fereastra - Primăria Mizil

FEREASTRARevistă editată de

Asociaţia Culturală „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA” - Mizil

Anul XII - NR. 4 - Anul XII - NR. 4 - 55 (91 - (91 - 9292) - Aprilie 2015) - Aprilie 2015

Florentin Popescu

Victoria Milescu Passionaria Stoicescu

Eugen Simion

Vasile Voiculescu

Pregătiri de cină

Venise primăvara şi stepele gorganeCu tort de flori alese îşi peticeau Chilimul…Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravaneSe pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetareŞi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;Copii, fugiţi din joacă, cerşeau, scâncind, mâncareŞi se-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţă înverzităPrivea deşarta caznă şi robotul zadarnic…O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig Iuda se târguia la poartăOprind din drum casapii cu mieii de vânzare;Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,Iar Petru da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţulCe s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradăŞi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,L-au înşfăcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,Mirositor a lapte - şi-l toropise somnul,Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor de munte,Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte,Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul,Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scarăPrivind sărutul tainic ce osândise mielul.

Emil ProşcanDRUMUL CRUCILOR

La început Ion era în fiecare sat, în fie-care cătun, în fiecare aşezare cu case ce aveaupărispă şi ferestre aşezate spre dimineţi, şure defân, fântâni cu cumpene… Mângâia ploile, pă-mântul, zăpada, bunătatea animalelor, copaciişi tot ce avea nevoie de binecuvântare.

A luat din cer doina, dorul, zâmbetul, des-culţul prin rouă şi carul mare. A învăţat frunza,solzul de peşte, coaja de copac şi lemnul să vi-breze cu zâmbetul sufletului său, cu lacrima, cuaerul din zilele de duminică… şi să cânte.

Mai târziu, a început să coboare, în oraş,să-şi dojenească strănepoţii, să-i mângâie şi să-iînveţe să deschidă fereastra. Nu a înnoptat nici-odată acolo. Spunea că în oraş nu sunt dimineţi,nici înserări, iar zăpada, atunci când vine, plânge.

Acum îmbătrâneşte în satul de la poa-lele munţilor, unde fiecare anotimp încă se maiaşează, când îi vine vremea, conştiincios şi cu-minte, ca mâinile mamei ce trimite, prin gân-duri şi rugăciuni, mângâieri de lumină spre di-mineţile copilului său.

Se bărbiereşte cu briciul, o dată pe săp-tămână, duminica dimineaţa, înainte de a mergela biserică, aşa cum dintotdeauna făceau toţi oa-menii satului. Din ce în ce mai puţine lucruri sepot face ca atunci, ca în întreaga lor viaţă.

Înalt, negârbovit, cu spatele lat, cât dis-tanţa dintre coarnele plugului, braţele încă vân-joase, palmele uriaşe, netremurate, încrustatecu linii precum crăpăturile florilor de gheaţă dinnopţile de după Crăciun. Fruntea şi faţa îi suntbrăzdate de riduri, râuri secate odată cu zâmbe-tul, în care o lume trecută, dar trăită, se regăseş-te ca într-un refugiu. Prea puţin vorbitor prinvorbe, comunică întotdeauna prin gânduri, pri-virea-i blajină căutând, din când în când, în munţişi cer, hrana aşteptărilor.

Casa din paiantă este şi ea tristă. Trep-tele de piatră sparg în două prispa, răstignindmulţime de paşi şi zile, care-i şlefuiesc tristeţea.Atunci, de mult, totul zâmbea din zâmbetul săuşi se mângâiau reciproc. Acum grădina, curtea,nucul şi tot ce mai plânge mocnit, se hrănesc pâ-nă la supuşenie cu amintiri.

Duminica sau sărbătorile Ion merge labiserică unde stă nemişcat, cu privirea aţintităspre icoana Sfintei Mării cu Pruncul, ca într-undialog de ţipăt mocnit, ca într-o spovedanie.

Unii spun despre el că umblă noaptea

REVISTA FEREASTRA NR. 4, aprilie 2015

1

prin munţi să adune buruieni de leac pentru anu îmbătrâni, alţii că se teme de oameni, alţii,nemaiştiindu-i vârsta, că ar fi o stafie a străbu-nicilor, ce bântuie împrejurimile la adăpost deîntuneric. Ziua stă mai mult în vechiul atelier detâmplărie, mai repară câte ceva, mai pune câteun lemn în goliciunea vechilor acareturi...Căruţa, plugul, ieslea şi toate celelalte, în fie-care zi le petrece atent cu degetele palmelor şinimeni nu ştie dacă le şterge de praf sau dacăle mângâie. Mai are o capră şi câteva păsări...

În nopţile cu lună Ion iese, într-adevăr,să-şi vadă munţii, cărările, izvorul. Ca răspunsla o chemare numai de el auzită, de a regăsi acelceva din care face parte şi la care trebuie, dincând în când, să se întoarcă. Viaţa lui a fost,într-un fel anume, înfrăţită cu pădurile, apele,şi anotimpurile cu rosturile şi frumuseţile lor.Multe s-au schimbat. Munţii au devenit mai goi,ca nişte imensităţi încremenite în neputinţă,doar iarba înverzindu-i în urcuşul ei neodihnitcătre cer. Au rămas singuri şi trişti, răstigniţi pezare.

Ion vine aici noaptea şi se aşează în mi-jlocul cioatelor mutilate. Stă aşa ore în şir, de-venind parte a muntelui, ca un copac cu cren-gile aripilor retezate. Ascultă rugăciune de ier-tare şi plânge. De aceea vine aici: să poată plân-ge. Acolo, jos, în satul din ce în ce mai fără rost,cu casele intrând în pământ, nu mai poate săplângă...

Într-un târziu caută în mulţimea crengi-lor, abandonate în răvăşire, un lemn. Îl ridicăpe umăr şi pleacă acasă. A doua zi îl curăţă cucuţitoaia şi îl trage la rindea făcându-i patru fe-ţe. Măsoară, taie, îmbină, apoi, într-un târziu, iabucata de lemn, parcă însufleţită, şi o ducea încasă, alături de celelalte. Aici, în camera fărămobilă, sunt o mulţime de astfel de închipuiri;toate aduse de el din pădurile înnoptate deve-nite cruci. Şi toate fuseseră copaci.

Ion auzise despre Iisus de la bunicul,apoi o simţise. Ştia că viaţa Lui a fost o cruce,pe care a cărat-o, a dumnezeit-o şi apoi a dat-ooamenilor, ţintuită cu suferinţă şi jertfă, pentrua fi dusă mai departe prin închinăciune. Acolo,în Crucea Lui Iisus, se aflau toate greşelile şisuferinţele oamenilor şi doar prin ea păcateleputeau fi mântuite, adică prefăcute în lumină...

În dimineaţa de după Înviere Ion a ador-mit. Câmpuri cu grâne, coame de cai, brazdeleplugului, ploile aducătoare de curcubeu, păsatulpe frunză de nuc, troienele uriaşe şi blânde,floarea de cireş, moara de apă, războiul de ţe-

sut, zâmbetele oamenilor care peste tot erau în-văluite în lumină, în multă lumină. Apoi unînger s-a coborât şi i-a vorbit: „Să nu fii trist,Ioane! Dumnezeu ştie şi e aici, lângă tine...”

– Hai, bunicule, trezeşte-te! Azi ePaştele. Hristos a înviat!

Ion deschise ochii şi, pentru moment,se crezu în visul său, alături de înger. Se treziapoi de-a binelea, privi în jur cu neînţelegere şiîntrebă fetiţa, pe care nu o cunoştea:

– Tu cine eşti? Şi cum ai ajuns aici?– Vorbeşti!?... Vorbeşti!... Mama spu-

nea că nu vorbeşti.Fetiţa făcu o pauză, sperând să-l audă,

din nou, pe „bunicul” vorbind. Dar Ion, tre-zindu-se nu mai spuse nimic. Doar se ridică şise aşeză pe marginea patului. Frânturi din sluj-ba de înviere se perindau acum prin râsul cris-talin al fetei cu părul negru şi lung. Era foartefrumoasă! Fugare amintiri pline de lumină tre-ceau prin mintea lui Ion. Ele - gândurile şi fetiţa- îi luminaseră faţa. Mâna dreaptă se ridică sprefruntea copilei, încercând o mângâiere...

– Am venit cu mama la tine..., să-ţiaducem împărţanie: drob, cozonac, pască, miel,vin şi ouă roşii. Dormeai şi mama nu a maiputut să stea, trebuia să mai împartă şi pe la altecase. M-a lăsat pe mine, pentru că... eu am ru-gat-o. Mi-a povestit despre tine, când ai venit,azi-noapte, la biserică. Ştiu că tu ai făcut crucileşi că eşti bun şi singur. Să nu mai fii trist! Deasta am venit la tine... şi am să mai vin. Ai săvezi! Uite, ia de aici un ou roşu; vreau să cioc-nim! Hai! Să vezi cum te câştig!

Fetiţa îi puse un ou roşu în mână, ochicu atenţie şi ciocni...

– Hristos a înviat! Oul din mâna bătrânului, lovit un pic

lateral, se sparse.– Adevărat a înviat! răspunse Ion.Fetiţa îi luă oul din mână şi începu să-l

cureţe.– Îl mâncăm pe al tău, că s-a spart, şi

apoi ciocnim altul, da? Îi întinse apoi oul pejumătate curăţat: Hai, muşcă tu primul!

– Ba tu... E oul tău, l-ai câştigat.– Bine, uite am muşcat... Acum e rân-

dul tău.Ion se supuse, apoi luă mâna fetiţei în

mâna lui, o mângâie şi o întrebă:– Cum te cheamă?– Ioana, răspunse fetiţa.Pe deasupra satului de la poalele mun-

telui, un stol de cocori trecea spre răsărit.

NR. 4, aprilie 2015 REVISTA FEREASTRA

2

Alexandru Vlahuţă

Sonet

Din nou coboară-Te-ntre noi, IisuseCăci iarăşi turma Ta e rătăcităŞi iar se-ntinde noaptea cea cumplităA vechii uri, de Tine-atunci răpuse. De-abia se mai zăreşte ca prin sită,A mântuirii stea. Dar cât de sus e!Se îndepărtează parcă… Cine spuseCăci stingerea ni-i singura ursită?O, vino, Iubitorule de oameni,În sufletul bătrânei lumi să sameniDin nou credinţa cea nemuritoare…Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oareCând întinzându-Şi mâinile amândouăAsupră-ne, va zice: „Pace vouă!“?

Vasile Voiculescu

Cina cea de taină

Băteai domol şi norii silnici cercau zadarnic să te-ascundă

Când ţi-am deschis, în noaptea aceea, cămara-mi sufletului scundă.

De cum intraşi, târând lumina de lunga-ţi haină atârnată,

Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată.

Şi-n duhnitorul întuneric pândind prin colţul înfoiat,Eu însu-mi n-aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci

şi-ncovoiat.Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvânta,Şi iată, se bolti tavanul,-nălţându-se deasupra ta.

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspenechemat,

Şi-am priceput că-ţi este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat.

„M-am abătut să fac la tine, de-ngădui, cina cea de taină…

Chiverniseşte pentru Paşte şi puneţi grabnic altă haină,

Adună rudele şi soţii cu slugile, la sărbătoare,Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte

pe picioare“.„Stăpâne, ţi-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse

ghem,În tot pământul n-am pe nimeni să vie-atuncea când

îl chem.

Sărac şi fără de prieteni mă ocolesc de multdrumeţii,

Căci n-am nici azimă, nici sare pe masa goală a vieţii.

Priveşte, ca-n pustietate-i: Doar eu în faţa ta mă scolŞi nu-i o dramură de pâine să-ţi pun nainte

pe pristol“…

… Atunci spre inima-mi crescută puternic slobozibraţul drept,

Ca dintr-o lacră nencuiată mi-ai scos-o repede din piept,

Ai rupt-o, lesne ca pe-o roadă ce coaptă spânzură de ram,

Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram.

Apoi, frângând-o bucăţele, cum nu avea la cină soţii,M-ai dus tăcut la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori

la toţi.

Tudor Arghezi

Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaieAfară bătea vântul. Afară era ploaie.Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.Afară bătea ploaia. Afară era vânt.Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.S-a ridicat la geamuri, pământul până sus.Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Iisus.


3

Cele mai frumoase poezii de Paşti

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.O stea era pe ceruri. În cer era târziu

Magda IsanosDumnezeu

Oamenii bogaţi au făcut icoane,catipetezme-aurite şi strane,însă Dumnezeu n-a venit.Bogaţii stăteau groşi, împovăraţişi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.

În vremea asta Dumnezeu zbura-n copaci,făcându-i să-nflorească, fugea la săraci,cerându-le mămăligă şi ceapă.Era când câmpie verde, când apă.Alteori se făcea micşi s-ascundea în floarea de finic,ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,s-ajute furnicile la muşuroaie,să dea pământului mană şi ploaie.

Avea atâtea de făcut Dumnezeu,şi oamenii îl plictiseau mereuÎi auzea strigând: - Pământul meu...-Îi vedea punând semn de hotar,ciopârţind, împărţind minunatul dar.

Atunci se supăra. Pornea furtuna.Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind într-una,se făcea mare şi-nfricoşat,ca muntele cu păduri îmbrăcat.

Până venea o pasăre la el.Codobatura sau un porumbelşi spunea - Doamne, mi-a căzut puiul jos.zi să se facă iară frumos,să răsară soarele şi să-l găsesc...-

Facă-se voia ta, sol păsăresc...-Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacăŞi s-apuca alte lucruri să facă.

Adrian PăunescuPsalm de Paști

Ce bine mi-e a-ţi recunoaşteŞtergarul alb de in la porţi,Te-ai pregătit şi tu de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

Pe mal de râu mai cântă broaşte

Şi râul cântă-n contraforţi,Reînviem şi noi de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

A re-nvia, a te mai naşteE darul crudei tale sorţi,Să ne privim în ochi de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

Asinul ce pe pietre paşteTe reînvaţă să suporţi,Şi ani pustii, şi Zi de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

Şi vom muri, şi ne vom naşte,Şi plini de sorţi, şi fără sorţi,Dar vom avea o Zi de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

Mă poţi vedea, te pot cunoaşte,Cum mă comport, cum te comporţi,Când prin lumina grea de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

Creştine, ca să poţi renaşte,Deschide crucii orice porţi,Rectitoreşte-te de Paşte,Hristos a înviat din morţi.

George Vulturescu

Cadavrul de Paști„Fiinţa pură şi nimicul pur sunt deci unul şiacelaşi lucru” (Hegel – Ştiinţa logicii)

Noi suntem toţi în jurul cadavrului Tău,Doamne, ne rotimde la răsăritul la apusul zilei jelind:„Dumnezeu a murit”Palizii şi cadaverici stăm în rugăciunesub abside înegrite de fumul lumânărilorsub vitraliile vorace ale bisericilorunde scoate, cadavrul Tău pur de Paştişi-i trăim cu toţii Noaptea Învierii arătându-ifeştilele arzând: eşti creat pentru cenuşăafară vânturile aşteaptăcăci lumea întreagă e un cadavru de lutîntr-o tăcere de cadavru a lumii


4

Augustin MocanuPAȘTILE COPILĂRIEI

- evocare -

După lungul şir al marilor sărbători de la răs-crucea anilor: Crăciunul, Anul Nou, Bobo-teaza, vreme de vreo două luni, în lumea sa-

tului patriarhal, preocuparea principală a tuturormembrilor comunităţii se îndrepta către nunţile şi lo-godnele care umpleau perioada câşlegilor de iarnă.

Odată cu intrarea în Postul Sfintelor Paşti,eveniment calendaristic care se petrecea mereu campe la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii mar-tie, preocupările spirituale şi gospodăreşti destinateîntâmpinării marii Sărbători a Învierii Domnului tre-ceau pe primul loc, fiind sporite şi de prefacerile im-portante petrecute în sânul naturii datorită sosirii şiînstăpânirii primăverii.

Primul eveniment deosebit al etapei era lă-satul sec pentru Postul Sfintelor Paşti, ultima dumi-nică de dinaintea postului, când în satul nostru gos-podina fiecărei familii făcea plăcinte din făină albăde grâu. Aceasta constituia mâncarea tradiţionalăspecială a momentului, care era consumată de mem-brii familiei pe tot cuprinsul acelei zile. Feciorii hol-tei şi fetele mari împreună cu unele perechi de tinerirecent căsătoriţi organizau petreceri cu joc. Din pri-ma zi a postului oamenii trebuia să respecte o seriede norme cerute de biserică. Astfel: nu se mai puteauface nunţi şi nici alte petreceri, jocul tineretului, o-bişnuit în duminici şi sărbători, se oprea până în adoua zi de Paşti, se cerea respectarea unor restricţiialimentare pentru persoanele mature şi sănătoase;numai bolnavii, copiii şi bătrânii aveau anumite în-găduinţe de protecţie.

Latura distractivă şi zgomotoasă a vieţii eralăsată de-o parte şi pe primul loc trecea preocupareapentru spiritualitatea existenţei umane. De la Sâm-băta Sf. Teodor şi până la Sâmbăta lui Lazăr în fi-ecare zi de sâmbătă se făcea pomenirea morţilor care

s-au săvârşit în curgerea anului trecut. Pentru pome-nire, familiile duceau la biserică prescuri şi lumâ-nări. După obiceiul locului, la Boju în judeţul Cluj,în Joia Mare avea loc sărbătoarea zilei morţilor. Încadrul acesteia, pentru ficare decedat în cursul anu-lui trecut se pregătea câte un pom - pomul mortului- asemenea celui făcut cu prilejul înmormântării.Pomurile se duceau la biserică, unde preotul le sfin-ţea. La utrenia din Joia Mare, în spaţiul părţii băr-băteşti a bisericii erau aşezate în rând atâtea pomuricâţi săteni au plecat în anul scurs de la Paştile ante-rioare. Pomurile erau încărcate cu daruri care se pu-neau de sufletele celor pomeniţi, adică: pâine rituală(colăcei, covrigi, pomeni în formă de cruce şi o pres-cură înfăţişând o scăriţă cu trei fuştei, rezemată depom), diferite dulciuri (pişcoturi, turte colorate, bom-boane), fructe (mere, prune uscate, nuci), serpentinede floricele înşirate pe aţă, ouă roşii (fiindcă suntaproape Sfintele Paşti), obiecte cu funcţii magico-rituale necesare mortului în ceea lume (o farfurie, ocană, o lingură, o ştergură, toate noi şi nefolosite) şio lumânare (ca omul să nu se rătăcească în calea luidin lumea cealaltă). După slujbă pomurile rămâneaula biserică şi erau împărţite între slujitorii acestei in-stituţii, astfel: din şase, preotul lua trei, diacul douăşi fătul unu. Din pâinea rituală, fătul tăia bucăţele şile împărţea celor prezenţi în biserică şi săracilor, da-că se nimerea să fie prezenţi acolo; uneori erau che-maţi anume.

În întreaga perioadă a postului ca în toatăviaţa familiei, femeile - soţii, mame şi gospodine înacelaşi timp - aveau un rol foarte important. Ele îşiîndrumau copiii cum să se comporte în timpul pos-tului; asigurau prepararea unei hrane adecvate fami-liei, ţinând seamă de vârsta şi starea sănătăţii fie-căruia; pregăteau pâinea rituală, lumânările, ştergă-rile etc pentru pomenirea morţilor familiei, le du-ceau la biserică şi participau la ritualul religios depomenire, constituind, în acest fel, o adevărată forţăde coeziune a familiei, un factor determinant al de-pozitării, păstrării şi transmiterii valorilor spiritualefolclorice şi creştine moştenite către generaţiile tine-re care le vor lua locul în mersul vieţii. Majoritateafemeilor, în primul rând cele mai în vârstă, partici-pau la slujbele oficiate de-a lungul postului şi eraunelipsite de la deniile din Săptămâna Patimilor. Pelângă sărbătorile trecute în calendarul creştin orto-dox, multe femei mai ţineau în Postul Mare câtevazile - numite tot sărbători - cunoscute aşa, transmiseşi „impuse” prin tradiţie. După câte îmi mai aducaminte, printre aceastea erau: Patruzeci de Sfinţi, la9 martie, miercurea din prima săptămână a postului,cunoscută la occidentali cu numele de Miercurea ce-nuşii şi Miercurea dintru ele, adică cea de la mij-


5

locul postului. De asemenea, trebuie să menţionezcă în Vinerea Mare persoanele mature: bărbaţii, darmai ales femeile ajunau şi nu făceau lucruri specifi-ce muncii lor: nu coceau pâine, nu spălau haine, nutorceau, nu ţeseau, nu coseau etc, dar se putea lucraîn grădină şi la câmp.

Pregătirea spirituală pentru întâmpinareaSfintelor Paşti era încoronată prin spovedanie şi tai-na sfintei împărtăşanii.

În orele de religie ţinute de preot, şcolariiprimeau învăţăturile necesare pentru a înţelege sem-nificaţia sărbătorilor şi îndemnul de a lua parte la li-turghie. În anii când în sat exista un învăţător price-put, acesta organiza cu elevii cor bisericesc cu careparticipa la desfăşurarea slujbelor din duminici şisărbători.

De la o vârstă, probabil de prin clasa a V-a,părintele ne pregătea şi, o dată într-un an, în PostulSfintelor Paşti, ne mărturiseam şi ne cuminicam, în-tr-o anumită zi din vacanţa de Paşti, rezervată depreot anume pentru noi, elevii. Cred că prima datacând am luat parte la un astfel de eveniment excep-ţional s-a întâmplat prin aprilie 1944, când anglo-americanii bombardau marile noastre oraşe în maimulte reprize pe zi, sirenele urlau şi lumea fugea în-nebunită către adăposturi. Atunci în satul nostru,Boju, slujea părintele Viorel Cristea, refugiat în sep-tembrie 1940 cu toată familia din parohia Mihăieştide peste Cluj, sat care rămăsese sub ocupaţie hor-thystă. În acea primăvară, armatele sovietice intra-serăîn Bucovina şi se apropiau de Cernăuţi. Înfrico- şaţide moarte, foarte mulţi bucovineni au fugit îna-inteafrontului. În acea zi în care prima dată m-am învred-nicit să primesc taina sfintei împărtăşanii, au fost defaţă şi s-au împărtăşit şi cei vreo douăzeci de copii aiunor refugiaţi bucovineni care se aflau în trecere pe lanoi.

Activităţile gospodăreşti în general şi celecasnice specifice perioadei calendaristice de primă-vară se desfăşurau firesc, ţinându-se seamă de zilelede sărbătoare şi de participarea la manifestările bise-riceşti organizate de-a lungul celor şapte săptămâni depost mai ales de zilele cu mare încărcătură spiritualădin Săptămâna Mare.

Tinerii - feciori şi fete - care, în post, nuaveau jocul din duminici şi sărbători, şi copiii îşi pe-treceau o mare parte din timpul lor liber practicândjocuri. Cele specifice primăverii erau jocurile cumingea, numite în Boju de-a lapta. Ele se practicauprimăvara, de când starea vremii o permitea şi până laSfintele Paşti, când reîncepea jocul din câşlegile cuflori. La jocul cu mingea, care cunoştea mai mul-tevariante, participau: copii de prin clasele primare, ado-lescenţi şi tineri - feciori şi fete - fiecare în felul său,

căci jocul permitea schimbări şi adaptări pentru dife-rite situaţii.

Jocul de-a lapta se practica în genere subdouă forme principale: lovirea adversarului cu min-gea şi lovirea mingii cu un baston, un fel de oină lo-cală. La rândul lor acestea cunoşteau mai multe va-riante. Fetiţele şi fetele neintrate în joc (horă) ju-causăritura (şotronul), dar cel mai frecvent joc al lor erade-a bica (de-a pietricelele).

Sărbătoarea trebuia întâmpinată cum se cu-vine de către toată lumea. Mamele se gândeau dintimp şi găseau soluţii pentru ca tineretul şi copiii să seprezinte la Paşti în haine noi cât mai frumoase. Grijacea mai mare se îndrepta către fete, mai ales către celecare, după tradiţie, urma să intre în joc de Paşti. Aces-tea îşi coseau încă din timpul iernii modele pe cămă-şile (iile) care trebuia să fie luate la biserică şi la joc,îşi cumpărau jumătăţi (pantofi) noi, năfrămi potrivite,mătăsuri şi alte materiale pentru diferite piese de îm-brăcăminte. Băieţii care la Paşti intrau în joc şi deve-neau membri ai cetei feciorilor trebuia să aibă îmbră-căminte potrivită, nouă şi frumoasă: clop negru de părcu bertiţă (panglicuţă) înflorată cu ţinte aurii şi argintiişi cu mărgeluţe de toate culorile; cămaşă albă împo-dobită cu coseli negre sau galbene la guler, pe pieptşi pe pumnuşei (manşete); laibăr negru de postav cu-sut pe piept şi pe dedesubt cu flori de arnici roşu, ver-de şi albastru; nădragi negri de postav, strânşi pepicior ca să poată intra în cizmele negre din piele deviţel, cu tureacul tare şi cu talpă groasă, numai bunede jucat româneşte; în jeb (buzunar) avea o năfră-muţă mare cusută frumos de drăguţă, pe mărgini şiîn cornuri. Copiii, fete şi băieţi, se înnoiau cu cloape,cămăşi, rochiuţe şi sandale. Ceilalţi membrii ai fam-iliei îşi luau fiecare câte ceva, fie cât de puţin, numaisă aibă vreun lucru frumos şi nou de Sfintele Paşti.

În Sâmbăta lui Lazăr, cea de dinaintea Flo-riilor, după masă, fătul împreună cu vreo doi fecio-raşi se duceau pe Râturi, de unde tăiau doi-trei snopide mlădiţe de salcie, înflorite, pe care sătenii le nu-mesc mărţişoare. Le duceau la biserică şi în Dumi-nica Floriilor erau sfinţite şi împărţite participanţilorla liturghie, care le duc acasă şi le aşază la icoane,fiindcă sunt sfinte, amintesc de Domnul Cristos şiapără casa şi familia de toate relele. Ramurile sunt


6

păstrate în casă până în primăvara viitoare, când vorfi înlocuite cu altele noi, căci e o nouă primăvară, ofirească, repetare calendaristică a marii sărbătorii.

În Săptămâna Patimilor, atenţia tineretuluise concentra la zilele de joi şi vineri. În serile acelorzile, participam cu toată însufleţirea la Denia celor12 evanghelii şi la Denia Prohodului Domnului. Neplăcea că se ieşea afară şi se înconjura de trei ori bis-erica cu prapuri şi lumânări aprinse.

Ca importanţă, în viziune şi atitudine popu-lară, Paştile erau o sărbătoare de prim rang la fel cuCrăciunul, deşi în popor se zicea: Crăciunul - sătu-lul, Paştile - săracile! Aceasta arăta că majoritateazdrobitoare a ţăranilor era constituită din oamenisăraci. Pentru ei Crăciunul era Sătulul, fiindcă atuncise tăia porcul şi rezervele de alimente adunate toam-na existau încă. Paştile erau numite Săracile, pe bu-nă dreptate, căci după o iarnă românească lungă şigrea, în mijlocul primăverii, la Paşti, rezervele erauîmpuţinate: din porcul de la Crăciun mai existaudoar câteva oase afumate şi puţină slănină, în plusveneau nişte ouă mici de la puicile din toamna tre-cută şi apăreau alimentele salvatoare ale Primăveriilui Dumnezeu tocmai bune pentru sărăcime - urzi-cile proaspete, măcrişul acrişor, lăptucile suculenteşi doamna verdeţurilor- ştivia, care însă nu puteauconcura răciturile, cârnaţii, caltaboşii, chişca, sân-geretele şi colacii Crăciunului.

Sâmbăta Paştilor era destinată exclusiv pre-gătirilor gospodăreşti pentru sărbătorirea Învierii.Cine avea putinţă tăia mielul tradiţional. Să reţinemfaptul că mieii nu erau sacrificaţi în orice condiţii.Mieluţe nu se tăiau, ci rămâneau de prăsilă; se tăiauberbecuţi, dar numai dacă erau destul de mari pentrua satisface nişte cerinţe. Familiile cu posibilităţi mo-deste tăiau câte două un miel, împărţindu-l, să fiemai mult de gust decât pentru o masă bogată. Copiiierau trimişi pe fânaţe să caute şi să culeagă măcriş,verdeaţă care se folosea pentru înăcrirea ciorbei demiel. Pe lângă aceasta se gătea drob sau miel umplutşi friptură la cuptor. Unde mâncătorii erau mulţi se

prepara tocăniţă de miel cu verdeţuri multe. În afarăde pâinea obişnuită, gospodinele făceau pască, unfel de coptătură din aluat de cozonac, umplută cumultă brânză proaspătă fie de oaie, dacă mieii fuse-seră înţărcaţi, fie de vacă. Tot sâmbătă către seară eraufierte şi vopsite ouăle. În unele case ele erau fierteîmpreună cu nişte coji de ceapă şi ieşeau galbene,roşii-maronii sau maro-închis, după cum erau cojilefolosite. În cele mai multe gospodării se utilizau co-loranţi din comerţ. Se prefera culoarea roşie. E sigurcă într-o lungă perioadă de timp ouăle erau vopsitenumai roşu. Există o legendă conform căreia roşulutilizat la vopsirea ouălor ar simboliza sângele Mân-tuitorului. În deceniul al cincilea din veacul trecut,când copilăream în satul Boju din Câmpia Transil-vaniei, chiar dacă era vorba de mai multe culori, nuse zicea vopsim sau feştim ouă, ci că roşim ouă

De la slujbele de Înviere şi din prima zi dePaşti îmi stăruie în memorie imagini încântătoare şistări sufleteşti încărcate cu emoţii de neuitat. Dupăobişnuinţa locului, din prevedere, pentru ca lumeasă nu umble pe întumeric prin nişte locuri rele, sluj-ba de Înviere se oficia dimineaţa pe la orele 4-5,când ziua începea să se arate. De fapt Sfânta Scrip-tură spune că marele eveniment al Învierii Domnu-lui Nostru Iisus Hristos s-a petrecut către ziuă şifemeile au sosit la mormânt dimineaţa când răsăreasoarele. După terminarea acestei slujbe se împărţeaupaştile - pâine sfinţită umezită cu vin - simbolizândtrupul şi sângele Mântuitorului.

Dimineaţa, după slujba de Înviere, cinevadin fiecare familie ducea paşti acasă cu o cană sauun pahar mărişor. Câte o bucăţică din acestea luafiecare membru al familiei în cele trei zile de Paşti,după ce se scula şi se spăla, dar nu pusese încă nimicîn gură. După acest ritual creştinesc obligatoriu ur-ma cel al ouălor. Ne aşezam în jurul mesei în fruntecu tata. Mama aducea coşul cu ouă roşii, îl punea înmijlocul mesei apoi venea cu celelalte bunătăţi. Noicopiii, ne înghesuiam mânurile în coş, căutând să leluăm pe cele vopsite mai frumos, necrăpate, avândo formă puţin alungită şi cu un vârf cam ascuţit ca săreziste la cât mai multe ciocniri. Când ne ostoiampuţin, începea ritualul ciocnitului. Fiecare îşi potri-vea oul în palmă în aşa fel încât să nu se spargă uşor.Zicând Cristos a-nviat! şi răspunzând cu Adevăratc-a-nviat! ciocneam pe rând toate ouăle luate din coşpână când unul singur rămânea nespart. Un astfel deou urma să fie folosit la ciocniri cu alţi copii din sat.Mâncam liniştiţi consumând ouăle sparte şi noi,băieţii, ne mai vâram degetele în coş să mai găsimouă bune pentru ciocnit.

Când se trăgea clopotul chemând oameniila liturghie, ne luam ouăle cele tari şi nişte monede


7

grele şi repede ne înfăţişam în curtea din jurul bise-ricii, unde era plin de băieţi de toate vârstele. Fiecareavea la sine ouă şi monede de cele bune şi grele.Aceştia nu intrau în biserică, ci se aflau acolo să mi-ruiască (câştige) cât mai multe ouă roşii, lucru ceputea să fie împlinit în două feluri: prin înţelegerese ciocneau două ouă, cel care se spărgea era pierdutşi trecea în buzunarul băiatului cu oul cel tare şi, totprin înţelegere, un ou putea să fie miruit, dacă se dă-dea în el cu un ban greu şi moneda încresta oul in-trând în el şi rămânând înţepenită acolo. La acestejocuri trebuia să fii cu ochii în patru pentru a nu tepăcăli, căci unii copii aduceau cu ei ouă de lemn bi-ne roşite cu care câştigau destul până se descopereaviclenia folosită. Eu nu mă băgam în astfel de jocuri,deoarece ştiam că te poţi înşela şi aveam numai do-uă-trei ouă pe care nu doream să le pierd şi să mi seşi râdă în nas, însemnând că degeaba învăţ eu binela şcoală când la „jocuri” nu mă pricep deloc. Dupămasă, la vecernie, „jocul” continua, însă cu maimică participare şi cu intensitate scăzută.

În a doua zi de Păşti, după-amiaz tot satulera prezent În Deal, locul tradţional de adunare, săvadă jocul. Acolo soseau cam deodată, pe la ora do-uă, feciorii tinerei pregătiţi să intre în joc, fecioriicei mari care cunoşteau bine jocul, îl organizau şi stă-pâneau şi cei „bătrâni” cu armata făcută, dar neînsu-raţi; de asemenea se prezentau fetele tinerele caretremurau ca varga nefiind sigure că le vor chema ti-zeşii să le bage în joc, fetele cele mari gata de mări-tat care aveau drăguţi şi una-două fete mai „bătrâne”care mai trăgeau nădejde să se mărite în câşlegile cevin. Nu peste multă vreme, locul de jucat era împre-surat de mame, mătuşi, cumnate, vecine şi alte femeivenite să se holbeze, să vadă şi să biciulească (apre-cieze critic) pe toată lumea care se găsea acolo. Băr-baţii tineri de curând însuraţi erau strânşi mai deo-parte aşteptând să vadă cum va începe jocul şi cândvor socoti că e nimerit să intre şi ei ca să le arate în-cepătorilor cum se joacă româneşte. Oamenii maturicu gospodării şi copii se adunau lângă popa şi dis-cutau chestiuni gospodăreşti de-ale primăverii, câţi-va necăjiţi ai vieţii dădeau târcoale pe departe şi sebucurau când erau băgaţi în seamă cu câte-o ţigară.

Încheiem acest material menţionând că maidemult, probabil în anii de dinaintea primului războimondial, prima zi de Paşti era marcată şi de un alteveniment deosebit care e bine să fie amintit aici,deşi nu l-am trăit şi nu l-am cunoscut direct. E vorbade obiceiul ca ceata feciorilor să-şi aleagă craiul.

După vecernie, adunaţi în curtea bisericii,feciorii se înţelegeau şi-l alegeau crai pe acela dintreei care a ieşit primul cu plugul la arat. Acesta trebuiasă fie un ins de frunte: harnic, de treabă, serios şi cu

autoritate în rândul feciorilor. Craiul se alegea pe unan de zile şi el decidea în toate chestiunile privindviaţa şi manifestările iniţiate de ceata feciorilor, ţi-nea legătura cu oficalităţile locale şi obţinea de laacestea diferite aprobări sau înlesniri pentru activi-tatea cetei. Una dintre obligaţiile principale ce-i re-veneau era să menţină în rândul tineretului dis-ciplina şi o stare de bună-înţelegere permanentă. Deaceea el avea puterea de a pedepsi pe cei care, în pe-rioada postului, se abăteau de la comportamentul ce-rut de bunul simţ specific comunităţii săteşti. De re-gulă pedeapsa consta în lovirea simbolică a vinovat-ului peste tălpile picioarelor cu o nuia numită priş-cală. Prişcălirea se aplica în faţa cetei de către unuldin ajutoarele craiului, numai când acesta poruncea.

După alegere, craiul îşi ospăta prietenii cumâncare şi băutură, căci este obicei ca fiecare eveni-ment important să se încheie cu o masă în comuni-une.


8

Mihai EminescuÎnvierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,Al morții rece spirit se strecura-n tăcere,Un singur glas îngâna cuvintele de miere,Închise în tratajul străvechii evanghelii.C-un muc în mâini, moșneagul cu barba

ca zăpada,Din cărți cu file unse norodul îl învață,Că moartea e în luptă cu vecinica viață,Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.O muzică adâncă și plină de blândețePătrunde tânguioasă puternicele bolți:„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,Înveninând pre Însuși izvorul de vieți,Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase,A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg!”Apoi din nou tăcere, cutremur și sfialăȘi negrul întuneric se sperie de șoapte…Douăsprezece ceasuri răsună..., miez de noapte...,Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…Colo-n altar se uită și preoți și popor,Cum din mormânt răsare Hristos Învingător,Iar inimile toate s-unesc în armonie.”


9

POETUL LUNII APRILIE

PPaassssiioonnaarriiaa SSttooiicceessccuuPassionaria Stoicescu, căreia redacţia revistei noastre îi urează un sincer

şi călduros „La mulţi ani!” şi cu această ocazie, s-a născut la 30 aprilie 1946, înBucureşti. S-a afirmat în literatură, devenind cunoscută ca poetă, prozatoare,scriitoare de literatură pentru copii şi traducătoare, fiind membră a Uniunii Scrii-torilor din România(1976), Secţia Poezie. A debutat cu poezie, în revista Lu-ceafărul (1964), înrâurită de poeţii buzoieni Ion Gheorghe şi Ion Caraion.Debutul editorial s-a produs în 1971, cu literatură pentru copii Lume mică, lume

mare, la editura Ion Creangă. A publicat, până acum, 63 de cărţi, din care 16 de poezie. Colaborează la re-viste literare din ţară şi străinătate. A tradus în volum poezie, dramaturgie (în colaborare) din limbile rusăşi polonă iar în periodice şi din limbile belarusă, cehă, bulgară şi georgiană.

Dintre numeroasele premii şi distincţii primite în lunga şi prodigioasa carieră literară a domnieisale, amintim: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru literatură pentru copii (1996) Bu-cureşti, Diploma de Onoare pentru merite literare acordată de Festivalul Internațional de Poezie EMIA ,Deva( 2001), Premiul Asociației UNESCO « Iulia Hasdeu » (2002), Diploma de Cetățean de Onoareal Municipiului Buzău pentru contribuția deosebită adusă în domeniul culturii (2005), Premiul AsociațieiScriitorilor București pe anul 2007, pentru traducere din literaturi străine ( 2008), Bucureşti, , Diplomăde Cetățean de Onoare al Municipiului Râmnicu Sărat în semn de prețuire pentru întreaga activitateculturală depusă (2011), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru literatură pentru copii (2013),Bucureşti.

Repere critice (selectiv)

„Passionaria Stoicescu e o poetă evident cutezătoare, dacă remarci câte accente sunt puse pepatima ei de dăruire, consecvenţă, ardoare, uimire, confesiune, risc, aspiraţie, ipostazieri, imaculări, un felde decepţie, un fel de interogaţie, un fel de absolutism al candorii” (Ion Caraion: Jurnal I, „Palat al ser-tarelor”, Ed. „Cartea românească”, 1980)

„Cum altădată pentru domnişoara din Amherst sau cum, în peisajul autohton la, bunăoară,Constanţa Buzea, (în poezia Passionariei Stoicescu) sentimentul erotic îl include şi pe acela mai larg, alcondiţiei de poet. De aici poate o anume tensiune intelectuală a celui dintâi şi o anume senzualitate a celuide al doilea.” (Laurenţiu Ulici: Prima verba, Ed. „Albatros”, 1975)

„Passionaria Stoicescu are o mare dexteritate a scrisului - seamănă cu un pianist care se joacăplimbându-şi degetele pe clape. (...) Lista cu cărţile publicate până în prezent - poezie, proză, traduceri,literatură pentru copii – este impresionantă. Autoarea este o risipitoare, înzestrată din naştere cu farmec...”(Alex. Ştefănescu: Revista „România literară”, nr. 7, 1990)

Alta

Recitind propriile poeme:femeia care mă îngădui a fise teme…Scrisul meu atestă dovada,umblu pe urmele alteiaca poliţistul uimitde cât de vicleană e prada.

Sunt şi nu sunt euba fericită, ba disperată,altcineva scrie cu scrisul meu,când zăcând ignorat,când izbucnind în afarăca gestul ploii de vară

ce lasă mireasmă de fulgerşi gust de praf înmuiat.

În fiece cartesentimente-jungheremă hăcuiesc înroşindu-şi prăselelecu imnuri de viaţăşi plânsuri de moartedespre iubire în iadul aproape,despre trădare în raiul departe,un fel de coborât în fântânăsă văd în plină zi stelele…

Da, le zăresc,da, mă văd:

o alta mă locuieşte,pe alta o dă afară din suflet gândul,o alta-mi rugineşte suflarea,o alta-mi învolburează marea,o alta-mi ucide cuvântul,o alta-l învie,o alta suie zidiri din ruine…

Scriu, scriusau o alta mă scrie,să aflu odată cine…

Bietul, Poetul

Păsăriiîncă din oui-au binecuvântat zborulCerul şi Soarele:albuşul de la nori,gălbenuşul de laplodul astrului de lumină...

Omuluidoar chipul şi asemănareai le-a dat Cel de Sus,în rest l-a făcut din tină,chiar cu suflare divinădin tină,doar tină...

Oricât de profund şi gravs-ar strădui să fie,el ucide pasăreasau o chinuie-n coliviefără putere s-o-nvie,fiindcă-i din praf,doar din praf,fie şi Marele Prafal acelei secunde urcând spre vecie.

Dar bietul, Poetul?El e naiva întruchiparede praf cutezând să zboarecu aripile Cuvântuluispre soarele Cântuluicel încă nespus/neapus,nesocotind Cerul şi Marea,căutând disperat asemănareaCelui de Sus, Celui de Sus!

Întâlnirea

Nu pot fi invidioasă pe fotbal,e o metaforă şi acolo,în care unul loveşte cu piciorulbunăoară, pământul contras într-o minge...Şi câţi poeţi nu scriu cu piciorul?Şi cât o să rabde pământul jocul lor?Şi de ce să nu loveşti şi tu în ceva, când zilnic eşti lovit?(Ah, cât de puţini suntem însală...)

Iar marcatul în poartă e tot o metaforă

arătată lumii şi mie de domnulFreud,ca să înţelegem că viaţa ( intrat/ ieşit ) îi e multmai datoarefotbalului decât poeziei...(Ah, cât de puţini suntem însală...)

Portarul apără, apără, dar e vulnerabil,o clipă de oboseală, de neatenţieşi „goool!”,un urlet fericit de viol colectiv,care nu va exista niciodată înpoem:taci şi scrii,taci şi citeşti,lăuntrul ţipă într-o sfântă muţenie.(Ah, cât de puţini suntem însală...)

Fiecare gândim şi simţim altfelîn faţa poeziei carese vede, dar nu prea se vede,se aude, dar nu se aude, se percepe, dar nu se percepe,marchează, dar nu marchează,costă, dar e degeaba,(ah, cât de puţini suntem însală!).

În faţa mingei de fotbalse adună infinit mai mulţiuniţi de datul cu piciorul,(cel mai la „îndemână” gest!),de banii mulţi luaţi pe prostie,din opreliştea de moment a porţiişi din gol;chiar crainicii urlă „Gooool!”rostogolind cu voce inumană litera „o”şi ea o metaforă - a lui zero -o minge de aer, într-o clipă de aerde efemeră victoriedin care nu va rămâne nimic...

Ah, cât de puţini suntem în sală!

Într-un cer

Există cuvinte care mă dor,nu-şi pot umple făptura...Doar atât - le rosteşte guraşi gol e destinul lor.

Pe dinafară dibaceîmbrăcând acel sec mincinos,pe dinăuntru găoacecu golul melodios...I-auzi: „milă”,

„iubire”, „pace”.

E plină viaţa de eleca noaptea spuzită de stele, adică de focuri abia văzute,pâlpâind într-un cer,amintitor de tărâmuri pierdute,nici nu luminează, nici nu-ncălzesc,până pieri, până pier...

Plânsoare de zodie

Primăvară cu cald şi cu frig,cu vânt şi cu praf în ochii miopi,vânzolind sub falsă ninsoarecaişii albiţi de tineriarătându-şi sexul nevinovatdin petale de floare,

Primăvară cu semnul ţărânii, că toate-ale prafului sunt,zodie a Taurului şi-a trudei de-a fi victorios chiar şi cărunt...

Arenele-s pline şi însetate de tremurul morţii din copite,de tremurul vieţii din picioare;numai că întărâtarea,străpunsul înfuriatei jivine –puternicul Taur ce moare,răspunde în mine!

Şi fiţele îngâmfatului matadorjucând flacăra roşului nebuneşte,înfiptul săgeţilor lui,mult răbdător sufletul meu leprimeşte...

Dar nu-i de ajuns: cei ce privescşi-au plătit măcelul să-l ştieşi urlă durerea din bucurie,că omul e fiară şi fiara-n curând va muri,sunt tot eu, cu văzul meu lacom de-o viaţă, de-o zi,trăind nelumeşte extazul şigrabaacestei victorii din lupta degeaba...


10

Pălăria

În mijlocul străzii, nu pe trotuar,el se pregăteşte să cânte…Îşi scoate pălăria,îşi descoperă întâi capul,apoi vocea, cu suflet cu tot,i-a dat Dumnezeu har...

Un şuvoi caldîn aerul receabate atenţia lumii ce trecenepăsătoaresau plină de neîncredere şi dispreţ –e în Ajunde Crăciun:„Doar cumpărăturile au valoare!”,

cântă banii în buzunare:„Arta nu are preţ...”

Dar vocea e de-a dreptulfierbinteîn recele clipeica să nu fie ascultată,disperarea îi cântă pe chip,ca să-şi arate netalentaţiitelefoanele lor de ultimul tipbune de fotografiat,de înregistrat,dar niciodată cu nimb...

El cântă dumnezeieşterebegit de frigca în schimbei să-i arunce în pălăriemarele lor maruntiş...

Privesc lumea pieziş,îmi scriu poemul muteşte,plâng, scriu mai departe -pălăria mea e o carte...Pe stradă măcar se cântă,

pe stradă nu se citeşte!

Poem de praf

Suntpe pământ sortită cu dereticatulmă rog de praf (de-adevăratul )cât pot,

să nu sugrume tot:

– De-ai fi fost iubitte-aş fi dovedit, dar eşti Nicicum,praf/ prafuripe orice drumcăzut în vrafuridin trudnic rai,pulbere sfântăce mut cuvântăde-o conjugareaiuritoare:„Sunt, sunt...”„Erai!”

Acoperiş s-astupi suişşi coborâşs-astupi târâş...Am să te şterg până-am să merg,vierme sau flutur am să te scuturtroian pe suflet,troian pe casă,zădărniciei autograf,praf, praf, poem de praf,pulberea cui, victorioasă?

Urma de sare

Limba aducerii aminteo ştiu doar eu, n-are cuvinte,ci rouă, chiciuri, ceaţă, aer,frânturi de scâncet şi de vaier,îmbrăţişări, păienjenişuri,amarul dulce din furişuriîn care sufletul meu chelzburda fără nimic pe el...

Patru pereţi - o închisoarepentru lăuntrul plin de soareorbind oglinzi, arzând poemedin timpul fără nici o vreme,când sprijinit de un peretelăsai de dragoste pecetenici către sud, nici către nord;erai fior, eram fiord...

Alb mut pe alb, urma de sarepe zidul din halucinare...Există, nu o pot nega...Atât de greu zideşti ceva,

să zugrăveşti fără culori,doar cu colastra de ninsoricăzând din cerul derbedeu...

Albe-s dorinţa, Dumnezeu,steagul de pace, când înfrântte scuipă raiul pe pământîn cap sau ultimul pe listă,sub incolorele tristeţi,sub amuţitele regrete...

Am zugrăvit acel perete,eu, cea zidită-ntre pereţi...Dar nu cu alb, nu mai există!

Văzul, doar văzul

Cine a inventat oglindas-a povestit...Dublul, triplul, „n”-ulîl contrazic:nu există singurul/singura,nu există unic

Şi câte şi câtedin trudnica agitaţie,vorbitoare sau muteîncă mai povestesc:focul în limba fumului,iarba cu fir înmiit,ploaia cu bice de plâns prăbuşit,ţărâna prin praful drumului,despre nimicniciaîn spaţiul,în timpul de graţie,când te naşti ca să cauţi,fără să te regăseşti în umana inflaţie...

Crezi,nu crezi,ţi se dă o fărâmă de dragosteîn ochii celuilaltsă te vezi...

Ce mazochist supliciu!

Văzul,peste toate doar văzul,simţ contemporan de serviciu!


11

Memoria reportofonului

Fănuş Neagu ar fi împlinit, pe 5 aprilie a.c., 83 de ani

– Am învins, domnule, în revoluţie, nu-iaşa?! Am învins... cultura; i-am rupt botul...

Acum a plecat, atât de tragic, din tristul spec-tacol al lumii noastre, şi poetul Adrian Păunescu. Cuo zi înainte de a se interna am vorbit cu el la tele-fon... „Ce faci?”, l-am întrebat; „Nu prea bine; credcă trebuie să mă internez”. Cum vocea nu-i era deloc schimbată, l-am admonestet prieteneşte: „Stailiniştit, că rămân eu în spital şi pentru tine!” Ade-vărul e că, de vreo jumătate de an, de câte ori vor-beam cu el, îmi spunea că e bolnav. Mare poet şi unspirit cultural extraordinar! Nu vreau să-i înjur pecei care-l denigrează... Eu îmi înjur doar patul de spi-tal... Tu-i mila lui de pat de spital!

Când eşti într-o situaţie ca asta te amăgeşti,totuşi, Spui: „E bine şi aşa...”. Şi o faci chiar cândtreci, ca mine, prin dureri îngrozitoare, te obişnuieşticu suferinţa... Poporul român era învăţat cu ea de lanaştere. Dar acum s-a învăţat - şi e tragic că e aşa - culaşitatea. Mă refer, când spun asta, la întreg poporulromân, inclusiv la mine. Faptul că votăm cum votămo demonstrează. Chiar şi când votezi împotrivă eştiimplicat. Aici e vorba despre matca poporului românşi totul vine de demult, din „zburdălnicia” noastră,din trădarea intelectualilor, care are, la noi, o adân-că... tradiţie. Nu putem scăpa de asta - că am face-o- printr-o simplă scuturare de cearceafuri la geam.Ea trădarea, e atât de împământenită, că a intrat şiîn pereţi, şi în podele şi în praful drumurilor...

Toate astea ţin de caracterul nostru; un po-por care îşi vinde votul pe două ţuici, patru beri sauun chil de ulei, nu are cum să-şi ridice glasul în rân-dul naţiunilor demne. Avem ceea ce merităm!

Dar, ca să fiu cinstit, orizontul meu de vâr-stă e limitat, şi doar cu „bătaia ochului” mai pot a-junge la convingerea că lucrurile nu vor rămâne aşaîn veci. Până la urmă nici nu contează dacă eu saugeneraţia de după mine apucăm o schimbare în bine,

contează doar ca ea să se producă. Din nefericire totnoi suntem cei care-i petcetluim soarta; când se vaproduce mi-e teamă că va fi plătită, cum s-a întâm-plat mereu în istoria românilor, cu sânge. Nu-miplace ca „strada” să stăpânească lumea, nu-mi placnebunii dezlănţuiţi, nu-mi place gloata, că e trădă-toare... Da’ ferască Dumnezeu!

Până atunci însă vom fi o ţară de oameni de-zorientaţi şi săraci sufleteşte. De aceea şi cred că-ibine să plece copiii ăştia, să nu rămână ai nimănui,că darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu trebuiesă lumineze un cer, fie al nostru, fie al altora. Pânăla urmă tot ei rămân speranţa!... Noi, cei vârstnici,nu suntem nici măcar acum deasupra unor întâm-plări tragice. Nu! Suntem acolo, în vârtejul lor, la ana-foare... Adică vrem să tăiem drumuri de lună pestefluviul ăsta al mârşăviei. Îmi amintesc un avertis-ment serios, spus în glumă, cu amărăciune, de ci-neva: „Trecutul a fost oribil şi prezentul e îngrozitor!Noroc că nu avem viitor!”

Acum suntem atinşi de aripa singurătăţii.Nenorocirea singurătăţii e în azilurile de bătrâni, înspitale, în fundamentala sărăcie care domneşte la sa-te şi în oraşe. S-a realizat un vis al… comunismului:„Locuitori de la oraş şi sate, înfrăţiţivă!” Suntemmai înfrăţiţi în sărăcie ca niciodată altcândva. Sin-gurătatea, din punctul meu de vedere, e primejdiosde prezentă... Oamenii care îşi pierd, în urma unortragedii, sprijinul copiilor, al rudelor sau al unor per-soane dragi, ar trebui să-l regăsească imediat, nemi-jlocit şi net, fără nici o condiţionare, în comunitateşi în instituţiile specializate ale statului. Dar la noistatul nu există decât sub forma rapacităţii, care dis-truge ideea de dragoste, de prietenie, de compasiu-ne.

Trăim, mereu, un blestem repetabil, cel al ge-neraţiilor de sacrificiu, al perioadelor aşa-zis deter-minante pentru un viitor care se tot amână.

Nu am cunoscut nemijlocit perioada când„domneau” moşierii, dar o cunosc pe aceea când aupierit. Oamenii sunt, în perioadele tulburi, funda-mental răi. Mai ales cei care au avut norocul - zic ei- de a ajunge pe altă treaptă, uitând de unde au plecatşi când fac binele îl fac „să se vadă”, ca să arate căsunt... darnici. Însă dărnicia e aceea pe care a propo-văduit-o Mântuitorul: „Fă binele ca şi când aceastaţi-ar fi menirea pe lume!” Îmi pare foarte rău; e ţaranoastră… ţara mea. Spun cu ruşine că nu se faceaproape nimic pentru copiii abandonaţi, pentru bă-trâni sau pentru oamenii năpăstuiţi de soartă...

(Confesiuni înregistrate pe bandă magnetică deEmil Proşcan, în ianuarie 2011)


12


13

Florentin Popescu - omul care ne-a citit pe toţi - 70

Era în primăvara anului 1970. Noi, câţivaliceeni care îi făceam ochi dulci capricioasei cocotea literaturii, ne întorceam de la şedinţa de joi a cena-clului Viaţa Buzăului (nou înfiinţatul ziar judeţean)când cineva ne-a şoptit că a apărut un volum de po-ezii semnat de Florentin Popescu. Pe vremea aceeapoetul (cum spunea cineva: „Florentin Popescu este,în tot ceea ce scrie, în primul rând poet”), proaspătabsolvent de facultate, se angajase redactor la amin-tita publicaţie, dar gândul lui se dădea prin... tram-vaiele Bucureştiului, în căutatrea unui post la ore-vistă capitalistă.

A doua zi am haiducit prin librăriile din o-raş şi (ce vremuri!) am găsit cartea (Obsesia păsă-rilor) apărută la Editura Tineretului (Colecţia Lu-ceafărul). După care am început să pândim, la cofe-tăria „Macul roşu” (aflată într-o clădire dărăpănată,dar având un farmec aparte, datorat în bună măsurăboemei oraşului) momentul descinderii poetului, ve-nit să-şi limpezească cine ştie ce articol cu... o cafea.

Vânătoarea noastră de autografe a avut,bineînţeles, succesul scontat şi aşa mi-am îmbogăţitbiblioteca cu prima carte purtând parafa unui autor,citită şi răscitită, astfel încât, după nişte ani, la o în-tâlnire de comemorare a lui Marin Sorescu, i-am re-citat vecinului de peste munte (Florentin fiind dinChiojdu şi eu din Siriu), poezia La clopote.

