Béla Kamocsa

Blues de Timișoarao auToBiografiesVolum îngrijit deTinu Pârvulescu

Editor: Robert ŞerbanCoperta: Cristina VlădilăPaginare: Gheorghe StanjicTipar: BrumaR

Editura BrumaR300050 Timişoara, str. A. Popovici 6tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441e-mail: office@brumar.rowww.brumar.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiKAMOCSA, BÉLA Blues de Timişoara, o autobiografie / Béla Kamocsa - Timişoara:Brumar, 2010 ISBN 978-973-602-561-7

821.135.1-4

foto copertă: Valentin-Pokus alex

Copyright © Tinu Pârvulescu

Béla Kamocsa

Blues de Timișoarao auToBiografiesVolum îngrijit deTinu Pârvulescu

�

O foarte scurtă introducere

În decembrie 1989, participând la evenimentele din Timi-șoara, Kamo încearcă să urce la balconul operei și să se adreseze mulțimii revoluționare. rândul e prea lung, lumea prea agitată; n-ajunge la microfon. insuccesul însă nu-i produce regrete; îi dă de gândit. Nu-l preocupă atât de mult de ce n-a ajuns să le vor-bească concitadinilor, ci de ce a simțit impulsul de a vorbi.

de ce doresc să mă adresez celorlalți? mai important, de ce există în viață anumite momente în care – individual, colectiv – suntem cuprinși de pornirea de a ne destăinui? 1989 a repre-zentat un astfel de moment al confesiunilor, al declarațiilor și al apelurilor către țară. s-a destăinuit destul? răspunsul lui Kamo este ferm: nu. Ca atare, trecutul continuă să ne bântuie; ca atare, ne străduim încă a-l înțelege.

În decembrie 1989, impulsul de a te adresa celorlalți ținea de regăsirea unei voci și a unei demnități publice. Timișorenii re-deveneau ființe politice. Întâlnirea cu moartea reprezintă un alt astfel de moment reflexiv-confesiv. Proximitatea ei te îndeamnă să cauți demnitatea existenței, rostul unei vieți în această lume. Cartea de față răspunde acestei provocări. față în față cu perversitatea morții, Kamo încearcă să se explice. rezultatul e acest volum de amintiri, pe care le-am scris împreună la scurtă vreme înainte de dispariția sa.

Ne-a interesat să surprindem un punct de vedere. memo-riile sunt un gen literar didactic, construiesc viața ca exemplu, cu suișurile și eșecurile sale, cu momentele sale sublime și ridicole.

�

Kamo nu se glorifică, iar memoriile sale sunt cele ale unei per- soane care își cunoaște bine locul. o altă funcție a memoriilor este de a salva ceva din trecut, de-a alcătui o istorie personală a unei epoci: românia și Timișoara celei de-a doua jumătăți a secolu-lui XX. am gândit scrierea acestui volum ca un act de rezistență împotriva uitării. Cei mai mulţi dintre noi nu ne-am construit o relație cu această jumătate de secol, preferând să o înfierăm sau să o uităm, sau, mai îngrijorător, să lăsăm memorarea ei pe seama altora.

Titlul sugerează cartea unui timișorean. filo-occidentalis-mul, umorul acid, spiritul multietnic, distanța ironică față de ca-pitală individualizează perspectiva lui Kamo și a orașului său. din această perspectivă specială, Kamo recuperează în cartea sa insta-urarea noii ordini proletare în anii cincizeci, ascensiunea formației Phoenix și a culturii pop a anilor șaizeci, fenomenul jazzistic ro-mânesc, emigrarea și emigrația anilor șaptezeci și optzeci, 1989 și transformarea culturală ce i-a urmat.

Kamo, Béla Kamocsa, moare la �� de ani, în ianuarie 2010, fiind unul dintre cei mai populari muzicieni ai Timișoarei. mem-bru fondator al formației Phoenix, formația care a lansat fenome-nul beat în românia, Kamo face tranziția la jazz în 1972 și, îm-preună cu trupa gramofon, reînoiește peisajul jazzistic românesc. În 1983 înființează Bega Blues Band, cea mai longevivă trupă de blues-jazz din românia, obținând, în 2008, titlul de cetăţean de onoare al Timişoarei.

Kamo s-a remarcat nu numai ca muzician, ci și ca promotor cultural. În anul 1990 inițiază galele de Blues-Jazz din Timișoara, pe care le continuă fără întrerupere până la cea de a nouăspre-zecea ediţie. Împreună cu prietenii și colegii săi muzicieni, Paul Weiner, Pupa Hromadka şi liviu Butoi, pune bazele festivalului de Jazz de la gărâna, astăzi, cel mai frecventat festival de gen din românia. meritele sale de organizator nu se opresc aici. Kamo ajută la înființarea altor două festivaluri la Jimbolia și lugoj, a

7

galelor de blues din cadrul manifestărilor Timişoara – mica Vienă și la realizarea unor emisiuni de blues și jazz pe posturile locale de radio și televiziune.

Pe lângă toate acestea, Kamo s-a preocupat de lansarea şi ocrotirea tinerilor atraşi de muzică. i-a promovat în cadrul festi-valurilor, a cântărilor de club sau a emisiunilor radio şi tv. Printre ei se numără mircea Bunea şi Veronica luţă, din componența timpurie a Bega Blues Band, lucian Nagy, maria Chiorean și saşa Bota, care au apărut alături de Kamo în ultimul său concert, din cadrul galelor Blues Jazz din 2009. Pe lângă cei menţionaţi mai sus, se cuvine să-i amintim pe cei care au cântat cu Bega Blues Band de-a lungul vremii: lică dolga, mirel Butoi, Toni Kühn, dinu simon, Victor miclăuş, saşi Vuşcan, Horia Crişovan, Bujor Hariga, arpi Kajtar – fiecare, într-un fel sau altul, îndatorat mu-zical lui Kamo.

În urma lui Kamo rămân şi discurile Vremuri, Nebunul cu ochii închişi, muzica filmului Canarul şi viscolul, toate din pe- rioada Phoenix; lP-ul Spirale înregistrat cu trioul gramofon; Cd-urile Blues de Timişoara, Te sponsorizez şi Vechituri noi, și con- certele extraordinare De la Gershwin la Sting și Jimi Hendrix sim-fonic susținute cu Bega Blues Band. la toate aceste realizări se adaugă acum această carte.

Tinu Pârvulescu

9

C a p i t o l u l iStrada

Ca mulţi alţi copii ai generaţiei mele, mi-am făcut educaţia pe stradă. În cultura ei am crescut şi morala ei m-a format. În vremurile acelea grele de după cel de-al doilea război mondial, rolul părinţilor era să ne dea de mâncare şi să aibă grijă de noi dacă eram bolnavi. În rest, eram de capul nostru. mergeam, desigur, la şcoală; sau măcar încercam. Pe atunci te puteai considera norocos că ai supravieţuit războiului, că nu ţi-ai pierdut viaţa într-un bom-bardament aerian sau că nu ai murit de foame.

strada mea, Vadul Călugăreni, în lahovari, era populată de copiii săraci ai clasei muncitoare. obiceiurile burgheze erau rare pe aici. Nimeni nu ne pregătea pentru viaţă, ci luam ceea ce ni se dădea. N-am avut nici profesoară de franceză, nici de pian, iar de făcut temele, mi le făceam când apucam, asta dacă nu aveam treburi mai importante de rezolvat. Nu petreceam mult timp în casă, ci trăiam la comun cu prietenii, făcând tot ce se putea face împreună cu ei. Şi distracţie, şi corvezi. Cu prietenii jucam fotbal și băteam străzile, cu ei stăteam la coadă la raţii și mă pregăteam pentru teză.

Vadul Călugăreni era o stradă mică şi necirculată, cu zece numere de-o parte şi încă zece de alta. Poate şi din acest motiv, spiritul comunitar era puternic. la un capăt, strada se intersecta cu actuala Porumbescu. la celălalt, se afla un cimitir, pe care, ca pe orice loc misterios, îl exploram cu pasiune. acolo ne jucam ’scunsa; acolo, după o cruce, mi-am aprins prima ţigară şi tot acolo, sub un nuc, am învăţat pentru bacalaureat istoria româniei. În faţa cimitirului era un petic de pământ acoperit cu iarbă, unde jucam

10

„cur’ sus”, care era un joc cu mingea. Cel cu mingea stătea în pi-cioare; ceilalţi se întindeau pe spate, cu picioarele în sus. Trebuia să-l plesneşti pe cel întins, cu mingea, în partea dorsală. Cel întins se apăra cu picioarele, neavând voie să le pună jos.

Prietenul meu cel mai bun, din acei ani, era ionel drîmbă, viitorul campion olimpic. eram nedespărţiţi, sau cel puţin eu mă ţineam mereu după el (era cu câţiva ani mai mare ca mine). in-clusiv la coadă la pâine stăteam împreună – poate că altfel nu aş fi stat. Pâinea era neagră şi se vindea pe cartelă. era întotdeauna caldă, pentru că era foamete şi pentru că se vindea înainte să se răcească. Vremurile erau grele, iar dacă nu venea pâinea, mergeam la culcare cu stomacul gol.

la coadă am învăţat primele cuvinte nemţeşti. „das ist mein Platz!” (ăsta e locul meu). la coadă stăteau multe nemţoaice, ma-joritatea în vârstă. Noi, copiii, mai plecam. Ni se ţinea însă rândul. oamenii trecuţi prin război aveau simţul solidarităţii. Când rea-păream, spuneam şi noi: „das ist mein Platz!” şi ni se făcea loc.

Prăvălia era la colţul Călugăreniului cu Porumbescu. după ce, în fine, ne venea rândul, băgam pâinea în traistă, dar nu mer-geam acasă. Coada putea să fi ţinut mult mai mult. dădeam un ocol prin cimitir. acolo fumam, și apoi ne îndesam pâine în gură, ca să nu fim mirosiţi.

Scrima

Cultura străzii însemna cultura găştii şi a învăţatului prin imitaţie. dacă unul începea să fumeze, ceilalţi se luau după el. aşa s-a întâmplat şi cu scrima, un sport destul de select, pe care însă revoluţia proletară l-a făcut accesibil şi golănaşilor de pe Călugă-reni. Şi bine a făcut. unul dintre noi avea să ajungă campion. Nu ştiu cine a dat tonul, dar dintr-odată, toată strada s-a apucat de scrimă. Şi băieţi, şi fete, inclusiv sora mea, rozi. Nu-mi explic de unde atâta pasiune. Poate că ne tentau costumele albe, ca de extra-

11

terestru. Poate că ne-au vrăjit filmele de capă şi spadă. mulţi s-au înscris, puţini au rămas. eu m-am lăsat destul de repede. Cerea un efort fizic de care nu eram în stare. dar era un sport frumos, teatral, plin de expresii franţuzeşti.

la şapte ani m-am îmbolnăvit de scarlatină. am făcut com-plicaţii, un reumatism la inimă. se credea că voi muri. am rămas cu un handicap fizic. doctorii mi-au interzis orice fel de sport, dar nu i-am ascultat şi bine am făcut. Poate, dacă i-aş fi ascultat, m-aş fi curăţat de-adevăratelea. aş fi rămas un plăpând. Privitor la sport, am încercat totul. am făcut scrimă; am jucat fotbal şi volei; am cochetat şi cu baschetul. m-am înscris chiar şi la maraton, unde am ieşit al doilea, dar am scuipat sânge. din fericire, mama n-a aflat. mi-aş fi dorit să joc şi rugby, dar, surprinzător, am avut înţelepciunea să spun nu.

sportul la care am ajuns performant a fost ping-pongul. Tot ionel mi-a pus paleta în mână. Şi la şah am excelat; am ieşit cam-pion de juniori pe oraş. ironia e că şahul l-am învăţat în spital, unde am stat internat odată timp de două luni. Ca şi în muzică, m-am perfecţionat de unul singur, experimentând, imitând pe alţii. Nu am studiat deschideri, strategii, finaluri. se juca mult şah pe vremea aceea printre proletari. era un joc/sport al războiului rece. Karpov contra fisher. sputnik contra apollo. acum nu mai are aceeaşi priză la public, ci pare, mai degrabă, o activitate de pensio-nari, parte din campania împotriva alzheimerului.

am fost invitat să mă dedic şahului de performanţă. am refuzat; nu pentru că nu-mi plăcea, ci de ruşine. Pentru prietenii mei, şahul era un sport de spital. m-ar fi luat peste picior dacă aş fi făcut performanţă. sportul dezvoltă muşchii, viteza, agilitatea. astea erau valorile străzii; nu scărpinatul în cap în faţa unei mese în carouri.

ionel era vecinul meu de casă, prietenul meu mai mare, men-torul meu; mă păzea, mă manipula, mă învăţa la prostii. Părinţii lui erau prieteni cu ai mei. era foarte talentat, tot ce făcea îi ieşea mai bine ca altora. el mă ducea la sport, la golăneală şi mă învăţa

12

ce-i viaţa. Tot el mă iniţia în ale modei: cum să mă îmbrac, cum să-mi fac părul, cum să intru în vorbă cu fetele. Până şi muzical mi-a deschis calea. el a fost primul cunoscut pe care l-am văzut ţinând în mână un album Beatles. stătea cu el în uşă şi râdea iro-nic. Nimeni, în Timişoara, n-avea aşa ceva. Îl adusese de la Tokio, unde participase la olimpiadă. asta se întâmpla când eram deja student şi cântam cu Phoenix. discul a circulat pe la toţi prietenii mei şi a fost ascultat cu pioşenie de o sumedenie de timişoreni. Când l-am primit înapoi, era ros ca nişte bocanci. abia se mai auzea ceva printre pârâituri. Tot ionel a iniţiat strada şi Timişoara în muzica soul. Îi plăceau Wilson Pickett, aretha franklin şi otis redding, toţi foarte la modă în vremea aceea.

strada avea şi alţi campioni. fratele lui ionel a făcut şi el carieră în scrimă. un alt vecin, sorin mihai, mai în vârstă ca mine cu zece ani, a devenit campion naţional la tenis. știa să ţină min-gea în teren până când îşi exaspera adversarii. lângă el locuia un neamţ – se numea, cred, Prach, care a devenit campion naţional la săritura cu prăjina. de Prach se leagă o frumoasă poveste de dra-goste; o poveste în mare parte tristă, dar tipică anilor ’�0. include ani lungi de puşcărie politică şi o emigrare dificilă.

Mândria de golan

una din principalele aptitudini pe care trebuia să le deprinzi, ca să devii golan adevărat, era făcutul blatului. Blatul pe tren, bla-tul pe tramvai, blatul la dans sau la cinema. dacă filmul era la gră-dină, se sărea gardul, care, uneori, avea cioburi de sticlă presărate deasupra. dacă nu puteai sări, vedeai filmul din copac. dacă filmul era în sală, te strecurai pe uşa din dos sau intrai când ieşeau ceilalţi şi te ascundeai sub scaune sau după perdele până când începea reprezentaţia următoare.

micul furt (şutitul) era şi el parte importantă din educaţia golănaşului de lahovari. Vizam mai ales tutungeriile. Nu eram

13

fumător, dar participam pentru fapta în sine. Îi ţineam de vorbă pe vânzători, iar ionel acţiona. În top erau ţigările minerul, sau cele ruseşti, Kazbek. erau fără filtru, îngălbeneau degetele, îngroşau vocea. erau ţigări aspre ca mâinile stahanoviste, de ţinut în buzu-narul de la piept al salopetei.

Tot ionel mă ducea cu bicicleta la pescuit la Timiş. mă ducea pe rudă şi îmi turna minciuni despre fete şi sex. Credeam tot. aveam aşa de multă încredere în el, încât treceam râul ţinân- du-mă de gâtul său deşi nu ştiam să înot. mai târziu am învăţat înotul tot de la ionel. am luat lecţii în celebrul ştrand usoda din Parcul Central.

Ce te mai învăţa strada era o etichetă a golanului, în ungu-reşte vagány becsület: loialitate și spirit de grup. de aici, cred, mi se trage că, pe tot parcursul vieţii, am vrut să fac mereu ceva împreună cu alţii; nu singur, ci cu „formaţia”, cu „trupa”. Trupa de muzică a fost un fel de replică sau poate un efort de a reconstitui gaşca de pe stradă, pierdută odată cu trecerea copilăriei.

Ai mei

Tatăl meu ne-a părăsit când eram copil. despărţirea a ră-nit-o pe mama, care nu s-a mai recăsătorit. a şi ambiţionat-o însă. Voia să arate lumii că se poate descurca singură și muncea de dimineaţă până seara. era croitoreasă la spitalul de Copii. Până la patru era la serviciu; apoi lucra acasă. Cosea pentru vecini şi cunoştinţe. Cosea şi pentru personalul spitalului, cu atât mai mult cu cât mă avea pe mine și repetatele mele internări în spital. mai avea şi sora mea grijă de mine, dar asta numai când am fost mic. Când am crescut, ea a plecat la arad, la şcoala de asistente. locuia în internat şi nu venea acasă decât sâmbăta. Crescutul fără tată a fost una din caracteristicile tuturor membrilor Phoenix, şi proba-bil că asta ne-a unit.

Într-o zi, sora mea mi-a adus un câine lup. era o căţeluşă, diana. am ţinut-o vreo zece luni. m-am dedicat dresatului ei.

14

o scoteam mândru la plimbare. Îi spuneam, Pas! sau Hoţu’! şi ea asculta. Nu era prietenoasă, mârâia la oameni, dar era ataşată de mine şi, copil fiind, aveam senzaţia că mă apără. Şi eu eram ataşat de ea, dar a trebuit să o dăm. Nu aveam condiţii s-o ţinem. Ne lipsea spaţiul – locuiam trei persoane într-un apartament cu o cameră, fără apă şi fără curte, şi nu prea aveam ce să-i dăm de mâncare.

am vândut-o grănicerilor din Calea lipovei. la trei zile de la despărțire, a fugit. e o poveste ca de Colţ alb. grănicerii au venit la noi acasă s-o caute, dar nu se întorsese. era într-o zi de toamnă. s-a tras concluzia că a uitat drumul spre casă. dar n-a fost aşa.

după vreo două-trei luni am găsit-o în faţa uşii. era iarnă acum. a intrat singură pe poartă şi a ţinut minte şi să urce scările. m-am bucurat s-o revăd, dar tot nu puteam s-o ţinem. acum n-o mai căutau grănicerii, ci un civil care locuia în apropiere. diana ţinuse minte drumul înapoi, dar fusese interceptată pe tra-seu. era un câine frumos, iar civilul care o căuta o momise cu mâncare la el în curte, unde o ţinuse legată în tot acest timp ca s-o obişnuiască cu el şi să uite de unde vine. Când însă a încercat să iasă cu ea pentru prima dată la plimbare, diana s-a smucit din lesă şi şi-a continuat drumul început cu trei luni în urmă, când a fugit de la grăniceri. s-a întors la noi, poate ca să se convingă că nu o mai vrem. Înţeleg că de atunci nu şi-a mai părăsit noul stăpân, care putea să-i ofere mai mult decât noi: în primul rând, o curte.

Mucosul

deşi eram săraci, mama ţinea să ne serbeze zilele de naştere. invita copii de la şcoală şi din vecini. Ne făcea prăjituri cu gem sau cu mere, căci nu ne permiteam tort cu lumânări. Cred că acestea din urmă erau şi greu de găsit. Ziua mea coincidea cu Crăciunul. sora mea mai organiza şi serate cu prieteni la noi acasă. eu, mai

1�

mic, mă strecuram printre ei curios să aflu ce îi preocupă. dansau uneori, vorbeau despre muzică și câteodată mă luau la băşcălie.

Când veneam de la şcoală, îmi ungeam repede o felie de pâine cu untură, sare şi boia, şi o tuleam afară, înainte ca mama să-mi dea ceva de lucru. Nu ieșeam însă imediat pe stradă cu pâi-nea, căci atunci ar fi trebuit s-o împart cu prietenii. mâncam pitit pe casa scărilor. eram deja plecat de acasă, unde mama m-ar fi putut pune la muncă, dar nu încă pe stradă, unde mă aştepta o haită de mâncăi.

la cină, mâncarea de bază era papricaşul de cartofi, câteo-dată cu carne, câteodată fără. altă mâncare de bază a anilor ’�0 era grişul prăjit în ulei, lăsat să se umfle cu apă. se mai mânca mult ghiveci; se mâncau nudli, un fel găluşte mici, date prin pesmet şi zahăr. de băut, se bea sifon. Venea un căruţaş pe stradă, care striga pe ungureşte, „sodaş!” ieşeam cu sticlele la schimb. erau multe fabrici de sifoane în vremea aceea şi sifonăritul era o meserie pro-fitabilă. laptele ne venea din giroc, cărat de ţărani pe măgar. de Paşti, veneau ciobanii cu turma de miei pe stradă. era pe alese, deşi delicatesa acestei sărbători nu era mielul, ci gâsca îndopată, care, săraca, avea un ficat cât farfuria. ficatul, prăjit şi răcit în un-tură galbenă, ni-l aduceau unchii mei de la ţară.

apelativul „mucos” mi se potrivea. Îmi curgeau mucii tot timpul. N-aveam batistă și mă ştergeam cu mâneca, şi mâneca de-venea lucioasă şi se întărea. mama mă certa, căci voia să ne purtăm civilizat, să ajungem mai bine ca ea. era prima din familia ei care locuia la oraş. Când mergeam cu ea pe stradă şi ne întâlneam cu o cunoştinţă, mă obliga să salut. eu, din lumea mea, la un metru sub cea a adulţilor, nu reacţionam. la început o auzeam şuierând, „salută!” dacă tot nu mă conformam, urma un ghiont și, dacă nu salutam nici atunci, primeam una scurtă peste cap ca să mă trezesc din visare. o preocupa să am o postură fizică dreaptă, iar minciuna cât de mică era considerată o faptă abominabilă. Pentru ea, cel mai important lucru în viaţă era munca. Cu cât munceai mai mult, cu

1�

atât dormeai mai bine noaptea şi cu atât mai mari îți erau şansele să te ridici pe plan social.

mama era o catolică stoică, iar tatăl meu un protestant cu dragoste de viață. și totuși, când eram mici, tata era cel care ne ducea, pe mine şi pe sora mea, la ore de religie în Piaţa maria, la biserica pe care astăzi o ştim drept biserica lui Tökes. Nu-mi amintesc ce învăţam acolo, dar mă întreb de ce tatăl meu insista să mergem, pentru că nu era credincios. Își făcea probabil datoria de tată, de a-și iniția copiii în etica aspră a crezului calvinist.

Pentru cei pe care industrializarea i-a mutat la oraş şi i-a rupt de familie, vecinii de palier substituiau fraţii, unchii şi nepoţii lăsați în urmă, în satul natal. Vecinii noştri, familia Popovici, ne erau ca rude. Ne ajutam unii pe alţii şi ne ştiau toate secretele. Nenea Popovici era ceferist, mecanic de locomotivă. era o mata-hală de om, cu poftă de viaţă şi sforăit de elefant. fiica lor, stela, o blondă mică şi la fel de plină de viaţă, era unicul copil. Poate pentru că n-avea băiat şi pentru că avea numai mama grijă de noi, Popovici mă trata ca pe un fiu adoptiv. mă lua cu el prin tot felul de locuri, la meci, în parc sau la birt. era preocupat de soarta Ştiinței, echipa de fotbal locală (actuala Poli), şi fumega ca un taur când aceasta lua câte-un gol. Jura c-o să-l înjunghie pe arbitru şi c-o să aibă el o discuţie personală cu antrenorul. Şi tatăl meu era mare drucker. Şi-a petrecut o bună parte din viaţă în faţa operei, unde se adunau zilnic împătimiţii de fotbal, psihanalizând etapa. Îmi amintesc că, la înmormântarea lui, prietenii de pe centru au reprezentat contingentul cel mai mare al cortegiului.

Popovici ne-a luat odată, pe mine şi pe ionel, în locomotivă. Ce zi, ce experiență! Ne-am trezit cu noaptea în cap și la răsărit de soare ne plimbam deja prin depoul uriaş, printre locomotivele cu umbre lungi ce miroseau a păcură. Ne căţăram pe ele, iar Popovici ne arăta ceasurile şi manetele. apoi, ne-a urcat în automotorul pe care îl conducea între Timişoara şi o localitate care purta numele prietenului meu, ionel. am fost promovaţi la rangul de asistenţi de mecanic şi participam la condusul trenului.

17

automotorul nu era o maşină de curse, iar condusul său se dovedea, odată cu trecerea vremii, o activitate destul de repetitivă. Treceau minute lungi în care nu se întâmpla nimic, astfel încât, după entuziasmul parcurgerii primilor kilometri, am început să ne plictisim. lui ionel i-a venit chef de fumat, dar copii fiind, nu puteam să ne aprindem ţigara în faţa unui adult. ionel, şmecher, zice, „Hai la budă!” locomotiva avea WC-ul ei. Planul era să ne fumăm acolo ţigările.

acționăm. Îi cerem permisiunea lui Popovici şi el ne zice că e-n regulă, părând să nu bănuiască nimic. intrăm, încuiem uşa, deschidem geamul şi, cu privirea pierdută la câmpiile vestului, începem să pufăim în tăcere, preocupaţi de felul brutal în care fereastra trage fumul afară. ionel teoretizează fenomenul: fumatul în WC-ul de tren e superior celui din toaleta şcolii. aerisirea e mai eficientă, iar vântul suflă fumul în spate astfel încât fraierul de Popovici să nu observe că fumăm.

Când ne pregătim să azvârlim şi mucurile pe această fe- reastră, ca să ia şi ele calea fumului, în cadrul ei, de parcă ar fi plutit în aer, apare chipul lui Popovici. Îmi amintesc şi acum rânjetul lui poznaş. „Ce fac băieţii?” ne întrebă, părând să zboare pe lângă noi pe marginea trenului.

Ne holbăm la el, surprinşi nu atât pentru că ne-a prins fu-mând, cât uluiţi de cum poate cineva să ne vorbească de pe partea cealaltă a ferestrei unui tren în mişcare. de fapt, nu era chiar atât de miraculos. Popovici lăsase trenul să meargă, ieșise pe treptele exterioare ale locomotivei şi de acolo, pe lângă o balustradă de metal, ajunsese până în dreptul geamului nostru.

Edy

mai mare ca noi şi urmărind tot ce se petrecea pe stradă, din spatele draperiei, era edy Balogh. de fapt, edy mi-a urmă-rit paşii toată viaţa. Tatăl meu fiind departe, edy îi ţinea simbo-lic locul. m-a sprijinit mereu, mi-a dat sfaturi bune, m-a ajutat

18

să-mi găsesc serviciu, iar după ’89, m-a plimbat prin lume pe la mari festivaluri de jazz. Pe edy îl vedeai mai rar, deşi părea la cu-rent cu tot ce se întâmplă. avea preocupări intelectuale, iar spor-tul nu-l pasiona. Ne despărţeau şapte ani. mă considera un frate mai mic şi îşi lua în serios rolul de supraveghetor. Poate l-a rugat mama, considerând că influenţa lui ionel trebuia contrabalansată. dacă de la ionel am învăţat etica străzii, de la edy, un neamţ, am învăţat-o pe cea a muncii.

edy credea în educaţie; avea principii. dacă vrei să ajungi undeva în viaţă, îmi spunea, trebuie să studiezi. el mi-a băgat în cap importanţa mersului la facultate. Pentru admiterea la uni-versitate învăţa nopţile în curtea casei, la o lampă mică, iar eu îl spionam de la geam, mirat că o persoană poate sta nemişcată atâtea ore. mamele noastre erau prietene. Poate sub influenţa lui şi alţi băieţi de pe stradă au combinat golăneala cu studiul. Tot aşa cum s-a răspândit scrima, s-a răspândit şi ideea că, într-o zi, vom ajunge cu toţii la facultate. Şi s-a adeverit. edy a devenit inginer proiectant, printre cei mai buni în domeniu. a fost primul din ţară care a folosit calculatorul în proiectare.

de la edy am învăţat că există şi altfel de muzică, mai „cul-tă”, decât ceea ce ascultam noi la radio. mă închidea la el în cameră și îmi punea un concert simfonic sau un disc cu jazz. edy mi-a dat, de asemenea, de înţeles că omul nu e condamnat pe veci să fredoneze muzica făcută de alţii, ci că poate, cel puţin teoretic, să o creeze el singur. un exemplu îl constituia chiar el. repeta din greu la vioară și la chitară. studia, dar şi compunea. succesul era limitat, muzica nu era punctul său forte, dar atitudinea și ambiția sa te inspirau, simţeai că se poate. Îți sugerau că omul care trage tare are orizonturile deschise.

Toni

strada era o imagine a Timişoarei în mic, diversă şi plină de personaje pestriţe. includea multe dintre etniile oraşului. edy era

19

şvab, ionel, jumătate român; eu, ungur. gemenele sârboaice, cu un tată sever, colege ale soră-mii, locuiau la capătul străzii. Nu lipseau evreii şi nici sângele italian, care curgea chiar în casa de lângă a mea, în familia lui Toni avramescu. aveam şi două lesbiene pe stradă – sau cel puţin aşa se şuşotea. Nu le avea nimeni treaba, atât doar că uneia i se zicea „bácsi”, adică „nenea”, pentru că se îmbrăca mereu în costum. Pe colţul cu Porumbescu locuia şi o femeie de „moravuri uşoare”, căreia i se spunea „rongybaba” adică păpuşa de cârpe. se îmbrăca foarte colorat. Nu era o femeie rea, dar strada, din păcate, o marginaliza.

Şi talentul muzical era divers. Tatăl meu cânta în cor. Tatăl unor prieteni, fost violonist, cânta la fierăstrău. suna duios şi exo-tic. din casa de peste drum de a noastră, casa lui Prach, atletul, se auzea pe înserat muzică de acordeon. Nu am aflat cine cântă, deşi mi-aş fi dorit. Casa era în fundul curţii şi în faţă era multă ver- deaţă. o melodie melancolică răzbătea din spatele gardului. sora mea zicea că la acordeon cânta logodnica lui Prach. Prach fusese condamnat la puşcărie politică. acordeonul părea să numere zilele de aşteptare, care n-au fost puţine, dar nici zadarnice. Într-o bună zi, Prach, de a cărui soartă nimeni nu ştia nimic, s-a întors. Trecu-seră însă optsprezece ani. la scurt timp după întoarcerea sa, muzica a încetat, pentru că întreaga familie a emigrat în germania.

am auzit muzică venind şi din casa lui Toni avramescu. Nu ştiu ce se întâmplase de eram acasă. eram, cred, bolnav. Prin geamul deschis am auzit acorduri de chitară, cântate cu emfază. la scurt timp după aceea s-a auzit o voce de tenor. am fugit la geamul de pe hol, de unde se putea vedea în curtea lui Toni. Cân-tăreţul se afla pe balcon. era un verişor al soţiei lui Toni, un italiano vero. În jurul lui şedea familia. de pe hol am alergat pe stradă să le spun prietenilor. s-au dus să-l asculte la gard; eu m-am reîntors la postul meu de observaţie, la geamul de pe hol. Trăgeam captivat cu urechea. Copil fiind, să auzi, live, chitară şi voce era inedit. a fost primul meu contact live cu muzica occidentală.

20

Toni era înstărit; era aristocratul străzii, stilat, umblat prin lume şi cu o soţie trofeu. legenda zice că Toni i-ar fi suflat-o în-suşi actorului iurie darie, pe atunci june prim al cinematografului românesc. Toni era o vedetă locală şi campion la motociclism viteză. Pe atunci, concursurile de motociclism se desfăşurau pe străzile oraşului, uneori chiar pe Porumbescu. Ne aliniam pe trotuar şi căscam gura la motoare şi la costumele piloţilor, şi, desigur, ţipam la Toni, să bage mare.

fiindcă iubea copiii, Toni se oferea să facă pe moş Crăciun. Venea costumat, cu sac, cu mici daruri, dar îi plăcea să facă pe du-rul. Te întreba cu voce aspră dacă ai fost cuminte, dacă ştii poezii şi dacă ai note bune. dacă n-aveai cu ce să te lauzi, nu primeai nimic. Noi nu ştiam că e Toni. Îl aşteptam pe moş înfricoşaţi în bucătărie şi când venea, de abia aşteptam să plece. Voiam să ne putem bucura de cadouri, care însă, la rândul lor, erau modeste. Primeam bomboane, uneori haine, dar rar jucării. Jucăriile erau aproape inexistente în anii aceia. Până şi hainele erau greu de pro-curat, în special pantofii. Toată tinereţea am umblat cu picioarele îngheţate.

În casa lui Toni avramescu am vizionat şi primele emisiuni muzicale la televizor, tot italiene. erau preluate de sârbi de la ita- lieni. se difuzau în fiecare sâmbătă, iar Toni avea o antenă des-tul de bună ca să prindă programele titoiştilor aserviţi capitalis- mului. Pe atunci, TVr-ul nu emitea. Toni, ca aristocrat al locului, se simţea însărcinat cu emanciparea proletarilor de pe stradă. Ca atare, ne expunea la o altă cultură decât agitaţia stalinistă. Când se difuza un astfel de eveniment muzical, ne chema la el. de fapt, uneori mergeam şi nechemaţi. Ne găseam un locşor pe covor, edy (care era mai prieten cu el, fiind mai apropiaţi în vârstă), ionel, sora mea și eu, şi urmăream seara întreagă festivalul de la san remo sau studio uno, unde cântau mina, domenico modugno şi adriano Celentano. Partea bună era că emisiunile aveau şi invi-taţi neitalieni, precum celebrele surori Kessler, câte un american, francezi gen Johnny Halliday şi alţi copiatori ai lui elvis. asta era

21

singura muzică pe care o vedeam la TV în anii aceia. avea orches-traţii frumoase şi solişti de diverse coloraturi.

desigur, exista şi radioul, care, pe atunci, era mijlocul de in-formare al săracului. radio aveam şi noi, o şcătulă mare de lemn, cu un display de sticlă de pe care puteai să înveţi geografie, pentru că lista toate capitalele europene. Nu ştiu de ce erau înşirate toate aceste oraşe pe cadran, că de prins nu le prindeai. Poate pentru ca să creeze iluzia că radioul te conectează la lume, ceea ce, cel puţin din punct de vedere muzical, se întâmpla. radioul constituia o piesă de mobilier şi stătea la loc de cinste în unica noastră cameră, chiar între ferestre, pe locul şi pe măsuţa pe care, peste ani, avea să stea televizorul. dar la televizor nu puteam vedea ceea ce în acei ani ascultam la radio: pe little richard, Chuck Berry, elvis, fats domino (pe care l-am adorat ca pe un zeu), şi, desigur, pe debordantul louis Prima. Tremuram lângă difuzor. Vocile lor te transportau într-o altă lume, în care părea că toate îţi mergeau mai bine.

mai târziu, a venit vremea tranzistorului portabil, cu care însă aveai altă relație decât cu cutia aceea mare și imobilă, așezată pe masa dintre ferestre. fiind mic, tranzistorul era mai personal. Cărai melodiile după tine prin casă și pe stradă. erau ale tale, te identificai mai bine cu ele. ascultam Novi sad şi Budapesta; ra-dio Bucureşti mai rar, pentru că nu programa nimic din ce mă pa- siona. Bucureştiul difuza multă muzică românească. străinii toleraţi de politica antivestică a lui gheorghiu-dej erau latino-americanii precum luis alberto del Parana şi los Paraguayos. Şi italienilor li se acorda spaţiu de emisie, poate pentru că aveau partid comunist puternic, poate pe motive de latinitate. muzica italiană era limita maximă de occidentalism pe care radioul românesc era dispus să o tolereze. de fapt, se preumblau destul de mulţi comunişti italieni prin ţară în acea vreme. mi-i amintesc cântând Avanti popolo pe centru, făcând propagandă. ironic, italienii s-au reîntors şi după 1989, reprezentând, de astă dată, spiritul capitalist.

22

Peisajul muzical local

Producţia muzicală românească o consumam live în clubu-rile întreprinderilor, în calitate de căscător de gură, şi, mai târziu, de dansator. În anii cincizeci, nu exista magnetofon; nici discuri nu îmi amintesc să fi văzut prea multe. de fapt, nu exista amplifi-care. se cânta unplugged. orchestrele erau mari, cu câte două-trei saxofoane, iar vocalistul, atunci când exista unul, trebuia să urle ca să se facă auzit. de obicei, însă, se cânta numai instrumental.

Cluburile de dans erau muncitoreşti, dar, cel puţin unele, to-lerau elevi şi studenţi. dar numai unele, pentru că, dacă arătai ne-proletar şi mergeai, spre exemplu, la Clubul Tehnolemn, care era muncitoresc sută la sută, aveai mari şanse s-o iei pe cocoaşă. Până şi agricultorii îşi aveau propria sală de dans, Clubul semănătoarea, unde, surprinzător, nu se cânta populară. În general, nu se prea cânta populară în oraş în acea vreme. guvernului încă nu-i venise ideea (sau poate avea alte priorităţi) să folosească populara pen-tru a le crea o identitate celor mutaţi cu industrializarea la oraşe. Cererea de populară avea să înceapă mai târziu, odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu. revoluţia culturală a anilor şaptezeci avea să transforme populara în genul românesc muzical dominant, deşi, ironic, multe din marile hituri ale popularei româneşti nu erau de inspiraţie românească, ci adaptări ale unor melodii sau ritmuri străine.

În cluburile muncitoreşti (inclusiv semănătoarea) se cânta muzică italiană, tango, vals, chiar şi decadentul Charleston, şi, de-sigur, ritmuri latino-americane precum cha-cha-cha şi rumba. era, de asemenea, obligatoriu să ai în repertoriu piese ruseşti. dansul cel mai popular, însă, pentru că puteai să-ţi strângi partenera la piept, era ceea ce se numea pe atunci foxtrot. Şi tangoul servea într-o oarecare măsură aceluiaşi scop, dar paşii şi mişcările mai complicate puteau distrage atenţia de la esențial.

Cluburile erau deschise până după miezul nopţii. Nu-mi amintesc să fi existat reguli stricte împotriva consumului de alcool. Cred că se bea, dar puţin, pentru că nu prea aveai ce. Până şi berea

23

era o raritate. mai degrabă se împărţea o sticlă de ţuică de casă în faţa clubului sau se sorbea din ea discret, pe sub pulpana hainei, într-un colţ al sălii de dans, ca să prinzi curaj să inviţi fetele la dans.

Trupa noastră mergea la sala „Bumbacul” în iosefin, la Pinnochio în centru sau, când ne era lene să străbatem oraşul, la clubul uTT (uzinele Textile Timişoara) în elisabetin. mai aveam pe radar un club numit „Blanc”, localizat în fratelia, dar era cam periculos. dansul începea când se întuneca. atmosfera era mun-citorească, puţin apăsătoare dacă erai fără trupă, căci se putea lua unul de tine. Bărbaţii şedeau de-o parte, fetele de alta, şi aşteptau să înceapă muzica. se fuma, se aruncau ocheade la tabăra opusă şi se trăgeau concluzii. apoi, la primele acorduri, trebuia să fii rapid ca să ajungi să inviţi pe cine voiai.

din păcate, adeseori, lucrurile nu funcţionau conform pla-nului. se forma o busculadă în faţa frumoaselor, busculadă care putea să producă scântei. uneori ajungeai prea târziu; sau ajungeai la timp, dar de aproape alegerea putea să nu mai pară chiar atât de inspirată. sau prindeai fata pe care ţi-o doreai numai ca să afli că ea era protejată de un altul care, în acel moment, nu se afla acolo, dar care va veni mai târziu şi te va aştepta la ieşire cu gaşca lui ca să-şi exprime întâietatea.

Cum nu exista televizor, învăţai să te comporţi şmeche- reşte privind la cei mai mari. le copiai gesturile şi mişcările. eu, previzibil, îl copiam pe ionel, căci tot el era cel care mă ducea la dans. N-am fost niciodată mare dansator, dar mă descurcam. Nu m-a arătat nimeni cu degetul; nici în sala de dans a uzinelor Textile, nici mai târziu, când, cu Phoenix, făceam mişcare scenică în spatele lui mony.

dădeam târcoale cluburilor de când eram copii. intram cu blatul. ionel descoperise o metodă. spuneam c-o căutăm pe sora noastră mai mare. intram şi nu mai ieşeam. la început ne ascun-deam într-un colţ şi căscam gura. filam dansatorii şi ascultam orchestra, care nu cânta bine, dar care avea farmecul spectacolului

24

live. desigur, pentru cei ce frecventau cluburile conta şi calitatea muzicii, dar la fel de importantă era atmosfera, socializarea, bucu-ria de a fi împreună cu prietenii şi în jurul fetelor.

