dar poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,

www.geo

polit

ic.ro

117

pentru apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.

Ceea ce este esenţial în raportul dintre jurnalism şi opinia publică este subliniat şi într-o Declaraţie a UNESCO în care se arată că accesul publicului la informaţii trebuie să fie garantat prin diversitatea surselor şi a mijloacelor de informare, permiţând astfel fiecăruia să se asigure de exactitatea faptelor şi să-şi formeze în mod obiectiv părerea asupra evenimentelor. În acest scop, ziariştii trebuie să aibă libertatea de informare şi să dispună de cele mai mari facilităţi posibile de acces la informaţii; de asemenea, e important ca organele de informare să răspundă preocupărilor popoarelor şi indivizilor, furnizând astfel participarea publicului la elaborarea informaţiilor. Nu pe ultimul rând, în vederea întăririi păcii şi înţelegerii internaţionale, a promovării luptei contra rasismului şi incitării la război, organele de informare din întreaga lume trebuie să contribuie, în virtutea rolului care le incumbă, la respectarea drepturilor omului, mai ales făcând să se audă vocea popoarelor oprimate care luptă împotriva neocolonialismului, ocupaţiei străine şi a tuturor formelor de discriminare rasială şi de opresiune şi care nu se pot exprima în propriul lor teritoriu.

Etica ziaristică evidenţiază că în afara drepturilor şi obligaţiilor legale, mijloacele de informare în masă au o răspundere morală faţă de cetăţeni şi de societate din moment ce astăzi informaţia şi comunicarea joacă un rol de mare importanţă în ceea ce priveşte atât formarea atitudinii individuale a cetăţeanului cât şi evoluţia societăţii şi a vieţii democratice; principiul de bază a oricărei evaluări etice a ziariştilor este că trebuie făcută o distincţie clară între ştiri (informaţii, adică fapte şi date) şi păreri (gânduri, opinii, idei, convingeri sau judecăţi de valoare ale jurnaliştilor şi presei), evitându-se orice confuzie între acestea. În fapt, activitatea mijloacelor de informare în masă este una de „mediere”, ele prestând servicii de informare iar drepturile de care se bucură în ceea ce priveşte libertatea informaţiei sunt în funcţie de destinatari, adică de cetăţeni. În documentele Consiliului Europei referitoare la deontologia profesională a ziaristului se menţionează şi faptul că autorităţile publice nu trebuie să se considere proprietari ai informaţiei, reprezentativitatea acestora fiind baza legală a eforturilor vizând dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare în masă şi crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea libertăţii de expresie şi a dreptului la informare. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se sprijină pe mijloacele de informare în masă, care la rândul lor, au la bază o structură de întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută distincţie între editori, patroni şi ziarişti, nici unul din aceştia neputând considera că informaţia e un bun personal. Consecinţa acestor imperative este necesitatea de a întări garanţia libertăţii de expresie a ziariştilor pentru că ei sunt aceia care, în ultimă instanţă, transmit informaţia, motiv pentru care trebuie dezvoltat cadrul legal al clauzei de conştiinţă şi al secretului profesional faţă de sursele confidenţiale ca elemente ale exercitării democratice a profesiei.

ETICA ZIARISTICĂ ÎN TIMP DE CONFLICT ARMAT În cadrul societăţii apar uneori situaţii tensionate şi conflictuale ca efect al

terorismului, discriminării faţă de minorităţi, xenofobiei sau războiului. Aşa se naşte jurnalismul de război în cadrul căruia mijloacele de informare în masă au obligaţia morală de a apăra valorile democratice - respectul pentru demnitatea umană, rezolvarea problemelor prin mijloace paşnice, în spiritul toleranţei - şi de a se opune violenţei şi incitării la ură şi confruntare, respingând orice discriminare bazată pe criterii de cultură, sex, rasă sau religie. Important în jurnalismul pe timp de conflict armat este că nimeni nu trebuie să rămână neutru faţă de apărarea valorilor democratice, mijloacele de informare în masă trebuind să joace un rol major în prevenirea tensiunilor şi să încurajeze înţelegerea, toleranţa şi încrederea reciprocă între diferitele comunităţi în regiunile aflate în conflict şi, oricum, pentru reducerea şi oprirea violenţelor şi crimelor. Organizaţiile care se ocupă cu difuzarea informaţiei nu trebuie nici în timp

www.geo

polit

ic.ro

118

de război să o trateze ca pe o marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetăţeanului; în consecinţă, subliniază Rezoluţiile Consiliului Europei, nici calitatea informaţiilor sau opiniilor, nici substanţa acestora nu trebuie exploatate cinic în scopul de a spori numărul de cititori sau de a lărgi audienţa şi, prin urmare, veniturile publicitare. Se ştie că războiul provoacă instinctele belicoase ale mulţimilor şi, de aceea, orice informaţie conformă imperativelor etice necesită o tratare a beneficierilor ei ca persoane şi nu ca masă.

Se poate considera că jurnalismul de război e tot atât de vechi cât de vechi sunt conflictele armate, dacă avem în vedere că armatele au fost însoţite de cronicari care au consemnat cauzele, pregătirea, desfăşurarea şi consecinţele bătăliilor. În sensul modern al cuvântului, jurnalismul de război apare în secolul XIX şi se interferează cu arta militară deoarece reprezintă măcar parţial o reflectare a acesteia. Publicul e interesat de ceea ce se întâmplă pe teatrele de acţiuni militare iar corespondenţii de război satisfac acest interes prin publicarea reportajelor de la faţa locului, presa având trimişi speciali chiar la faţa locului. Aici însă este zona de responsabilitate a armatelor şi comandanţii militari au prerogative discreţionare care includ şi modalităţile de acces la informaţii militare a jurnaliştilor; uneori apar şi contradicţii între interesul public pentru ştirile despre război şi îndatoririle comandamentelor militare de a proteja informaţiile militare în scopul obţinerii succesului în luptă. Secretul unor informaţii şi operaţiuni militare referitoare la valoarea cantitativă şi calitativă a forţelor, dispozitivul de luptă, intenţiile comandamentului, armele şi procedeele tactice utilizate, zona de operaţii şi manevra trupelor, logistica şi administraţia militară, poate fi esenţial în asigurarea surprinderii adversarului şi evitarea surprinderii faţă de acţiunile acestuia căci şi pentru managementul militar eficient informaţia este o chestiune de viaţă şi de moarte, de care depinde obţinerea victoriei. Pare deci legitimă atât protecţia informaţiilor militare vitale cât şi încercarea serviciilor de informaţii militare de a utiliza corespondenţii de război pentru a obţine datele necesare organizării luptei sau pentru a ridica moralul trupelor şi al întregii populaţii, ca parte a ansamblului efortului naţional de război. Militarii înşişi au restricţii în difuzarea informaţiilor despre operaţiunile de luptă şi abia la pensionare îşi pot scrie memoriile de război, punând la dispoziţia opiniei publice datele necesare înţelegerii evenimentelor excepţionale prin care au trecut.

În acest sens, aşa cum aprecia un general italian într-un articol asupra dreptului războiului, nimeni nu poate pretinde din partea ziariştilor competenţa, luciditatea, obiectivitatea şi echilibrul unui Cezar, care, în fond, fiind principalul său corespondent de război galic, ne-a comunicat cel mai bine obiceiurile şi maniera de a lupta a inamicilor săi; dar şi creatorul Crucii Roşii Internaţionale, elveţianul Henry Dunand este un exemplu, prin cartea sa „Amintiri de la Solferino” de ceea ce poate face un scriitor pe timp de război pentru a impresiona opinia publică în favoarea dreptului umanitar al conflictelor armate. Şi scriitori români au transmis ştiri de pe fronturile de luptă ale războaielor în care a fost implicată România, adăugându-se corpului de ziarişti profesionişti care au făcut acest lucru din 1877 până în zilele noastre. Presa are în mod tradiţional drept de acces la trupele şi locurile de desfăşurare a războaielor, deşi administraţia militară poate restrânge accesul la operaţiuni deoarece eficacitatea militară impune un control strict al zonei de responsabilitate a autorităţilor militare, control care se extinde asupra tuturor persoanelor şi autorităţilor civile, inclusiv la ziarişti şi presă. Când jurnaliştii transmit din ţări străine ei o fac, de regulă, doar cu permisiunea guvernului statului-gazdă, iar atunci când scriu despre războaie în care sunt implicate trupele statului de care aparţin ei se află sub autoritatea şefului statului, care este comandantul suprem al armatei, considerându-se printr-o analogie juridică că ei fac parte din forţele armate, urmându-le pe teatrul de operaţii.

Relatările pe larg despre război au început la mijlocul veacului al XIX-lea când reporterii locuiau şi călătoreau împreună cu soldaţii. În timpul primului război mondial ziarele din întreaga lume trimiteau reporteri în tranşeele tuturor bătăliilor majore. Tradiţia însoţirii trupelor de către presă a continuat şi în cel de-al doilea

www.geo

polit

ic.ro

119

război mondial ca şi în conflictele postbelice. Procesul globalizării relaţiilor internaţionale a avut efecte şi în domeniul informaţiilor, al presei şi al atitudinii opiniei publice despre război. De la „corespondentul de război” acreditat, cu un statut asemănător militarilor, cu documente atestate de statul de apartenenţă şi de autoritatea militară beligerantă, s-a trecut la o „armată civilă” de ziarişti, operatori de informaţii, comentatori, fotografi, tehnicieni, electronişti audio şi video, cu documente eliberate doar de către organe de presă la care erau angajaţi. Este vorba de aşa-numitul „efect CNN” în care, apreciază responsabili ai Crucii Roşii, mass-media devine astfel o fereastră deschisă continuu către tot ceea ce se petrece mai rău în lume, putând induce, mai ales când se relatează despre tulburări de origine etnică sau religioasă, frică, ură şi violenţă comunităţilor care mai înainte trăiau în pace; mai rău decât orice este că presa constituie uneori un instrument folosit pentru a provoca ura rasială, a incita la violenţă, la excludere, chiar la crimă. „Trupele” moderne de ziarişti mai mult sau mai puţin profesionişti, trimişi în locuri primejdioase despre care se crede că „furnizează ştiri” după regula că „informaţia e un produs comercial” pentru consum casnic, conţin în unele cazuri şi aventurieri-profitori veşnic în goană după căutarea senzaţionalului, dispuşi să cumpere orice neghiobie spusă în şoaptă, care deseori produce informaţii cu sens unic sau tendenţios, prin ştiri complet neaşteptate, dacă nu de-a dreptul inventate, pentru că nu sunt verificate din mai multe surse credibile şi oricum, după aceea , inutil se dau dezminţiri când răul a fost produs.

Trepidanta viaţă modernă a făcut ca astăzi, din păcate, mijloacele de comunicare în masă să nu mai fie considerate doar munca nobilă a corespondenţilor de război, care îşi riscă viaţa pe câmpul de luptă pentru a-şi îndeplini misiunea de informare; presa înseamnă câteodată şi ziare care trebuie să se vândă cu orice preţ, înseamnă goana după ştiri în exclusivitate, după senzaţional, înseamnă, de asemenea, o prezentare aproximativă a realităţii, din lipsă de mijloace sau de voinţă de a verifica faptele relatate, înseamnă subiectivismul care deformează faptele printr-o anumită selectare a informaţiilor, înseamnă manipularea percepţiei de ansamblu pe care destinatarul o poate avea despre o anumită situaţie, înseamnă chiar şi minciună sfruntată. Degeaba se spune că cel care nu agreează presa respectivă poate să nu mai cumpere ziarul sau să schimbe canalul printr-o simplă apăsare pe buton. Se uită că mijloacele de informare în masă nu reprezintă opinia publică şi nici nu înlocuiesc funcţiile specifice ale autorităţilor publice sau ale instituţiilor cu caracter educativ sau de cultură căci dacă ar fi aşa presa şi jurnalismul s-ar transforma în puteri sau contraputeri („mediocraţia”) fără a-i reprezenta însă pe cetăţeni, fără a fi supuse controlului democratic ca autorităţile publice şi fără a dispune de cunoştinţele de specialitate ale instituţiilor culturale sau educaţionale. Prin urmare şi ziaristica de război are obligaţia de a nu denatura informaţia adevărată, imparţială şi nici opiniile oneste, nici să le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau modela opinia publică deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetăţenilor la informaţie, ca parte a respectului pentru valorile democratice; în acest sens, legitimitatea jurnalismului investigativ de război depinde de adevărul şi corectitudinea informaţiei şi a opiniilor exprimate şi este incompatibilă cu campaniile ziaristice organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese particulare. În jurnalismul de război, scopul nu scuză mijloacele, informaţia trebuind să fie obţinută prin mijloace legale şi etice iar legislaţia presei să prevadă sancţiuni şi despăgubiri atunci când este cazul.

PROTECŢIA JURIDICĂ A JURNALISTULUI DE RĂZBOI Când se află pe câmpul de luptă, ziariştii se expun, ca şi militarii, riscurilor

războiului. Acesta este motivul pentru care s-au aflat sub protecţia dreptului războiului încă în primele instrumente juridice, ca persoane autorizate de beligeranţi să însoţească forţele armate chiar dacă nu fac parte direct din acestea. O primă menţiune în acest sens o găsim în Regulamentul din 1863 pentru conducerea armatelor SUA pe

www.geo

polit

ic.ro

120

câmpul de luptă, elaborat de Francis Lieber; în fapt, o dată cu declanşarea războiului civil în 1860, marile publicaţii îşi vor acredita pe lângă armata nordistă şi sudistă corespondenţi permanenţi care însoţeau trupele şi furnizau zilnic redacţiilor informaţii proaspete direct de la sursă despre mersul bătăliilor, ceea ce nu era lipsit de pericole. De aceea, Instrucţiunile Lieber prevedeau în art.50 că „redactorii sau reporterii unor ziare (...), dacă sunt capturaţi, pot fi declaraţi prizonieri de război şi reţinuţi ca atare”; de fapt, această prevedere însemna protecţia ziariştilor prin acordarea statutului de prizonier (la fel ca şi combatanţii) fără ca ei să fie ucişi sau judecaţi pentru încercarea de a obţine informaţii pe câmpul de luptă (cum era cazul spionilor).

Primul document internaţional în domeniu este Manualul de la Oxford din 1880 conceput de un comitet internaţional de jurişti cu scopul „de a servi drept bază în fiecare stat pentru elaborarea unei legislaţii naţionale conforme atât cu progresele ştiinţei juridice cât şi cu necesităţile armatelor naţiunilor civilizate”: în art.22 referitor la prizonieri, acest document stabilea că „persoanele care însoţesc o armată, fără să facă parte din ea, ca, de exemplu, corespondenţii unor ziare (...) şi care cad în mâinile inamicului nu pot fi reţinute decât pe o perioadă cerută de necesităţile militare”. Art.13 din Regulamentul anexă al Convenţiei a doua de la Haga din 1899 preciza, de asemenea, că „persoanele care însoţesc o armată fără să facă parte în mod direct de aceasta, în calitate de corespondenţi de război şi reporteri din partea unor ziare (...) în cazul în care cad în mâinile inamicului şi acesta consideră necesar să-i reţină, au dreptul să fie trataţi ca prizonieri de război, cu condiţia ca ei să deţină un permis din partea autorităţilor militare ale armatei pe care o însoţesc”; această primă reglementare juridică internaţională convenţională (Instrucţiunile Lieber erau doar reguli naţionale, iar Manualul de la Oxford n-avea forţă juridică) dădea autorităţilor militare o putere discreţionară asupra corespondenţilor de război atât în ceea ce priveşte eliberarea permisului de a însoţi armata cât şi în ceea ce priveşte reţinerea pe motive de necesitate militară. Totuşi, ea asigură protecţia adecvată a jurnaliştilor de război prin acordarea statutului de prizonier în caz de reţinere, deosebindu-i astfel de spioni a căror activitate se desfăşoară tot în domeniul informaţiilor însă clandestin, fapt pentru care nu puteau beneficia de un document - legitimaţie şi, în consecinţă, conform art.29-31, puteau fi judecaţi şi condamnaţi pentru actele lor ilegale. Dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 1899 vor fi reiterate în texte aproape identice în art.13 din Regulamentul Convenţiei a patra de la Haga din 1907 şi în art.81 al Convenţiei de la Geneva din 1929 privitoare la tratamentul prizonierilor de război, fără a se preciza modelul permisului de ziarist prevăzut a fi eliberat de autorităţile militare.

Mai multe explicaţii în legătură cu această autorizare o găsim în regulamentele militare ale statelor care au semnat şi ratificat convenţiile respective, angajându-se astfel să le pună în aplicare. Spre exemplu, Legea de război italiană din 1938 preciza: ziariştii pot însoţi forţele combatante cu autorizarea Comandantului Suprem şi numai dacă respectă condiţiile stabilite de acesta; autorizaţia acordată ziariştilor stipula că autorităţile militare aveau dreptul de a controla corespondenţele lor; autorizaţia putea fi revocată în orice moment şi devenea ineficientă în cazul în care titularul nu respectă condiţiile impuse de dreptul de cenzură militară; ziariştii, fotografii, operatorii cinematografici etc. care însoţeau fostele armate cu autorizaţia comandantului nu sunt prizonieri de război când se află în zona de acţiune a forţelor armate dar pot fi reţinuţi şi li se pot aplica măsurile de supraveghere considerate oportune; când se ia decizia de a fi reţinuţi, aceştia vor fi trataţi în conformitate cu convenţiile internaţionale. După cel de-al doilea război mondial, în Convenţiile de la Geneva din 1949 se aduc două noutăţi în protecţia juridică a jurnalismului de război. Prima se referă la obligaţia acordării îngrijirilor necesare pentru ziariştii răniţi, bolnavi şi naufragiaţi, menţionată în art.13 din prima şi cea de-a doua Convenţie; cealaltă este prevăzută în art.4 al celei de-a treia Convenţii referitoare la tratamentul prizonierilor de război unde se dispune ca autorităţile militare să elibereze persoanelor

www.geo

polit

ic.ro

121

care urmează forţele armate fără a face parte direct din ele (cum sunt şi ziariştii) un bilet de identitate al cărui model este indicat în Anexa IV A.

Din 1970 şi comunitatea internaţională se preocupă de protecţia ziariştilor în zone de conflict armat, dovadă fiind o Rezoluţie a Adunării Generale în care se spune că e esenţial pentru ONU să obţină informaţii complete cu privire la conflictele armate iar ziariştii au un rol important de jucat în acest sens. În anii care au urmat ONU a rugat Conferinţa diplomatică de la Geneva asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului umanitar să asigure o protecţie adecvată ziariştilor în misiune periculoasă în timp de război. Beligeranţa postbelică, evoluţia mijloacelor de comunicare în masă şi interesul opiniei publice globalizate au modificat şi statutul ziaristului în conflictele armate. Fără a desfiinţa protecţia anterioară acordată corespondenţilor de război prin intermediul statutului de prizonier, Protocolul adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva din 1949 instituie categoria ziariştilor care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zone de conflict armat care sunt protejaţi ca persoane civile; această nouă concepţie protectoare a jurnalismului de război este rezultatul atât al reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional umanitar cât şi ale războiului modern. Importanţa acestei reglementări novatoare ne determină să redăm integral textul Protocolului I în care este conţinută:

„Art.79. Măsuri de protecţie a ziariştilor 1. Ziariştii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict

armat vor fi consideraţi ca persoane civile în sensul art.50 paragraful 1. 2. Ei vor fi protejaţi în această calitate, în conformitate cu Convenţiile şi cu

prezentul Protocol, cu condiţia de a nu întreprinde nici o acţiune care să contravină statutului lor de persoane civile şi fără a se renunţa la dreptul corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate de a beneficia de statutul prevăzut la art.4, alineatul 4 al celei de-a treia Convenţii.

3. Ei vor putea obţine o carte de identitate conformă modelului ataşat Anexei a doua a prezentului Protocol. Această legitimaţie, care va fi eliberată de guvernul statului ai căror resortisanţi sunt sau pe teritoriul căruia îşi au reşedinţa ori în care se află agenţia sau organul de presă care îi foloseşte, va atesta calitatea de ziarist a titularului ei”.

Anexa a doua la Protocolul I din 1977 stabileşte formatul „Cărţii de identitate a ziaristului în misiune periculoasă”. Astfel, în exteriorul acesteia se înscrie numele ţării care a eliberat-o şi o notă (în limbile engleză, arabă, franceză, rusă şi spaniolă) cu următorul conţinut: „Prezenta carte de identitate este eliberată ziariştilor în misiune profesională periculoasă în zonele de conflict armat. Purtătorul are dreptul să fie tratat ca persoană civilă, potrivit Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi Protocolului lor adiţional I. Cartea trebuie să fie purtată tot timpul de către titularul său. Dacă acesta este arestat, el o va remite imediat autorităţilor care îl deţin, cu scopul ca acestea să-l poată identifica”. Iar interiorul cărţii conţine informaţiile necesare privind autoritatea emitentă (eliberată de ...; locul; data; fotografia titularului cu ştampila autorităţii emitente) şi identificarea jurnalistului respectiv (semnătura; numele şi prenumele; locul şi data naşterii; corespondent al ...; categoria profesională; durata valabilităţii; înălţimea; ochii; greutatea; părul; grupa de sânge şi Rh; religia - facultativ; amprente digitale - facultativ; semne particulare de identificare).

Evident că nu guvernul eliberează acest document ci o autoritate guvernamentală desemnată de acesta, eventual Ministerul Informaţiilor sau chiar Ministerul Apărării Naţionale. Chiar dacă acest atestat nu e eliberat de autoritatea militară de care aparţine jurnalistul, el va produce efecte protectoare în mâinile autorităţii militare care-l deţine pe ziarist; această interpretare este rezultată şi din faptul că art.79 referitor la ziariştii în misiune periculoasă este în Secţiunea a III-a - Tratamentul persoanelor sub puterea unei părţi la conflict - din Titlul al patrulea - Populaţia civilă - a Protocolului I din 1977. Pentru a evita echivocul este bine să evidenţiem că numai autorizarea eliberată de autoritatea militară competentă garantează jurnaliştilor

www.geo

polit

ic.ro

122

capturaţi în timp de război tratamentul rezervat prizonierilor, adică acel statut care, măcar teoretic, este cel mai bine precizat în dreptul internaţional în vigoare.

De altfel, în zona lor de responsabilitate, autorităţile militare deţin prerogative importate în domeniul activităţii mass-media, fapt ce conduce uneori la adevărate „războaie” între cele două părţi. Invazia americană din Grenada din 1983 s-a produs departe de ochii presei dar protestele acesteia au impus stabilirea unui set de reguli vizând relatările de la faţa locului, inclusiv recomandarea ca reporterii să fie organizaţi în grupuri mici, escortate de ofiţeri militari responsabili cu informarea pe toată durata relatărilor. Deşi majoritatea jurnaliştilor n-a pus în discuţie restricţiile - standard impuse în vreme de război relatărilor ce ar fi putut prejudicia operaţiunile militare şi ar fi pus în pericol vieţi omeneşti sau informaţii cum ar fi detalii despre locaţia trupelor şi datele operaţiilor militare planificate, presa a criticat vehement interdicţiile impuse relatărilor jurnalistice din Panama în 1989 şi din Golf în 1991 vizând împărţirea în grupuri mici deoarece doar câteva grupuri conţinând până la 7 ziarişti au primit permisiunea de a intra în zona de luptă; acuzaţiile s-au îndreptat şi asupra escortelor militare ale acestor grupuri, care desemnau persoanele pe care reporterii îi puteau intervieva, monitorizau ştirile şi întrerupeau filmările care nu le conveneau. Reporterii au obiectat şi împotriva „verificării de securitate” făcute de militari asupra corespondenţilor presei; deşi se stabilise că materialele nu vor fi cenzurate dacă „exprimă critici sau sunt jenante”, jurnaliştii s-au plâns că cenzorii militari sugerau modificări ce păreau în favoarea războiului. Conform regulilor pentru presă din timpul războiului din Golf, reporterii nu aveau voie să atace cenzura instanţelor militare iar restricţiile Departamentului Apărării au făcut imposibilă transmiterea către public a unor relatări fidele realităţii deoarece militarii intenţionau să manipuleze opinia publică, prezentând o imagine cosmetizată a războiului; dar la scurt timp după războiul din Golf, un tribunal federal american a respins ca nerelevante două atacuri în justiţie iniţiate de presă faţă de constituţionalitatea regulilor impuse de Departamentul Apărării faţă de jurnalişti. În 1992 s-au redactat un set de principii pentru reflectarea ziaristică a operaţiunilor militare ale SUA conform căruia „relatarea deschisă şi independentă e principala modalitate de a transmite de la locul de desfăşurare a operaţiunilor militare”, jurnaliştii în zone de confruntări trebuind să fie recomandaţi de militari şi să li se ceară să se conformeze „regulilor militare de bază care protejează forţele SUA şi operaţiunile lor”; pe de altă parte, jurnaliştii vor putea avea acces la cele mai importante unităţi militare, inclusiv la transport şi vehicule militare iar ofiţerii responsabili cu informarea „n-ar trebui să se amestece în procesul de relatare al presei”. În timpul conflictelor din Bosnia şi Kosovo, presa a fost ţinută la distanţă de către cei care controlau teritoriul aflat în dispută, însă legăturile prin satelit au permis reporterilor să-şi transmită corespondenţele.

JURNALISMUL ÎN RĂZBOIUL GLOBAL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI Exercitarea profesiei de jurnalist a fost periculoasă încă de la apariţia ei.

Numai în ultima jumătate a secolului trecut şi-au pierdut viaţa în misiune peste 450 de ziarişti care căutau informaţii pe teatrele de război pentru ale aduce la cunoştinţă opiniei publice prin intermediul presei. Nici autorizarea beligeranţilor, nici atestarea de către propriile guverne sau ale ţării-gazdă şi nici protecţia juridică prevăzută de convenţiile de drept internaţional umanitar nu i-a scutit de tributul morţii, al rănirii sau suferinţelor cauzate de război; parcă mai mult decât altă dată violenţele împotriva lor s-au multiplicat, ziariştii fiind atacaţi, luaţi ostatici, folosiţi ca scut uman ori monedă de schimb, făcuţi prizonieri. Reportofonul, aparatul de fotografiat sau de filmat nu i-a putut apăra căci violenţa a escaladat continuu fără a se vedea vreo posibilitate de finalizare a atacurilor deliberate sau incidentale la adresa lor. Terorismul internaţional şi războiul global declarat împotriva acestuia au sporit atât victimele cât şi potenţialele pericole. Internaţional News Safety Institute, organizaţie creată în 2003 de o asociaţie a presei pentru ameliorarea condiţiilor de securitate a jurnaliştilor a

www.geo

polit

ic.ro

123

anunţat că 117 dintre ei şi-au pierdut viaţa în 2004 în timpul exercitării meseriei în întreaga lume, cifra incluzând şi personalul de sprijin, precum translatori şi şoferi, fiind depăşită doar de cea a anului 1994 când 157 de ziarişti au murit în Ruanda, Bosnia, Cecenia, Somalia şi Anglia; în 2004, Irakul a fost cel mai periculos loc din lume pentru jurnalişti şi echipele lor, 42 dintre victime (din care 6 irakieni) pierzându-şi viaţa în acest punct nevralgic al războiului global împotriva terorismului, urmat de Filipine (12 persoane), India (8), Brazilia, Mexic şi Bangladesh (câte 5 decese fiecare). Statutul ziaristului în acest nou context trebuie analizat atât din perspectiva organizaţiilor teroriste cât şi al coaliţiei globale de combatere a fenomenului terorist.

În ceea ce-i priveşte pe terorişti, aceştia se declară a fi animaţi de idealuri nobile de emancipare socială, etnică, religioasă şi chiar sunt priviţi de susţinătorii lor ca fiind luptători pentru libertate şi dreptate; între ei şi o parte a presei există un raport pervers căci, pe de o parte, liderii organizaţiilor teroriste au nevoie de publicitatea presei pentru a-şi promova „idealurile” şi, pe de altă parte, presa de senzaţional găzduieşte opiniile, justificările şi faptele terorismului. Răspunsul ce poate fi dat acestei pretenţii de înnobilare a acţiunii teroriste nu poate fi decât acela că în societăţile statale există suficiente mijloace şi mecanisme de armonizare pe cale paşnică a diferendelor dintre diferitele grupări sociale iar alegerea modalităţii de realizare a unor obiective politice prin intermediul răspândirii terorii folosind violenţa armată oarbă îi plasează pe terorişti în afara spaţiului politic şi legal al comunităţii organizate democratic în care minoritatea trebuie să se supună majorităţii, drepturile ei fiind cucerite doar prin intermediul luptei politice. Poate de aceea în spatele unor organizaţii teroriste există nu numai „armate” ale violenţei fizice ci şi o anumită „aripă politică” cu care statele confruntate cu terorismul au putut iniţia negocierile şi dialogul în vederea soluţionării cererilor legitime ale unei minorităţi dezavantajate. Subliniind că teroriştii se află întotdeauna în afara şi contra legilor şi contractului social statal, nu înseamnă să nu recunoaştem că rădăcinile adânci ale terorismului se află în problemele cu care se confruntă unele minorităţi, sărăcia, marginalizarea şi excluderea socială, bolile, şomajul, analfabetismul; poate de aceea lupta globală împotriva terorismului ar trebui să includă, în afara operaţiunilor militare contra grupărilor înarmate ilegale şi strategii adecvate pe termen lung şi la scară globală pentru eradicarea acestui fenomen.

Nici din perspectiva dreptului conflictelor armate terorismul nu are nici o justificare. Convenţiile de la Haga şi de la Geneva legitimează statutul de combatant, inclusiv în războaiele de eliberare naţională, în exercitarea dreptului popoarelor la autodeterminare sau în luptele de gherilă, dar cu condiţia minimă de a purta armele la vedere şi a respecta legile şi obiceiurile războiului, or teroriştii nici măcar nu-şi propun să îndeplinească aceste condiţii minimale şi le încalcă deliberat cu motivaţia că altfel n-ar mai putea să-şi atingă „obiectivele”; adevărul e că ei se plasează singuri într-un cerc vicios pretinzând o legitimitate care nu le poate fi acordată tocmai pentru că se declară singuri ca fiind împotriva legitimităţii organizării societăţii. Acesta este şi motivul pentru care anumite state au refuzat să se semneze şi să ratifice Protocolul I din 1977 care recunoaşte calitatea de conflict armat recursului la forţă în care popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale, ocupaţiei străine şi regimurilor rasiste în exercitarea dreptului lor de a dispune de ele însele, deoarece, în concepţia statelor respective, termenul de „conflict armat” indică o situaţie care nu include comiterea de crime, inclusiv acte de terorism, indiferent că ar fi colective sau izolate. Adevărul e că utilizarea forţei armate reprezintă un monopol statal iar organizaţiile teroriste n-au dreptul în ordinea juridică statală şi internaţională să-şi constituie grupuri înarmate şi tocmai de aceea ele pot acţiona doar clandestin sau în „găzduirea” unor state care-şi încalcă astfel obligaţia de a reprima terorismul. La fel este cazul şi cu rezervele făcute de multe state la art.44 (3) al Protocolului I din 1977 care recunoaşte statutul de combatant pentru membrii gherilei; statele respective consideră că

www.geo

polit

ic.ro

124

dispoziţia respectivă este aplicabilă numai în cazuri de ocupaţie militară ca şi în conflictele în virtutea dreptului la autodeterminare, deoarece simularea statutului de combatant al gherilei în sânul populaţiei civile afectează beligeranţa în sensul că e dificil ca luptătorii să se distingă de civili pe timpul desfăşurării fiecărei acţiuni armate. Teroriştii nu pot fi asimilaţi din aceleaşi motive, nici cu „grupurile armate organizate” recunoscute de Protocolul adiţional II din 1977 ca fiind beligerante în cadrul războaielor civile deoarece, în acest caz, trebuie îndeplinite şi condiţiile comandamentului responsabil, controlului asupra unei porţiuni din teritoriul statului, desfăşurării de operaţiuni militare susţinute şi coordonate, respectării dreptului războiului, condiţii pe care teroriştii le ignoră total.

Legitimitatea personală a combatanţilor este completată în dreptul conflictelor armate de legitimitatea utilizării mijloacelor şi metodelor de luptă, ceea ce înseamnă că se află sub protecţia legilor internaţionale doar combatanţii legali care utilizează în acţiunile lor militare armele şi modalităţile de război admise de convenţiile internaţionale. Dar producerea teorii n-ar mai fi posibilă dacă nu s-ar folosi tocmai armele interzise sau limitate la utilizare. Aşa se face că în arsenalul teorii se includ: omucideri intenţionate de persoane inocente şi persoane protejate special de legile războiului inclusiv decapitări prezentate direct la televiziune; tortura şi tratamentele inumane, crude şi degradante; cauzarea cu intenţie de suferinţe mari sau vătămarea gravă a integrităţii fizice ori sănătăţii; distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţi militare şi executate pe scară largă într-un mod ilicit şi arbitrar; luarea de ostatici; atacuri împotriva civililor care nu participă direct la ostilităţi, împotriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor misiunilor de asistenţă umanitară; bombardarea construcţiilor care nu sunt apărate şi nu sunt obiective militare; uciderea sau rănirea combatanţilor care au depus armele şi s-au predat fără condiţii; utilizarea pe nedrept a uniformelor inamicului şi a semnelor distinctive protectoare prevăzute de Convenţiile de la Geneva; atacuri intenţionate împotriva clădirilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor, care nu sunt obiective militare; declararea că nu va fi îndurare pentru învinşi; constrângerea unor persoane de a participa la acţiunile teroriste; jefuirea; utilizarea armelor otrăvitoare, gazelor toxice şi în general a armelor cu efect nediscriminant sau care provoacă suferinţe inutile; utilizarea civililor şi persoanelor protejate ca scut uman; recrutarea şi înrolarea copiilor şi participarea lor activă la ostilităţi.

La lista sus-menţionată a crimelor de război la care recurg teroriştii trebuie adăugate şi toate celelalte violări ale dispoziţiilor convenţiilor internaţionale, inclusiv cele incriminate pentru timp de pace precum: pirateria maritimă şi aeriană; infracţiunile contra agenţilor diplomatici; atacurile teroriste cu bombe; finanţarea terorismului; traficul de droguri; traficul cu fiinţe umane. De fapt, terorismul se îmbină cu crima organizată transfrontalier şi resursele acestora provin din activităţi ilicite precum plata preţului de răscumpărare pentru ostaticii deţinuţi sau, alteori, prin impunerea către state şi naţiuni a unor condiţii politice în schimbul eliberării ostaticilor precum retragerea trupelor dintr-o zonă de acţiuni militare, organizarea de manifestaţii publice contra prezenţei militare sau susţinerii politice a unei acţiuni etc. Chiar presa, aşa cum am arătat deja, plăteşte un tribut greu pretenţiilor teroriste; dacă în războiul informaţional se apreciază că un ziar are valoarea unui batalion militar, un radio pe cea a unui regiment iar o televiziune pe cea a unei divizii atunci e normal ca teroriştii să nu ţină cont de nimic atunci când e vorba de ziarişti „ostili”.

Din perspectiva coaliţiei globale de combatere a terorismului trebuie subliniat că statele au misiunea dificilă de a găsi echilibrul între restricţiile juridice vizând depistarea reţelelor teroriste (identificarea persoanelor prin amprentare, limitarea imigraţiei, ascultarea telefoanelor, control tot mai strict la frontiere etc.) şi asigurarea respectării în continuare a drepturilor omului pentru proprii cetăţeni, inclusiv a dreptului la informare prin intermediul presei; este evident că aplicarea legii faţă de

www.geo

polit

ic.ro

125

terorişti nu trebuie să conducă la instituirea unui regim de teroare a autorităţilor de combatere a terorismului care astfel şi-ar vedea realizate măcar parţial obiectivele. Presa are o mare responsabilitate în acest sens, încercând ca prin politici editoriale adecvate să susţină lupta împotriva violenţei teroriste fără a ceda tentaţiei de a „romanţa” realitatea crudă a acesteia. De altfel, ziariştii şi-au adus o contribuţie deosebită în dezvăluirea crimelor teroriste dar a reacţionat şi atunci când regulile statului de drept au fost încălcate de autorităţi, aşa cum a fost cazul abuzurilor de la Guantanamo sau din închisoarea Abu Ghraib, ajungându-se în final la pedepsirea celor vinovaţi. Căci trebuie să subliniem că statele şi autorităţile legitime n-au un drept la represalii împotriva teroriştilor, nu pot încălca, la rândul lor, regulile războiului legitim pe motiv că teroriştii le încalcă ci trebuie să se mobilizeze global pentru ca prin mijloace legale să stârpească acest flagel al umanităţii. O problemă delicată este şi aceea a negocierilor cu teroriştii; principial, n-ar trebui să se accepte nici un fel de tratative cu cei care n-au nici un respect faţă de organizarea socială şi drepturile omului dar atunci când este vorba de viaţa inocenţilor negocierile pot fi modalitatea tactică de soluţionare a momentelor dificile în favoarea victimelor. Pe de altă parte, tocmai asta este particularitatea actualului război global împotriva terorismului, că el nu poate fi câştigat prin mijloacele poliţieneşti clasice şi are nevoie în obţinerea victoriei de mobilizare generală a forţelor armate şi a serviciilor de informaţii ale tuturor societăţilor democratice responsabile.

Implicarea militarilor în războiul global împotriva terorismului a făcut ca, uneori, comandanţii militari să fie acuzaţi de protecţia insuficientă acordată ziariştilor în cazul morţii, al sechestrării sau dispariţiei acestora. Totuşi, mai întotdeauna este vorba de oameni plecaţi sau trimişi în „focul luptei” antiteroriste fără să aibă măcar idee despre legislaţia naţională şi dreptul internaţional aplicabil în timp de conflict armat. Grav este şi faptul că prevederile dreptului internaţional umanitar privitoare la ziarişti nu fac obiectul studiului în facultăţile de jurnalism. A devenit o modă acuzarea prin presă a autorităţilor militare, în special a comandanţilor, că ziariştii n-au fost suficient protejaţi în zona de război dar acestora din urmă nu li se impută că nu s-au conformat normelor juridice care trebuie să-i călăuzească în exercitarea profesiei, norme pe care ziaristul, directorul agenţiei şi patronul de presă ar fi putut să le cunoască încă înainte de plecare, ca parte a meseriei şi competenţelor profesionale. Puţini ziarişti se îngrijesc să-şi procure documentele prevăzute de dreptul internaţional sau acestea nu pot fi înţelese în zona de operaţiuni deoarece nu sunt redactate în mai multe limbi şi conform prevederilor Convenţiilor de la Geneva, cu toate că statul de care aparţine ziaristul a ratificat convenţiile respective. Ca să nu mai spunem că unii ziarişti nu respectă instructajul făcut de autorităţile militare naţionale sau multinaţionale cărora le este încredinţată zona de operaţiuni deşi instructajul respectiv şi dispoziţiile date au doar scopul de a garanta un minim de securitate activităţii jurnalistice, aşa cum prevăd şi STANAG-urile NATO în acest domeniu. Se uită că în timp de război, indiferent că este intern sau internaţional, clasic sau asimetric (cum e cazul războiului global împotriva terorismului), e oarecum „normal” ca ziariştii şi corespondenţii de război să moară, să fie răniţi, să dispară, să fie capturaţi sau ţinuţi în detenţie; căci fiecare profesie îşi are pericolele ei, care sunt mai mari atunci când nu sunt respectate regulile şi obligaţiile impuse de practică şi se acţionează pe propriul risc, acceptându-se la început vulnerabilităţile prezumate pentru ca după aceea familiile şi colegii de breaslă să caute alţi factori răspunzători, cu motivaţii uneori delirante, pentru incidentele pe care persoanele în cauză le-au căutat chiar dacă în mod inconştient. Nu în ultimul rând, ar trebui ştiut de către cei care pleacă în misiuni periculoase în zone de conflict că, la Geneva s-a înfiinţat un serviciu special de informaţii al Crucii Roşii Internaţionale, dotat cu o linie telefonică şi cu un fax la care rudele jurnalustului dispărut, ca şi redacţiile şi agenţiile de presă naţionale, regionale şi internaţionale pot încerca să obţină informaţii sau să iniţieze căutarea acestuia. Pe de altă parte ar fi necesar ca în încercările de

www.geo

polit

ic.ro

126

adaptare a dreptului actual al conflictelor armate la realităţile războiului global împotriva terorismului să se găsească reguli şi modalităţi noi de garantare a vieţii şi exercitării profesiei de ziarist, eventual prin elaborarea unei convenţii speciale destinate acestui scop, astfel încât ea să fie mai bine cunoscută şi aplicată de toţi cei interesaţi. Până atunci, însă, este utilă şi organizarea de cursuri de scurtă durată pentru familiarizarea ziariştilor cu legile şi obiceiurile războiului dar şi cu regulile minime de deontologie profesională în zonele de conflict armat.

Desigur, într-un „sat planetar” în care nu lipsesc războaiele sângeroase şi violenţele de tot felul, conştiinţa profesională a ziariştilor îi obligă să fie permanent în tranşeele din linia întâia a evenimentelor pentru a asigura opiniei publice ştirile cotidiene pe care se bazează libertatea de informare ca drept al omului; bine informaţi, oamenii, care reprezintă substanţa comunităţii internaţionale, ar putea determina statele şi organizaţiile internaţionale să facă din Planeta Pământ un loc mai sigur pentru generaţiile viitoare. În acest context, protecţia pe care dreptul internaţional o acordă ziariştilor în îndeplinirea misiunilor lor periculoase în zonele de conflict armat presupune o responsabilitate sporită a acestora în transmiterea de ştiri care să reflecte doar realitatea şi în respectarea dreptului internaţional umanitar şi al drepturilor omului. Au existat şi ziarişti care au fost acuzaţi de furtul unor obiecte de artă, arme şi bani în Irak. Tot în Irak mulţi din cei 2.000 de corespondenţi de presă din lumea întreagă prezenţi în 2003 în acest infern al războiului au acuzat autorităţile americane că nu i-au luat sub aripa protectoare a armatei; iar din cei 600 de ziarişti „încorporaţi” (embeding) de către Pentagon în dorinţa de a-i proteja şi a le facilita accesul direct din surse autorizate, unii s-au revoltat pentru impunerea unui regulament ce conţinea 50 de măsuri restrictive, inclusiv cenzură şi anularea autorizaţiei în caz de nesupunere. Toate acestea ne demonstrează că nu e uşor să fii „câinele de pază al democraţiei” şi că pentru a merita statutul de „a patra putere în stat” presa trebuie să asimileze dreptul conflictelor armate şi să devină tot mai responsabilă în lupta globală împotriva terorismului internaţional. BIBLIOGRAFIE Constantin Poenaru, Ziariştii în războiul din Irak, în Revista Română de Drept Umanitar nr.45/2003. Arturo Marcheggiano, Ziariştii şi dreptul umanitar al conflictelor armate, în RRDU nr.19/1998. Yves Sandoz, Influenţa asistenţei umanitare şi a mass-media asupra evoluţiei situaţiilor conflictuale, în RRDU nr.18/1998. Ion Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995. * * *, Dreptul internaţional umanitar, instrumente juridice internaţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003 * * *, Rezoluţia Consiliului Europei nr.1003 (1993) cu privire la etica ziaristică, în Monitorul Oficial nr. 265/1994. K.Middleton, R.Trager, B.F.Chamberlin, Legislaţia comunicării publice, Polirom, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

127

EDIFICAREA UNUI SERVICIU EUROPEAN DE INFORMAŢII: LIMITE ŞI OPORTUNITĂŢI

Mireille RĂDOI

1. LĂMURIRI NECESARE Una dintre cele mai delicate probleme în cooperare provine din definirea

diferită, metodologic şi legal, a termenilor de interes. Decizia de securitate naţională, volens nolens este luată în condiţii de risc: informaţia perfectă ar presupune certitudini dar, datorită complexităţii situaţiilor şi evoluţiei rapide a variabilelor, se lucrează în principal cu indicii despre evenimente şi cu probabilităţi. Pentru a introduce cât mai multă precizie în asemenea aprecieri, experţii au elaborat o scală a gradelor de dezvoltare a pericolelor, până la momentul în care ele întrunesc elementele unei infracţiuni şi pot fi încadrate legal. Managerializarea situaţiei este dezirabilă ante factum, înainte ca totul să se deruleze în direcţia materializării evenimentului negativ.

Prin urmare, disfuncţiile, adică alterările uşoare, turbulenţe minime ale echilibrului sistemului relevant, adesea ele nu sunt evaluate cu seriozitate deoarece nu se estimează viteza de degradare situaţiei. În privinţa securităţii naţionale, dacă apar disfuncţii - de exemplu: carenţe legislative, aplicări inadecvate a unor prevederi normative, interferenţe în activitatea unor instituţii, ineficienţă în limite relativ benigne - ele nu sunt sunt prilejul unor decizii tranşante.

Vulnerabilităţile, fiind de natură să indice punctele slabe ale sistemului de referinţă, sunt pretabile într-o măsură mai mare să capteze atenţia când sunt semnalate. Ele sunt breşe, care pot fi exploatate de îndată ce există conjunctura favorabilă. Vulnerabilităţile echivalează cu reducerea capacităţii de a rezista la încercările unor entităţi (persoane, grupuri, instituţii, organizaţii) de a declanşa un pericol, precum şi cu posibilitatea ca, doar prin inacţiune în sensul eliminării (cel puţin reducerii!) unei disfuncţii, securitatea sistemului în speţă să se erodează iremediabil.

Ceea ce devine deja mult mai grav şi care încadrează probabilistic materializarea ameninţărilor, sunt riscurile. Minore determinate de factori endogeni ori de inadecvarea la mediu sau majore, cu consecinţe ample şi pe termen lung, ele cer o analiză aplicată şi metode de intervenţie aşa încât evoluţia fenomenelor să se oprească definitiv în această fază. Până la acest punct se limitează informarea. Interpretând într-o cheie pesimistă, dacă până la acest punct nu s-au luat măsuri, ne aflăm în faţa unei ameninţări. Din perspectiva securităţii, ea este „manifestarea de orice fel a unei capacităţi ori intenţii de a materializa un pericol de natură a suprima ori ştirbi oricare din atributele fundamentale sau calităţile existenţiale ale statului român, baza economică a societăţii, ordinea constituţională, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor” (I. Bidu, 2004 :34). Ameninţările la adresa siguranţei naţionale sunt prevăzute în legea nr. 51/1991, art. 2, de aceea informarea cu privire la ameninţări poate fi dublată şi de o acţiune indirectă asupra situaţiei, prin intermediul agenţiilor de securitate.

Ameninţarea şi vulnerabilitatea sunt concepte care nu se condiţionează reciproc: existenţa unei vulnerabilităţi nu presupune apariţia cvasi-automată a unei ameninţări, aşa cum o anumită ameninţare poate viza un element care nu a fost perceput ca fiind vulnerabil. Pericolele sunt acelea care primejduiesc chiar existenţa entităţii de referinţă: persoană, instituţie, stat. La acest nivel, evident, nu se mai pune doar problema de a informa, ci de a acţiona ferm, fără reţineri, pentru înlăturarea imediată. Schimbarea accentului este

www.geo

polit

ic.ro

128

fundamentală: trecerea de la o atitudine generală reactivă (cum pot reduce efectele unui eveniment care s-a produs), la una pro-activă circumscrisă de întrebarea: ce pot face ca un eveniment negativ să nu se producă? Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii statelor au devenit tot mai complexe, astfel încât schimbările în politica de securitate naţională presupun teorii noi dar şi soluţii pragmatice1, încât proiectarea strategiilor de apărare să aibă caracter integrat, flexibil, global şi pună accent pe: un nou management al crizelor neconvenţionale, non-armate sau, mai nou, o

veritabilă „guvernare” a riscului; luarea în consideraţie a „dreptului de intervenţie” în caz de defectuoasă guvernare; dezvoltarea sistemului integrat de gestionare a riscurilor şi mai ales conectarea

acestuia la organismele existente în NATO şi UE; identificarea de noi soluţii pentru consolidarea capacităţilor necesare de răspuns

la crize, de combatere a terorismului şi de asistenţă umanitară la nivel subregional şi regional; stabilirea de noi parametri în controlul riscurilor şi al vulnerabilităţilor tehnologice,

la obiectivele naţionale de interes strategic; identificarea de noi modalităţi de îmbunătăţire a avertizării naţionale şi internaţionale

pentru prevenirea evenimentelor transfrontaliere; operaţionalizarea forţelor destinate să participe la prevenirea actelor teroriste,

dar şi a celor pentru intervenţia postdezastru; armonizarea legislaţiei şi a procedurilor specifice cu reglementările internaţionale

şi cu standardele U.E. privind forţele de ordine publică şi serviciile de urgenţă; cunoaşterea dimensiunii impactului psihologic şi mediatic asupra populaţiei apărut

în urma atacurilor teroriste; gestionarea crizelor mediatice şi de comunicare instituţională; redefinirea parteneriatului cu societatea civilă, integrarea în alte activităţi a

celor care şi-au încheiat activitatea în domeniul structurilor de apărare şi informaţii, alături de întărirea controlului informaţiilor ce vizează siguranţa naţională; reevaluarea rolului deţinut de „private security companies” şi „cluster of the

security sector”; asigurarea unui echilibru între dreptul la libera informare şi necesitatea protejării

informaţiilor clasificate; realizarea unei intervenţii specializate pentru controlul riscurilor şi vulnerabilităţilor,

a prognozării, alarmării, semnalizării unui eveniment, a salvării, evacuării şi acordării primului ajutor după comiterea acestuia, a reabilitării zonelor afectate şi ajutorării sinistraţilor.

Diversificarea şi creşterea exponenţială a factorilor de risc şi a disfuncţiilor care pot degenera în vulnerabilităţi pe termen lung ori pot evolua în direcţia materializării rapide a unei ameninţări în contextul actual de securitate, necesită un efort de reconceptualizare a modului în care acţionează instituţiile abilitate să asigure echilibrul şi buna funcţionare a mecanismelor sociale, securitatea indivizilor şi promovarea valorilor esenţiale.

2. STRUCTURI EUROPENE DE INFOMAŢII? Când justifică măsuri a căror aplicare presupune renunţarea la noi elemente ale

suveranităţii naţionale, euro-optimiştii compară construcţia europeană cu o bicicletă 1 Pleşu Ion - Managementul crizelor neconvenţionale, http:/www.presamil.ro/SMM/2003/09 pag% 2034-35.htm.

www.geo

polit

ic.ro

129

care, pentru a nu se răsturna, nu trebuie să se oprească. Extinderea Uniunii Europene cu 10 noi state la 1 mai 2004, semnarea Tratatului referitor la Constituţia europeană, la Roma (29 octombrie 2004) şi demararea procesului de ratificare a documentului, propunerile îndrăzneţe (funcţia de Preşedinte al Uniunii, cea de Ministru de Externe, planurile privind realizarea unei armate europene) probează accelerarea şi aprofundarea construcţiei europene. Noţiunile de pace, securitate şi cooperare sunt centrale în Declaraţia Schumman şi au trasat liniile forte ale dezvoltării europene.

La nivel european cooperarea dintre serviciile de informaţii naţionale este reglementată atât sub al doilea pilon, Politica Externă şi de Securitate Comună, cât şi sub al treilea pilon, Justiţie şi Afaceri Interne. În prezent există numeroase agenţii comune europene care împrumută unele dintre caracteristicile unei agenţii de informaţii, dar atentatele de la 11 martie din Madrid demonstrează că acestea nu sunt nici eficiente şi nici suficiente. Propunerile Belgiei şi Austriei de a se crea o Agenţie Europeană de Informaţii ar fi putut reprezenta un răspuns la aceste probleme.

Crearea unui Serviciu European de Informaţii şi Securitate ar fi o etapă logică, pe care statele membre nu ar trebui să ezite să îl facă - nu numai pentru că accesarea statului de entitatea care îşi fixează propriile strategii de politică externă şi de apărare, dar şi mijloacele de urmărire a acestora. În plus, ameninţările sunt de natură să reclame coordonarea eforturilor de combatere deoarece sunt tot mai conjuncturale şi mai difuze. Decidenţii europeni au nevoie de un aflux informaţional competent, consistent şi oportun sub aspectul momentului în care se livrează informarea.

Totuşi, propunerile Belgiei şi Austriei de a înfiinţa o Agenţie Europeană de Informaţii, precum şi propunerea Comisiei Europene de creare a unui mecanism de schimb a informaţiilor clasificate la nivelul Uniunii nu au fost acceptate1.

Totuşi, la ora actuală există patru mari agenţii de securitate la nivelul UE: Joint Situation Centre (SITCEN), Intelligence Division of the Military Staff (INTDIV), European Union Satellite Centre (EUSC) şi Europol, la care se alătură altele, care nu au relevanţă directă în planul informaţiilor de securitate: European Network and Information Safety Agency (ENISA), Arial Safety Agency (ASA), Maritime Safety Agency (MSA) etc. Identificăm două mari provocări în domeniu la adresa UE:

edificarea unei comunităţi coerente, reale şi eficiente a agenţiilor de securitate şi, concomitent,

adaptarea diagnozelor şi evaluărilor rezultate din culegerea şi prelucrarea informaţiilor la nevoile curente ale beneficiarilor din UE.

Un „centru” european de informaţii de securitate ar fi binevenit numai dacă ar produce ceva ce agenţiile naţionale nu sunt în stare să ofere sau dacă şi-ar asuma responsabilitatea pentru anumite informări prin care să uşureze munca agenţiilor naţionale. Doar în asemenea condiţii se poate crede că agenţiile naţionale vor dori să-şi transfere informaţiile spre „centru”. Dar pentru a decide dacă un astfel de „centru” ar echivala cu o „valoare adăugată” în domeniul informaţiilor de securitate, să analizăm eficienţa agenţiilor europene existente2.

European Union Satellite Center (EUSC) produce informaţii pe care majoritatea statelor membre nu le-ar putea culege. Dacă ne-am rezuma doar la acest fapt, s-ar putea conchide că aportul Centrului Satelitar pledează pentru modelul asistenţei de sus în jos, lucru care nu înseamnă că EUSC satisface pe de-a întregul nevoile de IMINT3 ale Uniunii şi ale statelor membre. Totuşi, acesta nu depinde de UE ca organizaţie, capacitatea de a 1 Propunerile nu au fost nici măcar supuse unei dezbateri oficiale. 2 A se vedea pe larg Björn Müller-Wille, For our eyes only? Shaping an intelligence community within EU, ian. 2004. 3 Imagery Intelligence - informaţii culese cu ajutorul sateliţilor şi platformelor aeriene teleghidate.

www.geo

polit

ic.ro

130

furniza date este limitată cantitativ şi calitativ de input-ul către centrul satelitar, iar beneficiarii nu obişnuiesc să utilizeze în analizele lor imagini culese din astfel de surse.

Intelligence Division of the European Military Staff (INTDIV) din cadrul formaţiunilor militare europene adaugă plus-valoare nu prin producerea unor evaluări pe care agenţiile naţionale nu ar fi capabile să le ofere, ci prin prelucrarea unor date şi informaţii care, din motive politice, nu pot fi furnizate de o singură ţară. Ca de altfel întregul Staff Militar European (EUMS), INTDIV, înfiinţat încă din 1999, nu are o capabilitate care să lipsească într-adevăr majorităţii statelor membre (aproape toate ţările au o structură militară care se ocupă cu planificarea strategică a operaţiunilor forţelor naţionale). Dar pentru că EUMS urmăreşte obiectivele Politicii Europene de Securitate şi Apărare (ESDP), nici un stat major naţional nu îi va putea prelua menirea. Natura multinaţională a misiunii intră în contradicţie şi face contraproductiv, dacă nu chiar inacceptabilă îndeplinirea scopurilor INTDIV de către o agenţie naţională. Prin urmare, deşi valoarea-adăugată de această structură nu derivă în primul rând din rezultatele activităţii de culegere şi prelucrare de informaţii, totuşi ea presupune „asistenţă pe verticală”, fiind fundamentală pentru misiunile europene de tip Petersberg.

Situation Centre (SITCEN) a fost creat în 2001 de Secretarul General / Înaltul Reprezentant al Consiliului Europei (SGHR) (iar nu de un Consiliul decizional) şi oferă suport informaţional SGHR despre regiunile din afara UE. Aici este punctul în care diferite date provenite de la şapte agenţii naţionale şi „informaţii civile” sunt sintetizate într-o evaluare fundamentată pe toate tipurile de surse. De vreme ce politica externă a Uniunii se doreşte a fi globală, SGHR ar avea nevoie de diagnoze care să acopere integral mapamondul cu informaţii oferite în timp real în funcţie de agenda de lucru a acestuia. Printe puţinii beneficiari ai informaţiilor SITCEN se numără şi membrii Comitetului Politic şi de Securitate, cei ai staff-ului militar european, precum şi cei din Unitatea de Programare şi Avizare Timpurie (PPEWU) ori din Comisiile pentru relaţii externe DG Relex.

Evident că un asemenea input nu poate fi furnizat de vreo agenţie naţională, care, chiar dacă acoperă informativ tot globul, va ţine cont mai întâi de priorităţile interesului celor care iau decizii naţionale. Coroborând informaţii de la toate statele membre, SITCEN ar putea oferi produse adaptate nevoilor SGHR şi altor beneficiari din structurile ESDP, ale Comisiei Europene, ca şi statelor membre. Deocamdată, pe baza unei perspective globale, se alcătuieşte un „Watchlist”, redefinită la fiecare şase luni, în care 25-30 de areale cu potenţial de criză sunt considerate prioritare în demersul de monitorizare.

Aceste produse de informare ar putea contribui la armonizarea cunoştinţelor şi ar putea facilita constituirea nor puncte de vedere comune asupra strategiilor specifice celui de-al doilea pilon european. În general, statele membre preferă să-şi definească propria politică externă, dar în condiţiile în care UE oferă cadrul de formulare a unei politici comune, statele membre doresc să se asigure că rapoartele centrului corespund cu informaţiile care fundamentează propria poziţie naţională. Rezultă că vor oferi acele date şi informaţii care le vor sprijini interesele. Chiar dacă admitem că SITCEN va fi dezinformat, această manipulare va servi statelor care au poziţii diferite faţă de UE, iar centrul va elabora rapoarte mai echilibrate şi mai critice - ceea ce nu este neapărat indezirabil.

Europol, datorită manierei deficitare de a-i concepe structura şi funcţionarea, este limitat. Imperfecţiunile sale nu reflectă incompetenţa ofiţerilor, nici insuficienţa resurselor. Prin contrast cu EUSC, INTDIV sau SITCEN, furnizorii de informaţii ai Europolului sunt aceiaşi cu principalii beneficiari: agenţiile naţionale. Aceasta, corelat cu

www.geo

polit

ic.ro

131

faptul că nici o responsabilitate naţională nu a fost transferată către Europol, conduce la situaţia în care Europolul nici nu uşurează activitatea agenţiilor naţionale, nici nu produce ceva ce nu se poate produce la nivel naţional. Agenţiile naţionale nu pot pune vreun eşec pe seama proastei funcţionări a Europolului, lor revenindu-le întreaga sarcină de a produce evaluări necesare securităţii naţionale. Drept consecinţă, vor prefera colaborarea bi- sau multi-laterală, mai degrabă decât să împărtăşească informaţii în cadrul Europolului. Nota bene: informaţiile din reţeaua Europol, fiind interne Uniunii, nu sunt împărtăşite cu celelalte agenţii europene de securitate care produc intelligence extern.

3. ARGUMENTE ŞI OBSTACOLE În genere, cooperarea între serviciile de informaţii funcţionează în interiorul

alianţelor militare şi priveşte schimbul de informaţii. Uneori, ea poate avea drept scop şi o împărţire geografică sau chiar tematică a unor activităţi de culegere (cu precădere de informaţii din surse electronice - SIGINT), care presupun instalaţii complexe şi foarte costisitoare. Conjunctural, pe anumite cazuri problematice sau în cadrul anumitor proiecte de interes comun, în comunitatea informativă pot avea loc schimburi bi-, tri-, sau multi-laterale1. Avantajele politice, profesionale şi bugetare ale creării unui Serviciu European de Informaţii pot fi lesne identificate. Care ar fi motivele pentru care statele europene au refuzat o cooperare mai strânsă în domeniul informaţiilor?

Un prim obstacol derivă din neîncrederea funciară a celor care lucrează în domeniu. Protecţia surselor, a metodelor de culegere şi prelucrare, a informaţiilor propriu zise, de dezvăluiri inoportune sau premature este întotdeauna mai importantă, surclasează adesea orice alt argument. Este de aşteptat ca intensificarea schimbului de informaţii între agenţiile naţionale, să crească proporţional riscurile de acest fel, descurajând aprofundarea cooperării. Pot fi formulate cel puţin două contraargumente: în primul rând, oricât de redus ar fi numărul partenerilor, defectări şi scăpări de acest fel se produc; apoi, un număr mare de agenţii care cooperează presupune şi multiplicarea verificărilor de securitate.