De atunci să fi trecut, cel mult, câteva de-cenii de clipe şi, iată, aflu un fapt incredibil: poetulşi scriitorul Florentin Popescu a împlinit... 70 de ani.Dar, nu vă speriaţi! Tinereţea lui neliniştită se joacă

în serial, cu studii, reviste editate, colaborări saucărţi din cele mai diverse domenii (poezie, reportaj,monografii despre oameni şi locuri, antologii, istoriizâmbitoare (ale literaturii române), dramaturgie,dicţionare şi chiar... epigramă.

Recapitulând, se poate spune, parafazându-lpe Lucian Blaga, că viaţa poetului a fost şi este „câ-teodată fiară, câteodată floare, câteodată clopot cese ceartă cu cerul”

Florentin Popescu s-a născut la 3 aprilie1945 în satul Lera din comuna Corbu, judeţul Buzău(azi aparţinător de comuna Chiojdu, acelaşi judeţ).A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău (1964)

Iată, pentru ce a urmat, o sugestivă cronolo-gie, pe care o reluăm din revista Bucureştiul literarşi artistic, condusă, în calitate de redactor-şef, desărbătorit:

1964-1967: Viitorul scriitor îşi trăieştedin plin noua lui condiţie - aceea de student: frec-ventează muzeele, bibliotecile şi anticariatele, colin-dă Bucureştiul pentru a-i cunoaşte monumentele şia-i descoperi atmosfera. Capitala mai păstra încă, peatunci, ceva din culoarea şi arhitectura deceniilor in-terbelice. De asemenea, merge la cercurile şi cena-clurile literare (în primul rând Cenaclul „NicolaeLabiş” de la Uniunea Scriitorilor, condus de EugenBarbu) şi citeşte versuri la Cenaclul facultăţii.

1967: Începe să colaboreze cu materialediverse (reportaje, eseuri, versuri, recenzii ş.a) la re-vistele Viaţa Studenţească (condusă de NiculaeStoian) şi Amfiteatru (redactor şef Ion Băieşu). A-ici îi cunoaşte pe cei mai mulţi dintre scriitorii pecare istoria literară i-a arondat ulterior „Generaţiei'60”: Ana Blandiana, Cezar Baltag, Adrian Pău-nescu, Gheorghe Pituţ, Octavian Stoica, DumitruDinulescu, Daniel Turcea, George Ţărnea ş.a., uniidintre ei fiindu-i şi colegi de facultate.

1968: Este angajat cu ½ de normă pepostul de şef al subredacţiei Bucureşti a revisteiViaţa studenţească. Tot în acest an primeşte Pre-miile pentru poezie ale revistelor Viaţa studen-ţească şi Amfiteatru şi un alt premiu, tot pentru po-ezie, din partea ziarului Scânteia tineretului.

Îşi extinde colaborările şi începe să publiceşi la nou înfiinţatele ziare judeţene: Viaţa Buzăului,Milcovul (Focşani), Cuvântul Nou (Covasna),Delta (Tulcea), precum şi la mai multe reviste cul-turale din Capitală şi din ţară: Luceafărul, Româ-nia Literară, Ateneu, Orizont, Cronica.

1969: Obţine licenţa Facultăţii de Limbaşi Literatura Română şi, contrar aşteptărilor, redacţiaVieţii studenţeşti nu-i oferă un post de redactor, fi-ind repartizat ca profesor în satul Sângeru (Prahova),locul natal al poetului Lucian Avramescu.

Face o tentativă de angajare la ziarul Fla-mura Prahovei, dar, nonconformist şi neplăcându-iatmosfera cazonă din redacţie, pleacă după numaitrei zile la Buzău, unde este angajat la Viaţa Buzău-lui. Acolo trăieşte momente ce ţin de anecdotica pro-fesiei (pe care le va rememora mai târziu în volumulUn mesteacăn rătăcit în câmpie, 2007)

1970, februarie: Debutează editorial cuvolumul Obsesia păsărilor (versuri) în colecţia „Lu-ceafărul” (redactor de carte Nicolae Ioana, cu care,peste ani, va ajunge coleg de editură).

Ştiind că, potrivit legilor în vigoare dupăstagiul militar va beneficia de un concediu de treiluni de zile, răgaz în care speră să găsească un trans-fer în Capitală, merge în audienţă la Marele Stat Ma-jor al Armatei şi solicită să fie încorporat.

1970, martie-septembrie: Îşi face stagiulmilitar în garnizoana Bacău, timp în care îl cunoaştepe Radu Cârneci (pe atunci redactor şef al revisteiAteneu), care îi comentează favorabil volumul dedebut şi-i solicită colaborarea la revista pe care oconduce, solicitare pe care Florentin Popescu o ono-rează cu grupaje de versuri.

1970, septembrie: După întoarcerea dinarmată şi după mai multe tatonări ale ziarelor dinCapitală se transferă la Informaţia Bucureştiului.

1971, primăvara: Se transferă la nou înfi-inţata Editură pentru turism, unde lucrează ca re-dactor alături de Pop Simion, Toma George Maio-rescu, Valentin Hossu-Longin şi alţii. Secţia Propa-gandă şi pliante în care a fost repartizat îi prilejuieşteefectuarea multor deplasări prin ţară, ocazii în carese documentează pentru viitoarele cărţi de reportaj.

1972: Publică la Editura Cartea Româ-nească volumul de versuri Mereu peregrinul, iar laeditura în care lucrează Ţara fântânilor, (reportaje).

1975: Este primit în Uniunea Scriitori-lor, cu recomandări de la Pop Simion, Toma GeorgeMaiorescu şi Radu Cârneci.

Îi solicită lui Laurenţiu Fulga, secretar alUniunii Scriitorilor şi locţiitor al lui Zaharia Stancu,atunci bolnav, sprijinul pentru obţinerea buletinuluide Bucureşti - condiţie sine qua non pentru a puteacontracta construirea unui apartament în Capitală.Mergând să-i mulţumească pentru sprijin lui Lau-renţiu Fulga, acesta îi sugerează să scrie o cerere pen-tru a primi o locuinţă în viitorul bloc pe care Uni-unea Scriitorilor urma să-l construiască în stradaApolodor.

1975, vara: Primeşte o garsonieră în blo-cul din Apolodor şi astfel iau sfârşit trambalările dela o gazdă la alta, dintr-un cartier în altul. Toată odi-seea locuinţelor o va povesti mai târziu în volumulScriitorii din strada Apolodor.

1975-1983: Scrie şi publică volume depoezie, de evocări şi reportaje: Cuvinte de grâu(versuri, 1975), Ctitorii brâncoveneşti, 1976, Con-temporan cu visul; Oameni, locuri şi tradiţii dinŢinutul Buzăului (1978), Reîntâlnire cu cetateaadolescenţei (reportaje, 1979), Ţărmul uitat şi altepoeme (1981), Diligenţe cu păsări (versuri, 1983).

1984: Apare volumul Pe urmele lui Va-sile Voiculescu, întâmpinat cu cronici favorabile decătre Şerban Cioculescu, Mihai Ungheanu, IonApetroaie, Radu Cârneci, Aureliu Goci, Emil Ma-nu. Cartea este distinsă cu Diploma de Onoare aUniunii Scriitorilor şi va fi urmată de alte studiiconsacrate acestui mare poet.

1985: După un conflict cu directorul Edi-turii Sport-Turism, Gheorghe Constantinescu, atâtel cât şi colegul Nicolae Ioana sunt transferaţi la alteedituri: Florentin Popescu la Albatros, iar NicolaeIoana la Eminescu.

1985: Apare volumul Carte de dragostepentru Bucureşti (publicistică). Primeşte Premiulpentru poezie al ziarului Scânteia tineretului.

Primeşte Marele Premiu rezervat mem-brilor Uniunii Scriitorilor la Festivalul „MoştenireaVăcăreştilor”.

1987: Toamna, la 19 septembrie se căsă-toreşte cu Iuliana Paloda, poetă şi artist plastic, pecare a cunoscut-o la Cenaclul „G. Bacovia”, al căruiconducător era în acea perioadă. Naşi de cununie:Virginia şi Titus Vâjeu.

1995: Apare O istorie anecdotică a lit-eraturii române, care e lansată la 28 noiembrie lalibrăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti, fiindprezentată de către Academicianul Dan Grigorescuşi de George Sbârcea.

1996: Apar volumele V. Voiculescu laParscov şi Cele mai frumoase colinde.

2000: Apar volumele Detenţia şi sfârşi-tul lui V. Voiculescu şi Poveştile Babilonului.

Este inclus cu date despre viaţă şi operă îndicţionarele 2000 de scriitori de excepţie ai secolu-lui XX şi 2000 de intelectuali de excepţie ai sec-olului XX, editate de International Biographecal dinCambridge (Anglia), precum şi în Who's who înRomânia (Ediţia a I-a).

2001: Apare volumul Romanul vieţii şioperei lui Alexandru Odobescu, distins cu Premiulrevistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scri-itorilor.


14

2002: Apar volumele Cafeneaua liter-ară şi boema din România de la începuturi pânăazi (antologia de texte), Amintirea care ne rămâne(convorbiri şi evocări).

2003: Apare volumul Viaţa lui V. Voicu-lescu.

2004: Apare volumul V. Voiculescu şicontemporanii lui (antologie de texte)

2011: Apar Scriitorii din Strada Apo-lodor, Gânduri de scriitor (interviuri acordate), Euv-am citit pe toţi (III), Epigrame cu materialulclientului.

Emil Lungeanu publică vol. Călător înParnas. Odiseea literară a lui Florentin Popescu,monografie critică în versuri, bine primită de criticaliterară, cunoscând ulterior încă două ediţii.

La 1 octombrie fondează, împreună cu po-etul Coman Şova revista lunară Bucureştiul literarşi artistic, al cărei redactor şef este, semnând înfiecare număr al acestui lunar editorialul, cronica lit-erară şi interviurile publicate sub genericul Senioriiliteraturii noastre.

2012: Apar Salonul cu portrete în peni-ţă, Obsesia păsărilor (Colecţia Opera Omnia).

2013: Apar volumele Pe simezele memo-riei (memorialistică, portrete), Eu v-am citit petoţi!(IV), Coman Şova, omul şi scriitorul (mono-grafie),

2014: Apare volumul Seniorii literatu-rii noastre (interviuri)

2015: Apar volumele Convorbiri cuCorneliu Leu. Publicistică de tinereţe, De pa-truzeci de ori în pagina-ntâia (editoriale din re-vista „Bucureştiul literar şi artistic”), Cheia de aur,Cireşul din copilărie (scenarii), Redacţiile princare am trecut (amintiri).

Toate acestea sunt însă simple consemnări,ce nu pot cuprinde omul care… ne-a citit pe toţi.Adevărata cuprindere se află în poeziile din care văprezentăm o scurtă selecţie.

La clopote

trag de clopot limba într-o partemâinile mă dor şi-am obosit demultgreu e clopotul şi în balans mă saltăşi lovesc cu furie de parcăinima oprită după legear continua-n metal să bată;sunt bolnav că pleacă unul dintre noiplâng şi sălciile şi-i cerul udşi eu trag cu disperare lanţulţipetele satului să nu audşi când cade-n groapă lutul pe vecie

peste clopot disperat mă-ndoiinima plecatului prin sunets-o mai ţin o vreme lângă noi.

Înaintea plecării

gârlele-au spart azi noapte pământulrăcnindu-şi apele sub rădăcini de vântspre casa mea ascunsă într-o salciecu o ureche-ascult cum boncăie pereţiiun taur furios de dincolo de timpşi-n faţă cum îmi zgârie şi-mi latrăla toate uşile, un câine, prin cealaltăde sub clopotniţe apar copii robuşticu umerii în soare jumătateşi inimile-n drumuri lungi înfăşuratele cresc copaci albaştri peste umerişi-mprăştie atâtea ramuri pe pământcă de albastru a murit şi noaptea.şi numai mutul de la scrânciobul din sata fugit într-o noapte în lumeşi n-a mai ştiut nimeni de el.

Întoarcerea lui Don Quijote

vorbele lui se loveau nesfârşitrosogolite din copaci şi din templedin străzi de unde gânduri lipseau,el venea cum numai părinţiipuri şi blagosloviţi şi aşteptaţi,dau anii-ntr-o parteşi ne coboară noaptea-n somnşi oamenii în vorbe rele şi-n blestemeîl zăvoreau cu-njurături ne-nţelegându-l...copiii i-au luat calullşi-au început să se joacede-a v-aţi ascunselease ascundeau cei mici în cei marişi mergeau cu calulpână uitau că îl mai au în sângeşi-atunci calul începea să nechezeieşea din ei şi se-ntorcea-n copii;dincolo de umbră joacă vorbe releun dans nebun ne-mbătrâneşte mersulşi nu mai ştim cât e până la moarte

Fântânile pe cumpene plecate

fântânile pe cumpene plecatela un capăt o inimă la altul o altapământul la mijlocşi umerii mei în rotitor balansţin cumpăna pe ceruri aplecată;într-o parte anii se duc în pământcu un copil în ierburi zăîvorâtîntr-o alta se leagănă-o lume de aripi


15

şi pe când alerg să m-apropiiîntre cerul ce cade şi cerul ce suiemurmur sunt şi izvor şi pădureşi steaua care-o caut poate că nu e

Elegia cailor pierduţi (I)

şi se face c-ascultăm în visetrist şi dureros şi mustrătorcum e goana mânjilor ucisă,cum ne ceartă caii-n graiul lor

fii de iarbă, singuri în cetatepustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copiişi se face că-i gonim pe înserateşi se face că sunt caii vii

sunet lung ne lunecă prin sânge- tropotul şi coamele-n alaişi se face că pământul plângeîntr-un dor nepotolit de cai

şi se face, se mai face că-n cetateadăstând câmpiile cât zareadau năvală-n noi ca o dreptatecaii dăruindu-ne iertarea.

acolo gândurile cad ca zăpezile

acolo gândurile cad ca zăpezile,ninge liniştit pe prispe o noapteiepurii-adorm cu dinţii-n rădăciniprunii fierb în alambice dansul de-o varăacolo spune basme pe sub ierburi un râuclopotul bisericii s-a aburit de lunăşi boii-adorm în grajduri pe resteievisând fâneţele verii ucise;acolo-n fiecare noapte, târziuun om îşi dezgroapă trupul şi fuge cu el

ştii tu, ştii tu din care râuri vin?

ştii tu, ştii tu din care râuri vinşi care viscole mă ştiu din nordpe când eu sub zăpezi aprind cuvinteşi drumuri năvălesc nemaiştiute-n oameni?dar noaptea voi vă-ntoarceţi în minciunăşi nu mai sunteţi decât umbre secischeletu-n mine zăngănindu-l tristşi-atunci sunt sufletele voastre piatrăşi lut neputincios şi apăînspre păcate-ntoarse ca trupul spre ţărânăşi-atunci doar eu prin voi mai rătăcescc-un gest un cântec în stejari aprind,c-un altul sui pământul peste lunăşi mă desprind din lemn în nopţi nebuneşi vin cu ursitoarele la casele de fete mari

ferestrele s-aprind în dor şi casacetatea s-o lovească cu-o stea şi-o vorbăşi codri-n străzi să vină coperind minciuna;ştii tu, ştii tu din care râuri vin?

şi tăcere şi vis şi-aştepteptare e totul

şi tăcere şi vis şi-aştepteptare e totulpeste arbori misterul pus-a hainele albede zăpezi, de-ntrebări, de iubireşi e-atâta vis în odaie şi-n sufletcă se-aude cum trece în goanădin culoare-n culoare ora mea de copilca şi cum zece mii de ani deodatămi-ar fi dat într-o albă quadrigă să trecşi e-atâta ninsoare prin inima meacă se-aude cum cade-n balans peste lumefiecare fulg de zăpadăca o albă planetă de frigca şi cum, nevăzută, o mânăs-ar juca-n univers cu materiade vis, de lumină, de gheaţă;creşte poemul în noapte ca o flacără mareluminând pe comori în pustiuritrupul lui - şarpe, trupul lui un balaur se facepicioarele, trunchiul, braţele mele strângândşi tăcere şi vis şi-aşteptare e totul....

Ne bate iar toamna-n ferestre, iubito

Ne bate iar toamna-n ferestre, iubito,tu vorbeşti de prieteni şi eu te ascultşi-ntre vorbe tăîcerile vin ca zăpezilesub ele sufletul meu visează poieneşi arbori înalţi şi izvoaretu nu le-auzi, poate le-ai vrea aproapeeu nu le rostescşi las mai departe vorbele talesă-mi învăluie-n calmă ninsoaretrupul şi ochii şi părulpoate de teamăsă n-alung ninsoarea din vorbele tale;ne bate iar toamna-n ferestre iubito,tu vorbeşti de-un pământ depărtatmişcător şi nesigur, şi eunoapte de noapte, singur, vâslescrobit unui ţărm neatins, precum marinarii


16

Rodian Drăgoi rămâne un poet exponenţialpentru o anumită determinare genetic-socială a cre-aţiei, un poet care nu mai aderă prin dominantelespecifice la un clar (neo)tradiţionalism, fiind, în ace-laşi timp, bine ancorat în oraşul deşertăciunilor, pen-tru a sugera măcar ironic, simptomele alienării urba-ne şi ale decepţionismului maşinist. Într-un fel, el sur-prinde cel mai exact un timbru specific de autor du-blu determinat - pe de o parte, de origini rurale, deunde imageria anti-bucolică şi reveria aburoasă a sa-tului minunilor, pe de altă parte, noua identificareprin urbanizarea dramatică în cutiile de chibrituriale societăţii comunizante - de unde dramatismul re-ţinut, temperat, estompat de o măcinare discretă, in-terioară.

Titlul rezultat din asocierea a două concep-te pozitive într-un superlativ subînţeles, aureoleazăo utopie a feericului nupţial, rămasă intactă încă dincopilăria rurală. Asocierea dintre două spaţii incom-patibile anulează, de fapt, orice descendenţă, obli-gând poetul să imagineze un spaţiu referenţial fărănicio determinare, un domeniu mişcător al rătăcito-rului eliberat de orice fel de constrângeri.

Am putea spune că „trecere” este concep-tul-cheie al poeziei lui Rodian Drăgoi, trecere de laun spaţiu-referenţial la altul, trecere de la o vârstăpoetică la alta, trecerea ca trecere, ca expediţie exis-tenţială a ieşirii din iluziile feerice ale copilăriei şidin lumea geometrică a automatismelor rurale. Înacelaşi timp, se conturează şi chipul „rătăcitorului”arhetipal cu identităţi multiple şi ambiguie. Poetul adepăşit repede etapa „expresionismului ţărănesc” decare vorbea, în 1984, regretatul Alexandru Condees-cu.

Epicentrul genetic odată schimbat, se modi-fică şi specificul percepţiei lumii, se schimbă şi re-ferinţele şi obsesiile. Înălţimea poeziei emisă de laetajul 9 nu creează o viziune comparabilă cu orizon-tala sufletească rurală generată de tangenta teluricu-lui. Mirabil rămâne faptul că spiritul sărbătoresc lip-seşte (lumina de mireasă), în schimb se concentrea-ză perspectiva pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, sceptică.

Cuvintele obsesive vin din zona semantică„frig”, îngheţat, ninge aproape pe fiecare pagină şirămâne subînţeles că „zăpada” rămâne un simboltranslucid al purităţii. Chiar dacă muzicalitatea une-ori lipseşte, starea incantatorie umple spaţiul conşti-inţei dominat de peisaje cu mari zăpezi în care, pri-vind cu atenţie, se zăreşte crescând iarba verde. Exis-tă şi texte ritmate şi non-muzicale, un spirit trubadu-resc lăsat în plan secund şi chiar un instinct baladesc(nu ştiu de ce) reprimat. Ca în acest superb poem,construit pe afirmaţii incerte şi indeterminări: „Mă-ntorceam târziu acasă/ prin lumină de mireasă/ toa-tă noaptea mă-ntorceam/ toată noaptea n-ajun-geam// când eram când nu eram/ prins în hamuritot trăgeam/ carul greu de lacrimi plin/ ştii că vinşi când nu vin// am ajuns n-aş fi ajuns/ patul podiditde plâns/ şi tu îngropată-n ieri/ mirosea a nicăieri//m-am culcat n-am adormit/ urla-n ceruri un cuţit”(Prin lumină de mireasă)

Această poezie, incontestabil, ocazionalăsusţine toate dominantele specifice ale creaţiei luiRodian Drăgoi, recognoscibile şi în alte texte, pre-cum „Mazilescu”, „Strada Reşiţa”, ori deja celebra„Scrisoare către Dimitrie Stelaru”, deşi autorul nu-şiasumă condiţia poeţilor blestemaţi, fiind, mai degra-bă atras de onorabilitatea condiţiei burgheze (cumdemonstrează erotica sa pluvioasă şi sarcastică ).

Adevărul e că poetul nu mai are amintiri orisentimente legate de satul de câmpie, pentru că tim-pul a nivelat relieful trecutului pe orizontala imedi-atităţii acaparante, nu însă şi sufocantă, cum demon-strează rezistenţa unui spirit ceremonial, nu lipsit degingăşie şi delicateţe elegiacă, dar care evită fractu-rarea tragică.

Discursul poetic incantatoriu potenţează re-zistenţa faţă de erotismul mitologic: „Peste case şiprin oase/ trec numai femei frumoase// şi pe drumşi pe sub drum/ trec numai femei de fum// peste frun-te pe sub pleoapă/ curg numai femei de apă// şi prinvisuri şi prin geamuri/ văd numai femei la hamuri//noaptea-i despicată-n două/ numai de femei de ro-uă// iar în firele-mi din barbă / dorm numai femeide iarbă” (Numai femei)


17

Aureliu Goci

Treceri şi ninsori sub

orizontul câmpieiRodian Drăgoi - LUMINĂ DE MIREASĂ

Editura Muzeul Literaturii Române, București - 2007

Cronică literară

Parafrazând titlul, am spune că, în atmos-fera luminiscentă, nupţială, lipseşte, paradoxal, toc-mai „mireasa de lumină”, identificarea, fie şi utopi-că, a obiectului adoraţiei erotice, conturat doar caelement convenţional de adresare şi, fireşte, de co-municare. Perfect caracteristică în zona specifică es-te o particolă gramaticală, mereu reiterată - către- ceconvenţionalizează trecerea, spaţiul indeterminat.

În timp ce discutam, paginile s-au umplut dezăpadă (a existat şi un prozator care, la fel, îşi proiec-ta ficţiunile pe vremea marilor ninsori), prin care hie-raticul cuplu aleargă printre nămeţi: ,,Să ningă pefluturi să ningă pe case/ să ningă în flaute să ningăîn oase// să ningă pe oaspeţi să ningă pe mese/ săningă-n bătrâne să ningă-n mirese// să ningă săl-batec să ningă-n oglinzi/ sub pielea mea tristă lu-mânări să aprinzi// să ningă în tine să ningă în mi-ne/ noi două despărţite şi triste coline// să ningă-nstrăini şi să ningă-ntre fraţi/ să bubuie viaţa-n sol-daţi// să ningă pe jocuri să ningă pe arme/ să fie lu-mină în pruncul ce doarme// să ningă pe haine săningă sub haine/ să ardă zăpada în marile taine// săningă să ningă pe Casa Scânteii/ prin aer să fluture

mieii/ să ningă în muguri să ningă-n morminte/ săfim sărutaţi de tăcute cuvinte” (Alergând prin nin-soare)

În poemele mai noi, apar şi idei din contex-tul literar, precum autoreflexivitatea şi autoreaferen-ţialitatea din orizontul scriptural textualist şi post-modernist, dar autorul, mai de grabă, se disociază i-ronic, decât aderă la o poetică generalizată.

Aş spune că nici spaţiul genezic, pe care şi-lasumă, nici spiritul tutelar pe care-l recunoaşte (Di-mitrie Stelaru) nu devin major-determinante pentrupropria sa specificitate. Distincţia sa este „trecerea”interspaţială şi supra temporală, trecerea solitară şiorgolioasă, cu vagă aluzivitate la Ahasverus, rătăci-torul care şi-a descoperit identitatea în nomadismulperpetuu şi indeterminarea teritorială.

Foarte rari sunt poeţii care să se fi bucuratla debut de o primire atât de călduroasă, dacă nu fas-tuoasă, precum Rodian Drăgoi. Şi totuşi, RodianDrăgoi nu s-a supraestimat, nu şi-a sofisticat per-cepţia propriilor dimensiuni, pentru că, la urma ur-mei, laudele nu l-au făcut nici celebru şi, mai ales,din păcate, nici prolific.


18

DonQuijotisme AntropoLexice

Cartea semnată de Mircea Băduţ, apărută la Editura Europress, Bu-cureşti, 2015, vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite, inspirate dechestiuni cvasi-cotidiene sau rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cugândul. În plus, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât maiales pentru democratizarea conceptului de antropologie (în jurul căruia gra-vitează prozele din cuprins), seria de eseuri - fuzionând idei de psihologie,sociologie ori de filosofie - este punctată (iniţial, median şi final) cu câte oproză ficţională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de miturişi legende populare (aici fiind vizate baladele Monastirea Argeşului şiMioriţa), serie de autor începută odată cu cartea Întoarcerea fratelui risipi-tor (Editura Europress, Bucureşti, 2014).

Volumul de faţă aduce cititorului un amalgam de provocări pentruminte şi pentru inimă, într-un melanj pastelat, susţinut pe tot parcursul deîmpletitura a trei filoane esenţiale: auto-ironie, umilinţă şi duioşie. De altfel,

ideea de smerenie - atât cea subiectivă cât şi cea extinsă la întreaga specie - constituie aici o reiteraredefinitorie.

Parcurgerea cărţii se poate dovedi o experienţă deosebită atât pentru cititorul pasionat de beletris-tică cât şi pentru cel atras de eseistica de idei. Profunzimile şi perspectivele vor surprinde adesea.

*,,La confluenţa dintre ştiinţă şi artă (...) cartea aduce cititorului o provocare dublă: pe de o

parte provocarea de fond (oare vom înţelege ideile iterate aici? vom rezona la gândurile şi trăirile aces-tea? vom asimila ineditul prozelor?); iar de partea formei lucrurile sunt şi mai aventuroase – probabilcă cititorul se va lăsa uşor petrecut de la ficţiunea speculativă la ideea cvasi-ştiinţifică şi înapoi labeletristica, pe axa voit simetrică a cuprinsului, însă experimentul va descumpăni criticul literar în re-flexul firesc de catalogare a scriiturii. (...) Aşa cum, la cartea anterioară, un cronicar literar găsea in-spirat sintagma vitalitate nostalgică, probabil că pentru volumul de faţă, datorită deselor perspectiveingenue, eticheta va fi de inteligenţă naivă'. (B. Lăzău)

SEMNAL

Șerban-Mihai Georges-cu, născut la 6 august 1967, în Bu-curești, este de profesie inginer(absolvent al Facultății de Hidro-tehnică 1993). Nu a practicat ni-ciodată această meserie, aflându-se permanent sub influența... dro-

gurilor. Dintre furnizorii săi de droguri îi amintim

(din motive de spațiu) doar pe: Nichita Stănescu,Emil Cioran, Lao Tzî (în chineza veche „Copil bă-trân”), Baudelaire, Salvador Dali, Buddha, contelede Lautréamont, Alexandru Andrieș, Hermes Tris-megistus, Andrei Pleșu, Publius Cornelius Tacitus,Miron Radu Paraschivescu, Homer, Michelange-lo, Dumitru Grumăzescu.

A fost jurnalist la cotidienele Ora, Nine O'Clock (ziar de limbă engleză), Ziarul Financiar,Evenimentul Zilei și, până în noiembrie 2014, re-dactor șef al săptămânalului de limbă italiană SetteGiorni.

În prezent (martie 2015)este freelancer, tra-ducător (italiană, franceză, engleză) și eseist (colab-orator constant al săptămânalului Dilema Veche din2012 până în prezent).

Începe să scrie și să publice literatură înnoaptea de Revelion 2002-2003. De atunci nu s-amai oprit. Textele sale pot fi gustate, mestecate șiînghițite accesând site-ul de literatură www.poezie.ro.(Abuzul va fi aspru pedepsit).

Apariții în antologiile Cenaclului Virtua-lia din Iași (coordonatde poeta Alina Manole) ediți-ile 2003, 2008 și 2009. Mențiune specială la Con-cursul de debut literar Humanitas-Unicredit, editia2011, secțiunea „proză scurtă”, pentru volumulGhidul cititorului miotonic. Lucrarea nu a pututobține premiul oficial al acestei categorii pentru că,așa cum a explicat scriitorul Radu Paraschivescu,membru al juriului, „textul este cel mai inteligentși mai bine scris (din concurs - n.m), dar din păcatenu este proză scurtă”.

Către Silvia, Secretar General (în retragere) din redacţie

Mi-ai trimis nu demult o încurajare.Cînd mă gândesc la ideea asta de încurajareo simt cum mă trage dinspre Interior

înspre Exterior.Este un îndemn de a ieși din tine însuți,din jungla ta interioară, unde zaci încâlcit în lianele mieroase

ale Procrastinației.De a te scoate din minți cumva.Cîte minți? De ce „minți”?

Curaj. De exemplu când vezi un politician vorbind la televizor

să crezi pentru o clipă că el e de fapt un prinț din poveste

nevinovat, visător, curat, iubitor, pur, sincer, credul, îndrăgostit

dar blestemat și transformat de o vrăjitoareîn spurcăciunea care gâlgâie acum pe ecran.Iată curajul.

Să patinezi adică în toiul nopțiipe fundul prăpastiei tapetate luminiscent

cu muci de copii. Copilule.Copilotule al meu.Rătăcitor.

Ea a venit prin eterși m-a încurajat.M-a tras spre ea adică.Mi-a arătat Nordul.Ce este la Nord de mine?La Nordul de mine.La Frigul din mine.

M-a tras din interiorul meuspre Exteriorul general.Indiferent.Vârf din vârful degetului ei fulgerătormi-a zgâriat pe retină harta stelelor.Un fel de dragoste flască de mine însumi

m-a cuprins.De amintire de mine însumi m-a cuprinsde sufletul de atunci care acum locuiește în mâna cu care îmi țin

gura ghimpatăsoră a celei care scrie literele pe care mâineadică aziamîndouă le vor trimite prin eter pe urmele

adulmecateale încurajării pe care ea mi-a trimis-o:din Interior spre Exteriorul.Ei.Al meu.Al nimănostru.

Strigăt răgușit de pasăre, (probabil albatros de București)venit prin pătratul ferestrei


19

Vă propunem un nume - Şerban-Mihai Georgescu

din care noaptea îmi curge în bucătăriecere răspuns.

Este foarte bine că Poezia există.Că acum, din bucătărie, știu că la piciorul patului

din dormitor,șade Nichita, dispus, disponibil,dornic în orice clipă,în călduri,în căldurile alea ale lui hiperboreene în care

se topise când,înălțîndu-se brusc și dând deodată ochi

în ochii Celui de Sus,acesta l-a recunoscut și l-a respins

în aceeași secundă,fulgerător,de-a venit săracul grămadă la loc pe Pămînt, trăind mai departe în marea de oameni ca un înecat.

A scrie orice, oricum, oricând.A aduce ideile invizibile în zona vizibilului adică.Și-atât.,,Muie Steaua” de exemplu să scrii copil fiindși verde pe pereți, ca un cal,fără să știi că, scriind, devii de fapto amintire.

Ea, Secretar General în retragere (din redacție)a venit pe neașteptateporuncind cu splendoare:„Trimite ceva ca să te arăt Lumii.Ca să te bage în seamăLumea.Ceva din scrierile alea ale tale halucinante”Care-s alea halucinantele?„Aproape toate.”Atîta doar că eu trăiesc cu halucinațiile mele,pe când Lumea, Ea, trăiește în propria ei

Halucinație.Nemărginită. Fără ghilimele. Cum?

Păi există vibrațiile. Terapia prin muzică.Oameni de știință în alb care cred că, dacă îndrepți un anumit sunet muzicalcătre un anumit organ bolnav din pricina energiilor

negative acumulate în elși dacă pentru acel sunet obținem riguros exact

aceeași frecvență cu cea a vibrațiilor energiilor halucinant de negativecare s-au acumulat în locul acela bolnav,atunci punga cu energii se spargeiar energiile se împrăștie în mod armonios,halucinant,

în întreg organismul.

Tot astfel, dacă halucinația mea va atinge întîmplător

la un moment dat frecvența Halucinației generale,doar întunecând Întunericul, atunci și numai atunci,Iată porțile Luminii!Până atunci Piramida rămâne, așa

cum a stabilit înecatul,doar un soclu pentru Statuia punctului.

Tu Silvia,dacă poeții și-ar vedea de treaba lor de poețiși ar închide ochii, nemișcați din locurile în care

au fost născuți,și ar face din vedeniile loro Horă din ce în ce mai rapidă, mai centrifugă, mai ciuleandră, mai stelară,atunci și numai atuncila Moscova inima lui Putin ar putea exploda

în milioane de hălci însângeratespre toate zările Lumiide până și bietul Dalai Lama ar fi nevoit

să se șteargă cu un zâmbet jenatcu mîneca pe față.De Sînge.

Diez. Bemol. Ton. Ton. Semiton.

Cheia fasolei este poate chiar mugurul acela micpe care îl apucam copil delicat cu dințiidin jumătatea de arahidă prăjită.Atunci. La început.Acum avem mai multe opțiuni.Înotăm într-un ocean de informații.Nu mai trebuie să memorăm nimic.Trebuie doar să învățăm să ne orientăm

în ceea ce nu știm.,,O mână care în loc de degete are cinci mâinicare în loc de degete au câte cinci mâinicare în loc de degete au câte cinci mâini...”.Anume pentru îmbrățișune.

Avem acum nenumărate opțiuni.Nu mai trebuie să fierbem ca mama,în bucătărie,scutecele căcate de copilul ei.Acum avem pamperși.Precum și halucinanta posibilitatede a constata pe viu că,șomer fiind,


20

nu mori domnule de foame!De spaime Da!

Oho!

Dar aud că arta scriitorului este rodul leneviei lui.Să lenevești pe jar: Iată Nordul!Mai sus de Eden!Acolo unde ceea ce Aici numim Spiritnu face mai mult decît o ceafă de porc la grătarul din fundul curții.Halucinația grohăitului.Dark side of the moon.Turația maximă a motoarelor.Piatră stârnind în apă inele,ecouri cristaline din pereții de peșteră.Degetul crăpat al unei foste soții încătușat în aur.Aztecii.Winnetou iubindu-l cu tot sufletul

pe Old Shatterhand.Un pumn în tâmplă.Și stelele.Și caii verzi.Și pereții aceștia.

Totul se leagă.Ca în lanțul acestacare coboară parcă absent

de departe,din ,,Deschisul” lui Rilke poate,și până la (sigur că nu ultima) verigăcare este mâna pe care mi-o chemi la luptă.

Stând și holbându-mă acum, în buricul nopții, pe pereții

aceleiași bucătării în care mama îmi fierbea scutecele cu doar juma de secol în urmă,

aflu deodată că există un termen științific numit ,,mecanica cerească”.

Citesc așadar în calendarul de bucătărie, azi, 11 martie 2015:

,,11 martie 1811 - S-a născut Urbain Le Verrier, as-tronom și matematician francez specializat în meca-nică cerească. A descoperit prin calcule planeta Nep-tun, pe baza anomaliilor mișcării planetei Uranus”

Scoate-mă Silvia din mintea asta care mă întreabăinstantaneu: Bine măi fratele meu alb, în loc să bi-bilești la ,,anomaliile mișcării planetei Uranus”, numai bine căscai de la început bine ochii ca să-l vezidirect și pe Neptun? Sau ăsta e mai micuț săracul,nu se vede decât când dă din coadă Uranus? Saucum?Frate Urbain, anomalia nu la Uranus este, cila tine...Astronomule orb ce ești!

Eh, dar dacă te gândești că tot într-o zi de 11 martie

(1702), ,,A fost publicat THE DAILY COURANT, primulziar național englez tipărit zilnic”totul devine orbitor de clar.

Vorba unui scriitor contemporan fotofobic, care de foarte curând a scris în Dilema Veche: ,,Adevărul, ca și lumina, orbește”.Minciuna, doar ea așează lucrurile

în mod convenabil, armonios, suportabil, la locul lor.

Mecanică cerească.Asta e Totul.Și Oboseala.

(București, 11 martie 2015)

Despre repere

Am încercat să judec din punctul de vedere al pietreiDar piatra se rostogolea

Am încercat să judec din punctul de vedere al copacului

Dar el - singurătatea singurătăţii - curgea leneş spre cer

Am încercat să judec din punctul de vedere al câmpului

Dar el era în rotire şi în rodire

Am încercat să judec din punctul de vedere al luniiDar luna alerga după soare şi după celelalte stele

Am încercat să judec din punctul de vedere al stelelor

Dar ele, dragele de ele, se îndepărtau de mine

Şi, mai mult decât atât,

Am încercat să judec din punctul de vedere al UniversuluiDar, fatalitate, şi el, până şi el, era ocupat cu îndelunga sa expansiune în .......

Mi-am zis: oare când ar fi trebuit să mă nascCa să pot găsi pe cineva acasă?


21

Un băieţel

A fost odată un băieţel căruia mămica lui i-a înghiţit capul.

Şi pentru că băieţelul continua să se zbată, mămica lui i-a fixat pe umeri un frumos cap

de carton ondulat.

În el a decupat, cu unghia roşie de la degetul mare, un frumos zâmbet în formă de fluture.

Trecut-au anii... şi, într-o bună zi, bătrâna sa soţie îl întrebă:

– Măi băieţel, tu te-ai gândit vreodată să mergi la un psihiatru?

– De ce, răspunse băieţelul, doar o avem pe mama.

¿ cum ştim ?

când eu îţi scriu

iar tu nu-mi mai răspunzi

¿ cum ştim

de fapt

care din noi e cel care-a murit ?

Criteriul

Desigur la biserică se merge din credinţă şi bună cuviinţă

se vorbeşte neîntrerupt despre Isusdespre Isus Christosdespre revenirea lui

dar mă întreb,dacă El chiar ar reveni, după ce L-am recunoaşte?

Care este criteriul după care L-am recunoaşte?

Desigur, noi ştim o poveste cu un nor purtându-Lşi un alai de îngeridar

nu cumva povestea asta a fost scrisă de nişte oameni tulburaţi?

tulburaţi de ceea ce văzuserătulburaţi de divinitatea pe care o atinseserăcu degetele, cu ochii, cu buzelede nişte oameni aproape hipnotizaţicare,până la un punct,au scris un reportajdar care apoinu s-au mai putut abţine

şi au introdus şi nişte ficţiune.

Stă în firea omenească să înflorească adevărul.Dar pe noi ne intereseaza Adevărul, nu florile

care-l învăluie.

Nu?

Să nu uităm că El s-a născut ca un om,ca mine şi ca tinedintr-o femeieîntr-o iesle.

Pentru că el a fost un Om.Un Om între oameni.

Pardon ... Un Om printre nişte indivizi depăşiţi de evenimente.

Ca-ntotdeauna.

Dacă undeva, mergând pe un trotuarde oamenide asfaltintersectându-te cu elumărul tau s-ar atinge de al Luişi hainele voastre ar foşni imperceptibilde această atingeretu,după ce L-ai recunoaşte?

Îi judecăm acum pe Iuda, pe Caiafa şi pe Pillat pentru ticăloşia pe care au comis-o?

Noi?

Hai să ne imaginăm o întâlnire Isus Christos - George Bush Junior la Casa Albă.

Sau o vizită a predicatorului desculţ la Vatican.Un tête-à-tête cu Ratzinger.

O trilaterală ,,destinsă”, nu-i așa, ,,constructivă”,,,reciproc avantajoasă”

Isus - Papa Benedictus XVI - George Bush Junior.

Care ar fi deznodământul? Concluziile?

Ce fel de dragoste şi-ar face loc în acest triunghi?

De fapt ce s-a schimbat între timp?

Care e criteriul?Criteriul nostru, interior?


22

George Anton

Egala rutină

Domnul Teo călcat, a-pretat, cu vestă şi baston, păşea rar şi saluta pe toatălumea care nu alerga pe biciclete sau cu căruţele. Îiplăcea să iasă la magazin pentru orice doar aşa să seobişnuiască cu oamenii şi poate să lege oarece ami-ciţii. Venise de curând în sat mutat de la oraş. Cu ba-nii de pe apartament îşi cumpărase o căsuţă cu cevagrădină în spatele curţii şi pusese restul deoparte pen-tru bătrâneţe...

În faţa lui un om scund şi crăcănat se îm-pleticeşte în mers. Deşi e miezul verii are pe cap ocăciulă groasă de oaie ţuguiată mult în sus. Capul şicăciula, piramida de pe umeri, dădea cam o treimedin înălţimea lui şi părea să fie greu de dus. Cădeaîntr-o parte, îl trăgea şi pe el tot mai rău şi după alţicâţiva paşi se repezi prin şanţ cu genunchii îndoiţi şise propti cu capul în gard. Încercă să se desprindădar căzu la loc. Ceva mai încolo vreo cinci bătrâni, ca-re erau în acel loc la orice oră din zi, îşi vedeau degesticulaţia lor obişnuită şi nu se deranjau de situaţiacelui proptit în gard. Domnul Teo gândi că a nimeritîntr-un sat cu oameni fără suflet şi se apropie de bă-trân cu intenţia de a-l ajuta. La doi paşi de el ezită:dacă omul este bolnav? Avea un cap mare, cu oaselate, pielea feţei, fără fir de păr, părea să fi fost croităpe un calapod mai mic fiind întinsă direct pe oase.Mai de aproape mirosea a băutură aşa că l-a luat debraţe să-l reaşeze „pe şine” însă omul a bolborositprintre buzele lui vinete şi groase:

– Du-te mă veneticule -n...Nedumerit privi spre cei de la gard arătând

cu mâna „ce-i cu ăsta”? – Mă nene, lasă-l acolo, nu te băga. – E beat, are nevoie de ajutor... – N-are , se antrenează, e începător, n-a pus

în gură până acum şase luni – Şase luni de zile, păi se prăpădăşte, tre-

buie oprit... – Nu se poate, că are ambiţie. Chestia e că

nu prinde, e greu de cap.– Aia se vede, zâmbeşte domnul Teo, dar

alta trebuie să fie cauza.– E domnu’ Teo, toată treaba i se trage de

acolo, că nu are păr pe faţă....

– Nu băga mă omul în de-astea că nu ştiede unde şi până unde, o să ne ia de păgâni. Domnu’Teo, aici e caz de bate la cincizeci de ani. Ce zice ăs-ta , e chestie de aia, cum îi zice la televizor când olălăie ei căte două ore degeaba şi la urmă zice unul:bine brif, să facem o... o de aia, cum îi zice... o sin-teză...

– Sinteză, domnu Teo, e o sinteză, după anişi ani de discuţii pe cazul de faţă, aşa a rezultat. Ăla,proptit acolo, cu cornu-n gard, uite-l că avansează,s-a mutat doi metri, v-am spus noi, învaţă. E, aşacum îl vedeţi, cu căpăţâna pe dreapta, e dintr-un neamde oameni fuduli, cel mai mare din patru fraţi şichipos cum e, era ca un bolovan de gâtul ălorlanţitrei. Nu se puteau însura înaintea lui şi cu el nu seîncurca nici o fată pe aici, că era şi cam bătut în cap... Nişte cătători tocmiţi i-au adus o fată dintr-un satrăsfirat pe dâmburile unei păduri de plopi, plină ochide ţânţari. Fata nu era... chiar frumoasă, se uita lu-mea ca la urs după ei... adică, după mintea lor, crăpade necaz că le stătea bine. Au luat loc de casă aici, lamarginea satului şi fraţii lui, bucuroşi că au scăpatde pacoste, l-au ajutat de a ridicat casă de chirpici, cucoteţ de păsări şi unul de porc... aşa, pentru când ofi să aibă şi ei. De casă nouă, ai lui i-au dat o cloşcăcu pui şi un vecin, una cu împrumut până se zboarăpuii. Asta o fost tot. Curtea au lăsat-o aşa, cu buruie-nile câmpului la brâu, zicea ea, că iarba e bună pen-tru păsări, susaiul şi păpădia subţiază sângele primă-vara... Aţi priceput domnu Teo? mai ales dacă n-aiporc de crăciun şi butoiul de vin roşu peste iarnă,sifon ţi-l face! Odată încropiţi pe bătătură el şi-aadus aminte din ce neam era, s-a făcut fodul de nu-lmai încăpea pielea, iar ea, ce să vezi, se purta ca şicând se măritase cu prinţul locului şi stătea la castel

Noi, pe aici, avem cu toţii fraţi, surori, co-pii, nepoţi prin toate oraşele, care vin sâmbăta şi du-minica, ne mai spun şi nouă ce mai e prin lume, cumse trăieşte pe acolo şi de lunea avem ce toca aci, la ovorbă. Ei, mai nimic. Scăpaţi de el, fraţii lui luaserăfete cu stare, nu plecaseră chiar de la primul rând dechirpici şi după câteva vizite li se cam lehamiţise.Nu că n-ar fi vrut să-i vadă da’... aţi înţeles domnuTeo? nimereau şi ei tocmai când aveau atâta treabăcă nici n-auzeau când băteau la poartă. Toată străină-tatea lor era un frate al ei, cioban pe acolo, care ţinutvara cu treburile lui, venea pe la ei numai primăvaraşi toamna târziu când e vremea mai rea. Nu conta,zloată, noroi, îngheţ, dezgheţ, arătură, fluiera! era caenfanteru’ tot teren! Ei, dom Teo, şi să te ţii ştiri: peacolo a dat râia-n capre, gălbeaza-n oi, pe gardul lu’nea Frână s-a văzut potopu’ lu’ Noe şi alte chestii deastea, că noi habar n-avem, ne paşte sfârşitul lumii,ne mănâncă râia, potopu, dacă nu face fratele ei ce-


23

va. Şase luni, îşi scuipa-n sân şi se tot întreba dacăne-o fi scăpat ăla de râia aia... N-aveau nici un haaz,n-aveau pe nimeni de ajutor, da-n loc să stea coaleasă asculte şi să bage la cap ce mai e prin lume, să neînţelegem să ne ajutăm între noi, cum facem toţi, totei cu ţâfna! Cum nu fumau, băutură nu puneau pelimbă că... de unde, de altele nu era cazul, că n-a-veau... căutare, au început să râdă de noi, că sântembeţivi, curvari, stricaţi, fumăm şi alte chestii, tot cefăceam nu era bine

– Ce tot îl baţi la cap cu toate astea mă, osă creadă omul că a nimerit într-un sat de stricaţi.Nu sântem de pus în călindar, domnu Teo, nici ig-zemplari nu suntem! asta ne-ar mai lipsi, că mureamde de mult, de plictiseală pe aici. Mai gustăm şi noicâte ceva din bunătăţile vieţii mai cu linguriţa, maidirect din oală, da’ nu după pofte, la ocazie şi situa-ţie, când pică...

Dac’am văzut că ei n-au măsură, le-am luatnoi... măsurile şi după cum arată cu capul ăla mareşi osos i-am zis Guvidu, ei Guvida, i-am lăsat în doa-ga lor, şi ne-am văzut de ale noastre

Le-a dat dumnezeu o fată, nici frumoasănici urâtă dar ... aţi priceput, prinţesă şi deşteaptă focda’ noi nu ştim că eram... cum eram, n-avea voie săstea de vorbă cu noi şi copii noştri, să nu-i strice laiducaţie. De aia i-au tăiat cărărea şi lui frat’su, cio-banu’, să nu-i strice părerea despre neamu’ de undevine la o adică de măritat cumva. A terminat 8 clasecam la două deşte de ştampila şcolii după care s-aînţepenit ca prinţesă şi filozoafă pe linie de gulereşi manşete la o fabrică de confecţii de pe la oraş... şicam atât... da aşa din senin, am prins şi noi de pe laalţii, aia era măritată de un an cu un băiat deştept...

Luaţi şi noi cu vremurile noi, cu pământu-rile, n-am băgat de seamă că nu mai zicea’ nimic. Seînchisese fabrica, era şomeră da’ n-a durat mult căşi-a scos pârleala

– Dorica mea e patroană, are magazinul ei,stă la tejghea şi vinde... Jumătate de oraş se întrecesă o servească, băncile să-i de-a bani, alţii să-i aducămarfă şi cealaltă jumătate se ruga de ea să le aducăce au nevoie...

După alt câtva timp.– Aaa, Dorica s-a săturat de tejghea a an-

gajat o fată să vândă şi ea toată ziua îşi face unghiile,se coafează şi se plimbă! E o doamnă

Şi iar linişte, nu se mai arătau deloc apoi – A, Dorica se săturase de stat degeaba , a

trecut iar la tejghea... De la alţii aflam că... – Cine? Dorica? Ha! a lăsat-o bărbat-su, se

săturase de ifosele ei, de fapt el era cuplat cu fata aiade când a adus-o vânzătoare. Aveau apartament cum-părat în centru, i-a lăsat ei apartamentul şi chioşcul

şi şi-au deschis magazin mare în centru...– I-auzi fă, ce zice lumea că a lăsat-o băr-

bat-su ? – Ăla? Era un prost şi un urât! o bătea,o

jignea şi aia era o hoaţă, fura banii... E mai bine aşa,acum e singură la magazin, ea vinde, ea socoteşte.E o doamnă, aşa bine n-a fost niciodată

Şi după alţi doi ani– A, Dorica a lăsat naibii comerţul, nu mai

merge. S-a întors la ce ştia ea mai bine, la confecţii.E la un patron italian, singură la maşina ei, nu maistă cu frica-n sân, că-i sparge magazinul, că se stricămarfa. E o doamnă.

Apoi nimic, şi nici până în ziua de azi n-amai auzit nimeni de ea. Guvizii nu mai scoteau ca-pul la lume, mai ales ea, care tot umflând lucrurile,ajunsese să le creadă şi se vedea cu fata ei într-unpalat pe la oraş. Asta i-a făcut inimă rea şi s-a prăpă-dit. Guvidele singur, s-a apucat de băutură. L-amlăsat un timp să-şi înece amarul, să vadă şi el cume, apoi ne-a fost milă şi am încercat să-l ajutăm, să-lluăm pe lîngă noi. Dar fudul, n-a vrut, n-a vrut şi pa-ce! asta le-a cauzat lor cel mai tare, fudulia fără ba-ză! L-am dus la spital... degeaba ! nu şi nu, că noi nuştim ce e aia băutură! Şi asta aşa, drept în faţă, fărănici o ruşine domnu’ Teo. Auziţi, după o viaţă de trasla măsea, mai cu măsură, mai fără, noi nu ştiam! elştie care abia s-a luat şi e-n faza când nu se mai sa-tură, aşa că uite-l!

A, s-a mutat, a luat-o... e cu capul în gardulu’ ăla acum. Hai, ghiocel din deal adus, hai cu tata!Merge, merge, da’ asta e, că prinde greu şi vorba aia,uită repede, mâine nu mai ştie cât a băut ca să punăsemn unde a rămas cu învăţătura. Vedeţi domnu’Teo, ce înseamnă să te iei de băutură la bătrâneţe?Toate au rostul şi timpul lor pe lumea asta.

Domnul Teo a pornit spre casă mai uşurat.Oamenii ăştia nu erau chiar aşa de fără suflet cum sesperiase. Totuşi aveau ceva, cumva... o anumită hâr-şeală în felul de a privi lucrurile.

De câte ori trecea pe lângă casa Guvideluise uita cum prin streşinile zdrenţuite ploaia şi vântulmăcinau chirpicii şi casa se făcea tot mai mică. Înscurt timp Guvidele rămas şi el mic-mic, se prăpădi,iar la un an după el, casa a căzut într-o rână. Ploilede toamnă, zăpezile şi apoi dezgheţul primăverii ofăcură una cu pământul

Locul acela unde buruienile-şi făceau locprintre dărâmături îi amintea mereu Domnului Teocum se cunoscuse cu oamenii aceia de la care aveasă audă şi tot felul de poveşti mai vesele sau maitriste, spuse cam tot la fel. Ei priveau lumea, viaţaşi moartea cu egala rutină divină dar la judecata deapoi erau mult mai înţelegători şi indulgenţi.


24

Mihaela Bacali

Vasile Băncilă, un scriitor umanist

Vasile Băncilă face parte din categoria scri-itorilor pe nedrept ignoraţi de istoriile literare, darşi de marele public. El nu şi-a propus să publicefoarte mult, nu şi-a dorit să strălucească în arena lite-rară, ci a fost de o modestie exemplară, rămânândtoată viaţa profesor de liceu. Cu toate acestea, a fost,,un scriitor de prim rang”, ,,reprezentant de seamăal culturii româneşti interbelice”, cum afirmă M.Şora,1 ,,una din figurile exemplare ale intelectuali-tăţii româneşti”, ce poate fi plasat ,,alături de LucianBlaga, M. Eliade, E. Cioran, R. Vulcănescu”, cu o,,operă complexă, care l-a situat în rândurile celormai originali gânditori din cultura noastră”.2

Preocupările sale au fost de o mare varie-tate, ele au cuprins filosofia, psihologia, sociologia,pedagogia, filosofia culturii, teologia. Această di-versitate este însă, paradoxal, relativă. Opiniile salepot fi subsumate câtorva idei-forţă care se înscriu însfera umanismului (atât în sensul cultural, cât şi încel etic). În articolul Cadru filosofic, scris în 1938,dar apărut mult mai târziu, în revista Mugurul3 con-ceput la propunerea elevilor săi de la Liceul MihaiViteazul de a schiţa ,,preocupările sale filosofice an-terioare, precum şi intenţiile viitoare”, filosoful şimoralistul Băncilă îşi exprimă coordonatele sis-temului de gândire, pentru fiecare ramură a cunoaş-terii pe care a abordat-o în scrierile sale, alcătuind,,un cadru sau o structură ideativă”, ca fundament pen-tru întreaga sa operă.4

În psihologie, afirmă el, ,,sufletul trebuie cer-cetat cu mijloace ştiinţifice”, dar fiind o realitate multprea complexă pentru a-i putea epuiza cercetarea,trebuie abordat cu metodele filosofiei. În logică, atra-ge atenţia asupra disocierii forţate dintre raţiune şimisticism. ,,Izolarea pentru totdeauna a raţiunii demisticism duce la o adevărată amputare a spirituluiuman, la unilateralităţi primejdioase.” Băncilă afir-mă că ,,raţiunea şi misticismul trebuie să se sprijinereciproc” şi ,,la toţi oamenii autentici, la toate marilespirite nefalsificate, găsim şi raţiune şi misticism”5.

În etică, pune accentul pe milă, care ,,pusăpe bază metafizică”, este ,,o punte de depăşire a eu-lui”. ,,Prin milă scăpăm de tirania eului propriu, e-

vadăm osmotic din el, ne înfrăţim cu viaţa din afaranoastră.(...) De aceea socotim că mila are un substratmetafizic. Ea este sau face parte din depozitul co-munitar din om. Bine înţeleasă, ea este şi un fel demetafizică concentrată, trecută în stare de afect şi defaptă în estetică”6.

Etica şi estetica se întrepătrund, iar frumo-sul nu poate fi decât moral: ,,un frumos cu conţinutimoral încetează de a mai fi chiar frumos pentru oconştiinţă corectă, fiindcă e strident şi deci nu maiîndeplineşte condiţia armoniei lăuntrice”, iar ,,fru-mosul adevărat şi mare e moral prin el însuşi, dar emoral, nu pentru că e frumos (după cum vrea o pre-judecată curentă), ci pentru că a devenit frumosmare, şi datorită faptului că a implicat în el moralulori religiosul”7.