Cu vremea şi cu vârsta ne-am părăsit cotloanele şi, asumân-du-ne riscurile de rigoare, am început să ne comportăm ca și cum am fi fost cetăţeni cu drepturi depline ai locului. Ne-am ridicat de pe scaun, am dat ture sălii, ne-am lipit de alţii, am dansat și am re-vendicat teritoriu. ocheam fete, făceam poante, consumam la bar. un element important al integrării erau hainele. una din modele vremii era cea aşa-zis malagambistă. era poate prima manifestare de stil vestimentar autohtonă. denumirea provenea de la sergiu malagamba, un toboşar de mare virtuozitate, care, în ciuda nu-melui, era, de fapt, român, născut la Chişinău. Şi nu numai că era român, dar era cunoscut încă de dinainte de război. se spune că ar fi fost persecutat de regimul lui antonescu şi, ca atare, guvernul dej i-a acceptat extravaganţa – probabil considerând-o o expresie a culturii proletare.

Pe scenă, malagamba se îmbrăca excentric şi făcea mare show la tobe, bătând, spre exemplu, în întuneric cu beţe fosfo-rescente. regimul dej l-a şi decorat cu ordinul muncii socialiste. malagamba avea mare trecere la tineret. muzica i-a fost uitată, dar nu şi stilul vestimentar. asta însemna pantaloni strâmţi, zişi „burlane”, bască trasă până la sprâncene, iar în spate, o chică um-flată şi întărită cu apă cu zahăr, dar nu lungă, ci tăiată drept, la nivelul gulerului cămăşii.

mai târziu, odată cu dezgheţul ce a urmat morţii lui sta-lin în 19�3, ceea ce a însemnat că supapele către Vest deveniseră mai laxe, a apărut freza cocoş, gen elvis, crescută cu ulei de păr şi multă răbdare. malagambismul şi moda elvis se întrepătrundeau. Haina trebuia să fie cât mai lată la umeri, deschisă la piept, închisă numai la un nasture şi cât mai strâmtă jos. Pantofii aveau musai talpă groasă şi se cerea să îţi înfoi pieptul ca şi Kirk douglas.

liceele organizau şi ele serate dansante, dar nu regulat. le frecventam pe cele ale liceului sm3, mai târziu ale Pedagogicului

2�

și ale artelor, pentru că aici aveam relaţii. desigur, frecventam şi seratele propriului meu liceu, cel german, unde eram înscris la nou înfiinţata secţie română, care constituia un fel de cal troian ideo-logic, prin care statul vroia să controleze activitatea minorităţilor etnice. la una din seratele liceului nostru, am văzut pentru prima oară o orchestră de chitări. unele erau acustice, altele electrice. Cânta un grup al liceului. fiind compus din etnici germani, be-neficia de factorul „rude în străinătate”, a cărui influenţă asupra muzicii rock româneşti nu trebuie subestimată. rude în Vest în-semna acces la informaţie, discuri, partituri, reviste şi aparatură. din păcate, trupa liceului meu cânta cu precădere muzică uşoară germană, Schlagermusik. În mâinile şefului trupei, un tip pe nume Zirener, se afla un framus, prima chitară electrică pe care am văzut-o vreodată. framus era o marcă germană, dar suna bine, şi nu numai că era electrică, dar avea şi ceea ce în acea vreme se numea vibrator, adică o manetă care întindea corzile şi făcea chi-tara să miaune.

Pe Zirener îl acompania la chitară rece un tip pe nume Pavlovici, care era şi el, cel puţin în parte, în ciuda numelui slav, neamţ. erau o pereche interesantă: unul mic, subţirel şi blond; ce-lălalt, campion de canotaj de peste 1,80 înălţime. unul era harnic şi închis în lumea lui muzicală, celălalt, un performer cu ochii la public şi cu un iritant succes la fete. Contrastul acesta îl întâlneşti în multe trupe de rock şi azi, la un nivel de talent mai ridicat decât cel al Timişoarei anilor ’�0.

mie, care, la vremea aceea, nu ştiam nimic despre făcutul de muzică, amândoi îmi păreau pogorâţi din Valhalla virtuozilor. Zirener era în stare să ţină o linie melodică de la început până la sfârşit. Pavlovici lucra tare cu mâna dreaptă; ţinea ritmul şi ar-monia bine. repertoriul le era compus, în parte, din piesele unui solist german numit freddy, care, împreună cu drafi deutscher, era copilul minune al şlagărului german.

Cu Zirener şi trupa lui aveam să-mi fac debutul pe scenă în postura de toboşar. am avut noroc; duceau lipsă de unul. eu, care

2�

aveam deja ceva antrenament de percuţie pe mese şi scaune, oale de bucătărie şi butoaie de murături, m-am oferit să le comple-tez secţia ritmică cu o tobă mică de pionier, pe care o descoperi-sem într-o magazie a şcolii, înghesuită între tricoloruri şi portrete ale lui stalin. Nu era greu să prinzi ritmurile lui freddy, aşa că m-am integrat cu uşurinţă. dacă îmi aduc aminte bine însă, prima piesă pe care am cântat-o în viaţa mea pe scenă n-a fost însă un „freddy”, ci un twist, care avea cuvântul „saint-Tropez” în titlu. debutam sub semnul internaţionalismului: eu, un ungur, cântam cu nemţi o piesă cu un ritm american, dar cu un titlu franţuzesc, pe scena unui liceu din românia, care, la vremea aceea, era colo-nizată cultural de uniunea sovietică.

Tot în perioada aceasta, mi-am făcut iniţierea în muzica clasică. aici însă fără ionel. silit de profesorul de muzică, căruia acum îi mulţumesc, îl chema idvoreanu, mergeam cu clasa la con-certele speciale pentru de tineret ale filarmonicii. se ţineau dumi-nică dimineaţă, iar luni trebuia să ne înfăţişăm la şcoală cu o scurtă cronică a spectacolului. Concertul era normal, compus din uzualii mozart, Beethoven şi modernistul rus, numai că se făcea o intro-ducere şi se dădeau explicaţii între piese. Îmi amintesc de domnul ce oferea comentariile, pentru că avea un nume ciudat, Constantin stihi-Boss. Îşi făcea treaba bine şi cred că mulţi timişoreni au de ce să-i fie recunoscători. Încet-încet, m-a cucerit. am început să frecventez filarmonica şi fără să fiu obligat. mi se părea că edy şedea lângă mine în sală şi zâmbea aprobator. la filarmonică am învăţat să stau cuminte pe fund, să ascult şi să aştept. muzica cla-sică, ca şi jazzul, te recompensează cu întârziere, indirect, dar, cred, cu impact de durată.

Liceanul adolescenţa nu a însemnat numai prima mare ruptură de

părinţi, dar şi de primii prieteni. strada începea să ocupe un loc

27

mai puţin important în viaţa mea. Îmi lărgeam teritoriul. Cole-gii de liceu deveneau varianta. Cu ei și cu prieteni din străzile învecinate mergeam la dans, în vizite sau la film. sub influenţa lor, mă desprindeam de universul proletar. mă atrăgeau lucrurile mai complicate. mergeam la filarmonică, citeam, mă interesau fil- mele de artă, tinerii furioşi (englezi) şi mai târziu italienii, fellini, antonioni, Pasolini. Tot de la aceşti noi prieteni am învăţat şi ce e recomandabil să citeşti. autorii în vogă ai perioadei post-stali-niste nu erau ruşi. dostoievski era, bineînțeles, intangibil, dar se vehiculau nume noi. se vorbea despre generația beat, autenticitate şi se citea salinger; se discuta despre absurd şi se citea Kafka; ne interogam despre scopul vieţii şi sinucidere şi citeam Camus. am încercat până şi filozofie, dar nu s-a lipit.

desigur, la film mergeam de când mă ştiam. Nu m-au dus însă părinţii şi nu îmi amintesc de primul bilet cumpărat, ci de descinderi cu prietenii, curioși să aflăm cum se distrează cei mari. mergeam peste tot, la sală, la grădină, la filme de război sau la melodrame. Nu existau restricţii de vârstă şi nu se considera că există ceva pe ecran ce ar putea traumatiza psihologic un copil. singurul lucru pe care copilul nu-l suportă e plictiseala. Vedeam multe filme indiene, Vagabondul, Micul lustragiu, Articolul 420. erau de mare succes. se bocea pe rupte şi toată lumea le fredona refrenele, „avaramu, avaramu”.

desigur, mergeam şi la multe filme sovietice. Copii fiind, nu sesizam propaganda. Ne plăceau filmele de război. ruşii erau șmecheri, nemţii proşti, uşor de păcălit; luau mereu bătaie. sala ţipa în extaz când ruşii cucereau reduta, de parcă bătălia se pe-trecea aievea. se aplauda şi se chiuia, deşi nouă ne mai plăceau şi nemţii, căci păreau mai bine dotaţi tehnic. filmele erau precedate de jurnale de 20 de minute, în care gheorghiu-dej ne reasigura de nezdruncinata prietenie româno-sovietică, şi de documentare despre muncitori şi ţărani depăşindu-şi de cinci sute de ori norma. lumea moţăia, cum moţăie acum la reclame. Noi ne fugăream prin sală sau, şmecheri, intram numai după terminarea jurnale-

28

lor. eram copii; nu puteam fi traşi la răspundere pentru că nu ne interesa politica. mulţi din generaţia mea şi-au păstrat această atitudine faţă de politică până în 1989.

de când mă ştiu, în jurul meu nu s-a vorbit niciodată des-pre ruşi ca despre nişte eliberatori. e o ironie a istoriei, deoarece atât de mulţi soldaţi sovietici au fost sacrificaţi pe front, o ironie care se repetă şi astăzi în diversele războaie de „eliberare” duse pe glob. În familie, pe stradă, ruşii erau priviţi ca adevăraţii duşmani ai româniei. Constituiau hoardele estice, primitive, îmbătate cu vodcă. ai mei povesteau despre ororile războiului, despre bom-bardamentele aliate asupra oradiei, de panica iscată de sunetele sirenelor.

inclusiv mama a trecut printr-o experienţă dură cu soldaţii sovietici, o experienţă prin care, cu consecinţe mult mai nefaste, au trecut foarte multe alte femei, mai ales în ungaria şi în germania, spre sfârşitul războiului. doar că mama a scăpat ca prin minune de la a fi violată de soldatul rus. eu, care încă nu eram pe lume, am contribuit la salvarea ei. mama era însărcinată cu mine în luna a opta. Norocul ei a fost că a intervenit un ofiţer, căruia, văzându-i burta, i s-a făcut milă de ea. Şocul însă i-a pornit contracţiile. a doua zi, în ajunul Crăciunului, m-am născut, adus mai repede pe lume de un neîmplinit act de barbarie.

antipatia faţă de ruşi nu înseamnă că familia mea nutrea simpatii ascunse faţă de nemţi sau faţă de regimurile lui Horthy şi antonescu. Părinţii mei au trăit sub ambii, căci oradea a fost, pentru o vreme, anexată ungariei. Tatăl meu era susţinător al co-muniştilor; a devenit membru de partid din convingere, convinge-re care i s-a mai domolit cu anii. Îmi amintesc de o poveste de-a sa – probabil pentru că ne-a relatat-o pe un ton revoltat – despre un act de violenţă antisemită căruia i-a fost martor. astfel de poveşti i-au făcut pe mulţi să devină comunişti. era concentrat în mol- dova. sub ochii săi, câţiva legionari au aruncat un om din tren numai pentru că era îmbrăcat ca un evreu ortodox. Nici măcar nu

29

l-au întrebat cum îl cheamă; l-au prins de mâini şi de picioare, şi, un-doi-trei, l-au zvârlit din mers.

Cu prietenii pe centru

Când am devenit licean, ionel, mentorul meu de golăneala, a fost luat la steaua, la Bucureşti. Noii mei prieteni de cartier au devenit iani gaita, Nelu Perciun, doru Tulcan şi, din lahovari, mike şi Tibi ladner. Prietenii mei de liceu erau ion Bălan, radu, zis raţă, Bălănescu, şi Jean Triponescu. Cu ei mergeam nu numai la evenimente „culturale”, ci ne plimbam pe Corso. Pe atunci, prin centru trecea tramvaiul şi creşteau copaci. adevăratul Corso era numai partea nordică a pieţei, cea cu restaurantul lloyd. se nu-mea pe ungureşte loydsor. Partea cealaltă, cea cu actualul cinema Timiş, avea o altă denumire, surogat.

În anii cincizeci, deşi trăiam în stalinism, oamenii nu-şi as-cundeau obiceiurile burgheze austro-ungare. ieşeau la plimbare cu pălărie, costum şi baston. femeile se îmbrăcau şi ele surprinzător de elegant. Bărbaţii fumau pipe şi se salutau scoţându-şi pălăria unul în faţa celuilalt. dacă erai adult şi ieşeai la plimbare fără să fii bine îmbrăcat, lumea se uita chiorâş la tine. Noi, deşi n-aveam bastoane, eram, cred, toleraţi pentru că eram între maturitate şi copilărie. „lumea bună” a oraşului era formată, în majoritate, din minorităţi, evrei, germani, unguri, o elită care, cu timpul, a dispă-rut, fiecare plecând în străinătate, pe unde a putut. ei erau clienţii filarmonicii şi ai operei, ai anticariatelor şi ai teatrelor. În localurile de pe acea parte a străzii, se cânta ades operetă, lehár și strauss, şi se dansa vals şi tango.

Pe partea „surogat” a centrului, separată de cealaltă de liniile de tramvai, se plimbau cei cu mai puţină stare, meseriaşi, ţărani şi servitoare. Cu toate că eram în plin stalinism, existau încă ser-vitoare. dacă erai mai bine situat, era normal să ai o femeie care să-ţi facă curăţenie în casă. se aduceau, spre exemplu, femei din

30

secuime. Purtau fuste mari, verzi, cu jupoane şi baticuri și erau cunoscute ca fiind cinstite şi foarte harnice. aveau liber joi şi du-minică seara şi se strângeau la dans la Clubul Tehnolemn, motiv pentru care acolo se încingeau câteodată adevărate bătăi secuieşti cu cuţite. de fapt, în acele vremuri, bătăile la club erau destul de frecvente, tot aşa cum erau şi confruntările dintre diverse găşti de cartier. dacă erai tânăr şi te pierdeai printr-unul din aceste cartiere, riscai să fii luat la întrebări. asta, cred, era o moştenire a războiului, violenţa sa continuându-se în activităţile acestora.

găştile aveau personaje pitoreşti. din gaşca lahovari, pe care am putut-o observa mai atent, pentru că drumurile mele treceau prin teritoriul lor, era unul care şi-a pierdut mâna jucân-du-se cu o grenadă. avea o proteză metalică, care, se zicea, izbea ca o măciucă. Ăsta m-a atacat şi pe mine, dar nu am aşteptat să simt măciuca, ci mi-am smuls cămaşa (din mâna lui bună) şi am întins-o. mai era altul, zis Hokas-ady-öt-banyt (dă cinci bani!), care te oprea și îți cerea taxa. dacă nu cotizai, o luai pe cocoaşă, dacă o achitai, poate scăpai. Poliţia părea inexistentă. străzile car-tierelor erau controlate de aceşti golani, iar confruntările lor se transformau câteodată în adevărate bătălii.

În ciuda burghezilor cu pălării, a servitoarelor, a găştilor sau a vieţii de noapte, Timişoara nu reprezenta o enclavă vestică a româniei staliniste. Şi pe malurile Begăi se cinstea uniunea so-vietică, i se învăţa geografia şi i se slăveau liderii. auzeam mereu poveşti despre unul sau altul care fuseseră arestaţi. acordeonul din curtea de peste drum ne reamintea de acest lucru. Prach scrisese nişte slogane anticomuniste cu creta pe trotuar şi petrecuse 18 ani în puşcărie.

oamenii se salutau pe Corso scoţându-şi pălăriile, dar se şi mărşăluia de 1 mai şi se jura pe planul cincinal. Politicul în- semna defilările de Ziua eliberării, lozincile pro-stalin, dar şi nopţile lungi petrecute lângă radio în 19��, urmărind ştirile din Budapesta răzvrătită. ascultam cu mama cum imre Nagy de-

31

clara ungaria liberă şi ne închipuiam cum ar fi să avem şi noi parte de eliberare. mai apoi, când sovieticii au invadat ungaria, radioul difuza sos-uri. ungurii le cereau americanilor să inter- vină. În Timişoara s-au organizat marşuri de solidaritate. răs-punsul la aceste gesturi de solidaritate aveau să vină din partea ungurilor în 1989.

Politizarea vieţii însemna şi că luni, la şcoală, cântam la pri-ma oră Internaţionala, iar sâmbăta (căci pe atunci se făcea şcoală şi sâmbăta) se cânta imnul ţării, „Te slăvim românie pământ pă-rintesc”. Cândva, în cursul săptămânii, cântam şi imnul sovietic. orele de rusă erau obligatorii și ne serveau comunicării cu soldații ruși. Îmi amintesc că ne-am urcat odată, copii fiind, pe blindatele lor. uneori primeam ciocolată; alteori, o stea roşie. asta le şi ce-ream, davai zvezda – dă-mi o stea, şi, davai karandaş – dă-mi un creion. Nu era stare de război, dar îmi amintesc că umblam cu cerşitul pe la ei, chiar în zona centrală, unde acum se află Parcul Botanic.

revolta mea împotriva puterii şi a vremurilor staliniste s-a manifestat în predilecţia cu care am făcut tot ce am putut să mă occidentalizez. muzica juca un rol important în acest proiect. a copia pe Beatles sau alte formaţii din Vest constituia un act de nesubordonare cu un ricoșeu politic. la început am ascultat mu-zică la radio; prin muzica Vestului însă am ajuns la opiniile sale politice, care ne parveneau prin BBC şi europa liberă.

33

C a p i t o l u l i iThe Shadows

la începutul anilor ’�0 erau încă în floare rock’n roll-ul şi elvis. dar un ascultător avid al radioului (în special al celui inter-naţional) putea să sesizeze şi semnele apariţiei unui nou fenomen. Puteai distinge noi sonorităţi, o nouă atitudine şi impunerea unui nou instrument, chitara. lua naştere fenomenul beat.

mă număram şi eu printre acei dedicaţi consumatori ai programelor muzicale radio interesaţi de acest nou stil. de în-ţeles însă nu i-am înţeles întru totul noutatea decât în sala de ci-nema. Pentru mine, care nu scăpam niciun film, acest eveniment revelator a fost vizionarea filmului Tinerii (The Young ones) în 19�1.

Privit azi, filmul în sine nu reprezintă cine ştie ce realizare cinematografică. era o variantă englezească de musical elvis, cu Cliff richard în rolul de june prim. desigur, Cliff richard avea farmecul său – mai ales la adolescente. dar, pentru mine, ceea ce conta nu era el. altceva îmi atrăgea mie şi congenerilor mei aten-ţia – nu solistul, ci instrumentiştii din jurul său, precum şi faptul că pe scenă aceşti instrumentişti nici nu mai stăteau chiar atât de în spate.

Cântau sub numele de The shadows. Îi auzisem la ra-dio, îmi plăcuseră la nebunie, dar numai văzându-i, am înţe-les cu adevărat fenomenul pe care îl reprezentau. Ceea ce in-tuisem ascultând se releva acum cu claritate prin intermediul văzului, şi anume faptul că trei chitare şi o baterie erau îndea- juns să facă muzică fără niciun fel de altă susţinere instrumen- tală.

34

Era de neînchipuit

sigur, azi pare banal; există chiar trupe care apar pe scenă în formulă de trio, cu numai două chitare (şi tobă). dar pentru începutul anilor ’�0, asta însemna revoluţie. filmul, vizualul, te mai ajuta să înţelegi ceea ce radioul numai sugera. această nouă formulă instrumentală şi această nouă prezenţă scenică creau un nou public, publicul beat, pe care astăzi îl vedem manifestându-se în înregistrările concertelor Beatles.

Înainte de a deveni muzician, am fost şi eu un membru al acestui public, care, în cazul româniei, s-a creat acolo, în sala de cinematograf, imitându-l pe cel de concert. mi se face şi acum piele de găină amintindu-mi de acele seri la cinema. era delir la grădina de vară din lahovari. se ţipa, se aplauda. mă hipnotiza mişcarea de scenă a celor de la shadows, felul în care îşi purtau hainele, părul; modul lor de a vorbi. Toate anticipau nonconfor-mismul, revolta anilor ’�0, de la Beatles până la The doors.

dar tot muzica constituia elementul cheie, pe care însă aveam să o ascult altfel după vizionarea filmului. mie, care um-blam la clubul Bumbacul, mi se părea incredibil că se poate cânta fără niciun instrument de suflat. Numai chitare – solo, armonie, bass – şi tobe. atât. Chitara n-avea nevoie de susţinere; devenise un instrument complex, atât ritmic, armonic, cât şi solistic.

mă intrigau efectele de chitară ale celor de la shadows. le ştiam pe de rost, fiecare inflexiune a acelor fender, alterate prin reverberaţie şi ecouri. intram în stare de agitaţie când, la radio Belgrad sau Novi sad, se dădea superhitul Apaşii. sunetul era deosebit. o afirm cu mintea şi cu urechea de acum, care a ascultat multe între timp. shadows nu şi-au pierdut actualitatea. Cântau în forţă, electric, cu virtuozitate, iar muzica lor transmitea intran-sigenţă tinerească. era muzica generaţiei de după război, care ex-prima, cum s-a şi dovedit în ’�8, o ruptură radicală de cei de dina-intea noastră, de cei care au făcut războiul.

3�

această inoculare cu virusul shadows mi-a marcat întreaga carieră muzicală. mama mi-a observat fixaţia. Îmi petreceam din ce în ce mai multă vreme în faţa radioului. generaţia ei aşteptase să vină americanii. eu îi aşteptam numai pe apaşi. mama mi-a făcut atunci o mare surpriză. Plecată fiind, cu serviciul, într-o excursie în Polonia, s-a dat peste cap şi s-a întors cu un single, format carte poştală, care conţinea două şlagăre shadows, unul dintre ele fiind Apaşii. Poate i se făcuse milă de mine, văzându-mă cum aşteptam, uneori cu orele, difuzarea melodiei favorite. Poate l-a cumpărat pentru că presimţea că voi face carieră muzicală. oricum, punct ochit, punct lovit. l-am ascultat până s-a tocit.

Tinerii s-a bucurat de mare succes în românia, ca peste tot în lume. după cum se poate deduce din titlu, umpleau cinema-tografele cei de vârsta mea. am văzut filmul de zece ori, şi sunt convins că mulţi alţii au făcut la fel. era înghesuială în sală, bile-tele greu de procurat. am stat în picioare, am intrat pe blat, iar la grădină, am sărit şi gardul. dacă aş fi avut o chitară, m-aş fi apucat pe loc să învăţ să cânt la ea şi n-aş mai fi lăsat-o din mână.

din păcate, îmi lipseau banii de chitară. În schimb, am făcut rost de nişte beţe de tobă, cărora le-am pus la vârf un ghemotoc de pâslă. Percuţia nu necesita nicio investiţie. Nu e o coincidenţă faptul că samba braziliană e muzica săracului. Băteam în scaunele de la sufragerie şi în tot felul de alte obiecte. Şi nu băteam numai ca să treacă vremea. Băteam Apaşii, încercam să învăţ ritmurile noii muzici, să le adaptez condiţiilor mele materiale şi să le fac să sune cât mai bine.

fără să ştiu, deci, repetam. Şi, pentru că aveam mulţi prie-teni, se găsea mereu şi cineva care să mă asculte. Primele mele „recitaluri” de percuţionist solo, pentru un public mai mare de-cât sora mea sau trei amici, au avut loc în faţa colegilor de clasă. În pauză, mă aşezam la catedră şi, cu mănuşi îmblănite, dădeam un mic concert. fredonam şi ţineam ritmul cu acribie. Colegii se strângeau în jurul meu ca în jurul radioului. Cântam împreună, iar ei mai şi dansau.

3�

foloseam mănuşile nu ca să-mi protejez palmele, ci ca să obţin tonuri diferite. Ca să diferenţiez toba mică de cea mare sau tam-tam-ul de bongos, loveam diferite locuri ale catedrei. repro-duceam şlagăre, uneori mai improvizam. Cum venea pauza, colegii strigau, „Hai, Kamo, bagă!” mă conformam. eram centrul atenţiei şi îi puteam amuza. Câştigam experienţă, lucru care avea să-mi fie de folos mai târziu, când, aproape spontan, am schimbat locul de la catedră cu scena, cântând cu trupa liceului, adică cu Zirener.

Prima trupă

desigur, era altceva să baţi cu o trupă. Nu mai eram de unul singur, ci parte dintr-un colectiv. unele acrobaţii pe care le făceam la catedră nu se puteau repeta aici. dar învăţam altceva, ce se mula pe ceea ce îmi însuşisem pe stradă, spiritul de trupă. Cu formaţia liceului am învăţat disciplina muncii în colectiv, să ţin ritmul, să nu gândesc individualist şi să nu mă plictisesc.

În această perioadă, liceul a înfiinţat şi o brigadă de agitaţie a cărei orchestră aveam să devenim. o brigadă cu orchestră era o combinaţie atipică. Brigada nu cânta, ci punea în scenă scheciuri care înfierau moravuri burgheze şi abateri de la conduita celor ce construiesc o lume nouă. Noi, cu sau fără voie, am îmbogăţit genul şi l-am transformat într-un spectacol de revistă. Ca atare, în spectacol a fost inclusă şi o orchestră, adică noi, trupa lui Zirener. Pe muzica noastră cu priză la public se dansa, iar dansatoarele, care aveau şi mai mare succes la spectatori, purtau numai o fustiţă scurtă.

am luat-o mai încet cu denunţarea burghezilor şi ne-am concentrat pe ideea de spectacol. desigur, tot mai „luam atitu-dine”, spre exemplu, în chestiuni – infantile, dar impuse – legate de disciplina şcolară. Îl mai denunţam pe unul că n-are număr matricol sau pe altul că şi-a murdărit chipiul. Părţile principale ale

37

show-ului însă deveniseră muzica şi dansul. acompaniam solişti care cântau şlagăre nemţeşti sau italiene, şi, cred, în premieră, am cântat şi o piesă din filmul Tinerii.

am cântat cu nemţii mai bine de un an, tot numai pe toba de pionier, deci cu mijloace artistice limitate. În ultimul an de liceu (adică în clasa a unsprezecea), brigada a câştigat faza orăşenească de concurs şi urma să participăm la faza pe ţară, la Bucureşti. Îna-inte de a pleca, în orchestră a apărut o figură nouă. era un coleg mai tânăr cu vreo doi ani, elev la liceul de arte Plastice şi muzică, şi făcea armonie cu o chitară rece. se numea Nicu Covaci. Pre- zenţa lui s-a simţit imediat şi s-a trecut cu vederea că aveam în echipă un împrumut de la un alt liceu.

În ciuda acestei infuzii de talent, nu am câştigat faza pe ţară. motivele juriului erau însă prilej de mândrie. Ne-au depunctat pentru că dansul fetelor era prea provocator, iar repertoriul nostru muzical prea „cosmopolit”. de astfel de depunctări voi mai avea parte pe parcursul carierei mele muzicale. Şi asta pentru că le ofe-ream tinerilor ceea ce îşi doreau să vadă şi să asculte.

În anii ’�0, tinerii erau însetaţi de cultură „provocatoare şi cosmopolită”. o gustau cu mai mare plăcere şi pentru că regimul luase prosteasca decizie să-i izoleze de congenerii lor din europa. În asta, cred, a constat principalul mesaj de protest al muzicii rock în lagărul socialist. Constituia expresia unor tineri care se simţeau cetăţeni ai lumii (sau măcar ai europei) şi care voiau să fie conec-taţi la această lume.

Se porneşte ceva Nicu şi cu mine ne-am împrietenit, poate şi pentru că pasi-

unea noastră pentru şlagărul nemţesc era limitată. am continuat să cântăm cu Zirener, dar, în paralel, am început să căutăm fani shadows și să pornim o formaţie a noastră într-un cadru neinsti-

38

tuţionalizat. l-am găsit pe Claudiu rotaru, care avea chitară elec-trică şi ştia solourile chitaristului de la shadows. Cu alte cuvinte, am dat de omul ideal.

am început să ne întâlnim la Claudiu sau la Nicu acasă. Ceea ce făceam aproape că se putea numi repetiţie. spun „aproa-pe” deoarece ne întâlneam în primul rând pentru că ne bucuram să fim împreună şi să ascultăm sau să vorbim despre muzică (şi nu numai). Perfecţionarea se afla încă pe locul doi.

Într-o zi, la una din aceste întâlniri, a apărut şi mony (flo-rin) Bordeianu, şi el elev al liceului german. mony ştia engleză, ceea ce îl recomanda pentru postul de vocalist – asta pe lângă faptul că avea genă de histrion. mony mai avea însă o virtute: avea acces la informaţie din Vest. avea o bunică în america. fără această bunică, Phoenix, poate, nici n-ar fi existat... sau, dacă ar fi existat, ar fi sunat altfel.

mony a intrat imediat în horă şi cred că toţi simţeam că se încheagă ceva. Însă ne lipsea basistul. s-a sugerat să preiau eu rolul. Nu mi-a displăcut ideea. mony a primit toba mea de pionier şi mi-a dat chitara lui. Chitară bas n-aveam, aşa că ţineam linia de bas pe corzile groase ale gibson-ului lui mony, obiect primit tot de la bunica americană.

mony bătea şi răcnea din spatele tobei. eu habar n-aveam de note. Cântam după ureche, imitând cu stoicism ce auzeam la radio. Nici acum întâlnirile noastre nu se puteau numi repe-tiţii. Cântatul era o activitate printre multe altele făcute împre-ună. mergeam la cinema, la ştrandul usoda şi mai şi cântam. usoda se afla pe primul loc. aveam succes de public acolo, înainte de cel cu trupa. fiind buni înotători, jucam, cu virtuozitate se pare, prinsa prin apă şi lumea căsca gura la noi.

Cu vremea, însă, ne-am luat pasiunea pentru muzică mai în serios. Voiam mai mult, să ieşim în public, să gustăm succesul. Trecusem, tehnic vorbind, de o anume fază de lălăială caracteris-tică începătorilor. Piesele prindeau contur, închegasem o brumă

39

de repertoriu şi mai apărea câte cineva la repetiţii care ne spunea că-i musai să cântăm cu public, că sună bine. Întrebarea era unde şi cum.

una din problemele pe care trebuia să le rezolvăm era am-plificarea. acasă la Claudiu se cânta la rece, sau, în cel mai bun caz, cu o chitară legată la radio, care când mergea, când te lăsa baltă. Ne trebuiau staţii. dar de unde? Cum nu eram afiliaţi unei instituţii, trebuia să ni le procurăm singuri. de cumpărat însă nu se puteau cumpăra, şi chiar dacă s-ar fi putut cumpăra, nu am fi avut lovelele necesare. Ne-au salvat talentele electronice locale, care ne-au încropit primele amplificatoare. acestea foloseau di-fuzoare de cinematograf ambulant, utilizate la proiecţia de filme la sate. staţiile erau nişte cutii mici, cu lămpi. Pârâiau şi amuţeau când ţi-era lumea mai dragă. dar pentru nivelul nostru de atunci erau suportabile, asta ca să nu zic că poate ne şi avantajau, mas-când unele insuficienţe tehnice ale instrumentiștilor.

Primele ieşiri, majoritatea aranjate prin prieteni, le-am făcut în licee. eram într-o fază în care am fi plătit noi publi-cul să ne asculte. liceenii era generoşi. le cântam ce voiau să audă, iar ei se dovedeau dispuşi să închidă un ochi la calitate. Ne dădeam silinţa şi cred că, în acele prime spectacole, punctul nostru forte era, pe lângă noutate şi nonconformism, entuziasmul. Când se vorbeşte azi despre Phoenix, se face referire în special la mu-zică, la Hei, tramvai, Canarul etc. sigur, melodiile erau drăguţe, dar marfa principală, pe care o vindeam noi, nu era muzica, ci nonconformismul. muzica era doar un vehicul, fără îndoială de calitate, dar tot numai un intermediar, un element de legătură cu un stil de viaţă refuzat generaţiei mele. și ce loc mai potrivit să cultivi o altă atitudine faţă de viaţă decât într-un liceu!

Trecuseră deja vreo câţiva ani de la vizionarea Tinerilor. urmaşii lui shadows urcaseră pe scenă, iar muzica şi stilul de viaţă beat erau în plină ascensiune. apăruseră The Beatles şi The rolling stones. Primele noastre cântări au fost la loga şi la

40

liceul de muzică, şi, culmea, am avut succes. știam câteva pie-se cap-coadă, dar cam atât. Nu numai că am scăpat nehuiduiţi, dar lumea a dansat, a aplaudat şi ni s-a cerut un bis. Încă nu ur-caserăm propriu-zis pe-o scenă. Ne instalam sculele în faţa scenei sau într-un colţ al sălii. simţeam, poate, că încă nu ne-a venit vremea.

aceste prime mici succese ne-au încurajat să continuăm. Curând am devenit o trupă „vocal-instrumentală”. mony s-a lăsat de tobe şi a rămas solist. l-a înlocuit Pilu ștefanovici, care avea o oarecare experienţă în cluburi, unde bătuse la tobe cu vechea ge-neraţie. odată ce mony a devenit full solist, am adoptat modelul Beatles. mai întâi ca look, mai târziu ca stil muzical, şi am lăsat-o mai moale cu Shadows. N-aveam pretenţia să fim originali. din punctul acesta de vedere ne asemănam cu celelalte orchestre ce cântau în cluburile de dans din Timișoara. Ceea ce însă ne de-osebea era prezenţa scenică şi, mai ales, repertoriul. Nu cântam rumbe, nu cântam Celentano. rolul nostru era de a face o legă-tură între Timişoara şi europa vestică, iar asta, la vremea aceea, era un gest eroic. umpleam un gol creat de o decizie, eu zic gre- şită, a comuniştilor, de a izola tineretul de influenţele „decadente” ale capitalismului. Nu aveam nici partituri, nu aveam nici scule şi nici susţinere din partea puterii, dar am avut un pic de noroc. la mijlocul anilor ’�0, cu precauţie şi nu pentru o lungă perioadă de timp, românia se deschidea către Vest. regimul se arăta mai tolerant la „decadenţă”.

Cum apărea ceva nou la radio, cum copiam: The Kinks, The Birds, The rolling stones, easybeats etc. Publicul ne era recunos-cător, pentru că altfel nu ar fi putut să audă aceste piese live, la vo-lum, şi să danseze cu prietenii pe ele. la început, mony cânta fără microfon, aşa că trebuia să urle, ceea ce probabil i-a făcut bine, căci i-a antrenat corzile vocale. Treptat, l-am amplificat şi pe el, graţie firmei Tesla, care a pus pe piaţă primele microfoane. Cu plusul de waţi, ne-a crescut şi popularitatea, iar odată cu popularitatea,

41

ne-au crescut şi ambiţiile. Terminam liceul, intram nu numai într-o nouă etapă a vieţii, ci şi a carierei muzicale.

Sfinţii

majoritatea am intrat la facultate; ca atare, ne-am căutat un alt public, pe cel studenţesc. acesta avea urechea mai educată şi era mai la curent cu ce se întâmpla pe afară. Tot în perioada aceasta, prin anii 19��-19��, ne-am găsit şi un nume, sfinţii. Nu era o alegere inspirată, dar cred că exprima, ironic, simpatia noas-tră pentru cultura pop occidentală. Televiziunea română difuza un serial la modă atunci, intitulat Sfântul, avându-l în rolul principal pe roger moore, interpretul primului James Bond. serialul nu avea nimic religios, sfântul fiind numele eroului, un detectiv par-ticular care-și rezolva cazurile cu intuiţie miraculoasă.

În primele faze repetam din memorie. unul dintre noi intra pe uşă şi zicea, „Băi, să vezi ce piesă mişto am auzit la unguri! Nu mai ştiu cum îi zice, dar sună cam aşa şi foloseşte acordurile as-tea.” atunci, altul zicea, „aha, o ştiu şi eu! Îi zice aşa, şi are ritmul ăsta.” apoi, unul punea mâna pe chitară şi încerca să bunghească melodia de obicei simplă. altul încerca linia armonică, nici ea prea complicată. săream şi eu cu basul în horă şi o lălăiam aşa o vreme, până ce ne plictiseam. În zilele următoare, pândeam piesa la radio şi, dacă se dădea, o ascultam cu atenţie ca să ni se întipărească în memorie. Când ne întâlneam din nou, lucram la ea, apoi iar o pândeam la radio, iar o repetam, până când începea să sune cum trebuie. Nu se punea problema partiturilor. Totul se făcea după ureche.

stilul acesta improvizat de preluat piese s-a schimbat când Claudiu și-a procurat un magnetofon. Noile condiţii tehnice ne permiteau să fim mai eficienţi. Puteam înregistra, puteam asculta şi verifica diversele linii instrumentale la infinit, până când fiecare

42

îşi ştia partea cum trebuie. Norocul nostru era că ne plăcea la toţi acelaşi lucru; melodiile şi stilul se alegeau cu acordul tuturor.

ideea de compoziţie a apărut mai târziu, prin ’�7. Până atunci, idealul era să redăm piesa cât mai aproape de original. Conta că eram în stare să reproducem un anumit sound şi publi-cul ne aprecia pentru asta. Nu ne puneam probleme de copyright sau de originalitate artistică. Nici nu consideram că interpretam o partitură ca în muzica clasică, că-i imprimam ceva personal, cum ar face o orchestră simfonică sau un solist. N-aveam nici douăzeci de ani, iar idealul nostru estetic era să sunăm bine. atât. dar să ai sound şi aspect beat în condiţiile tehnice ale anilor ’�0 cerea inventivitate.

Cu compoziţiile, Phoenix a rămas, cum se zice, în istorie, deşi cred că, în anii ’�0, publicul se bucura mai mult dacă, la bis, îi cântam I Can’t Get No Satisfaction decât Ar vrea un eschimos. eu, precum se vede din cariera mea, n-am avut mari ambiţii de compozitor, pentru că nu am prea crezut în ideea de originalitate artistică. Piesele nu se compun din nimic. Poveştile cu autorii-cre-atori sunt de la ora de română. Pe stradă, unde totul era la comun, lucrurile arătau altfel, şi dacă cineva avea monopol pe ceva, era pentru că avea pumnul mai greu.

exista însă o presiune instituţională să compui. dacă voiai să fii difuzat la radio sau la TV, trebuia să te prezinţi cu compoziţii originale – sau, mă rog, pretins originale. În plus, versurile tre- buiau să fie în româneşte. era o condiţie necesară, nu şi suficientă însă. mai existau şi alte obstacole, unele ideologice, altele de cli-că. Ca să ajungi pe post trebuia să-ţi faci cale printr-o clientelă în majoritate bucureşteană: compozitori specializaţi în „muzică uşoară”, precum Vasile Veselovski, radu șerban şi Camelia dăs-călescu şi soliştii aferenţi, Trio grigoriu, doina Badea, Constantin drăghici, gigi marga şi sergiu Cioiu. aceştia dominau radioul şi televiziunea şi ne asasinau cu o muzică ale cărei armonii cuminţi nu exprimau nimic din energia generaţiei noastre, ba din contră, inventau o tinereţe naiv-imbecilă, mai ideologică decât cea propa-

43

gată de realismul socialist, care măcar n-ascundea faptul că făcea propagandă.

Gustul (şi preţul) succesului majoritatea membrilor Phoenix erau autodidacţi. unicul

care avea o brumă de pregătire era Nicu (luase ore de chitară). Trăgând cu ochiul la alţii, am învăţat un pic de armonie de chita-ră, ce-i acord major, ce-i o gamă minoră, anumite tonalităţi, nişte relative. În cazul meu, am prins multe şi de la Zirener. știam că un acord include anumite note și că acestea trebuie cântate într-o anume formulă ritmică cu care eram familiarizat ca toboşar.

Cu sfinţii, colaborarea era elementul cheie. Ne ascultam, ne respectam părerile, învăţam unii de la alţii. era un mediu demo-cratic şi eram generoşi unii cu alţii. mony mi-a dat chitara lui spre folosinţă, magnetofonul lui Claudiu devenise proprietatea tutu-ror, iar Nicu ne arăta ce a învăţat la ore. după un an-doi, mi-am cumpărat o chitară bas, un framus, adus tot de ruda cuiva din germania.

