Lucrare coordonată de Dănuţ Mănăstireanu

Oameni ai credinţeiOameni ai dreptăţii

Editura Adoramus

Iaşi – 2009

Lucrare coordonată de Dănuţ Mănăstireanu

Oameni ai credinţeiOameni ai dreptăţii

Editura AdoramusIaşi – 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMĂNĂSTIREANU, DĂNUŢ (coord.)Oameni ai credinţei. Oameni ai dreptăţii / coord.: Dănuţ Mănăstireanu; texte: Marcelin Blaj,Marcel Bulai, Adina Petric, Narcis StupcanuCristian Zaharia, Monica ZahariaIaşi: Adoramus, 2009ISBN-10 973-87908-3-2ISBN-13 978-973-87908-3-4

I. Dănuţ Mănăstireanu (coord.)II. Marcelin BlajIII. Marcel BulaiIV. Adina PetricV. Narcis StupcanuVI. Cristian ZahariaVII. Monica Zaharia

Autorii: Narcis Stupcanu şi Monica Zaharia (ortodocşi);Marcelin Blaj şi Marcel Bulai (romano-catolici);Adina Petric şi Cristian Zaharia (protestanţi)Editarea teologică: Constantin Naclad (ortodox),Cornel Cadar (romano-catolic)Dănuţ Mănăstireanu (protestant)Editarea literară: Ovidiu BişogIlustraţiile: Cristi BandiTehnoredactarea şi coperta: Daniel CondurachiAdministrarea proiectului: Monica Zaharia

Pentru redarea numelui Mântuitorului, am optat pentru versiunea „Isus Cristos“, considerată cea mai corectă din punct de vedere filologic. De asemenea, am renunţat pentru această lucrare la practica pietistă a majusculării pronumelor divine.

© 2009 Editura Adoramus, Iaşi. Toate drepturile rezervate.Editura AdoramusCP 3008 OP 5 Dacia700810 Iaşi Româniawww.adoramus.ro

Lucrarea este rezultatul Proiectului „Sf. Nicolae“ (http://sfintulnicolae.wordpress.com), iniţiat de Sharon Payt, Director de Advocacy, pentru Regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat al Organizaţiei World Vision International (http://meero.worldvision.org) şi a fost finanţată prin contribuţia acestei organizaţii.

cuprins

Cuvânt înainte 8Sf. Laurenţiu 10Sf. Nicolae 12Sf. Anastasia 14Sf. Stelian Paflagonul 16Sf. Martin din Tours 18Sf. Vasile cel Mare 20Sf. Ioan cel Milostiv 22Sf. Francisc din Assisi 24Sf. Ieremia Valahul 26Nicolaus Ludwig von Zinzendorf 28William Wilberforce 30Sf. Veniamin Costachi 32George Müller 34Ioan Bosco 36Jean Henri Dunant 38Sf. Ioan din Kronstadt 40Catherine și William Booth 42Ilia cel Drept 44Damian de Veuster 46Zeffirino Jiménez Malla 48Eva von Tiele-Winckler 50Maria Skobtsova 52Dmitri Klepinin 54Dietrich Bonhoeffer 56Richard Wurmbrand 58Sf. Tereza de Calcutta 60Dumitru Sandu-Matei 62Sf. Oscar Romero 64Martin Luther King jr. 66Desmond Tutu 68Postfață 76

„La Judecata cea mare, nu vOm fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum

trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea aLtaruLui. vOm

fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei fLămânzi, dacă i-am

îmbrăcat pe cei gOi, dacă i-am vizitat pe cei bOLnavi şi pe cei afLaţi în

puşcării. asta este tOt ce vOm fi întrebaţi”.

(sf. maria skObtsvOva)

Cuvânt înainte | 9

cuvânt înainte

Acest text este rodul unui proiect World Vision al cărui obiectiv este prezentarea succintă a unor oameni ai lui Dumnezeu – deopotrivă femei şi bărbaţi; catolici, ortodocşi şi protestanţi – care prin viaţa şi faptele lor au ilustrat cuvintele rostite de Mântuitorul în sinagoga din Nazaret, la începutul misiunii sale în Galileea: „Duhul Domnului este peste mine, căci el m-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună. El m-a trimis să vestesc celor captivi eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să-i eliberez pe cei asupriţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului“ (Luca 4:18-19, citat din Isaia 61:1-2a).

Proiectul este intitulat “Sf. Nicolae”, din pricina modelului de angajare socială, pentru caritate şi dreptate, pe care îl reprezintă cunoscutul episcop Nicolae din Mira, care a trăit în secolul III–IV.

De-a lungul întregii istorii creştine – în perioada patristică, în Evul mediu sau în perioada modernă – au existat oameni sfinţi ai lui Dumnezeu care au dublat viaţa lor spirituală lăuntrică cu o angajare activă, pentru justiţie socială şi în apărarea celor săraci şi oprimaţi. Unii dintre aceştia au fost sanctificaţi (declaraţi „sfinţi“) ori beatificaţi (declaraţi „fericiţi“), funcţie de tradiţia de care aparţin.

Aceste texte se adresează mai ales adolescenţilor, în speranţa că aceştia vor fi motivaţi să exploreze implicaţiile sociale ale credinţei lor în Dumnezeu. Căci, aşa cum pe bună dreptate spunea Maria Skobtsova, una dintre promotoarele moderne ale dreptăţii sociale, din perspectivă creştină, „la Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea altarului. Vom fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei flămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi

şi pe cei aflaţi în puşcării. Asta este tot ce vom fi întrebaţi“.

Proiectul “Sf. Nicolae” a fost iniţiat de Sharon Payt, Director pentru Advocacy, pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat al World Vision International şi a fost coordonat sub raport administrativ de Monica Zaharia. Este vorba de un proiect cu adevărat ecumenic, parte a eforturilor organizaţiei World Vision de a sluji Biserica lui Cristos din regiunea noastră, prin încurajarea angajării ei de partea celor sărmani şi marginalizaţi.

Dintre cei şase autori, doi sunt catolici (Marcelin Blaj şi Maricel Bulai), doi sunt ortodocşi (Narcis Stupcanu şi Monica Zaharia) şi doi sunt protestanţi (Adina Petric şi Cristian Zaharia). Cei trei editori teologici, preotul catolic Cornel Cadar, preotul ortodox Constantin Naclad şi teologul protestant Dănuţ Mănăstireanu au verificat conţinutul teologic al textelor care descriu

personalităţi provenind din propriile lor tradiţii eclesiale.

Editarea literară a textelor a fost realizată de Ovidiu Bişog, credincios catolic. Scopul acestei editări a fost o anume armonizare a stilului şi a limbajului.

Ilustraţiile au fost realizate de Cristi Bandi, un foarte talentat grafician ortodox.

Punerea textului în pagină a fost realizată de Daniel Condurachi, credincios evanghelic specializat în designul tipografic.

Punem acest text la dispoziţia tinerilor români pentru care credinţa creştină este nu doar o teorie religioasă ori un set de ritualuri, ci o filosofie de viaţă, care, prin puterea Duhului Sfânt, le transformă caracterul şi le inspiră trăirea, pentru slava lui Dumnezeu şi în folosul celor pentru care a venit Cristos pe pământ.

Dănuţ Mănăstireanu

Sf. Laurenţiu | 11

cel care a dăruit săracilor bunurile Bisericii

sf. Laurenţiu († 258)

Laurenţiu este un sfânt din secolul al III-lea care s-a opus nedreptăţii, ajutându-i pe cei săraci şi neajutoraţi. A fost martirizat după ce a împărţit celor săraci bunurile Bisericii.

Conform tradiţiei, sfântul Laurenţiu s-ar fi născut la Huesca, localitate în provincia Aragon din nord-estul Spaniei.

Faptul că era un tânăr curajos şi destoinic a făcut ca el să ajungă omul de încredere al papei Sixt al II-lea în administrarea bunurilor comunităţii din Roma. Laurenţiu era diacon, un bărbat cu o conduită exemplară, ales şi sfinţit pentru a-i ajuta pe episcopi şi preoţi.

La începuturile Bisericii, la Ierusalim existau şapte diaconi rânduiţi să administreze bunurile materiale oferite pentru ajutorarea văduvelor, a săracilor şi a orfanilor. După exemplul lor, şi Biserica din

Roma şi-a format un mare număr de diaconi, pe care papa i-a pus sub conducerea arhidiaconului Laurenţiu. Misiunea lor era aceeaşi: să adune şi să distribuie celor săraci bunurile oferite de credincioşi.

În acel timp, Biserica trecea prin momente extrem de dificile. Împăratul Valerian a decretat o persecuţie, în

timpul căreia însuşi episcopul Romei, arestat şi condamnat la

moarte, i-a cerut lui Laurenţiu să împartă săracilor tot ceea ce mai avea.

Era în anul 258. Împăratul Valerian dăduse poruncă să fie arestaţi şi condamnaţi toţi episcopii, preoţii şi colaboratorii lor. Papa Leon cel Mare (400-461), o personalitate importantă din istoria Bisericii, scria că „nelegiuitul persecutor s-a înrăit împotriva acestui slujitor şi îl urmărea atât din cauza ministeriului său sacru, cât şi din cauza că avea misiunea de a administra bunurile bisericeşti”.

Cu patru zile înainte de a fi arestat, Laurenţiu a distribuit bunurile pe care le administra săracilor, pentru a nu fi luate de autorităţile romane. Când împăratul i-a poruncit lui Laurenţiu să-i predea bunurile pe care le deţine Biserica, după cum fusese informat, acesta a chemat în faţa împăratului Valerian mulţimea de săraci pe care îi ajutase, şi i-a spus: „Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit întotdeauna şi pot fi găsite oriunde!”. Acestea au fost ultimele cuvinte ale martirului, care a fost ars pe un grătar de fier pus deasupra cărbunilor aprinşi.

Trupul lui a fost depus într-un mormânt la Roma, pe Via Tiburtina.

În cinstea lui au fost ridicate numeroase biserici, dintre care una chiar pe ruinele teatrului lui Pompei, la iniţiativa papei Damasus.

Sfântul Laurenţiu este cinstit de catolici şi ortodocşi la 10 august. În Occident este cinstit ca patron al diaconilor şi, de asemenea, ca patron al bucătarilor şi al pompierilor.

Mesajul pe care Laurenţiu l-a imprimat în memoria creştinilor este, fără îndoială, iubirea şi grija deosebită faţă de cei săraci şi responsabilitatea în administrarea bunurilor.

Sf. Nicolae | 13

ocrotitorul copiilor

sf. nicOLae(sec. iii - iv)

Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi, şi aceasta deoarece mulţi sunt cei care cunosc exemplul lui de bunătate faţă de cei aflaţi în suferinţe şi, mai ales, dragostea lui faţă de copii.

Conform tradiţiei, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara Lichiei (localitate situată în Turcia de astăzi) şi de mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, petrecea mult timp în rugăciune şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi.

Vizitând mănăstirile din ţinutul Tebaida, a rămas o vreme printre pustnici, dar s-a reîntors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor, nereuşind să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe cel care a doua zi avea să intre cel dintâi în biserică. Şi pentru că Nicolae a venit primul la sfântul

lăcaş, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar înţelegând că este voinţa lui Dumnezeu, în cele din urmă a acceptat.

Ca episcop de Mira, Nicolae şi-a arătat dragostea faţă de cei săraci şi lipsiţi de ajutor. Se spune că un om sărac avea trei fete care ajunseseră la vârsta la care trebuiau să se căsătorească. Însă

pe atunci, foarte importantă era dota sau zestrea

miresei; cu cât dota era mai mare, cu atât şansele de căsătorie creşteau. Şi pentru că sărmanul om nu le putea oferi fetelor sale o zestre considerabilă, se vedea nevoit să le vândă ca sclave. Atunci, sfântul Nicolae le-a oferit în secret trei pungi cu galbeni, fără ca ele să ştie cine le face acest cadou, şi astfel le-a salvat de la o viaţă de sclavie.

Urmând cuvintele Mântuitorului: „Mergi, vinde tot ce ai şi împarte săracilor”, Nicolae şi-a dat toate veniturile pentru ajutorarea săracilor, a celor bolnavi şi suferinzi. Făcea multe

donaţii în secret, fără să aştepte ceva în schimb. De multe ori lua apărarea celor nevinovaţi, chiar dacă îşi risca viaţa. Din această motiv, în timpul domniei împăratului Diocleţian, el a fost exilat şi ţinut în închisoare.

În acea perioadă, creştinismul era o religie interzisă, iar creştinii erau pedepsiţi, şi chiar ucişi pentru simplul motiv că erau creştini. Însă, odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin cel Mare, creştinismul a devenit religia oficială în tot Imperiul Roman, iar sfântul Nicolae a fost eliberat şi s-a întors la credincioşii săi din Mira Lichiei, unde a rămas până la moarte.

Sfântul Nicolae este cinstit atât de

ortodocşi, cât şi de catolici, dar este apreciat şi de protestanţi, rămânând un veritabil exemplu de dragoste faţă de semeni, un ocrotitor al copiilor, al orfanilor şi al celor nedreptăţiţi şi un model de sfinţenie pentru toţi creştinii.

Sf. Anastasia | 15

salvatoarea celor otrăviţi şi mângâietoarea captivilor

sf. anastasia (sec. iii - iv)

Anastasia este o sfântă care şi-a dedicat viaţa slujirii deţinuţilor, în special a creştinilor din Imperiul Roman, care erau aruncaţi în temniţă din cauza credinţei lor.