În cadrul sociologiei, el vede în societate,,ceva organic, cu rădăcini în misterul lucrurilor şicu finalităţi care se acordă cu legile realităţii”, ,,unmare destin colectiv, care evoluează după legi a-dânci şi în parte enigmatice”, ,,un fel de organicism,dar nu biologic, ci am zice, un organicism spiritual”,al cărui mod de manifestare este etnicul, cel care re-flectă ,,valorile morale ale vieţii: moralul, religiosul,stilul de viaţă, destinul oamenilor.”8

În pedagogie, consideră că scopul şcoliieste ,,eflorescenţa personală pe fond comunitarist”,realizarea unei ,,şcoli active”, care să nu facă din om,,o jucărie de societate”, ci să-l pună de acord cu ,,re-alitatea adâncă”, ,,aprinzându-i în acelaşi timp for-ţele creatoare”9.

Metafizica este cheia tuturor ştiinţelor, ,,etotul”, ,,sensul transcedental fiind maiestatea caredă fiecărui lucru coeficientul de valorificare şi legit-imaţia de dăinuire.”10 Toate ştiinţele enumerate an-terior trebuie să fie deci subsumate metafizicii. Filo-sofia adevărată ,,o socotim deci ca o sinteză de tran-scendentalism şi naturalism sănătos”, iar rolul ei celmai înalt este ,,să conducă la întemeierea religiei”11.Ca şi N. Crainic, el insistă asupra legăturii dintre etni-cismul românesc şi ortodoxie. ,,Iar pentru noi, ro-mânii, cea mai proprie atitudine religioasă, nu poatefi decât ortodoxia, scoasă din ritualurile biologic-decorative şi valorificată în esenţele ei vii şi veş-nice.”12

Încrezător în valorile perene ale culturii,Vasile Băncilă şi-a fundamentat deci opera pe câtevadirecţii: folclorul (realităţile satului), valorile mo-rale, educaţia, toate subsumate idealului religios.

Nu a fost printre ,,cei mari”, pentru că nuşi-a dorit celebritatea. A dus o existenţă modestă, caprofesor, în Brăila sa natală, şi la Bucureşti. A pu-blicat puţin în timpul vieţii, majoritatea scrierilorsale au apărut postum, prin grija fiicei sale, Ileana


25

ESEU

Băncilă şi, în ultimii ani, a cercetătoarei literareDora Mezdrea.

Vasile Băncilă a rămas în cultura românăprin eseurile publicate, prin corespondenţă, prin con-ferinţele ţinute. A excelat în genul epistolar; volu-mele de corespondenţă cu Blaga, cu Basil Muntea-nu, publicate postum, ascund pagini de o mare forţă,dar şi de o mare delicateţe.

A fost un bun orator, conferinţele sale(multe din ele consacrate chiar lui Blaga) au fostfoarte apreciate, şi de aceea, probabil, a publicat ex-trem de puţin în timpul vieţii. ,,Am oarecare înles-nire la vorbă, mărturiseşte el într-un dialog cu I.Oprişan, înlesnire care mi-a adus şi neajunsuri, fi-indcă, probabil, dacă nu aveam această înlesnire, aşfi tipărit mai mult. Sunt oameni care n-au scris mainimic în viaţă, sau se spune că n-au scris, pentru căau putut să vorbească.”13 ,,Crainic mi-a propus deatâtea ori să le public (eseurile, nota nstr.) - avea ocolecţie, Gândirea - ,,Dă-mi, domnule!” n-am datniciodată. Până când, într-un rând, supărat, îmi zice:,,Eşti abulic!” Eu nu eram abulic, dar nu-mi spuneanimic lucrul acesta - căci sunt oameni făcuţi să nuscoată volume. Alţii se prea grăbesc să publice volu-me, şi alţii nu publică deloc. Deşi ar fi fost bine săfie adunate la un loc şi fără greşeli de tipar, căci aşfi făcut eu corectura”14. Vasile Băncilă a fost un ast-fel de scriitor, care nu s-a grăbit să publice.

Acelaşi regret îl exprimă şi Mircea Eliade,într-un articol publicat în Universul Literar la 23septembrie 1939: ,,acest harnic şi inteligent eseistamână necontenit publicarea în volum a scrierilorsale”. Scriind despre eseul Semnificaţia Ardealului,Eliade îi recunoaşte lui Băncilă ,,perspicacitatea, in-tuiţia şi siguranţa orientării teoretice”.15

Vasile Băncilă a fost un intelectual ,,de pro-fundă rectitudine morală”, cu un ,,profil spiritual degânditor”16, a cărui viaţă şi operă se întrepătrund şistau, ambele, sub semnul unei moralităţi desăvârşite.A avut o viaţă lipsită de spectaculozitate, petrecutăla masa de scris, o existenţă simplă, lipsită de eveni-mente notabile. Născut în 1897 la Brăila, a urmatcursurile liceului din oraşul natal, iar mai târziu,Facultatea de Filosofie, la Bucureşti. După termi-narea studiilor a devenit profesor la catedra de peda-gogie a Şcolii Normale din Brăila. Se căsătoreşte cuFelicia Rădulescu, ce îi va rămâne alături până lasfârşitul vieţii, şi cu care are doi copii, Ioan şi Ileana.După desfiinţarea Şcolii Normale, devine profesorîn Bucureşti, la Liceul Mihai Viteazul. Naveta greaBucureşti-Brăila, îl determină să accepte postul derevizor şcolar, o muncă istovitoare, dar care a avutpartea ei de interes. Îşi construieşte o disciplină inte-lectuală aproape de sacerdoţiu. Citeşte, scrie, ţine

conferinţe, fără să renunţe la cariera de profesor, pecare o va exercita toată viaţa.

În perioada interbelică, V. Băncilă a publi-cat studii şi eseuri în revistele Gândirea, Gând ro-mânesc, Ideea europeană, Revista de filosofie. Mul-te din aceste studii au rămas în paginile revistelor,necunoscute marelui public. Abia după apariţia lorpostumă, figura lui V. Băncilă a început să capeteconsistenţă în istoria literaturii române. Fără lucrăride anvergură înainte de 1945 (în afară de câteva vol-ume de studii a căror apreciere a fost însă unanimă.:Doctrina personalismului energetic a domnului C.Rădulescu-Motru (1928), Tragicul lui Pârvan şi tra-gicul modern (1937), Sensul culturii şi «culturali-zarea satelor» (1936), tripticul: Duhul sărbătorii,Declinul sărbătorii, Pedagogia sărbătorii (deşi nu aapărut în volum decât mult mai târziu, a devenit unstudiu de referinţă pentru psihologia sărbătorii, pu-blicat în 1936-1937), Erocraţie şi pedagogie (1937),Lucian Blaga, energie românească (1938), Iniţiereareligioasă a copilului (1939), Semnificaţia Ardealu-lui (1944), el era totuşi cunoscut în epocă datoritănumeroaselor sale articole şi mai ales conferinţe,acoperind o arie tematică foarte amplă.

Deşi Vasile Băncilă nu mai are voie să pub-lice după 1944, el continuă să scrie neîncetat: edificăun sistem de filosofie, scrie aforisme, eseistică, por-tretistică şi memorialistică, jurnale şi întreţine o co-respondenţă uriaşă. Scrie mult, ani în şir, fără a segrăbi cu finalizarea proiectelor, de aceea arhiva sa aacumulat, în anii de după 1944, cantităţi enorme defişe, din care abia în anii ‘70 i s-a îngăduit să publiceunele texte, cenzurate însă, şi să ia parte la emisiunide radio cu subiecte legate de personalităţi literare,printre care Lucian Blaga.

Cu toate acestea, nu a fost însă condamnatprea aspru de regimul comunist, nu a făcut închisoa-re ca alţi colegi de generaţie, ,,nu a fost nici măcar«criticat» în manieră comunistă, cu excepţia uneinote din 1980 (Istoria filosofiei române, volumul II),pentru ,,deviaţii” gândiriste. Dar nici acestea preagrave”17.

A fost însă destituit din învăţământ în 1948şi, pe o perioadă de zece ani, i s-a oprit pensia. Lastarea şubredă a sănătăţii sale, era invalid de război,s-a adăgat situaţia materială precară. Dar a continuatsă scrie şi să citească ,,în cămăruţa sa cât o chilie,mai ales în frig, cu acelaşi program sever de anaho-ret la domiciliu.”18 Abia în 1957 capătă calitatea depensionar.

Se stinge din viaţă la 10 iunie 1979, în urmaunei suferinţe provocate de o fractură de col fe-mural.

Poziţia specială pe care o deţine în Repu-


26

blica Literelor este rezultatul multiplelor domenii încare el s-a manifestat, a multiplelor preocupări: fi-losofice, pedagogice, psihologice, sociologice, lite-rare, totul fiind subsumat însă unei viziuni meta-fizice asupra lumii.

Opera sa, compusă în cea mai mare partedin studii, eseuri, este în acelaşi timp o operă frag-mentară, rămasă în mare parte în manuscrise, sau înnotiţele conferinţelor pe care le-a ţinut; ea este for-mată dintr-o imensă cantitate de fişe, planuri, bibli-ografii, care, pentru a putea fi publicate, necesită unefort imens de inventariere, sortare, sistematizare.Efortul de restituţie a operei sale a început după1989 şi se continuă şi azi. ,,Dimensiunea şi vari-etatea creaţiei lui inedite lasă loc multor viitoare răs-turnări, fiecare nouă carte imprimată este doar undecupaj epistemologic dintr-un tot ale cărui dimen-siuni se completează şi se întregesc cu încetul”. Deşiplasat mai degrabă ,,la marginea filosofiei, ca ex-celând mai cu seamă în genurile minore ale acesteia(aforistica şi eseul filosofic), Vasile Băncilă duce, înspaţiul sublimat al creaţie sale postume, cea mai no-bilă bătălie spirituală din câte se pot imagina, nu nereferim atât la cea cu propria sa imagine, cât la bă-tălia pentru biruinţa spiritului românesc”19 este depărere editoarea operelor sale complete.

Vasile Băncilă a fost un filosof creştin cuvocaţe paideică la care darul creaţiei s-a unit cuacela al unei vieţi morale, un scriitor şi un Om, de oţinută intelectuală, dar şi de una morală, deosebite,şi de o modestie exemplară. A preţuit, aşa cum scrieîntr-un aforism ,,pacea, sfânta, modesta şi anonimapace a sufletului”: ,,să simţi echilibru şi un fel de lu-mină în suflet, ceva ca o muzică eterată şi vindecă-toare”, ,,să curgă viaţa neştiut şi lin ca o apă pe mat-că, aşezată şi dreaptă. (...) Numai cine a fost dezar-ticulat de temeri, numai cine a fost dizolvat de în-doieli, numai cine a agonizat în nelinişti, ştie preţulliniştii, al binecuvântării liniştii, chiar dacă ea e într-ovale modestă a universului.”20 Stilul său surprindeprin formulări memorabile, cu iz de maxime uneori,alteori, în special în descrieri, printr-un stil metafo-rizant, imagistic.

A fost preocupat de destin, al său, propriu,de cel al creatorului, dar şi al comunităţii din care fă-cea parte: familie, popor. ,,Nu te mira de tonul scri-sorii mele, dar eu nu concep viaţa de la patruzeci deani în sus decât ca pe un lung testament. Un testa-ment de fapte şi opere, dar tot testament. Viaţa e unlucru cumplit, pe care numai tinereţea îl poate ate-nua (şi credinţa religioasă, când e autentică. Undeşi câte mai sunt însă autenticităţile în vremea noas-tră?)”21

Într-o mărturisire din perioada senectuţii,

Băncilă se consideră un răsfăţat al sorţii, uitând demicile necazuri care i-au umbrit de multe ori exis-tenţa. El a văzut în creaţie o formă de asceză, şi-a asu-mat aproape condiţia hristică, cea a suferinţei pen-tru ceilalţi. ,,Faţă de suferinţa totală care a fost par-tea altor oameni, eu am fost totuşi dintre muritorii fa-vorizaţi”, îi mărturisea el într-o scrisoare, bunului săuprieten, Basil Munteanu.

,,Mi-a fost dat să merg în ultimii zeci de anipe o cărare atât de îngustă, încât cea mai uşoară de-viaţie la dreapta sau la stânga m-ar fi aruncat în pră-păstii fără fund. Această deviaţie nu s-a produs, caşi când un fir invizibil, dar ferm, ar fi acţionat asupramea. Şi nu pot să nu fiu recunoscător. Destinul meua fost limitativ, dar nu lugubru. N-am răbdat de foa-me, n-am fost cardiac, nici tuberculos, nici canceros,n-am paralizat, nu mi-am pierdut minţile... Şi aniis-au adunat peste mine. Alta a fost în primul rând su-ferinţa mea: pentru ai mei, pentru naţiunea româ-nească, adeseori martirizată şi aproape întotdeaunaameninţată pentru greşelile pe care le-am făcut.

Am trăit ca să văd cum trebuia să fi trăitpentru a nu ofensa pe nimeni şi pe Dumnezeu şi ca sămă încarc de toată durerea oamenilor şi să mor demila lor.

Dă-mi, Doamne, înţelepciunea marilor încer-caţi ai vieţii şi credinţa senină a oamenilor simpli”.22

Înt-un portret pe care i-l face sculptoruluiGheorghe Anghel, prietenul său din ultima perioadăa vieţii, căruia i-a ,,pozat” pentru bustul lui Pârvan,Băncilă se ,,vede” de fapt pe sine, confirmând ideeacă vedem în ceilalţi ceea ce suntem de fapt noi în-şine. ,,În adevăr, toată lumea a observat la GheorgheAnghel marea şi organica lui cuviinţă, omenia lui,modestia lui, fuga de publicitate, oroarea lui de im-puritate, stridenţă, deformare. În acest sens, acestom tare avea ceva de mimoză care îşi închidea frun-zele când simţea că se apropie un curent impur.

Dacă se ţinea departe de orice invidie şicancan, de arivism, platitudine şi impostură, e dincauza acestei inocenţe.

Dacă a avut prieteni aleşi, e fiindcă i-a aleschimia lui sufletească puternică, dar inocentă. Şidacă, deşi a avut prieteni devotaţi şi deşi a fost unom de dăruire socială, a fost, totuşi, un solitar, căruiai-a lipsit Port-Royalul său, negăsindu-l decât în ul-timii ani ai vieţii, e tot din cuza rarei lui inocenţe destructură.”23 Aceste cuvinte sunt edificatoare pentruun pseudo-portret literar. Dincolo de liniile de con-duită pe care le întrezărim în personalitatea prietenu-lui său, îl zărim de fapt pe el.

Note

1. Mihail Şora, Un gânditor de prim rang, Manuscriptum, anul


27

XXIX, nr. 3-4, 1998 (112-113), 1998, număr dedicat lui VasileBăncilă, p.112. Romul Munteanu, Un profil spiritual, Manuscriptum, numărulcitat, p.218-2193. Vasile Băncilă, Cadru filosofic, Mugurul, XV, nr. 1, 1943-1944,p.5-14, retipărit în Lucian Blaga, Energie românească, EdituraMarineasa, Timişoara, 1995, p. 5-124. Vasile Băncilă, Cadru filosofic, în Lucian Blaga, Energie ro-mânească, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă, Editura Marineasa,Timişoara, 1995, p.55. ibidem, p.76. ibidem, p.87. ibidem, p.98. ibidem, p.109. ibidem, p.1110. idem11. ibidem, p.1212. idem13. I.Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguriadnotate, Ediţia a II-a, revizuită, augmentată, necenzurată, Editura

Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti, 1995, p. 4614. ibidem, p.7315. Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, în Lucian Blaga, E-nergie românească, ed.cit., p. 3416. Romul Munteanu, art.cit., p. 21817. Alexandru Surdu, Un bun filosof şi un mare om de cultură,Manuscriptum, nr.cit., p.4118. Ileana Băncilă, Tabel biobibliografic, op.cit., p. 3719. Vasile Băncilă, Mici testamente, Ediţie îngrijită de Dora Mez-drea, Editura Eminescu, 1999, p. 520. Vasile Băncilă, Aforisme şi para-aforisme, volumul I (1944-1966), Editura Marineasa, Timişoara, 1993, p. 10-1121. Vasile Băncilă - Basil Munteanu, Corespondenţă, EdituraIstros-Muzeul Brăilei, 2001, ediţie îngrijită de Zamfir Bălan, p.209,Scrisoare datată 14 iulie 1938(Brăila)22. Vasile Băncilă, Autobiografe şi istorie, Manuscriptum, nr.cit., p. 2623. Vasile Băncilă, Inocenţa lui G.Anghel, Manuscriptum, nr. cit.,p. 198-199

Geo Galetaru

POEME

Nimeni nu e acolo

Şi se mai spune că nimeni nu e acolounde cad mingile incandescenteputerea şi gloria într-o lucrare de care

nu ai cunoştinţăpe umeri un tatuaj al soareluio urmă fugind lângă amneziile albastrela marginea insomniei un fluture orbacrobatul şi cine-o mai fi în ordinea existentădar pentru aceasta cineva inventează semnebiciclete şi duminici şi o noapte tânărăantecedentele întorc viitorul din drumnimeni nu e acolo nimeni nu e acolopeisajul meu se construieşte din mersam venit sunt aici învingeţi-mă

Am scăpat din vedere

Am scăpat din vederenoaptea tunelul cenzurazgomotul ploii nu se mai punefiindcă cineva strănută la antipodadună palmieri în palmele udeca nişte insecte care nu mai vin înapoifacem studii de caz pentru orbipe vârf de munte un amanet incolorva înlocui ceea ce se pregăteşteîn tăcere ca un supliciu neînţeles

am scăpat din vederetandreţea cu care închidem uşaîn urma celui plecat

Aşa va fi

Căci aşa va fişi nimeni nu e vinovat de astalucrurile au aripi în întuneric şi afarădar asta nu are nicio importanţăpe lângă respiraţia severă a omului dintre apeel aspiră la un principiu universalca soldatul din colţ ascetul vremurilor buneîmpingem aerul cochet spre ieşirepedalăm cu o clipă mai devremedar numai ceaţa devine memorabilăsuntem frenetici când cineva ţine în mânăun anotimp al amneziilor bizareun lanţ orb ne mai arată drumul

Nu se aude nimic

Nu se aude nimiccel care vorbeşteştie măsura tăceriiîşi pune timpanul pe porţile invincibileel m-a adus aiciîntr-o seară ploioasăsă mărturisesc să agăţ gloria în cuieram vinovatah ce rumeguş în intemperiile ce se pregăteaudeasupra noastrăchemaţi-l pe cel ce ignoră iernile blândeduceţi-l în triumfspre întâmplările lui minunate


28

Alexandru JurcanTraveling în lumea lui CehovPariul lui Mihalkov

Nikita Mihalkov a început să ecranizezepiesa Platonov de Cehov și - deodată - s-a trezitîntr-un teritoriu prea limitat, de aceea a urcat pe„planeta” Cehov, plonjând în întreaga dramaturgiea autorului, iar din complexa aventură s-a născut în1977 filmul Piesă neterminată pentru pianina me-canică cu Elena Solovei, Alexandre Kaliaghin,Oleg Tabakov etc.

După succesul cu Soare înșelător, regizo-rul a declarat că nu își propune să creeze cinema:„ceea ce fac e mai degrabă un compromis între cine-ma și mine, iar rezultatul este un film”. În universulcehovian, dorința personajelor de a face ceva, se îm-potmolește în examen de conștiință, în proiecte de-rizorii. B. Amenguel compara Piesă neterminatăcu Nunta lui Wajda, în sensul că în ambele filme „olume uită că moare visând că se apără”.

Răsfoiesc mereu una din cărțile mele de că-pătâi - Pescărușul de Cehov. Cartea reunește întrea-ga dramaturgie a autorului, iar traducerile aparțin luiMihail Sorbul, Moni Ghelerter etc. (B.P.T., Bu-curești, 1967). Ciudat cum alcoolul scoate persona-jele din muțenie. Fiecăruia îi vine rândul la „spec-tacol”, fiecare are partitura lui, monologul, criza…Unul spune : „Când bei, mai seamănă puțin a via-ță”. Chiar dacă Astrov e conștient că „la om totul tre-buie să fie frumos : și fața și îmbrăcămintea și su-fletul și gândurile”, el conchide, totuși, că „stareanormală a omului e să fie caraghios”.

În filmul lui Mihalkov vorbesc chiar și per-delele, dușumeaua, pălăriile, scaunele. O vază cuflori lângă o pălărie uitată. Cineva adoarme într-o lu-me care are mereu răbdare. Elena Solovei joacă ma-gistral cu nuanțe de pleoape mișcate, în vârtejul unuispleen filtrat prin sentimente înăbușite. Frustrărilese maschează cu priviri furtive. Un copil rătăcitor(mai târziu va dormi cu spatele spre noi, ca o revol-tă) amintește de Călăuza lui Tarkovski. Iluziile sea-mănă cu paloarea lămpilor și cu micile lumini aletrenului. Dezabuzarea plutește în plecări și reveniri.Ei se duc împreună, ca într-o expediție ridicolă. O cea-tă de oameni cu umbreluțe de soare, fără percutări so-

ciale de tip Bunuel. Într-o natură darnică, în acorduride muzică de operă, copilul se desparte de adulți.Ceilalți se ascund după vorbe, până când , deodată,izbucnește criza. Cineva încearcă să se salveze, sărupă cu trecutul. Strigă în gura mare că e un ratat,că nu e bun de nimic. Ar vrea altceva decât bavar-dajul ieftin, târârea cotidiană ; ar dori chiar „să-miiau zborul de lângă voi toți” - care, iată, se trezescdin apatie, ascultă și se sperie. Și atât!! PlanetaCehov nu are limite, de aceea Mihalkov a preferattitlul Piesă neterminată… Crizele se vor relua peri-odic, letargia cuprinde din nou saloanele indiferente,unii vegetează, în timp ce Elena Solovei își mușcălasciv buzele… Mihalkov a câștigat pariul : filmulsău egalează cu evlavie suflul inimitabil cehovian.

Caruselul anxios din Salonul nr. 6

Întotdeauna mi s-a părut foarte dostoievski-ană nuvela Salonul nr 6 de Cehov. Nebunii din sa-lon îl vor primi între ei chiar pe doctorul Efimici, ca-re se va împrieteni cu Ivan. Andrei își confruntă sti-lul de viață conformist cu ideile lucide ale lui Ivan,care urăște societatea perimată, letargică. În discuții,ei se plâng de lipsa spiritului, convinși că scrisul nupoate înlocui contactul cu semenii. Dintr-un fel de ma-ieutică, se conturează mai apoi criza doctorului șiastfel ajunge și el în salonul pe care-l ignorase ade-sea, aflând suferințele celor privați de o viață norma-lă. Andrei susține că adevărata fericire n-o află omuldecât în singurătate și că îngerul căzut l-a trădat peDumnezeu pentru că a vrut să guste din fericirea sin-gurătății, fericire pe care îngerii n-o cunosc.

Regizorul Șahnazarov a ecranizat în 2009nuvela lui Cehov, modificând structura, schimbândnumele, dar lăsând intacte ideile cehoviene. Pintilieal nostru a făcut prin 1978 filmul Salonul 6 tocmaiîn Iugoslavia, deoarece mesajul nu convenea totali-tarismului de la noi. În filmul rusesc joacă AlexeiVertkov, Vladimir Ilin, Viktor Soloviov. Un medicconduce o echipă care realizează un documentar de-spre azilul psihiatric. De multe ori se adresează in-tervievaților astfel: „Ce credeți că s-a întâmplat cudoctorul…? De ce este acum pacient în azil?”

Da, rolurile se pot inversa... Andrei are re-velația slăbiciunii sale, a fragilității și lașității, dupădiscuțiile cu Ivan, care îl acuză pentru viața monoto-nă și călduță, fiind un catalizator ideal. Filmul a fostpropunerea Rusiei pentru Oscar în 2010. Există înfilm scene de adevărat documentar, cu figuri decon-certate, cu interioare schizofrenice, credibile. De cerâd înăbușit cele două fetițe în final? Ca o eliberarecatharctică după caruselul anxios? Poate că e fațasperanței umane, a unui viitor fără fețe oripilate.


29

ECRAN LITERAR

PAGINI DIN LIRICA AMERICANĂTraduse de Liviu Ofileanu

Jericho Brown

Langston Blue

„O, sânge al Râului de cântece,O, cântece ale Râului de Sânge”Lăsaţi-mă să mă aşez. Lăsaţi-mi cuvinteleSă întindă sunetele în gurile oamenilorRepetând ale lor invocaţii pureŞi perfecte asemenea gemetelorCe călăreau gura lui Bessie Smith.Un blues pentru îngerii zvârliţi afarăDin cer. Blues pentru îngeriiDe care le este încă dor. Blues pentruOamenii mei şi oricare apăCunoscută lor. O, grijulii băutoriBând din râuri blestemate,De ce se duc în rai cu Harlem-ulAtât de apropiat? De ce cântarea râurilorDe un tată ca al meu să fie lipsită?Mi-o amintesc şi gust o patăRoşie ca sângele blestemând trupulUnui om vânat de gloată. ScriuCă asta merge, dulceaţa lui: aici,El se caţără pe un plop până la cer,Dar e numai cerul. Râul?Urmează-mă. Ai să vezi. Am încercatSă zburăm şi nu am învăţatÎnotul. Dragă râu cântător şi plin deSângele meu, suntem noi atât de zgomotoşisub Apă? Oare sângele leagăFraţii? Sau e MississippiAlergând prin cele mai repezi veneAle Americii? Când spun „casă”,Înseamnă că doresc să scriu câtevaRânduri. Vreau să aud blues-ul,Aici însă, înot în apa râuluiDin nou. Ce străbate largile veneAle unui trup înecat? CeAmerică poate chema un trup acasă?Când spun „Congo!”, zic „sânge”.Când spun „Nil”, zic „sânge”.Când spun „Eufrat”, înseamnă „sânge”.

Dacă am fi ştiut cât de mult sângeAvem în comun. Aşa de mult,În Louisiana, încât ei numesc un om ca mine„Roşu”. Şi roşul era prea întunecatPentru tatăl meu. Şi tatăl meu eraPrea întunecat pentru America. El alergaAsemenea unui om dinspre mama meaCătre mine. Şi suspinele mamei meleSunt cântecele lui Bessie SmithCare a purtat mai multe pene decâtMoartea. O, moarte, oamenii mei refuzăSă moară. Când aveam 18 ani, am scris josPe malul râului în care nu puteam câştigaNici o cursă, urcat pe un copac în acea iarnă, şi-apoiDoborât, turtit pe uda, roşia mea faţă. RândDupă rând, citesc mereu,Dar „acolo nu era nimicCe să fi putut face pentru Neam.”

Maya Angelou

Încă mă ridicMă poţi trece-acolo în istorieCu ale tale înverşunate, împletite minciuni,Mă poţi călca în picioare în plină mizerieÎnsă, asemenea prafului, tot mă voi ridica.Te tulbură lipsa mea de nebunie?De ce eşti înconjurat de tristeţe?Pentru că eu merg ca şi cum aş avea sonde de petrolPompând în sufrageria mea.Exact ca lunile şi ca sorii,Cu certitudinea mareelor,Exact ca speranţele ridicându-se deasupra,Încă mă ridic.Ai vrut să mă vezi distrusă?Frunte plecată şi ochii mici?Umerii căzuţi ca o lacrimă.Slăbită de plânsul meu sentimental.


30

Te-a jignit aroganţa mea?Nu o consideri îngrozitoarePentru că râd ca şi cum aş avea mine de aurÎngropate în grădina mea.Mă poţi împuşca cu vorbele tale,Mă poţi tăia cu ochii tăi,Mă poţi ucide cu ura ta,Însă, asemenea aerului, tot mă voi ridica.Te tulbură absenţa nurilor?Vine ca o surprizăAşa că dansez ca şi cum aş avea diamanteLa întâlnirea coapselor mele?În afara colibelor ruşinoase ale istorieiVoi răsăriDeasupra unui trecut înrădăcinat în durereMă voi ridicaSunt un negru ocean, săltând nemărginit,Rotindu-mă şi îngroşându-mă sufăr în flux.Lăsând în urmă nopţile de teroare şi fricăMă ridicLa revărsatul zorilor uimitor de curaţi / RăsarSă aduc darurile primite de la strămoşii mei,Eu sunt visul şi speranţa sclavului.Mă ridic/ RăsarMă ridic.

Gary Soto

O palmă roşie

Eşti în visul plantelor de bumbac.

Faci dintr-o sapă o aripă, şi primele buruieni

cad cu un oftat. Faci un alt pas,

altă parte tăiată, şi oftatul vine iarăşi,până ce tu însuţi respiri în felul acestacu fiecare pas, un oftat te urmează în oraş.Asta are loc câteva ore mai târziu - soarele eo băşică roşie ce răsare din palma ta. Spatele tău e puternic, tânăr, încă nu e scaunul ruptîntr-o şcoală abandonată uscaţilor păianjeni.Praful ţi se-adună pe frunte, murdăriazâmbeşte de sub fiecare unghie.Ciopleşti, păşeşti, şi la sfârşitul primului rând,poţi cumpăra un peşte splendid pentru nevastăşi cei trei fii. Un alt rând, un alt peşte,până când ai destul şi treci pe lapte,pâine, carne. Zece ore şi dulapurile scârţâie.Te poţi odihni în curte sub un copac.cu mâinile încrucişate în poală, nu chiar

ca un peşte prins pe dig sau pe fundul unei bărci.Bei ceai îngheţat. Minutele saltă ca muştele.

Stephen Dunn

Poem pentru oameni

care sunt neînţeles de ocupaţi

ca să citească poezie

Relaxează-te. Asta nu va dura mult.Dacă va dura, sau dacă versurilete fac să adormi ori te plictisesc,lasă-te somnului, închideT.V.-ul, împarte cărţile.Acest poem e construit să te opuiăstui gen de lucruri. Sentimentele luinu pot răni. Ele există undeva în poet,şi eu sunt foarte departe.Culege-l de fiecare dată. Începe-lde la mijloc dacă doreşti.Este accesibil ca melodrama,şi îţi poate oferi violenţădacă violenţa îţi place. Priveşte,acolo e un om pe trotuar;felul în care îi tremură piciorularată că nu va mai fi niciodată ca înainte.Acesta e poemul tăuşi ştiu că eşti prea ocupat la birousau copiii sunt prinşi adânc în ultimul tău nerv.Poate că sexul ţi l-ai dorit dintotdeauna.Ei bine, ei se întind laolaltăşi le plac petrecerile cu haine fără nasturi,prăbuşiţi pe canapeaaşteptând să fie mişcaţi de braţe drogate.Nu cred c-ai vrea să continui;Fiecare are aşteptările sale, însă acestae un poem pentru întreaga familie.Chiar acum, Budweiser picură dintr-o cascadă,parfumurile sâsâie la subsuorileoamenilor cu care te asemeni,şi doi iubiţi acum se îmbracă,spunându-şi drum bun.Nu ştiu cu ce muzică să vinăacest poem, cu certitudineea este necesară. Pentru că ea este vizibilăei nu vor vedea niciodată o alta ivindu-se iarăşişi pentru asta avem nevoie de muzică


31

fiindcă acolo nu e niciodată muzicăatunci când el sau ea te părăsesc într-un colţ.Înţelegi, vreau ca acest poem să fie mai drăguţdecât viaţa. Vreau ca tu să te uiţi la elcând anxietatea îţi zigzaghează stomaculşi ultimul tranchilizant s-a dusşi ai nevoie de cineva să-ţi spunăvoi fi aici când mă doreştica sunetul înăuntrul unei coji.Poemul îţi spune ceea ce ştii acum.Dar nu da nimic pe acest poem.Nu se aşteaptă la mai mult.El nu va spune niciodată mai multdecât ascultarea poate explica.Doar păstrează-l în servieta diplomatSau în casă la tine. Şi dacă nu eşti adormitpână acum, nici plictisit dincolo de sens,poemul doreşte ca tu să râzi. Râzi cătretine, râzi de acest poem, de toată poezia.Hai vino:Bine. Acum iată ce poate face poezia.Imaginează-te o omidă.O nepăsătoare ridicare din umeri şi, deodată,Eşti frumoasă câtă vreme trăieşti.

Lawrence Ferlinghetti

Riscând frecvent absurditatea

Riscând frecvent absurditatea şi moarteaori de câte ori el persevereazădeasupra capetelor audienţei salepoetul ca un acrobat se caţără pe rimepe un fir înalt al operei luişi balansându-se pe gene peste o mare de feţecătre altă parte a zilei perseverând entrachatsşi dexteritatea picioarelor păcăleşteşi alte exagerări înalteşi toate fără de greşeală totulpentru ceea ce nu poate fiPentru că el e super realistulcare trebuie vrând-nevrând remarcatadevăr încordat înaintea luării fiecărei atitudinisau păşind în presupusul avantaj

în fața celui mai înalt locunde Frumuseţea stă şi aşteaptă cu gravitatesă înceapă mortala ei cursă sfidătoareŞi el puţin din omul charley chaplincare poate sau nu poate prindeforma ei dreaptă şi eternăînstemată pe aerul gol al existenţei.

Elizabeth Bishop

Prima moarte în Noua Scoţie

În frig, în salonul îngheţat mama îl întinde pe Arthur mai jos de cromografe:Edward, Prinţ de Wales, cu Prinţesa Alexandra,şi Regele George cu Regina Mary.Alături de ei pe masă stătea un bădăran înfumurat prins în poză şi-nrămat de unchiul Arthur, e tatăl lui Arthur.De când unchiul Arthur a tras un glonţ într-însul,el n-a scos o vorbă. Îşi păstrează sfaturilepentru al său alb, lac îngheţat,colecţia de statuete de marmură de pe masă.Respiraţia lui era adâncă şi albă, şi mângâitoare,ochii lui erau de sticlă roşie,mult să fie doriţi.„Vino”, a zis mama,„Vino şi spune la revedere micului tău văr Arthur.”M-am ridicat şi i-am dat o roză din grădinăca să o pună în mâna lui Arthur.Sicriul lui Arthur e o prăjiturică bocnă,şi cu ochii lui roşii bădăranul o priveadin al său alb, lac îngheţat.Arthur era foarte mic.El era tot alb, ca o păpuşă care n-a fost încă pictată.Jack Degeratu’ a-nceput să-l pictezeîn genu-n care picta dintotdeaunadrapelul canadian – Maple Leaf (pe vecie).El tocmai începuse cu părul, câteva linii roşiatice,şi-apoi Jack Degeratu’ a zvârlit pensulaşi l-a lăsat alb, pe vecie.Binevoitorul cuplu regal era fierbinte în roşu şi hermină; picioarele lor au fost bine înfăşurate în trena de hermină a doamnelor.Ei l-au invitat pe Arthur ca să fiecel mai mic paj la curte.Dar cum ar fi putut Arthur pleca, agăţând mica lui roză cu ochii săi închişi, atât de înguştişi cu drumurile adâncite în zăpadă?


32

Corina Militaru

Conversaţie

Motto: A nu asculta vo-cea discretă a adevărului înseam-nă a persevera în greşeală şi im-plicit a merge cu senină inconşti-enţă spre autodistrugere.

De ce trebuie să mă trezesc atât de de-vreme? Este inuman. Cum adică să mă culc la loc?Nu pot, trebuie să plec la serviciu. Of, şi ce plouă!Nici nu știu când a trecut vara. Și-a ridicat deodatăpoalele înflorate și-a fugit, lăsând toamna - vrăji-toare bă-trână și capricioasă - să-și facă de cap. Aiciadună stihiile - copiii ei - în mână amăgindu-ne curazele blânde ale soarelui, pentru ca apoi pe neaștep-tate să le dezlănţuie cu furie și răutate, răvăşind toatănatu-ra. Ca acum. Cer plumburiu, vânt nebun piep-tănând sălbatic ruginiul copacilor, perdea de picăturiră-păind grăbit pe trotuare. Pe o astfel de vreme nuscoţi afară nici măcar un câine. Urăsc vremea asta!Are farmecul ei? De ce mă deranjează că plouă? U-mezeala mă enervează, cerul gri mă apasă, nu maipun în calcul că probabil o să ajung udă până la pie-le. Am maşină, da! De ce? Da, am şi cizme din piele.Şi umbrelă... N-ar trebui să mă vait că plouă? Ieri afost soare, ai dreptate, şi n-am fost mai fericită decâtazi.

Conduc prea repede? Nu cât aş dori! Trebu-ie să ajung înaintea şefului. Şi aşa se uită urât lamine. Îi sunt antipatică, simt! Nici mie nu-mi esteprea drag. Mereu are ceva de cârcotit. Mereu estenemulţumit. Probabil pentru că nu mă dau pe lângăel cum fac celelalte colege. Prefăcute, în faţă îi zâm-besc şi-n spate clevetesc. Nu numai despre el, ci şidespre mine. Tot timpul. Calomniile lor roiesc înjurul meu chinuitor, dar pe cât posibil le ignor şi-mivăd de treabă. Ce altceva să fac? Să nu le mai dis-preţuiesc? Sunt oameni ca şi mine? Eu bârfesc îngând şi-i tot aia, ori chiar mai rău? Te înşeli, nu vor-besc vrute şi nevrute despre nimeni. Stau în bancamea.

Ce mi-ai făcut? Nu-mi amintesc nimic! Un-de sunt? Mergeam la muncă, conduceam... Mă gră-beam... De ce mă doare tot corpul? Până şi gândurilemă dor. Ce mi-ai făcut? Spune-mi unde sunt? În pat?De ce m-am întors în pat? Nu-mi răspunzi? Vorbeştidoar neîntrebată? Nu tu mi-ai făcut, ci eu? Cum?Cum adică am refuzat viața şi... Te pomeneşti că ammurit! Nu, nu se poate! Trăiesc, simt... Simt deci

trăiesc! Ai tăcut aşa deodată? Mă sufoc de spaimă,iar trupul îmi urlă de durere. Spune ceva! Nu re-cunosc nimic împrejurul meu. Mi-e străin acest loc.Și lumina asta... Tulburată de umbre sau poate esteîntuneric brăzdat de fantome albe, nu ştiu exact. Nuam murit? Ce uşurare, ştiam eu că mai am multtimp! Aşa spunem toţi? Depunem viaţa la bancăpentru mai târziu? Vorbe mari! Nu vezi că respir,mişc, sunt vie? Mi-am făcut o cafea, o s-o beau şiapoi...

Delirez? Mai bine să dorm puţin? Nu maivreau. Adineauri, aş fi omorât pentru încă puţinsomn! Acum însă... Dar de ce să mai dorm? Aa, s-oiau de la capăt. Poate mă trezesc odată pentru tot-deauna. Nici gând! Cum de ce? Întârzii la serviciu.Nu are importanţă? Că tot nu-mi place şi poate măconcediază şi scap? Halal eliberare. Şi eu din ce măîntrețin? Găsesc altul? Nu cred, este foarte greu. Pu-ţin probabil. Societatea asta se învârte sub semnulrelaţiilor, iar eu nu le am. Pe calea dreaptă nu reu-şeşte nimeni indiferent cât de valoros ar fi. De undeştiu? Nu, n-am încercat, dar toată lumea spune asta.N-am verificat dacă este adevărat, şi ce! Alţii auîncercat şi au dat-o în bară. Au pierdut şi ce aveau.Mai bine stau locului. Cum necum trec şi orele demuncă şi după ce scap... Sunt ore din viaţa mea? Săfac o socoteală simplă? Opt ore pe zi înmulţit cu treisute şaizeci şi cinci de zile... Când mai trăiesc? Măenervezi, bineînţeles că trăiesc! Să-ţi descriu o zi de-a mea? Mă trezesc... Da, posomorâtă ce să fac! Plecla serviciu, lucrez - până la urmă nu-i chiar atât derău - mă întorc acasă... Şi ce dacă nu mă abat pe ni-căieri, nu-mi place să bat străzile aiurea. Nici prinmagazine nu merg decât foarte rar. Doar de nevoie.Ai ghicit, şi vânzătoarele au ceva cu mine! Reac-ţionează de parcă le deranjez în loc să fie săritoare şiamabile. Le vorbesc arţăgos şi superior? Merită pen-tru că nu-şi fac datoria! Să revin la descrierea uneizile? După-amiaza mai fac câte ceva prin casă, di-verse treburi, apoi seara văd un film ori vreo emisi-une la televizor şi... Asta nu-i viață? Dar ce este?Risipire, zici? Nuu, valorific la maxim posibilitățile,dar ce vină am dacă nu prea sunt! Sunt singură, atâtde singură şi nefericită. Unde să mă duc şi cu cine?Am avut un soţ, însă ghinion! S-a dovedit un mito-can. Nici nu mai ştiu cum arată şi nici nu vreau să-lmai văd vreodată în preajmă. A dispărut definitiv dinuniversul meu. S-a mutat în alt oraş, în altă căsnicie,tot nefericită am aflat întâmplător. Am pierdut ceimai frumoşi ani cu el. Şi ce promiţător începuse po-vestea! Ştii, nu toate poveştile au final fericit. Defapt niciuna nu are. Toate sunt la fel. Toate duc larutină, plictiseală, indiferenţă şi ce-i mai grav - cuma fost la mine - la certuri, isterie, balamuc. Niciun


33

pic de linişte, niciun pic de compasiune, empatie, derespect nu mai vorbesc. Iubire, un cuvânt fără sub-stanţă. O iluzie, din care m-am trezit curând după că-sătorie, odată cu primele probleme, inerente de altfelîn orice căsnicie. Pe cer mai apar şi nori, dar el voiadoar soare. Nu mi-a înţeles nevoile şi treptat miereas-a tranformat în fiere. S-a schimbat. Nu el? Eu m-amschimbat? Aa, amândoi! Află că te înşeli, eu amrămas aceeaşi. În schimb soțul meu a devenit un mon-stru şi până la urmă şi-a luat lumea în cap ca un laş.Dacă l-am iubit? Normal! El pe de altă parte... N-asimțit nimic niciodată pentru mine! S-a prefăcut şitrebuie să recunosc că m-a păcălit. Trebuia să se facăactor, ar fi avut succes. Nu-i chiar aşa? Dar cum?Spui că am greşit major. Că eu nu l-am respectat şiam vrut să-i controlez fiecare mişcare. Că l-am dis-preţuit, n-am avut încredere în judecata lui şi l-amcicălit până la nebunie. Că n-am avut răbdare şi în-ţelegere... Aberant, el a fugit mâncând pământul cânda dat de greu! Eu, scorpie? Dar el şi tot neamul lui?Toţi împotriva mea! Cum adică, nu-i relevant? Şi elpoate să afirme acelaşi lucru despre părinţii mei?Da, s-au implicat, dar au avut motive. M-au ajutat.De ce le reproşez divorţul meu? Nu ştiu, nu le re-proşez... Ba da! Ce vrei de la mine în fond? Să-mirecunosc greşelile? Bine, recunosc, şi ce-i cu asta?

Să mă calmez, zici? Sunt foarte liniştită şimai mult de atât, sunt împăcată. O să-mi termin ca-feaua şi apoi voi pleca la serviciul meu, aşa rău cumeste şi... Nu, nu aiurez! Ce gust are cafeaua? Nu ştiu,de mult nu mai simt nimic. Trăiesc într-o lume plată,fără culoare, fără gust, fără miros. Monotonă şi in-sipidă scurgere de timp. Risipire cum spui, dar nupentru că aş vrea, ci fiindcă un întreg univers com-plotează împotriva mea. Sorb zi de zi clipe amaredintr-o cupă a deşertăciunii. Privesc primprejurulmeu. Unora soarta le zâmbeşte întruna. Plutesc nestin-gheriți pe apele destinului. Zboară fără nicio grijă.Ce întrebare este asta? Sigur că mă iubesc! Da, mi-sdragi și oamenii, dar ei mă ocolesc. De parcă n-aş fidestul de bună pentru ei. Nu, nu eu cred asta! Ei măevită mereu şi mereu. Povestea vieţii mele! Singură,întotdeauna singură. De ce îmi dau lacrimile? Te în-şeli, nu-mi plâng de milă! M-am îndrăgostit de dra-ma mea? Iar greşeşti, o trăiesc din păcate! Mi se re-fuză fericirea şi, sincer, m-am resemnat. Mă mint,aşa crezi? Îmi găsesc scuze ca să nu ies din confortulobişnuinţei? Nu pricepi nimic! În pustiu nu creştenici măcar un fir de iarbă. Degeaba te căznești săplantezi întruna semințe, nu vor încolți niciodată.Sfârşeşti obosit - cum sunt eu - şi deznădăjduit. Deunde ştiu? Mă uimeşti! Este de ajuns să te uiţi la mi-ne. La soarta mea. La prezentul meu gol. Culeg ce

am semănat? Eşti crudă şi necinstită. Am iubit, amajutat, am înţeles, am dăruit, am îngrijit, am mângâ-iat şi ce am primit în schimb? Trădare, dispreţ, indi-ferenţă din partea tuturor. Am vrut o căsnicie nor-mală, nu s-a putut. Marionetă? N-am încercat să-lînvârt cu cheia să facă şi să zică exclusiv ce vreau eu.L-am iubit şi numai eu ştiu cât am suferit când m-apărăsit. Orgoliul meu a suferit? Nu, nu, nu te mai as-cult! Lasă-mă să continui. Mi-am dorit prieteni, darn-a fost să fie. Parcă sunt paria. N-am avut nici mă-car o prietenă, vreodată. Să mă asculte, să mă ia aşacum sunt. Eu m-am ascuns? Mi-am pus o mască şin-am lăsat pe nimeni să treacă de ea? Mă scoţi dinminţi! Uite, acum câteva săptămâni am fost la muntecu nişte cunoscuţi. Probabil că asta înseamnă că nuîncerc să mă apropii de oameni, nu? Doamne cât dorîmi era de munte! Nu mai fusesem de ani mulţi.Cred că vreo şapte. Eram exaltată de-a dreptul, iarcând am ajuns şi i-am văzut spectaculoşi, maies-tuoşi, acoperiţi de catifeaua verde a pădurilor ici-colo spartă de câte o stâncă pleşuvă, m-am înecatpur şi simplu de plăcere şi emoţie. Dar toată acea fru-museţe şi bucurie s-a năruit rapid. Grupul vesel şiguraliv m-a izolat în scurt timp şi asta doar pentrufaptul că n-am putut să fiu ca ei. Din ce în ce maistingheră am devenit nerăbdătoare să se termineminivacanţa şi să revin degrabă acasă. Să scap desenzaţia de invizibil, indezirabil, inadaptat, singurînchis într-un cerc de voie bună. De ce aveam chipulstrâmb, schimonosit? De ce tăceam arogant-dispre-ţuitor? Nu, nu aşteptam să mi se facă plecăciuni!Nici să fiu rugată! Lasă-mă în pace, nu mai vorbesccu tine!

Ce altceva mi-am dorit? Să am un copil şiîl am, însă... Spui că este un dar? Da, aici suntem deacord. Imediat ce l-am avut am început să visez laviitorul lui strălucit. Îmi imaginam adeseori cum osă răspund cu mândrie celor ce aveau să mă întrebepeste ani despre realizările lui: Este medic, sau arhi-tect, sau inginer, economist... Nu conta ce, numai săatingă cerul. Orgoliu? Nu-i adevărat, era vorba de-spre binele lui. După primii ani de şcoală am începutsă am îndoieli şi m-am luptat - Dumnezeu ştie cât -ca să-l îndrum spre acel ideal. Nu, nu mi-a fost ru-şine cu el! Evitam să-l aduc în discuţii, da, însă doarca să-l protejez. Invidiam alţi părinţi? Îi aminteamcu orice ocazie fiului meu că toţi copiii de pe lumesunt buni cu excepția lui? Speculezi, încercam să-lstimulez, să-i ofer exemple. Sigur că îl iubesc! Sigurcă este mai important decât o notă! Cel mai impor-tant! De ce-i spuneam că-i prost, cel mai prost copildin lume? S-a întâmplat o dată... De mai multe ori?Cuum? Ţipete, urlete, jigniri, pedepse? I-am sufocat


34

personalitatea, i-am schingiuit sufletul? Tu nu ştii ceînseamnă să creşti un copil singură? Eu trebuia sămă îngrijesc de toate. Să fie sănătos, bine hrănit, săînveţe şi în plus, serviciu şi casă. Crezi că mi-a fostuşor? Şi n-am avut nicio satisfacţie nici din partealui. Scuze, zici? De sufletul lui nu mi-a păsat? Ceera să fac? De sufletul meu cui i-a păsat? Nici pă-rinţii mei... Am repetat greşeala lor? Am fost ego-istă, obsedată de orgoliile mele, de imaginea mea!Mi-a păsat numai și numai de mine? Nu-i adevărat!Cine eşti tu la urma urmei să mă judeci? Cum adicăeşti eu? M-am săturat de toate prostiile tale! De cemă umilești în halul ăsta? Ce vrei de la mine? Ni-mic? Eu ar trebui să vreau mai mult de la mine? Nuînţeleg şi mi-e rău, foarte rău. Lasă-mă în pace! La-să-mă!...

Termină, te rog! Ai descoperit alt instru-

ment de tortură? Era mai bine când vorbeai. Nu maițiui așa, mă înnebunești! Te rog încetează, te roog!...Nu tu? Dar cine? Aparatul?... Mi-a stat inima? Aispus că n-am murit. M-ai minţit şi tu... Sunetul ăsta,nu-l mai suport! Mă sfârtecă în mii de fărâme. Cemi se întâmplă? Incapabilă să opun rezistență, mădestram, mă risipesc în neant. Diluată, împrăștiatăîn toate zările, plutesc deși nu doresc nicicum asta. Aiamuțit iarăși? Spune ceva! Am nevoie de tine, ajută-mă! Mă sufoc, nu mai știu să respir cu toate că măstrădui din răsputeri. Încerc iar și iar, însă peste mineapasă umbre, multe umbre, fantome albe gata să măînghită. Să nu le dau atenţie? Aș vrea eu, dar ele numă lasă. Sunt peste mine, în mine, peste tot. Altcevaar trebui să mă preocupe? De parcă aș putea să facceva! Crezi că pot? Încă mai pot alege? Ce spui? Da,aș fi fericită să mai primesc o şansă!


35

Ioana Carp

confortMiluieşte-mă, Dumnezeule, dupămare mila Ta. - Psalmul 50

încălţările mi s-au lipit de scara de fier

fundul mi se odihneşte-acum pe fier şi linoleum recefaţa mi-o şfichiuie viscoluldar nu simt frigul

tot închid strâns ochii plini de câmpul care defilează rapidşi se-amestecă gri închis cu negrul ciorilorşi cu luminiţe-aiurea

aud sirenastrivesc pleoapă pe pleoapăşi-o lacrimă de animal extenuat

se lumineazăam apucat să mă urc în trenulcare mă duce acasă

epitaful unui poet mai puţin cunoscut

n-a murit de la o supradozăde cocainănici în vreun accident rutiercu-altcineva-n spatele volanuluişi nici sinucidere nun-a fost aşa ceva nici vorbă

pentru morţile mai sus numitepoezia lui părea mult prea nevinovată

durere în aur şi sare

trebuie să traduc Fefeleaga în olandezăşi m-apucă plânsulcă munţii noştri aur poartă

iar noine cerşim raţia de identitateidentificare politically correctîi cerşim teutonuluisă ne elibereze de sub lupa luifăcută la Jenade francez ne milogim să ne scoată botniţacu laser sau cu nu ştiu ce mama lui biocâmpcând îi culegem viaPavel Coruţ a avut tupeulsă scrie „prinţeso, tu ai auzit de Zamolxe?”euîl citesc pe cumintele

Agârbiceanu

până nu mai văd textul

în zori de Schimbarea la Faţă

„ia seama la umbra otrăvităa copacului străin ia seama”

m-am hotărât să nu mai ascultsă las umbrasă mă acopere

îndată umbra mi se faceo cămaşă de pânză de incopacul se face biserică de lemniasca neagră cuminecătură

albinele se facroi de cristale de gheaţă-n

sângele meuîmi scot din sânge

toată-ncrâncenarea

care se dezintegrează apoi în miresmele

răşinii şi tămâii

Diagnosticul pe carepoetul Gheorghe Istrate i-l pu-ne poeziei lui Emil Niculescues-te pe cât de succint, pe atâtde penetrant şi de exact:

„Emil Niculescu faceparte din stirpea celor rari, din tagma poeţilor «noc-turni», din evantaiul amurgic matein. De o artificiali-tate savantă şi cu o seducătoare arhitectură barocă,poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat,prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amarădimoviană”. Citatul se află pe coperta a patra a volu-mului Vanitas levantina, apărut, în condiţii graficede excepţie, la Societatea Scriitorilor Militari (Bu-cureşti, 2015).

Structurată în următoarele cicluri: Areal,Exotice & domestice, Contingent şi Ex libris, car-tea de versuri ale lui Emil Niculescu frapează prinbogata sa încărcătură intertextuală, în primul rândprin extrasele folosite ca motto-uri din mari poeţi şiprozatori ai lumii (Arthur Rimbaud, Mihai Emi-nescu, I.L.Caragiale, George Bacovia, Vladimir Ma-iakovski, Eugen Jebeleanu, R. L. Stevenson, MironCostin), din folclor, cu deosebire militar, din Biblie,din afişele, pliantele şi reclamele publicitare etc.Acestora li se adaugă aluziile, parafrazările, numelede autori (Nicolae Iorga, Ion Barbu, George Ranetti,Serghei Esenin, Mihail Milea, Mihai M. Macovei,François Villon, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, Guillau-me Apollinaire, Tuudor Arghezi, Li-Tai-Pe, Ovidiu,E.A.Poe, Dorian Gray, Al.Vlahuţă, M.R.P.), sono-rităţile toponimice de tot felul, dedicaţiile, aforis-mele latineşti, trimiterile la opere plastice, teatralesau muzicale, strigături ş.a.m.d.