Îmi plăcea basul, îmi plăcea cum sună şi îmi plăcea rolul de basist. Nu era un instrument solo, autosuficient ca, să zicem, pia-nul. Nu cânta melodia; o susţinea numai. era deci un instrument subordonat cauzei, cauza fiind ca piesa să iasă bine, ca trupa să dea tot ce are mai bun. Basul şi toba, groove-ul, sunt ca fundaţia unei case, susţin celelalte nivele. mie, viitorul inginer constructor, îmi plăcea să-mi imaginez trupa, gaşca, în acest fel; iar pe mine, ca om care îi ajută pe alţii.

mony era cel mai cool dintre noi. Bunica din america îi tri-mitea discuri, haine, reviste. Citea Bravo, unde se publicau topu-rile muzicale, se prezentau concerte, ultimele discuri şi, desigur, se bârfeau vedetele. Nu exista număr care să nu includă o poză cu mick Jagger. mony se posta în faţa oglinzii ținând în mână re-vista şi îi imita ţinuta şi grimasele. Videoclipul nu fusese inventat

44

încă, aşa că mony încerca să-i deducă și mişcarea scenică din foto- grafii. și poate că e bine că nu exista încă videoclipul, căci copia nu putea fi decât incompletă, rămânându-i spaţiu de exprimare şi lui mony.

mony îşi lăţea buzele ca Jagger, îi reproducea obrăznicia, lascivitatea, menite să ironizeze normele de decenţă şi politeţe ale vremii. Chiar şi pe mine mă incomoda câteodată. Poate eram mai pudic, crescut mai la respect de mama. mie îmi plăceau mai mult The animals, care, în ciuda numelui, erau mai puţin provocatori.

Înţelegeam însă de ce ceea ce făcea mony era important, poate chiar mai bine decât el însuşi. Căci, să nu uităm, eram ado-lescenţi, optam din instinct și din poftă de viaţă pentru o anume muzică şi un anume stil. N-aveam program politic. Ceea ce nu însemna însă că beat-ul n-avea politica sa; ci doar că o făcea altfel. orice deviaţie de la linia culturală oficială era, într-un fel sau altul, politică şi, zic eu, politică autentică. gesturile cu adevărat politice, cu adevărat radicale sunt cele nepremeditate, cele strict vitale, năs-cute nu din idei, opinii, vise, ci din pasiunea pură de a trăi deplin, intens, autentic.

sigur, se poate specula că rockul şi fronda pe care acesta o cultiva nu reprezentau la rândul lor decât nişte produse comercia-lizate unei generaţii tinere, sătulă de cravată şi costum, în căutarea unei noi identităţi. Şi sunt de acord că există un dram de adevăr în această teorie, dar nu întru totul. revoltele studenţeşti din 19�8, ale căror imnuri erau cântece de Beatles și stones, dovedesc că exista mai mult.

mony, deci, devenea un Jagger de Timişoara; dar nu o clonă, ci o variantă, şi una nu lipsită de originalitate, de culoare locală, de talent. Şi cu cât trecea vremea, cu atât mony devenea mai îndrăz-neţ, mai boem, până când, tot ca Jagger, dar cu o altă semnificaţie în contextul revoluţiei socialiste, a început să se şi dezbrace pe scenă. desigur, această frondă ne crea probleme cu autorităţile, care pe mine mă îngrijorau. Îl certam, dar parte din mine îi dădea dreptate. dacă nu am fi avut probleme cu autorităţile, am fi ajuns

4�

celebri? Poate dacă autorităţile ne-ar fi lăsat în pace să ne facem damblalele, am fi rămas o formaţie ca oricare alta.

soundul sfinţii a primit un puternic avânt – atât la propriu cât şi la figurat – datorită unui colet din sua sosit pe adresa lui mony. Coletul, mare cât un frigider, conţinea un amplificator de de putere. aici rolul bunicii din america a fost crucial. la acest amplificator, încă cu lămpi, care era menit să servească numai un instrument, s-a legat toată trupa: două chitare, bas şi voce. e lesne de înţeles că astăzi până şi o formaţie de liceu beneficiază de o dotare mai bună şi nu mixează totul într-o singură măgăoaie. Pe vremea aceea însă, sound-ul nostru, chiar şi aşa amestecat, făcea senzaţie. era mai vioi ca tot ce bubuia prin cluburile de dans din Timişoara, şi, risc să afirm, chiar şi din românia.

am primit amplificatorul în 19�8, când se ştia deja de noi. aveam mulţi admiratori și mulţi prieteni care ne ajutau cu or-ganizarea. amplificatorul, care era greu ca naiba, era purtat cu veneraţie de echipa tehnică dintr-o parte în alta a oraşului, de parcă conţinea moaşte sfinte. era bătaie între fani cine să-l care. Şi pe unde n-a fost cărat! am în memorie o imagine de comedie absurdă – un cortegiu purtându-l pe brațe de la Piața maria până la abator. dar l-am urcat şi pe tramvai, pe capota maşinii, şi l-am transportat, nu o dată, cu sania.

mony, destinatarul coletului, a fost cel care a avut cel mai mult de câştigat de pe urma amplificatorului. din mai multe mo-tive. am în minte o altă imagine hazlie, cu mony ţipând versu-rile unui cântec Beatles din spatele tobelor (noroc că îl mai ajuta Nicu; eu nu cântam vocal pe vremea aceea). s-ar putea ca imagi-nea aceasta să provină chiar din perioada în care îi improvizasem şi lui o brumă de amplificare, care însă era insuficientă. Probabil că publicul licean auzea ceva, dar nu mult. Pentru unii soliști, care nu prea ştiau engleză, o amplificare mai slabă putea constitui un avantaj, în sensul că nu era nevoie s-o nimereşti sută la sută cu cuvintele, căci tot nu se prea auzea clar ce cântai. mai gâjâiai, mai adaptai şi-ţi lăsai glasul acoperit de chitare. Pentru mony însă,

4�

care le zicea bine pe engleză, microfonul bine amplificat era un atu. mai mult, îi semnala rolul de solist vocal, îl punea în pozi-ţia de interfaţă cu publicul, de vedetă, o poziţie pe care o merita și pe care şi-a asumat-o fără efort, şi, spre beneficiul tuturor, cu îndemânare.

am fost norocoşi, am avut succes la public de la prima cân-tare. Plăceam altora pentru că ne plăceam între noi. Îi amuzam pe alţii pentru că ne amuzam pe noi, pentru că ne simţeam bine pe scenă. Nu am o explicaţie clară de ce noi am fost primii beatnici din românia, tot aşa cum nu am o explicaţie de ce revoluţia din 1989 a izbucnit în Timişoara şi nu la Cluj. Poate asocierea pe care o fac între aceste două evenimente sugerează deja o explicaţie. În orice caz, prefer să cred că stelele ne-au fost favorabile, că am profitat de conjunctură şi de anii de liberalizare a comunismului românesc. eram la vârsta adecvată, aveam combinaţia de nebunie şi golăneala necesare, eram băieţi crescuţi numai de mame, deci mai liberi, şi, îmi place să cred, eram talentaţi.

În primii ani nu am avut competiţie. eram numai noi şi sculele noastre care pârâiau. exista talent în Timişoara, dar părea că nimeni altcineva nu era interesat să încerce domeniul beat. Cei talentaţi şi educaţi erau îndrumaţi spre muzica clasică. eram con-ştienţi că facem ceva nou, dar nu şi că vom servi în curând drept modele pentru alţii. la vreo doi-trei ani după noi au apărut Cla-sicii. ironic nume, zic eu, pentru că cu toţii încercam să fim mo-derni. Printre Clasici se număra şi Pupa Hromadka, viitorul meu prieten si coleg de trupă jazz. ei erau formația numărul doi a ora-şului, după noi. Cântau foarte bine piese Bee gees sau marbles, adică mai liric. Noi eram mai obraznici şi mai stăpâni pe situaţie. ei erau mai tineri decât noi şi ne cântau câteodată în deschidere.

mai existau, tot din Timişoara, trupe precum sigma, for- mată de prietenii mei politehnişti, Tibi ladner şi Jean Triponescu. solistul lor era un grec, Paxino. un tip total excentric şi cu mare priză la fete, care e acum medic psihiatru prin germania. mem-brii sigma erau de-o generaţie cu noi, dar se profilaseră nu pe beat,

47

ci pe un fel de muzică uşoară, iar repertoriul lor includea multe piese italiene. Şi ei ne-au cântat în deschidere la clubul Cfr.

mai existau adepţii – alt nume cam neinspirat, iar mai târ-ziu au apărut Clasicii 20, Progresiv Tm şi apoi mişcarea s-a di-versificat. Tot la capitolul nume ciudate de trupe, îmi amintesc că fostul meu coleg de clasa, eus, a fondat trupa numită obsesiile globului Portocaliu.

MV

studenţi fiind, cântam la serate dansante organizate de Centrul universitar. o vreme am cântat săptămânal la cantina mV (mihai Viteazul) a Politehnicii. sigur, grosul publicului era studenţimea, dar nu numai. Venea tinerime filo-vestică de toate culorile, elevi, studenţi, chiar şi oameni cu serviciu. În sală încăpeau câteva sute de persoane, dar mereu se adunau mai multe. Când se epuizau biletele, cei rămaşi fără încercau să intre pe geam sau as-cultau şi chefuiau în faţa uşii. mă gândesc că, dacă nu ploua, poate era chiar mai confortabil acolo decât în înghesuiala dinăuntru.

la mV am înţeles cu adevărat ce înseamnă succes de pu-blic. Când cântam Satisfaction, vedeam în sală fete trăgându-se de păr ca în clipurile Beatles. grupul de fani din jurul nostru se lărgise. fetelor li se zicea „groupies”, iar băieţilor „rockeri”. Ne ajutau cu sculele, cu ordinea, cu instalatul, cu publicitatea. era o competiţie între ei să ne intre în graţii. Cei mai apropiaţi nouă erau dudu, Csaka, mike, Cacu şi Ciombe (poreclit astfel pen-tru că semăna cu dictatorul african). fiecare îl ajuta pe unul din membrii trupei. dudu pe mony, Csaka pe Nicu, mike pe mine, Ciombe se ocupa de bilete şi de garderobă. Câteodată mai făcea şi pe prezentatorul.

la mV, programul ţinea două-trei ore. Începeam la opt şi luam o pauză. alternam piese vocale şi instrumentale. Vocea era amplificată, dar nu aveam un program structurat. marele şlagăr al

48

vremii era Satisfaction. alte mari succese erau I Saw Her Standing There de Beatles şi I Need You de Kinks. aceste piese se găseau, deci, mereu pe listă. Când o cântam pe una din ele, întreaga sală cânta cu noi. se bătea cu picioarele în podea şi toată clădirea re-zona de parcă treceau batalioane de blindate. metodistul de la asCr (asociația studenților Comuniști români) s-a speriat că o să cadă clădirea. mi-l amintesc şi acum, apropiindu-se de noi cu o faţă îngrijorată, rugându-ne să ne temperăm publicul.

succesul ne-a adus nu numai fani, ci şi conflicte cu autori-tăţile. acestea ne imputau că promovam o muzică şi valori capi-taliste şi un anumit tip de atitudine civică rebelă. Nu-i de mirare că prima cronică scrisă despre noi în presă purta titlul „săli mitra- liate electric”. Ni se reproşa volumul si occidentalismul. autorită-ţile intuiau bine mesajul nostru, dar înțelegeau de asemenea că in-terdicţia nu reprezenta adevărata soluţie. ar fi apărut alţii în locul nostru sau ar fi incitat şi mai mult tineretul. Tactica lor, cel puţin de atunci – deşi nu sunt convins că aveau o tactică clar definită, ci poate că doar acţionau instinctual – era să te ţină sub control. Te cenzurau pe ici, pe colo, câteodată mai ferm, alteori mai blajin, şi, foarte important, dându-ţi explicaţii evazive. scopul urmărit nu era numai să-ţi cosmetizeze produsul, ci şi să-ți inculce ideea că nu eşti de capul tău şi că eşti în permanenţă supravegheat. Şi de ce? Ca să te autocenzurezi. de aceea, neclaritatea motivelor invo-cate de cenzori. Ca să-ţi baţi capul să înţelegi, ca să te preocupe, ca să-ţi pui imaginaţia la lucru şi să încerci să anticipezi ce-i voie şi ce nu.

Tactica aceasta, indiferent dacă provenea dintr-un manual secret dedicat controlului social sau dacă era învăţată din mers, nu se aplica numai tinerilor preocupaţi cu muzica beat. a funcţionat chiar mai eficient în alte domenii. Noi eram tineri şi inconştienţi, dar un om mai în vârstă, o fire mai reflexivă, lua jocul acesta mai în serios. Pe mine mă amuză când aud şi azi, la televizor, oameni care vorbesc despre cât de tâmpiţi erau cenzorii. eu zic că, cu cât

49

erau mai „tâmpiţi” – în sensul de arbitrari și imprevizibili –, cu atât erau mai eficienţi.

Primul nostru contact cu aparatul de control a avut loc la scurt timp după ce am început să cântăm la mV. am fost che-maţi la asCr (asociaţia studenţilor Comunişti din românia) şi, pentru început, ni s-a cerut să nu mai cântăm atât de tare (în ciuda staţiilor improvizate, tot tare era), să limităm engleza şi să amestecăm beat-ul cu alte genuri precum tangoul, valsul sau mu-zica uşoară românească. am dat din cap, dar nu ne-am conformat. Ni s-a sugerat, apoi, o soluţie de compromis, să cântăm beat, dar cu texte traduse şi adaptate. am refuzat din nou. intransigenţa noastră a făcut o impresie bună asupra fanilor, dar nu şi asupra conducerii asCr. Ca atare, după o jumătate de an (sau poate mai mult) la mV, am fost daţi afară.

Nu ştiu dacă ideea cu traducerea textelor ar fi servit atât de bine intereselor autorităţilor. să traduci Satisfaction putea face cântecul să sune, la nivel fonetic, mai puţin imperialist, dar exista şi şansa ca o traducere bună să-i accentueze mesajul rebel, care, poate, în engleză, o limbă pe care o ştiam fiecare mai mult sau mai puţin aproximativ, nu era înţeles întru totul. Noi am refuzat să traducem pentru că engleza suna cool. era limba universală a rock-ului. imperialistă sau nu, îţi dădea sentimentul că eşti conectat la o lume mai mare, care se întinde dincolo de graniţele imperiului sovietic.

e adevărat că autorităţile încercau să ne şi folosească, dar nu-mai arareori în felul în care o fac politicienii astăzi, căutând să pro-fite de popularitatea unei trupe ca să se promoveze pe ei înşişi. dar exista şi asta. de noi s-a folosit astfel ion iliescu, pe atunci tânără speranţă a PCr. În contextul unui sistem cu partid unic și cu alegeri manipulate, popularitatea de acest fel era pusă în umbră de impresia bună pe care o putea face un politician superiorilor, în postura de vajnic soldat al războiului ideologic împotriva occidentului.

slujbaşii asCr au încercat să ne folosească, fără succes, în contextul războiului ideologic dus de sistemul comunist împotriva

�0

trecutului reacționar al națiunii. Ne-au rugat să cântăm, de exem-plu, în noaptea de Înviere, ca să facem concurenţă opiului po-poarelor, adică serviciului religios. Ni s-a dat voie să cântăm până târziu, tocmai ca să ținem tinerii departe de biserică. din păcate, manevra n-a funcţionat, pentru că, la miezul nopţii, studenţii, nu-mai bine adunaţi de noi, au plecat încolonaţi către Catedrală.

Lola

daţi afară de la mV, am stat pe tuşă vreo câteva luni, după care ne-am mutat într-un club muncitoresc, botezat de noi lola. era o popicărie abandonată. Transformarea în sală de dans a în-semnat acoperirea pistelor cu plăci Pfl. era o sală lungă şi îngus-tă, atipică, dar poate tocmai de aceea pe gustul boemei. În scurtă vreme, fanii de la mV au aflat unde ne pot urmări (pe atunci nu aveam afişe), doar că aici trebuiau să se amestece cu clasa mun-citoare, care începuse şi ea să prindă gustul beat-ului. Cu clasa muncitoare au venit şi caftelile, adeseori confruntări de clasă, muncitorii contra studenţimii. Totul, însă, era ţinut sub control de bodyguarzi voluntari, printre care se remarcau un campion de box şi unul la judo. Nu ştiu de ce am ales acest club, poate pentru că nu aveam altă ofertă, și nici nu ştiu de ce ne-a ales conducerea pe noi. se pare că aceasta din urmă era mulţumită să facă nişte bănuţi de pe noi, iar noi eram mulţumiţi că aveam un loc unde să ne dăm în spectacol, căci plată nu prea primeam.

identificarea lui mony cu Jagger era acum completă – ceea ce însă nu însemna că nu puteam cânta și piese de Beatles. acum au apărut improvizaţiile la chitară şi stilul ni s-a cristalizat. mu-zica ne-a crescut în calitate. În plus, lăsam întotdeauna puţin loc pentru experimentare: improvizam, ne perfecţionam mişcarea de scenă (ne mai aruncam în genunchi – solistul şi basistul, adică eu, erau cei mai activi). Ceea ce nu făceam pe vremea aceea, şi poate pentru că încă eram o orchestră de dans, era să dialogăm cu

�1

publicul. sigur, o oarecare interacţiune exista, dar ea se asemăna mai mult celei dintre un dJ de astăzi şi clienţii săi decât celei pe care o vezi într-un concert. la cerere, hituri precum Satisfaction se reluau, chiar şi de două-trei ori, dar un dialog ca de concert nu se aştepta de la noi. Nici nu cred că prezentam piesa pe care urma s-o cântăm.

Pfl-ul de la lola, din cauză că era subţire, se unduia şi era elastic, de parcă erai pe apă. dansul făcea să se ridice praful de dedesubt. Văzut de pe scenă, părea că cineva a dat drumul la fum ornamental, cum se face astăzi la concerte. Numai că aşa-zisul fum era colb vechi de 20 de ani.

din păcate, nu prea aveam lumini. Pe scenă existau poate un reflector, două, şi acelea palide, iar în sală era semiîntuneric. Tot aici am început să cântăm cu celebra noastră staţie, selmer-ul, la care toţi se uitau ca la o minune a lumii. de băut nu se bea. Nu exista bufet. se fuma desigur, la fel de intens ca azi. formația mai sorbea o bere în culise, dar totul era relativ curat. Nişte groupies ne aduceau sandvişuri.

am cântat la lola cel puţin o jumătate de an, poate mai mult. Vara ne-am mutat la o terasă a CilT-ului, o întreprindere locală de servicii de agrement. Terasa era situată pe malul Begăi, vizavi de universitate. Şi aici se strângea lume multă. avantajul cântatului pe terasă era publicitatea. Te auzeau trecătorii. ironic, ni se auzea selmer-ul până în Parcul rozelor, unde locuiau no-menclaturiştii. oare le-o fi plăcut? Bănuiesc că nu le-o fi displăcut chiar atât de mult, de vreme ce nu ne-au tăiat volumul. Tot aici am realizat că succesul de scenă stârneşte şi interesul fetelor frumoase. s-o numim compensaţie pentru antipatia autorităţilor. Prezenţa groupies sau a iubitelor (prezente, trecute şi viitoare) nu a creat însă tensiuni. de fapt, Phoenix nu a suferit niciodată din cauza geloziei; alcoolul însă avea să ne facă unele probleme mai târziu.

Printre cântări, repetiţii şi alte activităţi sociale (precum pe-trecerile), încercam să ne ţinem şi de şcoală. Nu eram, desigur, studenţi eminenţi. fiecare avea restanţe și am şi bisat câţiva ani.

�2

unii au bisat intenţionat, ca să nu fie luaţi la armată. de fapt, mai târziu, când eram în ultimii ani, toată trupa, în afară de mine, a fost internată la spitalul psihiatric de la gătaia, timp de o lună, ca să poată face bis pe motive medicale. eu nu aveam nevoie de scu-tire, pentru că sufeream într-adevăr cu inima. directorul spitalului era fan de jazz, dar susţinea şi beat-ul. internaţilor li s-a dat chiar şi un spaţiu să repete, de parcă se experimenta cu o nouă terapie – „beatoterapia”. a fost, probabil, un interesant cantonament ar-tistic pentru băieţi, care nu ştiu cum au interacţionat cu bolnavii adevăraţi. eu făceam autostopul de două-trei ori pe săptămână de la Timişoara, pentru repetiţii. Piesa noastră Nebunul cu ochii închişi nu a fost inspirată de această şedere la gătaia (ci de Beatles, The Fool on the Hill). Nu se invoca figura unui nebun vizionar, precum cea a englezilor, ci era o referire, eu zic ușor de remarcat, la adresa lui Ceauşescu.

studenţiile noastre au durat, deci, mai mult decât media. Pilu, din păcate, n-a reuşit să scape de armată. a trebuit să-i cău-tăm înlocuitor. am avut noroc. a apărut dorel Vintilă de la Bu-cureşti, proaspăt exmatriculat din cauza prea multor bisuri. dorel avea să cânte cu noi vreo doi-trei ani. Pilu nu s-a mai întors. se dovedeşte că armata era de temut. după ce şi-a terminat stagiul militar, a prins un contract, cu o trupă de local, în străinătate. a plecat cu ei şi, previzibil pentru perioada războiului rece, nu s-a mai întors. s-a stabilit în Norvegia, la o sută de kilometri deasupra cercului polar. de fapt, nu s-a mai întors niciunul din acea trupă. Nu-i de mirare că autoritățile te lăsau cu greu să pleci. fiecare ast-fel de dezertare însemna o înfrângere pentru blocul socialist.

din fericire, dorel nu se situa, tehnic vorbind, mai prejos de Pilu. de fapt, Pilu şi dorel, zic eu, erau cei mai buni toboşari din românia la acea vreme. Pilu bătea ca ringo starr, toboșarul Beatles-ilor. avea o ţinută frumoasă. dorel avea un alt stil, era mai versatil. Norocul meu: cât am fost basist, am cântat cu toboşari de primă mână.

�3

Clubul Phoenix

În toamnă ne-am mutat la sala lira, actualmente Casa de Cultură a municipiului. Noi am inaugurat, de fapt, lira ca sală de spectacole, care, înainte de noi, fusese folosită ca depozit de mere. mai demult funcţionase ca sală de cinema, numită Tinere-tului, dar a fost abandonată, lucru surprinzător, zic eu, pentru că cinematograful avea mare căutare în acea vreme. Timişoara era plină de cinematografe, iar filmele, dacă nu erau extrem de proaste, rulau cu sala plină. mergeam cu prietenii lângă gara de Nord la melodia (înainte, i.l. Caragiale) sau la arta pe Văcărescu, la Capitol şi filimon sârbu (apoi studio) în centru sau la Victoria, în lahovari. mai era şi sahia în fabric, iar majoritatea avea şi gră-dină, chiar şi steaua roşie din mehala şi cel din fratelia, al cărui nume nu mi-l amintesc.

sala lira a fost luată în gestiune de Casa de Cultură a mu-nicipiului. directorul, Tănase, ne-a înlesnit intrarea acolo. miro-sea a mere de parcă te aflai într-o livadă. Ne-am chemat prietenii să ne ajute cu reamenajarea. aveam destui şi talentaţi. am decorat pereții cu antichităţi. Îmi amintesc de-o bicicletă veche atârnând deasupra publicului. Pe pânza pe care se proiectaseră cândva filme cineva a desenat – psihedelic oarecum – o imensă pasăre Phoenix (care mi se părea că semăna mai degrabă cu un păun, colorat şi cu coada mare). scena avea o adâncime de numai doi metri, iar asta incomoda trupa și ne obliga să stăm aliniaţi. spectatorii urmăreau momentele de extaz ale lui mony cu sufletul la gură nu numai de dragul spectacolului, ci şi pentru că exista şansa ca mony, din cauza freneziei sale și a lipsei de spațiu, să se prăbuşească în sală peste spectatori. ar fi căzut de la doi metri înălţime, deci cu con-secinţe. Cel puțin o dată pe seară, el sau stativul de microfon erau pe punctul de a cădea.

scaunele de cinema fuseseră scoase afară. lira devenise sală de dans. mai rămăseseră doar câteva banchete pe margine pentru domnişoare. Phoenix-ul însă transforma serile de dans în mini-

�4

spectacole. adeseori dansul se oprea şi se privea scena. show-ul și scena începeau să conteze mai mult, şi asta îşi lăsa amprenta (pozitivă, desigur) asupra prestaţiei noastre.

Cândva, înainte de a ne muta la lira, autorităţile ne-au acu-zat (şi) de misticism, aşa că ne-am schimbat numele din sfinţii în Phoenix (Claudiu a sugerat noul nume), iar sala lira a devenit clubul Phoenix. Cântam de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica. lira se afla pe o străduţă ce dădea în Piaţa maria. la colţul străzii exista un afişier mare şi solid, construit acolo de pe vremea când la lira se proiectau filme. acest afişier s-a dovedit un excelent mijloc promoţional. acolo am expus fotografii ale trupei (individuale şi din concert), realizate cu măiestrie de către mem-brii cineclubului Cfr, în special de către un tip alioşa, care a murit demult. aceste fotografii erau mici opere de artă, arătând cu totul altfel decât pozele standard de formaţie din acea vreme. erau făcute cu imaginaţie, cu nebunie. Calitatea lor i-a făcut tru-pei Phoenix un mare serviciu. Ne-a creat un look, le transmitea celor ce le priveau că suntem diferiţi.

Pe urmă au început să folosească şi alţii sala lira. Şi aici, ca şi la lola, era înghesuială şi uneori spiritele se încingeau. odată am fost implicaţi şi noi într-un astfel de eveniment. mony, pu-ţin pilit, s-a luat de nişte golani din public care îi cereau să cân-te o melodie. golanilor, fraţii Circo (citit „ţirco” pe ungureşte), ViP-uri interlope din iosefin, nu le-a prea plăcut atitudinea lui mony. au considerat că trebuie pus la punct, aşa că au încercat să urce, prin culise, pe scenă. Norocul lui mony a fost că acolo se afla prietenul meu ionel drîmbă, tocmai venit din mexic, şi proaspăt laureat olimpic. ionel, viteazul, le-a ţinut piept singur şi fără flo-retă, o vreme, golanilor. Noi am continuat să cântăm. din fericire, a apărut miliţia prompt şi i-a arestat pe nervoşii din iosefin. din punctul meu de vedere, mony exagerase şi am avut o discuţie mai aprinsă cu el. eram supărat că prietenul meu a trebuit să fie impli-cat într-un astfel de eveniment.

��

Când ne-am instalat la lira, cântam deja împreună de mai bine de patru ani. dar nu ne plictiseam. am început să facem şi bani, desigur nu valoarea unui salariu. eram la fel de entuziaşti ca la început, repetam şi câte cinci sau şase ore odată. eram câinoşi, perseverenţi şi visam să devenim Beatleşii româniei (în ciuda fap-tului că mony se identifica cu Jagger). am păstrat acelaşi excelent dialog între noi, şi gusturile noastre muzicale au rămas similare. Povestea formaţiei Phoenix este povestea unei prietenii.

Formaţia Centrului Universitar

În urma succesului de la lira, Centrul universitar a început din nou să ne curteze. activişti de la asCr şi uTC (mai precis, unul Buşe) ne-au propus să devenim orchestra Centrului univer-sitar şi să reprezentăm Timişoara la concursul naţional studenţesc care se organiza anual undeva în ţară. succesul de public şi fap-tul că eram moderni erau considerate dintr-o dată, dar nu pentru mult timp, factori pozitivi. se lega, cred, de dorinţa lui Ceauşescu din perioada 19�7-1971 de a-i impresiona pe americani. Partici-parea la acest concurs însemna o mare şansă pentru noi. Însemna audienţă naţională, exact ceea ce aveam nevoie, acum, când în Ti-mişoara ne ştia deja toată lumea.

mai exista încă un avantaj. apariţia pe scena Casei studen-ţilor însemna concert în toată regula. e adevărat că şi la lira, cum spuneam, se mai oprea dansul sau se dansa cu faţa la scenă (deşi era dificil, pentru că la acea vreme, majoritatea pieselor, lente şi ra-pide, se dansau în pereche), dar în principal era tot o sală de dans. la Casa studenţilor, unde apăream cam o dată pe lună, cântam ca să fim priviţi şi ascultaţi. desigur, nu am renunţat la lira, unde era mai sălbatic (dar mai puţin prestigios) şi unde încercai formule noi şi îţi perfecţionai repertoriul.

la concertele Casei studenţilor, mai acompaniam şi câte un solist/solistă, spre exemplu, pe vedeta de atunci, acvilina

��

severin, care era o rita Pavone a româniei. era mică, cânta cu zvâc, şi, având în vedere că, în românia, prin radio, se deversa multă muzică italiană şi mexicană (pe lângă cea autohtonă), cân-tecele ei aveau căutare.

strategic însă aveam nevoie de ea ca să apărem pe scena Casei studenţilor, aşa că am închis un ochi. dar numai la început. Cu trecerea vremii, publicul devenea tot mai nerăbdător cu secţia italiană şi aştepta să se treacă cât mai repede la ceea ce-l inte- resa cu adevărat, beat-ul. Şi cu cât se cânta mai mult beat, cu atât se umplea mai mult sala, iar atmosfera devenea mai zgomotoasă. erau cu zecile cei care nu mai încăpeau. odată s-au strâns atât de mulţi, încât au blocat liniile de tramvai din faţa sălii.

succesul de public nu se traducea şi în bani. Nu câştigam cum s-ar câştiga astăzi cu acelaşi grad de succes. Cât am fost eu la Phoenix, nu am făcut niciodată mulţi bani. Şi mai târziu, când am cântat la sala Palatului sau la Circ, la Bucureşti, în faţa a mii de fani, statul ne lua aproape tot. Primeam numai mărunţiş, sume care abia ne ajungeau pentru întreţinerea echipamentului. Chiar dacă se încasau milioane, artistul primea numai câteva sute.

Ieşiri

Tot acum ne-am început ieşirile, căci aș exagera dacă le-aș numi turnee. Primele vizate au fost oraşele vecine, reşiţa, lugoj, făget. acestea erau localităţi fără studenți, deci cu un alt public decât cel cu care eram noi obișnuiți. experimentam noi medii, dar nu radical, căci existau fanii. unii ne erau foarte fideli, urmărin- du-ne oriunde cântam. Prezența lor crea un aer de familiaritate, că suntem acasă și apreciați oriunde am cânta.

la făget ne-a dus un autobuz al Politehnicii, numit săgeata albastră, care, în ciuda numelui sputnikist, era o rablă. era super-vehiculul unei alte ere, care, spre sfârşitul anilor ’�0, începea, ca şi economia planificată, să-şi piardă suflul şi capota din zece în zece

�7

kilometri. Trebuia să coborâm, cu mic, cu mare, şi să-i dăm brânci. Noroc că aveam rockerii cu noi.

am păţit acelaşi lucru şi în drum spre reşița, numai că ve-hiculul era altul, ba chiar unul mai mare. În plus, ne-am luptat şi cu forme de relief potrivnice. adică s-a împins la deal. dar eram tineri, ne amuzam şi nu ne păsa, pentru că, în imaginaţia noastră, eram Beatles colindând lumea, aşteptaţi, în gări şi aeroporturi, de fete urlând. la făget, nu ştiu dacă se ştia prea mult de noi. era un fel de tatonare reciprocă între noi şi public. din fericire, sala s-a umplut şi atmosfera s-a închegat. Nu prea venea nimeni să cânte pe-acolo, în general. la lugoj am cântat la Teatrul municipal, unde acum organizăm un festival de blues. la reşiţa am cântat în faţa avangardei clasei muncitoare, oţelarii. oare le-ar fi plăcut mai mult heavy metal-ul?

am cântat până şi la recaş, în englezeşte, în faţa ţărănimii cooperatiste. Ne plăceau spectacolele, schimbatul decorului, aşa că acceptam orice. un unchi de-al meu, Jozsi-bácsi, a organizat recaşul. Ciombe, care făcea pe prezentatorul, s-a adresat publicu-lui cu „dragi ţărani şi lăptărese”. Nu voia (neapărat) să fie ironic. a ieşit ce i-a ieşit pe gură pentru că voia să evite formulele clişeu folosite de activiştii de partid. Noi, în culise, ne prăpădeam de râs. oamenii n-au ştiut cum să reacţioneze la gluma lui Ciombe. au aplaudat politicos. Nu cred că le era clar de care parte a baricadei ideologice ne aflam. eram cu agitaţia comunistă sau nu? Nu ştiu dacă s-au lămurit. Nici mie nu mi-e clar astăzi dacă atunci, prin tot ce făceam, ne aflam sută la sută de partea opusă a aparatului de control social prin cultură şi divertisment. având în vedere poli-tica de aparentă liberalizare şi pro-occidentalizare a regimului din acea vreme, poate făceam şi noi parte din sistem.

N-am făcut ravagii în rândul proletariatului agricol. la sfâr-şitul spectacolului, Ciombe şi Chaka au intrat cu mături pe scenă. Noi cântam încă. Cică făceau curăţenie. Pe rând, ne-au măturat pe fiecare afară. ultimul a rămas toboşarul. se ţinea cu dinţii de toba mică. dar până la urmă s-au debarasat şi de el şi s-a tras

�8

cortina. Nu ni s-au solicitat bisuri şi nici noi n-am mai prea bisat cu spectacole în mediul rural, deşi, sincer, mi-ar fi plăcut să găsim o formulă care să aibă succes şi la sate. În definitiv, mama mea, ca mama atâtor altora de vârsta mea, făcea parte din prima generaţie care venise să locuiască la oraş.

Până la urmă a venit şi vremea ieşirii la Bucureşti. aveam un prieten student la iaTC. Ne-a aranjat să cântăm la Casa stu-denţilor „grigore Preoteasa”, şi, parcă, la agronomie. urcasem în ierarhie, ne-am deplasat cu avionul, inclusiv susţinătorii. am ocu-pat aproape întreg il-ul – un aparat de zbor minuscul. Şi sculele au venit cu noi. am ales avionul ca să ne dăm mari, să ne simţim vedete. din păcate, pe plan naţional, nu eram încă. sosirea noas-tră la aeroport nu s-a asemănat deloc cu cea a lui Beatleșilor în america. N-a leşinat nimeni pe pistă şi nici n-am semnat mii de autografe. Încă nu ni se dusese vestea. dar, ne-am zis, de aceea veniserăm!

sala de spectacol s-a umplut până la refuz. am avut chiar probleme. lumea a încercat să intre şi pe geamuri. Ca atare, s-au produs cioburi şi au fost chemaţi cei ce le curăţă. din cauza asta, după show, aveam să fim convocaţi chiar la ministrul tineretului de atunci, care nu era altul decât ion iliescu. am intrat într-un birou mare, în care se afla numai el. Ne-a făcut un pic de morală pe tema eticii tineretului socialist. mi-aş face păcat dacă aş spune că iliescu crea impresia unui nomenclaturist prost sau răzbunător. Pe fundal stalinist, iliescu dădea mai bine ca azi.

iliescu ne-a săpunit un pic, dar, pe urmă, ne-a dat şi binecu-vântarea. le-a transmis şefilor de la uTC şi asCr să se poarte frumos cu noi, pentru că reprezentăm „energia creatoare” şi alte bla-bla-uri ale tinereţii, aşa că, la întoarcere, activiştii locali ne-au aşteptat zâmbind pe aeroport. mai mult, tot la ordinul lui iliescu, ne-au luat chiar apărarea în faţa unor comunişti mai inflexibili, alarmaţi (sau autosesizaţi) de evenimentele de la Bucureşti (căci erau unii care de-abia aşteptau ocazia să se înfurie şi să demaşte erezia). din păcate, simpatia luminatului de la Bucureşti, care

�9

făcea pe popularul, nu s-a tradus în vreo formă mai concretă de sprijin material, spre exemplu, într-o contribuţie la îmbunătăţirea „bazei tehnico-materiale” a trupei. Cu sculele am fost şi am rămas deficitari.

Pentru a beneficia de sprijinul material al sistemului trebuia să faci compromisuri. Cele mai bune exemple sunt trupele amicii şi savoy. Pe cei din urmă, pentru că livrau produsul cultural cerut, uTC-ul i-a luat sub aripa sa ocrotitoare, i-a promovat şi i-a dotat cu aparatură şi instrumente scumpe din occident. Nu era uşor să faci faţă dotării şi promovării lor, cum nu era lesne nici să rezişti tentaţiei de a mai închide ici și colo un ochi, dacă recompensa era atât de consistentă.

am mai avut şi alte concerte interesante, unele sprâncenate. impresarii Teatrului din Ploieşti au organizat un turneu Phoenix prin ţară. Primul şi cam ultimul de anvergură naţională. s-a cântat în multe oraşe: Bacău, galaţi, Brăila, iaşi, Hunedoara, Petroşani. succesul era mare. Cântam aproape în fiecare zi. autobuz – hotel – scenă şi iar autobuz. Nu mai aveam timp nici să chefuim. Tot în cadrul turneului, am dat spectacole şi la sala Palatului din Bu-cureşti. acum publicul ne ştia mai bine. am cântat trei zile una după alta, două concerte pe zi, unul după-amiaza şi unul seara, toate cu săli arhipline. era extenuant, dar a însemnat, cred, apo- geul nostru concertistic. Încăpeau trei-patru mii de oameni în sala Palatului, în aceeaşi sală în care Ceauşescu îşi ţinea congre- sele. dar, cred, se aplauda diferit.

una din amintirile mele plăcute despre Bucureşti era mân-catul. spre exemplu, acolo am descoperit ciorba, pentru că în Ba-nat, la vremea aceea, se trăia cu supă cu tăiţei. Tocmai se deschisese intercontinentalul. la parter, se afla un restaurant cu autoservire, aşa-zis american. mâncarea era foarte bună. eram noi, cică, oc-cidentali, dar nu mai văzusem asemenea diversitate şi opulenţă, o serie de mâncăruri de care, cel puţin eu, provenind dintr-o familie de muncitori, nici nu am ştiut că există. Ne umpleam cu lăcomie

�0

tăvile cu musaca, ciorbă de perişoare şi prăjituri cu cremă şi frişcă, deşi nu puteam mânca decât un sfert din ceea ce luam.

Compoziţii

spectacolele ne-au stimulat şi ele să compunem. urcat pe scenă, te simţeai mai artist. Ne-am asumat cu entuziasm tranziţia de la statutul de muzicanţi de bal la cel de „artişti” pe scenă, cu o identitate muzicală proprie – deşi, în ceea ce priveşte identita-tea, discuţia e mai complicată în contextul tipului de cultură în care trăiam. Într-o anume măsură, am fost şi am rămas imita-tori până la sfârşitul carierei. Şi formulele de mai târziu ale Phoe- nixului, în ciuda pretenţiilor artistice, au continuat să adapteze – inteligent, îndemânatic, din alte surse, dar tot adaptare era.

din punctul meu de vedere, nu e nimic rău cu adaptarea. să nu uităm că, în muzica pop, originalitatea artistică are o va-loare relativă. Când un anume sound sau look se vinde bine, apar zeci de replici şi sute de piese care, toate, sună la fel, numai că au titluri şi versuri diferite. românia anilor ’�0 abia începea fie ex- pusă globalizării de tip vestic. dat fiind, însă, că informaţia circula anevoie, originalitatea conta mai puţin, sau trebuie înţeleasă altfel. În anii ’�0, I Love You a lui Beatles nu suna la fel în fiecare sală de dans din lume, cum se întâmplă azi, în epoca traficului rapid de informaţie, când originalul unei piese poate fi reprodus oriunde şi oricând. Hitul era cântat de trupele locale, adaptat posibilită- ţilor lor, uneori cu orchestraţia uşor alterată, alteori modulat în altă gamă sau cu o improvizaţie mai lungă. sigur, vorbind strict tehnic, calitatea era inferioară Beatleşilor. Întrezăresc însă şi ceva pozitiv în această cultură a adaptărilor, chiar şi când se comitea câte un mic falset: piesa suna diferit.

urechea de atunci a publicului nu era preocupată atât de mult cu „originalul”. ascultătorul anilor ’�0 sau ’�0 nu avea de ales. dacă îşi dorea să audă piese Beatles tare şi să danseze cu prietenii

�1

pe ele, trebuia să ne asculte pe noi sau pe alţii ca noi interpretân-du-le. În plus, omul din public avea oportunitatea să vadă sursa muzicii, putea înţelege cum se produce. era altfel decât la radio sau într-o discotecă, unde dansezi pe o melodie („originalul”) ce pare să vină din stratosferă şi care sună de fiecare dată la fel.

