Limbaj şi Cultură

Adriana Gheorghiu

Putem numi „limbaj" orice sistem de semne care serveşte la intercomunicare, adică la a comunica idei ori stări psihice între doi sau mai mulţi indivizi. Adeseori se numeşte „limbaj" orice tip de comunicare între fiinţe capabile să se exprime, fie ele oameni sau animale.

Limbajul

Se numeşte „limbaj" orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. Se poate concepe, prin urmare,o lingvistică foarte vastă, ca ştiinţă a oricărui limbaj posibil. Dar nu aceasta este lingvistica propriu-zisă: ea ar fi mai curînd ştiinţa numită de Ferdinand de Saussure semiologie, adică ştiinţa generală asemnelor sau a tuturor limbajelor simbolice, din care lingvistica ar constitui numai o parte, într-adevăr,lingvistica, în sens strict, se ocupă numai de studierea acelui limbaj în care „semnele" sînt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparţin limbajului articulat.

Limbajul articulat este considerat ca sistem unic de semne numai la modul ideal, întrucît în realitate există enorm de multe sisteme de semne (limbi),corespunzătoare diferitelor ţări şi comunităţi sociale sau altor grupuri de vorbitori. Realitatea concretă a limbajului este actul lingvistic, adică actul de a întrebuinţa pentru comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat: un cuvînt, o frază efectiv spuse sînt acte lingvistice.

Pe lîngă limbajul articulat, pot fi considerate ca„limbaje" toate sistemele de semnalizare (cu fanioane, cu semnale luminoase etc.) şi orice alt sistem care exprimă sau comunică ceva în mod simbolic şi convenţional. Aşa se întîmplă, de exemplu, cu arta sub toate aspectele sale, de la muzică pînă la dans, cu gesturile, cu scrierea şi cu alte limbaje simbolice convenţionale, de la cel „al florilor" sau cel al cărţilor de joc, pînă la semnalele rutiere.

Realitatea limbajului

Pentru a ajunge să înţelegem poziţiile diferite pe care le întîlnim în lingvistică şi în teoria limbajului, trebuie să examinăm pe scurt cîteva probleme ce se referă la esenţa însăşi a limbajului, probleme mult discutate şi care corespund diverselor moduri de a considera fenomenul lingvistic. După cum se ştie, limbajul este un fenomen extrem de complex: prezintă aspecte pur fizice (sunetele) şi aspecte fiziologice, aspecte psihice şi aspecte logice, aspecte individuale şi aspecte sociale.

*Aspectul logic al limbajului*Limbajul ca ansamblu de fapte pur psihice*Aspectul individual şi aspectul social al limbajului

Limbajul poate exista numai într-o comunitate.Limitele înseşi ale comunităţii, după

cum observă pe drept cuvînt Jespersen, sînt convenţionale. Ȋn realitate, un individ nu aparţine unei singure comunităţi, ci unui număr variabil de comunităţi şi îşi schimbă felul de a vorbi conform comunităţii unde se află.Comunitatea poate fi atît nucleul familial, cît şi o comunitate profesională, una regională sau naţională şi, uneori, o comunitate supraregională sau supranaţională, ca de exemplu, în cazul limbii spaniole, vorbită nunumai în Spania, ci şi în toate ţările hispano-americane.  Comunitatea, după cum am spus, ne impune o anumită normă, un anumit sistem; şi fiecare vorbitor are sentimentul a ceea ce constituie norma în comunitatea în care se află.

Comunităţile idiomatice trebuie să fie considerate şi în calitate de comunităţi culturale, deoarece fiecăreia dintre acestea îi corespunde un anumit grad şi un anumit patrimoniu de cultură care, într-o formă sau alta, se reflectă în mod sigur în limbă. Eroarea în care cădea în general şcoala numită aneogramaticilor, care a dominat lingvistica în ultimul sfert al secolului trecut şi în primele decenii ale secolului nostru, era aceea de a considera istoria limbilor ca independentă de istoria culturală şi socială a popoarelor sau, cel puţin, ca o istorie autonomă. Fireşte, limbile constituie, pînă la un anumit punct, tradiţii autonome, dar, în acelaşi timp,se află într-o complexă reţea de relaţii cu fapte şi tradiţii de natură extralingvistică. Limbile există şi se dezvoltă nu numai în virtutea raţiunilor interne ale echilibrului lor ca sisteme (relaţii structurale), ci şi, mai ales, în relaţie cu alte fenomene de ordin spiritual şi social: limba este intim legată de viaţa socială, de civilizaţie, de artă, de dezvoltarea gîndirii, de politică etc; într-un cuvînt, de întreaga viaţă a omului.

Este, prin urmare, extrem de util să studiem istoria generală a umanităţii pentru a stabili în ce mod aceasta a determinat sau, cel puţin, a condiţionat schimbările lingvistice. Dar, pe de altă parte,trebuie să precizăm de la început că istoria limbilor nu este perfect paralelă cu istoria socială şi culturală. Limbile sînt fenomene mult mai complexe decît diferitele forme ale civilizaţiei. Limbile au şi o istorie proprie care nu corespunde celorlalte secţiuni ale istoriei socio-culturale sau, mai bine zis, corespunde numai istoriei socio-culturale a unei anumite comunităţi, şi încă numai parţial.

Adeseori istoria formală a semnelor nu coincide cu istoria lor culturală, în consecinţă, istoria completă a unui semn lingvistic nu se poate face decît în relaţie cu conceptul pe care semnul îl desemnează.

In general, cercetarea culturală cu privire la limbaj nu se poate efectua global pentru un întreg sistem, ci, dimpotrivă, la început trebuie să se facă pentru fiecare cuvînt separat, deoarece fiecare cuvînt are propria lui istorie; ulterior se pot stabili însă izoglose lingvistic-culturale care ne vor revela măsura influenţelor culturale între limbi.

Rezultă din cele spuse că trecerea unui fapt lingvistic de la o comunitate la alta se datorează în general unor motive eminamente culturale. O limbă este o deprindere, un „obicei" care se învaţă prin imitaţie; şi în general se imită ceea ce e „mai bun", ceea ce e „superior" sau, cel puţin, ceea ce se consideră astfel. Limba este, în acest sens, asemănătoare modei, iar fenomenele lingvistice se răspîndesc în acelaşi fel ca şi fenomenele modei. Imitaţia poate să se supună adesea unor raţiuni „stilistice" (se consideră că un semn utilizat de către o altă comunitate este mai expresiv, în general sau în anumite circumstanţe), dar în fiecare caz există motive de prestigiu cultural, deşi ceea ce numim„prestigiu cultural" este astăzi un concept foarte elastic.

Bibliografie:Eugenio Coseriu- Introducere in lingvistica