Încă din poemul-prag, care este şi cel ce dătitlul cărţii, poetul se arată un romantic pe care îlapasă dureros curgerea nemiloasă a timpului. Vor-bind despre herghelia şi grajdurile de la Buzău alelordului valah care a fost Alexandru Marghiloman,poetul notează cu o incomensurabilă melancolie,oricât de mult ar încerca să pară doar ludic şi ironic:„Pensionarii unui azil pentru bătrâni/ Stau, unde,-al-tădată, pursângii în stănoage./ În rest, mai nicio ur-mă a foştilor stăpâni:/ Un secol, drept ciomag, şi uncar de oale doage”, spre a reveni, după un distih, laurmătorul post-scriptum: „Rectific: da, din grajdurinu s-a ales nimic;/ Nici balega uscată, un tătăresctizic./ Iar asistaţii sunt în, cum, precis, vă zic,/ Clădi-rea destinată pentru les domestiques” (p.8). Harulpoetului de a evoca lumile apuse şi de a jongla cu

arhaismele din domeniul culinar, numismatic, ad-ministrativ, ostăşesc şi vestimentar e incontestabil(În post de Paşti). Alte timpuri evocate sunt maipuţin revolute, poetul amintindu-şi de muncile agri-cole la care participau ofiţerii cu soldaţii în termen,deturnaţi de la rosturile lor şi puşi să adune „grenadevegetale” în loc să se instruiască în poligonul detragere sau să bată pas de defilare (Manevrele detoamnă). Timpul pe care poetul însuşi l-a străbătutpare să-l dezamăgească pentru că prea a curs nerăb-dător: „Şi-ţi aminteşti, taman, azi, agapa liceală -/Primul fuştei urcat pe scara socială./ Toţi la costum,fără habar de-un Sfânt Ioan,/ Un rigorist, se pare,cam antediluvian.// Apoi, armata, alte şcoli crude alevieţii/ Au fisurat puternic fervoarea tinereţii,/ Şi, peacolo,-n taină, potopul de plăceri/ S-a scurs. Cât ogamelă. Şi parcă a fost ieri” (Scara). Timpul nu leiartă nici pe femeile frumoase şi neîntrecute în su-cirea minţilor bărbaţilor galanţi, precum în acestestrofe cu structură de pantunuri malaeze în lanţ:„Ani pun pe trunchiuri tot mai groase,/ Verigi, înrepetat inel,/ Alterând fostul top-model/ Cu amplescorburi adipoase,// Femei de bambus, lung crăcoa-se,/ De cedru de Liban, ce fu/ Umbra lui David, de-acaju,/ De palmier, de chiparoase,// De abanos şi desequoia,/ Pentru proteze de piraţi,/ Coşciuge-alcovde-aristocraţi,/ Femei din lemn de cal de Troia,// Fe-mei la preţuri mai uşoare,/ De soc, de tei, de lemncâinesc,/ Ce iute ard şi ne-ncălzesc,/ Răşini fosile -chihlimbare.// Din rumeguşul ce rămase -/ Viaţa cujoagărul trecu -/ Acuma, când „rien ne va plus”,/ Iesdoar femei de lemn-tănase,// Una din ele - matrioşe./Prinse cu-acelaşi super-glue/ De mâna care le fă-cu,/Demult, fantastele eboşe” (Femeia din lemn).

Poetul excelează, de asemenea, în realiza-rea unor reportaje lirice prin locuri care au fost ne-murite la vremea lor de înaintaşi iluştri: Odobescu,Vlahuţă, pictorii Nicolae Grigorescu şi Ion Andre-escu, dacă ar fi să ne referim doar la plaiurile Bisocii(Jurnal de vilegiatură). În urbea de la Curbura Car-paţilor au loc explozii de bucurie ale tinerilor careies de pe băncile şcolii şi nu ştiu deloc ce-o să le re-zerve viaţa. Parcă şi entuziasmul de a mai face o re-voluţie i-a părăsit. (Promoţie). Ceremoniile religioa-se sunt tot mai triste şi mai paupere, confiscate nu osingură dată de politicienii care profită de prilej sprea-şi retuşa imaginea electorală (Prăznuire).

O milă fără margini nutreşte poetul pentruvieţuitoarele lipsite apărare şi de hrană, îndeosebicâinii vânaţi de hingheri (Elegie. La Liza, Iarnă ca-


36

Ion RoşioruIon Roşioru

Un poet de mare forţă evocatoareUn poet de mare forţă evocatoare

zonă, Kino, Scrisoare către Liza, Din izolare ş.a.).Istoria lumii, ca şi a patriei, se dovedeşte o

sursă nesecată de inspiraţie. Multe poeme sunt, aşacum sună titlul unuia dintre ele, cronici de familie,inspirate fiind din războiul mondial secund şi avân-du-l ca protagosnist pe sergentul (rez.), Niculescu P.Mihai.

Oraşul înfrigurat, cu oameni trişti care nu-mără zilele pănă la salariu, cu vitrine în care scrii-torii nu-şi mai permit să expună vreo carte îi pri-lejuiesc poetului pasteluri lirice în care ironia tepoartă cu gândul la alt confrate buzoian căruia îi pla-ce să facă haz de necaz - l-am numit pe Nicolae Po-gonaru - , cu casa în care te retragi spre a te plictisila emisiunile anoste şi enervante de la televizor(Iarnă târzie, Citire sold, T.V.). O înviorare pare săcunoască urbea în zilele de salariu când cei ce-aubăut pe bază de „caiet” vin să-şi achite datoriile deonoare în crâşmele sordide din jurul gării sau dinalte cartiere periferice. E însă o veselie scurtă şi cuefect de bombă cu ceas pentru bietul organism fragi-lizat de băuturi de proastă calitate: „Riscul: ce nobilviciu! Zilnica procedură o/ Cultivă ca,-n vechimeMithridate,/ O provocare mult mai tare ca un en-duro,/ Turând, la greu ficatul, cu mărci falsificate.//Alcoolul numit «şase din patruzeci şi nouă»,/ Indică,parcă rata de supravoieţuire./ Dar, observa Esenin,nu-i o poveste nouă:/ Se sprijină pe cârciumi atâteacimitire// În fine, ştie asta orice consummator,/ Înlumea trecătoare-s datorii ce nu mor” (Clienţii la da-

torie). Iar când aceşti beţivi pleacă ameţiţi spre ca-sele lor din cartier, ciorditorii le iau urma împleticităşi-i uşurează de parale (La princesse lointaine). Alteprilejuri de veselie rânjită galben le constituie, dinpatru în patru ani, uneori din cinci în cinci, pomenileelectorale (Aparatcici). Un vast poem precum Râm-nic, redactat în 31 de distihuri alexandrine de marefluenţă şi coerenţă, ambiţionează să devină o mono-grafie spirituală a oraşului în care poetul şi-a înde-plinit serviciul militar. De acelaşi tratament se bu-cură, în poemul Mică istorie, oraşul Mizil. Nici satuluniversal nu se laudă că ar sta mai bine decât pe vre-mea lui Marin Preda: „Alte, destule toate-s, p-aci înbătături./ Deşi s-au mai roit, sunt, totuşi, prea multeguri,/ Care, la primărie, n-au încă, glas a cere/ Să lise mai amâne ceva din „fonciere”,// Altfel, tăiem sal-câmul. Şi ce-o să luăm pe el?/ Puneţi o vorbă, taică,pe lângă-ai lui Bruxelles,/ Şi ei să se mai uite, dincând în când, la om,/ La cal, la dinţi, la hamuri şi lacăruţodrom” (Mutaţii).

Poetul surprinde cu strângere de inimă căse află la răspântia a două civilizaţii: cea a GalaxieiGutemberg cu cea electronică: micul ecran uzurăsupremaţia cărţii pe suport de hârtie, bibliotecilepublice nu mai sunt frecventate, funcţionarii cărţiise simt deposedaţi de obiectul pasiunii lor şi astaîntr-un timp destul de scurt (Bugetar, Recupera-torul de cărţi). Deloc departe nu-i de opinia lui Ma-xim Gorki care propusese ca hoţii de cărţi să nu fiepedepsiţi (Ex libris).

Există în cartea aci în discuţie şi poeme încare a fost captat un fior testamentar-oracular. Re-gretele că odată şi odată va părăsi această lume suntbine camuflate în autoironie de bună factură, rezu-ltând ritualuri de mare şi sobră frumuseţe ale mareişi inevitabilei treceri (Lasciate, Spectacol). Faptulcă se va despărţi de manuscrisele şi de cărţile pe carele-a îndrăgit enorm îi umplu sufletul de mâhnire: „Oscândură din arca ajunsă pe-Ararat -/ Arta -, de tineînsuţi, o vreme, te-a salvat// Şi-n cufărul acela câtlada de muniţii/ Ai strâns vechi manuscrise: arhivăde petiţii,// Descântece de spaimă, fleurs du mal, bu-ruieni/ Păscute azi, cu calm, de cârduri de-acarieni,//De care nimeni, sigur, nu va avea nevoie,/ Doar debacterii, vreun nou şi mai pedant Noe” (Cu Noe).

Punctul forte al acestui poeta artifex constăîn împerecherea de de rime cum nimeni n-a maifăcut-o la noi, în afară poate de Şerban Foarţă, pro-cedeul în sine meritând doar el un studiu exhaustiv.Emil Niculescu este nu doar un eseist temerar de ati-tudine civică şi justiţiară, ci şi un poet interesant, demare forţă evocatoare şi pe cât de ludic pe atât degrav prin aria abordativă a liricii sale întru totul cap-tivante.


37

deschizând ...

deschizându-ne porțileunul față de celălaltimaginea tase ridică din patși umblă.

lumina argintiedin afara cuștiise pleacă înainteprecum malurileneprețuite ale unui râu

în apa stătutăîți vezi fațaca pe-un fragment de fațăsemnulce dăinuie

o sută de mile mai suso lumese alcătuieșteapoi se mistuiepoartă-mi tu haina

o voi purta eu pe a tacătre lumină vom mergeîmpreunădeschizându-ne porțileunul față de celălalt

cele mai bune lucruri…

cele mai bune lucruri le faci în tăcere

învărtindu-te dimineața de parcăai dormi încă

mișcându-ți brațele în somn

lumina te întâmpină precum un trop

care-şi măsoară tăcerea cu a tao imagine a copilăriei

desprinsă din versiunea pantomimică a Lacului lebedelortinerețea ta va fi liberă if deschisăvei compune poezii scrise

de mânăonorând sentimentele tale

adevărateprintre copacii mărunți care

te adăpostesc:aceasta este strada pe care

m-am născut

şi iată oamenii, într-o continuămișcare,

schimbarea transformându-se în ciudățenie

viața mea este viața lor în miniatură

fiecare se împrăștiese-ndepărtrează de un centru ce nu a existat niciodată,mergând spre o zonă cu lumină

verzuie

ca în Mașina timpului a lui Wellsfericirea ne este definită

de necazuri

voci omenești amestecându-se-ndepărtare

Lacrimi prostești

Oamenii din ziua de astăzi întâmpină mereu probleme și

dificultăți în propriile lor familii.Lacrimi prostești atinge

întrucâtva tema problemelor înfamilie, însă nu probleme, ci

simple dificultăți.

Mi-a plăcut să scriu Lacrimiprostești, iar David Watts a fost

personajul meu preferat alpoeziei. Părea genul de tip timid,

dar care totuși își dorea să se însoare cu o fată anume. S-a dus

la prietenul lui și urma să îiceară ajutorul, însă acest prieten

era însurat cu persoana cu carevoia David Watts să se însoare.

Mi-a plăcut de David pentru cămi se aseamănă într-o anumită

măsură. O persoană atât detimidă încât de-abia poate să

vorbească cu o fată, dar cu toateacestea îndrăgostit „nebunește”de ea. David avea o fire liniștită

și oarecum abătută. Când prietenul lui David a aflat că luiDavid îi plăcea nevasta lui, nu apărut să aibă vreo problemă cu

asta; ba chiar a încercat să îi facăpe David și pe nevasta lui să se

întâlnească. David a fost stânjenit o perioadă, însă nu

foarte mult timp.

Lacrimi prostești este o poeziederutantă și e greu să nu

confunzi persoanele între ele.Cine se însurase cu cine și așa

mai departe. În ciuda faptului căa fost derutantă, mie mi-a făcut

plăcere să o scriu, și de asemenea mă consider un

scriitor talentat.

194 de cuvinte cu tot cu titlu.


38

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional coordonat de Lidia Vianu, Directoral Masteratului pentru Traducerea Textului Literar

Contemporan - Universitatea Bucureşti.

Poeme de Peter AckroydTraducere de Ioana Săbău

Peter Ackroyd (născut la 5 Oc-tombrie 1949) este un scriitor britanicnăscut la Londra, a cărui creație conțineatât romane şi poezii, cât şi biografii, ar-ticole jurnalistice şi cărți pentru copii.

Volumele de poezie pe care le-apublicat sunt Ouch! (1971), LondonLickpenny (1973) şi The Diversions ofPurley and Other Poems.

Emil Niculescu

LIVIU VIȘANTarot cu icoane

Ultimul volum al lui Liviu Vişan, ,Tarot cuicoane (Ed. ,,Semne”, 2015), realizează, cum s-ar zi-ce în limbaj forestier, un ,,arc de suflet peste timp”,spre volume anterioare (Poeme licenţioase, Închi-soarea de maximă alcoolemie), prin insulele depoezie boematogenă presărate de-a latul paginilor.Scurt metraje din centrul vechi al Bucureştilor trans-feră biblioteca în vesela rumoare a teraselor, drumulcătre Canossa fiind, după epuizarea lichidităţilor, celspre domiciliu: am traversat amiaza/ şi m-am aşezatla o masă/ cu prinţesa de treflă/ între îngerii ador-miţi pe Lipscani// grabnic am răsfoit Pagini Aurii/cu soarele-n ochi spumoasă lectură/ apoi am cititRoşu şi Negru/ până mi s-au albăstrit dinţii şi bu-zele// vreo două trei monografii despre Caragiale/semnate în filigran de Mugur Isărescu/ ferestrele gu-vernatorului erau luminate/ o prelungire de tiraj arfi fost cred posibilă// spre seară mi-am făcut trei crucismerite/ la biserica Stavropoleos/ Dumnezeu să văocrotească lecturile/ şi nu vă lăsaţi înşelaţi de draciicu miros de tămâie (Lecturi de vară).

Întâlnirea cu cel mai nou traducător al luiBaudelaire, Octavian Soviany, după oarecare vremede când, într-un singur an, 1991, se întregistraserăalţi trei dragomani valahi ai autorului ,,Florilor rău-lui” (Al. Cerna-Rădulescu, C.D. Zeletin şi RaduCârneci), îi procură o graţioasă confuzie, cumva dedomeniul avatarului: l-am întâlnit pe Baudelaire/ încarne şi oase/ îl însoţea un paj venit de la orient//scutierul purta sub braţ/ o tălmăcire groasă/ şi oscrisoare de supuşenie/ cu tot felul de lămuriri/ bă-trânul ne-a făcut semn/ să ne aşezăm la masa lui bo-gată/ am băut şi am cântat împreună sub clavirul defildeş al nopţii (Marele paj). Cu beneficiul unei li-cenţe, ordinele războinicilor monahi nu lăsau soţiiprin Evropa, adună sub beniera lui Ares şi Eros vete-ranii luptelor pentru Locurile Sfinte, pe care le redes-coperă, descătărămaţi prin obscure unghere de han:întorşi beţi morţi din lungi cruciade/ cavalerii deMalta au intrat în cetate/ obosiţi şi trişti că în lun-gile bătălii/ au pierdut cheile centurilor de casti-tate// îngrijorată de soarta grea a creştinătăţii/ uneihangiţe nurlii nu-i mai tăcea gura/ curajoşii cava-leri au răsturnat pocalele/ ai răbdare cucoană să nescoatem armura (Zapis de cruciadă). Din divinamuzică/ a vieţii cheltuite, au rămas puţini psalmilaici pe canon antonpannesc: ,,cu ochii pe la icoane/

şi cu gândul la cucoane”.O regie burlescă încearcă să relativizeze ul-

tima ceremonie publică de care are parte (dacă, de-pinde, nu e o regulă), înainte de înrolarea în posteri-tate, un muritor de profesie ,,scriitornic” (apud DanC. Mihăiescu): m-au hrănit cu cerneală de plumbtipografii/ presele mestecau în malaxoare hârtie/ le-am potolit setea cu cerneluri miraculoase/ dintr-ovenă jugulară sânge de poezie// am pregătit un po-em pentru clipa cea mare/ un tânăr poet va rupeceara plicului de oseminte/ după tristele discursurila despărţire va rosti/ stimaţi invitaţi mortul vrea şiel să vă spună câteva cuvinte (Tiparniţa de iluzii).În realitatea imediată, amintirea unui prieten dis-părut îl pune în faţa unor suave presupusuri: nimeninu ştie dacă peste inimă/ cămaşa de zăpadă i se în-cheie/ sub pământ/ cu bulbi de lalele (Paşi de vals).În trena unui cântecel goliardic de exorcizare (sauamânare - un bob zăbavă) a inevitabilului (parodiesubversivă a unui şlagăr optimist de acum cincizecide ani - ,,Opriţi timpul!”: ,,Opriţi dricul/ mortul vreasă bea o bere”) se aliniază, în regim sceptic, notepremonitorii: călimări de cristal/ murdare la gură/de păcatul cuvântului/ amaneteză versuri/ poeme/uriaşe roiuri/ de musculiţe beţive (Tarot).

Micile incursiuni în spaţii recuperatorii, înpofida unor tot mai rare îndemnuri (soarta îşi de-schide greu/ nasturii de la gât - Dragobete), revivi-fică simţuri demult neexersate asupra microuniver-sului, efemerului: ritualul împerecherii în zbor/ culung preludiu al libelulelor/ (...) aripi transparentefragile/ bat nebuneşte din evantaie/ precum gheişeleîntr-o stampă niponă/ un poem de viaţă şi de moartese scrie în aer (Curcubeu de aripi). Accente ese-niniene revenesc ocazional memoria citadinului, re-pede dezmeticit din reverie: calc prin intersecţii cape clapele unui/ imens pian insensibil//(…) am uitatce pagină grea e întorsul fânului/ dar ştiu că iarbatânără cade greu în genunchi/ şi-mi amintesc deizvorul aflat în inima pădurii/ când calc pe asfaltulfierbinte precum fachirii (Poet la oraş).

Mai la îndemână pare o rimbaldiană colo-rare a vocalelor, cumva în maniera firmelor obse-sionate ale lui Utrillo: cine umple cu vin pocalul vo-calei o/ nu-şi va astâmpăra setea niciodată/ vocalaaceasta este gaura neagră/ în care poemele dispar//vocala aceasta e un vertij/ cum ar spune poetul/mort de sete/ la masa unui birt cu nume de ceas//tic-tac tic-tac bate secunda/ cu aripi nevăzute într-olimbă universal/ singura limbă universal articulat/limba ceasornicului// să scrii un poem în această lim-bă/ e ca şi cum ai încerca/ să umpli cu vin în tăcere/gura însetată a vocalei o (Poemul beţiei de cuvin-te). Artele poetice şi-au cam epoizat motivaţiile cla-


39

sice (,,un vers mai tare decât bronzul”), uneltele/ma-terialul de lucru devenind conofage literele nesăţi-oase te vor devora încet/ cu cerneală de sânge/ peboturile lor mici/ ascuţite ca briciul (Poem uitat).,,Doamna cu toporaş” probează diferite poze/ pos-turi, înainte ca exigentul regizor să ordone: ,,Mo-tor!”: pe catifeaua canapelei/ sculptate-n lemn deliliac/ lasciv se odihneşte moartea/ şi am impresiacă-i plac //(…) simt vai ca suprarealiştii/ tulbură-toarea ei ispită/ şi cred că viaţa-i o poveste/ pe caremoartea o recită (Bătrâna curtezană).

O comedie a litreraturii, o ,,bogumilizare”,în patenta Mateiu Caragiale, a iritabilei bresle e de-celabilă prin apetitul pentru oportinităţi futile: s-azvonit că la magazia de artefacte au fost aduse/ pefilieră vestică fel de fel de ajutoare/ creioane de co-lorat muze gonflabile cu sfârcurile/ mai tari ca ven-tilele camerelor de tractoare// degetele împreunatepe tocul de scris acum exersează/ în aer semnul cru-cilor de vin şi de untdelemn (Asaltul poeţilor).

Liviu Vişan realizează fotografii de grup dinagape desfăşurate în decoruri unde Heraclit, Letheşi Charon încap la aceeaşi masă cu scriptorii: ado-lescentă bătrână târfa pescarilor/ Dunărea curge catimpul fără întoarcere/ ospăţ liric între oglinzi/ pe opunte de vas eşuat pe terasă// cu faţa ciupită de văr-sat se uită la noi/ afluent singuratic umbra vinuluialb/ traversează uitarea amiază spânzurată de gea-mandure// cântece triste se aud în parastasul zilei/printre lăzile goale de bere/ un câine cară zăpadăpe bot/ ne ajută să urcăm odată cu iarna în barcapoemului (Fără întoarcere); memento-uri de trecutîn agenda de lucru: am visat că trebuie/ să-mi legsingur la degetul mic/ un bănuţ de aramă/ pentru lun-traş// atât de înalt/ atât de înalt/ mi se pare/ tărâmulcelălalt (Călătorie). Inventează ludice fapte diverse,ştiri legate de instituţii cât se poate de sobre, în ideeacă trebuie văzută partea plină a paharului: la morgaspitalului militar au adus/ leacuri miraculoase pen-tru îmbălsămare/ uleiuri binefăcătoare pomezi par-fumate/ muguri de papirus frunze de palmier culesepe rouă// în bandaje de cocon sarcofagul poeziei egata/ colonele e timpul să începi o viaţă nouă/ scri-bii şi-au pus sandale de crocodil/ la intrare te aş-teaptă în toiag hierofantul (Hierofantul).

Adieri thanatice întorc multe dintre fileleacestui volum, în care simbolurile se pliază pe situ-aţie cu o suspectă, binevoitoare solicitudine (umbracrucii/ sare gardul cimitirului/ şi se lungeşte/ pânăla noi - Frunze vorbitoare), iar camera de luat ve-deri selectează, din zestrea de monumente a Bucu-reştilor, pe cele cu încărcătură specifică sensibilităţiireporterului şi, într-un spirit creştin, flotantului, călă-torului prin această lume: în curtea casei Şuţu/ pie-

trele de mormânt/ din vremea Cantacuzinilor/ s-aurudicat în picioare// nici un trecător nu se uită/ lapoveştile bătute în chirilice/ pe încinse lespezi mur-dare (Predoslovie). În treacăt spus, printre ,,cărţilede vizită” cantacuzine se află şi monumentala Bibliede la Bucureşti, cea după care Ion Barbu tânjea să-ifie împrumutată, nu mult, ci doar minimul necesar,,pentru a muri în splendoare”.

O modalitate de a îmblânzi ,,situaţiunea”, cese insinuiează insistent în cotidian, este autoscopi-erea virată spre derizoriu, o destrămare a aurei auc-toriale prin mai ,,lucide” subevaluări: vei juca în fi-nal rolul doamnei îmbrăcat-n capot/ care îţi ghiceş-te viitorul în vechi cărţi de tarot/ în timp ce truveruloboist va aştepta în zadar/ nominalizarea pentru celmai bun rol secundar (Lecţia de actorie). Gâtulelocvenţei (de altădată) este sucit întru tonuri stinse,elegiace, resemnative: mâna ce scrie/ şi-a lepădat ga-roul în iarbă/ trecerea prin cuvânt ne poartă spre/ultima iniţiere ( Ziua şi noaptea). O prezumată co-laborare la eutanasie, departe de juvenila, cinica fron-dă a lui Ion Nicolescu (asist la mine/ curge sânge/puţină lumânare-a, bea/ l-aud pe Dumnezeu cumplânge/ dezamăgit în calea mea).

Într-un alt ,,Tarot (două poeme ţigane)” dinvolumul Madona din dud, Cezar Baltag are o roga-ţio (Ţine-mă, pământ cu iarbă,/ că vrea umbra sămă soarbă,/ Călător, lunecător/ azi fecior, mâine ul-cior.// Oh, Margine, Margine,/ cu buzele agere)planantă şi aupra versurilor lui Liviu Vişan.

Din cei trei F ai ,,epocii de aur”, frigul pe-cetluieşte acum fişa de observaţie a celui în aştep-tarea riguroasei, încă nelămuritei ore de vizită, timpîntre care se întegistrează un buletin meteo, un peisajde sezon: frigul coboară din nord/ şi aprinde sân-gele mort/ în venele subţiri ca sârma de telegraf/riduri adânci pe fruntea zilei ce vine (Frigul dinnord). Este şi reflexul unui sentiment de castă, uneiformaţii, unui pluton/leat, campat în tranşeele din li-nia înaintată, pentru care nu mai există decât rezis-tenţa până la capăt: nenumărate/ arme albe/ ne în-fige crivăţul/ în spate (...)/ îngeri de pământ/ subninsoare/ fulgi albi abandonaţi/ de zbor/ pe umeriinoştri/ e timpul/ să înghiţim/ o porţie de globulealbe/ grad cu grad/ ca santinelele de la Stalingrad/până când aburii rănilor/ vor ieşi prin palton/ ca fu-mul din ţeava încinsă/ a tunului de câmp imperial/fantastic înfricoşător/ canon (Arme albe).

Curenţii calzi şi reci care antrenează ver-surile lui Liviu Vişan dau sentimental că autorul, un-deva în careul subţiat al vechii garzi, la Waterloo,nu are timp şi nici intenţia să-şi dreseze actele pen-tru trecerea în retragere şi rezervă. Ceea ce, la vremide reconversie şi recalculare, frizează onoarea.


40

Victoria Milescu

Poezia Victoriei Milescu reprezintă sunetulcel mai pur al unui lirism profund, în linia lui Mon-tale, în care biograficul, drama existenţială, în gene-ral, sunt inserate într-o vertiginoasă dramă cosmi-că... Nu în ultimul rând, aş vrea să amintesc acura-teţea scriiturii: poeta pune în fiecare vers ceva de-finitiv, fiecare vers e pregătit cu infinită precizie, rit-mul subtil şi precipitat induce o stare de gravăurgenţă.

Cezar Ivănescu

Oameni FericiţiI

I-am văzut pe acei oameni fericiţimergând nepăsători în noaptefluierau, fredonau, aruncând spre cerbancnote argintii, mătăsoaseaureolaţi de jetul şampaniei vaporoaseduhnind a glorie şi a moarte

i-am auzit cosind iarba ceruluicoasa lucea ca lunasă tac, ori să le ies în întâmpinare cu iubire şi sarecu sângele zbătându-se ca un peşteviaţa strigă, moartea scrâşneşte

scriu pe hârtia cu colţi de elefantprimăvara înaintează făcându-i să înflorească şi mai multpe cei înfloritorideasupra lor umbra se lumineazăei rezolvă ecuaţia de corecţie a fericiriila viteza absolutămoartea îşi face provizii, mereu precautăi-am văzut pe acei oameni fericiţilustruindu-şi trofeeleprea mari într-o lume prea micăumplută fără voia ei cu apă, aer, lumină

cu obiecte conţinând timp

ei aprind la roşu gheţurile polaregrăbesc aşteptarea zadarnicălibertatea mea, o iubire barbarănimeni nu e liber, nici soarelemoartea mă iartă, ei nu

unde se termină fericirea începe lumeace cumpără pâine, salam, ţigăriveselia ei sinistră negociază resturile regurgitate de planete damnatemarea - un monstru în propria-i plasă

i-am văzut pe acei fericiţi pe malîmpărţind gloanţe de aur prietenilorei au darul de-a sfâşia esteticcerul cade-n bucăţi, fără a fi pedepsit precum uraganeledesfiinţând tot fără a pretinde nimicscriu sub bolta unui cântec de şobolanplouă în purgatoriu peste un înger şi un diavol îmbrăţişaţi sub ploaia de pietrecăci iubirea e şi durere

strigătul de izbândă al celor fericiţi e un geamătîn ghetoul lor superînstelatcu semnele luptelor din somnul demoniacpaloarea cadaverică denunţă sacre autotorturiheraldica poemului exanghinat

ei împachetează lumea şi ne-o trimit rambursizbindu-se de turnurile de încercarede primării, de spitaleunde morţii îşi continuă viaţa de apoi

i-am văzut pe cei fericiţicând îţi luau mâna luau totulcu un ochi de rubin, un altul de cobaltîn asfaltul fierbinte lăsând un blacheude copită sacerdotalăpe zid conturul unui schelet fumegândnoaptea se teme uneori pentru eicutreierându-le carnea, oasele cristalineluna se ridică pe vârfuri să vadă parada lunaticilor goi pe un fir subţirelumea e un măr în gură de şarpe

scriu la cap de liniebeau ploaia din palma unui cerşetorziua intră la semnalpe un peron soldatul cu raniţădeschide scrisoarea cu lanul carbonizato mamă alăptează un copil şi un câinedând fiecăruia mai nimic din puţin

cei fericiţi ne obligă la replici


41

alimentându-ne superstiţiileinimile, în vrafuri pe biroul somptuossunt aprobate, ştampilateapoi puse pe foc să încălzească salaprofesorului cu barbişon ţinând cursul de spiritologie

cei fericiţi nu cer nimic, nu se roagăprimind de la sine orice fără jertfa zadarnicăfără îndoiala sacrificatoruluial cărui venin din cupăpoate face nemuritor poemul din tomberonşi ei plâng uneori fericirea e obositoarefericirea doare inspirându-i permanent şi profundaerul cu diamante...

III-am văzut pe acei oameni fericiţiaureolaţi de ceva neînţeles în veşmintele lor foşnitoareîn neverosimile nopţi de varăcând flori de tei cad pe creştet cu zgomotulunui mic foc de pistolet

scriu pe o coală de apăca o gânganie chitinoasădacă nu acum, când să se întâmple potopuloamenii stau la coadă să înfigă fiecareun cui, să dea un pumn, să muştesă vadă dacă tresare, dacă vorbeşteviitorul sună disperat

pe tăvi de aur vin anii celor fericiţila ospăţul celestei pot să facă să tacă pământulpentru un vers ce ticăie-n creierprin fumul de fier, prin aerul calcarosnoaptea arde cartea pe măsură ce o citescimplor fiece lucru întâlnit noaptea poemului e o secundădin cele şapte zile de ploi moartea e mai statornică decât noi

calc pe garoafele strivite de cei fericiţibiciuiţi-mă dacă sunt lumină şi nu luminezdacă sunt întuneric şi nu vă orbesc

vine ora când intră în scenăpictorul orb, compozitorul surd, poetul nebuncu cheia fericirii de gâtdeşi uşa e veşnic deschisăsă intre sângele de lângă abatorunde bărbaţi şi femei în costume strălucitoaretaie şi spânzură foamea nemuritoare

cei fericiţi înghit

pastile de frumuseţe, curaj, norocei stau pe loc şi lumea se-nvârte-n jurul lorviaţa şi moartea se calcă-n picioarespre aceeaşi destinaţie

cei fericiţi nu simt frigulcăci vremea se face după voia lorei nu cară saci, canistre, butoaie, ci doar medaliila proba de fericire absolutăîşi procură boli rare, chinuri exoticepentru plăcerea de-a fimai vii în moarte decât în viaţă

oamenii fericiţi sunt invenţia celor ce nu au curajsă jupoaie, să jumulească, să tranşeze până la ultima consecinţă viaţadintre ruinele exorbitantemoartea ridică un fanion

răsfoiesc o pasăre zbor cu zbortainele ei au fost odată tainele melecând nu exista pe pământ loc pentru a murici doar două inimi ca două imperiimoartea mă priveşte în ochi şi strigă:intră odată în mine!...

IIIÎn limuzinele întunecate, prin lentilele fumuriicei fericiţi văd lumea-n crepusculei declanşează ierni gigantice, crize astralecu mâinile înfundate adânc în alveolele pulmonareale socotitorilor de stele căzând la punct fixînfiorând chiar moarteavara îşi înfig dinţii în valul săratling peştii, înghit meduzesunt înghiţiţi şi ei mai apoimoartea nu face discriminări

cei fericiţi tânjesc să fie aidoma celorlalţisă îmbrace silabe de cânepădirect pe pielea gelatinoasăsărind ca un iepure, ca o broascăsine ira et studioviaţa merge cu paşi uriaşieu cu pas de furnicăurc treptele de ceară pe care şi-au pus sigiliulfericiţii dinaintea meaurc fără grabă cu torţa olimpică a morţii

i-am văzut pe cei fericiţicaptivi în agonia orgasmicăpe ultima turnantă ruleta se-nţepeneştevântul trece pierzându-şi dinţii


42


43

iertaţi fie cei fericiţi cu aerul lor aiuritpunând orice eroare făptuităpe seama imprudenţei de a trăidin epava putrezită ce suntcurg perle ciugulite de păsărifemeie şi doar atât

pe masă, paharele se îmbată şi plângluându-mi de la gură bucata otrăvităpentru care moartea atât a truditlacrima cade în farfurie ca un proiectil

fericirea e inuman de scumpămoartea îşi taie o porţiedin mine, din tine, pofticioasă din fireîn valea plângerii se ridică un muntecu douăzeci de etaje

cei fericiţi nu ştiu să ţină în mânăo cazma, o lopată, o bormaşinămâinile lor glasate doar tastează veselia inconştientă, baluri de caritateîn funcţie de viteza de propagare a durerii

ei perforează blindajele cu privirea pot vitrifica un nesăbuit ce le-a tăiat caleaîn ţara ce plânge şi când râdeşi prinde stelele căzătoare venind din viitortrec prin vama tristeţiilumea mă va uita sau va ţine minte când m-am împiedicat de prima treaptăa eşafodului spălat cu lacrimi asigurate de sponsor

cei fericiţi sunt mai singuri decât secundanăscută pentru a muri şi a învia exasperantdar cine să le ia locul la excentricele gale şi cursedintre roţi, crose, elice scot păsări mirosind a divinitate...

IVMi-e dor de vremea cânddărâmam copaci cu privireacând fericirea era la primii paşişi moartea o învăţa să meargă copăcel

sunt fericită ca floarea pe care eşti gata să o rupidin pomul în flăcări stins cu o flacărădeschid balul celor ce vor muri mâinecerul a contribuitcu un spadasin, cu un arcaş de luminămoartea întoarce capul după mineca floarea soarelui

nici chiar cei mai fericiţi nu o pot corupeea, cea mai dreaptă dintre drepţii

Sodomei şi Gomorei dezlegându-i şaradanoi suntem scopul ei în viaţă

va fi iar noapte, va fi iar zipăsările vor veni ciugulindprovizia îngerească din fiece casăuriaşul în cârje va plângepe umărul prostituatei desfigurate de pitbullsub copacii cu limbile despicatede trilurile de cupru, oţel, wolframpământul ne înghite pe toţi şi îi prieşte

zilnic dau proba la fericirenimic nu doare mai mult decât izbânda eitrec prin flăcările mulţimiioraşul îşi deschide larg braţelecu o crizantemă pe ţeava de tunfericit cel ce s-a lepădat de minescriu de la capăt naşterea, dragostea, moarteao filă pluteşte dar pământul nu o primeştenimeni nu o citeştenici măcar fericiţii exasperaţi de propria lor fericire

şi eu am fost uneori fericităi-am iubit uneorifericită între fericiţi - o vrabie albă cu ochi de vultur şi gheare de leudansând în palatele plutitoareale unei lacrimi fierbinţi cu o floare în dinţişi un cuţit înfipt în spinare...

ApocalipsisNe-am pregătit cu ce-am putut: apă, alimente, lemne de foc, alcoolne-am strâns în saci de plastic împreună cu fotografiile, cărţile,bucuriile, necazurilei-am legat la gurăşi ne-am dat drumul în Apocalipsădar Apocalipsa nu a venitîn loc să plutim abisali şi sublimine-am pomenit pe cimentul durcu creierii praf şi pulberene-am trezit zdrobiţi de realitatea recegri-verzuicu ochi enormi, negri, dorsali, clipocind:Să vă săturaţi să mai visaţi aiureli!Aici o să crăpaţivoi de-aicea nu plecaţi, nu plecaţi acasăîn vecii vecilor!...

CARMINA BALCANICA, REVIEW OF SOUTH-EAST SPIRITUALITY

AND CULTURENR. 2 (13)/ noiembrie 2014

Revista Carmina Balcanica, pe care amprimit-o prin amabilitatea domnului prof. univ. dr.Dan Angelescu (director fondator), este, indiscu-tabil, una din publicaţiile culturale româneşti deînaltă ţinută, motiv pentru care ne propunem să re-venim asupra proiectului cultural de care este legatăapariţia sa.

Iată ce scrie, în editorialul acestui număr(Carmina Balcanica şi dialogul intercultural),doamna prof. univ. dr. Mihaela Albu (redactor-şefal publicaţiei): „Balcani, Balcanitate, Balcanism! Ter-menul din urmă a acumulat - în timp - o conotaţievădit peiorativă. Gândirea stereotipă - şi nu tocmaiinocentă - a unui Occident orgolios pare a continua(încă) să plaseze asupra lui un stigmat negativ. Spiri-tualitatea, arta, cărţile de înţelepciune, ca şi toateformele de interpenetraţie spirituală ar trebui săjustifice o de-peioratizare a modului în care esteprivită şi înţeleasă lumea Levantului... (...)

Deşi apare în România, revista nu este di-recţionată numai către cititorii români, ci şi - aşacum ar fi de aşteptat şi de la alte publicaţii cu adre-sabilitate similară, unor cititori din toate ţările lumiibalcanice (şi de aceea semnatarii au fost invitaţi săscrie în limba maternă!). În plus, prin fiecare studiu,eseu, poezie sau recenzie - care au şi o versiune înlimba engleză - revista se adresează tuturor celorcare, dincolo de Balcani, sunt interesaţi de fenome-nul cultural (unitar în diversitate) dintr-o zonă cu-noscută lumii îndeosebi prin conflicte politice.”

Fiecare întoarcere în copilări, când înce-tează să mai fie amăgire devine dezamăgire, pare aspune Matei Vişniec, în articolul Oraşul Rădăuţi -locul prin care trece axa de simetrie a universu-lui: „Când revin astăzi în oraşul Răduţi îmi sânge-rează inima: calea ferată este invadată de bălării şiniciun tren nu mai trece pe traseul Rădăuţi - Putna,deşi este unul dintre cele mai frumoase din lume, stră-bătând, pe o lungime de 40 de kilometri, o salbă de

sate bucovinene de o sublimă frumuseţe. În parali-zia lor mentală, responsabilii politici ai regiunii nuştiu ce pierd şi probabil că într-o zi vor fi investitemilioane grele pentru refacerea unui monument fero-viar care nu se cerea decât ceva mai bine întreţinut.Din păcate modernizarea a venit şi la Rădăuţi, cucortegiul ei de supermarketuri şi maşini noi... Ca şiîn alte oraşe şi târguri care au avut farmec, şi loculîn care m-am născut eu devine treptat o colonie asocietăţii de consum. (...)

În ce mă priveşte, eu militez de mai mulţiani pentru ca linia ferată care trece prin mijloculoraşului meu natal să fie recunoscută pe plan inter-naţional ca fiind axa de simetrie a universului”

Superb!... Şi trist!... În Eseu despre fiinţa românească (Pre-

liminaii), regretatul eseist şi editor român americanGabriel Stănescu trasează două extreme care aumodelat spiritualitatea românească: - exilul şi izo-larea: „«Pentru mine exilul face psarte din destinulpoporului român» - avea să mărturisească MirceaEliade lui Claude Henry Rocquet - întrucât el «pre-lungeşte transhumanţa poporului român». Istoriculreligiilor îi acordă exilului «valoarea unei iniţieri»,atâta timp cât el reprezintă modalitatea regăsiriisinelui, a propriului centru. (...)

... S-a vorbit, şi pe drept cuvânt, despre «ne-norocul» nostru în istorie. Dacă istoria, prin forţaimplacabilă a unui destin neîndurător, ne-a con-damnat la izolare, cultura populară a reprezentatalternativa viabilă a supravieţuirii noastre ca etnie.Datorită acestei izolări, românii n-au făcut culturăîn sensul occidental al termenului. În schimb, izo-larea ne-a conservat mai bine fiinţa, ne-a făcut săreflectăm mai mult asupra propriilor noastre posi-bilităţi.”

SPAŢII CULTURALEAnul VIII, nr. 39

Încântătoare fotografia de familie pe ca-re Valeria Manta Tăicuţu o invocă, în apărarea de-modatei fericiri a zăpezilor de altădată (Despre ni-micuri cu tristeţe): „Exista un înduioşător ritual almersului la fotograf, de obicei cu familia, de obicei


44

Revista revistelor culturale

RRĂĂSSFFOOIIRRII

în zilele care se cereau sărbătorite, păstrate pentruun cândva nebulos; ţintele, e drept, erau cam ţepe-ne, uşor ridicole, ca şi fundalul cu peisaje din carenu lipseau munţii, izvoarele, marea, plajele, umbre-luţele etc., ceea ce reprezenta un pas înainte faţă deacele prime cortine milimetric plisate, care consti-tuiau decorul din spatele familiei - mama şi bunicape scaune, tata şi bunicul în picioare, cu o mână laşold şi piciorul arcuit într-o mişcare îngheţată dedans, copiii în faţă cu fundele, buclele, rochiţele cuvolane, pantalonaşii cu bretele şi, neapărat, cu mâ-nuţele pe nişte cercuri şi mingi care să demonstrezecă nici în fotografiile de familie ei nu pot renunţa lajoaca lor fericită. (...) ... nu numai fotografiile defamilie au fost înlocuite cu variante digitale, ci şicărţile, revistele, prietenii, familia etc.”

Revista îl sărbătoreşte pe încrâncenatultruditor şi mereu tânărul scriitor Florentin Popescu,închinându-i un portret de suflet: „În aproape 50 deani de activitate literară, a văzut multe, despre unelea scris, despre altele, cu siguranţă, va scrie. are o vi-talitate stranie, de om crescut în aerul curat al unormunţi, dealuri şi câmpii de care noi nu avem ştiinţă,fiindcă par a exista într-o lume din care am lipsit şilipsim. E bonom, jovial, glumeşte mai tot timpul,pare alături de noi - chiar ne atrage atenţia asupraempatiei de care este capabil, prin celebra lui afir-maţie: «eu v-am citit pe toţi!» - deşi, în mod para-doxal, e, de fapt, altundeva, într-o fortăreaţă secre-tă, numai a sa, unde, probabil, doar poeta IulianaPaloda Popescu (soţia poetului - n.n.) mai areacces.”

Liviu Vişan face, cu cititorii sufletuluisău, un exerciţiu de dicţie: „poezia nu se recită pedinafară/ cum îmi spunea învăţătoarea/ de la ţară/se recită pe dinlăunteru// poezia nu se scrie ci setrăieşte/ cerneala ei de sânge albastru/ stzârneştecu vârful peniţei nevăzute/ zborul păsărilor cepoartă bilet la inel// de aer e versul nu din cuvinte/cum încercam să-i explic învăţătoarei mele/ care măbătea cu linia peste palmă/ să nu mai scriu poemecu mâna stângă”

Boem al singurătăţii, Florin Ciocea - untalentat al jocului de-a viaţa, semnează proza fan-tastică Omul zburător, pe care sperăm să o putemoferii cititorilor noştri, integral, în almanahul de lasfârşitul anului.

ATENEUAnul 52, nr. 547, martie 2015

O revistă nu are, niciodată, suficientecuvinte, atunci când o personalitate care i-a marcatexistenţa şi i-a condus destinul literar, pleacă în am-intire. În ziua de 26 februarie a.c. poetul, prozatorulşi traducătorul Sergiu Adam, care a fost redactor larevistei Ateneu, începând din 1965, iar apoi, din1990 până la pensionare, redactor-şef, a îndoliatlumea literară.

O poezie a scriitorului dispărut, inserată peprima pagină, ca un memento mori, spune aproapetotul despre omul care, aşa cum scria, în România li-terară, Cristian Teodorescu: „...a umblat cu şapca înmînă pe la firmele din judeţ, să facă rost de banipentru revistă. De dragul Ateneului Sergiu a mai fă-cut şi anticameră pe la cei care se lăsau mai greuconvinşi că revista asta face parte din blazonuloraşului şi al judeţului.”

Iată poezia: „Tu, cel plecat de-atât amarde vreme/ în lumea cea largă/ fără să laşi cuiva uncuvânt/ sau să scri o scrisoare măcar/ ca să ştim cumo duci/ sau unde poţi fi găsit la un necaz oarecare,/tu, care te-ai numit odată prietenul meu/ şi-ai uitattoate câte au fost,/ bune şi rele,/ de care eu îmi amin-tesc deseori/ întristându-mă -/ oriunde ai fi, află a-cum de la mine/ că bătrânii tăi te-au plâns îndelung/şi s-au stins aşteptându-te-n mare singurătate/ şipoate că şi-acum te mai aşteaptă/ în ţintirimul de lamarginea satului/ dacă nu vei fi murit şi tu/ pe un-deva, între timp,/ depărtatule, laşule,/ nimeni nu vaplânge duminica/ pe lespedea ta.” (Tu)

Din paginile de interior, dedicate memorieilui Sergiu Adam, am ales două scurte citate: „De câ-te ori vorbea despre Ateneu, Sergiu obişnuia să spu-nă: eu nu am plecat niciodată de la revistă, eu nu-mai am venit. A condus revista în vremuri tulburi(...) s-a luptat pentru apariţia ei neîntreruptă , ne-abdicând nici o clipă de la calitatea intelectuală, dela valoarea revistei, aşa cum s-a făcut ea cunoscutăîn timp.” (Carmen Mihalache - La plecarea luiSergiu); „În ultimii săi ani se însingurase. Când n-amai fost redactor şef, s-a retras în biroul său (...) Vafi suferit negreşit şi când a ieşit la pensie, căci, nu-iaşa, nu e uşor să te desparţi de un loc unde ai pussuflet mai bine de patru decenii... (Adrian Jicu -Bicicleta lui Sergiu)

Dan Petruşcă (Despre iubire - 9) abor-dează graniţa fragilă dintre eros şi thanatos avânddrept puncte de referinţă Studii de iubire (Ortegay Gasset) şi Metafizica iubirii (Arthur Schopen-hauer): „Moartea se învaţă: «Nu credeam să-nvăţ


45

a muri vreodată». Şi iubirea se învaţă. Dacă l-amrescrie, schimbând vebul la infinitiv, versul emines-cian ar fi la fel de tulburător: «Nu credeam să-nvăţa iubi vreodată». În «Cântarea cântărilor», poetulbiblic intuia un adevăr şi mai mare: «Că iubirea camoartea e de tare»...”

Distinsul universitar Vasile Spiridon, îneseul Ce se arată în afară, dedicat volumului luiG.T. Kirileanu, Martor la istoria României. (1872-1960). Jurnal şi epistolar (Ed. RAO, 2013), ediţieîngrijită de Constantin Bostan, reproduce câteva in-teresante pasaje, care devoalează orgoliul imens allui Nicolae Iorga. Iată-l pe intrepidul savant, careface traduceri în limbi străine pe nerăsuflate, revoltatde criticile (îndreptăţite) care i se aduc, pentru apro-ximările şi greşelile de limbă evidente: „Cum, amsă-mi schimb eu scrisul de gustul unor analfabeţicare citesc numai «Universul» şi cărţi uşoare fran-ceze? (...) Dar nu-s făcut eu pentru ţara asta! Maibine rămâneam docent la o universitate nemţească,ş-acum aş fi un fruntaş istoric, asupra căruia nimen-ar îndrăzni cuvinte de ocară că scriu aşa şi aşa...Ar trebui să mă retrag departe şi să scriu o carte deseamă - bunăoară o «Istorie universală a omenirei»- lăsând cu limbă de moarte să se publice în toatelimbile de pe pământ, numai în limba română nu!...”

După cum relatează G.T. Kiriţescu, savan-tul cu purtare năvalnică era supărat pe toată lumea,inclusiv pe familia regală, care nu îi citeşte cărţile ofe-rite cu autograf şi, prin urmare, ia decizia de a nu-imai da nici o carte.

Aşadar, Păstorel avea, şi el, dreptatea lui,în Strofe cu pelin de mai...: „Astăzi ştie orişicine/Chiar de nu-i un om prea cult,/ Că Xenopol a scrisbine/ Pe când Iorga scrie mult.”

Tânărul şi talentatul critic Marius Mantapune, pe masa cititorului (rubrica Cronofiabile),încă o carte de excepţie: Bosnia. Partaj, EdituraCartea Românească, 2014 (volum de versuri semnatde Miruna Vlada) afirmând: „Consultând primelerecenzii, am observat cum, indirect, criticii nouluival au încercat să de-structureze, să caute mecanis-me.... Personal, aş privi mai degrabă acest excursîntr-o lume a violenţei drept o formulă de căutare apropriei identităţi. Deşi suntem în genul liric, parecă scriitoarea împrumută ceva elemente din funcţiade regie a unui supranarator, în timp ce într-o mani-eră personală, extrem de inteligentă, efectul imagi-nilor artistice este deosebit de puternic.” Un citatcare îndreptăţeşte comentariul de mai sus: „... într-oEuropă cu unghiile frumos tăiate/ noi suntem bucataaia care îşi/ roade unghiile până la sânge/ care îşiroade graniţele până la sânge/ după naţionalism nune mai rămân decât cimitirele/ unde stăm unii peste

alţii// ţara mea plină de glorii/ ţara mea mâncatăde molii/ ţara mea născută din fobii/ ţara mea ră-masă fără jucării.”

VATRA VECHEAnul VII, nr. 3 (75), martie 2015

Are sau nu critica literară vreo vină pen-tru actuala criză a literaturii române? Dumitru Hu-rubă, privind lucrurile printr-un ochean întors - Li-teratura bună moare(?), dar nu se predă! - intu-ieşte răspunsul, analizând lucid câteva incontestabilestări de lucruri: „... pe această importantă filieră aconsacrării, au fost promovaţi, prea adesea şi cu ooarecare agresivitate şi cam în spirit de gaşcă, o se-rie de autori care n-au confirmat, dimpotrivă clacândvictorios după primul sau cel mult al doilea volumpropriu publicat, chiar primit şi comentat sub formavreunui greu explicabil laudatio. În acest fel, criticaliterară aşa-zisă şi acceptată «de întâmpinare» ademonstrat (...) că şi-a făcut datoria sub oblăduireapreafericitei idei că nu trebuie să dea socoteală ni-mănui, «analizaţilor» rămânându-le şansa supravie-ţuirii prin propriile forţe, cele ale cărţilor publicate.Ce a ieşit şi ce au prevăzut unii prooroci, mai bunide gură decât de comentarii docte, a început să se va-dă şi să se simtă. Arealul postdecembrist al criticiiliterare a fost şi continuă să fie populat cu inşi tran-sferaţi peste noapte din zona anonimatului în cea acomentatorilor «avizaţi», astfel că, într-un timp rela-tiv scurt, rafturile s-au umplut de producţii literar-maculatorice, autoraşii s-au emancipat în autoricare de care mai «celebru» pe plan local, în vremece numărul iubitorilor de literatură stupefiaţi de no-ua literatură evolua invers proporţional cu feno-menul.”

Nicolae Băciuţ scrie despre prietenuldomniei sale, actorul Eusebiu Ştefănescu, plecat la15 martie a.c., undeva, foarte departe: „Ne-am întâl-nit şi ne-am regăsit de aceeaşi parte a unei mari iu-biri, Nichita Sănescu, la Ploieşti, în martie 2013. Seîntorcea, cum a făcut-o de atâtea ori, acasă, ca să-lspună pe Nichita Stănescu aşa cum numai el o pu-tea face, el, care simţea în toate articulaţiile lui spiri-tul Ploieştiului în care «locuise poetic» şi el, ca şicreatorul «necuvintelor».

Ne-am regăsit în aceeaşi poveste cu NichitaStănescu, cel care obişnuia să le arate cine ştie cui,


46

casa lui Slavici, în care, spune Nichita, Eminescu arfi scris «Kamadeva». Dacă cu Eusebiu Ştefănescuau împărţit, spunând pe rând, câte un vers din «Ka-madeva», mie Nichita mi-a spus integral poemuleminescian cu acele inflexiuni ale vocii care-l făceaşi în rostire nu numai în scris, unic, original.

Cu Eusebiu Ştefănescu am înţeles ceea ceam refuzat cândva cu brutalitate: Nichita Sănescul-a influenţat pe Mihai Eminescu şi nu doar Emi-nescu pe ploieştean. Spunea Eusebiu Ştefănescu, şii-am dat dreptate, că, citindu-l pe Nichita Stănescuîl poţi înţelege altfel pe Eminescu. Nu e un joc decuvinte doar, ci o realitate a percepţiei poetice.

Recitalurile din Eminescu şi din NichitaStănescu, în regia sa, nu erau doar o proiecţie a ar-tisticului, erau şi lecţii de semiotică, prin care sem-nele poetice ale celor doi revelau noi adâncimi.

Eusebiu Ştefănescu duce cu el o lume, făcân-du-ne mai săraci, dar lasă moştenire o lume, atât înteatru cât şi în film şi în rostirea poeziei, în care nevom regăsi mereu, ca într-o referinţă a determi-nării.”

ACTUALITATEA LITERARĂAnul VI, nr. 46, martie 2015

Privind bâlciul deşertăciunilor literaturiiromâne, Nicolae Silade adnotează câteva atitudinişi întâmplări care înnegurează perspectivele: „Da-că scandalul provocat la începutul anului cu acor-darea premiului de poezie „Mihai Eminescu” ar fifost oprit la timp şi cu înţelepciune, nu s-ar fi ajunsîn situaţia de astăzi, când se cere imperios reformaUSR, când Eugen Simion este suspendat din Uniu-ne, iar Gabriel Liiceanu a demisionat. În loc să-şivadă de operă, scriitorii români îşi plătesc poliţeunii altora. (...) Iar marea literatură, în care noi,românii, cu mici excepţii, nu am excelat niciodată,devine din ce în ce mai inaccesibilă, câtă vreme mi-nimalismul şi mizerabilismul din zilele noastre nuconduc nici spre literatura adevărată, nici spre ade-vărata cunoaştere.” (Viaţa literară românească în„Ţara pustie” a lui T.S. Eliot)

Câteva versurile fabuloase din grupajulsemnat de Andrei Zanca: „e ca şi atunci/ când vezipe stradă un bătrân/ lângă câinele lui, împărţindu-şiîntre ei/ moartea...” (manualul tăcerii); „înaintede înfiriparea timpului e nesfârşirea.” (niciodată).

Şcoala de poezie beneficiază, în acest

număr, de un profesor extraordinar - Lucia Cuciu-reanu -, care reaşează universul în lucruri, făcându-lsfâşietor de uman: „să scrii cu viaţă/ dacă nu ştii de-spre moarte/ eşti ca un cosmonaut/ o maşinărie com-plicată (pe dracu am spus)/ cu frunze metalice ateri-zând/ pe o planetă cu lavă în loc de picioare// cre-ierul strivit de şenile/ pare o poiană cu brânduşe//vasul alb/ fără catarge/ scaun vechi cu rotile/ a în-cremenit/ nu te simţi vinovată/ se întâmplă// primeştilucruri/ de care nu ai nevoie/ ultima oară acest in-util/ la mulţi ani - an nou fericit/ un flux care ducenicăieri/ ştiu că e adevărat/ dar nu-mi pasă” (aminsomni şi lipsă de calciu carmen mi-a spus ieri)

Tot din Şcoala de poezie reproducem ver-surile Cătălinei Cadinoiu, dedicate Aidei Hancer,poeta de care nouă, mizilenilor, ni se face dor în fi-ecare zi: „Nu mai ştiu cum a fost./ Eu m-am împiedi-cat de tine/ în timp ce dădeai la o parte fiecare pia-tră,/ căutând fratele siamez/ sau te-ai împiedicat tude mine/ când dădeam la o parte fiecare piatră,/căutând potopul./ Îmi amintesc doar c-au urmat scu-zele, câteva replici,/ apoi mi-ai propus/ să ne aşe-zăm pe un monument/ să urmărim păsări, oameni,câini/ şi să le cerem socoteală./ La sfârşit, am deciscă toate nimicurile sunt poetice/ şi toate începeausă ne molipsească.// Am împărţit un şotron,/ dar îna-inte de asta l-am întins peste Dâmboviţa,/ Maia-kovski şi Adi Diniş./ Aveam şotronul nostru,/ îl stă-pâneam, îl puteam da şi altora./ Ai scris o poezie,ţi-a scăpat un vers şi acela a fost primul meu vers./Ştiu sigur că nu mângâi, nu râzi, nu-ţi pierzi cumpă-tul,/ nu dansezi, nu cânţi, nu-ţi plac florile,/ doar pi-sicile,/ dar oare plângi vreodată?/ Atunci când rea-pari ca o ploaie de martie,/ plângi tu sau plânge alt-cineva pentru tine/ ca să am eu o ploaie de martiedin partea ta?” (Rămâi Martie)

DESTINE LITERARE Nr. 60 – 61 (ianuarie – martie 2015)( revistă editată de Asociaţia Canadiană a ScriitorilorRomâni)

Directorul publicaţiei, Alexandru Cetă-ţeanu, îşi pune editorialul (Ce-ţi doresc eu ţie, dul-ce Românie) - după recentele alegeri prezidenţiale- sub semnul unui nou început mereu posibil, darmereu amânat de… noi înşine: „Fie ca tot ce îi do-rea Eminescu României (mai puţin poate acel ...«Vis de răzbunare negru ca mormântul...») în sfâr-şit, să se împlinească. Fie ca acele capete spăimoa-se ale hidrei - balaurul legendar cu 7 capete la carese referea Poetul, odată tăiate, să nu mai regene-re-ze. Să le enumerăm: corupţia, hoţia, necinstea, ne-seriozitatea, minciuna, înşelătoria, mândria pros-


47

tească, birocraţia (ah, criminala birocraţie excesivăromânescă!!! - o adevărată plagă - o subliniez înmod special şi ştiu bine de ce), lenea, mitocănia,nervozitatea, nepăsarea, egoismul, viclenia, opor-tunismul, mentalităţile proaste... au ieşit dublu de 7«capetele de hidră» care au măcinat şi macină încăRomânia . Multe dintre ele sunt sechele ale «anilorlumină», este drept. Fără discuţie, majoritatea româ-nilor sunt oameni buni, cinstiţi, harnici, inteligenţişi patrioţi, dar există şi mulţi, îngrijorător de mulţiromâni cu metehnele enumerate mai sus; sunt infil-traţi, din nefericire, acolo unde nu ar trebui să existeasemenea specimene umane - în mai toate minis-terele, primăriile, instituţiile de tot felul - în «tot cemișcă-n ţara asta... »”.