Ca să demonstrăm că putem fi mai mult decât „adaptori” (dar şi din alte motive, menţionate mai sus, legate de difuzare), am răspuns provocării compusului. Compusul, „actul creator”, era, în cazul Phoenix, un proces colectiv, dar a cărui scânteie era mony. Şi vreau ca meritul ăsta să nu-i fie trecut cu vederea când zic că lucram în colectiv. mony venea cu ideea, adică un fel de protome-lodie, care putea să capete în final o formă diferită. o fredona şi se acompania aproximativ la chitară. apoi începea munca propriu-zisă. fiecare adapta sugestia muzicală a lui mony la ceea ce făcea el în formaţie. eu încercam să găsesc o linie de bas; Nicu îl ajuta cu armonia, iar tobele căutau ritmul adecvat. apoi căutam posibile idei de text, dar de scris, le scriau alţii pentru noi: duetul Şuvăgău-Cârcu, unul student la medicină, celălalt filolog.

Prima noastră piesă – cam infantilă (aşa-i la început!) – s-a numit Ştiu că mă iubeşti şi tu. am cântat-o o vreme, chiar am şi înregistrat-o, dar n-o consider ca făcând parte din istoria oficială a Phoenixului. meritul ei a fost să ne pună în mişcare şi să ne obişnuiască cu munca de compoziţie. Pe urmă au venit piesele care contează. s-au născut Hei, tramvai, Canarul, Nebunul cu ochii închişi, Totuşi ca voi sînt, Floarea stîncilor, Ar vrea un eschimos şi altele. Prima, Hei, tramvai, a rămas piesa noastră cu cel mai mare succes. le ascult şi astăzi cu mândrie.

Cu transcrisul pieselor stăteam mai rău. de semnat, pentru că, dacă eram artişti, trebuia să le semnăm, le-au semnat mony şi Nicu, ceea ce sugera, sper, munca în colectiv (în sensul că erau două nume, şi nu numai unul singur, cum se vede pe coperta unei cărţi). sigur, mai exista o influenţă aici, tot Beatles. ei semnau mereu câte doi, lennon – mcCartney.

�2

Nivelul de teorie muzicală a trupei a crescut odată cu veni-rea lui dorel şi, mai apoi, cu cea a lui spitzly (günther) reininger. spitzly era absolvent de liceu de muzică. În afara cunoştinţelor teoretice, ceea ce spitzly a adus nou a fost stilul flegmatic, atât pe scenă, cât şi în particular, tipic atitudinii flower power. Cânta ex-celent boogie-woogie la pian şi la voce, dar pasiunea pentru acest gen şi-o consuma în afara timpului petrecut cu noi.

Cu spitzly ne-am lărgit formula de la patru la cinci şi am adoptat ca instrument, pe lângă chitare şi tobe, pianul (şi clapele), ceea ce, desigur, făcuseră şi Beatles deja în Lady Madonna. Pentru că aveau cunoştinţe de teorie, dorel și spitzly nu numai că ne-au pus piesele pe note (poate, dacă ne-am fi străduit, am fi reuşit şi noi), dar, mai mult, ni le-au transcris pentru orchestră mai mare, inclusiv corzi şi suflători.

Cu aceste aranjamente complexe ne-am prezentat la iaşi, la anuala competiţie între centrele universitare. Ne-am pregătit serios! Voiam să rupem gura târgului, de fapt, a întregii ţări. Pen-tru acest acompaniament cameral am recrutat în special elevi de la liceul de muzică. spitzly și dorel nu numai că le-au scris muzica, dar au repetat cu ei și i-au dirijat. era ceva nou în muzica rock să ai acompaniament simfonic. Trebuie să recunosc însă că, din nou, ne-am inspirat tot de la eternele noastre modele, adică de la Beatles, care, în acea vreme, lansaseră piesa Seargent Pepper’s Heart Club Band, unde foloseau, în premieră pentru beat-rock, instru-mente acustice tradiţionale.

Înregistrări

la iaşi nu se prea ştia de noi. marele nostru noroc s-a numit Cornel Chiriac. Chiriac era un influent critic muzical şi realizator de emisiuni muzicale radio, iar acolo i se acordase preşedinţia juriului. Chiriac susţinea rebelii. era şi el unul, pro-movând, atât cât îi stătea în putinţă, genuri occidentale – rockul

�3

şi jazzul. Pentru rebeliune şi pro-occidentalism a fost răsplătit ca atare. a fost dat afară de la radio şi marginalizat, nerămânându-i, ca alternativă profesională, decât fuga din ţară. l-a angajat radio europa liberă, unde, ani de zile, a funcţionat ca redactor al emisiunii metronom. Cariera sa la europa liberă e un bun exemplu de ironie la adresa eforturilor regimului de la București de a-şi mar-ginaliza răzvrătiţii. În scurt timp, metronom devenea cea mai in- fluentă emisiune de muzică din românia, iar Chiriac, mai cunos-cut ca înainte. acum putea să spună tot ce credea şi să difuzeze tot ce-i plăcea. metronom devenise o emisiune făţiş politică, pe care o ascultau atât cei tineri, cât şi cei bătrâni.

la iaşi, Chiriac s-a arătat entuziasmat de programul nostru şi ne-a acordat marele Premiu Beat. succesul nostru a ieşit şi mai puternic în evidenţă prin faptul că premiile întâi şi doi nici măcar nu s-au dat. Tot el, atunci, ne-a invitat la Bucureşti, la o emisiune televizată. asta a fost prima şi unica noastră apariţie TV. Ne-au difuzat la o oră bună, într-o duminică după-amiază. era exact ceea ce ne trebuia: publicitate naţională. Premiul de la iaşi şi prezenţa noastră la TV au constituit consacrarea noastră pe plan naţional.

multora, apariţia noastră la TV, li s-a părut ceva inedit, nu numai muzical, ci şi vizual. efectul era acelaşi ca şi cel al fotogra-fiilor de pe afişierul de la colţul sălii lira. un amic mi-a mărturisit, ani mai târziu, că, în ciuda cenzurii vizuale, look-ul nostru i s-a părut atât de deosebit, încât, pentru o clipă, i-a trecut prin minte că au început să emită americanii pe frecvenţa TVr.

la TV am cântat compoziţiile care ne-au adus succesul la iaşi, adică Hei, tramvai, Nebunul, Canarul, Totuşi ca voi sînt. dacă am fi insistat să cântăm altceva, spre exemplu, un Beatles sau un stones, am fi fost refuzaţi. regula cerea să cânţi piese româneşti în româneşte. Versurile ne-au fost verificate, dar cu indulgenţă. N-a trebuit să schimbăm nimic. s-a negociat şi coregrafia. aveam voie să ne mişcăm, dar numai unduitor. mony a făcut un pic de jaggereală cu stativul, dar temperat, iar părul, care era considerat

�4

lung (deşi nu era hippy, ci doar până sub ureche), trebuia dosit cu agrafe şi mult gel, sau îndesat sub gulerul cămăşii.

Ca atare, am fost filmaţi numai din faţă. Hainele ne erau şi ele cenzurate. Trebuia să purtăm cămăşi cu mâneca lungă, cu sau fără sacou. se tolera un nasture de cămaşă descheiat, iar panta- lonii puteau fi evazaţi, dar nu mult. o altă variantă, la modă atunci (în televiziune), era helanca, care, cică, făcea contururi telegenice. un angajat a apărut cu câteva pe braţ, din dotarea TVr. m-am în-trebat: oare cine le-o fi purtat înaintea noastră? Trio grigoriu? dan spătaru? era helanca uniforma TV a artistului pop? Când angajatul s-a apropiat de noi, n-am zis nimic, dar mony i-a strigat că numai proştii poartă helănci. În timp ce mony îşi făcea cunoscute opi- niile, ghici cine apare pe uşă? Însuşi directorul TV. Şi, ghici cu ce era îmbrăcat? Cu helancă. Înclin să cred că nu ne-a auzit; altfel impactul nostru naţional ar fi suferit o amânare.

Cenzură vestimentară nu se făcea numai în faţa camerei, ci şi pe stradă. Poliţia de atunci punea în aplicare un program de cosmetizare a imaginii tineretului. organiza razii şi aduna oameni care nu arătau corespunzător, adică purtau blugi sau barbă. Nici hainele mini ale fetelor nu prea le plăceau. Nu ştiu dacă aveau o politică împotriva cămăşii fără sutien. mini-urile erau, nu înţeleg de ce, tăiate cu foarfeca, cum se tăiau pe vremuri gacii malagam-biştilor. Tăiate, acestea arătau şi mai sexy.

o dată am fost şi eu ridicat pe centru. ieşisem la plimbare cu prietenii. a oprit duba şi ne-a luat. Barbă nu cred că aveam, numai plete. am reuşit să scap, dar cu ce tertip! Îmi făcusem rost de o hârtie de la studiourile de film Buftea – o mai am şi acum, o dovadă a absurdităţii acelor vremuri – în care se adeverea că am dreptul să port păr lung şi barbă pentru că urma să joc într-un film istoric. Pe ceilalţi, care, evident, nu aveau o astfel de patalama, forţele de ordine îi rădeau pe cap şi le rupeau blugii. Pe atunci nu era la modă, ca azi, să ai părul de un milimetru. Numai infractorii aveau astfel de frizură. era, deci, o stigmă socială.

��

Tot în perioada asta, Chiriac ne-a aranjat să înregistrăm în studioul electrecord, singura casă de producţie de discuri din ţară. Totul s-a derulat în mai puţin de o săptămână. Încăperea şi sculele studioului nu m-au impresionat, aşa că am fost cu toţii surprinşi cât de bine suna, tehnic vorbind, produsul final. Probabil că aveau un inginer de sunet de geniu.

am înregistrat fără prea multe repetiţii, rudimentar. s-a tras întâi partea instrumentală, secţia ritmică, apoi solo-ul de chitară, şi, în final, vocea. Cam atât. Nu s-au luat instrumentele la rând, cum se face azi. a mers repede, fără reluări, fără retuşuri. am înre-gistrat două compoziţii, Hei, tramvai (pe numele ei adevărat Vre-muri – acesta era şi titlul albumului) şi Canarul, plus două şlagăre internaţionale, în engleză, Lady Madonna a lui Beatles şi Friday on My Mind a formaţiei australiene easybeats (deci nu cântam piese imperialiste americane).

dacă te uiţi la coperta acestui disc, care era format single, dar avea două piese pe fiecare faţă, puteai observa că Phoenix era deja în tranziţie. Coperta ne prezintă pe toţi printre trandafiri, o poză pe care e posibil să o fi făcut chiar în Parcul rozelor. Cu toate că seria în care apăruse discul se numea Beat, noi purtăm cămăşi înflorate şi arătăm deja visători, aerieni, desprinşi de lume, adică eram deja cu un picior în moda hippy.

la televizor şi la radio, cântatul în engleză era tabu, dar in-dustria discurilor funcţiona după principii adaptate profitului. Ni s-a cerut să cântăm două şlagăre internaţionale pentru ca discul să se vândă mai bine. Nu exista un motiv anume pentru care am ales Lady Madonna şi Friday on My Mind. Pur şi simplu, ni se părea că ne mergeau bine şi avea şi spitzly, adică pianul, un rol în ele. managerii electrecord au avut dreptate, single-ul s-a vândut foarte bine. din câte ţin eu minte, s-a vândut în jumătate de milion de exemplare în primul an, ceea ce era imens pentru standardele acelor timpuri. de plătit, am fost plătiţi ca de obicei, cu mărunţiş. statul român, chipurile, nu avea o legislaţie care să reglementeze plata artiştilor după vânzări. Tot ce ni se putea oferi era o sumă

��

fixă, mică desigur, un fel de plată pentru înregistrare, care nu ştiu cum se calcula, poate după lungimea piesei, poate după gen. Nici măcar drepturi de autor nu primeam. Pentru asta trebuia să fii membru al uniunii Compozitorilor, un club în care nu se intra cu una-cu două (piese pe disc).

anual se decerna, după model vestic, un disc de aur, ca ates-tare a popularităţii, căci, să nu uităm, regimul Ceauşescu se pre-tindea o democraţie populară. dar relaţia regimului poporului cu poporul şi cu popularul în artă era complicată. În cazul nostru, popularitatea nu a fost răsplătită, deşi se poate spune că, prin acti-vitatea noastră la lola sau la lira, ne dovediserăm a fi artişti po-pulari şi chiar ai poporului, căci cântam pentru toate păturile sociale, delectându-le după munca la furnal, pe holdă sau la planşetă.

În ciuda faptului că am vândut atât de bine, n-am primit acest disc de aur. distincţia i-a fost acordată, fraudulos, dar nu surprinzător, margaretei Pâslaru. Popularitatea ei era mai populară ca a noastră. muzica ei se bucura de simpatia celor care hotărau ce este popular şi ce nu, adică elita politică de la Bucureşti. Ca margaretei Pâslaru să-i iasă o cifră de vânzări mai mare decât a noastră, nu i s-au calculat vânzările unui disc pe un an, cum se face de obicei, ci vânzările tuturor discurilor înregistrate pe parcursul carierei. astfel ne-a bătut, probabil, fără drept de apel. de pe po-ziţia ei de cântăreaţă de curte avea posibilitatea să înregistreze mai mult decât noi.

am înregistrat discul Vremuri fără orchestraţia simfonică prezentată la iaşi. la înregistrarea celui de-al doilea disc, Floarea stîncilor, unde nu l-am mai avut pe Claudiu, care a primit reparti-ţie la Ploieşti (de unde nu s-a mai întors, şi nici carieră muzicală nu prea a făcut), am folosit viori şi suflători. spitzly a meşterit, singur de astădată, orchestraţiile. am înregistrat Floarea stîncilor la un an după Vremuri. formatul era acelaşi, de două ori două piese, dar includea numai compoziţii: Nebunul cu ochii închişi, Totuşi ca voi sînt, Floarea stîncilor şi Ar vrea un eschimos. l-am în-registrat la fel de repede ca şi pe primul, şi tot la fel de repede s-a

�7

şi vândut – deşi îi lipseau şlagărele internaţionale, engleza, Beatles etc. deduc că lumea ne lua în serios.

Videoclipuri

Cam prin ’�9-’70, Cornel Chiriac ne-a dus din nou la tele-viziune, de astădată la cea din Timişoara, unde am înregistrat ceea ce s-ar putea considera unul din primele videoclipuri româneşti. Printre piesele înregistrate se număra şi Hei, tramvai. Clipul ne arată cocoţaţi, cu chitare cu tot, pe un tramvai arhiplin, cu oameni stând pe scări, pe ruta Primăria Veche (Piața libertăţii) – gara de Nord. În tramvai se aflau călători adevăraţi, nu figuranţi, oameni veniţi de la serviciu, care nu prea înţelegeau ce se întâmplă – dar care, fie de oboseală, fie din dresaj politic, nu-şi puneau prea multe întrebări. unii căscau gura, alţii intrau în joc, dar exista, desigur, şi categoria de cetăţean precaut-pasiv, care vedea ieşirea din rutina cotidiană ca rău prevestitoare.

Pe vremea aceea se circula prin centru. sus, pe tramvai, nu ne puteam ridica în picioare, pentru că riscam să cădem sau, mai rău, să ne electrocutăm. mă mir, de fapt, că nu s-a produs niciun accident. Pe lângă tramvai mergea o maşină cu o boxă pe capotă, care ne cânta melodia. maşina era înconjurată de un alai de bici-clişti, care cred că aşteptau să vadă cum unul dintre noi o să cadă jos, prăjit la înaltă tensiune. mai existau şi fanii, care îşi doreau să apară în clip. Pe unii i-am văzut pe scările tramvaiului, pe alţii, la ferestre.

Pe malul Begăi am filmat, cu cojoace pe noi, Ar vrea un eschimos, deşi era primăvară, iar tot în centru am înregistrat şi Totuşi ca voi sînt. filmarea s-a făcut la sau, mai exact, pe fântâna cu Peşti (care pe atunci nu avea peşti). Poate că faptul de a fi cocoţat pe ceva transmitea un mesaj antiautoritar. Ni s-a repartizat fiecă-ruia câte un loc pe fântână, iar graţie unei complexe echilibristici, bateria a fost instalată chiar pe vârful fântânii. am ales acest loc, pentru că era un simbol al Timişoarei. se vedea şi opera în spate.

�8

mony beneficia de ceva mai multă libertate ca restul trupei. stătea la marginea fântânii, în picioare, ca să poată face un pic de mişcare. era important ca publicul să-l vadă unduindu-se şi să observe că nu stăm chiar drepţi în faţa camerei de filmat. din păcate, nu l-a văzut nimeni pe post. Nici pe el, nici restul trupei. Înregistrările nu au trecut de cenzură.

În afară de aceste înregistrări la Timişoara, Cornel Chiriac ne-a dus, pentru a doua oară, la TVr Bucureşti, unde am înre-gistrat în studio, tot însă fără să ajungem pe post. Clipurile aces-tea, ca şi cele filmate în Timişoara, au fost vizionate numai de cei care le-au trimis la congelat. eu le-am văzut numai după ’89. am fost plăcut surprins, erau creative, îndrăzneţe. eram înveliţi de sus până jos în cearceafuri, ca nişte fiinţe de pe altă lume. depăşisem deja epoca beat. Cântam avangardist, psihedelic, iar costumele erau menite să sugereze o anume stare de dezindividualizare ex-ploatată atât de mult de genul psihedelic. Cu noi, Cornel Chiriac îşi încerca talentul de regizor. sugera unghiuri de filmare, lumini (cearceafurile au fost ideea lui). avea talent. de aceea l-au şi an-gajat... la europa liberă.

Videoclipurile puse la gheaţă au fost descoperite de un domn, doru ionescu, care a cercetat arhivele televiziunii. Nu mă mir că n-au fost difuzate în acea vreme. În timp ce filmam, ştiam că există posibilitatea să nu ajungem pe post. Nu eram atât de te-legenici ca, eu ştiu... Trio grigoriu. mă întreb de ce ne mai lăsau să înregistrăm.

Psihedelicul era mai subversiv ca beat-ul, ca atare, o mare parte din mişcarea rock autentică din românia apărea foarte rar pe ecran. dacă voiai neapărat să apari, trebuia să te îmbraci la costum, nu în cearceafuri; să-ţi dai textul la puricat, să-ţi limitezi mişcarea scenică şi registrul muzical. o altă reţetă era să cânţi prelucrări folclorice şi să evoci mitologia etnogenetică sau pe cea haiducească, asta, în special, odată cu cotitura naţionalistă a regi-mului Ceauşescu. mulţi au cedat presiunii ideologice şi au adoptat reţeta, inclusiv Phoenix ii, condusă de Nicu Covaci. dacă vrei să

�9

ai public, trebuie să faci concesii, indiferent de sistemul politic în care trăieşti. Partea mai complicată e unde tragi linia.

e important de subliniat că aceste înregistrări arată că sub-versivitatea unui cântec nu se datorează numai versurilor, cum adeseori reiese din comentariile celor care se ocupă de istoria fe-nomenului pop. Prezenţa în faţa camerei de filmat demonstra cât de importante erau look-ul şi mişcarea. la fel, în concerte, volu-mul la care se cânta. Cântatul tare neliniştea. muzical, însă, sono-ritatea însăşi purta un mesaj de rebeliune. spre exemplu, efectele, distorsiunea, contrastau cu seninătatea tembelă a muzicii uşoare oficiale şi canalizau experiența muzicală înspre subiectiv şi intro-specţie. Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim piesele Se întorc vapoarele a doinei Badea sau Drumurile noastre a lui dan spătaru cântate cu instrumentele folosite de o trupă ca The doors! ai muri de râs sau s-ar spune despre tine că eşti post-modern. acelaşi efect l-ar avea şi o interpretare a unei piese a lui frank Zappa de către orchestra lui sile dinicu. Ceea ce vreau să subliniez este că mesajul era purtat nu numai de melodie, versuri, look etc., ci şi de sonoritatea în sine.

Trupele rock deranjau şi din cauza fanilor. dacă se auzea că Phoenix cântă într-un anume loc – căci sigur nu se anunţa în ziar și numai uneori aveam afişe –, vestea punea cel puţin câteva sute de oameni în mişcare. această mişcare a corpurilor fanilor şi cea a corpului dansând sunt fenomene sociale greu de controlat, uneori imprevizibile.

În plus, emigrantul Chiriac, cum spuneam, nu amuţise. dacă te lăuda Chiriac de afară, era şi bine, şi rău. era rău pentru că aprecierea sa aducea cu sine suspiciunea autorităţilor. era bine însă pentru că te recomanda la public, şi nu trebuie subestimată audienţa europei libere. Îmi amintesc de o zi de vară la Timiş, după destrămarea Phoenix. apăruseră deja tranzistoarele porta-bile. Pe toată plaja răsuna vocea lui Cornel Chiriac prezentând o melodie. Nimănui nu-i păsa de o eventuală reacție a autorităților la faptul că ascultau postul de radio pe care Ceaușescu încercase

70

să-l arunce în aer. generaţia mea era mai puţin temătoare decât cea a părinţilor mei, care trecuse prin război şi prin anii lui gheor-ghiu-dej, când te arestau numai dacă te turna un vecin că asculţi un post de radio vestic acasă, în secret.

din cauză că nu plăceam autorităţilor, nici măcar nu ne-am pus problema să înregistrăm un lP. material aveam, spre exemplu, opera noastră rock Omul 36:80, despre care va fi vorba mai târziu. Puţine trupe rock scoteau albume în vremea aceea. soliştii de mu-zică uşoară erau, desigur, trataţi altfel. după 1989, Nicu Covaci, oarecum neetic, a scos un album (Cd şi casetă) cu înregistrări de atunci, intitulat Phoenix anii ’60. spun neetic pentru că el nu era proprietarul pieselor, dar şi-a arogat toate drepturile. ideea în sine, însă, nu era rea. Înregistrările, altele decât cele de pe Vremuri şi Și totuşi..., nu sunt de foarte bună calitate, dar tot e mai bine decât nimic.

Tot la capitolul înregistrări, am mai reuşit, prin 19�9, să ne strecurăm muzica şi într-un film, intitulat Canarul şi viscolul, regi-zat de manole marcus. Piesa noastră, Canarul, era deja lansată pe piaţă, dar am fost solicitaţi să le-o împrumutăm. Chiar la începu-tul filmului, apărem cântând, înghesuiţi într-o celulă de închisoare. filmul, din păcate, spune povestea unui erou utecist. meritul său era unul vizual, cinematografia sa experimentală. filmul nu mi-a plăcut în mod deosebit, dar m-am bucurat că am ajuns şi noi pe pânză. Îmi place să cred că popularitatea noastră a ajutat filmul şi că fanii s-au bucurat să ne vadă şi în sala de cinematograf. Poate s-au bucurat şi autorităţile – având în vedere că eram filmaţi în-chişi în celulă.

La mare

una din marile plăceri ale perioadei Phoenix erau cântările pe litoral. Nu-i nevoie să explic de ce. În primul an am cântat la un mandatar, un fel de iniţiativă comercială privată (care avea să

71

fie în scurt timp desfiinţată). În perioada de liberalizare a ani-lor ’�0, restaurantele și barurile beneficiau de un anume grad de flexibilitate în a angaja şi a plăti muzicieni fără a da prea multă socoteală autorităților. Îmi aduc aminte de o astfel de experienţă la Buşteni, unde cu ajutorul rockerilor, care ne erau şi impresari, ne-am înţeles ad-hoc cu un birtaş, căruia i-am umplut cârciuma timp de o săptămână, spre fericirea lui şi a noastră. dar acestea erau aranjamente pe termen scurt. Cu contracte pe termen lung era mai complicat.

la mare am cântat întâi la eforie Nord, la barul litoral. mandatarul ne plătea destul de bine. Ne-ar fi fost mai greu să pătrundem în reţeaua localurilor strict de stat, căci, ca să ajungi să semnezi un contract cu un astfel de local, trebuia să ai sprijinul mafiei muzicale româneşti-bucureştene. Că, deh, tot muzicantul îşi dorea la mare!

organul prin care această mafie cu interese mai degrabă co-merciale decât politice îşi exercita puterea era o agenţie de „impre-sariat artistic” numită aria. i-am contactat şi noi, care umpleam săli peste tot unde apăream, şi le-am spus ce dorim. răspunsul primit a fost că nu ne pot oferi un contract pe litoral, pentru că publicul nu e interesat de muzica noastră.

eforie Nord nu era stațiunea cea mai frecventată de tineri a litoralului. locul cool, atunci ca şi azi, era mamaia. Costineştiul încă nu intrase în vogă. din nou, însă, ca să ajungi la mamaia într-un local decent, îţi trebuia ştampilă de la aria. iar aria spunea că nu suntem populari. realitatea avea să dove- dească contrariul. dacă n-a putut merge mohamed la munte, a venit muntele la mohamed. faptul că am făcut noi tabără la eforie, iar, peste drum de noi, alţi „nepopulari” precum roşu şi Negru, a făcut din această staţiune un loc de atracţie al tinerilor.

roşu şi Negru era o trupă din iaşi, deci tot din „provincie”. Ne completam cu ei atât muzical, cât şi la orar. ei cântau pe o te-rasă cam până spre miezul nopții, oră la care ne începea nouă pro-gramul în barul de noapte de peste drum, program care ţinea până

72

la patru dimineaţa. roşu şi Negru cântau soul, muzica lui Blood, sweat and Tears, presărat cu nişte country, adică genuri numai bune de încălzire. Nu spun asta pretinzând că noi eram mai buni, ci numai că eram mai agita(n)ţi. astfel, cu două-trei beri la bord şi cu pulsul un pic ridicat, cei ce îi ascultaseră pe roşu şi Negru intrau în baia de beat, rock şi waţi ai Phoenix-ului.

de fapt, ne încălzeam şi noi la ei pe terasă. apoi veneau ei la noi. eram prieteni, ne respectam, dar nu am organizat cântări împreună. Pe lângă sideral, care cântau la mamaia, roşu şi Negru erau printre cele mai bune trupe româneşti ale vremii. Nici ei, nici sideral nu prea apăreau la radio sau TV. dacă te interesa muzica lor şi a noastră, trebuia să ne vezi live, în baruri; constituiam un fel de underground.

sejurul pe litoral dura vreo două luni. Cenzura era şi ea mai relaxată la mare. eram tineri, ne distram, rezistam la nesomn şi la alte stresuri de sezon. la plajă mergeam numai de la şase seara. am petrecut astfel vreo câteva veri, boem, înconjuraţi de fani şi de prieteni. dormeam într-o vilă, în camere cu două paturi, ceea ce însă nu însemna şi două persoane. Trebuia să avem grijă şi de chi-biţi, care, cel puţin teoretic, dormeau pe jos. dar adeseori trebuia să-i dăm jos din pat dimineaţa, când veneam de la cântare. și îi găzduiam nu numai pe ei, ci şi pe prietenii şi prietenii prietenilor lor.

În vremea aceea se perindau şi mulţi străini pe litoral. după ce se plictiseau de ceea ce avea românia să le ofere pe plan etno, apăreau pe la noi. Ne-am împrietenit cu mulţi. Noi, desigur, voiam să ştim un singur lucru de la ei: dacă le sunăm şi lor vestic. și, spre mulţumirea noastră, răspunsul era afirmativ. Ne-au spus-o şi ei, şi, sincer, o cred şi eu, azi, când reascult înregistrările de atunci. din păcate, succesul nostru internaţional se opreşte aici. statul român nu ne-a aprobat plecarea în turneu peste hotare, deşi am avut invitaţii.

Ni s-a oferit chiar şansa să înregistrăm în Vest. un italian bine conectat, care era în trecere prin românia şi cumpăra tablo-

73

uri, ne-a văzut, ne-a plăcut şi ne-a spus că vrea să ne ducă în italia pentru concerte și pentru înregistrări la casa de discuri a celebrului Celentano. Părea serios. se deplasa într-un mercedes cu şofer. Ca dovadă a faptului că nu avea gânduri ascunse, ne-a adus cadou două chitare fender (una solo, una bas) de rupt gura târgului.

Între timp, el s-a întors în italia cu tablourile, care, din pă- cate, s-a constatat că erau false. Chiar dacă a fost înşelat, şi-a ţinut promisiunea, ne-a trimis invitaţiile şi a depus garanţii la ambasada română din roma, mai exact bani, ca gaj că ne întoarcem. Nu ni s-au dat paşapoarte nici aşa, şi cu asta afacerea s-a încheiat. Cariera noastră ar fi fost, poate, alta, dacă am fi înregistrat în Vest. Poate nu. singura consolare au fost chitarele, pe care am putut să le păs-trăm. Basul îl mai am şi azi, un fender Jazz, un cadou care intuia cotitura mea muzicală de mai târziu. Ceva similar am păţit şi cu o invitaţie în suedia, unde persoana care ne remarcase era o turistă care venea la mare.

anul următor, după multe insistenţe, am primit însă viză de mamaia. din păcate, n-am putut rezista mai mult de o lună. am cântat într-un loc bun, la cel mai elegant bar al staţiunii, Perla, dar, în final, am fost maziliţi de aria. Cu intervenţii, am reuşit să revenim la mamaia, dar am fost repartizaţi la o terasă simpluţă, unde condiţiile de cântat nu erau prea bune. Chiar şi condiţiile de securitate lăsau de dorit. spre exemplu, Nicu a încasat şi o bătaie de la un hăndrălău căruia nu-i convenea ceva cu muzica. Când eşti muzician trebuie să te preocupe mai multe lucruri decât păstrarea liniei melodice.

În ciuda condiţiilor modeste, a fost o vară excelentă, petre-cută cu prieteni, plină de isprăvi, şi am avut ocazia să întâlnim iar oameni de prin toată europa. Privitor la oferta muzicală, a fost diferit de eforie. Noi cântam pe terasă, adică făceam încălzirea, iar o altă trupă, nu roşu şi Negru, ci sideral, cânta la barul de noapte de vizavi. astfel, am avut ocazia să-i urmăresc cu atenţie pe mugur Winkler la chitară şi pe liviu Tudan la bas, amândoi exce-lenţi instrumentişti de blues şi rock. Tudan excela şi ca vocalist.

74

La porţile Cerbului de Aur

Tot în perioada asta, Chiriac a încercat să ne includă printre participanţii la Cerbul de aur. Nu prea ne potriveam noi cu eveni-mentul, dar, cred, strategia lui Chiriac era că gheaţa trebuia spartă, şi că, odată spartă, faţa muzicii pop româneşti putea fi schimbată. am mers pe mâna lui şi am acceptat, ba chiar ne-am bucurat, pen-tru că se pleca într-un cantonament muzical la Bucureşti, ceea ce însemna cântat şi distracţie, lucrurile pentru care trăiam pe atunci. În acest cantonament urma să ne cizelăm piesele în speranţa că vom intra în selecţia oficială.

am tras şi noi alături de alţii, repetând – nu-mi amintesc cu câtă seriozitate, dar bănuiesc că n-am stat numai cu burta la soare. sigur că eram ironici şi ne dădeam ochii peste cap comentând că la Cerb se cântă muzică de bunici. Pe de altă parte, însă, cred că în adâncul sufletului ne doream să luăm selecția, măcar ca să ne facem mamele fericite. Cerbul era un festival internaţional. am fost invitaţi la vizionare şi ne-am produs în faţa şefului uniunii Compozitorilor, ion dumitrescu, un om care se ocupa cu muzica clasică. Verdictul său a fost, desigur, negativ. Nu i-a plăcut și nu mă surprinde. Nu era în stilul muzicii care se promova la Cerb. Nu cântam şi nu arătam ca aurelian adreeescu, luminiţa dobrescu sau angela similea.

Nu ne potriveam şi nepotrivirea asta s-a păstrat până astăzi, când Cerbul s-a deschis spre alte stiluri. Pe atunci însă mai era o problemă, care ţinea numai indirect de stil. Cerbul nu era numai o competiţie a soliştilor, ci şi a compozitorilor. soliştii menţionaţi cântau melodiile lui gheorghe grigoriu, Temistocle Popa sau Camelia dăscălescu, iar aceşti compozitori aveau multă putere şi îşi doreau să fie reprezentaţi. formatul Cerbului era orchestra lui sile dinicu în spate, acompaniind un solist care ocupa prosceniul. ideea de trupă şi muzică beat se opunea însă tocmai acestui for-mat. Pe scena Cerbului, trupele nu dădeau și nu dau bine, pentru că acest festival a fost şi încă este o competiţie a soliştilor şi a com-

7�

pozitorilor. de aceea, şi astăzi, când la Cerb participă trupe, de la hard rock la rap, ai senzaţia că nu prea dau bine în peisaj.

Chiriac nu s-a dat bătut în campania sa de a schimba faţa muzicii pop româneşti. s-a luat de piept cu organizatorii – nu ştiu dacă nu a făcut şi greva foamei. Nu i-a putut clinti. și e posibil ca vehemenţa sa să-l fi costat postul de la radio. sigur nu numai asta, avea el şi alte metehne, precum faptul că susţinea jazzul, un gen de muzică care-şi făcea şi el veacul în subterană. Chiriac a prezentat, la Timişoara, primul spectacol de jazz la care am participat şi eu – ca spectator, desigur – şi care m-a marcat. Cânta iancsi Körössy Trio, o trupă bună, pe care am revăzut-o mai târziu la Bucureşti, când am cântat la Preoteasa. Nu înţelegeam nimic. ritmurile, im-provizaţiile păreau alandala, dar mi se părea deosebit, simţeam că mă atrage.

un festival naţional de trupe, care nu se bucura de aceeaşi mediatizare precum Cerbul, era festivalul a, organizat de facul-tatea de arhitectură din Bucureşti, unde se adunau toate formaţiile rock ale vremii, roşu şi Negru, olimpic etc. Cântau cam două-trei trupe pe seară. se stătea jos, nu se fuma şi festivalul avea un caracter competitiv. fenomenul rock se dezvoltase din zilele când cântasem la lola. la vremea participării noastre la a, inclusiv noi începuserăm să ne schimbăm sound-ul. se cânta deja experimen-tal, psihedelic, progresiv. Nu ştiu dacă nu a participat şi Cromatic în acel an, care cânta în stil Hendrix, la volum asurzitor.

am cântat aici opera noastră rock, intitulată Omul 36:80, care a primit şi un premiu de creativitate. Publicul nu era venit din toată ţara. era format în special din bucureşteni, care reacţionau altfel decât timişorenii. În plus, erau mai ataşaţi de formaţiile lo-cale, ale căror fente le ştiau pe de rost. Nu mai eram Phoenicşii lui Hei, tramvai. aplaudau mai puţin, ceea ce conta, pentru că opera avea un caracter interactiv. N-am luat marele premiu, pe care l-a câştigat olimpic, care a impresionat juriul (din care lipsea fanul nostru numărul unu, Cornel Chiriac, deja, cred, plecat din ţară), prin referinţele mitologice ale muzicii lor.

7�

Omul 36:80 era povestea unei zile, unei nopţi şi a încă unei zile din viaţa unui om oarecare. Programul ţinea cam o oră şi includea numai piese compuse de noi, multe protestatare. Ne lăsasem de beat şi experimentam cu rockul progresiv. Îmi amintesc că aveam multă percuţie, se recitau poeme, se impro-viza. aveam pedale, efecte de chitară, sintetizator. eram mai teatrali, foloseam mai mult luminile (care, nu erau prea sofis- ticate).

Nu se protesta direct împotriva regimului, ci indirect. mony era în pragul plecării în state şi îşi dădea drumul. Bătea tam-tam-ul şi recita. mi-l amintesc declamând că există în sală, adică în lume, oameni care îl dezavuează pentru ţinuta, atitudinea şi pletele sale. Îl acuză public şi îl marginalizează. răspunsul lui era că nici gene-raţiei în blugi nu-i place omul cu cravată. și totuşi, paradoxal, noi, cei tineri, eram mai toleranţi.

era prima operă rock compusă în românia. N-a fost cânta-tă de multe ori. am mai susţinut două spectacole cu ea la opera din Timişoara şi încă două la olimpia. acestea din urmă au fost concerte de binefacere pentru sinistraţii marilor inundaţii din acel an. Publicul timişorean ne înţelegea mai bine, era mai bine conec-tat la fenomenul flower power.

Când am cântat la festivalul a, înainte de intrarea în scenă, apare dorel, care era acum bucureştean, cu un tip care se holba la noi şi ne cam încurca cu montatul sculelor. eu, pentru că îmi stătea în drum, i-am spus să-şi ia tălpăşiţa. dorel, pe la spate, îmi făcea semne să-mi ţin gura. ulterior aveam să aflu că l-am scos de pe scenă pe Valentin Ceauşescu. Nu s-a supărat; s-a prefăcut că nu m-a auzit apostrofându-l. a înţeles că nu are ce căuta printre cabluri. după cum arăta, nu mi-aş fi putut da seama că era fiul. avea păr mai lung ca noi şi purta blugi şi cizme. odraslă de prole-tar, era proaspăt întors de la oxford şi arăta mai hippy ca noi, fiind îmbrăcat şi informat direct de la sursă. Cine ştie, poate-i văzuse pe Beatles sau pe Cream live?

77

Noi stiluri. Destrămarea

Până la plecarea lui mony şi destrămarea formulei iniţiale, sfinţii/Phoenix a fost o trupă beat care, prin rock progresiv, a deviat înspre underground şi psihedelic. În toate aceste stiluri, noi am constituit avangarda în românia, o interfaţă cu cultura vestică. Pentru mulţi dintre spectatorii noștri, un concert Phoenix însem-na o experiență cu totul inedită, de la sunet şi atitudine, până la comportamentul publicului. Vocalistul, mony, era atracţia numă-rul unu, dar atât poziţia sa fizică pe scenă, cât şi sonorizarea nu îl îndepărtau atât de mult de trupă ca să poţi spune că tot ce făceam noi era să-l acompaniem. Vocea era un instrument: solistic, dar, în acelaşi timp, parte din textura muzicală a trupei, aproape la egal cu celelalte instrumente şi cu improvizaţia.

Beat însemna piese scurte, cu o temă uşor de memorat şi cu improvizaţii inobservabile. rockul reprezenta evoluţia chita-rei şi o lărgire a registrelor acesteia. au fost introduse distorsiuni şi pedale, mai târziu s-a cultivat microfonia, iar improvizaţiile au devenit nu doar mai lungi, ci şi un moment de referinţă al piesei. dacă spui Beatles, nu îţi vin în minte improvizaţiile, ci melodiile, cântatul pe voci, un anumit lirism. dacă spui însă led Zeppe-lin, virtuozitatea chitarei devine un subiect important de conver- saţie.

rockul a însemnat, de asemenea, teme muzicale mai ela-borate, accent pe armonie (şi nu pe melodie). se cânta mai sec-venţial, cu momente recitative, şi piesele deveniseră mai lungi. ritmul era şi el mai complex. se bătea mai puţin liniar, cu mai multe break-uri. Cred că asta a împins şi rolul toboşarului în față. Transformarea era la fel de vizibilă în vestimentaţie. Beat-ul, la început, însemna sacou şi cămăşi monocolore. avea ceva şcolăresc şi năstruşnic în look. Cu timpul, îmbrăcămintea noastră a devenit tot mai colorată – mai multe flori pe cămaşă, pantaloni în carouri (blugii abia intrau în modă), iar de la boots-ii beat-ului s-a trecut la cântatul desculţ (Omul 36:80 a fost cântată desculţ).

78

Tranziţia de la rock la underground a însemnat improviza-ţii instrumentale mai lungi. Ca în jazz, improvizaţia aproape că devenea partea principală a piesei. ieșeau la rampă basul şi toba, aproape la fiecare piesă. situaţia asta era creată şi de creşterea competiţiei, care nu era numai între trupe, ci şi între instrumen-tişti. Psihedelicul era mai mult stare decât melodie. Publicul se manifesta şi el altfel ca în anii Beatles. acum era modern să fii aerian şi flegmatic, să dansezi ca şi cum ai fi în transă, de unul sin-gur în univers, neinteresându-te de partener (deşi atât noi, cât şi publicul eram „pe sec” în ceea ce priveşte drogurile). și parcă nici trupa nu mai interesa publicul atât de mult.