Protecţia surselor, mai ales a celor umane, va rămâne o prioritate pentru orice serviciu, chiar dacă cooperarea ar fi foarte strânsă. Pe de altă parte, metodele de culegere a datelor vor fi privite cu siguranţă în mod diferit de către serviciile de informaţii naţionale. Riscul care trebuie evitat este cel al supra-clasificării care ar putea apărea datorită neîncrederii existente între servicii. Supra-clasificarea, acordarea unui nivel de clasificare mai înalt decât cel cerut de o informaţie, este periculoasă pentru că ea conduce la o creştere nejustificată a numărului de documente clasificate şi reduce valoarea restricţionării accesului. Securizarea informaţiei nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc, o funcţie a distribuţiei ei corespunzătoare. Uneori, cei care chiar au nevoie de o anumită informaţie nu au autorizaţia necesară pentru a o accesa, fapt ce poate produce disfuncţii. Totuşi, această problemă a supra-clasificării există în orice serviciu de informaţii, singura soluţie găsită fiind acceptarea faptului că clasificarea unui document ar trebui precedat de o analiză serioasă în privinţa necesităţii de clasificare.

Un alt obstacol important este teama de a strica relaţiile privilegiate cu parteneri importanţi ca urmare a unei creşteri a schimburilor de informaţii cu celelalte servicii europene. Un exemplu clasic în acest sens este cooperarea informativă între Marea Britanie şi Statele Unite. Pe de o parte, Marea Britanie a afirmat că aceasta nu este o relaţie exclusivă. Pe de altă parte, agenţiile americane au păstrat o ambivalenţă în ceea ce priveşte relaţia serviciilor britanice cu omologii

1 Cf. Rădoi, Mireille, Serviciile de informaţii şi decizia politică, 2003, p. 17-18.

www.geo

polit

ic.ro

132

europeni. Contează foarte mult caracteristicile acestei relaţii, dar dacă greutatea celor doi parteneri este disproporţionată, unul dintre aceştia ar trebui să privească mai degrabă la oportunităţile existente decât neajunsurile tradiţionale. Să devii ostaticul unor avantaje tehnologice de tip SIGINT, aşa cu ar putea fi cazul Marii Britanii nu reprezintă o opţiune optimă, având în vedere programele europene actuale de dezvoltare a sateliţilor.

Pericolul opus existenţei unei relaţii privilegiate este cel al „calului troian”, adică riscul ca una sau mai multe dintre agenţiile implicate într-un Serviciu European de Securitate şi Informaţii să divulge informaţii importante unor alţi aliaţi sau să acţioneze sub influenţa acestora.

Un alt potenţial inconvenient avut în vedere ar fi includerea într-o astfel de relaţie a unor ţări aliate, dar între care există o relaţie antagonică, cum ar fi Turcia, Grecia şi Cipru. Dacă un Serviciu European de Informaţii ar presupune un schimb sistematic de informaţii, aceste ţări vor presupune că riscul de expunere va creşte şi probabil că se vor opune unei asemenea iniţiative. Totuşi efectele unei asemenea ameninţări sunt limitate de o serie de factori. În primul rând, informaţiile sensibile privind siguranţa naţională nu vor fi divulgate. Iar în al doilea rând, există oportunităţi de cooperare în domenii mai importante decât cele considerate tabu. Printre obstacolele majore enumerăm percepţia conform căreia o agenţie aparţinând unei ţări mai mici ar putea fi infiltrată, influenţată sau chiar încorporată de un partener mai mare. Această prejudecată nu ia în considerare faptul că în Europa nici o agenţie de informaţii, ca de altfel nici un stat, nu se află într-o poziţie de putere care să-i permită emiterea unor pretenţii „dominante”.

Obstacolul final este probabil acel esprit de corps care face ca fiecare agenţie de informaţii să aibă încredere absolută doar în propria sa muncă. Cel mai afectat departament în această situaţie va fi cel de Analiză Sinteză. Însă analiştii ar trebui să înţeleagă limitele propriilor resurse. Timpul este cel mai important, iar pentru a ţine pasul cu politica internaţională un serviciu nu se poate baza doar pe propriile resurse umane sau tehnice, care ar trebui concentrate în sectoarele înalt semnificative, pe când în alte domenii ar trebui să se acorde încredere şi muncii altora. Probabil că va mai dura până când agenţiile mari, cu tradiţii şi orgolii, vor accepta acest lucru. Pe de altă parte, nu ar trebui să se uite faptul că în prezent prin sistemul de „troc informativ”, diferitele servicii de informaţii au acceptat de facto o interdependenţă între partenerii mari şi cei mici. Deci, sistemul nu pare a fi caracterizat de un schimb rigid, a unei informaţii pentru o alta: consideraţii politice mai largi decid modul cum sunt gestionate schimburile de informaţii1.

Avem de-a face în acest caz cu o acţiune colectivă pentru că necesită coordonarea eforturilor mai multor participanţi, iar acţiunile lor sunt intercorelate, iar teoria acţiunii colective, explică faptul că interesele comune ale decidenţilor politici din ţările membre ale Uniunii Europene nu implică neapărat că vor acţiona pentru a-şi apăra interesele. Dimpotrivă, este de aşteptat ca fiecare dintre ei să se abţină de la acest lucru, pentru că fiecare individ în parte gândeşte raţional cum să-şi maximizeze profitul personal2. Totuşi, acţiuni colective se produc, indivizii se asociază, însăşi Uniunea Europeană fiind un exemplu în acest sens. Răspunsul stă în existenţa stimulentelor selective pe care organizaţiile le oferă membrilor. Cu alte cuvinte, 1 Cf. Why is European intelligence policy necessary?, Politi Alessandro, în Towards a European intelligence policy, ***, Institute for Security Studies of WEU, decembrie 1998. 2 Se poate ajunge la un echilibru Nash, dar acel echilibru nu e neapărat Pareto optim, deci nu e cea mai bună situaţie care ar putea fi obţinută.

www.geo

polit

ic.ro

133

cooperarea presupune că indivizii acceptă să-şi pună în comun capacităţile şi informaţiile pe care le deţin, pentru că fiecare este conştient că va ajunge la rezultate mai bune împreună cu ceilalţi decât dacă ar fi acţionat singur. În această situaţie riscul major este reprezentat de comportamentul de blatist (free-raider), caracterizat prin ascunderea unor informaţii esenţiale pentru ceilalţi sau prezentarea unor informaţii false. Acest comportament este inerent, dar trebuie limitat, cel puţin teoretic, printr-un sistem de stimulente pozitive şi negative.

O altă teorie care se poate aplica în această analiză este teoria economică a alianţelor, conform căreia într-o alianţă cu parteneri majori şi minori, în măsura în care bunul public oferit de respectiva alianţă e dorit cu aceeaşi intensitate de către toţi membrii, partenerul major va cheltui mai mult în raport cu poziţia sa în alianţă pentru producerea bunului, iar partenerii minori vor avea tendinţa de free-raider. Organizarea unei comunităţi coerente de informaţii a UE ar fi trebui să facă subiectul unei dezbateri la nivelul Parlamentului european.

4. PRINCIPII, CONCLUZII ŞI DUBITAŢII Două sunt criteriile care guvernează împărţirea activităţii de securitate: cel

instrumental-tematic şi cel geografic. Din primul punct de vedere există cinci mari direcţii de acţiune: militar; justiţie, securizarea frontierelor şi poliţie; protecţie civilă, deminare şi asistenţă umanitară; economic şi comercial; diplomatic, iar cel de-al doilea criteriu delimitează simplu între nivelul intern şi cel extern Uniunii.

Cu cât noile ameninţări sunt mai interconectate (geografic şi funcţional), cu atât sunt mai difuze, de unde rezultă o mai mare nevoie de informaţii pentru a le încadra adecvat. Sunt necesare noi metode şi resurse pentru a detecta disfuncţiile, ameninţările, vulnerabilităţile şi riscurile care degenerează în ameninţări şi pentru „a pune în gardă la timpul potrivit” decidenţii. Perspectivele diferite asupra aceloraşi evenimente cu privire la care informează EUSC, SITCEN, INTDIV sau/şi agenţii naţionale pot determina oamenii politici să nu vrea sau chiar să nu-şi poată coordona eforturile în direcţia securizării (fie militare, economice, societale ori de mediu). Eficienţa sub aspectul calităţii măsurilor, dar şi a promptitudinii lor, cere sincronizare, oricât de democratică s-ar dori a fi decizia.

Principiile pe care aceste agenţii ar trebui să le respecte ţin de capacitatea de planificare a activităţii de informare pe termen mediu şi lung; de eficienţa acestor agenţii în a livra produsele de informare la timp şi în a-şi asuma responsabilitatea faţă de aceste evaluări (fezabilitate); instituirea (unde nu există deja) şi respectarea cadrului legal; supleţe şi flexibilitate în stabilirea competenţelor, aşa încât să nu apară suprapuneri ori redundanţe (care ar determina costuri suplimentare şi nejustificate de timp, dar şi de alte resurse); capacitatea de a colabora operativ în realizarea misiunilor lor.

Agenţiile de securitate din statele membre vor coopera, ca şi până acum, poate mai intens, însă niciodată complet şi dezinteresat. Delimitarea competenţelor serviciilor naţionale, de pildă în domeniul military intelligence, şi a celor INTDIV, sau chiar SITCEN nu va fi întotdeauna posibilă în termeni clari - interesele naţionale şi cele ale Uniunii vor fi convergente sub toate aspectele.

Din experienţa instituţiilor europene de până acum, este probabil ca sferele de acţiune ale agenţiilor de securitate ale UE să reflecte o supradimensionare birocratică şi artificială, care va creşte timpul necesar luării unei decizii de securitate comunitară şi va face dificil de identificat nişele de informare rămase descoperite. În plus, nu se va putea stabili o listă şi o ierarhie fermă a beneficiarilor comunitari şi a celor naţionali - fiecare evaluare de securitate va presupune o altă configuraţie a decidenţilor şi alte priorităţi.

www.geo

polit

ic.ro

134

În cadrul UE, statele membre nu sunt pregătite să cedeze acestui for supra-naţional preponderent economic şi politic, prerogativele asupra unor instituţii atât de importante, vitale pentru securitatea şi interesele lor. În plus, nu sunt pe deplin anticipate limitele extinderii Uniunii..., iar trupele Uniunii vor fi integral operaţionale abia în 2007 - motive de non-angajare comună militară şi de securitate, cel puţin deocamdată! Mai mult, care vor fi relaţiile de securitate dintre statele situate la marginea UE şi vecinii lor?

Fără o reţea extrem de bine structurată şi protejată de comunicare şi stocare a datelor de securitate nu se poate concepe o comunitate europeană de informaţii, alcătuită în principal din state cu un grad de informatizare estimat în jurul a 75%. Vor fi inerente problemele datorate traducerii din diversele limbi naţionale: în cele mai bune cazuri, timpul necesar redactării materialelor în limba engleză va prelungi termenul de predare al evaluărilor, în cele mai pesimiste scenarii – vor apărea neînţelegeri, mai ales în materialele de sinteză, în care nuanţele sunt esenţiale.

Este greu de imaginat un produs de informare coerent, complet şi livrat la momentul oportun rezultat din colaţionarea unor date şi informaţii provenite de la instituţii cu moduri de colectare şi metode de prelucrare semnificativ diferite.

Interconexarea datelor care intră în jurisdicţia Europol, cu cele de la agenţiile naţionale de securitate şi cu cele „externe” provenite de la INTDIV, SITCEN şi EUSC este fundamentală pentru a face faţă ameninţărilor pentru care nu sunt relevante nici graniţele naţionale, cu atât mai puţin frontierele Uniunii – gen Al-Qaida, traficul cu tehnologie cu dublă utilizare, vehicularea de agenţi patogeni specifici terorismului biologic.

Deocamdată, de obicei, conducerea acestor structuri europene presupune şi prezenţa câte unui reprezentant al statelor membre. Ne este greu să ne închipuim, dacă nu imposibil, cum vor dobândi coerenţă deciziile luate în asemenea foruri, dat fiind faptul că nici egalitatea sau proporţionalitatea democratică nu este aplicabilă, nici armonizarea cu un presupus acquis comunitar în domeniu nu se produce anterior aderării.

Agenţiile de securitate par a avea mai multe şanse la eficienţă dacă se raportează la interesul naţional, respectiv la disfuncţiile, vulnerabilităţile, riscurile şi ameninţările care îl periclitează. Comunitatea informativă europeană va fi, probabil, unul dintre bastioanele finale ale procesului de integrare şi de afirmare a Europei ca actor unitar pe scena internaţională. BIBLIOGRAFIE Towards a European intelligence policy ***, Institute for Security Studies of WEU, decembrie 1998. Bidu Ioan, Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, ed. A.N.I., Bucureşti, 2004. Gannon John. C., National Intelligence Council National Security, in the Next Generation, www.cia.gov. Müller-Wille, Björn, For our eyes only? Shaping an intelligence community within the EU, Occasional Papers no. 50, January 2004. Müller-Wille, Björn, Building a European Intelligence Comunity in response to terrorism, European Security Review, no. 22, aprilie 2004. Pleşu Ion, Managementul crizelor neconvenţionale, www.presamil.ro/SMM/2003/09 pag% 2034-35.htm. Rădoi Mireille, Serviciile de informaţii şi decizia politică, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003. Rădoi Mireille, Evaluarea politicilor publice, ed. Tritonic, Bucureşti, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

135

DILEMELE DEMOCRAŢIEI ŞI TERORISMUL

Cristian JURA

Motto: „We must try to starve the terrorists of the oxygen of publicity on which they depend.1”

Societatea contemporană se bazează pe valori simbolice pentru obţinerea cărora au pierit milioane de oameni în războaie mondiale, pentru care se mai duc lupte armate chiar şi în prezent. Una dintre aceste valori este democraţia, care, la rândul ei, este formată din elemente concrete ca lupta democratică pentru putere, alegerile libere, libertatea presei, separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor omului şi a drepturilor minorităţilor, economie de piaţă. Evident că atunci când vorbind despre „democraţie” ne referim la democraţie occidentală, în special la formele existente în SUA şi în statele Uniunii Europene. Acestea sunt cele mai importante repere în orice discuţie academică referitoare la dimensiunile democraţiei.

În urma analizelor efectuate de cercetători în ultimii ani s-au dezvoltat teorii în conformitate cu care democraţiile nu pot intra în conflict cu alte democraţii. Altfel spus, statele ce au ca fundament democraţia nu pot intra în confruntare cu alte state ce au ca fundament democraţia. În Strategia de securitate naţională a României se consideră că democraţia este o resursă importantă a mediului de securitate intern. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice şi culturale, a diversităţii etnice, respectarea drepturilor omului, care modelează activitatea instituţiilor statului de drept în eliminarea oricăror forme de marginalizare pe criterii etnice, religioase, sociale, de sex sau orientare politică, stabilitatea politică incontestabilă şi experienţa alternanţei democratice la guvernare - toate acestea constituie importante resurse pentru soluţionarea problemelor ţării, pentru tratarea securităţii naţionale pe baze mai solide şi mai eficiente, se arată în documentul menţionat. Există autori2 care, la începutul anilor 80, au lansat această teorie ce statuează imposibilitatea războiului între democraţiile liberale. Faptul că războiul este imposibil între ţările democrate este verificat de istoria concretă, ceea ce dovedeşte că democraţiile liberale nu se pot sustrage luptelor cu sistemele adverse, în schimb nu se înfruntă niciodată între ele3. Un alt concept conex folosit în acest context este cel de „pace democratică”, concept ce reflectă o combinaţie fericită de norme şi instituţii liberale, cum sunt democraţia reprezentativă şi economiile de piaţă4. Acest lucru ne permite să afirmăm, fără teama de a greşi, că luptele purtate pe glob sunt, în marea lor majoritate, lupte pentru democraţie, şi că războiul împotriva terorismului nu este altceva decât un război pentru democratizarea unor zone tradiţionaliste. Nimic nu ne garantează faptul că democraţia va putea fi exportată şi implementată în aceste zone, nimic nu ne garantează că democraţie este cel mai bun sistem existent.

În contextul luptei împotriva terorismului, două dintre componentele democraţiei

1 „Trebuie să privăm teroriştii de oxigenul mass-media de care aceştia depind” extras din discursul doamnei Margaret Thatcher, primul ministru britanic la conferinţa American Bar Association în anul 1985 2 Michael Doyle, Kant, liberal legacies and foreign policy, în Philosophy and Public Affairs, I şi II, 1983. 3 Emanuel Todd, Sfârşitul imperiului – Eseu despre descompunerea sistemului american, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, pagina 18. 4 Noam Chomsky, Hegemonie sau supravieţuire, Editura Antet, Bucureşti, 2003, pagina 69.

www.geo

polit

ic.ro

136

creează dileme: prima dintre ele se referă la mass-media în relaţia cu terorismul, cea de a doua la respectarea drepturilor omului în contextul luptei împotriva terorismului.

În ceea ce priveşte relaţia mass-media cu terorismul, aproape întreaga strategie folosită de terorişti se bazează pe unul dintre principiile enunţate de Sun Tzu „ucide unul ca să înspăimânţi 10.000”. Strategia teroristă se bazează pe una dintre dilemele contemporane ale mass-media într-o societate democratică: pe de o parte marketingul fiecărui mijloc de comunicare pe piaţă şi interesul de vânzare sau rating, care împing la utilizarea tuturor informaţiilor ce sunt deţinute, utilizare uneori „live”, alteori fără a verifica informaţia sau fără a se lua în calcul gestionarea difuzării unor astfel de date, pe de altă parte nevoia de informare ca principiu al logicii democratice. Alte elemente care pot fi luate în calcul în cazul acestei relaţii perfide dintre terorism şi mass-media sunt libertatea cuvântului, concurenţa de piaţă1. Esenţa terorismului este legată de capacitatea unei grupări de a-şi face cunoscute acţiunile. Toate acţiunile de tip terorist se întemeiază pe gestionarea fricii colective care, uneori, au dus la schimbări dramatice în unele state. Logica terorismului contemporan atestă schimbări fundamentale în raport cu terorismul clasic în sensul că, prin schimbarea tipului de obiectiv de la ţintă politică la ţintă civilă, potenţialul de risc a devenit mult mai greu de controlat. În raport cu această schimbare de obiectiv a apărut o consecinţă îngrijorătoare legată de principiul terorismului contemporan „puteam să fiu şi eu acolo”.

Din punct de vedere organizaţional, terorismul clasic se baza pe o organizare piramidală şi o distribuţie precisă a puterii în interiorul grupului. Terorismul contemporan a renunţat la organizarea de tip ierarhic, optând pentru o configuraţie de putere monocelulară.

Datorită terorismului contemporan, nu mai poate fi monitorizat şi urmărit un flux de informaţie şi eventual interceptat la unul dintre nivelurile de organizare. În aceeaşi celulă nu există şefi, iar informaţia este cu mult mai greu de urmărit. Terorismul clasic avea în mod sistematic legături cu statul, în timp ce terorismul contemporan este construit aproape constant în afara relaţiei cu statul. Terorismul contemporan a reuşit să construiască şi să argumenteze ideea de vină colectivă. Potrivit acestei schimbări populaţia civilă este responsabilă în aceeaşi măsură în care sunt instituţiile statului şi, deci, legitimă ca ţintă. Universalizarea victimei şi a responsabilităţii face ca nici unul dintre cetăţenii unui stat definit ca agresor de o organizaţie teroristă să nu se mai simtă în siguranţă. Rezultatul este că prin universalizarea responsabilităţii se universalizează şi frica. Acest lucru nu se poate realiza decât folosind mijloace mass-media.

Una dintre cele mai insoluţionabile probleme ridicate de terorism cercetătorilor în domeniul comunicării constă în faptul că el însuşi este un act de comunicare camuflată. Terorismul vizează să obţină ceva de la adevărata sa ţintă (guvernul unei ţări sau organizaţie internaţională) dar, în acelaşi timp, loveşte într-o altă ţintă (individul anonim) şi speră că ecoul mediatic al actului terorist să deplaseze raportul de forţe. Ecoul mediatic este un element structural major în acţiunea teroristă2.

Unii autori lansează chiar ipoteze extrem de incitante, întrebându-se dacă mass-media nu este un complice al terorismului3. Totuşi, statul este cel care trebuie să gestioneze relaţia cu mass-media. Există două modalităţi de gestionare, unele supuse unor logici vechi şi altele supuse unor logici noi. Logicile cu origini vechi implică cenzură, reţinerea înainte de publicare, legi restrictive şi controlul

1 Ştefan Stanciugelu, Note de curs, anul universitar 2004 – 2005. 2 Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. 3 Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.

www.geo

polit

ic.ro

137

sistematic al producţiei mediatice. Unul dintre exemplele clasice este Broadcasting Ban din 1988, decizie a statului prin care era interzis să se transmită de către mass-media declaraţiile persoanelor aparţinând unor grupuri, cum ar fi IRA sau Sinn Fein. Logicile noi de gestionare ţin cont de libertăţile dobândite de mass-media şi se exercită, mai subtil, prin relaţii publice generalizate, presiuni amicale, impregnarea discursului general cu discursul puterii politice, adică printr-un control al domeniului simbolicului din spaţiul public.

În ceea ce priveşte dilema referitoare la respectarea drepturilor omului sau la limitarea acestora în contextul luptei împotriva terorismului, cel mai actual exemplu este cel al SUA. Statele Unite au întărit legislaţia privind terorismul. Documentul „Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism” (USA PATRIOT Act), din 2001, se concentrează asupra „organizaţiilor proscrise”, ofenselor asociate şi întărirea puterilor legislative. Totodată, tratează şi detenţia străinilor care sunt suspecţi a fi implicaţi în activităţi teroriste.

Ca urmare a atacurilor teroriste care au avut loc în SUA, la mai puţin de şase săptămâni după evenimentele din 11 septembrie 2001, a fost adoptat PATRIOT Act. Principala prioritate a Departamentului de Justiţie era să prevină viitoarele atacuri teroriste. PATRIOT Act avea ca rol protejarea cetăţenilor americani, de planurile mortale ale teroriştilor menite să distrugă America şi modul de viaţă al locuitorilor ei. Acest act îmbunătăţeşte eforturile în lupta împotriva terorismului în câteva moduri importante, astfel:

1. PATRIOT Act permite investigatorilor să utilizeze uneltele deja folosite în lupta împotriva crimei organizate şi a traficului de droguri după cum urmează:

Permite forţelor de ordine să folosească supravegherea împotriva mai multor crime ale terorii. Înaintea adoptării acestui act instanţa permitea forţelor de ordine să folosească supravegherea electronică pentru a investiga multe infracţiuni obişnuite, infracţiuni non-teroriste, cum ar fi infracţiunile legate de droguri, fraudele poştale, falsificarea de paşapoarte. Agenţii, de asemenea, puteau obţine aprobarea de a intercepta convorbiri telefonice pentru a investiga anumite, dar nu toate infracţiunile pe care teroriştii le comit adesea. Actul dă posibilitate investigatorilor să adune informaţii din întreaga arie de răspândire a terorismului, a infracţiunilor înrudite, incluzând: delictele legate de armele chimice, utilizarea armelor de distrugere în masă şi, de asemenea, să adune informaţii şi despre cei ce finanţează acţiunile teroriste.

Permite agenţilor federali să urmărească terorişti sofisticaţi antrenaţi să scape neobservaţi. De ani, forţele de ordine au fost capabile să folosească interceptările telefonice pentru a investiga infracţiunile obişnuite, inclusiv drogurile şi escrocheriile. O interceptare telefonică poate fi autorizată de un judecător federal pentru a fi aplicată unui anumit suspect şi nu unui anumit telefon sau dispozitiv de comunicare. Deoarece teroriştii internaţionali sunt sofisticaţi şi antrenaţi să zădărnicească supravegherea prin schimbări rapide ale locaţiei şi folosind dispozitive de comunicare cum ar fi telefoanele mobile, Actul autorizează agenţii să ceară permisiunea instanţei pentru a utiliza aceleaşi tehnici în investigaţiile legate de securitatea naţională pentru a lua urma teroriştilor.

Permite forţelor legii să conducă investigaţiile fără ca teroriştii să îşi dea seama. În anumite cazuri dacă criminalii sunt avertizaţi prea devreme de o investigaţie, pot fugi, pot intimida sau omorî martori, pot rupe legătura cu complicii lor sau să ia alte măsuri pentru a scăpa de arestare. De aceea,

www.geo

polit

ic.ro

138

instanţele federale, de mult timp şi în anumite circumstanţe, au permis forţelor legii să amâne pentru o perioadă limitată de timp înştiinţarea subiectului, dacă un mandat de percheziţie a fost aprobat judiciar şi pus în executare. Înştiinţarea este prevăzută întotdeauna, dar o întârziere rezonabilă dă forţelor legii timp să identifice complicii infractorului, să elimine imediat ameninţările la adresa comunităţii şi să efectueze arestări multiple fără să-i anunţe, în prealabil, pe cei vizaţi. Aceste înştiinţări întârziate despre percheziţii au fost folosite de decenii şi s-au dovedit cruciale în cazurile care privesc drogurile şi crima organizată şi au fost considerate de instanţe, ca deplin constituţionale.

Permite agenţilor federali să ceară instanţei un mandat în virtutea căruia să obţină accesul la înregistrările financiare în cazurile legate de terorism care implică securitatea naţională. Examinarea înregistrărilor financiare oferă adeseori cheia pe care investigatorii o caută pentru a rezolva un mare număr de cazuri. Investigatorii pot căuta anumite înregistrări ale unor magazine sau uzine chimice, de exemplu, pentru a-i găsi pe cei care au cumpărat materialele necesare fabricării unei bombe sau înregistrările bancare pentru a vedea cine trimite bani teroriştilor. Forţele legii au fost întotdeauna capabile să obţină înregistrările financiare în diferite cazuri infracţionale datorită citaţiilor marelui juriu şi continuă să facă astfel, în cazurile care privesc securitatea naţională. Datorită lui PATRIOT Act guvernul poate acum cere unei instanţe federale (instanţa de supraveghere a informaţiilor străine), dacă au nevoie de ajutor în cercetări, să aprobe acelaşi tip de înregistrări (disponibile datorită citaţiilor marelui juriu). Dar, instanţa federală poate emite aceste ordine doar după ce guvernul demonstrează că înregistrările respective sunt obţinute în urma unei investigaţii autorizate pentru a obţine informaţii de la agenţiile străine care nu privesc un cetăţean al Statelor Unite sau a proteja împotriva terorismului internaţional sau activităţilor agenţiilor clandestine de informaţii, dovedind că, o astfel de investigaţie asupra unui cetăţean al Statelor Unite, nu este condusă numai pe baza activităţilor protejate de Primul Amendament.

2. PATRIOT Act facilitează schimbul de informaţii şi cooperarea între agenţiile guvernamentale, astfel încât ele să fie mai bine interconectate. Actul îndepărtează cele mai importante bariere legale care împiedicau forţele legii, agenţiile de informaţii şi armata să comunice şi să-şi coordoneze munca pentru a proteja poporul american şi siguranţa naţională. Acum, ofiţerii de poliţie, agenţii F.B.I., procurorii federali şi oficialii agenţiilor de informaţii pot proteja comunitatea fiind interconectaţi pentru a descoperi planurile teroriştilor înainte ca acestea să fie puse în practică. Senatorul John Edwards spunea despre PATRIOT Act „noi pur şi simplu nu putem triumfa în lupta împotriva terorismului dacă mâna dreaptă a guvernului nostru nu are idee ce face mâna sa stângă”1.

3. PATRIOT Act actualizează legea cu noile tehnologii şi ameninţări. Actul aduce legea la zi cu tehnologia curentă, astfel încât să nu mai fie nevoie să se lupte într-o eră digitală cu anticele arme legale rămase din era telefoanelor cu disc. Spre exemplu, când s-a anchetat uciderea lui Daniel Pearl, reporter la Wall Street Journal, datorită Actului forţele legii au putut folosi mijloace hight-tech (de înaltă tehnologie) pentru a identifica şi localiza pe câţiva dintre ucigaşi.

1 Vezi Press relase, 10/26/2001.

www.geo

polit

ic.ro

139

Permite reprezentanţilor forţelor de ordine să obţină un mandat de percheziţie oriunde se desfăşoară o activitate legată de terorism. Înainte să fie adoptat PATRIOT Act, reprezentanţii forţelor de ordine erau nevoiţi să obţină un mandat de percheziţie în fiecare regiune în care intenţionau să conducă o investigaţie. Cum investigaţiile asupra terorismului modern adesea se întind în mai multe regiuni, reprezentanţii forţelor de ordine erau nevoiţi să obţină multiple mandate în multiple jurisdicţii, realizându-se întârzieri fără motiv. Actul prevede că mandatele pot fi obţinute în orice regiune în care se desfăşoară activităţi care au legătură cu terorismul, neţinându-se cont de locul unde ele vor fi executate. Aceste prevederi nu schimbă standardele care guvernează valabilitatea unui mandat de percheziţie însă, uşurează procedura acestora.

Permite victimelor hackerilor să ceară forţelor de ordine ajutorul ca aceste pătrunderi neautorizate în computerul lor să fie monitorizate. Această schimbare a făcut legea tehnologiei neutră, aducând pe picior de egalitate pe cei care pătrund în mod electronic (intruşii electronici) cu cei care pătrund în mod fizic în locuinţa unei persoane. Acum victimele hackerilor pot căuta ajutorul forţelor de ordine pentru a prinde hackerii, la fel cum victimele hoţilor pot invita reprezentanţii forţelor de ordine în casele lor pentru a prinde hoţii.

4. PATRIOT Act măreşte pedepsele pentru cei ce comit acte de terorism. Americanii sunt ameninţaţi în aceeaşi măsură de teroristul care plăteşte pentru o bombă ca şi de cel care apasă pe buton. Astfel, PATRIOT Act, impune noi şi aspre pedepse celor care comit şi susţin acte teroriste atât în ţară cât şi în străinătate. Spre exemplu, Actul:

Interzice adăpostirea teroriştilor. Actul conţine o nouă prevedere care interzice adăpostirea cu bună ştiinţă a persoanelor care au comis sau sunt pe cale să comită diverse activităţi teroriste, cum ar fi: distrugerea de avioane, folosirea de arme nucleare, chimice sau biologice; folosirea armelor de distrugere în masă; bombardarea proprietăţilor guvernului; sabotarea uzinelor nucleare; şi deturnarea de avioane.

Măreşte maximul neadecvat al unor pedepse prevăzute pentru anumite infracţiuni care ar putea fi comise de terorişti incluzând incendierea, distrugerea uzinelor energetice, susţinerea materială a teroriştilor sau a organizaţiilor teroriste, şi distrugerea materialelor de apărare naţională.

Măreşte pedepsele pentru anumite conspiraţii, incluzându-le pe cele pentru incendiere, uciderea în instituţiile federale, atacarea sistemelor de comunicare, susţinerea materială a teroriştilor, sabotarea centralelor nucleare şi imixtiunea cu membrii echipajului de zbor.

Pedepseşte atacurile teroriste asupra mijloacelor de transport în comun. Pedepseşte bioteroriştii. Elimină statutele de limitare ale anumitor crime teroriste şi le extinde

pentru alte crime teroriste. Fără PATRIOT Act, Guvernului SUA i-ar fi fost mult mai dificil, dacă nu

imposibil, să obţină vreun succes în lupta împotriva terorismului. Astfel, Congresul a oferit autorităţilor mijloace substanţiale de mărire a abilităţilor de prevenire, investigare şi urmărire a acestor acte de terorism1.

Atât atacul de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, cât şi

1 Vezi Department of Justice „ USA PATRIOT Act Overview”.

www.geo

polit

ic.ro

140

celelalte care au urmat au afectat cele mai fundamentale drepturi ale omului, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la demnitatea umană. Statele Unite ale Americii, ca răspuns la aceste atacuri au adoptat PATRIOT Act. Acesta este un document prin care, în numele protejării cetăţenilor săi în lupta împotriva terorismului, s-au adoptat o serie de măsuri care duc la îngrădirea, limitarea anumitor drepturi consacrate de numeroase convenţii internaţionale, iar drepturile care au avut cel mai mult de suferit sunt: dreptul la viaţa privată şi dreptul la un proces echitabil. Dreptul la viaţa privată, la intimitate a fost afectat prin măsurile luate cu privire la accesul reprezentanţilor statului la informaţiile personale ale individului, acces care s-a manifestat adesea prin violarea corespondenţei. Statul a motivat această măsură prin încercarea de a descoperi şi preveni eventualele atacuri teroriste. Dreptul individului la un proces echitabil a fost încălcat, mai ales, prin nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie. Pentru autorităţile Statelor Unite ale Americii simplul fapt că o persoană era musulmană, conducea imediat la vinovăţia acestuia, el nemaifiind tratat corespunzător prevederilor internaţionale ale drepturilor omului.

Lupta împotriva terorismului a dus, în mod necesar, la limitarea drepturilor omului, dar trebuie să se conştientizeze că această luptă nu poate deveni la fel de crudă ca însăşi terorismul, ignorând cele mai fundamentale drepturi prevăzute de toate convenţiile care au ca obiect drepturile omului şi de aceea, trebuie să se încerce ca, prin eforturile de combatere a terorismului, să se aducă un prejudiciu cât mai mic drepturilor omului.

Un alt element divergent este abordarea separată a luptei împotriva terorismului de către organizaţiile internaţionale. Dincolo de această abordare, evoluţia evenimentelor după 11 septembrie 2001 a arătat că, pentru a avea succes într-un asemenea demers, este necesară dezvoltarea unui răspuns comun, coordonat şi coerent al tuturor acestor organizaţii. Acest lucru a fost înţeles la nivelul comunităţii internaţionale, după cum arată majoritatea documentelor adoptate în cadrul organizaţiilor care pledează pentru întărirea cooperării între state, în vederea asigurării eficienţei procesului de combaterea a terorismului1. Terorismul a stârnit controverse în ceea ce priveşte folosirea forţei în dreptul internaţional şi strecoară îndoieli asupra sistemului normativ internaţional2.

Terorismul şi lupta împotriva terorismului sunt fenomene ale lumii contemporane. Ambele tind să denatureze sensul vieţii şi să creeze efecte perverse în societăţile democratice, prin apariţia unor dileme sau cercuri vicioase, de care societăţile implicate se vor vindeca foarte greu şi vor traversa o perioadă lungă de convalescenţă. BIBLIOGRAFIE ***, Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism (USA PATRIOT Act), 2001. Noam Chomsky, Hegemonie sau supravieţuire, Editura Antet, Bucureşti, 2003. Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005. Cristian Jura, Terorismul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. Michael N. Schmitt, Counter-Terrorism and the Use of Force in International Law, The Marshall Center Papers, No. 5, 2002. Ştefan Stanciugelu, Note de curs, anul universitar 2004 – 2005. Emanuel Todd, Sfârşitul imperiului - Eseu despre descompunerea sistemului american, Editura Albatros, Bucureşti, 2003.

1 Cristian Jura, Terorismul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pagina 387. 2 Michael N. Schmitt, Counter-Terrorism and the Use of Force in International Law, The Marshall Center Papers, No. 5, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

141

SPECIFICUL ACŢIUNILOR TERORISTE ÎN SPAŢIUL EX-SOVIETIC

Ionuţ MIRCEA

Résumée: Á part les différentes motivations qui sont á la base des actions terroristes dans l’espace ex-soviétique, issues du désir d’autodétermination de ces peuples, on assiste aux intentions spécifiques de solutionner la situation, la simple élimination physique des insurgés étant insuffisante, á cause des standards déficitaires de vie dans la région. De plus, si dans les sociétés développées l’Etat actionne contre les menaces terroristes par l’introduction des restrictions légales en ce qui concerne la limitation des droits et des libertés des citoyens, l’expansion du phénomène terroriste dans l’espace ex-soviétique a été utilisée pour la préservation de la sécurité nationale et pour promouvoir les intérêts de la politique externe de la Russie.

Caracterizat foarte simplu drept „conflict asimetric între un grup de indivizi aparţinând unei entităţi sub-statale şi un stat-ţintă (reprezentat de instituţii şi conducătorii acestuia)”1, terorismul a cunoscut, de-a lungul timpului, mutaţii importante, generate şi de influenţa imensă a mass-media audio-vizuale asupra populaţiei. Dacă în forma sa tradiţională, actul de terorism avea ca scop descurajarea generală, victima fiind mai puţin importantă decât efectul scontat asupra unei colectivităţi (obiectivul principal urmărit era crearea stării de panică), în prezent terorismul constituie, în esenţă, o armă care depinde de transmiterea unei ameninţări către marele public, întrucât opinia publică este unicul factor care poate presa puterea în direcţia satisfacerii cererilor teroriste, în condiţiile în care politica puterii este una de refuz ab ovo al negocierii (negocierea presupune recunoaşterea legitimităţii partenerului, ceea ce pentru puterea statală însemnă de fapt cedarea propriei legitimităţi). Mai mult, terorismul pus în relaţie cu aşteptările publicului educat de mass-media, de care agenţii săi sunt pe deplin conştienţi, devine o profesie care se auto-adevereşte: publicul se aşteaptă întotdeauna la fapte mai şocante, mai spectaculoase, iar teroriştii simt acest lucru prin simplul fapt că nu se mai bucură de atenţie. Ei se văd, în acest stadiu, împinşi să producă acţiuni mai spectaculoase şi mai şocante (fie prin metodele folosite, fie prin volumul de pagube şi victime, fie prin ţintele lovite etc.).

Şi în cazul terorismului, problema centrală a analizei comportamentului mass-media o constituie studierea elementului constitutiv principal, decisiv al comunicării - imaginea. Deşi poate părea paradoxal, nu informaţia (informarea) este raţiunea de a fi a mediilor moderne de comunicare, ci (cu ajutorul informaţiilor) principala lor misiune este crearea şi difuzarea imaginilor despre evenimente. Imaginea este alcătuită din seturi continui, articulate de informaţii, de mesaje organizate şi pilotate de o intenţionalitate, de un interes, de un scop, de o miză psihologică şi psihosocială. Aşadar, problematica informaţiei este subordonată problematicii creării şi difuzării imaginilor. Nu ştirile ca atare influenţează publicul, ci imaginile despre realitate pe care le construiesc, le asociază sau le sugerează respectivele ştiri structurate în seturi de imagini - adică imaginile-mesaj sau info-imaginile2.

Acestea sunt destinate publicului cu scopul de a forma, impune (fixa), perpetua şi generaliza o anumită percepţie mentală şi, pe baza ei, anumite atitudini, opinii, comportamente, decizii. Imaginile-mesaj codifică anumite informaţii şi sugerează anumite decodificări (interpretări). Ele sunt construite pe baza unui eveniment, unui punct de vedere subiectiv asupra realităţii şi oferă condiţii subiective pentru substituirea acestei realităţi. Astfel, mass-media pot să determine imixtiuni flagrante în interpretarea realităţii3.

Manipularea se manifestă în acest caz nu asupra faptelor în sine, ci prin influenţarea cadrului de analiză, a perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care media au nevoie absolută de informaţii. Media şi organizaţiile teroriste nu sunt singurele 1 Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niţă, Sfârşitul terorismului?, Editura Antet, 2002. 2 Petru Pânzaru, Mass media în tranziţie, Fundaţia Rompress, 1996. 3 Cornelia Bacoş, Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în Societate şi cultură, 3/1991.

www.geo

polit

ic.ro

142

entităţi care dobândesc la modul practic un anume câştig de pe urma actelor teroriste (primii audienţă şi cei din urmă publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate specula acest tip de violenţă, fiind interesată în supra-accentuarea gravităţii pericolului terorist, fie pentru a justifica măsurile de intensificare a aparatului de securitate publică şi limitarea libertăţilor civice (care întăresc evident statu quo-ul), fie pentru a deturna atenţia opiniei publice de la problemele sociale şi economice. În ceea ce priveşte organizaţiile teroriste, voinţa de a manipula media se manifestă în sensul dat de psihologia socială, atunci când obţinerea adeziunii opiniei publice constituie o prioritate. În concurenţă, terorismul intern este manipulator atunci când baza socială se dizolvă şi sistemul este în pragul unei revoluţii (exemplul terorismului bolşevic antebelic sau al diverselor mişcări de eliberare care s-au folosit de metode teroriste pentru a sabota dominaţia puterii centrale).

Încercând să facem o radiografie a manifestărilor fenomenului terorist în unele state aparţinând spaţiului ex-sovietic, vom analiza motivaţiile care generează comiterea actelor teroriste, cauzele şi modul de justificare, cu accent pe specificul acestora, comparativ cu acţiunile „clasice” care se produc în alte zone ale globului.

Astfel, actele teroriste produse împotriva unor state puternic dezvoltate au fost determinate, în opinia unor analişti, de „globalizarea scăpată de sub control”. „Al-Qaida şi reţelele sale teroriste au întors beneficiile şi avantajele unei lumi din ce în ce mai globalizate, mai integrate şi mai deschise, pentru a servi agendei proprii. Şi au demonstrat că globalizarea, în ciuda beneficiilor sale enorme, aduce Statelor Unite şi noi vulnerabilităţi” (Richard N. Hass, Director al Oficiului de Planificare Strategică al Departamentului de Stat al S.U.A.)1. Vulnerabilităţile impuse de globalizare sunt, însă, doar o latură a problemei. Mai exact spus, ele constituie partea vizibilă şi, de cele mai multe ori, scoasă în faţă drept principal vinovat pentru numeroasele disfuncţii ale societăţii post-moderne. Societatea deschisă, bazată pe drepturile şi libertăţile individuale, este apanajul democraţiei liberale - „punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii”, „forma finală de guvernare umană”, „sfârşitul istoriei”2. Lumea „civilizată” occidentală, ajunsă la un nivel maxim al dezvoltării în raport cu alte sisteme paralele sau precedente, se găseşte în faţa unui paradox politic: cel mai puternic stâlp al său este, în acelaşi timp, şi cea mai mare slăbiciune. Drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi exercitate de fapt şi de drept de orice individ, indiferent de convingerile şi intenţiile sale.

Însă în spaţiul ex-sovietic manifestările teroriste au un puternic substrat etnic şi religios, generate de dorinţa popoarelor de a-şi dobândi dreptul la autodeterminare, din punct de vedere al motivaţiilor, terorismul specific zonelor gri din Federaţia Rusă putând fi împărţit în mai multe categorii: etnic-naţionalist, religios, terorism de stat, asasini de drept comun şi altele (de sorginte criminală, unimotivaţională)3.

În timp ce în spaţiul euroatlantic procesele de extindere a democraţiei şi economiei libere, precum şi accesul nelimitat la mass-media au condus spre impunerea unui model de societate în care problemele religiei şi credinţei, precum şi apartenenţa la o naţiune, au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”, în afara spaţiului euroatlantic, însă, religia exercită, în general, funcţii mult mai importante în societate, grupuri etnoculturale întregi individualizându-se prin apartenenţa la o religie sau alta ori la o naţiune sau alta. Globalizarea şi regionalizarea - ca fenomene determinante ale epocii - provoacă cele mai puternice reacţii contestatare în ariile de civilizaţie cu solide relaţii sociale tribale şi de clan, cu niveluri slabe ale dezvoltării economice, cu rate înalte ale creşterii demografice etc. În condiţiile uzării discursului comunist, compromiterii de către elite a discursului democratic capitalist, fundamentalismul religios - îndeosebi islamic, dar şi ortodox în Eurasia - oferă suport ideologic mişcărilor ultra-naţionaliste, teroriste şi antiglobaliste. 1 Multilaterally for a global Era, Remarks to Carnegie Endowment for International Peace / Center on International Cooperation Conference, Washington DC, 14 November. 2001. 2 Pe larg în Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei, Partea a IV-a: Sărind peste colosul din Rhodos, 1995. 3 Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niţă, op. cit., p. 207.

www.geo

polit

ic.ro

143

Deşi mult timp factorul etnic, ca şi cel religios, nu au fost considerate adevărate probleme ale securităţii naţionale, la momentul în care s-a constatat că aveau potenţial de a inflama o stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestor factori a fost reconsiderat. Aparţinând dimensiunii culturale a securităţii, factorii etnic şi religios capătă o importanţă majoră în analiza de securitate a unei zone, spaţiul de manifestare al securităţii culturale situându-se la nivelul inter-relaţionării securităţii individuale cu securitatea naţională, în sensul că indivizii sau grupurile substatale, în cazul nostru grupurile etnice sau religioase, pot deveni o problemă de securitate naţională, comportamentul acestora degenerând spre acţiuni teroriste, separatiste, revoluţionare etc. Condiţiile suficient necesare pentru transformarea religiei în factor de generare a conflictelor armate pot fi: existenţa într-un spaţiu, la un moment dat, a unor puternice discriminări religioase; combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale şi politice şi cu decalajele economico-sociale etc.

Factorii care stimulează şi agravează conflictele religioase: polaritatea sistemului politic (cristalizarea şi funcţionarea unei puteri centrale omnipotente şi exclusiviste); instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncţionale; gradul slab de materializare a coerenţei social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etnoculturale şi religioase). Diferenţe de status; slăbiciunile regimului democratic, ale societăţii civile şi anemica dezvoltare a spiritului public; un grad sporit de inamiciţie între grupările etnoreligioase între frontierele unui stat sau între state sau între provincii din state diferite; orizonturi de aşteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etnoculturale şi religioase, cu percepţii nejuste ale oportunităţilor şi ameninţărilor; degradarea sau prăbuşirea aşteptărilor unor grupuri etnoculturale şi religioase; intervenţii externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste în state sau complexe regionale de securitate; tradiţia istorică; voinţa de conflict etc1.

Apariţia unui vid de putere în spaţiul care a aparţinut U.R.S.S. a provocat mutaţii geopolitice importante, diferenţele culturale care există nu numai între statele aflate de părţi diferite ale „liniilor de falie” trasate de S. Huntington2, ci şi între state capitaliste recunoscute ca liberal democratice sau între state ale Islamului se dovedesc mult mai greu de eliminat3, caracterizare ce poate fi remarcată şi în spaţiul ex-sovietic, unde lupta popoarelor pentru autodeterminare a degenerat în conflicte armate cu puterea dominatoare, fiind apoi continuată prin manifestări naţionalist-extremiste şi teroriste.

O altă deosebire dintre terorismul „clasic” şi cel care se manifestă în spaţiul ex-sovietic rezidă din posibilităţile de abuz în contextul noilor limitări legale ale exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În democraţiile occidentale, problema fundamentală este una de principiu: autoritatea statală se vede forţată să apere libertatea prin restrângerea libertăţii, dilemă care se poate dovedi fatală democraţiei cu care sunt familiarizate ţările dezvoltate.

Din perspectiva sistemului social-politic, acţiunile teroriste au la bază dorinţa de a realiza anumite obiective pe calea formulării unei ameninţări cât se poate de explicite şi de şocante la adresa securităţii generale. Singura sursă de legitimitate a unui stat este capacitatea de a proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. În logica impusă de acţiunile teroriste, statul este presat pentru a elimina ameninţările la adresa siguranţei cetăţeanului. Dat fiind caracterul profund clandestin şi greu de penetrat al activităţilor de factură teroristă,

1 Mihai-Ştefan Dinu, Importanţa dimensiunii etnico-religioase în analiza de securitate - factori generatori, agravanţi / inflamatori şi inhibatori ai conflictelor etnico-religioase, la www.cssas.unap.ro/ro/publicatii/carti/seminarii2003. 2 S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, 1997. 3 Francis Fukuyama, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

144

autorităţile sunt nevoite să apeleze la restrângeri mai mult sau mai puţin drastice ale libertăţilor individuale.

Indiferent de tabăra care deţine prim-planul acţiunii - grupările teroriste sau autoritatea statală (de cele mai multe ori rolurile sunt asumate succesiv pe principiul acţiune - reacţie) - rezultatul este acelaşi: privarea de libertate şi de anumite drepturi a cetăţeanului de rând. La şase luni după atacurile din 11 septembrie din Statele Unite, juristul american Ronald Dworkin a avertizat că cel mai mare rău provocat de reacţia antiteroristă s-a manifestat asupra proverbialelor garanţii legale ale libertăţii individuale din America: „Deşi nimeni nu ar îndrăzni să sugereze în public faptul că un asemenea rău ar fi mai mare decât pagubele provocate de uciderea în masă din cele două turnuri, acest rău poate avea un efect mai dăunător pe termen lung asupra calităţii vieţii noastre”1.

Dincolo de orice ţintă materială, pe termen lung libertatea este cea care este atacată mai degrabă decât democraţia, dacă nu de către terorismul în sine, de către reacţia pe care o provoacă din partea statului. În această imagine se conturează clar posibilitatea ca entităţile statale, prin măsurile antiteroriste, “să corodeze în mod fundamental valorile pe care doresc să le apere”2. Într-un sistem centralist, problema controlului asupra fenomenului terorist este mult mai uşor de gestionat. Deşi forme de violenţă se manifestă şi în aceste sisteme, de multe ori cu consecinţe catastrofale, acestea sunt diferite de terorismul „pur”, luând forma luptelor de gherilă, revoluţiilor, loviturilor de stat etc. Acestea nu pot fi considerate mai „bune” decât terorismul, dar au o latură oarecum „etică”: ţintele lor sunt întotdeauna implicate într-o formă sau alta în conflict şi îşi asumă, într-o anumită măsură, posibilitatea unei acţiuni violente împotriva propriei entităţi, luându-şi măsuri în consecinţă.

În ceea ce priveşte factorii care permit sistemelor totalitare să ţină sub control acţiunile de factură teroristă şi promotorii acestora, un loc central îl ocupă preocuparea statului de a exercita controlul total asupra vieţii individului şi căutarea eliminării totale a societăţii civile. Scopul esenţial al autoritarismului dus la extrem sau al totalitarismului este nu doar să-l priveze pe individ de libertate, ci să-l facă să se teamă de ea, în favoarea securităţii3.

Pentru a argumenta cele prezentate mai sus, ne vom opri asupra acţiunilor din Cecenia şi din Caucazul de Nord, cu accent pe aspectele specifice, determinate de lupta pentru independenţă a popoarelor respective, care a dat naştere unui terorism „endemic”.

Astfel, trebuie menţionat că acţiunile teroriste şi catalizarea tuturor grupărilor cecene s-au amplificat după prima intervenţie sovietică şi apoi după redeschiderea conflictului armat cu Federaţia Rusă, înfrângerea rezistenţei cecene de către trupele ruse obligând practic cecenii la reconsiderarea acţiunilor de luptă. Deşi au invocat lupta Islamului cu „ne-credincioşii”, din cauza caracterul mafiot al majorităţii organizaţiilor şi facţiunilor cecene, acestea nu s-au bucurat decât de un sprijin modest din partea organizaţiilor islamiste internaţionale. Mişcarea cecenă de eliberare a beneficiat de simpatia unor celule pro-islamiste din Federaţia Rusă, în special din ţările caucaziene, un conflict care iniţial se purta în numele independenţei, încercând să fie atras în zona „războiul sfânt al Islamului”, deşi însăşi starea socio-economică a Ceceniei pare să fie cauza radicalizării conflictului.

Cu toate că a adăpostit cândva unele din cele mai avansate instituţii sovietice de cercetare în domeniul petrolier (Cecenia este, de altfel, o zonă cu resurse petroliere, iar capitala Groznâi a fost un oraş înfloritor şi cosmopolit), infrastructura e aproape cu totul distrusă, cea mai mare parte a clădirilor fiind transformate în

1 Ronald Dworkin, apud Charles Townsend, 2002. 2 Idem. 3 Pe larg în Francis Fukuyama, op. cit., Partea I: O întrebare care revine.

www.geo

polit

ic.ro

145

ruine după primul război, care a început în decembrie 1994. În multe din oraşele Ceceniei, majoritatea locuitorilor au rămas fără case, economia republicii fiind paralizată: rata şomajului - 100%.

În anul 1996, la sfârşitul războiului, forţele ruseşti se retrăgeau şi avea să preia puterea unul dintre liderii separatiştilor - Aslan Maşhadov, care n-a putut pune ordine în Cecenia ruinată de război, iar Centrul, adică Moscova, nu s-a grăbit să investească în reconstrucţia republicii. Maşhadov nu a putut ţine în frâu căpeteniile războinice, s-au înmulţit infracţiunile şi răpirile. În Cecenia au început să pătrundă valuri-valuri de militanţi radicali, unii cu antrenamente în tabere afgane. După o rebeliune în republica vecină Daghestan, şi ea parte a Federaţiei Ruse, şi după o serie de explozii la Moscova, a urmat al doilea război din Cecenia (1999) - conflict care a ajutat în propulsarea lui Vladimir Putin la putere şi care, iniţial, ar fi trebuit să fie o campanie cu ţinte foarte precise: rebelii radicali, deveniţi „terorişti”.

Întrebarea care se pune este dacă teroriştii urmăreau separarea de Rusia pe motiv etnic-naţionalist sau doar religios, însă scopul oficial urmărit pare a fi unificarea Ceceniei şi Daghestanului într-un singur stat islamic, ceea ce pentru Moscova ar fi însemnat diseminarea terorismului în întreg spaţiul nord-caucazian, agravând şi mai mult situaţia socio-economică din zonă. La acea vreme, mai multe organizaţii internaţionale au acuzat strategia Rusiei în Cecenia. Combinaţia de atacuri militare înverşunate şi violări ale drepturilor omului, împreună cu implicarea Rusiei în războaie din diferite zone, i-a determinat pe mai mulţi analişti politici să acuze Rusia de acţiuni „teroriste”1. Mai mult, aceştia consideră că prelungirea conflictului se datorează „seniorilor războiului”, care au interese în perpetuarea stării de beligeranţă în propriul profit. De asemenea, accederea la funcţia supremă în stat a lui Vladimir Putin a fost pusă în legătură directă cu valul de explozii şi atacuri teroriste care a lovit Rusia între 1999 şi 2000.

Cu toate acestea, Moscova nu a ezitat să folosească expansiunea fenomenului terorist în scopul conservării securităţii naţionale şi a promovării intereselor sale de politică externă, un exemplu în acest sens constituindu-l ralierea la campania antitalibană din Afganistan.

Cecenia e un spaţiu al distrugerii fizice şi al unor mari traume sociale şi morale, care, în pofida eforturilor Moscovei de a impune structuri politice, produce tot mai mulţi indivizi gata să moară şi să-i omoare şi pe alţii - în numele unor ţeluri de neatins, în concepţia autorităţilor de la Moscova. Deşi preşedintele Vladimir Putin vorbea, la vremea respectivă de situaţia din Cecenia ca despre una care „merge spre normalizare” şi dădea asigurări populaţiei că tensiunile s-au sfârşit, iar tactica de a negocia fără compromisuri cu liderii ceceni a dat în sfârşit roade, realitatea atentatului de la Beslan avea să contrazică punctul de vedere al şefului statului rus. O deosebire esenţială în privinţa modului de control al terorismului în spaţiul ex-sovietic constă în preocuparea autorităţilor pentru creşterea standardelor de viaţă ale populaţiilor din zonă şi întărirea autorităţii statului pe plan local / regional, contrar acţiunilor întreprinse în statele civilizate, unde reducerea cazurilor teroriste implică îngrădirea libertăţilor individuale.

În septembrie 2004, imediat după luarea de ostatici de la şcoala din Beslan, în Osetia de Nord, preşedintele Vladimir Putin declara că „războiul împotriva terorismului cere o revizuire a politicii ruse în regiune”, adăugând că una dintre problemele-cheie cele mai grave este slăbiciunea statului în regiune. De altfel, Moscova încearcă să formuleze o nouă politică în Caucazul de Nord, la jumătatea lunii iunie 2005 publicaţia „Moskovski Komsomolet” publicând extrase dintr-un raport despre situaţia din Caucazul de Nord, întocmit de Dmitri Kozak, reprezentantul preşedintelui pentru Districtul Federal Sud, purtătorul de cuvânt al lui Kozak, Fiodor Scerbakov,

1 Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niţă, op. cit..

www.geo

polit

ic.ro

146

confirmând că raportul „a fost scris şi înaintat Kremlinului acum mai bine de o lună”1. Anterior, într-o încercare de a remedia situaţia, la jumătatea lunii septembrie

2004, preşedintele rus a anunţat crearea unei comisii federale pentru Caucazul de Nord, a cărei principală misiune era „să realizeze rezultate notabile în a îmbunătăţi standardele de viaţă din regiune”, cât mai curând posibil. Dmitri Kozak, un apropiat al preşedintelui Vladimir Putin şi ex-adjunct al Administraţiei Prezidenţiale, a fost numit şef al comisiei şi a sugerat crearea imediată a unui grup de analiză a dezvoltării socio-economice în regiune, a problemelor cu respectarea legii, apărare şi securitate, migraţie, cultură şi educaţie, relaţii etnice şi religioase şi cum se poate combate extremismul religios, adică exact problemele cu care se confrunta Moscova şi pe vremea U.R.S.S. Deşi propunerile nu par a fi o noutate, „ele reprezintă prima încercare de a prezenta un plan de dezvoltare coordonat pentru regiune”, a declarat Igor Dobaev, co-autor al raportului. Concluziile studiului fac referire la „grupuri din structurile de putere care au monopolizat resursele politice şi economice. Rudele deţin posturi de conducere în structurile de putere şi în marile companii din toate republicile Caucazului de Nord, ceea ce a privat sistemul de echilibru şi control şi a dus la răspândirea corupţiei”. Totodată, „arbitrajul autorităţilor provoacă apatie socială în masa populaţiei, deci autorităţile nu au un sprijin de încredere în multe entităţi ale Federaţiei”.

Ahmed Iarlikapov, expert al regiunii, aprecia că situaţia în zonă s-ar putea îmbunătăţi numai dacă elitele regionale sunt înlăturate din poziţiile actuale. Dar Moscova nu are personal de rezervă pentru regiune, având în vedere complicatele considerente de securitate în zonă şi relaţiile etnice, cea ce îi creează un loc mic de manevră. De aceea, deciziile legate de personal trebuie luate în consideraţie pornind de la aceste aspecte, deoarece mişcările bruşte pot rupe echilibrul de securitate. Dar actualul staus-quo nu poate fi păstrat mult timp, iar acest lucru îl ştie şi Moscova foarte bine. Doar centrul federal poate lua decizii asupra schimbării situaţiei din regiune, având în vedere specificul local.

În concluzie, pe lângă motivaţiile diferite care stau la baza acţiunilor teroriste în spaţiul ex-sovietic, generate de dorinţa popoarelor respective de autodeterminare, asistăm şi la intenţii de rezolvare specifice, simpla eliminare fizică a iniţiatorilor acţiunilor teroriste fiind insuficientă, din cauza standardelor deficitare de viaţă din regiune.

Pe de altă parte, dacă în societăţile dezvoltate statul reacţionează în scopul contracarării ameninţărilor teroriste prin introducerea unor limitări legale ale exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, expansiunea fenomenului terorist din spaţiul ex-sovietic a servit ca pretext pentru conservarea securităţii naţionale şi a promovării intereselor de politică externă.

BIBLIOGRAFIE Bacoş Cornelia, Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective, în Societate şi cultură, 3/1991. Belkaia Marianna, Kremlinul studiază recomandările Kozak pentru Caucazul de Nord, comentariu difuzat de RIA Novosti şi preluat de Agenţia „Rusia la zi” - 22 iunie 2005. Dinu Mihai-Ştefan, Importanţa dimensiunii etnico-religioase în analiza de securitate - factori generatori, agravanţi / inflamatori şi inhibatori ai conflictelor etnico-religioase, la www.cssas.unap.ro/ro/publicatii/carti/seminarii2003. D’Encausse Helene Carrere, Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, Editura Remember, Bucureşti, 1993. Fukuyama Francis, Sfârşitul istoriei, 1995. Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niţă, Sfârşitul terorismului? Editura Antet, Bucureşti, 2002. Huntington Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1997. Pânzaru Petru, Mass media în tranziţie, Fundaţia Rompress, 1996. Multilaterally for a global Era, Remarks to Carnegie Endowment for International Peace/Center on International Cooperation Conference, Washington DC, 14 November 2001.

1 Marianna Belkaia, Kremlinul studiază recomandările Kozak pentru Caucazul de Nord, comentariu difuzat de RIA Novosti şi preluat de Agenţia „Rusia la zi” - 22 iunie 2005.

www.geo

polit

ic.ro

147

TERORISM ŞI PUBLICITATE

Radu Ştefan VERGATTI

Abstract: TERRORISM AND PUBLICITY The year 1967 is considered by the United Nations Organization as making of contemporary terrorism. To be able to further discuss this subject we had to first define terrorism as that deliberate, well organized action of a smaller or larger group of people aimed at creating a general, mass state of fear and suspicion so that, eventually, the current political regime become liable to fail and be replaced. A short look into the evolution of violence in the history of mankind demonstrates that terrorism was born simultaneously with the first states, before the year 1967 certainly marks only a moment in the history of terrorism. To attain their goal, terrorists try to make their actions known. That is why they use all available means of nowadays, owing to the great development of science and technology, especially of television among mass media means, both the impact of terrorist actions and consequently the fight against them are by far more considerable.

Terorism. Este un cuvânt deosebit de răspândit în rândurile publicului larg. Atunci când este auzit, involuntar, în mintea şi sufletul tuturor oamenilor, specialişti sau nu, generează un sentiment de groază. El este provocat de conştienţa că urmarea imediată a actului conceput de terorişti este o nenorocire: o explozie destructivă, un asasinat, o mutilare, o eventuală destabilizare a unui regim politic etc.