Un eseu interesant şi complex, desprepoezie (Un logos ascuns – paradoxismul. Însem-nări de dicţionar - Text apărut parțial în Antologyof The Paradoxist Literary Movement, 1993, reluatacum, cu îmbunătățiri) este semnat de Prof. dr. Ma-rian Barbu.

„Poezia aleasă de Timp - notează autorul,adică perenă, autentică, este, genetic vorbind, o de-viație genială de limbaj și viziune de la normal, dela obișnuit. Riscând un paradox, poezia care rămâ-ne dincolo de spațiul autorului și al cuvintelor esteun enunț contradictoriu pentru neinițiați sau nealeșiîn decodări de sensuri. Deși o asemenea poezie co-nține un sistem de opoziții, mai ales formale, el poa-te fi dezlegat sau demonstrabil pe scara relațiilordirecte cu lumea. Arta, în general, și literatura înspecial, nu servește cauzele nodale ale acesteia?

În consecință, nu doar poezia naratologicăa străbătut veacurile prin impuls și originalitate, cimai cu seamă acea creație care a adus un spor demister în nebănuitele trepte ale semnificațiilor. Înanul 3000 de exemplu, se va vedea că toată poeziacare s-a intitulat verslibristă (cf. și Vladimir Streinu,Versificație modernă, 1966) și a evoluat la cheremulpovestirii, al notației cuminte despre obiecte sau fe-nomene comune, ori al înregistrării cursive de faptecotidiene, diferențiate doar pe verticala graficei, înciuda denumirii sale pompoase ca postmodernistă,va deveni (de ce nu?) o cenușăreasă a literaturii,făcând parte din Asociația săracilor.”

Un încântător decupaj liric, semnează înrevista de peste ocean scriitoarea şi poeta din Bis-triţa-Năsăud, Melania Cuc: „Nu se leagă cuvinteleîn rugăciunea/ Pe care o tot reiau de la capăt/ Încer-când să învăţ rostul nou al oraşului./ Este a patrazi de sărbătoare sub teiul în floare/ Şi pruncul tot nuvrea să se nască/ În ieselea cu scutec de aur./ Aţi in-ventat degeaba forcepsul,/ Bisturiul şi facerea fărădurere;/ În jurul mesei de operaţie/ Se usucă din

rădăcină migdalii sălbatici./ Travaliul continuă ziuaşi noaptea,/ Unghia veacului răzuie la sânge/ Imagi-nea maternă de pe cartea poştală./ - Vând suveni-ruri! ţip în megafoane/ Şi se reped să-şi ia în pri-mire/ Raţia promisă de fericire/ Magii, mentaliştiişi trupa artiştilor liberi./ Daruri lumeşti peste vorbedecapitate/ Tixesc pervazul, pe care tălpile unei/Perechi de botine micuţe/ Au lăsat pansoane fărăserie, fără număr.” (Travaliu)

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTICAnul V, nr. 4 (43), aprilie 2015

Editorialul lui Florentin Popescu (În-noiri de primăvară) este dedicat celei mai mari săr-bători a spiritualităţii ortodoxe - Paştele: „Româniiau ştiut dintotdeauna să se bucure de natură, să săr-bătorească cum se cuvine Paştele şi celelalte marimomente din calendarul creştin-ortodox. Şi pentruca bucuria să le fie întreagă ei se adună la un loccu cei dragi ai familiei: bunici, copii, nepoţi, alterude prin alianţă. Bucuria ridicării scrânciobuluidin îndepărtata noastră copilărie a fost înlocuită curadioul, cu casetofonul şi CD-uri de ultimă oră, adu-se acum de cei plecaţi la muncă în străinătăţi şi în-torşi acasă pentru câteva zile. Ouăle roşii, cozona-cul, vinul şi ţuica, celelalte bunătăţi împodobesc me-sele şi bucură deopotrivă trupul şi sufletul.

Înnoirile de primăvară se petrec, însă (ori artrebui să se petreacă) nu numai în afara omului (încasă, în grădină, în curte) ci şi în interiorul lui, în su-flet şi în gândire, în simţămintele cu care e nevoiesă întâmpine anotimpul regenerării şi al unui nouînceput.”

Diplomat, artist plastic şi scriitor, LiaMaria Andreiţă dă măsura talentului şi sensibilităţiidomniei sale într-o proză scurtă, intitulată La cân-tatul cucului: „Să fi fost o oră de când băierile ce-rului se rupseseră, de amestecul de apă şi foc, de tu-netele care clătinau sprijinul pământului, amenin-ţând vieţuitoarele. Deodată, liniştea cuprinse Univer-sul. Dobriţa se târî, în genunchi - şi ieşi de sub snopi.Din gura orizontului zâmbea un curcubeu. PădureaNegoiasca fremăta bucuroasă sub razele soarelui.Stejarul de la Puţişor era culcat; un trăsnet se izbisede el. Pământul înghiţise toată apa. (…) În jur,plutea o stare de fericire. Păsărelele ieşiseră din as-


48

cunzişurile lor, cântând şi dansând sub cerul înseni-nat. Printre ele, căpătă curaj şi un cuc care, cu gla-sul nu prea răguşit, completă cu refrenul lui.

La cântatul cucului, femeia se sperie. Ştiacă, de obicei, el cântă doar până la Sânziene, cândacestea îi leagă vocea. Uneori, ele se îndură şi-l maiîngăduie puţin timp, dar cântecul lui, de data asta,este prevestitor de rău. Dobriţa se închină şi spuseTatăl nostru de mai multe ori, până ajunse la drum.La capul locului, văzu o căruţă venind din vârfuldealului….”

Rubrica Aniversara îi este dedicată re-dactorului-şef al revistei, Florentin Popescu, care aîmplinit (incredibil, dar adevărat) 70 de ani. Iată omărturisire literară, ce sintetizează cariera prodi-gioasă a sărbătoritului, punctată de mai bine de 65de apariţii editoriale: „Sunt şi eu un biet scrib, caretrăieşte la graniţa dintre veacuri şi dintre milenii şiîncearcă să scrijelească ceva pe nisipurile univer-sului şi ale eternităţii!... Am avut şi eu dorinţa, marecât un orizont, de a aduna în suflet câte ceva din mul-tiplele minuni ale lumii şi de a pune în fila de cartecâte puţin din clipa de ardere şi viaţa care mi-au fostdate de Dumnezeu. Şi-n clipa asta, în viaţa asta, in-tră, deopotrivă, poezia şi visul, ca şi aventura întoar-cerii în trecutul cultural al lumii, bucuria cunoaşte-rii oamenilor de lângă mine, ori mai de departe, în-tâlnirea cu operele altora. În fond, am fost dintotdea-una şi am rămas o fire romantică, deşi viaţa m-aobligat şi mă obligă adesea să fiu pragmatic!”

În sfârşit, edificatoare ni se pare şi imagi-nea lui Florentin Popescu, reflectată în oglinda criti-cii, de-a lungul anilor: „Poet, eseist şi reporter, Flo-rentin Popescu ne-a dat o micromonografie a vieţiişi a operei marelui poet şi prozator Vasile Voicu-lescu printre cele mai reuşite ... N-a avut norocul să-lcunoască, dar i-a îndrăgit şi opera, pe care a citit-oexhaustiv, analizând-o cu simpatie în devenirile eisuccesive ... Cartea lui Florentin Popescu este bineinformată şi scrisă cu devoţiune. Aşadar îl putemurmări cu încredere”. (Şerban Cioculescu - Româ-nia literară, 8 martie 1984); „O poezie matură la untânăr debutant, traversată de mari întrebări, de în-doieli, o poezie care sună interior, venind de undevadin adâncuri ancestrale. Este un dar al poeţilor năs-cuţi să ducă în sânge, pe frunte şi mai ales în sufletobsesia trecutului, a strămoşilor, s-o poarte ca o du-reroasă plăcere, s-o caute, să se încarce de drumurice vin de departe şi ajungând în această răspântiea prezentului să lumineze cu tainelei dintotdeauna.”(Radu Cârneci - Ateneu, iunie, 1970); „...FlorentinPopescu şi-a creat un stil numai al lui, evocator şi di-latat, sub supraveghere, bogat narativ, pe care is-toricii şi cercetãtorii literari de azi şi de mâine îl vor

evalua cu îndatorare”. (Gheorghe Istrate - Saecu-lum, octombrie 2000)

LITERATURA ŞI ARTANR. 15 (3632)/9 aprilie 2015

Nicolae Dabija, scrie - în rubrica La Estde Vest - vorbe de rugăciune înaltă, atunci când îşiaminteşte despre folcloristul și scriitorul ucraineande origine română, Grigore Bostan (1940 - 2004):„De-a lungul anilor Grigore Bostan publicase în«Literatura şi arta», la rubrica Reconstituiri, zecide materiale despre Eminescu, Alecsandri, Asachi,Coşbuc, Iorga, Russo, Mateevici şi relațiile lor cuBucovina. După plecarea lui la Eminescu, am vizitatîn câteva rânduri Cernăuţiul. Dar am găsit un altoraş. Tot mai străin, tot mai trist, tot mai-al-altora. Şimi-am amintit de anii ’60-’70, când capitala Buco-vinei semăna cu un stup de albine. Era impresionan-tă atunci prietenia dintre oamenii unei profesii.Aveam, în acele vremuri, impresia că toţi oameniiscrisului nu pot fi decât prieteni între ei. Apoi a fostfoarte importantă pentru noi prietenia dintre oa-menii unei generaţii. Numai aşa am putut ceva maiîncoace să ne numim o generaţie învingătoare. Peurmă au venit invidiile, orgoliile, „polemicile”. Ce-ar fi zis Grigore Bostan de toate acestea?... Grigore,cel care trezea verbul, aşa cum un copil trezeşteroua mergând în zori desculţ prin iarbă…”

Aurelian Silvestru (Oglinzile înţelepci-unii) reproduce o poveste vecină cu toate filozofiilelumii; cea a unui tânăr cu o viaţă exemplară, căruiaDumnezeu îi propune să-şi aleagă durata vieţii sauchiar… nemurirea. Tânărul îl contrariază pe îngerul-emisar, spunându-i că ar dori să trăiască… 80 de ani:

„− Atâta tot? s-a mirat îngerul. Ţi se oferăşansa să devii nemuritor şi dumneata refuzi?

− Nu-mi trebuie mai mult.− Bine, omule, dar nu-ţi dai seama că ai

putea să pregăteşti nenumărate generaţii de înţe-lepţi ca dumneata?

− Nu cred…− De ce?− Pentru că oamenii, văzând că sunt nemu-

ritor, vor aştepta să afle de la mine nu cum să scapede prostie, ci cum să scape de moarte. Astfel, înţe-lepciunea va rămâne inutilă…”

Vorbind la Primul Congres al DiasporeiUnioniste (organizat de Platforma Unionistă Acţi-unea 2012, ìn parteneriat cu Asociaţiile diasporei


49

româneşti de pe ìntregul mapamond), doamna AnaGuţu, prim-vicerector al Universităţii Libere Inter-naţionale din Moldova şi deputat în Parlamentul Re-publicii Moldova, a subliniat impasul actual în carese află românii de dincolo de Prut, în legătură cu des-tinul lor european: „Evenimentele din regiune dinultimul an, legate de războiul de agresiune al Rusieiîmpotriva Ucrainei, sfidarea de către Rusia lui Putina normelor de drept internaţional, tendinţa nesănă-toasă de a redesena frontierele statelor la începutulsecolului 21, schimbă esenţial perspectivele de dez-voltare politica, socială şi economica a ţărilor dinregiune în general, şi a RM în special. (…) Dupăconstituirea arcului guvernamental şi legislativ înurma alegerilor parlamentare din 30 noiembrie2014, ne este clar tuturor că RM a păşit într-o pe-rioadă de stagnare, dacă nu de regres, la capitolulreforme şi modernizare, apropiere de UÈ. (…) Pră-buşirea securităţii financiare naţionale, coroboratăcu insecuritatea informaţională, cu impunitatea non-şalantă a separatismului, ce înfloreşte nestingheritîn sudul RM şi în stanga Nistrului, reverberând ame-ninţător în nordul republicii, disfuncţionalitatea to-tală şi corupţia instituţiilor de drept şi coercitive,care au admis inclusiv evadarea criminalilor vino-vaţi de violenţele comise de poliţişti la 7 aprilie2009 împotriva tinerilor, iresponsabilitatea claseipolitice, care a aservit din punct de vedere practicinstituţiile statului cu întregul aparat funcţionăresc,- sunt doar câteva argumente în favoarea demon-strării falimentului entităţii statale pe nume RM. (...)…în aceste condiţii ideea naţională de unitate româ-nească este unica valabilă pe ambele maluri ale Pru-tului, în cele două state româneşti.”

CAFENEAUA LITERARĂAnul XII, nr. 3 (146), martie 2015

Alex Ştefănescu, în Cerşetorul de afec-ţiune realizează unul dintre cele mai policrome por-trete care i s-au făcut, de-a lungul anilor, originaluluişi importantului poet Emil Brumaru: „Emil Bru-maru se prezintă, răsfăţandu-se, drept «cerşetorul decafea», dar este de fapt un cerşetor de afecţiune.Poezia sa face parte dintr-un întreg arsenal de mij-loace de seducţie, care mai cuprinde miile de scri-sori fanteziste trimise prietenilor şi femeilor iubite,rubricile, cu titluri dintre cele mai trăznite, din di-verse reviste, ca şi gesticulaţia rafinat teribilistă dinviaţa de fiecare zi. (…) Aveam douăzeci şi trei de

ani,- povesteşte criticul, despre impactul întâlniriicu versurile lui Emil Brumaru - (…) Am deschis car-tea şi am citit: «Fecioarele se încurcau în gene,/Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atâtde lene...// Torceau femei de angora în pat!/.../ Şi-ncet sufletul nostru-a căpătat/ Ape adânci cu lustru-ntunecat.» Nu mai citisem demult ceva atat de fru-mos…”

Liliana Rus deschide Fereastra inimiicătre albastrul muzical de altădată (La vie commeelle passe): „Mi-ar fi greu să spun cu precizie carea fost momentul când am auzit prima oară o melo-die cântată de Adamo. Abia în vacanţa de Crăciuna anului 1971, care a fost realmente luminată de vo-cea sa atât de îndrăgită, mi-am dat seama că şlagă-rul Vous permettez, Monsieur, care deschidea balu-rile şi petrecerile părinţilor mei, îi aparţinea.

Am rememorat vacanţa magică a aceluiCrăciun şi o simt, chiar şi-acum, ca pe o alunecarepe tobogan. Cum aş putea să exprim impresia puter-nică pe care mi-a făcut-o vocea lui Adamo, rămasăundeva la jumătatea drumului dintre copilărie şiadolescenţă? Cum aş putea să explic faptul că sim-pla receptare a pieselor sale mă înrudea sufleteştecu artistul care, la vremea aceea, pentru mine, încănu avea chip, ci doar o vagă biografie... (…) Şi diniarna aceea, pentru mine a început să ningă altfel,să plouă altfel, în tonul melancoliei, în aburoasa lu-mină a neonului.”Anul XII, nr. 4 (147), aprilie 2015

Răspunzând întrebărilor din AnchetaCa-fenelei (Poezia postmodernistă), Felix Nicolauapreciază că: „postmodernismul ţine de trecut, fie elşi recent, este dovedit de multiplele curente literareşi artistice care se manifestă în opoziţie cu el ori purşi simplu indiferente la ultimele tresăriri ale mareluiarc stilistic. Când sunt bine cunoscute curente caperformatismul, noua sinceritate, post-mortemis-mul, post-postmodernismul şi încă altele ar fi abe-rant să susţii preeminenţa postmodernismului. Ceicare persistă în tranşeele postmodernismului suntnişte simpatici nostalgici, underground la modul de-modat, prăfuit şi anacronic.”

Virgil Diaconu, într-o analiză rece (Căr-tărescu, poet prin trei sincronizări...) descifreazămecanismele unei poezii întoarse cu cheiţa, un felde jucărie favorită a literaturii române: „ …Poeziape care Cărtărescu o scrie nu este, aşadar, con-secinţa unui flux intelectual, afectiv şi imaginar, cia unui şir de orientări şi influenţe din spaţiul literar,de sincronizări cu poezia poeţilor sau a direcţiilorpoetice pe care le-a preţuit la un moment dat. Sin-cronizarea despre care vorbim aici are înţelesul de


50

imitare a unui model poetic. (…) Pentru că levanti-nul a ales să imite întotdeauna direcţia oficială, cu-rentul poetic la modă, în vogă - poezia optzecistă,poezia postmodernistă retro, poezia postmodernistăindetermanentă - aşa încât problemele de calitate,valoare, eficienţă literară nu au mai avut pentru elnicio însemnătate. (…) Culmea este că, în timp ceM.C. recunoaşte, în mai multe rânduri, atât în celedouă jurnale, cât şi în câteva articole, debilitatea po-eziei pe care o concepe, el este socotit în continuarede către o parte a criticii româneşti - critica hologra-fică - un poet de prim rang, este postat în frunteatuturor topurilor poetice naţionale şi i se acordă ce-le mai importante premii ale USR. Supraevaluareapoeziei lui M.C. nedreptăţeşte şi umileşte poezia devaloare. «Succesul» de critică şi «de jurii» a poezieilui M.C. creează în mediul literar o ierarhie falsă şio conştiinţă deformată a valorilor poetice. (…) Po-ezia românească, ce numără printre poeţii ei de va-loare (autentici) pe Arghezi, Eminescu, Bacovia sauBlaga, este îngropată, aşadar, de epopeea eroi-co-mică Levantul, piatra funerară a poeziei româneşti.”

ARGEŞAnul XV, nr. 4 (394), aprilie 2015

Din savuroasa rubrică Momente şi schi-ţe din actualitatea literară, semnată de Dumitru Au-gustin Doman, aflăm că: Administraţia Naţională apenitenciarelor în colaborare cu Filiala BucureştiPoezie a Uniunii Scriitorilor din România şi Asoci-aţia „Euro CulturArt” a organizat «Concursul Naţi-onal Poezie de puşcărie». „Dar, proza?! - se întrea-bă, pe bună dreptate autorul rubricii. Gigi Becali sepoate plânge că e discriminat. Trei cărţi a scris înpuşcărie, şi nici un premiu!”; Ionuţ Vulpescu „sin-gurul ministru al Culturii din ultimii 25 de ani carenu evită să vorbească de funie în casa spânzuratu-lui” a anunţat o primă soluţie pentru cârpirea buge-tului: „«Deocamdată - a subliniat demnitarul -, amfăcut un prim pas. Guvernul României a decis ca 2%

din încasările Loteriei Române să fie vărsate, de a-cum încolo, culturii. Suma nu este uriaşă şi nici mă-car îndestulătoare, mai ales în condiţiile în care şiLoteria Română îşi revine cu greu, după mai multeadministraţii neperformante. Acum, mai rămâne devăzut cum se vor repartiza aceşti bani, cum se vorîncăiera pe ei unii şi alţii, cum se vor sifona şi, în fi-nal, dacă va rămâne ceva de pe urma lor în cultura

română…” Liviu Ioan Stoiciu (Un aspect. Cititor

de reviste de cultură online), referindu-se la desti-nul revistelor de cultură de la noi, notează, printrealtele: „Eu primesc regulat pe e-mail în primul rândreviste de nișă în format pdf (tip Fereastra la Mizil,Spaţii culturale la Râmnicu Sărat, Plumb la Bacău,Vatra Veche la Târgu Mureș sau Sintagme literarela… Dudeștii Noi), habar neavând dacă ele apar șipe hârtie (ele apar și pe hârtie, dar mie nu mi se tri-mit decât dacă am o colaborare la ele, dacă insist).Presa scrisă are steaua ei. Sigur, continui să citesc saufrunzăresc filă cu filă revistele care apar pe hârtie, înprimul rând (contează și ce reviste; au întâietate ce-le de tradiţie, cum li se spune și cele editate sau careapar sub egida USR, cu un nivel profesionist ridi-cat). Fără presă culturală, pe print și pe internet, înprimul rând exerciţiul critic și eseistic în limba ro-mână (care dă măsura valorii și a identităţii, la unmoment dat, în literatura noastră) ar avea de suferit.Literatura română nu poate fi concepută fără re-viste.”

Rubrica Antologie poetică este susţinu-tă de Nicolae Prelipceanu, care semnează câtevapoeme remarcabile. Iată un exemplu: „în tinereţeam scris un poem despre lili/ marlen un cântec ger-man de război/ așa credeam eu atunci/ nu-i admi-ram pe naziști doamne ferește/ însă văzusem poatedeja/ cum se descompuneau cadavrele soldaţilor/germani în stepele rusești/ deși nu înţelesesem încăde ce mă/ impresiona asta/ acum știu/ pentru că seîntâmpla la lumina zilei și sub/ ochii noștri// ceeace oricum tuturor ni se va întâmpla/ în decembrie1989 înainte de revoluţie pe/ bulevardul dacia/ înfaţa fostului sediu al uniunii scriitorilor/ din rsr/ azăcut multă vreme un câine mort/ cadavrul său pa-tetic evolua din zi în zi era/ tot mai una cu asfaltulmurdar/ dinainte de revoluţie și de după/ a trecut înfelul acesta de 22 decembrie a/ depășit chiar cră-ciunul/ cadavrul câinelui fără nume/ nu era câinelede lângă pod al lui geo/ dumitrescu/ era cîinele delîngă uniune al nimănui/ cadavrul lui avea aceeașisoartă cu a/ soldaţilor germani uciși în stepele ru-sești// deși el nu omorâse pe nimeni nu/ ameninţasepe nimeni/ nu asasinase pe nimeni în numele/ aria-nismului câinilor/ da în tinereţe am scris un poemdespre lili/ marlen abia știam vreo două cuvinte/ dinacest cântec german de război/ vor der Kaserne vordem grossen Tor stand/ eine Laterne und steht nochsie davor/ cu care mureau în braţe milioane de oa-meni/ pentru o cauză străină/ exact cum o să facemși noi/ cei care azi ne/ mișcăm prin viaţă de parcăar fi chiar/ viaţa noastră cauza noastră” (înapoi lalili marlen)


51

TRANSLATION CAFE Nr. 141/ 2015

Revista, editată în cadrul Programului Inter-naţional pentru Traducerea Textului Literar Contem-poran - Universitatea Bucureşti (MTTLC), coor-donat de Prof. Dr. Lidia Vianu, publică în acest nu-măr poeme de Dinu Flămând, din volumul Umbreși Faleze; poeziile au fost traduse în limba englezăde: Beatrice Ahmad, Mădălina Bănucu, ManuelaChira, Alina Diaconescu, Iulia Gheorghescu,Ioana Săbău şi Minodora Tunaru masteranzi aiprogramului.

Vă prezentăm un scurt poem, tradus în en-gleză de Iulia Gheorghescu: „se rotesc/ unsprezecepăsări deasupra mării/ iar din centrul zborului ospirală/ coboară direct în suflet/ grădina cu porto-cali alunecă lent/ spre marginea apei unde/ frunzişulvalurilor/ devine lumină rostogolită/ alt stol de vră-bii intersectează/ subit aceeaşi diagonală/ iar ecoul/unui vag ciripit închide rana extrazului/ prinzi totulîn palme de îndată ce le deschizi” (FALEZE)

„eleven birds fly in circles over the sea/from the center of their flight a spiral/ descendsright into the heart/ the garden of orange trees slidesslowly/ towards the borders of the sea where/ the fo-liage of waves/ becomes tumbling light/ anotherflight of sparrows/ suddenly crosses the same diago-nal/ and the echo/ of a faint chirp closes off thewound of ecstasy/ you catch everything in yourhands once you open them up.” (CLIFFS)

HELISANUL XIII, nr. 3-4, martie-aprilie 2015

Celebra barză din Schitu Goleşti, de acărei situaţie locativă s-a ocupat personal doamnaGraţiela Gavrilescu, ministrul mediului, se adre-sează cititoriilor revistei, prin intermediul lui DanElis, luând la clămpănit o serie de realităţi ale satuluimondial contemporan: „Despre aşa zisa murdărie pecare am face-o noi, nu pot decât să spun aici răspi-cat că mi se pare o obrăznicie fără margini! Dacăam putea să-i luăm cu noi (pe oameni - n.n), măcaro singură dată, în zbor, poate că ar vedea cum aratăplaneta de sus; o imensă groapă de gunoi, plină demizeriile şi dejecţiile lor. Dacă făcutul de gunoi arfi un criteriu de locuire, ar fi trebuit de multă vreme

să-i mutăm pe ei într-un colţ părăsit de galaxie. Letransmit prieteneşte să facă ciocul mai mic! Noi neîntoarcem în ţara lor rece, din ţările calde, unde amputea oricând să rămânem; ei o fac? Noi nu ne lă-săm copiii în cuiburi să se descurce singuri, cu râmeşi broscuţe aruncate de vecini şi nici nu plecăm du-pă cuci, cu maşini şi vile!”…

Disponibilitatea lui Dan Elis, de a-şi răs-foi textele în diverse tonalităţi şi genuri literare, esteevidentă şi… încântătoare, în tableta intitulată Săcurgă: „A fost suficient ca o singură frunză, dintr-unsingur copac, sub cerul clar al singurei amiezi, să-şidea drumul din braţele crengilor, îndrăgostită pânăpeste poate de propria umbră întinsă în iarbă. Aşaa început moartea; prin voia lucrurilor făcute de el.Şi dintr-o dată toate au început să curgă în jurul lui;să-l atingă, să-l mângâie, să-l sărute. Râurile se în-drăgosteau de maluri; norii făceau copii din aburşi-i picau pe pământ; şi pentru prima dată, păsărileaveau voie să se aşeze-n copaci, spunându-şi po-veşti despre cer şi pământ. Din urmele paşilor, cadintro drojdie necunoscută, au început să creascătrupuri asemenea lui; şi pentru că aşa a vrut el, săse recunoască, deşi nu se văzuse niciodată, în car-nea acelor forme, a lăsat timpul lui să curgă în ele,fără nici o regulă. La sfârşitul zilei, într-un amurgpe care nu-şi mai aducea aminte să-l fi pictat, a trasdintr-un plop o scară de lemn şi a plecat să priveas-că; doar să privească.”

Eseul lui Şerban Codrin „Adrian Bucu-rescu sau istoricul, hermeneutul, poetul zgubi-litic”, aduce în atenţie un autor interesant şi original,care jonglează cu sufletele noastre de cititori înză-peziţi sub nămeţii paginilor de poezie.

„Poetul Adrian Bucurescu - scrie ŞerbanCodrin - este la fel de fascinant, dar necunoscut şinerecunoscut. Volumul său cu nume ciudat Poeziizgubilitice a trecut neobservat, motive în plus să îltot completeze până va căpăta, nolens volens, di-mensiuni impozante. Universul său este voit urmu-zian, suprarealist, absurd. O «Noapte de vară» seprezintă astfel: «Două gâşte croşetează/ Apă mi-nerală./ Luna-n nouri albi visează/ Noaptea idea-lă./În căsuţa cu zorele/ Lampa luminează./ O pe-reche de andrele/ Se îmbrăţişează./ De la Hanul luiMânjoală/ Vine Gogu-acasă;/ A băut şi el o oală/Dup-o zi de coasă./ Pe deasupra casei zboară/ Lin,ca o iscoadă,/ Vaca lui Vasile Sfoară,/ Fluturând dincoadă./ Luna-n raze-ncondeiază/ Dealul Curcubă-ta./ Vaca spre Gogu nechează:/ Bă, proastă e mă-ta! »”


52

Ion Roşioru

Împacă-te cu gândul

S-a scorojit vopseaua pe băncilede lemn:

Să ne-aşezăm alături eu nu te maiîndemn!

Miros de mir aduce zefirul dinpustiu:

De la o vreme-ncoace încep să nu mai fiu!

Pe laviţa din izbă pelinul s-a uscat:Eu nu mai merg cu sacii de grâu la măcinat!

Pe cerul numai noime clipeşte steaua mea:Împacă-te cu gândul că voi zbura spre ea!

Întruchipai cândva norocul

Ce-ar fi putut de fapt să fie când absolut nimic n-a fost?

Trăim de-a pururi într-o lume în care ne ieşim din rost!

Oricărui drum pornit spre stele îi iese-n faţă-unţintirim:

A fost prea mare amăgirea încât în praf să n-o strivim!

De-a latul dorului albastră e-o zare fără de acum,Silfida mea cu ochi de şarpe, undina mea

cu trup de fum!

Se prăbuşeşte zilnic cerul învârtoşat de noaptegrea:

Întruchipai cândva norocul ce zi de zi mă sorcovea!

O s-o pornesc prin stepă

Se declanşează iarăşi un cod de vreme rea:De-o să rămân la tine, mă voi gândi la ea!

Devoră corbii stârvul de cal căzut de mal:La han voi vinde şaua, mă voi gândi la cal!

Cocorii se perindă spre sudul lor duium:Îmi voi răpune somnul, mă voi gândi la drum!

De cerul lor de smoală zăpezile se rup:O să mă pierd prin stepa totemicului lup!

Ai promis că vii la nuntă

Prima vrabie-şi ia zborul. Portativu-i fără do:Întru mântuirea clipei n-ai mişcat un deget s-o!

Bate vântul în rafale. Musulmanca-i fără văl:

Spre a stăvili blestemul n-ai rostit o rugă să-l!

Calul s-a pierdut în lună. De arat era sătul:Să-l aduc la vechea iesle ai făcut orice să nu-l!

Urlă lupii. Cad fantome în viroaga de pe plai:Ai promis că vii la nuntă cu rădvanul tău şi n-ai!

Dumitru Băluţă

Prezentul de mucava

Pe pajiște umbra ei înainta precum iarba niciodată învinsă, desfăcea cu aripile mâluri

bizar liniate aidoma pieselor puzzle, pe ciulini ca soldatul pe câmpul

minattrecea neînfricată.

Ea nu se da hrănită cu zahăr din palme,numai din sensul său exista.

Au zis că nu mai este utilă și au scos-o din habitat, pe motiv social.

Herghelegiul, ca să aibă și el un profit, îi dădu potcoavele subțiate ca lama la fier vechi. Nu-și reținu niciuna, măcar de noroc.

Curând se află că mârțoaga n-a fost decât o idee. Dar, totuși, umbra...

Nu mă interesa zeul ce aștepta dis-de-dimineață la ușa mea.

Nici că sta desculț, ținându-și cu grijăla subsuoară bocceluța cu sculele sale mitice.

Nu-mi stârnea nicio impresie ruga lui să-i împrumut ceva de încălțat căci, de atâta drum, i s-au uzat sandalele și a rămas de ai săi.

Nu eram defel curios încotro înaintează anticii zei,dar totuși mi-am scos din picioare și i-am dat cutezătorului ins încălțările mele - oricum lunecam inert pe circumferința prezentului de mucava.


53

VITRALII LIRICE

A dispărut o caravană cu prețioase poveri.Dă în bobi Abdula - doar fata morgana,de fiecare dată alta. Șacalii vântură în nări nisipul, căuându-i urma.Corbii orbesc, scrutând deșertul. O haită de câini zăpăciți latră luna ca un kalashnikov...

Știri-TV: A dispărut caravana...Cineva a strămutat (o presupusă eroare) cursul Drumului Mătăsii întro altă clepsidră.

Cărunți până la oase, se țin cu toată țărâna de iarbă ca de unica viață – de cer li-i dor, să-l vadă din afară.

I-am zis insului ce săpa cu zel iarba inocentă: nu știi de unde se trag rădăcinile ierbii...

Alții dărâmau zidul vechii redute pe care poeții își scriau poemeleși îndrăgostiții autografele.

Cei expulzați din memorie umblă pe străzi goi-goluți, fără nume – întrebați-i unde se duc...

Ai noștri, ai voștri - o, cum i-am petrecut pe dric! - s-au supărat de atâta absență.

Să ciugulească timpului i-au dat ce-a mai rămas din cruci și s-au mutat

într-o altă uitare, definitivă,cu tot cu pereții de-acasă...

Mihaela Aionesei

melancolie albă

...nu știu ce urme albe mă cheamă,ce melancolii se zidesc sub tâmplăde-a trebuit să mă fac ghemși să mă arunc în marea vâltoare a minții.

nu știu nici ce caut,privighetori cu aripi frânte privesc dintr-un colț,mirate,fără să înțeleagă sensul acelor de ceasornicînconvoiate de atâta răbdare.

nu știu nici de ce scriu,

mă las purtată de o entitate crescută de ceva timpîn mine.nu o văd, dar o simtîn fiecare dimineață își scaldă fațacu lumina din ferestrele mele veșnic închise.ea e cea flămândă de lumină,de tandrețe,nu eu,nu eu cea lipsită de identitate,eu cea care încă mă mai caut prin cotloanelecopilărieiși nu găsesc decât păpuși cu gâturi rupte,mâzgălite, cu hainele smulse,eu cea care mai caut zborul rămasundevaprintre plopii din fața căminului de la liceu,în banca întâi de la geam,rătăcită sunt și prin buzunarele mamei cu miros descorțișoară…cum să renasc fără să simt desprinderea cărnii deoasespune-mi tu, mamă,cum?

o lacrimă uriașă se sparge de tâmplă

mă doare nepăsarea asta care umblă dezbrăcată prin lume

plină de cicatrici și bube

la sânii ei copii înfometați tușescbătrânii se înghesuie sub privirea roasă de viermimamele frâng genunchii de certații își biciuiesc mâinile de pământnebunii aleargă după un os și jupoaie de ciudă câiniiduhurile scheaună pe la colțuriși nimeni nu aude

în zadar se frâng rugăciunipeste tot miroase a neputință

Dumnezeu îngenuncheat nu se mai mirăsuspinăîngerii negri au câștigat

o sută de ani lumină îmbătrânesc așteptândsă vină Cineva la Cina cea de Taină


54

Ultima întâlnire a Cenaclului „Agatha Gri-gorescu Bacovia” a fost una a surprizelor plăcute,datorită valorii textelor prezentate de elevii de la Li-ceul Tase Dumitrescu (îndrumător prof. Geta Stan-ciu) şi Şcoala Generală nr. 1 Mizil (îndrumătorprof. Daniela Vasile).

Dintre seniori au citit Emil Proşcan şi GetaStanciu; De la Şcoala Generală nr. 1: Emilia Gheor-ghe (clas a VIII-a), Tiţă Alexandru (clasa a VI-a),Moise Cosmina (clasa a VI-a). De la Liceul „TaseDumitrescu”: Patricia Ioniţă, Grancea Laurenţiu,Tudor Sebastian, Barbu Andreea.

Geta StanciuTârzii rădăcini

Frunza tăcutăaşează sufletu-mi încadrat de ferestreşi zâmbete spartese ascund sub grele dimineţii.Roua cheamă copacul să-l plouă,sufletul îmi poartă plecările,aripa de întoarceredeschide strigătul pământului,cerul înalt leagănă veşnicie,cuvinte-păcate, târzii rădăciniale atâtor toamne...

Emilia Gheorghe

Noua eră a realităţiiUndeva, pe o alee întunecată, unde sălă-

şluieşte tot ce te face slab, exista o clădire ca toatecelelalte, după cum ar spune nişte nou-veniţi. Şi noieram în pragul uşilor larg deschise. Priveam oameniîmbrâncindu-se, pahare ce veneau la vale întocmaica o cascadă şi, după ce se goleau, se preschimbaucu un zgomot asurzitor în mici bucăţi de viaţă, pecare le priveam într-o secundă fără să le mai acor-dăm o a doua privire sau măcar recunoaştere. Tre-

ceam printre pericole fără teamă. Eram aerul ce ţi-nea focul aprins, eram aerul ce trecea fără să se maiuite înapoi.

Am început să urcam şi precum o pană, pre-cum pasărea ce-a purtat-o, am privit prin faliile văz-duhului. Am văzut amintiri ce ardeau dureros. Amvăzut noi, aer fiind, focul în ochi şi i-am dat formă.O formă la alegere. Am continuat să urcăm. Priveampereţii. Priveam oglinzile. Oglinzile ne priveau îna-poi. Ne-am coborât privirea din ochii fiarei până cei-am atins colţii. Fiara a luat o gura mare din aerul ca-re eram, iar în urma a lăsat foc. Cineva ardea, darnoi ne ridicam tot mai sus. Priveam cum propriilenoastre acţiuni distrugeau vieţi, dar nu aveam ceface. Ne-am distanţat. Holul părea să dorească să neabsoarbă cu totul, dar ştia că nu putea. Ar fi rămas fă-ră aer şi astfel aerul a continuat să treacă.

În stânga şi în dreapta fiara prindea grai.Auzeam fie strigătul bestiei, fie rugămintea prăzii,dar noi urcam. Ce putea face aerul? Putea să treacăneobservat, ca o briză uşoară. Se auzeau ţipete... tă-ceri... Se deschideau uşi... Lăsau să circule aer. Îllăsau să intre ca să-l dea înapoi foc.

Am trecut pe lânga fiecare uşă. Continuamsă fim aer. Holul se sfârşise. O singura uşă între-deschisă ne mai stătea în faţă. Făcem asta rar. Nicio-dată nu intrăm decât dacă nu avem încotro. Aerul nuare încotro...

Un om înalt. Un om masiv, ce îşi punea labătaie existenţa. Fie avea sa fie cenuşă, fie avea săfie o piesă fragilă. Aerul nu are de ales. Când încercisă îi apuci mâna, apuci vidul. Noi am privit. El im-plora. Încerca să ne ia de mână. Noi eram reci înpalmele sale. Nici el, cel ce avea nimic nu îl puteastrânge. Pe măsură ce ne preocupam de alte lucruripriveam înapoi din când în când; vedeam un om dince în ce mai slab. Un băieţel aproape. Un bebeluş încâteva secunde. Două braţe protectoare au prinscopilul.

Am început să cerem răspunsuri. Ce făcea?Nu era ceva care să se preocupe... Toţi eram agitaţi,nervoşi chiar, încât nu am realizat decât minute maiapoi că nu ne mai aflam în clădirea aceea obişnuităde pe acea alee întunecată şi nesigură. Camera zbu-ra, se învârtea. Bebeluşul era apărat de toate acestea.E ca şi când odată ce rupem aceste bariere nu ne maiputem întoarce, iar viaţa ne pune să alegem. Să ale-gem să fim ceea ce nu am fost, să ajutăm sau să ră-mânem comozi în limitele noastre, cu toate că tim-pul se mişcă liniar şi odată cu ruperea barieri toatevor cădea.


55

Lecturi în cenaclul „Agatha Grigorescu Bacovia”Lecturi în cenaclul „Agatha Grigorescu Bacovia”

Cosmina Moise

Trenul lui AliceTăcerea asurzitoare s-a lăsat

în vagonul plin de oameni grăbiți.Imaginile de basm treceau în viteză pe lângă noilăsând doar o părticică de speranță. Cartea, obiectulmagic este mereu aproape într-o călătorie. Stătea pemăsuţa rabatabilă de lângă fereastră așteptând să ocitesc. Filele miroseau încă a cerneală tipografică,iar coperțile străluceau în razele soarelui. Covorul sân-geriu din mijlocul vagonului părea că se mișcă. Apoinorii cenușii au acoperit lumina lăsând vagonul gol.Într-adevăr era gol... Toți oamenii plecaseră fiindcă,din cauza umbrelor, nu mai puteau să citească.

M-am ridicat de pe canapeaua pufoasă șiam mers spre cabina în care un prinț, cu ajutorul u-nei baghete, făcea să meargă trenul deturnat din ţaraminunilor lui Alice.

Un miros dulce si aromat îmi gâdila nări-le... Eram în vagonul-restaurant care, ca de obicei,era plin de aristocrație. Dintr-o dată, drumul sprecealaltă ușă se îndepartă brusc lăsându-mi senzațiacă mii de ochi mă urmăreau, întrebându-se ce cautaici. O doamnă cu o rochie de mătase precum crăia-sa zăpezii, aruncă intenționat furculița de aur prăfuitpe jos, uitându-se la reacția mea. Când am pus mânape furculiță pentru a înapoia-o, un copil cu părulblond ca ambalajul bomboanelor regale și cu ochiialbaștri ca înaltul cerului îmi făcuse semn, şi am în-tors capul spre chipul dezamăgit al doamnei, spunân-du-i

– Madame, v-a căzut furculița, vă voi aducealta!

Un zâmbet apăru pe feţele tuturor când amrostit aceste cuvinte, făcându-mi loc să plec mai de-parte, spre capătul trenului. Înainte de vagonul prin-cipal trebuia să trec prin camera vârstnicilor. Uncurcubeu multicolor de fulare împletite manual se în-tindea pe tavan, şi toate pisicile bătrânilor mi se așe-zaseră în față blocându-mi ieșirea. Am primit o laleastrăvezie și o garderobă întreagă de pulovere. Tre-buia să pun floarea pe un pulover perfect și într-unloc ce mă va face să ajung la finalul povestirii.

Am ales un pulover alb ca spuma lapteluiși am pus laleaua in piept langă o inscripție cu literemari,,OLANDA’’ . Un ropot de aplauze a îndepărtatpisicile şi am ajuns în dreptul ușii mari, de culoareasmaraldului, ce ducea la împlinirea visului. Când ampus mâna pe clanță doi controlori veniseră să măducă la locul meu. Atunci doamna din vagonul aris-

tocrației și bunica ce împletise puloverul au venit sămă ajute să ajung unde mi-am propus.

– Eu, ducesa manierelor îți ordon să o lașipe această tânără să intre în camera de aur! se răstidoamna aristocrată la unul dintre controlori.

– Iar eu, regina Olandei îți suspend dreptulde a proteja acest vagon! strigă bătrânica aceea dră-guță cu părul cărunt și buzele crestate.

Ușile cele mari se deschiseră și o luminăorbitoare mă acoperi. Mii de butoane sclipitoare sevedeau înaintea mea și un scaun negru ca noapteape care scria ,,Prinţul conducător”. Am intrat șiatunci scaunul s-a rotit lăsându-mă să privesc un omsimplu, dar cu o inimă mare, îmbrăcat cu puloverulalb, care ținea furculiţa ducesei în mână.

Lumea magică despre care citim în cărțieste și în lumea noastră, doar că trebuie să o căutămmai adânc.Patricia Ioniţă

NEȘTIUTULŞi taci... nevăzut, neştiut. Iubeşti? Te doare?

Ce ai de gând? Vrei schimbarea logicii. Vrei fericireanecondiţionată. Fără sacrificii? Fără să-ţi asumi unrisc? Nu e posibil... Incomensurabila iubire se vapreface în fluture. Va mai trăi o zi. Şi apoi? Şi apoi veiregreta. Vorbeşte-mi încet. Ceva s-a schimbat înăun-trul tău şi nu ştii.

Te rog, nu plânge. Îţi vei face drumul tău,presărat cu stele. Ele îţi vor fi alături, te vor călăuzi.Ai ajuns la ultima stea. Eşti speriat? E simplu, a ră-mas întuneric.

Te cunoşti? Acum e momentul să îţi arăţisufletul. Este singurul care ţi-a rămas aproape. Ştiisă-l preţuieşti? Ai grijă să nu regreţi iar.

Îţi place? Eşti mulţumit? Niciodată nu veifii. Tot timpul trebuie folosit în a avansa prin întu-neric. Ai obosit? Nu face pauză. Pauza nu există.Mergi uşor. Te aşteaptă.

Cine? Libertatea. Vei fi doar tu şi succesultău. Dai dovadă de voinţă, îndemânare, uşoară au-tocunoaştere. Îţi place să te descoperi. Nu vrei să setermine. De ce? Vrei să te înţelegi din ce în ce maimult? Imposibil! Eşti în continuă schimbare.

Când vei crede că eşti capabil să te ajuţi veiconştientiza neputinţa. De ce ? Pentru că nici acumnu te cunoşti. Doar te înţelegi.

Asta dovedeşte că nu cunoşti nici iubirea.Nici nu o vei face. Las-o să te domine. De ce? Pentrucă te poate caracteriza. Las-o să se muleze pe persona-litatea ta nebănuită. Aşteapt-o! Şi ea merge uşor, atrecut de ultima stea.


56

Emil ProşcanEterna alergare

– Hei! Dumneata! Da, dadumneata! Opreşte-te puţin!

– Nu pot! Nu pot! Dacăvrei să vorbim, aleargă cu mine!

– Bine, dar să mergi maiîncet! Unde alergi aşa? De ce nupoţi să te opreşti?

– Păi nu vezi? Este ziuă!– Şi ce dacă este ziuă? De ce trebuie să

alegi în halul ăsta?– Zgomotul!– Ce zgomot?– Zgomotul grijilor mele, la care se mai a-

daugă acum şi mersul copăcel al copiilor şi părin-ţilor mei care sunt bătrâni. Ştii, am doi copii bucă-laţi, bucăţică ruptă din mine, frumoşi nevoie mare.â

– Şi cât trebuie să alergi aşa?– Da de unde eşti nene, din Lună? Nu m-a

întrebat nimeni până acum chestii din astea tâmpite.Eu alerg de când mă ştiu, uneori mai încet, alteori,când zgomotul e mai puternic, trebuie să fug cât potde repede. Până dau de noapte, atunci mă opresc. Eadevărat că zgomotul nu-mi dispare, dar mă pot opri,mă pot apropia chiar de casă. Ei, dar ce puternic afost zgomotul până am reuşit să-mi fac casa. Asurzi-tor nu alta, de multe ori nici noaptea nu mă mai pu-team opri. Dar Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit!Suntem cu toţii fericiţi!

– Şi cum, alergi aşa de-o viaţă-ntreagă?– Da! La noi toată lumea aleargă!– Şi zici că eşti fericit?– Da, cred că da! Păi avem o casă frumoasă

cu trei camere... anul ăsta poate reuşim să ne facemşi o bucătărie de vară, avem şi maşină, suntem sănă-toşi toţi în familie...

Încercam în timp ce-mi vorbea şi mergeamalături, să-i privesc faţa, ochii... O singură expresiea feţei, un singur fel de a privi în această continuăalergare. La fel şi în zilele următoare în care l-am în-soţit. Seara când întunericul ne oprea, uluit de spec-tacolul la care asistam, mă retrăgeam într-un colţ culumină şi scriam despre nedreptatea la care era su-

pus Omul. Scriam cu înţelegere, duioşie şi chiar cumilă. Îmi scriam pe ochi, pe frunte, pe obraji, apoipe mâini, pe degete. Pe piept, în partea stângă îmidesenasem un zâmbet uriaş, iar în jurul lui o creangăînflorită de cireş, un răsărit, o pasăre în zbor şi unval de mare. Speram ca a doua zi să vadă toate asteaşi să se oprească... Dar ca şi cum nimic nu se schim-base, el alerga cu aceiaşi expresie a feţei, cu aceiaşiprivire. Au fost apoi o ploaie de vară şi un curcu-beu... Am alergat prin munţi, am trecut prin râuri,am întâlnit ochi înlăcrimaţi, copii desculţi...

Dar pentru Om nu exista decât această per-petuă alergare. Într-un târziu, a nins; totul a devenitimaculat şi infinit de alb. Atunci m-am repezit şi i-amintrodus în urechi degetele mâinilor mele, scrise cuînţelegere, duioşie şi milă... Minune: s-a oprit, s-arotit de câteva ori sorbind priveliştea şi s-a repezitcu mâinile în zăpadă, răscolind-o, încercând s-o arun-ce spre ninsoarea din cer. Un zâmbet adevărat îi in-undă faţa, care emana acum lumină.

Se apropie apoi de mine şi începu să-mi stu-dieze, ochii, obrajii... Când văzu zâmbetul din parteastângă a pieptului începu să râdă şi mă strânse cuputere la piept. Apoi mă întrebă despre creanga în-florită de cireş, despre răsărit, despre pasărea în zborşi valul de mare.

I-am povestit despre tot ce nu ştia, l-am în-văţat să citească şi să caute singur colţuri de lumină,pentru a putea chiar să-şi scrie cu înţelegere, duioşieşi milă pe faţă, pe piept, pe mâini. A plecat, nerăbdă-tor, să caute ceea ce învăţase.

Eu m-am întors la prietenii mei, le-am po-vestit şi am hotărât să alergăm alături de ceilalţi oa-meni şi cu înţelegerea, duioşiea şi chiar mila din noi,să-i oprim din eterna alergare, să le arătăm floareade cireş, răsăritul, pasărea în zbor, valul de mare şisă-i învăţăm să zâmbească... (Nr. 46/ iunie 2009)

Eglantina Mădălina BecheruInefabil

Tic… tac… Odată obişnuiam să număr se-cundele… acum m-am obişnuit să număr infinitul…Totul era rece… fotografia pe care o ţineam cu de-getele îngheţate trezea în mine regretul de a fi trecut


57

FEREASTRAAnul XII - NR. 5 (93) - APRILIE 2015SUpliment RETRospectiv - 100 de ferestre culturale

pe lângă atâtea clipe, fără să le privesc măcar. Nu enimic, mă voi schimba. Frigul se făcea din ce în cemai simţit, iar fotoliul se mărea doar pentru a-misimţi vulnerabilitatea în faţa serii. Priveam aceeaşi...privire de câteva ore. Copil ce eşti, nu te-ai schimbatdeloc! Pereţii albi şi goi se dezbrăcau de var ţipândde chinuri dure şi lăcrimând în şoapte:

– Priveşte-te!– Sunt doar iluzii… spuneam în timp ce

ridicam albumul de pe masă pentru a-l ascunde dinnou în dulapul ce zăcea ticsit de amintiri, lângă fe-reastra pe care pătrundeau ultimele raze ale soarelui.Am aruncat o ultimă privire pe strada care răsuflauşurată, pansânduşi cicatricele îndurerate de atâţiapaşi înceţi, grăbiţi, pierduţi.

Ceasul din mahon pe care îl cumpărasem înurmă cu trei ani dintr-un boutique cu obiecte de co-lecţie, îmi părea obosit şi el, secundele trecând ale-ne, dându-şi ultima suflare pentru a mişca secunda-rul… tic… tac.

Oglinda mă înfăţişa tânăr, cu trăsături fine,bine conturate şi îmi reamintea discret: să nu în-târzii, ea te aşteaptă la opt! Ieşeam de câteva zilecu o balerină care mă invitase la unul dintre specta-colele ei. Mi-a spus să nu întârzii.

Am intrat în baie şi totul părea bizar, nu mairecunoşteam nimic, nu mă mai recunoşteam. Sim-ţeam un vid în suflet şi în minte, în timp ce apa măclătea de toate bacteriile conştiinţei. Nu ştiu cum,dar auzeam mereu bătăile ceasului. Duşul îşi împră-ştia stropii în ritmul timpului. Devenea o obsesie: sănu întârzii! Din nou m-am privit în oglindă. Arătambine, dar era ceva ce nu mă lăsa să fiu eu. Era teama,dar teama de ce?

Am stins lumina şi am deschis uşa, rămâ-nând o clipă pe loc căci simţeam cum în spatele meutotul se modifică. Dar, dintr-un sentiment de laşitate,am strâns cheile în pumnul ce mi se părea lipsit de for-ţă, poate pentru că preferam să cred că lucrurile ră-mâneau aşa cum le ştiam.

Ieşind din apartament mi-am dat seama cătotul se schimbase, dar nu ştiam când. Când? Oare atâtde orb am trecut pe lângă toate fără să remarc nici oschimbare? Imobilul tot era altul, uşa pe care tocmaio închisesem dispăruse, lăsând în urma ei o ins-cripţie ştearsă: Ai întârziat!

Era un vis, trebuia să fie un vis. Coridorul dinfaţa mea era îngrozitor de rece, inundat de lumina pa-lidă a câtorva becuri. Îmi priveam mâinile lipsite deviaţă, de căldură, de seva tinereţii. Mergeam pierdutşi observam că, din loc în loc, câte o uşă numerotatăera deschisă. Înăuntru erau o chiuvetă şi un closetde faianţă sau o boxă cu mături murdare, teuri cu câr-pe împuţite şi cutii de sodă. Era un vis, trebuia să fie

un vis!Continuam să merg grăbit şi apăsat, ciu-

pindu-mă de picior pentru a simţi durerea realităţii.Ce este realitatea? Doar un fantastic comun, iar cândacest fantastic îşi arată şi celelalte feţe, ne speriemşi negăm ceea ce vedem, muritori laşi ce suntem!Îmi auzeam paşii, iar acest lucru mă liniştea, căci nueram doar singur, eram singur cu mine.

Pereţii gri de timp, mizerie şi răcoare ema-nau un puternic miros de mucegai, în timp ce nenumă-rate uşi se deschideau atunci când mă apropiam deele. Dormitoare vechi, demult părăsite, săli imense,goale cu geamurile murdare şi sparte prin care suflavântul. Am început să alerg pe holurile lungi şi pescările de marmură ce păreau interminabile, unindzeci de etaje. Alergam, alergam, alergam… timpul numai curge.

Doamne, ce-i clădirea asta? Unde sunt? De-venisem sclavul fricii şi rădăcinile sufletului meuabsorbeau seva existenţei arătându-mi ceea ce re-fuzam să înţeleg. Umanitatea e superficială. Credeîn anumite lucruri doar pentru că trebuie să creadă,fără să se întrebe dacă într-adevăr există. Atunci amînceput pentru prima oară să mă gândesc la Eden şiEreb, la veridicitatea existenţei lor, dar mi-am datseama că enigma vieţii nu e de fapt asta. Nu e vorbadacă există sau nu Dumnezeu, ci dacă noi existăm?NU, nu era un vis ceea ce mi se întâmpla…

Când am acceptat acest lucru, obosisem de-ja să mai sper. Fantasticul se transformase în realita-tea mea. Şi am mers aşa ore în şir… Până când amgăsit ieşirea. Erau două uşi imense cu geamuri opa-line ce deschideau calea spre o sală impozantă…Trebuie să fi fost un palat…şi ce mai palat! Dar erapustiu. Mă întrebam cine locuise acolo?