Cântatul psihedelic însemna, tehnic, mai multe distorsiuni, efecte şi sintetizator. Ne-am pus acest stil la punct la începutul anilor ’70, dar nu concertând, ci cântând la seri dansante. am cântat la cantinele universităţii şi ale Politehnicii, dar la cele din Complex, nu din mV. Coabitam cu discotecile, cu muzica lor im-personală, repetitivă şi nedialogică. entuziasmul anilor ’�0 pierise şi pătrundea mai multă informaţie din Vest. Nu ne mai simţeam atât de adoraţi ca pe vremea beat. Nu mai eram atât de noi, de inediţi, de fenomenali.

sfârşitul Phoenix era previzibil. și în rândul nostru se in-stalase blazarea, rutina, o anume comoditate. Pe mine de-a drep-tul mă plictiseau piesele fără început şi sfârşit. Compensam lipsa de idei cu amplificarea. Chiar şi improvizaţiile mi se păreau repetitive, căci se construiau pe o structură armonică prea simplă.

având în vedere că starea și improvizația jucau un rol atât de important, ne lăsasem şi de compus. după plecarea lui mony în state, în 1971, am continuat aproape încă un an. am încercat să preluăm noi partea vocală, dar nu am putut să facem ce făcea el. mony era foarte talentat, era omul de bază al formaţiei. fără el, Phoenix nu mai era Phoenix. a urmat o vacanţă. eu am plecat la munte, unde am stat vreo trei săptămâni. la întoarcere, pur şi

79

simplu nu am mai vrut să mă duc la repetiţii. mai mult, am luat decizia radicală de a nu mai cânta rock (şi mi-am respectat-o).

foarte probabil că şi ceilalţi membri ai formaţiei simţeau criza. Când o trupă încetează să mai cânte împreună, se presupune că au existat diferende, certuri, că au izbucnit tensiuni mocnite. Nu era cazul nostru. Noi nu ne-am mai întâlnit. am intrat în criză de idei, ne-am pierdut vedeta şi nu am reuşit să găsim o ieşire. moda beat trecuse. Căile noastre se despărţeau, dar nu din cauză că eu mă mai ciondăneam cu Nicu pentru că îşi punea vo-lumul mai tare decât ceilalţi. intrasem într-un impas şi nu mai reuşeam să ne reinventăm împreună. să te reinventezi e probabil mai dificil decât să ajungi iniţial la succes.

Plecările

Te poţi întreba cum de o persoană ca mony, cu statutul său de vedetă rock, poate renunţa la celebritate şi decide să părăsească ţara pentru a reîncepe într-un alt loc de la zero. am trei răspunsuri la această întrebare. Primul ţine de ambiţie, de visul de a izbândi în ţara rockului, america. al doilea relevă cât de umilitoare era viaţa sub comunişti. erai dispus să laşi totul (unii îşi lăsau soţiile şi copiii în urmă) şi să o iei de la început.

al treilea răspuns e oarecum o combinaţie a primelor două. Plecarea lui mony dovedeşte cât de distorsionată era imaginea Vestului în ochii noştri. Cred că mulţi ni-l imaginam ca în cân-tecul lui Beatles, un „strawberry fields forever”. din punct de vedere al carierei muzicale, pentru majoritatea celor plecați, el s-a dovedit mai degrabă un deșert.

Toți membrii formulei inițiale Phoenix au părăsit românia, mai devreme sau mai târziu. Numai eu am rămas. mony visa o ca-rieră muzicală internaţională. din păcate, a ajuns numai muncitor la banda rulantă. N-o spun cu răutate, ci cu părere de rău. după ce a plecat, n-a mai dat niciun semn de viaţă. l-am reîntâlnit

80

după 1989. Nu mai avea ambiţii muzicale. Cu câţiva ani în urmă, l-am invitat la sărbătorirea a 2� de ani de activitate a trupei Bega Blues Band. am prelucrat vechile piese. o umbră a talentului din tinereţe a ieşit la iveală. În mare însă capitalismul i-a scos muzica din cap.

mă întreb ce s-ar fi ales de el în românia, după destră- marea Phoenix. Poate c-ar fi abandonat cântatul oricum. Publicul îl plăcea, ştia engleză şi avea voce bună, dar nu-l interesa studiul muzicii. Când am început să pregătim piese împreună, eram toţi la un nivel tehnic relativ egal, adică modest. Trupele beat, cu unele excepţii, nu au viaţă lungă. Ca să poţi supravieţui ca muzician, îţi trebuie un anumit grad de autonomie (pe care ţi-o dă studiul), pentru că numai astfel te poţi reinventa. Paradoxal, deci, deşi era vedeta trupei, mony depindea cel mai mult de ceilalţi, şi, zic eu, nu ar fi fost în stare să se regăsească după destrămare. Nicu, Pilu, eu ne-am descurcat fiecare cum a putut. Cred că destul de bine, chiar dacă am adoptat stiluri diferite.

mony a plecat în sua în 1971. Pilu ștefanovici, chiar mai devreme, în Norvegia. spitzly, fiind etnic german, s-a „repatriat” prin 1972-73. Prin 197�, a plecat şi Nicu, căsătorindu-se cu o olandeză pe care a cunoscut-o la mamaia în 19�9 şi nu cum se spune, că ar fi fost expulzat de către regim. regimul, Cenaclul flacăra gustau muzica haiducească cântată de Phoenix ii.

erau două prietene olandeze care au ajutat români să emi-greze. una a devenit soţia lui Nicu. Cealaltă, Hennie, o fată pe care o admir nespus, a scos din ţară mai târziu, prin succesive că-sătorii, alţi doi timişoreni: pe schwartz, care ne făcea sculele, şi pe eugen gondi, celebrul toboşar de jazz. ideea de a părăsi românia i-a urmărit pe unii Phoenicşi până după revoluţie. Claudiu rotaru a emigrat în Canada după 1989.

În momentul plecării lui Nicu, sub numele Phoenix se cânta deja un cu totul alt gen de muzică decât cel pe care l-am promovat noi până în 1971. Ne-am despărţit şi, cred, Nicu nu a avut dreptul – nici etic, nici juridic – să folosească numele Phoenix în conti-

81

nuare. mai mult, ca să-şi justifice acest gest, a inventat o serie de poveşti care să evidenţieze continuităţi între aşa-zisele „perioade” ale trupei, printre care cea mai exagerată (şi narcisistă) fiind for-mulată sub genericul „Phoenix = eu”.

lăsând la o parte figuri de stil de genul „Phoenix renaşte din propria sa cenuşă”, bune poate la conferinţa de presă, între „perioadele” Phoenix nu a existat nicio continuitate. Cu excepţia lui Nicu, sub numele Phoenix apăreau alţi oameni, care cântau o altă muzică, fără să ne întrebe pe noi, ceilalţi membri – fondatori sau nu –, dacă suntem de acord să fim asociaţi cu acest nou stil, care se plia pe cotitura etnică a comunismului lui Ceauşescu. Bea-tles, eternele noastre modele, ar fi trebuit urmaţi şi în acest caz. odată ce cei patru n-au mai cântat împreună, nu a mai existat nici numele. dacă trăiam într-o ţară normală, cu o justiţie normală, poate aş fi reacţionat.

la aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Phoenix, unde s-a cântat în ambele formule (adică atât cea beat-rock, cât şi cea etno-balcanică), m-am putut familiariza mai bine cu stilul „nou-lui” Phoenix. Nu e ceea ce aş asculta eu, dar trebuie să recunosc că, cel puţin tehnic, muzica era cântată bine şi, mai important, avea priză la public. la aniversarea a 4� de ani, preşedintele Băsescu a decernat medalii unor membri Phoenix şi unor persoane care au ajutat cu logistica. dintre membrii fondatori ai formaţiei numai Nicu şi mony au primit medalii. Nici eu, nici Claudiu, Pilu, spitzly sau dorel nu am fost invitaţi la ceremonie. Până şi ideea de continuitate putea fi, în unele contexte, abandonată. În schimb, s-a făcut dreptate la Timişoara. aici, primarul i-a declarat pe toţi membrii fondatori cetăţeni de onoare ai oraşului.

după fuga în Vest, Nicu a ajutat şi alţi membri Phoenix ii (minus mircea Baniciu) să treacă graniţa – sau cel puţin aşa spun legendele. mony a fost şi el convocat din state în germania, într-o tentativă de a reînvia Phoenix. aceste încercări de resuscitare, şi ele subiect al altor istorii, narate, în mare parte, tot de Nicu, nu prea au dat rod.

82

În acest caz, se contrazice zicala, folosită tot în basme, „că de nu ar fi nu s-ar povesti”. Poveştile emigraţiei funcţionează invers, cum sunt şi cele ale rezistenţei interne împotriva regimului comu-nist. se povesteşte mult pentru că s-a realizat puţin – şi această constatare nu vizează numai „noul” Phoenix, ci memoria colectivă românească în general. În cazul Phoenix s-a brodat un basm al expulzatului, în care cel plecat benevol din românia se reîntoarce cu vorbe de dor de ţară pe buze şi cu poveşti despre persecuția politică și redescoperirea românităţii în exil (inclusiv a celei ante-mioritice, după cum rezultă din ultimul proiect al lui Nicu).

occidentul ne-a fascinat pe toţi. din păcate, puţini sunt cei care au avut norocul şi puterea să se realizeze şi prin străini. sincer să fiu, din fenomenul rock românesc, care a produs mulţi emigranţi, nu pot să dau niciun exemplu de realizare clară. s-o fi recomandat rockul ca gen internaţionalist, dar exemple de trans-bordare muzicală reuşită nu pot aduce decât din muzica clasică.aceasta, se pare, e mai deschisă migraţiei de talent.

83

C a p i t o l u l i i iEtajul şase

Phoenix se destrămase, iar materialul muzical, rulat de rockul anilor ’70, nu mă mai satisfăcea. devenise prea gălăgios şi prea haotic. Căutam altceva, mai aşezat, mai sofisticat. dar încă nu ştiam ce. mi-era însă limpede că trebuia să fie ceva diferit. mi-era, de asemenea, limpede că nu mă voi lăsa de muzică. Îmi doream o schimbare. În plus, trebuia să trăiesc din ceva, aşa că am hotărât să cânt într-un restaurant până mă voi lămuri ce vreau.

a fost o experienţă mai interesantă decât pare. l-am luat şi pe dorel (Vintilă) cu mine, căci şi el căuta. am cântat cu un pianist experimentat, zis Tubi, şi cu mişu (zis labă, pentru că avea picior mare) la chitară. ambii foarte buni. Cântam o muzică dife-rită, într-un spaţiu diferit, unui public diferit. Trupa lui Tubi nici măcar nu avea nume şi nici nu îşi punea problema să-şi găsească unul. Îi mulţumea re-numele de buni muzicieni, care cântă mu- zică uşoară şi evergreen-uri, ambiental, fără să atragă atenţia asu-pra lor, unui public ce stă la mese.

Cântam sus, la Hotel Central, la etajul șase. se putea trăi; primeam salariu. Nu mă plictiseam, căci muzica de restaurant îşi are şi ea diversitatea şi virtuozitatea sa, iar eu aveam destule de învăţat. aici mi-am cântat prima bossa novă, Girl from Ipanema, ale cărei ritm, structură şi armonii au constituit o revelaţie pentru mine. aş plasa-o aproape la polul opus de ceea ce făcusem în ulti-mul an, rockul psihedelic.

Tot o experienţă muzicală diferită a constituit-o în acea pe-rioadă vizionarea life a unui concert Jose feliciano. feliciano cânta un fel de muzică uşoară jazzificată, dar cu senzaţională virtuozi- tate. formula era voce şi chitară rece (feliciano), contrabas şi

84

tobe cu periuţe. Îmi amintesc şi azi acest concert. modul de cân-tare, formula restrânsă, volumul, dar şi relaţia cu publicul erau o noutate pentru mine. Încă nu mă interesa jazzul, dar acest con-cert a devenit un reper al reinventării mele. el definea un nou stil muzical, un nou tip de interacţiune între muzicieni şi între muzi-cieni şi public. Constituia un model pe care aveam să încerc să-l recreez în diversele formule în care am cântat de atunci până în prezent.

etajul şase nu era însă paradisul muzicianului. diversita-tea sonoră şi ritmică îşi avea limitele ei, iar repertoriul includea şi momente mai penibile (care răspundeau cererii clientelei şi con-trolului politic). mulţi din fanii Phoenix mi-au reproşat prezenţa în local. doar edy, prietenul meu de pe Vadul Călugăreni, mi-a luat apărarea. era o persoană mai aşezată. Nu era mare prieten al rockului şi înţelegea că, lăsând idealurile la o parte, cântatul la etajul şase era, până la urmă, o slujbă.

am cântat la Central până în primăvară. apoi, chitaristul trupei, mişu, care era bine conectat, a încropit un aranjament la mare peste vară, dar nu în formula de la Central. această nouă co-laborare avea să-mi redefinească prioritățile muzicale. au apărut în viaţa mea pianistul Paul Weiner şi toboşarul Pupa Hromadka. alături de ei şi de mişu, mai cânta cu noi, la voce, Tibi ladner, pe care îl ştiam încă din liceu.

De profesie muzician

la Central am trecut de la statutul de muzician-artist la cel de muzician de profesie, de la show-uri superamplificate la decor sonor, de la muzică pentru dansul în transă, la una care să faciliteze digestia și conversația. eram muzician cu salariu acum, cu statut legal de „colaborator liber-profesionist”.

Ca să te poţi bucura de acest statut, îţi trebuia patalama. aceasta se obţinea în urma unui examen, numit „atestare”. exa-

8�

menul se dădea o dată la cinci ani şi se susţinea în colectiv, cu trupa. Te prezentai în faţa unei comisii, care fie colinda ţara, fie făcea audiţii la Bucureşti. Cântai o piesă-două şi, dacă erai consi-derat acceptabil, te testau la teorie muzicală. acest test includea o probă de solfegiu menită să verifice dacă poţi citi note, o probă pe care, în perioada iniţială a Phoenix, probabil că aş fi picat-o. În funcţie de cât ştiai şi de impresia făcută, primeai o anumită grada-ţie, care se acorda individual şi în funcţie de care erai plătit.

Îmi amintesc că în anii şaptezeci, când deja eram cu trupa de jazz, am cântat din nou în faţa unei astfel de comisii. s-a nime-rit că ne-a mers atât de bine încât comisia s-a ridicat în picioare şi ne-a aplaudat timp de mai multe minute. Nu ne-au mai verificat cunoştinţele de teorie. examenul se transformase într-un specta-col. Cred că i-am surprins, mai ales pentru că am apărut între tru-pe de lăutari – deci cântam într-un cu totul alt stil, pe care numai arareori aveau ocazia să-l audă. mai târziu, când am început să fim mai cunoscuţi, oamenii din comisie nu ne mai lăsau să despa-chetăm sculele. Îmi amintesc de o comisie, din care făceau parte marius Popp şi sile dinicu, reacţionând astfel. Ne-au spus că ne văzuseră în concert şi că ştiu foarte bine de ce suntem în stare.

acestea erau momentele plăcute ale examenului de atestare, care însă constituiau excepţii de la experienţa comună a examină-rii, care se dovedea a fi adeseori ostilă muzicianului. de atestare depindea salariul și viitorul. Ca atare, aceste audiţii îşi lăsau am-prenta de stres asupra sa. Vedeai trupe aşteptându-şi, tensionate, rândul, oameni târând după ei chitare, instrumente de percuţie, ţambale şi contrabasuri. Îl mai vedeai pe un popularist acordân-du-şi vioara cu un tremur al mâinii sau pe un altul încercând să memoreze diezii gamei si major, în care nu avea să cânte niciodată.

era o lume pestriţă. fiecare trupă cu genul său, unii rock, unii uşoară, alţii jazz (dar mai rar) şi, desigur, mulţi popularişti. unii erau experimentaţi, alţii, mai tineri, îşi frângeau degetele. unii erau angajaţi permanent în diverse localuri, alţii erau spe-

8�

cializaţi pe nunţi şi botezuri. unii erau siguri pe sine, alţii cărau, pe lângă instrument, o traistă cu o mică atenţie pentru membrii comisiei.

Revoluţia culturală

ieşirea la mare, cu trupa încropită de mişu, s-a dovedit a fi o reuşită. muzica, desigur, preponderent ambientală, sporise însă în sofisticare şi, treptat, la îndemnul lui Paul şi Pupa, am început să inserăm elemente de jazz în piese şi în repertoriu, atât cât se putea, atât cât să nu speriem clientela şi să nu atragem atenţia cenzori-lor. aceste mici abateri de la rutina cântatului de restaurant au reprezentat exact ingredientul care mi-a redeşteptat entuziasmul pentru muzică, ambiţia de a mă perfecţiona şi de a pune la punct, împreună cu trupa, un repertoriu performant.

Ca şi în cazul Phoenix, un rol important l-a jucat factorul personal. Ne simţeam bine împreună, am devenit prieteni şi am şi rămas prieteni pe viaţă. am cântat în formula aceasta vreo două luni, după care ni s-a părut evident să ne axăm pe jazz. Cu toţii ne doream un orizont artistic mai larg decât cel al muzicii de local. Poate de aceea, încă de când eram la mare, uneori, după terminarea programului la restaurant, rămâneam în jurul instrumentelor, le deconectam amplificarea şi studiam împreună o secvenţă armo- nică mai complexă sau plănuiam o piesă.

revoluţia culturală a lui Ceauşescu, celebrele sale teze din iulie 1971, s-au pus în aplicare pe litoral numai începând cu vara lui 1972. Cotitura naţionalistă a comunismului românesc m-a prins cu această nouă trupă la mare. din senin a venit ordinul „de sus” să cântăm numai pe româneşte. repertoriul nostru era bazat pe piese internaţionale, în majoritate în engleză. Cântam piese gen santana, dar şi primele noastre încercări jazzistice (o noutate pentru mine), precum Autumn Leaves şi Misty. Cum nu puteam

87

să le compunem versuri româneşti peste noapte, le-am cântat cu cuvinte puse alandala împreună.

mă apucă râsul şi acum, amintindu-mi de prima seară. ea scoate în evidenţă absurditatea acestor „măsuri culturale” luate de puterea de la Bucureşti. În locul englezescului „black magic wo-man” – vers care dădea titlul unei piese de santana – cântam „me-dicul negru de femei”, iar în loc de „the autumn leaves” fredonam „îmi pleacă frunzele călare”. era o băşcălie generală, iar clienţii, fără prea multe inhibiţii, cântau împreună cu noi aceste refrene absurde şi se prăpădeau de râs. Şi totuşi, așa surreală cum ni se pare ea astăzi, revoluţia culturală ceauşistă nu era deloc o farsă, cum nu a fost nici cultul lui stalin, nici şedinţa de partid, nici Cântarea româniei, nici Cenaclul flacăra şi nici titlul de academician şi cercetător de renume mondial al elenei Ceauşescu. după un prim hohot de râs, prin care încercai să te distanţezi de ele, urma depri-manta realizare că sunt, ca o boală incurabilă, aberaţii de a căror prezență te vei ciocni, poate, până la sfârșitul vieții.

aplicarea revoluţiei culturale în localuri, îmi aminteş-te de o altă întâmplare, mai puţin comic-tristă, petrecută tot pe litoral, dar cu optsprezece ani mai târziu, adică în prima vară de după 1989. acum nu mai exista control de partid, dar cân-tatul mi-a fost cenzurat de propriu-mi corp. la vremea asta, îmi începusem deja cariera de solist vocal. Poate din prea mult entuziasm postrevoluţionar, răguşisem. de fapt, îmi amintesc de acel prim an de după revoluţie ca fiind unul în care spaţiul public era plin de oameni răguşiţi, de la Voican-Voiculescu, Petre roman şi miron Cosma, până la revoluţionarii locali precum george Şerban.

răguşit-nerăguşit, aveam contract şi trebuia să întreţin at-mosfera, aşa că am explicat publicului situaţia şi, în loc de a cânta fals, am decis să-mi fluier partea vocală – asta spre deosebire de politicieni, care au continuat să vorbească, deşi răguşeala era un semn că trebuia să ia o pauză. În cazul meu, ca alternativă, seara

88

s-a dovedit de succes. s-a râs, s-a fluierat în cor, dar într-o altă dispoziţie decât în 1972.

Jazzificări

din această recent înfiinţată trupă de jazz urmau să facă parte Paul Weiner (pian), Pupa Hromadka (tobe), eu (bas) şi, epi-sodic, Tibi ladner (voce). Tibi ar fi fost binevenit să rămână, din păcate, pasiunea lui pentru jazz era limitată, deşi era foarte talen-tat. atât cât a activat cu noi, a făcut-o pentru că ne aprecia tehnica şi urechea, mai puţin însă opţiunile muzicale. Noi ne bucuram de ce ne putea el oferi, şi, în plus, ne era util la cântatul în restaurante, pentru că rezolva cu grație partea comercială a cântării.

Paul era motorul jazzificării noastre. era iniţat, studiase și participase la festivaluri. eu eram cam habarnist, aveam nevoie de îndrumare. Îl văzusem pe Paul cântând la arlus (prescurtare pentru Casa Prieteniei româno-sovietice), la primul club de jazz din Timişoara, căruia îi dădusem şi eu târcoale din curiozitate. mi se părea că nu voi putea ţine ritmul virtuozităţii lui Paul în veci. s-a dovedit însă că atât experienţa rock, cât şi cea de restaurant nu au fost cu totul în zadar.

Primele repetiţii păreau mai degrabă lecţii de teorie şi in-strument. Weiner îmi scria liniile de bas, îmi explica armonia şi mă dirija. Numai acum am învăţat, spre exemplu, să citesc note în cheia fa. mi-a pus discuri în braţe şi mi-a explicat ce să urmăresc. În casa mea nu mai auzeai Beatles şi rolling stones, ci miles da-vis, John Coltrane şi Weather report. Îmi amintesc sfinţenia cu care Paul mi-a încredinţat odată un disc Chick Corea, obţinut cu mare dificultate prin nu ştiu ce reţea de traficanţi de muzică din germania, şi spunându-mi că audiţia lui îmi va schimba opinia despre muzică.

Tot la recomandarea sa, mi-am făcut rost de o metodă de bas şi m-am pus cu burta pe ea. experienţa de muzician era acum

89

alta. Principala activitate nu mai era „scosul” de piese, adică în-suşirea unei melodii prin metoda ascultării repetate. acum învă-ţam piesele după partituri, nu de la radio. Nu se mai practica nici romanticul compus în comun. sigur, şi la jazz îţi trebuie gaşcă, talent şi inspiraţie, dar mai e nevoie de încă un ingredient im-portant: studiul individual. acest nou stil de muzică pe care mă ambiţionam să-l înţeleg era mai sofisticat, se asimila prin răbdare şi perseverenţă, mai mult raţional decât intuitiv.

am intrat într-o febră a studiului, dar şi a ascultatului. aveam un mic magnetofon sony, o raritate pe vremea aceea, adus mie de ionel drîmbă de la olimpiada unde câștigase aurul. eram hotărât să devin şi eu campion olimpic: nu la floretă însă, ci la bas. Pe magnetofon mi-am înregistrat tot ce am prins de la melomanii din Timişoara şi din lugoj, unde locuia un celebru colecționar de muzică, Pitiu Katona, care mai organizează şi azi, eroic, acolo, un club de jazz.

Împreună cu mine asculta şi mama această nouă mu- zică. mama a trecut prin toate etapele dezvoltării mele de muzi- cian. ea mi-a adus primul disc al trupei shadows; ea fredona mai târziu Beatles şi frank Zappa în bucătărie, şi tot pe ea am sur-prins-o, când devenisem jazzist, ascultând miles davis şi Bill evans şi recunoscându-i.

Jazzul, la concurenţă cu clasica, era muzica publicului edu-cat. mama mea, reprezentantă a clasei muncitoare, avea însă o altă relaţie cu această muzică decât un meloman. o asculta nevoit pen-tru că locuia cu mine într-un mic apartament, dar şi voit pentru că își dorea să înţeleagă pasiunea fiului ei. Nu era muzica ei preferată şi nu o asculta cu un anume program de înnobilare spirituală. o făcea însă fără complexe şi fără snobism şi nu se sfia să-şi dea cu părerea, o părere din care nu lipsea bunul simţ al omului care în anii şaizeci încă aducea acasă cărbuni cu sacoşa.

În perioada Phoenix, dar şi mai târziu, croitoreasă fiind, mama ne confecţionase hainele la modă beat şi hippy, pe care in-dustria textilă românească refuza să le pună la dispoziția tinerilor.

90

se poate spune că, într-un fel, făcea în croitorie ceea ce făceam noi în muzică, copia Vestul. Îi puneam o revistă în braţe, îi arătam cum se îmbracă vedetele, ea studia vestimentaţia şi, tot ca noi, „scotea” modelul. a croit pentru tot Phoenixul cămăşi înflorate cu guler mare, precum cele purtate de John lennon. Pentru pantaloni, mai apelam şi la serviciile unui croitor din iosefin. Numai el ştia să facă, în anii beat, pantaloni burlan, şi mai apoi, în epoca flower power, trapez.

sora mea şi prietenii de pe stradă, toţi foşti suporteri Phoe-nix, s-au străduit şi ei să ţină pas cu cotitura mea înspre jazz. unii prieteni m-au urmărit şi ca jazzist, şi aici trebuie să-l menţionez din nou pe edy – care, atât cât a rămas în ţară, m-a susţinut în diverse feluri. (ionel deja fugise, stabilindu-se în Brazilia.) altora li se părea că mă snobisem. Printre aceştia se număra şi tatăl meu. Nu s-a arătat entuziasmat de cariera mea muzicală în general, dar cred că a apreciat jazzul cel mai puţin. Şi el cântase, dar în coruri. era amator de operetă și de halgato, romanţe ungureşti. Poate că e bine că nu a locuit cu noi, căci poate mi-ar fi interzis să fac muzică. era proletar convins şi voia să facă din mine un bun strungar.

Când în anii ’70 cântam în local, venea din când în când să mă vadă. Beat-ul nu-l impresionase – îl considera golănesc. Jazzului i-a pus eticheta, nu întotdeauna neadevărată, de excesivă preţiozitate. Când venea să mă vadă, mă ruga să-i cânt melodii ungureşti sau şlagărul Mamy Blue. Nu înţeleg dacă urmărea să-mi transmită ceva cu aceste solicitări, dacă voia să mă testeze că sunt în stare să cânt şi ce-i place „poporului” sau dacă, pur şi simplu, asta era ceea ce îşi dorea să asculte.

Flora

În toamna lui 1973, am prins cu această formulă 3+1 un contract la flora. Nu ne-a fost uşor. am dat până şi o audiţie în faţa unei comisii speciale, însărcinate să dezvolte conceptul. Căci,

91

într-adevăr, exista un concept. flora se voia o oază de occidenta-lism în sânul unei democraţii populare anti-cosmopolite. Con-ducerea restaurantului şi cei care gestionau trustul de alimentaţie publică locală intenţionau să transforme flora, mai mult sau mai puţin explicit, într-un local select, vizitat de „lumea bună” a ora- şului – ceea ce, în acest caz, nu era sinonim cu aristocraţia de par-tid, care prefera romica Puceanu, sau cel puţin, din probleme de imagine, trebuia să pretindă că asta îi place.

flora însă se voia altceva. Ca să pună în practică acest ex-periment, conducerea a cumpărat chiar şi un pian. Ne-a angajat să cântăm o muzică mai „selectă”, a decorat localul modernist şi a ridicat preţurile. selectarea publicului se făcea chiar şi fizic. omul de la poartă nu te lăsa să intri dacă nu erai îmbrăcat corespunză-tor. Chelneriţele serveau cu mănuşi albe, iar bucătăria pregătea meniuri rare. Tot ca marcă a localului, ţi se oferea posibilitatea să-ţi alegi fleica de carne pe care o vei mânca. ospătarul venea la masă cu felii de carne crudă pe tavă şi clientul o indica pe cea care îl tenta şi felul în care voia să fie gătită – mai în sânge, împănată cu usturoi etc.

din cauza revoluţiei culturale, repertoriul ne era puricat cu mai multă atenţie ca în anii precedenţi. Ni se cerea să întocmim o listă cu piese, dintre care 80% trebuiau să fie româneşti şi 20% din „ţările prietene”. astfel, în repertoriul nostru oficial figurau melodii precum Ionel, Ionelule, Hai acasă puişor şi Zaraza; tangouri interbelice, şlagăre sârbeşti şi romanţe maghiare. Cu acest reper-toriu ne prezentam lunar la Comitetul Judeţean de Cultură spre aprobare. lista reflecta doleanţele partidului, ce cântam noi însă la flora, cu acordul tacit al conducerii, era cu totul altceva. de pe listă introduceam poate una sau două piese pe seară; în rest, cân-tam ceea ce se aştepta de la noi.

Teoretic, Comitetul de Cultură trimitea oameni în teren să verifice dacă ne ţinem de listă. unii dintre aceştia puteau fi coop-taţi să închidă un ochi, alţii făceau pe durii, printre ei existând per-sonaje de notorietate pentru frica produsă în rândul muzicienilor.

92

În general, nu am avut probleme; ceea ce dovedeşte că fie parti-dul nu se lua chiar atât de în serios cu practica, fie că flora era, într-adevăr, o „oază” vestică. Totuşi mai apăreau, din când în când, şi durii în vizită. Când reperam pe câte unul, schimbam macazul.

uneori, aceste controale se lăsau cu amenzi, cu concedieri şi chiar cu interdicţii. Noi, din fericire, am scăpat, dar o astfel de interdicţie putea deveni o mare pacoste. se cânta în restaurantele care ţineau de TaPl – Trustul de alimentaţie Publică –, sau în cele ale de oJT – oficiul Judeţean de Turism. dacă le intrai în dizgraţie unora, aveai şansa să te ia ceilalţi. dacă o buctai cu ambii, nu-ţi mai rămâneau decât nunţile şi botezurile.

În selectul restaurant flora se cânta seară de seară şi dumi-nică la prânz. Cântam înăuntru, nu pe terasă. Nu se dansa şi, din păcate, te asfixia fumul de ţigară. Partea bună, însă, era că se aduna publicul cel mai potrivit să aprecieze ceea ce cântam noi, adică o mu-zică de local mai jazzificată, căci nicăieri, la niciun restaurant/bar din vremea aceea nu îţi puteai permite – mai ales nu seară de seară – să cânţi un repertoriu de jazz exclusiv. oricum, orice cântam avea un anumit grad de complexitate şi această sofisticare deve- nise brandul nostru. Chiar şi pe impusul Ionel, Ionelule îl alte-ram armonic şi melodic într-atât încât suna ca o bossa novă de Jobim.

Trebuie menţionat că jazzul este un gen muzical alternativ, care s-a cântat, tradiţional, în restaurante şi baruri, tot aşa cum beat-ul s-a dezvoltat în cadrul seratelor dansante. ambele au mi-grat de aici spre scenă, devenind mai artistice. la flora, deci, nu eram în exil. din contră, pentru o trupă de jazz eram exact acolo unde trebuie; nu exista mai bine. Nu era perfect, se făceau compro-misuri, dar asta e viaţa, fie că e sub comunişti, fie sub gigibecalişti. Compromisuri se făceau atunci şi se fac şi astăzi. Cauza e nu nu-mai cenzura politică sau cea economică, ci şi faptul că Timişoara, un oraş de numai câteva sute de mii de locuitori, nu avea şi nu are un public de jazz suficient de numeros să umple restaurantul seară de seară. la toate acestea se mai adăuga şi faptul că nu eram nici

93

noi în stare să susţinem un program de jazz suficient de variat, în acest ritm de apariţie zilnică în faţa clienţilor. Trebuia să includem şi piese mai simple sau să ne repetăm.

Cluburi de jazz, în adevăratul sens al cuvântului, nu existau pe atunci. flora era compromisul cel mai onorabil pentru nişte muzicieni care visau să cânte mai sofisticat şi care îşi doreau să şi trăiască din cântat. fiecare muzician de jazz mai însemnat din românia îşi avea flora sa, unde îşi făcea mâna, experimenta şi îşi forma publicul.

Fenomenul Sibiu

În acei ani, în românia exista numai un festival de jazz, cel de la sibiu, deşi surprinzător de multe trupe repetau în umbră sau cântau prin restaurante. Jazzul reprezenta, ca şi rockul, un gen occidental, chiar mai american decât pop-ul (până şi naziştii l-au interzis). Ca atare, nu era prea tolerat de regim. această antipatie a regimului crea atât muzicienilor cât şi publicului impresia că sunt susținătorii unui fenomen cultural alternativ, că există ceva subversiv în însăşi muzica de jazz. această subversivitate imanen-tă jazzului e însă discutabilă, dar nu şi faptul că, dacă ea există, e diferită de cea a fenomenului rock.

subversivitatea jazzului provenea mai degrabă din preo-cupările şi exteriorizarea celor care îl practicau şi îl ascultau. fa-nul de jazz al anilor ’70 era filo-american şi formalist, interesat de structuri muzicale complexe şi de cultivarea unei experienţe a ascultării „decadent” de reflexivă. regimul strâmba din nas la astfel de manifestări şi, în logica lui, avea dreptate. Jazzul modern n-avea nimic în comun cu muzica simplă, plină de elan a marşului revoluţionar, ci cultiva nuanţele; era greu de urmărit, introspectivă, adeseori melancolică, punând accent pe virtuozitate şi formă. spre deosebire de pop, se adresa unui alt public. era un gen mai aşezat

94

şi viza, dacă nu o altă generaţie (mai în vârstă decât adolescentul consumator de pop), atunci – cu siguranţă – o altă pătură socială.

repet însă, e vorba aici de jazzul modern, diferit de swing-ul şi charlestonul anilor ’30-’�0. acest jazz modern părăsise sălile de dans şi, ca şi clasica, devenise doar muzică „de ascultat”. În sălile de dans, jazzul se transformase în boogie-woogie, rock ’n’roll şi mai apoi fusese înlocuit de beat. Şi acest jazz mai popular fusese cu intermitenţe criticat de regimul comunist într-un limbaj simi-lar cu cel aplicat pop-ului în anii ’�0. i se imputa exaltarea indusă corpului, o agitaţie care consuma avântul muncitoresc al tinerilor, intoxicându-i cu o senzualitate convulsivă, contrarevoluţionară, ce le abătea atenţia de la problemele „reale” ale socialismului şi le diminua puterea de muncă.

Jazzul anilor ’70 era atacat într-un limbaj care aducea amin-te de înfierarea muzicii moderniste şi a avangardei artistice din anii ’30. erau vizate, cum spuneam, formalismul şi decadenţa sa. desigur, aceste reproşuri s-au adus şi se puteau aduce din nou şi muzicii cântate în filarmonici. regimul însă era mai tolerant cu muzica clasică. motivele nu-mi sunt clare, şi poate că nici nu există motive clare. aşa era el, regimul, contradictoriu. Poate conta faptul că jazzul provenea din america, (deşi şi aici există o obiec-ţie, căci jazzul evoluase din ritmurile şi melodiile americanilor de origine africană, adică a exploataţilor regimului capitalist), poate clasica o ducea mai bine doar din cauză că exista, pe model so-vietic, un establishment componistic, uniunea Compozitorilor, în stare să opună o oarecare rezistenţă.

Nici festivalul de la sibiu nu trebuie însă imaginat ca o enclavă a alternativei şi a liberei occidentalizări. Cel puţin nu pe scenă. Publicul venea în număr foarte mare din toate părţile ţării, de obicei din oraşele mari, unde era mai mult expus cul- turii Vestului. Notele şi ritmurile cântate pe scenă erau occiden-tale; poate şi stilul şi prezentarea trupelor. dar mâna regimului se lăsa simţită. dacă se cânta vocal, versurile trebuiau să fie în limba română. de asemenea, se încurajau şi aici prelucrările folclorice,

9�

ceea ce nu era rău în sine atâta vreme cât nu dădea naştere unor struţo-cămile muzicale sau, mai rău, încuraja mediocritatea.

sibiul era un festival ciudat. era, pe de-o parte, un fenomen alternativ, pe de altă parte, funcţiona ca o supapă – bine controlată, zic eu – oferind unui anumit grup social mai de elită (poate şi eli-tist) o vacanţă într-o nişă culturală. Pentru câteva zile, participanții puteau să trăiască iluzia unei altfel de vieţi şi să-şi verse năduful. se mai bea, se stătea cu gaşca, se purta barbă, o pleată, un blug sau o cămaşă înflorată, se discuta muzică şi filozofie ocultă, se schim-bau înregistrări şi, desigur, se înjura regimul. Cât de subversiv era totul nu mă pot pronunţa. N-a dat naştere nici la proteste publice, nici la samizdat artistic şi intelectual ca în alte ţări ale blocului sovietic. Ceea ce ştiu însă e că, dat fiind că exista sibiul, regimul putea să demonstreze criticilor săi că revoluţia culturală nu trans-formase ţara într-un ultim bastion al antioccidentalismului şi că, aparent, se tolerau stiluri de viaţă nealiniate cu doctrina naţiona-list-comunistă oficială.

Participarea la sibiu se făcea pe bază de invitaţie. am par-ticipat încă de la prima ediţie. sibiul fusese precedat de un alt festival, la Ploieşti, despre care nu ştiu mare lucru, numai că a funcţionat timp de doi ani, în perioada în care eu cântam încă la Phoenix, şi că s-a desfiinţat, ca să renască la sibiu. Prestigiul lui Weiner ne-a adus invitaţia. era deja cunoscut şi apreciat pe plan naţional, datorită participării sale la Ploieşti. am cântat în formu-lă trio în stilul pianistului american Bill evans, care ne fascina în acea vreme. recitalul nostru s-a bucurat de mare succes. era di-ferit faţă de ce se cânta în ţară. Bucureştiul cânta în special bebop, iar clujenii erau orientaţi mai degrabă spre dixieland. am surprins publicul, sper plăcut.

Nu numai muzicienii, dar şi participanţii transformau si-biul într-un loc special. eram cu toţii mai năstruşnici acolo. sa-xofonistul Bebe Jivănescu venea cu cortul, pe care, dacă ningea afară (festivalul se ţinea în martie), şi-l monta în camera de hotel,

9�

chiar lângă uşa de la intrare. Nu-mi mai amintesc dacă locuiau şi alţii cu el în cameră, adică persoane care dormeau în paturi, sau dacă restul camerei era folosit pentru bagaje şi făcut grătare. Îmi amintesc însă că am urcat odată la el şi cum am deschis uşa, am dat direct în cort.

un alt timişorean şi fan de-al nostru, Puiu ursulescu, care avea acces la shopuri, deschisese un fel de bar ambulant la el (şi la noi) în cameră. adusese la sibiu mai multe lăzi de whisky şi car-tuşe de ţigări străine, toate la mare căutare pe vremea aceea. astfel, am avut ocazia să fim vizitaţi de toate personalităţile jazzului ro-mânesc, de la florian lungu, la Johnny răducanu, fiecare dornic să tragă o duşcă din rarul lichid sau să fumeze un marlboro.

sibiul nu era, iniţial, un festival concurs. doar mai târziu s-a organizat o competiţie a debutanţilor, una dintre ediţii fiind câştigată de viitorul meu colaborator Johnny Bota, cu trupa Cre-puscul. Vedetele de atunci ale sibiului erau sile dinicu, cu or-chestra radio, saxofonistul dan mândrilă şi pianiştii marius Popp şi ion Baciu Jr., din iaşi. Pe aceşti doi pianişti îi ştiam şi eu mai bine. Îmi amintesc că odată, la Bucureşti, i-am lăsat să doarmă o noapte în camera noastră de hotel, când ne-am dus să-l vedem pe faimosul duke ellington. ellington venise în românia cu orches-tra sa, graţie unor schimburi culturale româno-americane, numite „ambasadorii prieteniei”. Nixon, pe atunci preşedintele sua, în-cerca să dezbine blocul sovietic şi făcea tot posibilul să-l vrăjească pe Ceauşescu şi să-i evidenţieze nealinierea cu politica uniunii sovietice.

N-a reuşit, dar, măcar pentru o perioadă de timp, am avut de profitat noi, amatorii de jazz. au mai venit la Bucureşti, în cadrul acestor schimburi, trupele lui dizzie gillespie, art Blakey cu Jazz messengers, ornette Coleman Quartett, gary Burton şi alţii, deci nume dintre cele mai mari. Îmi place să cred că recitalurile lor au avut un efect benefic asupra fenomenului jazzistic românesc. Îmi amintesc că se venea la aceste concerte din toate colţurile ţării.