Aproape în toate cazurile, noţiunea de terorism a fost pusă în relaţie cu lumea islamică şi cu oameni legaţi de ea prin religie, cu cei care sunt adepţii doctrinelor totalitare, ca marxismul, toţi fiind uniţi între ei printr-un sentiment anti-„imperialist”, al cărui sâmbure este U.S.A. şi aliaţii ei.

Temporal, începutul acestei acţiuni, devenită un fenomen global al lumii contemporane a fost legat de anul 1967 şi, ca atare, lucrările de specialitate s-au ocupat exclusiv de evenimentele zilelor noastre1.

A fost anul 1967 o dată crucială care poate marca începutul unui fenomen cu importanţă globală?

A priori răspunsul este negativ. Un scurt excurs istoric îmi va susţine teza.

Pentru a lămuri această primă problemă, mă simt obligat să pornesc de la definirea terorismului2. El reprezintă acea acţiune deliberată, bine organizată, a unui grup mai mic sau mai mare de oameni care urmăreşte crearea unei stări generale, în masă, de teamă, de suspiciune, având ca scop final destabilizarea regimului politic atacat şi eventuala lui înlocuire.

1 Cf. C. Brinton, The Anatomy of Revolution, New York, 1965, passim; Edward Luttwak, Coup d’État, Cambridge, M. A., Harvard U.P., 1979, passim; John Amos, Palestinian Resistance: Organization of a Nationalist Movement, New York, 1980, passim; G. Arădăvoaiecei, D. Iliescu, L. D. Niţă, Terorism, antiterorism, contraterorism, Bucureşti, 1997, passim; Il terrorismo: un pericolo per l’Europa (culegere de studii), in Rivista della Fondazione Europea Dragan, a cura di Guido Ravasi, Clarissa Banfi, No. 16, Milano, 2002, passim; Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, 2003, p. 88 şi urm.; Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003, p. 13-128; Fighting Terrorism, XXIst Century International Law Basic Texts, selected and systematized by N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, Bucureşti, 2003, passim; am citat câteva titluri de lucrări, alese aleator dintr-o multitudine de publicaţii cu aceeaşi temă, sprijinindu-mi astfel afirmaţia din text. 2 Pentru prezentarea mai multor opinii în legătură cu definirea terorismului, v. V. Simileanu, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

148

Pornind de la această definiţie personală, pe care o propun drept instrument de lucru, subliniez că terorismul este cel care determină o stare de teroare şi nu invers.1 Din definiţie rezultă clar că terorismul poate fi o acţiune a unor grupuri mici de oameni, de obicei tineri, bine pregătiţi fizic şi moral. Este cazul cel mai frecvent. Aceştia pot determina o stare de panică într-un anumit moment2 şi, ca urmare, obţin succesele dorite.

Celălalt aspect, al antrenării de mase mari de oameni, presupune intervenţia statului, care organizează armate însemnate ce ajungă să impună starea de teroare. Câteva exemple din trecutul istoric al omenirii îmi sprijină afirmaţia.

Este bine ştiut că regele asirian Nabuccodonosor al II-lea (605-562 a. Ch.), în lupta lui pentru cucerirea Orientului Apropiat, a întreprins o amplă acţiune de deportare a locuitorilor din zona Pakistanului în cea a Babilonului. A fost aşa numita „captivitate Babilonică” a evreilor. Aceasta a dus la pustiirea temporară a Palestinei, căci de acolo au fost luate în sclavie peste 100.000 de suflete3. Modul de a proceda al regelui Nabuccodonosor al II-lea nu a fost o noutate. El s-a înscris în tradiţia creată de înaintaşii săi, dintre care mai cunoscut este Sargon al II-lea (722-705 a. Ch.). Şi acesta a deportat în anul 710 a. Ch. 90.000 de oameni din regiunea Bit-Yakin, pe care tocmai o cucerise4.

În general, însă, în tot Orientul, au fost folosite teroarea şi terorismul pentru a determina supunerea fără limite a oamenilor de rând în faţa stăpânului politic, considerat un zeu coborât pe pământ. În cazuri rare însă s-a aplicat metoda extrem de violentă a asirienilor.

Dar au fost şi situaţii când, în Antichitate, s-au folosit asasinatele de către un individ, sau un grup mic de indivizi - acte de terorism înfăptuite cu ţelul evident de a obţine un câştig politic. Un caz concludent îl constituie uciderea lui Caius Iulius Caesar la Idele lui Marte (15 martie 44 a. Ch.), în Senat, de către Marcus Iunius Brutus şi camarazii săi. Acţiunea şi-a atins scopul: a împiedicat trecerea, în acel moment, a Romei, de la Republică la Principat. Practic, s-a putut impune exclusiv o amânare, căci nepotul lui Caesar, Caius Iulius Octavianus Augustus (27 a. Ch. -14 p. Ch.), a proclamat Principatul în Roma.

Această întâmplare celebră constituie o dovadă că, în fond, terorismul nu poate înfrânge raţiunea şi viaţa normală.

Singurul câştig, pe plan cultural, din lupta politică pentru apărarea Republicii la Roma, l-a constituit crearea de către Marcus Tullius Cicero a discursurilor îndreptate împotriva unui duşman intern, „Catilinarele”. Aceste opere născute cu câţiva ani înainte de asasinarea lui Caesar, datorate avocatului şi politicianului roman, au servit ca model în istorie, de multe ori, în lupta împotriva terorismului.

În multe alte situaţii, în Orient, se dădea curs înţelepciunii politice, nu se folosea violenţa, ci erau utilizate metode persuasive, zvonuri, pentru a speria populaţia ameninţată. Teama devenea atât de mare, încât se ajungea la cedări teritoriale fără luptă. A fost şi a rămas forma de terorism psihologic. Filozoful artei politico-militare, chinezul Sun-Tzî, a remarcat, încă din secolul al V-lea a. Ch., că nu are valoare un teritoriu care a fost cucerit fără oameni5. Tocmai de aceea, chinezii au perfecţionat sistemul de transmitere al informaţiilor. Pe de o parte acestea au fost comunicate oral,

1 Idem. Autorul emite opinia că teroarea ar determina terorismul, afirmaţie contrazisă de întreg cursul istoriei violenţei. 2 A se vedea, în acest sens, acţiunile grupurilor conduse de Usama Bin Laden (cf. Roland Jacquard, În numele lui Usama Bin Laden. Dosarul secret al celui mai căutat terorist din lume, Bucureşti, 2001, passim). 3 Cf. Istoria Universală, vol. II (traducere din lb. rusă), Bucureşti, 1960,; Léon Poliakov, Histoire de l’antisémitisme, tome I, L’Age de la foi, Paris, 1981; R. Şt. Vergatti, Populaţie. Timp. Spaţiu. Privire asupra demografiei istorice universale, Brăila, 2003. 4 Cf. R. Şt. Vergatti, op. cit.. 5 Cf. Sun-Tzu, Arta războiului, trad. de R. Pârvu, Filipeştii de Târg, 2001, passim.

www.geo

polit

ic.ro

149

de la gură la ureche, adică în forma obişnuită pentru Antichitate şi pentru Evul Mediu, pe de alta în scris, căci China a cunoscut ziarele cu caracter de buletin informaţional încă din secolul al V-lea p. Ch.1. Răspândirea acestora arată în primul rând că ştiinţa scrisului şi cititului erau bunuri dobândite de mase de oameni trăitori în „Imperiul Cerului”, iar în al doilea că existau suficiente resurse pentru achiziţionarea textelor imprimate.

Însă tot China va cunoaşte momente de teroare cumplită, datorită popoarelor venite din Asia Centrală, nestăvilite de Marele Zid. Cazul hunilor este semnificativ. A fost un popor mic, dar extrem de violent. Ei au folosit cruzimea excesivă pentru a-i teroriza pe cei atacaţi. Curând, şi-au data seama că nu pot rezista în faţa imensului ocean reprezentat de poporul chinez. Pentru ei era un singur drum către viitor: absorbirea lor de către locuitorii Imperiului Cerului. Au avut însă conducători clarvăzători, care şi-au dat seama de pericol şi l-au evitat: de la finele veacului al III-lea, i-au retras pe huni din Imperiul Cerului, îndreptându-i către Europa.2 În drumul lor, hunii au semănat peste tot teroarea. Au rămas renumiţi prin ridicarea piramidelor formate din cranii umane. O parte a lor, numită hunii albi, pătrunsă în Iran la finele secolului al IV-lea p. Ch., după ce a provocat un şoc al terorii, s-a pierdut în masa populaţiei băştinaşe.3 O altă parte, mai numeroasă, hunii negri, au ajuns în Europa Centrală, în Câmpia Pannonică, unde au atins apogeul în timpul domniei lui Attila (c. 434-453). Acesta a împlinit, oarecum, scopul teroriştilor şi al terorismului hunic: a creat o uniune de triburi, pompos denumită, de unii cronicari, imperiu4. Ca în cazul majorităţii succeselor obţinute prin violenţă şi teroare, „statul” născut din eforturile lui Attila s-a spulberat imediat după moartea sa5.

Cei care s-au pretins urmaşii hunilor, maghiarii, au procedat iniţial ca înaintaşii lor. Sosiţi în Câmpia Pannonică în 896 p. Ch., sub conducerea „ducelui” Arpad, au început să pustiască Europa prin raiduri rapide ale călăreţilor. Au putut jefui, în imensa majoritate a raziilor, aşezările rurale. Singurele cazuri când au putut pătrunde cu succes în aşezări urbane au fost la Condordia, lângă Aquileea şi la Pavia (12 martie 924)6. Era firesc. Ungurii nu învăţaseră, în galopul calului, să lupte împotriva fortificaţiilor. În urma analizei critice a textelor cronicilor, istoricii moderni au conchis că a fost exagerată teroarea provocată de maghiari în lumea rurală din Europa Occidentală7. Foarte repede, aristocraţia din Europa Apuseană, în frunte cu împăratul german Otto I (936-973), a hotărât să pună cap expediţiilor prădalnice ale maghiarilor. S-a decis ca terorismul şi teroarea să fie stăvilite prin forţă. În consecinţă, la 10 august 955 p. Ch., în localitatea Lechfeld, în apropiere de râul Lech, armatele maghiare au fost zdrobite de oştirile comandate de Otto I. Amintirea jafurilor maghiare s-a şters repede din mintea europenilor.

A fost o situaţie normală, căci un alt flagel, teroarea mongolă, avea să vină să

1 Tching-pao, periodic publicat în China între anii 400 şi 1934. 2 În izvoarele chineze hunii erau numiţi gun-nu, adică oameni răi; ei au format şi o formă primitivă de stat care le-a îndrumat şi coordonat acţiunile militare (cf. Lucién Musset, Les invasions, ed. I, vol. I, Paris, 1965 3 Ibidem. 4 Cf. operele lui Priscus Panites, Marcellinus Comes, Procopius din Cesareea, Teophanes Confessor, reproduse parţial în Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României, II, de la anul 300 până la anul 1000, publ. de H. Mihăescu, G. Ştefan, R. Hîncu, Vl. Iliescu, Virgil C. Popescu, Bucureşti, 1970. 5 Se pare că Attila a pierit asasinat de tânăra sa soţie Ildiko, probabil de origine germanică. A fost un act cu caracter de răzbunare politică pentru ororile ordonate de Attila împotriva conaţionalilor nevestei sale. Uciderea conducătorului hun şi-a atins ţelul poltic: statul creat de el s-a spulberat (cf. Fontes…, vol. II, ed. cit. 6 Succesul călăreţilor maghiari s-a datorat neglijenţei apărătorilor oraşelor şi a preocupării locuitorilor de a participa la slujbele religioase de duminică (cf. L. Schiaparelli, I diplomi di Ugo e di Lotario, di Berengario II e Adalberto, în Fonti per la Storia d’Italia, Roma, 1924,; Gina Fasoli, Points du vue sur les incursions hongroises en Europe au Xe siècle, în Cahiers de Civilisation Médiévale, Poitiers, II/1959; idem, V/1962 7 Cf. G. Fasoli, op. cit., loc. cit., passim.

www.geo

polit

ic.ro

150

pârjolească spaţiul eurasiatic. Mongolii, conduşi de Ghinghis-Han (1206-1227) şi apoi de fiul său Ogotai (1228-1241), de nepotul său Batu-Han (1241-1251) şi de marele general Subudai-Bogatur, au cucerit China, au distrus nordul Indiei şi apoi cnezatele ruseşti, ajungând în 1240-1241 până în centrul Europei1. Trecerea mongolilor prin Kaluga şi Reazan a fost îngrozitoare. Au lăsat în urma lor piramide formate din craniile tuturor acelora care au avut curaj să li se opună2. Mai mult, folosind ştiinţa chinezilor în lupta împotriva cetăţilor, au distrus splendidul şi înfloritorul Kiev, ce nu s-a mai putut ridica niciodată la ceea ce a fost înainte de venirea lui Batu-Han.3 Această prăbuşire a vechii capitale a Rusiei, poate şi teama inspirată la simplul auz al numelui de mongol, au determinat, în oarecare măsură, ridicarea Moscovei, oraş ferit din calea cumpliţilor călăreţi ai stepei.

Ce au însemnat teroarea şi terorismul mongol a fost splendid surprins de călugărul Guillaume de Rübrück în al său „Carmen miserabile”4. A fost povestea de jale a omului care a văzut sate şi oraşe arse, femei, copii, bătrâni şi bărbaţi spânzuraţi, crucificaţi, îngropaţi de vii etc.

După valul teroarei şi terorismului mongol, poate cel mai cumplite din istoria lumii, a urmat groaza provocată de arabi. Pentru întâia dată în istorie, o acţiune de cucerire a fost motivată religios. Arabii au susţinut că vor să supună omenirea pentru a impune credinţa în Allah5. A fost o noutate pentru veacul al VII-lea. Această dorinţă nu a dispărut până astăzi. Nici arabii, asemeni hunilor, maghiarilor, mongolilor etc., nu au reuşit. Au fost opriţi în 732 p. Ch., lângă Poitiers, unde cavalerii comandaţi de Charles Martel i-au zdrobit pe călăreţii arabi.

Atunci a fost momentul opririi înaintării trupelor mahomedane şi terorismului exercitat de ele în Europa. Reacţia europenilor creştini a fost violentă în plan militar, spiritual şi geografic, manifestându-se în două direcţii:

a) în teritoriile locuite de arabi b) în Peninsula Iberică.

Iniţierea „cruciadelor”, prima încercare de colonizare a creştinilor europeni, cum le numeşte Jacques Le Goff, a fost însoţită de ample acte de teroare şi terorism. Mă rezum la amintirea faptului că în anul 1104, când a fost cucerită Accra, cruciaţii au construit şi ei o piramidă din cadavrele locuitorilor oraşului, indiferent de religie şi origină etnică.

A fost o acţiune şi o veste îngrozitoare, care a străbătut cu iuţeala fulgerului atât lumea creştină, cât şi pe cea mahomedană. În condiţiile în care informaţiile se transmiteau pe cale orală, căci noţiunea de laicus era similară cu cea de illiteratus, un fapt trebuia să fie zguduitor pentru spiritualitate. Se impunea ca actul să fie atât de cumplit pentru a determina teroarea, groaza în masă şi a opri prin acţiune colectivă orice dorinţă de repetabilitate.

Cu toate acestea, acţiunea „cruciaţilor” nu a dus la rezultate de durată. Teroarea şi terorismul nu au fost acceptate de populaţia băştinaşă, majoritar mahomedană. Forţa de şoc a cruciaţilor, reprezentată de membrii ordinelor călugăreşti-cavalereşti, a fost măcinată de acţiunea zilnică, tenace, a celor mulţi şi oprimaţi. Consecinţa a 1 Cf. Bertold Spuler, Die Mongolenzeit, Leiden-Köln, 1953, passim; idem, Die Goldene Horde. Die Mongolen in Russland, 1223-1502, Wiesbaden, 1965, passim. 2 Cf. B. Grekov, A. Iakubovski, Zolotaia Orda i eë padenîie, Leningrad, Moskva, 1950 3 Ibidem. 4 Numele real al acestui călugăr de origină flamandă era Wilhelm van Ruysbroeck (1220-1293); între anii 1253-1254 a participat în calitate de trimis al regelui Franţei, Louis IX (1226-1270), la o ambasadă către hanul mongol Mongke, care se găsea în capitala sa Karakorum; la reîntoarcere, a scris o relaţie de călătorie plină de fapte terifiante, datorate tătarilor. Opusului lui este o mărturie contemporană asupra groazei creată de tătari, care îi făcea pe oameni să nu mai aibă curajul să ajungă la cel mai neînsemnat gest de opoziţie. 5 Cf. Suliman Abdul Rahman Al Hageel, The Virtual Position of Islam on Extremism&Terrorism, Riyadh, 2002

www.geo

polit

ic.ro

151

apărut relativ rapid. În anul 1187 sultanul Saladin a cucerit Ierusalimul. Cu toate acestea, atitudinea lui faţă de creştini a fost cea a unui om politic înţelept care a învăţat din lecţiile istoriei. El a oferit creştinilor trei luni pentru a părăsi oraşul, luându-şi bunurile şi familiile şi a refuzat să distrugă „Sfântul Mormânt”, în pofida sfaturilor apropiaţilor săi.

A fost o lecţie de comportare a unui cârmuitor politic care a înţeles că terorismul şi teroarea nu pot da roade pe termen lung. Din nefericire, puţini l-au înţeles şi mai puţini l-au urmat, deşi eşecul „cruciadelor” a devenit o crudă realitate1.

În Peninsula Iberică lupta de eliberare de sub dominaţia arabilor, cunoscută sub numele de „Reconquista”, a fost impregnată de acţiuni de terorism şi de teroare de ambele părţi. Deoarece creştinii au fost mai numeroşi, mai puternici, faptele lor au fost mai popularizate, transmise pe cale orală şi apoi consemnate în scris. Un exemplu în acest sens este legenda „Cidul”, unde eroul principal, Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, un eliberator al Spaniei creştine, s-a dedat la acte terifiante pentru a-şi atinge scopul.

Tot Peninsula Iberică a fost zona geografică unde s-a instituit terorismul celei mai cumplite instituţii a Bisericii Catolice, Inchiziţia. Creată în secolul al XII-lea ca instrument de luptă împotriva ereziilor şi „necredincioşilor”2, Inchiziţia s-a dovedit maestră în arta terorismului şi a terorii. A ştiut să folosească denunţătorii, scrisorile-denunţ anonime sau semnate, torturile, tribunalele inchizitoriale. Spectacolele organizate pentru executarea celor condamnaţi, de obicei prin ardere pe rug, erau de o magnificienţă perfect îngrozitoare. Nici unul dintre cei care văzuse un asemenea „Autodafé” nu mai avea curajul să se ridice contra Bisericii Catolice. Este o situaţie care explică de ce teroarea din Spania a avut ca rezultat apariţia unui număr atât de mare de „converdados”3.

Veacul al XV-lea, strălucit prin descoperirea Americii, a rămas în istorie şi ca o epocă a terorii şi terorismului. Au fost cazuri când acţiunile dure au urmărit scopuri benefice: domnul român Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476) a folosit tragerea în ţeapă în masă pentru a obţine în interiorul ţării oprirea răzmeriţelor boiereşti, a tâlhăriei, a lenei şi a trădării. În exterior, pedeapsa aplicată de el l-a îngrozit pe fostul său prieten din adolescenţă, sultanul Mehmet al II-lea el Fatîh, care a renunţat la lupta pentru cucerirea Ţării Româneşti4. Toate legendele slavo-române au consemnat că Ţepeş vodă şi-a atins scopul: ţara lui a devenit cunoscută ca fiind a ordinii şi a dreptăţii5.

A fost unul din rarele cazuri când un conducător politic a ştiut să folosească teroarea cu rezultate imediate şi benefice.

De altfel, el s-a înscris în normele de conduită ale secolului său. În Franţa, regele Louis XI (1461-1483) asista cu plăcere la torturarea prizonierilor închişi în cuşti de fier; în Anglia în timpul „războiului celor două roze” (1455-1485) membrii familiilor aflate în luptă, York şi Lancaster, s-au dedat la asasinate cumplite6; în Italia, la Roma, la curtea pontifului Alexandru VI Borgia (1492-1503) s-a ajuns la practicarea asasinatului şi a terorismului ca o artă7.

Veacul următor, al XVI-lea, nu a fost mai bun. Cei revoltaţi împotriva Bisericii Catolice şi a abuzurilor ei au ajuns la înfăptuirea Reformei.8 Biserica Catolică a reacţionat. Prin deciziile conciliului de la Trento (1559) a încredinţat Inchiziţia noului

1 Cf. J. M. Robertson, A Short History of Christianism, London, 193. 2 Cf. R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Începuturile şi scopul Inchiziţiei, în Revista de Istorie 11/1982, XXXV. 3 Ibidem. 4 Cf. R. Şt. Vergatti, Vlad Ţepeş – Dracula. Viaţa şi faptele domnului român şi ecoul lor în timp, Bucureşti, 1997, passim. 5 Cf. I. Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Dracula. Studiu critic şi antologic, Bucureşti, 1978, passim. 6 Cf. Bruce Webster, The War of the Roses, London, 1998, passim. 7 Antonio Spinosa, La saga dei Borgia. Delitti e santità, Milano, 1999, passim. 8 Pierre Chaunu, Le Temps de Réformes. Histoire religieuse et système de civilisation. La crise de la chrétienté. L’Éclatement (1250-1550), Paris, 1975, passim.

www.geo

polit

ic.ro

152

ordin călugăresc al Iezuiţilor şi a creat „Index”-ul, care interzicea tipărirea şi difuzarea a o serie de cărţi considerate periculoase pentru că influenţau gândirea oamenilor. Se introducea astfel teroarea pe plan intelectual-spiritual. Ea reprezintă, poate, cea mai cumplită formă de oprimare, căreia i-au căzut pradă savanţi ca Giordano Bruno, Galileo Galilei etc.

În America cucerirea spaniolă a fost însoţită de teroare şi terorism. Sunt arhicunoscuţi cruzii conquistadori Francesco Pizarro (1475-1541) – cuceritorul Imperiului Inca şi Hernan Cortez (1485-1574) – distrugătorul statului Aztec. Ei nu au rămas în istorie ca organizatori şi creatori de state, ci ca modele de oameni malefici, generatori de teroare şi genocid1. Numai rostirea numelui lor provoca teamă şi repulsie în America şi în Europa. Acţiunile lor nu au fost benefice, ci distructive pe toate planurile.

O realizare aparte pentru societatea Europei Apusene s-a produs în veacul al XVII-lea: a apărut periodicul. S-au realizat atunci condiţiile existente la începutul Evului Mediu în China. Populaţia din Europa Occidentală a ajuns să fie în proporţie de 60-70% alfabetizată2 şi să aibă suficienţi bani pentru a cumpăra regulat periodicele. Lumea din acea arie obedientă faţă de Biserica Catolică şi Reformată a fost mai bine informată. Ca atare, aveau cunoştinţă şi despre actele de teroare şi terorism din epocă. Nu mică a fost groaza europenilor când au aflat despre capturarea, judecarea, condamnarea şi executarea regelui Angliei, Charles I Stuart (30 ianuarie 1649). Era primul regicid într-o Europă creştină. Nişte oameni simpli, negustori şi meşteşugari, îndrăzniseră să ucidă un uns al lui Dumnezeu. Reuşiseră, printr-un act de teroare, să schimbe un regim politic.

Fapta a avut ecou puternic şi în secolul următor. Masoneria, care luase avânt, a creat în 1717 Marea Lojă din Londra. Această societate secretă a căutat să cucerească puterea şi să domine lumea prin intelectuali, în frunte cu bancherii. Metoda folosită era cea a comploturilor teroriste, mergând până la revoluţii şi cucerirea puterii politice. Şi-au creat şi o ideologie prin iluminism3. Cu ajutorul ei, pornind de la ideile Evului Mediu, Jean Jacques Rousseau a formulat contractul social. El era perfect şi pentru justificarea actelor teroriştilor.

Avându-l ca temei, în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1794), „Jacobinii” au introdus „Teroarea” (2 iunie 1793-27 iulie 1794). Ea a reprezentat un ansamblu de legi şi măsuri în domeniul economic, militar, al învăţământului şi culturii, al religiei, care au permis o reformare rapidă şi radicală a societăţii franceze. Numai datorită aplicării acestora s-a putut realiza revoluţia franceză. Altfel ar fi fost făptuite, exclusiv, jumătăţi de măsură.

Şi acesta a fost un exemplu bun în istorie. El s-a remarcat ca un mit şi model pentru toate acţiunile terorismului şi terorii în tot lungul secolului al XIX-lea, până la primul război mondial.

Pornind de la „jacobini”, au acţionat cei care au organizat atentate teroriste la Paris, ca acelea din 1843 şi 1844, la care a participat viitorul împărat Napoleon al III-lea (1852-1870), cel din 1861, unde Orsini şi D. Brătianu, tot la Paris, l-au pus în primejdie pe împăratul Franţei, cel din 1887 când în Rusia ţarul Alexandru al III-lea s-a văzut atacat de studenţii şi revoluţionarii ruşi din gruparea „narodovolţilor” şi, în fine, asasinarea la 14/28 iunie 1914, la intrarea în oraşul Sarajevo a moştenitorului tronului Austro-Ungariei, prinţul Franz Ferdinand şi a soţiei sale, prinţesa Sophia. Acest din urmă act de terorism comis de un grup de tineri sârbi, în frunte cu Gavrilo Prinkipo, în legătură cu organizaţia secretă „Mâna Neagră”, condusă de colonelul 1 A se vedea, în acest sens Bartolomé de Las Casas, History of the Indies, New York, ed. de Harper & Row, 1971, passim; idem, A Short Account of the Destruction of the Indies, Penguin, 1992, passim. 2 Cf. R. Şt. Vergatti, Populaţie…, op. cit., 3 Cf. H. Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2003, p. 61 şi urm.; R. Şt. Vergatti, Sfânta Alianţă: Un model istorico-juridic pentru o Uniune Europeană, Bucureşti, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

153

Ştefan Dmitrievici, a folosit ca pretext pentru declanşarea primului război mondial. Într-un fel, acţiunea şi-a atins scopul politic, dar a provocat nenorociri cumplite.

Poate cel mai celebru urmaş al dictaturii jacobine, care a folosit modelul ei, a fost V. I. Ulianov – Lenin. A fost o situaţie previzibilă, prezentată ţarului într-un memoriu alcătuit de Piotr Durnovo1. Din nefericire, nu a fost luat în seamă.

De această conjunctură a profitat partidul bolşevic, condus de Lenin. După reuşita revoluţiei bolşevice (24 octombrie/7 noiembrie 1917) modelul jacobin a folosit bolşevicilor în primul rând pentru organizarea armatei. Leiba Davidovici Bronstein - Troţki a creat „armata roşie” (9 decembrie 1917)2, iar rezultatele ei au fost eficiente, întrebuinţând teroarea în lupta cu trupele generalilor „albi”. Ea a folosit şi pentru impunerea în Rusia Sovietică şi apoi în U.R.S.S. a „terorii roşii”, ulterior preluată şi susţinută de CEKA, opera lui Felix Edmundovici Dzerdjinski. Această instituţie, al cărei nume s-a schimbat periodic - CEKA, GPU, KGB, SVR - excelent organizată, pornind de la ideea dogmatică a „revoluţiei mondiale”, a pus în aplicare o serie de atentate teroriste atât pe plan sovietic, cât şi mondial. Mă limitez la un singur exemplu: lichidarea, în 1940, în Mexic, a lui L. D. Bronstein - Troţki, devenit incomod pentru I. V. Stalin.3

Nu este singurul exemplu. Nici fasciştii, nici naziştii nu au fost mai prejos. Este suficient să amintesc modul în care a fost tratat Antonio Gramsci în Italia4 şi cazul „nopţii cuţitelor lungi”, când a fost lichidat Ernst Rhöm5 şi gruparea S.A., precum şi „Kristal Nacht” din Germania.

În perioada interbelică, datorită existenţei regimurilor absolute, dictatoriale într-o serie de ţări ale lumii a apărut o nouă formă de terorism: discursul politic. Prin rostirea unor ameninţări deschise, violente, dictatorii din state cu regimuri totalitare, căutau să obţină, cu eforturi minime, ceea ce doreau. Un exemplu clasic în acest sens îl constituie Adolf Hitler. În februarie-martie 1938 el a rostit o serie de cuvântări, prin care cerea imperativ realizarea „Anschluss”-ului, larg răspândite prin mijloacele de propagandă ale vremii, presă şi radio. Acestea s-au dovedit extrem de eficace. În zilele de 11-12 martie 1938 Austria a fost ocupată de trupele germane, care nu au întâlnit nici un fel de rezistenţă. La 13 martie, prin lege, a fost declarat Anschluss”-ul.6

De reţinut este că terorismul prin discursul politic, avându-l ca model şi promotor 1 În calitate de membru al Consiliului de Stat din Imperiul Ţarist, fostul ministru de interne Piotr Durnovo a întocmit, în februarie 1914, un raport profetic destinat ţarului: „Convingerea noastră fermă, bazată pe o studiere îndelungată şi profundă a tuturor tendinţelor subversive, este că în ţara care va pierde războiul va izbucni inevitabil o revoluţie socială. Aceasta, prin natura situaţiei, se va extinde şi în ţara ce va ieşi învingătoare” ( Documents of Russian History 1914-1917, publ. de Frank A. Golder, trad. în lb. engl. de Emanuel Aronsberg, New York, 1927). Se pare însă că ţarul Nicolae al II-lea nu a dat nici o însemnătate memoriului, dacă l-a văzut. 2 Michel Heller, Aleksandr Nekrich, L’utopie au pouvoir. Histoire de l’U.R.S.S. de 1917 à nos jours, Paris, 1982. A se consulta şi Aleksandr M. Nekrich, L’Armée rouge assassinée. 3 Cf. M. Heller, A. Nekrich, op. cit. 4 Antonio Gramsci (1891-1937), filozof şi om politic italian. În anul 1919, împreună cu avocatul Palmiro Togliatti, a creat ziarul procomunist L’Ordine nuovo, apoi a participat la crearea partidului comunist italian. În anul 1924 a devenit secretar general al P.C.I., iar în 1925 a fost arestat. A fost deţinut până în anul 1937, când a fost eliberat; la câteva zile mai apoi a fost asasinat cu scopul evident de a intimida forţele de stânga din Italia. Gramsci a avut un important rol în planul ideologiei comuniste, căci în ale sale Caiete de închisoare (1929-1935), a înlocuit conceptul de dictatură a proletariatului cu acela de hegemonie a proletariatului. Prin această ultimă noţiune, Gramsci cerea ca puterea să fie luată pe cale democratică, prin vot şi să se acorde un mare rol intelectualilor. 5 Ofiţer şi om politic german, Ernst Röhm (1887-1934) este creatorul trupelor speciale de asalt ale partidului nazist (S.A.); în timpul „nopţii cuţitelor lungi” (30 iunie 1934) a fost asasinat, din ordinul lui Adolf Hitler – act ce a constituit un exemplu de teroare politică. 6 Deoarece mă refer la mijloacele de propagandă ale vremii, citez articolele publicate în ziarele româneşti de larg tiraj „Universul” şi „Curentul” (11, 12, 13 martie 1938). A se vedea, în special, articolele scrise de Pamfil Şeicaru în „Curentul”.

www.geo

polit

ic.ro

154

pe A. Hitler, a fost imitat, dar niciodată egalat. Nici un alt dictator nu a obţinut rezultatele eficace prin discurs, aşa cum a putut s-o facă führer-ul german.

După al doilea război mondial, până în anul 1967, momentul de referinţă de la care am pornit, nu au fost acte de terorism atât de notabile. Cu anumite excepţii, s-a mers pe linia evitării violenţei extreme, pentru ca opinia publică să nu facă legătura cu nazismul, fascismul, fanatismul imperial japonez sau cu teroarea stalinistă. Au fost utilizate metode mai „blânde”. Astfel, au apărut mari manifestaţii de masă: împotriva bombei atomice, pentru pace, pentru încetarea războiului din Coreea şi Vietnam etc. Evident, în spatele tuturor acestora, era mişcarea comunistă, susţinută de U.R.S.S., ai cărei conducători nu renunţaseră la visul „revoluţiei mondiale”. Ei s-au coroborat cu mişcarea de independenţă a coloniilor pe care, aparent, au susţinut-o. Unele colonii, ca India, Pakistan, nu au mai avut un obiect al luptei, căci au fost eliberate din anul 1947.

A rămas marea problemă a Africii şi a lumii arabe. Şi acolo s-a găsit o rezolvare. În anul 1960, în urma discursului rostit de N. S. Hruşciov la O.N.U., s-a decis eliberarea tuturor coloniilor care mai erau deţinute de marile puteri ale lumii. Sovieticii au încercat să se infiltreze în ţările foste colonii abia eliberate. Astfel au procedat, spre pildă, în Congo Belgian, unde au impus un preşedinte marxist: Patrice Lummumba, dar nu au ţinut seama nici de noul statul juridic internaţional al ţării care fusese eliberată, devenind Republica Democrată Congo, nici de structura tribală a populaţiei. Urmarea a fost că locuitorii din provincia congoleză Katanga s-au revoltat sub conducerea lui Tchombé şi, în anul 1961, l-au asasinat pe Patrice Lummumba. Imediat, N. S. Hruşciov a reacţionat. A declarat că va face un pod aerian între U.R.S.S. şi Congo pentru a salva regimul marxist. Secretarul de Stat al U.S.A. i-a replicat: „poate veţi face cu porumbeii păcii, căci aviaţie nu aveţi”. S-a remarcat uşor şi rapid în

www.geo

polit

ic.ro

155

cercurile informate că demnitarul american avea dreptate. Dar actul terorist din Congo a avut drept consecinţă instalarea haosului în ţară.

În acelaşi an, 1961, tot în Africa, a avut loc un alt act terorist care a zguduit lumea. A fost asasinat Secretarul General al O.N.U., Dag Hammarskjöld. Moartea lui nu a schimbat nimic. A fost numai un avertisment pentru cei care voiau să ducă o politică corectă.

Lumea arabă s-a aflat într-o situaţie delicată. Depozitară a unei vechi culturi, civilizaţii şi religii proprii, îşi dorea independenţa, deziderat greu de atins. O parte a arabilor, într-un prim val, a emigrat în Europa Apuseană şi în U.S.A.. Ei au fost bine primiţi, şi-au găsit slujbe şi s-au putut integra în societăţile băştinaşe. Dar al doilea şi al treilea val de emigranţi nu şi-au mai găsit locul. Atunci au început să reacţioneze violent. În anul 1958 a fost creată mişcarea Al Fatah, condusă de Yasser Arafat şi Salah Khalaf. Treptat, această mişcare s-a angrenat în lupte armate urmărind scopul politic de constituire a statului palestinian. Metoda cea mai obişnuită, propagată de membrii Al Fatah, a fost aceea a folosirii terorii pe toate planurile. Îndeplinirea ei s-a putut înfăptui mai ales după anul 1964, când cu sprijin egiptean, a fost creată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P). Ţelul ei era reunirea eforturilor tuturor palestinienilor dispersaţi în întreaga lume, ca urmare a alungării lor de către Israel din ţinuturile natale. Principalele formaţiuni din O.E.P. erau Al Fatah, Frontul Marxist Popular pentru Eliberarea Palestinei, Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei etc. Mai ales după anul 1967 a apărut o reacţie puternică, violentă, de masă, a lumii islamice, concretizată prin naşterea unei pleiade de organizaţii teroriste care aveau ca scop acţiunea împotriva Israelului, victorios în „Războiul de şase zile”.

Apariţia acestor centre de luptă deschisă pentru crearea unui stat palestinian nu reprezintă momente cruciale în istoria terorismului şi a terorii. Mai degrabă ele trebuie integrate într-o evoluţie firească a procesului terorismului, cu rădăcini străvechi în istorie.

Actele de teroare au avut valoare şi efect numai dacă au fost cunoscute de mase largi, influenţate într-un anumit sens de aceste evenimente. Aceasta s-a realizat, evident, prin mijloacele de propagandă ale vremii. În epocile când ştiinţa scrisului şi cititului erau puţin răspândite, informaţiile se transmiteau, evident, mai greu. De multe ori, autorităţile interesate să difuzeze o ştire, un zvon, foloseau oameni specializaţi - „răspândaci” - proveniţi, de obicei, dintre negustori şi meşteşugari. În cazul în care informaţiile puse în circulaţie de un oarecare nu conveneau autorităţilor, acestea reacţionau brutal. Se ştie prea bine că marele general mongol Subudai-Bogatur îşi rezerva în fiecare seară un ceas sau mai multe pentru a afla noutăţile aduse de negustori. Dacă ele erau considerate fanteziste, sau erau răspândite fără voia lui, capul celui care transmitea asemenea cuvinte cădea…

Pe măsura trecerii vremii, sistemele de propagandă şi difuzare a ştirilor s-au perfecţionat. Au apărut reţele de „răspândaci” care induceau o stare de teamă, de incertitudine, de dorinţă a colectivităţii să cedeze în faţa ameninţării. Se ajungea astfel uneori chiar la schimbare politică, fără violenţă. Anul 1806, cucerirea Berlinului şi a Prusiei fără luptă, după victoria armatelor franceze la Jena şi Auerstädt (14 octombrie 1806), constituie un exemplu clasic pentru cele afirmate anterior. Oştiri prusace întregi au capitulat în faţa unor patrule franceze datorită groazei şi terorii răspândite în mase.

Neîndoielnic, aici un rol însemnat l-a avut şi cuvântul scris: periodicul. El s-a accentuat după al doilea război mondial când a fost amplificat de telefon, radio şi tv. În special televiziunea a avut şi are un rol extraordinar în propagarea actelor teroriste, care au ajuns să fie transmise în timp real. În mod obişnuit, teroriştii, de obicei grupuri mici - 5-10 indivizi - acţionează în locuri publice, unde este o aglomerare de populaţie: pieţe, universităţi, cinematografe, teatre, stadioane etc. Chiar înainte de 1967 aceste locuri erau şi sunt supravegheate de camere de luat vederi. Actul terorist era înregistrat şi transmis da capo al fine. Scopul este atins, căci în cele mai multe cazuri provoacă

www.geo

polit

ic.ro

156

panică şi presiuni în direcţia cedării autorităţilor. Însă în alte cazuri efectul este contrar, aşa cum s-a întâmplat din ce în ce mai des şi aşa cum s-a putut observa la 11 septembrie 2001, când au fost distruse obiective civile americane. Reacţia opiniei publice a fost de a cere pedepsirea făptaşilor.

În urma celor scrise anterior, pot conchide că terorismul a străbătut istoria omenirii ca un fir al Ariadnei. Conceptele şi metodele lui au progresat puţin în timp. Ceea ce a evoluat spectaculos datorită progresului ştiinţei şi tehnicii, a fost propaganda. Numai datorită ei şi a repetării obstinate de către ziarişti a unui subiect legat de terorism se dă atât de multă importanţă acestuia. Tocmai ca urmare a dezvoltării mass-media se face o publicitate extraordinară flagelului din zilele noastre, terorismul şi încă nu se găsesc metodele eficace pentru a fi eradicat.

BIBLIOGRAFIE Suliman Abdul Rahman Al Hageel, The Virtual Position of Islam on Extremism&Terrorism, Riyadh, 2002. John Amos, Palestinian Resistance: Organization of a Nationalist Movement, New York, 1980. G. Arădăvoaiecei, D. Iliescu, L. D. Niţă, Terorism, antiterorism, contraterorism, Bucureşti, 1997. C. Brinton, The Anatomy of Revolution, New York, 1965. Pierre Chaunu, Le Temps de Réformes. Histoire religieuse et système de civilisation. La crise de la chrétienté. L’ECLATEMENT (1250-1550), Paris, 1975. Documents of Russian History 1914-1917, publ. de Frank A. Golder, trad. în lb. engl. de Emanuel Aronsberg, New York, 1927. Gina Fasoli, Points du vue sur les incursions hongroises en Europe au Xe siècle, în Cahiers de Civilisation Médiévale, Poitiers, II/1959, p. 17-35; idem, V/1962, p. 461-462). Fighting Terrorism, XXIst Century International Law Basic Texts, selected and systematized by N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, Bucureşti, 2003. Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României, II, de la anul 300 până la anul 1000, publ. de H. Mihăescu, G. Ştefan, R. Hîncu, Vl. Iliescu, Virgil C. Popescu, Bucureşti, 1970. B. Grekov, A. Iakubovski, Zolotaia Orda i eë padenîie, Leningrad, Moskva, 1950. Michel Heller, Aleksandr Nekrich, L’utopie au pouvoir. Histoire de l’U.R.S.S. de 1917 à nos jours, Paris, 1982. Il terrorismo: un pericolo per l’Europa (culegere de studii), a cura di Guido Ravasi, Clarissa Banfi, în „Rivista della Fondazione Europea Dragan”, No. 16, Milano, 2002. Istoria Universală, vol. II (traducere din lb. rusă), Bucureşti, 1960. Roland Jacquard, În numele lui Usama Bin Laden. Dosarul secret al celui mai căutat terorist din lume, Bucureşti, 2001. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2003. Bartolomé de Las Casas, A Short Account of the Destruction of the Indies, Penguin, 1992. Bartolomé de Las Casas, History of the Indies, New York, ed. de Harper & Row, 1971. Edward Luttwak, Coup d’État, Cambridge, M. A., Harvard U.P., 1979. Lucien Musset, Les invasions, ed. I, vol. I, Paris, 1965. Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, 2003. Léon Poliakov, Histoire de l’antisémitisme, tome I, L’Age de la foi, Paris, 1981. J. M. Robertson, A Short History of Christianism, London, 1931. L. Schiaparelli, I diplomi di Ugo e di Lotario, di Berengario II e Adalberto, în Fonti per la Storia d’Italia, Roma, 1924, Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, 2003. Antonio Spinosa, La saga dei Borgia. Delitti e santità, Milano, 1999. Bertold Spuler, Die Goldene Horde. Din Mongolen in Russland, 1223-1502, Wiesbaden, 1965. Bertold Spuler, Die Mongolenzeit, Leiden-Köln, 1953. Ion Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Dracula. Studiu critic şi antologic, Bucureşti, 1978. Sun-Tzu, Arta războiului, trad. de R. Pârvu, Filipeştii de Târg, 2001. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Începuturile şi scopul Inchiziţiei, în Revista de Istorie 11/1982, XXXV. Radu Ştefan Vergatti, Vlad Ţepeş – Dracula. Viaţa şi faptele domnului român şi ecoul lor în timp, Bucureşti, 1997. Radu Ştefan Vergatti, Populaţie. Timp. Spaţiu. Privire asupra demografiei istorice universale, Brăila, 2003. Radu Ştefan Vergatti, Sfânta Alianţă: Un model istorico-juridic pentru o Uniune Europeană, Bucureşti, 2004. Bruce Webster, The War of the Roses, London, 1998. www.g

eopo

litic

.ro

157

CONSIDERAŢII PRIVIND TERORISMUL ŞI IMPLICAŢIILE SALE ÎN MASS-MEDIA

Cornel CUCU Terrorism has always been present in the evolution of the human society, being a way of improving

one’s will “a kind of power over the people that had to be ruled and mastered”, as well as a reaction of the week against the powerful ones. The media – related terrorism stands for both a national and an international threat to people all over the world. Media has become a mean as well as a method used by the today terrorist organizations in order to communicate, negotiate, demand ransom and spread terror.

Despre terorism s-a scris destul de mult, şi probabil se va mai scrie, dar, până la această dată nu există o unitate de vederi în privinţa fenomenului. Termenul de terorism derivă din latinescul terror, terroris care înseamnă groază, frică, spaimă provocate premeditat prin ameninţare şi intimidare.

O definiţie a terorismului care reflectă cel mai aproape fenomenul este dată de Dicţionarul politic, Editura Academiei Române, 1993, prin care acesta este considerat „violenţă practicată sistematic de grupuri extremiste de stânga sau de dreapta, naţionaliste sau religioase, împotriva civililor, persoanelor politice, diplomaţilor pentru a crea o stare de tensiune profundă în societate, un mijloc pentru atingerea unor scopuri politice”.

Sistemele sociale, politice şi militare evoluează spre integralitate şi dinamism sporit. Cu cât creşte gradul de integralitate, cu atât sporeşte şi dinamismul sistemelor. Iar dacă sistemele sunt dinamice şi vulnerabilităţile lor cunosc un dinamism specific. Din acest motiv, ele nu sunt uşor de identificat. Fiecare din aceste sisteme îşi au propriile vulnerabilităţi. Toate sistemele, indiferent cât de complexe ar fi, sunt vulnerabile la terorism (vulnerabilităţi ale sistemelor politice democratice, vulnerabilităţi ale sistemelor economice şi financiare, vulnerabilităţi ale comunităţilor sociale, religioase, culturale, vulnerabilităţi ale instituţiilor publice, vulnerabilităţi ale forţelor armate).

Cu toate eforturile internaţionale depuse, flagelul terorismului a continuat să afecteze lumea pe tot parcursul ultimilor ani. În acelaşi timp, războiul global împotriva pericolului terorist s-a desfăşurat cu intensitate în toate regiunile, cu rezultate încurajatoare.

Într-un context internaţional în permanentă schimbare, se vor diversifica şi mijloacele prin care se vor pregăti, promova şi impune noile obiective geopolitice. Astfel, puterea hard, care reprezintă capacitatea de a impune propria voinţă şi de a comanda, susţinută de forţa politică şi militară, folosind resursele de putere tradiţionale pentru a-şi îndeplini scopurile, începe să fie folosită din ce în ce mai mult împreună cu puterea soft, care este dată de îndemânarea unui stat de a face alte state să dorească ceea ce el doreşte, prin apelul la cultura sa şi la propria ideologie.

Terorismul este abordat şi în funcţie de interesele urmărite: adepţii democraţiei şi ai statului de drept îl consideră ca fiind imoral şi ilegal, o ameninţare la adresa valorilor democratice, în timp ce alţii îl consideră ca o reacţie firească a celor mai slabi împotriva celor puternici.

Lărgirea schimbului de informaţii şi a colaborării între ţări, de la 11 septembrie încoace, împiedică atentate, salvează vieţi şi dă în vileag ascunzătorile teroriştilor.

Progresele obţinute în războiul global împotriva terorismului nu ar fi fost posibile fără un angajament diplomatic intens în întreaga lume. Diplomaţia este coloana vertebrală a campaniei, construind voinţă politică, sprijin şi mecanisme care permit organelor de aplicare a legii, serviciilor de informaţii şi forţelor armate să acţioneze concret.

De reţinut este rolul primordial al serviciilor de intervenţie, sub orice forma şi-ar face ele simţită prezenţa: servicii de informaţii, poliţie, jandarmerie ori armată, a căror implicare trebuie să fie, între anumite limite, vizibilă şi, bineînţeles, credibilă. Conţinutul informaţiei, ca şi termenii folosiţi, trebuie să concorde cu situaţia, iar celui care le

www.geo

polit

ic.ro

158

receptează trebuie să i se dea indicaţii exacte despre ceea ce are de făcut. Nu tot timpul se întâmplă aşa. Modul de exprimare trebuie să transmită ori să aibă efectul unui semnal care avertizează că viaţa este în pericol. Aceste servicii trebuie să arate că există şi să-şi ofere suportul şi aportul maxim atunci când ameninţarea este gravă. Să controleze starea de spirit a populaţiei, aducând-o în cadrul unor limite acceptabile, prin aceasta justificându-şi însuşirea anxiolitică, de diminuare a neliniştii.

Lansarea unor programe de recompensă pentru informaţii care ar duce la demontarea oricărui sistem de finanţare a terorismului a dat rezultate, mulţi dintre cei care au furnizat sprijin financiar pentru terorism în trecut par să se fi retras din această activitate. Teroriştii nu mai pot folosi în siguranţă sistemul internaţional bancar.

Metoda cea mai bună de a învinge un duşman este să-l cunoşti foarte bine. Prezenta lucrare vine pentru a răspunde la întrebările pe care, mulţi şi le-au pus în legătura cu pericolul la care pot fi expuşi, din partea terorismului. Experţi ai serviciilor de informaţii au identificat trei categorii de grupări teroriste care ar putea folosi arme de distrugere în masă: sectele şi cultele religioase, grupările rasiste şi antiguvernamentale, organizaţiile fundamentaliste şi extremiste.

Folosirea violenţei şi a terorii în vederea atingerii unor obiective politice, culturale sau religioase a rămas pentru terorişti o cale viabilă, dar în discordanţă cu valorile morale şi de drept în vigoare. Terorismul modern a căpătat noi forme cum ar fi: terorismul mediatic, bioterorismul, cyberterorismul, terorismul psihologic, patologic şi genetic. Terorismul modern oferă practicanţilor lui multe avantaje: teroriştii au la îndemână un număr infinit de ţinte, pot acţiona în toate mediile, pot fi pretutindeni şi nicăieri, libertatea de acţiune a teroriştilor asigură o mare probabilitate de succes cu minimum de risc şi cu posibilitatea de negare a responsabilităţii în situaţii de eşec.

Schimbări importante în metodele şi mijloacele teroriste sunt aparent în folosirea noilor tehnologii, mişcarea grupărilor teroriste de-a lungul frontierelor internaţionale şi schimbărilor în sursele de susţinere. Terorismul mediatic reprezintă o ameninţare naţională şi internaţională cu implicaţii deosebite asupra populaţiilor. Mass-media a devenit atât un mijloc, cât şi o metodă întrebuinţată de grupările teroriste contemporane pentru comunicare, negociere, răscumpărare şi răspândire a terorii.

Dacă urmărim o anumită televiziune sau ştirile transmise de oricare agenţie de presă ori ascultăm ştirile transmise de un post de radio etc. o să observăm că un grad ridicat de mediatizare îl au acţiunile teroriste. Cercetătorii media constată că aproape nu există zile în care jurnalele de ştiri să nu prezinte acte / atentate teroriste petrecute în diverse ţări ale lumii. Atentatele teroriste din aceste ţări se remarcă, în plus, printr-o amploare fără precedent, atât în ceea ce priveşte tehnicile şi tacticile teroriste utilizate, numărul victimelor, implicaţiile politice pe plan global etc., cât şi în ceea ce priveşte intensa lor mediatizare.

Cele mai multe informaţii publice despre terorism se datorează mass-mediei, imaginilor, explicaţiilor şi definiţiilor pe care acestea le oferă. Mass-media sunt, de cele mai multe ori, primele instituţii sociale care dau termenul sau definesc o acţiune ca fiind teroristă sau nu. De regulă, ele transmit informaţiile referitoare la astfel de acţiuni înaintea instituţiilor statale. În general, există patru tipuri de perspective de abordare publică a conceptului de terorism: oficială, alternativă, populistă şi opoziţională.1

Transmiterea în direct sau în înregistrare a atacurilor teroriste extrem de sângeroase, cum au fost cele din S.U.A., de la 11 septembrie 2001 şi cele din Madrid de la 11 martie 2004, precum şi a execuţiilor de persoane nu fac decât să îngrozească opinia publică şi să influenţeze deciziile claselor politice. Prin mediatizarea actelor teroriste, autorii urmăresc realizarea unor scopuri diferite, mergând de la obligarea „ţintei” să adopte o conduită convenabilă teroriştilor, să sensibilizeze opinia publică în legătură cu o anume cauză şi impunând, în cele mai multe cazuri, satisfacerea

1Simona, Ştefănescu, „Media şi conflictele”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

159

unor revendicări de ordin personal, de grup sau de categorie socială, până la erodarea stabilităţii politice, economice, militare şi sociale a statului în care fiinţează sau pe teritoriul căreia s-a declanşat acţiunea.

Transmiterea de mesaje prin interviuri a devenit metoda din ce în ce mai uzitată de grupările teroriste. Puţină lume cunoaşte cuvintele rostite de Osama Bin Laden. Până acum acesta a fost un fel de „nălucă” pentru mass-media din întreaga lume. Dar, agenţiile de presă, televiziunea etc. din dorinţa de a transmite ştiri de ultimă oră folosesc imagini vechi, repetate la infinit cu diverse comentarii, încercând să transmită mesaje noi. Din 1990 şi până în prezent întâlnirile ziariştilor cu Osama Bin Laden sunt în număr de aproximativ zece. De asemenea, folosirea televiziunii sau presei scrise pentru diseminarea mesajelor cu revendicări sau răscumpărări arată modul de lucru al diferitelor grupări teroriste din ultimii ani.

Sectorul media folosit de terorişti se ocupă în primul rând de „ridicarea în slăvi” a liderilor, de manipularea comunităţilor şi de „satisfacerea dorinţelor” duşmanilor, ţinând popoarele ocupate cu evenimente fără nici o importanţă, acceptând liberalizarea corupţiei care se întinde peste tot.

Răpirea de jurnalişti, cameramani şi folosirea mijloacelor de comunicare în masă ale acestora, iar ulterior diseminarea informaţiilor despre aceştia prin diverse posturi de televiziune sau radio denotă vulnerabilitatea sistemelor sociale.

După luarea de ostatici grupările teroriste poartă negocieri de regulă prin mijloacele mass-media.

Potrivit Convenţiei internaţionale împotriva luării de ostatici, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 34/146 din 17 decembrie 1979, statele se obligă să reprime infracţiunea de luare de ostatici. În convenţie luarea de ostatici este definită ca fiind actul prin care o persoană luând sau deţinând ostatici îi ameninţă că îi va ucide, îi va răni, sau va continua să-i deţină, în scopul de a constrânge o terţă parte şi anume un stat, o organizaţie internaţională interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică sau un grup de persoane de a săvârşi un anumit act sau de a se abţine de la săvârşirea lui, ca o condiţie implicată sau explicită a eliberării ostaticilor.

Convenţia prevede măsurile pe care statele trebuie să le ia spre a-şi stabili competenţa pentru judecarea acestor infracţiuni, pentru deţinerea autorului infracţiunii, fiind obligate să-l judece sau să-l extrădeze (cu anumite restricţii).

Ostaticii sunt persoane lipsite temporar de libertate, care le este confiscată de o persoană sau grup de persoane. Aceştia urmăresc atingerea unor interese. Cei care iau ostatici se consideră nişte negociatori care deţin un argument extrem de puternic - ostaticii - şi privesc această acţiune ca pe o mişcare tactică în urma căreia obţin un avantaj important asupra părţii cu care sunt în conflict, arătând că sunt dispuşi să le acorde ostaticilor libertatea în schimbul unor concesii făcute de partea adversă.

Este suficient ca unul din mijloacele mass-media, în urma analizei oportunităţii difuzării unei ştiri şi deciziei „şefului” postului de emisie, să disemineze ştirea despre un act terorist că imediat celelalte instituţii mass-media transmit informaţia de presă de la sursa preluată şi citată.

Şi spaţiul românesc în care s-au desfăşurat evenimentele din decembrie 1989 revendică mai multe dimensiuni pentru a reuşi să cuprindă toate meandrele şi jocurile de culise ale acţiunilor teroriste. S-a vorbit mult de fenomenul terorist al acelei perioade, dar primele cuvinte folosite au fost cele ale, de acum celebrului, Teodor Brateş care anunţa în direct la TVR pe 22 decembrie 1989, în jurul orei 15.45 „atacuri teroriste asupra sediului televiziunii”1. Abia rostit şi mediatizat termenul de terorism a fost însoţit de mai multe interpretări, acesta devenind la limită difuz, dar care în rândul populaţiei şi-a lăsat amprenta.

Prin specificul lor, mijloacele mass-media realizează prin intermediul imaginii

1 Nicu, Gavriluţă, Studiu introductiv, p. 6 / Jean, Servier, „Terorismul”, Editura Institutul European, Iaşi 2002.

www.geo

polit

ic.ro

160

şi limbajului schimburile de semne şi simboluri, ajungând la domeniul valorilor. Mass-media are un rol deosebit şi în transmiterea ştirilor universalizate de

CNN sau Al-Jazeera, a evenimentelor sportive internaţionale, a filmelor „artistice” de propagandă sau cu reclame „şocante” la diverse produse, unde noi considerăm că impactul nu mai este pozitiv. Informaţia nu mai are frontiere. Mass-media şi Internetul înseamnă globalizarea informaţională. Oricine poate fi afectat în comportament, gândire de imaginile virtuale şi de mesajele subliminale.

Terorismul în mass-media şi prin mass-media poate influenţa publicul. Actele de terorism sunt portretizate ca fiind drept o modalitate eficientă de rezolvare a problemelor conflictuale, spre deosebire de metode alternative precum dezbaterea, negocierea, compromisul.

Evaluarea fenomenului terorist este o activitate complexă şi destul de dificilă, dar nu imposibilă. Deja există modalităţi de monitorizare şi analiză a organizaţiilor, reţelelor acţiunilor teroriste şi de evaluare a capacităţii modului de operare şi a efectelor. Pentru aceasta se vor folosi indicatori de sistem, de stare (număr de reţele, structuri, locaţii, număr de membrii, distribuţia geografică, relaţiile dintre ele, sisteme de pregătire) şi de dinamică (tipuri de acţiuni, amploare, efecte, frecvenţa acţiunilor) prin care poate fi monitorizat acest fenomen. Cel mai dificil este de prognozat un act terorist, de regulă ştim că se va produce, dar nu când, unde şi cum.

Terorismul a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane. Oricine poate fi victima unui atac terorist. De aceea, lupta împotriva terorismului este, de fapt, o responsabilitate a tuturor. Fără îndoială, războiul împotriva terorismului va fi un conflict de lungă durată în care nu sunt marcate liniile frontului şi în care practicanţii terorismului au estompat intenţionat distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi. În aceste condiţii, terorismul este mai mult decât o bombă sau o armă, el este o luptă care foloseşte ca teatru arena politica, este un război de idei şi ideologii. Combaterea terorismului cere fermitate, curaj, imaginaţie şi abilitate.

Din păcate însă, puţinele studii care au apărut nu reuşesc să umple golul de cunoaştere în domeniul securităţii internaţionale şi forţelor armate. În contextul schimbării ameninţărilor, un curent favorabil în prezent este dezvoltarea culturii de securitate la populaţia românească.

Fiecare stat trebuie să se angajeze să-şi protejeze populaţia în prezent şi în viitor împotriva consecinţelor terorismului având în vedere doua obiective legitime: viaţa şi securitatea populaţiei cu respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. BIBLIOGRAFIE * * * „Proliferation Control Regimes: Background and Status”, february 2005. * * * „O analiză a terorismului în lume, 2002”, publicaţie a Ministerului de Externe al Statelor Unite, aprilie 2003. * * * „National Strategy to Combat Weapons of Mass Destruction”, december 2002. gl. bg. (r) dr. Gheorghe, Văduva, „Terorismul contemporan - factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale, în condiţiile statutului de membru NATO”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. Vasile, Similleanu, „Radiografia terorismului”, Editua Top Form, Bucureşti, 2004. Simona, Ştefănescu, „Media şi conflictele”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004. Paul, Dobrescu, Alina Bârgăoanu, „Mass media şi societatea”, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003. Conf. dr. Vasile, Paul, dr. Ion Coşcodaru, „Centrele de putere ale lumii”, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003. Lloyd, Andrew; Mathews, Peter, „Bioterorismul, flagelul mileniului III”, Editura Hyperion, Cluj - Napoca, 2002. Fabrizio, Falconi, Antonello, Sette, „Osama Bin Laden – Teroare în Occident”, Editura Allfa, Bucureşti, 2002. Jean, Servier, „Terorismul”, Editura Institutul European, Iaşi 2002. Magda ,Ferchedău-Muntean, ş.a., „Terorismul”, Editura Omega, Bucureşti, 2001. Ion, Pleşu, „Implicaţiile strategice ale terorismului”, „Spirit Militar Modern” nr. 1 - 2 /2005. http//www.state.gov/s/ct/rls.

www.geo

polit

ic.ro

161

TERORISMUL ŞI MASS MEDIA

Cristian BARNA

I. INTRODUCERE Formele moderne de terorism, în pofida actelor normative şi a legilor de

combatere, au drept scop atacurile asupra populaţiei civile. Aceasta constituie o ţintă facilă şi eficientă pentru terorişti, caracterul aleator al atentatului determinând un sentiment general de anxietate. Mesajul vizat de grupările teroriste este: oricine, oriunde, oricând poate constitui ţinta următorului atac, această ameninţare subminând capacitatea populaţiei civile de a duce o viaţă în condiţii normale.

De asemenea, de vreme ce orice acţiune cotidiană a unui cetăţean implică o strategie de pregătire pentru supravieţuirea în eventualitatea producerii unui atac terorist, rutina cotidiană este marcată de anxietate şi de o limitare a libertăţii de acţiune.

Un aspect important demn de menţionat îl constituie faptul că atentatele teroriste au drept scop atragerea atenţiei opiniei publice internaţionale privitor la solicitările atentatorilor, în epoca globalizării şi a comunicaţiilor mijloacele mass-media jucând rolul principal în acest sens.