S-a născut la Roma în secolul al III-lea, în vremea domniei împăratului Diocleţian, cunoscut pentru persecutarea creştinilor. Anastasia provenea dintr-o familie înstărită, în care tatăl era păgân, iar mama, creştină, şi a beneficiat de educaţia oferită de un învăţat creştin, pe nume Hrisogon.

După moartea mamei, tatăl Anastasiei a hotărât să-şi mărite fata cu un soldat roman, Pomplius, împotriva voinţei acesteia. În perioada care a urmat, Anastasia şi-a făcut un obicei de a-i vizita pe ascuns, îmbrăcată în haine modeste, pe creştinii care se aflau în închisorile romane. Ea încerca să le aline suferinţa, ducându-le mâncare, îngrijindu-le rănile

provocate de torturile la care erau supuşi, îmbărbătându-i şi rugându-se împreună cu ei.

După un timp, Pomplius a aflat despre activitatea secretă a Anastasiei şi a poruncit să fie închisă în casă. Atunci, ea a început să corespondeze în taină cu învăţătorul ei, Hrisogon. Acesta i-a trimis cuvinte de încurajare

şi totodată i-a profeţit că soţul ei va muri în curând pe mare,

ceea ce s-a şi întâmplat. Nava cu care Pomplius a plecat în călătorie s-a scufundat, iar Anastasia, rămasă singură, şi-a împărţit averea săracilor şi s-a dedicat slujirii celor nevoiaşi.

Ea a mers din oraş în oraş, îngrijind creştinii din închisori împreună cu Theodota, o tânără văduvă care avea trei fii. Folosindu-se de cunoştinţele de medicină pe care le avea, dar şi de puterea rugăciunii, Anastasia a vindecat răni şi a uşurat suferinţe, devenind cunoscută mai ales pentru

puterea de a-i salva de la moarte pe cei otrăviţi.

În urma unui edict dat împotriva creştinilor de către Diocleţian, Anastasia, Theodota şi copiii ei au fost arestaţi şi li s-a promis că vor fi eliberaţi, dacă renunţă la credinţa creştină. Deoarece au refuzat, Theodota şi cei trei fii ai ei au fost arşi de vii, iar Anastasia a fost condamnată la moarte prin înfometare. Cu toate acestea, după 60 de zile fără hrană, Anastasia încă trăia.

Atunci, judecătorul a hotărât să fie urcată într-o corabie împreună cu alţi deţinuţi, ce urmau să fie înecaţi. După ce corabia a fost abandonată de soldaţii romani în largul mării, iar aceasta a

început să ia apă, sfânta Theodota li s-a arătat celor de pe corabie şi a dus-o la ţărm. Văzând minunea, cei 120 de oameni au crezut în Hristos şi au fost botezaţi de Anastasia şi de un alt creştin, pe nume Eutychianus. În scurt timp, ei au ajuns din nou în mâinile soldaţilor, fiind cu toţii arşi de vii în localitatea Sirmium (azi Mitroviţa, în Serbia).

Sf. Stelian Paflagonul | 17

ocrotitorul nou-născuţilor şi al familiilor creştine

sf. steLian pafLagOnuL (sec. iv)

Cinstit în calendarul creştin-ortodox la 26 noiembrie, sfântul Stelian este considerat protector al pruncilor şi al familiei creştine în general. Viaţa sa de rugăciune şi râvna duhovnicească l-au învrednicit de darul facerii de minuni, vindecându-i mai ales pe copiii chinuiţi de diferite boli.

S-a născut la Adrianopolis, în provincia Paflagonia din Asia Mică (pe teritoriul Turciei de astăzi). Provenind dintr-o familie săracă, Stelian a fost nevoit să-şi câştige singur existenţa. Însă ceva în adâncul sufletului îl îndemna pe Stelian să se retragă din lume şi să-i slujească lui Dumnezeu, cel care nu-l părăsise niciodată la nevoie.

Nu e lipsit de importanţă faptul că sfântul Stelian a trăit în „secolul de aur” al creştinismului, caracterizat, printre altele, de încetarea persecuţiilor, de sistematizarea adevărurilor de credinţă

şi de o viaţă ascetică înfloritoare. Cu toate că singurătatea îl atrăgea, Stelian nu s-a îndepărtat întru totul de societate, datorită dragostei lui pentru semeni, preferând să fie printre ei spre a-i ajuta, şi abia apoi să se întoarcă în chilia sa, pentru a se odihni.

Într-o noapte, în timp ce se ruga, Stelian a simţit prezenţa lui Dumnezeu

şi a fost copleşit de slava Duhului Sfânt. Nu se ştie exact ce s-a

întâmplat atunci în chilia lui, însă cert este faptul că în ziua următoare chipul său iradia de o bucurie profundă şi era copleşit de o linişte sufletească ce nu o mai cunoscuse până atunci. Totul avea să se desluşească atunci când Stelian a întâlnit un copil bolnav, pe care încerca să-l consoleze, ca de obicei, iar când şi-a pus mâna peste creştetul copilului, a simţit puterea lui Dumnezeu trecând prin mâna sa. Copilul şi-a revenit imediat şi, de atunci înainte, Stelian simţea

orice suferinţă sufletească de la mare distanţă.

În scurt timp, chilia lui a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru bolnavi şi suferinzi, dintre care mulţi se însănătoşeau, nu numai prin puterea mâinii sale, ci şi prin credinţa lor puternică, fără de care ar fi rămas fără nici o speranţă de vindecare.

Deşi nu studiase la şcoli înalte, Stelian s-a dovedit a fi şi un învăţător erudit. Se spune că multe familii îşi încredinţau copiii lui Stelian spre a fi călăuziţi către Dumnezeu. Şi probabil că acesta a constituit primul centru social, unde mamele îşi puteau lăsa copiii, în timp ce se ocupau de alte treburi casnice.

Astfel, sfântul Stelian avea să devină patronul spiritual al nou-născuţilor şi al familiei în general. Grija pentru copii se reflecta mereu pe chipul său vesel. Întotdeauna era binevoitor şi plin de dragoste faţă de semeni. Aşa l-au ajuns bătrâneţile pe sfântul Stelian, care a trecut la Domnul într-o linişte sufletească deosebită, dându-i slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Sf. Martin din Tours | 19

sf. martin din tOurs (316 - 397)

apărător al celor săraci şi neajutoraţi

Martin din Tours este un sfânt care şi-a dedicat viaţa ajutorării celor săraci şi bolnavi.

S-a născut în anul 316, în localitatea Sabaria din Panonia (Ungaria de astăzi), în familia unui tribun roman. Deşi părinţii săi erau păgâni, la vârsta de 10 ani s-a înscris în rândul catehumenilor (cei aflaţi în perioada de pregătire pentru primirea Botezului).

D e o a r e c e împăratul dăduse un decret prin care fiii ofiţerilor romani erau obligaţi să îmbrăţişeze cariera militară, Martin a intrat în cavalerie şi a depus jurământul militar. Spre deosebire de alţi ofiţeri, s-a mulţumit cu un singur servitor pe care îl trata ca frate; se ţinea departe de petrecerile colegilor săi şi, în scurtă vreme, a câştigat stima tuturor prin bunătatea sa.

În această perioadă s-a petrecut un fapt rămas viu întipărit în amintirea contemporanilor. Trecând prin oraşul

francez Amiens, Martin a întâlnit un cerşetor care tremura de frig; cei dinaintea lui nici nu s-au uitat la dânsul, însă el se gândea că Dumnezeu anume a voit aşa, ca el să aibă ocazia de a face un bine. Deoarece nu mai avea nimic de dat, a scos sabia şi a tăiat în două mantia lungă cu care era acoperit; o parte a dat-o cerşetorului,

iar cu cealaltă s-a înfăşurat el însuşi. În noaptea următoare, Martin

a avut un vis: Isus Cristos, acoperit cu jumătatea de mantie oferită celui sărac, le spunea îngerilor care-l înconjurau: „Martin, care este numai catehumen, m-a îmbrăcat cu veşmântul acesta”.

La vârsta de 18 ani, Martin a părăsit cariera militară şi a fost botezat de episcopul Ilarie de Poitiers, pe care îl întâlnise în timpul operaţiunilor militare desfăşurate în Galia (Franţa). Mai târziu, acest episcop îl va sfinţi preot, chiar dacă Martin a încercat să se împotrivească.

Deoarece reputaţia lui Martin era cunoscută de mulţi oameni, pe la anul 371 a fost ales episcop. Astfel, într-o zi, câţiva creştini l-au rugat să meargă la o persoană aflată pe moarte. Martin i-a urmat în grabă, însă pe drum i-au apărut nişte oameni înarmaţi, care l-au obligat să-i urmeze, explicându-i că fuseseră trimişi de comunitatea creştină din Tours, care, rămasă fără episcop, l-a ales pe el.

În calitate de episcop, Martin a fost apărătorul celor săraci şi neajutoraţi, neacceptând nedreptatea şi oprimarea. La momentul oportun, a ştiut să ţină piept chiar şi împăraţilor, pentru ca aceştia să nu ia decizii nedrepte, în defavoarea celor mai slabi.

Îndată după moarte, sfântul Martin a devenit cel mai cunoscut şi mai venerat sfânt în Europa.

El este un adevărat exemplu în ajutorarea celor săraci, în apărarea celor slabi şi în implicarea în lupta împotriva sărăciei. Este considerat patronul soldaţilor, al săracilor şi al celor nedreptăţiţi.

Sf. Vasile cel Mare | 21

precursorul asistenţei sociale

sf. vasiLe ceL mare (330 – 379)

Sfântul Vasile s-a născut în anul 330 în Cezareea Capadociei, o cetate din Asia Mică. Familia sa a reprezentat una dintre cele mai renumite familii din istoria creştinismului, pentru că a dăruit nu mai puţin de şase sfinţi: sfânta Macrina cea Bătrână, bunica sfântului Vasile; sfânta Emilia, mama lui; sfântul Vasile şi fraţii săi: sfântul Grigore de Nyssa, sfântul Petru de Sebaste şi sfânta Macrina cea Tânără.

Încă din copilărie, Vasile a primit o educaţie aleasă, având în vedere faptul că tatăl său era un retor vestit la vremea aceea. Mai târziu şi-a continuat studiile la vestitele şcoli din Constantinopol şi Atena, după care a intrat în monahism.

În anul 370 a fost ales episcop de Cezareea, demnitate ce l-a ajutat foarte mult în activităţile pe care avea să le dezvolte. Astfel, el avea să pună bazele asistenţei sociale prin întemeierea „Vasiliadei”. Aceasta

nu desemna nimic altceva decât un complex de case şi locuinţe cu scopul de a-i adăposti pe orfani, locuinţe în care primeau îngrijire şi bătrânii şi văduvele. Pe lângă toate acestea, existau şi spitale, şcoli şi case de oaspeţi pentru cazarea străinilor.

Sfântul Vasile realizase astfel un mic orăşel în jurul bisericii, un orăşel

unde nimeni nu era trecut cu vederea. Copiii

erau educaţi de către profesori bine instruiţi, bătrânii erau îngrijiţi şi asistaţi de către călugări şi călugăriţe, văduvele aveau o locuinţă şi puteau să lucreze ajutându-i pe ceilalţi. Chiar şi străinii care erau în treacăt primeau alimente şi erau adăpostiţi peste noapte. Tot în acea comunitate locuiau şi medicii, infirmierii şi toţi cei care ajutau la funcţionarea întregului complex.

„Vasiliada” sfântului Vasile cel Mare era o lume de vis unde trona bunătatea, compasiunea, ajutorul

reciproc, dragostea dintre semeni şi, nu în ultimul rând, preaslăvirea lui Dumnezeu.

Însă activitatea sfântului Vasile nu s-a oprit numai la construirea „Vasiliadei”. După ce a pus bazele vieţii monahale de obşte şi a înfiinţat nenumărate mănăstiri pe cuprinsul eparhiei sale, a construit pe lângă acestea şi spitale sau aziluri pentru bolnavi şi săraci, unde călugării se ocupau de îngrijirea lor.

Toată viaţa şi-a dedicat-o semenilor, şi asta se reflectă în toată activitatea sa. Din păcate, la 1 ianuarie 379, la vârsta de numai 49 de ani, sfântul Vasile cel Mare a păşit în veşnicie. Au rămas însă foarte importante cuvintele sale:

„Nu trebuie să lucrăm pentru o hrană pieritoare, ci pentru o hrană veşnică. Această hrană este de a face voia lui Dumnezeu”. Voinţa Tatălui este de „a-i hrăni pe cei cărora le este foame, de a le da de băut celor însetaţi şi de a-i îmbrăca pe cei goi”. Scopul muncii nu trebuie fie în sine, ci pentru alţii, pentru cei săraci.

Sf. Ioan cel Milostiv | 23

sprijinitorul celor săraci

sf. iOan ceL miLOstiv(c. 558 – 619)

S-a născut în jurul anului 550, la Amathos (Cipru), în familia lui Epifanie, guvernatorul insulei. Dărnicia lui faţă de cei necăjiţi şi săraci - pe care îi numea „stăpânii” săi - avea să-i atragă supranumele de „cel Milostiv”.

Ioan era căsătorit şi avea copii, însă, rămânând văduv, a fost chemat să ocupe scaunul patriarhal de la Alexandria, rămas vacant după moartea patriarhului Teodor. Înscăunarea sa a avut loc în anul 611, devenind al cincilea patriarh de Alexandria cu acest nume.