97

erau evenimente memorabile în viaţa fanilor. fiecare venea cum putea, dormea pe unde apuca, uneori, nu ştiu câţi în cameră. dacă n-aveai bani de tren, te împrumutai de la prieteni, dacă n-aveai prieteni, veneai cu „naşul”, dacă n-aveai nici acei câţiva lei de dat naşului, făceai blatul negru, aşa cum am făcut eu odată, fiind to-talmente lefter.

la acea primă ediţie a sibiului, am cântat standarduri şi compoziţii Bill evans. Numai la ediţiile următoare ne-am pre-zentat cu compoziţii proprii, precum Colinda H, Bluesul trenului (inspirat de călătoria cu trenul la sibiu, mai exact rulajul roţilor pe şine), Nisip în scoică şi altele, pe care le-am adunat în lP-ul Spirale, care era şi el în stil Bill evans, mai exact, inspirat de colaborarea lui evans cu un flautist, Jeremy steig. astfel, trupa noastră, care între timp dobândise şi un nume, gramofon, s-a ales şi cu un flautist de primă mână, liviu Butoi. liviu însă, ca şi Tibi ladner sau ca steig, a preferat să rămână doar un invitat. Nu a devenit niciodată un membru propriu-zis al trupei, dar, spre norocul nos-tru, s-a reîntors adeseori să colaboreze cu noi.

deşi eram nou în lumea jazzului, n-aveam complexe. mă ajuta în parte şi prestigiul de fost membru Phoenix. mi-a folosit că am intrat în legătură cu mulţi muzicieni de jazz, de la care aveai mereu câte ceva de învăţat. Şpilul meu era că aplicam pe chita-ră bas swing-ul contrabasiştilor. eram apreciat pentru că făceam chitara să sune ca un contrabas. Nu mă remarcam prin numere de virtuozitate, ci mai degrabă prin simţ ritmic. eram un basist supus trupei. Nu aspiram să strălucesc şi nu prea improvizam. În trupe trebuie să ştii care ţi-e locul. fiind novice, rolul meu era strict de susţinere; să oferi o susţinere bună nu-i chiar atât de uşor cum pare. o spun din experienţa de mai târziu, când aveam să devin şi solist.

din trupa noastră, Pupa Hromadka a devenit un fel de re-velaţie a acelei prime ediţii a sibiului. Weiner era deja cunoscut. Pupa însă era nou, iar toţi se minunau de unde a apărut acest to-

98

boşar care bate cu atât de multă inventivitate ritmică. a făcut un solo, de vreun sfert de oră, bazat numai pe toba mică, unde avea o tehnică desăvârşită, ca Buddy rich. a lăsat pe mulţi cu gura căs-cată. În mod normal, o astfel de improvizaţie ar fi putut să devină plicticoasă, dar Pupa ştia să nuanţeze, să gradeze ca nimeni altul şi apoi să explodeze ca roy Haynes.

Weiner, pe de altă parte, nu mai avea nevoie să fie remarcat, pentru că era cel mai bun pianist de jazz român de la acea oră. Punctul lui forte erau armoniile, modulate complex, modern şi interogativ. mâna stângă era expresivă şi fermă. interesant că trupa aceasta, ca şi gaşca de pe strada mea, ca şi Phoenix, era mul-tietnică. Weiner era evreu german, Hromadka avea sânge slovac, iar eu, cum o trădează şi numele, eram ungur. sunt şi minorităţile etnice bune la ceva, nu?

imediat după sibiu, cu legăturile pe care ni le-am făcut acolo, am cântat la un festival al arhitecturii, unul diferit de cel la care am participat cu opera rock Phoenix. lumea Phoenix părea acum departe, deşi trecuseră numai câţiva ani. acest festival, ce avea loc la sala Palatului, nu era exclusiv de jazz, dar tolera genul şi, de asemenea, pe muzicienii ne-studenţi. am luat premiul i. Weiner tocmai primise un sintetizator şi era îndrăgostit de noua sa jucărie. Parcă prea îndrăgostit. la un moment dat, în mijlocul improvizaţiei a uitat de sine, ceea ce a fost şi bine, şi rău. a fost bine, pentru că a atins un maxim de inspiraţie şi virtuozitate. a fost rău, pentru că improvizaţia părea că nu va mai lua sfârşit. dar publicul a fost răbdător cu el, sunetul de sintetizator le-o fi sunat nou şi fascinant şi celor din sală.

fiindcă eram pe scena sălii Palatului, mi-am amintit de concertele Phoenix. Cu gramofon cântam în faţa unui public care reacţiona altfel şi care, trebuie să recunosc, era mai puţin numeros. Cu jazzul nu mai umpleai sălile ca şi cu beat-ul. Virasem spre un gen muzical la fel de neagreat de regim, dar care nici măcar nu umplea sălile.

99

Clubul de jazz

Tot în aceşti ani am apărut şi în aşa-zise cluburi de jazz. am fost invitaţi la Braşov, Bistriţa şi Cluj. eram bine-veniţi, apreciaţi, cântam în faţa unui public educat, din păcate nu prea des. Clubu-rile nu puteau să organizeze decât câteva concerte pe an: restricțiile erau diverse, însă principalul motiv îl reprezentau fondurile.

Weiner şi cu mine am preluat ideea şi am deschis şi noi unul la lira, unde aveam relaţii, de când cu Phoenix. se organizau audiţii săptămânale comentate şi jam-session-uri. făceam popula-rizare şi ne şi amuzam. se strângeau cam o sută de oameni. mulţi, zic eu, cu atât mai mult cu cât nu se făcea niciun fel de publicitate. Numărul mare de participanţi dovedeşte seceta culturală a epocii.

se făceau jam-session-uri cu muzicienii locali, pentru că era dificil să organizezi un concert şi deoarece nu existau suficient de mult trupe în oraş care să susţină un repertoriu săptămânal. Nu aduceam invitaţi. Ne lipsea finanţarea. desigur, munca mea şi a lui Weiner erau voluntare, singurul profit fiind că nu pierdeam contactul cu publicul şi că îl mai şi educam.

Jam-session-ul îl începeam tot noi, gramofon, în formulă completă sau parţială. apoi intrau în horă alţi muzicieni locali, instrumentişti de diverse culori şi vârste, fiecare cu o poveste inte-resantă despre cum a ajuns să înveţe jazz. Printre cei mai în vârstă se număra „coltraneistul” Bebe Jivănescu. alături de el mai cânta un rockist, laci Herdina, şi sifi ebel, care scotea nişte sunete foarte originale la trompetă. Toţi trei aveau să ne însoţească, ca înlocui-tori ai lui Weiner, la o ediţie a festivalului de la sibiu.

s-a întâmplat când Weiner a fost luat la armată. În absenţa lui, Pupa şi eu am încercat o formulă nouă şi un alt stil. În acel an, sibiul impusese o temă, „festivals”, şi fiecare trupă era invitată să o prelucreze cum se pricepea mai bine. datorită componen-ţei mai speciale a trupei, am prelucrat tema în stil jazz-rock. a funcţionat.

100

la clubul nostru de jazz, staţia, magnetofonul şi pick-upul erau ale Casei de Cultură. Weiner şi cu mine aduceam discurile şi benzile. Publicul se aşeza ca la cafenea în rotonda Casei. Cred însă că-şi aduceau şi cafeaua de acasă sau, mă rog, alte băuturi care s-o substituie. făceam semiîntuneric ca lumea să se destindă şi dădeam drumul la muzică. Şuşotitul, foitul, mersul la toaletă etc. erau permise. Nu eram la filarmonică.

e greu de imaginat astăzi, în era iPod-ului şi a dispariţiei cinematografului, că existau oameni dispuşi să traverseze Timi-şoara, pentru a asculta la magnetofon o muzică pe care, poate, ar fi putut-o asculta şi acasă. Şi totuşi se întâmpla, cred, pentru că ascultatul în colectiv e mai intens şi mai complex. Te concentrezi mai bine şi nu asimilezi numai muzica, ci şi reacţiile celor din jur. dacă te entuziasma virtuozitatea unei improvizaţii, puteai trage cu ochiul să vezi dacă le plăcea şi altora şi să te bucuri că ai ceva de împărţit cu ei.

Cum nu se dădea aproape niciun minut de jazz modern la radio sau la televizor, existau persoane pentru care clubul era sin-gura oportunitate să-şi asculte muzica preferată. În plus, te mai întâlneai cu prieteni şi îţi prindea bine să aparţii unui cerc de oa-meni speciali, mulţi dintre ei cu gândire şi gusturi rafinate. Încon-jurat fiind de indivizi cu aceleaşi afinităţi ca ale tale, nu te simţeai atât de excentric pentru că te pasiona un gen de muzică dezavuat, atât de regim, cât şi de multă altă lume. la club aveai posibilitatea să schimbi o vorbă cu alţii ca tine, să tranzacţionezi opinii, discuri şi înregistrări. se mai glumea, se mai bârfea, căci şi lumea jazzului local şi-a avut şi îşi are bârfa ei.

organizarea clubului şi-a lăsat amprenta asupra mea. de atunci am început să-mi privesc apariţiile în public ca fiind nu nu-mai o simplă cântare, ci şi un act educativ. Şi azi, când îmi întoc-mesc un repertoriu, iau acest criteriu în calcul. Poate de aceea mi se reproşează eclectismul. la Club, alegeam programul împreună cu Weiner, în aşa fel încât să ne formăm un public, unul care să ne înţeleagă şi să ne aprecieze. Înainte de audiţie, făceam o scurtă

101

introducere a autorului, a stilului şi a contextului. Weiner făcea şi demonstraţii la pian (lira avea unul!), ca să ilustreze specificul programului. se ascultau două albume, de obicei de doi muzicieni sau trupe diferite, iar audiţia era urmată de o discuţie informală.

după ce-şi dădea lumea cu părerea şi după ce se mai con- suma o ceaşcă de „cafea” se scoteau instrumentele. Jam-session-urile erau plăcute şi publicul le gusta, atât muzical, cât şi ca spec-tacole umoristice. din păcate, cu vremea, au devenit un pic repeti-tive. eram cam aceiaşi şi atât versatilitatea, cât şi gagurile ne erau limitate.

Clubul de la lira s-a închis cam după un an. a murit de moarte naturală. mai târziu, în anii optzeci, am încercat să mai pornesc unul. mi s-o fi făcut dor de vremurile bune sau poate am simţit un nou impuls educativ. organizarea unui club devenise între timp mai dificilă, controlul politic mai strâns. a trebuit să întocmesc un dosar pe care l-am trimis spre aprobare secretaria-tului Judeţean de Partid, tovarăşului Bălan în persoană. dosarul însă n-a fost aprobat. mi-a fost returnat cu notiţa originală scrisă de însuşi tov. Bălan. „respins. mai asta ne lipseşte!”

Festivaluri peste hotare

Cu gramophon visam să înregistrăm şi să participăm la fes-tivaluri internaţionale. o cântare în străinătate reprezenta însă o utopie. spre exemplu, am fost invitaţi la festivalul de la san se-bastian din spania. invitaţia a fost trimisă pe numele lui Weiner. Ca să obţinem paşaport a trebuit să ne prezentăm la judeţeana de partid. În loc să ne ajute, însărcinatul de la cultură ne-a sugerat să le scriem spaniolilor că suntem cu toţii bolnavi şi că nu putem veni. „Bolnavi cu toţii?” am întrebat, de parcă am fi fost victimele unei epidemii. a dat din cap. exact aşa.

Pe el, un funcţionar plătit de stat să susţină artiștii, nu-l in-teresa că obiectul activităţii sale, cultura, era făcută de oameni, care

102

îşi aveau şi ei visurile şi sensibilităţile lor, care voiau şi ei să se afirme. san sebastian era o mare şansă pentru noi, pentru el nu-mai un caz abstract. el nu vedea în noi un potenţial creativ, ci doar o bătaie de cap. Ca atare, nu-l preocupa decât un singur lucru: cum să se scape cât mai repede de noi şi de insistenţele noastre. Şi nu comunismul îl făcea să gândească astfel, ci totala lui lipsă de empatie. era un birocrat transformat de birocrația din care făcea parte.

Nu-i păsa nici măcar de ce vor zice cei care ne invitaseră. Nu-l mai interesa nici „imaginea” româniei în exterior, cea a unui stat care nu-şi lasă artiştii să cânte peste hotare, și nu îl impresiona nici interesul internaţional pentru o muzică făcută în românia. Ce-i păsa lui era să-şi ia salariul şi să nu aibă probleme cu şefii. invocarea bolii era motivul stas de refuz în această situaţie, iar pentru el cazul se încheia aici. Îşi ascundea comoditatea şi indife-renţa în spatele procedurii și se simțea eliberat de orice răspundere morală. Vorbea cu noi impersonal, ne spunea că aşa s-a hotărât şi că aşa se procedează.

refuzul autorităţilor de a ne elibera un paşaport exprima frica acestora că nu ne vom mai întoarce în ţară. Şi, sincer, aveau dreptate. atât Paul, cât şi Pupa, până la urmă, vor părăsi românia. mai mult, cei care le-au urmat în componenţa gramofon, doru apreotesei şi mişi farkas, aveau să plece şi ei în anii optzeci. Ca şi în cazul Phoenix, numai eu, „patriotul”, am rămas pe baricade. Noroc cu 1989, care parcă a mai echilibrat balanţa şi a mai stă-vilit valul de plecări – cel puţin ale muzicienilor. ei şi-au dat mai bine seama că Vestul nu-i aşteaptă cu contracte de mii de dolari, cum circulau unele povești de la jazziştii români care au avut şansa să cânte în Vest. unele legende menţionau mari succese pe mari scene, contracte pe bani mulţi, invitaţii la televiziune şi înregis-trări la case de discuri celebre. Toate erau exagerări. În cazul unuia dintre aceşti muzicieni, al cărui nume nu am să-l divulg, pentru că interesează fenomenul, nu persoana, s-a ajuns atât de departe cu fabulaţia încât s-a pus în circulaţie povestea că însuşi guvernul

103

american i-a cerut acestui muzician român să rămână acolo, ca să aibă şi Herbie Hanckock concurenţă.

Pe lângă demistificarea Vestului, 1989 a dat celor plecaţi po-sibilitatea să se întoarcă. fugitul peste graniţă nu mai era un drum cu sens unic. dacă nu îţi plăcea acolo, te puteai urca în tren sau maşină şi reîncepe în românia. Nu te mai băga nimeni la pârnaie, nu mai erai marginalizat profesional. Privitor la reîntoarcere, sin-gurul lucru care mai supravieţuia era o anumită prejudecată. de-cizia de a te întoarce în ţară era considerată sinonimă cu o înfrân-gere (nu vorbesc aici despre paranoia privind repatriaţii care fac afaceri necurate). această prejudecată, cred, a dispărut şi ea între timp, dar e demn de menţionat că ea era rezultatul dispreţului de sine creat de regimul comunist în rândul cetăţenilor săi. Viaţa, în românia, ni se părea atât de frustrantă, încât dacă auzeam despre cineva că s-a repatriat, nu puteam să credem decât că e cretin, sau a avut mare ghinion. altfel, de ce să se fi întors în ţara în care toţi ne simţeam puşcăriaşi?

Continental

după un sezon de succes la flora, ne-am mutat la Central, la etajul �, unde, în 1972, cântasem cu trupa lui Tubi. Ca local, Centralul era o categorie sub flora în ceea ce privea ambientul şi servirea, dar nu şi în ceea ce privea publicul. Ca atare, nu a trebuit să ne schimbăm repertoriul. Jazzul era un gen mai gustat ca în urmă cu câţiva ani. Ne permiteam chiar şi unele momente de im-provizaţie free şi am remarcat gradaţi militari aplaudându-le.

Peste vară am cântat la terasă la Conti în loc să mergem ca de obicei la mare. Noutatea era că ne alegeam locurile de cântat şi în funcţie de faptul dacă aveau sau nu pian. În premieră, Conti-ul nu numai că avea pian, dar conducerea era dispusă să-l instaleze în aer liber pe terasă. din păcate, nu putea fi lăsat afară peste noapte,

104

aşa că ne începeam şi ne încheiam ziua de muncă cu căratul pia-nului. asta în cazul în care nu ploua. atunci aveam liber, căci nu se cânta înăuntru. aici, la Conti, unde era mai luxos ca la Central, se strângeau acum cei care veniseră pe vremuri la flora. Cântatul în timpul iernii la Central, la etajul şase şi pe terasa Conti au re-prezentat, spun fanii, cea mai inspirată perioadă a gramofonului. mulţi zic că s-a cântat muzica de local cea mai bună a tuturor timpurilor din Timişoara.

Poate ar trebui specificat că oamenii nu veneau la Conti sau la Central sau la flora (numai) de dragul mâncării și al vinului, ci, în primul rând, ca să ne asculte pe noi. având în vedere că nu exis-tau locuri unde să concertezi, aceste seri la local se transformau în nişte mici evenimente muzicale. desigur, puţini sunt cei care dau mari concerte în fiecare zi. aşa că trebuia să te mulţumeşti cu cele mici. dacă decideai că vrei să cânţi numai concerte, adică în săli de spectacole şi la festival, riscai să apari în public numai de două ori pe an, ceea ce era prea puţin pentru un muzician sau o trupă.

Cred, chiar, că se putea observa, în tehnică şi stil, cine cânta des, ca noi, şi cine nu. În cazul nostru, relaţia cu publicul era re-laxată. deoarece cântam zilnic, nu mai repetam propriu-zis. Ne făceam repetiţiile în local. Însemna că, din când în când, mai dă-deam câte un rateu, dar, în general, calitatea se păstra. Puteam să ne permitem să repetăm cu public, pentru că deveniserăm profe-sionişti. În plus, studiam acasă şi ştiam cam încotro se îndreaptă piesa. la restaurant numai finisam.

repetatul cu public se practică şi în ziua de azi de către mul-te trupe de jazz, care, înainte de a pleca într-un turneu sau înainte de a înregistra, îşi rodează noile piese într-un club sau bar. Când ne pregăteam pentru festivalul de la sibiu, făceam repetiţii şi fără public. Ne strângeam la Casa de Cultură lira, unde, mulţumită omului nostru de acolo, dl Tomiţă, ni se dădea o sală. fără public îţi permiteai să rişti mai mult, să experimentezi.

10�

Cântatul de zi cu zi în local te învăţa o anumită disciplină a muncii. Prindeai o rutină, îţi însuşeai nişte automatisme care îţi dădeau posibilitatea să te concentrezi pe lucrurile care fac cu adevărat diferenţa. Privind din urmă, îmi reproşez uneori că nu am studiat mai mult în acei ani. Weiner ne complexa pe toţi cu puternica sa etică a studiului – ceea ce era în conflict cu o anume mentalitate observabilă printre muzicienii de local. se zicea, mai în glumă, mai în serios: „cine ştie, cântă; cine nu, studiază”. Wei-ner, neștiutorul, studia zilnic. avea un serviciu de la care se putea chiuli. se prezenta dimineaţa acolo, semna condica, iar în jur de nouă se întorcea acasă şi se aşeza la pian. Pe la prânz reapărea la serviciu, îşi făcea treaba, iar seara venea cu lecţia făcută la local. Câteodată o mai tuleam şi noi, ceilalţi membri ai formaţiei, de la serviciu şi ne întâlneam la Paul acasă, să discutăm piese sau chiar să le repetăm discret.

Jazzul românesc

Cât a fost Weiner în ţară, adică până când a emigrat în israel (şi apoi în germania), am participat în fiecare an la sibiu. Cânta-tul la restaurant putea fi văzut şi ca un antrenament pentru marele eveniment, sibiul, unica manifestare artistică naţională majoră în domeniu, Newport-ul jazzului românesc.

festivalurile de la sibiu au fost înregistrate de TVr, dar foarte puţin, din ceea ce s-a înregistrat, s-a dat pe post. gramofon n-a apărut niciodată, nici în formula 1, nici în formula 2. apăreai la TV dacă făceai prelucrări folclorice sau cântai în româneşte. ideal, desigur, era să le faci pe ambele. Nu prea ieşea însă. din sală se observa că muzicienii se forţau, că îşi adaptau repertoriul cerinţei televiziunii şi, ca atare, publicul îi susţinea cu entuziasm temperat. se repeta istoria din vremea Phoenix. Şi atunci eram filmaţi, dar cădeam la masa de montaj, iar pe ecran erau difu-zate trupa lui Cornel fugaru, sincron, care cânta în româneşte

10�

și prelucra folclor, mondial, care descoperise utilizarea versurilor poeţilor studiaţi la şcoală, sau jalnica trupă savoy, sinteza tuturor cameleonismelor.

sincer vorbind, nivelul jazzului românesc nu era prea ridicat. eram izolaţi în ceea ce priveşte informaţia, şi, cum nu participam la festivaluri internaţionale, nu simţeam pe proprie piele talentul altora, nici măcar cel al jazziştilor din ţările vecine. măcar de am fi putut să circulăm liber prin lagărul socialist şi tot am fi avut mult de câştigat. Jazzul Poloniei sau al Cehoslovaciei, ambele ţări cu mai mare expunere internaţională, era net superior celui româ-nesc. În Cehoslovacia, guvernul a tolerat organizarea de festivaluri internaţionale de jazz încă de la mijlocul anilor ’�0.

desigur, românia îşi avea şi ea vârfurile ei. străluceau Cvin-tetul Bucureşti, condus de dan mândrilă, sau individualităţi pre-cum pianiştii iancsi Körösi şi ion Baciu jr. lista e mai lungă. dacă îl adaugi pe Weiner şi pe încă câţiva, observi că la pian stăteam cel mai bine, pianul fiind la mare vogă în jazz în anii aceia. Cel mai slab stăteam la capitolul trompetă. la tobe, scena era dominată de eugen gondi, la saxofon se remarca Ştefan Berindei, la chi-tară radu goldiş, la contrabas Johnny răducanu, şi la voce aura urziceanu, care are în palmares un turneu cu big band-ul lui duke ellington.

o carieră de muzician de jazz, în românia, e chiar mai dificilă decât una rock. Pe pianişti îi aştepta, poate, o viaţă mai uşoară, căci aveau şansa să se educe muzical la conservator. dar nici acolo nu-i învăţa nimeni jazz propriu-zis (că n-avea cine!). Îşi puteau desăvârşi tehnica, studia teorie, dar pentru jazz mai trebuia un pas, aşa că erai nevoit să devii propriul tău profesor. de aceea, cred, mulţi pianişti de jazz nu şi-au terminat studiile. e cazul lui Johnny răducanu. alții, precum marius Popp, care era arhitect, erau autoşcoliţi integral.

dacă te pasionau alte instrumente, era mai complicat. În cazul tobelor, saxofonului, chitarei electrice, basului şi vibrafonu-lui erai condamnat să fii autodidact de la bun început. dacă aveai

107

noroc, găseai pe cineva să-ţi dea ore particulare, dar numai până la un anumit nivel, căci profesorii erau, la rândul lor, amatori. de studiul vocal nici nu mai vorbesc. anca Parghel a învăţat tot ce ştia în faţa oglinzii.

o altă problemă era cea a metodelor şi a partiturilor. foarte folositoare unui muzician de jazz erau Minus One-urile, un fel de karaoke pentru instrument, dar mai complex, incluzând acompa-niament pentru improvizaţie, partituri şi o pagină cu modurile folosite. orchestraţia era pe casetă sau disc, tu învăţai notele şi stilul de improvizaţie sugerat şi apoi repetai până când stăpâneai tehnica şi înţelegeai ce faci. Jamey abersold era marele nume în domeniu.

evident, aceste Minus One-uri erau greu de procurat şi scumpe. la fel, metodele şi partiturile, şi tot rare erau și persoa-nele pe care le preocupa acest gen muzical. Puţini erau cei cu care puteai schimba o opinie, un disc, cu care să repeţi, poate chiar să faci trupă. eu am avut noroc cu Weiner şi Hromadka, dar mulţi muzicieni de jazz erau în permanentă căutare de parteneri muzicali.

Nici critica de jazz nu era foarte diversificată. Cei doi critici de serviciu ai jazzului românesc din acei ani, daniela Caraman fotea şi florian lungu, realizau o emisiune la radio, dar n-aveau prea mare libertate de alegere. Prin ziare se scria puţin şi subţire. sibiului, spre exemplu, i se acorda o cronică pentru tot festivalul, care era un fel de dare de seamă succintă. au mai apărut câteva cărţi, scrise de Caraman fotea, mihai Berindei, george sbârcea și de Virgil mihaiu, dar nimic în plus. mai exista critica under- ground, neoficială, practicată în camerele de hotel ale sibiului, pe holul sălilor de spectacol sau după concert, în berărie. era un fel de critică de familie, mai pătimaşă, mai partizană, dar nu neglijabilă.

În anii optzeci, mişcarea jazz românească s-a mai împros-pătat cu apariţia unor muzicieni mai tineri, precum fraţii Bădila la bas. unul dintre ei, decebal, s-a bucurat chiar de o carieră interna-ţională alături de eugen Ciceu. Ciceu era pianist de formaţie cla-

108

sică şi, sub numele Cicero, a făcut chiar vâlvă cu adaptările sale de Bach. anca Parghel, la voce, a reprezentat şi ea un fenomen. avea întindere şi tehnică vocale impresionante şi, spre deosebire de alte soliste, deţinea cunoştinţe muzicale complexe. Cânta şi destul de bine la pian şi era o excelentă parteneră de jam-session-uri.

În anii optzeci s-au diversificat şi stilurile, deşi bebopul şi hardbopul au rămas formulele preferate în special în zona Bucu-reşti. Jazz-rockul avea trecere la Cluj şi Timişoara. Clujul a produs o serie de trupe de jazz experimental, care aveau în componenţă mulţi muzicieni de formaţie clasică. se mai încerca şi formula free jazz – pianistul Harry Tavitian – dar care era mai mult free decât jazz.

Noi stiluri, noi formule

impresia bună lăsată la festivaluri ne-a adus norocoasa invi-taţie să înregistrăm un lP. discurile de jazz înregistrate în româ-nia în acei ani se puteau număra pe degetele de la o mână, iar cele înregistrate de trupe din provincie pe un deget. daniela Caraman fotea şi încă o doamnă ne-au promovat pe linie internă. din nou, ca şi în cazul Phoenix, am înregistrat în mare viteză. Totul s-a petrecut într-o după-amiază. un car radio a fost adus în sala de concerte a liceului de muzică din Timişoara. Nu s-a făcut mixaj ulterior şi nici retuşuri. Brutul înregistrării e ceea ce se aude şi pe disc.

Ne-am botezat albumul Spirale şi sunt mândru de sofisti-carea şi sensibilitatea sa. am cântat compoziţii şi standarduri în stil Bill evans. am cântat în trio, Paul, Pupa şi eu, fără vocalist, cu liviu Butoi invitat la unele piese.

după Spirale ne-am schimbat stilul. Trupe cântând electric, precum Wheather report, făceau acum topurile de jazz. la ulti-mul festival de la sibiu, la care am participat cu Weiner (care urma să emigreze), am prezentat un întreg program în stil jazz-rock, cu

109

pian electric, sintetizator, percuţie elaborată şi cu liviu Butoi la instrumente de suflat. impulsul nostru novator n-a avut însă suc-cesul scontat. era ceva nou pentru un public căruia îi era greu să accepte că jazzul nu e numai bop.

Cu vremea însă s-a rezolvat şi această problemă şi publicul a început să guste formulele electrice. după plecarea lui Weiner şi a lui Hromadka, am cântat din nou acest stil, într-o nouă for- mulă gramofon. stilul electric s-a impus de la sine, căci noii com-ponenţi ai formaţiei proveneau din pop și rock. Noul gramafon se compunea din doru apreotesei, pian, şi mişi farkaş, tobe, cu liviu Butoi venind şi plecând. formula nouă, deşi s-a bucurat de mare popularitate, nu s-a ridicat din punct de vedere calitativ la nivelul celei dintâi. se pot aduce nenumărate motive, altele decât virtuozitatea individuală a instrumentistului. mie mi se părea că ne pierduserăm un pic din sofisticare pentru a ne putea adresa unui public mai larg, dar sunt multe alte argumente care ţin de chimia internă a trupei, de vârstă, de gusturi, de prietenii.

am cântat în această a doua formulă până în 1980, când ne-am despărţit. am continuat să compunem şi să participăm la festivaluri. aveam o serie de piese cu titluri similare. le lega tema „urmei” şi se numeau Urme de paşi pe zăpadă, Urme de paşi pe apă şi Urme de paşi pe f îşie. ultima era compoziţia mea şi ne-am mirat că a scăpat nesancţionată de cenzură. făcea, cred, destul de clar, refe-rinţă la trecerea ilegală peste frontieră. Toate aceste piese, inclusiv ultima, au fost înregistrate şi difuzate la radio.

În formula a doua, eu eram cel cu experienţă în jazz, aşa cum fusese Weiner înainte. am cântat aproape numai jazz-rock, numai cu pian electric şi sintetizator. În prima formulă eram toţi de aceeaşi generaţie şi eram apropiaţi sufleteşte. făceam conce-dii împreună şi mai facem şi în ziua de azi. de exemplu, când s-a însurat, Hromadka şi-a făcut luna de miere la lacul Văliug, nu numai cu soţia, ci şi cu noi. Proaspăt căsătoriţii stăteau într-un cort, iar Paul şi cu mine le făceam acompaniamentul din altul.

110

am rămas prieteni şi după emigrarea lor, iar ei îmi trimiteau proverbialul pachet din germania, care însă nu conţinea numai cafea şi budincă, ci şi partituri şi înregistrări. după 1989 am înce-put din nou să ne vedem (înainte era imposibil). Primul „festival” de la gărâna a avut loc de fapt în şura unei case pe care Pupa şi-a cumpărat-o la Brebu Nou (la câţiva kilometri depărtare de gărâna). s-a început cu cântări între prieteni şi jam-sessionuri cu invitaţi. apoi s-a deschis unui public restrâns, format tot din cu-noştinţe şi cunoştinţe ale cunoştinţelor, şi asta a fost prima ediţie. s-a cântat o seară întreagă: bine, dar fără fast concertistic. Nimeni nu-şi închipuia că această cântare va lua proporţiile fenomenului gărâna.

evenimentul a plăcut, atât celor care au cântat, cât şi celor din public, aşa că, în vara următoare, l-am organizat mai bine. l-am mutat la gărâna din motive de spaţiu, la localul la răs- cruce. acest eveniment a avut deja public cumpărător de bilete, şi cred că s-a numit festivalul Brebu-gărâna. am cântat tot noi, vechiul gramofon, plus noile talente ale Timişoarei, Johnny Bota şi dan ionescu, în diverse combinaţii. N-a fost lume multă, vreo două-trei sute. Cu fiecare an însă, festivalul a crescut, astfel că grădina răscrucii a devenit neîncăpătoare. s-a decis mutarea în Poiana lupului, unde funcţionează şi astăzi. organizarea a fost preluată de marius giura, care a reuşit să facă din el cel mai mare festival de jazz din românia, detronând sibiul. gărâna se bucură acum de participare naţională şi internaţională, având printre in-vitaţi muzicieni de talie mondială. Jam session-urile din şura lui Pupa se mai organizează şi astăzi. acum, şura se numeşte „club” şi e chiar impresionant de bine amenajată.

Tot cu primul gramofon am avut şi concerte cu invitaţi, ceea ce era o raritate. spre exemplu, l-am avut ca invitat şi pe excelentul chitarist radu goldiş, care cânta în stilul lui Joe Pass. am cântat, de asemenea, la sala olimpia din Timişoara (pe care am reuşit să o umplem aproape – o realizare în sine), cu Johnny răducanu. Într-un alt concert l-am avut ca invitat pe marius Popp,

111

cu care s-a cântat, iar inedit, la două piane. la olimpia am cântat repertoriul preferat al lui Johnny, duke ellington. Johnny poves-tea cum a băut cu ellington într-un restaurant. Johnny, cică, s-ar fi aşezat să cânte, iar ellington, care era beat, s-ar fi băgat sub pian şi, de plăcere, l-ar fi prins de picioare, strigând, „Play, gypsy, play!”

Primul club de jazz privat din românia a fost finanţat tot de Pupa. e vorba de clubul „Pod 1�”, de sub podul din Piaţa maria (localul se numeşte astfel, pentru că, pe 1� decembrie 1989, pe pod au avut loc confruntări cu poliţia). administratorul clubului era liviu Butoi şi clubul a mers foarte bine pe la mijlocul anilor ’90.

după destrămarea celui de-al doilea gramofon, am avut şansa să mai formez o trupă. l-am cules pe Tony Kühn dintr-un bar de la mare. aici transpare idealismul lui Tony, căci a lăsat un local de lux, unde se cânta în condiţii excelente şi se câştiga foarte bine (se cânta cu contracte asigurate, pentru nomenclaturişti), pentru a se stabili în Timişoara, unde mai e activ şi astăzi. eu l-am invitat să vină pentru a cânta jazz cu mine şi cu eugen gondi.

astfel s-a născut eugen gondi Trio, cu care am făcut fes-tivalurile. Îmi amintesc că am cântat o serie de piese care purtau numele Teofrastus. Teofrastus era un autor ocult pe care Tony îl citea în acea vreme. securitatea a văzut afişul. Ne-a luat la între-bări, dar Tony le-a spus că nu este nimic ocult în muzica noastră, Teofrastus fiind numele unui cocoş pe care îl creştea la mama sa la sat. această informaţie i-a derutat şi mai mult pe securişti, deşi, se pare, Tony nu minţea, căci pe cocoş îl chema într-adevăr astfel.

În această perioadă am început să cochetez cu ideea de a cânta la chitară şi vocal. astfel a trebuit să reiau studiul. am avut succes cu eugen gondi Trio, care a funcţionat vreun an şi jumă-tate. după destrămarea acestei trupe am rămas de capul meu, fără planuri clare de viitor. În acea vreme intenţionam să o iau şi eu pe urmele prietenilor mei în germania. studiam chitara ca să-mi măresc şansele de supravieţuire ca muzician pe meleaguri străine. dar şi dacă aş fi încercat să formez o trupă nouă în Timişoara, nu

112

aş prea fi avut cu cine. alternativele muzicale timişorene se cam epuizaseră şi pe vremea aceea încă nu cântam cu oameni din alte localităţi. de fapt, eram încă destul de legat de ideea Phoenix, şi anume că performanţa muzicală se face cu o trupă relativ stabilă. Trupele de jazz se fac şi se desfac mai uşor decât cele de rock (există excepţii ca peste tot, precum modern Jazz Quartet). mie însă mi-era greu să-mi schimb partenerii. Şi cred că îmi e greu şi astăzi.

mai târziu, la mijlocul anilor ’80, am înființat Bega Blues Band, care mi-a oferit stabilitatea după care tânjeam. dar la înce-putul anilor ’80 eram un lup singuratic. Bega Blues Band a sărbă-torit recent 2� de ani de activitate. Puţine trupe din zona blues-jazz se pot mândri cu o asemenea longevitate.

113

C a p i t o l u l i VAni cenuşii

anii optzeci au fost cei mai insuportabili ai regimul Ceau-şescu. Cultul personalităţii devenise tot mai supralicitat, controlul social tot mai strâns, iar situaţia economică tot mai grea. În ro-mânia n-a existat mâncare la discreţie niciodată. am stat la coadă la pâine încă de când eram copil şi am continuat să stau până când am încărunţit. În anii aceia simţeam că se închide un ciclu. Ne reîntorseserăm la delirul politic şi la sărăcia de după război. Cea-uşescu poza ca un nou stalin, muream de frig în casă şi stăteam la rând la lapte de la patru dimineaţa. străzile nu erau luminate, se lua curentul când ţi-era lumea mai dragă, presa şi televizorul erau deprofesionalizate, cât despre cultură, era îngheţată bocnă. Şi parcă nimeni nu mai avea nici chef de cultură, pentru că toată lumea se lupta să supravieţuiască.

unii chiar au „turnat” pentru supravieţuire. Cum eram per-soană publică şi de origine maghiară, sunt convins că în arhivele securităţii se găsesc nenumărate pagini care relatează pe unde am umblat şi ce bancuri am spus. Nu ştiu cine era turnătorul şef al jazzului românesc. Poate ar trebui aflat, măcar să vedem cât a fost de fidel partiturii şi cât a improvizat.

Parcă şi tranzitul de informaţie cu exteriorul devenise mai restrâns. spre exemplu, era o întreagă aventură să vorbeşti la te-lefon cu străinătatea. Nu e ca acum, că poţi apela italia de pe ce-lular. Ca să suni în acele vremuri în Vest, te prezentai la serviciul Telefoane, îţi aşteptai rândul la ghişeu, te ploconeai în faţa unei angajate nepoliticoase, care îţi lua datele din buletin şi urma să facă legătura pentru tine.

Ţi se cerea să aştepţi, tu întrebai cam cât, ţi se spunea că nu se ştie, dar tu ştiai că poate să dureze până la cinci ore. Când îţi

114

venea rândul, ţi se striga numele, aşa că toată sala afla că vorbeşti cu germania, ţi se indica o cabină telefonică (una dintre acelea cu telefoane fără disc) şi, dacă legătura nu se întrerupea, vorbeai. exista însă şansa ca, în momentul în care se făcea apelul, linia din străinătate să fie ocupată. atunci, funcţionara ridica din umeri şi fie te trimitea la plimbare, fie te punea să mai aştepţi un ceas.

era dificil şi umilitor, gândit să descurajeze contactele cu străinătatea. dacă plănuiai să trimiţi sau primeai un colet din afară, treceai prin experienţe similare. eu însă am o teorie despre liniile telefonice ocupate. se aştepta cu orele nu numai pentru că exista un număr limitat de conexiuni cu Vestul, ci şi pentru că exista numai un număr limitat de securişti care să ne asculte con-vorbirile. Cred că adeseori nu numărul din Vest era ocupat, ci cel al securistului de serviciu, care era prins cu supravegherea altei convorbiri.

Ca să reduci din timpul de aşteptare, strecurai nişte bani în buletinul înmânat la ghişeu, iar atunci puteai să scapi cu nu-mai două ore pe bancă. oare funcţionara de la Telefoane împărţea acest bacşiş cu securistul? Ca să reuşeşti, trebuia să insişti. după multe ore de aşteptare şi încercări nereuşite apucai să vorbeşti. se făcea un fel de selecţie. rezistau cei motivaţi. singura problemă era că, atunci când îți venea rândul, erai consumat nervos. Ca atare, exista o bună şansă să nu faci impresie bună asupra persoanei cu care ţi-ai dorit atât de mult să vorbeşti. asta pe lângă faptul că nu se auzea bine şi că trebuia să-i transmiți urlând unei persoane dragi că ți-e dor de ea. Cabinele nu erau bine izolate fonic şi toată lumea se chiora la tine și te asculta.

Ah, Germania!

În anii optzeci, din cauza situaţiei cenuşii, m-a prins şi pe mine febra emigrării. Viaţa îmi părea de netrăit. Toţi prietenii îmi erau în Vest şi găseam cu greu colegi de trupă. În plus, mă însu-

11�

rasem, iar soţia mea de atunci voia şi ea să plece. Visam la o viaţă mai bună, la libertate de mişcare, oportunităţi muzicale, chiar la reconstituirea vechiului gramofon.

Primul pas l-a făcut soţia. a fugit peste graniţă în anii ’80. a fugit ca în filme, cu un paşaport fals. Îi admir curajul. m-am gândit să trec şi eu, clandestin, frontiera prin iugoslavia. dar din cauza problemelor mele cu inima era prea riscant. aş fi rezistat efortului, alergatului, înotatului etc., dar era clar că nu aş fi supra-vieţuit bătăii date de către grăniceri şi securitate în cazul în care aş fi fost prins.

fuga soţiei mele a reuşit. imediat ce s-a stabilit acolo, ce-rând azil politic, mi-a trimis acte de reîntregire a familiei, cu care am început demersurile la autorităţile din Timişoara, mai exact la, pe atunci renumitul serviciu Paşapoarte. Primul pas al aces-tor demersuri consta în prezentarea la o audienţă pentru a primi aşa-zisele „formulare mici”. obţinerea lor mi-a luat vreo şase luni, timp în care am stat la cozi infinite şi am îndurat umilinţe de nedescris.

mă aşezam uneori de la patru dimineaţa la rând. era iarnă, cu temperaturi de până la minus 20 de grade. alături de mine, îngheţau de frig tot felul de oameni, fiecare cu povestea sa, tineri, bătrâni, germani care doreau să se repatrieze, cacialmişti aşteptând o oportunitate, oameni ca mine, despărţiţi de cei dragi. Nu exista un orar al audienţelor și nu se ştia cu certitudine dacă biroul se va deschide în ziua respectivă. Nu era clar nici măcar la ce uşă trebuia aşteptat şi nici dacă rândul la care stăteai va fi respectat.

Coada nu era ordonată. se produceau busculade şi nu ţi se dădeau indicaţii despre ce trebuie să faci ca să intri la audien-ţă. Curtea de la Paşapoarte se umplea de oameni. stăteam lipiţi unii de alţii ca să ne încălzim. sediul Paşapoartelor era pe repu-blicii, unde, după revoluţie, s-a instalat Consulatul german (la care s-a stat iar la cozi prin anii ’90). Îmi amintesc de o familie de nemţi, venită dintr-un sat de cu seară. se aşezaseră cu toţii la coadă, degeraseră toată noaptea, dormind în picioare, iar dimi-

11�

neaţa, când s-a dat drumul la audienţe, nişte şmecheraşi veniţi numai pe la nouă, s-au băgat în faţa lor şi au luat ultimele formulare.