Atât timp cât există mass-media, teroriştii vor viza „oxigenul publicităţii”, descriere plastică a scopurilor mediatice ale grupărilor teroriste, aparţinând fostului prim-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher. Într-adevăr, atât timp cât teroriştii vor săvârşi atentate, mass-media vor fi interesate să le mediatizeze, în scopul satisfacerii simţului dramatic al audienţei, care implică curiozitatea pentru infractori şi pentru victime. De menţionat că, acoperirea mediatică este de proporţii uriaşe chiar şi-n cazul atentatelor teroriste în care autorii nu îşi asumă responsabilitatea1.

Fenomenul terorist acţionează pentru subminarea simţului de securitate şi sfărâmarea rutinei cotidiene, astfel încât să prejudicieze capacitatea funcţională a instituţiei vizate. Scopul acestei strategii este de a direcţiona opinia publică să exercite presiuni asupra actorilor instituţionali pentru a ceda la solicitările teroriştilor. În acest context, populaţia-ţintă devine un instrument în mâinile teroriştilor, în scopul introducerii pe agenda politică a revendicărilor acestora2.

Există însă şi puncte de vedere diferite privind acest subiect, context în care îl cităm pe sociologul francez Michel Wieviorka care încearcă să discrediteze opinia, conform căreia terorismul şi mass-media se află într-o relaţie de simbioză. Autorul susţine că există, între terorişti şi mass-media şi relaţii de indiferenţă, când „teroriştii nu urmăresc nici să producă panică la nivelul unor grupuri, nici să facă propagandă prin săvârşirea unor atentate” sau de indiferenţă relativă, prin care autorii violenţei rămân indiferenţi la mediatizare, existând însă canale de comunicare la care apelează pentru a-şi motiva poziţiile adoptate3.

De asemenea, exemple semnificative asigură dovezi suficiente pentru a dezaproba teoria potrivit căreia dezvoltarea mass-media moderne este principala cauză a intensificării fenomenului terorist. De exemplu, terorismul de factură politică serveşte cauzei teroriştilor, nu producătorilor de televiziune şi jurnaliştilor. Nu putem însă

1 Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence, Vol.9, No.2, Summer 1997, Frank Cass Publishing, London. 2 Ganor, Boaz: Terror as a Strategy of Psychological Warfare, www.ict.org. 3 Wieviorka, Michel: The Making of Terrorism, University of Chicago Publishing, Chicago 1988.

www.geo

polit

ic.ro

162

nega relaţia dintre grupările teroriste contemporane şi anumite segmente ale mass-media, care le asigură beneficii mutuale1.

Într-adevăr, mass-media urmăresc maximum de audienţă, nu atât pentru creşterea numărului de receptori cât pentru legitimizare, acoperirea fenomenului terorist, în special incidentele de proporţii, precum atentatele sinucigaşe şi luările de ostatici, asigurând presei o sursă inepuzabilă de ştiri senzaţionale, care au drept rezultat şi obţinerea unei audienţe maxime.

II. INTERESUL TERORIŞTILOR PENTRU „PUBLICITATEA GRATUITĂ” Manipularea şi exploatarea media a fenomenului terorist pare a deţine un rol

esenţial în războiul propagandei. Subscris tentativei de răspândire a terorii în rândul populaţiei-ţintă vor fi implicate, în mod inevitabil, mijloace media. Secta islamică şiită a „Asasinilor”, care a încercat să răspândească teroare în lumea islamică, s-a bazat pe predicile ţinute în moschee şi pieţe publice pentru a transmite noutăţi referitoare la atacurile săvârşite2; metode similare de transmitere a unei stări de groază populaţiei fiind utilizate şi de teroriştii ruşi, în secolul al XIX-lea3.

Teroriştii depind de acoperirea mediatică a atacurilor săvârşite pentru a teroriza şi a reduce la tăcere inamicul – actorii instituţionali, această operaţiune reprezentând o alternativă la utilizarea propriilor mijloace de propagandă.

De menţionat că mijloacele de propagandă proprii ale grupărilor teroriste au un circuit limitat, servind menţinerii şi răspândirii ideologiei militantiste în rândul membrilor, simpatizanţilor şi a altor potenţiali aderenţi. Importanţa acestor mijloace de propagandă şi prozelitism nu trebuie însă subestimată în elaborarea unor strategii de antiteroriste 4.

Într-un studiu privind mediatizarea acţiunii de deturnare a zborului 847 Beirut, pe ruta Cairo-Roma, Alex Schmid demonstrează capacitatea teroriştilor de a folosi „pseudo-evenimentul” pentru a obţine publicitate. De exemplu, Schmid constată că postul de televiziune NBC a alocat 2/3 din spaţiul de emisie situaţiei cetăţenilor americani, luaţi ostatici în Beirut pentru 17 zile5.

Alex Schmid concluzionează: „Ubicuitatea mass media expune familiile ostaticilor suferinţelor create de capturarea de către terorişti”. Rezultatul - pozitiv pentru terorişti - subminează declaraţia actorilor instituţionali: „fără negocieri, fără concesiuni” şi creşte probabilitatea repetării unor acţiuni similare de către alţi terorişti.

Teroriştii studiază mijloacele mass-media ale statului vizat pentru a învăţa modalităţile de punere în practică a ameninţărilor, de amplificare a sentimentului de panică a populaţiei şi de intensificare a situaţiei de criză la nivelul actorilor instituţionali. Punctele de vedere contradictorii, existente în cadrul societăţii civile, sunt exploatate pentru subminarea credinţelor populaţiei şi justificarea acţiunilor planificate. Organizaţiile teroriste ştiu că nu-şi vor îndeplini obiectivele doar prin atentate fiind necesare victime pentru îndeplinirea obiectivelor. Atacurile teroriste personalizate - producerea imediată de victime pe o arie extinsă - au efect asupra populaţiei vizate. Teroriştii reuşesc să creeze, prin manipulare psihologică, o panică deformată în raport cu

1 Schmid, Alex P, de Graaf, Janny: Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western News Media, Sage Publishing, Beverly Hills, 1982. 2 Lewis, Bernard: The Assassins: A Radical Sect in Islam, Weidenfeld and Nicolson, London, 1967. 3 Laqueur, Walter: Terrorism, Weidenfeld and Nicolson, London, 1977. 4 Tugwell, Maurice: Politics and Propaganda of the Provisional IRA, in Wilkinson, Paul (ed.): British Perspectives on Terrorism, George Alien and Unwin, London, 1981. 5 Schmid, Alex P: Terrorism and the Media: The Ethics of Publicity, TPV ¼, London, October 1989.

www.geo

polit

ic.ro

163

realitatea ameninţării - o panică iraţională. În timp ce prejudiciul psihologic poate fi mai redus în cazul unor accidente rutiere, cel creat de atentatele teroriste este mult mai semnificativ pentru societatea civilă.

Mai mult, teroriştii urmăresc să submineze credinţele indivizilor în valorile colective societale, amplificând potenţialul ameninţării la adresa securităţii interne1. Teroriştii nu urmăresc, în mod deosebit, moartea unui număr de 3, 30 sau 300 de persoane, fiind posibil să-şi atingă scopul fără săvârşirea vreunui atentat; provocând panică doar prin mediatizarea continuă a ameninţărilor sau prin alte metode de război psihologic.

Principalul obiectiv al teroriştilor este crearea terorii în rândul populaţiei, în scopul transformării acesteia într-un factor de presiune pentru factorii decizionali de a stopa viitoare atentate teroriste. Succesul acestei „strategii de comunicare” depinde de intensificarea sentimentului iminenţei producerii unui atentat, depăşindu-se cu mult pericolul real. Teama populaţiei privind probabilitatea unui atac terorist are două componente - o componentă raţională, produsul probabilităţii unei morţi violente, rezultat al unui atac terorist şi una iraţională, o anxietate direct proporţională cu probabilitatea de producere a evenimentului.

Un exemplu de înţelegere a ramificaţiilor psihologice a acţiunilor propagandistice ale grupărilor teroriste îl constituie utilizarea mijloacelor mass-media de către „Hamas”, pe teritoriul Israelului. Ulterior oricărei operaţiuni militare israeliene împotriva „Hamas”, purtătorul de cuvânt al acestei grupări declară că vor fi iniţiate, în replică, o serie de atacuri teroriste, acest gen de anunţuri intensificând anxietatea în intervalele dintre atentate, în pofida absenţei relevanţei ameninţării.

Natura simbiotică a relaţiei dintre terorişti şi mass media nu presupune că instituţiile de presă împărtăşesc valorile grupărilor teroriste dar indică vulnerabilitatea mijloacelor mediatice faţă de exploatarea şi manipularea de către grupările teroriste. Astfel, grupările teroriste urmăresc, prin mass media, îndeplinirea următoarelor obiective:

- propaganda acţiunilor şi crearea sentimentului de panică în rândul grupului vizat; - adeziunea populaţiei autohtone şi comunităţii internaţionale faţă de acţiunile

săvârşite, subliniindu-se caracterul just al cauzei urmărite de grupările teroriste, precum şi iminenţa victoriei;

- obstrucţionarea ripostei guvernului şi a forţelor de securitate, sugerând, de exemplu, tirania acestora şi ineficienţa măsurilor de combatere întreprinse;

- mobilizarea şi incitarea simpatizanţilor actuali şi potenţiali, în scopul recrutării acestora, precum şi creşterea finanţărilor şi determinarea unor noi atacuri2.

Un exemplu relevant este Ossama bin Laden care, precum alţi predecesori, îşi asumă responsabilitatea săvârşirii unor atentate care au cauzat victime din rândul populaţiei civile în Kenya, Tanzania şi SUA, alături de atrocităţile comise de simpatizanţi în Egipt, Algeria, Pakistan şi India, fiind considerate acte de răspuns la acţiunile SUA şi Israel. Bin Laden urmăreşte să-i determine populaţia musulmană să opteze pentru ideologia pe care o susţine mizând pe câştigarea de adepţi în campania teroristă pe care o conduce.

În acest sens, coaliţia antiteroristă internaţională trebuie să aibă în vedere sensibilităţile civilizaţiei islamice şi modul în care bin Laden încearcă s-o manipuleze printr-o propagandă machiavelică, argumentele acestuia trebuind combătute prin mediatizarea neadevărurilor şi a pretenţiilor de justificare a terorii. De menţionat că

1 Ganor, Boaz: Terror as a Strategy of Psychological Warfare, www.ict.org. 2 Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence, Vol.9, No.2, Summer 1997, Frank Cass Publishing, London.

www.geo

polit

ic.ro

164

această zonă a războiului împotriva terorismului trebuie să includă sprijinul liderilor religioşi ai lumii islamice1.

III. ACOPERIREA MEDIATICĂ A FENOMENULUI TERORIST ŞI ELABORAREA STRATEGIILOR DE COMBATERE A TERORISMULUI

Caracteristica comună a acţiunilor teroriste este că crimele, răpirile sau distrugerile sunt provocate pentru a obliga actorii instituţionali ai unui stat să le accepte solicitările. Explicaţia: teroriştii caută să demonstreze credibilitatea ameninţărilor prin acte de distrugere sau atrocităţi mediatizate. Descifrarea mecanismului care determină un grup să comită acte de terorism implică înţelegerea motivaţiilor, scopurilor, ideologiilor, credinţelor religioase şi a strategiilor de acţiune.

Nu trebuie negat faptul că mass-media moderne, sateliţii de comunicaţii şi progresul tehnologiei informaţionale au efecte asupra potenţialului publicitar al terorismului, în acest sens elaborarea strategiilor de combatere a terorismului trebuind să aibă în vedere şi rolul mass media.

Mass-media îndeplinesc un rol foarte important prin selectarea, prezentarea şi plasarea evenimentului la nivelul receptorilor, cenzura şi „dreptul de a şti” trebuind analizate în contextul libertăţii democratice.

Actorii instituţionali şi strategiile antiteroriste elaborate de aceştia sunt sub influenţa capacităţii grupărilor teroriste de a manipula opinia publică, terorismul devenind o ameninţare strategică la adresa democraţiei şi a societăţii civile.

Ce activităţi antiteroriste ar trebui privite drept legitime? Ce acţiuni ar trebui definite drept teroriste? În scopul coordonării eforturilor internaţionale de combatere a fenomenului terorist trebuie să răspundem la aceste întrebări, din perspectiva comunităţii internaţionale, atât timp cât teroriştilor li se permite să se ascundă în spatele termenului de „luptător pentru libertate”, fiind mult mai dificil să clasificăm unitar grupările teroriste.

Opinia publică, ca parte integrantă a unei strategii de combatere a terorismului, constituie o preocupare importantă pentru cetăţenii unei naţiuni afectate de terorism. În acest context, răspunsul este determinat de procesul de identificare a motivaţiilor şi a intereselor, pe termen scurt/lung, al grupărilor teroriste. Aceste acţiuni facilitează recomandările, de ordin psihologic şi practic, pentru viaţa zilnică, strategiile de combatere a fenomenului terorist trebuind să urmărească şi vizibilitatea succesului activităţilor întreprinse, sistemul de combatere a fenomenului terorist fiind dependent de rezultatele efective ale organizaţiilor implicate.

De asemenea, este important ca obiectivele instituţiilor cu atribuţii în domeniul combaterii terorismului să nu fie în contradicţie cu obiectivele mass media deşi, prin natura lor, acestea se află într-un conflict mocnit. Mass-media urmăresc „exclusivitatea” în prezentarea infractorilor şi a unor ştiri care captivează şi reţin atenţia opiniei publice, pentru a le creşte audienţa. Forţele de ordine publică, pe de altă parte, sunt interesate de protejarea vieţii cetăţenilor, aplicarea legii, identificarea autorilor şi deferirea acestora justiţiei.

Există multe cazuri notorii, în care demersurile organizaţiilor antiteroriste au fost periclitate de imixtiunea mass media. De exemplu, în timpul asediului Ambasadei iraniene din Londra în 1980, poliţia metropolitană s-a preocupat să asigure confidenţialitatea operaţiunilor. Cu toate acestea însă, o echipă de filmare a postului de televiziune ITN a sfidat instrucţiunile forţelor de ordine şi a filmat

1 Schweitzer, Yoram: Terrorism and Propaganda, www.ict.org.

www.geo

polit

ic.ro

165

victimele care erau scoase din ambasadă. Dacă acele imagini ar fi fost transmise în direct la televiziune, ar fi periclitat operaţiunea de salvare.

Paul Wilkinson susţine că, în cazul societăţilor democrate, relaţia instituţii de combatere a terorismului – mass media poate fi:

- o strategie de „laissez faire”: nu se acoperă mediatic fenomenul terorist, oricât de serioasă ar fi ameninţarea. Pericolul este evident: grupările teroriste vor exploata puterea enormă a mass media pentru a-şi intensifica capacitatea de a crea un climat de frică şi subminare, de a amplifica propaganda pentru mediatizarea cauzei sau pentru a forţa guvernele să facă concesii. Această strategie ar avea drept rezultat încurajarea producerii unor atentate teroriste;

- cenzura mass-media sau acceptarea unor reguli de urmat: limitarea accesului grupărilor teroriste la reţelele de comunicaţii. În general, chiar acele state care se confruntă cu fenomenul terorist ezită să cenzureze acoperirea mediatică a fenomenului. Este unanim recunoscută importanţa evitării manipulării mass media de către terorişti dar dacă libertatea presei ar fi sacrificată în numele combaterii terorismului ar fi încălcat unul dintre fundamentele societăţii democratice;

- evitarea pericolul manipulării şi exploatării mijloacelor media de către terorişti. De exemplu, emisiunea de ştiri a postului de televiziune CBS şi-a asumat obligaţia de a fi precaută, onestă şi moderată în acoperirea mediatică a fenomenului terorist, urmărind să evite interferenţa cu comunicatele autorităţilor, folosindu-se de recomandările experţilor pe probleme de terorism şi supunându-se instrucţiunilor forţelor de ordine1.

Societatea democrată nu acceptă cenzura presei nici chiar în cazul unei asemenea probleme sensibile. La rândul lor, instituţiile media trebuie să-şi menţină profesionalismul, să fie conştiente de rolul jucat în cadrul societăţii civile şi să evite rolul de instrument pentru materializarea scopurilor politice urmărite de terorişti.

IV. ATACURILE TERORISTE: NEVOIA MASS MEDIA PENTRU POVEŞTI SENZAŢIONALE

Predilecţia mass media pentru senzaţional este unanim recunoscută, în cazul atentatelor teroriste imaginile şi poveştile violente având potenţialul de a şoca receptorii, opinia publică.

Mijloacele mass-media moderne au capacitatea de a furniza o cantitate semnificativă de informaţii într-o situaţie neprevăzută. Radioul şi televiziunea au capacitatea de a ţine la curent publicul sau de a-l informa direct cu privire la victime şi la familiile acestora, periclitându-şi sau nu angajaţii. Aceste mijloace pot furniza informaţii referitoare la ceea ce se întâmplă şi chiar să facă recomandări privind modul de acţiune2.

Ubicuitatea media, ne întrebăm, îi conferă un rol în „crearea” terorismului? Este posibil ca mass media, mai mult decât să transmită un eveniment, să „contribuie”, în fapt, la evenimente?

O serie de factori influenţează impresia opiniei publice cu privire la incidentele teroriste Lumea contemporană a „infotainment”-ului trasează graniţele dintre bine şi rău prin titluri. În consecinţă, ceea ce rămâne încrustat în privirea receptorului este

1 Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence, Vol.9, No.2, Summer 1997, Frank Cass Publishing, London. 2 Berry, LaVerle; Jones, Amanda; Powers, Terence: Media Interaction with the Public in Emergency Situations: Four Case Studies, Federal Research Division, Library of Congress, Washington, 1999.

www.geo

polit

ic.ro

166

viziunea agresivă a cuvântului „atac”. Titlurile de ziare pot crea o presiune publică care să influenţeze eficienţa măsurilor

de combatere a fenomenului terorist. În acest context trebuie analizată legitimitatea morală a acţiunilor de combatere a terorismului. Până unde poate merge un stat în combaterea terorismului fără să-şi pericliteze structura democrată? Majoritatea naţiunilor îşi fundamentează strategia de combatere pe dreptul la auto-apărare. Esenţa acestei probleme este faptul că teroriştii nu sunt dispuşi să fie privaţi de libertate pentru îndeplinirea obiectivelor, modalitatea de soluţionare a acestei chestiuni fiind, de aceea, eliminarea ameninţării prin uciderea teroriştilor; aceştia nefiind pregătiţi să capituleze şi preferând să moară ca martiri1.

Un exemplu în acest sens sunt atacurile sinucigaşe. Arma teroristului este, în acest caz, o bombă umană. Persoana care acţionează această armă mortală rămâne în spatele scenei, fiind însă responsabil de acţiunea asumată şi suportând consecinţele. Din acest punct de vedere, contracararea atentatelor sinucigaşe constituie un act de auto-apărare. Dar este portretizat de mass media în acest mod?

V. CONCLUZII Contribuţia mass-media la războiul împotriva terorismului, deşi a fost de

multe ori supraestimată sau ignorată, este mult mai semnificativă comparativ cu dezavantajele, riscurile şi prejudiciile.

Cel mai potrivit mod de abordare a relaţiei terorism - mass-media este încercarea de a înţelege viziunea grupărilor teroriste asupra comunicării. Nu poate fi negat faptul că, deşi terorismul s-a dovedit ineficient ca armă care răstoarnă guverne şi preia puterea politică, reprezintă un mod de mediatizare a ideologiei şi ameninţării teroriste. Prin natura sa, terorismul constituie o armă psihologică care depinde de transmiterea ameninţării către societatea civilă.

Puterea mass-media şi a liderilor politici de a mobiliza opinia publică, în societăţile democratice, relevă o vulnerabilitate crucială în strategia antiteroristă. Teroristul presupune că guvernul sau instituţia vizată va cădea întotdeauna victima intimidării, dacă ameninţarea proferată este suficient de credibilă. Chiar în această situaţie însă există o oarecare naivitate în presupuneri, teroriştii nu doar că îşi argumentează obiectivul, ci reuşesc să determine şi să intensifice rezistenţa societăţii, respectiv susţinerea publică faţă de măsurile de combatere a terorismului.

Există o serie de modalităţi eficiente în care mass-media pot contribui la lupta împotriva fenomenului terorist:

- relatarea onestă a incidentelor poate consolida vigilenţa opiniei publice, de exemplu, observarea coletelor, persoanelor şi comportamentelor suspecte;

- transmiterea avertismentelor forţelor de ordine şi a instrucţiunilor referitoare la modul de acţiune în caz de pericol;

- furnizarea de date de interes pe plan internaţional cu privire la autorii atentatelor, grupări teroriste, noi tipuri de armament şi posibile viitoare ameninţări, etc.2.

Şi, nu în ultimul rând, media pot asigura un forum de discuţii cu privire la implicaţiile sociale şi politice ale fenomenului terorist, dezvoltarea unor strategii eficiente de combatere a terorismului iar ca promotori ai libertăţilor fundamentale vor continua să reamintească autorităţilor responsabilitatea de a răspunde la acţiunile teroriste prin prisma respectării drepturilor omului.

1 Herren, Eric: Counter-Terrorism Dilemmas, www.ict.org. 2 Schmid, Alex P: Terrorism and the Media: The Ethics of Publicity, TPV ¼, London, October 1989.

www.geo

polit

ic.ro

167

Din acest punct de vedere, societatea românească a fost, din nefericire, victima interacţiunii între actorii instituţionali şi mass media imature, nevoia de senzaţional şi intruziunea factorului politic în mass-media afectând puternic negocierile purtate de reprezentanţii celulei de criză cu răpitorii celor trei jurnalişti români.

În ciuda apelurilor repetate ale actorilor instituţionali la prudenţă în mediatizarea informaţiilor obţinute de la aşa-zisele surse credibile, făcute public inclusiv prin mass media incriminate, reprezentanţii celei de-a patra putere în stat au pus negociatorii în postura de a trata cu răpitorii din ipostaza celor care intoxică opinia publică cu astfel de ştiri pentru a exercita presiuni indirecte asupra acestora.

În acest sens considerăm că şi mass-media româneşti ar trebui să reflecteze „sine ira et studio” la ceea ce a însemnat răpirea jurnaliştilor români şi la modul în care aceasta a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice, unele învăţăminte trebuind a fi trase, în egală măsură, fără îndoială, atât de către actorii instituţionali cât şi de jurnalişti.

VI. EVOCAREA TERORISMULUI ÎN MASS MEDIA: STUDIU DE CAZ Atentatul terorist de la World Trade Center, din 1993, poate reprezenta, în

acest context, un excelent studiu de caz referitor la rolul mass media în relatarea acţiunilor grupărilor teroriste.

Astfel, în pofida restricţiei de a specula cauza exploziei înainte de confirmarea oficială, mass media au prezentat atentatul cu bombă drept un episod, fără precedent, în istoria SUA. De fapt, mai fusese un astfel de atac la aeroportul LaGuardia din New York în 1975, când 11 persoane au fost ucise de o bombă amplasată de membrii unei grupări teroriste din Puerto Rico, trecut cu vederea în momentul în care s-a produs explozia de la World Trade Center1.

Newsweek a citat „autorităţile federale” care au calificat explozia drept „singurul act terorist, soldat cu distrugeri, care s-a produs până acum pe teritoriul Statelor Unite”. Această declaraţie era adevărată doar în cazul în care distrugerile erau evaluate în termeni financiari şi nu în victime. Deformarea atacului, considerat primul eveniment de acest gen în istoria SUA, crea probabilitatea producerii isteriei receptorilor.

La rândul său, postul de televiziune CBS a denaturat semnificaţia exploziei, în noaptea producerii atacului, ediţia de seară a ştirilor s-a axat pe o relatare vagă şi neconfirmată, potrivit căreia un autoturism al autorităţii prezidenţiale a SUA se afla în parcare.

În mod evident, presa tabloidă şi-a jucat, în mod intenţionat, rolul de speculant al sentimentelor de frică, panică şi curiozitate ale cititorilor: „5 morţi într-o înfiorătoare explozie de maşină” era titlul New York Post în următoarea zi, deşi povestea nu prezenta probe care să susţină afirmaţia producerii exploziei2.

Daily News anunţa că: „implicarea unei facţiuni sârbe într-o fatală explozie în World Trade Center”, maniera de prezentare a evenimentelor indicând cu certitudine imixtiunea sârbilor. De asemenea, a doua zi după producerea exploziei, Daily News acuza politica de imigrare a statului american, susţinând că „Statele Unite au pierdut controlul graniţelor şi facilitează intrarea teroriştilor pe teritoriul statului”3.

În cazul atentatului terorist de la World Trade Center, din 1993, mass media nu au fost utile în investigaţiile autorităţilor. De exemplu, jurnaliştii au înconjurat ieşirea clădirii, astfel încât autorităţile nu au putut identifica, printre dărâmături, eventualele indicii.

1 Berry, LaVerle; Jones, Amanda; Powers, Terence: Media Interaction with the Public in Emergency Situations: Four Case Studies, Federal Research Division, Library of Congress, Washington, 1999. 2 Karen Phillips, 5 Dead in Car Bomb Horror, New York Post, February 27, 1993. 3 O'Shaughnessy, Patrice, Mustain, Gene: Bomb Rocks Manhattan, New York Daily News, February 27, 1993.

www.geo

polit

ic.ro

168

O altă tendinţă a mass media a fost „identificarea” autorilor atacului terorist, mediatizându-se implicarea unor terorişti străini, înaintea existenţei unor dovezi care să susţină aceste acuzaţii.

În mod similar, atacurile din 11 septembrie 2001, de la World Trade Center şi Pentagon au asigurat audienţa a milioane de receptori, cărora li s-a prezentat vulnerabilitatea Statelor Unite în faţa organizaţiei „Al-Qaida” şi a teroriştilor islamişti.

Dacă în cazul unor atacuri teroriste anterioare nu a existat nici o îndoială privind identitatea atentatorilor sau a motivaţiei acestora în cazul atentatelor din 11 septembrie 2001 acesta nu au fost revendicate iniţial.

Declaraţiile făcute de Ossama bin Laden cotidianului pro-taliban Ummat, pe data de 28 septembrie 2001, i-a determinat pe mulţi ziarişti şi politicieni să pună la îndoială implicarea acestuia, cerând administraţiei americane dovezi concludente pentru a se declanşa un „război împotriva terorismului”.

Bin Laden afirma în acel interviu, că există foarte multe grupări teroriste din ţări precum Israel, Rusia, India sau Serbia care ar putea fi responsabile pentru atentate comise, că „nu are nici o legătură cu aceste atacuri” şi că „Al-Qaida nu consideră SUA ca fiind inamicul său”.

Însă, după cum titra New York Times: „la câteva ore după ce americanii au lansat prima bombă asupra Afghanistan-ului, cel mai căutat om din lume, Ossama bin Laden, a apărut pe o casetă înregistrată care a fost difuzată în întreaga lume, în care acuză SUA şi laudă atacurile teroriste din 11 septembrie 2001”, fapt care a dat naştere unor îndoieli privind rolul jucat de „răsfăţatul miliardar saudit” în orchestrarea atentatelor teroriste1.

Apariţia casetei înregistrate de teroristul saudit, în care acesta se declara mulţumit de rezultatele atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au condus la formarea unei imagini mediatice catalizante împotriva lui bin Laden, identificat de opinia publică ca fiind principalul responsabil de aceste atacuri.

1 * * * “New York Times”, October 17, 2001.

www.geo

polit

ic.ro

Studii de Caz

169

UN STUDIU DE CAZ: AUGUST FRIEDRICH FERDINAND VON KOTZEBUE

Cristina-Narcisa VERGATTI

Abstract: A CASE STUDY: THE GERMAN POET AUGUST FRIEDRICH FERDINAND VON KOTZEBUE The Tzar Alexander I and the Holy Alliance tried hard to suppress all freedom within the German States. To attain this goal they also used influential agents. One of the most known of the German poets was August von Kotzebue. His speeches, newspaper articles, his well-known plays induced great anger among the German students and intellectuals. As a result, on March 23, 1819, in Mannheim, Karl Ludwig Sand, a theological student killed Kotzebue, which was a violent political act of terrorism that remained in history as an example for the Germans who fought for freedom and for the foundation of the German Empire.

Unul dintre cei mai mari şi renumiţi strategi şi teoreticieni ai artei militare, von Clausewitz, a afirmat, în mai multe rânduri1, că terorismul şi spionajul reprezintă, exclusiv, o prelungire a războiului şi, eventual, o impunere în teritoriile cucerite. Ideea lui nu era nouă. Ea mai fusese exprimată în trecut şi de alţi teoreticieni ai războiului, cu mult timp înainte, în China, aşa cum a făcut-o Sun-Tzu2. Viziunea lui von Clausewitz asupra războiului s-a impus europenilor trăitori în zorii secolului al XIX-lea cu o forţă impresionantă.

Foarte probabil, ea l-a inspirat pe ţarul Alexandru I (1801-1825) care a căutat să impună crearea unei reţele de agenţi de influenţă prin intermediul căreia să supună mai uşor lumea germanică faţă de Rusia. Era un vis al ţarilor. Încă din timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) se manifestase pe de o parte admiraţia deschisă pentru calităţile şi realizările poporului german, pe de alta, într-o formă discretă, bine mascată, dorinţa de a-l cuceri, subordona şi folosi. Prilejul părea să se fi ivit după ce Napoleon I (1799-1814, 1815) fusese înfrânt definitiv, iar ţarul Alexandru I crease Sfânta Alianţă, ajutat de un tânăr boier român, Alexandru Sturdza3. În acelaşi timp, unii dintre oamenii camarilei au alimentat idealurile de magnificienţă ale prea dogmaticului ţar ortodox. A fost cazul abilului consilier imperial Ioannes Capodistrias4.La îndemnul lui şi al cancelarului Imperiului Habsburgic, prinţul Clemens von Metternich, ţarul a folosit agenţi de influenţă în statele germane. A avut meritul de a şti să aleagă oameni de calitate, cum ar fi profesorul de filosofie Friederich von Baader şi August Friederich Ferdinand von Kotzebue.

Cel dintâi, deşi cu multă influenţă în epocă între studenţi şi profesori, a ştiut să fie discret. Şi-a îndeplinit misiunea, tăcut şi eficace, în favoarea comanditarului său, 1 Karl von Clausewitz (1780-1831) - general şi teoretician politico-militar prusac; după ce a luptat împotriva armatelor napoleoniene, a fost numit, în 1818, în fruntea Şcolii Superioare de Război din Berlin. Chintesenţa activităţii sale a constituit-o publicarea tratatului Vom Kriege (Berlin, 1832). În această scriere (neterminată) ideea principală este că războiul reprezintă o continuare a politicii şi, ca urmare, prin această formă violentă (prin esenţa ei) se pot atinge scopurile majore ale conducătorilor statelor; în şcoala condusă de el, von Clausewitz a format mari generali germani, ca von Moltke, von Roon etc.; până în zilele noastre a avut o mare influenţă asupra tuturor politicienilor şi strategilor; a fost des citat şi utilizat şi de marxişti, dovadă în acest sens fiind operele lui Fr. Engels şi V. I. Lenin. 2 Cf. Sun-Tzu, Arta războiului, Filipeştii de Târg, 2001, passim. 3 Cf. Stella Ghervas, Alexandre Stourdza (1791-1854). Un intellectuel orthodoxe face à l’Occident, Genève, 1999, p. 25-26; Radu Ştefan Vergatti, Sfânta Alianţă: Un model istorico-juridic pentru o uniune europeană, Bucureşti, 2004, p. 56 şi urm.; analiza documentelor din arhive a arătat clar că actul de creare a Sfintei Alianţe a fost corectat, modificat şi îmbogăţit de tânărul Alexandru Sturdza pentru ţar. Ultima formă, revăzută de acelaşi Alexandru Sturdza, a fost prezentată la 26 septembrie 1815, la Paris, constituind actul de naştere al Sfintei Alianţe. 4 Contele Capodistrias (1776-1831) – om politic, grec de origine, intrat în serviciul diplomatic al Rusiei,

www.geo

polit

ic.ro

170

ţarul Alexandru1. Probabil şi-a dat seama că era periculos să înfrunte dreptul popoarelor, de mult formulat de juristul olandez Hugo Grotius2. Totodată, a realizat că prin principiul legitimităţii, aşa cum îl formula von Metternich, se căuta o împăcare în ideile cuprinse în „Contractul social” scris de Jean Jacques Rousseau3. Ca urmare, s-a înscris în jocul vremii.

Prudenţa lui nu a fost împărtăşită şi de A.F.F. von Kotzebue. Urmărirea datelor principale din biografia sa o demonstrează peremptoriu. El s-a născut la 3 mai 1761, la Weimar, venind pe lume ca onorabil component al unei familii burgheze. Tatăl său era funcţionar consular, iar unchiul, Johann Karl August Musäus, scriitor şi profesor, deţinea şi postul de director al gimnaziului local, unde tânărul Kotzebue şi-a făcut primele studii, continuate la Facultăţile de Drept din Jena şi Duisburg. Din anii studenţiei s-a implicat şi în lumea teatrului. Meritul său a fost mare, căci în ambele oraşe universitare a reuşit să formeze societăţi dramatice, la început de amatori.

În anul 1780, când avea 19 ani, a revenit acasă pentru a deveni avocat. După numai un an a plecat în Rusia, în capitala ei, Sankt-Petersburg, pentru a prelua postul de consilier la departamentul de ingineri, dar şi funcţia de director al teatrului german din oraş. Doi ani mai apoi, în 1783, a devenit magistrat în Reval (Estonia), iar în 1785 a preluat funcţia de magistrat şef al întregii Estonii, situaţie ce i-a adus şi înnobilarea, iar o dată cu ea particula von la nume.

După moartea soţiei sale, aristocrată din Estonia, cu care a avut un fiu, Otto, s-a îndreptat către vestul Europei, rămânând timp mai îndelungat la Mannheim şi la Paris. Şi-a regăsit liniştea sufletească în teatru: în 1797 la Viena, în 1799 la Weimar. La cererea ruşilor, în anul 1800, a revenit la Sankt-Petersburg. Însă acolo, spre surprinderea sa, von Kotzebue, burghezul german înnobilat de ţarina (germanofilă) Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796), s-a văzut arestat pentru simpatii jacobine. Acuzaţia a avut ca fundament opera dramatică a lui von Kotzebue: în 1799 scrisese „Der alte Leibkutscher Peters des Dritten” („Bătrânul vizitiu al lui Petru al III-lea”). După o judecată sumară, tipică justiţiei ruse, a fost chiar deportat în Siberia, chiar dacă nu pentru mult timp. Din fericire, după patru luni ţarul Pavel I (1796-1801) şi-a amintit de serviciile aduse de Kotzebue, l-a iertat şi l-a numit din nou în fruntea teatrului german din Sankt-Petersburg.

Însă roata sorţii s-a învârtit din nou pentru Kotzebue: în anul 1801 ţarul Pavel I a fost asasinat şi înlocuit de fiul său, Alexandru I. Imediat, dramaturgul a plecat din unde a ajuns până la rangul de ministru al Afacerilor Externe, demnitate pe care a deţinut-o între anii 1816-1822. Preocupat de câştigarea independenţei poporului său, şi-a asumat rolul conducător în insurecţia grecilor împotriva Sublimei Porţi. În anul 1827 a devenit preşedinte al noului stat grec emancipat. Cu toate acestea, datorită trecutului său, a fost mereu suspectat că ar fi agent al ţarului, ceea ce a dus la asasinarea sa de către fraţii Marvromihalis (pentru viaţa şi activitatea lui, a se vedea Zapiska grafa Ioanna Kapo d’Istria i ego slujebnoi deiatelnosti, în Sbornik russkogo istoriceskogo obşcestva, Petersburg, 1868, passim). 1 Activitatea lui von Baader în slujba ţarului a fost făcută publică de-abia în secolul XX, prin publicarea Lettres inédites de Franz von Baader, ed. Eugène Susini, vol. III, Vienne, 1951, p. 93 în special; passim. 2 Cf. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Bucureşti, 1968, passim. 3 Cf. R. Şt. Vergatti, op. cit..

www.geo

polit

ic.ro

171

Rusia. Aflat din nou la Weimar, în plină efervescenţă teatrală, avea să se certe violent cu Goethe. Disputa se datora refuzului de a şterge criticile la adresa fraţilor Schlegel conţinute în ceea ce avea să reprezinte cea mai celebră piesă a lui von Kotzebue, „Die deutschen Kleinstädter” (1803). Deşi astăzi ar părea mai greu de crezut, opinia publică germană s-a solidarizat cu Kotzebue care, prin această nouă operă, crease o frescă miniaturală, însă extrem de reală a universului micilor oraşe germane…

Meritele activităţii prodigioase de dramaturg, literat şi ziarist i-au fost recunoscute în 1805, când a devenit membru al Academiei din Berlin.

Sosirea anului 1806 şi a ocupaţiei franceze a Prusiei l-a silit pe Kotzebue să se refugieze, din nou, în Rusia. Acolo, din dragoste de ţară şi, poate, pentru a face pe plac ţarului, a editat ziare antinapoleoniene. Cariera sa a continuat pe tărâmul diplomaţiei: când s-a profilat clar înfrângerea şi îndepărtarea împăratului Napoleon I, în anul 1813, von Kotzebue a fost numit consul general al Rusiei la Königsberg. Pentru că nu a renunţat nici un moment la pasiunea sa pentru dramaturgie, a împletit munca de diplomat cu cea de director al teatrului din localitate, iar prestigiul i-a sporit. Rechemarea la Sankt-Petersburg, în 1816, nu însemna altceva decât încredinţarea unei noi şi grele misiuni. Astfel, anul 1817 îl găseşte o dată în plus în Germania, cu sarcina precisă de a raporta direct ţarului tot ce se petrecea acolo în mediul educaţional-intelectual, pe de o parte, politico-economic şi militar pe de alta. Pentru a putea obţine informaţii verificate şi concludente, von Kotzebue a pornit din nou la drum, călătorind între Berlin, Weimar şi München. Fără a se îngrijora că ar putea fi perceput ca agent de influenţă al ţarului, a publicat o serie de articole în „Litteraturische Wochenblatt”. Nu o dată, însă, tonul lor a fost perceput ca violent. Bazându-se pe pregătirea sa juridică, a combătut ideile conţinute de Constituţiile statelor germane, precum şi de statutele universităţilor din statele catolice din Sud-Vestul Germaniei, răspândind şi susţinând politica promovată de Sfânta Alianţă, de înăbuşire a ideilor şi mişcărilor liberale. Lupta pentru drepturile omului a transformat universităţile germane în focare revoluţionare. Studenţii au organizat manifestaţii de stradă, au ridicat baricade şi s-au închis în universităţi. Demonstranţii au incendiat marionete simbolice reprezentându-i pe mai marii vremii, dar şi pe adepţii lor, de exemplu Kotzebue…

În aceste condiţii, când patima a ajuns la paroxism, presa londoneză, iar mai apoi restul Europei, a dat publicităţii aşa numitul „Memoire sur l’état actuel de l’Allemagne. Acest text a iritat spiritele din cel puţin două motive:

1. A fost publicat nesemnat, denotând cel puţin lipsă de curaj şi de responsabilitate din partea autorului. Pentru lumea universitară germană, o astfel de atitudine era greu admisibilă. Studenţii, care erau crescuţi şi educaţi cu spada în mână, nu de puţine ori apărându-şi onoarea prin duel, nu concepeau să fie blamaţi de un anonim.

2. „Memoriul” prevedea necesitatea limitării drastice a drepturilor şi libertăţilor universităţilor, stabilite prin statute medievale. Se ajungea chiar la cererea de a se înfiinţa o „poliţie” universitară, de a fi desfiinţate unele universităţi şi publicaţii, socotite prea liberale. Aceste măsuri reprezentau în fapt soluţia de urmat în vederea impunerii politicii Sfintei Alianţe, influenţată de spiritul gândirii dictatoriale, mistic-ortodoxe, a ţarului Rusiei, faţă de „recalcitranta” societate germană. Văzând că presiunea străzii, o formă atenuată de terorism de masă1, nu dă

rezultat, studenţii au decis să treacă la acţiuni violente2. Într-una dintre acestea, la 23 martie 1819, în oraşul Mannheim, studentul la teologie Karl Ludwig Sand l-a

1 Cf. Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, 2003, . 2 Pentru descrierea manifestaţiilor studenţeşti, a se vedea R. Şt. Vergatti, op. cit..

www.geo

polit

ic.ro

172

înjunghiat pe von Kotzebue1. Considerând că asasinatul le contestă autoritatea, ţarul şi von Metternich,

acţionând şi sub impulsul crize de furie care-i cuprinsese, au reacţionat imediat, hotărâţi să impună ordinea. În statele din Sud-Vestul Germaniei au fost trimise trupe habsburgice. Represiunea începuse.

Studentul Karl Ludwig Sand a fost judecat, condamnat şi executat la 20 mai 1820, în oraşul Mannheim.

Ceea ce nu s-a ştiut în epocă şi s-a aflat mult mai târziu datorită investigării arhivelor este că acel „Memoire…” nu se datorase lui Kotzebue, ci tot lui Alexandru Sturdza2. Iniţial, textul, un raport diplomatic, nu a fost destinat publicităţii, ci numai lecturii conducătorilor Sfintei Alianţe. Putem presupune că datorită superbiei ţarului şi dorinţei de magnificienţă a autorului, memoriul a ajuns să fie publicat în paginile ziarelor din Anglia, apoi în Franţa şi, în fine, în Germania3. Nu s-a ajuns la rezultatul dorit: crearea unei stări de teamă între studenţi, ci, dimpotrivă, o revoltă a acestora şi chiar un gest extrem, asasinarea lui von Kotzebue, care arătase făţiş că este agent de influenţă al ţarului. Poate că el ar fi trebuit să procedeze asemeni lui von Baader: şi-ar fi salvat viaţa şi ar fi adus mai multe servicii Sankt-Petersburgului. În astfel de situaţii, păstrarea secretului asupra operaţiunilor şi persoanei agentului este esenţială pentru reuşită, întrucât, aşa cum spunea Edgar J. Hoover, un agent descoperit este bun de împuşcat. Dacă am raporta întreaga activitate a lui von Kotzebue cu rezultatele sale ca agent de influenţă în slujba ţarului, s-ar putea spune că acestea nu au fost spectaculoase, ci dimpotrivă. Cu toate acestea, imediat după dispariţia lui August von Kotzebue a urmat o represiune cumplită în toate statele din Sud-Vestul Germaniei. Protestatarii au fost siliţi să fugă, să se expatrieze fie către continentul american, fie către alte ţări europene. Mulţi dintre aceştia nu s-au mai reîntors niciodată acasă. Profesori de renume au fost şi ei obligaţi să părăsească Germania, îndreptându-se către zări unde Sfânta Alianţă nu putea ajunge. Ziarele liberale au fost interzise, iar cei care le slujeau au trebuit să plece aiurea.

Cu toate acestea, în timp, totuşi, represiunea nu a dat roadele sperate de Sankt-Petersburg şi Viena. Tineretul şi intelectualitatea germană s-au revigorat, s-au ridicat din nou împotriva opresiunii, au creat Kulturunion şi au înfăptuit unirea Germaniei, aspiraţiile lor naţionale neputând fi învinse de teroarea instituţionalizată.

Nu pot încheia fără o menţiune specială, referitoare la fiul lui August von Kotzebue, Otto, care a beneficiat de recunoştinţa Rusiei pentru serviciile aduse de tatăl său şi al cărui nume a rămas în istoria ştiinţei ca explorator al Mării Behring şi al vestului Alaskăi. BIBLIOGRAFIE Karl von Clausewitz, Vom Kriege (Berlin, 1832); Stella Ghervas, Alexandre Stourdza (1791-1854). Un intellectuel orthodoxe face à l’Occident, Genève, 1999; Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Bucureşti, 1968; Lettres inédites de Franz von Baader, ed. Eugène Susini, vol. III, Vienne, 1951; Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, 2003; Sun-Tzu, Arta războiului, Filipeştii de Târg, 2001; Radu Ştefan Vergatti, Sfânta Alianţă: Un model istorico-juridic pentru o uniune europeană, Bucureşti, 2004; George S. Williamson, What Killed August von Kotzebue? The Temptations of Virtue and the Political Theology of German Nationalism, 1789-1819, în The Journal of Modern History 72 (2000), 890-943; Zapiska grafa Ioanna Kapo d’Istria i ego slujebnoi deiatelnosti, în „Sbornik russkogo istoriceskogo obşcestva”, Petersburg, 1868.

1 Cf. George S. Williamson, What Killed August von Kotzebue? The Temptations of Virtue and the Political Theology of German Nationalism, 1789-1819, în The Journal of Modern History 72 (2000), 890-943. 2 Cf. Stella Ghervas, op. cit.. 3 Ibidem. În Germania a apărut sub titlul Denkschrift über Deutschlands jetzigen Zustand, în Europäische Annalen, Tübingen, Cota, 1819.

www.geo

polit

ic.ro

173

11 SEPTEMBRIE AL COPIILOR CRIZA COPIILOR OSTATICI DIN BESLAN - OSETIA DE NORD

- analiză de caz -

Maricel ANTIPA

Abstract: The experience of the modern terrorism from the democratic societies proved the lack of some simple solutions. There are more possibilities of counterattacking the terrorism, some of them lead in opposite directions, and others propose alternative ways for the reinforcing of the democracies and the reduction of violence. The terrorists solve their problems in their own ways, they achieve their goals and they abandon the violence only when they consider it unnecessary. Many democratic states consider domestic terrorism mainly as a problem of applying the law and of judicial control, considering the terrorists’ actions serious crimes, which must be put under the incidence of the Criminal Law. But not always imposing the law proved the right solution so other complementary measures must be taken into consideration. Without these measures it is possible for other terrorist movements to emerge from old movements’ ideologies. Adopting such educative solutions, the combination between the educational efforts showed by all society’s parts that have the attributions in this field would convince the terrorists or at least a part of them that terrorism is counterproductive and unwanted for achieving any political goals. This approach is of course full of huge difficulties and needs a large period of expectancy before bringing some results. From here we can conclude that an essential part of the democratic effort is that of giving the most effective ways for preventing the terrorism. For the twenty-first century terrorism forcing an audience lies between the correlation goal or objective (of ideological or religious nature) and the means used (of intimidation, of coercion, of setting up the terror or the fear). The most alarming and significant tendency of the international terrorism is its increasing morbidity and its inclination towards public places attacks without taking into consideration the victims. In the real world of terrorism, the democratic societies would be confronted, even in the future, with old but also with new extremist-terrorist organizations, with their tactics and their weapons. The terrorism will continue to remain in the psychological field, a unique way of fighting in what regards the strategy and also the used tactics. The present statistics can not always present the real dimensions and the importance of some terrorist actions. The new generation of conflicts will replace the contemporary military conflicts. The terrorists can purchase some sophisticated charges, like the chemical and biological weapons. On the other hand they can solve issues of logistics and communications; they can use multi-phases, or late detonation explosives, or even portable systems connected through satellite. They have the necessary knowledge to attack and neutralize the infrastructure, the IT networks, the energetic and the transport grids. The efforts made to protect these vital sectors of the society represent only a small beginning in the confrontation with the danger embodied by the new terrorism. A significant tendency, in the international terrorism and also in the domestic one in some states, is the emergence and consolidation of the terrorist groups totally or partially motivated by the religious fanaticism. In the beginning of the 70’s, all terrorist groupings that were internationally active acted on behalf of some secular believes and goals, most of them embracing an alternative of the Marxism. Until the end of the 90’s not less than a third part of the terrorist active groups had religious motivations, most of them promoting the Islamic believes. Some said that the religious fanaticism determines a great inclination towards mass murders, and the religious fanatic is inclined towards the idea of self sacrifice for the cause. In conclusion, the ideology can be far away from the reality, and the terrorists are, in the same time, more normal and more fanatics then the common individual. The change of attitude of the extremist-terrorist organizations led to the emerging of a new type of terrorism - called by some analysts “the Super-terrorism” characterized by the lack of classical “message”, the accent falling now on the huge increasing number of dead and injured and of material damages consequent to the attacks. On one hand we assist to the intensification of the terrorist acts, and on the other hand we assist to the improving of the ways they organize and unleash these attacks.

Experienţa terorismului modern din societăţile democratice a demonstrat inexistenţa unor soluţii necomplicate. Sunt mai multe posibilităţi de contracarare a terorismului: unele duc către direcţii opuse, altele propun căi alternative pentru întărirea democraţiilor şi reducerea violenţelor. Teroriştii îşi rezolvă problemele în modul lor propriu: îşi

www.geo

polit

ic.ro

174

ating scopurile şi abandonează violenţa doar când consideră că nu mai este necesară. Multe state democratice încearcă să trateze terorismul intern, în principal, ca

pe o problemă de aplicare a legii şi de control juridic, considerând acţiunile teroriste drept crime foarte serioase, care trebuie plasate sub incidenţa Codului Penal. Nu întotdeauna soluţia aplicării legii a fost completă, ceea ce impune ca aceasta să fie însoţită şi de alte măsuri. Fără aceste măsuri este posibil ca noi mişcări teroriste să renască din ideologia altora mai vechi; adoptarea unor soluţii educative, în care combinaţia efortului educaţional depus de toate organismele societăţii cu atribuţii în domeniu reuşesc să îi convingă pe terorişti sau cel puţin pe o parte din susţinătorii lor că terorismul este nedorit şi contra productiv pentru îndeplinirea unor idealuri politice. Această abordare este, desigur, presărată cu dificultăţi enorme şi necesită o perioadă destul de mare înainte de a avea rezultate. De aici rezultă că o parte esenţială a efortului democratic este acela de a oferi căile cele mai eficiente pentru prevenirea terorismului.

CUM A DEBUTAT ACŢIUNEA TERORISTĂ ? Miercuri, 01 septembrie 2004, la orele 10.20 (ora locală) un grup format din

aproximativ 30 de combatanţi, de origini diferite precum tătari, coreeni, ceceni1 şi, potrivit unor surse diferite, arabi, bărbaţi şi femei-kamikaze, înarmaţi şi purtând asupra lor centuri cu explozivi, pătrund în forţă cu ajutorul unui camion de transport militar în şcoala nr.1 din Beslam (Osetia de Nord), luând ostatici peste 1.000 de copii şi adulţi. Se baricadează în sala de sport aflată la parterul clădirii, spărgând geamurile existente pentru a evita posibila folosire a grenadelor iritant-lacrimogene sau a gazelor şi postează copii în dreptul ferestrelor pe post de scuturi umane. Deschid focul asupra forţelor de ordine aflate la faţa locului. În schimbul de focuri apar primele victime (circa 10 ostatici).

Ameninţând cu aruncarea în aer a şcolii în cazul intervenţiei forţelor de ordine, plasează încărcături explozive de mare putere în coşurile de baschet, tavanul şi podeaua sunt minate, iar pereţii sălii sunt tapetaţi cu încărcături explozive lipite cu benzi adezive. Totodată, minează întreaga clădire şi curtea interioară a acesteia. Acţiunea teroristă este confirmată de reprezentantul special al Kremlinului pentru Districtul Federal de Sud, Vladimir Iakovlev.

În Rusia femeile-kamikaze2 cecene sunt cunoscute drept „şakidki”, variata feminină din rusă pentru termenul arab care desemnează luptătorii sfinţi care îşi sacrifică viaţa. Potrivit mass-media, acestea poartă denumirea de „Văduvele negre” sau „Logodnicele lui Allah”, şi sunt pregătite să-şi sacrifice viaţa pentru a răzbuna moartea soţilor, părinţilor şi fraţilor căzuţi în confruntările de gherilă cu trupele ruseşti.

Necunoscute înainte de primul războiul cu Cecenia (1994-1996), femeile-kamikaze au participat, de la relansarea conflictului ruso-cecen în anul 1999, la cel puţin 15 atacuri teroriste. Este cunoscută participarea acestora la asediul teatrului moscovit, în octombrie 2002, când 19 dintre cei 45 de membri ai comandoului terorist

1.Potrivit lui Aslanbek Aslahanov, consilier prezidenţial al preşedintelui rus Vladimir Putin, membrii comandoului care au ocupat şcoala din Beslan reprezintă „o bandă teroristă internaţională” în legătură cu al-Qaida. 2.Participarea femeilor la operaţiunile separatiştilor are şi un precedent. Primul atentat sinucigaş la care au participat a fost cel din 7 iunie 2000, când au atacat baza militară rusă de la Alhan-Iurt soldat cu 27 de morţi. Au urmat apoi atentatele din 12 mai 2003 la Znamenskoie, nordul Ceceniei, soldat cu 60 morţi şi peste 250 de răniţi, 14 mai 2003 din Cecenia, soldat cu 18 morţi, 5 iunie 2003 din Osetia de Nord, soldat cu 20 de morţi, 5 iulie 2003 în timpul unui festival rock desfăşurat la Moscova, unde şi-au pierdut viaţa 15 persoane, 31 august 2004 la Moscova, două autoturisme-capcană au explodat la intrarea în staţia de metrou „Ruskaia”, soldate cu 10 morţi şi 50 de răniţi.

www.geo

polit

ic.ro

175

au fost femei, precum şi la aruncarea în aer a celor două aeronave de linie ruseşti pe 24 august 2004, soldate cu moartea a 90 de pasageri.

Ideea atacului asupra şcolii, se pare că ar fi aparţinut liderului cecen Şamil Basaev. Acesta a pus la punct toate detaliile operaţiunii, pas cu pas, cu participarea Al-Qaida , ţinând cont de experienţa luării de ostatici de la teatrul Dubrovka din Moscova. Finanţarea acţiunii s-a făcut prin intermediul reprezentantului Al-Qaida din Cecenia, Abu Omar As-Seif, cunoscut ca fiind unul din ideologii wahabismului.

La orele 12.40, grupul intră în contact cu autorităţile şi le aduc la cunoştinţă următoarele revendicări: retragerea urgentă a trupelor ruse din Cecenia, declararea şi recunoaşterea independenţei acesteia, precum şi eliberarea membrilor grupului terorist reţinut la Vladikavkaz, după atacul din Inguşetia, din noaptea de 21 spre 22 iunie 2004. Totodată, atacatorii solicită prezenţa preşedintelui republicii, Alexandr Dzasohov, a liderului inguş, Murat Ziazikov, şi a doctorului Leonid Rochal. Doctorul Rochal1 este medicul care a participat la negocierile cu comandoul care a luat sute de ostatici în octombrie 2002 la teatrul din Moscova şi care le-a dus medicamente şi apă ostaticilor, contribuind la eliberarea a opt copii.

Pentru a demonstra ce se petrece în clădire predau o casetă video cu înregistrări realizate în interiorul acesteia.

Sunt închise toate căile de comunicaţii din şi spre Osetia de Nord. Tratamentul aplicat ostaticilor, între care majoritatea copii, a fost dintre cele mai

dure. Timp de două zile aceştia nu au primit apă şi alimente, recurgând la gesturi disperate de a mânca petalele trandafirilor şi a soarbe picăturile de rouă de pe frunze.

Un motiv de reflecţie este faptul că, în primele două zile, oficialităţile ruse au susţinut că teroriştii ţin ostatici doar 350 de persoane, fără a lua în calcul declaraţiile localnicilor, conform cărora, în clădirea şcolii se aflau peste 1.000 de copii, femei, tineri şi vârstnici. De fapt este cunoscută inapetenţa pentru transparenţa în comunicarea publică a factorilor de decizie guvernamentali de la Moscova. Se poate pune întrebarea: de ce această diferenţă, majoră, între datele publicate iniţial şi cele recunoscute ulterior? Nu există oare o tendinţă a oficialităţilor de a minimaliza amploarea evenimentului?

RĂSPUNSUL AUTORITĂŢILOR Luarea de ostatici l-a pus pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care a

refuzat întotdeauna discuţii privind politica sa în Cecenia, în faţa unei alegeri dificile. Conform analiştilor ruşi, şeful statului s-a confruntat cu cea mai dificilă decizie a sa în calitate de şef al statului, fiind într-o „dilemă fatală”. Acesta trebuia să decidă declanşarea sau nu a unui atac împotriva unui imobil plin cu copii. Totodată, trebuia să aleagă între refuzul de a negocia cu grupările radicale din Caucazul de Nord şi modificarea politicii aplicate până în prezent, prin acceptarea revendicărilor grupului terorist. Dar, în cazul în care ar fi acceptat să discute revendicările teroriştilor, acest lucru ar fi putut fi interpretat drept un semn de slăbiciune.

În concepţia preşedintelui, prioritatea o reprezenta salvarea vieţii şi protejarea 1 După ce a colaborat la salvarea victimelor cutremurului devastator din Armenia, anul 1988, acesta a creat o brigadă de medici care acţionează în zonele de război şi în cele afectate de catastrofele naturale. Supranumit de presă „Doctorul păcii” Leonid Rochal, 71 ani, chirurg pediatru, a îngrijit copii răniţi în conflictele din Iugoslavia (1991), Georgia (1991-1992), Nagorno Karabah (1992) şi Cecenia (1994-1996). De asemenea, a acordat ajutor victimelor cutremurelor din Egipt (1993), Japonia (1995), Afganistan (1998) şi Turcia (1999), precum şi răniţilor în mai multe atentate din Rusia - Buinaksk, Kaspisk, Moscova. În octombrie 2002, a jucat rolul de mediator în timpul crizei ostaticilor de la teatrul Dubrovka, unde au fost luaţi peste 800 de ostatici, reuşind să obţină eliberarea a opt copii şi să convingă comandoul să le dea ostaticilor medicamente şi apă. Tot atunci, l-a operat pe unul dintre combatanţii ceceni.

www.geo

polit

ic.ro

176

sănătăţii persoanelor sechestrate. Toate acţiunile forţelor care vor încerca să obţină eliberarea ostaticilor vor fi consacrate şi subordonate exclusiv acestui obiectiv.

Plecând de la aceste considerente, în Beslan a fost formată o celulă de criză, coordonată chiar de preşedintele Osetiei de Nord. Concomitent cu aceasta, a fost înfiinţat un centru de coordonare a activităţilor desfăşurate de către unităţile implicate în operaţiunile de eliberare a ostaticilor. Personalul care a încadrat acest centru era format din oficiali ai agenţiilor de securitate, reprezentanţi ai Ministerului de Interne şi ai FSB, precum şi comandanţi ai Armatei 58. Sarcina prioritară a centrului era stabilirea cât mai urgentă a legăturii cu membrii comandoului pentru a asigura eliberarea cât mai rapidă a ostaticilor.

După 2 ore şi 24 de minute de la declanşarea acţiunii teroriste, încep operaţiunile de negociere. Muftiul Osetiei de Nord, Ruslan Valgatov, a intrat personal în legătură cu teroriştii, dar aceştia au refuzat să discute cu acesta. Demnitarul musulman a dorit să înceapă un dialog cu teroriştii, dar aceştia au comunicat că nu vor să negocieze decât cu preşedintele Osetiei de Nord şi cel al Inguşetiei.

Negociatorii, printre care s-a numărat şi ministrul de interne al Osetiei de Nord, au pus accentul pe convingerea teroriştilor să elibereze copii reţinuţi în sala de sport, să accepte hrană şi medicamente pentru aceştia şi să permită evacuarea corpurilor neînsufleţite ale persoanelor ucise. Negociatorii s-au confruntat cu o situaţie extrem de gravă. Componenţii comandoului erau persoane care dădeau dovadă de cruzime. S-a negociat de 10-15 ori pe zi, dar nu s-a permis furnizarea către ostatici a alimentelor, apei şi medicamentelor.

Pe timpul negocierilor, un grup de aproximativ 30 de copii care s-au ascuns la începutul crizei, reuşesc să iasă din şcoală. Pentru a preveni acţiunile forţelor speciale, şeful comandoului, identificat ulterior ca fiind Ruslan Kucibarov, anunţă că vor ucide câte 50 de copii pentru fiecare combatant anihilat de lunetiştii ruşi. Negocierile continuă, concomitent cu apariţia primelor tiruri de arme automate şi explozii izolate. Alţi 15 copii reuşesc să evadeze din incinta şcolii.

În după amiaza zilei de joi, 2 septembrie, orele 17.07, comandoul eliberează 26 copii şi femei, menţinându-şi cererile iniţiale şi ameninţând cu executarea ostaticilor.

Vineri, 3 septembrie, orele 11.46, comandoul cere ca preşedintele Osetiei să recunoască independenţa Ceceniei. Neprimind nici un răspuns din partea acestuia, teroriştii declanşează unele din dispozitivele explozive pentru a grăbi luarea deciziilor. În acest timp, un alt grup format din adulţi şi copii reuşesc să scape din şcoală, ceea ce efectiv îi obligă pe membri comandoului să deschidă focul asupra lor, rănindu-i pe mulţi dintre fugari. Aceştia se adăpostesc în spatele forţelor ruseşti care ripostează la rândul lor, moment în care celula de criză decide începerea intervenţiei.