La acea vreme, Patriarhia de Alexandria dispunea de numeroase resurse materiale provenind mai ales din activităţile de comerţ. Ioan le împărţea cu dărnicie celor săraci nu numai bunurile Patriarhiei, ci şi bunurile sale. Aşa se face că, odată, primind în dar o pătură cu cusături scumpe, n-a avut somn până nu a vândut-o, iar banii obţinuţi din

vânzarea ei i-a împărţit săracilor. Altădată, unui om care se minuna de marea lui dărnicie faţă de cei săraci şi neajutoraţi, patriarhul Ioan i-a povestit despre o viziune pe care o avusese, în care Milostenia i-a apărut sub chipul unei tinere frumoase şi i s-a recomandat ca fiind „cea dintâi fiică a Domnului”.

În calitate de patriarh, Ioan se afla mereu

la dispoziţia celorlalţi, indiferent că era vorba de vreo rugăminte sau de vreo plângere. Personal se interesa de oricine credea el că are nevoie de ajutorul său, însă milostenia lui era şi colectivă; uneori ea avea scopuri specific creştine, alteori beneficiau toţi, oricare le era credinţa şi naţionalitatea. Astfel, atunci când perşii au jefuit Ierusalimul, el a ajutat la salvarea locuitorilor prin furnizarea unor mari sume de bani, a unor cantităţi mari de vin, porumb, ulei şi îmbrăcăminte, în afara animalelor de povară pentru

transportul acestor bunuri de care Ierusalimul avea atâta nevoie.

Uneori, dărnicia sa părea excesivă. Odată, unul dintre apropiaţii patriarhului şi-a dat seama că un om - deghizat fiind - încerca să-l înşele pe sfântul Ioan, revenind de mai multe ori pentru a primi ceva de pomană. Fiind înştiinţat, patriarhul a răspuns că acel om deghizat putea fi chiar Hristos. Altă dată, între el şi prefectul imperial Nichita, cu care era bun prieten, s-a iscat o mare ceartă, întrucât acesta din urmă încerca să-şi aproprieze unele dintre bunurile Bisericii pentru a sprijini trupele împăratului Heraclie în lupta împotriva perşilor. Ioan a rezistat acestor încercări, iar Nichita,

în cele din urmă, şi-a cerut iertare.În anul 619, când perşii au invadat

Egiptul, patriarhul Ioan a fost nevoit să fugă din Alexandria. Întors în Cipru, a murit la scurt timp după aceea, lăsând în urma sa multe realizări frumoase şi un exemplu demn de urmat. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în calendar la 12 noiembrie.

Sf. Francisc din Assisi | 25

apărătorul săracilor şi bolnavilor

sf. francisc din assisi(1182 – 1226)

Francisc din Assisi este un sfânt din secolul al XIII-lea care i-a ajutat pe cei săraci şi bolnavi. De asemenea, este fondatorul Ordinului Franciscan, care a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu.

Francisc s-a născut la Assisi (Italia), în anul 1182, în familia unui comerciant înstărit, numit Petru Bernardone.

Era o fire veselă şi dorea să devină cavaler. Pe atunci, provinciile Assisi şi Perugia se aflau în război. Plecat şi el la luptă, Francisc a fost luat prizonier. Stând doi ani în închisoare, a avut timp să reflecteze asupra vieţii sale, făcând probabil şi o făgăduinţă: dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu.

După ce a fost eliberat, Francisc a început să-i ajute pe cei nevoiaşi; lua stofe din prăvălia tatălui său şi le împărţea săracilor. Îngrijorat de purtarea fiului său, Petru Bernardone era foarte supărat că Francisc lua

bani şi materiale din prăvălie. Într-o zi, s-a dus şi s-a plâns episcopului. Acesta l-a chemat pe Francisc de faţă cu tatăl său pentru a se justifica. Francisc i-a înapoiat tatălui său banii, s-a dezbrăcat de haine şi le-a aşezat la picioarele sale, zicând: „De acum aşa mă voi ruga: Tatăl nostru care eşti în ceruri...”. Episcopul i-a dat o tunică,

iar el s-a acoperit. Din acel moment, Francisc era liber să-l slujească pe

Cristos în cei săraci şi bolnavi. În scurt timp, alţi tineri au îmbrăţişat modul său de viaţă.

Dacă vedeau o femeie săracă având mulţi copii, o ajutau, la fel pe vreun om ce nu-şi putea face munca în gospodărie. Seara mergeau la cerşit; unii îşi băteau joc de ei, aruncându-le oase sau scuipându-i, dar ei suportau totul cu răbdare.

Pentru Francisc, sărăcia a fost doamna şi sora lui. Vizita spitalele, ajuta bolnavii, predica pe străzi şi

îi considera fraţi pe toţi oamenii. Muncea cu propriile mâini, făcea curăţenie în biserici etc.

Nu departe de Assisi, la Vittorina, era o leprozerie prin faţa căreia Francisc îşi închidea ochii şi îşi astupa nările, pentru că nu putea suporta acea atmosferă. Plimbându-se într-o zi prin apropierea ei, i s-a întâmplat ca un lepros să-i apară în cale şi să ceară de pomană. Împins de o forţă irezistibilă, Francisc s-a apropiat de acel lepros şi i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile.

„Când m-am retras din mijlocul lor - a spus el în ajunul morţii, la 3 octombrie 1226 - ceea ce mi-a părut că până atunci era amar, s-a schimbat,

în ceea ce mă priveşte, în dulcea mângâiere a sufletului”.

A fost declarat sfânt la 16 iulie 1228 de către papa Grigore al IX-lea. Este considerat patronul păsărilor, al animalelor şi al ecologiei, precum şi protector al Italiei.

Sf. Ieremia Valahul | 27

patronul infirmierilor

sf. ieremia vaLahuL(1556 – 1625)

Ieremia s-a născut la 29 iunie 1556, la Sasca, în părţile de nord ale Moldovei, din părinţi foarte evlavioşi. La botez a primit numele de Ion. A fost un om simplu, drept şi plin de frica lui Dumnezeu.

Într o zi, un cerşetor i-a spus: „Ion, tu vei merge peste munţi într-o ţară care se cheamă Italia. Apoi, ajuns la capătul călătoriei tale, vei intra în serviciul unui domn mare. Îl vei sluji cu multă iubire şi bucurie şi vei fi recompensat din abundenţă”.

Într-adevăr, la vârsta de 18 ani, a plecat în Italia cu dorinţa de a deveni şi el sfânt. Mama sa, Margareta, îi spusese că există o ţară îndepărtată numită Italia, unde trăiesc oameni buni şi unde sunt călugări sfinţi. Aceste cuvinte ale mamei l-au fascinat pe Ion şi i-au rămas adânc întipărite în minte. În anul 1578, el a ajuns la Napoli, unde a intrat într-o mănăstirea de călugări capucini

(ordin călugăresc catolic, ramură a Ordinului Franciscan, înfiinţat de sfântul Francisc din Assisi). Aici şi-a luat numele de Ieremia.

În oraşul Napoli, timp de 40 de ani, fratele Ieremia i a îngrijit cu multă blândeţe şi dăruire pe cei bolnavi. S a apropiat de toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi bolnavi.

Când nu pleca în împrejurimi pentru a-i ajuta

pe cei săraci, se afla în locuinţele celor bolnavi.

Fratele Salvatore, un călugăr cu mâinile şi picioarele deformate, nu putea să facă nici cea mai mică mişcare. Ieremia îl lua delicat în braţe ca să-l ridice din pat şi îl spăla aşa cum o mamă îşi spală pruncul. Nu trecea nici o noapte în care fratele Salvatore să nu-şi strige infirmierul, astfel încât într-o zi a fost dojenit de un alt frate. Însă Ieremia i-a luat apărarea, spunând: „Sărmanul! Nu se poate ajuta deloc. E ca un copil mic!”.

El spunea mereu că iubirea faţă de cei sărmani şi bolnavi atrage milostivirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Timp de patru ani şi jumătate, Ieremia s-a îngrijit de fratele Martin, un călugăr suferind. Nimeni nu se atingea de el, deoarece era plin de răni. Din acest motiv, îl spăla chiar şi de zece ori pe zi. Îi plăcea să sublinieze că Dumnezeu îl vrea acolo: „L-am simţit pe Dumnezeu în timp ce mă rugam”, avea să spună Ieremia. Când fratele Martin a murit, Ieremia a izbucnit în plâns, spunând: „Săracul frate Martin, era recreaţia mea...”.

Ieremia a murit la 5 martie 1625, la Napoli, iar la 30 octombrie 1983 a

fost declarat fericit de către papa Ioan Paul al II-lea.

Astăzi este cunoscut sub numele de fericitul Ieremia Valahul, fiind considerat patronul infirmierilor, al celor bolnavi şi al emigranţilor.

Nicolaus Ludwig von Zinzendorf | 29

apărător al libertăţii religioase

nicOLaus Ludwig vOn zinzendOrf (1700 – 1760)

Nicolaus Ludwig von Zinzendorf s-a născut la Dresda (Germania), într-o familie de nobili. După moartea tatălui său, bunica din partea mamei împreună cu o mătuşă au fost cele care l-au crescut pe tânărul conte şi i-au oferit o educaţie aleasă.

Încă din copilărie, Zinzendorf a manifestat un interes aparte pentru viaţa religioasă. Mai târziu, sub influenţa familiei, s-a decis să studieze dreptul, pregătindu-se pentru o carieră diplomatică. A rămas însă preocupat de literatura teologică. După finalizarea studiilor, s-a întors la Dresda, unde a ocupat postul de consilier juridic. Această funcţie i-a permis să călătorească destul de mult. Atunci când, într-una din călătorii, a vizitat galeria de picturi din Düsseldorf, privirea i s-a oprit asupra unui tablou care purta titlul Ecce homo (lat., „Iată omul!”) şi înfăţişa suferinţele lui Isus Cristos. Dedesubtul tabloului era scris: „Iată

ce am făcut eu pentru tine! Ce faci tu pentru mine?” Zinzendorf a rămas în faţa acelei picturi multă vreme, profund impresionat de tablou, dar şi de cuvintele care îl însoţeau. Această experienţă avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii.

Moştenind de la bunica sa o proprietate, Zinzendorf va începe

să-i adăpostească pe refugiaţii din Boemia

şi Moravia, membri ai Bisericii persecutate Unitas fratrum (Biserica Moraviană). Noua aşezare a primit numele Herrnhut („Ocrotirea Domnului”).

După ce a renunţat la postul de consilier, s-a mutat împreună cu familia la Herrnhut, pentru a contribui la realizarea unităţii în comunitatea care se formase acolo.

Iniţial nu a dorit să se desprindă de Biserica Luterană (el însuşi fiind consacrat preot luteran), ci să reformeze Biserica din interior. Dar mulţi dintre

refugiaţi nu doreau să renunţe la doctrina lor, iar Biserica Luterană, sesizând diferenţele doctrinare, dorea să-şi exercite autoritatea deplină asupra comunităţii din Herrnhut.

Zinzendorf a fost exilat mai bine de zece ani. În această perioadă, a întreprins călătorii misionare în Europa şi America. Întâlnirea dintre el şi Daniel Jablonsky, episcopul Bisericii Moraviene, a dus la consacrarea lui Zinzendorf ca preot moravian.

Zinzendorf a fost unul dintre primii lideri religioşi care a folosit cuvântul „ecumenism”, rămânând în istorie ca un apărător al libertăţii religioase. El a propovăduit o „religie a inimii”, în care credinţa şi iubirea

erau deasupra doctrinei. A susţinut cu pasiune importanţa misiunii creştine, astfel încât, în anul morţii sale, creştinii moravieni aveau peste 200 de misionari răspândiţi în întreaga lume.

În anul 1747, Zinzendorf a primit permisiunea de a se întoarce la Herrnhut, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. A murit în 1760, iar ultimele sale cuvinte au fost: „Eu m-am rugat să văd măcar primele roade [ale lucrării] printre cei păgâni, şi iată că am ajuns să văd mii de roade... Acum pot muri liniştit!”

William Wilberforce | 31

om politic şi reformator social

wiLLiam wiLberfOrce(1759 -1833)

William Wilberforce a fost un renumit politician britanic, filantrop şi lider al mişcării de abolire a sclaviei în Anglia.

S-a născut în 1759 în Yorkshire (Marea Britanie). A urmat Colegiul „St. John’s” din Cambridge, iar în 1780 şi-a început cariera politică, devenind membru independent al Parlamentului.

În contextul unei puternice treziri religioase în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, William a devenit creştin evanghelic. După convertire, William s-a implicat în numeroase campanii sociale, militând pentru diverse cauze. Astfel, a înfiinţat organizaţii precum „Societatea pentru Reprimarea Viciilor”, „Şcolile de Caritate”, „Societatea Misionară a Bisericii” şi „Societatea pentru Prevenirea Cruzimii faţă de Animale”. De asemenea, a sprijinit misiunile creştine din India şi i-a ajutat în nenumărate rânduri pe cei nevoiaşi.

Doctrina creştină l-a condus pe tânărul parlamentar independent la convingerea că toţi oamenii sunt egali. Din acest motiv, a luptat fără încetare pentru abolirea sclaviei. În această direcţie a fost sprijinit şi de John Newton, un preot anglican, fost comerciant de sclavi. Pe când Wilberforce se frământa dacă să

rămână în politică sau să se implice în viaţa Bisericii,

acesta l-a sfătuit să le facă pe amândouă în acelaşi timp, deoarece un creştin implicat în politică poate contribui la transformarea lumii.

Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, navele britanice transportaseră aproximativ 3.415.000 de sclavi africani, dintre care mai mult de 500.000 au murit în timpul transportului, din cauza condiţiilor inumane (lipsa alimentaţiei, a igienei, a asistenţei medicale sau a odihnei).

Împreună cu Thomas Clarkson, un important militant anti-sclavie, şi

cu avocatul Granville Sharp, William a format în anul 1787 grupul numit „Secta Clapham”, cu scopul de a aduna dovezile necesare unui proiect de lege prin care să fie abolită această practică inumană. Timp de peste 30 de ani, ei au dus o campanie politică modernă, folosind ca metode de luptă petiţiile, boicoturile, discursurile şi mitingurile. Au înfiinţat „Comitetul pentru Abolirea Comerţului cu Sclavi” şi „Societatea pentru Reformarea Moravurilor”, au organizat campanii propagandistice în toată ţara şi şi-au făcut auzită vocea în Camera Comunelor. Cu toate că numărul susţinătorilor lor creştea şi câştigaseră şi sprijinul primului ministru, ei

nu au reuşit să obţină niciun succes legislativ. La fiecare petiţie depusă în Camera Comunelor se impuneau interesele economice, care susţineau menţinerea sclaviei.

Primul succes l-au avut abia în 1807, când guvernul lui Charles James Fox a adoptat un act care prevedea interzicerea comerţului cu sclavi pe teritoriul Marii Britanii. După alţi 26 de ani de documentare, de pledare a cauzei şi de petiţii anuale, William Wilberforce a reuşit în 1833, cu doar trei zile înainte de a muri, să impună adoptarea „Documentului de Abolire a Sclaviei” în aproape întregul teritoriu al Imperiului Britanic.

Sf. Veniamin Costachi | 33

promotor al culturii în limba română

sf. veniamin cOstachi(1768 – 1846)

Veniamin Costachi a fost un slujitor al Bisericii, dar şi un mare cărturar, traducător de cărţi şi dascăl care, de pe scaunul de mitropolit, a contribuit la transformarea vieţii culturale a Moldovei de la începutul secolului al XIX-lea.

S-a născut în satul Roşieşti (judeţul Vaslui), într-o veche familie boierească, primind la botez numele Vasile. A urmat cursurile şcolii de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi, iar la vârsta de 15 ani a fost luat ca ucenic la Episcopia Huşilor de către episcopul Iacob Stamati. Un an mai târziu, el a devenit călugăr, luându-şi numele de Veniamin.

A început să urce treptele ierarhiei bisericeşti de foarte tânăr. Astfel, la vârsta de 21 de ani a fost numit egumen (superior) al Mănăstirii „Sfântul Spiridon” din Iaşi, unde s-a remarcat printr-o foarte bună organizare şi administrare a Spitalului

„Sfântul Spiridon”. La vârsta de 24 de ani a fost ales episcop de Huşi, iar patru ani mai târziu, episcop de Roman. În 1803 a devenit mitropolit al Moldovei, funcţie pe care a ocupat-o timp de 40 de ani.

În calitate de mitropolit, s-a ocupat de îmbunătăţirea activităţii Bisericii şi a şcolilor care, în epoca respectivă,

funcţionau pe lângă mănăstiri. L-a preocupat î n d e o s e b i

creşterea nivelului de instruire al slujitorilor Bisericii. Astfel, în 1803 a înfiinţat Seminarul Teologic de pe lângă Mănăstirea „Socola” din Iaşi, iar în 1805 a întemeiat o şcoală pentru călugăriţele de la Mănăstirea „Agapia” şi o şcoală de cântări bisericeşti la Iaşi.

A încurajat câţiva tineri studioşi, precum Gheorghe Asachi, pe care i-a trimis cu burse de studiu în străinătate. Mai târziu, la îndemnul său, tânărul Asachi a predat între 1814

şi 1818 un curs de inginerie în limba română la Academia Domnească din Iaşi, punând bazele învăţământului politehnic pe meleagurile noastre. Cei doi au avut un rol important şi în deschiderea la Iaşi a Academiei Mihăilene (1834), numită astfel după numele domnitorului Mihail Sturza, dar şi a primei şcoli de arte şi meserii din Moldova (1841).

Veniamin Costachi a acordat o mare importanţă nu numai deschiderii de şcoli publice cu predare în limba română, ci şi traducerii şi tipăririi de cărţi. În acest scop, el a reorganizat şi a dotat tipografia de la Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi şi pe cea de la Mănăstirea Neamţ, unde au văzut

lumina tiparului peste 130 de cărţi bisericeşti, de teologie, dar şi manuale şcolare.

În 1842 s-a retras de pe scaunul mitropolitan, stabilindu-se la Mănăstirea „Slatina”, unde şi-a continuat munca de o viaţă, traducând cărţi din limba greacă.

A încetat din viaţă la vârsta de 78 de ani, iar rămăşiţele sale pământeşti se găsesc astăzi la catedrala mitropolitană din Iaşi, ale cărei temelii le-a pus în 1833.

George Müller | 35

„părintele orfanilor”

geOrge müLLer (1805 - 1898)

Născut în anul 1805, în Germania, George Müller a fost supranumit „părintele orfanilor”, datorită faptului că s-a implicat în activităţi sociale de ajutorare a copiilor fără părinţi. El le-a oferit acestora adăpost şi educaţie, pregătindu-i totodată pentru integrarea în societate. Valorile fundamentale în activitatea sa filantropică au fost credinţa şi rugăciunea.

Deşi a studiat teologia, dând astfel curs dorinţei tatălui său, Müller s-a convertit abia la 21 de ani. După terminarea cursurilor universitare, a plecat în Anglia, unde a lucrat pentru o societate misionară şi apoi ca predicator. A refuzat să primească salariu, având încrederea că Dumnezeu se va îngriji de nevoile sale financiare.

Şi-a început activitatea socială întemeind „Instituţia pentru cunoaşterea Scripturii în ţară şi străinătate”, al cărei scop era răspândirea mesajului Scripturii şi

sprijinirea lucrării misionare.În anul 1835, George Müller a

înfiinţat prima casă de orfani. Ceea ce l-a inspirat a fost exemplul lui August Hermann Francke, un pastor luteran care înfiinţase în Germania, cu 128 de ani înainte, câteva aziluri susţinute prin resurse venite ca răspuns la rugăciuni.

Müller a început să lucreze fără a avea resurse

financiare sau un cadru instituţional stabilit. Pentru primul orfelinat, el a închiriat o casă în care şi-au găsit adăpost 30 de tinere. După opt luni, a închiriat o altă casă şi a deschis al doilea orfelinat, pentru 36 de copii; la scurt timp a urmat deschiderea celui de-al treilea orfelinat, ce oferea adăpost pentru încă 36 de copii.

Deoarece copiii din orfelinate tulburau liniştea vecinilor, Müller a fost nevoit să caute un alt loc pentru ei. De aceea, s-a hotărât să ridice câteva case la marginea oraşului. După ce s-a

rugat pentru acest proiect, a început construirea primei case, care putea găzdui 140 de fete, 80 de băieţi şi 80 de copii mici. Ulterior, va construi alte patru case, fiecare putând adăposti până la 450 de copii. Astfel, în anul 1870, această lucrare socială includea 2.250 de copii orfani şi 112 angajaţi.

Müller s-a confruntat adesea cu crize financiare, deoarece cheltuielile legate de îngrijirea şi educarea copiilor depăşeau resursele disponibile. Într-o anumită împrejurare, când toate resursele se epuizaseră, Müller s-a rugat lui Dumnezeu să deschidă inima unui cunoscut negustor din Londra ca să-i ajute. La scurt timp, el a primit un cec chiar de la acel om. Au fost multe

asemenea situaţii în care Dumnezeu a răsplătit credinţa şi rugăciunile sale, oferind de fiecare dată soluţii pentru ieşirea din situaţiile de criză.

În ultimii ani din viaţă, George Müller a întreprins multe călătorii misionare, vizitând ţări precum Egiptul, Palestina, Rusia sau India. Pretutindeni el le vorbea oamenilor despre modul în care Dumnezeu răspunde rugăciunilor şi îi încuraja să se implice în acţiuni de binefacere.

Ioan Bosco | 37

patron al tineretului

iOan bOscO (1815 - 1888)

Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816, la Becchi (Italia). Mama Margareta, rămasă văduvă cu patru copii, i-a dat o solidă educaţie umană şi creştină. Don Bosco este numele pe care i-l dădeau cunoscuţii săi.

Sfinţit preot la Torino în anul 1841, Ioan Bosco şi-a fixat de la bun început principalul obiectiv: educarea tinerilor, îndeosebi a celor săraci şi părăsiţi.

Primul care a beneficiat de ajutorul lui don Bosco a fost un băiat orfan, care a primit găzduire în casa acestui preot.

Încetul cu încetul, don Bosco a adunat un mic grup de băieţi în locuinţa pe care o avea. În cele din urmă, şi-a găsit un adăpost într-o şură, unde a format primul său oratoriu (un cămin pentru copiii săraci). În fiecare dimineaţă, don Bosco celebra Liturghia împreună cu băieţii, apoi

lua masa cu ei. După masă, fiecare pleca la muncă: unii erau ucenici în fabrici, în ateliere de tâmplărie sau fierărie, alţii erau băieţi de prăvălie sau chelneri.

În acele timpuri, pentru a reduce salariile, patronii primeau în locul muncitorilor calificaţi, femei şi copii. În anul 1844, în Piemonte (Italia)

erau 7.184 de copiii angajaţi în fabrici. O zi de

muncă varia între 16 şi 18 ore. Odată cu ei pleca şi don Bosco pentru a cere de pomană oamenilor înstăriţi, ca să-i poată întreţine pe băieţi şi să-i întâlnească la locurile lor de muncă.

Ajutat de mama Margareta, don Bosco a deschis Oratoriul „Sfântul Francisc de Sales” (loc de întâlniri duminicale; complex de şcoli de arte şi meserii pentru tinerii muncitori; şcoli pentru studii umanistice) pentru a-i

sustrage pe băieţi de la muncile grele. Despre aceştia, don Bosco spunea: „Aveau feţele negre, dar ce frumoase erau sufletele lor!”

În fiecare zi don Bosco aducea alţi băieţi, iar mama sa îi spunea mereu: „Tu nu faci altceva decât să cauţi băieţi, iar eu nu ştiu unde să-i pun”.

Într-o zi, don Bosco a găsit un băieţel pe nume Carligo care plângea. „Ce ţi s-a întâmplat?”, l-a întrebat el. „A murit mama. Nu ştiu unde am să mă duc”. „Vino cu mine. Eu sunt un preot sărac, dar chiar atunci când voi avea doar o bucăţică de pâine, am s-o împart cu tine”.

Don Bosco a asigurat continuitate lucrării sale de ajutorare a copiilor şi

tinerilor sărmani, întemeind Societatea „Sfântul Francisc de Sales” (în care aveau să se formeze viitorii preoţi, în vederea continuării activităţii de educare a tinerilor) şi Ordinul „Fiicele Mariei Ajutătoare” (care se ocupă de educarea fetelor sărace).

Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 şi a fost declarat sfânt de papa Pius al XI-lea în anul 1934. Este patronul tineretului.

Jean Henri Dunant | 39

părintele Comitetului Internaţional

al Crucii Roşii

Jean henri dunant(1828 - 1910)

Jean Henri Dunant a fost un renumit om de afaceri, filantrop şi activist social, ale cărui idei s-au aflat la baza creării Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.

S-a născut la Geneva (Elveţia), într-o familie bogată de credincioşi reformaţi, pentru care implicarea în acţiuni sociale era o activitate foarte importantă. Tatăl său ajuta orfanii, iar mama sa îi ajuta pe săraci.

La vârsta de 28 de ani, în timpul călătoriilor de afaceri în Algeria, Henri a înfiinţat o companie de comerţ cu cereale. Datorită faptului că dreptul de cesiune a pământului şi a apei nu era clar statuat în lege, s-a hotărât să meargă în audienţă la Napoleon al III-lea pentru a-şi apăra interesele.

În 1859, Napoleon era în plin război cu Franz Joseph al Austriei şi îşi stabilise cartierul general la Solferino (Italia), unde cele două armate erau

pregătite de luptă. Sosit în Solferino în seara bătăliei (24 iunie 1859), Dunant s-a confruntat cu urmările războiului: 38.000 de răniţi, morţi şi muribunzi rămaşi pe câmpul de luptă. Şocat de imaginea războiului, tânărul Henri a luat iniţiativa de a organiza populaţia civilă, în special femeile şi fetele, pentru a oferi asistenţă medicală

soldaţilor răniţi.. Plecând de la sloganul: „Toţi suntem fraţi”, echipele au acordat

ajutor tuturor răniţilor, indiferent de tabăra din care proveneau. Lipsa de materiale şi provizii a fost depăşită prin diferite donaţii, dar şi prin organizarea riguroasă condusă de Dunant.