Am deschis uşile ce au produs un scârţăitatât de puternic de parcă toată lumea l-ar fi putut au-zi. Am ieşit afară unde, bizar, nu era nimic, nimic,doar vid… frig şi întuneric. O lacrimă mi s-a prelinspe obrazul îngheţat şi m-am întors în palat, nu îna-inte de a citi afişul lipit pe una dintre uşi: „Raiul esteînchis temporar. Dumnezeu a coborât pe Pământ”

(Nr 48, octombrie 2009)


58

Aida Hancer

fiii lui babel

îmbrăcaţi în noroi fiii lui babel iubesc soarele

îşi târăsc prin soare copiiilegaţi câte doi perechepe umbrele unor caipe sub picioarele lor trece mareadinspre orizont se apropie faraonfaraon zâmbeştefiii lui babel sunt încă pe pământei sunt sălbaticisălbăticia lor te umple de mânieau în ei ceva duhovnicescfiii lui babel aleargăacolo unde se risipeşte luminafaraon râde în continuareli se termină pâinilemarea se face din ce în ce mai săratăîn deşert a crescut o pădure de trunchiuri uscatetoate mâinile lor se ridicăbabel priveşte înseninatpoporul acesta vânat e al meuşi-l voi face un popor singur de trupuristiclind pe sub miere uscatăfiii lui babel întind o mie de mâiniieşind afară în trupul lui faraon

(Nr. 38/ aprilie 2008)

Ion Roşioru

Pantumuri noi din satul vechi

De ce mi-aş asuma blestemul tăierii puiului de nuc ?De ce mi-aş ispăşi păcatul când datoria

nu mi-o cere?De ce aş stărui-n pământul strămoşilor

să mă astruc?De ce nu i-aş mai spune morţii un persiflant

„la revedere”?

De ce mi-aş ispăşi păcatul când datoria nu mi-o cere?

De ce n-aş traversa durerea singurătăţii unui cuc?De ce nu i-aş mai spune morţii un persiflant

„la revedere”?De ce n-aş da în trăsnet lucrul de care tocmai

mă apuc?

De ce n-aş traversa durerea singurătăţii unui cuc?De ce n-aş ctitori din vorbe un râu de lapte şi de

miere ?De ce n-aş da în trăsnet lucrul de care tocmai

mă apuc?

De ce n-aş crede-n poezia ce-n vecii vecilor nu piere?

De ce n-aş ctitori din vorbe un râu de lapte şi de miere?

De ce n-aş prinde-n dosul şurii un heruvimfumând trabuc?

De ce n-aş crede-n poezia ce-n vecii vecilor nu piere?

De ce mi-aş asuma blestemul tăierii puiului de nuc?

(Nr. 43/ noiembrie 2008)

Gabriela VodăDe mână: 1, 2, 3...

Mergeam de mînă:eu, tu şi jucăria mea nouă...Mi-ai zis păpuşică şi am zîmbitca o şcolăriţă de clasa a 3-a.Lîngă o mansardă 3 fumau.Au rîs de jucaria mea şi mi-au smuls-o...Tu mi-ai zis că îmi iei alta.Am zis nu şi am plecat.Mergeam de mînă: eu şi tu.La semafor un şofer beat mi te-a smuls...Mi-ai zis să nu plîng şi că o să găsesc altul.Am zis nu şi am plecat.Mergeam de mână: eu.La un absint mai tare m-am smuls din viaţă, am zis că nu vreau alta…Am zis nu şi am plecat.Mergeam de mînă: eu, tuşi jucăria mea nouă... (Nr. 47/ august 2009)

Ecaterina Bargan

pregătește-ţi și tu hainele negre odată

e ciudat cum oamenii găsesc mereualte explicaţii pentru adevărurilecele mai simple.suntem blestemaţi să ne naştempe rind şi tot aşa să murim,unul după altul.îngropăm bunicii prea devreme şitotodată mult prea tîrziu.ne plimbăm prin suflete străine caprin secţiunile frigorificede carne de la metro.aşa mă ghemuiesc în mine,în singurătatea mea tremur.şi nu se găseşte nimeni să-mi spună:


59

VITRALII LIRICE

trezeşte-te copile de pe banchetadin spate, că am ajuns,suntem acasă.

(Nr. 47 – august/2009)

Adrian Diniş

Flori de cancer pentru tine.Dedespărţire

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.dede scoate şi ea farfuriile nespălateafară în ploaie. Vezi, nu e un motivde tristeţe ploaia prin care mă plimbcu mâinile în buzunarele hanoraculuiunde te port ca într-un marsupiu.Şi mă gândesc că, da, aş putea fiun monstru de tată care să aibă uterdoar pentru tine ca să te nascăpe tine şi copii pe care n-o să-i ai.Malformaţia mea congenitalăputea să înflorească şi în altceva decât cancerul.Pe RMN- Flori de cancer pentru tine.Nu te uita la mine ca la un monstru.Loveşte-mă.Din mine cad bomboane ca dintr-un piñata.Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.Am făcut să plouă pentru tineaşa cum odată o femeie mi-a zâmbitşi eu am făcut să ningă.Copacul îţi întinde la fereastrăun buchet de flori de cireşe,preferatele tale, chiar dacă eşti alergicăla căpşuni - eu tot cred că pierzi cevaursoaica mea tristă, înnebunită de cântecul ăstaca de un câine care aleargă-n juru-idede e genul care se va urca în copacfără să-i pese că nu va mai putea să se dea jos,fără să-i pese de logica poemului meuursoaicele nu se pot urca în copacidede, mi-ai adus circul în poezieşi ursul care merge pe bicicletăpe un fir de sârmă jonglând cu portocaleDespina, mi-ai spuscă o să mi te arunci în braţe când ai tu chefte-ai hotărât în care prăpastie?tu eşti departe, departeeu sunt singur, singursingur ca un cuvânt neinventataici tot timpul îmi dau ceasul înaintesau înapoi cu o lunăşi nu se întâmplă niciodată nimichai să terminăm totulmoartea e cel mai puternic afrodiziac

în loc de taxi luăm un inorog sau un centaurşi ne ducem departe, departesinguri, singuri.

(Nr. 48/ octombrie 2009)

Ciupitu Iulian

Potop

A fost găsit la ţărm, pe plaja ca o pagină de ziar deschisă la rubrica decese.Era un înecat frumos,aşa cum sunt morţii pe timp de pace.Avea gura ca un estuar odihnitşi nici un alt semn de recunoaştere.În rest, procurorul districtual,spectatorii plictisiţica la o ceremonie mereu repetată.Nu se anunţa nimic tulburător,doar medicul legist presimţise ceva.Când l-a deschis lumea a fugit îngrozităca de potop.Iona avea valurile înlăuntrul său. (Nr. 48/ 2009)

Aleksandar Stoicicovici

În portul Dubrovnik1.am să le vorbescdespre degetele tale celor de acasăcând voi aduna merele picate la pământsau când voi ridica găleţile de grâu în podle voi spune poveştile taledespre femeile îngropate pe malul dunăriişi despre bărcile albe care le-au ţinut loc decoaste până la sfârşitridic din umeri şi aproape că nici nu-i simt2.ne-am dezbrăcat cu albia fierbintelegată de picioare în portul Dubrovniko doamnă bătrână ne urmărea de la balconobişnuită cu micile nenorociri de zi cu zidin când în când se apleca peste balustradăşi ne vorbea despre Ecaterina cea Maresau despre copiii necinstiţialăptaţi pe ţărmul adriaticterasele mici erau neobişnuit de încăpătoarene agăţam hainele într-o tablă ruginită de şahpânza portocalie ni se lipea de mâinile fierbinţitoată lumea ne îndruma să batem în lemn3.viaţa e fructul oprit pe care ai vrea uneorisă-l scuipi cu tot cu seminţe



60

Andreea Bănică

Săptămâna 52(Fragmente)

După ce au primit bolul cu cenuşă al mameilor de la o asistentă corpolentă, Manu l-a sigilat şi l-adepozitat cu grijă între hainele groase din bagaj. Auepuizat aproape două ore plimbându-se pe străzilevechi ale capitalei, minunându-se de arhitectura ri-guroasă a faţadelor şi încercând din răsputeri să ci-tească numele străzilor. Distracţia le fu întreruptă deticăitul responsabil al ceasului. Venise timpul să seîndrepte către aeroport. În taxi, după o tăcere aparentconfortabilă, Pedro şi-a făcut publice ideile:

– Ştii, acasă... în State vreau să spun... măvăd cu fata asta... Lindsay.

– Sună a nume de blondă.Replica seacă şi îmbibată de dezgust a su-

rorii îi topi pe dată elanul suficient de şovăielnic.– Iartă-mă, n-am vrut să fiu rea. Dar chiar

sună a nume de blondă.– Este. Şi cred că o să se mute cu mine.– Crezi? Şi ce te face să crezi asta?– Păi... stă din ce în ce mai mult acolo şi are

şi vreo câteva haine... Mă rog, şi periuţa de dinţi...– Sper că are una şi la ea acasă!– N-am simţit până acum că n-ar avea... dar

Pedro se încruntă şi reflectă serios la acest aspect.Părea să fi rămas pe gânduri, iar Manu aştepta cunerăbdare continuarea. Presimţea că mai urma ceva.

– Dar asta e bine, nu? Adică... ţii la ea şi văpetreceţi cea mai mare parte a timpului liber împre-ună...

– Da. Dar eu nu vreau să... Vezi tu, doar ţinla ea. N-o iubesc. Nu ştiu cum vine asta. Poate oiubesc. Dar credeam că sentimentul ăsta e mai pro-fund, mai... cum să-ţi spun? Când vin spre casă numă gândesc la ea, nu-mi vine să merg mai repede casă ajung mai repede şi s-o îmbrăţişez, să-i spun c-oiubesc, să-mi imaginez emoţionat scena, să-mi do-resc să plec din sala de operaţii pentru simplul faptcă mi s-a făcut dor de ea... Nu ştiu. Poate sunt eucăzut în cap.

Deschise gura să mai spună ceva, profitândde uimirea Manuelei care o împiedica să formeze opropoziţie coerentă, însă şoferul îi răspunse într-ospaniolă puţin afectată de lipsa exerciţiului că a cititprea multe cărţi de dragoste, dar şi că, teoretic, aveadreptate, însă era posibil să nu se întâlnească în veciivecilor cu acel sentiment complex şi „momentan uto-pic”. N-a avut darul de a-l încuraja, iar tot ce a putut

scoate de la sora sa mai mare (şi dornică să schimbesubiectul) a fost un „subscriu!” grăbit şi convins.

– Mulţumesc.Liniştea ce a urmat până la aeroport a valo-

rat 50 de coroane. Manu îi dădu de înţeles că îl as-cultase, dar că nu-l putea sfătui în vreun fel. Trebuiasă-şi asculte inima. Sau mintea. Sau ce-şi asculta elde obicei în momentele de răspântie. Au luat un ceaifierbinte la masa care le-a servit drept suport la„regăsire”.

– Manu, tu... te descurci?Ochii i se făcuseră arzători. Nu putea să-l

mintă.– Aşa şi-aşa. Habar n-am. Probabil o să fiu

bine cândva.– Dacă ai nevoie, sună-mă. Nu ştiu ce mi-

nuni pot face prin telefon, dar o să încerc. Da?Ceaiul i-a fript vârful limbii.– Mulţumesc.Nu a fost o despărţire lacrimogenă. Au fă-

cut schimb de adrese de tot felul, numere de tele-foane mobile, urări de bine. Îmbrăţişarea de final afost cea înduioşătoare. Şi-apoi Manu a ajuns din nouîn avion, din nou privind printr-o fereastră rotundăun oraş căptuşit de abur, din nou gândindu-se laschimbare. Dar cu ochii ceva mai veseli. Şi stomaculmai puţin revoluţionar.

Manu n-ar fi avut timp să-şi caute o rochie.A ales-o din garderob pe cea în care se simţea celmai bine. Nu trebuia să se ocupe foarte amănunţitde ţinută, mai avea să potrivească pantofii şi poşetaşi putea să se culce liniştită. Avionul întâmpinase omică dificultate la aterizare şi au rămas în aer vreocâteva zeci de minute în plus, iar întoarcerea de laaeroport o epuizase complet. Nici măcar nu-şi des-făcu bagajele. Abia a doua zi îşi aduse aminte de ce-nuşa maică-sii şi s-a întrebat dacă fusese oare „or-todox” să o ţină sufocată printre pulovere toată noap-tea. Remuşcările i-au dispărut după probarea rochi-ei. Încă îi venea bine. N-o mai purtase de când Al-berto îşi afişase picturile pe la o galerie şi avuseseloc o mică recepţie în cinstea acelui eveniment. Defapt, atunci îl văzuse ultima dată. Idiotul a încurcatheroina cu zahărul pudră după ce a aflat că reuşisesă-şi vândă toate tablourile. Da, suporta bine şi pan-tofii... era mulţumită. Urna cu rămăşiţele carboni-zate ale mamei o privea reprobabil în oglindă, de peraftul din spate.

S-a dezbrăcat de rochie şi şi-a tras o pere-che de pantaloni şi un pulover din geamantanul încăincomplet despachetat. Cu vasul sub braţ a pornithotărâtă spre faleză. „Ţi-o fac eu, mamă”.

S-a oprit aproape de acvariu. A constatat


61

clătinând din cap starea vremii, direcţia vântului şiînălţimea periculoasă a valurilor. Cu paşi calculaţi,a depăşit clădirea cu peşti şi s-a postat într-un locstâncos, unde ameninţarea apei era suficient de de-parte iar briza agresivă nu îi sufla în faţă. Desfăcu ca-pacul recipientului şi îl întoarse rapid cu fundul însus. Conţinutul fu împrăştiat ca fluturaşii meniţi săculeagă date despre tornade din filmul ăla cu numede îngheţată în care a apărut şi Helen Hunt.

Maică-sa dispăruse printre valuri, cu ajuto-rul vântului care îi spulberase toate urmele. „Nu mairămâne nimic din noi. Doar amintirea. Dacă îi maipasă cuiva”.

Era înţepenită lângă balustradă cu o urnăgoală în mână. Sparse urna, adună cioburile mari şile aruncă în primul coş de gunoi. Apoi, cu mâinile înbuzunare, privi ceasul cu termometru din intersecţieşi socoti că venise momentul să se ocupe de casă şide apariţia din seara ce o aştepta după colţ.

(Nr 48, octombrie 2009)

Anca Irina Forgo

7 zile

Casa de sub stejar, cu odăile ei înguste mobi-late sărăcăcios, casa în care au trăit buniciimei şi am copilărit pe când nu ştiam să mă în-

treb la ce e bună lumea asta şi nici n-aş fi bănuit căpoate fi şi rea, casa, lacul şi curtea năpădită de buru-ieni o să-mi aducă mereu aminte de tine, nu, nu pen-tru că acolo am stat 7 zile, ascunşi de lume, fără zia-re, televizor sau computer, ucigând minutele cu ne-păsarea noastră, nu pentru că acolo am râs în hohotede durere şi plăcere când mi-ai prins urechea întredinţii tăi puternici şi n-ai mai vrut să-i dai drumul,nu pentru că tăvăliţi în fân ajunsesem să ascultăm şisă iubim tăcerea şi s-o transformăm în foşnet dupăbunul nostru plac, nici măcar pentru orele când, îm-brăţişaţi sub cearceaful îngălbenit de timp îmi mân-gâiai pleoapele, nu, deşi toate au fost mărunţişuri dragiele au trecut în bucata de timp ce s-a dus, ca şi cumle-aş fi pus într-un buzunar uriaş şi dacă mă gândescmai bine, poate viaţa asta nu e decât un rucsac cu zecişi sute de buzunare, în care stau pitite minuni de cli-pe şi întâmplări ce numai pentru noi au însemnătate,pentru cei care le trăiesc, pe care nici trecătorii şi ni-meni din lumea asta n-o să le deschidă, iar dacă arface-o probabil n-ar înţelege... dar hai să fim serioşi,de ce ar face-o, când fiecare are rucsacul lui şi buzu-

narele proprii al căror conţinut vor să-l uite sau încare vor să se reîntoarcă... nu, Iubitule, nu pentru că7 zile au fost pentru mine bucata de rai căzută din ne-atenţia Celui de Sus între dealurile Moldovei în caream intrat aşa, mai mult din întâmplare, pentru că gă-sisem un mănunchi de chei de la casa bunicilor şi nuam vrut să le arunc la coş până a nu fi intrat pe uşapentru care au fost croite, da, vezi, aşa sunt eu, nicio-dată n-am aruncat nicio cheie, căci gândul că într-ozi aş putea sta în faţa unei uşi care nu se deschideîmi dă fiori reci de teamă, nu din toate motivele as-tea pe care ţi le înşirui fără noimă şi care la o adicăle îndrăgesc aşa, crude, fără poleială, fără lux şi in-fatuare nu astea sunt motivele pentru care când măgândesc acum la casa dintre dealuri pe tine te văd, cipentru că, fără a face nimic pentru asta, ai scos dinmine un eu necunoscut, o creatură care nu ştiam căexistă şi deodată, casa bunicilor a devenit mult maimult decât amintirea ta, a devenit amintirea întâlniriicu o femeie străină ascunsă în pielea mea, dar uite, amsă-ţi povestesc acum ce s-a petrecut înaintea plecăriinoastre, am să-ţi povestesc cum în ultima seară, a-tunci când tu dormeai îmbrăţişând cu lene perna um-pută cu fulgi de raţă şi respirai regulat, greoi, m-amridicat în vârfurile picioarelor, mi-am luat pluovărulverde, ros de molii pe care îl purta bunicul atuncicând mergea la coasă, şi aşa, desculţă am ieşit cumare grijă ca uşa care mereu scârţâia să nu te tre-zească m-am dus afară încet, încet, la fel de atentăla somnul tău ca şi cum ai fi fost încă lângă mine,am coborât o treaptă şi m-am aşezat în pridvor, di-rect pe lemnul lustruit de vreme unde cândva stăteabunica răsucind fusul de lână într-un dans ameţitor,m-am aşezat acolo şi am privit tuşul nopţii, cerul a-coperit de nori îmbufnaţi, minunându-mă câte nu-anţe de negru erau în jurul meu, una pentru nucul dela poartă, una pentru uliţa pe care mai mult o ghi-ceam decât o vedeam, şi-un negru sec pentru toatăbolta cerească, mă minunam de toate nimicurile şiascultam greierii închipuindu-mi cât de uşor trebuiesă le fie lor să-şi găsească perechea, în timp ce, uite,fiinţe evoluate din care cu mândrie pot spune că facparte, fiinţe cizelate, logice, spirituale, calculate,complexe pot trăi o viaţă întregă fără pereche... potsă rămână doar cu căutarea şi cu un gol imens acolo,în zona inimii... nu ca greierii care nu trebuie decâtsă-şi frece picioruşele de abdomen ca să-şi chemeiubirea... dar astea erau aşa, paranteze cuprinse întrealte paranteze, căci de fapt mă gândeam la noi şi amsimţit dintr-o dată că vreau să opresc orele în loc, cănu vreau să mai vină dimineaţa, căci ştiam că în zoriaveam să ne sculăm iar la bătăile de aripi ale rându-nelelor, aveam să te mângâi uşor, cu vârfurile dege-telor întâi, apoi cu palma, tot mai apăsat, să-ţi sărut


62

trupul somnoros, cald şi primitor până când voi fisimţit că dorinţa mea a trecut în carnea ta, să mă fiaşezat pe tine prinzându-te cu picioarele ca într-uncleşte şi cu palmele transformate în cătuşe pentru în-cheieturile tale aveam să te iubesc după bunul meuplac, încet, mult mai încet decât în orice dimineaţă asăptămânii, apoi aveam să mâncăm tolăniţi în pat şicu greu am fi trecut la împachetat, la umplutul gen-ţilor de voiaj în care cu 7 zile înainte neam adus hai-nele frumos călcate, gelurile, cremele, hârtia igieni-că şi papucii, aveam să încuiem uşa casei după noi,să ne suim fiecare în propria maşină şi să urmămcondiţiile pe care amândoi le-am acceptat atuncicând venisem în casa bunicilor, condiţii care acum,privind în urmă, erau puţin nefireşti, căci nu ne cu-noşteam şi nici după 7 zile nu aveam să ştim maimulte unul despre altul, nimic din ceea ce ţine defirescul a cunoaşte dar mult mai mult din intimitateanecunoscută, da, Iubitule, recunosc, am avut de câ-teva ori tentaţia să mă uit în actele pe care le-ai lăsatneglijent la oglindă, să-ţi ştiu măcar numele, vărsta,dar n-am făcut-o, nimic n-am ştiut despre tine, ce-ţiplace, câţi copii ai, câte iubiri, cum ai învăţat la şcoa-lă sau ce lucrezi, aşa cum nici tu, dar asta nu m-a îm-piedicat să mă simt cea mai fericită femeie de pe Pă-mânt, am realizat atunci, în zilele acelea de izolarevoluntară că ne e mult mai uşor să iubim oameni fă-ră trecut, pe care nu îi putem judeca, nu vrem şi nuputem să îi înţelegem şi astfel de gânduri mă bântu-iau ca nişte umbre stând în pridvor cu privirea pier-dută, aşteptând o dimineaţă care nu voiam să mai vi-nă, dar a cărei prezenţă devenea tot mai evidentă pemăsură ce noaptea se decolora spre orizont, apoi mis-a făcut frig, m-am ridicat şi am intrat în odaie, un-de pe măsuţa de lângă uşă la lumina răsăritului austrălucit ca doi ochi de metal cheile maşinilor, şi nuştiu ce îndemn nebun m-a făcut să le iau, să fug în spa-tele casei, să le arunc în lac, în balta înconjurată depapură unde îţi plăcea să te aşezi ca să te uiţi la minecum fac coliere din pipirig, le-am aruncat pe amândo-uă ca şi cum cu un gest dement aş fi putut schimbamersul lumii, te-aş fi putu reţine, aş fi putut prelungio stare de care îmi era greu să mă despart, apoi m-amîntors în pat, în aşternutul cald cu miros de tine, iartu ai mormăit adormit, iubito, vino la mine, la carem-am furişat în braţele tale şi te-am lăsat să mă iu-beşti, dar ceva se schimbase, gândul nu îmi mai eracurat, devenisem un om obişnuit, cu nelinişti, între-bări, remuşcări, şi când te-ai întins pe spate cu braţulîncolăcit ca iederea pe gâtul meu, cu ochii închişi,eu am rămas privindu-te ştiind că niciodată n-am săte mai văd astfel, şi-n timp ce sufletul îmi era plin detine încercam să pricep de ce o făcusem, de ce murdă-risem în zvâcnirea unui moment toate secundele du-

reros de curate pe care le trăisem alături de tine, a-tunci.... atunci am cunoscut femeia deformată cezăcea în mine şi care ar fi murit înlăuntrul meu fărăsă-i cunosc niciodată faţa, dacă un sentiment fărănume n-ar fi depăşit limitele normalului, logicii, bu-nului simţ şi am ştiu în acea clipă că nu există iertarepentru ce facem, chiar dacă o facem din disperare,din iubire, din frică sau din neatenţie conduşi de undemon călău din afara noastră da, am ştiut că gre-şelile se plătesc, că timpul merge doar înainte şi astam-a durut atunci până la lacrimi, în clipa aceea ne-firesc suspendată, căci înainte erai tu şi drumul tău,altundeva eram eu şi drumul meu, dar cunoscusem,printr-un noroc sau pură întâmplare 7 zile din dru-mul nostru pe care eram forţaţi să-l închidem în mo-mentul în care cheile ar fi pornit motoarele maşiniloram fi plecat fără putinţă de întoarcere, de reluare,ducând doar amintirea cu noi ca hrană pentru o viaţăîmbâcsită de reguli, monotonie, falsă pudoare, re-semnare, compromisuri şi verdicte, aşa că atuncicând ai adormit la loc mi-am pus cizmele buniculuişi hainele lui vechi rămase prin casă, am ieşit îngrădină gândindu-mă cu groază la apa rece, tulbureşi la cât de puţine sunt şansele de a-mi îndrepta gre-şeala, mi-am închipuit cum te-ai fi supărat când aifi aflat de gestul meu, cum m-ai fi certat că am decisîn locul tău, mi-am închipuit cum dragostea ar fi de-venit ură, zâmbetul reproş, clipele ore, dar toate as-tea nu mă împiedicau să continui să mă învârt ca unstrigoi în jurul lacului, iar şi iar, cercetând malurilecu privirea şi lovind plantele cu talpa cizmelor, apoi,deodată, am simţit că arătarea aceea hâdă care arun-case cheile în încrâncenarea ei ireală de a nu te pier-de se topea în primele raze de soare, am respirat uşu-rată când am văzut brelocul tău în formă de mingeplutind undeva printre tulpinile firelor de papură, l-amridicat cu greutate fără să-mi mai pese de cheile me-le, care probabil fuseseră deja înghiţite de mâl, amintrat pe uşa care a scârţâit îngrozitor gândindu-măcă uite, de data asta am avut noroc, căci cine ştie decâte ori n-am avut nevoie de şansă pentru a dovedică o meritam, de câte ori n-am avut nevoie de iertarepentru a dovedi apoi că suntem demni de iertare, tum-ai întrebat ce fac, eu am răspuns că nimic şi m-amgrăbit în bucătărie ca să pregătesc focul în sobă, om-leta şi cafeaua cu zaţ, da, Iubitule, în dimineaţa aian-am vorbit mai nimic, ne priveam doar tâmpi, cu unfel de dor nerostit în priviri şi după ce ai împachetatţi-ai luat cheile de la maşină, n-ai întrebat de ce suntude, le-ai şters de cămaşă şi m-ai sărutat, minute în-tregi a durat totul, mi-ai prins iar lobul urechii şi euam râs ca să nu plâng, apoi ai plecat, am văzut ma-şina depărtându-se apoi oprindu-se... o urmăreamprintre ramurile nucului, stătea acolo, la 100 de me-


63

tri de casă, nehotărâtă parcă, fără să-i mai aud mo-torul, o carcasă metalică care te ascundea şi te rupeade lumea noastră ducându-te în lumea ta, iar eu amintrat în casa de sub stejarul care de ani buni nu maiavea nimic din fala şi frumuseţea de odinioară, am în-ceput să deretic prin casă cu o sârguinciozitate în ca-re nu mă recunoşteam, iar când am ieşit să scuturpreşurile am privit cu o zvâcnire neînţeleasă de spe-ranţă spre uliţa care era acum pustie, spre câmpul golcare înconjura casa, spre maşina care ar fi trebuit sămă ducă acasă, la familia mea şi cu un zâmbet forţatm-am întâlnit cu gândul că iată, în acea zi stau în fa-ţa unei uşi, care nu se deschide… şi asta nu îmi maidă fiori reci de teamă.

(Nr. 50, martie 2010)

Cristi Dumitrache

ViaceslavŞoapta îngâna dimineaţa, tremurând sfioasă

la atingerea primilor zori. Se făcea că e toamnă târ-zie şi rece, cu aduceri aminte şi melancolii. Lemnulvechi scârţâia în gard la fiecare chemare a tundrei,prevestind crivăţul, care avea atâtea poveşti frumoa-se de depănat: cu ciulini rostogoliţi până acolo undecerul atingea pământul, cu zări pereche, cu cai şi că-lăreţi mongoli, sau alte seminţii înfipte-n şa, pogo-rând războinice spre răsărit.

Barba-i crescuse mare şi deasă, ca un aricisperiat de câini lătrători şi hămesiţi. Era una din a-cele dimineţi mohorâte şi pustii, în nestatornicia Si-beriei, peste care goneau norii. O poveste veche,aproape uitată în visele irosite ale tinereţii. Viaceslavstătea nemişcat, la măsuţa de lângă godinul cald,gândindu-se la calea bătătorită a vieţii, când abruptă,când domoală, niciodată la fel. „Ce e dincolo de via-ţă?”, încerca să-şi răspundă. Poate că e bucurie, sautristeţe, sau... nimic. Cui îi pasă? Nimic, nimiculnenorocit şi nebun, pândind soarta tuturor.

Încăperea semăna cu el; când luminoasă,când întunecată, bântuită de flăcările vreascurilor dinsobă. Paianjeni îngheţaţi pe plasele zdrenţuite şi afu-mate, furnici hămesite, laviţa de lemn cu pledul je-gos şi ponosit, nimic mai mult, nici mai puţin... Ni-mic destul.

Paharul era singurul accesoriu de pe masarotundă, roasă de carii. Iar vodca singurul lichid ce-iscăldase pereţii lipicioşi. Tristeţea plutea în camerarusului. Un gândac sărman găsise o firimitură într-uncolţ de masă şi se lupta să o devore. „La fel ca-nviaţă...” îşi zise el, pocnind fără milă gângania.Scuipă în palmă şi porni să-şi frece mâinile murdare.

Şi-şi umplu din nou paharul.„De ce fac focul, dacă tot am votca?” se în-

trebă nedumerit. Poate pentru faptul că are şi ea ne-voie de odihnă, în sticlă. „Ce e viaţa?” gândi el dinnou. Vântul, omul şi gândacul, focul ucis parşiv defrigul găgăuţ, lemnul, votca şi neantul.Doar atât.

Şi împăcat cu sine adormi, scoţând un sus-pin de uşurare. Aflase taina vieţii lui de om sărman,singur şi neştiut... (Nr. 51/ aprilie 2010)

Ariatna Petri

DesclţareaVă rugăm să vă scoateţi pantofii aici. Lem-

nul trebuie să vă simtă, trebuie rugat să vă lase să tre-ceţi. Trebuie să respiraţi cu el, să-l mângâiaţi, nu exis-tă drum fără pod. Apoi trebuie să fiţi maleabili ca ocoajă de banană, altfel suliţele vă vor trece chiar prininimă când veţi cădea. Şi păşiţi încet, dacă zeii se tre-zesc, nu ştiţi ce să le spuneţi.

Îndoiţi-vă puţin braţele ca la teatrul misticşi respiraţi regulat ca la templu. Apoi intraţi încet, îngenunchi, târâş. Nu e loc pentru greşeli sau frică. Pă-şiţi numai de două ori în fiecare pătrat al covoruluişi concentraţi-vă la nimic. Totul este una şi cuvintelesunt nimic. Toate milioanele de pietre de exact ace-eaşi mărime din faţa altarului reflectă cântecul pier-dut al călăreţilor descăpăţânaţi, damelor fără îngerişi războinicilor muribunzi.

Abanos, aur, roşu regal şi crini sunt expuseîn partea zeilor, oameni în transă sau dormind de par-tea dumneavoastră. Nu căutaţi să fugiţi după începutpentru că se vor fi târât destule vieţuitoare cu aceeaşifaţă ca şi dumneavoastră în cercuri concentrice în ju-rul fiecărui individ, câte trei susţinând fiecare stâlp.Aici trebuie să îngenunchiaţi şi să staţi nemişcaţipână mai apoi. Picioarele nu vă vor mai folosi vre-odată. Nici plămânii, nici creierul, nici ochii, niciurechile, nici trupul, nici amintirea, nici sufletul, niciviitorul, poate nici pământul...

Aminţiti-vă, v-aţi scos pantofii. (Nr. 56, octombrie 2010)


64

Emil Proşcan: Stimate maestre, vă propunsă începem de la… cotidian: Cum vi se pare lumeade azi?

Fănuş Neagu: …Sunt nemulţumit, în sineamea, de multe; de exemplu Brăila, care a fost unoraş extraordinar de cosmopolit şi extraordinar debogat, de când au plecat evreii, grecii şi armenii adevenit un oraş meschin.

Emil Proşcan: De ce credeţi că, totdeaunacând ne retragem în amintiri, patina vremii capătăstrălucire?

Fănuş Neagu: Trecutul ni se pare, întot-deauna, mai frumos… Copilăria e singura vârstăfără griji. Cu cât înaintăm în vârstă devenim maişchiopi la minte, mai… infantili.

E.P.: Probabil ne ducem spre o a douacopilărie...

F.N.: Dacă toţi ne trezim mintea aşa, cuflori de măr, credem că Dumnezeu ne ia drept înge-raşi, nu? Asta, a doua copilărie, este căutarea Ede-nului. Eu cred, sau credeam când eram mai tânăr, căîn ţările mari te incită mereu să descifrezi cunoscutulşi necunoscutul, dar acum nu mai sunt aşa de sigur,întrucât cucerirea spaţiului nu înseamnă şi cucerireainefabilului. Am văzut pe urmă că marile popoare mis-tice - ruşii de exemplu - relevă minuni ale omenirii.Noi toţi am fost „spulberaţi” de ideea lor militară,specifică imperiilor, care vor mereu să cucerească..Dar ruşii sunt absolut minunaţi, cu inimi şi sufletemari. Ăştia sunt mai religioşi decât noi, pentru că auepuizat ideea de căutare în spaţiu şi „merg” pe ver-ticală. Şi americanii au fost mereu pe drumuri. Casă cucerească spaţiul au plecat de la Atlantic şi-auajuns la Pacific. Şi când s-au întors totul era înţelenitîn urmă şi-au luat-o din nou de la capăt.

E.P.: Chiar să se fi epuizat ideea de căuta-re în spaţiu?

F.N.: Nu, pentru că americanii îşi „satură”,prin căutarea în spaţiu, şi căutarea pe verticală. Darn-au ajuns acolo. Pentru că au industrializat enormşi au tocat mărunt ideea de divinitate. Se răzbună peei ceea ce le-au făcut indienilor şi războaiele… „pen-tru pace”. De aceea au rămas oameni simpli şi oa-menii simpli sunt sau analfabeţi sau tâmpiţi…

E.P.: Asta înseamnă simplitate?F.N.: Da’ cum… Pe măsură ce înaintăm în

civilizaţie devenim mai tembeli.E.P.: Dar simplitatea nu are o doză de ne-

vinovăţie?F.N.: Simplitatea - dar simplitatea aia cu-

rată - are chiar o doză de dumnezeire. Numai că aabsolutiza asta înseamnă a te întoarce la „spaţiul”arhaic, idilic, care e, de multe ori, o iluzie. Vreţi să văspun eu ce a însemnat copilăria mea: pelagră, pă-duchi, râie. Unde punem toate astea? Sau foameteaaia extraordinară care a venit după război… Para-doxal, în timpul războiului a fost bogăţie. Ştiţi dece? Plăteau nemţii tot ce luau. Noi aveam vreo patruari pe care cultivam mazăre. O cumpărau nemţii lapreţuri foarte mari pentru vremea aceea, să facă mar-garină pentru front. Aşa bine nu s-a mai trăit la noidecât prin anii ’70, când scriam „Frumoşii nebuni”.Venea nevastă-mea la prânz cu bunătăţi: 100 gr. deicre de Manciuria costau 5 lei, icrele negre 5,50 lei,o baterie de vin între 12 şi 17 lei. Stăteam la masamea, unde ningea tot timpul. Treceau prietenii une-ori, pe care îi izgoneam, după ce-i lăsam să „şterpe-lească” o votcă…

E.P.: Cu toate astea spuneaţi că, cea mai fru-moasă perioadă, cu toate relele de atunci, a fost co-pilăria.

F.N.: Realitatea se estompează; rămân a-mintirile frumoase: cum mă culcam pe câmp, cumrătăceam prin vie…

E.P.: Poate că e necesar să trecem şi prinsuferinţă ca să preţuim momentele de linişte. de bu-curie. Asta e soarta poporului român, nu credeţi?

F.N.: A popoarelor imbecile… Nu mai epoporul român de pe vremea lui Ştefan cel Mare,povestea cu dacii am şi uitat-o… Eu zic că nici nune tragem din daci; ne tragem din suburbiile Ro-mei…

E.P.: Ce credeţi despre rasism şi despre con-vieţuirea interetnică?

F.N.: Pe vremuri, în Brăila, oamenii habarn-aveau cine-i evreu, cine-i armean, cine-i grec…Pe cine interesa? Veneau oamenii în august, împinşide nevoi, cu grâul de la 50 de kilometri, să-l vândă

Ultima generaţie GutenbergInterviu cu scriitorul Fănuş Neagu,

realizat de Emil Proşcan pentru numărul 50 al revistei Fereastra - martie 2010


65

negustorilor evrei. Şi ăştia le dădeau pe datorie dinmagazin şi îi învăţau să păstreze grâul şi să-l vândăîn primăvară, când sunt preţuri bune. S-au schimbattoate astea… Acum în Brăila mai sunt 30 de familiineaoşe de evrei şi vreo 60 mixte. Pe vremuri numaicăpitani de „bărcuţe” greci erau 4 000. Acum maisunt câteva luntre cârpite cu tablă…

E.P.: Ce ziceţi, începem interviul?F.N.: Păi… până acum ce-am făcut. Mi-e

teamă că partea asta „organizată” o să iasă mult maiprost.

E.P.: Ce mai faceţi?F.N.: Nu-i doresc nimănui să facă ce fac eu.

Când nu sunt bolnav, mă chinui să scriu. Când numă chinui să scriu mă chinui să citesc. Dorm prost,aş bea mult şi nu mi se dă voie. Îmbătrânesc şi-mipare rău, cum spune cântecul. În concluzie rămâneţicât mai multă vreme tineri, dragii mei!

E.P.: Ne daţi şi o soluţie să rămânem tineri?F.N.: Beţi vin bun, iubiţi numai ce vă place

şi pe furiş…E.P.: Înseamnă că şi dumneavoastră sun-

teţi tânăr...F.N.: Păi... iubesc mult. Aş şi urî dar mi-e

frică, din cauza familiei, să urăsc deschis. Şi am ceurî, slavă Domnului, în România de azi! Exagerez:de fapt nu-s capabil de ură... Sunt capabil doar dedispreţ… şi de dragoste. De dragoste în primul rând.

E.P.: Ce anume dispreţuiţi?F.N.: Cred că intuiţi: nu-mi place politica,

nu-mi place că ţara s-a ruinat economic, nu-mi placecă oamenii sunt săraci… Toată viaţa am aşteptat, amsperat, am avut prieteni veseli, am iubit cartea…Nu-mi place să văd oameni mohorâţi.

E.P.: Vi se par mai mohorâţi acum decâtînainte?

F.N.: Indiscutabil. E un alt „peisaj”. „Plum-bul” lui Bacovia îl înţeleg abia acum. Sigur, el aveaun dar straniu de la Dumnezeu, era o figură cu pataînţeleaptă a întunericului pe ea. Căuta altceva, alteminuni ale lumii. Versul din Note de primăvară:

„Mugur alb şi roz şi pur” - spune despre copilăria luicare se petrecuse pe versanţii întunericului. Da’ astaera construcţia genetică… Pe când, acum, construc-ţia istorică şi socială e improprie exploziei de bu-curie sau zâmbetului, care şi el a devenit întunecat,la români. Păcat! Eu nu mai pot să merg; de vreo 2-3 ani; stau numai prin spitale şi n-am mai văzut mieialbi de Anul Nou. Bine, nu poate să-i aducă omul lamine la uşă, dar aş vrea să văd un ied căruia îi cresccorniţele. Iezi sunt, dar nu mai sunt oameni care să-iprivească.

E.P.: Tradiţiile rămân din ce în ce mai pu-ţine…

F.N.: Când vom pierde aceste „daruri”-sper să nu se întâmple niciodată - ne vom usca, capopor, din toate punctele de vedere.

E.P.: Poporul român a mai avut perioadegrele şi a trecut peste ele.

F.N.: Da, dar nu le-am traversat eu… Le-amcitit şi le citesc cu ochiul stins aproape. Parcă aglo-merate acolo, în istorie, sunt suportabile.

E.P.: Aş vrea să vorbim mai mult despredumneavoastră…

F.N.: Despre mine ce să vorbim? Nu! Câtmai scurt! Sunt un tip deschis, se ştie totul despre mi-ne, în afară de... cum gândesc.

E.P.: Sunteţi scriitor, dramaturg, actor, aca-demician…

F.N.: Am fost răsfăţat şi înjurat. Mi-a mersşi bine în viaţă, mi-a mers şi rău…

E.P.: Care dintre aceste ipostaze s-a „prins”cel mai profund de sufletul dumneavoastră?

F.N.: Am fost, în primul rând, hamal al scri-sului. Şi am avut un viciu: lectura. Am citit câtevabiblioteci şi mă consider a fi posedat singura bogăţiedupă care merită să alergi în lume. Dar… tot incultam rămas!

E.P.: De ce spuneţi asta?F.N.: Păi, cât aş mai avea de citit, din ce s-a

scris în lume, ar trebui să mai trăiesc încă 6 000 deani, dacă nu mai mult. Şi m-aş atrofia în biblioteci.Mai trebuie să ieşi şi la soare, şi la umbră, să intrişi-n gârlă, şi-n vie… Ştiţi, m-am gândit că, în Româ-nia, sezonul culesului viilor ţine foarte puţin.

E.P.: Poate ca să aşteptăm, cu mai multă ne-răbdare, sezonul următor.

F.N.: Da, şi aşteptarea se înscrie în arcul detriumf al poeziei, dar e mai bună împlinirea.

E.P.: Din tot ce aţi citit, ce popor credeţi căare literatura cea mai valoroasă?

F.N.: Popor…? Omenirea întreagă. Nu exis-tă popoare în scriere, există omenire. E fundamenta-lă şi „omenirea orală”, din care noi am adus foartepuţin în viaţa modernă. Sau am băgat în fundal, prin


66

miliarde de cărţi tâmpite, marile înţelepciuni ale anti-chităţii. Câţi din noi mai citesc anticii, în afara celorcare studiază istoria veche sau istoria literaturii? Oride atunci şi până azi am involuat în multe direcţii.Spuneaţi că e vina programelor şcolare pentru asta,dar eu cred că totul porneşte mai de departe. Adicăde dincolo de peretele şcolii - de acasă. Vedeţi dum-neavoastră, dacă am fi o ţară în care abundă cărţile,nu numai pe tarabe ci şi în case, am fi cu totul alţioameni.

E.P.: A mai apărut şi calculatorul, şi inter-netul…

F.N.: Îmi daţi voie, aici e cea mai frumoasărevoluţie pe care a cunoscut-o omenirea.

E.P.: Dar dezavantajele…F.N.: Eu nu ştiu să bat la maşină. Toată via-

ţa am scris cu creionul sau cu pixul. Nu ştiu nici mă-car să deschid calculatorul. Dar beneficiez de aceas-tă sursă nemaipomenită de informaţii. Rog pe cinevaşi găsesc tot ce mă interesează. Această descoperirecompensează, dacă se poate compensa vreodată, dis-trugerea Bibliotecii din Alexandria.

E.P.: Totuşi, cum vi s-ar părea o lume în ca-re n-ar exista decât biblioteci virtuale.

F.N.: Eu ar trebui să fiu supărat, din acestpunct de vedere, pentru că… gata. Aparţin generaţieiGutemberg, ultima generaţie Gutemberg, din carefaceţi şi dumneavoastră parte. Această epocă ului-toare care a dat cultura uriaşă a umanităţii, se schim-bă, se transformă, trece către altă civilizaţie, a in-formaţiei. Mă sperie, ce-i drept, faptul că nu-mi dauseama unde va ajunge lumea.

E.P.: Informaţia poate să aibă şi o latură es-tetică?

F.N.: Una fundamentală pentru istoria artei.Informatica este o descoperire epocală. Nu putemnoi, încă, să cuprindem cu mintea, născocirile aceluienglez nebun şi pederast (Alan Mathison Turing –n.n.) care s-a şi sinucis.

E.P.: Vorbeam înainte despre ipostazele încare aţi fost de-a lungul vieţii, printre care şi cea deacademician…

F.N.: Staţi puţin! Toate astea sunt la un loc,nu contează una sau alta.

E.P.: Ce relaţii aveţi cu Academia Română?F.N.: De doi ani, de când sunt în spital, n-am

relaţii decât prin telefon şi prin prietenii care măvizitează

E.P.: Acolo sunt schimbări?F.N.: În Academie n-ajungi ca să schimbi,

ajungi ca să păstrezi… Să vă spun totuşi, o chestieuşor anecdotică. Apelativul, între academicieni, era„domnule coleg”. Dar, pentru că majoritatea acade-micienilor erau şi profesori, acesta a devenit, cu tim-

pul, „domnule profesor”: Aşa mi se spunea şi mie, iareu am fost profesor cum sunteţi dumneavoastră, a-cum,… televizor.

E.P.: Dar aţi lucrat în învăţământ…F.N.: Apelativul ăsta incumbă o universi-

tate cu direcţiile ei de ştiinţă. Eu am fost profesorsuplinitor în comuna Largu, raionul Făurei, regiuneaGalaţi, unde băteam copiii ca să plângă la moartealui Stalin. Ni s-a spus: „Băteţi-i până plâng!”

E.P.: Şi aţi reuşit?F.N.: Am reuşit să-i batem, dar n-am reuşit

să-i facem să plângă. Toţi râdeau…E.P.: Dacă, ipotetic, aţi putea să legiferaţi

ceva, care ar fi primele lucruri pe care le-aţi impuneîn România?

F.N.: Aş înfiinţa întreprinderi cu locuri demuncă şi aş da ordinul: „Munciţi!”. Aş mai da ordi-nul: „Plătiţii pe cei care muncesc! Aveţi grijă de bă-trâni şi iubiţi-vă copiii ca pe ochii din cap, pentru căvor avea ei grijă... să vă pălmuiască, la vremeapotrivită!”

E.P.: Ce relaţii aveţi cu prietenii dumneav-oastră? Cine vă vizitează?

F.N.: Nu pot să dezvălui asta. Am, oricum,mulţi prieteni.

E.P.: V-am pus întrebarea pentru că tot maimultă lume se plânge de singurătate.

F.N.: Asta e o tragedie existenţială. Din ne-fericire ea se întâmplă la nivel mondial, nu numai înRomânia. Noi abia suntem atinşi de aripa singu-rătăţii. Nenorocirea singurătăţii e în azilurile de bă-trâni, în spitale, în fundamentala sărăcie care dom-neşte la sate şi în oraşe. Acum s-a realizat un vis al…comunismului: „Locuitori de la oraş şi sate, înfră-ţiţivă!” Suntem înfrăţiţi în sărăcie ca niciodată alt-cândva. Singurătatea, din punctul meu de vedere, eprimejdios de prezentă după o anumită vârstă. Oa-menii care îşi pierd, în urma unor tragedii, sprijinulcopiilor, al rudelor sau al unor persoane dragi, ar tre-bui să-l regăsească imediat, nemijlocit şi net, fărănici o condiţie, în instituţiile statului. Dar la noi sta-


67

tul nu există decât sub forma rapacităţii, care distru-ge ideea de dragoste, de prietenie, de compasiune.

Noi românii avem darul de a face din fie-care perioadă una fundamentală, de… sacrificiu. Nuam trăit perioada când „domneau” moşierii, dar ocunosc pe aceea când au pierit. Oamenii sunt, în pe-rioadele tulburi, fundamental răi. Mai ales cei careau avut norocul - zic ei - de a ajunge pe altă treaptă,au uitat de unde au plecat şi când fac binele îl fac „săse vadă”, ca să arate că sunt darnici.. Însă dărnicia eaceea pe care a propovăduit-o Mântuitorul: „Fă bi-nele ca şi când asta ţi-ar fi menirea pe lume!” Îmi pa-re foarte rău; e ţara noastră… ţara mea. Spun cu ru-şine că nu se face aproape nimic pentru copiii aban-donaţi, pentru bătrâni sau pentru oamenii năpăstuiţide soartă. Uitaţi-vă la dezbaterile din Parlament:Unde ajung „ei”, totdeauna, cu un rânjet: „Hai săimpozităm şi pensiile!...” Nimic nu e mai scârbos pelumea asta decât să-ţi dispreţuieşti înaintaşii.

E.P.: Vorbeam de singurătate... Ea poatesă ducă la inutilitate, care e cea mai mare dramăpentru fiinţa umană...

F.N.: Indiscutabil, acolo duce. Şi când ajun-gi acolo nu mai poţi să faci altceva, decât să te uiţidupă un cui în grindă.

E.P.: Eu, şi nu numai eu, mizilenii în gene-ral, vă considerăm, spiritual, un apropiat. Aţi fostprezent la majoritatea momentelor noastre cultura-le: v-aş aminti despre un interviu pe care vi l-amluat cu ani în urmă pentru revista „Fereastra” saudespre dialogul dumneavoastră telefonic, la ediţiaa doua a Concursului Naţional de Poezie „AgathaGrigorescu Bacovia”, de pe patul de spital, cu osală arhiplină , în care se aflau Grigore Vieru…

F.N.: Dumnezeu să-l odihnească!E.P: Adrian Păunescu…F.N.: Dumnezeu să-l înalţe, că asta şi ur-

măreşte, şi el… şi noi.E:P: ...v-aş mai aminti despre publicaţiile

noastre, pe care le-aţi onorat cu câteva colaborări…Urmează să edităm, acum, al 50-lea număr al revis-tei culturale „Fereastra”…

F.N.: Al 50-lea număr?... Da’ sunteţi niştenebuni… frumoşi! Dacă dumneavoastră aţi reuşit săfaceţi la Mizil, care are pecetea lui de frumuseţe şiumor în istoria literară, păi vreau zic că meritaţi săfiţi înconjurat de butuci de vie, iar rodul butucilor săni-l dăruiţi nouă. Asta pentru că, ori de câte ori citesc„Fereastra” îmi place să stau rezemat cu coatele pepervazul ei şi să privesc în lumea podgoriilor, adicăsă vă înţeleg prin ceea ce scrieţi. Acolo să ştiţi că a-die un vânt frumos, miroase întotdeauna dumneze-ieşte - pentru că vinul are întotdeauna atingere cuDumnezeu, cu Iisus Hristos şi cu câţiva sfinţi bine-

voitori, că sunt câţiva cârcotaşi şi prin ceruri. Deci,îmi place să stau aplecat cu coatele pe pervazul „Fer-estrei”… Să trăiţi mult şi să creşteţi acei copii mi-nunaţi, între care am descoperit o foarte bună poe-tă… Şi mai sunt şi alţii. Iar faptul că oamenii ăştiatoţi scriu şi citesc este o bucurie.

E.P.: Almanahul nostru cultural pentru anulacesta cum vi s-a părut?

F.N.: La un nivel înalt. Pe patul ăsta nemer-nic de spital - oricum e un pat bun - citesc exact caîntr-o bibliotecă. Să ştiţi ceva: când eram eu cena-clist (elev la Şcoala Normală din Galaţi) nivelul nos-tru era… nu pot să fac comparaţie. Atunci, în pe-rioada aia, când aproape totul era interzis, nici nuvisam să ajungem vreodată la nivelul pe care îl aratămembri cenaclului şi colaboratorii dumneavoastră.Să le dea Dumnezeu sănătate şi dumneavoastră lafel!

E.P.: A treia „Carte cu prieteni” va mai fi?F.N.: N-o mai scriu, pentru că ar trebui s-o

intitulez „Prima carte cu duşmani!”E.P.: I-aţi triat măcar?F.N.: Au avut grijă Dumnezeu şi dracul să-i

trieze. Fiecare şi-a luat partea.E.P.: Spuneaţi că lucraţi la ceva…âF.N.: Tot trudesc să termin un roman, volu-

mul al doilea din „Asfinţit de Europă, răsărit deAsie”, dar când eşti bolnav gândeşti mai încet. Ter-min eu, dacă-mi dă Dumnezeu zile şi treaba asta. Peurmă de ce să mă iau? Ori mă iau de băut, ori mă iaude mers ca lumea, că acum mă cam poartă unii debraţe până la uşă.

E.P.: Cum a fost experienţa de actor?F.N.: Ca să joc rolul unui general beat cre-

deţi că făceam eforturi? Ce eforturi să fac? AduceaIlarion Ciobanu două sticle: eu una, el una. Ce sămă scălâmbăi acolo; eram „naturel”...

E.P.: Vă mulţumesc, Maestre, să aveţi par-te de mai multă sănătate în anul acesta, care abia aînceput! Să fie într-adevăr mai bun şi cu motive re-ale de zâmbet adevărat!


68

Gheorghe Istrate

Cenuşa şarpelui

La vârsta unui sâmbure chematsă crape-n noaptea nopţilor o uşă,lovit de aştri iar m-am întrebat:de ce miroase clipa a cenuşă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,de ce un om renunţă şi dispare,de ce lumina veşnicilor sorise stinge-n carnea noastră şi ne doare?

Vai, Şarpe, veacul mă provoacă blând,va trebui să intru în săgeată,mătase vremii să o sparg adânccu timpul şiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă şi un sândeşi singurătatea-n buză-i scurge,el îndemnat de şarpele străbundin carne laptele răstit şi-l smulge.

Mă poartă nebuneşte o quadrigăde-a valma cu-ntunericul din stea,prin turnul lumii cineva mă strigăşi sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel rănit de vulturul eternce-mi zboară lung prin sângele fierbinteaud cum site uriaşe cernprin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiţi mi-s anii. Veacul încă e.Lumina ca un şarpe bate-n uşă.Mă-ntorc în mine şi mă-ntreb: de cemiroase clipa totuşi a cenuşă?...

(Nr. 51/ martie 2010)

Ionuţ Vlad Sibechi

Nu am scris niciodată poeme de dragoste

dar aş ieşi la fereastră cu o pancartă marecum erau alea de la revoluţie să răcnescfără să îmi pese de nimeni că fiecare secundăfără tine îmi găureşte stomaculmai tare decât cancerul ăsta nenorocit

la noapte va ninge buzele tale îmi vor ţinede foame nu ştim nimic unul despre altulstăm într-o cameră goalăşi viitorul e un paparazzocare inventează scandaluri sexualesunt acelaşi de fiecare datăte ating ca o funie udă şi te ţin cât mai aproapesă-ţi aud gândurile mă găseşti în piaţa publicăcerând decapitări vreau doar să fii fericităştiu că te hrăneşti cu sufletelecondamnaţilor la moarteninsoarea de la noapte îmi va încetini boalapentru o secundă voi credecă se mai întâmplă şi minuniascultă e cântecul nostru ţine-mă de mânăînăuntrul meu ninge cu un lichid alb-vâscos

(Nr. 49. noiembrie 2009)

Syntia Albulkescu

Cântec de menestrel

Mai daţi-mi lut să-mi lipesc rana,să-mi spăl durerea cu urât,osânda lui Sisif să-mi fie somnmai daţi-mi lut!Aorta mea cutremurată-n plânsde data asta o să cânte pentru voitristeţea nuferilor ce se târă în noroicu neputinţa verdelui de-a fi albastru,cântec despre căderea în genunchi,când dragostea migrează-n umbrele de searăşi neîntâmplatele-i minuni se trag în noisă moară...

(Nr. 51 aprilie 2010)

Ada AitoneanUşoară ca o pană

mânerul e cald încă aşa că mă duc să-l caut pe tata

în casa asta nu se mai poate trăi omeneştei-au puşcat toate prizele i-a crăpat tencuialade când el s-a dus la război împleticit să se facă

martirşi dacă s-ar fi întors şchiop alexandrin şi eroude s-ar fi întors rece şi mutilat statuie în travestinumai să nu fi venit aşa târziu aşa bătrân„mi-au zis că e sucul zeilor fata tatiisă nu-i crezi niciodată”dar gura nu mai era a lui şi tata e cald deşi nu pentru mult timp


69

VITRALII LIRICE

s-a dus până dincolo să doarmă puţin şi neeroumânerul e cald păşesc sigur, nu ca ratatul ăstaţin cordonul de mătase ca pe o baionetă la pieptştiu ce am de făcut.