Având în vedere situaţia creată, numărul mare al ostaticilor, componenţa, dispunerea şi dotarea comandoului, precum şi a posibilităţilor limitate de acţiune în forţă, autorităţile ruse aveau la îndemână mai multe variante de acţiune pentru soluţionarea crizei, astfel:

- o primă variantă ar fi constat în acceptarea cererilor teroriştilor fără nici o acţiune a forţelor speciale (precedentul a fost în anul 1995, când a fost aprobat un astfel de scenariu la acţiunea de la Budionovsk);

- a doua variantă s-ar fi axat pe acceptarea formală a cererilor teroriştilor, părăsirea şcolii de către aceştia şi neutralizarea (lichidarea) acestora pe itinerariile de deplasare. Variantă mai complicată deoarece impunea identificarea celor mai optime soluţii, atât prin dispunerea forţelor de intervenţie cât şi prin folosirea celor mai eficiente modalităţi de neutralizare;

www.geo

polit

ic.ro

177

- a treia variantă ar fi impus şantajarea membrilor comandoului cu arestarea şi uciderea rudelor acestora. Având în vedere fanatismul teroriştilor, şansele ca ostaticii să fie eliberaţi erau practic nule;

- a patra variantă ar fi constat în asaltul condiţionat de faptul că nu s-ar fi reuşit, din diferite motive, aruncarea în aer a sălii de sport. Se puteau avea în vedere folosirea unor metode incapacitante sau administrarea de substanţe medicamentoase care sa anihileze simţurile teroriştilor, dar cu efecte puternice asupra copiilor;

- a cincia variantă, şi cea mai dură, putea fi folosirea asaltului direct al trupelor SPEŢNAZ în colaborare cu forţele speciale ruse, unitatea „ALFA”, de salvare a ostaticilor, considerată elita elitei - etalonul suprem în materie de precizie militară şi sânge rece, direct subordonată Serviciului Federal de Securitate şi detaşamentelor speciale „VITEAZ” şi „RUSIA” din cadrul Districtului Caucazul de Nord.

Cei aproximativ 800 de luptători ai forţelor speciale urmau să realizeze în ascuns, pe timp de noapte, dispozitivele de blocare şi de asalt în apropierea şcolii. Riscul cel mai mare ar fi fost pe timpul intrării echipelor de asalt în clădire, de vreme ce teroriştii anunţaseră, în prealabil, că vor arunca în aer întreaga şcoală.

Potrivit Serviciului Federal de Securitate această variantă este exclusă.

DESFĂŞURAREA OSTILITĂŢILOR Intervenţia forţelor speciale Pretextul intervenţiei forţelor speciale se pare că ar fi fost momentul în care,

probabil, teroriştii au detonat încărcăturile explozive amplasate în sala de gimnastică şi au început să tragă asupra ostaticilor care au încercat să evadeze, pe fondul înaintării militarilor ruşi din cadrul Armatei a 58-a ruse, trimişi să evacueze trupurile ostaticilor executaţi.

Teroriştii au mizat pe repetarea scenariului desfăşurat la teatrul moscovit, în anul 2002, prin punerea forţelor speciale de intervenţie ruse în situaţia conform căreia opinia publică să creadă că acestea au provocat baia de sânge, nu iniţiatorii actului terorist! Merită menţionat şi comentariul analistului rus Alexander Goltz, care a declarat că preşedintele Putin „a arătat, de o manieră clară, că de fiecare dată când trebuie să aleagă între umilirea statului rus şi pierderea de vieţi omeneşti”, el optează pentru a doua variantă. Este o afirmaţie care a fost etichetată de către analiştii occidentali ca fiind cinică, aducând serioase prejudicii de imagine liderului de la Kremlin.

Vineri 3 septembrie 2004, orele 14.00, patru elicoptere de atac aparţinând forţelor ruseşti au început să survoleze şcoala. Concomitent, forţele speciale dărâmă acoperişul acesteia şi pătrund în interior. Se procedează imediat la aruncarea în aer a unor pereţi interiori pentru a asigura ieşirea sutelor de captivi din sala de sport şi vestiarul şcolii, deoarece era cunoscut faptul că imobilul şi curtea interioară erau minate de către terorişti. Evacuarea copiilor s-a desfăşurat fără probleme, dar mulţi dintre aceştia au fost căzut victime acoperişului prăbuşit, pereţilor aruncaţi în aer şi dispozitivelor explozive lipite cu benzi adezive care s-au desprins.

Spre surprinderea celor aflaţi la faţa locului, cei care ieşeau din clădire, mulţi într-o stare avansată de slăbiciune, erau dezbrăcaţi complet sau doar cu lenjeria intimă, dând naştere la tot felul de speculaţii privind umilinţele la care au fost supuşi. Timp de 32 de minute se desfăşoară acţiuni interioare fiind auzite explozii şi tiruri de arme automate. Grupul terorist s-a divizat în echipe, una dintre acestea

www.geo

polit

ic.ro

178

rămânând în şcoală să acopere retragerea celorlalte. Trei membri ai comandoului se refugiază împreună cu câţiva ostatici în pivniţa şcolii, de unde continuă să ducă lupta cu forţele speciale. O parte din membrii grupului terorist rup lupta şi se regrupează într-o clădire din vecinătatea şcolii, de unde continuă să execute foc asupra forţelor speciale. La orele 14.32, şcoala este sub controlul forţelor speciale.

Timp de mai multe ore se desfăşoară acţiuni împotriva teroriştilor aflaţi în cele două locaţii şi care depun o rezistenţă îndârjită. La orele 20.26, rezistenţa acestora este neutralizată, majoritatea teroriştilor fiind lichidaţi sau arestaţi, iar la orele 22.39, operaţiunea forţelor speciale este declarată încheiată.

Dinamica evenimentelor nu a fost nicidecum clarificată, şi nu credem că va fi vreodată.

BILANŢUL ACŢIUNII DE INTERVENŢIE La sfârşitul operaţiunii au fost peste 1.000 de morţi şi răniţi. 260 de persoane

au fost date dispărute. Cei dispăruţi ar putea fi regăsiţi printre zecile de cadavre mutilate sau calcinate rămase la locul dezastrului.

După tragicul deznodământ al atacului terorist serviciile de informaţii ruseşti s-au concentrat pe identificarea, capturarea şi, după toate probabilităţile, lichidarea organizatorilor acestuia. Potrivit unor surse din cadru serviciilor de informaţii, teroriştii ceceni ar fi fost conduşi de Dodu Umarov1, fost ministru al securităţii de stat din Cecenia. De asemenea, la acţiune ar fi participat un alt cunoscut insurgent cecen, Magomed Evloev, numit „Magas”. Acesta a fost împreună cu Şamil Basaev, unul dintre organizatorii atacului din Inguşeţia, din noaptea de 21 spre 22 iulie.

UNELE CONCLUZII CARE SE IMPUN A FI MENŢIONATE 1. Ceea ce s-a petrecut pe timpul asediului asupra şcolii a semănat mai

degrabă cu o tentativă - nu cu un atac - cu o acţiune de neutralizare măcar a unora dintre terorişti sau de salvare a unora dintre ostatici.

2. Practica mondială a forţelor speciale are în vedere, imediat ce apar primele victime printre ostatici, să se lanseze atacul. Este absurd să se mai aştepte. Din acest moment, acţiunea forţelor speciale nu mai poate fi oprită. În cazul operaţiunii de la Beslan, cele două explozii care s-au auzit în interiorul clădirii au „detonat” situaţia, devenind semnalul pentru intrare în acţiune. Acţiunea nu a fost una planificată, ci o eliberare forţată a ostaticilor.

3. Se pare că teroriştii au plasat arme şi muniţii în şcoala din Beslan înainte de declanşarea luării de ostatici. Au deschis ascunzătorile de arme la scurt timp după ocuparea şcolii. Potrivit unor informaţii din rândul serviciilor secrete, după finalizarea operaţiunilor a fost descoperită o mare cantitate de explozivi şi mine, iar geniştii armatei ruse au dezamorsat patru dispozitive explozive artizanale, alcătuite din 450-500 grame exploziv, şuruburi, piuliţe şi alte obiecte metalice ascuţite.

4. Persoanele civile înarmate, de altfel foarte bine intenţionate şi motivate să prevină fuga teroriştilor de la locul faptei, au creat o anarhie totală, dezordine şi nesiguranţă în zonele din imediata vecinătate a şcolii, ducând uneori la confuzii nedorite şi punând forţele de ordine în mare dificultate.

5. Informaţiile privind acţiunile în curs de desfăşurare a forţelor speciale au fost aduse la cunoştinţa miliţiei locale, ceea ce ar fi putut duce la deconspirarea acestora şi nerealizarea surprinderii.

1 Doku Umarov - în vârstă de 40 ani, a intrat în vizorul organelor de ordine pe când avea 17 ani, fiind condamnat pentru crimă. A fost desemnat în anul 2002, comandant al Frontului de Sud-Vest, în fruntea a cinci mii de luptători. Este suspectat de răpire de persoane cu solicitarea de răscumpărare.

www.geo

polit

ic.ro

179

6. Incapacitatea serviciilor secrete ruseşti de a infiltra agenţi în cadrul grupărilor de separatişti ceceni, concomitent cu înlăturarea fisurilor de securitate existente în actualul sistem corupt. Reforma de la vârful structurilor de securitate trebuie să afecteze obligatoriu şi baza acestora, opacă şi inflexibilă, tributară modului de gândire rigorilor Războiului Rece.

7. Ignorarea comunicării tipice unor negocieri pentru care, în alte state, sunt abilitaţi profesionişti cu experienţă în rezolvarea situaţiilor de criză teroristă, a condus la decizii luate sub presiunea timpului, declanşând acţiuni previzibile cu o finalitate tragică.

8. Acţiunea în sine a fost o improvizaţie totală, putându-se impune forţelor speciale ruseşti „amatorismul” de care au dat dovadă în rezolvarea crizei. Trupele ruse au făcut ceea ce ştiau cel mai bine. În loc să execute „loviturile chirurgicale“ cerute de astfel de împrejurări, au tras în toate direcţiile cu o putere mare de foc. A rezultat uciderea a 40% din ostatici, alţi 40% fiind răniţi - o proporţie şocantă.

9. Responsabilitatea pentru rezultatul dezastruos aparţine şi forţelor speciale ruseşti, care au ratat operaţiunea de salvare şi au exacerbat tragedia.

Actualele metode folosite de forţele speciale ruse pentru ducerea operaţiunilor militare împotriva teroriştilor nu mai sunt de actualitate, impunându-se găsirea şi adoptarea unor noi modalităţi punctuale pentru neutralizarea teroriştilor fanatici, având în vedere capacitatea acestora de a învăţa mai repede şi a-şi adapta modurile de acţiune potrivit scopurilor, prin folosirea aparaturii ultramoderne. Odată cu creşterea eficienţei se va reduce şi numărul de victime colaterale.

10. Prima greşeală a constat în strategia generală de abordare a crizei. Se impunea să fie cunoscut faptul că, în situaţia în care guvernul rus a exclus atacul militar asupra şcolii, pregătirile de intrare rapidă în clădire ar fi trebuit să fie făcute. Lucru care nu s-a întâmplat. În momentul deschiderii focului de către terorişti, forţele speciale încă analizau direcţiile de declanşare a atacului şi nu cunoştea nici dispunerea teroriştilor care urmau să fie anihilaţi. Rezultatul a fost 10 ore de schimburi de focuri, cale ce a generat foarte multe victime.

11. Concepţia eronată a militarilor ruşi nu acoperă numai răspunsul la atacurile teroriste dar şi strategia de prevenire a acestora. Potrivit dr. Jonathan Eyal1, „în ultimii 10 ani de război în Cecenia, mii de tineri şi neexperimentaţi soldaţi ruşi au fost trimişi într-un teritoriu nefamiliar, unde au fost măcelăriţi instantaneu. Ca răspuns, Moscova a nivelat cu bombardamente oraşe şi sate întregi, locuite acum aproape exclusiv de bătrâni, după ce au fost abandonate de bărbaţii mai tineri, care s-au refugiat în munţi să continue lupta. Dacă ar exista vreodată o cale mai sigură de încurajare pe mai departe a actelor teroriste, militarii ruşi au inventat-o”.

12. Conform analiştilor occidentali principala cauză a tragediei a fost lipsa de coordonare între poliţie, armată, grupurile paramilitare şi forţele speciale ruse, fiecare aflate sub controlul unor direcţii diferite.

13. Între trupele Ministerului de Interne, ale Ministerului Apărării şi forţele FSB există foarte puţină coordonare. Indiciile iniţiale sugerează că structura divizată de comandă a forţelor ruse nu a fost nici ea de ajutor. Forţele „ALFA”, de exemplu, aveau propriile lor planuri de intrare în clădire, dar acestea nu au fost împărtăşite cu unităţile de comando centrale, aflate în zona acţiunii, sau cu trupele regulate care asigurau cordonul de securitate în jurul şcolii. Există posibilitatea ca unele dintre victime să fi fost lovite de focurile încrucişate trase de către cei care trebuiau să le salveze.

1 Dr. Jonathan Eyal - Directorul Institutului Regal al Marii Britanii în domeniul apărării şi securităţii.

www.geo

polit

ic.ro

180

Aceste gafe nu sunt unice. În toate crizele cu luare de ostatici anterioare, forţele ruse au folosit excesiv şi ineficient puterea de foc, lucru care s-a soldat cu moartea mai multor ostatici.

14. Adaptarea şi flexibilitatea FSB la noua ameninţare geo-strategică a terorismului internaţional.

15. În pofida resurselor masive învestite în pregătirea şi antrenarea forţelor speciale, acestea mai sunt încă tributare conceptului de război total, în loc de a folosi arta puterii de foc mici, aplicată precis.

16. Trecerea la un sistem de codare a gradului de pericol terorist bazat pe culori (identic cu sistemul folosit de către Statele Unite ale Americii), concomitent cu întărirea controalelor la punctele de intrare în ţară a cetăţenilor străini.

17. Revizuirea mecanismelor de putere în sfera structurilor de securitate, prin racordarea legislativă la provocările asimetrice, concomitent cu reînnoirea radicală a întregii politici din Caucazul de Nord. Totodată, autoritatea de stat trebuie să-şi modifice radical mecanismul de funcţionare în scopul prevenirii crizelor.

18. Îndepărtarea principalilor reprezentanţi ai separatiştilor ceceni ar crea o breşă pentru extremiştii criminali de a acţiona oriunde împotriva intereselor Rusiei.

19. Evitarea lansării unei contraofensive violente asupra Ceceniei, deoarece aceasta ar risca să alimenteze noi resentimente şi ura cecenilor contra politicii represive a Rusiei.

20. Revizuirea întregii strategii a Rusiei în Caucaz, nu doar pentru a face faţă viitoarelor provocări teroriste, ci pentru a preveni crearea de noi organizaţii teroriste.

RUSIA ÎN RĂZBOI CU TERORISMUL INTERNAŢIONAL Luarea de ostatici din Osetia de Nord este doar cea mai recentă acţiune teroristă

dintr-o serie de atacuri care au inclus două explozii în Moscova şi prăbuşirea a două avioane de pasageri. Toate aceste acţiuni conturează o imagine sumbră a situaţiei din Rusia şi ridică, sau mai corect acutizează, cel puţin trei probleme diferite ca amploare şi importanţă - psihologică, organizatorică şi politică. Ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov a apreciat că „ni s-a declarat război de către un inamic invizibil şi fără o linie a frontului”. În aceste condiţii, toată lumea vorbeşte de sporirea măsurilor de securitate, de Islam şi de ceceni, însă lucrurile sunt mai complicate, deoarece problema terorismului modern apare peste tot.

„Brigada Istanbuli”, care nu îşi are sediu în Rusia, a revendicat atacul de staţia de metrou din Moscova, din 31 august 2004, după ce şi-a asumat responsabilitatea pentru prăbuşirea celor două aeronave de pasageri, la 24 august 2004.

Preşedintele Putin a afirmat că în atentatele de la bordul aeronavelor ar fi implicate grupări care au legătură cu reţeaua Al-Qaida . Prin urmare, ultimul atac de Moscova şi luarea de ostatici din Osetia de Nord pot fi considerate episoade ale războiului dintre civilizaţia modernă şi o nouă ameninţare - terorismul internaţional.

Nu numai Rusia a fost luată prin surprindere de această situaţie. Majoritatea statelor puternic industrializate nu sunt pregătite să combată terorismul în mod eficient, chiar dacă depun multe eforturi în această direcţie. Nici măcar alocarea unor bugete foarte mari şi tehnologia foarte sofisticată nu sunt suficiente pentru a rezolva această problemă. Teroriştii sinucigaşi s-au transformat într-una dintre cele mai de temut arme ale terorismului internaţional. Nici o structură antiteroristă nu ştie cum să facă faţă acestei forţe malefice. De asemenea, doctrina islamului clasic nu este pregătită să lupte eficient împotriva terorismului. Combatanţii refugiaţi în moschei sau cimitire musulmane din Cecenia şi Irak demonstrează cât de mult

www.geo

polit

ic.ro

181

extremiştii islamişti s-au îndepărtat de Coran. Potrivit experţilor în antiterorism, teroriştii kamikaze care au executat atentatele

din Rusia provin din Cecenia, dar nu au fost antrenaţi în această ţară, pentru că nu este tipic cecenilor să încurajeze femeile să ucidă. Transformarea femeilor în terorişti sinucigaşi, finanţarea pregătirii acestora şi organizarea unor operaţiuni teroriste au început în străinătate, unde sunt de obicei antrenaţi membrii grupărilor teroriste.

Rusia este doar o parte dintr-un vast teritoriu pe care se desfăşoară războiul împotriva terorismului. În mod evident, se preconizează un război de lungă durată şi care poate să nu fie încununat de victorie. Societatea civilă rusă este terifiată de ideea terorismului inevitabil, care a început deja constant să facă victime.

În plus, eforturile coaliţiei antiteroriste internaţionale sunt în continuare necoordonate. Ţările europene, care încă nu au devenit ţinte ale atacurilor teroriste, desfăşoară deja ample activităţi operaţionale pentru a depista teroriştii, a-i opri înainte să lovească şi de a-i localiza după atacuri.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE Terorismul acestui început de mileniu este un fenomen unitar, coordonat la

nivel mondial şi motivat exclusiv de fanatismul religios. De fapt, terorismul nu a fost niciodată monopolul unei singure ideologii, de puţine ori mobilul său fiind de origine religioasă. De cele mai multe ori revendicările au fost de natură politică sau teritorială.

Având în vedere divizarea lumii arabe, bin Laden încearcă să adune în jurul său toate facţiunile radicale musulmane - dar este destul de greu de crezut acest lucru - având în vedere că terorismul islamist nu poate deveni o structură monolitică, atât timp cât există priorităţi de natură teritorială sau politică, divergenţe doctrinare etc.

Lupta împotriva terorismului este o confruntare asimetrică. Aceasta poate fi definită ca fiind „compensarea superiorităţii tehnologice a adversarului prin mijloace diverse”1 - atentate, terorişti sinucigaşi, autovehicule capcană etc.

În contextul ultimelor atacuri teroriste care au afectat Rusia, în cadrul unei reuniuni extraordinare a Guvernului de la Moscova, la care au participat şi liderii celor 89 de regiuni şi republici ai Federaţiei, preşedintele Putin a anunţat întărirea controlului centralizat al Kremlinului asupra tuturor regiunilor ţării, ca parte necesară a războiului împotriva terorismului. Totodată, s-ar putea recurge şi la strategia „războiului preventiv”. Războiul împotriva terorismului internaţional este o confruntare preventivă - cunoscută ca fiind o componentă a ceea ce astăzi poartă numele de „doctrina Bush”. Războiul preventiv reprezintă o inovaţie în dreptul internaţional statornicit după cel de-al doilea război mondial cu contribuţia decisivă a S.U.A.2

Principiul non-intervenţiei militare este înlocuit cu principiul intervenţiei. Războiul împotriva terorismului se transformă într-o confruntare perfect simetrică îndreptat împotriva statelor. În acest context, Moscova dă semne că se poate trezi din letargia doctrinară. Războiul împotriva terorismului a fost îmbrăţişat fără rezerve de liderul de la Moscova copiind strategia neoconservatorilor de la Washington. Invocând securitatea naţională, preşedintele va putea decide ce state considerate ostile va putea ataca. Sunt vizate fostele republici sovietice din Asia Centrală şi Caucaz care, datorită rutelor petrolului caspic, au atras interesul S.U.A. Se poate vorbi deci, de o luptă pentru resurse, camuflată, dacă este nevoie, în lupta împotriva terorismului. În acest sens, Rusia ar urma să investească în anul 2005, aproximativ cinci miliarde de dolari pentru perfecţionarea sistemului naţional de securitate. 1 Cf.General de brigadă dr. Mihail E. Ionescu - Axele secolului XXI, Monitor Strategic, anul III, Nr.1-2/2002. 2 Cf.General de brigadă dr. Mihail E. Ionescu - Opere citate.

www.geo

polit

ic.ro

182

În ceea ce priveşte atacurile preventive asupra bazelor teroriste, se va încerca, probabil, lichidarea acestora din toate regiunile lumii, urmând să fie alese mijloacele de atac reprezentative, determinate de situaţia concretă din fiecare zonă a globului.

Şeful Statului Major General al Forţelor Armate al Federaţiei Ruse, generalul Iuri Baluievschi, a declarat, la întâlnirea pe care a avut-o cu comandantul suprem al forţelor Alianţei Nord-Atlantice pentru Europa, generalul James Jones, că NATO şi Rusia trebuie să-şi intensifice colaborarea împotriva terorismului, plecând de la premisa că în prezent nu avem de-a face cu terorişti izolaţi, ci cu terorism la nivel internaţional, şi numai acţiunile comune pot opri acest flagel al secolului al XXI-lea.

Reacţia cecenilor nu s-a lăsat aşteptată. Reprezentantul independentiştilor ceceni din Europa de Vest, Ahmad Zakaev, a criticat în termeni duri schimbarea de strategie a Rusiei. „Este o ameninţare la adresa Europei”, a apreciat Zakaev. „Acum Rusia va încerca să lichideze pe cecenii din Occident. Nu exclud ca ceea ce s-a întâmplat în Qatar (serviciile speciale ruseşti l-au lichidat pe fostul preşedinte cecen Zelimhan Yandarbiev) să se întâmple oriunde în Europa”, a declarat emisarul cecen. Rusia este deci pregătită să atace bazele teroriste din orice regiune a lumii.

Luptătorii ceceni au anunţat, prin site-ul Kavcazcenter, că vor oferi suma de 20 milioane de dolari SUA oricărei persoane, organizaţie sau ţară care va ajuta în mod activ autorităţile cecene să îl captureze pe preşedintele Rusiei. Anunţul a fost semnat de „Centrul antiterorist al republicii Cecenia”, parte a guvernului condus de Aslan Mashadov, nerecunoscut de Rusia. Totodată, au sugerat că atacul ar fi putut fi organizat de către o organizaţie islamistă din Osetia de Nord, „Jama’At”.

Anunţul a apărut la doar câteva ore după ce Serviciile de Securitate Federale au promis, după modelul deja cunoscut al FBI-ului, că vor oferi echivalentul a 10 milioane de dolari în schimbul oricărei informaţii care ar conduce la neutralizarea liderilor cecenilor, Şamil Basaev şi Aslan Mashadov. Cei doi lideri sunt consideraţi comanditarii atacului terorist de la Beslan. Totuşi, liderul politic al separatiştilor ceceni, Aslan Mashadov, a negat, în mai multe rânduri, orice implicare în acest atac.

„Rusia este angajată în prezent într-un război fără adversari vizibili şi fără linie de front” a declarat ministrul rus al apărării, Serghei Ivanov, însă opţiunea militară nu poate înfrânge terorismul.

Criza cecenă pare să fie dezastrul fără sfârşit al Federaţiei Ruse. Dacă nu se conştientizează că singura şansă posibilă de rezolvare a conflictului cecen este includerea zonei în campania internaţională antiteroristă, şi nu se acceptă cooperarea cu SUA şi cu întreaga coaliţie antiteroristă, Rusia se va scufunda, măcinată fiind de ameninţarea teroristă.

Extinderea şi amplificarea conflictului, faptul că regimul de la Moscova nu găseşte încă o soluţii practice, demonstrează clar că ameninţarea cecenă este prioritatea numărul unu de securitate naţională a Rusiei.

PERSPECTIVE DE MANIFESTARE A TERORISMULUI Statisticile actuale nu pot surprinde întotdeauna dimensiunile reale şi

importanţa unor acţiuni teroriste. Noua generaţie de conflicte va înlocui conflictele militare contemporane. Teroriştii pot achiziţiona şi intra în posesia unor încărcături sofisticate, cum sunt armele chimice şi biologice. Totodată, aceştia pot să rezolve probleme complicate de logistică şi de comunicaţii, să folosească explozivi cu efect întârziat sau polifazici ori sisteme portabile de legătură prin satelit. Deţin pregătirea tehnică necesară pentru a ataca şi neutraliza infrastructura, reţelele informatice, grilele energetice şi de transport.

www.geo

polit

ic.ro

183

Eforturile depuse pentru protejarea acestor sectoare vitale ale societăţii nu reprezintă nici măcar un început în înfruntarea pericolului reprezentat de noul terorism.

Experţii Observatorului Internaţional al Terorismului din Paris au făcut ample referiri la utilizarea de către unele mişcări islamiste a aşa-numitului „tehnoterorism”, adică utilizarea unor metode ale tehnicii avansate, cum ar fi comunicaţiile prin satelit, poşta electronică şi Internetul. Aceştia au dezvăluit pericolul reprezentat de intensificarea relaţiilor şi colaborării militare între mişcările islamiste extremiste şi organizaţiile teroriste internaţionale, care nu au nici o legătură cu islamul, atrăgând, totodată, atenţia asupra pericolului care va ameninţa în următorii ani întreaga lume, rezultat al cooperării dintre acestea şi mafia rusă, prin intermediul căreia pot intra în posesia armei nucleare şi a celei bacteriologice.

Pentru perioada următoare, analiştii prevăd o creştere alarmantă a acţiunilor extremist-teroriste, ca urmare a reacţiei de răspuns a comunităţii internaţionale la atentatele din 11 septembrie 2001. În acest context, ne putem aştepta la o diversificare a formelor, metodelor, procedeelor şi mijloacelor de acţiune, un rol important revenind, probabil, mijloacelor chimice şi biologice, precum şi celor informatice, mizându-se, în mod deosebit pe impactul psihologic al acestora asupra opiniei publice. Totodată, vor fi influenţate şi relaţiile internaţionale, determinate de reevaluările probabile ale riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi globale, precum şi redefinirea priorităţilor comunităţii internaţionale faţă de acestea.

La începutul acestui mileniului, 99% din conflictele armate semnificative sunt intrastatale, majoritatea având la origine o componentă etnică sau religioasă. Cauzele trebuiesc căutate nu numai în rivalităţile şi ura etnică, ci şi în structura sistemului internaţional postbelic. Suntem acum martorii răspândirii unei „noi dezordini mondiale”, în care conflictele profunde etnice şi etnico-religioase au devenit caracteristice din Balcani şi Caucaz până în Asia de Sud şi Africa Centrală. În mod tipic, aceste confruntări armate sunt întreţesute cu teroarea în masă, purificarea etnică şi desconsiderarea totală a legilor umanitare internaţionale.1

O altă tendinţă semnificativă, atât în terorismul internaţional, cât şi în cel intern din unele state este emergenţa şi consolidarea grupărilor teroriste pe deplin sau în parte motivate de fanatismul religios. La sfârşitul anilor ’70, toate grupările teroriste active la nivel internaţional acţionau în baza unor credinţe şi scopuri seculare, majoritatea profesând o variantă de marxism. Până la sfârşitul anilor ’90, nu mai puţin de o treime din grupările teroriste active aveau motivaţii religioase, majoritatea promovând credinţe islamice. S-a susţinut că fanatismul religios determină o mai mare aplecare spre crimele de masă, iar fanaticul religios este înclinat spre ideea sacrificiului propriei vieţi pentru cauză. Concluzia care poate fi menţionată este aceea că ideologia poate fi în afara realităţii, iar teroriştii sunt, în acelaşi timp, mai normali şi mai fanatici decât individul obişnuit.

Schimbarea de atitudine a organizaţiilor extremist-teroriste a condus la apariţia unui nou tip de terorism - denumit de unii analişti, „Superterorism" caracterizat de lipsa "mesajului" clasic, accentul punându-se pe creşterea, până la proporţii greu de imaginat, a numărului de morţi şi răniţi sau ale pagubelor materiale consecutive respectivelor atentate. Totodată, asistăm pe de o parte la o intensificare a actelor teroriste, iar pe de altă parte la un rafinament deosebit al organizării şi declanşării acestora. Pe fondul lărgirii coaliţiei internaţionale de luptă împotriva terorismului şi a intensificării acţiunilor concertate asupra organizaţiilor teroriste sunt de aşteptat 1 Cf. Culegere de studii - Terorismul - Istoric, forme, combatere, Bucureşti, Editura Omega, 2001.

www.geo

polit

ic.ro

184

unele mutaţii în strategia terorismului internaţional1, astfel: - acoperire mediatică extensivă pentru mondializarea evenimentelor de violenţă politică; - realizarea surprinderii generalizate cu caracter de dezorientare publică; - lipsa recunoaşterii oficiale pentru inducerea sindromului „adversarului nevăzut”; - putere de disimulare draconică; - alegerea ţintelor de mare audienţă pentru determinarea unei game largi de reacţii

publice; - spulberarea strategiilor de invulnerabilitate; - crearea unui deficit de credibilitate a statului în plan intern şi extern; - confruntare internaţională prin impunerea reciprocă a „sindromului de reputaţie”; - efectul sinergetic, dincolo de statul-ţintă.

Pentru terorismul secolului XXI forţarea unei audienţe se află în corelaţia scop sau obiective (de natură ideologică sau religioasă) şi mijloacele întrebuinţate (de intimidare, de coerciţie, de instaurare a terorii sau fricii).

Cea mai îngrijorătoare şi semnificativă tendinţă a terorismului internaţional este letalitatea sa crescândă şi înclinaţia spre atacuri în locuri publice, fără a ţine seama de victime. În lumea reală a terorismului, societăţile democratice vor fi nevoite să se confrunte, în continuare, atât cu vechile cât şi cu noile grupări şi organizaţii extremist-teroriste, cu tacticile şi armele pe care acestea le folosesc. Terorismul va continua să rămână în domeniul influenţei psihologice, un mod unic de luptă atât ca strategie, cât şi ca tactici.

1 Cf.Gl.bg.dr.Constantin Onişor - Arta strategică a securităţii şi integrării europene, Şcoala de Aplicaţie pentru Tancuri şi Auto, Piteşti, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

Puncte de vedere

185

„DUBLA ARTICULARE”, IDEOLOGICO-PRAGMATICĂ, A GEOPOLITICII REPUBLICII ISLAMICE IRAN

ÎN SPAŢIUL ARABO-MUSULMAN

Marius I. LAZĂR

Până în 1979, Iranul a reprezentat unul dintre pilonii strategiei americane de limitare a influenţei sovietice în Orientul Mijlociu dar, totodată, a avut şi vocaţia unui lider regional. După revoluţia islamică, ce a dus la instaurarea regimului lui Khomeyni, geopolitica iraniană pare a se desfăşura într-o dublă direcţie. Pe de o parte, Iranul va deveni de acum promotorul unor politici islamiste în lumea arabo-musulmană, încercând să o antreneze în acelaşi proces revoluţionar, care să impună regimuri ce să se revendice de la principiile islamice. Pe de altă parte însă, Iranul continuă să-şi păstreze aceleaşi deziderate geopolitice etatiste clasice: o poziţie dominantă în Golf, stabilirea unor politici de echilibru regionale prin care să fie anulată o destabilizare a poziţiei iraniene, limitarea influenţei sovietice şi, de acum, americane. După 1989, tendinţa pragmatică va căpăta o tot mai mare pondere în acţiunile Teheranului, în defavoarea imperativelor ideologice; Iranul refuză totuşi să-şi sacrifice caracterul teocratic şi fundamentele islamice, pe care încearcă să le apere printr-o politică de înarmare nucleară.

Potrivit analistului François Thual, politica externă şi în general strategiile geopolitice ale Republicii islamice se bazează pe o „dublă articulare”: mai întâi pe „un empirism precaut… al cărui prim obiectiv rămâne securitatea internă şi externă a ţării şi stabilitatea frontierelor”, iar apoi pe faptul că „Iranul se vrea liderul mondial al revoluţiei islamice, în numele unui „pan-shī’ism” care are ca obiectiv nu numai coordonarea comunităţilor shī’ite ci de a restaura Islamul shī’it în sânul lumii musulmane în perspectiva unei islamizări generale a lumii”1. Această dublă dimensiune ideologico-pragmatică, tipică de alminteri spaţiului islamic, pare a fi una dintre grilele în care poate fi citită istoria diverselor entităţi statale care s-au succedat în ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan: „balanţa între ideologie şi pragmatism în deciziile practice ale politicii externe iraniene a fost una dintre cele mai persistente, intrinseci şi dificile caracteristici în întreaga istorie iraniană, din secolul 6 î.e.n., de când s-a format statul iranian, până în zilele noastre”2.

Totuşi, motivaţiile politicii externe a Teheranului post-revoluţionar au rămas un subiect controversat în literatura de specialitate. Există în general două şcoli de abordare: una care consideră că ideologia islamistă nu este decât o simplă retorică care maschează şi promovează în alt limbaj aceleaşi imperative geopolitice etatice ale Iranului aşa cum apar ele încă de la sfârşitul secolului XIX, cealaltă, care creditează primordial importanţa fundamentelor teologice ale statului iranian şi politicii externe iraniene bazată pe extinderea mondială a Islamului shī’it. Reprezentativă pentru prima tendinţă este analiza lui E. Abrahamian, care consideră că teoriile şi acţiunile lui Khomeyni trebuie desemnate mai degrabă sub termenul de „populism”: „Teza centrală a acestei cărţi este că „populism” e un termen mai apt pentru a descrie pe Khomeyni, ideile şi mişcarea sa, deoarece acest termen este asociat cu adaptabilitate ideologică şi flexibilitate intelectuală, cu proteste politice împotriva ordinii existente şi cu soluţii socio-economice ce alimentează opoziţia meselor faţă de status quo. Dimpotrivă, eticheta de „fundamentalism” implică inflexibilitate religioasă, puritate intelectuală, tradiţionalism politic, chiar conservatorism

1 François Thual, Géopolitique du chiisme, Arléa, 2002. 2 R. K. Ramazani, „Ideology and Pragmatism in Iran’s Foreign Policy”, The Middle East Journal, Nr. 58, Vol. 4, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

Semnal editorial

186

social şi centralitatea principiilor scriptural-doctrinare. „Fundamentalism” implică respingerea lumii moderne, „populism” conotează încercări făcute de naţiuni-state de a intra în această lume”1. În a doua şcoală poate fi situată analiza detaliată a politicii externe a Iranului aşa cum o înţelege Mohammad Reza Djalili: „Politica externă a Republicii islamice a Iranului, la fel ca oricare altă politică externă, este condiţionată deopotrivă de constrângerile geostrategice, evoluţia situaţiei interne, conjunctura internaţională şi de asemenea de ideologia afişată de puterea în funcţie… Ceea ce distinge totuşi această ţară de majoritatea celorlalte este că în Republica islamică rolul ideologiei, în raport cu celelalte elemente, este vizibil mai important. Într-adevăr, politica externă a regimului islamic nu este elaborată, aşa cum se întâmplă în general, pornind de la o ideologie de afirmare şi de gestiune, ci ea este inspirată, stimulată, structurată şi legitimată de o ideologie militantă, combativă (…) Potrivit discursului oficial al guvernului islamic, regimul îşi extrage din învăţăturile Islamului toate regulile fundamentale ale conduitei sale…, Islamul fiind considerat ca mijlocul şi scopul, punctul de plecare şi finalitatea oricărei politici, în interiorul ca şi în exteriorul ţării (…) Republica islamică se afirmă, mai înainte de toate, ca o ideocraţie, dar o ideocraţie diferită de vreme ce ea se consideră de esenţă divină”2.

Aceste două interpretări sunt însă mai degrabă complementare: geopolitica şi, în general, politica externă a Iranului post-revoluţionar s-a bazat pe o strategie de implementare a valorilor islamice militante în întreg spaţiul musulman, shī’it mai întâi, dar nu numai, dar aceasta cu o continuare a întăririi politicii naţionale a ţării, aşa cum a fost ea concepută încă din perioada qajară. Eficacitatea unor politici de reislamizare „de sus”, prin procese revoluţionare, în restul spaţiului musulman, era percepută ca strâns legată de întărirea regimului islamist în chiar interiorul republicii: „După instalarea Republicii islamice, Iranul s-a prezentat pe scena internaţională ca unul dintre cei mai virulenţi contestatari ai ordinii internaţionale dominată de statele occidentale şi vârful de lance al unui tiers-mondism reactivat, căruia lumea musulmană, redevenită coerentă sub leadership-ul spiritual al Iranului, îi devenea nucleul dur. În această optică generală, teoreticienii iranieni ai revoluţiei islamice par a-şi fi vrut articula acţiunea în două faze: mai întâi să lucreze la răsturnarea regimurilor aliate Occidentului şi la înlocuirea lor cu state islamice calchiate pe modelul republicii islamice iraniene…, mai apoi să mobilizeze acest ansamblu islamic, controlând zonele de interes, vitale pentru economiile occidentale, pentru a impune statelor industrializate o ordine internaţională politică, economică şi culturală considerată mai conformă cu interesele lumii musulmane”3. Motto-ul lui Khomeyni în probleme de politică externă era, de altfel, următorul „Nici Vest, nici Est, ci Republica Islamică”.

Dincolo de aceste excese ideologice, la modul practic Iranul a continuat şi după 1979 să funcţioneze în plan extern în paradigma condiţiei de „ţară încercuită”, aşa cum a fost ea concepută la sfârşitul secolului XIX pe fondul rivalităţii asiatice dintre Rusia şi Marea Britanie. Acum însă, „încercuirea” este resimţită ca derivând din ostilităţile Turciei, Arabiei Saudite, Pakistanului şi mai ales ale puterii americane (laolaltă cu Israelul), principalul competitor ideologic şi geostrategic, ce atentează la utopia unei reislamizări mondiale sub conducerea iraniană: „paradoxul politicii externe iraniene este că Iranul, deşi se defineşte ca un stat shī’it, îşi determină politica sa externă nu pe baze religioase ci pe baze naţionale… Politica externă a Teheranului este dictată de teama faţă de hegemonia americană în regiune, o teamă justificată prin experienţa dureroasă a trecutului şi de faptul că Iranul este înconjurat de ţări în care se găsesc regimuri aliate, în diverse grade, americanilor”4.

În realitate, atuurile efective ale Republicii islamice în obţinerea unei fidelităţi musulmane generale faţă de modelul său erau destul de puţine şi de fragile, datorate îndeosebi dublei sale singularităţi în Orientul Mijlociu. Mai întâi, islamismul său era

1 Ervand Abrahamian, Khomeinism. Essays on the Islamic Republic, University of California Press, Berkeley, 1993 2 Mohammad Reza Djalili, Diplomatie islamique: strategie internationale du khomeinism, Presses Universitaires de France, 1989. 3 Robert Anciaux, Vers un nouvel ordre régional au Moyen Orient?, L’Harmattan, 1997. 4 Jean-Pierre Luizard, La question irakienne, Fayard, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

187

expresia ramurii shī’ite a Islamului, care are o lungă istorie de rivalităţi şi aversiuni reciproce în raport cu sunnismul majoritar. Mai apoi, şi chiar mai important, Iranul nu este o ţară arabă; între „iranitate” şi „arabitate” (ca de altfel şi între „persani” şi „turci”) există un vechi şi adânc conflict, cu originile în chiar primi ani ai Islamului, ce a dat naştere la două atitudini xenofobe agresive, instrumentalizate cultural, educaţional, mediatic şi chiar şi politic - în timpul războiului Iran-Irak1. Ca urmare, în ceea ce priveşte politica sa de internaţionalizare a revoluţiei islamice, îndeosebi în perioada Khomeyni, Teheranul s-a bazat mai degrabă pe pan-shī’ism decât pan-iranism2, printr-o activare a comunităţilor shī’ite duodecimane din lumea musulmană, acţiune văzută ca prima fază a unui proces universal: „într-adevăr, a converti din nou Islamul la shī’ism însemna a restaura Islamul veritabil şi a-l readuce în această dinamică de puritate originară şi de forţă revoluţionară, contestatoare a întregii ordini sociale şi politice, în vederea unei islamizări generale a lumii”3.

1. FUNDAMENTELE IDEOLOGICO-POLITICE ALE REPUBLICII ISLAMICE a) Scurtă istorie a Iranului musulman. Ocuparea Iranului sasanid de către trupele

arabe şi în numele Islamului a fost un proces care a durat peste o sută de ani. Momentul cheie, şi care a rămas până astăzi în imaginarul războinic al arabilor, îl reprezintă fără îndoială bătălia de la Kādisiyya (636), în care trupele şahului Yardigird III sunt înfrânte şi drumul spre teritoriul persan a rămas deschis4. Arabii vor înfiinţa două colonii militare, Basra şi Kufa, devenite apoi mari metropole, de unde vor porni viitoarele ofensive înspre Persia orientală. În vremea umayyazilor, regiunea Iranului (împreună cu Irakul) a fost centrul opoziţie religioase şi politice faţă de această dinastie, locul de unde a şi pornit revolta ce a dus la instalarea abbasizilor în 750. Mulţi iranieni s-au convertit la varianta shī’ită de Islam, pe care o găseau mai conformă cu vechile lor structuri spirituale şi asupra căreia, de fapt, şi-au pus, de-a lungul secolelor, o amprentă esenţială. Există o weltanschauung specific iraniană, o sensibilitate metafizică şi artistică aparte, un mod de a fi în lume şi de a trăi religia ce caracterizează populaţiile iraniene, rezultat al unei istorii proprii şi pe care islamizarea treptată nu le-a anulat ci le-a integrat, generând una din multiplele sale forme cultural-religioase. Trebuie deci înţeles faptul că Islamul iranian a însemnat încă de la început un nesfârşit şir de dizidenţe politice şi spirituale în raport cu o putere califală încă arabă, care suferă în acelaşi timp din ce în ce mai mult, după instalarea abbasizilor, influenţele vechilor structuri autocratice şi administrative persane. Teritoriul Iranului medieval era în realitate cu mult mai extins decât cel al actualei republici iraniene, el cuprindea şi ceea ce se numea „Iranul exterior”, adică spaţiul ocupat acum de republicile islamice post-sovietice (Turkmenistan, Kirghizstan, Uzbekistan, Tadjikistan) dar şi de Afganistan, Azerbaidjean, Pakistan; el se învecina deci cu stepele Asiei Centrale populate de triburile nomade turco-mongole, cu China şi India. După instalarea abbasizilor, ponderea vechilor familii aristocratice persane devine din ce în ce mai mare la curtea din Bagdad, ei ocupând un rol esenţial în cadrul birocraţiei imperiului, dar şi în viaţa comercială şi culturală. Deşi a fost ajutată de către fidelii familiei alide să cucerească puterea, dinastia abbasidă s-a îndepărtat repede de aliaţii shī’iţi, pe care nu a întârziat să-i combată, văzând în ei concurenţii cei mai periculoşi la califat. Totuşi, în Iran vor apare unele entităţi politice shī’ite autonome în raport cu puterea de la Bagdad, pe care o şi vor combate. Prima este cea a dinastiei zaydite apărută în 864 în Tabarestan (nordul Iranului), întemeiată de Hasan ibn Zayed, care se revendică de la o altă linie genealogică descinzând din Imāmul Hasan, fiul lui ’Alī. Din 917 ea va fi înlocuită de o nouă dinastie shī’ită, care se revendică din Husayn, şi care dăinuie până în 1033. Cea mai cunoscută ascensiune politică a shī’ismului iranian o reprezintă însă dinastia emirilor Bouyzi.

Originari din Daylam, ei acaparează în 945 puterea executivă la Bagdad, în vreme ce califul, care rămâne în continuare în linia abbasidă, îşi vede atribuţiile drastic restrânse. 1 O analiză a raportărilor identitare dintre arabi şi persani în Fred Halliday, „Arabs and Persians Beyond the Geopolitics of the Gulf”, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien, n ° 22, 1996. 2 Olivier Roy, „Sous le turban, la couronne”, în Fariba Adelkhan, Thermidor en Iran, Editions Complexe, 1993. 3 François Thual, op.cit. 4 ’Abd al-Husain Zarrinkūb, „The Arab Conquest of Iran and Its Aftermath”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, 1975, vol. 4.

www.geo

polit

ic.ro

188

Deşi shī’iţi, bouyzii nu schimbă caracterul sunnit al califatului ci doar se mulţumesc cu o dominare politică şi economică a imperiului, corelativ cu plasarea clienţilor iranieni în înalte funcţii ale statului. Totuşi, ei vor permite o oficializare a shī’ismului şi o ieşire a sa din clandestinitate, care a avut ca rezultat un puternic avânt al dezvoltării teologiei şi spiritualităţii shī’ite şi posibilitatea constituirii primelor structuri dogmatice şi comportamentale ale credinţei shī’ite în noua situaţie rezultată odată cu încetarea liniei imāmice, după ocultarea ultimului Imām. Acum se pun bazele practicilor de pietate faţă de Imāmi (comemorarea uciderii lui Husayn prin sărbătoarea Ashūra, aniversarea învestiturii lui ’Alī de către Muhammad la Qadir Khomm) care vor caracteriza credinţa populară până în zilele noastre1. Totuşi, faptul că bouyzi vor refuza să instaleze un califat alid va produce îndepărtarea elementelor radicale, care se ataşează noilor mişcări ismaeliene, dedicate într-o mai mare măsură instaurării unui califat considerat ca „legitim”. Cu toate acestea, shī’ismul duodeciman rămâne în epocă minoritar în Iran, în raport cu sunnismul, el fiind dominant doar în unele enclave: Iranul central (Qom, Rey, Qazvin, Kāshān), în zona caspică (Māzandarān, Gorgān) şi în regiunile Khorāsan, Sabzavār, Tus şi Nishāpour. Astfel că, atunci când, în 1055, turcii selgiukizi ocupă Bagdadul şi alungă pe emirii bouyzi, autoritatea sunnismului revine în forţă în califat, conducând din nou la o restrângere a practicilor shī’ite. Deşi turci, selgiukizii vor fi în mare măsură tributari educaţiei persane: administraţia era formată în mare parte din iranieni, iar capitalele sultanilor selgiukizi erau în Iran (Shiraz, Ispahan)2. În schimb, partea de nord a Iranului devine acum centrul comanderiei ismaelienilor nizariţi, cu capitala la Alamūt, care vor fi, în secolele XI-XII, cei mai temuţi rivali doctrinari şi politici ai sultanilor sunniţi din Bagdad3.

Pe de altă parte, încă din secolul IX, în provinciile orientale ale califatului abbasid, pe fondul scăderii autorităţii centrale de la Bagdad, o parte dintre guvernatorii locali îşi vor asuma o independenţă din ce în ce mai mare, ajungând să întemeieze adevărate dinastii, care nu mai recunoşteau decât formal autoritatea califală. Multe dintre acestea se vor revendica insistent de la tradiţia culturală persană, chiar dacă caracterul islamic nu este niciodată pus în discuţie. Primele astfel de dinastii au fost Tahirizii (821-873) în Khorassan şi Saffarizii (867-911) în Sidjistan4. Cea mai importantă domnie persană a fost însă, neîndoielnic, cea a samanizilor (875-1005), care au condus în Transoxiana, apoi în Khorassan. Ea reproducea aproape integral structura ierarhică şi birocratică a curţii din Bagdad şi s-a caracterizat prin exaltarea identităţii şi a tradiţiei persane5. La începutul noului mileniu, ca şi la curtea califală, influenţa elementelor turceşti vor antrena decăderea politică a emiratelor persane. Teritoriul samanid va fi ocupat treptat de un ofiţer turc, Mahmud din Ghazna, care, din 998 va întemeia o altă dinastie, cea ghaznavidă, care ajunge să ocupe întreg Afganistanul de azi şi nord-vestul Indiei. Ultimele două mari structuri politice, conduse de turci, dar structurate pe tradiţia birocratică persană, vor fi dinastia Ghurizilor (1150-1215) în Afganistan şi a Kwarizmşahilor (1077-1231) în Transoxiana şi Kwarezm.

Invaziile mongole, mai întâi a lui Genghis-Han, apoi a lui Hulagu, vor pune capăt tuturor acestor structuri statale. În 1256 Alamūt-ul este cucerit şi vestita sa bibliotecă distrusă; de acum ismaelismul nizarit îşi părăseşte orice veleitate politică şi se retrage îndeosebi în cadrul mişcării sufite din Iran şi Asia Centrală. În 1258, este rândul Bagdadului: califatul abbasid este desfiinţat, teritoriul său, cu excepţia Palestinei şi a unei părţi din Siria, rămase mamelucilor egipteni, fiind integrate în marele imperiu mongol. Din 1256 până în 1353, în Persia domnesc Ilkhanizii, dinastia formată de descendenţii lui Hulagu. Vechile structuri birocratice şi statale abbaside sunt păstrate, dar elementele persane capătă o importanţă sporită: capitalele suveranilor mongoli sunt în Iran, în vreme ce teritoriile arabe devin provinciale şi periferice. De acum, vreme de câteva secole, persana devine lingua franca unui vast teritoriu, care se întinde din Anatolia până în

1 Heribert Busse, „Iran under the Būyīds”, op. cit.. 2 C. E. Bosworth, „The Political and Dynastic History of the Iranian World (1000-1217)”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, 1975, vol. 5, 2001. 3 Bernard Lewis, Les Assassins. Religion et politique dans l’Islam medieval, Editions Complexe, 2001. 4 E. Bosworth, „The Tahīrīds and Saffarīds”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, 1975, vol. 4. 5 R.N.Frye, „The Sāmānīdes”, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

189

India mogulilor. Ilkhanii s-au convertit treptat la Islam, iar Oljeytu a aderat chiar la shī’ism, dar aceasta nu a avut consecinţe la nivel politic.

În a doua jumătate a secolului XIV, imperiul ilkhanid se fragmentează şi diverşii emiri şi guvernatori îşi dispută autoritatea şi teritoriile; apar mici dinastii locale sau efemere structuri politice, precum „republica” shī’ită din Sabzavār, constituită spre 1337 în urma unei mişcări populare, politico-religioase, a sarbadārilor1. La sfârşitul secolului XIV, Timur Lenk va instaura un nou imperiu unitar şi cosmopolit, din Anatolia şi Siria până în Transoxiana2, dar care, la rândul său, se va fragmenta după moartea sa, în două regate timuride, unul în Persia Occidentală (inclusiv Irakul), celălalt în Persia Orientală (Khorasan, Transoxiana)3. Primul are de înfruntat, pe întreg parcursul secolului XV, cele două state turkomane formate în perioada selgiukidă în spaţiul Azerbaidjanului, Irakului de Nord şi părţii estice din Anatolia: Kara-Koyunlu („Cei cu oile negre”) şi Ak-Koyunlu („Cei cu oile albe”). Rivalităţile şi conflictele lor cu regatul timurid şi mai ales dintre ele, au făcut posibilă ascensiunea politică treptată a mişcării safavide.

La început, ea a fost un ordin sufit sunnit, înfiinţat de shaykhul Safī ed-Dīn (m. 1335) la Ardabil, în nord-vestul Iranului. Treptat însă, confreria primeşte tot mai multe influenţe shī’ite şi se implică în lupta pentru puterea politică; shaykhul Djunayd (m. 1460) se va proclama drept Mahdī (Mântuitorul eschatologic, al XII-lea Imām) sau fiu al lui Dumnezeu. La fel vor face şi fii săi, Haydar şi Isma’īl. Primul va muri în 1488 în luptele împotriva trupelor Ak-Koyunlu, dar Isma’īl va reuşi să intre în 1501 în Tabriz şi să se proclame drept primul şah al dinastiei safavide. Această ascensiune s-a bazat pe eficienţa unei puternice propagande religioase care a atras fidelitatea unor triburi turkomane, care vedeau în Isma’īl atât un lider spiritual, întrupare a substanţei divine a lui ’Alī, cât şi un suveran politic care instaurează un regat mesianic4. Adepţii săi, recrutaţi în special din rândul triburilor turkomane stabilite în Azerbaidjean şi nordul Iranului, vor primi numele de kizilbāsh („capete roşii”) datorită bonetei roşii cu doisprezece pliuri (simbolizând pe cei 12 Imāmi)5.

Principalul efect al instaurării safavizilor a fost însă proclamarea shī’ismului duodeciman ca religie oficială pe teritoriul regatului. Acţiunea, începută de Isma’īl şi continuată de urmaşii săi, a fost motivată de mai multe interese: fidelitatea clanului 1 Mehdi Mozaffari, op. cit. 2 Abu-l Hafiz, Histoire de l’Iran au temps de Tamerlan, Praga, 1959. 3 H. R. Roemer, „The Succesors of Tīmūr”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, 1986, vol. 6. 4 H. R. Roemer, „The Safavid Period”, op. cit. 5 Jean Aubin, „Politique religieuse des Safavides”, în Le Shî’isme imâmite, Colloque de Strasbourg, 1970.

Jurjan iyah

BuharaSamarkand

Merv

TusNişapur Kabul

GhaznaRayy

MareaNeagră

MareaAral

Kirman

Isfahan

Dam asc

Ierusalim

Medina

Cairo

MareaCaspică

MareaM ed iterană

MareaRoşie

Gol ful Persic

Marea Arabie i

FATIMYIZI907-1171

BUYIZI932-1062

QARMATYIANZI

ŞADDADYIZI950-1174HAMANYIZI

905-1004

BIZANTINI

BUYIZI932-1062 SAMANIZI

819-1005

Destrămarea statului Abbasid Fl. Syr

Fl . Ox

Fl. I

nd

Fl . Tig ru

Fl . Eufrat

Teritorii fatimide

Graniţe samanide

Teritoriul buyid

Sultanatul lui Mahmmuddin Ghazna cca. 1030

MARWANIZIOUQALIZI

Bagdad

Mosul

Başra

Alep

Fl. Volga

MAZIYADIZI

Spre India

www.geo

polit

ic.ro

190

safavid faţă de ideile religioase imāmite, prin specularea cărora au şi ajuns la putere, dar mai ales necesitatea de a conferi Persiei safavide o configuraţie politico-religioasă specifică, pe fondul luptei cu vecinii sunniţi reprezentaţi de statul otoman şi noul mare stat uzbek. În fapt, populaţia iraniană era încă în epocă predominat sunnită: abia în secolul XVIII imāmismul ajunge majoritar. Constituit pe fundamente teocratice, statul safavid avea nevoie de shī’ism pentru a-şi legitima puterea şi pentru a se individualiza religios în faţa ofensivelor otomanilor, care-şi revendicau şi titlul de califi ai lumii musulmane. Cu toate acestea, pe măsură ce ocupă vaste teritorii persane şi se va confrunta cu dificultăţile şi realităţile specifice unei guvernări efective în plan terestru (dawla), Isma’īl va renunţa parţial la accentele mesianice şi la exaltarea mistică a propriei persoane. El instituie o funcţie religioasă supremă, sadr, cu rolul de a asigura unitatea doctrinară a regatului şi de a mobiliza eforturile de impunere a shī’ismului în faţa sunnismului. Ea era deci un auxiliar al puterii politice în planul afacerilor religioase, sadr fiind numit de către suveran. Treptat, odată cu domnia lui Shāh Tahmāsp (1524-1576), autoritatea teologilor devine tot mai mare; mulţi vin din Siria şi Bahreyn şi contribuie la refacerea doctrinei duodecimane autentice, curăţind-o de interpretările heterodoxe aduse de primii lideri safavizi. Pe măsură ce regatul capătă definitiv caracteristicile clasice ale unei guvernări terestre, teologii reportează din nou spre viitor aşteptarea parousiei celui de-al XII-lea Imām. Dar legitimitatea dinastiei safavide este motivată prin faptul că reprezentanţii săi se consideră descendenţi din linia lui ’Alī (ei se considerau urmaşi ai lui Husayn), însă, totuşi, o parte din teologi rămân în continuare legaţi de principiul că în perioada ocultării comunitatea shī’ită trebuie să fie guvernată conform principiului consensului comunităţii, adică potrivit deciziilor luate de reprezentanţii cei mai avizaţi ai acesteia, mujtahizii, savanţii specializaţi în teologia şi dreptul canonic shī’it. Această dualitate, apărută odată cu safavizii, va caracteriza clasa religioasă iraniană până la revoluţia din 1979.

Pe de o parte deci, se asistă la o birocratizare a unei părţi a mollahilor, sub conducerea ministrului problemelor religioase, sadr, situaţie întâlnită de altfel şi în imperiul otoman, în aceeaşi perioadă. Rolul acestora este de a legitima permanent dinastia în faţa propagandei sunnite, de a impune normele shī’ite în regat şi de a contribui la reprimarea oricăror încercări de contestare a ordinii politico-religioase oficiale safavide. Ei vor insista asupra legitimităţii monarhiei, în care văd forma cea mai dezirabilă de conducere politică a comunităţii shī’ite în măsura în care Imāmul ascuns nu a revenit încă1. Pe de altă parte, există în toate aceste secole mollahi care s-au ţinut deoparte de puterea politică, căreia fie îi ignoră fie îi contestă caracterul teocratic (considerând că acceptarea sau, mai grav, valorificarea teologică a puterii şahului uzurpă autoritatea absolută a Imāmului ascuns). Independenţa lor spirituală şi financiară în raport cu autoritatea safavidă a fost făcută posibilă prin veniturile rezultate în urma administrării unor importante terenuri şi bunuri de mână moartă (owqāf) sau din donaţiile oferite de credincioşi. Această modalitate de finanţare caracterizează de fapt întreg spaţiul shī’it, până în zilele noastre; este un mecanism, întâlnit în epocă şi în lumea sunnită sau la celelalte grupări musulmane, care asigură persistenţa şi eficacitatea social-religioasă a elitei comunităţii.

După perioada înfloritoare, mai ales artistic şi cultural, a domniei lui Abbas I (1588-1629), când capitala se mută la Ispahan, în statul safavid se constată (într-o similitudine uluitoare cu vecinul otoman) o decădere treptată a autorităţii suveranilor (crescuţi de acum în haremuri, ei sunt lipsiţi de experienţa administrativă şi politică necesară guvernării), corelativ cu creşterea influenţei haremului la curte, cu scăderea eficienţei militare, dezagregarea administrativă, etc. În cele din urmă, capitala şi o parte a ţării sunt ocupate de afgani, din 1722 până în 1729, în timp ce otomanii ocupă partea de vest şi nord-vest. Unul dintre puternicii lideri tribali, Nādir Shāh va alunga pe afgani şi va reinstala pe safavizi, dar acesta a fost doar un moment intermediar: în 1736 el se va proclama pe sine şah al Persiei, safavizii ieşind definitiv din istorie. Nādir recuperează teritoriile ocupate de otomani şi încearcă să refacă administraţia ţării, dar campaniile sale militare costisitoare şi inutile ca şi tentaţia de a se apropia de sunnism îl fac tot mai 1 Yann Richard, Le shi’isme en Iran, Librairie d’Amerique et d’Orient, 1980.

www.geo

polit

ic.ro

191

indezirabil: în cele din urmă este ucis de ofiţerii săi în 17471. Urmează apoi o nouă perioadă de anarhie şi de lupte pentru putere între diferiţi generali sau facţiuni pe bază tribală, pentru ca în 1795 la conducere să ajungă Muhammad Khān, din tribul Qajar.

Dinastia qajară va domni în Persia până în 1925 şi în timpul său se va face tranziţia de la un sistem socio-politic feudal, specific de secole comunităţilor musulmane, la unul parţial modernizat. Spre deosebire de safavizi, qajarii instrumentalizează mult mai puţin shī’ismul în scopuri politice, în măsura în care în plan intern sunnismul nu mai reprezenta o ameninţare, majoritatea populaţiei fiind de acum adeptă a imāmismului, iar în plan extern relaţiile cu otomanii (a căror criză politico-militară se adânceşte şi care, la jumătatea secolului XIX, iniţiază şi ei reforme după model occidental) pierzându-şi dimensiunea religioasă2. Cu toate acestea, shī’ismul rămâne în continuare factorul de legitimare al noii dinastii, deşi mai degrabă în scop propagandistic, pentru a capta bunăvoinţa populaţiei. În fapt, politica suveranilor qajari era motivată de pragmatism şi tendinţele lor autoritare au făcut ca nu de puţine ori ei să intre în conflict cu principiile şi interesele clerului shī’it.