În urma acestei experienţe, Henri Dunant a scris o carte de memorii, intitulată A Memory of Solferino (1862), ale cărei idei s-au aflat la baza înfiinţării, în anul 1863, a unui comitet din care el însuşi a făcut parte şi care mai târziu se va numi

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Sub organizarea lui Dunant, 12 ţări au semnat în 1864 prima Convenţie de la Geneva. Viziunea lui, aceea de a înfiinţa o organizaţie neutră, capabilă să ofere asistenţă medicală în conflictele armate, s-a dovedit a fi una dintre ideile care au schimbat lumea, motiv pentru care Henri Dunant a primit în 1901 Premiul Nobel pentru Pace.

Deşi în 1867 afacerea lui a falimentat, Dunant a continuat să lupte pentru ideile şi planurile sale umanitare. A pledat pentru dezarmare şi pentru înfiinţarea unui tribunal care să medieze conflictele internaţionale. De asemenea, a lucrat

pentru înfiinţarea unei biblioteci internaţionale - idee preluată în proiectele viitoare ale UNESCO - şi a militat pentru înfiinţarea unui stat evreiesc în Palestina.

Afectat de mai multe boli, Jean Henri Dunant şi-a petrecut ultimii ani de viaţă într-un spital din oraşul Heiden (Elveţia). Înainte de a muri, el a oferit ultimii săi bani pentru a asigura în acest spital un „pat liber” destinat celor săraci.

Sf. Ioan din Kronstadt | 41

ctitor al „oraşului filantropic”

sf. iOan din krOnstadt(1829 - 1908)

Ioan Ilici Serghiev, cunoscut mai târziu sub numele de „sfântul Ioan din Kronstadt”, s-a născut la 19 octombrie 1829 în sătucul Sura din îndepărtata regiune Arhanghelsk (nordul Rusiei), ca fiu al lui Ilia Mihailovici Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna.

A urmat cursurile şcolii parohiale din Arhanghelsk, iar apoi pe cele ale Seminarul Teologic. Mai târziu avea să obţină o bursă la Academia Teologică din Sankt Petersburg, pe care a absolvit-o în 1855. În acelaşi an, la 12 noiembrie, a fost hirotonit preot pentru Parohia „Sfântul Andrei” din Kronstadt, unde a slujit vreme de 53 de ani, dedicându-se întru totul creşterii culturale şi spirituale a credincioşilor de acolo.

La început a resimţit din plin greutăţile misiunii sale pastorale. Astfel, a fost nevoie de aproape nouă ani pentru a se pune te¬melia unei construcţii de întrajutorare.

Iniţial, în 1874, a fost creată o eforie (instituţie administrativă) parohială destinată asistenţei celor săraci. A urmat apoi prima „casă a dragostei de muncă”, ce avea să se dezvolte până la stadiul de „oraş în oraş”. În cadrul acesteia funcţionau o filatură (unitate industrială) de fibre textile şi ateliere pentru confecţionarea de şepci, în

care ajunseseră să lucreze peste 7.000 de munci¬tori.

În cadrul aceleiaşi instituţii existau: o şcoală elementară, fără taxe (în 1903, aici învăţau 259 de copii); un atelier pen¬tru calificarea în diferite meserii; un atelier de croitorie pentru fete; un atelier de cizmărie; o clasă de desen; o bibliotecă pentru copii (în 1896, aceasta număra 2.687 de volume); o şcoală de duminică, împărţită pe grupe, în funcţie de nivelul de cunoştinţe al cursanţilor, şi care aduna peste 150 de tineri. De asemenea, periodic erau organizate lecturi şi conferinţe publice. Tot la iniţiativa

părintelui Ioan a fost înfiinţată şi o bibliotecă populară gratuită.

În „oraşul filantropic” al lui Ioan din Kronstadt nu puteau lipsi aşezămintele cu caracter social. Astfel, au fost construite: un cămin destinat copiilor orfani, un cămin de zi pentru preşcolari, o casă de odihnă tot pentru copii, situată în afara oraşului, un azil pentru femeile sărace, precum şi un azil de noapte cu plată.

În afară de acestea, părintele Ioan s-a îngrijit de asistenţa medicală a enoriaşilor săi, ca şi de înfiinţarea unei cantine a săracilor, unde zilnic primeau hrană caldă între 400 şi 800 de persoane.

Aceeaşi instituţie le oferea celor

săraci ajutoare în bani, îmbrăcăminte, încălţăminte şi alte obiecte. Foarte important era faptul că, pentru a fi ajutaţi în mod efectiv, cei nevoiaşi erau luaţi în evidenţă, şi astfel era cunoscută situaţia fiecăruia.

La 20 decembrie 1908, la vârsta de 79 de ani, Ioan din Kronstadt a păşit în veşnicie, lăsând în urma sa un exemplu de dăruire şi dragoste faţă de semeni.

Catherine și William Booth | 43

fondatorii organizaţiei umanitare „Armata Salvării”

catherine şi wiLLiam bOOth(1829 - 1912) (1829 - 1890)

Catherine şi William Booth au alcătuit un cuplu britanic de misionari metodişti, implicaţi în ajutorarea celor săraci şi marginalizaţi. Ei au înfiinţat organizaţia „Armata Salvării”, una dintre cele mai răspândite organizaţii de sprijin umanitar, structurată în stil militar.

William Booth provenea dintr-o familie bogată a cărei afacere a falimentat. După ce s-a convertit în timpul uceniciei într-o casă de amanet, el a început să predice evanghelia oamenilor săraci din Nottingham.

Catherine Booth provenea dintr-o familie care i-a acordat o serioasă educaţie creştină, ea citind Biblia de opt ori până la vârsta de 12 ani. În adolescenţă, s-a implicat în combaterea efectelor alcoolismului, publicând numeroase articole. Atunci când s-au căsătorit, Catherine şi

William au preferat să organizeze o nuntă modestă, astfel încât banii să poată fi folosiţi pentru ajutarea săracilor.

Într-o noapte, când nu putea dormi, William a ieşit să se plimbe. Ajuns într-un cartier mărginaş, a văzut oameni care dormeau direct pe caldarâm. Întors acasă, i-a spus soţiei:

„Am fost în iad!” În scurt timp, cei doi au înfiinţat organizaţia ce

avea să-şi ia numele de „Armata Salvării” (1878).

Convinşi că sărăcia este înrădăcinată în valorile şi credinţele după care se ghidează oamenii, precum şi de schimbarea pe care o poate aduce creştinismul, soţii Booth s-au adresat celor săraci şi nevoiaşi. William predica pe străzi şi în zonele în care tavernele erau mai multe decât magazinele, iar Catherine, în pofida convenţiilor vremii, care nu permiteau femeilor să vorbească în public, ţinea

cuvântări la întâlnirile femeilor, lucra cu tinerii şi îi vizita pe cei dependenţi de alcool. Dragostea pentru ceilalţi şi respingerea concepţiei din acele timpuri, conform căreia un om sărac îşi merită soarta, i-au motivat pe soţii Booth să-şi continue lupta, chiar şi atunci când William se întorcea acasă plin de răni, provocate de pietrele aruncate asupra lui în timpul predicilor din suburbii.

Într-o zi, pe cînd mergea pe stradă, Catherine a văzut un beţiv, escortat de un poliţist spre închisoare, de care trecătorii îşi băteau joc. Indignată de această reacţie a oamenilor, Catherine a decis să meargă alături de acel bărbat, pentru a-i arăta că există

cineva interesat de soarta lui. Ulterior, ea şi William au înfiinţat

un centru de consiliere a alcoolicilor, o casă de adăpost pentru săracii care dormeau pe străzi şi au strâns fonduri pentru ajutorarea criminalilor şi a prostituatelor. De asemeni, au iniţiat programul „Hrană pentru un milion”, oferindu-le celor săraci supă şi pâine pentru un penny, iar celor fără bani, gratuit.

În ultimele zile ale vieţii sale, întrebat fiind ce mesaj are pentru soldaţii „Armatei Salvării”, William a răspuns: „Alţii”, subliniind încă o dată că un creştin adevărat trebuie să-şi ajute întotdeauna semenii.

Ilia cel Drept | 45

apărătorul conştiinţei naţionale georgiene

iLia ceL drept (1837- 1907)

Ilia Chavchavadze, canonizat în 1987 sub numele de sfântul Ilia cel Drept, a fost un renumit scriitor, jurnalist şi jurist, lider al mişcării pentru independenţa naţională a Georgiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Prinţul Ilia Chavchavadze s-a născut în Kvareli (Georgia), pe atunci parte a Imperiului Rus. Era al treilea copil al unei familii de nobili cultivaţi. Patriotismul, valoare centrală a vieţii sale, l-a învăţat din familie, de la tatăl său, care era militar de carieră, dar şi de la mama sa, care era pasionată de literatura clasică georgiană. Ilia a crescut ascultând în casă poezii şi nuvele istorice, pe care i le citea mama sa şi în care erau relatate faptele de eroism ale strămoşilor.

În timpul gimnaziului, Ilia a început să scrie poezii, prin care îşi exprima suferinţa pricinuită de moartea părinţilor şi a fratelui său,

Constantin. În 1857 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg (Rusia). Aici, Ilia obişnuia să petreacă mult timp în arhivă, căutând documente referitoare la istoria Georgiei, de care era fascinat.

După terminarea studiilor, în 1861, s-a întors în ţara natală, care se

afla în plin proces de rusificare, p i e r z â n d u -şi identitatea

naţională şi culturală. Aici a început o intensă activitate publică, politico-socială, dar şi culturală. A fondat două din cele mai populare ziare politice ale vremii, în ale căror pagini a pledat pentru eliberarea ţării de sub dominaţia rusă, pentru întemeierea unui stat georgian modern şi pentru autocefalia sau conducerea de sine stătătoare a Bisericii Ortodoxe Georgiene. El credea că un element esenţial pentru trezirea conştiinţei naţionale era renaşterea limbii

georgiene. De aceea, a militat pentru învăţământul în limba natală şi pentru răspândirea literaturii georgiene. În acest sens, el a înfiinţat „Societatea pentru propagarea literaturii printre georgieni”. De asemenea, a înfiinţat şi o arhivă, în care a adunat manuscrise vechi, obiecte cu valoare istorică, dar şi opere din folclorul naţional. A fost fondator şi membru al mai multor organizaţii culturale şi traducător al literaturii britanice.

Ilia avea trei valori majore despre care spunea adesea că îl conduc în viaţă: patria, limba natală şi credinţa. Adeziunea sa la aceste valori i-a atras mulţi duşmani, mai ales printre adepţii ideologiei marxiste, care erau atei şi

nu credeau nici în ideea de naţiune.Între 1906 şi 1907, Ilia

Chavchavadze a fost membru în Consiliul de Stat al Rusiei. După ce s-a întors în Georgia, în timpul unei călătorii împreună cu soţia sa, Olga, a fost ucis de o bandă de răufăcători, moartea sa rămânând până azi un eveniment controversat.

După încorporarea Georgiei în fosta Uniune Sovietică, Ilia a devenit simbolul naţional al libertăţii poporului georgian, astăzi fiind considerat părintele acestei naţiuni.

Damian de Veuster | 47

misionar între leproşi

damian de veuster (1840 - 1889)

Fericitul Damian de Veuster (Leprosul) este un preot misionar din secolul al XIX-lea care s a dedicat asistenţei leproşilor de pe insula Molokai (Hawaii).

S-a născut la 3 ianuarie 1840, la Tremeloo (Belgia), în familia unui fermier, primind la botez numele de Iosif. A avut o copilărie normală: o familie iubitoare, o educaţie aleasă, numeroşi prieteni.

Urmându-l pe fratele său Augustin, a dorit să devină preot misionar. La vârsta de 19 ani a intrat în Congregaţia Misionarilor „Sfintele Inimi ale lui Isus şi Mariei”, luându-şi numele de Damian. Nefiind încă preot, în anul 1864 a ajuns în Honolulu, după 138 de zile de navigare. După sfinţirea ca preot, a fost trimis să predice evanghelia într-o zonă din răsăritul arhipelagului Hawaii. Aici, superstiţiile păgâne îi vor da bătăi de cap timp de 9 ani.

Diferenţa de cultură i-a creat dure obstacole, iar singurătatea i se părea de multe ori insuportabilă.

În Hawaii, lepra era o realitate cruntă. Toţi bolnavii de lepră, despărţiţi de familii, erau trimişi de guvern pe insula Molokai. În anul 1873, Damian s-a oferit voluntar pentru a merge pe insula Lazaret, unde se aflau

aproape 800.000 de bolnavi.

Ajungând pe insulă, prima întâlnire a avut-o cu un tânăr muribund. În ciuda unui miros greu de suportat, părintele Damian s-a rugat la căpătâiul său timp de o jumătate de oră... Această privelişte îl va însoţi, de altfel, de-a lungul celor 16 ani trăiţi în mijlocul leproşilor.

Insula Molokai era supranumită „insula morţii”. În primele opt luni de la sosirea lui Damian avuseseră loc 183 de decese. A luptat tot timpul cu autorităţile pentru îmbunătăţirea vieţii acestor deznădăjduiţi. A înfiinţat capele, a construit căsuţe, a organizat

fanfare şi coruri, încercând pe toate căile să-i însenineze pe leproşi.

A fost îndrăgit de localnici, devenind cunoscut ca Makna (părintele) Kamiano. Nu a fost doar preot pentru leproşi, ci şi doctor. Le-a bandajat rănile, i-a transportat în braţe şi i-a îngrijit cum a ştiut mai bine.

Inevitabilul s-a produs şi, la un moment dat, predica lui a cunoscut o cotitură radicală. În loc să mai predice: „Voi, leproşilor...”, într-o zi a spus: „Noi, leproşii...”.