Alexandra Popa

Vizitaîmi terminam liniştită gustarea, într-o cantină plină de studenţi puşi pe palavre. mă uitam la picturile albastre de Matisse din stânga mea.în ureche mi s-a insinuat o melodie de demult.şi, deodată, eram amândoi în încăpereacare se numeşte interiorul minţii mele.am încercat să fiu o gazdă ospitalieră.să îţi arăt casa, grădina, („îţi place cum am amenajat?”) cum au crescut florile şi buruienile în imaginaţia mea.apoi te-am condus către sufragerie, prin cotloane prăfuite, unde păianjeni maiestuoşiîmi ţes visurile. animalele mele de casă, ideile, s-au năpustit înăuntru şi s-au gudurat pe lângă tine.tu te-ai instalat confortabil într-un fotoliu croit din gânduri triste. încruntat, cu mâinile adumbrindu-ţi fruntea, mi-ai admirat, politicos,tablourile confecţionate din imagini dragi mie,de care m-am îndrăgostit atât de tare,încât le-am furat din clipele în care le-am trăitşi le-am ţintuit în cuie de cristal aici, pe pereţi,până ce au devenit amintiri. „şi atunci?”, mă întrebi tu, politicos ca de obicei, „înseamnă că tot ce ai ştiut şi ai uitat nu îţi aparţinelăuntric cu adevărat, nu?”pironită de această întrebare, nu am pregătit un răspuns. doar ceai. simplu, sau vrei şi biscuiţi?zahăr, poate? adevărul e că nu mai ţin minte când şi cum ai bătut la poarta închipuirii mele. şi nici nu mai ştiu de ce ţi-am deschis.deci, nu eşti al meu cu adevărat.după ce ai plecat, grăbit, te-am urmărit de la fereastră până ce te-ai topit în lumini albastre. am ferecat la loc singurătatea-mi, stingând, pe rând, luminile din fiecare odaie,cufundându-mi sufletul într-un rece întuneric.dar cât mi-e de dor să iubesc şi să nu ştiu nimic!


Liviu OfileanuExcavatorul întoarce pământul şi biserica

pentru că ai tăcut ieri, când i-au sfârtecat

pe apostoli şi astăzi, când fără nici o vinăun autobuz cu elevi a căzut între stânci,filosofii s-au supărat cel mai tareîntre ziua de sâmbătă şi duminică,pentru fumul de la pearl harbour ş.a.m.d.de atâta amar de vreme trebuie să fi ajunsîn visele Tale cucuta lui socrate darn-ai răspuns decât prin tornade şi cutremure,câte un mic pompei ici-acolo, un fleacprecum word trade center.lumea s-a plictisit de aşteptare… în absenţaemoţiilor puternice, foamea de adevărdescarcă adrenalina în stare pură:cargouri cu heroină pe bază vegetalăşi astea spulberate de un tsunami din dragoste.speranţa ucide oamenii - de viile scrie numele pe crucile-de-mort.chiar dacă am sugruma clopotelesă ducem naţionalismul până în coreea,xenofobia în catacombele creştinismuluiOmul tot om rămâne, sofistulcare încalcă primul ceea ce afirmă.şi totuşi, oare cum ar fi arătat ana lu' manole?- frumuseţea tipică plaiului, ţăranca trupeşă,bisericoasă, o prostănacă atrasăde mirtul unei bărbi meditative?nu i-am văzut un obraz precum al lunii,surâsul plural, aglutinat în bulevardulrevoluţiilor din '89 şi 2009? surâsulfeciorelnic care anula veacuri de umilinţă?dacă trupurile putrezeau în uitare -ana ieşise din zid pruncucidule metafora libertăţii mereu confiscate.îmbătrânim şi nu o vedem pe anadespletită ana. bombele daucu tesla morţii strat după strat:icter negru / ciumă roşie. nimic mă,nimic. urmele sunt acolo, ana nicăieri…

(Nr. 53, octombrie 2010)

Silvia BitereFemeia delfin

Dacă alerg iarna cu tălpile goaleAsta nu înseamnă că sunt nebunăsau că te iubescDe fapt dacă-mi priveşti faţa de aproapesunt atât de străvezieÎncât poţi trece prin mine...Sunt atât de vaporoasă încâtPot prinde uşor forma mamiferelor stelare...



70

Victoria MilescuImitându-i pe ceilalţi

Dumnezeu şi moarteaîmi poartă de grijăeu fac să dureze efemerulconstruiesc o casă pentru vrăbiisădesc un pom pentru Raifac un copil care va dărâmă casafiind prea micăşi va tăia pomulpentru că nu rodeştescriu o carte despre toate acesteaşi cineva o va ardesă se încălzească sub viscol…


Diana FrumosuSă mori tânără e ceva

ramurile unui cais îşi atârnă culoareaprin scobiturile gardului din praful prin care circulă toată ziua maşinimă privesc fructele spânzurate de roţi şi tălpisă mori tânără e cevaaerul mă va purta pe buzele lumiila fel de frumoasă ca şi azi,când nebunia îmi curge uleios pe trup,iar visele produc palpitaţiieu nu voi fi bătrâna cu basmaua abia legată de mâini în tremur, cu melci în hormonii obosiţi şi cu faţa melancolică(pentru că bătrâneţea de fapt e o viaţă a amintirilor) eu voi rămâne ca şi azisă mori tânără chiar e ceva…

(Nr. 56/ octombrie 2010)

Virgil DiaconuDimineaţa

În fiecare zi, o armată de vrăbiiîmi deschide fereastra.În fiecare zi, gălăgia lor îmi aruncă în faţă dimineaţa.Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartiercare îşi bagă nasul peste tot, prinţesacu capul plin de vrăbii,care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoaseşi mă umple de cântec.În fiecare zi, o armată de vrăbiiîmi deschide fereastra,joacă şotronul pe masa mea,

printre manuscrise.Nici nu mă trezesc bine şi camerase umple de larma lor.Toate au să-mi spună câte ceva.Toate mă ceartă pentru grădina mea de umbre, pentru visele rupte; pentru trandafirii mei negri.Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii.În fiecare dimineaţă ele trag de pe mineleşul tristeţii ce mă acoperă.Eu voi pleca să cuceresc lumeacu o legiune de vrăbii.Voi pleca să cuceresc lumea cu un singur poem.Da, cu o singură vrabie mă lepăd de întunericca de o haină veche.


Deniz Otayultima ta cămaşă

singura mea rochie de mireasă

fiecare cămaşă de forţă în cares-a zbătut mama mi se adânceştetot mai tare în braţe /nu le daudrumul sunt ultimele în care a lăsat o urmăde acum mă pândeşte gândul căe rândul meu să le îmbrac suntsingurele lucruri pe care mi le-a lăsat. o aleg pe ultima, purtată la plimbareade dimineaţă când doamnele îşiîmbrăcau rochiile de vară ca scoase din cutieultima în care şi-a spus crezurile prinsomnul agitat de atâta vreme//eu auzeam ce spui mamă ei te îndopaucu pastile să-ţi potolească crizele//şi acum îţi îmbrac ultima cămaşăca pe o rochie de mireasă/ te aud şi te vădtot mai clar apropie-te le voi spune despre ce vorbeai şi cum îţi uitai cuvintele din cauza caniculei/aşa se întâmplă pe timp de vară dar acum a venit iarna şi îmi îngheaţă lunile de comă


71

pe care încă le port în braţe/cămăşile îmi rămân undeva în pânteceor să audă despre tine mamă chiar de-ar fisă mă lege în propria mea rochie de mireasă


Leonard Ancuţamama e un spitalmama e un spital unde merg de bună voieși mă vindec de oriceîmi aduc aminte că-mi punea puțină salivăpe rană și trecea de aceeamerg la ea să-mi lipească toate fracturilede iubită de bani de singurătateși niciodată nu e prea multn-am avut niciodată mahmureală de mamăchipul ei mă încălzește ca o păturăși privirea mă spală de păcatemama e un spital de nebuni în care nebuniase transformă în căldură și e bine la pieptul eiatît de bine încît mă vindec de dumnezeiree suficient să-i aud inimași toate visele-s frumoaseîn brațele mamei mor fără să mă doară


Cristina Bianca Dansă ne iubim în piele de şarpe

Încă mai simt degetele tale pe urma de spiniFiecare nor obosit ce ne priveaÎntr-un film mut cu adolescenţi pe roleCe-şi căutau începuturile în lumina fiecăruiaÎncă mai simt că eram predestinaţiSă ne iubim în piele de şarpeŞuierând, timpul să ne uite povesteaÎncă mai simt povara ploii pe tâmpleUitându-se cruciş din Cadillacul tău roşuNu uita să plângi când eşti fericită, mi-ai spusÎnainte să-mi arunci cenuşa în mare.


Luiza Dihoru (Wedmore, Marea Britanie)

România păstrată de mine

România păstrată de mine se trezeşte din când în când,

într-o temniţă tainică a inimii mele.Când lumea e mult mai străină decât pot eu duce,închid mintea şi deschid altceva, ascuns şi amânat.România păstrată de mine răspunde la strigăte din cărţi, emailuri, cd-uri şi filme. Se trezeşte la Petre Ţuţea,la Steinhardt, la Eminescu,

la conferinţele lui Puric şi la cântecul lui Ducu Bertzi. România păstrată de mine e fundalul cu munţi al mănăstirii Brâncoveanu,este Sanda din poemele lui Noica,aplecându-se în faţa peretelui de nord la Voroneţ;Ea, care petrecuse toate frumuseţilelumii, a exclamat: „N-am văzut nimic mai frumos”.România păstrată de mine e unică şi subtilă,e pătrunsă de taină şi destin. România

păstrată de minevorbeşte o limbă curată ca cea a poeţilor,sau ca cea a femeilor de la ţară.România păstrată de mine nu înjură, nu cunoaşte cuvinte ca „naşpa” sau „să moară duşmanii mei”.România păstrată de mine nu are zorzoane şi e cuviincioasă ca o ţărancă din picturile

lui Grigorescu.România păstrată de mine nu face exceseşi nu imită alamele strălucitoare

ale popoarelor însingurate.România păstrată de mine e hâtră şi poznaşă.România păstrată de mine m-a pus să scriu

rândurile astea,dimineaţa devreme, pe o foaie sprijinitape „Jurnalul Fericirii”. România păstrată de minem-aşteaptă să mă întorc, ca o bunică răbdătoare,care nu mustră şi nu dojeneşte:„Unde mi-ai fost douăzeci de ani? va spune ea,Hai, vino să te vindec.”

(Nr. 57, decembrie 2010)

Adela Naghiusufletul meu e reîncărcabil

cum te târăsc după mine ca pe-un animal bolnavcum te mut în fiecare noapte âdintr-un trup în altulcum îmi apăs pe tine carnea singura care-mi poartă

de grijă şi de sânge

şi de limfăşi de toate umorile firii celei zidite de tinepe o reţea de tuburi şi valvedupă chipul şi asemănarea taNumai sufletului meu i-a intrat în cap că e nemuritor şi acum mă pune şi pe minesă mă comport frumos să-i spăl cu părul meupicioarele să-i cânt din lăută să-i tai viţelulcel gras să cred în ceva să mă prefac când carnea îmi întunecă minţile– lasă-ţi lumea ta uitatăşi uitarea mai ţineînsă foarte puţin

(Nr. 57, decembrie 2010)


72

Florentina Loredana DalianMoara

Se desprimăvărase. Umblam ameţită printreoameni neinteresanţi. Târam de trupul greu, aşa cumtârâsem odată de sacii cu grâu. Bunica mă trimisesela moară. „N-are cine, mamă”, îmi spusese. Fierul că-ruciorului săpase carne vie în palmele prea mici, ne-făcute să care greutăţi. Dar eu ştiam una şi bună: tre-buia să ajung la moară. Acolo se face pâinea noastrăcea de toate zilele. „Dă-ne-o nouă astăzi!”

Nu pricepeam de ce oamenii îi cer lui Dum-nezeu pâine. Când ai putea să-i ceri atâtea lucruri mi-nunate. Cum ar fi de exemplu, păpuşi. Păpuşi adevă-rate, nu din acelea din cârpe înfăşurate pe linguri delemn. Sau cum ar fi, atunci când îţi doreşti mult, săpoţi da timpul înapoi. Până una alta, mă aşezasem pesaci, cu faţa în palmele rănite, plângând şi rugându-Lsă îmi dea puteri să ajung până la moară. Era plânsulacela de ciudă, de neputinţă, nu doar în faţa neputin-ţei mele, ci şi a altora. Eu îi spuneam plânsul rău.Căci există şi un plâns bun, care alină, cicatrizând.Mai plânsesem odată aşa, când îl răsturnasem pe bu-nicul în şanţ. Cu tot cu căruţul de invalid peste el. Măsalvaseră nişte militari... Când cu sacii de grâu, îmipusesem nădejdea într-un om care trecea pe stradă.„Ce ai, taică, de plângi?” „Mi-e greu, nu mai pot sătârăsc de sacii ăştia. Nu m-ajuţi?”, bâiguisem timid.„Ajută-te singură! Şi Crucea şi-o poartă omul totsingur.” Şi trecuse mai departe. L-am urât. Dar într-unfel m-a ajutat, făcându-mă să înţeleg că nu trebuiesă-mi pun nădejdea decât în mine. De-aş fi învăţatde atunci lecţia! Am tras cu dinţii de rochie, am ruptdouă bucăţi cu care mi-am înfăşurat palmele şi-amdus povara la bun sfârşit. Dar parcă tot a fost mai u-şor decât acum, când târam după mine saci de iluzii,către moara care să le macine mărunt. Sufletul, cândsângerează, cu ce să-l bandajezi?

Cum mergeam aşa aiurită, mi-a atras aten-ţia silueta „consilierului”. E greu să nu observi o si-luetă de 190, într-un costum impecabil, cu-n mers demanechin pe podium, cu tunsoarea perfectă, cu fire-le de păr aliniate precum soldaţii la raport. Prin con-trast cu aspectul aparent scorţos, m-am bucurat să re-găsesc dincolo de „ambalaj” omul modest şi sincerpe care-l ştiam, cel care nu uitase niciodată de undea plecat şi care-mi povestise cu mult haz despre „cal-varul” copilăriei lui, când aduna zilnic ştir pentruporci.

Trecuseră cinci ani de când îl văzusem ul-tima oară, dar, când m-a fixat cu privirea neagră,jucăuşă, parcă tocmai ce regăsisem un vechi tovarăşde joacă, dintr-o copilărie dragă de demult. Încer-

când să leg o conversaţie, am dat să mă interesez decariera lui politică. „Tot Consilier?” A râs de a răsu-nat bulevardul. „Cum, nu ştii că sunt Senator?” Nuştiam. Şi nici nu mă interesa. Dar bineînţeles că mi-avenit să intru în pământ. El se distra în continuare,apoi mi-a dat nişte lămuriri: „Am ajuns acolo dintr-oîntâmplare. Nu mi-am dorit şi nici nu îmi place. Nusunt făcut pentru asta. Dacă mâine n-o să mai fiu înParlament, n-are după ce să îmi pară rău”. Am maischimbat câteva vorbe şi ne-am despărţit. Pe punctulde-a se depărta, mi-a aruncat râzând: „Mai du-te şitu să vezi Lacul lebedelor!”Aşadar nu uitase.

În urmă cu cinci ani, invitase toată delega-ţia noastră la o recepţie. Toţi au înţeles că invitaţiafusese făcută pentru mine, dar s-au bucurat nevoiemare, călcându-se pe picioare la poarta de intrare înlumea în care, de altfel, niciunul n-avea acces. S-audus toţi. Mai puţin eu. Care-mi găsisem o scuză alnaibii de credibilă - că merg la Operă, să văd „Lacullebedelor”. Şi, ca să mă conving pe mine mai întâi,chiar mă dusesem. Fugind de el, fugisem de fapt demine. De-aceea mă dusesem la balet, de teamă că, ră-mânând în hotel, aş fi acceptat invitaţia, cedând fieargumentelor lui, fie celor ale colegilor, care ar fifost gata să mă ia pe sus. Intenţia lui de apropiereera clară, fiindu-mi sugerată şi anterior, dar de dataaceasta era ca un ultimatum, o acţiune care ar fi pe-cetluit-o. Iar eu îl plăceam prea mult. Altfel mi-ar fifost simplu să-l refuz. Şi nu trebuia să-l plac. Eram„ancorată” într-o relaţie care se consuma la maredistanţă, dar „ancorajul” era sufletesc şi, deci, pu-ternic.

Astfel „am dat cioara din mână” pe o vrabieinfectă care, la scurtă vreme, mi-a şi tras un mareşut în fund. N-am regretat. Dar nici nu uitasem. Aşacum - aveam să constat - nici el nu uitase. Când mi-aluat mâna să mi-o sărute de „la revedere”, am văzutcă-i crescuse şi-o verighetă pe deget. În schimb mienu-mi crescuse nimic. Nici măcar o aripă. De lebă-dă, se-nţelege. Ba încă, vreo două pene amărâte pecare-mi imaginasem că le-aş fi putut folosi la zbor, îmifuseseră şi acelea frânte. Şi, din senin, m-a apucat iarplânsul ăla rău, ca atunci când îmi sângerau palmele,cărând de sacii cu grâu către moară. Am vrut să-lstrig să-l întreb cât e ceasul şi dacă nu crede că Tim-pul poate fi dat înapoi. Dar mi-am adus aminte:

„Ajută-te singură! Şi Crucea şi-o poartăomul tot singur.”

Am rupt fâşii dintr-o amintire, mi-am în-cropit un bandaj nepriceput şi am mers mai departe.Pân-am ajuns la Moara de măcinat iluzii cu tot cuproştii care le cară după ei.

(Nr. 54, iulie 2010 - Fragment)


73

Emil Iliescu

MAVROŞIN

Serghei Alexeevici Mavroşin nu era un per-sonaj prea iubit în urbea Pecerska. Funcţionar mă-runt de bancă, locuia cu chirie într-o cămăruţă sără-căcioasă de la marginea orăşelului provincial, semncă modestul său salariu nu-i permitea luxul de a aveao casă numai a lui. I se dusese vestea că lua cu împru-mut, fără să mai dea înapoi. Că deseori te pomeneaicu el la masa ta în vreo crâşmă, aşezându-se tacticossub pretextul că vrea să te întrebe ceva confidenţial.Îşi holba preţ de câteva clipe privirea în farfuria ta,încât până la urmă te milostiveai şi îi comandai şilui ceva. Dar niciodată nu mânca ceea ce îi era ofe-rit, acolo, la masă. Ruga ospătarul să pună miloste-nia într-un şerveţel pentru mai târziu, acasă. Ori decâte ori se organizau baluri de caritate sau vreun Me-cena al urbei îşi deschidea larg uşile stabilimentuluisău celor nevoiaşi, era şi el prezent. Lumea îl priveacu compasiune uneori, când îl vedea cum înfunda pefuriş în buzunarele fără fund ale redingotei spălăcitebunătăţile de pe mesele opulente. Dar nimeni nu i-aatras vreodată atenţia, căci era un om pe care nu teputeai supăra.

Ochii lui albaştri, părul blond revărsat pespatele-i ciolănos îi făcuseră pe mulţi să se întrebece corabie de vikingi, alunecând pe marele lac ce seîntindea de-a lungul urbei, se oprise şi-l debarcaseacolo pe Mavroşin cine ştie la care ceas al istoriei.Avea o voce blândă, ai fi zis că se ruga tot timpul decel care-l asculta. Mişcări domoale, uneori stângace,mai ales în preajma femeilor, şi întotdeauna o vorbăbună pentru fiecare.

Era însă îndrăgostit. Iremediabil! De SoniaFeedorovna Tomkin, soţia judecătorului public. Deo femeie la picioarele căreia stăteau jumătate din băr-baţii urbei, recunoscută pentru frumuseţea sa ange-lică. Răscolise în Mavroşin firava sămânţă de poet,acesta compunându-i fel de fel de poeme, citite doarîn secret însă, bunului său prieten, Goleped Stepano-vici, învăţătorul urbei.

Şi în noaptea aceea Mavroşin ştia că va fifericit. Fusese invitat în casa lui Tomkin şi bunăsta-rea de pe mesele acestuia îi dădeau convingerea cănu numai lui îi va fi bine, ci şi motanului său, Cioş-ka, cel care-l aştepta cuminte pe pervazul micuţeisale camere în fiecare seară.

Era un eveniment deosebit, nu atât prin fap-tul că se va putea întreţine cu persoanele influenteale urbei, ci pentru că o va vedea de aproape, poateo va şi atinge pe Sonia Feedorovna, îngerul vieţiilui. Căutase pe la prieteni ceva haine de împrumut,care să-l scoată din mizeria şi anonimatul pe care îm-brăcămintea lui spălăcită i le ofereau zi de zi. Găsisela Arkadie Petrov, conţopist ca şi el la bancă, o re-dingotă mai acătării, căreia îi prinsese la rever un bo-boc de trandafir, smuls pe furiş din ghivecele frumosaranjate pe holul de la intrarea proprietarului său.De la Goloped Stepanovici împrumutase o perechede pantaloni, cu o croială dreaptă şi sobră, potrivităpentru evenimentul monden la care abia aştepta săajungă. Mai luase de la un coleg de la bancă o căciu-lă din blană de iepure, care însă era cam mică şi îistătea caraghios pe creştet. Dar îşi spusese că o vascoate de pe cap la intrare şi totul va fi bine. Înfundăîn buzunarele largi ale redingotei două pungi maripentru a lua în ele ceva de-ale gurii. Îmbrăcă man-taua-i ponosită, ce purta pe ea semnele unor vremi demult apuse, singura care-l evidenţia, din păcate ne-gativ, în sortimentul variat de haine pe care îl afişauzi de zi ceilalţi colegi de breslă.

Când intră în casa judecătorului, ochii săicăutară să localizeze silueta fiinţei pe care o idola-triza, deşi ştia din prieteni că judecătorul este un omdeosebit de gelos. Piotr Sergheievici Tomkin era cumult mai în vârstă decât consoarta sa. Un bărbat dur,aspru cu cei din jur, de multe ori arogant cu toată lu-mea, convins că datorită funcţiei sale publice el îm-parte binele şi răul, dreptatea şi injustiţia, adevărulşi minciuna, după bunu-i plac. În schimb, Sonia Fee-dorovna era o femeie după care ai fi zis că se rotea şisoarele, atât era de plăcută la vorbă şi înfăţişare.Ajunsese la urechile ei printr-o prietenă nedespăr-ţită, Maşa Iliuhin, faptul că umilul funcţionar bancar,vikingul Mavroşin, o plăcea. Că îi compusese poe-me sfâşietoare. Inima Soniei tresărea, ori de câte ori


74

un bărbat îi făcea un compliment, sau o invita ladans, făcând-o să simtă că are pentru ce trăi. Maria-jul ei cu Tomkin era un calvar nesfârşit de dimineaţapână seara din cauza geloziei sale feroce. Aşa că ori-ce petrecere dată în casa lor o scotea din amorţealaperpetuă şi o transforma într-o floare îmbietoare, par-fumată de tainele trupului ei armonios de antic. Nu-idisplăcea, ca de altfel nici unei alte femei, faptul căera adorată pe ascuns de alţi bărbaţi, ca de exemplude tânărul ca marea, Mavroşin.

Mavroşin saluta cu respect fizionomiile cese intersectau cu căutările lui, când deodată remarcărochia de seară roz, atât de mult aşteptată. SoniaFeedorovna se afla chiar în faţa lui.

– Bună seara, Sonia Feedorovna! îndrăzniel să deschidă conversaţia, în timp ce inima îi băteaca orologiul vechi din piaţa mare a urbei. Sunt atât defericit că m-aţi invitat la o seară atât de agreabilă cuinvitaţi atât de distinşi…

– Serghei Alexeievici, meritul nu este almeu… Tomkin… soţul meu este cel care îşi alegecompania în astfel de seri. Bănuiesc că reprezentaţiceva pentru el, din moment ce vă avem ca oaspete…

– Oh, distinsă doamnă, ce vorbe mari! Cepoate reprezenta un umil funcţionar de bancă pentruunul din stâlpii societăţii din urbea noastră!

– Serghei Alexeevici, finanţele şi justiţia austat de mii de ani mână în mână, nu? îi surâse ea cusubînţeles, s-au ajutat una pe alta, şi-au cumpărat fa-vorurile una alteia… ce Dumnezeu… toată lumeaştie asta! Azi un umil funcţionar, mâine un directorde bancă cu drept de semnătură pentru un împrumutgeneros! Soţul meu nu îşi face niciodată prietenidoar de dragul socializării în sine! Interesul, intere-sul personal este cel care îi alege amiciţiile. Uite-l căvine spre noi! Ori de câte ori mă vede că stau de vor-bă cu un bărbat… chipeş… şi singur ca dumneata,face ce face şi îmi întrerupe conversaţia.

– Sonia Feedorovna, i se adresă Tomkin cuun ton care nu admitea nesupunere, ţi-ai lăsat prie-tenele singure şi te caută prin tot salonul…!

– Mă întreţineam cu Serghei Alexeevici…bancherul acestei seri…

– Sonia Feedorovna, o întrerupse Mavro-şin, vădit ruşinat de importanţa nemeritată pe carei-o acorda amfitrioana.

– Ladă, lasă, Serghei Alexeevici, nu se ştiede unde sare iepurele…! Apropo, Piotr Sergheievici…poate îl vei lua şi pe tânărul nostru o dată la vântoa-re…

– Aveţi puşcă, domnul meu? îl privi de susTomkin, agasat de modul în care consoarta lui iz-butea să-i vâre pe gât tot felul de indivizi fără niciun viitor pentru preocupările lui.

– Nu… nu am… dar pot să fac rost… îngâ-nă Mavroşin.

– Cine face rost, înseamnă că nu e vânător,domnul meu! Puşca trebuie să fie mai presus şi de-cât nevasta alături de care te culci seară de seară! Tre-buie să o îngrijeşti, să îi acorzi tot atâta atenţie ca şiunei femei, poate mai multă! Acela e adevăratul vâ-nător! Auzi vorbă, am să fac rost…! râse grobianTomkin.

Apoi, pentru a nu-l face pe musafirul ale că-rui haine vădeau cârpeala şi improvizaţia cerută decanoanele unei asemenea petreceri să se simtă şi maiprost, îi spuse pe un ton mai reţinut.,

– Bine… fie… o să-ţi trimit vorbă prin ser-vitori, când vom face o nouă vânătoare… îţi împru-mut la nevoie şi puşcă… Sonia, acum du-te, te aşteap-tă prietenele!

Mavroşin simţea că-l urăşte pe acest om, nuatât pentru superioritatea şi emfaza cu care-i vorbise,ci pentru că distrusese momentul de gingăşie şi ma-gie, pe care o discuţie cu Sonia Feedorovna îl degajaîntotdeauna. Se amestecă printre oaspeţi, căutând săumple cu bunătăţi, pe cât îi permiteau privirile celordin jur, buzunarele largi ale redingotei. Restul seriifu o plictiseală de nesuportat pentru el care nu maireuşi să se apropie de femeia visată.

Ajunse acasă puţin după miezul nopţii. Mo-tanul Cioşka îl aştepta cuminte pe pervaz, ca şi cuml-ar fi asigurat că în lipsa lui nu s-a întâmplat nici uneveniment deosebit. Mavroşin nu se dezbrăcă de pal-ton şi îşi goli buzunarele de bunătăţi pe măsuţa ova-lă. Cioşka sări sprinten de pe pervaz. Mavroşin îl luăîn braţe şi-l mângâie pe blana cafenie, stârnind torsulmolcom al animalului.

– Uite, uite ce de bunătăţi ţi-am adus, acumcâteva zile o să fii şi tu fericit…

Motanul se mângâie linguşitor de pieptullui, ca şi când ar fi vrut să spună că împarte cu bu-curie totul cu stăpânul său, dar ghicindu-i parcă gân-dul ascuns şi nerostit de animal docil, Mavroşin adă-ugă:

– Nici nu încape discuţie! Totul… totul estenumai pentru tine… Eu nu am nevoie de nimic… Ni-mic nu-mi trebuie… în afară de o privire şi o şoaptăa femeii pe care o visez noapte de nboapte! Cioşka,Cioşka, tu n-ai de unde să ştii că îndrăgostiţii lumiise hrănesc doar cu iluzii, speranţe, năluciri…! Atâtle trebuie ca să trăiască! Doar atât

***Într-o seară cenuşie ca şi sufletul lui Mavro-

şin, se auziră bătăi palide în uşa camerei sale. Des-chise. În prag stătea Sonia Feedorovna în persoană.Îmbrăcată cu o hlamidă de nurcă, purtând pe cap unşal argintiu. Parcă era o întruchipare din basme co-


75

borâtă în umila cameră a lui Mavroşin căruia i se o-prise respiraţia pentru câteva clipe.

– Sonia… Sonia Feedorovna... dumnea-voastră…?

– Da, Serghei Alexeevici, ce te miră? Eramîn trecere şi mi-am zis: ia, să vedem ce mai face tâ-nărul acela deosebit…

Mavroşin se învârtea de colo-colo, neştiindce să facă mai întâi. Să încerce să facă ordine înharababura ce domnea peste tot. Sau să elibereze unscaun pentru ca oaspetele lui distins să se odihneas-că după ce urcase treptele înguste şi atât de înclinatecare duceau la mansarda sa. Să încerce să pună ceai-nicul pe foc pentru a-i oferi un strop de căldură aro-mitoare după frigul de afară, ce-şi lăsase stigmatulpe obrajii ei trandafirii.

– Nu te formaliza, Serghei Alexeevici! Suntatât de plictisită de ordinea şi curăţenia din casa mea,încât camera asta insolită pentru mine îmi dă sen-zaţia de inedit, romantism, sălbăticie… poezie…Cum vrei să-i zici. Într-un cuvânt, de aventură…

– Luaţiu loc, vă rog! Un ceai?– Nu, merci, vin de la buna mea prietenă

Maşa şi am stat la taclale şi bârfe toată după-amiaza.Nu cred că aş mai suporta un strop de ceai, indife-rent cât de aromat ar fi el! M-am gândit mult la dum-neata… chiar dacă asta îţi poate părea ciudat! Darm-am gândit! Chiar şi Maşa mi-a spus că ştie de sen-timentele dumitale faţă de persoana mea! Nu îţi potspune cu mâna pe inimă că şi eu nutresc aceleaşigânduri pentru dumneata, dar ştii la fel de bine camine că o prietenie troieneşte iarna şi înmugureşteprimăvara. Ştii mai bine ca mine asta, dumneata carecompui şi poezii…

– De unde… de unde ştii? întrebă pripitroşindu-se Mavroşin, convins că secretul său fusesedeja aflat în toată urbea, din moment ce-l ştia o fe-meie.

– Ei, am şi eu prieteni ai prietenilor dumita-le… Maşa Iluhin… Goloped Stepanovici… Hai, nute ruşina, nu eşti nici primul, niuci ultimul bărbat ca-re mă doreşte şi care mi-a scris poezii! Vezi dum-neata, dacă viaţa mea ar fi mai liberă, dacă nu artrebui să îndur zi de zi bădărăniile lui Tomkin…

– Ce s-ar întâmpla atunci?– Aş putea să mă gândesc mai serios la vi-

itorul meu… la bărbatul visurilor mele… chiar ladumneata, de exemplu!

– La mine? se bâlbâi Mavroşin. făcându-seca un adolescent prins copiind tocmai de profesoaradupă care oră de oră îi tânjea inima.

– La dumneata! De ce te miri? Rar mai în-tâlneşti azi bărbaţi romantici, galanţi, gata să apereonoarea unei femei! Şi dumneata, pot băga mâna-n

foc, eşti unul dintre ei…– Până la moarte! Până la moarte, Sonia

Feedorovna! spuse cu înflăcărare Mavroşin, căruiaîi dispăruse unda de timiditate ce-l cuprinsese, cândfemeia visurilor sale îi trecuse pragul.

– Ai fi dumneata în stare să faci asta pentrumine? Până la moarte?

– Da. Ştii bine că sunt gata a-ţi depune viaţamea la picioare! Din moment ce ştii şi de poemelemele…

– Da! Într-adevăr, ele arată că iubeşti cu a-devărat! Poate într-o bună zi voi avea nevoie de aju-torul dumitale şi numai atunci mă voi convinge căceea ce mi-ai spus acum nu sunt simple gesturi deconvenienţă!

***Vizita Soniei Feedorovna îi schimbase de-

finitiv viaţa lui Mavroşin. Era tot mai exaltat în totceea ce făcea. Aştepta cu nerăbdarea adolescentuluisă treacă nesuferitele şi plicticoasele ore de la bancăpentru a putea trece prin faţa conacului lui Tomkin,doar-doar o zări pe după perdelele de catifea chipulblând al celei căreia jurase sacrificiul total.

Într-o dimineaţă de duminică blândă şi sfi-oasă ca o fecioară ieşită prima dată la biserică, Ma-vroşijn primi un răvaş de la Sonia: „Am nevoie dedumneata! Acum! Te aştept la conac!” Într-o fugănebună străbătu distanţa dintre casa sa şi conacul luiTomkin. Sonia îl aştepta în holul principal, nerăb-dătoare, foindu-se de colocolo, ca un animal sălbaticîntr-o cuşcă.

– Serghei Alexeevici… viaţa mea este înmâinile dumitale…! Aseară am avut o ceartă aprinsăcu soţul meu, care mă acuză de infidelitate. Cinevam-a văzut urcând la dumneata şi i-a spus! Ştii cât demică şi meschină e lumea din urbea asta nenorocită!Parcă a turbat! A plecat la vânătoare şi m-a amenin-ţat că la întoarcere vom avea o discuţie nu tocmaiplăcută. Că va trebui să părăsesc această casă… sărenunţ la tot. Că mă dă afară ca pe o servitoare infi-delă… În ceea ce te priveşte pe dumneata…

– A zis ceva şi de mine?– Da! Că el cunoaşte calea prin care să te

arunce în închisoare… să te facă de râs faţă de co-legii dumitale şi că atunci, când vei ieşi de după gra-tii, vei fi un nimeni…! Trebuie să facem ceva…Acum, cât mai este timp! Te aşteaptă afară un cal.Uite, ia şi puşca asta! Vânătoarea nu a început, abiaau plecat. Vezi, că el întotdeauna îşi alege locul depândă în pâlcul de mesteceni, lângă grota părăsită.Ştii locul, nu?

– Da, îl ştiu, pe acolo îmi place să mă plimbprintre mestecenii singuratici şi să-mi imaginez căvă ţin de braţ şi vă recit din gândurile mele. Mestece-


76

nii au fost dintotdeauna copacii care mi-au adus nu-mai tristeţe în suflet prin albul şi maiestuozitatealor…

– Lasă acum romantismul! Nu e timp de as-ta! După ce vom scăpa de Tomkin, avem toată viaţaînainte. Deci, îl găseţti la locul unde face pânda, teapropii fără să te simtă, da? Ca să fim siguri că nune va mai ameninţa cu nimic, niciodată! Ştii acumce ai de făcut!

Mavroşin nu-i răspunse imediat. În capul luise învălmăşeau atrâtea gânduri. Sonia… iubirea luide o viaţă… Tomkin… ameninţarea lui neagră…puşca aceea care i se părea uriaşă în mâinile lui ne-sigure, tremurânde… gândul că el, care nu era în sta-re să omoare o biată muscă, va trebui să îi coboaresub pământ sufletul lui Tomkin. Pentru totdeauna!

Încălecase şi când ajunsesae lângă geana pă-durii priponise calul sub un mesteacăn ce se înălţaca o lumânare sfântă spre tăriile cerului. Mângâie coa-ja copacului şi îi mirosi esenţa tare ca pentru a lua cu-raj pentru clipa căreia trebuia să-i facă faţă. Se des-călţă, căci nu voia să lase urme. Zăpada rece îi în-conjură tălpile ca o copcă lacomă. Ce conta că erauminus opt grade afară, ce conta că picioarele îi fri-geau nefiresc pe pojghiţa îngheţată de crengi şi frun-ze agonizând! Sonia, ea era primul şi ultimul luigând. Pentru ea ar fi fost în stare să străbată pe josSiberia toată ca un condamnat pe viaţă la iubire!

Se strecurase abil printre mestecenii ce acumse contopiseră cu cei din sufletul său, acoperindu-iparcă urmele, şi era sigur că aceştia îl vor ajuta să-iredea femeii dorite libertatea şi odată cu ea iubirealui. Îl văzu pe Tomkin stând pe poziţie, încordat, întimp ce gonacii hăituiau tot mai aproape prada. Seopri lângă un trunchi alb, tânăr ca şi el, şi se gândică toată viaţa fusese subjugat de gândul că, dacă i-arfi fost dat să aleagă la naştere, ar fi vrut să fie un mes-teacăn tăcut şi impunător. Urechea ageră a judecă-torului sesizase apropierea cuiva şi se întoarse ful-gerător spre el.

– Dumneata…? Ce cauţi dumneata aici…?Vrei să strici vânătoarea...? Ţi-am spus că te voi in-vita cândva, dar n-am crezut că vei avea tupeul săapari aşa, în mijlocul vânătorii, demonstrând cât eştide neiniţiat în această artă! Îţi poruncesc să pleci dinfaţa ochilor mei! Ehe, ia te uită, Serghei Alexeeviciare şi puşcă!

Dar, în acelaşi timp, faţa lui Tomkin se albi,devenind apoi brutal de repede vineţie şi nu neapăratdin cauza gerului de afară.

– Puşca… puşca pe care o ţii în mână, de un-de o ai? Puşca mea! Cum ţi-ai permis să o foloseştifără încuviinţare? Sonia… Sonia… Femeia asta măscoate din minţi! Judecătorul se ridicase de pe pozi-

ţia de pândă, ignorând toate glasurile gonacilor ce seapropiau, timp în care Mavroşin îi propti puşca înpiept.

– Puşca mea… mai bâlgui Tomkin… puşcamea… Sonia… Deci dumneata şi Sonia…?!În acea clipă între judecătorul Tomkin şi umilul func-ţionar public nu se mai aflau trepte sociale, ranguri,averi, ci doar o ţeavă ameninţătoare cu plumb pe ea.Tomkin simţi pentru prima dată în viaţă că nu el vafi cel care va da verdictul final şi că, uneori, vână-torul devine vânat. Concomitent cu gestul de ame-ninţare al lui Mavroşin, puşca lui Tomkin se des-cărcă şi ea, prăvălindu-şi ecoul spart de coama tână-ră a mestecenilor rotitori, contopindu-se cu celelalteîmpuşcături ale celor ce se aflau în vale, semn cămoartea îşi alesese ca ospăţ nu numai trup de animalhăituit, ci şi trup de om.

Mavroşin începu să alerge, surescitat lagândul că el, conţopistul Băncii Guberniei, luase via-ţa unui om. Aşa, simplu, ca şi cum ţi-ai încălzi unceai după un drum lung şi cotropit de gerul năpraz-nic. Nu înţelegea de ce auzise două împuşcături şidacă cea a lui sau a lui Tomkin fusese aceea care a-vea să-i redea fericirea, dar asta nu-l mai interesaacum.

Încălecă, nu înainte de a-şi vârî picioarele cedeveniseră două cioturi rigide în cismele răstălpitede atâta purtat. Trecu pe lângă lac, unde aruncă puşca în stufărişul devenit un iglu fantastic sub înlăn-ţuirea zăpezii din ajun. Intră în conacul lui Tomkin,potrivindu-şi paşii la gândul că, de mâine, el ar puteafi stăpânul acestei case, că servitorii îl vor întâmpinacu temenele când se va întoarce de la vânătoare, întimp ce în salonul primitor Sonia îl va aştepta cu sa-movarul sporovăind taine şi poveşti demult uitate,despre oameni şi locuri din urbea lor.

Stăpâna casei îi ieşi precipitată în cale.– Ei, bine? Spune-mi! Spune-mi că ai reu-

şit!– Da, Sonia Feedorova, am reuşit! Sunteţi

o femeie liberă! Liberă să uitaţi de viaţa şi calvarulde până acum, liberă să iubiţi pe cine vă îndeamnăinima….

– Acum, lasă-mă, te rog, ne vedem pestecâteva săptrămâni! Până atunci trebuie să-mi joc câtmai natural rolul de văduvă îndurerată. Du-te! Şi...Dumnezeu să te ierte!

***Trecuseră cele câteva săptămâni, timp în

care Mavroşin se răsucise ca pe jeratic la gândul fe-meii singure din conacul pustiit de picior de stăpân.Socotise că au trecut zilele de doliu şi lacrimi pre-făcute şi a venit la conac. Servitorii îi spuseră căstăpâna nu este acasă, dar, când ieşise în curtea pa-


77

vată cu dale cafenii ca frunzele arţarilor ce o străju-iau, observă o uşoară mişcare în spatele perdelelordin salonul mare. Un gând rău îl furnică pe şira spi-nării. Se întoarse hotărât, înlătură cu o mişcare ener-gică cerbicia slijnicei şi pătrunse vijelios în salonulmare. Sonia Feedorovna stătea în faţa lui roşie la fa-ţă de mânie pentru insolenţa de care el dădise dova-dă.

– Servitorii îmi spun că nu sunteţi acasă! Întimp ce dumneavoastră iscodiţi pe la ferestre să ve-deţi dacă Mavroşin a plecat sau nu. Nu vă înţeleg!Mi-aţi spus să revin peste câteva săptămâni. Am în-durat dorul şi distanţa ce ne despărţea şi mi-am ziscă totul s-a terminat. Putem de acum să fim împreu-nă…

– Să fim împreună? Dar bine, domnul meu,ţi-am promis eu vreodată acest lucru?

– Nu, dar mi-aţi dat de înţeles, că după ceveţi fi liberă…

– Asta a fost numai în imaginea dumitalebolnăvicioasă… Eu m-am plâns doar că îndur un cal-var de nesuportat, am vrut să văd dacă găsesc în dum-neata un prieten care să mă ajute să tai răul de la ră-dăcină. Dacă m-ai ajutat, ai făcut-o ca un prietenadevărat! Dar de aici şi până la declaraţiile astea pă-timaşe… Hai, fii serios, eşti un om matur şi oriceom matur şi cu simţul realităţii şi-ar da seama că în-tre noi doi nu va putea fi niciodată nimic! Când ţi-amspus că, dacă voi fi liberă, mă voi putea gândi ladumneata, mă refeream la ipostaza de prieten, nu laaltceva!

– Dar bine… atunci cum rămâne cu iubireace troieneşte iarna şi înmugureşte primăvara?

– O simplă figură de stil, Serghei Alexee-vici! Parcă dumneata nu ştii că tot ceea ce troieneşteiarna se şi topeşte primăvara! Ne despart lucruri ire-conciliabile…

– Şi eu am inimă… spuse Mavroşin cu glastânguit… Sunt om ca şi dumneata…

– Nu la asta m-am referit, ci la deosebirilesociale, la cultură, la… tot!

– Şi atunci, eu am făcut ceea ce am făcut...?– Din pură prietenie, Serghei Alexeevici…

din pură prietenie! Şi pentru asta o să-ţi rămân da-toare toată viaţa! Oricând vei putea veni la serile or-ganizate în casa mea… oricând! Acum te rog săpleci, am o migrenă îngrozitoare!

Mavroşin, care-şi vedea spulberate toate vi-sele, înaintă spre ea timid, ca şi când ar fi vrut s-oimplore în genunchi să-i primească sentimentele.Speriată, Sonia Feedorovna, crezând că acesta vreasă facă un gest necugetat, scoase un ţipăt subţire.Din camera alăturată apăru locotenentul Vasili Moli-tvenov cu o mină ameninţătoare.

– Ce s-a întâmplat, draga mea? i se adresăel, prinzând-o după umeri.

– Draga mea? bolborosi Mavroşin pe caretonul şi atingerea locotenentului îl aruncaseră într-unabis necontrolabil. Draga mea!?

– Domnule, i se adresă Molitvenov, apu-cându-l de reverul redingotei, te rog să părăseşti ime-diat această casă, dar nu înainte de a-i cere scuzedistinsei Sonia Feedorovna pentru mojicia de caredai dovadă.

– Şi, mă rog, în ce calitate îmi porunceştidumneata să părăsesc această casă?

– În calitatea pe care mi-o comferă poziţiasocială şi, mai ales, afinităţile elective, care mă leagăde distinsa doamnă aici de faţă.

– Afinităţi elective? izbucni Mavroşin într-unrâs nervos, în timp ce o tuse puternică îi zgâlţâia co-şul pieptrului. Auzi, afinităţi…

Nu mai apucă să termine fraza începută,când se simţi luat pe sus de forţa sănătoasă a omuluiîn uniformă şi azvârlit pe treptele de la intrare. Căzucu faţa în zăpada afânată. Chipul ei rece i se întipăripe obraji flasci, cuprinşi de dogoarea temperaturii ca-re îl năpădise de câteva săptămâni ca urmare a mer-sului desculţ prin pădure. Începu să delireze uşor.„Sonia… Sonia... îngerul meu… nu poate fi ade-vărat… nimic nu este adevărat! Visez… trebuie căvisez, aşa ceva nu ar trebui să se întâmple! Este ne-drept!”

Realizase prea târziu că în spatele său se ju-case o farsă, al cărui erou, totodată comic şi tragic,fusese el, Serghei Alexeevici Mavroşin! Pentru So-nia Feedorovna el nu reprezentase o fiinţă de carneşi sânge, cu sentimente şi vise, cu un suflet viu. Cidoar un simplu mijloc de a-şi atinge o dorinţă diabo-lică, mocnită demult: aceea de a se descotorosi deTromkin. Mavroşin fusese un simplu pumnal, câtevagrame de otravă neiertătroare, plumbul ce pornisede pe gurile negre ale puştii pe care cu atâta candoa-re şi atâtea speranţe pentru el o luase din mâinile fe-meii iubite în dimineaţa aceea de duminică. Abiaacum Mavroşin înţelese că viaţa este uneori nedreap-tă. Dar doar cu cei umili şi slabi. Întotdeauna, ea îşiva întoarce mereu talerul fericirii numai spre cei ca-re au cu ce să o plătească. Nu şi spre sărăntoci, visă-tori ca el…

***În seara aceleiaşi zile, Goloped Stepanovici

fu vizitat de Mavroşin. Acesta atăta ca după multenopţi nedormite. Cu o tristeţe iremediabilă în priviri-le stinse sub un asfinţit tragic. Avea în braţe motanul,singura mângâiere în viaţă. Se aşezase neputiinciospe un scăunel lângă soba dogorind şi abia îngăimăcâteva cuvinte.


78

– Galoped Stepanovici… eu voi pleca…voi pleca departe de aici… Oriunde este nevoie deun funcţionar cinstit şi muncitor ca mine…

–Sonia… Sonia Feedorovna… intuise bu-nul lui prieten. Din pricina ei pleci, nu?

– Nu din pricina ei, din pricina neputinţeimele de a vedea realitatea cu ochii cu care o perceptoţi cei din jurul meu. A trebuit să treacă sute de anica în biata Rusie să apară un Don Quijote şi, din pă-cate, acela am fost tocmai eu. Năluciri, Goloped, toa-tă viaţa noastră este compusă din năluciri…! Nicio-dată nu vom şti dacă ceea ce ni s-a întâmplat a fostreal sau un vis nesfârşit!

Uite, ştii că nu am altă avere decât inimaas-ta nefericită şi câteva lucruri umile. Biblia… bi-blia asta să i-o dai părintelui paroh cu cuvânt de mul-ţumire de la mine. A fost întotdeauna blând, lesneiertător şi drept în sfaturile pe care mi le-a dat laSfânta Spovedanie, dar, pe care, iată, nu m-am în-vretnicit să le urmez! Fularul acesta şi căciula de lâ-nă… să meargă la azilul de bătrâni. Să-l cauţi peFiodor Liubkin. E un bătrân sărman, singur pe lume,cu care m-am împrietenit în parcul central. Stătea a-colo pe un frig amarnic şi cerşea. Să-i spui să-şiîncălzească oasele bătrâne cu ele în amintirea mea.Mai am două semne de carte lucrate din piele cu firde mătase…

– Două semne de carte? Şi cărţile în care eles-au odihnit…?

– Ştii că am fost tare strâmtorat în ultimultimp… le-am amanetat… şi n-am mai avut cum săle recuperez…! Regret nespus, căci erau parte dinsufletul meu… Cehov… dar aşa este viaţa… ne-dreaptă cu cei umili… O ultimă rugăminte… Cioş-ka, motanul meu… vreau să ţi-l las în grijă. Nu epretenţios la mâncare. Vrea doar puţină afecţiune şidumneata, Goloped Stepanovici, eşti un om cu su-flet mare… nici nu-mi va simţi lipsa. Aşa prietene,aşa să faci şi poate într-o bună zi ne vom reîntâlni.Plec, plec, căci am inima copleşită de gânduri şi măapasă o taină mare şi grea, pe care dacă aş putea săţi-o dezvălui, poate că m-aş mai linişti.

– Serghei Alexeevici… lasă… nu vreau săştiu nici o taină! Ori de câte ori oamenii îşi îngroapăsufletul sub pecetea unor taine mari şi înfricoşătoare,totul devine pentru ei ameninţare şi chin. Nu vreausă ştiu nimic! Fiecare avem ascunsă în noi o aseme-nea taină, poate. Să o lăsăm acolo, să o ştie numaiBunul Dumnezeu şi sufletul nostru osândit.

***Mavroşin părăsise în lacrimi camera în care

bunul său prieten îşi ducea existenţa la fel de anostă,cum fusese şi a lui. Se îndreptă spre lacul ce îşi odih-nea oasele bătrâne de valuri, aşteptând mângâierea

unei noi primăveri. Îşi făcu o cruce mare, şoptind un„Doamne miluieşte!” frânt, şi intră în apele reci cu-prinse de strânsoarea aprigă a iernii ce nu se domo-lise, deşi se apropia Paştele. I se păru că pe ridurilemari ale valurilor aleargă un râs zglobiu şi inima luitresări; era glasul Soniei Feedorovna, care îl chemaparcă să înainteze spre adâncuri. Ochii ei mari de uncontur nedefinit părea că înfloresc din crusta de ape.Întotdeauna, Mavroşin crezuse că această clipă amorţii va fi una terifiantă. Acum se gândea că, dacălumea lăsată de el în urmă ar ştii că moartea e o fatăcu râs zglobiu şi ochi de peruzea, numănui nu i-armai fi frică de clipa asta tainică.

Apa îi ajunsese până la gât, parcă inima i seîncolăcise în jurul ultimului gând, din cauza friguluice îl cuprinsese, şi i se părea că în zare corăbii maricu vâslaşi blonzi şi uriaşi, ca el, îi fac semne prie-teneşti. Erau poate corăbiile vikingilor care-l abando-naseră demult pe ţărmul lacului, pentru ca el să poa-tă cunoaşte iubirea şi suferinţa pentru Sonia Fee-dorovna? Nu ştia ce răspuns să găsească în clipaaceea înşelătoare. Răsărise Luceafărul de seară şi arfi putut, dacă ar fi vrut, să întindă mâna şi să-i ceartăajutor. Dar ştia că în scurt timp va fi mai aproape deea decât oricare semen al său. O va cuprinde cu pal-mele-i îngheţate, aşa cum visase nopţi de-a rândul,acolo, la fereastra orfană a camerei sale. Era un pictrist. I-ar fi plăcut ca pe ultimul său drum să audă plân-sul înăbuşit al Soniei Feedorovna, bocetul bătrânelorplătite pentru această ocazie, unică în viaţă. Dar ştiacă nimeni nu va vărsa nici măcar o lacrimă pentruel. De aceea moartea asta a lu, anonimă ca şi viaţape care o petrecuse, i se părea tragică.

(Nr. 48 – Octombrie 2009)

Simona PoraicuViaţa-i amuzantă... !Am impresia că râd de ignoranța mea. Până

la urmă, chiar așa e. Acum mă obsedează un fel desemn, cu trei triunghiuri, pe care l-am visat. (Cine știece mesaj extraterestru o fi?)

Ha! Ha! Ha! Viața-i amuzantă, idioților! Eunu înțeleg cum puteți trăi atât de pragmatic. Dacănu râzi azi, când o să mai râzi? Mâine? Mâine poatemori! N-am fost trimiși pe Pământ să ne reprodu-cem, ci să râdem. Ce-i amuzant? Totul! Un câine, ofreză turtită, pisicile care se zgârie reciproc, o gaurăîn parchet (te întrebi uneori ce va ieși pe-acolo... ma-țe!), tapetul ros de nuștiuce insecte microscopice.Eh, da! Unii și-au dat seama de amuzamentul vieții,alții... mai încearcă.

Un cântec zice ceva de genul: „dacă nu re-


79

ușești, scutură-te de praf și încearcă din nou!”. Euzic: „dacă nu reușești, scutură-te de lume și încearcăacum!” (că oricum înainte n-a fost o încercare, a fosto glumă prea sobră; „sobru” are grad de compara-ție?). Așa. De „lume” trebuie să scapi pentru a fi fe-ricit. Închipuie-ți ce viață am duce toți dacă nimeni nus-ar preocupa de bani, imagine, probleme. Chestiileumane ne copleșesc!

Cred că până și Dumnezeu a făcut o criză derâs când a văzut ce a creat și probabil a adăugat: „Bă,da' seamănă cu mine! Ce tare!”. Cam ceva de genulcă ne apucăm noi să ne clonăm. Așa ca să nu rămâ-nem numai în poze. Să meargă imaginea (sau poza,cum vreți), live mai departe.

Faceți așa mare caz când sunteți bolnavi,de parcă ce-ar fi! Eu fac caz când simt că nu mai potsă râd. Asta chiar e trist. Boala e fizică, se vindecăsau nu. Sau mori. Dar de râs, râd mai mult cu min-tea. Vei zice că fizic. Ce, n-ai văzut pe cineva carerâde în gândul lui? Vezi acum. Nu-i prea diferit, doarcă nu fac zgomot. Dacă te gândești că ești serios(chiar cu tendințe spre pesimism), așa devii. Glume-le bune nu mai funcționează în cazul tău. Ai nevoiede terapie cu șocuri de detașare de viața reală. Stailiniștit că nu mori! Vrem să ne zâmbești nouă, nu laSfântu' Petru!

Nu prea mai pățesc chestii jenibile (jenant+ penibil) de mult timp. Mi-e dor să calc într-un ra-hat de câine și să umblu cu el mult timp, toți să-și deaseama de asta, numai eu să mă prefac că habar n-am.

Nu știu de ce, dar am impresia că primul cu-vânt pe care îl zicem după naștere (nu imediat dupănaștere) este „ha”, care tradus de niște părinți anal-fabeți în limbile bebelușiene devine un plin de însem-nătate „mama” sau „tata”. Sunt lupte de orgolii pecuvintele astea două. De parcă ele contează! Poatecă da, poate că nu! În original e HA!

Ai început să zâmbești? Hai că poți maimult! Lumea pune prea mult preț pe seriozitate,când, de fapt, trebuie să prețuiască opusul. S-ar pu-tea să și omoare realitatea infectă nedisturbată derazele albe ale zâmbetului. Din seriozitate te adân-cești în pragmatism, organizare, perfecțiune. Of! Șieu mă chinui aici să te conving că perfecțiunea șirăspunsurile pe care le cauți sunt în optimismul exa-gerat.

Pesemne Gioconda ştia elementele de bază,dar mai avea de învățat. Ghinionul ei că a rămas în-țepenită așa! Ha! Ha! Ha! De ce zâmbești când ți seface poză? (De ce?) Ca să nu semeni cu o varză mu-rată! Sau după caz, se pot lua și alte legume... chiaranimale. Acum probabil te întrebi de ce am venit euaici, la tine în mână (sau pe masă, pat, iarbă, în for-mat txt, dactilografiată). Păi, sinceră să fiu, să te

binedispun. Dacă nu privești viața ca o glumă, în-seamnă că nu mi-am atins obiectivul. Dar mai e multpână acolo. Acum îmi cer scuze, dar trebuie să dormpentru că am rămas în pană (de parcă poți să rămâiși în puf!) de inspirație (idei). Mai vorbim.