Totul era făcut în aşa fel încât să umilească petiționarul şi să-l descurajeze să-şi ceară drepturile. Şi, spre ruşinea ei, poliţia din Timişoara a continuat astfel de practici şi după 1989. Chiar şi prin 2004, cetăţenii Timişoarei stăteau la cozi inimaginabile pe Calea aradului pentru obţinerea paşaportului.

după ce stăteai patru sau cinci ore la coadă, fără ca nimic să se întâmple, un ofiţer de securitate ieşea din clădire şi ne anunţa cu un rânjet dispreţuitor pe buze că „astăzi nu se mai fac audienţe”. acest ofiţer, ironia face, locuieşte acum lângă mine. Îl văd pe stradă şi încă resimt frustrarea de atunci. Şi-a pierdut aerul pompos. e semiparalizat și abia se mai ţine pe picioare. Când trec pe lângă el, îmi vine să-i spun o răutate sau să-l iau la băşcălie. oare mai are rost? răspunsul automat e nu; dar, pe de altă parte, când vezi practicile de ieri repetându-se astăzi, parcă îţi vine măcar să-i spui ceva.

În final, după multe vizite la poliţie (care pe atunci se nu-mea miliţie) şi ajuns la limita răbdării, am primit formularele. Îmi amintesc de feţele triumfătoare ale celor care ieşeau cu ele în mână pe uşa biroului. Îţi închipuiai că ai realizat ceva extraordinar, când de fapt aceste formulare nu însemnau nimic. erau doar nişte coli de hârtie pe care îţi scriai numele, adresa şi ţara în care voiai să emigrezi. Cam atât. urma să pierzi multe alte zile la o nouă serie de cozi, similare celor dinainte, ca să depui formularele primite și apoi așteptarea răspunsului autorităților.

Ceauşescu şi eu

stând la această coadă, mi s-a recomandat că, odată formu-larele depuse, o tactică bună ar fi să-i scriu personal lui Ceauşescu, şi să-l rog fierbinte să-mi soluţioneze situaţia. mi s-a dat o adresă,

117

care cică era a lui, şi după ce am depus aceste formulare mici, i-am scris zilnic mult iubitului conducător câte o carte poştală timp de aproape un an. le trimiteam cu aviz de primire şi pentru fiecare primeam confirmare în poştă. aveam acasă o cutie în care păstram aceste confirmări. a fost ciudat cum, într-o zi, am observat că această cutie se umpluse. Cred că atunci m-am decis să nu mai tri-mit. era mai mult ca sigur că aceste cărţi poştale nici nu părăseau Timişoara, darămite să ajungă pe biroul destinatarului.

scrisul cărţii poştale şi mersul la poştă deveniseră un fel de ritual zilnic, dându-mi, în timpul lungilor luni de aşteptare a so-luţionării actelor, senzaţia, falsă desigur, că fac ceva să-mi măresc șansele de reușită. Ca atare, am resimțit abandonarea expedierii lor. Ştiam în adâncul sufletului că îmi pierd timpul scriindu-le, dar trimiterea lor era un gest care mă ajuta să-mi păstrez echilibrul psihic. se opreau, mai mult ca sigur, în sertarul unui securist local, dar eu credeam că transmit un mesaj, nu neapărat lui Ceauşescu, ci sistemului, serviciului Paşapoarte, şi anume, că sunt foarte hotărât să fac tot ce îmi stă în putinţă să plec. Îmi imaginam că protestul meu îi irita, că mă răzbun cumva pentru toate mizeriile pe care mi le făceau ei. Îmi închipuiam că îi voi exaspera şi că, astfel, îmi vor da drumul, până la urmă, să plec.

după ce depuneai formularele mici, trebuia să aştepţi să ţi se prelucreze actele şi atunci, după un an, dacă nu erai refuzat – ceea ce se întâmpla în majoritatea cazurilor – primeai aşa-zisele formulare mari, ceea ce însemna un pas înainte înspre primirea paşaportului, chiar un prilej de sărbătorire. În sine, aceste hârtii, care mi-au sosit şi mie într-o bună zi, prin poştă, nu erau cu nimic mai speciale decât celelalte. Îţi cereau doar câteva informaţii în plus. ele reprezentau acelaşi tertip birocratic ca şi cele mici, adică tragerea de timp. le-am completat şi am trecut din nou prin ace-eaşi experienţă a depunerii lor, dar cu mai multă speranţă. după predarea lor nu mai aveam nimic de făcut decât să număr zilele, nu puţine, până la venirea paşaportului.

118

În paralel cu această cale „legală” de obţinere a paşaportului existau filiere alternative de ajutorare a emigranţilor. Nu erau mul-te şi, previzibil, erau conduse de aceleaşi persoane care îţi eliberau actele legal. unul dintre securişti primea chiar şi audienţe la el acasă. am intrat şi eu în contact cu o astfel de reţea care promitea că accelerează soluţionarea actelor. Probabil că exista câte un astfel de serviciu de ajutor la fiecare pas al aplicaţiei, de la prima coadă pentru formularele mici, până la ultima, când plecai acasă cu do-cumentul mult râvnit.

securistul, cu care am intrat în legătură, locuia, nu surprin-zător, într-o vilă frumoasă pe linia tramvaiului �, undeva între la-hovari şi staţia Cluj. În subsolul casei, îşi amenajase un mic birou unde, incredibil, dar adevărat, acorda audienţe. l-am vizitat mai mult decât o dată. Nu se ajungea uşor la el. Îşi lua măsuri de pre-cauţie. Îţi trebuia recomandare. relaţia mea era chiar fiul său, care – ironic – a emigrat şi el în germania. aici, anticipând privatiza-rea serviciilor de după ’89, erai tratat cu mănuşi, ca şi cum cineva se oferea să te ajute cu o problemă. lesne de închipuit că ajutorul nu era gratuit. Noi, paşaportiştii, eram vaci ideale de muls. eram disperaţi şi aveam şi sponsori în Vest. Nu ţi se punea în faţă o listă cu tarife, preţurile le aflai din folclor, ca şi ciubucul dat doctorilor, care, şi ei, profită de disperarea ta. se zicea că te costă 8000 de mărci germane pașaportul, dar n-am putut să aflu preţul exact, pentru că, din motive obscure, inițial, securistul n-a vrut să mă „ajute”.

asta era o veste tristă. eu mergeam la acest securist dispus să cotizez la cea mai mică promisiune. Îl contactasem pentru că era un mod indirect de a te informa despre situaţia dosarului tău de la Paşapoarte. dacă se ofereau să-ţi grăbească situaţia, însemna că actele tale erau pe calea cea bună. această speculaţie s-a con-firmat mai târziu. Cu zece zile înainte de a-mi sosi anunţul că îmi sunt gata actele, am primit un telefon să mă prezint la audienţă. În asta consta ajutorul: securistul aflase că paşaportul îmi fusese emis. se oferea să-l ridice pentru mine pe 8000 de mărci.

119

Se poate şi solo

Şi totuşi n-am emigrat. Cineva trebuia să rămână în țară şi să spună povestea. distanţa, timpul lung petrecut despărţiţi, di-ficultatea comunicării, intrigile unor falşi prieteni au condus la deteriorarea relaţiei dintre mine şi prima mea soţie. aşteptasem atât de mult paşaportul, încât parcă îmi pierise cheful să mai plec atunci când l-am primit. am decis că nu mai am o familie de reîntregit şi m-am lăsat păgubaş. Şi, într-un fel, a fost spre benefi-ciul meu. Probabil că nu m-aş fi realizat acolo muzical. În cel mai bun caz aş fi avut maşină şi concedii frumoase, Cd-uri pe raft şi mâncare-n frigider, poate niște prieteni, dar cam atât. un alt be-neficiu al rămânerii mele aici a fost întâlnirea viitoarei mele soţii, mariana, cu care, iată, trăiesc fericit şi în ziua de azi.

Nu regret. după vreo şase ani, situaţia politică în românia s-a schimbat. dacă aş fi plecat în germania, nu aş fi avut şansa să particip la evenimentele din 1989, care reprezintă nişte expe-rienţe de viaţă sublime, pe care nu toţi au norocul să le trăiască. În plus, după aceea s-au deschis graniţele şi am avut ocazia să văd occidentul, să particip la festivaluri internaţionale de jazz şi să-mi procur scule şi partituri.

Ca pregătire pentru viaţa în germania, m-am decis să stu-diez chitara. odată cu chitara, am început să-mi exersez şi vo-cea. Voiam să fiu cât mai multilateral, sperând că, astfel, îmi voi spori şansele de integrare. Nu mă vedeam, în primă instanţă, par-ticipând la festivaluri de jazz sau cântând în cluburi cu michael Brecker. speram însă să prind un contract într-un local, să cânt la serate și cocktailuri. dacă te pricepeai la mai multe instrumente, îți creșteau și șansele. făceam tot posibilul să evit o aterizare dură, să evit să o încep de jos de tot, cu spălatul vaselor sau cu banda rulantă.

eram în cantonament profesional. Trăiam în şi pentru viitor. Pe lângă muzică am studiat limbi străine, inginerie şi proiectare. Printre concerte, ieşiri la mare, chefuri şi repetiţii cu Phoenix, reu-

120

şisem să-mi închei şi studiile universitare în construcţii. mai mult, cu ajutorul lui edy, îmi găsisem un serviciu excelent la institutul de Proiectări. recunosc că, şi dacă aş fi vrut să cânt în localuri, nu mi-ar fi fost uşor să prind un contract. după ce îţi depuneai actele de emigrare începeau represaliile. Şi, din păcate, nu numai pentru mine, ci şi pentru rudele mele. la serviciu am fost mutat de la secţia de cercetare la cea de proiectare, unde munca era mai plicti-coasă, sub motivul că la cercetare aveam acces la dosare conţinând secrete tehnologice pe care, chipurile, le-aş fi vândut nemţilor (sau americanilor).

studiul chitarei şi al vocii a fost printre puţinele câştiguri ale acestei experienţe de pregătire pentru emigrare. În rest, mi-am pierdut soţia, serviciul, economiile şi un pic din buna dispoziţie. Pentru că tot mă pregătisem să fiu autonom, mi-a venit ideea să mă şi folosesc de tot ce am învăţat. la scurt timp după ce am pus punct tentativei de emigrare, numele meu putea fi văzut pe pro-gramul festivalului de jazz de la Costineşti, de astă dată nu listat cu litere mici sub numele unei trupe. eram numai eu cu mine însumi, cântând la chitară şi cu vocea.

festivalul de la Costineşti se organiza sporadic. acum nu mai există, pentru că şi Constineştiul s-a schimbat. festivalul se organiza într-o structură mare de beton, numită Teatrul de Vară. atmosfera era la fel de relaxată, chiar dacă nu atât de expertă, ca la sibiu. mărturie a relaxării e că mi s-a dat voie să cânt în engleză. am participat fără niciun prealabil recital de antrenament. am avut noroc că m-au primit. a contat, cred, faptul că aveam un oarecare renume, câştigat cu gramofoanele. Cântarea la Cos-tineşti, trebuie să recunosc, n-a fost un mare succes, chit că am inclus piese interesante în repertoriu. Probabil că nu ştiam încă destule trucuri ca să amuz publicul de unul singur, dar ideea de a apărea solo pe scenă mi se părea demnă de explorat – culmea, mie, omul dedicat trupei.

mi-am încercat norocul şi la festivalul de la sibiu, însă am căzut la preselecţie, deoarece versurile cântecelor mele erau în

121

engleză. astfel, Costineștiul a devenit unul din principalele locuri de afirmare a mea ca solist vocal.

Johnny

după încheierea perioadei de explorare, cântatul de unul singur mi s-a părut limitat. Nu era o chestiune că, vai, apasă prea multă răspundere pe umerii mei. Nu mă deranja să fiu solo pe scenă, fără susţinere, dar mi-era dor de dialogul dintre instrumente pe care ţi-l prilejuieşte trupa. În plus, dacă voiai să faci un ban într-un local, cântatul de unul singur, ca om orchestră, era nefezabil (cel puţin atunci).

Prin ’82 sau ’83 l-am cunoscut pe contrabasistul Johnny Bota. Johnny îşi terminase studiile muzicale la Cluj în 1980, dar nu la contrabas, ci la vioară. ulterior, Johnny avea să primească post de profesor la Timişoara, unde avea să facă trupă cu dan ionescu şi Puiu minda. Cu Johnny am cântat improvizat vreo două piese, după o repetiţie de numai o oră, la festivalul de jazz de la Braşov, un alt festival sporadic (ca satu mare şi iaşi). eu am cântat majoritatea programului singur, dar Johnny, din simpatie şi solidaritate timişoreană, mi-a sărit în ajutor. mă ştia de la sibiu, chiar şi cântând vocal, în perioada gramofoanelor. mi-a mărtu-risit că i-a plăcut pentru că, spune el, vocea mea avea inflexiuni dure, metalice, potrivite bluesului. a fost una din puţinele dăţi când mi-am deschis gura pe scenă cu gramofonul. era la un bis, unde s-a cântat un blues, şi unde eu, ca basist, am improvizat şi din instrument şi din gură. a fost, deci, un cântec de lebădă, rar, scurt, la coada programului, dar, se pare, nimerit, pentru că l-a ascultat cine a trebuit.

astfel a început colaborarea mea cu Johnny, care, iată, nu s-a mai întrerupt de atunci. Ne-am simţit bine împreună pe scenă la Braşov. am hotărât să recidivăm. Prima noastră apariţie în public, cu program pregătit, a avut loc tot la Braşov, unde am apărut în

122

formulă duo, chitară şi contrabas. a mers chiar mai bine decât prima oară, de unde concluzia că nu e rău să te pregăteşti. am cântat bluesuri şi piese de jazz mai accesibile. Johnny era mai ex-perimentat la chitară bas, dar deja începea să-i sune şi contrabasul frumos.

acest duo constituia şi el, ca şi precedentele mele apariţii solo, o noutate pentru scena de jazz din românia. de asemenea, nici solişti vocali bărbaţi nu prea existau, cu atât mai puţin, unii care să cânte în acelaşi timp şi la instrument. de solişti bărbaţi du-cem lipsă şi azi. din câte îmi amintesc, singurele voci masculine, auzite pe scenele festivalurilor dinainte de 1989, erau cele ale lui Vocal Jazz Quartet, din sibiu – un grup, nu un solist. azi, cred, numai eu şi Berti Barbera le zicem constant din gură, şi nici noi nu suntem un Tony Benett. aşa e jazzul pe la noi, cu bărbaţi tă-cuţi în spatele instrumentelor, lăsând femeilor şansa de a se afirma vocal.

existau, de asemenea, puţine grupuri care să cânte fără tobă şi, mai ales, fără pian. la sibiu, pianul era nelipsit. Tot nou era şi travaliul improvizatoric al lui Johnny la contrabas, care ieşea la rampă la fiecare piesă. modelul nostru era un duo format din Clark Terry – trompetă şi voce, şi red mitchell – contrabas. am cântat chiar una din piesele care i-a făcut celebri, It Don’t Mean a Thing... un alt model îl constituia Chet Baker Trio, în care Baker, voce şi trompetă, colabora cu Philippe Catherine, chitară, şi cu Jean-louis rassinfosse, bas, de la care am preluat piesa Love for Sale. Poate o altă influenţă (inconştientă) era grupul lui feliciano, văzut cu ani în urmă în concert şi care îmi schimbase viziunea despre muzică.

formula de duo se potrivea mai bine ideii de club decât sce-nei. se preta unui ambient intim şi interactiv, la un volum moderat și în faţa unui public atent la nuanţe. Ne ieşeau bine bluesurile, aşa că le dădeam mai mare atenție, păstrând, desigur, amprenta jaz-zistică. Bluesul avea, de asemenea, mai mare succes la public, fiind mai antrenant. Pentru scene mai mari, însă, ne trebuia o susţinere

123

ritmică mai puternică. astfel, am cooptat un toboşar, pe mirel Butoi (fratele mai mic al lui liviu). ulterior, am hotărât să ne extindem şi capacitatea solistică. Pentru o vreme am trecut eu la bas, iar Johnny a luat în mână vioara, o altă raritate în peisajul blues-jazz românesc (dar nu numai), o raritate pe care a şi cerce-tat-o în cartea sa despre vioara în jazz.

În această formulă, ne trebuia mai multă susţinere ritmică. aveam nevoie de chitară. Ne-a sărit în ajutor mircea Bunea, care întărea nu numai secţia ritmică, ci şi pe cea solistică. mircea acope-rea excelent partea de blues a programului, dar controla şi anumite zone ale jazzului, căci fusese elev al lui dan ionescu. mai tânăr fiind, avea un feeling şi un sound aparte, şi joc de scenă bun.

aceasta a fost formula iniţială a Bega Blues Band, formaţie care mai supravieţuieşte şi astăzi. Cu noua trupă am început să reapar în public. Numele de Bega Blues Band l-am folosit pentru prima oară în lugoj, unde am cântat la o serată culturală organi-zată la Casa de Cultură.

deşi apăreau noi festivaluri de jazz (iaşi, Braşov sau Târgu mureş), per ansamblu, în perioada anilor ’80 cântam mai puţin ca înainte. Căzuseră cântările de tip flora sau terasa Continen-tal, unde eram zilnic la instrument. Participam la evenimente disparate.

Nunţi şi banchete

În diverse formule cântam şi la nunţi şi banchete. o făceam pentru bani, dar şi din plăcerea de a cânta, şi de a cânta cu public. eram muzician, nu puteam rugini în casă, studiind sau repetând. Îmi trebuia public, trupă, amplificare. de dragul acestei dorinţe de a fi în public, eram dispus să mai închid un ochi în ceea ce pri-veşte repertoriul. dar, subliniez, numai un ochi. Cântatul la nunţi şi banchete nu era sinonim cu populara sau cu şlagărele interna-

124

ţionale. Cine voia numai asta, nu mă angaja. adeseori se cânta complex; au fost nunţi la care am cântat aproape exclusiv jazz (şi am lăsat dJ-ul să se ocupe de rest).

Nu mă mai interesa să cânt în restaurante seară de seară, cu contract. restaurantele (ca orice local public din acea vreme) se închideau la zece. lumea nu mai prea ieşea în oraş. au existat însă două excepţii, dar nu de lungă durată. Prima a fost restauran-tul Pecotim, unde nu cântam pe bani. Plata se făcea în benzină, vreo câţiva litri pe seară, care, în acele vremuri de criză, aveau mai mare valoare decât echivalentul lor în lei. mai interesant era faptul că nu îmi turnam benzina în rezervor, ci o preschimbam, la rân-du-mi, prin intermediul unui coleg de serviciu, pe carne de porc trecută ilegal pe poarta Comtimului.

a doua excepţie, și ea de scurtă durată, a constituit-o în-cercarea de a reedita experienţa de cântare jazzificată, avută cu gramofon, la flora sau la Central. desigur, formula era alta, căci gramofoniştii plecaseră din ţară. Şi locul era altul, restaurantul Cina. dar componenţa nu era mai prejos. am cântat cu mircea Tiberian şi liviu Butoi. Tiberian venise de la Bucureşti numai de dragul acestei cântări. Cred că ar fi luat în considerare chiar stabi-lirea în Timişoara, dacă acest proiect ar fi avut viitor. era idealist, i se părea că Timişoara e locul propice pentru a iniţia o mişcare jazz competitivă.

la Cina cântam la voce şi la chitară. repertoriul constituia o combinaţie decentă de jazz şi comerţ. Noi voiam să includem cât mai mult jazz, dar publicul şi şefimea erau de altă părere. Jazzul era inclus în programul de deschidere, până când se aduna lumea. Pe urmă trebuia satisfăcută cererea consumatorului. una din con-tribuţiile mele la repertoriul comercial a fost includerea hit-ului Susanna, I’m Crazy Loving You. era un cântec de beţie, legănat şi zgomotos, dar care se preta la tot felul de artificii tehnice şi improvizatorice. avea mare trecere la public, şi cu cât îl cântai mai trăsnit, cu atât plăcea mai mult. succesul a fost atât de mare, că mi-a adus porecla domnu’ suzana (mai târziu, mi s-a spus și

12�

domnu’ mercy – de la felul în care mulțumeam publicului pentru aplauze).

În acele vremuri era la mare trecere muzica sârbească. Bu- buia în toate cârciumile Timişoarei şi a pregătit succesul de mai târziu al manelelor, cel puţin în partea de vest a ţării. inclusiv piesele aşa-zis populare bănăţene erau, de fapt, adaptări ale aces-tor formule ritmice şi melodice venite din fosta iugoslavie. spre exemplu, celebrul Petre, Petre („ce ţi-am spus io ţîie”), marele hit de muzică aşa-zis românească, era la bază o melodie sârbească pe care s-a pus text românesc. Până şi superşlagărul lui dan spă- taru, Drumurile noastre, care îl aprinde la faţă, şi azi, pe preşedin-tele Băsescu şi îl face să bată entuziasmat cu palma în podea (sau pe şosele), e tot un cântec de inspiraţie sârbească. recunosc că l-am cântat şi eu o dată la Pecotim, la cerere şi cu dedicaţie specială pentru directorul serviciului Telefoane. soţia sa mi s-a adresat ca peştişorul de aur. era o ocazie specială. mi-a spus că, dacă-i cânt ei şi soţului Drumurile noastre, îmi va satisface o dorinţă, orice vreau eu. am cântat, şi recunosc că, precum în poveste, mi s-a împlinit, în câteva zile, singura dorinţă pe care puteam s-o cer de la ea, anume să-mi tragă telefon în apartament. N-avea nimeni telefon în bloc. s-a tras un fir aerian, special pentru domnu’ suzana. aşa mergeau treburile în românia de atunci şi continuă să meargă şi azi.

la nunţi cântam de obicei muzică pop jazzificată. Ne mai dădea o mână de ajutor şi liviu Butoi. era, însă, mai purist şi par-ticipa doar din când în când, probabil când era în mare criză de bani. odată ne-a acompaniat şi puristul puriştilor, eugen gondi, la tobe. Ca să sublinieze că nu se identifică cu postura de muzicant de nunţi, a apărut îmbrăcat într-un costum galben de motociclist şi cască pe cap. abia am reuşit să-l conving să-şi dea casca jos. Până la urmă s-a dat pe brazdă şi a cântat împreună cu mine, cu umor, în stil postmodern, Ionel, Ionelule şi Căsuţa noastră. Johnny Bota nu participa la cântările de restaurant. era profesor de vioară la liceul de muzică. ulterior, după 1990, s-a mutat la filarmonică, unde, azi, îl văd uneori în primul rând al orchestrei.

12�

muzică populară nu prea cântam. era un teritoriu care nu ni se potrivea. să fiu sincer, ştiam doar o piesă, dar şi pe aceasta o cântam după partitură. mă amuza însă, căci avea versuri absur-de: Hai lic şi iar lic,/Câte-o ţâră, câte-un pic,/las’ să beau,/că eu câştig.

la banchete organizam, cu mare succes de public, un „dans al popoarelor”. Puneam cap la cap piese reprezentative pentru un anumit spaţiu naţional. le strigam petrecăreţilor, anticipând mi-graţiile de azi, că mergem în spania, şi le cântam Viva España! Pe urmă luam maşina spre o altă destinaţie de vis a refugiaţilor ro-mâni, germania, şi cântam Anneliese, apoi avionul spre mexic cu Cielito lindo, jeepul pe un country până-n Texas, şi din nou calea europei, cu vaporul, până-n italia (O sole Mio) şi grecia (Zorba), la care se adăuga deviaţia obligatorie înspre est, pe kazacioc, încheind triumfal cu muzica țării mumă, cu Periniţa, care era o excelentă piesă de banchet, pentru că era simplă, excita publicul şi ţinea şi câte o jumătate de oră, timp în care se pupau fiecare cu fiecare, şefii cu subalternii, proiectarea cu producţia, piloşii cu persecutaţii, secretara cu soţia şi toată lumea cu secretarul de partid.

Razelm sub aspect jazzistic, activitatea mea muzicală era cam stag-

nantă. lui Johnny Bota parcă i se întâmplau mai multe, căci era mai tânăr şi mai activ. Cânta, în paralel, în cvartet cu gondi, dan ionescu şi Tony Kühn, o trupă care suna din ce în ce mai bine, dar care, ca tot ce suna bine în Timişoara, avea să fie decimată de emigrare. acest cvartet cânta electric, ca atare putea repeta numai între şase şi nouă, atât dimineaţa cât şi seara. Nu din motive de zgomot, ci pentru că acestea erau orele la care exista şansa cea mai mare de a fi curent la priză.

am avut şi în această perioadă contracte la mare, dar nu în fiecare an. În 1988 am cântat într-un restaurant din staţiunea Ve-

127

nus, unde un manager mai dezghețat (Nicky galeriu) accepta să se cânte numai jazz. am cântat acolo, la razelm, în diverse com-binaţii, atât înainte cât şi după 1989. din păcate, locul, unic pe litoral, nu mai există astăzi. după ştiinţa mea, a fost unicul local din istoria litoralului românesc în care s-a cântat exclusiv jazz. era un loc plăcut: cazarea, mâncarea şi publicul erau de calitate.

având în vedere unicitatea sa, era o şansă, chiar o onoare, să prinzi un contract acolo. i-am avut ca parteneri pe Johnny Bota, pe eugen gondi şi pe saxofonistul bucureştean garbis dedeian. Colegii mei cântau şi jazz mai greu. eu, cu chitara şi vocea, eram responsabil cu entertainment-ul. În reprizele în care se cânta fără mine, se cânta jazz de calitate, dar complicat. Probabil fiecare dintre colegii mei era printre cei mai buni în ţară la instrumentul său. dar în climatul de restaurant românesc, un program de acest fel, numai bebop, era greu de digerat. era nevoie şi de unul ca mine, care să le descreţească frunţile cu piese precum Hit the Road Jack şi When the Saints Go Marching in.

garbis era fan John Coltrane. Îşi asculta zi şi noapte idolul şi, fără să vreau, îl ascultam şi eu, căci era cazat în camera vecină. gondi, care îşi trăia acolo a doua tinereţe, era îndrăgostit de tobo-şarul elvin Jones. dacă magnetofonul lui garbis era închis, atunci auzeam toba lui elvin Jones prin celălalt perete. se trăia intens jazzul acolo. după 1989, razelmul s-a dejazzificat. am cân-tat acolo chiar şi cu folkişti. Întreg programul devenise unul de descreţire.

Johnny îşi adusese contrabasul de la Timişoara. renunţase la chitara bass. În cercurile de jazz mai elitiste, chitara bass era considerată un instrument inferior (i se spunea „lipie”). eu nu fă-ceam parte din acest cerc, deşi recunosc că îmi plăcea şi mie mai mult cu Johnny la contrabas. Preferinţele mele muzicale din acea perioadă erau mai populare. Voiam să-mi perfecţionez vocea şi le dădeam mare atenţie unor vocalişti precum Bobby mcferrin şi al Jarreau, pe care desigur nu i-aş fi putut egala nici dacă aş fi trăit încă zece vieţi.

128

la razelm, s-a petrecut episodul în care, răguşit fiind, mi-am fluierat toate melodiile, şi tot aici, din nou în dialog cu anii şaptezeci, şi cu revoluţia culturală, am organizat seri nostalgice, în care am cântat şlagăre ale muzicii revoluţionare comuniste. avea priză la public. se râdea din nou, un râs relativ senin, dar nu în-tru totul. Cântam „Hei-rup, hei-rup/Cad stânci de fier/grea este munca de brigadier” sau cântece ale colectivizării. una din seri s-a încheiat cu ştersul pe pantofi cu steagul fostei republicii socia- liste românia. Publicul cânta şi el cu noi, activ, sugerând cântece. Pe aia o ştii? dar pe aia? melodiile simple cu versuri propagan- diste, elogiind naţiunea sau pe Ceauşescu, păreau, la numai jumă-tate de an de la revoluţie, că provin dintr-o lume îndepărtată. era ea însă chiar atât de îndepărtată? sau încercam noi să ne-o ima-ginăm astfel, ca să putem uita cât mai repede nu numai frustrarea de a fi făcut parte din ea, dar şi complicitatea noastră cu această lume?

129

C a p i t o l u l VDecembrie 1989 În acel sfârşit de săptămână a lui 1989, când au început miş-

cările din Timişoara, am fost plecat, ca mulţi bănăţeni, la o săr-bătoare a tăiatului porcului. se apropia Crăciunul şi în acei ani de criză făceam mari eforturi să obţinem carne. aşadar nu am fost martor al manifestaţiilor din faţa bisericii lui laszlo Tökes din piaţa maria, biserica unde ne ducea tata când eram mici. Nu am prins nici manifestaţiile şi primele marşuri de protest din 1� de-cembrie. am ajuns acasă numai duminică, pe data de 17. Cum am intrat pe uşă, am şi auzit telefonul sunând, care probabil sunase de multe ori înainte. un prieten mă chema în stradă, pentru că, îi aud și azi vocea în receptor, are loc o revoluţie.

am lăsat bagajele în mijlocul casei şi m-am conformat che-mării. Împreună cu soţia mea, mariana, am plecat în oraş. se în-tunecase, nu aveam o destinaţie anume în minte. ideea era să ieşi în stradă, care era în sine un gest de protest, iar strada te va călăuzi ea însăşi spre punctele fierbinţi. Într-adevăr, de cum am ieşit din casă, am perceput un vuiet venit de undeva din centru. era neclar, dar entuziasmant, şi îţi dădea sentimentul că se petrece ceva im-portant. Nu se vedeau demonstranţii, se auzea numai zgomotul îndepărtat pe care îl făceau şi care sugera că zilele lui Ceauşescu sunt numărate. Căderea regimului de la București, pe care o aş-teptam de când aveam opinii politice, părea că în fine se petrece. ironic, îşi dorea căderea sistemului o persoană care a crescut îm-preună cu comunismul în românia. sunt născut în 1944.

am luat direcţia vuietului, dar nu am dat atât de uşor de demonstranţi. simţeam că mă apropii de ei, şi totuşi nu puteam exact să-i găsesc. la un moment dat mi s-a părut că vuiesc toate

130

străzile din jurul meu, numai cea pe care mă aflu eu nu. de fie-care dată când dădeam un colţ, mă aşteptam să mi se releve ceea ce pentru mulţi, după ani şi ani de conformism politic, consti-tuia o imagine de nereprezentat: o mulţime de oameni ieşită pe stradă să protesteze, mai mult, să ceară nimic altceva decât demisia guvernului.

Până la urmă i-am descoperit. erau incredibil de mulţi, in-credibil de gălăgioşi şi de curajoşi. mă oprisem în faţa Continen-talului, iar ei veneau dinspre actuala prefectură, pe atunci jude-ţeana de partid, şi se îndreptau spre Piaţa libertăţii, împinși de taburi. Văzându-i, m-am prins cu mâinile de păr şi am plâns de bucurie. erau momente intense, care mi-au dat mai mare satis-facţie decât toate succesele mele pe scenă. e ceva să fii martorul prăbuşirii unui sistem.

am intrat în mulţime şi am urmat-o spre centru. am mers pe strada alba iulia către Catedrală, unde ne întâmpinau alte cor-doane de securişti şi militari. În centru, ne-am oprit în faţa unui magazin ciudat, de blănuri scumpe, ale cărui vitrine fuseseră spar-te. Priveliştea acestor „acte de vandalism” îmi făcea însă o mare plăcere. Cred că puţini sunt cei pe care îi interesau obiectele afla-te în spatele acestor vitrine. Între noi fie vorba, vitrinele meritau sparte tocmai pentru că reprezentau una din principalele insulte aduse populaţiei. erau fie goale, fie pline de mărfuri pe care nu şi le dorea nimeni.

Ne-am deplasat înspre Capitol, scandând, printre altele, nu-mele lui gorbaciov şi al lui iliescu — asta e! am manifestat în faţa primăriei o vreme, apoi am luat-o spre podul mihai Viteazul, pentru că masa considera că trebuie să fraternizeze cu studenţii. ajunşi în Complexul studenţesc, ne-am unit cu studenţimea și cu alţi demonstranţi care cutreierau căminele sub supravegherea securităţii şi am făcut cale întoarsă spre centru. după ce am trecut podul mihai Viteazu, securiştii şi armata au deschis focul.

auzeam gloanţe ricoşând pe asfalt. mulţimea striga îngro-zită. am luat-o cu toţii la fugă înapoi spre pod. am văzut oameni

131

răniţi în fața mea. am avut noroc că am scăpat. Nu mi s-a părut incredibil că statul îşi omoară propriii cetăţeni. Ce puteai aştepta de la un regim care nu mai avea nicio urmă de respect pentru omul de rând. m-am aşteptat chiar să se tragă mai devreme, încă din prima zi.

Zilele care au urmat, am ieşit zi şi noapte în stradă. eram mai precauţi după cele întâmplate duminica, dar ne era tuturor clar că, dacă nu continuam să demonstrăm, impulsul revoluţionar se va stinge. Pe de altă parte, se simţea un aer de inevitabilitate. Pe tramvai se vorbea fără rețineri împotriva regimului. Timişorenilor nu le era frică. demonstraţiile de vineri, sâmbătă şi duminică do-vediseră că regimul e nu numai criminal, dar şi vulnerabil.

Zilele lui Ceauşescu erau numărate, dar asta puteau să o înţeleagă numai cei care se aflau în stradă. dacă stăteai numai în faţa radioului sau a televizorului, cum a stat majoritatea ţării, lucrurile arătau altfel. Ne plimbam pe străzi şi îi sfidam pe se-curiştii îmbrăcaţi în celebrele lor scurte de piele neagră. ei cică păzeau magazinele de vandali. Ne opreau şi îi priveam fix în ochi; încercam să vorbim cu ei, dar ei, timoraţi, ne ordonau să circulăm. asta şi făceam, circulam, dar în jurul lor, arătându-le că nu ne e frică să fim pe stradă.

Oraşul eliberat

Pe 20 decembrie, care cădea într-o miercuri, mariana şi cu mine ne-am luat bilet de voie de la institutul de Proiectări, unde lucram amândoi, ca să fim pe stradă. Nu se putea ieşi din institut fără bilet de voie. am fost întrebaţi de ce vrem să ieşim. a trebuit să completăm o cerere, în care am invocat „probleme personale”. Ne-am dus în Piaţa operei, pendulând între aceasta şi judeţeana de partid. aşteptam coloanele de muncitori să vină ca şi noi, cu probleme personale, de pe platformele industriale. Îmi amintesc de coloana de la elBa, compusă în mare parte din femei, căci

132

ele au dus-o mai greu sub regimul comunist. unele îşi aduseseră și copiii.

la fântâna Punctele Cardinale i-am aşteptat pe muncitorii venind dinspre umT şi m-am lăsat pătruns de energia care emana din rândurile lor. Părea că fac un fel de curăţenie politică prin oraş. reuşiseră să îndepărteze toate lozincile regimului din drum. unii se urcaseră pe case dându-le jos. alţii smulgeau din pământ stâlpii metalici cu fundaţie de beton care le susţineau. Împreună cu ei ne-am întors în Piaţa operei, unde ne-a surprins retragerea forţe-lor de ordine. am crezut că se dau înapoi ca să tragă. Pe urmă s-a dovedit că era un gest de fraternizare. am zărit un coleg de serviciu reîntorcându-se cocoțat pe un tanc. Balconul operei a fost ocupat de demonstranţi şi a început maratonul cuvântărilor. se filma de la toate ferestrele. oare unde sunt toate aceste înregistrări?

acum, că centrul era în mâinile noastre, voiam să ne extin-dem controlul asupra întregului oraș. spontan sau semiorganizat, patrulam Timișoara ca să dăm de ştire tuturor că armata a frater-nizat cu demonstranţii. din cartier în cartier, am ajuns până în Badea Cârţan, unde locuia mama. am intrat la ea, să ne tragem sufletul, dar şi ca să vedem sinucigaşul discurs al lui Ceauşescu de pe 21. În clipa în care a început să tremure imaginea, am ieşit la geam şi am strigat extaziat, „gata, s-a terminat!” Casa în care locuia mama era pe malul Begăi, aşa că nu avea cine să mă audă de pe partea cealaltă, iar pe stradă nu se aflau decât câteva persoane. Îmi amintesc feţele lor întoarse înspre mine. se uitau la mine de parcă aş fi fost nebun. Probabil că se întrebau ce s-o fi terminat.

de la mama ne-am întors, ca mulţi alţii după discurs, la judeţeana de partid să urmărim reacţia celorlalţi, dar şi a autori-tăţilor locale, la cele petrecute la televizor. starea de spirit a mul-ţimilor depinde foarte mult de spionarea reciprocă a celor care o compun. Ne uitam mereu unii la alţii şi curajul celorlalţi ni-l inspira pe al nostru.

se strânsese lume multă la judeţeană şi protestul se intensi-fica. În timp ce manifestam în faţa clădirii, cerând reforme şi de-

133

misii, au apărut camioane militare pline cu soldaţi. dintr-unul ni s-a strigat că ar fi bine să plecăm, pentru că au muniţie de război în dotare şi ordin să tragă. mulţimea le-a dat ascultare, s-a retras şi s-a ascuns după clădiri. dar nu mai mult de zece minute. Treptat, văzând că nu se întâmplă nimic, ne-am reîntors şi am reînceput să protestăm. de tras însă nu s-a tras.

acţiunile de protest aveau loc în special în faţa judeţenei. Tot acolo am urmărit, pe data de 20 decembrie, eliberarea celor care fuseseră arestaţi pe 1�. au fost aduşi cu camioanele şi au fost descărcaţi în uralele mulţimii. În zilele care au urmat, am patrulat de nenumărate ori porţiunea dintre operă şi judeţeană. era vreme frumoasă şi oamenii se purtau minunat unii cu alţii. ascultam dis-cursuri, protestam, ne întâlneam cu prieteni, discutam, încercând să anticipăm ce se va întâmpla. fuga lui Ceauşescu ne-a prins pe acest traseu. În Timişoara, oamenii au făcut revoluţia. Noi şi toţi cei pe care îi cunoşteam am ieşit în stradă, pentru că am vrut să răsturnăm regimul şi pentru că am avut curajul să o facem.

după căderea lui Ceauşescu, am vrut să urc şi eu la tribuna operei, în postura de artist și de ex-membru Phoenix, să spun şi eu câteva vorbe de adeziune. Nu îmi pot explica exact de ce voiam să mă adresez mulțimii. să zicem că dintr-un impuls civic. Nu am vrut să cânt, n-aveam în buzunar o bucată de hârtie mototolită pe care scrijelisem notele unui imn al revoluţiei. Voiam numai să vorbesc, închipuindu-mi că prezenţa mea pe balcon ar constitui o binevenită pată de culoare printre atâția revoluţionari, preoţi şi mari români. mi-am ratat însă şansa la glorie. N-am fost lăsat să urc.

Lumea nouă

În plan social, situaţia, în 1990, arăta astfel: cea mai mare parte din populaţia adultă se afla într-un anume grad de compli-citate cu defunctul regim. fie făcuseră direct parte din aparatul represiv, fie îi susţinuseră legitimitatea ca membri de partid, fie îl

134

serviseră ca turnători. oamenii aceştia nu se pot schimba de pe o zi pe alta. Ca românia să se schimbe cu adevărat, ceea ce însă nu s-a întâmplat, trebuia ca această generaţie de oameni compromişi moral să facă un pas înapoi şi să fie înlocuită de o generaţie nouă, care încă nu avusese şansa să muşte din fructul complicităţii. aces-tei noi generaţii i s-a blocat însă accesul la putere, aşa că a crescut şi ea în instituţii care au conservat vechile năravuri, iar încruntarea de pe feţele ei e tot mai greu de distins de cea a predecesorilor.

lesne de închipuit că un tip alternativ ca mine n-a putut deveni membru de partid. mă deprima funcţionarea sistemului, care, politic, promova, aproape fără excepţie, mediocrităţile. aceste mediocrităţi au constituit oligarhia societăţii româneşti, atât îna-inte, cât şi după 1989, şi ele au supravieţuit cu ajutorul complici-tăţii celor ce se aflau imediat sub ei. de aceea, cred eu, românia nu a trecut printr-o revoluţie. au căzut numai câteva capete de la vârful piramidei. restul schimbării a avut loc doar pe orizontală, de la un post la altul, de la o funcţie la alta, de la un domeniu de activitate la altul. unii potentaţi politici au devenit oligarhi eco-nomici, iar sforarii de ieri au devenit deputaţii de azi. de cultură sau de sistemul judecătoresc să nici nu mai vorbim.