Principala problemă a Iranului acum nu mai este conflictul, teritorial şi religios cu otomanii sau confederaţia uzbekă, ci colonialismul occidental. Mutaţiile geopolitice aduse de secolul XIX asupra Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale vor avea repercusiuni profunde asupra evoluţiei interne a statului qajar. Este perioada în care începe „Marele Joc” dintre Marea Britanie şi Rusia, adică eforturile de a-şi extinde cât mai mult stăpânirea în spaţiul oriental. Politica Rusiei după Petru cel Mare era îndreptată spre ieşirea la „mările calde”, adică Golful Persic, în vreme ce Anglia urmărea întărirea şi lărgirea frontierei vestice a Indiei, disputându-şi adesea cu Persia teritoriile afgane3. De altfel, încă de la începutul secolului XIX, în urma unei diplomaţii şi strategii militare defectuoase, Persia va fi nevoită să cedeze importante teritorii Rusiei. Prin tratatul de la Gulistan (1813) Teheranul pierde toate provinciile sale din Caucaz (în special Georgia) apoi, în urma unui nou conflict cu Rusia în 1826 (căruia ulemalele fidele puterii îi vor ataşa un caracter de „război sfânt”), pe care-l pierde, Persia trebuie să renunţe, în urma tratatului de la Turkomānčāy (1828) la Erevan şi Nakhčiwān, frontiera între cele două state este stabilită pe Araxe, 1 Peter Avery, „Nādir Shah and the Afsharid Legacy”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, vol. 7, 1991. 2 Gavin Hambly, „Agha Muhammad Khan and the Establisment of the Qajar Dynasty”, op. cit.. 3 Rose Greaves, „Iranian Relations with Great Britain and British India 1798-1921”, op. cit..

BuharaSamarkand

Merv

TusNişapur

Kabul

Ghazna

Rayy

MareaNeagră

MareaAral

Kirman

IsfahanDamasc

Ierusalim

Medina

MareaMediterană

MareaRoşie

Fl. Syr

Fl. OxFl. Tigru

Fl . Eufra t Bagdad

Mosul

Başra

Alep

Cairo

Kaldiran

Tabriz

KerbalaNajaf

Teheran

QumKashan

Yazd

Şiraz

Hormuz

Jurjaniyah

SISTANMOGULI

UZBECI

UZBECI

KURASAN

ARMENIA

GEORGIA

AZERBAIJAN

KHUSISTAN

FARSI

OTOMANI

OTOMANI

Taşkent

Golful Persic

Marea Arabiei

Antihoc

Statul Safavid (1500-1722)Teritorii centrale ale SafavizilorTeritorii safavide cucerite de otomaniîn secolul al XVI-lea

Teritorii safavidecucerite de uzbeciîn secolul al XVI-lea

MareaCaspică

www.geo

polit

ic.ro

192

dar mai ales trebuie să accepte „capitulaţiile” impuse de Moscova, adică acordarea unui statut privilegiat funcţionarilor şi comercianţilor ruşi din Iran. Exemplul Rusiei este urmat de Marea Britanie, care cere şi ea aceleaşi privilegii pentru rezidenţii săi de pe teritoriul Persiei. Treptat, ţara devine tot mai încercuită de expansionismul britanic şi rusesc. După mai multe ciocniri anglo-persane, qajarii sunt obligaţi să recunoască prin tratatul de la Paris din 1856 independenţa Afganistanului şi deci pierderea unor importante teritorii persane (îndeosebi oraşul Herat), ocupate în anii anteriori de afgani. Pe de altă parte, Iranul îşi pierde un spaţiu istoric de influenţă a culturii sale persane, odată cu ocuparea de către imperiul ţarist a celor trei khanate constituite pe teritoriul fostului stat uzbek: în 1865 Khokand, în 1868 Bukhara şi în 1873 Khiva1. În 1881, triburile turcomane din stepă sunt învinse definitiv şi în 1884 trupele ruseşti ocupă Marw-ul. În sud, trupele britanice ameninţau coasta iraniană în Golful Persic. De acum Persia qajară era încercuită şi această veche angoasă a unei „duble îndiguiri” anglo-rusească va motiva viitoarea opţiune pro-germană a Iranului la începutul secolului următor.

Pe de altă parte însă, odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din dorinţa de a creşte eficienţa economică a ţării şi mai ales resursele financiare proprii, Nāsir al-dīn Shāh (1846-1896) va acorda o serie de concesiuni puterilor europene. Acest lucru a stârnit însă revolta clasei autohtone a meşteşugarilor şi comercianţilor („Bazarul”), ale cărei relaţii cu mollahii erau foarte strânse. De fapt, raporturile clerului cu puterea qajară se răciseră progresiv de-a lungul secolului şi acum savanţii se vor afla adesea în situaţii făţişe de opoziţie faţă de creşterea absolutismului regal şi a politicii pro-occidentale a qajarilor care dezavantaja clasele tradiţionale iraniene şi populaţia. Expresia cea mai cunoscută a acestei polarizări în jurul ulemalelor, a luptei împotriva politicii economice şi a dictaturii regale, o reprezintă „afacerea tabacului”. Totodată însă, ca şi în spaţiul musulman de expresie arabă sau turcă în aceeaşi perioadă, apar o serie de mişcări secrete, axate pe idei de inspiraţie liberală şi occidentală, care cer o reformare a societăţii şi mediului politic iranian. Ele stau la baza a ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de mişcarea constituţională sau naţionalistă, care, în cele din urmă, a reuşit, cu ajutorul clerului - e adevărat, să impună puterii qajare promulgarea unei constituţii şi crearea unei Adunări consultative naţionale (Madjlis) în 19062. Până în 1916, viaţa politică iraniană se caracterizează printr-o confruntare permanentă între puterea qajară şi naţionalişti: şahul este obligat să fugă în 1909, dar el revine la putere cu ajutorul ruşilor în 1911.

În primul război mondial, Iranul, deşi neutru, a cunoscut totuşi efectele războiului, pe teritoriul său fiind antrenate adesea lupte între turci, englezi şi britanici. Deja, încă din 1907, o convenţie anglo-rusă prevedea împărţirea Iranului în două sfere de influenţă, separate de o zonă neutră. La sfârşitul conflictului, ţara de afla în dezordine economică, lipsă de autoritate politică, ceea ce a oferit ocazia britanicilor să se propună drept putere tutelară care să contribuie la refacerea Iranului. Astfel, tratatul anglo-iranian din 1919 stabilea numirea unor consilieri britanici pe lângă guvernul iranian; el nu a fost însă ratificat de Iran. Răsturnarea ţarului şi instalarea puterii sovietice a dus la semnarea unui tratat iraniano-sovietic, în februarie 1921, prin care Moscova îşi lua angajamentul renunţării la politica expansionistă. În aceeaşi lună însă, dinastia qajară fusese răsturnată de către Reza Khan, un ofiţer din garda cazacă, cu susţinerea britanicilor. Iniţial, el dorea transformarea Iranului în republică, dar la opoziţia clasei religioase şi a altor elemente tradiţionaliste, a hotărât păstrarea caracterului monarhic al ţării. Cu toate acestea, abia în 1925 Reza se va proclama şah, şi doar în 1926 se va încorona, inaugurând dinastia Pahlavi. Revendicându-se de la aceeaşi modernitate reformatoare, ca şi Atatürk, Reza Pahlavi va impune, în timpul domniei sale, o serie de reforme politice, sociale, juridice, economice, culturale, care au bulversat radical societatea tradiţionalistă iraniană, bazată fundamental până atunci, în pofida încercărilor de reformă qajare, pe vechile principii islamice3. Din punct de vedere geostrategic, perioada sa se remarcă prin creşterea sporită a rolului politic şi economic al Germaniei în Iran. Opţiunea lui 1 F. Kazemzadeh, „Iranian Relations with Russia and the Soviet Union to 1921”, op. cit.. 2 Yann Richard, op. cit. 3 H. Gavin, „The Pahlavi Autocracy: Riza Shah 1921-1941”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, vol. 7, 1991.

www.geo

polit

ic.ro

193

Reza era expresia vechii angoase iraniene în faţa sentimentului de încercuire resimţit din partea puterilor britanică şi rusă; ca o „a treia putere”, lipsită până atunci de veleităţi expansioniste în Orient, Germania era percepută ca o contrabalansare la imperialismul anglo-rusesc. După instalarea regimului nazist, relaţiile dintre cele două ţări devin tot mai strânse, îndeosebi economic, iar odată cu izbucnirea războiului, în 1939, petrolul iranian devine esenţial pentru funcţionarea armatei germane. Consilierii germani din Iran vor fi implicaţi în diverse operaţiuni împotriva trupelor aliate din Orientul Mijlociu; în 1941, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică cer insistent şahului să-i expulzeze din ţară. În urma refuzului acestuia, în august trupele britanice din Irak şi cele sovietice din Armenia invadează ţara: Reza este obligat să abdice şi să părăsească Iranul şi în locul său este instalat fiului lui, Muhammad Reza.

În primii ani ai domniei sale, Iranul era, conform Tratatului de alianţă tripartită din ianuarie 1942, ocupat de trupele britanice şi ruseşti. Primele se vor retrage imediat după încheierea războiului, aşa cum prevedea de altfel şi tratatul, dar sovieticii vor rămâne până în mai 1946, plecând doar sub ameninţarea unei coaliţii anglo-iraniene, şi după ce încercaseră, un an mai înainte, să creeze două noi structuri politice sovietice pe teritoriul iranian: republica autonomă a Ajerbaidjeanului şi Republica populară kurdă - desfiinţate de trupele iraniene în octombrie 1946. Principala schimbare va fi acum însă influenţa dominantă pe care o vor avea Statele Unite, care va creşte tot mai mult în anii următori. Deja, din 1942, SUA crease Comandamentul golfului Persic, care, pe lângă modernizarea instalaţiilor petroliere din regiune, va furniza, prin teritoriul iranian, material de război Uniunii Sovietice. După încheierea conflictului, consilierii militari şi financiari americani vor avea un rol sporit pe lângă oficialităţile din Teheran. Începutul războiului rece angajează Iranul alături de Statele Unite: doctrina Truman, care garanta protecţia americană oricărei ţări care se opunea expansiunii comuniste, va fi asumată de către Şah. Această umbrelă americană s-a dovedit a fi utilă pentru Muhammad Reza chiar şi în plan intern, aşa cum a dovedit-o criza provocată de Musaddik şi Frontul naţional, între 1951-1952, prin naţionalizarea petrolului, preluarea unilaterală a instalaţiilor petroliere a Anglo-Iranian Oil Company1, şi mai ales obligarea şahului să părăsească ţara. În cele din urmă, cu ajutorul serviciilor secrete britanice şi americane, şi activând opoziţia internă împotriva lui Musaddik - pe fondul unei căderi bruşte a veniturilor ţării datorate boicotării internaţionale a petrolului iranian, Reza revine din nou la putere, în noiembrie 1953. Criza a provocat creşterea influenţei americane în Iran şi, corelativ, o scădere clară a celei britanice. Un nou acord petrolier este semnat, ducând la crearea unui Consortium, în care, de acum, societăţile petroliere americane vor avea o parte semnificativă (40%): în octombrie 1954, Madjlis-ul ratifică acordul dintre Iran şi Consortium. Un pas înainte în racordarea Iranului la strategiile americane în regiune a fost intrarea în noul Pact de la Bagdad (noiembrie 1955), alături de Anglia, Turcia, Irak şi Pakistan, care avea rolul de a bloca influenţa sovietică în Orientul Mijlociu. După ieşirea Irakului republican, în 1959, Pactul va lua denumirea de Central Treaty Organisation (CENTO).

În plan intern, perioada de după 1953 se caracterizează printr-o sporire crescândă a autorităţii monarhice2, ceea ce a antrenat opoziţia diferitelor facţiuni politice iraniene, inclusiv a unora dintre mediile clericale: din 1961 deja, ayatollahul Khomeyni va începe deja să ia atitudine împotriva reformelor moderniste ale şahului, criticându-l în numele valorilor islamice3.

Succesul revoluţiei din 1979 care a sfârşit prin alungarea şahului şi venirea la putere a lui Khomeyni s-a datorat unui sentiment general de nemulţumire faţă de regimul Pahlavi: „Revoluţia islamică este consecinţa bulversării mentale şi materiale a societăţii iraniene prin intensa sa modernizare în ultima jumătate de secol şi în special în ultimele două decenii care au precedat-o”4. Încercând să instituie o trecere rapidă şi extinsă la normele modernităţii de tip occidental (industrializare, reformă agrară, etc.) 1 Nouschi André, Pétrole et relations internationales depuis 1945, Armand Colin, 1999. 2 H. Gavin, „The Pahlavi Autocracy: Muhammad Riza Shah 1941-1979”, Cambridge History of Iran, Cambridge University Press, vol. 7, 1991. 3 Muhammad Heikal, The Return of the Ayatollah: the Iranian Revolution from Mossadegh to Khomeini, 1983. 4 Farhad Khosrokhavar, Anthropologie de la révolution iranienne, L’Harmattan, 1997.

www.geo

polit

ic.ro

194

Reza a impus o serie de schimbări politice, sociale, culturale pe care un Iran tradiţionalist reuşea cu greu să le accepte. El va provoca opoziţia unei mari părţi a populaţiei, în special bazarul, noua clasă muncitorească urbană şi clerul, fiecare avându-şi propriile motive1. Astfel, creşterea producţiei petroliere a condus la apariţia unei noi elite financiare, modernizate, în strânsă legătură cu mediile occidentale, care submina tot mai mult autoritatea şi acţiunile negustorilor şi producătorilor tradiţionali („Bazarul”)2. Pe de altă parte, industrializarea agresivă a condus la creşterea populaţiei urbane, dar ale cărei condiţii de viaţă erau mediocre şi insalubre; sub termenul de „dezmoşteniţi” (Mustaz’afūn) ei vor fi constant prezenţi în discursurile mobilizatoare ale lui Khomeyni în timpul revoluţiei3. În ceea ce priveşte clerul, posesor masiv de terenuri, reforma agrară din 1963 i-a adus mari prejudicii dar la acestea se adaugă o scădere accentuată a rolului său social şi juridic, preluat de noile instanţe laice ale statului. Spre deosebire de sunnism, teologii shī’iţi (mollahi) vor constitui un adevărat cler, care va avea o independenţă destul de mare faţă de puterile politice, inclusiv financiară, el primind direct de la adepţi donaţiile obligatorii. Influenţa lor în rândul populaţiei era esenţială şi uneori ea putea fi folosită şi în scopuri politice. În secolul XX, se pot percepe trei atitudini ale lor faţă de putere: de neimplicare sau indiferenţă (majoritatea), de participare (o parte din mollahi care fac parte din aparatul de stat) şi de contestare. Vocea cea mai vizibilă din rândul contestatarilor este cea a ayatollahului Khomeyni; în 1964 el va fi expulzat şi se stabileşte în final în Irak, la Najaf. Aici, la începutul deceniului şapte, el va susţine vestitele sale conferinţe, publicate mai apoi sub titlul de Hokumat-e eslāmi (Guvernarea islamică), şi care constituie programul său politico-teologic pe care se va constitui viitoarea structură a puterii în republica islamică. Teza fundamentală este cea a principiului velayet-e faqih, guvernarea statului de către juristul-teolog. Pentru a o înţelege este însă necesară o minimă prezentare a specificului shī’ismului în raport cu puterea politică.

b) Shī’ismul: religie şi politică. Shī’ismul apare la început ca grupând pe adepţii lui ’Alī, care susţin cauza sa la califat. După uciderea acestuia în 661, calif va deveni Mu’awiya, care instaurează dinastia umayyadă, în vreme ce fii lui ’Alī, Hassan şi Husayn nu reuşesc să mai ajungă la putere, ambii fiind ucişi. În special moartea lui Husayn, în 680 lângă Karbala, din ordinul califului Yazid I, are consecinţele cele mai durabile în constituirea cultului shī’it: în fiecare an, în luna Muharram, credincioşii comemorează public, prin dramatizări şi penitenţe, martiriul nepotului Profetului. Eliminaţi de la jocul politic, shī’iţii continuă să-şi manifeste ataşamentul faţă urmaşii lui ’Alī (Imāmi), deşi o serie de schisme fragmentează comunitatea lor. Mişcarea capătă tot mai mult o dimensiune mistico-filosofică, având în centru persoana Imām-ului, singurul în măsură să asigure interpretarea esoterică a Coranului; el este conceput ca o persoană semi-divină, care face legătura între lumea de aici şi lumile spirituale create de Allah. Rolul său depăşeşte cu mult funcţia califului, aşa cum era înţeleasă de sunniţi; el este nu un simplu un lider politic ci „călăuza” necesară care conduce pe fiecare credincios la mântuire4. Imāmul este urmaşul Profetului însărcinat cu dezvăluirea adevărurilor ascunse conţinute de Coran; funcţia sa politică este minoră în raport cu cea spirituală, de aici şi reţinerea Imāmilor duodecimani de a se implica activ în jocurile de putere: „prin Imāmat nu este vorba de a succede Profetului aşa cum se succede marilor oameni politici, nu este vorba de a coordona problemele imperiului. Scopul este altul: acela de a-l călăuzi pe om, de a-l educa şi de a-l învăţa perfecţiunea în scopul

1 Despre contextul revoluţionar din Iran şi cauzele revoluţiei, în Said Amir Arjomand, „Iran’s Islamic Revolution in Comparative Perspective”, World Politics, Vol. 38, No. 3, 1986, 2 Martin Riesebrodt, Pious Passion. The Emergence of Modern Fundamentalism in the US and Iran, University of California Press, 1998. 3 Termenul este folosit de gânditorul iranian, de orientare socialistă, Alī Sharī’ati (1933-1977), care îl preia din Coran, unde este opus lui mostaq’birīn („aroganţi”), aplicându-l în teoria sa despre lupta între clase. La rândul său, Khomeyni va prelua această opoziţie, la fel ca multe alte idei ale lui Sharī’ati, şi care vor avea un mare impact asupra activării revoluţionare a maselor în 1979, cf. Giles Kepel, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme, Gallimard, 2000. 4 O prezentare detaliată a teologiei şi spiritualităţii shī’ite o face Henry Corbin în Istoria filosofiei islamice, Herald, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

195

unei desăvârşiri a lucrării lui Muhammad”1. Desemnarea sa nu este o „datorie colectivă” a Comunităţii ca în sunnism ci, cred shī’iţii, ea rezultă dintr-o numire explicită de către Dumnezeu, care devine eficientă prin intermediul unei investituri (nass) prin care harisma divină încredinţată Profetului şi lui ’Alī este transmisă urmaşilor acestora. Nass se face de către Imāmul în funcţie şi este concepută ca o transmitere către viitorul Imām a ceea ce shī’iţii numesc „moştenirea” (amānat) divină adică ansamblul învăţăturilor esoterice precum şi a predispoziţiilor spirituale care fac posibilă receptarea şi propovăduirea lor. Pentru shī’iţii duodecimani, există doisprezece Imāmi, începând cu ’Alī; ultimul, Muhammad al-Mahdī, a dispărut, în vârstă de şase ani, în chiar ziua morţii tatălui său. Între 874-940, potrivit tradiţiei, el ar fi comunicat cu fidelii săi prin intermediul unor emisari; aceasta este „ocultarea minoră”. Din 940 începe însă „ocultarea majoră” (al-ghaybat al-kobrā) prin care „Imāmul ascuns” se retrage din lumea fizică în dimensiunile spirituale de unde continuă să servească drept „pol” al efortului mistic al credincioşilor, fiind „pragul” (bāb) prin care ei pătrund în lumea divină. El este Mântuitorul (al-Qaīm) a cărui prezenţă eschatologică la sfârşitul timpurilor va asigura instaurarea perioadei paradisiace pentru adevăraţii credincioşi.

Una din consecinţele fundamentale ale acestei concepţii este aceea că ea pare a face ilegitimă orice putere temporală, în măsura în care singura autoritate efectivă este cea a Imāmului: „Guvernarea perfectă este cea a Imāmului şi ea va fi realizată odată cu venirea lui Mahdi (…) În absenţa sa, orice formă de guvernare este cu necesitate imperfectă căci imperfecţiunile umane se reflectă în instituţiile politice”2. De-a lungul timpului, această lipsă în plan fizic a autorităţii recunoscute ca singura legitimă, spiritual dar şi politic, a antrenat mai multe atitudini din partea populaţiei shī’ite şi a diverşilor săi lideri.

Cea mai răspândită este aceea a adoptării unei atitudini pasive faţă de autorităţile politice ale vremii, mai ales în măsura în care shī’ismul a fost vreme de secole minoritar în interiorul unor califate sau entităţi statale sunnite, supus adesea discriminărilor sau chiar represiunilor. Ca urmare, mulţi lideri shī’iţi au indicat ca legitimă şi chiar indicată necesitatea unei „disimulări” (taqīyeh, ketmān) a „averii, anturajului şi a apartenenţei religioase”3. Treptat, pe măsură ce shī’ismul se transformă tot mai mult într-o doctrină mistică, cu grade de iniţiere şi învăţături esoterice, această „disciplină a secretului” este înţeleasă şi ca o modalitate de a împiedeca divulgarea adevărurilor superioare către cei incapabili să le înţeleagă. Această discreţie a predominat în shī’ismul duodeciman până la instalarea safavizilor în Iran, în 1501, şi ea caracterizează chiar şi secolul în care emirii bouyzi, iranieni shī’iţi, au guvernat la Bagdad (945-1055), deşi aceştia au favorizat o parţială legalitate a practicilor sale. Pe de altă parte însă, vidul de putere terestră apărut odată cu ocultarea trebuia să fie înlocuit de o autoritate, fie ea şi relativă. În lipsa unor instanţe politice legitime, până la instalarea safavizilor, această autoritate s-a considerat că trebuie să revină savantului teolog (’ālim) sau juristului religios (faqih). În lipsa Imāmului, clasa savanţilor a trebuit să-şi asume atât rolul teologic cât şi un rol oarecum politic, acela de a coordona viaţa socială şi comunitară a credincioşilor.

Din momentul în care în Iran se va instala dinastia safavidă, în 1501, care va proclama shī’ismul duodeciman drept religie oficială, clasa mollahilor shī’iţi ajunge să constituie un adevărat cler, care dublează şi legitimează puterea politică. Treptat, se produce şi un compromis: savanţii shī’iţi vor accepta validitatea teologică a unei monarhii în care văd forma cea mai dezirabilă de conducere politică în măsura în care Imāmul ascuns nu a revenit însă, aşa cum statuează doctrinele eschatologice shī’ite. Teologii shī’iţi credeau că, pentru actuala perioadă, a ocultării, monarhul poate fi acceptat ca lider, el conducând ajutat de savanţii religioşi şi având datoria de a respecta şi promova normele islamice. Această atitudine de compromis nu a fost însă adoptată unanim ci reprezenta, mai degrabă, opţiunea teologilor shī’iţi angrenaţi în siajul puterii politice, încercând să-i confere legitimitate islamică. Căci o altă parte importantă a mollahilor continua să rămână adepta perspectivei pietiste, considerând că singurul în măsură să guverneze şi problemele guvernării terestre (dawla) rămâne doar Imamul ascuns. Dar, odată cu victoria şcolii Osūlī în faţa tendinţei 1 Mehdi Mozaffari, Pouvoir shī’ite. Théorie et évolution, L’Harmattan, 1998. 2 S. H. Nasr, Islam. Perspectives et réalités, Buchet-Chastel, 1975. 3 Mehdi Mozaffari, op. citt.

www.geo

polit

ic.ro

196

Akhbāri, adepţii pietismului pierd tot mai mult teren în faţa concepţiei care insistă pe importanţa sporită a teologilor în planul coordonării sociale şi chiar politice a credincioşilor.

Disputele dintre cele două şcoli shī’ite apar încă din perioada safavidă; ele sunt mai mult decât simple controverse teologice şi vizează în mod esenţial şi limitele acţiunii sociale şi politice ale mollahilor: vom vedea cum opţiunea între cele două tendinţe va afecta diferenţiat comportamentul faţă de puterea politică în cazul clerului iranian şi al celui irakian - de exemplu. Şcoala Akhbāri, care capătă o mare influenţă odată cu Muhammad Amīn Astarābādi (m. 1624), reprezintă oarecum o refacere a atitudinii teologice din primele secole de după ocultare, când accentul era pus pe difuzarea şi aplicarea învăţăturilor „măreţe” (akhbār) ale Imāmilor. Ea respinge validitatea teologică atât a idjtihād-ului (capacitatea de interpretare personală a datelor teologice, în conformitate cu principiile raţiunii şi în funcţie de contexte noi) cât şi a idjmā’ (consensul comunităţii) şi acceptă doar fidelitatea religioasă şi juridică faţă de Coran şi Sunna (tradiţia Profetului şi a Imāmilor). Şcoala s-a răspândit şi a căpătat o influenţă importantă în rândul mollahilor iranieni îndeosebi în perioada dintre safavizi şi qajari (1736-1779), când clerul a fost exclus de la problemele puterii. Potrivit şcolii Osūlī, reprezentată mai ales de Muhammad Bāqir Behbahāni, savanţii au dreptul de a lua decizii individuale şi particularizate în ceea ce priveşte problemele „secundare” (foru’) ale comunităţii, deci ei acordă o mare importanţă idjtihād-ului şi prestanţei teologice şi socio-politice a mujtahid-ului. Sintetizând, poziţiile celor două tendinţe se pot rezuma astfel: „Osūliţii admit idjtihād-ul. Akhbāriţii îl blamează”, „Pentru primii, principiile raţionamentului în materie de religie sunt în număr de patru: Cartea, Sunna, idjmā’ (consensul) şi ’aql (raţiunea). Pentru Akhbāriţi doar prima e valabilă şi în cel mai rău caz a doua”, „Osūliţii împart oamenii în două categorii: cei care sunt mujtahizi şi cei care sunt imitatori (muqallizi). Akhbāriţii resping această împărţire. Pentru ei, toţi sunt imitatori ai Imāmilor”, „În ceea ce priveşte „tehnica pentru a găsi soluţii noi” (Istinbāt), osūliţii recunosc validitatea şi indispensabilitatea ştiinţelor fiqh-ului, în vreme ce adversarii lor consideră necesară „arta cuvintelor Imāmilor””, „Osūliţii, într-un mod cvasi-general, nu autorizează „imitarea defunctului” (taqlīd al-mayyit). Akhbāriţii o autorizează”, „Ascultarea de mujtahizi are la unii osūliţi aceeaşi valoare ca şi ascultarea de Imām. Akhbāriţii neagă această identificare”1. Odată cu secolul XIX, şcoala Osūlī va câştiga tot mai mult teren în rândul mollahilor, corelativ cu definitivarea unei ierarhizări a lor, ce datează din epoca safavidă, în funcţie de gradul de eminenţă teologică şi morală: hodjatoleslam, ayatollah, mare ayatollah. Credincioşii au libertatea de a-şi alege ayatollahul faţă de care să-şi manifeste ascultarea şi deci căruia să-i verse datoria financiară; singurul criteriu este, în afara proximităţii geografice, eminenţa şi renumele teologului. Potrivit osūliţilor, în absenţa Imāmului, comunitatea trebuie să urmeze învăţăturile şi directivele celui mai instruit dintre mujtahizi: acesta va primi vestita titulatură de marja’-e taqlid („model de imitat”), care dă naştere la ambiguităţi în Occident: nu este vorba de o conducere unificată a clerului de către o singură persoană sau de o funcţie oficială în cadrul administraţiei religioase statale (mujtahizii se ţineau deoparte de clasa mollahilor ataşaţi puterii politice) ci mai degrabă de un titlu al prestanţei teologice. „„Modelul” care trebuie să fie imitat reprezintă oarecum Imāmul, el este „locotenentul” (nā’eb) său, ceea ce îi conferă o putere spirituală imensă şi permite corpului ulemalelor să prezinte puterii politice qajare, căreia îi lipsea la început aura mistică a safavizilor, un front unit de opoziţie”2. Deşi funcţia este cu siguranţă mai veche, abia din secolul XIX se cunoaşte apariţia unui marja’ unic în Iran. Până în 1961, exista un singur marja’-e taqlid; odată cu moartea lui Borujerdi teologii vor hotărî că funcţia era prea dificilă pentru o singură persoană şi o vor „liberaliza”. În anii ’80, existau şase marja’-e taqlid, dintre care unul era Khomeyni, dar jumătate locuiau în Irak.

Interpretarea politică a dogmei shī’ite de către Khomeyni decurge din consecinţele logice ale principiilor şcolii Osūlī, extrapolând integral funcţia de lideri ai societăţii musulmane exclusiv clasei mollahilor. Pentru aceasta însă, el neagă atât legitimitatea religioasă a monarhiei şi pe mollahii care s-au angrenat în argumentarea teologică a acesteia cât şi pe clericii adepţi ai pietismului, care discreditează importanţa implicării în 1 Mehdi Mozaffari, op. cit.. 2 Yann Richard, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

197

problemele de guvernare. Khomeyni va prelua concepţia lui Alī Sharī’ati (1933-1977), care formulase o reinterpretare revoluţionară a istoriei shī’ismului - e adevărat dintr-o perspectivă anti-clericală şi socialistă, care respingea „shī’ismul safavid”, bazat pe pasivitate politică şi exaltarea penitenţială a sentimentului de culpabilitate colectivă faţă de părăsirea Imamului Hussayn de către credincioşi, la Karbala, în numele unui „shī’ism alavit”, acela al continuării luptei lui ’Alī şi a lui Hussayn împotriva oricărei puteri nedrepte. Valorificând teza lui Sharī’ati, care identifica pe şah cu vechiul calif sunnit ucigaş şi, în general, cu toţi suveranii musulmani nelegitimi, Khomeyni va manipula imaginarul religios al populaţiei, propunându-şi de acum propriul model de interpretare politică a shī’ismului ca fiind continuarea autentică a acestui shī’ism alavit. Dar, în vreme ce Sharī’ati propunea ca însăşi comunitatea să devină oarecum propriul său „Imām”, adică „să se conducă pe calea lui Dumnezeu”, Khomeyni va considera că „poporul este imperfect… şi are nevoie de un exemplu perfect”: acesta poate fi oferit doar de cei mai desăvârşiţi în cunoaşterea şi supunerea faţă de Legea trimisă de divinitate, adică de teologi1.

Sitemul teocratic al lui Khoemyni se bazează fundamental pe ideea că cea mai bună formă de conducere a comunităţii musulmane este cea a unei guvernări islamice: „Guvernarea islamică este guvernarea legii. În această formă de guvernare, suveranitatea aparţine lui Dumnezeu şi legea este constituită de ordinele şi decretele divine. Legea Islamului, adică ordinea lui Dumnezeu, domneşte în mod absolut asupra tuturor indivizilor şi asupra guvernării”2. Într-un astfel de sistem, conducerea (velāyat) trebuie să fie exercitată de către teologii-jurişti (faqīh), adică cei care cunosc cel mai bine normele impuse de imperativele divine şi elaborate de Imāmi. Acceptând că Imāmul ascuns este autoritatea supremă, spirituală şi terestră, a tuturor credincioşilor, trebuie, în lipsa sa vizibilă, ca prerogativele sale să fie suplinite de cei mai apropiaţi de statutul său, adică savanţii-teologi, cei care posedă în gradul cel mai mare calităţile posedate de Profet şi Imāmi: „Condiţiile pe care trebuie să le împlinească şeful guvernului decurg direct din natura guvernării islamice. În afara calităţilor impuse tuturor, precum raţiunea şi înţelepciunea, există două condiţii esenţiale acestei funcţii: 1. cunoaşterea legii, 2. probitatea (…) Dacă o persoană demnă de această sarcină, posedând cele două calităţi mai sus menţionate, se ridică şi formează un guvern, atunci ea va poseda aceeaşi autoritate (vilayat) ca şi cea pe care o poseda Profetul când îşi asuma administrarea societăţii şi întregul popor, în ansamblul său, trebuia să-i dea ascultare. Este o iluzie să se creadă că puterile guvernamentale ale Profetului erau superioare celor ale Imāmului ’Alī sau că puterile acestuia erau superioare celor ale faqīh-ilor”3.

c) Teocraţia iraniană şi exportul revoluţiei islamice. Deşi revoluţia s-a făcut în numele „dezmoşteniţilor”, ea a impus un regim care se bazează esenţial pe importanţa ideologică şi politică a clerului shī’it. Cu toate acestea, trebuie precizat încă de la început că nu toţi mollahii iranieni sunt implicaţi în plan politic: majoritatea se ţin departe de putere, şi există chiar şi o facţiune, puţin vizibilă, ce-i adevărat, care critică principiul velayet-e faqīh şi se opun ideii ca teologii să se erijeze în lideri politici ai comunităţii; se găsesc aici o serie de mari ayatollahi precum Tabatabai-Qomi, Golpayegani, Sadeq Rouhani, Abolhassan Shirazi. Totuşi, cel mai cunoscut oponent este ayatollahul Hossein Ali Montazeri, fost colaborator apropiat al lui Khomeyni şi desemnat de acesta ca succesor al său, calitate retrasă însă în martie 1989, probabil în urma tot mai deselor divergenţe faţă de Ghidul suprem.

Conform Constituţiei Republicii Islamice, ratificată în 3 decembrie 1979, autoritatea principală şi finală a statului o are Ghidul spiritual (Vali Faqīh) (articolele 107-112). În principiu, Ghidul Revoluţiei trebuie să fie desemnat de către Adunarea Experţilor, compusă din şaizeci de clerici, ea însăşi aleasă prin sufragiu universal. El are funcţiile fundamentale: determină direcţiile majore ale politicii interne şi externe a ţării după consultarea cu Consiliul de Discernământ, este şef al armatei, decide referendumul, 1 Jean-Pierre Digard, „Shi’isme et Etat en Iran”, în L’Islam et l’état dans le monde d’aujord’hui, PUF, 1982. 2 S. R. Khomeyni, Le gouvernement islamique, Institut pour l’édition et la publication des oeuvres de l’Imam Khomeini, Teheran, 1996. 3 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

198

arbitrează între puterile executivă, legislativă şi judiciară. El intervine, indirect, în activitatea legislativă, pe care o controlează prin intermediul Consiliului de supraveghere (Consiliul Gardienilor Constituţiei), căruia îi desemnează jumătate din membri. La fel, el domină puterea judiciară, căreia îi numeşte şeful. Puterea executivă este reprezentată de preşedintele Republicii, ales prin sufragiu direct, dar candidaţii trebuie să fie acceptaţi de Consiliul Gardienilor Constituţiei, care le verifică fidelitatea lor faţă de valorile Islamului şi caracterul iranian. Pe lângă acestea, există o serie de noi instituţii, apărute în urma revoluţiei, şi ai căror lideri sunt, de regulă, apropiaţi ai Khomeyni. Consiliul Gardienilor Constituţiei, are ca funcţie fundamentală supravegherea compatibilităţii legilor cu Constituţia şi Islamul. Este compus din 12 membri, dintre care şase jurişti, ales de Madjlis, şi şase numiţi de Ghid, - şi care sunt singurii însărcinaţi cu vegherea asupra legitimării islamice a legilor statului. Toate legile Madjlis-ului trebuie să fie aprobate de Consiliul Gardienilor pentru a putea fi aplicate, acesta din urmă însă nu are decât rol de supraveghere: în cazul unor invalidări legislative, ele vor fi rediscutate de către Consiliul de discernământ pentru interes superior al regimului. O altă funcţie fundamentală a Consiliului Gardienilor este şi de a hotărî asupra legitimităţii, din punct de vedere al conformării cu Islamul, a candidaţilor la alegerile prezidenţiale, legislative sau ale Adunării Experţilor. Consiliul de discernământ pentru interes superior al regimului a fost creat de Khomeyni în 1988 cu scopul de a arbitra litigiile dintre Madjlis şi Consiliul Gardienilor şi este compus din cei şase membri religioşi ai Consiliului Gardienilor, din liderii puterilor legislativă, judiciară şi executivă, dar şi alte personalităţi influente. În sfârşit, cele două structuri clasice, puterea executivă, ce are în frunte persoana preşedintelui, ales pe patru ani prin sufragiu universal (după ce, evident, candidaţiilor le este strict verificată „ortodoxia” islamică şi antecedentele politico-morale) şi puterea legislativă, Madjlis-ul. Parlamentul iranian este unicameral, numărând 290 de deputaţi, aleşi pe patru ani; deşi el are, constituţional legitimitatea de a aproba şi schimba guvernul şi preşedintele ţării, totuşi el este la rândul său supus supravegherii Consiliul Gardienilor şi a Consiliului de discernământ pentru interes superior al regimului1. Limitele sale s-au văzut odată cu alegerile din 2000, când 200 din locuri au fost ocupate de reformatori: nici ei, şi nici preşedintele Khatami nu au putut schimba decisiv opţiunile esenţiale de politică internă şi externă iraniene, care rămân încă în mare măsură controlate de Ghid şi tabăra conservatoare.

Confiscarea câmpului politic de către adepţii lui Khomeyni s-a făcut însă doar treptat, el trebuind să îndepărteze atât opoziţia liberală cât şi comunistă şi chiar să facă faţă, în primii doi ani, unor secesiuni în interiorul blocului său. În acei primi ani dificili însă, izbucnirea războiului cu Irakul, în 22 septembrie 1980 a avut rolul de a întări autoritatea lui Khomeyni care, justificând apărarea naţiunii şi a instituţiilor islamice, va elimina opoziţia şi va instaura un regim dictatorial, bazat pe resuscitarea serviciului secret şi mai ales pe instituţia Pasdaranilor („Gardienii Revoluţiei”), formată din miliţii populare devotate total Ghidului2. Din punct de vedere ideologic, mariile strategii şi acţiuni externe în perioada khomeynistă au fost: imperativul „exportării revoluţiei”, atitudinea critică faţă de Occident şi îndeosebi faţă de Statele Unite, propaganda împotriva liderilor musulmani „nelegiuiţi” (clanul saudit, îndeosebi, apoi şi Saddam Hussein în toată perioada războiului) şi a Israelului, apropierea de lumea a treia3.

Cel mai important a rămas însă, până la moartea lui Khomeyni, imperativul extinderii procesului revoluţionar şi la statele din jur, îndeosebi cele cu populaţie shī’ită (Irak, Liban, Bahreyn, Pakistan, Afganistan). Această strategie, care poate fi privită în acelaşi timp şi ca o modalitate efectivă de „dez-încercuire” a Iranului din vecinătatea unor state ostile, s-a bazat în deceniul opt pe diverse mijloace: „organizarea de campanii de propagandă şi de informare, formarea de cadre străine în centrele specializate din Iran, acordarea de ajutor material şi logistic organizaţiilor islamice active peste tot în lume, trimiterea de personal de încadrare şi de pregătire (mollah, pasdar), crearea de

1 Shahraugh Akhavi, „The Power Structure in the Islamic Republic of Iran”, în Shireen Hunter (ed.), Internal Developments in Iran, Significant Issues Series, Vol, VII, n° 3, 1985. 2 Richard Cottam, „Inside Revolutionary Iran”, Middle East Journal, Vol. 43, No. 2, 1989. 3 Mohammad Reza Djalili, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

199

reţele de informaţii şi susţinerea unor acţiuni teroriste, etc.”1. Cu toate acestea, una dintre motivaţiile acestei politici expansioniste în numele unui pan-islamism purcede dintr-o declarată, şi probabil şi sinceră, repulsie a lui Khomeyni faţă de conceptul de stat-naţiune şi naţionalism, în care vede, ca de altfel şi contemporanii săi sunniţi, ulemalele wahhābite sau Fraţii Musulmani, doar ideologii occidentale introduse în lumea musulmană cu scopul dezbinării şi fragmentării ei. Astfel că, fără să nege totuşi caracterul iranian al statului (ba chiar mobilizând conştiinţa naţională a populaţiei în momentele dificile ale războiului cu Irakul), Khomeyni a ales să insiste pe caracterul islamic al Republicii şi pe proiectul re-creării unui spaţiu islamic autentic în regiune2. Această opţiune îşi avea însă propriile sale motivaţii geopolitice. În primul rând, ea se baza pe temerea, în primii ani post-revoluţionari, că schimbarea din Iran, ce avusese structural o dimensiune mesianică şi universalistă, nu ar putea dăinui fără a provoca în regiune procese asemănătoare. Încercând să depăşească caracterul său limitat, irano-shī’it, liderii din Teheran văd, în primii ani, în revoluţia iraniană doar preludiul unui proces revoluţionar extins la întreaga lume islamică şi, în general, la toate popoarele „dezmoştenite”. Acest lucru este afirmat explicit chiar în preambulul Constituţiei: „…conţinutul islamic al revoluţiei din Iran, care este o mişcare pentru victoria tuturor dezmoşteniţilor asupra celor puternici, pregăteşte terenul acestei revoluţii în Iran şi în străinătate, îndeosebi în extinderea raporturilor internaţionale şi cu celelalte mişcări islamice şi populare, ea îşi desfăşoară eforturile pentru a deschide calea creeării unei comunităţi mondiale unice şi de asemenea pentru întărirea luptei angajate pentru eliberarea popoarelor nevoiaşe şi asuprite în lume”3.

Pe scurt, obiectivele politicii externe iraniene, din perspectivă ideologică, în perioada Khomeyni, se afirmau a fi două: propagarea Islamului (care este şi o obligaţie religioasă) şi ajutarea la lupta împotriva opresiunii internaţionale; aceasta se face prin două mijloace: propaganda (tabligh) şi războiul sfânt (jihad). Pentru toate acestea, Iranul a creat o întreagă infrastructură de propagandă, mobilizare, subversiune, fie în prelungirea unor instituţii clasice: servicii de securitate, Gardienii Revoluţiei, ambasade, fie prin intermediul unor noi organisme specifice, axate chiar pe exportarea revoluţiei. Aşa au fost Biroul de ajutorare a mişcărilor de eliberare, creat în 1979, ce funcţiona pe lângă Ministerul de Externe şi Gardienii revoluţiei, Secretariatul islamic, însărcinat cu stabilirea de legături cu clerul musulman din întreaga lume, Congresul mondial al conducătorilor rugăciunii de vineri, Mobilizarea poporului dezmoştenit, Fundaţia martirilor, etc.

În primii ani de după revoluţie, Republica islamică a exercitat o puternică fascinaţie atât asupra unei mari părţi din populaţia musulmană cât şi asupra unor grupări islamiste, radicale sau nu. Mulţi militanţi, din Asia de Sud-Est până în Africa, inclusiv Europa sau America, vin la Teheran pentru întâlniri ideologice sau pregătire militară4. Totuşi, efectele acestei mobilizări au fost foarte puţin vizibile: în afara Libanului, angrenat deja într-o disoluţie a autorităţii politice, în nici o altă ţară islamiştii pro-Khomeyni nu au reuşit să producă acelaşi proces revoluţionar şi să instaleze un regim de „legitimitate divină”. În fond, internaţionalismul afişat al liderilor de la Teheran nu era decât expresia resimţirii izolării de care sufereau în interiorul regiunii, prin dubla alteritate persano-shī’ită. Şi, în pofida declaraţiilor sale de conciliere între sunnism şi shī’ism, lumea sunnită nu a putut fi mobilizată în siajul unui Iran revoluţionar. După un moment de derută, puterea saudită va oferi ea însăşi un scop „islamic” radicalilor sunniţi, prin promovarea jihad-ului în numele nou izbucnitului război din Afganistan. Cele mai mari speranţe ale Teheranului se bazau tot pe activarea militantă a populaţiilor shī’ite din afara Iranului, în virtutea legăturilor strânse dintre elitele religioase. Sporirea agitaţiei în interiorul comunităţii shī’ite irakiene ca urmare a acţiunilor Iranului a stat la baza izbucnirii primului război din Golf, dar Khomeyni nu a reuşit să provoace şi în ţara vecină un proces revoluţionar ca şi în Iran, care să instituie o nouă republică islamică. La fel, propaganda şi acţiunile destabilizatoare împotriva Arabiei Saudite au fost şi ele lipsite de succes şi 1 Ibidem. 2 Christian Pahlavan, „Islamisme contre iranité: l’Iran assassiné”, Politique Internationale, n° 10, 1981. 3 În Mohammad Reza Djalili, op. cit. 4 John Esposito, The Iranian Revolution: Its Global Impact, Florida International University Press, 1990.

www.geo

polit

ic.ro

200

au provocat doar sporirea reprimărilor saudite în rândul minorităţii shī’ite din provincia Hassa. În 1981, un complot iranian a eşuat în încercarea de a provoca o răsturnare a guvernului sunnit din Bahreyn şi de a instala o conducere politică expresie a majorităţii shī’ite, care să fie fidelă Iranului1. Singurele succese vizibile ale politicii de extindere a militantismului islamic pro-iranian sunt influenţa căpătată de Teheran în rândul mişcării islamiste din Palestina şi mai ales în Liban.

Problema eliberării Palestinei, strâns legată de opiniile emise faţă de statul Israel, a devenit una dintre temele clasice ale discursurilor mobilizatoare şi activismului islamist ale liderilor iranieni. Propaganda anti-sionistă, la fel ca şi cea anti-americană, a făcut parte în deceniul nouă din retorica zilnică a lui Khomeyni: din perspectiva sa, singura opţiune trebuia să fie desfiinţarea totală a statului Israel: „Noi reclamăm de 20 de ani o adunare generală a tuturor musulmanilor pentru a face să dispară Israelul, pentru a recupera Ierusalimul şi pentru a salva, prin acesta, ţările islamice de această tumoare canceroasă”2. Ca urmare, orice soluţionare parţială a conflictului israelo-palestinian, care să permită coexistenţa a două state pe teritoriul Palestinei, este respinsă principial de Khomeyni: ea a rămas, până astăzi, atitudinea grupărilor radicale din interiorul puterii iraniene. În măsura în care, după 1978, OEP se angajase progresiv pe calea unei soluţii diplomatice şi a unui compromis cu Israelul, Iranul s-a aflat în conflict cu liderii palestinieni moderaţi. Teheranul va încerca să devină el însuşi un jucător în problema palestiniană, şi va face asta contribuind la islamizarea conflictului şi la constituirea unor instanţe palestiniene care să se revendice de la Islam şi să acţioneze ca aripă militantă a Iranului în Palestina. Aceasta va face de acum îndeosebi gruparea radicală Jihadul Islamic, înfiinţat de Fathi Shqaqi în 1983, care se va remarca în întreg deceniul opt prin inaugurarea seriei de atentate teroriste anti-israeliene: „Shqaqi şi prietenii săi se refereau la Iran pentru a critica în acelaşi timp naţionalismul OEP, care nu reuşise nimic concret pentru palestinieni pe teren, şi la discreţia fraţilor Musulmani din Palestina, care sacrificaseră lupta politică împotriva Israelului în favoarea confortului predicării şi al acţiunii sociale: victoria revoluţiei islamice aducea dovada că chiar şi în faţa unui inamic aşa de puternic precum şahul, jihad-ul unor militanţi determinaţi putea să depăşească toate obstacolele. Aceasta trebuia să fie calea pentru eliberarea Palestinei: a duce frontul luptei armate şi a luptei pentru islamizare prin îngemănarea lor într-un acelaşi jihad”3. Jihadul Islamic se concepea pe sine tocmai ca avangarda militantă a unei mişcări ce ar fi condus la distrugerea statului Israel şi la instaurarea unui stat islamic în Palestina4. Chiar dacă aceste puseuri exaltate nu s-au realizat, noua mişcare, care se inspira din ideologia şi activităţile Iranului sau a celorlalte grupări radicale pro-iraniene din epocă (îndeosebi Hezbollah), a avut un rol decisiv în islamizarea problemei palestiniene. Ea a servit ca model pentru noile generaţii de islamişti din interiorul Frăţiei Musulmane, care în 1997 vor pune bazele celei mai importante mişcări islamiste din Palestina, Hamas. De altfel, odată cu uciderea de către Mossad a lui Shqaqi, în 1995, şi cu decăderea eficienţei ideologice şi activiste a Jihadului Islamic, Hamas-ul primeşte un rol tot mai important în strategia palestiniană a Iranului5.

Impactul cel mai profund al revoluţiei islamice iraniene şi ale politicilor Republicii islamice va fi resimţit însă în Liban, o zonă cu o importantă comunitate shī’ită, care avea legături foarte strânse cu elita religioasă şi economică din Iran, şi care fusese exclusă permanent din jocul politic, fie de sunniţi fie de creştini. La sfârşitul anilor ’60, mollahul iranian Moussa Sadr impune în Liban autoritatea comunitară a clerului shī’it, după modelul irakian şi iranian, şi mai ales provoacă apoi o largă mişcare populară creând o armată paramilitară care va deveni cunoscută sub acronimul său, Amal6.

1 Uzi Rabi, Joseph Kostiner, „The Shi‘is in Bahrain: Class and Religious Protest”, în Ofra Bengio, Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in arab World, Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999. 2 Discurs din 13 februarie 1982, în La Palestine dans l’optique de l’Imam Khomeini,l’Institution de la rédaction et de la publication des oeuvres de l’Imam Khomeyni, Teheran, f.a. 3 Gilles Kepel, op. cit. 4 Lamchichi Abderahim, Géopolitique de l’islamisme, L’Harmattan, 2001. 5 Ibidem. 6 Dawisha Adeed, The Arab Radicals, Council on Foreign Relations, 1986.

www.geo

polit

ic.ro

201

Legăturile cu Iranul, niciodată întrerupte, se întăresc tot mai mult, ceea ce şi face ca „după revoluţia din 1979, Libanul de Sud shī’it să devină unul dintre obiectivele şi una dintre bazele Iranului revoluţionar în Orientul Apropiat”1. Astfel că, în momentul invaziei israeliene în Liban, în 1982, un grup de clerici libanezi primesc ajutorul Gărzii Revoluţionare Iraniene în Bekaa, care ajută la instalarea primei infrastructuri a unei noi mişcări, Hezbollah: „Hezbollah a apărut dintr-un mariaj între shī’iţii libanezi şi Iranul Islamic şi devine cea mai influentă mişcare fundamentalistă shī’ită din afara Iranului”2. Treptat, sub influenţa ideologilor din Teheran şi în special a liderului său spiritual libanez, şeicul Muhammad Hussein Fadlallah3, Hezbollah îşi afirmă propriul program de acţiune, făcut public în februarie 1985, în care soluţia problemelor libaneze era găsită în „înfiinţarea unei Republici Islamice”, după model iranian. Gruparea recunoştea principiul velayet-e faqih, adică acordarea autorităţii supreme teologului-jurist, identificat cu Khomeyni, dar totuşi nu şi pe cea a guvernului iranian4. Scopul mişcării era mai întâi lupta împotriva „imperialismului occidental” din Liban, apoi alungarea forţelor israeliene din Liban şi în cele din urmă „distrugerea completă a statului Israel şi înfiinţarea unui regim islamic, inclusiv în Ierusalim”. Deşi aceste imperative maximaliste nu s-au realizat, Hezbollahul a rămas marele succes exterior al Iranului, la care Siria a avut însă o contribuţie decisivă.

Prin intermediul Hezbollahului, Teheranul a impus în deceniul opt terorismul ca politică de stat, atât cu scopuri propagandistice cât şi practice (deschiderea unui front anti-occidental ca replică la susţinerea Irakului de către Statele Unite şi unele state europene): „politica Teheranului în Liban s-a bazat pe două preocupări esenţiale: prozelitismul ideologic şi războiul”5. Inovaţia fundamentală pe care o va aduce Hezbollahul pe scena violenţei Orientului Mijlociu, şi care derivă din specificitatea sa shī’ită, este aceea a martirajului. Tradiţia coranică interzice suicidul, dar face legitimă sacrificarea vieţii pentru cauza Islamului. Extrapolând, Hezbollah consideră că şi moartea premeditată în numele jihadului este o formă de martiraj, ba chiar forma supremă: „Luptaţi prin martiraj, fiindcă martirul este esenţa istoriei” spunea Khomeyni6. În toată această perioadă, autoritatea Hezbollah a crescut neîncetat, în plus, ea şi-a întărit susţinerea de masă prin construirea unei întregi infrastructuri de asistenţă socială pentru comunitatea shī’ită, cu un puternic ajutor iranian. Se formează Comisia de Ajutor a Imamului Khomeyni care „a evoluat de atunci într-o gigantică organizaţie de asistenţă socială, ale cărei servicii concurează, chiar şi acum, cu eforturile guvernului libanez pentru comunitatea shī’ită”7. În plus, Hezbollahul şi-a dezvoltat o reţea tot mai sporită de investiţii şi afaceri, în Liban ca şi în restul Orientului Mijlociu dar şi Europa şi America, care să poată asigura o autofinanţare independentă de cea exterioară8.

Moartea lui Khomeyni, în iunie 1989, marchează însă sfârşitul internaţionalizării agresive a revoluţiei islamice de către Iran. De acum, strategia Teheranului devine mult mai „naţionalistă”, deşi nu încetează să susţină comunităţile shī’ite din exterior. La fel, susţinerea grupărilor radicale este mai limitată faţă de deceniul opt, ea este mai degrabă financiară şi se limitează la clienţii tradiţionali (Hezbollah, grupările palestiniene, opoziţia shī’ită din Irak, Afganistan, Tadjikistan, Pakistan, etc.); relaţiile cu mişcările sunnite s-au restrâns în special datorită diferenţelor doctrinare, esenţiale în constituirea unui grup islamist. Acolo unde există, ele sunt motivate mai degrabă de interese imediate decât de afinităţi ideologice. Dispariţia lui Khomeyni a ridicat şi problema succesiunii la

1 François Thual, Géopolitique du chiisme. 2 Kramer Martin, „Hizbullah: The Calculus of Jihad”, în Martin E. Marty şi R. Scott Appleby (ed.), The Fundamentalism Project, vol. I: Fundamentalisms and the State, The University of Chicago Press, 1994. 3 O prezentare detaliată a principalelor teme ale gândirii lui Fadlallah o face Carré Olivier în L’utopie Islamique dans l’Orient arabe. 4 Amal Saad-Ghorayeb, Hizbullah: Politics and Religion, Pluto Press, 2002. 5 Mohammad Reza Djalili, op. cit. 6 În Hala Jaber, Hezbollah, Antet, 1998. 7 Ibidem. 8 Se consideră că ajutorul financiar primit de Hezbollah de la Iran se ridică la peste 100 de milioane de dolari pe an, iar, mai recent chiar dublu, cf. Matthew A. Levitt, Iranian State Sponsorship of Terror, The Washington Institut for Near East Policy, February, 2005.

www.geo

polit

ic.ro

202

funcţia de Ghid suprem. Fostul său delfin, ayatollahul Montazeri, fusese îndepărtat chiar în 1989 şi înlocuit cu Khamenei, preşedintele republicii din 1982, care însă nu făcea parte din elita teologică shī’ită dar era printre clericii care aveau o bogată experienţă politică, absolut necesară. Nefiind nici măcar ayatollah, ci doar hodjatoleslam, a fost nevoie chiar de instituirea unui amendament la Constituţia din 1979 - unde se statua obligativitatea ca Ghidul să îndeplinească gradul teologic suprem în ierarhia shī’ită, prin care această prevedere a fost extinsă. Lipsit de charisma predecesorului său, Khamenei va continua însă să stea în fruntea grupului conservator, care doreşte să ducă mai departe principiile trasate de Khomeyni1. Pe de altă parte, această parţială lipsă de prestigiu a permis creşterea puterii prezidenţiale: în iulie 1989 noul preşedinte va fi Hachemi Rafsandjani, care va strânge în jurul său pe cei favorabili unei deschideri economice şi politice mai largi, lipsite de condiţionări ideologice. De acum, lupta între „reformatori” şi „conservatori” începe treptat să ia amploare, deşi cei din urmă îşi păstrează autoritatea ultimă, atât prin prerogativele Ghidului, care poate bloca orice decizie considerată ca „neconstituţională”, adică ne-islamică, cât şi prin parlament care, până în 2000, rămâne încă dominat de conservatori.

După încheierea războiului din Golf, ridicarea sancţiunilor de către Comunitatea Economică Europeană în 1990 iar apoi încheierea unui tratat cu Irakul prin care se recunoştea vechiul status quo teritorial elaborat prin acordurile din Alger (1975), au contribuit la creşterea producţiei petroliere şi la redresarea economică şi socială. De acum, două sunt marile tendinţe şi scenarii geopolitice ale Teheranului: întărirea autorităţii sale strategice şi economice în Golf şi continuarea extinderii influenţei în spaţiul Asiei Centrale, înspre noile republici musulmane desprinse după disoluţia URSS.

2. RIVALITATEA SAUDITO-IRANIANĂ ÎN GOLF. Alături de Arabia Saudită şi Irak, Iranul constituie, de la începutul secolului XX,

unul dintre cei trei piloni ai spaţiului geopolitic din Golf. Este un triunghi în care fiecare actor manifestă mefienţă şi chiar repulsie faţă de ceilalţi; alianţele, atunci când există, fiind motivate întotdeauna de considerente conjucturale şi strategice şi nicidecum în virtutea unor proiecte comune. Există, într-adevăr, o serie de elemente eterogene în virtutea cărora o colaborare sporită între cele trei puteri din Golf a fost puţin realizabilă: diferenţele ideologice care stau la baza regimurilor politice respective, alianţele din timpul războiului rece, existenţa unor permanente situaţii conflictuale frontaliere, competiţia economică, geopolitică şi pentru leadership în interiorul lumii arabo-musulmane, diferendele faţă de politica petrolieră în OPEC, situaţia minorităţilor etnico-religioase şi, nu în ultimul rând, antipatiile personale dintre liderii din regiune.

Relaţiile dintre Iran şi Arabia Saudită sunt simptomatice pentru acest tip de vecinătate „rece” care caracterizează o mare parte din raporturile regionale în Orientul Mijlociu. La nivel ideologic, cele două state suferă efectele dublei fracturi ce sfâşie regiunea: aversiunea religioasă sunnită faţă de shī’ism şi vechiul conflict între arabism şi iranitate. Repulsia reciprocă dintre saudiţi şi iranieni îşi are originile încă de la începuturile predicării wahhābite, la sfârşitul secolului XVIII, când trupele conduse de Ibn Saud distrug locurile sfinte shī’ite Kufa şi Najaf2: fiecare dintre cele două curente musulmane îl consideră pe celălalt drept o erezie indezirabilă în cadrul Islamului. După formarea celui de-al treilea stat saudit, în secolul XX, acestei contestări religioase i se adaugă şi competiţia geopolitică în cadrul Golfului, şi apoi, după explozia petrolieră, în interiorul OPEC, unde au existat de atunci permanente dispute între Arabia Saudită şi Iran asupra preţului petrolului. La începutul războiului rece, ambele state vor încerca să fie antrenate de Statele Unite în îngrădirea extinderii influenţei sovietice („doctrina Nixon”), însă şahul este mult mai participativ decât suveranii saudiţi, asumându-şi rolul de „jandarm al Golfului”, mai ales pe fondul retragerii protectoratului britanic, în 1971, asupra emiratelor din Golf. Aşa numita „doctrină Nixon”, elaborată de fapt de Henry Kissinger pe fondul crizei vietnameze şi a războiului de Yom Kippur, urmărea căutarea

1 Saskia Gieling, „The Marja’iya in Iran and Nomination of Khamanei in December 1994”, The Middle Eastern Studies, Nr. 33, Vol. 4, 1997. 2 Laurens Henry, L’Orient arabe: arabisme et islamisme de 1798-1945, Armand Colin, 2000.

www.geo

polit

ic.ro

203

şi susţinerea financiară şi militară a unor „delegaţi”, cărora SUA să le încredinţeze sarcina asigurării unei securităţi regionale favorabilă intereselor americane. Astfel, cu aprobarea Statelor Unite, şi în măsura în care Irakul abia ieşise din ultima sa revoluţie ce a instaurat puterea ba’thistă, şahul, dorind să reînvie autoritatea de altădată a Persiei, se erijează acum agentul menţinerii ordinii regionale în Golf. Iranul ajunge cel mai mare importator de armament din regiune, achiziţionând între 1972-1978 produse militare în valoare de 18 miliarde de dolari1. Totuşi, el nu este singurul care beneficiază de asistenţa militară americană: conform „doctrinei Nixon” în întreg deceniul şapte există patru ţări care sunt vizate de proiectul SUA în regiune: Israelul, Egiptul, Arabia Saudită şi Iranul2. Riyadul se teme însă ca puterea militară iraniană să nu fie folosită la un moment dat împotriva sa, mai ales în momentul în care trupele iraniene au venit în peninsulă, în anii ’60, pentru a ajuta pe sultanul Omanului să lupte împotriva rebeliunii din Dhofar, susţinută de Egipt şi Irak3.

Încă din 1965 însă, din momentul în care regele saudit Faysal îşi propune să utilizeze resursele petroliere pentru realizarea unei ascensiuni regionale şi chiar la nivelul lumii musulmane a Arabiei Saudite, interesele regatului se lovesc tot mai mult de veleităţile hegemonice iraniene. Noua geostrategie saudită era bazată în special pe activarea conştiinţei şi valorilor islamice în interiorul spaţiului musulman; pentru aceasta Riyadul instituie o serie de politici şi strategii în scopul realizării unui „spaţiu de sens” islamic favorabil intereselor saudite: finanţarea proiectelor musulmane îndeosebi prin intermediul Ligii Islamice Mondiale, îndoctrinarea wahhabită a muncitorilor străini veniţi în regat, crearea Organizaţiei Conferinţei Islamice, elaborarea unui sistem bancar bazat pe legislaţia canonică musulmană şi implementarea lui în ţările mai sărace, etc. Această politică, ce avea în spate dorinţa Arabiei Saudite de a prelua leadership-ul regional nu în numele unui naţionalism pan-arab - care, de altfel, tocmai eşuase după înfrângerea arabă din 1967 şi fractura mişcării ba’thiste, ci a unui pan-islamism, se loveşte de alteritatea unui Iran, care-şi asumă cu tărie imperativul unei modernităţi laicizante şi care, aşa cum au dovedit-o serbările din 1971 de la Persepolis, se revendică mai degrabă de la moştenirea pre-islamică. În concluzie deci, se poate spune că nici până la revoluţia din 1979 relaţiile saudito-iraniene nu au fost apropiate: singurul fapt că cele două ţări erau aliate SUA în regiune şi opoziţia lor faţă de URSS erau elementele ce le conferea o anumită conivenţă: diferenţele structurale dintre ele şi mai ales suspiciunea permanentă a saudiţilor faţă de tendinţa hegemonică a Şahului a împiedecat constituirea unui sistem comun de securitate.