Îmbolnăvindu-se de lepră, a murit la 15 aprilie 1889, îngrijit fiind de câteva surori şi înconjurat de alţi preoţi, sosiţi în ultimii ani să-l ajute în activitate. Între timp, vestea despre

el se răspândise în întreaga lume. Însuşi Mahatma Gandhi a afirmat că a avut în părintele Damian un izvor de inspiraţie pentru campaniile sociale pe care le-a condus în India.

Datorită activităţii părintelui Damian, pe insula Molokai au sosit ajutoare, iar după anii 1900 s-au ridicat spitale, case de copii etc.

În anul 1995, papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat fericit.

Zeffirino Jiménez Malla | 49

ocrotitor al ţiganilor

zeffirinO Jiménez maLLa(1861 - 1936)

Supranumit „El Pelé”, Zeffirino s-a născut la 26 august 1861, la Benavènt de Segrià, în Spania. A fost botezat catolic în localitatea Fraga, în timpul unui popas făcut de părinţii săi nomazi, Giovanni şi Giuseppa. De mic mergea să cerşească, asemenea altor copii ţigani de aceeaşi vârstă cu el.

U n descendent de al său mărturisea: „Nu era un fricos. Când era nevoie, intervenea fără teamă pentru a susţine dreptatea. Trăia potrivit legii ţigăneşti, cu forţă şi dreptate”. Nu era rasist. Era ca o punte între două lumi: a celor nomazi (migratori) şi a celor sedentari (stabili pe un teritoriu). A ştiut să unească cele mai bune lucruri ale celor două culturi. Avea o pasiune deosebită pentru copii, îi ajuta pe cei săraci şi nevoiaşi, îi vizita pe bătrâni şi pe bolnavi.

„El Pelé” s a căsătorit la 18 ani, după legea ţiganilor, cu Tereza. Neavând

copii, a adoptat o pe Pepita, nepoata soţiei. Până la 40 de ani a trăit ca un nomad. Deşi se ocupa de comerţul cu cai, era un om cinstit. La 50 de ani s a căsătorit creştineşte, după 32 de ani de viaţă matrimonială ţigănească.

Într o zi, Zeffirino a întâlnit un om bolnav de tuberculoză, prăbuşit la pământ. În timp ce toţi ceilalţi îl

evitau, el a alergat iute să l ajute, învingând frica

de contaminare.Altă dată, o tânără mamă nu putea

să şi alăpteze copilul. „El Pelé” îi dădea zilnic banii necesari pentru a cumpăra lapte. Cine nu avea animal de povară pentru a merge să şi vândă produsele, vorbea cu „El Pelé”, care răspundea: „Intră în staulul meu, ia animalul pe care l doreşti şi îmi vei plăti la sfârşitul muncilor sezoniere”.

Îi vizita des pe cei bătrâni şi bolnavi. În fiecare zi mergea la azil să i viziteze pe cei neputincioşi. Era înscris în Consfătuirea „Sfântul

Vincenţiu”, o asociaţie de binefacere care venea în ajutorul celor săraci.

Pe cerşetori îi ducea în camera sa şi îi hrănea. Celor mici le vorbea despre Isus, iar seara îi chema în casă şi se ruga în genunchi împreună cu ei.

Pe cei care se certau, Zeffirino îi împăca. Avea un dar special pentru a atenua certurile dintre ţigani sau dintre aceştia şi autohtoni. Ei alergau spre el şi l chemau să facă dreptate.

Spre sfârşitul vieţii se ruga zilnic: în casă, pe stradă, la azilul de bătrâni, în închisori.

În anul 1936, Zeffirino a fost arestat şi condamnat la moarte pe când lua apărarea unui preot care era maltratat. În ziua de 9 august a fost

executat în cimitirul din Barbastro (Spania). Pe drum, striga fără încetare: „Trăiască Cristos, regele”.

La 4 mai 1997, Zeffirino Jiménez Malla a fost declarat fericit de papa Ioan Paul al II-lea.

Eva von Tiele-Winckler | 51

slujitoare a celor săraci şi bolnavi

eva vOn tieLe-winckLer(1866 - 1930)

Eva von Tiele-Winckler, cunoscută drept „Maica Eva”, s-a născut în 1866 într-o familie bogată ce deţinea un castel la graniţa dintre Polonia şi Germania.

Încă din copilărie, ea s-a simţit chemată să se implice în lucrări sociale. Deşi aparţinea aristocraţiei, Eva nu s-a sfiit să pregătească şi să împartă mâncare celor săraci. Într-o zi, un băieţel murdar şi înfometat a venit la castel. Ea l-a spălat şi i-a făcut o pereche de pantaloni dintr-o rochie de-a ei mai veche. Aflând despre gestul Evei, tatăl s-a supărat şi i-a interzis să mai intre în bucătărie sau să mai vorbească cu locuitorii satului din apropiere. Însă în inima ei, Eva a început să se încreadă mai mult în Dumnezeu.

La vârsta de 19 ani a plecat la Bielefeld pentru a participa la un curs despre îngrijirea bolnavilor. Întorcându-se acasă, i s-a permis să

cheme la castel opt tinere pentru a le învăţa să coase şi să împletească. Treptat, atitudinea tatălui ei s-a schimbat, aşa încât în anul 1888 ea a primit cadou de Crăciun planul unei case care avea să se numească Friedenshort („Căminul păcii”).

Odată cu inaugurarea noii case, Maica Eva şi-a început lucrarea

socială. Avea pe atunci 24 de ani. La Friedenshort au găsit adăpost

şi alinare copii bolnavi, bebeluşi abandonaţi, oameni în vârstă şi bolnavi alungaţi de familiile lor.

În anii următori, îndrumată de pastorul Friedrich von Bodelschwingh şi având consimţământul tatălui, Eva a întemeiat o comunitate de diaconese, pe care avea să le pregătească pentru diferite slujiri. În scurt timp, lucrarea de la Friedenshort s-a extins prin ridicarea a încă două clădiri, una pentru bolnavii incurabili şi cealaltă pentru copii.

În 1910 a fost înfiinţată în Breslau prima casă de copii, din care s-a dezvoltat ulterior organizaţia Heimat für Heimatlose („Cămin pentru cei fără cămin”), care susţinea un număr de 40 de cămine.

Eva a pus în practică şi ideea de „casă familială”, prin creşterea şi educarea unui număr de 10-15 copii de diferite vârste într-un cadru asemănător vieţii de familie.

Între anii 1910-1923, în aceste case şi-au găsit un nou cămin peste 14.000 de copiii. Numărul diaconeselor a crescut şi el, ajungând la 800. Reprezentativ pentru proiectul Friedenshort a fost faptul că de la început a existat o deschidere

interconfesională, ceea ce a dus şi la dezvoltarea unei misiuni externe.

Eva von Tiele-Winckler şi-a îndreptat atenţia şi asupra celor aflaţi în închisori, la început prin vizite, iar ulterior prin ridicarea unei case în care prizonierii eliberaţi erau ajutaţi să se reintegreze în societate.

A murit în 1930, în oraşul Miechowitz (Polonia), după o viaţă dedicată slujirii celor săraci, bolnavi şi lipsiţi de ajutor.

Maria Skobtsova | 53

protectoarea refugiaţilor şi a celor persecutaţi

maria skObtsOva (1891 - 1945)

Maria Skobtsova a fost poetă, măicuţă şi membră a mişcării franceze de rezistenţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a oferit adăpost şi ajutor refugiaţilor ruşi din Franţa şi evreilor persecutaţi în timpul ocupaţiei naziste.

S-a născut într-o familie nobilă din Letonia (pe atunci în Imperiul Rus), sub numele de Elizaveta. Marcată profund de moartea tatălui ei, a căutat răspunsuri cu privire la sensul vieţii în teoriile socialiste revoluţionare, dar acestea n-au mulţumit-o. Curând şi-a dat seama că în creştinism găseşte mai multe răspunsuri şi a decis să urmeze cursurile Institutului Teologic din Sankt Petersburg.

După instaurarea regimului bolşevic în Rusia (1917), Elizaveta a emigrat în Franţa. Acolo a trăit experienţa dureroasă a pierderii unuia dintre cei trei copii ai ei. Din

1930, când a fost numită în funcţia de secretar al Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi, a intrat în contact cu numeroşi refugiaţi ruşi din Franţa, implicându-se în ajutorarea lor. Astfel, a pus bazele unei comunităţi în care cei nevoiaşi primeau un adăpost şi îngrijire, dar şi un sprijin spiritual.

În 1932, Elizaveta a devenit c ă l u g ă r i ţ ă , luându-şi numele de Maica Maria. În loc să se

retragă într-o mănăstire, ea a ales să se implice în viaţa socială, profesând „monahismul în lume”. A înfiinţat o casă de ospitalitate, în care erau amenajate o sală de mese, o capelă şi o cameră pentru lectură şi discuţii. În scurt timp, aceasta a devenit neîncăpătoare, aşa încât a fost nevoie de o nouă locaţie (celebra Rue de Lourmel), în care puteau fi hrănite şi adăpostite 100 de persoane. Cu timpul, au mai fost închiriate şi alte clădiri, una pentru familii, alta pentru

bărbaţi singuri, iar o fermă rurală a fost transformată într-un sanatoriu.

Casa Maicii Maria nu era doar un adăpost pentru nevoiaşi, ci şi un loc potrivit pentru discuţii. Aici se întâlnea elita intelectualilor ruşi din Paris, pentru a dezbate teme precum credinţa sau problemele sociale ale momentului. Din discuţiile lor, în 1935 s-a născut mişcarea Acţiunea Ortodoxă, având ca scop transpunerea principiilor evangheliei în viaţa socială.

În timpul ocupării Parisului de către nazişti, Maria, împreună cu Iuri, fiul ei şi cu Dimitri Klepinin, preotul capelei din Rue de Lourmel, au adăpostit numeroşi evrei, care

erau arestaţi pentru a fi trimişi în lagărele de concentrare. În iulie 1942, când mii de evrei au fost adunaţi pe stadion, de unde urmau să fie repartizaţi în lagăre, Maria împreună cu câţiva gunoieri a reuşit să salveze câţiva copii, ascunzându-i în coşurile de gunoi.

În 1943, Maica Maria a fost arestată de nazişti, sub acuzaţia că era „iubitoare de evrei”. După doi ani petrecuţi în lagărul Ravensbrück din Germania, a murit într-o cameră de gazare, cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea războiului.

Dmitri Klepinin | 55

un „drept între popoare”

dmitri kLepinin (1904 - 1944)

Dimitri Klepinin a fost un preot rus emigrat în Franţa, care a salvat de la moarte numeroşi evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, motiv pentru care memorialul evreiesc Yad Vashem din Ierusalim i-a oferit în 1984 titlul de „drept între popoare”.

S-a născut în Piatigorsk (Rusia) într-o familie cu trei copii. Tatăl era arhitect, iar mama era implicată în ajutorarea săracilor. După lovitura de stat bolşevică din 1917, familia Klepinin a părăsit Rusia, stabilindu-se la Constantinopol, apoi în Iugoslavia. Când avea 19 ani, Dimitri a trăit tragedia pierderii mamei sale şi, după propriile sale spuse, a găsit în Isus Hristos singura lumină şi consolare.

În 1925 a început studiile teologice la Paris, iar după absolvire a plecat cu o bursă la Seminarul Teologic Protestant din New York. Întors în Europa, a avut mai multe slujbe în Iugoslavia, iar apoi s-a stabilit în

Franţa, unde s-a căsătorit şi a devenit preot în 1937.

Doi ani mai târziu a fost trimis să slujească la capela din casa de ospitalitate întemeiată de compatrioata sa, Maria Skobtsova, în Rue de Lourmel. În timpul ocupaţiei naziste, el s-a alăturat eforturilor de rezistenţă ale mişcării intitulate „Acţiunea

Ortodoxă” şi a ascuns numeroase familii de evrei,

dar şi prizonieri de război şi alte categorii de persoane căutate de nazişti.

În acea perioadă, mulţi evrei au venit la părintele Klepinin pentru a lua certificate de botez, în baza cărora puteau scăpa de persecuţia nazistă. Deşi mulţi dintre ei nu deveneau creştini, fiindcă în realitate nu se botezau, el le dădea hârtia care îi salva de la moarte, deoarece, aşa cum îi spunea Maicii Maria (Skobtsova): „Cred că bunul Hristos mi-ar da această hârtie, dacă eu aş fi în locul lor.

Deci, trebuie să fac acest lucru. [...] În toate timpurile, Biserica a fost un refugiu pentru toţi cei care au căzut victime ale barbariei”.

În 1943, a fost arestat de nazişti pentru ajutorul dat evreilor şi interogat de Gestapo. Când ofiţerul l-a întrebat: „Dacă îţi dăm drumul, promiţi că n-ai să mai ajuţi evrei?”, părintele Klepinin a răspuns: „Nu pot să spun aşa ceva. Sunt creştin şi trebuie să fac ceea ce trebuie”. Enervat, ofiţerul i-a strigat: „Iubitorule de evrei!”. Atunci Dimitri a ridicat calm crucifixul pe care îl avea la gât şi i l-a arătat ofiţerului, zicând cu voce scăzută: „Pe acest evreu îl cunoşti?”. Înfuriat la culme, ofiţerul a strigat: „Te-ai condamnat singur!”.