Protestul meu faţă de imoralitatea şi ipocrizia răspândite de regimul lui Ceauşescu printre cetăţenii săi lua forma unei clovnerii acide. eram artist, ca atare, îmi puteam permite să joc rolul nebu-nului satului. mă purtam golăneşte şi eram tolerat ca un incurabil excentric. eu eram cel care nu poartă costum, care trage chiulul de la adunarea oamenilor muncii, care spune bancuri politice în timpul pauzei de prânz şi care mârâie (discret, recunosc) la adresa şefului şi a regimului.

după revoluţie, le-am sugerat colegilor de serviciu cu carnet roşu de partid să organizeze un foc de tabără, în care să-şi ardă, în public, carnetele, să sară de trei ori peste el şi să recunoască ce tâmpiţi au fost că au crezut în balivernele de partid. altfel, eu îi voi considera neschimbaţi. se știe că astfel de focuri de tabără nu s-au organizat în românia, ceea ce e, în sine, trist. dar mai tristă e ex-

13�

plicaţia: astfel de deziceri de comunism nu erau necesare, pentru că, sugerau ei, membrii de partid nu au crezut oricum în doctrina şi ideile partidului din care au cerut să facă parte.

această explicaţie relevă adevăratul rău social comis de regi-mul lui Ceauşescu, faptul că a produs generaţii de indivizi aşa-zis isteţi, înzestraţi cu acel dar civic de a face distincţie între crezul lor moral şi comportamentul lor public. ironia e că posesorii acestei şmecherii cred că, prin dubla lor personalitate, au păcălit regimul (cum de altfel mai cred că îl păcălesc şi azi). În fapt, este sistemul care i-a păcălit pe ei. Partidul n-avea nevoie de marxişti fanatici, de oameni care să moară pentru ideile stângii revoluţionare, ci de exact aceşti indivizi frânţi la mijloc, aceşti isteţi iluzorii, progra-maţi la compromis şi, mai ales, la raţionalizarea lui. Prin această schizofrenie civică, regimul lui Ceauşescu s-a perpetuat aproape neschimbat după 1989, ridiculizând ideea de revoluţie.

Golanii

institutul de Proiectări avea o trupă de golani nealiniaţi po-litic din care făceam şi eu parte. Şefimea ne tolera ca să se poată tolera pe sine. Noi îi ironizam, dar adeseori îşi băteau şi ei joc de noi. odată, ca să ne pună în dificultate, ne-au cerut să purtăm însemnele partidului la o defilare. mie şi unui coleg ni s-au în-credinţat portretul şi steagul roşu. am refuzat onoarea acordată. i-am spus-o chiar directorului în persoană. l-am întrebat dacă e o cinste sau o corvoadă să duci portretul. mi-a răspuns plin de sine că este, desigur, o mare cinste. i-am spus că, dacă e o cinste, atunci să-l poarte membrii de partid, căci ei sunt cei merituoşi, şi nu un cârtitor ca mine.

directorul a ridicat din umeri şi a cerut altcuiva să-l care. Colegul meu nici măcar nu s-a obosit să protesteze. Nu numai că nu s-a dus la defilare, dar a dat steagului, mai precis băţului, o în-

13�

trebuinţare mai potrivită. fiind pescar, l-a folosit la un „odivamo”, adică o plasă de tras peştele la mal.

mulţi români au devenit membri de partid pentru că îşi do-reau maşină de spălat, un apartament sau pretextau că altfel nu pot avansa în funcţie şi face bine celor din jur. Nimeni nu îi pune la zid pentru această decizie, deşi, şi ei poartă o vină morală, pentru că profitau în faţa celor care refuzau să facă acest compromis. statul la coadă era principala metaforă etică a acelei vremi. În logica ei, cei ce se „sacrificau” şi intrau în partid pentru un televizor color sau pentru a fi promovaţi, o făceau băgându-se în faţa altora, în faţa unora ca mine, care nu aveau niciun privilegiu.

Nici după 1990 nu m-a tentat politica de partid și nici alte forme de acţiune civică, precum, să zicem, cea desfăşurată de so-cietatea Timişoara. am preferat să-mi păstrez un statut indepen-dent, recomandabil artistului, departe de lupta şi de interesele de partid. Nu mă pot închipui, ca Vasile Şeicaru sau dida drăgan, în postura de artist-parlamentar. recunosc că nici nu am fost con-tactat de vreun partid, nici măcar de udmr, pentru o eventuală înscriere. am avut noroc, zic eu, că în Timişoara au venit la putere cei care au crescut cu muzica mea, vezi Ciuhandu şi ostaficiuc. N-a fost nevoie de un partid care să apere genul de cultură pro-vestică pe care o reprezint. Probabil că, dacă trăiam într-un alt oraş, unde reprezentaţii puterii preferau melodii precum Drumu-rile noastre, ar fi trebuit să fac mai mult activism.

Jazzul de după 1989

În 1990 am organizat primul festival de jazz din Timi-şoara. am început timid la Casa Tineretului, cu fonduri limitate şi cu un program redus. Nu însă fără entuziasm. În această primă fază, festivalul se voia unul local, apoi s-a extins. Ne-am mutat la Teatrul german, şi i-am dat o tentă euroregională, păstrată până în ziua de azi. Nu însă exclusiv. Centrul Cultural francez a intrat

137

şi el în horă şi a adus, an de an, câte o trupă foarte bună din franţa. Pe urmă ne-am mutat la liceul de muzică, care era dotat cu piane decente şi o sală cu o acustică mai bună, mai ales pentru jazzul care nu se cânta foarte amplificat. Pelerinajul a continuat din mo-tive de spaţiu. Ne-am mutat la Capitol, în sala filarmonicii, unde festivalul se ţine şi azi. am adus multe trupe bune, nu numai din euroregiune, ci şi din sua, germania, austria, olanda etc. am ajuns în 2009 la cea de-a XiX-a ediţie.

după 1989, Timişoara vuia de idealism şi de iniţiative. se trăia intens, sub toate aspectele vieţii. Şi jazzul şi-a trăit renaşterea. Nu mai exista cenzură, puteai cânta ce voiai, unde voiai şi la ce oră voiai, desigur, dacă exista interes. se repeta şi se cânta asiduu. au apărut multe trupe bune şi s-au găsit şi locuri care să le ofere contactul cu publicul. din păcate, a intervenit cenzura economică. Complexitatea şi virtuozitatea muzicală nu reprezintă reţeta cea mai bună de a face bani.

În Timişoara s-a deschis clubul de jazz de sub pod, cel pornit de Pupa Hromadka, care a fost locul de iniţiere al mul-tor localnici în muzica de jazz, atât ca muzicieni, cât şi ca spec-tatori. se cânta şi cinci seri pe săptămână. Cei mai mulţi muzi-cieni erau din regiune. dar şi muzicieni din afara Timişoarei – Johnny răducanu, anca Parghel, garbis dedeian şi Teodora enache – au evoluat adeseori aici. Pod 1� a produs, de asemenea, un public timişorean de jazz. Pianul clubului era de calitate, iar sala avea o sonoritate destul de bună. În plus, era un loc pitoresc. Şi mulţi muzicieni de peste hotare au cântat la Pod. spre exemplu, după festivalul de jazz organizat de mine, se mergea încolonat la Pod pentru un jam-session.

Îmi plăcea să cânt la club, pentru că distanţa muzician – pu-blic era redusă, dând şansa unei excelente comunicări. mai făceai o poantă, mai cântam la cerere. Într-o perioadă cântam chiar şi de două ori pe săptămână. Cred că am început să plictisesc. unii îmi ştiau deja repertoriul pe dinafară. Publicul era format în ma-joritate din tineri, dar nu numai. Peste zi se şedea afară la terasă,

138

pe malul Begăi. Probabil, mulţi dintre cei care au frecventat de-a lungul anilor Podul se adună acum, cu miile, la gărâna.

Îţi lua mult timp pregătirea acestor cântări. formula era re-strânsă, publicul la fel. Trebuia să te prezinţi săptămânal cu ceva nou, să improvizezi din greu. repertoriul mi s-a lărgit exponen-ţial. Încercam să mai rotesc şi colaboratorii. Johnny era elementul constant, dar am cântat cu toţi localnicii: cu liviu şi mirel Butoi, Tony Kühn, mircea Bunea, dan ionescu etc. Vara, în concediu, se reîntorceau şi păsările călătoare, precum foştii gramofonişti Paul Weiner şi Pupa Hromadka. la un moment dat, am cântat şi cu Nicu Covaci, o tentativă de blues.

aşa cum am pornit eu festivalul de jazz-blues la Timişoara, după 1989 au iniţiat şi alţii astfel de manifestări în oraşele lor. au apărut seri, festivaluri şi cluburi în mai toate marile oraşe ale ţării, la care am participat cu Bega Blues Band, ajungând până la satu mare, Constanţa şi suceava. am cântat în festivaluri la Bucureşti, Braşov, iaşi şi galaţi. În 1993 am fost prima formaţie de blues invitată să cânte în Peştera de la româneşti. am participat şi la festivalul de la sibiu, dar parcă nu mai era ca pe vremuri. faima sibiului a rămas legată de vremurile de restrişte.

Ca să fim în pas cu vremea, am scos un Cd, pe care l-am lansat în iunie 1993. se numea Blues de Timişoara şi reprezenta, cred, primul Cd de blues produs în românia. Chitaristul şi voca-listul a.g. Weinberger a scos şi el un Cd de blues în acelaşi an, dar după noi, şi în stil rock. formula Bega Blues Band a Cd-ului cuprindea, în afară de mine, pe Johnny (bas şi vioară), mirel Butoi (tobe), mircea Bunea (chitară) şi, ca invitată, pe Veronica luţă (voce).

am şi compus după 1989, dar cu interes limitat. Printre compoziții se numără Blues de Timişoara, piesa care dă titlul Cd-ului, Te sponsorizez, Blues politic, Bluesul porcului, Incommunicado. Johnny le-a scris unora textele. mă amuzau dintr-o dată piesele cu versuri româneşti. Înainte te obligau să cânţi în româneşte, aşa că refuzul trecea drept gest de rezistenţă. Când n-a mai fost impus,

139

a devenit interesant. Piesele aveau texte amuzante, inspirate din realităţile politice în care trăiam. spre exemplu, Te sponsorizez vor-bea despre eforturile noastre, ale artiştilor, de a obţine finanţări.

În fine, la televizor!

la începutul anilor ’90, când televiziunile nu aveau scrupule privind drepturile de autor (nu exista încă legislaţie în domeniu în românia), am iniţiat o emisiune săptămânală de jazz la ana-log TV, unde am dat pe post concerte cu mari nume ale jazzului mondial. era o emisiune de o jumătate de oră, care includea co-mentariul redactorului, şi care, sper, a avut şi ea un rol formator pe plan local. emisiunea a supravieţuit cam un an, timp în care am difuzat tot ce mi-a plăcut mai mult. Pe urmă, odată cu apariţia legii drepturilor de autor, lucrurile au devenit mai complicate şi nu neapărat în beneficiul muzicii şi al artistului, pentru că singurul lucru pe care l-a stimulat a fost tăcerea (să nu-şi imagineze nimeni că făceam avere cu o emisiune de jazz!).

Împreună cu Johnny am organizat şi emisiuni de blues-jazz interactive la o altă televiziune locală. Participa un public tânăr şi se cânta live. Johnny ţinea, în acelaşi timp, o emisiune de profil la radio Timişoara, care se numea Jazz reflex, şi care a supravieţuit timp de zece ani. emisiunea TV a rezistat cam trei-patru luni, timp în care am invitat figuri interesante ale bluesului şi jazzului. de obicei prezentam instrumente sau un anumit stil. Tinerii ne adresau întrebări în direct, cărora le răspundeam verbal, dar şi prin demonstraţii muzicale.

acestea au fost cele trei canale prin care am promovat jazzul în Timişoara, am cântat la Pod 1�, am organizat festivaluri şi am susţinut emisiuni radio şi TV. mă mândresc cu asta. Cred că am contribuit la formarea unui public de profil în vestul ţării. Nu e de mirare că în zona de vest există cele mai multe festivaluri de blues-jazz din țară: festivalul meu de la Timişoara, gărâna, Jimbo Blues

140

(la Jimbolia), festivalul Blues pentru Timişoara; un alt festival de jazz mai tânăr, şi un festival de Blues de la lugoj. În plus, am fost activ şi pe plan naţional, organizând primul festival de jazz de la Vama Veche, care, ulterior, s-a transformat în stuffstock, cu lozinca „salvaţi Vama Veche!” ironia e că, cu vremea, stuffstock nu a salvat Vama, ci a distrus-o. Vama era iniţial un fel de loc de refugiu al nonconformiştilor, care căutau un alt fel de experienţă a mării decât ceea ce le ofereau staţiunile litoralului. se stătea în cort, se interacţiona altfel, mai paşnic, cu mediul, se făcea nudism şi se asculta muzică alternativă. stuffstock a compromis această cultură alternativă şi a transformat Vama într-o staţiune oarecare, cu gălăgia, cu maşinile şi betoanele ei.

Tot după 1989 am avut şi şansa să ne realizăm mult doritul vis de a cânta în străinătate. Cortina de fier, chipurile, fusese ri-dicată şi, odată cu ea, dispăruse diviziunea continentului. Nu îmi era lesne să vizitez Vestul nici acum. Nu mai stăteai la coadă doar la paşaport ca pe vremuri, ci şi la vize şi la vamă. Ca să pleci în franţa, spre exemplu, îţi trebuia nu numai viză de franţa, dar şi una de tranzit prin germania şi, poate, chiar şi una de austria. În plus, la vamă, pentru trecere erau cozi interminabile, şi unde erau cozi apărea şi corupţia. acest regim al vizelor arată că solidaritatea Vestului cu noi, de dinainte de 1989, era doar o manevră propa-gandistică aparținând războiului rece. Pentru o viză de tranzit nu-mai, se stătea şi toată noaptea la coadă în faţa consulatului. eu, spre exemplu, am plătit pe cineva care să-mi ţină rândul peste noapte.

În străinătate, am cântat la festivalul de la debrecen, care era unul dintre cele mai mari festivaluri de jazz din regiune. am fost chiar de două ori. o dată cu Johnny, Toni şi mirel, şi a doua oară, cu Johnny, mirel şi dan ionescu. a fost prima dată când am cântat pe aceeaşi scenă cu mari muzicieni, precum elvin Jones şi Charles lloyd. N-am rupt gura târgului, dar am fost trataţi foarte bine.

Tot atunci, prin Centrul Cultural francez, am fost invitaţi la un festival în franţa, la Privas, unde am obţinut un premiu de

141

popularitate. Ne-am deplasat cu două microbuze. era pe vremea vizelor, aşa că eram obligaţi să ocolim prin fosta Cehoslovacie, căci altfel ne-ar fi trebuit şi viză de tranzit de austria, adică încă o noapte petrecută la coadă la consulat. Când am ajuns în apro-pierea graniţei, a trebuit să conducem noi, căci şoferii, neprimind invitaţie, nu putuseră obţine vize de intrare în franţa. i-am ascuns în microbuz printre scaune, şi am trecut frontiera cu mircea Bu-nea şi cu mine la volan.

am fost invitaţi prin multe alte locuri. Nu toate cântă-rile au fost de festival. odată, la Hamburg, am cântat spirituals într-o biserică. Tot în germania, la augsburg, am apărut în sala de spectacole a unei foste unităţi militare americane, vizitată, cu ani în urmă, de elvis. la augsburg se aflau în public mulţi emigranţi din românia. În pauză am stat de vorbă cu ei şi ne-am dat seama că i-am dezamăgit. se aşteptau la muzică uşoară şi manele.

germania am traversat-o în lung şi-n lat. am apărut, de asemenea, în faţa unui public de emigranţi la frankfurt. am cân-tat noi cât am cântat piese blues şi jazz, dar, deja învăţaţi cu aş-teptările emigraţiei, am pregătit Balada lui Ciprian Porumbescu cu Johnny, la vioară, iar eu acompaniindu-l la chitară. Nu vreau să spun că am dezamăgit publicul cu programul de până atunci, dar, în clipa în care am scos Balada din mânecă, au început să curgă lacrimile şi... mărcile. am cântat Balada de multe ori în seara aceea. Publicul era măcinat de dor de ţară şi, am aflat mai târziu, unii chiar foarte tare, căci făceau parte dintr-un grup ce tocmai fusese eliberat din puşcărie.

alte ieşiri interesante, demne de menţionat, au fost Varşovia şi Cracovia, unde am apărut, prin mijlocirea institutului Cultural român, în cele mai vestite cluburi poloneze; Viena, Budapesta, pe un vapor; münchen, fieful nostru, chiar şi în clubul airbräu de pe aeroportul internaţional, şi am ajuns până la lisabona. În ungaria am participat la un festival la Paks, unde am cântat în deschidere pentru Keith emerson, de la emerson lake and Palmer şi Ten Years after.

142

Aniversări după 1990 au revenit în ţară o serie de muzicieni emigraţi

în timpul regimului lui Ceauşescu. odată cu reîntoarcerea emi-granţilor s-au organizat aniversările. astfel am revizitat, cu senti-mente mixte, capitolul Phoenix, considerat definitiv încheiat. la sărbătorirea a 40 de ani de la înfiinţare, Nicu Covaci a organizat spectacole la opera din Bucureşti (în faţa elitei politice a vremii), la sala Polivalentă, pentru mase, şi la sala olimpia, pentru timişoreni. guvernul Năstase şi-a deschis generos punga şi a pus 100 000 de dolari sponsorizare. Noi, foştii membri, am primit însă numai o sumă infimă, restul dispărând în buzunarul organizatorului. eu, naiv, am răspuns invitaţiei cu sufletul deschis, bucuros de revedere. din păcate nu au participat decât mony şi Pilu (acesta din urmă numai la Timişoara).

după spectacolul din Bucureşti, urma unul în Timişoara, a doua zi. din cauza vremii, cursa de avion ne-a fost anulată, aşa că a trebuit să venim pe şosea. guvernul ne-a pus la dispoziţie două microbuze, care ne-au transportat în regim de urgenţă, cu girofarurile aprinse. Pe unde treceam, lumea credea că eram parte dintr-o delegaţie prezidenţială, aşa că se striga, în funcţie de loca-litate, fie „sus iliescu!”, fie „Jos iliescu!”

acest concert aniversar se voia un remake lejer. am repetat puţin înainte, încercând, ca în vremurile de demult, să ne inspi-răm unii pe alţii. sălile erau pline. la operă s-a organizat un di-neu cu oficialităţile, unde am conversat cu ViP-urile politice ale vremii. Ştiam că interesul lor pentru muzica mea era strict legat de campania electorală în plină desfăşurare. unica mea simpatie, prezentă la dineu, era acum marginalizata mona muscă, care era o admiratoare a Bega Blues Band şi care venea să ne vadă în cluburi, chiar şi când ajunsese ministră a Culturii. mona muscă şi-a făcut apariţia şi la festivalul de la gărâna, unde, spre deosebire de elena udrea, mai târziu, s-a bucurat de o primire bună.

143

Cu Nicu şi mony pe scenă am resimţit elanul anilor ’�0 și energia publicului muzicii pop. era impresionant să te afli din nou în fața a 8000 de oameni strigând „Phenix, Phoenix”. mony se mişca şi se prostea ca pe vremuri, Nicu, în spate, muncea sâr-guincios la chitară. s-a cântat pe diverse formule, Phoenix unu, doi, trei. fanii mai în vârstă recunoşteau versiunile originale ale pieselor primei formule. Cei mai tineri le-au auzit cântate de Pasărea Colibri, formaţia lui mircea Baniciu, care le-a şi înregis-trat pe disc. unii, cred, au fost chiar surprinşi să afle că aceste piese erau, de fapt, preluate de Baniciu din repertoriul unei alte trupe. Phoenix ii a avut, desigur, mai mare succes. Hituri precum Andrii Popa au pus în umbră piesele primei formule. Vremea trece şi odată cu ea şi celebritatea pop.

având în vedere succesul sărbătoririi a 40 de ani, Nicu a organizat şi o sărbătorire de 4� de ani. Nu am mai fost chemat, nici foştii colegi din prima generaţie, şi nici mircea Baniciu. Nici măcar nu am ştiut de eveniment, care iar se voia unul de mare anvergură. Cântam cu Bega Blues Band la Varşovia şi am fost întrebat de ziarişti de ce nu mă aflu şi eu la Bucureşti la aniversare, mai ales că preşedintele Băsescu i-a decorat pe unii Phoenicşi.

Experimente

unul dintre cele mai interesante concerte, pe care le-am susţinut în ultimii ani, a fost „de la gershwin la sting”, găzduit de operă. am cântat cu orchestra filarmonicii din Timişoara, având ca invitaţi pe soprana mirela Zafiri, pe virtuozul gyárfás istván, la chitară, şi pe alexandra guţu, la violoncel. ideea spectacolului a fost a mea, dar meritul orchestraţiei îi revine lui Johnny. era ne-maipomenit să ai atâtea instrumente în spate. mi-a plăcut dialo-gul vocal cu soprana. Programul, aşa cum o sugera şi titlul, era un fel de istorie a muzicii jazz-pop. am susţinut acelaşi program la Bucureşti, cu orchestra radioteleviziunii, la sala radio (mai târziu

144

la sibiu, Braşov şi în alte locuri). spectacolul ne-a adus distincţia de cea mai bună trupă de blues-jazz a anului 2004 şi o diplomă de excelenţă a primăriei Timişoarei. am „plimbat” spectacolul acesta prin ţară. s-a mai schimbat componenţa soliştilor. Ni s-au alătu-rat liviu Butoi, Toni Kühn, mircea Bunea şi fiul lui Johnny, saşa Bota, un violist/violonist de formaţie clasică, dar care, ca şi tatăl său, se pricepe la jazz.

Când ai succes cu o formulă, încerci, ca tot omul, s-o repeţi. am organizat al doilea concert de acest fel. m-am gândit că un Jimi Hendrix simfonic n-ar suna rău. Şi nici n-a sunat rău, mai ales graţie lui mircea Bunea. am prelucrat piesele mai puţin săl-batice ale lui Hendrix, pentru că aveau o armonie complexă care se preta dezvoltării orchestrale.

14�

Epilog

de-a lungul vieţii, am trecut prin patru întâlniri cu moartea. la şapte ani, am fost declarat irecuperabil bolnav, din cauza unei complicaţii la inimă cauzată de scarlatină. doctorii nu-mi mai dă-deau mult de trăit. Îmi amintesc că au venit bunicii de la oradea, să-şi ia adio de la mine.

a doua întâlnire a avut loc în timpul repetiţiilor cu gra-mofon ii, prin ’78 sau ’79. Priza era greşit montată şi m-am elec-trocutat. Şocul electric m-a surprins cu o mână pe chitara bas şi cu cealaltă strângând stativul microfonului. Conştient încă, m-am prăbuşit pe spate, dar din cauza contracţiei muşchilor mâinii nu reuşeam să mă eliberez de la sursa de curent. de fapt, toţi muşchii îmi erau înţepeniţi. Nu eram în stare să-mi mişc nici măcar maxi-larele și să strig după ajutor.

Cum zăceam acolo în spasme, mă distanţam tot mai mult de propriu-mi corp, a cărui carne începea să ardă din cauza flu-xului de curent. mi s-au înnegrit mâinile până la cot şi pe frunte îmi apăruseră băşici. În timp ce zăceam imobilizat acolo, am avut o viziune. m-am văzut pe catafalc, înconjurat de rude care plân-geau. m-a salvat liviu Butoi, care a scos totul din priză. experi-enţa nu s-a oprit însă aici, ci a fost urmată de coşmaruri şi stări de nelinişte. Nu puteam să adorm decât cu somnifere şi, poate că sună comic acum, dar o vreme îmi verificam chitara cu creionul de tensiune.

a treia păţanie am avut-o după o operaţie pe cord, în urma căreia am făcut infecţie intraspitalicească şi am intrat în comă. am zăcut astfel, între viaţă şi moarte, timp de cinci zile. Coma mea nu a fost o stare de somn profund, ci una de intensă agitaţie. mi se blocaseră ficatul şi rinichii, iar toxinele îmi ajungeau la creier. a trebuit să fiu legat de pat şi mi se mai văd şi azi cicatricele de pe

14�

braţe, cauzate de contracţiile şi smuciturile agoniei. la ieşirea din comă, care mental era un fel de delir continuu, mi s-a arătat – mie, care nu sunt deloc o persoană religioasă – un chip pe care l-am recunoscut ca fiind al lui isus. mi s-a arătat din profil, pe plapumă, cu barbă blondă şi cu ochi albaştri. această imagine m-a însoţit pe drumul înapoi spre realitate. o pot vedea clar, distinct, de fiecare dată când îmi închid ochii.

Cea de-a patra întâlnire nu e una neaşteptată, ci una care îţi dă timp de reflecţie şi şansa de a încerca să-ţi dai seama de ce ai trăit. În fiecare zi e mai aproape şi învăţ ceva nou de la ea. Învăţ să-mi înving frica, să-mi înţeleg limitarea şi neputinţa de a mă sustrage ei. Păcat că apropierea ei e atât de dureroasă. durerea nu te învaţă nimic.

147

Post-scriptum. Piesa „morno”

În 199�, Kamo aranja cu un tip, pe care îl cunoscuse cu un an înainte la mare, să cântăm în noul său local la Vama Veche. Nu ştiam nimic despre locul respectiv, nu-l cunoşteam nici pe patron, iar de Vamă auziserăm, ca şi despre 2 mai, doar că e un refugiu al bucureştenilor, nerăbdători să evadeze din nebunia capitalei.

am încărcat pe tren chitara, contrabasul, amplificatoarele aferente şi hainele de vară, şi am luat calea litoralului. Cine n-a făcut vreodată drumul de la Timişoara la Constanţa, şi mai încolo, n-a aflat cât de mare e românia... Îţi ia mai puţin timp să ajungi de la Timişoara la münchen decât să faci drumul până la mare. În tren, condiţiile erau dintre cele mai inconfortabile: nu exista vagon de dormit sau cuşetă, iar de aer condiţionat, nici vorbă. lumea însă era fericită că putea să-şi facă rost de un bilet de tren, chiar şi la clasa a doua. Îți trebuiau pile la agenţia Cfr sau era musai să stai la coadă toată noaptea. oricum, exerciţiul statului la coadă era încă proaspăt în mintea românilor; nu cu multă vreme înainte, în vremurile regimului Ceaușescu, clasa muncitoare era satisfăcută că Partidul îi asigura un sejur la mare, fie şi prin sindicat, la un preţ convenabil. Cum-necum, cu bagaje multe, cu copii mici pe ge-nunchi, transpirând abundent şi încercând să-şi ferească odraslele de curent, omul mediu socialist se înghesuia în vagoanele de clasa a doua, extaziindu-se, la orşova, de luminile de peste dunăre, aş-teptate de toată lumea ca un brad de Crăciun, şi îngrozindu-se, în joacă, atunci când trenul intra în tuneluri, după Herculane. Cei mai norocoşi adormeau şezând pe banchetele slinoase şi scrijelite cu lama briceagului, ceilalţi picoteau de-ampicioarelea pe culoar, amăgindu-şi somnul cu câte-o ţigară Carpaţi „fără”.

148

Celor tineri li se părea chiar „hip” să facă blatul pe tren că-lătorind spre mare. asta însemna, de cele mai multe ori, un fel de „iniţiere” în ale statutului de adolescent. solidaritatea mergea până acolo încât existau tineri cărora părinţii le cumpăraseră bilet, dar ei, ca să nu se facă de râs, preferau să se alăture amicilor, călători clandestini.

după o rundă serioasă de negocieri, „la sânge”, cu conduc-torul, în vederea acceptării contrabasului în compartiment, ne-am aşezat, împreună cu Kamo, pe canapeaua din muşama, deja gata-transpiraţi, încercând să ne adunăm repertoriul pe o pagină de hârtie. Nu era simplu fiindcă urma să cântăm doar în duo: el, la voce şi chitară, eu, la contrabas şi, din când în când, la vioară. mai cântasem în această formulă cu Kamo, în primii noştri ani de co-laborare, dar nu ştiam ce public ne aşteaptă la Vamă.

de la Constanţa încolo, garnitura avea mers de tren perso-nal şi se târa dintr-o staţiune în alta. am trecut şi de Costineşti, care ne plăcea mult, fiind singurul loc care le oferea tinerilor con-diţii aproape decente de petrecere a unei vacanţe pe litoral. acolo puteai găsi Pepsi, puteai bea o ceaşcă de cafea naturală, nu „neche-zol”, și fuma o ţigară Kent. În trecere, am admirat, lângă epavă, priveliştea punctată de trupurile celor ieşiţi pe plaja de nudism. Ştiam că asta ne aşteaptă şi la Vamă, ceea ce ne-a adus un zâmbet complice pe buze.

după mai bine de paisprezece ore de experienţă feroviară, am ajuns la mangalia, staţia-terminus. Pe peron ne aştepta „Bibi”, patronul localului. Îl chema sorin, dar fiindcă îşi botezase localul „la Bibi”, i-am spus și lui aşa. am înghesuit bagajele în două ma-şini (chiar şi contrabasul) şi am pornit-o spre graniţa cu bulgarii. Bibi ne povestea, entuziasmat, despre lansarea Vămii Vechi ca un nou punct de atracţie a litoralului, despre restaurantul său rustic, acoperit cu stuf, căruia nu-i mai lipsea decât muzica live. Își dorea ceva rafinat, antrenant, dar nu agresiv ca muzica de discotecă. Ne văzuse, cu un an mai înainte, la Venus, unde cântasem la restau-

149

rantul razelm, şi îi plăcusem atât de mult încât ne-a vrut la el. În timp ce-și lăuda stațiunea, noi trăgeam cu ochiul pe geam şi ni se părea că ne îndepărtăm de lumea civilizată. Trâmbe de praf, dru-muri pavate şi nu prea, asfalt degradat, natură ofilită, case piper-nicite, siluete aplecate, ici-colo câte un măgăruş însetat, priponit, săracul de el, în bătaia soarelui erau imagini ce nu contribuiau deloc la optimismul trâmbiţat de Bibi. doar vederea mării, egală în frumuseţe cu ea însăşi, ne mai liniştea. era singura din partea căreia puteam şti la ce să ne aşteptăm.

după ce am descărcat bagajele, l-am urmat pe Bibi spre local. În ciuda colbului, stăpân pe situaţie până la bariera plajei, băncile din lemn băiţuit şi mesele din restaurant erau curate, ca şi paharele şi vesela. semn bun, ne-am gândit, iar cele două halbe de bere pline de condens servite nouă ne-au ridicat moralul. Bibi era un patron ferm şi ştia să-şi strunească echipa. la scurt timp ne-au poposit în față și farfuriile cu bucate gătite exemplar, iar ciorba de perişoare „încurajată” cu un ardei iute ne-a liniștit complet.

Cu burţile pline, am întrebat de cazare. Începeau problemele. Patronul ne punea la dispoziţie nişte colibe aflate pe un câmp în mijlocul ştiuleţilor de porumb, care arătau bine, curat, dar se încin-geau strașnic de la soare. am optat pentru o încăpere pusă la dis-poziţie, cu mare dificultate, de către o… unguroaică din secuime. spaţiul era mic, dar era, cumva, protejat de soare. duşul se afla în curte, iar apa se încălzea într-un bidon metalic suspendat. Toaleta era, ca mai toate de la mare, una turcească, „confort 3”, fără scaun. dar eram pregătiţi pentru asta, doar mai fusesem pe litoral.

Primul scăldat în mare ne-a produs emoţii ca întotdeauna, mai ales că, poate nu din întâmplare, am aşezat cearceaful în zona nudiştilor, şi nu a „textiliştilor”. răcoarea dăruită de apa mării, mult râvnită după multele ore pe tren, dădea sens supliciilor su-portate până la ajungerea acolo. marea are puterea de a scoate la suprafaţă, rapid şi eficient, toată voioşia copilului din noi. Nu ne mai este teamă de ridicol, nu ne mai ascundem infantilismele, nu

1�0

ne pasă ce am devenit. suntem din nou țâncii de altădată, dezin-hibaţi, zburdalnici, imaginativi şi veseli.

Trebuie să mărturisesc că unii dintre confraţi îl acuzau pe Kamo că are un repertoriu prea „comercial”. Prietenul nostru, sa-xofonistul garbis dedeian, mare fan al lui John Coltrane, îl per-sifla mereu pe Kamo, murmurând, pe sub mustaţă: „Hit the road Jack”… Vreau să precizez că la restaurantul razelm din Venus, cu un an mai înainte, sezonul fusese deschis (tot) de un duo in-solit…, un saxofonist şi un toboşar, tocmai garbis, împreună cu eugen gondi. oricât de performant s-ar fi cântat, muzica lor nu era deloc o muzică pentru clienţii unui restaurant. doar la veni-rea ulterioară a lui Kamo, s-a petrecut o readucere a clientelei la razelm, iar patronul, Nicky galeriu, a apreciat lucrul acesta. Bibi, de asemenea. Însă „săgeţile” trimise de către garbis și alții nu con-teneau, în ciuda faptului că ei, cei ce cântau un jazz mai „elevat”, beneficiau, la rândul lor, de publicul adus de Kamo.

seara, ne-am pus haine proaspete şi ne-am apropiat de lo-cal, deja înţesat cu clienţi, unii flămânzi, înfulecând de zor, alţii nostalgici, cu un pahar de limonadă în faţă, privind spre orizont. „la Bibi” nu era un local mare. abia în anii următori, proprietarul l-a extins, construind şi pe orizontală şi pe verticală. deocamdată, cuprindea spaţiul necesar întinderii a vreo opt mese, în faţa că-rora puteai şedea pe bănci. existau şi umbrele, care se învârteau scârţâind discret sub unduirea brizei, și lampioane chinezeşti, care aduceau un aer de mister şi de rafinament.

În prima seară de cântare, am deschis emoţionat husa con-trabasului, să văd dacă nu păţise nimic pe drum. Pe cât e el de mare, pe atât e de sensibil. era doar ușor dezacordat. Ne-am in-stalat, cu Kamo, în spaţiul delimitat de balustrade, într-un colţ al terasei şi i-am dat drumul. Bibi își invitase prietenii. mulţi erau bucureşteni de condiţie bună, care ascultaseră și altceva decât mu-zica uşoară care ne invadase anii tinereţii.

Când am început să cântăm, Bibi fremăta. dar s-a destins rapid, căci, cu Kamo, primejdia de a pierde public era exclusă. re-

1�1

pertoriul ales, glasul său metalic pătrunzător, şmechereala com- plice cu care se adresa celor de faţă erau atuuri pe care muzicieni de jazz, cu ambiţii mult mai mari, nu le aveau.

Îmi adusesem şi vioara la Vamă, la care cântam în fiecare seară câte-o repriză, piese ca The Entertainer, de scott Joplin, Mack the Knife de Kurt Weill, Hush a lui Bobby mcferrin. lui Kamo îi plăcea să implice publicul, aşa că îi solicita să cânte refrenele împreună cu noi şi, când erau de faţă fete drăguţe, dezinhibate, le aducea lângă el la microfon, creând momente de o autentică bună dispoziţie.

Kamo improviza nu numai ca muzician de jazz, ci și ca en-tertainer. Într-una din seri, cineva din public i-a solicitat lui Kamo să cânte piesa „morno”. după un moment de stupefacţie, Kamo şi-a luat chitara şi, dovedind un sânge rece de invidiat, a pornit să intoneze cele patru acorduri ale defăimatei Hit the Road Jack.

Cei mai mulţi cunosc varianta ray Charles a acestei piese, în care, la refren, solistul este acompaniat de un grup vocal femi-nin. de regulă, de-a lungul serii, Kamo ochea ici o fată, colo alta, şi, când venea momentul refrenului, le invita să se apropie, iar ele intonau, mai curat sau mai fals, dar cu o vervă deosebită: „Hit the road, Jack/and don’t you come back no more, no more, no more, no more/Hit the road, Jack/and don’t you come back no more.

Ca răspuns la cererea din sală şi spre deliciul celor prezenți, Kamo le-a răspuns invitatelor din acea seară stâlcindu-le un pic engleza lor la rându-i stâlcită şi intonând șmecherește „Hit the road Jack/and don’t you come back no morno-morno-morno... că mor”. Publicul s-a prăpădit de râs, în timp ce aplauda, ceea ce înseamnă că noi, cei de pe scenă, ne făceam datoria, indiferent de nivelul de sofisticare al piesei pe care o cântam. Cu Kamo la Vamă, se venea la Bibi nu numai pentru mâncarea bună și berea rece, ci și pentru un pic de „morno”…

Johnny BotaTimișoara, 1� iunie 2010

1�2

1�3

Primele apariţii (19��).

sfinţii la lola: Kamo, Nicu Covaci, dorel Vintilă, mony Bordeianu, Claudiu rotaru (19��).

1�4

sfinţii la Clubul Cfr: Claudiu rotaru, Nicu Covaci, Kamo (19�7).

ionel drîmbă (19�8).

1��

Cu edy Balogh (2001).

selmer-ul (19�7).

1��

Phoenix la sala lira (19�9).

Phoenix la TVr (19�9).

1�7

Floarea stîncilor (19�9).

Vremuri (19�8).

1�8

Phoenix în filmul Canarul şi viscolul (19�9).

iaşi, 19�8: Phoenix devine fenomen naţional.

1�9

Certificat de purtat păr lung şi barbă.

Talentul atestat.

1�0

aniversare Phoenix 30 de ani: Kamo, mony Bordeianu, Pilu Ştefanovici, Nicu Covaci (1994).

1�1

Cu mony Bordeianu (1994).

1�2

gramofon: Pupa Hromadka, Tibi ladner, liviu Butoi, Kamo, Paul Weiner (197�).

gramofon, după 27 ani: Pupa Hromadka, liviu Butoi, Kamo, Paul Weiner (2003).

1�3

Spirale (197�).

1�4

șura de Brebu, viitorul festival „gărâna”.

1��

gramofon i cântând în şură cu Johnny şi saşa Bota (2009).

gramofon ii: doru apreotesei, Tibi ladner, mişi farkas, Kamo (1978).

1��

solo la festivalul de la sibiu (1981).

Bega Blues Band: mircea Bunea, Johnny Bota, Kamo, mirel Butoi (1993).

1�7

Bega Blues Band: Johnny Bota, lică dolga, Kamo (2007).

1�8

Blues de Timişoara (1993).

Te sponsorizez (2002).

1�9

20 de ani (2003).

Vechituri noi (200�).

170

Cu Johnny răducanu şi mircea Tiberian (2001).

Cu florian lungu (gărâna, 2007).

171

Cu Johnny Bota (200�).

De la Gershwin la Sting cu filarmonica din Timişoara (2003).

172

remember Kamo la Jimbo Blues (2010).

173

Cuprins

Capitolul i .................................................................................9strada .....................................................................................9scrima ..................................................................................10mândria de golan .................................................................12ai mei ..................................................................................13mucosul ...............................................................................14edy ......................................................................................17Toni .....................................................................................18Peisajul muzical local ...........................................................22liceanul ..............................................................................2�Cu prietenii pe centru ..........................................................29

Capitolul ii ..............................................................................33The shadows ........................................................................33era de neînchipuit ...............................................................34Prima trupă ..........................................................................3�se porneşte ceva ...................................................................37 sfinţii ...................................................................................41gustul (şi preţul) succesului .................................................43 mV ......................................................................................47lola .....................................................................................�0Clubul Phoenix ....................................................................�3formaţia Centrului universitar ............................................��ieşiri .....................................................................................��Compoziţii ...........................................................................�0

174

Înregistrări ...........................................................................�2Videoclipuri .........................................................................�7la mare ................................................................................70la porţile Cerbului de aur ..................................................74Noi stiluri. destrămarea .......................................................77Plecările ...............................................................................79

Cap iii ....................................................................................83etajul şase ............................................................................83de profesie muzician ...........................................................84revoluţia culturală ...............................................................8�Jazzificări .............................................................................88flora ....................................................................................90fenomenul sibiu ..................................................................93Clubul de jazz ......................................................................99festivaluri peste hotare ...................................................... 101Continental ........................................................................ 103 Jazzul românesc.................................................................. 10�Noi stiluri, noi formule ...................................................... 108

Capitolul iV .......................................................................... 113ani cenuşii ......................................................................... 113ah, germania! ................................................................... 114Ceauşescu şi eu .................................................................. 11� se poate şi solo ................................................................... 119Johnny ................................................................................ 121Nunţi şi banchete ............................................................... 123razelm .............................................................................. 12�

Capitolul V ............................................................................ 129decembrie 1989 ................................................................ 129 oraşul eliberat ................................................................... 131lumea nouă ....................................................................... 133golanii ............................................................................... 13� Jazzul de după 1989 ........................................................... 13�

17�

În fine, la televizor! ............................................................ 139aniversări .......................................................................... 142experimente ...................................................................... 143

epilog .................................................................................... 14�Post-scriptum. Piesa „morno” ................................................ 147