După revoluţia din 1979, Riyad-ul, ca şi celelalte state din Golf, vede instalarea Republicii islamice ca o ameninţare directă la politicile sale regionale: „Cel mai ameninţător aspect al evenimentelor din 1979-1980 a fost cu siguranţă revoluţia islamică din Iran, care a dus cu repeziciune la doborârea şahului. Conducătorii din Golful Arab au văzut cu maximă alarmare această abruptă terminare a celui mai puternic regim monarhic din Golf... În multe aspecte, Şahul era întocmai ca şi ei: un monarh, un aliat strategic al Vestului, un inamic nepotolit al comunismului, un apărător al status-quo-ului regional. Brusca sa prăbuşire a fost şocantă”4. Propaganda iraniană împotriva liderilor saudiţi este la fel de intensă ca şi cea anti-americană sau anti-evreiască: „Din punct de vedere ideologic, Teheranul reproşează conducătorilor monarhiilor arabe faptul de a se fi îndepărtat de preceptele Islamului, de a exploata bogăţiile ţării în folosul lor şi, mai presus de toate, de a fi aliaţi ai Statelor Unite şi de a face astfel jocurile Israelului”5.

Revoluţia iraniană şi alungarea şahului nu doar că a dus la anularea strategiei de securitate regională elaborată de SUA dar a avut propriile consecinţe geopolitice majore în zona Golfului. În primul rând, Teheranul – în special în perioada lui Khomeyni, îşi va asuma propria poziţie geopolitică „tiermondistă”, încercând să se erijeze el 1 Paolucci Henry, Iran, Israel and United-States: An American Foreign Policy, Griffon House Publications, 1991. 2 Francis Furuyama, East-West Tensions in the Third World, New-York, 1986. 3 Da Lage Olivier, Géopolitique de l’Arabie Saoudite, Editions Complexe, 1996. 4 Abdul Kahleq Abdulla, „The Gulf Cooperation Council: Nature, Origin, and Process”, în Michael C. Hudson (ed.), Middle East Dilemma, Tauris &Co. Ltd, 1999. 5 Mohammad Reza Djalili, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

204

însuşi într-un nou lider regional, nu în siajul Statelor Unite sau al URSS, ci chiar ca pivot al unei resurecţii a lumii musulmane în numele valorilor religioase şi politice islamice. În această postură, bazată pe activarea conştiinţei musulmane, mai întâi în rândul shī’iţilor dar şi în spaţiul sunnit, Iranul nu putea să nu se lovească de propriile politici pan-islamiste ale Arabiei Saudite. El este perceput de acum de toate statele din regiunea Golfului ca un agent violent al destabilizării vechiului status-quo. „În faţa acestei situaţii, ansamblul conducătorilor monarhiilor arabe din regiune au adoptat o politică fondată pe trei principii: o stare de pasivitate, pentru a linişti regimul revoluţionar, „reislamizarea” societăţii pentru a încerca o înfrângere a islamiştilor pe propriul teren şi cooperare mai activă între cele şase state, pentru a reprima orice tentativă de destabilizare”1. Arabia Saudită se teme de creşterea agitaţiei shī’iţilor din regiunea petroliferă Hassa2, unde ei sunt majoritari şi, în general, de acţiunile radicalilor islamişti care pot, luând ca model revoluţia iraniană, să producă destabilizări ale regimurilor politice din peninsulă şi din lumea arabă. În măsura în care, în decursul anilor 1979-1980, la Teheran grupările moderate erau eliminate de la putere şi gruparea clericilor radicali cu Khomeyni în frunte acaparau funcţiile în stat, monarhiile din Golf se vor apropia de Irak, care le părea mai puţin ameninţător decât Iranul. Tocmai această susţinere conjuncturală a Bagdadului de către vecinii arabi a oferit lui Saddam Hussein iluzia eficienţei unei acţiuni militare împotriva Iranului, în primă instanţă pentru acapararea provinciei arabofone petroliere Khuzistan iar apoi, cu scopul probabil chiar de a încerca o răsturnare a regimului islamist de la Teheran. Liderii saudiţi şi ai emiratelor din Golf nu erau deranjaţi de începerea ostilităţilor militare irakiene împotriva Iranului, văzând în aceasta atât ocazia unei epuizări mutuale a puterii militare a celor doi mari rivali din Golf cât şi o modalitate prin care credeau că politicile islamiste radicale ale Teheranului pot fi limitate. Totuşi, eşecul ofensivei fulger irakiene şi mobilizarea rapidă a armatei iraniene au modificat optimismul iniţial al monarhiilor petroliere. Pe măsură ce războiul devenea tot mai mult unul de uzură, poziţia ţărilor de Golf devine mai neutră, deşi susţinerea Irakului este clară, atât financiar cât şi logistic sau propagandistic. Ca urmare, cele şase monarhii au luat hotărârea creării unei structuri comune de cooperare şi securitate: Consiliul de Cooperare al Golfului. Apărut în urma Summitului de la Abu Dhabi din mai 1981, CCG avea atât scopul creşterii cooperării regionale în plan economic şi comercial, cât mai ales dorea să fie o structură regională de securitate colectivă pe fondul războiului irano-irakian: „întreaga regiune era în stare de război nemărturisit; apărarea şi securitatea devin dintr-o dată cea mai înaltă prioritate”3. Aflate sub ameninţarea revoluţiei iraniene şi a activării militantismului minorităţilor shī’ite proprii, monarhiile Golfului au acceptat acum o parţială hegemonie a Arabiei Saudite, îndeplinind astfel unul dintre visele puterii de la Riyad de a avea un control - chiar şi limitat, asupra vecinilor din peninsulă.

În deceniul opt, statele din Orientul Mijlociu se polarizează în funcţie de cei doi rivali aflaţi în război: Irakul, susţinut de ţările din CCG şi parţial de Egipt şi Iordania, şi Iranul, ajutat de Siria şi Libia. Riyadul şi Teheranul se anatemizează reciproc, folosind resurse imense pentru realizarea unor programe sociale şi religioase în lumea musulmană care să le fidelizeze populaţia. Regatul saudit se simţea de acum direct ameninţat de radicalii islamişti atraşi de Iran, şi care critică alianţa Riyadului cu statele occidentale ne-islamice4. Aceasta va da o puternică lovitură imaginii Arabiei Saudite, care se erijase până atunci în lider al renaşterii islamice, finanţând state, organizaţii, ligi, partide pentru a le atrage spre valorile salafite; el va fi semnul explicit al unei prime mari fracturi istorice în rândul islamiştilor, care se vor împărţi în susţinători ai Teheranului şi cei ai Riyadului. Revoluţia iraniană va fi văzută ca model reuşit de instaurare politică a unui sistem şi ordini islamice conforme Sharī’ei, un mijloc cu mult mai eficace decât paşii moderaţi şi treptaţi ai strategiei saudite. Elanul provocat de succesul său a neliniştit Arabia Saudită, rivala Iranului, atât datorită caracterului shī’it cât şi mobilizării crescute a 1 Ibidem, 2 François Thual, Géopolitique du chiisme. 3 Abdul Kahleq Abdulla, „The Gulf Cooperation Council: Nature, Origin, and Process”, în Michael C. Hudson (ed.), Middle East Dilemma, Tauris &Co. Ltd, 1999. 4 Basbours Antoine, L’Arabie Saoudite en question, Perrin, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

205

avântului revoluţionar în lumea sunnită, care ameninţa stabilitatea şi politicile proprii ale regatului. În plus, „încă de la ajungerea sa la putere, ayatollahul lansează anateme împotriva familiei regale saudite, o acuză de ipocrizie religioasă, de corupere a moravurilor, de aservire a Islamului faţă de interesele americane şi, ofensă supremă, cheamă deschis la răsturnarea ei”1. Astfel că, în faţa „ameninţării” Iranului „strategia saudită a rămas aceeaşi din 1979 până astăzi: de a se folosi de opinia sunnită mondială pentru a descrie Teheranul ca un focar de erezie… de a reafirma primatul său spiritual asupra Islamului sunnit mondial prin finanţarea regimurilor conservatoare ca şi a formaţiunilor integriste şi prin propagarea învăţăturii wahhābite; în sfârşit, de a ascuţi rasismul specific arab împotriva „persanilor””2. Pentru aceasta, Arabia Saudită va pune în practică propria sa „îndiguire” a Iranului: pe de o parte, prin susţinerea Irakului să atace ţara vecină, blocându-le astfel într-un război costisitor şi de rutină şi care „fisurează axa naţionalistă şi pro-sovietică ai cărei stâlpi sunt Siria şi Irakul”3, pe de alta, participând, alături de Statele Unite, la susţinerea opoziţiei anti-sovietice din Afganistan, opoziţie care va fi de acum instrumentalizată în termeni ideologici, de luptă Islam-Comunism (Ateism, Materialism, etc.). Ea va deveni supapa de care se va folosi regatul saudit, atât pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de principiile jihad-ului, cât şi pentru a găsi un obiectiv care să mobilizeze avântul grupărilor radicale, îndepărtându-le astfel de la criticarea regimului şi oferindu-le prilejul şi susţinerea îndeplinirii dezideratelor militantiste.

La mijlocul deceniului opt, se constată însă o parţială temporare a disputelor saudito-iraniene, corelativ cu stabilirea unor contacte secrete între cele două părţi ca şi cu o apropiere în interiorul OPEC. Este perioada în care chiar americanii manifestă tendinţa de a inaugura anumite contacte cu unele oficialităţi iraniene, terminate însă în urma scandalului Irangate. Dar, în timpul pelerinajului la Mecca, din iulie 1987, au loc mai multe înfruntări violente între autorităţile saudite şi pelerinii iranieni, care conduc din nou la tensionarea relaţiilor între cele două ţări, la reluarea discursurilor radicale şi chiar la ruptura înţelegerii petroliere în interiorul OPEC. Disputele legate de pelerinaj, la începutul anului 1988, se vor încheia cu ruperea relaţiilor diplomatice ale Riyadului cu Teheranul în aprilie.

În timpul crizei din Golf din 1990-1991, Iranul a avut o atitudine neutră, ceea ce i-a adus mai multe beneficii, în primul rând de imagine. Noua putere iraniană, mai pragmatică, încearcă să profite de noile polarizări din rândul lumii arabe şi îşi lărgeşte relaţiile cu ţările care au luat partea Irakului (Iordania, Yemen, Sudan) şi care acum îşi văd poziţia slăbită în raport cu hegemonia celor aliate cu SUA. În măsura în care Irakul este izolat, iar monarhiile petroliere confruntate cu remedierea costului războiului, Teheranul speră într-o refacere a poziţiei sale importante în regiunea Golfului, deşi întâmpină opoziţia Statelor Unite, care continuă să considere regimul drept unul terorist. După distrugerea armatei irakiene în război, Iranul ajunge cea mai importantă putere militară a Golfului şi continuă să se înarmeze, beneficiind de sprijinul Rusiei4 şi încercând chiar, se pare, să-şi creeze un program militar nuclear, sporind angoasele SUA şi mai ales ale Israelului5. Potrivit lui R. Anciaux, în această perioadă Iranul „încearcă să-şi impună ansamblului regiunii axele sale politice bazate pe patru principii de bază: 1) Alegerea partenerilor într-un sistem de securitate în regiunea Golfului trebuie să se refere la legăturile istorice, religioase şi economice care le sunt comune; 2) Este imperativ să se dezvolte cooperarea între toate statele din regiunea Golfului; 3) Iranul respinge categoric orice intervenţie străină, ne-musulmană, într-un sistem de securitate regional; 4) Iranul refuză să recunoască un sistem de securitate apărut din Declaraţia de la Damasc, în măsura în care ea implică state ne-riverane Golfului”6. La fel, conform unui studiu elaborat de James Baker III Institute for Public Policy, în iunie 1998, intitulat Iran and its 1 Barry Michel, „Le détonateur Afgan”, Politique Internationale, n°4, 2001. 2 Ibidem. 3 Nohra Fouad, Stratégies americaines pour le Moyen Orient, al-Bouraq, Beyrouth, 1999. 4 Robert Freedman, „Russian-Iranian Relations in the 1990s”, Middle East Review of International Affairs, vol 4, No. 2, 2000. 5 W. Seth Carus, „Iranian Nuclear, Biological and Chemical Weapons: Implications and Responses”, Middle East Review of International Affairs, vol 2, No. 1, 1998. 6 Robert Anciaux, op.cit..

www.geo

polit

ic.ro

206

Strategic Role in the Persian Gulf, priorităţile politicii externe şi de securitate a Iranului în a doua jumătate a deceniului nouă se considerau a fi: „1) Iranul, ca şi putere regională, va continua să lucreze la extinderea influenţei sale în Golful Persic şi în împrejurimi şi să caute o egalitate în înţelegerile internaţionale; interesele sale resping orice prezenţă militară străină în regiune; 2) Iranul va rămâne cu tărie conştient de influenţa sa asupra strâmtorii Ormuz; 3) Iranul, ca şi naţiune islamică, va căuta să păstreze moştenirea sa unică şi va încerca să revitalizeze într-o măsură şi mai mare sentimentul naţionalist… Scopurile militare strategice ale Teheranului vor fi definite de capacităţile statelor regionale precum India, Pakistan, Irak şi Israel; 4) ca şi putere regională, Iranul va căuta să dezvolte arme de distrugere în masă”1.

O schimbare majoră în politica regională a Iranului post-khomeynist este deci încercarea sa treptată de a-şi recăpăta poziţia dominantă, militară, economică2 şi geostrategică în zona Golfului, aşa cum era pe vremea şahului. Pragmatismul regimului Rafsandjani acorda mai multă importanţă imperativelor etatiste iraniene, limitând agresivitatea propagandei islamiste în exteriorul ţării3. Una dintre importantele caracteristici ale deceniului nouă va fi tocmai parţiala apropiere între Iran şi Arabia Saudită. Inaugurată oarecum imediat după războiul din Golf, odată cu reluarea relaţiilor diplomatice în martie 1991 şi cu reluarea pelerinajului de către iranieni, ea îşi va atinge un apogeu spre sfârşitul anilor ’90. Există mai multe cauze care au condus la această schimbare: deteriorarea condiţiilor economice din cele două ţări, ceea ce a impus necesitatea unei colaborări regionale sporite ca şi în interiorul OPEC, problema viitorului Irakului - devenită vitală pentru ambele părţi, eşecul procesului de pace israelo-palestinian, schimbările politice la vârf, odată cu creşterea puterii prinţului moştenitor Abdallah şi cu alegerea lui Khatami4. Din punct de vedere economic, ambele state au cunoscut o agravare a situaţiei, pe fondul unor cauze externe şi dificultăţi interne. Pentru Arabia Saudită, războiul din Golf a însemnat cheltuieli de peste 80 de miliarde de dolari şi deşi în următorii ani Riyadul a sporit producţia pentru a suplini ieşirea Irakului de pe piaţa petrolieră iar preţul la baril a crescut (de la 16 dolari în 1991 la 20,91 în martie 19965) situaţia economică a ţării s-a deteriorat, cu efecte asupra limitării statului de stat „providenţă”. La rândul său Iranul, după 1979, a fost înfruntat cu o serie de dificultăţi economice, provocate, în deceniul opt îndeosebi de războiul cu Irakul, iar apoi de proasta gestionare, de embargoul comercial american, de explozia demografică, etc. Totuşi, regimul Rafsanjani va practica o politică de deschidere, promovând mai mult sectorul privat, încercând să atragă companii străine care să investească, îndeosebi în sectorul petrolier. După blocarea Irakului, Iranul devine al doilea producător de petrol din Orientul Mijlociu şi îşi sporeşte colaborarea atât cu statele europene, mai puţin sensibile la condiţionările ideologice ale Teheranului, cât şi cu Comunitatea Statelor Independente. În 1997-1998 are loc însă o scădere drastică a preţurilor la petrol, ce a antrenat mari pierderi financiare pentru ţările producătoare (Arabia Saudită - 2,5 miliarde dolari, Iran - 1 miliard). Tocmai acesta a fost unul dintre factorii care contribuit la intensificarea dialogului iraniano-saudit: la întâlnirea miniştrilor petrolului din OPEC, din martie 1999 de la Viena, Arabia Saudită şi Iranul se pun de acord asupra unei strategii comune pentru stabilizarea preţului petrolier.

Alegerea lui Khatami la preşedinţia Iranului, în 1997, a întărit imaginea pozitivă a Teheranului, atât în spaţiul regional cât şi internaţional, dar ea a însemnat mai ales o accentuare a strategiilor de real-politik, în dauna unei politici externe motivate pe considerente ideologice6. Interesul major al Iranului este acum îndeosebi păstrarea unităţii statale, a regimului politic, integrarea cât mai intensă în plan regional şi internaţional,

1 Iran and its Strategic Role in the Persian Gulf, Baker Institut Studies, No. 7, June, 1998. 2 Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe, Les Études du CERI, n° 53, 1999. 3 Ziba Moshaver, „Revolution, Theocratic Leadership and Iran’s Foreign Policy”, The Review of International Affairs, Vol. 3, Nr. 5, 2003. 4 Gawdat Bahgat, „Iranian-Saudi Rapprochement: Prospects and Implications”, World Affairs, Nr. 162, vol. 2, 2000. 5 Nouschi André, op. cit.. 6 Anthony Cordesman, Saudi Arabia and Iran, Center for Strategic and International Studies, Washington DC, June, 2001.

www.geo

polit

ic.ro

207

participarea chiar la procesele de globalizare, fără totuşi ca Teheranul să renunţe la fundamentele teocratice proprii. Reprezentativ pentru această nouă deschidere iraniană este faptul că Summitul Organizaţiei Conferinţei Islamice din 1997 s-a ţinut la Teheran, unde au loc mai multe discuţii între factorii de decizie iranieni şi saudiţi, iar în mai 1999, noul preşedinte iranian va face o vizită în Arabia Saudită, prima de acest fel după 1979. Dincolo de interesele economice comune, cele două ţări manifestă această conivenţă mai degrabă din considerente pragmatice, vizând în special crearea unui climat de securitate în Golf. Din punct de vedere militar, în întreg deceniul nouă, ambele ţări şi-au continuat politica accelerată de înarmare, ceea ce, în lipsa Irakului, face ca ele să se afle într-un echilibru dual. Noua elită iraniană conştientizează în plus faptul că, în pofida dorinţei lui Abdallah de a elimina prezenţa americană din Golf, legăturile militare dintre SUA şi Riyad sunt prea strânse pentru a putea fi anulate, în măsura în care „clanul Sudayriţilor”, puternic încă, este pro-american1. Pentru Iran deci, este vital ca de acum să împiedice orice ameninţare militară care ar putea veni din partea saudită, ceea ce ar contribui la creşterea vechii percepţii iraniene de ţară „încercuită”. În plus chiar, o anumită percepţie în epocă lăsa să se spere că Arabia Saudită ar putea servi ca şi mediator pentru o detensionare iraniano-americană. În sfârşit, cele două ţări se regăsesc împreună de aceeaşi parte în atitudinea critică faţă de politicile Israelului. Blocarea procesului de pace, după venirea guvernului Netanyahu în 1996, pe care ţările musulmane îl atribuie şi poziţiei prea pro-israeliene a administraţiei Clinton, a fost neîndoielnic un catalizator al apropierii dintre Teheran şi Riyad. Dincolo de eşecul procesului de pace şi, eventual, de situaţia locurilor sfinte din Ierusalim, ambele ţări sunt convergente în îngrijorarea faţă de capabilităţile nucleare ale Israelului, considerate ca cea mai mare ameninţare la adresa securităţii regionale în Orientul Mijlociu. Şi, deşi sunt semnatare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară din 1995 (spre deosebire de Israel care nu e), Iranul şi Arabia Saudită par a fi fascinate, la rândul lor, de echilibrarea balanţei militare în regiune prin inaugurarea unor programe militare nucleare proprii2. La fel, semnarea acordului de cooperare militară Turcia-Israel din 1996 a provocat o mobilizare a puterilor arabe (Siria, Arabia Saudită) la care se adaugă Iranul, care s-a simţit cel mai direct ameninţat de o axă Ankara-Tel-Aviv3.

O altă schimbare decisivă a deceniul nouă în zona Golfului a fost ameliorarea relaţiilor dintre Iran şi emiratele şi monarhiile din CCG. Omanul, cea mai independentă ţară din Consiliu, împarte împreună cu Iranul poziţia geostrategică fundamentală de a controla strâmtorea Ormuz, prin care se iese din Golf în Oceanul Indian4. După războiul din Golf, fidel politicii sale autonome, Omanul iniţiază o deschidere spre Iran. Qatarul, marele rival al Arabiei Saudite, tocmai în virtutea sentimentului de încercuire şi ameninţare resimţit din partea vecinului saudit, va încerca după 1991 să ducă o politică diplomatică prin care să-şi asigure şi alte deschideri geopolitice: ca şi Omanul, el se va apropia de Iran, din dorinţa de a echilibra ponderea influenţei saudite în regiune. În interiorul Emiratelor Arabe Unite, Dubai-ul, spre deosebire de Abu Dhabi, întreţine vechi legături comerciale, familiale şi religioase cu Iranul5. În plus, există o legătură de familie între emirii Qatar-ului şi Dubai-ului, ceea ce face ca ei să adopte adesea poziţii comune în diferite probleme de politică externă (apropierea de Teheran, de exemplu)6. Cu toate acestea, raporturile între EAU şi Iran rămân tensionate datorită revendicării de către federaţie a celor trei insule (Tomb Mare şi Mic, Abou Moussa), plasate în Golf, în faţa strâmtorii Ormuz, ocupate de trupele iraniene în 1971, şi a căror importanţă economică şi geostrategică este fundamentală pentru traficul între Golf şi Oceanul Indian7.

1 Gawdat Bahgat, op. cit. 2 Bruno Tertrais, „Riyad: la tentation nucléaire”, Politique internationale, n° 103, 2004. 3 Geoffrey Kemp, America and Iran: Road Maps and Realism, Nixon Center, Washington DC, 1998. 4 François Thual, Abrégé géopolitique du Golfe. 5 Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe. 6 Seal Foley, „The UAE: political issues and security dilemmas”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 3, Nr. 1, 1999. 7 Mohamad Abdullah Al Roken, „Dimensions of the UAE-Iran Dispute Over Three Islands”, în United Arab Emirates: A New Perspective, The Emirates Center for Strategic Studies and Research, 1999.

www.geo

polit

ic.ro

208

În sfârşit, chiar şi raporturile între Bahreyn şi Iran au devenit mai puţin tensionate. Arhipelagul Bahreyn a făcut parte, încă din perioada medievală, din imperiul persan; în 1825 el a fost pus sub protecţie britanică, ajungând încă de acum să fie condus de familia al-Khalifa, sunnită. De atunci, Persia, apoi Iranul, nu a încetat să spere într-o recuperare a fostului teritoriu, fapt pentru care liderii Bahreyn-ului vor prefera, după obţinerea independenţei, în 1971, să se pună sub tutela vecinului saudit. Situaţia este dificilă mai ales datorită faptului că majoritatea populaţiei (60%) este shī’ită; după revoluţia iraniană din 1979, liderii din Teheran vor încerca să provoace o mişcare în interiorul acestei comunităţi, care să conducă la alungarea conducerii sunnite şi, în final, la o integrare a ţării în Iran1. Agitaţia shī’ită a rămas de atunci o constantă internă a emiratului, care s-a atenuat vizibil abia în ultimii ani ai deceniului nouă2. Pentru limitarea intruziunii iraniene, puterea de la Manama s-a bazat atât pe sprijinul saudit cât mai ales pe acordurile militare cu Statele Unite.

Dincolo de aceste realizări ale diplomaţiei lui Khatami în zona Golfului, faptul că puterea clerului conservator din Teheran rămâne esenţială în toate problemele statului, face ca ţările din Golf să păstreze încă o distanţă prudentă şi o mare parte din ele continuă să se bazeze pe securitatea americană decât să accepte o imprevizibilă ascensiune sporită a ponderii Iranului în regiune3.

3. MIZELE GEOPOLITICE ÎNTRE IRAN ŞI IRAK. Irakul a fost întotdeauna „copilul teribil” al Orientului Mijlociu, o permanentă

sursă de destabilizare pentru vecinii săi. Înfiinţat în urma „ingineriei sociale” de după primul război mondial, din combinarea a trei foste vilayete otomane, eterogene ca şi compoziţie religioasă, etnică şi culturală, Irakul va cunoaşte o succesiune de regimuri, toate sunnite şi arabe, precum şi o serie de revolte, mai întâi pentru independenţă, apoi pentru hegemonie politică şi pentru autonomie etnică. Potrivit lui André Dulait şi François Thual, din punct de vedere geopolitic, situaţia Irakului poate fi definită, de-a lungul timpului, prin cinci mari constante. Mai întâi, şi structural, ţara a fost, încă de la formarea sa, supusă unei instabilităţi politice: „Irakul a fost o regiune marcată de o mare instabilitate la fel ca şi de o mare violenţă politică (…) Încorsetată de aparatul ba’thist şi aparatul de stat, instabilitatea politică a ţării este o constantă explozivă a Irakului de ieri ca şi de azi”4. Apoi, legată de aceasta, vine problema unităţii, care „a fost şi rămâne problema centrală a istoriei acestei ţări”5, reprezentată de dorinţa kurzilor de a forma un stat unitar al întregii comunităţi, inclusiv din celelalte ţări vecine, şi de speranţele politice ale comunităţii shīite, grupate în sudul ţării. O eventuală partajare a Irakului, urmând aceste glisaje etnice şi religioase a fost concepută întotdeauna ca ameninţătoare, atât de către elita pan-arabă ba’thistă cât şi de vecinii ţării, Turcia şi Arabia Saudită în primul rând. A treia caracteristică se referă la „constanta izolare pe care această ţară pare a fi cunoscut-o de la crearea sa. Întreţinând contenciosuri teritoriale şi litigii politice cu practic toate ţările riverane, Irakul reprezintă, indiferent de regimul său, o ţară încercuită”6. Această caracteristică decurge în mare parte din faptul că regimurile irakiene au manifestat întotdeauna, în spiritul regiunii de alminteri, constante expansioniste: „dacă se face abstracţie de contestările privind o mică parte din Kurdistanul turc, acest expansionism a fost întotdeauna îndreptat spre sud, spre mare şi petrol”7 (Khouzistan, Kuweit). În sfârşit, existenţa zăcămintelor de petrol şi gaze şi mai ales a apei, au conferit întotdeauna o siguranţă sporită liderilor irakieni, care au dorit să valorifice nu doar economic aceste resurse ci şi să facă din ele motorul modernizării ţării şi mai ales

1 Uzi Rabi, Joseph Kostiner, „The Shi‘is in Bahrain: Class and Religious Protest”, în Ofra Bengio, Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in Arab World, Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999. 2 Adel Darwish, „Rebellion in Bahrain”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 3, Nr. 1, 1999. 3 Darius Bazargan, „Iran: Politics, the Military and Gulf Security”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 1, Nr. 3, 1997. 4 André Dulait, François Thual, Bagdad 2000. L’avenir géopolitique de l’Irak, Ellipses, 1999. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem.

www.geo

polit

ic.ro

209

al unor scenarii hegemonice în regiune. Dar, dacă până în 1980 Irakul a fost, tocmai valorificând fondurile petroliere şi oportunităţile agricole oferite de bazinul hidrografic, ţara cu cea mai mare rată de dezvoltare din Orientul Mijlociu1, greşelile politice ale lui Saddam care va antrena Irakul mai întâi în războiul costisitor cu Iranul, apoi în cel provocat de ocuparea Kuweitului, vor duce la distrugerea aproape integrală a acestor câştiguri.

Relaţiile dintre Iran şi Irak pot fi definite, în termeni geopolitici, ca fiind structural conflictuale, concentrate în general în jurul a cinci mari elemente: disputele teritoriale, bătălia pentru leadership regional, aversiunea arabo-iraniană cu rădăcini în tradiţia istorică, destinul şi rolul comunităţii shī’ite şi instrumentalizarea în folos propriu a problemei kurde de către fiecare dintre părţi. Vom încerca să facem o analiză a lor, deşi o abordare diferenţiată este aproape imposibilă: ele se găsesc amestecate într-un mod inextricabil în mai toate interacţiunile politice sau militare dintre cele două ţări.

a) Rivalitatea regională. „Nici o ţară, chiar şi arabă, nu beneficiază în Irak de o influenţă comparabilă cu cea a Iranului”2. Raporturile speciale între Irak şi Iran se explică atât prin tradiţia musulmană comună, cât şi prin legăturile religioase puternice care leagă comunităţile shī’ite din cele două ţări. Moştenirea istorică este totuşi tributară - până astăzi, disputei, încă din primii ani ai Islamului, între „arabi” şi „persani” în interiorul noului califat. După instalarea abbasizilor însă, în 750, şi mai ales odată cu stabilirea capitalei la Bagdad, influenţa persană devine din ce în ce mai puternică, atât în administraţie, moravuri, cultură cât şi prin preluarea de către califii abbasizi a obiceiurilor autocratice ale foştilor suverani sasanizi. Încă de acum, viaţa politică la curte este marcată de disputele neîncetate între aristocraţia şi oficialităţile arabe şi noua elită administrativă persană, la care se adaugă, din secolul IX, influenţa crescândă a liderilor militari, formaţi în mare parte din foşti sclavi turci. Deja odată cu selgiukizii, din secolul XI, persana devine limba administrativă în cea mai mare parte din Orientul Mijlociu, situaţie care se continuă şi în timpul dominaţiilor mongole şi timuride. Începând cu secolul XVI însă, teritoriul actualului Irak, integrat în imperiul otoman, va deveni un permanent motiv de conflict cu noua putere safavidă din Iran. Mizele erau atât teritoriale cât şi religioase: locurile sfinte shī’ite se găseau astfel în teritoriu sunnit, iar fiecare dintre cele două state îşi revendica adevărata ortodoxie islamică - unul sunnită (sultanul otoman se considera şi purtătorul de drept al titlului de calif), celălalt shī’ită. Această rivalitate, care adesea degenera în lungi războaie, îşi va pune amprenta asupra imaginarului colectiv, atât al persanilor cât şi al arabilor şi turcilor. Dincolo de controversele religioase, disputele frontaliere vor avea consecinţe până în prezent. De exemplu, prin tratatul de la Erzorum, din 1847, canalul Chatt al-Arab intră sub stăpânirea otomană, situaţie care a fost recunoscută mai apoi, în folosul noului stat irakian, şi de Societatea Naţiunilor, în 1932. Iranul nu a acceptat însă niciodată prevederile de la Erzerum şi unul dintre obiectivele sale geopolitice fundamentale era stabilirea frontierei pe mijlocul canalului.

Crearea statului irakian în 1920, în urma împărţirii teritoriilor fostului imperiu otoman, va fi resimţită ca o ameninţare directă de către Iran. Aflat încă sub impactul tendinţelor expansioniste britanice şi ruseşti, Teheranul vede în noul stat irakian atât o nouă formă a colonialismului britanic, cât şi o primejdie pentru destinul shī’ismului din zonă, şi chiar al naţiunii persane, în măsura în care elitele de la Bagdad se revendică de la sunnism şi proclamă Irakul drept „gardian” al naţiunii arabe împotriva Persiei3. Tocmai de aceea, Iranul va susţine prima revoltă irakiană, îndreptată împotriva prezenţei britanice, în 1920, şi care s-a făcut la apelul şi sub conducerea unor mari lideri shī’iţi irakieni dar în strânsă legătură cu cei din Iran4. Percepţia iraniană despre Irak ca fiind un stat colonial a dăinuit până la revoluţia irakiană din 1958, şi chiar şi faptul că ambele ţări au făcut parte din Pactul de la Bagdad, între 1955-1958, nu a condus la o atenuare a mefienţelor şi a disputelor teritoriale, legate în special de Chatt al-Arab. Revoluţia naţionalistă din 1958, condusă de Kassem, nu duce la o ameliorare a relaţiilor cu vecinul persan. Iranul şi în general monarhiile din regiune (Iordania, Arabia Saudită) 1 Philippe Rondot, Istoria Irakului, Corint, 2003. 2 Jean-Pierre Luizard, op. cit. 3 Jean-Pierre Luizard, op. cit. 4 Majid Majid, L’Emergence d’un état a l’ombre d’un empire: Irak–Grande-Bretagne, Publications de la Sorbonne, 1996.

www.geo

polit

ic.ro

210

se simt acum ameninţate de valul revoluţionar din Orientul Mijlociu, axat pe valorile socialismului şi ale naţionalismului arab, cu Nasser ca vârf de lance. Totuşi, faptul că între liderul egiptean şi cel irakian exista o puternică aversiune şi rivalitate a contribuit la menţinerea unei stări mai puţin conflictuale între Irak şi Iran. Încercările de uniune arabă de la sfârşitul deceniului şase (Republica Arabă Unită - Egipt şi Siria) contribuie la sporirea angoasei şahului; el va încerca o slăbire a unităţii arabe în Irak ajutând principalele forţe anti-unioniste: clerul shī’it (familia al-Hakim) şi mişcarea kurdă (familia Barzani). Situaţia se va înrăutăţi şi mai mult, din momentul ascensiunii politice definitive a partidului Ba’th, în 1968. Disputele sunt acum multiple. În primul rând ideologice: naţionalismul agresiv pan-arab vehiculat de noii lideri irakieni se loveşte violent de nou valorificatul naţionalism persan al şahului din această perioadă. Irakul îşi asumă tot mai mult rolul de apărător al arabităţii în Golf: ajută mişcările revoluţionare antimonarhiste din Oman, se opune ocupării celor trei insule din strâmtoarea Ormuz, în 1971, de către Iran în dauna Emiratelor Arabe Unite, nou apărute, revendică periodic provincia iraniană Khouzistan (Arabistan). Cei doi vecini îşi dublează rivalitatea prin proiectarea ei la nivelul războiului rece global: în vreme ce Iranul primeşte tot mai mult din partea SUA sarcina de „jandarm al Golfului” şi agent al îngrădirii sovietice, Irakul încheie în 1972 un tratat de prietenie şi colaborare cu URSS, care îngăduie sovieticilor utilizarea portului Oum Qasr - acţiune pe care Teheranul o receptează ca o ameninţare directă la adresa securităţii sale în Golf. Între 1971-1975, are loc un război de frontieră, pentru dominarea canalului Chatt al-Arab, pe care Irakul îl dorea să fie integral sub controlul său. Şahul va ajuta mişcarea kurdă (aripa Barzani) şi militanţii shī’iţi pentru a provoca o destabilizare internă irakiană. În cele din urmă, prin acordul de la Alger (martie 1975), Irakul a acceptat să împartă dominaţia asupra canalului împreună cu Iranul, iar şahul va renunţa în schimb la susţinerea mişcărilor de opoziţie irakiene: în consecinţă, aşa cum se va mai întâmpla şi ulterior, kurzii vor fi supuşi unor puternice represiuni, mulţi refugiindu-se în Iran.

Revoluţia iraniană din 1979 a bulversat însă întreg vechiul status-quo: realizată în numele valorilor Islamului shī’it, ea a condus la creşterea sentimentului de insecuritate internă în Irak: liderii ba’thisti din Bagdad se tem ca populaţia shī’ită de aici, ale cărei legături cu cea din Iran erau foarte strânse, să nu fie angrenată în acelaşi proces revoluţionar. Pe de altă parte, odată cu dispariţia şahului, Saddam mizează pe slăbiciunea internă a noului regim iranian şi „vede în căderea dinastiei Pahlavi ocazia nesperată de a-şi realiza proiectul său unitar: a face ca Golful persic să redevină arab, să ia locul Egiptului suspendat din Liga Arabă după acordurile de la Camp David şi tratatul de pace cu Israelul, în sfârşit, să încerce să joace un rol de „lider” al lumii arabe lăsată fără conducător după moartea lui Gamal Abdel Nasser”1.

Izbucnirea războiului dintre Iran şi Irak este deci atât o consecinţă a sentimentului de ameninţare resimţit de Irak pe fondul apelurilor la mobilizare împotriva puterii ba’thiste, lansate de Khomeyni, cât şi o consecinţă a contextului geopolitic tensionat care a caracterizat dintotdeauna raporturile dintre cei doi vecini2. Acum, mizând pe slăbiciunea noului regim de la Teheran, Saddam Hussein (susţinut în intenţia sa de SUA şi Arabia Saudită) urmărea atât blocarea extinderii avântului revoluţionar la shī’iţii irakieni cât şi ocuparea unor teritorii arabofone petroliere (Khouzistan), a canalului Chatt el-Arab şi a celor trei mici insule din Golf ocupate de Iran în 1971, şi impunerea sa ca lider al lumii arabe. Războiul însă a durat opt ani şi a avut consecinţe devastatoare pentru regiune. În afara pierderilor umane imense, el a răvăşit infrastructura celor două ţări, a anulat orice strategie comună a OPEC (din 1986, Organizaţia a renunţat la sistemul cotelor, fiecare membru având de acum libertatea de a-şi stabili singur producţia, în funcţie de interesele proprii) şi nu a dus la câştig de cauză pentru nici una din părţi. El a produs însă alianţe inedite. Irakul este ajutat financiar şi la nivel de imagine de rivalii săi arabi3, monarhiile din Golf, care se tem de avântul Iranului, dar care trag profit şi din prelungirea războiului care

1 Paul Balta, Iran-Irak: une guerre de 5000 ans, Anthropos, 1988. 2 Efraim Karsh, „Geopolitical Determinism: The Origins of Iran-Iraq War”, The Middle East Journal, Vol. 44, No. 2, 1990. 3 Giles Kepel, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme.

www.geo

polit

ic.ro

211

slăbeşte pe ambii lor duşmani din Golf1. SUA îndeosebi, se va apropia treptat de puterea irakiană, până atunci indezirabilă, văzând în ea o modalitate de a bloca extinderea revoluţiei iraniene în zona Golfului. Deşi Irakul rămânea unul dintre marii sponsori ai grupărilor teroriste palestiniene (Abu Nidal) şi duşman al Israelului în regiune, precum şi promotor al unui program de înarmare nucleară (în 1981 Israelul bombardează complexul industrial nuclear irakian de la Osirak2), administraţia Reagan va relua legăturile cu Bagdadul încă din 1982; în 1984 relaţiile dintre cele două ţări se reiau la nivel diplomatic. SUA acordă sprijin militar şi logistic Irakului în războiul cu Iranul, în plus, flota Statelor Unite intervine în apele Golfului pentru a proteja traficul petrolier împotriva atacurilor iraniene3. Alături de ea, Franţa şi URSS livrează echipamente militare Bagdadului, inclusiv arme chimice şi biologice, folosite apoi în lupte4. Pe de altă parte însă, interesele americane nu erau nicidecum să vadă o victorie totală a lui Saddam asupra vecinului său, ceea ce ar fi făcut din Irak o putere de necontestat a regiunii. Scopul liderilor de la Washington era de a contribui la menţinerea unui echilibru şi la slăbirea reciprocă a celor două state: aceasta a fost şi una dintre logicile afacerii Irangate din 1986, prin care se livrau rachete americane Iranului prin intermedierea Israelului, pe fondul unei ofensive masive irakiene.

Singurele ţări arabe care au sprijinit efectiv Iranul au fost Siria şi Libia, şi parţial Yemenul de Sud şi Algeria. Apropierea Teheranului faţă de Damasc, dincolo de diferenţele ideologice care stau la baza celor două regimuri, se explică atât prin rivalitatea siriană faţă de Irak şi din teama de a vedea ţara vecină ieşind învingătoare (deci mai puternică) cât şi dintr-o anume solidaritate religioasă, alawismul fiind o schismă în cadrul shī’ismului5. Pentru Iran, „Siria nu este pur şi simplu un partener care îi permite să aibă acces la lumea arabă şi prin aceasta să atenueze izolarea sa pe scena politică a Orientului Mijlociu oferindu-i posibilitatea de a se amesteca în jocul interarab, ea a fost de asemenea şi îndeosebi un element cheie în înfruntarea sa cu Irakul”6. Siria a devenit pentru Iran ceea ce era Arabia Saudită pentru Irak: un intermediar care facilita aprovizionarea cu armament din ţările estice sau care furniza iranienilor diverse informaţii militare şi strategice, în timpul războiului, venite pe filieră sovietică7. Prin medierea Siriei, pentru a bloca intruziunea occidentală (şi sunnită) de partea Irakului, Iranul deschide un al doilea front în Liban, aflat din nou în plin război civil din 1982, după ocupaţia israeliană. Pragmatismul alianţei irano-siriene îşi arată încă o dată puţina sa condiţionare ideologică atunci când, în februarie 1982, reprimarea violentă de către armata siriană a revoltei islamiste din Hama nu a stârnit deloc opoziţia liderilor de la Teheran, promotori insistenţi ai reislamizării spaţiului musulman. Pe de altă parte, nici regimul laic de la Damasc nu era deranjat de politica iraniană din Liban şi de apariţia unor mişcări radicale islamiste, în care vedea încă un mijloc de a slăbi coeziunea internă libaneză şi de a atrage şi mai mult ţara vecină în sfera de influenţă siriană.

După opt ani de lupte violente, cu sute de mii de morţi şi răniţi, care a dus la distrugerea infrastructurilor economice din cele două ţări, în august 1988, Khomeyni acceptă rezoluţia 598 a Consiliului de Securitate, prin care cei doi beligeranţi se angajau să revină la graniţele de dinaintea începerii conflictului. Moartea lui Khomeyni în 1989 şi instalarea regimului Rasfandjani, pe fondul lipsei de charismă şi autoritate teologică a noului Ghid, Khamenei, face ca Iranul să intre în ceea ce se numeşte de acum perioada „post-revoluţionară” sau „post-islamistă”.

În momentul crizei din 1990-1991, Iranul a avut o atitudine ambiguă, rezultat al diverselor centre de putere de la Teheran. Au existat trei mari opţiuni, fiecare expresie a unei anumite grupări ce-şi disputau acum strategiile de politică externă. Pe de o parte, în special liderii militari, Gardienii revoluţiei, unii dintre liderii conservatori - cei care erau marcaţi încă de violenţa celor opt ani de război, erau încântaţi de înfrângerea militară a

1 Paul Balta, op. cit. 2 Pierre Marie Gallois, Le sang du pétrole. Guerres d’Irak 1990-2003, L’Age d’Homme, 2003 3 Despre „relaţia specială” dintre Irak şi Statele Unite în timpul războiului Iran-Irak, în Judith Miller, Laurie Mylroie, Saddam Hussein and the Crisis in the Gulf, Random House, 1991. 4 Ibidem. 5 Paul Balta, op. cit 6 Mohammad Reza Djalili, op. cit. 7 Shahram Chubin, „Iran and its Neighbors. The Impact of the Gulf War”, Conflict Studies, Nr. 204, 1987.

www.geo

polit

ic.ro

212

vechiului rival, chiar dacă asta însemna şi o ascensiune sporită în regiune a unui alt mare duşman, Statele Unite. Alţii în schimb, printre care foşti „studenţi pe linia Imamului” ce au participat la criza ostaticilor, şi ajunşi acum la nivelele superioare de decizie, erau dispuşi să creadă în încercările de apropiere ale Irakului faţă de Iran şi să-şi închipuie chiar posibilitatea unei alianţe între cele două ţări, pentru a se opune sosirii trupelor străine în zona Golfului. În sfârşit, gruparea moderată, din jurul lui Rafsandjani, preocupată prioritar de reconstrucţia ţării, dezvoltarea economică, inaugurarea unor relaţii mai strânse în regiune, limitarea influenţelor occidentale în Golf, vede acţiunea Irakului ca o mare eroare, permiţând o creştere sporită a prezenţei americane - de acum şi militare, prin noile baze din Arabia Saudită, Kuweit şi Qatar, în regiune1.

În întreg deceniul nouă, politica Iranului faţă de vecinul său va fi supusă unei permanente re-elaborări pe baze pragmatice, în funcţie de situaţia evenimentelor din regiune şi de ceea ce era receptat ca posibilă ameninţare la adresa securităţii iraniene. Probabil că în nici un alt caz nu se poate vedea mai bine lipsa de condiţionare ideologică a Teheranului post-khomeynist, precum în politica externă faţă de Irak, bazată structural pe specularea cât mai eficientă a oricăror evenimente în scopul obţinerii dezideratului fundamental al regimurilor Rafsandjani şi apoi Khatami: creşterea autorităţii şi a implicării regionale a Iranului, limitarea ameninţărilor la adresa securităţii şi a stabilităţii interne iraniene. Ca urmare, poziţia Teheranului faţă de Bagdad nu este univocă ci bazată pe multiple strategii, nu de puţine ori divergente. Astfel, pe de o parte, „dacă Iranul nu pare a ştii foarte bine ce vrea în Irak, el ştie în schimb foarte bine ce nu vrea: un regim irakian aliat Statelor Unite, ce riscă să evolueze într-o alianţă irako-turcă sau o alianţă arabă pro-americană împotriva Iranului. Teheranul se opune staţionării oricărei forţe străine în Irak precum şi oricărui acord militar între Irak şi o putere ne-regională. În plus, Iranul nu vrea un regim laic democratic la Bagdad, convins că un astfel de regim ar fi o poartă de intrare pentru occidentali. În ochii Teheranului, regimul irakian ideal ar fi cel care ar permite vecinului său să reia un loc pe scena regională dar în poziţie de slăbiciune”2. Pe de altă parte însă, în imposibilitatea realizării unui scenariu pozitiv din perspectiva iraniană a destinului irakian, între cele două ţări se reiau, chiar din septembrie 1990, relaţiile diplomatice, şi ele se accentuează îndeosebi spre sfârşitul deceniului, pe fondul unei apropieri vizibile, mediată de Siria, şi motivată de necesitatea de a face un front comun împotriva politicilor americane de dual containment. Toate acestea erau motivate însă, în optica liderilor iranieni, nicidecum de o spontană simpatie faţă de Saddam Hussein sau poporul irakian, ci de o valorificare în nume propriu a oportunităţilor ce puteau rezulta din lăsarea lui Saddam la putere, de către coaliţia anti-irakiană. Deşi va critica embargoul internaţional împotriva Irakului, Iranul nu putea fi decât satisfăcut de fragilizarea vecinului său, de izolarea acestuia faţă de celelalte ţări arabe şi chiar de conflictul Bagdad-ului cu SUA, prin care liderii iranieni sperau să facă figură de moderaţi şi chiar să fie facilitată o detensionare a raporturilor cu Washington, corelativ cu recunoaşterea rolului lor de putere regională în Golf. De altfel, la sfârşitul anilor ’90, chiar va apare o destindere iraniano-americană, motivată şi de schimbarea strategiei SUA pe baza noii doctrine de „îndiguire diferenţiată”3. Nu în ultimul rând, posibilitatea instalării unui regim irakian favorabil Iranului a fost şi ea o opţiune din arsenalul strategiilor geopolitice ale liderilor de la Teheran. În special după războiul din Golf, scenariul unei răsturnări a puterii ba’thiste şi înlocuirea sa cu un regim shī’it, sub conducerea ayatollahului Muhammad Baqer al-Hakim, liderul grupării irakiene de opoziţie, cu sediul în Iran, Adunarea Supremă a Revoluţiei Islamice din Irak (ASRII), era una dintre opţiunile des vehiculate. Totuşi, aşa cum vom vedea imediat, politica iraniană faţă de susţinerea politică a shī’iţilor irakieni nu este lipsită de propriile sale ambiguităţi. Incertitudinile legate de opţiunile politice ale unui eventual regim irakian shī’it în raport cu vecinul iranian (în măsura în care shī’iţii irakieni au arătat adesea că, mai importantă decât apartenenţa religioasă este fidelitatea faţă de Irak şi în măsura în care, din punct de vedere teologic, irakienii nu recunosc marja’iyya lui Khamenei şi nici nu acceptă principiul velayet-e faqih) fac ca tendinţa de 1 Jean-Pierre Luizard, op. cit. 2 Ibidem. 3 Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, Richard Murphy, „Differenciated Containment”, Foreign Affairs, Vol. 76, Nr. 3, 1997.

www.geo

polit

ic.ro

213

destabilizare a Irakului de către Iran, în numele unui pan-shī’ism, să fie destul de limitată în deceniul nouă. Totuşi, fiecare dintre cele două ţări se foloseşte de grupările de opoziţie militare, mai degrabă ca un mijloc de presiune controlată: Irakul finanţează şi antrenează gruparea Mujahedinii poporului în vreme ce Iranul, recrutând din marea masă de refugiaţi irakieni (230.000 în 1999), se bazează pe ASRII. Fideli politicii lor duplicitare şi multidimensionale, liderii de la Teheran se vor folosi, după 1999, de ASRII ca un canal de inaugurare a unor dialoguri cu Washington, în efortul de destindere iraniano-american din această perioadă1. De altfel, în 2000 şi 2001, după mai multe atentate ale Mujahedinilor poporului şi, corelativ, acţiuni ale ASRII în sudul Irakului, relaţiile dintre cei doi vecini se tensionează din nou şi, la frontieră, armata irakiană face cea mai mare mobilizare de după 1988. Ca urmare deci, la începutul noului deceniu, atitudinea Teheranului faţă de Bagdad era strâns corelată cu evoluţia raporturilor dintre Iran şi Statele Unite. Liderii reformaţi iranieni, ca de altfel însuşi Ghidul Khamenei, sperau că o armonizare a poziţiilor comune iraniano-americane în privinţa destinului Irakului ar fi antrenat o relaxare a opoziţiei Washingtonului şi o recunoaştere oficială a rolului sporit al Iranului în Golf. Alţi lideri de la Teheran, îndeosebi din establishmentul religios, vedeau încă în Statele Unite cel mai mare pericol la adresa securităţii ţării, suspectând SUA că este motivată fundamental de intenţia de a-şi asigura o hegemonie, politică şi militară, absolută în Golf, care trebuia să treacă deci şi prin eliminarea regimului de la Teheran – ei primesc o întărire a suspiciunilor lor şi odată cu reînnoirea embargoului comercial de către Washington, în martie 2001.

După 11 septembrie 2001, campania anti-talibană din Afganistan a fost primită atât cu bucurie cât şi îngrijorare de Teheran. Mai întâi, din cauză că elimina o putere sunnită, avangardă a Pakistanului, care ameninţa interesele pro-persane şi pro-shī’ite iraniene în Asia Centrală. De altfel, acţiunea militară americană s-a făcut cu ajutorul esenţial al Alianţei Nordului, formaţiune formată îndeosebi din tadjici, susţinută multă vreme de Iran. Dar, pe de altă parte, instalarea unui regim afgan pro-american la graniţele iraniene sporeşte şi mai mult angoasele de ţară „încercuită” a Iranului. Deşi după atentate, Teheranul a denunţat rapid terorismul ca fiind „contrar Islamului”, avântul retoric american împotriva „terorismului global” reactualizează vechea percepţie negativă asupra Iranului: în discursul său din 29 ianuarie 2002, George W. Bush integrează Iranul în, deja vestita, „axă a răului”, alături de Irak şi Coreea de Nord. Convinşi fiind, de acum, de hotărârea americană de intervenţie în Irak, şi de posibila ameninţare la adresa Iranului, liderii iranieni par chiar să pună bazele unei coaliţii care să le apere interesele, intensificând legăturile cu Uniunea Europeană, Arabia Saudită, Rusia, India, China2. Totuşi, trecând dincolo de discursurile radicale ale SUA, ei nu întrerup şi legăturile cu Washingtonul, în intenţia de nu pierde eventualele câştiguri pozitive ce ar rezulta dintr-o răsturnare a puterii de la Bagdad. La rândul lor, autorităţile americane, fidele politicii pragmatice conjuncturale în regiune, au dat de înţeles că Iranul nu are cum să fie exclus de la hotărârile privitoare la viitorul destin al Irakului post-Saddam. Pentru Iran însă, în măsura în care cuvântul decisiv în Irakul eliberat l-ar fi avut neîndoielnic Statele Unite, interesul este de a specula acum, cât mai mult, acele elemente care i-ar putea spori influenţa în interiorul ţării vecine. După ce, în anii precedenţi, instrumentalizarea shī’ismului irakian devenise o problemă secundă, de acum viitorul relaţiilor iraniano-irakiene trece în mod esenţial prin intensitatea şi eficacitatea valorificării moştenirii shī’ite comune.

b) Problema shī’ită. Faptul că majoritatea populaţiei irakiene este shī’ită şi că pe teritoriul irakian se află şi locurile sfinte ale shī’ismului constituie o miză strategică pentru toate cele trei puteri ale Golfului. Istoria shī’ismului în spaţiul Irakului de azi, începe încă din primii ani ai Islamului, când regiunea Basra a fost un teritoriu prin excelenţă al fidelilor shī’iţi: la Kufa se va retrage ’Alī în faţa ofensivei lui Mu’awīyya şi tot aici va fi ucis, în 661, de către un kharidjit. Este regiunea în care se află toate locurile sfinte ale devoţiunii shī’ite (în Iran doar Mashhad-ul este loc sfânt, aici fiind înmormântat al optulea Imām, ’Alī Rezā): mormântul lui ’Alī din Najaf, împreună cu cel al fiului său Hussayn, din Karbala - 1 Marvin Zonis, Salman Farmanfarmaian, „All in the Timing: Renewing US-Iran Relations”, World Policy Journal, Nr. 16, Vol. 4, 2000. 2 Paul Sullivan, „US-Iran Relations Since 9-11: A Monologue of Civilisations”, Alternatives. Turkish Journal of International Relations, Vol. 1, No. 2, 2002.

www.geo

polit

ic.ro

214

care sunt cele mai venerate, dar şi Kufa sau Samarra. În strânsă legătură cu shī’ismul iranian, cel irakian va cunoaşte acelaşi statut inferior în raport cu puterile politice sunnite, în afara unui interludiu între 945-1055 când la Bagdad vor conduce emirii bouyzi, iranieni duodecimani, şi care au permis o temporară ieşire a shī’ismului din taqīyeh, disimularea, ascunderea credinţei. În momentul în care safavizii se vor instala în Iran, proclamând shī’ismul ca religie de stat, Irakul, prin locurile sale sfinte, devine un teren permanent de conflict cu otomanii sunniţi, sub stăpânirea cărora se va afla de la începutul secolului XVI. Deşi Iranul îşi va constitui treptat propria sa reţea de instituţii teologice şi mai ales cunoaşte apariţia tot mai pronunţată a unui cler, Irakul rămâne centrul religios esenţial al shī’ismului, atât prin prestigiul academiilor sale teologice din Najaf şi Kufa cât prin eminenţa liderilor de aici, respectaţi de întreg spaţiul shī’it1.

Încă de la formarea statului irakian, în 1920, din punct de vedere confesional, cei care vor acapara funcţiile importanţe în stat vor fi sunniţii; shī’iţii, care populau zona din sud a ţării, îşi vor păstra acelaşi statut secund deşi în 1920, la instigarea unor lideri religioşi, ei vor provoca o puternică revoltă împotriva noii puteri mandatare britanice, şi care a fost brutal reprimată. Nici lovitura de stat din 1958 care a dus la instalarea republicii, apoi nici cele din 1963 şi 1968, ultima aducând la putere regimul ba’thist, nu au schimbat radical distribuirea puterii, care rămâne în mâinile clanurilor sunnite. În schimb însă, dacă-şi văd limitat accesul la conducerea politică, shī’iţii vor constitui, încă din secolul XIX, cea mai mare parte din elitele culturale, comerciale şi financiare irakiene. Cel puţin până la embargoul din deceniul nouă, în virtutea reţelei de relaţii, religioase dar şi economice, care-i leagă de celelalte comunităţi, din Liban până în India, o parte din shī’iţi vor reuşi, cu binecuvântarea ulemalelor, să dobândească un înalt statut financiar2. Astfel că „cei mai bogaţi irakieni erau shī’iţii, dar şi cei mai săraci erau tot ei”3. Zonele mlăştinoase din sud, locuite exclusiv de shī’iţi („arabii mlaştinilor” cum sunt ei cunoscuţi), erau, până în anii ’70, cele mai defavorizate; o parte din populaţia săracă de aici va emigra în zonele urbane, întâlnind, în deceniile cinci şi şase, noile partide de stânga unde vor avea o pondere importantă, spre furia clericilor care dezaprobau comunismul ateu.

De fapt, şi noul regim ba’thist acordă religiei un rol scăzut; el urmăreşte mai degrabă să instituie un stat laic, bazat pe conştiinţa apartenenţei la naţiunea arabă, care să depăşească particularismele confesionale sau etnice: „Paradoxul conducerii lui Saddam este că din această ţară petecită el a căutat să forjeze o singură naţiune în numele unui pan-arabism care neagă legitimitatea graniţelor naţionale impuse la începutul acestui secol de colonialismul european”4. În anii ’70, Saddam Hussein încearcă să anihileze eventualele contestări shī’ite instituind un accelerat program de modernizare şi industrializare a teritoriului sudic. În acelaşi timp însă, el ţine sub o atentă supraveghere elita religioasă din oraşele sfinte, pe care Iranul şahului încerca de multă vreme să o mobilizeze pentru slăbirea vecinului său republican ale cărui pretenţii pan-arabe provocase mai multe dispute de frontieră.

În momentul revoluţiei iraniene şi mai ales după instalarea sigură a regimului lui Khomeyni, la începutul lui 1980, Saddam începe să se teamă tot mai mult de apelurile la mobilizare adresate de Teheran populaţiei shī’ite irakiene. Ca atare, sporesc constrângerile asupra elitei religioase shī’ite irakiene din Najaf şi Kufa, culminând cu uciderea în secret, în aprilie 1980, a ayatollahului Muhammad Baqer al-Sadr, liderul partidului islamist al-Da’wa. Acesta nu era doar un apropiat al Teheranului (el elaborase constituţia islamică a Iranului, în 1979) ci mai ales avea titlul de marja’-e taqlid: a fost prima oară în istoria irakiană când puterea îndrăznea să execute pe cineva cu rang atât de înalt din rândul comunităţii shī’ite. Apoi, luând ca pretext dorinţa de ataşare a provinciei Khuzistan (populată de arabi shī’iţi) la Irak, Saddam atacă în noiembrie 1980 Iranul, în fapt sperând să provoace căderea lui Khomeyni. Fiecare dintre cei doi combatanţi a încercat să instrumentalizeze minorităţile celuilalt, dar fără succes. Saddam a mizat pe o revoltă a 1 O istorie a shī’ismului irakian din secolul XVI până în 1958 în Arjomand Said, The Shi’is of Iraq, Princeton University Press, 1994. 2 Ofra Bengio, „Nation Building in Multiethnic Societies: The Case of Iraq”, în Ofra Bengio and Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in the Arab World, Lynne Rienner Publishers Inc, 1999. 3 Jean-Pierre Luizard, op. cit. 4 Judith Miller, Laurie Mylroie, Saddam Hussein and the Crisis in the Gulf, Random House, 1991.

www.geo

polit

ic.ro

215

arabilor din Khuzistan în numele arabităţii comune în vreme ce Khomeyni conta pe o mobilizare revoluţionară a shī’iţilor irakieni care să provoace căderea lui Saddam şi alipirea teritoriului lor la Iran: în fapt, probabil mai ales datorită puternicelor represiuni aduse de fiecare minorităţilor proprii, acţiunile acestora în sensul dorit au fost minime. Shī’iţi irakieni au fost mult mai naţionalişti decât a sperat Teheranul şi, deşi se simţeau solidari religios cu cei din Iran, sentimentul de identitate la comunitatea arabă şi aversiunea faţă de „iranieni” au predominat şi nu au existat revolte majore sau dezertări masive ale combatanţilor shī’iţi irakieni1.

În toată această perioadă a războiului, Arabia Saudită, dar şi celelalte monarhii din Golf, vor susţine financiar, militar sau propagandistic Irakul, de teama unei mobilizări shī’ite sub conducerea Teheranului. Căci, peste 70% din populaţia riverană Golfului Arabo-Persic este de fapt shī’ită dar ea se află, cu excepţia Iranului, în ţări cu conducere sunnită unde are adesea un statut secund şi fiind, nu de puţine ori, expusă represiunilor. Astfel, în Arabia Saudită shī’iţii constituie aproximativ 15% din populaţie însă sunt prezenţi tocmai în provincia petrolieră Hassa, în Kuweit 25%, în Qatar 20%. Dar mai ales Bahreïn-ul are o situaţie aparte, cu 65% din populaţie de confesiune shī’ită, îndeosebi rurală, în timp ce sunniţii, care au şi conducerea politică, sunt citadini. Bahreïn-ul fusese încă din timpul şahului revendicat de Iran, nu doar datorită majorităţii shī’ite ci şi în virtutea unei presupuse iranităţi a acestora; aceasta face ca emiratul să devină singurul aliat autentic în zonă al Arabiei Saudite, la care caută protecţie împotriva acţiunilor destabilizatoare iraniene2.