Dimitri a fost deportat, împreună cu Iuri Skobtsov, fiul Maicii Maria, în lagărul de concentrare Buchenwald din Germania, iar apoi în lagărul de la Dora, unde a murit de pneumonie în iarna anului 1944, la patru zile după ce şi Iuri şi-a dat sufletul.

Dietrich Bonhoeffer | 57

opozant al regimului nazist

dietrich bOnhOeffer (1906 - 1945)

Considerat unul dintre martirii vremurilor moderne, Dietrich Bonhoeffer a fost teolog, pastor luteran şi opozant al regimului nazist. Bonhoeffer rămâne un exemplu de trăire autentică a credinţei creştine. A refuzat tăcerea şi exilul, preferând să-şi rişte viaţa pentru a lupta alături de compatrioţii săi împotriva nazismului.

S-a născut în 1906, la Breslau (Polonia), în familia unui renumit medic psihiatru. Odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere (1933), Bonhoeffer şi-a manifestat opoziţia în mod deschis, atrăgând atenţia asupra pericolului de a servi un lider imoral. A făcut parte din nucleul grupării creştine Die Bekennende Gemeinde („Biserica mărturisitoare”), care a condamnat doctrina şi acţiunile nazismului.

Bonhoeffer a luat apărarea celor persecutaţi de regimul nazist, afirmând că modul în care sunt trataţi

evreii este un atac la adresa libertăţii civile. El a refuzat postul oferit la o parohie din Berlin, ca protest faţă de nedreptăţile suferite de colegii săi care nu aparţineau „rasei ariane”. A ales să meargă la Londra, unde a slujit într-o biserică de limbă germană care avea să ofere ajutor multor creştini şi evrei refugiaţi.

U n i i c ont e m p or a n i l-au acuzat pe

Bonhoeffer că, prin plecarea în Anglia, ar fi renunţat la lupta împotriva nazismului; însă el a continuat lupta la nivel internaţional. În cadrul unei conferinţe ecumenice susţinute în Danemarca, Bonhoeffer a uimit participanţii prin discursul său despre pace. „Pentru a obţine pacea - spunea el - trebuie să îndrăznim; aceasta este marea aventură!”

La întoarcerea sa în Germania, Bonhoeffer a predat teologia timp de doi ani la Seminarul din Finkenwalde. Ulterior, şcoala respectivă - aparţinând

grupării creştine protestatare Die Bekennende Gemeinde - a fost închisă. El a continuat să scrie şi totodată s-a implicat în mişcarea de rezistenţă, participând, de pildă, la operaţiunea de salvare a unui grup de evrei.

În 1939, Bonhoeffer a fost invitat să predea în Statele Unite la un seminar teologic. La scurt timp a revenit în ţară, preferând să îndure suferinţele războiului alături de compatrioţii săi. A procedat astfel, deşi Gestapo-ul îi interzisese deja cu un an în urmă să intre în Berlin. Din toamna anului 1940 nu i s-a mai permis să vorbească în public.

Cu toate că avea convingeri

pacifiste, Bonhoeffer a considerat că este mai bine să participe la eliminarea răului, decât să vadă consecinţele acestuia. Implicat în complotul de asasinare a lui Adolf Hitler, alături de unii membrii ai Abwehr-ului (Oficiul German de Securitate Militară), a fost arestat în 1943 şi trimis la închisoarea din Floessenburg. Rolul său în cadrul complotului a fost acela de curier şi diplomat în relaţia cu guvernul britanic.

Cu trei săptămâni înainte de sfârşitul războiului, Dietrich Bonhoeffer a fost executat prin spânzurare, din ordinul direct al lui Hitler.

Richard Wurmbrand | 59

apărător al creştinilor persecutaţi

richard wurmbrand (1909 - 2001)

Richard Wurmbrand, supranumit şi „Apostolul Pavel al Cortinei de Fier”, a fost unul dintre cei mai remarcabili predicatori creştini ai secolului al XX-lea, care a luptat pentru drepturile creştinilor persecutaţi.

S-a născut în 1909 la Bucureşti (România), într-o familie de evrei. În tinereţe a fost atras de mişcarea comunistă, dar în scurt timp a devenit conştient de falsele promisiuni ale acesteia. Viaţa lui Wurmbrand s-a schimbat în urma întâlnirii cu un tâmplar care i-a dăruit o Biblie. Lectura Scripturii şi întâlnirea cu alţi credincioşi a dus la convertirea sa la credinţa creştină.

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, Wurmbrand a fost implicat în acţiuni misionare ilegale, ajutând mulţi evrei să supravieţuiască. De asemenea, a predicat în multe adăposturi antiaeriene, ceea ce a dus în câteva rânduri la arestarea sa.

Wurmbrand şi-a continuat activitatea şi după venirea la putere a Partidului Comunist, deşi ştia că aceasta era privită de autorităţi drept „ilegală”. Astfel, în februarie 1948, a fost arestat de autorităţile comuniste. Timp de opt ani a fost ţinut sub un nume fals într-o celulă izolată. Iniţial, autorităţile au spus că el ar fi fugit din

ţară. Apoi, câţiva agenţi comunişti, dându-se drept „foşti deţinuţi”,

au sugerat familiei că, de fapt, el ar fi murit în închisoare. A fost eliberat în 1956, însă doi ani mai târziu a fost închis din nou, pentru încă şase ani.

Pastorul Wurmbrand a fost eliberat în anul 1964 în urma unei amnistii generale şi s-a stabilit în Statele Unite împreună cu familia. Aflându-se în Philadelphia, întâmplarea a făcut ca Wurmbrand să treacă pe lângă o manifestare publică de susţinere a regimului comunist din Vietnam. La un moment dat, manifestarea a

fost întreruptă de un necunoscut care afirma că este „doctor în comunism”. Spunând aceasta, le-a arătat cicatricele rănilor de pe piept şi de pe spate, drept mărturie a torturii la care a fost supus. Acel „necunoscut”, nimeni altul decât Wurmbrand, îi îndemna pe cei prezenţi să fie de partea victimelor şi nu de partea torţionarilor.

Ulterior el şi-a depus mărturia în faţa Comisiei pentru Securitate Internă a Senatului American. Astfel, veştile despre atrocităţile la care sunt supuşi creştinii din ţările comuniste s-au răspândit în întreaga lume.

În America, Wurmbrand a înfiinţat organizaţia „Vocea Martirilor”, care luptă împotriva persecutării creştinilor

de către regimurile comuniste din diferite ţări ale lumii.

A murit în anul 2001, iar moştenirea pe care a lăsat-o în urmă - dincolo de mărturiile şi cărţile sale - este descrisă prin propriile sale cuvinte: „În tot ceea ce am suferit alături de fraţii mei de credinţă, doar Isus Cristos vreau să fie văzut, cel care ne-a păstrat în credinţă şi ne-a dat puterea de a învinge”.

Sf. Tereza de Calcutta | 61

maica săracilor şi a bolnavilor

sf. tereza de caLcutta (1910 - 1997)

Cunoscută sub numele de Maica Tereza de Calcutta, Agnes Gonxha Bojaxhiu s a născut la 26 august 1910 în oraşul Skopje din Macedonia, pe atunci în Albania.

Maica Tereza este considerată una dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate femei din lume, pentru că şi-a dedicat întreaga viaţă celor aflaţi în suferinţă. Preferaţii ei erau bolnavii: muribunzii şi leproşii, copiii abandonaţi, pruncii nenăscuţi şi cei săraci.

La vârsta de 18 ani a intrat în mănăstire la Loreto, apoi a plecat în India, la Calcutta, unde s-a îngrijit de cei mai săraci dintre săraci: bolnavii. A fondat Congregaţia „Misionarele Carităţii”, care îngrijeşte astăzi peste un milion de bolnavi în cele 200 de aşezăminte înfiinţate. În cele 50 de leprozerii ale congregaţiei şi-au găsit adăpost peste 50.000 de leproşi.

Desculţă sau în sandale, îmbrăcată

într o haină albă, tivită cu o fâşie albastră, cu un chip brăzdat de riduri, obsedată de suferinţa bolnavilor şi a săracilor, Maica Tereza a cutreierat tot pământul pentru a-i sprijini pe semenii ei. Primul gest de iubire l-a săvârşit în ziua în care a adunat de pe stradă o femeie care era pe moarte pentru că avea trupul ros de şoareci şi

furnici.Într-o altă

zi, un ziarist american, care a văzut o spălând un bolnav cu răni grave, i a spus: „Eu n aş face aceasta nici pentru un milion de dolari”. „Nici eu”, i a răspuns Maica Tereza. „Pentru un milion de dolari nu, însă din iubire faţă de Cristos, da, şi cu bucurie”.

Maica Tereza a luptat în favoarea vieţii. Ea s a împotrivit cu vehemenţă avortului şi legalizării divorţurilor, devenind pentru mulţi o persoană incomodă.

În anul 1994, la Washington, în faţa personalităţilor de stat, ea a

declarat că cea mai mare problemă a timpurilor noastre este avortul: „Nu ucideţi copilaşii! Le rog pe toate mamele din lume: Dacă nu doriţi un copil, daţi-mi-l mie... Eu îl doresc! Aşa am adoptat peste 3.000 de copii în Calcutta”.

La 10 decembrie 1979, la Oslo, când a primit premiul Nobel pentru pace, avea să declare: „Suntem în Anul Internaţional al Copilului. Eu vă vorbesc în numele copilului nenăscut”. Iar când s-a adresat regelui Olaf al VI-lea al Norvegiei, a strigat: „Repet, Maiestate, avortul este un asasinat!”

În repetate rânduri, Maica Tereza a primit diferite premii pentru rolul pe care l-a avut în societatea umană, în

special în promovarea păcii.A fost prezentă şi în România,

în zilele de 2 mai şi 27 iunie 1990, cu ocazia deschiderii la Bacău a Casei „Misionarelor Carităţii”, şi 2 septembrie 1992.

A murit la 5 septembrie 1997, în urma unui stop cardiac. A fost declarată fericită la 19 octombrie 2003 de către papa Ioan Paul al II-lea.

Dumitru Sandu-Matei | 63

apostol al săracilor

dumitru sandu-matei (1913 - 1951)

Părintelui Dumitru Sandu-Matei i-a fost dat să participe activ la evenimentele din prima jumătate a secolului al XX-lea, un timp de mari suferinţe, provocate îndeosebi de cele două războaie mondiale.

S-a născut la 28 iulie 1913, la Sărata (judeţul Bacău), într-o familie de agricultori. A absolvit Seminarul din Iaşi, fiind sfinţit preot în anul 1939. A lucrat la catedrala catolică din Iaşi, unde era iubit şi stimat de toţi.

Trăsătura caracteristică a părintelui Matei era aceea de „apostol al săracilor”. Cei din comunitatea sa spuneau că era în stare să pună tot ce avea în folosul săracilor. Motivul acestei dărnicii era că-l vedea pe Isus în cei săraci.

În primii ani ai Celui de-al Doilea Război Mondial s-a ocupat de asistenţa spirituală a luptătorilor de pe front. După război, i s-a încredinţat misiunea de capelan al răniţilor din spitale şi responsabilitatea cu preluarea

şi distribuirea ajutoarelor venite din străinătate pentru cei înfometaţi. La Iaşi a înfiinţat o cantină pentru studenţi.

I-a ajutat mai ales pe prizonieri cu medicamente, îmbrăcăminte şi alimente. În perioada 1946 1948 a ajutat mai mulţi prizonieri germani să evadeze din lagărele şi spitalele din

Iaşi, Mai multe persoane au fost solicitate să-i

găzduiască pe prizonieri în casele lor. Mihai Gheorghiu (Iaşi) a declarat că, în repetate rânduri, părintele i-a cerut să-i ţină în propria casă pe foşti prizonieri germani. La fel şi dr. Rozalia Iosub (Iaşi) a mărturisit că a ascuns în casa ei pe câţiva urmăriţi, tot la cererea pr. Matei.

În perioada 1939-1944, părintele Dumitru a publicat mai multe articole tratând o tematică diversă: istorie, spiritualitate, cultură religioasă. Emoţionante sunt cronicile trimise de pe front, acolo unde acorda asistenţă

spirituală răniţilor din spitalele militare. Era convins de importanţa presei, a seminariilor, a şcolilor şi a asociaţiilor în epoca în care trăia. A militat pentru creşterea rolului învăţătorilor în educaţia tineretului, ca şi pentru dezvoltarea şcolilor.

În condiţiile regimului comunist, mulţi studenţi s-au organizat împotriva acestui regim. Preotul Dumitru a devenit mentor al acestora. Unul dintre ei, Liviu-Coca Mărgineanu, dă mărturie despre rolul preotului, care a devenit figura centrală a grupului în căutarea căilor şi mijloacelor de împotrivire la acţiunile comuniştilor.

După ce a trebuit să se ascundă prin mai multe locuri de urmăritorii

săi, părintele Dumitru s-a retras la Bucureşti, unde a fost arestat. A fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi condamnat la pedeapsa cu moartea. Execuţia prin împuşcare a fost împlinită la 21 februarie 1951 în Penitenciarul Jilava.

Părintele Dumitru Sandu-Matei a rămas în memoria posterităţii drept un apostol al săracilor şi al celor nedreptăţiţi, dar şi un martir al timpurilor moderne, care nu a ezitat să-şi dea viaţa pentru binele fraţilor săi.

Sf. Oscar Romero | 65

apărător al drepturilor omului

sf. Oscar rOmerO (1917 - 1980)

Oscar Romero este un arhiepiscop romano-catolic din secolul al XX-lea, care a desfăşurat o intensă activitate în favoarea dreptăţii sociale şi în apărarea drepturilor omului.