Patru colțuri de aracet. Aici a fost un afiș. Pevremea când nu era rupt, scria ceva important pe el.Aiurea... Fă-ți un pat din frunzele de toamnă și cul-că-te. (vezi, ziceai că nu ți-e somn, dar ai începutdeja să caști...). Nani, nani, dinozauru' mamii...Închide cei zece ochișori și dormi, briza de toamnăte mângâie ușor, îți iese pe ureche, pe nas, pe gură.Dar toamna e cam nesuferită, nu vi se pare? Miroasea putred. Miroase a pește (something smells fishy...).

Tocmai ți-ai dat unghiile cu ojă roșie, darnu se vor usca decât atunci când cade varul de pepereții proaspăt văruiți. Cred că încep să mă împaccu mine. Știu că sunt frumoasă cu trei ore de somnpe noapte. Dar să lăsăm asta. Merită să ne com-plicăm? Oare?

Un anunț de la matrimoniale: tânăr, 23 deani, statură atletică, casă, mașină, etc... Traducere:mic, gras, chel, cu burtă (of course), stau în chirie(tot casa e if aia, doar că nu-i a mea), am și datorii,mașină - Trabant, Lada, sau dacă e norocos, Dacia.

Nu suntem Homo Sapiens, ci Homo Lu-dens. Ție nu-ți place să te joci?... Da. Te joci, dar nuîți dai seama că te joci. Logic ar fi să ne jucăm cujucării. Definiție: ce înseamnă a te juca? A te juca =a te jucări. Ursuleț, păpușă, mașinuță, tractor (?),trenuleț, iepuraș, șopârlă (?), pistol (?) - eu mă joccu cuvinte și cărți.

A picat din cer o găină la mine pe casă. Amîncercat să o prind, n-am reușit. A prins-o mama șia tăiat-o. Când mâncam din pieptul fript al găinii,parcă mâncam din găina vie. Mi-a și rămas întredinți. Cocos. Mac. Nucă. Alune. Popcorn.

Revenim după publicitate...(Nr. 60, aprilie 2011)

Ecaterina BarganMuştarul

Primul avantaj al faptului de a avea cursuridupă-amiază constă în aceea că dimineaţa nu trebuiesă te trezeşti buimac, veşnic nemulţumit de sunetuldeşteptătorului, ci te trezeşti când vrei tu să-ţi începiziua. Al doilea avantaj este că poţi să mănânci lacantina de la Curtea de Justiţie, fără să stai la coadă,la ora 1550, cu 10 minute înainte de închidere, cândai numai 10 minute de pauză, o pauză preţioasă, încare o iei la goană prin curtea căminului, tot prin uşadin spate, deşi s-a construit o uşă laterală cu accesdirect la cantină de mai mult de un an. O uşă dinspre


80

strada Petru Rareş, pe care scrie clar programul delucru. De la 11 până la 13 au voie să intre doar cola-boratorii Curţii Spreme de Justiţie, iar de la 13 la 16au voie să se hrănească ceilalţi, rămăşiţele de stu-denţi flămânzi, cum suntem noi, cei care învăţăm înschimbul doi.

Când mă duc înspre şcoală, cu 15 minuteînainte de ora 13, la uşa asta laterală se face coadăde se-ncolăceşte cu oameni toată marginea vizibilăa clădirii Curţii de Justiţie, până în faţa scărilor in-trării centrale. Comparativ cu alte cantine de prin zo-nă, în aceasta, pe lângă condimentele obişnuite, cumar fi sarea şi piperul, se mai găseşte, pe toate mesele,şi muştar. Iar mesele propriuzise au şi feţe de mese,cum se întâmplă numai în unele cafenele respec-tabile, dar care au preţuri supraunitare în meniu. Eramai interesant să mă strecor aici când nu exista uşalaterală cu programul afişat, când se putea ajungenumai dacă îţi recomanda cineva, iar eu intram fas-cinată de faptul că această cantină a putut să existefără mine în tot timpul în care eu eram prin preajmăfără să ştiu nimic. Şi mai era misterul de dimineaţă,când, la ora şapte, trecând pe lângă Curtea de Justi-ţie, înspre şcoală, în subsol era mereu lumina aprin-să, iar fereastra nu era acoperită cu nimic. Şi se ve-dea foarte clar cum o femeie tăia diferite produse.Încă de pe atunci intuiam prezenţa unui loc în carese găteşte bine.

Am terminat lecţiile la fără 10 minute ora pa-tru, şi, având stomacul gol, am decis să iau prânzulla cantina care-mi tăia drumul. Mergeam încet. Nuaveam unde să mă grăbesc. Când am dat să intru, unbărbat s-a izbit de umărul meu. Era îmbrăcat într-uncostum sur, cusut după modelele vechi, din UniuneaSovietică, manşetele îi erau scurte, mânecile prăfu-ite, iar sacoul îl strângea la burtă. Părea să fi scosîmbrăcămintea din fundul dulapului, pentru o ocaziespecială, în lipsă de alte haine mai elegante. Căciulaucrainească din blană avea urechiuşe laterale. Nu şi-ascos-o de pe cap, când a intrat în cantină şi nici nuşi-a cerut scuze că s-a izbit în mine. Doar eu mi-amcerut scuze, din politeţe, deşi nu purtam vină, şi l-amlăsat să treacă înainte. Şi-a luat o tavă şi ochii îifugeau peste toate bucatele etalate în vitrină. A statmult pe gânduri, înainte să aleagă, ca până la urmăsă comande o bucată de pâine neagră. Eu mi-am luato porţie de hrişcă cu sos, fără carne, şi două bucăţi depâine. În toată cantina rămâsese o singură masăliberă, pentru patru locuri, şi a ocupat-o bărbatul ace-la care a intrat odată cu mine. Era o masă îndepărtatăde tejgheaua casierului. Alte mese nu aveau locurilibere. Am stat cu tava mea în mână vreo 10 secun-de, timp în care am clipit de vreo trei ori. Apoi m-amapropiat de masa bărbatului acela şi l-am întrebat da-

că pot să iau loc lângă el. Nu mi-a răspuns, dar a datdin cap în semn afirmativ. Şi-a turnat muştar pe pâi-ne şi l-a mâncat ca pe înghetaţă, fără să atingă pâi-nea, iar apoi şi-a mai turnat din tubul de muştar,repetând acţiunea de câteva ori. Mi l-a întins şi mie.L-am luat. Am scurs puţin muştar în hrişcă, ames-tecâdu-l, cu sosul. Am mâncat. Apoi, fiindcă îmi ră-mâsese pâine, m-am apropiat de tejghea şi mi-amluat un chefir, pe care l-am băut lent, ca să nu mi sefacă rău. Când m-am întors la masă, bărbatul nu maiera, şi nici muştarul.

După ce am terminat de mâncat, am ieşitprin uşa laterală, doi studenţi vroiau să intre, dar nuli s-a permis. M-am uitat cum au plecat de acolo re-semnaţi, apoi am observat în faţa curţii de justiţie cumun carabinier întinde o panglică în faţa uşii centale.Un bărbat vorbea la telefon cu doi poliţişti alături.Când făceam ocolişul pe după panglica bine întinsă,o maşină mare de televiziune s-a parcat în faţa locu-lui. Mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva. În zona as-ta de cele mai multe ori e vorba de un accident auto,dar nu se vedea nicio urmă care să indice aşa ceva.

Am mers pe strada Grigore Vieru, până lastaţia de unde îmi iau troleibuzul. Am ajuns la staţie,dar nu vroiam să mă duc acasă, aşa că am luat-o în-cetişor înspre parcul catedralei. Afară era un frigstraşnic. M-am uitat prin fereastra cafenelei. Se ve-deau nişte oameni, dar nu era nimeni cunoscut. Iarterasa era goală. Foarte bine, mi-am zis. Oricum nuvroiam să stau. Vroiam să merg, vroiam doar sămerg mult de una singură şi să respir aerul azi înghe-ţat de Chişinău. Mă tot întrebam oare ce s-o fi în-tâmplat la Curtea de Justiţie. Când intenţionam să tra-versez zebra, la intersecţia fără semafor, o ambulan-ţă mi-a tăiat drumul. Am mers mai departe pe bule-vardul Ştefan cel Mare. Un vagabond stătea aşezatpe marginea trotuarului, pipăind cu mâinile asfaltul.

Seara, când am ajuns acasă, soră-mea seuita la ştiri. Eram în antreu şi îmi dezlegam şireturi-le, când din odaia alăturată, dinspre televizor, seauzea vocea reporterului „Azi, în jurul orei 16, înholul Curţii Supreme de justiţie, un bărbat a turnatbenzină peste el, dându-şi foc, ca protest la hotărâreajudecătorească prin care i se interzicea să îşi constru-iască vatră”. M-am uitat la televizorul din bucătărie,unde arătau imagini din consecinţele accidentului.Am recunoscut sacoul sur, ars aproape că în între-gime şi căciula de blană rămasă pe asfalt. Cu gesturimecanice am început să-mi torn în abundenţă muş-tar pe o bucată de pâine din care am muşcat cu nesaţşi nu i-am simţit iuţimea.

(Nr. 63/ septembrie 2011)


81

Monica Rădulescu

BEGONIABEGONIAÎn funcţie de partea decorativă, aceste plan-

te se împart în două mari categorii: begonia de frun-ze şi begonia de flori, iar în funcţie de forma rădă-cinilor ele se pot categorisii în plante cu rădăcini ri-zomatoase(cu rizomi), cu rădăcini tuberculate(cutuberculi) sau cu rădăcini fasciculate (fibroase).

Azvârli o privire complice ghiveciului proas-păt achiziţionat, din care îi zâmbea prietenos o bego-nie. Sigur era din cea de flori, după buchetele boga-te de petale roşii. Ar fi vrut s-o scormonească un picsă vadă dacă e rizomatoasă, tuberculată sau fascicu-lată, dar se reţinu din pudoare. Se cunoşteau doar decâteva zeci de minute, nu era momentul să se înfigăîn ghiveciul ei. Miruna o asigură din priviri de inten-ţiile ei curate şi planta îi zâmbi.

Sunt begonii cu bulbi, recunoscute pentru fru-museţea florilor delicate care seamană foarte binecu trandafiri miniaturali.

– Sigur eşti cu bulb! Se înveseli fata, mângâ-ind cu privirea petalele roşu aprins. Uite câte flori aişi-s creţe toate, mai ceva ca trandafirul! Începu săbată zgomots din palme şi să râdă nebuneşte. Plantase uita la ea nedumerită un pic de reacţia fetei, darmândră de proprietăţile sale. Miruna se opri brusc ru-şinată de propriile izbucniri. Iartă-mă, n-am vrut săte sperii.

Begonia de flori necesită amplasare în con-diţii similare cu begoniile de frunze, dar preferândorientarea spre nord.

– Ei, asta-i!, se supără Miruna, aruncând re-vista cât colo. Zi şi tu, de unde să ştiu eu ce preferă a-mărâta aia de frunze şi unde e nordul. Pereţii albi aiodăii erau toţi la fel. Fereastra mică şi murdară nuera niciodată în bătaia soarelui. Oricum, Miruna nu

era un expert în orientare. Reperele geografice lepierduse de mult, soarele îl vedea tot mai rar, iar cu-noştiinţele într-ale botanicii îi lipseau cu desăvârşire.

– O să-i rog să spele fereastra pentru tine şite instalez pe pervaz. Ce zici? Ai prefera pe noptieră,să fim mai aproape?, se pisici ea, încercând să mân-gâie floarea. Nimeri însă marginea unei frunze şi o du-rere subţire îi străbătu degetul.

– Ce faci? De ce mă loveşti?, bătu ea în re-tragere băgându-şi degetul în gură şi lăsându-l acolo.

Iarna, begonia de flori se udă mai rar, de-oarece planta intră în semi-repaus, sau se scot tuber-culii din pământ şi se păstrează peste iarna într-ocutie cu pământ şi nisip la temperatura de cca. 10grade C. În februarie – martie tuberculii se scot, securăţă de radăcinile uscate şi se planteaza în ghi-vece.

– Doamne, ce complicat e să aibă cinevagrijă de tine. N-am înţeles nimic, se lamentă fata,citind din nou. Deci, iarna... ud rar... scot tuberculi...cutie cu nisip (de unde?!)... martie... rădăcini us-cate... în ghivece... Aha... Am înţeles!, strigă ea ve-selă şi începu din nou să bată din palme şi sa ţopăieîn jurul ghiveciului.

La apariţia lăstarilor se aşează ghivecelela fereastră şi se udă gradat din ce in ce mai multodată cu creşterea frunzelor.

– Ţi-am zis eu că la fereastră e bine, ţi-amzis, ţi-am zis, ţopăi Miruna. Hai să dansăm, o să vezice bine ne e împreună, începu ea să se învârteascaţinând ghiveciul cu ambele mâini.

Se învârti aşa o vreme până când ghiveciulîi alunecă din mâini şi zbură prin toată încăperea, lo-vindu-se zgomotos de perete. Miruna rămase piro-nită uitându-se cum floarea se împrăştie, cum pă-mântul lasă dâre negre pe perete şi ghiveciul se pre-face în ţăndări ascuţite. Ţipă şi ea împreună cu plan-ta, apoi singură, până când uşa se deschise larg şi oasistentă îmbrăcată în alb năvăli furioasă înăuntrustringând în urma ei:

– Haideţi la 4, iar au apucat-o pe asta mică.Fir-ar afurisită, numai în pauza mea de masă urlă.Ce-ai păpuşă?! Ţi s-a urât cu binele?

Miruna stătea ghemuită pe jos, ţipând cât oţineau plămânii, muşcânduşi buzele şi mâinile, neîn-drăznind să atingă petalele împrăştiate pe covor.Lacrimile ei mari nu aveau însă aceiaşi sfială şi seamestecau nestigherite cu pământul negru şi gras.Planta nu se mişca, nu zâmbea, nu vorbea. Mirunaurla zgârâind covorul. Trăgea de pijama, de asistentacare încerca s-o ridice, de pe pătură. Apucă revistadin greşeală şi încercă să se lovească cu ea, dar asis-tenta o apucă strâns de mână şi o opri. Imobilizată,Miruna zări fotografiile cu begonii din revistă şi îşi


82

aminti sfaturile pe care le citise. Se opri din ţipat lafel de brusc cum începuse şi încetă să mai opunărezistenţă. Surprinsă şi transpirată de efort, asistentaîi dădu drumul şi se retrase într-un colţ. Miruna seprăbuşi moale pe covor, cu ochii lipiţi de revistă.

Begonia de flori se înmulţeşte prin bulbisau bucăţi de bulbi care să aibă cel puţin un mugure(aceştia se plantează cu partea concavă în sus) sauprin lăstari puşi în apă până dă rădăcină şi frunzu-liţe, când se vor planta.

Se târî până la grămada cea mai mare de pă-mânt şi începu să scormonească cu degetele. Dădude doi bulbi de mărime medie, dintre care unul aveaun mugure mic. Îl luă şi îl puse în buzunarul pijama-lei, apoi adună bucăţile de plantă şi toate petalele.Lăstarii îi puse în apă în paharul pentru spălat pedinţi, iar petalele le ascunse sub pernă. Apoi se aşezăla fereastră şi începu să aştepte.

(Nr. 63, septembrie 2011)

Cristina Bîndiu

Îngerul Îngerul cu o singurăcu o singură

aripăaripă

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ri-dică ochelarii şi-şi frecă ochii îndelung… Era obo-sit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fă-ră să-şi permită mai mult de trei-patru ore de odihnăpe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să seoprească pentru a mânca…

Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic.Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşordin cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plinăde milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şidin nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcăşi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sen-timent de compasiune pe care-l citea în ochii şi în ati-tudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se sim-tă mai singur, mai trist, mai… străin de toţi şi detoate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cumsă înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui…

Ura e un sentiment distructiv, dragul meu!Omul în a cărui viaţă şi-a făcut cuib ura, nu mai e om.E un soi de mort viu… E atâta lumină în viaţa asta…atâta frumuseţe…atâta iubire…. Iar oamenii nu autimp s-o vadă… Sunt prea grăbiţi, prea ocupaţi, preatrişti… Să nu mă urăşti pentru că plec, dragul meu…Să nu mă urăşti… eu iubesc viaţa atât de mult… şi

soarele… şi îngerii care zboară noaptea prin grădinanoastră la ceas de taină… I-ai văzut vreodată? Nusunt albi! Nu neapărat albi… Uneori sunt verzi, iaratunci râd şi se joacă de-a v-aţi ascunselea printrefrunzele caişilor din grădină… Alteori pot deveni al-baştri… şi se iau la întrecere cu ciocârliile în zori. Seridică sus… sus… până nu-i mai vezi. Crezi că seduc să vorbească cu Dumnezeu? Eu nu cred… Ştii,am auzit că Dumnezeu nu e acasă zilele astea! A ple-cat! Poate a plecat doar în vacanţă… deşi Ionică mi-aspus - iar ochii lui mari şi albaştri m-au asigurat cănu minte - că Dumnezeu a plecat într-o tabără de cre-aţie, undeva unde învaţă să construiască din lut alţioameni. Ăştia vechi s-au defectat… Aşa crede Ioni-că… Sau poate erau defecţi din construcţie.. Nu ştiuce să cred… Ionică n-a împlinit încă trei ani… Ceştie el? Poate că Dumnezeu s-a retras doar să me-diteze… o fi obosit şi el să tot asculte rugăminţilealtora. Pe el n-are cine să-l asculte…asta e trist…

Ţi-am spus cum arată un înger trist? Sea-mănă cu tine când te trezeşti îmbufnat şi bântui princasă în aşteptarea cafelei care, ciudat, nu vrea să fi-arbă. Doar că e cenuşiu… îngerul… e cenuşiu cânde trist! Şi nu mai poate zbura… îşi târâie aripile dupăel… aripi mari, murdare, cenuşii din care penele sedesfac una câte una…

Mi-e sete, Tudore! Dă-mi o gură de apă! Nude la robinet! E caldă! Vreau o gură de apă rece dela fântâna din curte, doar o gură… Apa din fântânăare miros de vânt de primăvară şi aromă de fructetârzii… Vreau… Mi-e sete de vânt şi de aer!...

Ţi-am spus? În grădina noastră se ascundeun înger cu o singură aripă… Un înger frumos…Are ochii asemenea apusului de toamnă ( Mai ţii min-te ce apusuri magnifice au trecut prin viaţa noastră?)iar penele din aripă sunt de culoarea mării… Într-ozi marea e albastră, liniştită, alteori de un verde-negru furios…

Nu mă crezi, nu-i aşa? Spui că toţi îngeriisunt albi, că îngerii nu pot fi furioşi..., că nu se potjuca de-a v-aţi ascunselea… De unde ştii? Câţi în-geri ai văzut tu? Şi îngerul ăsta cu o singură aripămi-a spus într-o zi o poveste. O poveste despre în-geri fără o aripă. Se spune că, uneori, câte un îngerîncepe să aibă îndoieli, începe să pună întrebări pecare nu are voie să le pună, începe să privească înjur altfel decât a fost învăţat să vadă... Atunci… pe-nele dintr-o aripă - numai din una, din cea stângă -încep să cadă, una câte una. Aripa devine din ce înce mai mică, până dispare… Apoi, încet… încet…uită… Uită cine sunt, uită de unde vin, uită săzboare…

Mai ţin minte doar o poveste… Povesteaîngerilor cu o singură aripă… pe care o spun tuturor


83

celor care vor să-i asculte… L-am întrebat cum îlcheamă… A ezitat o clipă, apoi a început să depene,din nou, aceeaşi poveste cu îngeri fără o aripă…

Într-o zi l-am găsit aşezat pe cumpăna de lafântână… M-a rugat să-i dau o gură de apă… L-amîntrebat dacă îi e sete… Nu ştia… Sau nu-şi mai a-ducea aminte cum e setea… Am aplecat cumpănafântânii… Cerul s-a răsucit în interior… O clipă, câto zvâcnire, aripa i s-a ridicat în sus şi s-a luminat…apoi a căzut în praf, în cenuşiul din jurul fântânii…

Ştii, Tudore, tu ai fost fântâna mea… fân-tâna mea cu cumpănă… şi izvorul meu cu miros devânt… Ce mă doare?!… mă doare dorul de albas-tru… în aripa mea dreaptă zborul suferă de amne-zie… Să nu plângi, Tudore… Şi să nu mă urăşti…

Ochii obosiţi mai apucară să zărească prin-tre pomi vârful unei aripi uriaşe de un verde- ne-gru… Imposibil!… El era om de ştiinţă! Şi era ateuconvins. În capul lui lucrurile şi fenomenele erau a-şezate ordonat, în sertăraşe… nu era loc de îngerisau alte fantasmagorii…

Ieşi în prag. Printre copacii din spatelecasei, luneca o lumină… o luă într-acolo… Nu văzunimic. Se întinse pe iarbă. Era linişte… Ura lui în-cepea să se îndepărteze… În grădina noastră se as-cunde un înger cu o singură aripă… De ce nu-l vezi?Vocea îl trezi brusc. Printre caişi, spre apus, se în-depărta o siluetă care târa după ea, prin praf o aripăuriaşă… Silueta se întoarse o clipă şi privi spre fân-tână… Avea ochii Anei, ochi de culoarea apusului…


Leonard Ancuţa

21 de secunde într-un Mizil ascunsaș putea coborî și eu la Mizil asemenea lui

Geo Bogza și să scriu despre cele 175 de minute dinviața mea petrecute pentru împlinirea unui vis dareu vreau să cobor sau să urc treptele realului să ajungîn locul în care mă văd din exterior un om care înnoa-dă niște stări cu noduri gordiene și apoi le desfaceca pe-o ceapă cu pumnul

Mizilul e călduț pentru mine am nevoie deceva mult mai rece un balans din imagine în imaginese desface în creier asemenea liniștii uimirea ecstasyamplificată la maxim în senzația că pierzi timp numai poți recupera nimic doar o amărăciune care creș-te ca o dorință mixez tăcerile mai bine decît un djprofesionist și sîngele curge mut o mînă străină ieși-tă din umăr îmi întinde pilula două guri de tărie altemîini calde care plutesc în aerul înfiorat de o brizăimaginară în fotoliu ca un mort în piscină

secunda 3în care nimic rău nu se prevestește doar o

ușoară senzație de amețeală și un dans înghesuit alstărilor minții

secunda 5în care aerul are pereți verticali simt cum mă

trage în sus ca un tun și amețeala e un vis frumos încare descoperi jucării pierdute în copilărie

secunda 7e doar o continuare a stării anterioare dar do-

uă fire conductoare se leagă sub pielesecunda 9curenți electrici mă gîdilă starea de amețea-

lă se estompează cineva mixează în creier accentulpe căderi repetate

secunda 11mă înșurubez cu capul în jos polii ființei s-au

inversat e primul cutremur primul semn că în se-cunda 012 se va intîmpla ceva

secunda 13nu există doar mă pierd în culori o stare din

copilărie în care îmi apăs puternic ochii și în întune-ricul acela mă pîndesc nenumărate varietăți de tem-pera și între ele ascuns clownul cu dinți uriași

secunda 15alerg printre tufișuri din carton mintea mea

o scenă imensă cu decoruri artificialesecunda 17respirația tot mai subțire o bruscă senzația că

aerul s-a terminat și în minte celulele explodează caniște pustule

secunda 19cea mai lungă din viața mea în care trăiești

toate viețile alternative în care firul destinului se îm-parte la infinit și eu odată cu el mintea mea e o mintecolectivă a miliardelor de euri ale mele și peste toateplenar o senzație de fericire (...)

secunda 21într-o respirație atît de profundă încît piep-

tul ar putea să-mi plesnească și convulsiile nu se maiopresc urmează somnul profund ca o mascotă gon-flabilă care se desumflă ușor undeva în cameră ci-neva mixează pustiuri

(Nr. 61/ iunie 2011)


84

GARA MIZIL

Vlad Turbure

Din scrisoarea unui caligraf către femeia lui

Ksatriya, tu iertătoare a tăcerilor meleaici pe nesfîrșitele țărmuri albetrăiesc în fiecare zicea mai dulce fărădelege-singurătateaacum știu pașii sînt doar lucruride care te plictisești din prea mult mersatîta timp cît orice drum începe de la o ușălasă-mă să mai cred că zborulnu este o risipă de suneteieri mi s-a părut că aud foșnind prelungîn crinoline timidă umbra ta de fatăah femeie simțeam cum te lepezide tălpile tale a treia oarăși eu nu apucasem încă să-ți sărutbătătura de la sandaparcă mă încerca Domnul cu fricaau ce să îți iau eu Simioane auzul sau văzulamîndouă Doamne am zis lasă-midoar podul palmei să împing cerul mai susKsatriya Ksatriya nu mi-ai spus niciodatădacă frîng pe genunchi grumazul luminiiaceasta e o durere sau o mirare?

(Nr. 60, aprilie 2011)

Sorin Lucaci

În patria mea poeţii mor înainte de vreme

în patria mea poeţii mor prea devremecu mult înainte de vrememor puţin câte puţin până li se scurgetot sângele din poeziepână rămâne poezia ca o supă searbădănici n-apucă să-şi mănânce amărâta de pensioarăşi-ntr-o zi li se cuibăreşte nepoftită moartea

în piept sau în burtăca un câine zgribulit sub streaşina caseişi asa tam-nesam începe să creascăşi creşte proasta creşte ca un aluat dospindpână se face una cu pământul până se face tinăşi nu vrea în ruptul capului să plece

scârba draculuişi ne rugăm doar doar o pleca şi o otrăvim

în fiecare dimineaţăputin câte puţin îi strecurăm picături letale

în ceaşca de cafea doar doar o plecaşi mergem la vraci la babe la ţigănci ghicitoarefacem descântece dăm în bobi dar ea nu şi nuîncăpăţânata stă ascunsă ca o căpuşă în blana

ciobănescului

ca un chiriaş beţiv într-o garsonieră sordidăfără geamuri fără uşi fără duşumea

fără angarale plătiteîn faţă doar cu o sticlă de vodcă pe jumătate goalăstă şi aşteaptă a doua venire a lui Hristosîn patria mea poeţii nu au ce căutadoar coţofenele şi pelicanii îşi găsesc un loc

mai bun mai jos spre lunca dunăriiîşi vor face o altă patrie doar a loro patrie a poeţilor undeva mai la nordîn patria mea poeţii îşi amanetează iluziile

cărţile iubiteleîşi amanetează degetele şi ajung doar de-şipovestesc poemele unor necunoscuţila vreo nuntă sau înmormântareîn ţara mea nimeni nu-şi plânge poeţiiîn ţara mea de fapt nu mai plânge nimenidoar vreo bătrână trecând prin cimitirîşi înclina capul într-o parte şi-n alta şi printre lacrimi suspină „maică da’ tânăr s-a dus”în patria mea nimeni nu-şi plânge poeţiiîn ţara mea lebedele au inimi de porţelanşi gâturi de mucava îmbrăcate în mătase neagrăvulpile au picioare de sticlă colorotăşi berzele aripi de tinicheaîn ţara mea dumnezeu îşi iubeşte poeţiimai mult decât în alte părţica un tată binevoitor îi strânge pe toţi lângă elşi le povesteşte despre mântuiredespre mântuirea prin artăîn patria mea poeţii mor înainte de vreme

(Nr. 62, august 2011)

Silvia GoteanschiBărbaţii plâng

Bărbaţii plâng ca pietrele în valurice unduieşte lacrima la malurişi trec lăsând durerea-n mii de spaţii.Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Bărbatul primul a văzut pământul,a plâns amar o patimă bălaie.bărbaţii plâng cu pumnul, plâng cu gândul,bărbaţii plâng ca fulgerul în ploaie.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Înnebuniţi de cele şapte graţiibărbaţii plâng o mare primăvară,bărbaţii plâng nejinduind ovaţii,bărbaţii plâng, şi iartă, şi omoară...

(Nr. 62, august 2011)


85

VITRALII LIRICE

Alexandru JurcanCopilărie răstignită

Văru-meu cu care am copilărit stă la reanimareîntr-un pavilion negruam cumpărat un spray special contra morţiistau lângă patul lui -cum văd coada verzuie a morţii apăs tubul şuierătormoartea dispare o vreme „te simţi bine?” întreb„aştept vânturile” şopteşte vânturile… valurile…ori copilăria răstignită la margine de drum

(Nr. 62/ august 2011)

Carmen - Manuela Măcelaru

Randevous insolite

în mine sunt câteva femei despletitenu le cunosc le simt dimineaţa când merg prin camera mea vetuste, frivoleîmi poartă sandalele, eşarfele consumă ţigărileuna se rujează, alta bea cafeaua, fac lucruri mărunte pe care şi eu le-aş putea faceau simţuri exacerbate deschid uşa, toarnă în paharle privesc pe ascuns aş putea să le demontez ca pe nişte păpuşi stricatesă le scot ochii, să le rup mâinileprin mine nu ar mai fi decât un tunel lung, obositorsub limbă un gust acut de 30 de anisparg între dinţi vârsta asta ca pe o pastilă de nitroglicerină gratiile se retrag în copilăria lorrezist să văd un cerşetor tumefiat în gura de canalizare rezist cu semnul roşu pe braţ cu glonţul în tâmplă pot merge pe stradă dar nu pot supravieţui unui om în care locuiesc o mie de zei şira spinării este doar unbanal acoperiş din tablă zincatăfemeile despletite îmi ies prin porica nişte cuie ruginiteciocănesc speriate prin sângefoile volante nu mai ţin de cald te sundin duşumea apare un cireş înfloritcine vrea să vină să se încălzească

Marin Ifrimaripa zeilor

am atins aripa zeilor mici de cartierîmpuşcaţi în zodie cu fluturităvăliţi în catrancuţitari din voievod în voievodîn lumini mai scurte ca infarctuleu sunt anonimaul praf de pe toba trecutuluimărturisitorul celui mai de jos raiuri

zeii mari întreţin incendii în frigul realităţiiajung primari şi prefecţi şi ambasadorisunt peste tot în toate circurile ambulanteîn care se domesticeşte fericirea

(Nr. 63/ septembrie 2011)

Rodian DrăgoiNinga stau în ninsoare

Ninge stau în ninsoare şi îţi vorbesc de primăverile pe care le-am inventatspecial pentru tinezăpada mi-a ajuns până la genunchişi tu continui să râzi

ninge stau în ninsoare şi îţi vorbescde ultima noastră vară petrecută împreunăzăpada mi-a ajuns până la pieptşi tu continui să râzi

ninge stau în ninsoareşi îţi vorbesc despre dragostea meacare poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gurăşi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadăîn locul cuvinteloriată zăpada definitiv mă acoperăşi tu continui să râzi

şi râsul tău viscoleşte zăpezile(Nr. 63, septembrie 2011)

Andreea Teliban

Nebuni caută drumul spre casă

când urlu l i n i ş t elinişte vă rog

nu pot vorbi decât cu ochii închişicuvintele îmi stau în caleîmi sunt suficiente developările urbane cutoate feţele nestatornice ca să tacînsă nu mă mai sperii ca înainte de aceeamă duc acasă

acolo mă aşteaptămirosul de naftalină şi haine de blanăcu care aş putea încălzi tot oraşul

şi uite un drumşi uite douăaş putea să aleg oricare dintre ele pentru cănu sunt o fiară ce se teme de focacasă e roşute poţi adăposti acolo în orice iarnăse răscoleşte în mintea ta


86

câteodată îmi imaginez cămâinile astea nu sunt ale meleşi-mi strâng pieptul la piept şimă simt fericită

acum dadupa aşa un moment de tandreţeuite cum păşescdegetele de la picioare se ridică spre cerapoi zbang în ţărânăstâng drept stâng dreptcred că atunci când mori eşti târâtcu capul în jos şi degetele de la picioare în susaşa aş vedea casa dezordonatăde aceea nu mi-ar plăcea să mor acolo

şi drumul ăsta e atât de atât delinişte / linişte vă rog


Maria Postu

Sfâșiere nocturnă

Ora patru dimineaţa.Animalul insomniei îşi face loc spre mineprintre hămăituri, cântece de cocoşimă va găsi oare?Da, sunt o prada uşoară, înarmată cum nu suntdecât cu ultimele coşmaruride care tot trage haita de câinişi nu le mai terminămă adulmecă, mă încercuieşte,mă sfâşie încetul cu încetulfără ca nimeni să-mi sesizeze împuţinarea,continui să râd, să rostesc cuvinte,să traduc întrebări şi să încifrez răspunsuri.Cineva si-a ancorat de zidul casei navauitând să -mi spunăde care zid şi-a legat marea…E ora patru şi jumatate,portul e tot mai departe.


Corina Gina Papouis

Exitdacă te uiţi în mine vei observacă nu mai locuiesc acolo demultţi-am lăsat în loccarcasa unei femei docileşi-o dragoste blîndăcu flori în pervazam ucis trecutulmediocritatea mă sufoca

mi-am luat complexităţileşi-am fugit cu genunchii la gurăîn fiecare zi mă întorctiptil, pe uşa din dosadmirîndu-mi crima pefectăfără urmefără martorinici măcar tu


Florina Isache

Caniculă

Tu nu ai nevoie de respiraţia meaca să respiri.Tu nu ai nevoie ca ceasul meubiologic să-ţi trezească mâinile.Şi totuşi, aici, ne-am adunadin fragmente,construind un trup cu două inimi,ne-am strânge în braţe copiii,să ne legene, să ne hrănească cu sânge.Sângele are gust de cireşe.O femeie se ascunde în privirea ta,ca după o perdea cu flori.

(Almanah 2012)

Raluca Sandor

Abur încet se ridică

Iarna tata pleca la vânătoare de iepuripe hol pașii lui înțepau tăcutdimineța mirosea a cafea tata aveaun halat alb să fie ca zăpada să fieinvizibil îmi făceam grijică va rămâne așa că vor venitoți iepurii lumii și vor săpa galeriiîn zăpadă în tatamama șoptea vezi să nu te împuștedar el se întorcea bine de fiecare datăera bine cu rucsacul kaki mirosind cruda căldură a moale a moarte a foamedeasupra lucrurilor zâmbetul stelar al tateiera pace dincolo de geamul bucătărieialunecau zepeline de zăpadă era binedeasupra cuțitului mâna frumoasăa mamei era calmă și tristă

(Almanah 2012)


87

Doamnelor şi domnilor,Ascultându-l pe domnul primar, care mă lă-

uda atât de tare, mi-am amintit de ce spunea cândvaCaragiale şi, ori de câte ori sunt într-o situaţie difici-lă, îmi place să spun aceste vorbe. Caragiale era înexil, să spunem aşa, la Berlin cum ştiţi, şi în 1909 i-aapărut în România cartea - „Momente şi schiţe” - des-pre care a scris un critic din epocă, Mihail Dragomi-rescu, zis şi Mihalache, cum îi spuneau în derizoriupubliciştii vremii; de altfel era un om foarte învăţat,a scris şi o carte despre ştiinţa literaturii, care este şiazi citată de teoreticienii literaturii europene, maipuţin la noi...

Ei, bine, Mihalache Dragomirescu a scris ocronică foarte laudativă şi atunci Caragiale i-a trimiso telegramă, care suna cam aşa: „Dragă Mihalache,nu ţi se pare că m-ai lăudat prea mult, căci mie... numi se pare!”

Doamnelor şi domnilor, în primul rând vămulţumesc că m-aţi invitat! În al doilea rând, cândvorbim despre Mizil ne gândim, invariabil, la Cara-giale şi la Bogza. Mizilul este un oraş care a intratîn literatură, nu totdeauna sub o latură sublimă, darcel puţin sub una simpatică. Aşadar, când am văzutcă Mizilul are ca primar un scriitor şi că acest scrii-tor scoate o revistă, şi când am văzut că revista re-spectivă nu-i deloc rea şi deloc mai prejos decât altepublicaţii ce apar în oraşele româneşti, sigur că n-amezitat şi am acceptat această invitaţie.

N-am să vă vorbesc despre politică, n-o ştiu,o văd şi eu pe ecranul televizorului şi o suport - otrăiesc, ca să spunem aşa. În acelaşi timp n-am să văvorbesc nici despre societatea românească, pentrucă o cunoaşteţi dumneavoastră mai bine decât mine

- eu o cunosc în mediul meu - astfel încât vă voi spu-ne ceva despre cultură şi despre acest moment al ei.

Cultura a intrat şi ea în faza de... tranziţie.Alături de economie şi, mai ales de economia pătu-rilor sărace, defavorizate, cultura a fost şi ea foarte se-ver lovită. În 1990, mi-amintesc, eram în conduce-rea Uniunii Scriitorilor şi ne-am grăbit să cerem Mi-nisterului Culturii să ieşim de sub autoritatea sta-tului, pentru că mai eram cu cenzura în cap, o supor-tasem atâtea decenii şi visam să fim liberi, să spu-nem ce gândim... Pe urmă ne-am dat seama că amfăcut o mare prostie, pentru că am rămas liberi darfoarte săraci. N-am ştiut foarte exact ce înseamnăeconomia de piaţă şi că poţi să scoţi o carte, dar dacănu ai un editor bun să ţi-o publice, iar acesta nu areo reţea bună de distribuţie, cartea este ca şi inexis-tentă.

În fond ce este o carte? O grămadă de foimâzgălite!... Dacă cineva n-o deschide s-o citeascăea nu există; există doar în momentul în care un spi-rit receptiv se apropie de conţinut şi începe să-i deao semnificaţie.

Ei, bine, noi n-am fost pregătiţi şi, de fapt,cred că nici acum nu suntem, pentru întâlnirea cuaceste legi ale economiei de piaţă. Aşa încât, în mo-mentul de faţă, avem multe de spus despre literatură,dar nu cred că e vorba despre lucruri esenţiale. Nu credsă fi apărut în această perioadă o mare capodoperă,o carte care va fi citită şi peste o sută sau două de ani.Se „zvonea” despre literatura de sertat, au şi existatcâteva cărţi cu valoare documentară, cum ar fi jurna-lul lui Nicolae Steinhardt, dar, deocamdată, poeziaîşi caută un stil, proza româ-nească parcă nu şi-a revenitnici ea prea bine, rămânând -după părerea mea - multă vre-me fixată în tehnica metaro-manului, adică a romanului ca-re vorbeşte despre el însuşi.

Sigur, sunt câţiva au-tori, inclusiv tineri, dar deo-camdată cred că nu am pututsau nu am reuşit să pătrun-dem, aşa cum am avea drep-tul, pe „piaţa” europeană. Şipentru că tot vorbim despreasta, românii au multe com-plexe. Cel al românului scri-


88

DIN CUVÂNTUL DOMNULUI ACADEMICIAN EUGEN SIMIONLA EDIŢIA A V-A (2011) A FESTIVALULUI NAŢIONAL DE LITERATURĂ „AGATHA GRIGORESCU BACOVIA”

itor este complexul Premiului Nobel. N-avem încăun astfel de premiu şi ne jelim tot timpul. Arghezii,care a fost un poet uriaş, cel mai mare poet europeanal secolului XX, n-a reuşit; Blaga n-a reuşit nici el.Nichita Stănescu l-ar fi primit, probabil, dacă nu se„grăbea” să moară la 50 de ani. Al doilea candidatpentru noi, cu mari şanse, a fost Marin Sorescu, darşi el „s-a dus să moară puţin”, la 60 de ani.

Doar câteva asemenea premii au câte o mi-că rădăcină, foarte firavă, românească. Herta Müllercare l-a primit sigur că este originară, dar ea scrie înlimba germană şi se consideră nemţoaică, legată despititualitatea nemţească, are doar suferinţa tinereţiiei, care e o suferinţă românească, legată de un regimpolitic.

Nici Cioran, nici Mircea Eliade, nici chiarEugen Ionescu - ceea ce este o mare surpriză - n-aufost desemnaţi pentru Premiul Nobel, ca să ne vin-decăm de complex.

Avem 2 astfel de premii, dar în domeniulştiinţei: este vorba de doctorul Emil Palade şi de ElieWiesel, acesta din urmă născut în Bucovina româ-nească, la Sighet, dar revendicat, nu ştiu de ce, devecinii noştri maghiari...

Domnilor şi doamnelor, sunt bucuros căsunt la Mizil, unde trăiesc, ca peste tot, oameni cu-rioşi şi tineri, ce aşteaptă să-şi „facă” destinul lor.Domnul primar m-a întrebat dacă am vreo idee de-spre viitorul acestora.... Nu am nici o idee, domnuleprimar, pentru că n-am cum, nu ştiu ce să le ofer nicimăcar foştilor mei studenţi, actuali doctoranzi. Sigurcă îi sfătuiesc să meargă să-şi termine sau să îşi per-fecţioneze studiile în străinătate. M-ar bucura să seîntoarcă... Am auzit oameni politici lucizi care spuncă s-ar putea să trăim, din nou, momentul 1848,când acei tineri superbi s-au întors şi au construitRomânia modernă. Nu ştiu dacă lucrurile se vor mairepeta, nu ştiu dacă bonjuriştii de astăzi vor fi totatât de generoşi şi de patrioţi. Mă îngrijorează căideea de patriotism pare desuetă, că se discută prea

uşor, aproape frivol în presa noastrăşi chiar în literatură despre spiritulnaţional. Este un moment în care,dimpotrivă, ar trebui să discutămfoarte serios despre valorile noas-tre culturale şi despre limba româ-nă în procesul globalizării. O facşi alţii care stau mai bine decât noi.Am fost plăcut surprins să văd, depildă, că Academia Franceză nu seruşinează să organizeze aproapeanual o reuniune despre specificulfrancez, la care participă oamenifoarte serioşi: mari istorici, socio-logi, lingvişti, politologi etc., dis-cutând despre situaţia limbii fran-ceze şi despre valorile franceze înprocesul globalizării sau, cum spun ei, mondiali-zării.

La noi chestiunea asta pare deja suspectă,dacă spui cuvântul „naţional” imediat eşti acuzat denaţionalism, xenofobie ş.a.m.d. Ceea ce e o aberaţie.Naţiunea există şi sper că dacă Uniunea Europa vaexista va rămâne, totuşi, o Europă a naţiunilor.

Domnilor şi doamnelor, vreau să vă dau şio veste bună şi anume că vrem să publicăm, noi, me-diul academic, opera integrală a lui Caragiale (...).

În ceea ce-i priveşte pe tineri vreau să le dauun singur sfat, cu toate că sfaturile oamenilor în vâr-stă nu sunt, aproape niciodată, urmate: Nu trebuiesă dispere; eu nu cred că românia va dispărea dinhartă, cum se spune. Am stat aici 500 de ani, sub turci,sub ruşi sau austro-maghiari. Nu...

Suntem o naţie puternică şi asta se vede încultură. Poate că nu avem o mare industrie, o mareeconomie, dar avem o poezie absolut uriaşă. Arghe-zii, spuneam, este cel mai mare poet al secolului XXeuropean. În culturile în care mă „învârt” eu nu esteunul de forţa lui. Călinescu la fel, chiar dacă toată lu-mea îl înjură acum că, după ce a fost dat afară de lafacultate - şi nu a mai fost reprimit niciodată - a scrisşi articole regretabile. Dar să nu uităm că a scris „Is-toria literaturii române de la origini până în prezent”,care este biblia noastră spirituală.

Deci suntem o naţiune care dă mari valoride acest gen. Întrebaţi-vă de ce trei români (Ionescu,Eliade, Cioran – n.n.), care abia scăpaseră de în-chisorile comuniste, au făcut o carieră senzaţionalăîn Occident.

Am fost în primăvară în Franţa, unde se săr-bătoreau 100 de ani de la naşterea lui Cioran. Vreausă vă spun că m-am simţit foarte bine ca român, um-blând prin librăriile pariziene. Operele lui Cioranerau în toate vitrinele...


89

Emil Proşcan

FebraFebraEram copil. De foarte mult timp tata ple-

case pe front, fără să mai vină, fără să mai primimveşti de la el, fără să ştim dacă mai trăieşte. Pentru mi-ne timpul devenise o lungă aşteptare. La scurt timp,după ce mama a primit un plic cu chenar negru, încasa noastră s-a instalat nea George, pe care eramobligaţi să-l strigăm ca pe tata.

Era iarnă. Tatăl cel nou mă bătea din orice,chiar şi fără motiv, poate pentru a-i liniştii pe cei doifraţi „noi“ pe care îi adusese la venirea lui. Cu toatecă mă obişnuisem cu bătăile îmi era foarte greu noap-tea: îl vedeam mereu pe tata, pe tatăl meu cel adevă-rat, târându-se printr-o iarbă murdară, plină de noroi,de mult noroi. Şi copacii erau mânjiţi de noroi, încre-meniţi ca nişte statui bolnave, sub cerul noroios.Peste tot, numai noroi şi prin el se târa tata încercândsă vină spre mine. Voiam să-l ajut; întindeam în în-tuneric mâinile neputincioase şi reuşeam să-l ating,dar nu puteam să-l smulg din încleştarea pământuluişi nici măcar să-i şterg noroiul de pe frunte, de peochi, din gură…

Dar tata nu obosea: noapte de noapte se târaprin noroiul care devenea din ce în ce mai negru, cuun singur gând - să ajungă la mine. Simţeam că euîi pot da tăria, simţeam că fără mine l-ar fi înghiţitacea mocirlă imensă, simţeam că pot deveni maiputernic şi că de dorinţa mea depindea venirea tateiacasă. Zilele pentru mine nu mai contau, nopţileerau importante pentru că mi-l aduceau pe tata. Dece oare se târa prin noroi?

Într-una din zile am căzut cu sania în heleş-teul îngheţat. Cei care m-au scos de acolo m-au în-fofolit într-un cojoc şi m-au dus acasă. Din cauza dâr-dâielii nu am putut da prea multe explicaţii mameişi tatălui nou despre halul în care arătam, despre hai-nele îngheţate. Am primit bătaia cu multă înţelegere- eram vinovat!

La scurt timp m-am întâlnit cu tata. Era fru-mos, curat şi pe chipul şi pe hainele lui nu se maiafla nici o urmă de noroi. Stătea lângă o fântână, în-tr-o pajişte verde, mărginită de o pădure de brazi.Era aplecat deasupra unei găleţi, îmbiind calul celalb, cu mângâieri pe grumaz, să bea apa scoasă deel din ochiul limpede al adâncului.

La apropierea mea, calul a nechezat şi s-aridicat în două picioare. Tata m-a luat în braţe şi m-astrâns aşa de puternic la piept, încât am pătruns însufletul lui unde, pentru o clipă, am văzut tot noroiulprin care se târâse. Era un noroi cald. Simţeam aproa-pe că mă frige, de aceea poate mâna tatei ce-mi

mângâia părul m-a îndepărtat de arşiţa aceea, ce în-cepuse să-mi cuprindă tot trupul. M-a lăsat jos şi, cutoate că acolo la el era soare, şi cu toate că în sufletullui îmi fusese foarte cald, m-a apucat frigul. Dar eraun frig plăcut, un frig care făcea să-mi zvâcneascăcorpul în ritmul inimii, pentru că îmi simţeam inimabătând şi asta, cu siguranţă, datorită faptului că eramcu tata.

Pe urmă s-au lăsat deasupra noastră niştenori albi şi tata a început să danseze şi calul alb de-venea tot mai alb, plutind printre norii ce învăluiserăpajiştea. Şi tata se pierdea în albul halucinant şi,întinzându-i o mână am înţeles că trebuie să devin caei, dans alb şi plutire. Când albul a orbit totul în jurnu mai simţeam nici frig nici cald, iar norul cel albne purta, ca o corabie navigând pe o mare cu valuride zăpadă...

Târziu, târziu de tot, când m-am întors, amvăzut giurgiuvelele ferestrei şi am auzit-o pe mama,care parcă devenise şi ea „cea nouă“, zicând: „Astami-ar mai lipsi! Doamne, ce-o să zică lumea!?“ Mămângâia pe frunte un nene, care după ce-şi împache-tă ceva într- o gentuţă mică, mică de tot, spuse: „Aavut febră! Nu vă mai faceţi griji, a scăpat!“

Mai multe zile după aceea au lipsit şi bă-tăile, dar a lipsit şi tata. Îl aşteptam în fiecare seară,îl căutam în întunericul camerei, în care-mi culcu-şeam o lumină, dorinţa sfântă a sufletului meu de a-lşti acasă, de a-l avea.

Nu-l găseam însă nicăieri… Îl strigam cumâinile întinse şi cu ochii plini de lacrimi, încercândsă deschid, ca altădată, ferestrele negre ale visului.Am regăsit noroiul, chiar şi poiana cu calul alb, darnu şi pe tata.

În dimineaţa unei nopţi, în care îmi pierdu-sem orice speranţă de a-l regăsi, am ieşit în pragul ca-sei şi am privit linia de ceaţă a zării pierzându-se încer. Am zâmbit! Un gând m-a făcut să alerg spreheleşteul de la poalele dealurilor. El îmi putea da -cum spusese nenea acela - febra, care însemna tata,calul alb, norii şi eu.


90

Urme pe zăpadă Orice turn de fildeș se conturează, mai curând,ca limită a singurătății, decât ca deschidere spre alteorizonturi. Din acest punct de vedere suntem puș-căriașii propriei noastre libertăți.

Corabia singurătăţii aşteaptă la ţărm. Pânza albă,ca o aripă ucisă, e mototolită lângă catarg. „Ar trebuisă pleci!“ - şopteşte îngerul. „Unde să plec?“ - în-treabă glasul. „Nu ştiu, oriunde, acolo...“ - mai spu-ne îngerul. Pe chei cerşetorul orb învârteşte mani-vela flaşnetei, lăsând cântecul jilav al ploii să seprelingă pe streaşina ochiului. „Ar trebui să pleci!“- spune din nou îngerul. Şi dintr-o dată ţi se face dorde ninsoarea florilor de cireş, de gustul amar al în-serării şi de tine, mai ales de tine, cel plecat. Surâsulîţi fulgeră pe buze: „Dar tu nu mă vezi îngere, nu-iaşa? - îl întrebi. „Eşti orb, nu-i aşa?“. Şi îngerul tace.

Trezirea, ne avertizează Nietzche, nu e cea maicomodă dintre modurile de a înceta să dormi. Deaceea omul a căutat - şi a găsit cu prisosinţă - alte mo-dalităţi de a simula existenţa: lenea, desfrâul înnegu-rat, uitarea, reîntoarcerea în peşteră, idolatrizarea tri-umfătoare a instinctului.

Poporul român şi-a tăiat rădăcinile, iluzionându-se că astfel va putea să zboare!

Preoţii construiesc catedrale, mai marii vremuri-

lor... bisericuţe; numai biserici nu mai înalţă nimeniîn România!

Sunt oameni care ştiu să se bucure pentru o pe-reche de pantaloni, o călătorie sau o bătaie în ușă.Şi,într-adevăr, ce poate fi mai important decît o perechede pantaloni, o călătorie sau o bătaie în uşă?

„Sărbătorindu-l tot timpul pe Eminescu am uitatsă-l citim! ” - spune, pe bună dreptate, Andrei Pleșu.Așadar, ne prefacem că îl sărbătorim pe Eminescu,la fel cum ne prefacem că trăim, că iubim, că avemaspirații sau speranțe. O tagmă surdo-mută a luat înstăpânire totul, e vremea tristă a supraviețuirii prinreprezentanţii ei, și nu ne rămâne decât să ne plecămochii spre cerul din pământ și să așteptăm... CE?

În urmă cu ceva timp, atunci când am primit sen-tinţa implacabilă a medicilor, am fost tentat să înge-nunchez în fața zădărniciei… M-au enervat însă în-gerii în alb, indiferența cu care vindeau indulgențe,patima lor de a arde totul pe dinăuntru, hrănind su-fletul cu ninsori chimice. Și atunci m-am întors la miracolul lumii văzut prinobiectivul aparatului de fotografiat şi la poezie…Acum nu mai supraviețuiesc, pentru că nu mai amcuriozitatea morbidă a acelui „până când?”. Acumam de trăit câteva vieți și, chiar dacă va trebui să ofac foarte repede, cred că se va merita totul, până laultimul fluture, până la ultima frunză, pănă la ultimalacrimă!


91

Redacţia revistei FEREASTRA

Director: Emil Proşcan; Redactor-șef: Lucian MănăilescuAdresa: Strada Agatha Grigorescu Bacovia, nr. 13 ATelefoane: 0244251144; Director: 0722653808; Redactor-şef: 0769210763.

E-MAIL: [email protected]; [email protected]

Redactori: Emil NICULESCU, Florin URSULEANU(Tehnoredactare) Mihai LOVIN-CAŞOCA, Maria Cornelia TOMA,

Nicoleta TUDORACHE (Corespondenţă, difuzare)

TIPAR EXECUTAT DE EDITGRAPH BUZĂUBuzău, fdt. Filantropiei, nr. 37Tel.: 0720 144348; 0724 534329; Fax: 0238 727520E-mail: [email protected]; [email protected]

ISSN 1844 - 2749

Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”REGULAMENT

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizeazăEdiţia a IX-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: POEZIE şi PROZĂ. Pot participa creatori de litera-tură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă şi afiliere la U.S.R. sau alte asociaţii profesionale. Nu potparticipa autorii care au obţinut unul din primele 3 premii la ultimele 3 ediţiile ale festivalului, (cu excepţiacelor cărora li s-a retras premiul în bani, pentru neprezentarea la festivităţile de premiere).

Lucrările vor fi expediate la adresele de e-mail: [email protected] sau [email protected].

Materialele pot fi trimise şi prin poştă, tot în format electronic (CD) la adresa: Asociaţia CulturalăAgatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13 A, Mizil, judeţul Prahova, până la 10 septembrie2015.

Textele vor fi culese cu Times New Roman, corp 14 (obligatoriu diacritice) - cel mult 10 pa-gini A4 pentru secţiunea proză (una sau două proze scurte) sau 15 poezii. Pentru ambele secţiuni textelese semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fo-tografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum 20 cm. (pentru a permite reproducerea ei în revistă,în cazul publicării). Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa confirmării esteechivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare)

Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs. Juriul, prezidat de poetul Nicolae Băciuţ, redactorul-şef al revistei Vatra Veche, format din 5

scriitori, membri ai U.S.R., va acorda următoarele premii: Marele Premiu Ahata Grigorescu Bacovia. La secţiunea POEZIE: Premiul „George Ranetti” (I); Premiul Spirea V. Anastasiu (II); Premiul

revistei Ferastra pentru poezie (III).La secţiunea proză: Premiul Gheorghe Eminescu (I); Premiul Leonida Condeescu (II); Premiul

revistei Fereastra pentru proză (III). De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unorreviste literare, instituţii de cultură sau sponsori.

Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al juriului va alege şi va nota primele 15 texte, lafiecare secţiune, în ordine valorică, (cel mai valoros text primind 15 puncte, cel de al cincisprezecilea unpunct). În final punctele se vor cumula, întocmindu-se clasamentul, în funcţie de care se acordă premiile.Pentru premiile revistei FERASTRA, redacţia va acorda o bonificaţie concurenţilor care au trimis colaborărivaloroase în anul 2015. Premiile acordate de celelalte reviste şi sponsori vor fi jurizate de către reprezen-tanţii acestora. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din lunaoctombrie 2015, urmând să confirme prezenţa.

În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.


92

I.S.S.N. 1844 - 2749

fereastra - Primăria Mizil

Documents

Transcript of fereastra - Primăria Mizil