Înfrângerea Irakului de către coaliţia multinaţională, în februarie 1991, a ridicat din nou problema destinului comunităţii shī’ite. Arabia Saudită şi Kuweitul, care se temeau că dispariţia puterii ba’thiste ar fi antrenat o criză de autoritate în Irak, urmată de o fragmentare comunitară şi de posibilitatea apariţiei unui stat shī’it islamic la graniţele lor, au pledat împotriva continuării campaniei militare pană la alungarea regimului din Bagdad3. Totuşi, Statele Unite vor instiga la o revoltă împotriva lui Saddam atât pe kurzi cât şi pe shī’iţi. În martie 1991, întreaga parte de sud a ţării, shī’ită, se răscoală şi, în câteva zile, ea scapă de sub autoritatea guvernului. Însă, din momentul în care liderii de la Bagdad au înţeles că SUA nu va interveni în ajutorul revoltei, vor lua măsuri iar represiunea autorităţilor irakiene a fost violentă: Garda republicană va folosi şi arme chimice, pe lângă bombardamentele aeriene asupra localităţilor shī’ite, inclusiv a locurilor sfinte. Numai în Karbala au fost aproape treizeci de mii de morţi iar în restul zonelor shī’ite peste o sută de mii. Ierarhia shī’ită a fost din nou reprimată: familiile religioase al-Hakim, al-Sadr, Bahr al-Oulum, Khulkhali, Milani sunt strâns restricţionate, o mare parte din membri clerului sunt închişi şi chiar ucişi. Însuşi ayatollahul Abū’l-Qasem al-Khoï, marja’ în vârstă de nouăzeci de ani şi cel mai eminent şi respectat lider shī’it, a fost răpit şi constrâns să apară la televizor alături de Saddam, în vreme ce armata distrugea monumentele în Karbala şi Najaf4. Unii clerici vor reuşi totuşi să fugă din ţară, în vreme ce seminariile teologice din Najaf, Kufa, Samarra sunt supuse de acum unui control şi mai strict, ceea ce are repercusiuni asupra calităţii învăţământului. Abia în august 1992 Statele Unite iau decizia impunerii unei zone de restricţie aeriană şi în sudul populat de shī’iţi, sub paralela de 32°.

Cu toate aceste represiuni şi constrângeri, după 1991 mişcarea religioasă shī’ită este cea care va avea cea mai mare audienţă; pe fondul dispariţiei mişcării comuniste ea rămâne, în interiorul ţării, principala contestatară a puterii. Această contestare se face atât prin intermediul instanţelor religioase supreme, faţă de care shī’iţii manifestă o devoţiune nelimitată, cât şi prin intermediul unor mişcări militante, a căror opoziţie faţă de regimul lui Saddam capătă inclusiv forme militare. Comunitatea shī’ită din Irak este însă departe de a fi un bloc omogen; există de fapt o multitudine de atitudini şi grupări diverse, a căror specificitate depinde de ideologia şi liderul lor, de reperele în funcţie de care îşi configurează identitatea (unii se recunosc mai întâi de toate ca „irakieni”, alţii îşi subliniază mai degrabă caracterul shī’it), de raporturile faţă de Iran şi nu în ultimul rând de percepţia asupra lumii occidentale şi asupra cursului relaţiilor internaţionale. 1 Paul Balta, Iran-Irak, une guerre de 5000 ans. 2 Thual François, Géopolitique du chiisme, Arléa, 2002. 3 Thual François, Abrégé géopolitique du Golfe, Ellipses, 1997. 4 Jean-Pierre Luizard, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

216

Din punct de vedere al eminenţei teologice în lumea shī’ită, chiar dacă rolul Qom-ului a crescut neîncetat după 1979, autoritatea liderilor supremi religioşi (marja’iyya) irakieni a rămas încă fundamentală. Marele ayatollah Abū’l-Qasem al-Khoï a format la Najaf, de-a lungul anilor, mai mult de trei sferturi din ulemalele shī’ite din întreaga lume, dintre care multe aflate în înalte funcţii politice în Iran, Liban sau candidaţi la titlul de marja’. Până la moartea sa, în 1992, el a fost „sursa” pentru aproape toţi shī’iţii irakieni, deşi preceptele sale pietiste şi respingerea principiului velayet-e faqīh nu au fost întotdeauna agreate de cei apropiaţi Teheranului. După dispariţia sa, urmează o perioadă de controverse asupra persoanei care să preia rolul de marja’ pentru shī’iţii irakieni, în care iranienii s-au implicat intens, încercând să-şi facă recunoscute propriile lor „surse”. Datorită vârstei înaintate, cei promovaţi în locul lui Khoï vor deceda la scurtă vreme după numire: Abd al-A’la al-Musawi Sabzavari în 1993, Mohammad Reza Gulpayegani, iranian din Qom, în decembrie acelaşi an, apoi Muhammad Alī Araki, care moare la scurtă vreme după numire. Ca urmare, urmează o perioadă de conducere colegială, în lipsa unui candidat acceptat atât de irakieni cât şi de iranieni, ultimii susţinând pretenţiile lui Khamenei la marja’iyya1. În cele din urmă, ayatollahul Alī Sistani (n. 1930), iranian locuind în Najaf, şi el fost discipol al lui Khoï şi cu mare influenţă în mediile shī’ite din afara Irakului, este recunoscut ca noua „sursă” a shī’iţilor irakieni, dar el are permanent de înfruntat restricţiile impuse de regimul irakian2. Alături de el, se mai remarcă alţi noi lideri apăruţi din generaţiile mai recente, precum marii ayatollahi ’Alī al-Gharawi sau ’Alī Muhammad Burujirdi, adepţi şi ei ai unei atitudini pietiste şi opuşi implicării clerului în politică. Sistani a rămas până astăzi marja’ recunoscută de majoritatea shī’iţilor irakieni, în timp ce o altă parte continuă să urmeze o linie apropiată de „sursele” iraniene.

Bagdadul încercase pe de altă parte, fără succes, încă din 1992 să promoveze ca succesor al lui Khoï pe Muhammad Sadeq al-Sadr, din vestita familie de clerici al-Sadr. Născut în 1943 şi văr al lui Muhammad Baqer al-Sadr, ucis de Saddam în 1980, Sadeq va aduna în jurul său pe cei din generaţia mai tânără şi militantă, critică la adresa pasivităţii politice a marilor lideri religioşi, în frunte cu Sistani. La Academia (Hawza) din Najaf el are ca profesor pe Khomeyni, care se afla aici în exil încă din 1964 astfel că „sub influenţa lui Khomeyni şi a lui Muhammad Baqer al-Sadr, Muhammad Sadeq ajunge să creadă în necesitatea stabilirii unui stat islamic. Într-adevăr, el afirmă că legea islamică nu poate fi implementată integral fără şi un stat care să fie la fel”3. Închis în 1991, el se dedică, după eliberarea sa, organizării comunităţii shī’ite, în special în cartierul estic al Bagdadului, şi adesea colaborează cu liderii tribali pentru o mai eficientă aplicare a regulilor şi chiar normelor juridice shī’ite. Treptat, predicile sale de vinerea din Najaf au devenit tot mai populare, el atacând aici deopotrivă pe liderii bat’hişti, Statele Unite şi Israelul. Adept al principiului velayet-e faqīh, Sadeq îşi îndeamnă discipolii şi auditorul să lupte pentru instalarea unui stat islamic în Irak, după model iranian. În replică la atitudinea discretă a lui Sistani, mai ales după uciderea celor doi mari ayatollahi, el formulează teoria despre „jurisprudentul tăcut” şi „jurisprudentul vorbitor”, considerând că doar un activism al „sursei de emulaţie” poate avea o reală eficienţă împotriva tiraniei. El îşi numeşte ca succesor pe Sayyid Kazim al-Ha’iri, un cleric irakian stabilit în Iran, la Qom, adept şi el, evident, al principiului preeminenţei politice a juristului-teolog, şi care, în virtutea legăturilor sale cu gruparea al-Da’wa, a încercat să o fidelizeze faţă de liderii iranieni. Deşi predicile de

1 Saskia Gieling, „The Marja’iyya in Iran and the Nomination of Khamanei in December 1994”, Middle Eastern Studies, Vol. 33, Nr. 4, 1997. 2 În 1996 chiar are loc un atentat eşuat împotriva sa, dar în urma căruia au murit doi angajaţi ai biroului său din Najaf (al-Hayat, 03.12.1996). În aprilie 1998, marele ayatollah ’Alī al-Gharawi este împuşcat dar supravieţuieşte; în schimb, în iunie acelaşi an, Burujirdi este ucis în maşina sa, laolaltă cu alte trei persoane. Toate acestea, regimul de la Bagdad le va atribui de fapt unor reglări de conturi între diferitele facţiuni clericale shī’ite şi, la rândul său, va executa câţiva clerici de mică importanţă acuzaţi că au pus la cale aceste asasinate. 3 Juan Cole, „The United States and Shi’ite Religious Factions in Post-Ba’thist Iraq”, the Middle East Journal, Vol. 57, Nr. 4, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

217

vinerea, care au o mare importanţă în tradiţia shī’ită, au fost interzise după 1991, Sadeq continuă să respecte această normă religioasă, mai mult chiar, el trimite reprezentanţi (wukala’) care predică în întreg Irakul. În jurul său se creează un adevărat cult, care depăşeşte chiar şi limitele presupuse de un titlu de marja’, şi care, în plus, neagă autoritatea celorlalţi mari lideri religioşi irakieni, într-o opoziţie clară cu pluralismul ce caracterizează instituţia marja’iyya. Consecinţa acţiunilor sale a fost previzibilă: în 19 februarie 1999 el este ucis de autorităţi, împreună cu doi fii ai săi, act care a provocat cea mai mare insurecţie shī’ită după cea din martie 1991, care se extinde din sud până în Bagdadul de est, soldată cu peste 200 de morţi.

Totuşi, cel mai mare impact îl vor avea mişcările militante shī’ite, care vor constitui, vreme de decenii, principala forţă de opoziţie faţă de regimul ba’thist. Ele sunt însă fidele Iranului doar în grade diferite şi strategiile lor nu se identifică întotdeauna cu cele ale elitei iraniene. La fel, raporturile între aceste grupări de opoziţie sunt tributare în mare măsură rivalităţilor personale, gradului de conformare cu directivele autorităţilor de la Teheran şi chiar alianţelor, uneori divergente, cu diversele grupuri care îşi împart puterea în Iran.

Primul partid islamist, al-Da’wa al-islamiyya se formează încă din anii ’50 când este îndreptat atât împotriva comunismului, în vogă atunci, cât şi a laicismului ba’thist; după 1958 el va fi nevoit însă să acţioneze în clandestinitate. Deşi legat la început puternic de Iran, unde se află şi unii dintre liderii săi, al-Da’wa ajunge treptat, mai ales după uciderea liderului său Muhammad Baqer al-Sadr, cel mai „irakian” partid. El preconiza lupta în interiorul ţării împotriva regimului lui Saddam ducând, de-a lungul anilor, numeroase acţiuni de gherilă, prin grupările sale militare Hezbollahul irakian sau „Forţele martirului al-Sadr”1. După 1991 însă, el respinge categoric intruziunea americană în soarta Irakului. În bună tradiţie arabă, mişcarea s-a divizat în mai multe facţiuni, unii recunoscând marja’iyya lui Sistani, deci fiind mai fideli unei identităţi irakiene, alţii, apropiaţi de Iran, urmând marja’iyya lui Khamenei. Ramura „irakiană”, condusă de Izz al-dīn Salim, se consideră continuatoarea luptei lui Muhammad Baqer al-Sadr şi a lui Muhammad Sadeq al-Sadr, a căror arabitate o opun adesea împotriva iranităţii unora dintre liderii shī’iţi.

Aceştia din urmă sunt prezenţi în special în a doua, ca importanţă, mişcare islamistă shī’ită din Irak, Adunarea supremă a revoluţiei islamice în Irak (ASRII), fondată în 1982 în Iran de către Mohammad Baqer al-Hakim, fiu al lui Muhsin al-Hakim, unul dintre foştii marja’ irakieni. Apropiată la început de Da’wa şi de alte grupuri islamiste shī’ite, ASRII ajunge treptat „principalul braţ politic iranian în Irak”2 dar şi intermediar al Teheranului pe lângă autorităţile americane sau celelalte ţări arabe. Aripa sa armată, „Brigăzile Badr”, care cuprindea în anii ’90 cam 20.000 de soldaţi, era recrutată în special din rândul refugiaţilor irakieni din Iran şi în timpul revoltei din martie 1991 a trecut în Irak unde a avut mai multe ciocniri violente cu Garda republicană. Cu toate acestea, ca şi Da’wa, ASRII avea în program ideea unor alegeri libere, un regim parlamentar şi constituţional şi multipartitism, care să înlocuiască dictatura exclusivistă a clanului takriţilor.

Câmpul politic shī’it cuprinde şi alte organizaţii, cu influenţă mai limitată, unele aliate ASRII (Organizaţia Acţiunii islamice, Soldaţii Imamului), altele formate în jurul unor personalităţi religioase parţial independente (Mişcarea islamică din Irak, Adunarea islamică irakiană, Adunarea forţelor islamice). Din punct de vedere al „geografiei politice”3, repartiţia topografică a populaţiei shī’ite se însoţeşte şi cu un ataşament diferenţiat faţă de aceste facţiuni politice.

În ajunul ofensivei americane împotriva regimului irakian, două vor fi atitudinile grupărilor shī’ite faţă de această acţiune. Paradoxal, ASRII, cu acordul iranian, s-a arătat dispusă să acorde sprijin Statelor Unite pentru răsturnarea lui Saddam: în august 2002, un reprezentant al ASRII a participat oficial la Washington la reuniunile opoziţiei din Congresul Naţional Irakian4. Pe de altă parte însă, partidul Da’wa şi Mişcarea Islamică din Irak se vor alia cu mişcările islamiste sunnite, aflate pe linia 1 Rodger Shanahan, „The Islamic Da’wa Party: Past Development and Future Prospects”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 8, Nr. 2, 2004. 2 Jean-Pierre Luizard, op. cit. 3 Juan Cole, „The United States and Shi’ite Religious Factions in Post-Ba’thist Iraq”. 4 Juan Cole, „Les partis religieux chiites comblent le vide en Irak du sud”, La Gauche, 27 avril, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

218

anti-saudită, şi ele se vor opune oricărei „soluţii americane” în Irak1. După alungarea lui Saddam, fragmentarea în interiorul comunităţii shī’ite devine

tot mai acută, pe măsură ce sporesc decepţiile provocate de atitudinea Statelor Unite faţă de destinul Irakului. Dacă la început shī’iţii au primit favorabil trupele americane, treptat însă, chiar din primele săptămâni, atitudinea lor faţă de administraţia plasată de Washington se schimbă în mod negativ, pe măsură ce aceasta părea puţin permeabilă la vocile şi proiectele dorite de reprezentanţii irakieni2. Deşi la început grupările shī’ite, inclusiv cele islamiste (ASRII, al-Da’wa) au fost incluse în coaliţia provizorie de guvernare, totuşi, treptat, Statele Unite îşi vor impune în mod decisiv opţiunile în materie de politică internă şi externă. O parte din grupările shī’ite devine tot mai critică faţă de prezenţa americană şi mai ales faţă de lipsa de cooperare în promovarea unui statut specific pentru Irak. De fapt, încă din 15 aprilie, la Nassiriyah, peste 20.000 de shī’iţi, încadraţi de militanţi ASRII, demonstrează împotriva prezenţei americane. Statele Unite avertizează Iranul să limiteze infiltrarea brigăzilor Badr, conduse de Abdul Aziz al-Hakim, fratele ayatollahului Baqer al-Hakim, liderul ASRII. Totuşi, Abdul Aziz Al Hakim îşi anunţă disponibilitatea de a colabora cu Gardner cu condiţia ca viitorul guvern să fie ales democratic. În 10 mai 2003, Muhammad Baqer al-Hakim revine din exilul său iranian în Irak; în Basra, în faţa a 10.000 de simpatizanţi el afirmă că „viitorul Irakului aparţine Islamului” şi cheamă la instalarea unei republici islamice3.

În fapt, odată regimul lui Saddam prăbuşit, fiecare dintre puterile regionale vecine încearcă să-şi instrumentalizeze favoriţii şi să impună cât mai mult propriile strategii. Militanţii sunniţi, susţinuţi de unele instanţe saudite, vor să blocheze cât mai mult ascensiunea shī’iţilor4. Dar Iranul este în special marele jucător al crizei irakiene, de rezolvarea căreia poate depinde viitorul său destin5. O stabilizare a situaţiei în Irak, în favoarea planurilor americane, ar contribui şi mai mult la încercuirea Teheranului, după ce, parţial, Afganistanul se află sub conducerea guvernului Karzai, aliat fidel al Washingtonului6. Utilizarea shī’iţilor irakieni în scopul menţinerii unei permanente situaţii tensionate şi dificile este una dintre strategiile Iranului, deşi, pe de altă parte, oficial, reprezentanţii săi în Irak, în special CSRII, îşi vor manifesta sprijinul faţă de guvernul provizoriu. Dificultatea, pentru liderii conservatori din Teheran, este aceea că majoritatea shī’iţilor irakieni îşi manifestă ascultarea faţă de Alī Sistani, cel mai venerat dintre cei patru marja’ din Irak, care, deşi iranian, se opune supunerii faţă de Iran şi mai ales contestă intruziunea teologilor în planul politic conform principiului velayet-e faqih. Mai mult decât atât, el deranjează prin insistenţa cu care doreşte să păstreze Najaf-ul ca principalul centru spiritual şi de învăţământ în lumea shī’ită, pe când Iranul vrea acelaşi lucru în ce priveşte Qom-ul7. Sistani este opus oricărei rezistenţe armate împotriva coaliţiei, dar totuşi rămâne ferm în special asupra a două probleme: ca străinii să nu intervină în Constituţia Irakului şi alegerile să se facă prin sufragiu universal. Fără să atingă radicalismul partidelor islamiste, el militează însă permanent pe lângă consiliul provizoriu de guvernare ca noile legi să păstreze un caracter islamic. Lipsa de unitate a diferitelor comunităţi irakiene face însă dificilă mobilizarea lor colectivă; în plus, un rol important îl are prestanţa liderilor, în jurul cărora se configurează adeziunea şi acţiunile maselor. Aceste dispute între sunniţi şi shī’iţi, ca de altfel şi între diferitele facţiuni shī’ite au făcut o serie de victime în rândul liderilor sau personalităţilor religioase.

1 Robert Rabil, „The Iraqi Opposition’s Evolutions: From Conflict to Unity?”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 6, Nr. 4, 2002. 2 Yitzhak Nakash, „The Shi’its and the Future of Iraq”, Foreign Affairs, July/August 2003. 3 Loulouwa al-Rachid, "Du bon usage du chiisme irakien", Politique internationale, n° 101 – automne, 2003. 4 Vali Nasr, „Regional Implications of Shi’a Revival in Iraq”, The Washington Quarterly, Vol. 27, No. 3, 2004, p. 19. 5 Anoushiravan Ehteshami, „Iran-Iraq Relations after Saddam”, The Washington Quarterly, Vol. 26, No. 4. 6 Într-un discurs pronunţat în 8 aprilie 2004 la Universitatea din Teheran, Hashemi Rafsandjani, preşedinte al Consiliului pentru interese superioare, a declarat: „situaţia actuală din Irak atât o ameninţare cât şi o ocazie (…) Este o ameninţare pentru că fiara americană rănită poate lua măsuri violente, dar aceasta poate fi de asemenea ocazia de a da fiarei o lecţie care o va opri să mai atace o altă ţară” (al-Siyassah, Kuwait, 10 aprilie 2004). 7 Nimrod Raphaeli, „Ingérence iranienne en Irak”, Middle East Media Research Institut, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

219

Astfel, în 10 aprilie 2003, Abdul Majid al-Khoï, fiul marelui marja’ Abū’l-Qasem al-Khoï, care conducea o fundaţie la Londra, va fi ucis chiar în moscheea Alī din Najaf, de către mulţimea mobilizată de membri ai mişcării lui Moqtada al-Sadr, care-i reproşau revenirea sa în Irak alături de trupele americane. Mai apoi, însăşi Muhammad Baqer al-Hakim va muri, în 29 august 2003, într-un atentat sângeros la ieşirea din moscheea din Najaf, se pare că tot la instigarea lui Moqtada, în virtutea vechii concurenţe între familiile religioase Hakim şi Sadr, care persistă încă din timpul vechiului regim şi care are şi un substrat social: Moqtada este apărătorul celor săraci şi al tinerilor din mediul urban fără perspective de viitor, pe când cei din familia Hakim au sprijinul claselor medii şi chiar al burgheziei comerciale, precum şi susţinerea instituţiei religioase din Najaf.

Astfel că, încă de la sfârşitul anului 2003 şi mai ales în primele luni ale lui 2004, principalul pion al Iranului în criza irakiană devine tânărul Moqtada al-Sadr a cărui audienţă în rândul maselor shī’ite defavorizate şi sărace creşte neîncetat. Multă vreme herald al arabităţii shī’ite1 şi critic al supunerii ASRII faţă de Iran, Moqtada Sadr se va îndrepta şi el treptat spre Teheran, mai ales după vizita făcută liderilor conservatori iranieni2 la începutul lui 2004. Opoziţia sa faţă de trupele americane s-a manifestat încă din primele zile de după alungarea lui Saddam: în 20 iulie 2003 el anunţă crearea unei miliţii armate, numită „armata lui Mahdi”, ca replică la „brigăzile Badr” ale concurentului său ASRII, care participă activ, alături de facţiunile radicale sunnite, la viitoarele numeroase atentate. De la începutul lui 2004, prestanţa lui Sadr creşte neîncetat; în afară de Sadr City, el câştigă tot mai mulţi aderenţi (care se numesc pe sine sadriyyn) în celelalte oraşe shī’ite: Basra, Kufa, Nassiriyya şi mai ales Najaf, şi care s-au antrenat în cea mai violentă şi sângeroasă opoziţie armată faţă de trupele coaliţiei de după căderea regimului Saddam. Susţinut financiar şi logistic de către Teheran3, Sadr, în pofida faptului că nu are titluri teologice (nu este nici măcar mujtahid, adică abilitat să interpreteze şi să aplice textele sacre, el urmând încă hawza, universitatea teologică shī’ită), va propovădui şi instala în zonele aflate sub autoritatea sa o formă rigidă şi puritană de shī’ism care seamănă mai degrabă cu viziunea talibanilor, intenţionând, în cele din urmă, să impună în Irak un regim islamic după model iranian. Mare predicator, ca şi tatăl său, Sadr are un succes sporit în rândul populaţiei defavorizate din suburbiile marilor oraşe, a cărei condiţie mizeră nu s-a îmbunătăţit cu nimic după înlăturarea lui Saddam. Prin activismul său, el a căpătat o legitimitate care duce la scăderea prestigiului şi audienţei lui Sistani, obligând chiar pe acesta, pentru a nu-şi pierde prestanţa, să-şi radicalizeze atitudinile. În fapt, deşi nu lipsit de patriotism în acţiunile sale (el este arab şi cultivă cu tărie o viziune panarabă), Moqtada al-Sadr face în Irak jocurile conservatorilor iranieni din jurul lui Khamenei, a căror importanţă a crescut după câştigarea alegerilor legislative din februarie 2004. Convinşi că obiectivul ultim al Statelor Unite este răsturnarea regimului lor, ei încearcă să blocheze cât mai mult pe americani în Irak şi eventual, să facă din mişcarea lui Sadr un fel de Hezbollah după model libanez, care prin acţiunile sale violente să determine retragerea trupelor coaliţiei din ţară, aşa cum s-a reuşit în 1984 în Liban. De la sfârşitul anului 2003, nu doar Sadr City ci şi Karbala şi Najaf sunt împânzite de drapele şi simboluri iraniene, inclusiv inevitabilele portrete ale lui Khomeyni şi Khamenei4.

În fapt, tocmai oraşul Najaf devine miza majoră a disputelor dintre adepţii lui Sistani

1 Graham E. Fuller, „Islamist Politics in Iraq after Saddam Hussein”, Special Report, Nr. 108, August, 2003. 2 În special Hashemi Rafsandjani, Murtadha Radhai – şeful direcţiei de informaţii a Gărzii Revoluţionare, generalul de brigadă Qassim Suleimani, comandantul armatei al-Qods şi responsabil cu problemele irakiene. 3 Potrivit jurnalului de limbă arabă, care apare la Londra, al-Sharq al-Aswat (9 aprilie 2004), Iranul a construit trei noi tabere de antrenament la graniţa cu Irakul, destinate pregătirii membrilor din „armata Mahdi-ului”, unde s-ar fi antrenat până la acea dată între 800 şi 1200 de partizani ai lui Sadr. Prin ambasada sa din Bagdad, Iranul a distribuit de asemenea tehnologie de comunicaţii grupării, fără a socoti agenţii Gărzii revoluţionare sau ai Armatei al-Quds, mulţi foşti refugiaţi irakieni, infiltraţi în Irak încă din martie 2003, dintre care unii au ocupat funcţii în noile structuri politico-administrative ale ţării. Potrivit cotidianului irakian al-Nahdha (17 februarie 2004), numărul agenţilor iranieni în Irak ar fi în jurul cifrei de 14000. La fel, sumele alocate de Teheran doar susţinerii lui Sadr ar depăşi cifra de 80 de milioane de dolari, în primele luni ale lui 2004. 4 Al-Mashreq (Irak), 17 februarie, 2004.

www.geo

polit

ic.ro

220

şi cei ai lui Moqtada, ultimul încercând să elimine autoritatea liderilor religioşi „naţionalişti”, opuşi liniei shī’ite iraniene. Disputa este deci atât teologică cât şi politică: hawza din Najaf rămâne încă cea mai venerată de lumea shī’ită, dar ea se află sub conducerea lui Sistani, care, în linia lui Abū’l-Qasem al-Khoï, este adeptă a unei atitudini pietiste, în tradiţia Akhbari, reticentă la validitatea unei intruziuni a teologilor în câmpul politic. Sadr devine astfel atât agentul de luptă împotriva prezenţei americane cât şi cel care încearcă să submineze autoritatea şi poziţia marilor clerici în rândul populaţiei shī’ite, acuzându-i de pasivitate şi trădare a intereselor comunităţii în faţa ocupantului străin. De altfel, se pare că Teheranul a şi încercat un atentat asupra lui Sistani şi asupra ayatollahului Ishaq al-Fayadh1. Sistani speră că alegerile libere din Irak vor impune fără îndoială pe shī’iţi în fruntea noilor instanţe politice şi vede demersul violent al lui Sadr nu doar ca o sfidare adusă autorităţii sale religioase ci şi ca o un element care ar putea perturba acest obiectiv. El are încă sprijinul unei mari părţi a shī’iţilor ca şi cel al liderilor tribali din Najaf, deranjaţi de insistenţa cu care Sadr vrea să-şi implementeze autoritatea asupra locuitorilor de aici.

Viitorul relaţiilor dintre Iran şi Irak rămâne puţin predictibil, el fluctuând în funcţie de factori interni şi externi. Pentru Irak, în care alegerile au adus la putere o coaliţie shī’ită, cu un guvern condus de un moderat, dar care a făcut parte din ASRII, priorităţile sunt stabilitatea internă, restabilirea unui climat economic şi social care să scoată ţara din criză, atenuarea nemulţumirii populaţiei şi instanţelor sunnite, care se vede pentru prima oară scoasă în afara marilor decizii politice. Iranul a încercat deopotrivă, în toată această perioadă, atât să practice o politică de colaborare cu Irakul şi cu autorităţile americane de aici, încercând să-şi impună cât mai mult favoriţii în noile instituţii ale statului irakian, cât şi să menţină un climat de instabilitate pe teritoriul vecin, în preocuparea de a nu permite o fidelizare a ţării faţă de SUA. Ca de obicei, după 1990, Iranul este un jucător prudent, care practică o diplomaţie a echivocităţii, pe mai multe nivele, fără ca să lase impresia că îşi asumă o anume opţiune tranşantă, fiecare constituind o posibilă deschidere spre un anumit tip de comportament internaţional.

4. COMPETIŢIA GEOPOLITICĂ ÎN CAUCAZ ŞI ASIA CENTRALĂ. Pe de altă parte, Teheranul încearcă să-şi continue şi mai mult politica de influenţă

în noile state post-sovietice din Caucaz2 şi Asia Centrală, spaţiu care a fost multă vreme unul cu o cultură şi tradiţii persanofone: „Ambiţia afirmată a Iranului este de a deveni axa dezenclavizării Asiei Centrale graţie reabilitării drumului mătăsii”3. Prin aceasta el intră într-o concurenţă sporită cu strategiile Turciei şi ale Pakistanului dar întâlneşte şi opoziţia americană: „secretarul de stat James Baker declara în 1992 că Washingtonul va face totul pentru a contra influenţa iraniană în Asia Centrală”4.

a) Strategii iraniene vs. pan-turcism. După „liberalizarea” câmpului geopolitic din Asia Centrală, odată cu dispariţia puterii sovietice, disputa între Turcia şi Iran se accelerează: „În particular, bătălia turco-iraniană a luat forma unei bătălii între „modele” - Turcia prezintă un model secular, democratic, orientat spre Occident, în vreme ce Iranul propune o perspectivă islamică, anti-occidentală. În această privinţă, şi poate cu excepţia Tadjikistanului, Turcia pare în general să aibă câştig de cauză, în măsura în care mulţi lideri din Caucaz şi Asia Centrală şi-au exprimat simpatia faţă de modelul turcesc şi au fost foarte ostili faţă de Islamul politic şi astfel s-au reţinut de a avea relaţii prea strânse cu Iranul”5. Statele Unite, a căror interese geopolitice şi economice se îndreaptă tot mai mult înspre spaţiul caspic şi din Asia Centrală, văd în Iran un competitor indezirabil; promovându-şi propriile structuri ideologice occidentale (democraţie, liberalism, drepturile omului, etc.) ca suporturi „soft” ale unei politici de fidelizare a structurilor socio-politice de aici, SUA este agresată de insistenţa cu care Iranul îi opune un model ancorat în tradiţia islamică. În acest caz, „Turcia este considerată de Washington ca vitrina ideală a

1 al-Sharq al-Aswat, 3 aprilie, 2004. 2 Bülent Aras, „The Caspian Region and Middle East Security”, Mediterranean Quarterly, Winter, 2002. 3 Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe. 4 Ahmed Rashid, L’Ombre des talibans, Autrement, 2001. 5 Svante E. Cornell, „Iran and the Caucasus”, Middle East Policy Council, Vol. V, Nr. 4, 1998.

www.geo

polit

ic.ro

221

modelului de societate occidentală versus modelul de republică islamică prezentat de Iran”1. Totuşi, până la revoluţia islamică, relaţiile dintre Turcia şi Iran, la fel ca şi cele cu

Pakistanul, erau moderate, în măsura în care cele trei ţări participau la aceeaşi alianţă militară pro-occidentală şi aveau contacte economice strânse2. După 1979 însă, relaţiile dintre Teheran şi Ankara se deteriorează, în virtutea reticenţelor ideologice ale lui Khomeyni faţă de modelul laic al Turciei. Totuşi, imperativele pragmatice au întâietate: Iranul încearcă să păstreze relaţii amiabile cu vecinul său, pe fondul războiului cu Irakul şi în preocuparea comună faţă de ameninţările kurde, în timp ce Turcia are interese economice, în plus, ambele întreţin relaţii reci cu puterea sovietică3. După prăbuşirea blocului comunist şi mai ales odată cu noile restructurări geopolitice din Orientul Mijlociu marcate de ascensiunea Statelor Unite în regiune, relaţiile turco-iraniene devin ambivalente, oscilând între cooperare controlată şi rivalităţi făţişe. Rivalităţile sunt legate în primul rând de competiţia, îndeosebi între 1991-1992, pentru extinderea influenţei în bazinul energetic al Mării Caspice, în Asia Centrală şi în Caucaz. Extinderea influenţei Turciei înspre regiunile turcofone din Caucaz şi Asia Centrală face parte dintr-o strategie de „geopolitică culturală” ce urmăreşte, de decenii dar îndeosebi după 1990, reiterarea unui panturcism „soft”, nu ca unitate politică ci ca un spaţiu geostrategic şi de cooperare economică şi culturală intensă, evident sub hegemonia Turciei4. Nou înfiinţata Agenţie Internaţională Turcă pentru Cooperare avea rolul de a coordona şi acorda asistenţă financiară şi tehnică în regiune. În 1992, sub auspiciile guvernului turc, are loc primul Summit Turcesc Mondial, care şi-a propus îndeosebi respingerea influenţelor ruseşti şi comuniste din noile foste republici sovietice turcofone5. Tot acum însă, puterea de la Teheran încearcă, la rândul său, să limiteze ascensiunea Turciei şi a SUA în zona caspică, pe fondul unui gol de putere provocat de scăderea influenţei ruseşti. Se observă chiar o apropiere iraniană faţă de Moscova, văzută ca un aliat strategic împotriva Turciei şi a Statelor Unite: unei axe Washington-Ankara-Baku-Tashkent opunându-i-se o axă Moscova-Erevan-Teheran. Însă, după 1993, pe fondul unor opţiuni de independenţă sporită a majorităţii noilor republici din Asia Centrală şi a unor dificultăţi interne, Iranul şi Turcia au părăsit parţial starea de rivalitate şi au antrenat o serie de discuţii şi proiecte referitoare la o cooperare mutuală în domeniile culturale, economice, politice şi comerciale - acestea din urmă în special pe fondul unor dezechilibre economice comune6. În special guvernul islamist al lui Necmetin Erbakan a arătat o disponibilitate sporită de dialog şi cooperare cu regimul din Teheran, dar şi cu Indonezia sau Libia. Destituirea lui Erbakan în 1997 sub presiunea Consiliului Naţional de Securitate, dominat de militari, a blocat parţial această apropiere faţă de Iran. Totuşi, odată cu alegerea lui Khatami în 1997, legăturile continuă să fie multiple, noul preşedinte ducând o politică mai pragmatică faţă de Turcia. Există însă şi elemente care tensionează încă relaţiile dintre cei doi vecini: „În special Ankara este deranjată de politicile şi atitudinile grupului conservator din Iran care ajută grupările radicale islamice în Turcia, Liban şi Palestina şi de cooperarea militară între Iran şi Rusia. Trebuie la fel să fie notat antagonismul Teheranului faţă de înţelegerea militară între Turcia şi Israel”7. În special colaborarea militară Ankara-Tel Aviv este privită cu cea mai mare suspiciune. Pentru Turcia, ea a avut mai multe motivaţii: pierderea rolului de protector al flancului sud-estic al NATO împotriva ameninţărilor sovietice, reticenţa Europei de a accepta Turcia ca membru al ei, importanţa

1 Robert Anciaux, op. cit.. 2 Michael Bishku, „Turkey and Iran During the Cold War”, Journal of Third World Studies, Nr. 16, Vol. 1, 1999. 3 Unal Gundogan, „Islamist Iran and Turkey, 1979-1989. State Pragmatism and Ideological Influences”, Middle East Review of International Affairs, Vol. 7, Nr. 1, 2003. 4 Pierre Cyril Cyrus Teymour Pahlavi, La diplomatie culturelle à l’ère de l’Interdependence Globale. La Turquie à la recherche des éléments fédérateurs de l’Identité Panturque, 2002, www.diploweb.com. 5 Ertan Efegil, Leonard Stone, „Iran and Turkey in Central Asia: Opportunities For Rapprochement in the Post-Cold War Era”, Journal of Third World Studies, Nr. 20, Vol. 1, 2003. 6 Bulent Aras, „Turkish Foreign Policy Towards Iran: Ideology and Foreign Policy in Flux, Journal of Third World Studies, Nr. 18, Vol. 1, 2001. 7 Ertan Efegil, Leonard Stone, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

222

legăturii cu Statele Unite şi conştientizarea ponderii lobby-ului evreiesc la Washington1. În plus, Turcia are astfel ocazia de a cumpăra armament şi tehnologie pe care nu le putea dobândi din Europa sau chiar din Statele Unite datorită problemelor ridicate de încălcarea drepturilor omului sau de conflictul cu Grecia2. Alianţa militară între Israel şi Turcia „a devenit un element fundamental în geopolitica Orientului Mijlociu. Percepută în general, în pofida dezminţirilor oficiale, ca fiind anti-arabă, această alianţă a mobilizat în mod semnificativ sectoare ale lumii arabe şi în special Siria, care se nelinişteşte de faptul că ajunge să fie încercuită de state neprietenoase”3. Negociată de Yitzhak Rabin în 1994-1995 şi semnată în secret în 1996, ea va schimba balanţa puterii în Orientul Mijlociu. Ea conţinea mai multe direcţii de cooperare şi ajutor reciproc: exerciţii militare comune, instalarea unor staţii de supraveghere a Iranului, „lupta împotriva terorismului” (utilizarea de Turcia împotriva PKK a tehnicilor folosite de Israel în Liban Sud)4. Alianţa nu a fost însă iniţiativa Tel Avivului ci a generalilor turci, a căror influenţă în politica internă şi externă este decisivă, aşa cum a dovedit-o şi acţiunea lor de îndepărtare de la putere a partidului islamist Refah, în 1997, deşi acesta a fost ales democratic.

Principalul teren de conflict al Iranului cu Turcia îl reprezintă, evident, Azerbaidjeanul, ţară cu o structură geopolitică tributară celor trei mari puteri care au disputat-o de-a lungul vremurilor. Astfel, ca provincie persană până în 1828, când a fost pierdut în favoarea Rusiei, Azerbaidjeanul de azi a suferit influenţa Iranului, mai ales religioasă - peste 75% din azeri sunt shī’iţi duodecimani. Pe de altă parte însă, populaţia este de origine turkmenă şi limba azeră face parte din aceeaşi familie de limbi turcice ca şi cea vorbită în Turcia. În sfârşit, ca teritoriu al Rusiei şi apoi URSS până în 1990, Azerbaidjeanul a intrat în aceeaşi politică de rusificare şi implementare a structurilor sociale sovietice. Pentru Iran, Azerbainjeanul istoric (cel de azi şi provincia iraniană cu acelaşi nume) a avut o importanţă culturală şi simbolică sporită; de aici, de exemplu, a apărut dinastia safavidă în 1501, care a impus shī’ismul ca doctrină oficială în întreaga Persie. Totuşi, perioada de dominaţie rusească a dus la o ruptură între cele două teritorii azere: Azerbaidjeanul de nord şi-a format o conştiinţă a unei identităţi naţionale şi, mai mult, tinde să atragă şi provincia sudică, ce face parte din Iran. Încercată de Stalin în 1947, reunificarea a eşuat atunci, atât din cauza legăturii strânse între elitele azere şi cele persane în sud cât şi datorită ofensivei militare iraniene ajutată de SUA. Tocmai acest scenariu, reactivat după 1990, explică şi o tendinţă, aparent paradoxală, a geopoliticii Iranului în raport cu Azerbaidjeanul. Astfel, împotriva faptului că împărtăşesc aceeaşi variantă de Islam (şi împotriva exagerării importanţei factorului religios în motivarea politicii externe iraniene), Teheranul consideră mai prioritară păstrarea unităţii de stat şi, dând dovadă de real politik, susţine, în cadrul conflictului din Nagorno-Karabah, Armenia împotriva Azerbaidjanului. „Un dublu motiv inspiră atitudinea Teheranului: a reduce ponderea turcească în Azerbaidjan şi, pe de altă parte, „a ajuta” Moscova să contracareze Turcia în Caucaz – Turcia percepută ca o avangardă americană”5. Aceste aspecte, în special beneficiile economice, pot avea un impact mai mare asupra Azerbaidjanului decât sentimentul de solidaritate religioasă cu Iranul, mai ales pe fondul unei laicizări crescute a societăţii azere în timpul sovietizării, pe care o renaştere religioasă actuală nu o poate anula. Pe de altă parte chiar, „Teheranul se fereşte de a stimula prea mult influenţa shī’ită în Azerbaidjan de teama ca un naţionalism azer, galvanizat de o referinţă religioasă comună, să nu ducă, dimpotrivă, la reunificarea celor două Azerbaidjanuri în beneficiul capitalei Baku şi nu al Teheranului (…) Astfel,

1 Efraim Inbar, „Regional Implications of Israeli-Turkish Strategic Partnership”, Middle East Rewiew of International Affairs, vol 5, No. 2, 2001. 2 Amikam Nachmani, „A Triangular Relationship: Turkish-Israeli Cooperation and Its Implication for Greece”, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien, n ° 28, 1999. 3 Alain Gresh, „Turkish-Israeli-Syrian Relations and Their Impact on the Middle East”, The Middle East Journal, Vol. 52, Nr. 2, 1998. 4 Michael Eisenstadt, „Turkish-Israeli Military Cooperation: an Assessment”, The Washington Institute for Near East Policy, Policywatch, no. 262, 1997. 5 François Thual, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

223

Azerbaidjanul apare ca fiind prea shī’it pentru a fi complet pro-turc, nu suficient de shī’it pentru a fi complet pro-iranian, dar destul de shī’it pentru a evita satelitizarea completă de către noua Rusie”1.

b) Competiţia Iran-Pakistan. Până la revoluţia islamică, relaţiile dintre Iran şi Pakistan erau destul de apropiate, atât prin opţiunile lor pro-occidentale cât şi prin participarea la alianţa militară CENTO şi la o organizaţie regională de cooperare economică (RCD), împreună cu Turcia. După 1979, deşi moderate, disputele dintre Iran şi Pakistan au în general o dublă dimensiune: geostrategică, vizând extinderea influenţei în spaţiul Asiei Centrale, şi ideologico-religioasă, în măsura în care ambele ţări sunt purtătoare ale unor viziuni radicale şi antitetice despre Islam. Teheranul s-a temut întotdeauna că Pakistanul, deşi regim care se revendică de la tradiţia islamică, va deveni un factor de ameninţare militară datorită alianţei Islamabadului cu SUA. Totuşi, Pakistanul va avea o atitudine prudentă faţă de Iran, mai ales după izbucnirea conflictului în Afganistan şi cu dificultăţile relaţiei cu India datorită Kashmirului. O agravare a raporturilor cu încă un vecin, puternic şi care mai ales avea capacitatea de a mobiliza militantismul shī’iţilor pakistanezi (douăzeci de milioane) nu a fost o opţiune voită a liderilor din Islamabad. De exemplu, Zia ul-Haq va păstra o neutralitate în timpul războiului dintre Irak şi Iran2, care nu a afectat cu nimic relaţiile privilegiate ale Pakistanului cu ţările din CCG, în special Arabia Saudită.

Principalul teren de competiţie şi rivalităţi între cele două state (şi totodată al Iranului cu Arabia Saudită în prima parte a deceniului nouă) va fi însă mai întâi destinul Afganistanului iar apoi efortul de atragere a noilor naţiuni din Asia Centrală în siajul propriu. Spre deosebire de Pakistan, Iranul nu a avut în deceniul opt un rol important în evoluţia războiului afgan, deşi Afganistanul fusese de decenii un spaţiu privilegiat de influenţă culturală persană. Această reţinere este atât voită cât şi impusă, în măsura în care actorii majori ai crizei vor deveni repede Statele Unite şi Islamabadul. Teheranul va încerca astfel atât să păstreze bunăvoinţa Moscovei cât şi să nu contribuie la sporirea influenţei SUA în regiune3. Singurul sprijin efectiv adus mujahedinilor afgani, moderat şi datorită cheltuielilor războiului cu Irakul, era îndreptat doar spre partidele, puţine, care recunoşteau autoritatea lui Khomeyni, formate mai ales din shī’iţi (20% din populaţia Afganistanului), îndeosebi hazari4. Ponderea Iranului în Afganistan creşte abia după retragerea trupelor sovietice şi restrângerea interesului Statelor Unite faţă de această regiune, lăsând astfel loc sporit puterilor secunde (Iran, Arabia Saudită, Pakistan). Temându-se acum că la Kabul se poate instala un regim sunnit, ostil, Teheranul se va apropia după 1989 de guvernul afgan pro-sovietic5. Doborârea acestuia în 1992, a lăsat câmp deschis războiului civil între diferitele facţiuni afgane, care sunt susţinute acum prioritar de Arabia Saudită şi Pakistan, pe de o parte, şi Iran pe cealaltă. Iranul susţine acum nu doar grupările shī’ite, supuse de altfel unei puternice epurări de către paştunii sunniţi, ci încearcă să creeze o coaliţie anti-paştună, adunând grupurile etnice persanofone (în special tadjici, conduşi de Massud Şah) dar şi uzbece (generalul Dostom). Implicarea sporită a Iranului va avea ca şi consecinţă o părăsire de către Pakistan a diplomaţiei de echilibru între Teheran şi Riyad din anii ’80 şi o susţinere făţişă a intereselor saudite, şi mai ales proprii, în Afganistan. Ca urmare, după 1995 Iranul va încerca să echilibreze această nouă ameninţare, strângând legăturile cu India.

Ascensiunea talibanilor după 1994 şi înfrângerea de către ei a grupărilor pro-iraniene, împreună cu ocuparea aproape integrală a Afganistanului a sporit îngrijorarea liderilor iranieni, văzând în noua putere ce ocupă Kabulul în 1996 expresia intereselor pakistaneze şi americane în regiune, pe fondul luptei pentru resursele energetice din Asia Centrală. De acum, în vreme ce talibanii susţineau în secret grupările iraniene ostile regimului din Teheran, acesta din urmă îşi sporeşte sprijinul financiar şi militar faţă 1 François Thual, op. cit. 2 Suroosh Irfani, „Pakistan and the Iran-Irak War”, Journal of South Asian and Middle Eastern Studies, vol. IX, n° 2, 1985. 3 A. De Bures, J.M. Chaligny, Le dèfi afghan, Anthropos, 1986. 4 Emadi Hafizullah, „Exporting Iran’s Revolution: the Radicalization of the Shiite Movement in Afganistan”, Middle Eastern Studies, Vol. 31, Issue 1, 1995. 5 Ahmed Rashid, op. cit.

www.geo

polit

ic.ro

224

de Alianţa Nordului. După ocuparea oraşului Mazar-e Sharif de către talibani în 1998 şi masacrarea în masă a hazarilor shī’iţi, împreună cu chiar diplomaţii iranieni din oraş, aripa dură de la Teheran este pe punctul de a începe o invazie militară în Afganistan, ca represalii. Totuşi, după 1998, pe fondul răcirii relaţiilor dintre emiratul afgan şi protectorii saudiţi, opoziţia comună faţă de talibani devine încă un factor ce sporeşte apropierea parţială, începută în 1997 odată cu alegerea lui Khatami, între Iran şi Arabia Saudită1.

După 1979, pe fondul hegemoniei americane crescânde în Orientul Mijlociu, Iranul refuză în continuare sistematic să-şi ataşeze politicile pe linia Washingtonului, rămânând nucleul opoziţiei islamice faţă de strategiile SUA în regiune, ceea ce-i va aduce permanenţa, în toată această perioadă, pe listele cu rogues states, elaborate de Departamentul de Stat. Acum, la începutul lui 2005, cheia viitorului Iranului, şi în general a evoluţiei situaţiei din Orientul Mijlociu şi lumea musulmană, depinde tocmai de evoluţia raporturilor dintre Washington şi Teheran. Proclamarea afişată de către Statele Unite a continuării eforturilor de „democratizare” a ţărilor din Orientul Mijlociu Extins, începute odată cu războaiele din Afganistan şi Irak, lasă se înţeleagă că o soluţie militară americană împotriva Iranului nu este exclusă de către liderii neo-conservatori americani. Tocmai în perspectiva acestei ameninţări, Iranul îşi construieşte, în ultimii doi ani, propriul mecanism de apărare. În primul rând, şi în pofida criticilor chiar şi a aliaţilor europeni, Teheranul îşi accelerează eforturile de dobândire a unui potenţial militar nuclear, care ar schimba radical poziţiile de forţă în eventualitatea unei agresiuni împotriva sa. Apoi, Iranul îşi construieşte tot mai mult o solidaritate regională şi internaţională în jurul său. În afară de raporturile strânse cu Siria şi de apropierea de Arabia Saudită, Teheranul îşi întăreşte legăturile politice şi economice cu Rusia, China şi India. La fel, relaţiile cu Uniunea Europeană s-au îmbunătăţit continuu, UE servind adesea ca intermediar între Iran şi SUA şi mai ales încercând să găsească o soluţie diplomatică la criza declanşată de programul nuclear iranian. Pentru SUA, o rezolvare a problemei iraniene devine fundamentală, căci de ea depinde întreg viitorul construcţiei securitare regionale din Golf şi Asia Centrală, începute odată cu campaniile din Irak şi Afganistan. În virtutea puterii sale politice, militare, economice în zonă, Iranul are o influenţă decisivă asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu, inclusiv în problemele sensibile, care se doresc a fi controlate de SUA: procesul de pace israelo-palestinian, stabilitatea în Irak, blocarea islamismului radical, dominarea resurselor energetice din Golf şi Caucaz, etc. O mare parte din marile firme americane, cărora legea D’Amato din 1996 le interzice exploatarea hidrocarburilor iraniene şi libiene, acceptă tot mai puţin să-şi vadă concurentele europene, ruseşti sau din Asia beneficiind de contracte masive cu Iranul. Este clar deci că în următorii ani o schimbare a situaţiei din Iran, în favoarea Statelor Unite, fie prin mijloace paşnice, fie agresive, constituie de acum o prioritate a strategilor şi mediilor politico-financiare de la Washington. Dorinţa lor este însă îngreunată de creşterea sporită a sentimentelor anti-americane în întreaga lume musulmană şi, evident, în Iran, unde ponderea influenţei moderaţilor scade simţitor în favoarea reactivării discursului radical islamist şi a puterii liderilor conservatori. De acum înainte, viitorul stabilităţii în Orientul Mijlociu trece din ce în ce mai mult prin evoluţia a ceea ce putem numi deja o „problemă iraniană”, ce se poate adăuga incertitudinilor legate de soluţionarea celei irakiene. Iranul poate deveni nucleul unei noi crize regionale şi internaţionale, în jurul căreia să se polarizeze, pe de o parte, ideologiile şi imperativele economico-strategice ale SUA şi ale aliaţilor săi, iar pe de alta, o nouă solidaritate islamică şi islamistă, care să grupeze, transgresând diferenţele doctrinare sau etnico-politice, pe cei care resimt politica americană ca o ameninţare la adresa valorilor şi realităţilor din lumea arabo-musulmană. Pentru a preîntâmpina o astfel de criză, ale cărei efecte ar putea fi dezastruoase asupra stabilităţii economice (îndeosebi asupra pieţei petroliere), financiare, securitare la nivelul întregului mediu internaţional, ar trebui, aşa cum consideră şi Bernard Hourcade, „Iranului o bună doză de înţelepciune, Europei o voinţă politică comună şi Statelor Unite puţin realism”2.

1 Ibidem. 2 Bernard Hourcade, „Quand l’Iran s’éveillera…”, Politique Internationale, n° 101, 2003.

www.geo

polit

ic.ro

225

Gheorghe NICOLAESCU, Vasile SIMILEANU

Editura Top Form Editura UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

Bucureşti, 2005

www.geo

polit

ic.ro

226

Isabelle GARCIN-MARROU

MEDIA ŞI TERORISMUL - UN MARIAJ ÎN CONTRA NATURII Editura TRITONIC, Bucureşti, 2005

Mărturiile testimoniale, victimele, caracterul de criză pe care îl induc oriunde apar - fac din atentate elemente predilecte, de neignorat în nici un caz pentru media. Pe de altă parte, jurnaliştii devin ţinte privilegiate deoarece asigură cvasi-automat publicitatea evenimentului şi sunt, de obicei, prezenţi în zonele de conflict. Agenţiile de securitate ale unui stat cer discreţie atunci când un atentat (sau o răpire) are loc, tocmai pentru a putea acţiona mai eficient. Presa audio, vizuală şi scrisă, în goana după senzaţional, din nevoia de a informa dar şi din raţiuni de ratting se întrece în a propaga imaginile (cu cât mai scabroase şi mai neobişnuite, cu atât mai vandabile) şi în a eticheta. În primul caz, dacă tace, media este acuzată că devine agentul statului; în celălalt - că aduce servicii teroriştilor. Se poate scăpa din această capcană? Se poate trece dincolo de relatarea la cald a evenimentelor, în favoarea unor analize fără să scadă interesul publicului? Sunt o parte din întrebările la care răspunde Isabelle Garcin-Marrou1 prin lucrarea Media vs. Terorism.

Nu în colecţia Studii de securitate, cum poate că ne-am fi aşteptat, ci în Comunicare / Media, recentul volum al editurii Tritonic se dovedeşte de o actualitate înspăimântătoare. Complici ai terorismului sau agenţi ai statului, mass-media se află în centrul crizelor teroriste care ameninţă democraţiile. Cartea aduce lămuriri, prin analize asupra titlurilor, a fotografiilor şi a discursurilor propuse de Libération, Le Monde şi Frace-Soir, privind dificultăţile pe care le întâmpină jurnaliştii în abordarea fenomenelor de violenţă teroristă. Pornind de la exemple, se demonstrează faptul că interpretarea jurnalistică a unui act de terorism depinde de caracterul intern sau extern al actului de violenţă, dar şi de gradul de implicare a mass-media în strategia naţională de apărare.

Tratarea actelor de terorism este un exerciţiu mediatic anevoios, întrucât violenţa produce o situaţie contradictorie: pe de o parte trebuie să se relateze despre fapte, despre autorii şi, adesea despre motivaţia lor, iar pe de altă parte trebuie evitată „publicitatea” pe care vânată cu ardoare de cei care le revendică prin discursului mass-media. Autoarea şi-a propus să studieze cum pot influenţate reprezentările unor astfel de evenimente de dificultăţile întâmpinate de ziare.

Cartea este bivalentă deoarece în prima parte, care constă într-o analiză contrastivă a două cazuri importante, arată cum terorismul deplasează atitudinea considerată imuabilă a ziarelor din Franţa, pentru ca în cea de-a doua parte să extindă cadrul analitic şi să propună, asemenea lui Wolton şi Schlesinger, o reflecţie generală asupra relaţiei dintre termenii ce apar în titlu.

Mireille RĂDOI

1 Isabelle Garcin-Marrou (n. 1969) este doctor în Ştiinţele Informării şi Comunicării, lector universitar la Institutul de Studii Politice din Lyon şi cercetător în cadrul echipei „Médias et Identités”, Lyon.

www.geo

polit

ic.ro

227

Mulţumim persoanelor care au contribuit nemijlocit la apariţia acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. Gabriel Marin General Manager, SC OMNILOGIC GROUP

dr. Bogdan Cocora Managing Director, SC S&T

dr. Gheorghe Nicolaescu Profesor universitar, Colegiul Naţional de Apărare

dr. Tahsin Gemil Ambasador, profesor universitar, Universitatea „Ovidius”

ing. Dan Broască General Manager, SC Omnient

dr. George Erdeli Profesor universitar, Facultatea de Geografie, Universitatea Bucureşti

dr. Gheorghe Văduva Cercetător, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

dr. Lucian Culda Profesor universitar, Universitatea din Sibiu

dr. Nicholas Dima Profesor universitar, Washington DC

dr. Leland Barrows Senior Editor şi Profesor, UNESCO

dr. Radu Ştefan Vergatti Profesor universitar, Universitatea Valahia, Târgovişte Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România Membru al Societăţii de Geografie din SUA

dr. Silviu Neguţ Profesor universitar, Prodecan al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti

dr. Stan Petrescu Profesor universitar, Academia Naţională de Informaţii

dr. Maricel Antipa Profesor universitar, Academia Naţională de Informaţii

dr. Ion Dragoman Profesor universitar, Universitatea Naţională de Apărare

dr. Vasile Marin Profesor universitar, Academia Forţelor Aeriene, Braşov

dr. Vasile Nazare Profesor universitar, Academia Forţelor Navale, Constanţa

dr. Iolanda Ţighiliu Conferenţiar universitar, Universitatea „Ovidius”, Constanţa

dr. Ion Petrescu Director, Trustul de Presă al Armatei

dr. Dănuţ Radu Săgeată Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române

dr. Mireille Rădoi Lector universitar, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti

dr. Dan Dungaciu Conferenţiar universitar, Facultatea de Sociologie, Bucureşti

dr. Cristian Jura Lector universitar, Universitatea Creştină „D. Cantemir”

dr. Cristian Barna Psihosociolog, Universitatea din Bucureşti

drd. Vasile Simileanu Director, revista „GeoPolitica”

drd. Mădălina Antonescu Institutul Român de Studii Internaţionale „N. Titulescu”

drd. Cosmin Lotreanu Consilier, Ministerul Afacerilor Externe

drd. Cucu Cornel Referent, Ministerul Apărării Naţionale

drd. Tiberiu Troncotă Asistent universitar, Academia Naţională de Informaţii

drd. Cătălina Duţu Hunt Corespondent BBC Londra pentru SUA

drd. Fakhri Karimli Jurnalist, Baku, Azerbaidjan

drd. Marius Lazăr Lector universitar, Universitatea „Avram Iancu”, Cluj Adrian Locuşteanu Facultatea de Relaţii Internaţionale, ASE, Bucureşti

Cristina Vergatti Jurist, Baroul Bucureşti

Marcela Nedea Facultatea de Relaţii Internaţionale, ASE, Bucureşti

Mihai Hotea Facultatea de Relaţii Internaţionale, ASE, Bucureşti

Ionuţ Mircea Facultatea de Relaţii Internaţionale, ASE, Bucureşti

Roxana Manea Academia Forţelor Navale, Constanţa

Aurelian Raţiu Asistent universitar, Universitatea Sibiu

www.geo

polit

ic.ro

228

Mulţumim celor care au sprijinit apariţia acestei reviste: SPONSORI: S.C. OMNILOGIC S.C. S&T ROMÂNIA S.C. INTELL TRADING GROUP S.C. ELECTROALFA INTERNATIONAL S.C. GECAD S.A. S.C. TOP FORM INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII: Ministerul Apărării Naţionale

Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

Universitatea Naţională de Apărare

Universitatea „Ovidius” Trustul de Presă al Armatei

Academia Forţelor Aeriene - Henry Coandă

Academia Forţelor Navale - Mircea cel Bâtrân

Academia Naţională de Informaţii

Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale - ASE

Facultatea de Geografie

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA”

Asociaţia Umanitară „TOP MUNDI”

Asociaţia de Geopolitică „ION CONEA” Traian Anastasiei, Lucian Badea, Dan Bălteanu, Dan Broască, Aurel Cazacu, Constantin Corneanu, Silviu Costachie, Vasile Cucu, Lucian Culda, Petre Deică, Nicholas Dima, Anca Doicin, George Erdeli, Mihai Ielenicz, Gheorghe Iliescu, Cristian Jura, Vasile Marin, Nicolae Mitu, Silviu Neguţ, Gheorghe Nicolaescu, Mihail Opriţescu, Ion Petrescu, Dănuţ-Radu Săgeată, Vasile Simileanu, Loredana Tifiniuc, Draşoş Zaharia

www.geo

polit

ic.ro

229

APARIŢII EDITORIALE:

Colecţia GeoStrategie Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico - militare

Colecţia GeoPolitică Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Informaţie. Management. Putere. vol. I Managementul sistemelor informaţionale vol. II Războiul informaţional Gheorghe Iliescu Informaţie. Management. Putere. vol. III Conexiuni între procesele socializante şi securitatea

naţiunilor Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist Vasile Simileanu Radiografia terorismului Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice Vasile Simileanu Geopolitica spaţiului carpato - danubiano - pontic

Colecţia Geografie Politică Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice Dănuţ Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă

Colecţia Geografie Elena Matei Ecoturism Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise

Colecţia Academica Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Sistemul informaţional Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Comunicarea în cadrul sistemelor informaţionale Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Sisteme de management Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Managementul informaţiei Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Globalizarea informaţiei Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Restructurarea sistemelor informaţionale Gh. Nicolaescu Războiul informaţional Gh. Nicolaescu Aspecte metodologice ale războiului informaţional Gh. Nicolaescu Informaţii şi reţele Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Lupta informaţională

*** Corina Andreea Baciu Rezerva proprietăţii în dreptul internaţional privat Victor Lotreanu Confesiuni în alb SavuLiţoiu Eu sunt cel condamnat la moarte

Editura TOP FORM Bucureşti, str. Turda 104, sect. 1,

tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176 e-mail: simi@b.astral.ro; www.geo-politica.ro

www.geo

polit

ic.ro

230

Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA Bucureşti, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6

tel/fax: 021-444.01.98, e-mail: protransilvania@fx.ro,

www.geo

polit

ic.ro

231

www.geo

polit

ic.ro

232

www.geo

polit

ic.ro