S-a născut la 15 martie 1917, în Ciudad Barrios, un mic orăşel din El Salvador. El este acela care mai târziu avea să devină „vocea celor care nu au voce”.

El Salvador era o ţară frământată. Începând cu anul 1828, aici începuse să se planteze cafea. Ţăranii erau exploataţi la maximum şi plătiţi derizoriu. El Salvador devenea din ce în ce mai mult un „stat de securitate”, în care drepturile omului nu mai erau respectate. Poporul sărac şi suferind îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă dreptate. Dar dacă cineva vorbea ceva despre aceasta, era închis sau ucis.

Într-un asemenea context, Oscar a dorit foarte mult să devină preot. Astfel, la vârsta de 14 ani a părăsit locurile natale şi s-a îndreptat spre

San Miguel, unde avea şansa să-şi urmeze vocaţia. După câţiva ani, a intrat la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, unde în anul 1943 a obţinut licenţa în teologie.

După ce a devenit preot, s-a întors în El Salvador. În februarie 1977 a devenit arhiepiscop de San Salvador, într-un moment în care ţara

era marcată de represiune socială şi politică.

Numirea lui Romero ca arhiepiscop de San Salvador nu a trezit preocuparea conducerii politice, întrucât se considera că era un om mult prea tăcut. Nimeni nu se gândea că ar spune ceva în public împotriva acţiunilor guvernului şi ale armatei.

Ca orice păstor de suflete, Oscar şi-a desfăşurat activitatea în mod obişnuit. Însă, într-o bună zi, totul s-a schimbat o dată cu uciderea bunului său prieten, părintele Rutilio Grande. În faţa catedralei, la Liturghia celebrată în faţa a 100.000 de oameni,

arhiepiscopul a denunţat şi acuzat conducerea nedreaptă şi crimele săvârşite împotriva poporului. A condamnat, de asemenea, orice încălcare a drepturilor omului.

Preşedintelui ţării i-a adresat o scrisoare, în care îşi exprima dorinţa de pace: „Pacea nu este un produs al terorii şi al fricii, nu este liniştea cimitirelor, nu este liniştea rezultată din represiunea violentă. Pacea este contribuţia generoasă, liniştită a tuturor pentru binele comun. Pacea este dinamism. Pacea este generozitate. Este un drept şi o datorie”.

Opoziţia sa faţă de jafurile din El Salvador şi condamnarea domniei terorii l-au făcut extrem de vulnerabil.

La 24 martie 1980, arhiepiscopul a fost asasinat în timpul Liturghiei oficiate în catedrala din San Salvador.

Exemplul vieţii curajoase a episcopului Romero şi moartea sa continuă să-i inspire pe aceia care luptă pentru demnitatea omului şi pentru dreptate. Deşi nu este canonizat, din ziua morţii sale, poporul îl numeşte „Sfântul Romero al Americii”.

Martin Luther King jr. | 67

omul care a avut un vis

martin Luther king Jr. (1929 - 1968)

Martin Luther King Jr. a fost unul dintre cei mai importanţi militanţi împotriva segregării rasiale din SUA, adept al schimbării sociale prin acţiune directă, dar neviolentă.

S-a născut în Atlanta, Georgia (SUA), într-o familie de pastori baptişti. A studiat teologia, şi după căsătorie, în 1955, a obţinut doctoratul în teologie.

La 1 decembrie 1955, în Montgomery, oraşul în care Martin Luther slujea ca pastor, a avut loc un incident: croitoreasa de culoare Rosa Parks, care era aşezată pe un scaun în partea de autobuz destinată negrilor, a refuzat să cedeze locul unui bărbat alb, încălcând legea segregării rasiale a autobuzelor, şi a fost arestată. Deşi asemenea evenimente erau frecvente, de această dată, populaţia de culoare a hotărât să-şi revendice dreptul de a fi tratată cu demnitate, declanşând „boicotul autobuzelor din Montgomery”. Ales lider al

boicotului, Martin Luther King Jr. reuşeşte să impună calea nonviolentă de protest. Chiar şi atunci când casa i-a fost incendiată, iar familia sa a fost pusă în pericol, a avut tăria de a le conaţionalilor săi: „Nu vom putea rezolva această problemă dacă vom răspunde la violenţă cu violenţă (...). Vom răspunde la violenţă cu

n o n v i o l e n ţ ă . Gândiţi-vă la cuvintele lui Isus:

«Cine ridică sabia, de sabie va pieri». Isus ne strigă astăzi de peste secole: «Iubiţi-vă duşmanii!» Asta este ceea ce trebuie să trăim”.

Ca urmare a acestei mişcări de protest, Curtea Supremă a SUA a declarat legea segregării rasiale ca fiind neconstituţională (decembrie 1956), iar autobuzele din Montgomery au fost desegregate.

În anii următori, King s-a implicat în fondarea „Conferinţei Liderilor Creştini din Sud” şi a sprijinit „Comitetul Studenţesc de

Coordonare a Nonviolenţei”. De asemenea s-a implicat în mişcarea pentru drepturile civile din Albany şi a organizat demonstraţia pentru drepturile negrilor din Birmingham. Aceasta s-a soldat cu ciocniri între manifestanţi şi poliţişti şi a devenit cunoscută în întreaga lume. Numeroasele demonstraţii ce au urmat în 1963 au culminat cu „Marşul către Washington”, în timpul căruia, de pe treptele Memorialului „Abraham Lincoln”, King a rostit celebrul său discurs I Have a Dream („Am avut un vis”), care l-a situat între cei mai buni oratori din istoria SUA.

În 1963, revista Time l-a numit „omul anului”, iar eforturile sale de a

schimba lumea prin mijloace paşnice i-au adus recunoaşterea internaţională în 1964, când a devenit cel mai tânăr deţinător al Premiului Nobel pentru Pace.

Din 1967, Martin Luther King Jr. a criticat public intervenţia SUA în Vietnam şi a iniţiat „Campania pentru Oamenii Săraci”. La 3 aprilie 1968, cu o zi înainte de a fi asasinat, a participat la greva muncitorilor negri din Memphis, unde a ţinut ultimul său discurs, intitulat: „Am fost în vârful muntelui”.

Desmond Tutu | 69

reconciliatorul naţiunilor

desmOnd tutu (n. 1931)

Desmond Tutu s-a născut în Africa de Sud, într-o familie săracă. Din cauza politicii de apartheid a guvernului, conform căreia cei cu pielea neagră sunt inferiori celorlalţi oameni şi, de aceea, trebuie să fie separaţi de restul lumii, populaţia de culoare era obligată să locuiască în ghetouri şi era lipsită de orice drepturi, singura ei menire fiind aceea de asigura mâna de lucru ieftină.

Asemeni tatălui său, Desmond a devenit profesor, dar atunci când guvernul a dat o lege prin care populaţia de culoare urma să primească o educaţie inferioară celei primite de albi, el şi-a dat demisia şi s-a dedicat studiilor teologice, fiind sfinţit preot în 1960. Câţiva ani mai târziu, reîntors în ţara natală după o bursă de studii în Anglia, Desmond a constatat că aici domnea atmosfera unui război civil şi a hotărât că este momentul unei schimbări. În timp ce a ocupat funcţii de rang înalt în

Biserică - a fost episcop de Lesotho, apoi primul secretar general de culoare al Conciliului Bisericilor Sud-Africane şi, ulterior, arhiepiscop al Africii de Sud -, el a fost purtătorul de cuvânt al celor oprimaţi în faţa comunităţii internaţionale şi a promovat schimbarea prin mijloace nonviolente.

Mulţi l-au cunoscut pe Desmond ca un

om mic de statură, desculţ, care, într-un gest de credinţă şi curaj, înarmat doar cu o Biblie, s-a opus forţelor de represiune ale guvernului, jucând rolul de pacificator pe străzile însângerate ale Africii de Sud şi promovând „o societate democratică şi dreaptă, fără segregare rasială”.

În urma unui masacru săvârşit de forţele de ordine într-o suburbie a oraşului Johannesburg, Tutu a fost singurul care a rămas în mijlocul ruinelor, încurajându-i pe oameni: „Nu urâţi; să alegem calea paşnică

spre libertate”.Deşi apartheid-ul era deja

considerat crimă împotriva umanităţii (1973), el a fost cu adevărat înfrânt atunci când comunitatea internaţională a impus sancţiuni economice şi politice Africii de Sud, răspunzând solicitărilor lui Desmond Tutu, care a fost supranumit de atunci „Mister Sanctions”. Implicarea sa în mişcarea nonviolentă pentru drepturile negrilor i-a adus în 1984 Premiul Nobel pentru Pace.

Desmond Tutu a jucat un rol important şi după abolirea apartheid-ului, devenind preşedintele Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere şi insuflând o concepţie creştină asupra

împăcării cu trecutul, prin iertarea greşelilor recunoscute: „Nu putem să fim superficiali - spunea el - şi să îngropăm trecutul, pentru că trecutul nu poate fi îngropat şi ne va urmări mereu. Adevărata reconciliere nu costă niciodată puţin, pentru că se bazează pe iertare, care este costisitoare. Iar iertarea, la rândul ei, se bazează pe căinţă, care trebuie să se sprijine pe recunoaşterea faptelor greşite şi, astfel, pe dezvăluirea adevărului. Nu poate fi iertat ceva ce nu este cunoscut...”.

Postfață | 71

Quisque eleifend nisl

pOstfață

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Nunc vitae sem ac nisl aliquam congue. Donec enim. Nulla scelerisque porttitor metus. Maecenas turpis. Nullam sodales, velit facilisis hendrerit blandit, magna leo sollicitudin ipsum, non luctus orci quam tempor velit. Suspendisse nec quam in turpis volutpat facilisis. Vivamus fringilla pede ac mauris. In et augue ac augue eleifend molestie. Donec ac magna nec mauris tincidunt laoreet. Nam eget turpis. Maecenas rutrum. Nunc vel urna. Morbi laoreet turpis. Sed sollicitudin enim sed libero. Nullam venenatis libero nec magna. Vestibulum elit magna, varius non, tempus dictum, convallis a, nulla.

Duis varius blandit dui. Curabitur elit sapien, iaculis ultrices, eleifend et, laoreet vitae, ligula. Integer vitae metus. Donec felis dui, scelerisque nec, pharetra at, rutrum sit amet, mauris.

Ut scelerisque, magna ut fringilla luctus, sem turpis vehicula purus, eget faucibus nulla lectus sit amet diam. Duis nulla arcu, blandit ac, laoreet convallis, sagittis pellentesque, nibh. Aenean eget sapien. Nullam interdum, lorem id aliquam fringilla, ipsum arcu tincidunt pede, vitae malesuada nisi magna eu ligula. Morbi in tellus

tempus dolor pharetra pharetra. Maecenas viverra.

Nunc elit. Vivamus sit amet turpis at erat sodales tincidunt. Maecenas et sem. Nunc porttitor urna a ipsum. Vestibulum magna elit, venenatis ac, hendrerit a, dapibus ac, mauris. Phasellus sapien. Quisque molestie orci nec risus. Etiam leo urna, scelerisque vel, porta eu, tincidunt quis, dui.

Ut imperdiet. Nulla in odio. Aenean molestie sem vel justo. Maecenas pede. Maecenas nulla pede, tincidunt ac, convallis quis, convallis

eget, lectus. Fusce id velit. Sed volutpat neque quis quam. Donec eu magna. Proin blandit tortor at turpis. Praesent elementum placerat tellus. Ut sem mauris, aliquet at, auctor a, commodo id, orci. Praesent imperdiet felis. Cras cursus faucibus pede. Proin auctor condimentum leo. Quisque gravida, ante non pretium tristique, libero nulla auctor eros, vel convallis neque libero eleifend lorem. Proin vehicula, ante ut vestibulum eleifend, ligula mi porta arcu, sit amet volutpat nisl risus in sapien. Proin a massa eget erat aliquet faucibus. In in dui eu metus fermentum elementum. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut lobortis purus vel augue.

Nulla ac odio. In erat tortor, tempor at, ornare a, ullamcorper ut, elit. Sed nunc tortor, auctor ac, ullamcorper et, egestas ac, neque. Curabitur elementum arcu in arcu. Nunc sed risus. Nunc commodo imperdiet sapien. Aliquam iaculis

neque lacinia nisl. Praesent tincidunt adipiscing turpis. Nullam rutrum lectus eu purus. Nullam vestibulum. Cras euismod ipsum consectetur turpis. Phasellus eleifend augue.

Cum sociis natoque penatibus et magnis dis parturient montes, nascetur ridiculus mus. Proin diam sapien, imperdiet et, varius a, porttitor at, turpis. In vel diam convallis lectus condimentum rhoncus. Curabitur iaculis dignissim nisl. Proin iaculis ultrices tortor. Phasellus vel arcu ornare turpis porta consequat. Nullam erat. Aenean nibh enim, porta non, ultrices id, auctor vel, purus. Vestibulum rutrum lectus placerat mi. Proin auctor nibh nec leo. Donec neque lectus, sodales ut, porttitor ut, porttitor ac, dui. Suspendisse erat mi, pulvinar et, varius sit amet, dignissim sed, massa. Aenean adipiscing scelerisque massa. Etiam condimentum. Proin porta. Aliquam erat volutpat. Pellentesque

date despre tipOgrafie

spate cOpeta